Costurile Si Avantajele Integrarii Romaniei In Uniunea Europeana

COSTURILE ȘI AVANTAJELE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

CUPRINS

Introducere

Motivația și importanța temei

Cap 1. ISTORIA UNIUNII EUROPENE

Istoria, structura și tratatele Uniunii Europene

Instituțiile Uniunii Europene

Membrii Uniunii Europene

Simbolurile Uniunii Europene

Cap 2. ROMÂNIA ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ

2.1. Primele contacte dintre România și Uniunea Europeană

2.2. Negocierile de aderare

2.3. Tratatul de aderare

2.4. Poziția României în Uniunea Europeană

Cap 3. AVANTAJELE ȘI COSTURILE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA

EUROPEANĂ

3.1. Introducere

3.2. Agricultură

3.3. Industrie

3.4. Perspectiva socială

3.5. Libera circulație a persoanelor

Cap 4. EFECTELE INTEGRĂRII ASUPRA S.C. KIRI S.R.L.

4.1. Scurtă prezentare a S.C. KIRI S.R.L.

4.2. Efectele integrării asupra S.C. KIRI S.R.L.

4.3. Concluzii

Referințe bibliografice

Anexe

INTRODUCERE

MOTIVAȚIA ȘI IMPORTANȚA TEMEI

Prezenta lucrare de licență are ca scop identificarea principalelor avantaje și costuri ale integrării României în Uniunea Europeană

Metodologia utilizată în acest scop are la bază în principal literatura de specialitate și articolele aparute referitoare la acest subiect.

Lucrarea de licenta este structurată în 4 capitole și se încheie cu concluzii, anexe și bibliografie.

Primul capitol al lucrării cuprinde aspecte cu privire la istoria Uniunii Europeane, principalele instituții ale Uniunii, membrii acestei precum și însemnele UE.

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare ce a început în anul 1951, între șase țări europene- Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxembrug și Olanda.

Uniunea Europeană este cea mai mare comunitate economică și politică internațională ce reunește 27 de state membre și o populație de 492,8 milioane de locuitori și care are 23 de limbi oficiale, formată cu scopul asigurării păcii, stabilității și prosperității cetățenilor acestora, în cadrul unui proces continuu de integrare bazat pe scopuri economice, politice și sociale comune.

Obiectivele Uniunii Europene sunt: promovarea progresului economic și social; afirmarea identității Uniunii Europene pe scena internațională; instituirea cetățeniei europene, fără excluderea cetățeniei naționale; dezvoltarea unei zone de libertate, securitate și justiție, existența și consolidarea relațiilor în baza dreptului comunitar

Uniunea Europeană este prin natura și structura sa o instituție sui-generis (unică, care nu a mai existat). Uniunea Europeană este o organizație internațională și în același timp este condusă prin intermediul unor instituții supranaționale, către care statele membre deleghează o parte din suveranitate și putere de decizie în propriile afaceri interne.

Uniunea posedă astăzi unele din atributele unui stat – instituții cu puteri executive, legislative, juridice comune, moneda unică, drapel, imn – și chiar ale unui sistem politic – partide politice europene, grupuri de lobby, organizatii neguvernamentale, iar finalitatea spre care va evolua Uniunea Europeană în viitor – o federație de state sau o structură interguvernamentală – este unul din principalele subiecte de dezbateri teoretice și practice cu privire la UE.

Construcția europeană, cum se numește procesul de integrare europeană, este unică în istorie, unică prin scopuri, unică prin institutii, unică prin realizări și unică prin metodă. Niciodată atâtea națiuni nu au colaborat între ele, și atât de intens, pentru a pune în comun instituții, politici și pentru a se apropia atât de mult.

În cadrul capitolului doi am făcut referire la legătura dintre România și Uniunea Europeană.

La 1 ianuarie 2007, România a devenit Stat Membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atât drepturi, cât și obligații. Toate acestea derivă din tratatele și legislația adoptate de Uniunea Europeană de la înființare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.

România s-a alăturat astfel unei Uniuni de state europene care împărtășesc aceleași valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Uniunea Europeană are drept obiective asigurarea păcii și prosperității, printre realizările sale numărându-se piața internă, precum și crearea Spațiului Schengen, a zonei euro.

În cadrul capitolului trei al lucrarii am prezentat aspecte cu privire la avatajele de care a beneficiat România în urma integrării în Uniunea Europeană și în același timp costurile aferente acesteia.

România va beneficia de avantajele statutului de stat membru: participarea la procesul decizional la nivelul Uniunii și influențarea acestuia, uniformizarea nivelului de dezvoltare a diverselor regiuni ale României, prin accesul la sume importante din fondurile comunitare, creșterea competitivității economice, stabilitate macroeconomică și monetară.

Prin aderarea României la Uniunea Europeană, cetățenii români au devenit cetățeni ai Uniunii Europene. Începând cu 1 ianuarie 2007, cetățenii români care călătoresc în afara teritoriului național beneficiază, atât pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, cât și pe teritoriul statelor terțe, de drepturile conferite de tratatele Uniunii Europene tuturor cetățenilor europeni.

În cadrul capitolului patru am evidențiat efectele integrării asupra unei societăți comerciale, S.C. KIRI S.R.L. ce are ca obiect de activitate fabricarea de pulovere, jachete, jerseuri, veste și articole similare, tricotate sau croșetate.

Cap 1. ISTORIA UNIUNII EUROPENE

1.1. Istoria, structura și tratatele Uniunii Europene

Uniunea Europeană reprezintă rezultatul unui proces istoric început încă din 1950. A fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca vest-europenii să se gândească la relizarea unității lor pe cale pașnică, alegând soluția integrării economice și politice a țărilor respective.

“ Părinte al construcției europene” se consideră a fi francezul Jean Monnet – șeful Organizației Naționalale a Planificării din Franța, numit în această funcție de generalul Charles de Gaulle în 1945. El organizase, în timpul primului război mondial, structurile de aprovizionare ale forțelor aliate, fusese consilier al președintelui american Roosvert și secretar general adjunct al Societății Națiunilor. Acesta a propus ca producția de oțel și cărbune a Franței și a Germaniei să fie administrată de un organism supranațional, evitându-se astfel folosirea ei în scopuri războinice. Planul pentru Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) anunțat de ministrul francez de externe, Robert Schuman, a constituit un nou început pentru Europa. “Planul Schuman” a constituit primul pas spre relizarea unei Europe Unite.

În 1949 a luat ființă Consiliul Europei, Tratatul Constitutiv a fost semnat la 5 mai 1949 de 10 țări: Franța, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Norvegia și Suedia.

Americanii au lansat în 1948 ” Planul Marshall”, în scopul reconstrucției europene. Pentru administrarea ajutorului primit din SUA (circa 13 miliarde de dolari) a fost creată Organizația Europeană de Cooperare Economică, la 16 aprilie 1849. Aceasta va deveni, mai târziu, Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (1961).

Tratatul de la Paris

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost creată în 1951, în urma semnării Tratatului de la Paris de către 6 țări europene: Franța, Germania, Italia, Benelux. Astfel s-a creat o piața comună pentru cărbune și oțel între cele 6 țări. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a fost dotată cu 4 instituții: Înalta Autoritate Comună, Consiliul, Parlamentul și Curtea.

Tratatul de la Roma

Momentul semnării Tratatului de la Roma, la 27 martie 1957, a consfințit sfârșitul etapelor premergătore, de pregătire a integrării și a marcat începutul extinderii și consoldării acesteia într-un triunghi comunitar: Comunitatea Economică Europenă, Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului și EURATOM, cu trei etape succesive: Uniunea vamală; Uniunea economică și Uniunea politică.

Tratatul de la Roma este un document voluminos care cuprinde 248 de articole și alte 160 de pagini de anexe, protocoale și convenții. Art. 2 al Tratatului definește obiectivul general al Comunității Economice Europene astfel:

„Comunitatea va avea drept obiectiv, prin constituirea unei piețe comune și prin apropierea progresivă a politicilor economice ale Statelor Membre, să promoveze în cadrul Comunității o dezvoltare armonioasă a activităților economice, o expansiune continuă și echilibrată, o sporire a stabilității, o creștere accelerată a nivelului de trai și strângerea relațiilor dintre Statele care fac parte din acesta.”

Pe lângă Piața Comună, un alt Tratat, semnat la Roma în cadrul aceleași festivități, a creat Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (cunoscută ca EURATOM). Premisa pentru EURATOM a fost dezvoltare proaspătului sector al energiei atomice, esențial pentru creștera economică europeană.

Pe 8 aprilie 1965, la Bruxelles, s-a semnat Tratatul de Fuziune a celor trei Comunități Europene (CECO, CEE și EURATOM), cunoscut ca fiind Tratatul de Constituire a Comunității Economice.

Actul Unic European (AUE)

Actul Unic European a fost semnat la 17 februarie 1986 de 9 state membre, și la 28 februarie 1986 de celelalte 3 (Italia, Germania și Grecia), și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul Unic European marchează o nouă etapă de realizare a pieței interne comunitare.

Scopul Principal al Actului Unic European a fost realizarea unei Uniuni Economice, și desăvârșirea Pieței Interne până la 31 decembrie 1992.

Actul Unic este instrumentul de punere în practică a 279 de propuneri ale Cartei Albe, care explicit vizau să elimine obstacolele din calea liberei circulații a mărfurilor, a oamenilor, a capitalurilor și a serviciilor.

Documentul Carta Albă a Comisiei din 1985 a stabilit programul și agenda pentru atingera obiectivului de realizare a pieței interne complet unificate, până în 1992. Acest scop politic a fost aprobat de către Consiliul European de la Milano ( iunie 1985) și înscris în Tratat când a fost semnat Actul Unic Europen.

Carta alba, produsă de Comisie sub conducerea vicepreședintelui Lord Cockfield, susținea că pentru a reliza piața internă, mai rămânea de înlăturat trei tipuri de bariere diferite: barierele fizice, barierele tehnice și barierele fiscale.

Comisia a propus o soluție simplă, bazată pe principiul că dacă un produs este fabricat și comercializat în mod legal într-un stat membru, nu ar trbui să existe nici un motiv pentru ca acesta să nu fie vândut în mod liber în cadrul Comunității. În cazul activităților economice ale cetățenilor, principiul se formula astfel: dacă un cetățean al Comunității sau o companie întrunește toate condițiile pentru activitatea sa într-un stat membru, nu ar trebui să existe nici un motiv pentru care acei cetățeni sau acele companii să nu își exercite activitățile economice și în alte părți ale Comunității.

Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la 7 februarie 1992, și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin Tratatul de la Maastricht s-a schimbat denumirea din Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la baza trei piloni:

Pilonul I: Comunitățiile Europene, înglobând cele trei comunități existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană, a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană.;

Pilonul II: Politica Externă și de Securitate Comună;

Pilonul III: Cooperarea în probleme de Justiție și Afaceri Externe.

Nivelurile de cooperare sunt diferite, dacă în primul pilon, instituțiile jucau un rol importapentru activitatea sa într-un stat membru, nu ar trebui să existe nici un motiv pentru care acei cetățeni sau acele companii să nu își exercite activitățile economice și în alte părți ale Comunității.

Tratatul de la Maastricht

Tratatul privind Uniunea Europeană a fost semnat la 7 februarie 1992, și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Prin Tratatul de la Maastricht s-a schimbat denumirea din Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană.

Conform Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană are la baza trei piloni:

Pilonul I: Comunitățiile Europene, înglobând cele trei comunități existente: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană, a cărei denumire este schimbată în Comunitatea Europeană.;

Pilonul II: Politica Externă și de Securitate Comună;

Pilonul III: Cooperarea în probleme de Justiție și Afaceri Externe.

Nivelurile de cooperare sunt diferite, dacă în primul pilon, instituțiile jucau un rol important în luarea decizilor, în foarte multe domenii fiind luate prin majoritate calificată, în cadrul pilonilor al doilea și al treilea, cooperarea instaurată este de tip interguvernamental, rolul instituțiilor UE rămânând limitat.

Structura Tratatului de la Maastricht este prezentată în Anexe 1 „Structura Uniunii Europene”

Tratatul de la Maastricht a însemnat un pas înainte către coordonarea în domeniul politicii externe și de securitate comună. Conform Tratatului, orientare generală a politicii externe și de securitate comună este competența Consiliului European, unde statele sunt reprezentate la cel mai înalt nivel. În ceea ce privește politica monetară, se poate spune clar că obiectivul ei este moneda unică.

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1998 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, își propunea să construiască o Europă mai apropiată de cetățenii săi, capabilă să funcționeze cu un număr sporit de membrii, după aderarea țărilor asociate.

Acest Tratat introduce patru mari domenii: libertate, securitate și justiție; Uniunea și cetățenii săi; politica externă eficientă și coerentă; problemele instituționale.

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană este, într-o anumită măsură, transformată. Noi sarcini îi sunt încredințate, rolul cetățeanului este subliniat, iar carcterul

democratic al instituțiilor este întărit. Accentul este pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii, atât în interior, cât și în restul lumii.

Tratatul de la Amsterdam pregătește lărgirea spre Est a Uniunii Europene. Conform Tratatului, țările candidate vor coopera cu Uniunea Europenă în ceea ce privește Analiza Politicii de Ocupare a Forței de Muncă.

Tratatul de la Nisa

A fost semnat în 26 februarie 2001 și a intrat în vigoare în 2003. Tratatul de la Nisa prezintă o reformă instituțională de mare anvergură, având în vedere extinderile anterioare și cele viitoare: competența și funcționarea instituțiilor.

Reforma instituțiilor europene a devenit un lucru necesar pentru a se putea duce mai departe procesul de aderare a țărilor din Europa Centrală și de Est. Competența și funcționarea instituțiilor comunitare datează din anii 50, când Uniunea număra doar 6 membrii. În timp, Uniunea a cunoscut 4 extinderi, astfel încât în anul 2000, număra 15 membrii.

Tratatul Constituțional

Discuțiile în ceea ce privește Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa s-au reluat în cursul anului 2004, îndeosebi după 1 mai 2004, când alte 10 state au devenit membre UE.

În cadrul summit-ului de la Bruxelles, din 25-26 martie 2004, miniștrii de exerne ai statelor membre UE au finalizat un Proict de Declarație ce conține zece măsuri pentru combaterea flagelului terorist, printre care numirea unui coordonator al luptei antiteroriste și adoptarea anticipată a „Clauzei de solidaritate” înscrisă în Proiectul de Constituție, în baza căreia statele UE își vor oferi reciproc asistență, inclusiv prin mijloace militare, în caz de atac terorist.

La 29 octombrie 2004 a avut loc semnare Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, la Roma. Noul Tratat prevedea: monedă unică, buget provenit și din resurse proprii (existând, însă, și contribuții naționale), control integrat la frontiere, o politică externă comună, înființarea Parchetului European, a unui Minister pentru Afaceri Externe, precum și atribuții în domenii ca apărarea și securitatea. Tratatul Constituțional a fost respins de către votanții francezi (29 mai) și olandezi ( Iunie).Daca ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 2006.

Noul Tratat de Reformă a Uniunii Europene sau Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene/Tratatul de la Lisabona

Ca urmare a eșecului Tratatului Constituțional, statele membre, reunite la Bruxelles în iunie 2007, au ajuns la un acord privind redactarea unui nou tratat, intitulat Tratatul privind funcționarea UE sau Noul Tratat de Reformaă a UE. Conform acestui Tratat, nu va exista un nou tratat unic al UE, ci se vor amenda cele trei tratate fundamntale, iar noile texte nu vor include termenul „Constituție” sau referiri la simboluri de factură statală ale UE, precum steagul, imnul sau motto-ul. Noul Tratat prevedea ca „Comunitatea” să se

numească „Uniune”, să existe un președinte pe termen lung, doi ani și jumătate, care să fie responsabil de afacerile UE. Din 2014, Comisia Europeană va avea un număr de membrii egali cu două treimi din numărul statelor membre.

Tratatul de la Lisabona va modifica cele două tratate care stau la baza UE: Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul de instituire a Comunității Europene. Acesta din urmă va fi redenumit Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, a fost semnat la 13 decembrie 2007, la summit-ul de la Lisabona, Portugalia.

Tratatul de la Lisabona intenționează să păstreze toate schimbările instituționale pe care statele membre le-au inclus în Constituția Europeană, precum înființarea funcției de președinte al Consiliului European, a celei de ministu de externe, păstrarea aceleași distribuții a locurilor în Parlament, acordarea personalității juridice Uniunii Europene (în prezent numai Comisia Europeana are personalitate juridică) și posibilitatea unor state de a se retrege din UE.

În continuare, sunt sintetizate cele mai importante schimbări pe care le aduce Tratatul de la Lisabona:

Parlamentul European va avea puteri sporite în domeniul adoptării legislației, a bugetului și a aprobării acordurilor internaționale. O nouă procedură legislativă, numită „ordinară” se va aplica majorității domeniilor, iar Parlamentul va avea aceleați puteri ca și Consiliul. Pentru restul domeniilor se va aplica „procedura legislativă specială”, conform căreia Parlamentul are dreptul de a consimți asupra unei măsuri a Consiliului, sau invers. În afară de aceste proceduri, rămâne în vigoare și vechea procedură de consultare – Consiliul, înainte de a vota o propunere a Comisiei trebuie să consulte Parlamentul și să țină cont de propunerile sale.

Conform noului tratat, și parlamentele naționale vor avea puteri sporite, mai ales în ceea ce privește orice altă reformă a Tratatului asupra Uniunii Europene, a răspunsului la orice nouă aplicație pentru statutul de membru ale UE și a cooperării judiciare pe probleme civile.

Parlamentul va avea 751 de parlamentari (750 plus președintele), orice stat membru va avea cel puțin șase și cel mult 96 de membri, iar locurile vor fi împărțite între țări conform „proporționalității regresive”, adică un parlamentar dintr-o țară cu o populație mai mare va reprezenta mai mulți oameni decât un parlamentar dintr-un stat cu o populație mai mică.

Consiliul European devine oficial instituție a Uniunii Europene și va fi condusă de un Președinte, ales pentru un mandat de doi ai și jumătate. Daca Tratatul de la Lisabona va fi ratificat, primul președinte al Consiliul European va fi ales în 2009. Această funcție nou înființată și-a atras denumirea de „Președinte al Uniunii Europene”, în special, în media, în discuțiile despre cine va ocupa prima dată aceast post. Deși nu va avea puteri executive sporite, Președintele Consiliului European va avea ca sarcini organizarea lucrărilor Consiliului și va veghea la asigurarea consensului între statele membre. În plus, funcția

de Președinte al Consiliului European este incompatibilă cu orice alt mandat la nivel național.

Cea mai importantă schimbare pe care noul tratat îl aduce funcționarii Consiliului Uniunii Europene se referă la procedura de luare a deciziilor. După intrarea lui în vigoare, majoritatea calificată se va extinde și la alte domenii decât cele din prezent (spre exemplu imigrare și cultură). Din 2014 va fi introdusă o nouă procedură de luare a deciziilor – majoritatea dublă. Pentru a adopta o regelementare europeană va fi nevoie ca majoritatea statelor membre (55%) să reprezinte majoritatea populației europene (65%). Această procedură va fi însoțită de un mecanism prin care un număr mic de state membre se pot opune adoptării unei măsuri.

Numărul membrilor Comisiei Europene ar putea fi redus de la 27 la 18, începând cu 2014, noul sistem implicând faptul ca pentru o perioada de 5 ani (cât durează mandatul Comisiei Europene) într-un ciclu de 15 ani, fiecare stat membru nu va fi reprezentat în Comisie. O altă schimbare pe care o aduce Tratatul se referă la președintele Comisiei, a cărui numire va fi strâns legată de rezultatele alegerilor pentru Parlamentul European și ale cărui puteri vor fi sporite, putând să demită pe oricare dintre comisari.

Una dintre cele mai importante noutăți aduse de Tratatul de la Lisabona se referă la înființarea funcției de Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru afaceri externe și politica de securitate. Acest Înalt Reprezentant va avea un rol dublu: va reprezenta Consiliul în problemele legate de politica externă și de securitate comună (PESC) și va deține funcția de vice-președinte al comisiei, comisar pentru afaceri externe.

Tratatul de la Lisabona stipulează cine va actiona, în ce domeniu – Uniunea Europeană sau statele membre, identificând trei categorii de competență pentru UE:
– Competența exclusivă – în domenii precum uniunea vamală, politica comercială și de concurență numai Uniunea Europeană are putere legislativă

– Acțiuni de sprijin, coordonare și complementare – în domenii ca educație, cultură, industrie, Uniunea Europeană poate numai să sprijine statele membre (acordând finanțări, spre exemplu)

– Competența comună – în ceea ce privește mediul, transportul și protecția consumatorilor, atât Uniunea Europeană cât și statele membre au putere de legiferare, fără a uita însă de principiul subsidiarității.

După aderarea la Uniunea Europeană, orice stat poate să aleagă în orice moment dacă rămâne sau nu membru al acestei structuri. Deși există un precedent în care un teritoriu a încetat să mai facă parte din Comunitatea Europeană (Groenlanda în 1985), în prezent nu există nici o prevedere legală conform căreia un stat poate părăsi Uniunea Europeană. De aceea, pentru prima dată Tratatul de la Lisabona include o clauză conform căreia este la latitudine oricărei țări să rămână sau nu membru al UE.

Trataul de la Lisabona înseamnă și un pas înainte în ceea ce privește drepturile omului. Pe lângă faptul că se garantează punerea în aplicare a Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale, deschide și oportunitatea pentru Uniunea Europeană de a adera la Convenția Europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Totodata, Tratatul introduce un nou drept pentru cetățenii europeni, conform căruia o petiție cu 1 milion de semnături din mai multe state membre poate fi trimisă Comisiei pentru a demara o inițiativă legislativă.

Tratatul cuprinde și protocoale adiționale privind schimbările climatice și lupta împotriva încălzirii globale. De asemenea, câteva prevederi ale Tratatului se referă la solidaritatea în probleme legate de furnizarea de energie și a schimbărilor în domeniul politicii energetice europene.

Pentru a intra în vigoare, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie ratificat de către statele membre. Ratificarea Tratatului de la Lisabona este în curs și se realizează conform practicilor constituționale proprii celor 27 state membre.

Până la acest moment, 25 din statele membre au finalizat procedurile parlamentare de ratificare a Tratatului de la Lisabona. România este unul dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul României finalizând procedura de ratificare la data de 4 februarie 2008.

În Cehia, Camera Inferioară a Parlamentului a aprobat Tratatul de la Lisabona, cu 125 de voturi pentru și 61 împotrivă. Procesul de ratificare se va încheia doar dupa ce Senatul își va da acordul, iar președintele Klaus semnează Tratatul. Discuțiile din cadrul Senatului erau programate pentru luna aprilie, ceea ce s-a și întâmplat, mai rămânând să semeze președintele .

La 12 iunie 2008, Irlanda a respins acest document, prin referendum. Consiliul European de vară (Bruxelles, 19-20 iunie 2008) a luat notă de acest rezultat, precum și de faptul că procesul de ratificare va continua în celelalte state membre. Consiliul European a convenit totodată să revină asupra acestei chestiuni cu ocazia reuniunii sale din 15 octombrie 2008 pentru a examina calea de urmat. în continuare. Consiliul European de iarnă (Bruxelles, 13-14 decembrie 2008) a decis acordarea unor garanții juridice Irlandei, care să permită reluarea, în a doua parte a anului 2009, a referendumului asupra Tratatului de la Lisabona; garanțiile juridice urmează a fi redactate până la jumătatea acestui an.

1.2. Instituțiile Uniunii Europene

Comisia Europeană

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, reprezentând unul dintre cele mai importante motoare ale integrării și extinderii europene.

Comisia Europeană s-a format în urma fuziunii organelor administrative separate ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunității Economice Europene (CEE) și EURATOM, în urma Tratatului de Fuziune semnat la Bruxelles în 1965 și intrat în vigoare în 1967.

Potrivit prevederilor Tratatului de Fuziune de la Bruxelles, cele trei Comisii s-au contopit la 1 iulie 1967, formând o nouă instituție – Comisia Comunităților Europene, cunoscută sub denumirea de Comisia Europeană, cu sediul la Bruxelles.

Numărul comisarilor a crescut, pe măsura extinderii Uniunii Europene, ajungând astăzi la 27 de comisari, câte unul pentru fiecare stat membru.

Comisia este structurată pe două paliere:

Palierul I grupează colegiul celor 27 de comisari cu funcții ministeriale, numiți de statele membre pentru 5 ani. Comisarii nu au independență totală față de statele membre și acționează în interesul general al Comunității.

Palierul II este format din cei 24000 de membrii ai personalului permanent, divizați în 23 de Direcții Generale sau departamente.

Cel mai influent și mai prestigios post din Comisie este cel al Președintelui; el este reprezentantul principal al Comisiei Europene în întâlnirile cu alte organizații sau instituții.

Responsabilitățile Comisiei sunt enumerate în Articolul 155 din Tratatul de la Roma. Ele au fost rezumate ca fiind inițiativa, implementarea și supravegherea.

Comisia este numită pe 5 ani, la 6 luni de la alegerile pentru Parlamentul European.

Consiliul de Miniștrii (Consilul Uniunii Europene)

În vreme ce Comisia Europenă este instituția care reprezintă interesul european general, Consilul de Miniștri este în mod evident reprezentantul intereselor fiecărui stat membru.

Consiliul este format din reprezentanți ai fiecărui stat membru, iar la întrunirile sale participă și cel puțin un comisar, precum și funcționari din secretariatul propriu. În total sunt 9 Consilii: Afaceri Generale și Relații Externe; Afaceri Economice și Financiare; Justiție și Afaceri Interne; Ocupare, Politică Socială, Sănătate și Consum; Concurență; Transport; Telecomunicații și Energie; Agricultură și Pescuit; Mediu; Educație, Tineret și Cultură.

Consiliul are 6 responsabilități:

Adoptarea legislației europene, împreună cu Parlamentul European

Coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre

Încheierea de acorduri internaționale între Uniunea Europenă și alte state sau organizații internaționale

Aprobarea bugetului UE, împreună cu Parlamentul European

Dezvoltarea Politicii Externe și de Securitate Comună, bazându-se pe indicațiile Consiliului European

Coordonarea cooperării între tribunalele naționale și forțele poliției, în probleme legate de infracțiuni și crime

Conducerea Consilului de Miniștrii revine aceleași țări care asigură președenția Comisiei Europene, printr-un mecanism de rotație cu o durată de șase luni.

În prezent, președenția Consiliului aparține Republicii Cehe și Suediei, în 2019 aceasta va fi exercitată de către Austria și România.

Parlamentul European

Parlamentul European constituie fundamentul democratic al Uniunii și parte integrantă a sistemului instituțional comunitar. Sediul Parlamentului Europen este la Strazburg, Franța.

Parlamentul Europen a fost înfiițat prin Tratatul de la Paris. Organul executiv al Înaltei Autorități se numea “Adunarea Comună” și avea drept rol exercitarea controlului democratic. Prima reuniune a avut loc în 1952, la Strasburg și a reunite 78 de reprezentanți.

În 1957, prin Tratatul de la Roma, numele se schimbă în “Adunarea Parlamentară Europeană”, iar în 1962, în “Parlamentul European”.

Atribuțiile Parlamentului European:

1. Controlul asupra Comisiei și Consiliului. Supravegherea democratică a tuturor instituțiilor UE, și în special a Comisiei; dreptul de a cenzura și a demite întreaga Comisie.

2. Competența bugetară. Este consultat în stabilirea bugetului, alături de Consiliu.

3. În materie legislativă. Putere legislativă limitată, participă la elaborarea legilor, nu și la semnarea lor.

4. Posibilități de recurs în fața Curții Europene de Justiție

5. În materie de relații externe

Organele conducătoare ale Parlamentului European sunt: Biroul (Președintele și 14 vicepreședinți); Conferința Președinților (Președintele și președinții grupurilor politice); Cei 5 chestori; Conferința președinților de comisii și conferința președinților de delegații. Toți membrii biroului sunt aleși pe o perioadă de 2 ani și jumătate.

Consiliul European

Actul Unic European, adoptat în decembrie 1985, recunoaște oficial existența Consiliului Europen, fără a-i defini totuși competențele.

Consiliul European definește obiectivele politice ale Uniunii Europene și modul de atingere a acestora. Prin impulsurile pe care le dă, Consiliul European contribuie activ la evoluția integrării europene. Consiliul European are un rol deosebit în Pilonul II, Politica Externă și de Securitate Comună, și în același timp, aceasta are utimul cuvânt de spus în desemnarea persoanelor pentru funcția de președinte al Comisiei.

Curtea Europeană de Justiție

Curtea Europeană de Justiție a luat ființă în 1952, prin Tratatul de la Paris. Scopul său este de a asigura respectarea dreptului comunitar, implementara și aplicarea tratatelor constitutive. Legislația europeană este interpretată și aplicată în același mod în fiecare stat membru. Puterea cu care a fost investită Curtea Europeană de Justiție: să regleze disputele legale între statele membre, între state și instituțiile Uniunii Europene, între state și mediul de afaceri, sau disputele cu persoanele fizice

Curtea este alcătuită din judecători și avocați generali. Aceștia fiind numiți de comun accord pentru o perioadă de 6 ani de către guvernele statelor membre.

Alte instituții ale Uniunii Europen: Curtea de Conturi; Comitetul Economic și Social; Comitetul Regiunilor; Banca Centrală Europeană;

Curtea de Conturi a fost creat prin Tratatul din iunie 1975, intrat în vigoare în 1977, cu sediul la Luxemburg. Curtea de Conturi ajută Parlamentul și Consiliul de Miniștrii în exercitarea funcției de control al execuției bugetului comunitar, și asigură gestiunea financiară a Uniunii Europene, conform Tratatului de la Maastricht.

Comitetul Economic și Social este un organism consultativ, fiind alcătuit din reprezentanți ai diverselor categorii ale vieții economico-sociale: patroni de industrie, comerț, transporturi; muncitori; reprezentanți din agricultură, artizanat, cooperație, sănătate, liber-profesioniști.

Comitetul Regiunilor este un organ consultativ autonom, creat în 1994, care asigură reprezentarea colectivităților regionale și locale pe lângă Comisie și Consiliul de

Miniștrii, cărora le adresează avize.

În 1994, a fost creat Institutul Monetar European, la Frankfurt, . La 1 ianuarie 1999, Institutul Monetar a fost înlocuit cu Banca Centrala Europeana.

1.3. Membrii Uniunii Europene

În prezent, Uniunea Europeană are 27 membri, dintre care șase membri fondatori din

1958 – Țările fondatoare: Germania, Belgia, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda.

Cele 6 țări fondatoare au semnat la 18 aprilie 1951 Tratatul prin care a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, urmat la 25 martie 1957 de Tratatul de la Roma, prin care a fost creată Comunitatea Economică Europeană.

1973 – Marea Britanie, Danemarca și Irlanda

În 22 ianuarie 1972, Danemarca, Norvegia și Irlanda au semnat Tratatele de aderare, la Bruxelles. Se prevedea ca cei patru noi membrii să adere la comunitățile europene la 1 ianuarie 1973. În Irlanda și Danemarca s-au ținut referendumuri pentru aderarea la Comunitatea Economică Europeană (rezultatele au fost: Irlanda – 83% da; Danemarca – 63,3% da) și au fost urmate de ratificarea prlamentelor. În Marea Britanie a fost legiferat Actul Comunităților Europene (în Camera Comunelor, votul a fost de 301 pentru și 284 împotriva). În Norvegia, rezultatul referendumului a fost împotriva aderarii (53,49% nu), aceasta a încheiat un accord de liber schimb cu Comunitatea lărgită, în mai 1973.

1981 – Grecia

La 28 mai 1979, s-a semnat la Atena Tratatul de aderare a Greciei la Comunitatea Economică Europeană. Grecia a devenit cel de-al zecelea membru la 1 ianuarie 1981.

1986 – Spania și Portugalia

Tratatul de aderare s-a semnat la 2 iunie 1985, la Madrid, și Spania a devenit membru al Comunitații Economice Europeane.

Tratatul de aderare s-a semnat la Lisabona, la 12 iunie 1985,iar Portugalia a intrat în Comunitate la 1 ianuarie 1986.

1995 – , Finlanda și Suedia

Austria, Finlanda și Suedia sunt primele state care au aderat la ceea ce, din 7 februarie 1992, se numește Uniunea Europană, dupa cum stipulează Tratatul de la Maastricht. Statele admise în Uniune la 1 ianuarie 1995.sunt primele care, în cadrul procesului de lărgire, beneficiază de la început de piață unică europeană. De asemenea, aceste trei state sunt ultimele care au derulat negocieri numite clasice.

2004 – Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia, Cipru și Malta

În 1993, în cadrul Consiliului European de la Copenhaga, statele membre au făcut un pas important către lărgirea Uniunii Europene, căzând deacord asupra faptului că “Statele asociate la UE dn Europa Centrală și de Est care doresc, pot deveni membrii UE”, problema lărgirii punându-se când și cum.

Aderarea celor 10 noi state membre la 1 mai 2004 reprezintă a patra și cea mai importantă extindere a Uniunii Europene. Această extindere reflectă și continuitatea proiectului european. Ea reprezintă consecinta logică a terminării razboiului rece și a confruntarii Est-Vest care diviza în mod artificial Europa în două.

Consiliul European de la Luxemburg, din decembrie 1997, a decis convocarea, în primăvara lui 2008, a conferințelor interguvernamentale bilaterale pentru începerea negocierilor cu șase țări: Cipru, Ungaria, Polonia, Estonia, Republica Cehă și Slovenia. Aceste negocieri de aderare au fost deschise efectiv la 31 martie 1998.

Pentru a putea deveni membri UE, țările candidate au semnat mai întâi acorduri europene (pentru țările din Europa Centrală și de Est), sau acorduri asociate (Turcia, Malta, Cipru).

2007 – și România

Bulgaria și România au devenit membre al Uniunii Europene în 1 ianuarie 2007.

Alte state bat la usa Uniunii, dintre tarile care doresc sa se alature Uniunii Europene, cinci vin din fost Iugoslavie:Croatia, Macedonia, Serbai, Bosnia Hertegovina si Muntenegru, Turcia, Moldova,Albania,Ucraina.

Croația, Republica Macedonia și Turcia (asociată din 1963 și în uniunea vamală din 1996), sunt oficial candidate la aderarea la Uniunea Europenă.

Ambițiile europene ale Turciei datează de la Acordurile de la Ankara din 1963. Turcia începând negocieri preliminare la 3 octombrie 2005. Totuși, analiștii consideră că această țară nu va adera mai devreme de 2015, datorită numărului mare de reforme economice și sociale care trebuie întreprinse..De la acordarea statutului de țară candidată, Turcia a implementat reforme permanente n privința drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu moartea, a oferit drepturi culturale minorității kurde. Totuși, datorită diferențelor religioase și culturale în relația cu restul Europei, Turcia se lovește de opoziția puternică din partea guvernelor conservatoare și religioase ale statelor membre, în special Franța , Germania, Austria, Grecia, Cipru și Slovenia.

Croația este un alt stat candidat la aderare. Aderarea ar putea avea loc până în 2010, deși procesul de aderare a încetinit, printre altele și datorită necooperări Croației cu Tribunalul internațional pentru crime de război de la Haga.

La 9 noiembrie 2005, Comisia Europenă a recomandat acordarea statutului de candidat Macedoniei, devenind astfel cea de-a treia republică ex-iugoslavă care câștigă acest statut.

1.4. Simbolurile Uniunii Europene

Simbolurile Uniunii Europene sunt specificate în proiectul de constituție al Uniunii Europene, în Partea IV, Dispoziții Generale și Finale, articolul 1 (constituția europeană nu a intrat încă în vigoare). Majoritatea acestor simboluri au fost create de Consiliul Europei între anii 1950-1960 fiind adoptate de Uniunea Europeană.

Drapelul european

Istoria drapelului european începe în 1955. În acea vreme, Uniunea Europenă exista numai sub forma Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și era compusă din șase state membre. Însă, de câțiva ani, există un organism separate cu mai mulți membri, Consiliul Europei, instituit pentru a apăra drepturile omului și a promova cultura europeană.

Consiliul Europei dorea să adope un simbol care să-l reprezinte. După mai multe discuții, a fost adoptată acestă emblemă – un cerc format din 12 steluțe aurii pe un fond albastru. În diferite tradiții, cifra 12 simbolizează perfecțiunea. Desigur, reprezintă și numărul lunilor anului și a orelor de pe cadranul ceasului. Cercul este, de asemenea, un simbol al unității. Astfel a fost creat drapelul european , simbol al idealului de unitate al popoarelor Europei.

Ulterior, Consiliul Europei a încurajat și alte instituții europene să adope același drapel. În 1983, Parlamentul Europen a răspuns favorabil. În 1985, drapelul a fost adopatat de toți șefii de stat și de guvern ai țărilor UE drept emblema oficială a Uniunii Europene.

Toate instituțiile europene îl utilizează începând din 1986. Drapelul European este singura emblemă a Comisiei Europene, brațul executive al UE. Alte instituții și organe ale Uniunii Europene folosesc, pe lângă drapelul european, o emblemă proprie.

Numărul de steluțe nu are nici o legătură cu numărul de state member. Există 12 steluțe deoarece acestă cifră simbolizează perfecțiunea, plenitudinea și unitatea. Prin urmare, drapelul rămâne nemodificat indiferent de numărul de state membre.

Imnul europen

Melodia este preluată din Simfonia N9 de Beethoven intitulată “Oda bucuriei”. Când această arie este interpretată în calitate de imn europen, ea nu este însoțită de cuvinte.

Acest imn nu este doar cel al Uniunii Europene, el poate fi considerat , în același timp, imnul Europei, în sens larg. Melodia reprezintă ultima parte din Simfonia N9 scrisă de Ludwig van Beethoven în 1823.

Pentru această ultimă parte a Simfoniei, Beethoven a compus muzica inspirat de “Oda bucuriei” scrisă în 1775 de Friedrich von Schiller. Acest poem exprimă viziunea idealistă pe care Schiller o avea despre ființa umană, viziune de fraternizare între toți oamenii, împărtășită, de asemene, și de Beethoven.

În 1972, Consiliul Europei, (care concepuse deja drapelul European) a ales propriul imn tema muzicala din “Oda bucuriei” de Beethoven, propunându-i celebrului dirijor de orchestră Herbert von Karajan să scrie trei aranjamente: pentru pian, instrumente de suflat și orchestră simfonică.

Acest imn, fără cuvinte, evocă, grație limbajului universal al muzicii, idealurile de libertate, pace și solidaritate, idealuri împărtășite, pe deplin, de Europa.

În 1985, șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene au decis adoptarea acestei melodii în calitate de imn al Uniunii Europene. Imnul nu are scopul de a înlocui imnurile naționale ale statelor membre, ci menirea de a celebra valorile pe care le împărtășesc, precum e unitatea lor, exprimată prin diversitate.

Ziua Europei: 9 mai

Ideile care exprimau conceptual Uniunii Europene au fost exprimate pentru prima oară pe data de 9 mai 1950, într-un discurs al ministrului francez de afaceri externe, Robert Schuman. Astfel, în fiecare an, pe data de 9 mai este celebrată aniversarea Uniunii Europene.

În prezent, 9 mai a devenit un simbol Europen (Ziua Europei), care alături de drapel, imn, deviza și moneda unică (euro), identifică Uniunea Europeană ca entitate politică. Ziua Europei reprezintă ocazia unor activități și festivități ce apropie Europa de cetățenii săi și de popoarele Europei între ele.

Moneda unică: EURO

La originea conceptului de monedă unică se află tratatele care stau la baza Uniunii Europene. Tratatul de la Roma (1957) declara că piața comună este unul dinte obiectivele Comunității Europene ce va contribui la o “uniune mai strânsă între popoarele Europei”. Tratatul Uniunii Europene (1992-Maastricht) introduce Uniunea Economică și Monetară și pune bazele monedei unice . Iar în decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid decide ca moneda unică să poarte numele de “euro”.

Începând cu 1 ianuarie 2002, euro a intrat propriu-zis în circulație și în buzunarele cetățenilor europeni. În acel moment , doar 12 state din cele 15 state membre au adoptat-o, ulterior li s-a alăturat Grecia. Euro a devenit un simbol al Uniunii Europene. Monedele și bacnotele naționale ale statelor membre din Zona Euro au fost scoase din circulație pe 28 februarie 2002.

Reprezentare grafică a monedei unice a fost inspirată de litera grcească epsilon, ea trebuind să facă legătura atât cu leagănul civilizației și democrației europene, cât și cu prima literă din cuvântul “Europa”. Cele două linii paralele din simbolul grafic sunt un indicator al stabiltății euro. De la 1 inuarie 2007, Slovenia este membră a Zonei Euro.

Motto-ul Uniunii Europene: „Uniți în diversitate”

„Uniți în diversitate” este deviza Uniunii Europene din mai 2000, rodul unui concurs la care au participat, cu propuneri, 80000 de tineri, între 10 și 20 de ani. Oficial deviza este menționată, pentru prima dată, în tratatul care stabilește o Constituție pentru Europa , semnat în 2004 (articolul I-8 enumera diferitele simboluri ale Uniunii Europene)

Deviza semnifică faptul că europenii își unesc eforturile în favoarea păcii și prosperității și că numeroasele culturi, tradiții și limbi diferite ale Europei constituie un atu pentu continent.

Cap 2. ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA

2.1. Primele contacte dintre România și Uniunea Europeană

România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a avut relații oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înțelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferințe al Comunității, după care a semnat o serie de acorduri cu Comunitatea Economică Europeană pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoașterea “de facto” a Comunității Economice Europene, prin semnarea Acorduli privind crearea Comisiei mixte România –Comunitatea Economică Europeană, concomitent, fiind semnat și Acordul asupra Produselor Industriale.

Relațiile diplomatice dintre România și Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerț și Cooperare,ca urmare a reorientarii Romaniei catre valorile democratice. Acordul European a intrat în vigoare în 1 februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993, printr-un “Acord Intermediar”/”Acord provizoriu”. Alături de România, și Ungaria și Polonia au încheiat aceste acorduri.

Acordurile Europene n-au satisfăcut totuși așteptările țărilor din fostul spațiu comunist, care se simțeau într-o situație ambiguă, între asociere și aderare, și revendicau o recunoaștere oficială a eligibilității lor prin adoptarea unui calendar și a unor condiții de aderare precise. De aceea Consiliul European de la Copenhaga, din iunie 1993, recunoaște explicit principiul extinderii Uniunii Europene către statele asociate din Europa Centrală și de Est și fixează o serie de criterii economice și politice de aderare, cunoscute sub numele de Criteriile de la Copenhaga. Potrivit acestora, pentru a deveni membru UE, un stat candidat trebuie să aibă:

Instituții stabile care să garanteze democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și protecția minorităților

O economie de piață funcțională, care să aibă capacitatea de a face față presiunilor exercitate de competiție și forțele pieței din interiorul Uniunii

Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru, inclusive cele privind obiectivele uniunii politice, economice și monetare ale Uniunii Europene

Un candidat trebuie să transpună legislația Uniunii în legislația națională (adoptarea acquis-ului comunitar)

România a depus cererea de a deveni membră a Uniunii Europene în 22 iunie 1995, împreună cu Declarația de la Snagov, o Strategie Națională de Pregătire a Aderării, document semnat de toate partidele politice parlamentare importante ale României, în care acestea își exprimau sprijinul deplin pentru integrarea europeană.

Odată cu Consilul European de la Luxemburg, din 1997, în documentele oficiale ale Uniunii Europene a început să se facă distincție între procesele de aderare și negocierile de aderare. De asemenea din 1998, statele candidate, inclusiv România, încep să elaboreze programe naționale în vederea adoptării acquis-ului.

Consiliul European de la Helsinki, decembrie 1999, decide deschiderea negocierilor de aderare cu 6 țări candidate: Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta și România.

Consiliul de la Madrid a accentuat nevoia ca strategia de preaderare să pregătească condițiile pentru integrarea armonioasă a țărilor candidate, în special prin: dezvoltarea economiei de piață; ajustarea structurilor administrative; crearea unui mediu economic și monetar stabil.

Pentru a monitoriza modul în care economia românească este capabilă să răspundă criteriilor cerute, Comisia Europeană a elaborate un chestionar-cadru, adresat oficialităților române, cu privire la evoluția principalelor aspecte economice și politice care privesc aderarea.

În cadrul lui au fost delimitate, elementele care concură la încadrarea unei economii în categoria economiilor de piață, precum și modul în care se poate măsura capacitatea economiei românești de a face față presiunilor competitive și forțelor pieței din Uniune:

nivelul general de dezvoltare economică, măsurat prin Produsul Intern Brut/locuitor;

funcționarea economiei de piață, analizată prin prisma aportului firmelor private la crearea veniturilor;

nivelul producției sociale;

controlul inflației; Politicile financiar-monetare, inclusiv convertibilitatea,

stabilitatea monedei naționale, liberalizarea mișcării capitalurilor și existența unui sistem bancar eficient:

gradul de deschidere al economiei, măsurat prin ponderea comerțului exterior în PIB;

capacitatea autorităților de a armoniza legislația națională cu cea comunitară;

existența unui sistem financiar modern.

Pe baza răspunsului la chestionar și a documentelor oficiale puse la dispoziție de către partea română, Comisia Europeană a elaborate Agenda 2000, care cuprindea punctul de vedere al Comisiei cu privire la cererea de aderare adresată de România Uniunii Europene, pe baza analizei modului de îndeplinire a criteriilor stabilite la Copenhaga.

Prima parte a Agendei 2000, “Pentru o Uniune mai puternică și mai extinsă”, prezenta direcțiile de dezvoltare ale politicilor Uniunii în perspectiva extinderii.Având ca bază prevederile Tratatului de la Asterdam, politicile interne ale UE trebuie să stabilească condițiile pentru dezvoltarea economică și pentru modernizarea sistemelor de ocupare a forței de muncă și îmbunătățirea condițiilor de viață. Se impun reforme mai profunde ale politicilor structurale și ale politicii agricole comune în contextul lărgirii Uniunii. În final se pune problema unor relații externe cât mai unitare și mai eficiente.

Partea a doua a Agendei 2000, “Efectele extinderii Uniunii prin aderarea țărilor candidate din Europa Centrală și de Est”, analizează implicațiile politice și economice ale extinderii UE. Sunt prezentate principalele concluzii și recomandări din opiniile individuale asupra țărilor candidate și punctul de vedere al Comisiei asupra lansării procesului de aderare și asupra consolidării strategiei de preaderare.

2.2. Negocierile de aderare

În iunie 1997, Comisia și-a publicat “Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii Europene”. În anul următor, a fost întocmit un “Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În urmatorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România, cu condiția îmbunătățirii situației copiilor instituționalizați și pregătirea unei strategii economice pe termen mediu. După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.

Negocierile au ca scop determinarea conditiilor de integrare a fiecarui stat candidat, luandu-se in considerare ca la aderare, statele trebuie sa fi adoptat acquis-ul comunitar. Negocierile se concentrază pe termenii în care România va adopta, implementa și aplica acquis-ul, și, în special, pe eventualele aranjamente de tranziție, care vor fi strict delimitate în timp, și pe condițiile de aplicabilitate.

Negocierile de aderare se poartă în cadrul a 31 de capitaole de negociere care au rezultat ca urmare a divizării (din rațiuni metodologiece) acquis-ului comunitar. Cele 31 de capitole de negociere în care este structurat acquis-ul comunitar sunt următoarele:

Capitolui 1: Libera circulație a mărfurilor

Capitolul 2: Libera circulație a persoanelor

Capitolul 3: Libera circulație a serviciilor

Capitolul 4: Libera circulație a capitalului

Capitolul 5: Dreptul societăților comerciale

Capitolul 6: Politica în domeniul concurenței

Capitolul 7: Agricultură

Capitolul 8: Pescuitul

Capitolul 9: Politica în domeniul transporturilor

Capitolul 10: Impozitare

Capitolul 11: Uniunea economică și monetară

Capitolul 12: Statistică

Capitolul 13: Politici sociale și ocuparea forței de muncă

Capitolul 14: Energie

Capitolul 15: Politica industrială

Capitolul 16: Intreprinderi mici și mijloci

Capitolul 17: Știință și cercetare

Capitolul 18: Educație, formare profesionalpă și tineret

Capitolul 19: Telecomunicații și tehnologia informațiilor

Capitolul 20: Cultură și politica în domeniul audiovizualului

Capitolul 21: Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale

Capitolul 22: Protecția mediului înconjurator

Capitolul 23: Protecția consumatorilor și a sănătății

Capitolul 24: Justiție și afaceri interne

Capitolul 25: Uniunea vamală

Capitolul 26: Relații externe

Capitolul 27: Politica externă și de securitate comună

Capitolul 28: Control financiar

Capitolul 29: Dispoziții financiare și bugetare

Capitolul 30: Instituții

Capitolul 31: Diverse

În procesul de negociere sunt implicate, din partea Uniunii Europene, Consiliul Uniunii și Comisia Europeană, care e mandatată de statele membre să deruleze negocierile tehnice.

Deschiderea negocierilor de aderare este precedată de reuniuni bilaterale de examinare analitică a acquis-ului comunitar, pentru fiecare din cele 31 de capitole.

În primul semestru al anului 2000, în 28 februarie, pe durata președenției portugheze a Uniunii Europene, România a deschis și a închis provizoriu cinci capitole: cap.16 – Intreprinderi mici și mijloci, cap.17 – Știință și cercetare, cap.18 – Educație, formare profesională și tineret, cap.26 – Relații externe, cap.27- Politica externă și de securitate comună.

În cadrul celei de-a doua reuniuni a Conferinței de Aderare la nivel ministerial, care a avut loc în 14 iunie 2000, România a arătat că este pregătită să înceapă negocierile pentru încă opt capitole. Consiliul UE, la propunere Comisiei Europene, a decis să deschiă numai patru capitole de negociere pentru România, în cursul președenției franceze: cap.6 – Concurență, cap.12 – Statistică, cap.19 Telecomunicații și tehnologia informației și cap.20 – Cultură și politica în domeniul audio-vizualului. Dintr cele patru capitole, numai cap.12 – Statistică a fost provizoriu închis, pentru celelate trei capitole fiind solicitate informații suplimentare din partea autorităților române. Astfel, în 2000, România a deschis negocierile pentru nouă capitole de negociere și a închis provizoriu negocierile pentu șase capitole de negociere.

Noul Guvern, rezultat în urma alegerilor din toamna anului 2000, a urmărit aceelerarea și intensificarea pregătirilor pentru aderarea la Uniunea Europeană printr-o modificare instituțională care a vizat însuși nucleul sistemului de coordonare la nivel național a activității de integrare europeană, prin înființarea Ministerului Integrării Europene și a Delegației Naționale pentru Negocierea Aderării României la UE. Delegația Națională este formată din delegațiile sectoriale corespunzătoare fiecărui capitol de negociere, copreședinții acestora și adjuncții sefului delegației naționale. La rândul lor, delegațiile sectoriale sunt formate din reprezentanți ai ministerelor și celorlate instituții ale administrației publice centrale cu responsabilități în transpunerea și implementarea acquis-ului din domeniul respectiv.

Noua Strategie de negociere a aderării României la Uniunea Europeană s-a bazat în mod special, pe abordarea globală a procesului de negociere. Accentul s-a mutat de la capitolele așa zise “ușoare” (Relații externe, Statistică, Educație, Formare profesională și tineret, Politică externă și de securitate comună) pe capitole cu impact economic și social.

Astfel. România a orientat pregătirile negocierilor spre capitole esențiale legate de cele patru libertăți fundamentale (Libera circulație a mărfurilor, Libera circulație a serviciilor, Libera circulație a persoanelor, Libera circulație a capitatului), capitole care nu fuseseră abordate deloc până la sfârșitul anului 2000. Pentru a contribui la structurarea funcțională a economiei de piață au fost elaborate de către Delegația Națională, documente de poziție la celelalte capitole referitoare la Piața Unică, la principalele ramuri economice, precum și la coeziunea economică și socială. De asemenea, au fost abordate capitole deosebit de dificile, precum Protecția mediului, Agricultură, Politici regionale, Control financiar și Prevederi financiar bugetare. Capitolele abordate au accentuat în continuare, pregătirea pieței conform standardelor Europene, prin crearea unui mediu de afaceri și conectarea la mediul de afaceri internațional și la Piața Internă. De asemenea, poate fi subliniat că România a urmărit abordarea graduală a capitolelor cu impact bugetar major. Astfel, se poate afirma că România a intrat într-o etapă de negocieri substanțiale, având în vedere contribuțiile la PIB și resursele financiare necesare.

Elementele definitorii ale strategiei de negociere pentru anul 2001 au constat în abordarea preponderent cantitativă a acestui proces, concentrată fiind pe analiza întregului acquis comunitar, precum și orientarea preponderent internă către desfășurarea negocierilor iner-instituționale în cadrul Delegației Naționale și către consultări cu partenerii sociali, partidele sociale și comisiile parlamentare. De asemenea, România a adăugat și alte dimensiuni procesului de elaborare a decumentelor de poziție și negociere, respectiv un amplu proces de consultări tehnice cu Comisia Europeană, cu Statele Membre și cu Echipele de negociere ale Statelor Candidate.

Noua abordare strategică și instituțională a permis avansarea substanțială în pregătirea procesului de negociere. Astfel, în 2001 România a elaborat și trimis oficial Uniunii Europene un număr de 31 de documente de poziție (17 documente de poziție, 8 documente de poziție complementare, 4 documente de poziție revizuite și 2 documente referitoare aacquis-ul pe 2000). Până la sfârșitul anului 2001, au fost comunicate oficial Uniunii Europene documentele de pozitțe pentru toate cele 29 de capitole de negociere.

În cursul președenției suedeze și belgiene (la Conferințele Interguveramentale de Aderare România-UE din martie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie) au fost deschise negocierile pentru 8 capitile (cap.4 – Libera circulație a capitaluilui, cap.5 – Drepturile societăților comerciale, cap.8 –Pescuitul, cap.9 – Politica în domeniul transporturilor, cap.10 – Impozitarea, cap.13 – Politica regională și ocuparea forței de muncă, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.25 – Uniunea Vamală) și au fost închise provizoriu negocierile pentru 3 capitole (cap.8 – Pescuitul, cap.23 – Protecția consumatorului și a sănătății, cap.5 – Dreptul societăților comerciale). Astfel, până la sfârșitul anului 2001, România a deschis negocierile pentru 17 capitole de negociere dintre care 9 capitole au fost provizoriu închise.

Pentru anul 2002, principalul obiectiv al negocierilor a fost deschiderea tuturor capitolelor de negociere, închiderea provizorie a cât mai multor capitole de negociere, precum și îndeplinirea angajamentelor asumate în negocieri.

În 2002, Delegația Națională pentru Negocierea Aderării României la UE a continuat accelerarea pregătirilor negocierilor, în concordanță cu strategia de Extindere emisă de Comisia Europeană în noiembrie 2001 și cu decizile Consilului European de la Laken, pentru avansarea radicală a negocierilor de aderare, prin deschidera tuturor capitolelor în 2002.

Având în vedere faptul că avansarea negocierilor a fost bazată exclusiv pe pregătirea internă, Guvernul României a intensificat măsurile necesare pentru îndeplinirea criteriului de economie de piață funcțională și a aplicat în întregime Programul de Acțiune pentru intensificarea Pregătirilor pentru Aderare, adoptat în ianuarie 2002.

În consecință, 13 capitole de negociere (cap. 1 – Libera circulație a mărfurilor, cap.2 – Libera circulație a persoanelor, cap. 3 – Libera circulație a servicilor, cap. 7 – Agricultura, cap.11 − Uniunea economică și monetară, cap.14 – Energie, cap.15 – Politica Industrială, cap.21 – Politica regională, cap, 22 – Protecția mediului, cap.24 – Justiție și Afaceri Interne, cap.28 – Control finaciar, cap. 29 – Prevederi financiar bugetare și cap.31 – Instituții) au fost deschise în cadrul Conferinței de Aderare Interguvernamentală din martie, aprilie, iunie, iulie, octombrie, noiembrie și decembrie 2002, iar 7 dintre ele au fost închise provizoriu.

În 2003, cap.4 – Libera circulație a capitalului a fost închis provizoriu în cadrul Conferinței de Aderare Interguvernamentală din aprilie. De asemenea în luna iunie au mai fost închise provizoriu cap.1 – Libera circulație a mărfurilor și cap.10 – Impozitarea. Și tot în 2003, cap.2 – Libera circulație a persoanelor, respectiv cap.9 – Politica în domeniul transporturilor au fost închise provizoriu la Conferința de Aderare a României-UE la nivel ministeril care a avut loc la Bruxelles, 9 decembrie, și de asemenea s-a confirmat închiderea cap.28 – Controlul financiar.

În cursul președenției irlandeze, la Conferința de Aderare România –UE din 4 iunie 2004 au fost închise provizoriu cap.7 – Agricultură și cap.29 –Prevederi financiare și bugeare. Cap.14 –Energie a fost închis provizoriu, în cadrul Conferinței de Aderare România –UE, care a avut loc la Bruxelles în 30 iunie 2004. România a finalizat negocierile pentru cap.3 – Libera circulație a servicilor și cap.21 – Politica regională și coordonarea instrumentelor structurale în cadrul Conferinței de Aderare România-UE, desfășurată la Bruxelles în 23 septembrie 2004. La Conferința de Aderare din 26 noiembrie 2004, România a închis provizoriu cap.22 – Mediu și cap.31 − Diverse.

România a finalizat negocierile de aderare, prin închiderea ultimelor două capitole de negociere: cap.6 – Concurența și cap.24 – Justiție și Afaceri Intrne. Încheierea celor două capitole a avut loc cu prilejul Conferinței de Aderare România –UE care a avut loc la Bruxelles, în seara zilei de 8 decembrie 2004.

Din partea României, în procesul de negociere a fost implicat Guvernul României, care stabilise în 2001 ca Ministerul Integrării Europene și Delegația Națională de Negociere a Aderării României la Uniunea Europeaă sunt instituțiile care coordonează pregătirea în vederea aderării și derulare negocierilor de aderare. Pe parcursul negocierilor, aceste instituții au fost sprijinite de Comitetul Interministerial pentru Integrare Europeană și de diverse departamente de integrare europeană în ministerele și instituțiile publice.

2.3. Tratatul de Aderare

În 2002, Comisia Europeană menționează în Raportul de Țară pentru prima oară, că 2007 este data estimativă pentru aderarea României și Bulgariei. Un an mai târziu, la Consiliul European de la Bruxelles, decembrie 2003, a fost stabilit calendarul de aderare a României la Uniunea Europeană. Acesta preveda finalizarea negocierilor în 2004, semnarea Tratatului de Aderare în 2005, și aderarea efectivă în 2007.

În Raportul de Țară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creștini-democrați, se menționează că: ”Finalizarea negocierilor de aderare la sfârșitul lui 2004 și integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupției și punerea în aplicare a reformei”. Recomandările destinate autorităților române privesc: măsurile anticorupție, independența și funcționarea sistemului juridic, libertatea presei, stoparea abuzurilor politice.

În perioada februarie-aprilie 2005 au fost îndeplinite toate aspectele tehnice legate de semnarea Tratatului de Aderare a României . Acesta a primit avizul Comisiei Europene în 22 februarie, avizul conform al Parlamentului European în 13 aprilie, așa încât, la 25 aprilie 2005, este semnat la Luxemburg, Tratatul de Aderare a României la Uniunea Europeană, dată la care a fost semnat și Tratatul de Aderare a Bulgariei.

Tratatul de Aderare a Romaniei la Uniunea Europeana este comun cu cel de aderare al Bulgariei și reprezintă rezultatul integral al procesului de negociere a celor 31 de capitole. Acest tratat a fost elaborat pe baza acelorași principii și după aceeași metodă de lucru utilizate la redatarea Tratatului de Aderare a celor celor zece noi state membre. Spre deosebire de cele zece state membre care au aderat la 1 mai 2004, în cazul României și Bulgariei, prin Tratatul de Aderare se prevede și posibilitatea aderării la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, dacă acesta ar fi fost ratificat de către toate statele membre până la data aderării efective a României și Bulgariei. În consecință, având în vedere faptul că Tratatul de aderare a României și a Bulgariei trebuia să conțină și adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a Constituției pentru Europa, s-au redactat în paralel un Act de aderare și un Protocol de aderare.

În Tratatul de aderare se prevede intrarea în vigoare alternativă a Actului și a Protocolului, în funcție de intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a Constituției pentru Europa. Astfel, în cazul în care Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa ar fi intrat în vigoare înaintea aderării României și Bulgariei (1 ianuarie 2007), ar fi intrat direct în vigoare Protocolul de aderare. Având în vedere însă că Tratatul Constituțional nu a intrat în vigoare înainte de data aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană, la momentul aderării acestora a intrat în vigoare Actul de aderare. Totuși, la intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional, Actul de aderare va fi abrogat și Protocolul va începe să producă efecte juridice.

Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României și Bulgariei la Uniunea Europeană tratatelor constitutive în vigoare în prezent: Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunității Europene și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energie Atomice (EURATOM). Protocolul de aderare adaptează Tratatul Constituțional pentru a face posibilă aderarea României și Bulgariei la acest document. Actul și Protocolul au, în principiu, conținut identic (diferă doar referirea la textele din Constituția Europeană, respectiv Tratatul instituind Comunitatea Europeană și Tratatul privind Uniunea Europeană).

Tratatul de aderare a României și a Bulgariei la Uniunea Europeană cuprinde:

– Părțile generale: Tratatul propriu-zis, Actul de aderare / Protocolul de aderare;

– Anexele: măsurile convenite în cadrul negocierilor – măsuri permanente și măsuri temporare

– Declarațiile.

Spre deosebire de Tratatul celor zece noi state membre, Tratatul României și Bulgariei nu conține în anexă adaptările tehnice aduse acquis-ului comunitar, având în vedere perioada mare între momentul semnării Tratatului și momentul aderării efective. Adaptările tehnice au fost redactate în paralel cu Tratatul și au fost convenite la nivel politic în 11 februarie 2005 (odată cu acordul politic asupra textului în limba engleză) și vor fi adoptate prin acte ale instituțiilor comunitare, respectiv Consiliul și Comisia.

Părțile generale

1. Tratatul de aderare propriu-zis (care cuprinde șase articole) consacră aderarea României și a Bulgariei la Uniunea Europeană, precum și faptul că prin aderare cele două state devin parte la Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa, în condițiile reglementate prin Protocolul anexat la acest Tratat. Tratatul conține o clauză privind intrarea în vigoare alternativă a Actului de aderare și a Protocolului de aderare.

De asemenea, se precizează data la care Tratatul de aderare va intra în vigoare (data aderării), precum și faptul că acesta trebuie  ratificat de părțile contractante conform procedurilor interne. Instrumentele de ratificare trebuiau depuse până la 31 decembrie 2006 .

Conform clauzei finale, dacă unul dintre cele două state care aderă nu depune instrumentul de ratificare până la această dată, Tratatul va intra în vigoare pentru celălalt stat, Consiliul urmând să adopte ajustările necesare Protocolului de aderare sau, după caz, Actului de aderare.

Actul de aderare / Protocolul de aderare conține:

Partea I – Principiile

Partea a II-a – Prevederi generale: elemente privind ajustarea Tratatelor / Constituției

Partea a III-a – Prevederile permanente (în principal adaptarea acquis-ului)

Partea a IV-a – Prevederile temporare (perioadele de tranziție)

Partea a V-a – Prevederi legate de implementarea Actului

2. Partea I (Principiile) conține definiții și prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România și Bulgaria al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare și de Banca Centrală Europeană anterior aderării acestora la UE. Aplicarea dispozițiilor tratatelor originare și ale actelor instituțiilor sunt supuse derogărilor convenite în cursul negocierilor de aderare cu fiecare stat candidat. Este statuată obligația celor două noi state membre de a adera la convențiile și acordurile încheiate de Uniune cu terțe state, convențiile încheiate între statele membre, precum și însușirea acquis-ului. Lista convențiilor încheiate între statele membre este anexată Actului/Protocolului. România și Bulgaria au avut obligația de a modifica, până la data aderării, tratatele încheiate cu state terțe, care sunt incompatibile cu dreptul comunitar. În caz contrar, aceste tratate trebuiau denunțate.

Se prevede faptul că Uniunea va adapta restricțiile cantitative la oțel și produse din oțel în relația cu statele terțe, în raport cu importurile României și Bulgariei. De asemenea, restricțiile cantitative aplicate de Uniune importurilor de produse textile și de îmbrăcăminte vor fi adaptate pentru a ține cont de aderarea Bulgariei și a României la Uniune. În ceea ce privește acordurile bilaterale privind pescuitul încheiate de România și Bulgaria înainte de aderare, se prevede că acestea vor fi administrate de Uniune.

România și Bulgaria vor participa în cadrul Uniunii Economice și Monetare, de la data aderării, fiind considerate state cu derogare de la adoptarea monedei unice conform articolului 122 al Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene.

3. Partea a II-a conține prevederile instituționale, respectiv participarea României și Bulgariei la instituțiile Uniunii Europene:

România deține 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007 – 2009. După această dată, numărul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European.

România deține 14 voturi în Consiliul Uniunii.

România are dreptul la un judecător la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și unul la Tribunalul de Primă Instanță. Mandatul este de șase ani. La fiecare trei ani, se vor schimba, alternativ, treisprezece sau paisprezece judecători.

România deține 15 membri în Comitetul Economic și Social și 15 membri în Comitetul Regiunilor.

România are dreptul de a numi membri în Comitetul Director al Băncii Europene de Investiții, precum și în Comitetul Științific și Tehnic prevăzut de Tratatul EURATOM.

Se stipulează că limba română și limba bulgară devin limbi oficiale ale Uniunii.

4. Partea a III-a (Prevederile permanente) stipulează acceptarea măsurilor negociate permanente (prevăzute într-o anexă), precum și referirea la mecanismul efectuării adaptărilor tehnice ale acquis-ului adoptat până la 1 octombrie 2004 ("cut-off date"). Este vorba despre actele adoptate de instituțiile Uniunii Europene în diferite domenii care vor fi adaptate în vederea aplicării acestora la România și Bulgaria

Dintre adaptările tehnice, pot fi menționate: etichetarea produselor electrice și electronice; lista de specii de plante și animale protejate în România; calificări, lista profesiunilor liberale și a instituțiilor de învățământ care au eliberat diplomele în acest sens; lista punctelor de frontieră; lista aeroporturilor internaționale; lista produselor chimice periculoase; traducerea în limba română a tuturor termenilor de specialitate în diverse domenii (ex. societate pe acțiuni, societăți în nume colectiv, societăți în comandită simplă, societăți pe acțiuni, societăți în comandită pe acțiuni, societăți cu răspundere limitată, taxă de drum, autostrăzi, drumuri naționale, drumuri județene, drumuri comunale etc); lista statelor cărora România le solicită viză și diferitele categorii de viză; lista instituțiilor din România participante la procesul de achiziții publice.

5. Partea a IV-a (Prevederile temporare) se referă la măsurile tranzitorii convenite în cadrul negocierilor (conținute în anexă), prevederile instituționale și prevederile financiare cu caracter temporar.

Potrivit prevederilor instituționale cu caracter temporar, România deține 35 de locuri în Parlamentul European în perioada cuprinsă între data aderării efective la Uniune și data la care se vor desfășura noi alegeri pentru Parlamentul European (2009). România are obligația de a desfășura alegeri pentru Parlamentul European „nu mai târziu de 31 decembrie 2007". Acestea înseamnă că România poate organiza oricând înainte de 31 decembrie 2007 aceste alegeri, inclusiv în intervalul dintre semnarea Tratatului de aderare, care a avut loc la 25 aprilie 2005 și data aderării. După cum se cunoaște, alegerile pentru Parlamentul European au fost programate pentru 13 mai 2007.

În ipoteza în care Constituția Europeană ar intra în vigoare în 2007, până în 2009 se va menține sistemul de vot „Nisa", România având 14 voturi, precum și numărul de 15 locuri în Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.

Conform prevederilor financiare cu caracter temporar, România trebuie să contribuie la capitalul subscris Băncii Europene de Investiții cu 42,3 milioane Euro. Contribuția României la Fondul de Cercetare pentru Cărbune și Oțel este de 29,88 milioane Euro.

De asemenea, în perioada de tranziție, România beneficiază de Facilitatea Schengen având ca scop finanțarea acțiunilor desfășurate la frontiera externă în vederea implementării acquis-ului Schengen, precum și de Facilitatea pentru fluxuri monetare (Cash-flow Facility), având ca scop îmbunătățirea acestora. Alocările pentru România sunt de:

297,2 milioane Euro în 2007

131,8 milioane Euro în 2008

130,8 milioane Euro în 2009.

Se stipulează gestionarea de către agențiile de implementare a fondurilor din cadrul asistenței de pre-aderare, acordată prin programul PHARE, programul PHARE – CBC (Cross-border cooperation), programul ISPA, programul SAPARD și Facilitatea pentru perioada de tranziție.

Suma totală a alocărilor pentru acțiuni structurale pentru România în perioada 2007-2009 este de:

1 399 milioane Euro în 2007

1 972 milioane Euro în 2008

2 603 milioane Euro în 2009.

Partea a IV-a cuprinde și clauzele de salvgardare.

Ca și în cazul celor zece noi state membre, Tratatul conține trei clauze generale de salvgardare:

clauza de salvgardare generală

Dacă, până la sfârșitul a trei ani de la aderare, vor apărea dificultăți grave și persistente într-un anumit sector economic sau care ar putea deteriora situația economică într-un anumit domeniu, România sau Bulgaria pot solicita Comisiei autorizația de a lua măsuri de protecție pentru a ameliora situația creată și a ajusta respectivul sector economic al Pieței Comune. În aceleași circumstanțe, orice stat membru actual poate solicita autorizația de a lua măsuri protecționiste cu privire la unul sau ambele noi state membre.

clauza de salvgardare privind Piața Internă

Dacă în primii trei ani de la aderare, România și Bulgaria nu își îndeplinesc angajamentele asumate în cadrul negocierilor periclitând astfel funcționarea Pieței Interne, Comisia Europeană, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate să ia măsurile necesare pentru remedierea acestei situații. Această clauză poate fi invocată și înainte de data aderării celor două state.

clauza de salvgardare justiție și afaceri interne

Dacă în România și Bulgaria există întârzieri cu privire la transpunerea sau implementarea prevederilor comunitare referitoare la recunoașterea mutuală în domeniul civil și penal, Comisia, din proprie inițiativă sau la solicitarea unui stat membru, poate, până la sfârșitul a trei ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, să ia măsurile necesare și să specifice condițiile de aplicare a acestora. Aceste măsuri trebuie să fie justificate și menținute nu mai mult decât este strict necesar pentru remedierea situației.

Fața de Tratatul celor zece noi state candidate, în cazul României și al Bulgariei se poate aplica o clauză de amânare a aderării. Consiliul, prin vot în unanimitate, la recomandarea Comisiei, poate lua decizia de a amâna data aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă în urma monitorizării Comisiei se constată că stadiul pregătirii și implementării acquis-ului de către cele două state demonstrează pregătirea insuficientă a acestora pentru a deveni membre ale Uniunii.

În plus, în ceea ce privește România, Consiliul poate decide, prin vot cu majoritate calificată, amânarea aderării cu un an, până la 1 ianuarie 2008, dacă se constată o pregătire insuficientă în domeniul justiției și afacerilor interne și în domeniul concurenței (există 11 obligații menționate într-o anexă).

În cadrul prevederilor temporare, se stipulează posibilitatea pentru România și Bulgaria de a adopta măsuri tranzitorii pentru a facilita trecerea la noua politică agricolă comună, precum și în ceea ce privește aplicarea regulilor comunitare în domeniul veterinar, fito-sanitar și al siguranței alimentelor.

6. Partea a V-a (Prevederi referitoare la adaptările instituționale) cuprinde dispoziții privind adaptările instituționale care sunt necesare în urma aderării României și Bulgariei (Titlul I), modalitățile de aplicare a actelor instituțiilor comunitare față de Bulgaria și România (Titlul II) și prevederile finale (Titlul III).

Titlul I conține dispoziții referitoare la necesitatea adaptării de către instituțiile comunitare (Consiliul, Comisia și Curtea de Justiție a Comunităților Europene) a regulilor de procedură. România și Bulgaria au numit câte un membru al Comisiei Europene, la data aderării, al cărui mandat va expira o dată cu expirarea mandatelor celorlalți membri ai Comisiei. Comisarii român și bulgar au fost numiți de Consiliu, cu majoritate calificată, în acord cu Președintele Comisiei și cu avizul Parlamentului European. Astfel, spre deosebire de Tratatul celor zece, în cazul numirii noilor comisari s-a cerut și avizul Parlamentului European, pentru a se asigura o mai mare transparență a deciziei.

Totodată, România și Bulgaria au numit câte un judecător la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și la Tribunalul de primă instanță.

România și Bulgaria au numit membri la Curtea Europeană de Conturi, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor.

Titlul II prevede obligația României și Bulgariei de a adopta toate măsurile necesare pentru a se conforma, de la data aderării, directivelor și deciziilor adoptate de instituții și comunicate statelor membre. Aceste măsuri includ și obligația de a opera modificările legislative interne necesare. De asemenea, se prevede comunicarea către România și Bulgaria a unei serii de măsuri (cum ar fi cele referitoare la protecția lucrătorilor împotriva radiațiilor).

Este stipulat, totodată, mecanismul realizării adaptărilor tehnice pentru acquis-ul adoptat după "cut-off date" (1 octombrie 2004), adaptări care nu au fost redactate odată cu Tratatul de aderare. Mecanismul presupunea adoptarea modificărilor necesare de către Consiliu sau Comisie (în funcție de instituția care a emis actul), la solicitarea României sau Bulgariei, realizată cel târziu la data aderării. Față de Tratatul celor zece, s-a introdus obligația vechilor state membre de a lua măsurile necesare pentru a modifica legislația lor internă, acolo unde aceste modificări au fost generate de adaptările actelor comunitare ca urmare aderării Bulgariei și României.

Titlul III prevede transmiterea României și Bulgariei unei copii certificate a unor instrumente juridice: Tratatul de instituire a Comunității Europene și Tratatul Uniunii Europene, precum și tratatele internaționale deținute în arhivele Secretariatului General al Consiliului.

Declarații

La Tratatul de aderare a fost anexată o serie de declarații cu caracter politic, care nu produc efecte juridice: Declarația comună a statelor membre (UE 25) privind libera circulație a persoanelor; Declarația comună a UE 25 și a Comisiei Europene privind pregătirile pentru aderare ale Bulgariei și ale României; Declarația comună a Germaniei și Austriei privind libera circulație a persoanelor; Declarația Bulgariei privind alfabetul chirilic.

Prin Declarația privind libera circulație a persoanelor, statele membre își exprimă angajamentul de a spori accesul cetățenilor români la piața muncii, în vederea accelerării armonizării cu acquis-ul comunitar.

Declarația privind pregătirea României și Bulgariei pentru aderare afirmă faptul că UE va continua monitorizarea strictă a aplicării angajamentelor convenite în negocieri, acordând o atenție deosebită asupra domeniilor justiției și afacerilor interne, concurenței și mediului. Declarația cuprinde aceleași elementele exprimate în Concluziile Consiliului European din 17 decembrie 2004.

In Declarația privind dezvoltarea rurală sunt estimate posibilele alocări bugetare pentru România în acest sector (2 308 milioane Euro).

România a acceptat declarațiile propuse de statele membre și nu a solicitat introducerea unor declarații după modelul celor zece noi state membre, respectiv referitoare la libera circulație a persoanelor și la clauza de salvgardare, deoarece prevederile Tratatului în aceste domenii sunt clare și lipsite de echivoc.

2.4. România și Uniunea Europeană

Dobândirea statutului de membru al Uniunii Europene implică atât drepturi cât și obligații. Romania a dobândit urmatoarele drepturi în instituțiile Uniunii Europene:

La nivelul Comisiei Europene, România are dreptul la un comisar. Delegarea comisarului din partea României s-a făcut la sfârșitul anului 2006. Leonard Orban, a fost negociator din partea României cu Uniunea Europeană, acesta fiind cel de-l 27-lea comisar, însarcinat cu problemele multilingvismului.

România va avea 35 de locuri în Parlamentul European, pentru perioada 2007-2009. Numărul de fotolii parlamentare este proporțional cu populația fiecărui stat membru. După 2009 numărul locurilor în Parlamentul European va fi stabilit prin Decizie a Consiliului European.

La lucrările Consiliului European participă președintele și primul ministru al României. Consiliul European este denumirea dată reuniunilor oficiale ale șefilor de stat sau de guvern al statelor membre, la care participă și președintele Comisiei Europene. Șeful de stat sau de guvern care deține președenția Uniunii Europene este și președinte al Consilului European. Aceste reuniuni au loc de cel puțin de două ori pe an.

La nivelul Consiliului de Miniștrii, România este reprezentată de miniștrii din guvernul de la București, aceștia beneficiază de 14 voturi.

România va avea un judecător la Curtea de Justiție a Uniunii Europene și unul la Tribunalul de Primă Instanță, numiți pe o perioadă de șase ani, cu posibilitatea de reînoire a mandatului. La Curtea de Conturi, România a trimis de asemenea un expert.

La Comitetul Economic și Social, România participă cu 15 membrii, reprezentanțiai ai principalelor centre sindicale și patronale, și ale societății civile (câte 5 reprezentanți din fiecare categorie). În cadrul Comitetlui Regiunilor, România participă cu 15 membrii, și respectiv 15 membrii supleanți. Aceștia sunt reprezentanți ai autorității publice locale, președinți ai Consiliilor Județene din 6 județe ale țării și primari din 9 orașe, inclusiv municipiul București, și vor promova interesele Comunităților locale în Comitetul Regiunilor.

Cap 3. AVANTAJELE ȘI COSTURILE INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Integrarea României în Uniunea Europeană nu a constituit o obligație, ci o opțiune proprie: România a dorit să fie membră a Uniunii. Izolarea adusă de neapartenența la acestă structură ar fi reprezentat un dezavantaj într-o lume din ce în ce mai inter-dependentă. Avantajul major îl reprezintă modernizarea societății românești, atât din punct de vedere social, cât și economic. Astfel, România va beneficia de avantajele statutului de stat membru: participarea la procesul decizional la nivelul Uniunii și influențarea acestuia, uniformizarea nivelului de dezvoltare a diverselor regiuni ale României, prin accesul la sume importante din fondurile comunitare, creșterea competitivității economice, stabilitate macroeconomică și monetară. În același timp însă, vor exista și obligații, precum nevoia de a respecta regulile existente în cadrul Uniunii Europene și care, deși nu sunt întotdeauna populare, au ca scop protejarea intereselor cetățenului european.

Aderarea României la Uniunea Europeana va avea un impact pozitiv asupra economiei românești, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile românești, aderarea la UE va însemna, în primul rând, accesul pe Piața Unică. Odată cu extinderea, se așteaptă ca Ununea Europeană să devină cel mai mare exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din exportul mondial. Comerțul intra-comunitar și comunitar va crește cu mai puțin de 9%, datorită barierelor tarifare și non-tarifare. În acest sens, este vitală creșterea competitivității produselor românești. O piața mai mare va determina creșterea nivelului de producție și va conduce la crearea economiilor de scară.

Implementarea legislației comunitare, investițiile de capital și creșterea cheltuielilor în sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creșterea productivității.

Aderarea la Ununea Europeana va aduce o îmbunătățire a mediului de afaceri românesc, îmbunătățire care a început să se facă deja simțită, prin cadrul legislativ mai stabil și practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate barierele în calea liberei circulații a servicilor, persoanelor și a mărfurilor.

Cadrul legislativ comun furnizat de Piața Unică va crește eficiența generală a economiei românești, prin îmbunătățirea alocării resurselor, creșterea gradului de specializare și încurajarea concurenței. În condițiile îmbunătățirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o țintă atractivă pentru investițiile străine. La aceasta va contribui, în continuare, și statutul de economie de piața funcțională, obținut de România. Atragerea unui volum mai mare de investiții străine va asigura rapid și direct accesul la un management eficient, la tehnologii moderne și la noi segmente de piață.

Pe fondul îmbunătățirii climatului investițional, companiile trebuie să-și reorienteze producția și exportul, pentru creștera competitivității. Industria românească trbiuie să treacă de la producția de masă, bazată, în principal, pe criteriile cantitative, de cost și fiabilitate, spre producția cu grad ridicat de personalizare, bazat pe calitate.

Turismul și transportul sunt sectoare care vor beneficia de pe urma integrării europene, reprezentând oportunități de investiții.

Costurile aderării României la Uniunea Europeană vor fi suportate atât din bugetul statului, cât și de populație și de agenții economice. Cetățenii României se vor bucura, însa, de beneficiile Pieței Unice, în special de cele patru libertăți (a mărfurilor, a persoanelor, a capitalului și a servicilor). Pe termen mediu și lung, beneficiile aderării se vor reflecta și în nivelul de trai al populației.

În prmul rând, studiile de impact au arătat că aderarea României la UE în 2007 este cea mai avantajoasă perspectivă atât din punct de vedere financiar, cât și ca dezvoltare economică, creștere a nivelului de trai și modernizare a țării noastre, decât o aderare întârziată sau un scenariu izolaționist. Așadar, daca nu am fi aderat la Uniunea Europeană în 2007, costurile ar fi fost mult mai mari.

Costurile care se vehiculează ca fiind ale integrării, sunt, de fapt, costuri ale modernizării României, care a vor fi trebuit realizate oricum, chiar fără sprijin comunitar, în cazul în care nu ne-am fi integrat. Putem spune ca investim în autostrăzi pentru că ne integrăm, sau ar fi, de fapt, corect, să spunem că vrem să avem drumuri mai bune, care sa contribuie la dezvoltarea economiei și, implicit, la crearea de noi locuri de muncă? Putem spune că investițiile pentru reducerea poluării sau pentru îmbunătățirea calității apei potabile sunt făcute de dragul Uniunii Europene?Ar fi corect să spunem că noi înșine suntem interesați să avem o apa mai bună și un mediu mai curat pentru fiecare dintre noi. La fel, consideram ca vrem ca toate condițiile igienice sa fie respectate de către abatoare și fabrici de lapte, pentru a ne garanta siguranța alimentara. Așadar, cea mai mare parte a costurilor considerate ale aderării sunt legate de îmbunătățirea vieții noastre. Acestea ar fi trebuit realizate oricum. Acum, acestea sunt susținute cu fonduri comunitare. De exemplu, costurile pentru mediu au fost evaluate, pentru următorii 20 de ani, la circa 29 de miliarde de euro. Acestea vor fi acoperite din bugetul public central și cele locale, dar și de la bugetele companiilor. În perioada 2005-2025, România va aloca anual circa 1% din PIB pentru mediu și transport, iar Uniunea Europeana, 1,7% din PIB-ul României. Este adevărat că, la sumele oferite de Uniunea Europeana trebuie să adăugam și o co-finanțare. Aceasta nu înseamnă însă contribuție la bugetul comunitar, ci este o investiție în proiecte de dezvoltare a României. Cu siguranță nu ar fi fost mai suportabil pentru populație dacă ar fi trebuit să facem aceste investiții cu fonduri 100% românești.

Așadar, contribuția României la bugetul comunitar as fost de aproximativ 2,5 miliarde de euro în perioada 2007-2009 (800 de milioane in 2007 și câte aproximativ 900 de milioane în 2008, 2009) și nu 5,6 miliarde, cum greșit se vehiculează în presă. Co-finanțarea nu este contribuție la bugetul comunitar. Acești bani nu pleacă din țară, ci sunt investiți aici, în proiecte pentru modernizarea României (drumuri, canalizări, modernizări de ferme, întreprinderi, locuri de muncă etc.). Dar România va primi de la bugetul comunitar, in aceeași perioada (2007-2009), 11 miliarde de euro, dintre care, 6 miliarde de euro plăți, urmând ca restul plăților sa se facă pe măsura derulării proiectelor.

Probabil ca singurele costuri care pot fi asociate strict integrării sunt cele legate de crearea unor instituții specifice: de gestionare a fondurilor comunitare, în agricultura etc. Dar beneficiile pe care le aduce acest sistem de management al influxurilor financiare europene sunt exponențial mai mari raportate la costuri.

Și ar mai fi ceva: costurile monetare care trebuie acceptate, cum spuneam, drept costuri de creștere sau dezvoltare/modernizare, produc efecte pe termen mediu și lung mult amplificate față de fiecare euro cheltuit. Și, oricum, beneficiile integrării trebuie evaluate și în planul efectelor non-monetare: modificarea comportamentului economic bazat acum, în mare măsură, pe hazardul moral; creșterea competitivității tehnologice, economice și comerciale; îmbunătățirea mediului de afaceri, sub aspectul previzibilității și reducerii riscului de incertitudine. Și, poate, cel mai important beneficiu este cel al posibilității României de a participa activ la elaborarea noului acquis comunitar, în așa fel încât sa fie servite în mod maximal interesele țării noastre. Oare nu este cu mult mai bine să fii parte la luarea unor decizii care au impact asupra ta decât să fii, pur si simplu, ținta pasiva a acestor decizii? Este cazul să depășim abordarea demagogică și să evaluăm impactul aderării în mod global. Uniunea Europeana nu impune standarde arbitrare pentru a genera costuri suplimentare, ci stabilește anumite standarde pentru a aduce un plus în calitatea vieții fiecărui cetățean și a crea un mediu economic dinamic și competitiv. Este clar că există costuri pentru modernizarea României, care sunt subsumate acum procesului de aderare la Uniunea Europeană. Dar aceste costuri au existat și în ultimii ani pentru eficientizarea economiei românești. Acum beneficiem de sprijinul UE, ne vom integra într-un spațiu care va garanta, pe termen mediu și lung, o viața mai bună pentru fiecare dintre noi, iar exemplul altor state membre este elocvent în acest sens.

Considerăm că, în loc de a discuta demagogic despre acest subiect, trebuie să informăm companiile și cetățenii pentru a-i ajuta să se pregătească bine pentru statutul de membru al Uniunii Europene.

Nota de plată a integrării se va ridica la cel puțin 17 miliarde de euro pentru următorii cinci ani.

Cei patru milioane de salariați din România urmează să suporte fiecare o cheltuială de 4.200 de euro în plus față de contribuțiile actuale prin taxe. În următorii cinci ani, România va trebui să cheltuiască peste 17 miliarde de euro pentru a atinge standardele UE. Cea mai mare parte a acestei sume va fi plătită de cetățenii și firmele din România.

Costurile aderării, pe care românii le vor suporta, sunt de trei tipuri: costuri publice (care vor fi acoperite din bugetul de stat), costuri private (ce vor fi suportate de societățile comerciale) și costuri individuale (ce vor fi plătite de fiecare cetățean român pentru reforma sistemului de pensii, pentru reconversie profesională, pentru alt standard de viată). Pentru primele doup tipuri de costuri se poate face o estimare, chiar și generală, a valorii acestora, însă pentru cele individuale este imposibil de făcut o apreciere.

Studiile pun în lumină aspecte importante ale aderării la Uniunea Europeană:

– gradul de concordanță a legislației românești și a celei comunitare; 

– strategii de politică monetară și curs de schimb;

– implicațiile adoptării acquis-ului comunitar asupra controlului financiar;

– politica europeană de securitate și apărare;

– fenomenul migrației și imigrației;

– fondurile structurale – experiența țărilor candidate;

– planul de acțiune privind depozitarea deșeurilor industriale;

– analiza comparativă între statele membre în domeniul insolvabilității și al falimentului;

-soluții și opțiuni de management financiar pentru asigurarea unei creșteri reale a pensiilor;

– ajutoarele de stat în sectoarele sensibile concurențial;

– priorități de dezvoltare agricolă și rurală;

– costurile și beneficiile aderării.

3.1. Agricultura

În domeniul agriculturii, pe termen mediu și lung, prin integrare se obțin următoarele avantaje:

– creșterea productivității agricole;

– stimularea dezvoltării exploatațiilor agricole mijlocii și mari;

– îmbunătățirea accesului produselor agricole pe piața U.E. și dispariția tuturor barierelor comerciale;

– încetinirea migrării forței de munca din agricultură.

Constrângerile în acest sector de activitate vor fi impuse de aplicarea Politicii Agricole Comune (reducerea subvențiilor și a prețurilor de sprijin) și de Organizația Mondiala a Comerțului în ce privește comerțul agricol (necesitatea respectării normelor de calitate, igiena și sănătate ale U.E.), reducerea ocupării forței de munca din agricultură (prin restructurarea sectorului, prin creșterea productivității și atingerea performanței în agricultură ), etc.

Accesul la fondurile structurale comunitare va da posibilitatea României să dezvolte echilibrat regiunile rămase în urmă, să modernizeze infrastructura de transporturi și de mediu; să asigure o dezvoltare rurală susținută, să creeze noi oportunități de ocupare a forței de muncă, mai ales în mediul rural, să promoveze politici sociale care să ducă la standarde de viața de o calitate superioară.

Provocările potențiale legate de accesul la fondurile structurale, țin de capacitatea structurilor instituționale și administrative adecvate, pentru gestionarea acestor fonduri, de posibilitățile autorităților centrale și locale, a comunităților regionale, de a participa la Cofinanțarea proiectelor ce beneficiază de finanțare, de capacitatea administrației centrale, regionale și locale, de a apela și la alte credite de la BEI, BERD, și alte instituții financiare.

În anii 2000 – 2002, asistența financiară totală a UE, disponibilă pentru România, se ridică anual, în medie, la 270 milioane euro din programul PHARE, 153 milioane euro din SAPARD și între 208 și 270 milioane euro pentru ISPA.

Concesiile asimetrice ale Acordului de Asociere cu UE au protejat multe din produsele agricole românești de competiția cu cele europene, în timp ce concesiile simetrice ale acordului CEFTA au adus deficite semnificative la acest capitol de comert, produsele comerțului extern al României fiind mai puțin competitive decât al principalilor parteneri din cauza diferenței de productivitate.

Importurile de produse agricole din zona UE reprezintă aproximativ 7% cele din zona CEFTA fiind de 27,34% din total ceea ce ne face să presupunem că avem deja de a face cu competiția europeană prin intermediari – reexportatorii din zona CEFTA − ocolind barierele tarifare. Aderarea la UE a țărilor din primul val va face ca deficitul comerțului cu produse agricole să se înrăutățească rapid ca de altfel și Avantajul Comparativ al României față de UE.

Agricultura României nu va putea face față rigorilor PAC fără o intervenție puternică din partea statului pentru a rentabiliza acest sector în vederea aderării, deși există semne clare a suportării din ce în ce mai greu al rigorilor PAC în Europa (ex: Olanda) aceasta nu se va schimba din cauza lobby-ului puternic exercitat de producătorii din UE. Este posibil totuși ca fermieri din UE să fie atrași, odată cu aderarea României, în scopul realizării unor producții ecologice pe terenuri ce s-au odihnit mai mult de 15 ani. Exemplul Spaniei unde, odată cu intrarea în CEE, veniturile unor producători s-au dublat nu este concludent. România are cel mai ridicat nivel al ocupării forței de munca în agricultură – 27,9%.

Agricultura, a cărei producție se bazează pe ferme mici, folosind în mod intensiv munca, va trebui să facă față celei mai mari restructurări de forță de muncă, deci o bună parte din costul integrării va fi plătit de cei angajați în agricultură. Pe lângă șomaj mai pot exista costuri psihologice sau de transfer.

3.2. Industrie

Avantajul comparativ cu UE are un trend accentuat descrescător, în timp ce cu restul lumii încă mai avem un ușor avantaj.

În ceea ce privește industria chimică aceasta va avea de pierdut, în condițiile în care, procentul importurilor din UE a rămas constant, însa exporturile de produse chimice a scăzut de mai mult de doua ori în ultimii cinci ani; acest fapt dovedind slaba productivitate și competitivitate a acestei industrii. Fără o restructurare adecvată până în momentul aderării aceasta nu va avea șanse în competiție cu UE.

Industria materialelor plastice, pielăriei și al articolelor din piele, celulozei și hârtiei sunt slab performante, România fiind la acest capitol mai puțin competitivă decât oricare din țările CEFTA, structura producției interne fiind necompetitivă în general, aceste industrii vor supraviețui numai prin preluarea de către marile companii Vestice la momentul aderării.

Industria lemnului și prelucrătoare este într-o situație de avantaj comparativ cu țările UE, menținând acest trend prin investiții în tehnologie și atragere de capital, la momentul integrării acest sector va avea de câștigat dezvoltându-se și creând locuri de munca.

Industria de incălțăminte și textile cu o competitivitate destul de ridicată actualmente reprezentând 32,43% din totalul exportului și 47,04% din exportul romanesc către UE dovedește ca este viabilă, chiar dacă majoritatea producției este în lohn, gradul de calificare și salarizare al forței de muncă în acest domeniu, o face viabilă. Integrarea va duce la creșterea productivității acestei ramuri cît și la o scădere a costurilor unitare ale forței de muncă.

Industria sticlei și ceramicii va avea de pierdut încă de la aderarea primului val la UE din cauza competitivității reduse și datorită costurilor unitare ale forței de munca. Pentru că, țările ce vor intra în primul val vor fi avantajate, cu cit va fi mai mare UE cu atât mai mari vor fi câștigurile pentru țările membre și pierderile pentru țările nemembre. Actualmente țările dezvoltându-se și câștigând pe seama pierderilor altor țări.

În domeniul Industriei metalurgice, mașini și echipamente daca se va menține trendul importurilor de tehnologi România va avea de câștigat în acest domeniu la momentul integrării. Costurile unitare ale forței de muncă în industria metalurgică este cu mult sub media restului industriei. Faptul că în prezent exportăm multe echipamente dar mai ales subansamble dovedește viabilitatea acestui sector de activitate.

3.3. Perspectiva sociala

Odată cu integrarea piețelor, firmele vor trebui să facă față competiției tot mai puternice de pe piața bunurilor. Drept urmare, vor trebui să elimine forța de muncă în exces pentru a-si îmbunătății productivitatea. Forța de muncă este împinsă spre a-și găsi noi locuri de muncă în alte firme, sectoare de activitate sau chiar să își schimbe radical ocupația.

Realitatea este că avem o subutilizare a forței de muncă substanțială și, în contextul viitorului deficit de forța de muncă în UE, România are șanse să devină o sursă pentru atragerea capitalului uman de către industriile europene (fie direct prin migrarea forței de muncă, fie indirect prin subcontractare). Chiar și înainte, când existau bariere severe în calea migrării foței de muncă ( vize, permise de muncă), România era alături de Polonia, singura țară din Europa Centrală care a inregistrat un flux pozitiv al migrării către UE.

În funcție de mobilitatea forței de muncă și de rapiditatea adaptării, costul integrării suportat de aceasta poate fi mai mare sau mai mic.

O realocare rapidă a resurselor va fi însoțită de o realocare a forței de muncă, pentru că oamenii vor trebui să se îndrepte către acele sectoare care crează locuri de muncă. Cazul întoarcerii spre agricultura “ca ultim angajator”, (ex: Botoșani, Iași etc),nu este o soluție agricultura fiind și ea restructurată pe criteriul productivității.

Mai întâi, realocarea forței de muncă este necesară deoarece firmele trebuie să supraviețuiască și să își desfășoare afacerile într-un mediu cu totul nou.

În același timp, sectoarele care au fost neglijate în timpul comunismului, și anume serviciile, sunt în creștere și cererea lor de forță de muncă crește, și în cadrul acestui proces vor exista uni care vor pierde și alti care vor câștiga.

Logica ne spune că perdanți vor fi aceia care sunt aproape de vârsta pensionării, în sectoarele în declin economic, care dețin calificări specifice ce nu pot fi ușor folosite în alt domeniu, în timp ce câștigatorii vor fi cei tineri, cu calificări în sectoarele aflate în creștere.

3.4. Libera circulație a persoanelor

„Orice cetățean sau orice cetățeană a Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber pe teritoriul statelor membre“.

„Libertatea de circulație și de ședere poate să fie acordat, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor țări terțe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.’’

(Carta Uniunii Europene privind drepturile

fundamentale – Articolul 45)

Libera circulație a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăți din cadrul pieței interne și a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de libera circulație a produselor, libera circulație a serviciilor și libera circulație a capitalurilor.

Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunităților Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne.

Libera circulație a persoanelor și eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piață internă – ce nu poate fi realizată în condițiile existenței unor frontiere interne și a restricționării circulației indivizilor.

Esența acestei libertăți constă în eliminarea discriminărilor între cetățenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceștia sau își desfășoară activitatea și cetățenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condițiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remunerație. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar.

Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă circulație asupra unor noi categorii de persoane (studenți, persoane ce nu depun activități economice, dar au resurse suficiente de trai).

Conceptul de “cetățenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre și politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe și politica referitoare la imigrație.

Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV – vize, azil, imigrație și alte politici legate de libera circulație a persoanelor) și a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare și în aceste domenii.

Prin politica sa, Uniunea Europeana are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate și justiție în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naționalitate. În același timp, se desfășoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce privește controlul la frontierele externe ale Uniunii și politicile de vize, azil și imigrație. M0area Britanie și Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.

Cetățenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa și de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulație a persoanelor trebuie însoțită de un nivel corespunzător de securitate și justiție. La Amsterdam, această dublă cerință a fost înscrisă în Tratat sub forma înființării progresive a unei zone de libertate, securitate și justiție. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenției de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 și intrată în vigoare la 26 martie 1995).

În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European și Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaționale, europene și naționale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetățeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbește despre dreptul oricărui cetățean sau cetățene ai Uniunii de a avea libertatea de a cauta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.

Prin încheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene.

Elementul-cheie al strategiei de aderare îl constituie Parteneriatul de Aderare, semnat de România, enunțând principiile, obiectivele și prioritățile de acționare și mobilizând într-un cadru unic toate formele de asistență comunitară.

În 2000 au început efectiv negocierile de aderare, pe capitole, ale României la Uniunea Europeana. Capitolul referitor la libera circulație a persoanelor a început să fie negociat abia în 2002, la Bruxelles, în cadrul primei Conferințe de Aderare.

România acceptă în întregime acquis-ul comunitar al Capitolului II – Libera circulație a persoanelor, intrat în vigoare la 31 decembrie 2000, nesolicitând o perioadă de tranziție sau o derogare și declară că va fi în măsură să aplice în întregime, la data aderării, acest acquis.Constituția României în art. 25 stabilește că „Dreptul la liberă circulație, în țară și în străinătate, este garantat”.

Cap 4. EFECTELE INTEGRĂRII ASUPRA S.C. KIRI S.R.L.

Scurată prezentare a S.C. KIRI S.R.L.

Societatea comerciala KIRI a fost înființată în 1992, în Timisoara, județul Timiș, fiind înregistrată la Camera de Comerț și Industrie Timișoara: J35/440/1992; C.U.I. 1803393.

Obiectul de activitate a societății este fabricarea de pulovere, jachete, jerseui, veste și articole similare, tricotate sau croșetate. Firma produce articole pentru femei, barbați și copii, în funcție de tendințe: clasice, moderne și sport; de asemenea execută tricotaje pentru ținuta militară, cu cotiere, epoleți în variante uni și camuflaj, bleumarin, kaki și negre. S.C. KIRI realizează tricotaje și cu firul clientului în sistem lohn, calitatea și tipul firului fiind cele stabilite de client. Modelele sunt executate cu ajutorul unui program pe calculator SIRIX STOLL.

Produsele și serviciile firmi au ca piață pincipală de desfacere Europa Centrală și de Est. Țările în care exportă sunt: Germania, Italia, Anglia, Elveția, Irlanda, Austria.

Conducerea firmei este realizată de către Chirițoiu Ioan și Chirițoiu Velica, director general, respectiv adjunct, care îndeplinesc și funcția de administrator.

Cu peste treizeci ani de experiență în domeniul confecțiilor și tricotajelor, s-a dovedit că S.C KIRI S.R.L. este o firmă serioasă și competitivă, afirmându-se atât pe plan intern cât și pe plan extern ca o firmă cu imens potențial de dezvoltare. Pe piața internă s-a impus cu propriile colecți Kiri, create de designerii firmei. Produsele Kiri se găsesc în magazinul firmei, din Timișoara, str Gheorghe Lazăr, Nr.2. Societatea a obținut o serie de contracte în interiorul Uniunii Europene, țările cele mai importante în care exporta sunt : Germania, Italia, Anglia, Elveția, Irlanda, Austria.

Volumul vânzărilor a crescut treptat, odată cu numărul de contracte obținute pe plan extern, aceste contracte motivând conducerea firmei să perfecționeze munca, fapt ce a avut ca rezultat o calitate cu care firma Kiri se poate mândri în prezent. Calitatea produselor este garantată și de utilajele performante de care dispun, de colectivul profesionist cu care colaborează firma și mai ales de seriozitatea cu care aceștia își tratează clienții.

Expedierea și livrarea constituie un element important în derularea completă a unui contract. S.C. KIRI S.R.L. apelează pentru export la o societate de transport internațional specializată pe transport de mărfuri (S.C. SAVINI S.R.L.) datorită gamei largi de servicii oferite. Ea include atât servicii care preced încheierea contractului de vânzare-cumpărare externă de catre comercianți, cât și servicii postcontractuale. Cele mai importante dintre acestea sunt:

acordarea de consultanță economică, tehnică, juridică și de altă natură la încheierea contractelor comerciale externe;

informarea clientului cu privire la mijloacele de transport cele mai adecvate, mai rapide și mai economice;

alegerea rutei optime de îndrumare a transportatorilor;

vămuirea mărfurilor;

asigurarea riscului de transport;

depozitarea și distribuirea mărfurilor din depozite;

întocmirea documentelor de expediție și transport;

supravegherea mărfurilor pe parcurs extern și avizarea promptă a clienților interesați;

verificarea, plata și decontarea cheltuielilor de transport și accesorii;

efectuarea de studii privind dezvoltarea în perspectivă a transporturilor, utilizarea unor mijloace și tehnologii de transport mai eficiente.

Avantajele de care beneficiază S.C. KIRI S.R.L. prin disribuția prin intermediul companiei de transporturi sunt multiple:

S.C. KIRI S.R.L. plătește un singur preț de negociat pentru deplasarea bunurilor respective;

S.C. KIRI S.R.L. este capabil să distribuie bunurile pe orice piață, are posibilitatea de a beneficia de avantajele infrastructurii costisitoare oferite de companiile de transporturi combinate

S.C.KIRI S.R.L. are posibilitatea de a asigura clieniților livrări la termenele stabilite;

Expeditorul international, cunoscând reglementările și uzantele comerciale în viguare în țările pe unde tranzitează marfa, având în vedere specificul mărfurilor și mijlocul de transport utilizat, poate recomanda vânzătorului tipul de ambalaj optim din punct de vedere tehnic, economic și comercial care să permită transportarea mărfurilor în siguranță, conservarea calităților funcționale și estetice ale acestora, manipularea ușoară a mărfurilor cu cheltuieli minime;

Poate oferi clientului său informații în legătură cu marcarea corectă a ambalajelor și utilizarea unor tehnologii moderne de transport: paletizare, pachetizare, containerizare, care permit creșterea productivității muncii în manipularea mărfurilor și reducerea prețului complet de export, creșterea vitezei de circulație a mărfurilor, reducerea pierderilor pe parcurs.

Modalitățile de plată folosite în tranzacțiile internaționale sunt următoarele:

Plata contra facturii – se folosește la tranzacțiile de valoare mai mică sau în relațiile dintre firme care aparțin aceluiași grup și presupune o bună cunoaștere și încredere reciprocă a partenerilor.

Mecanismul operațiunii:

Exportatorul trimite factura comercială direct la cumpărător dupa ce a livrat marfa.

Cumpărătorul plătește contravaloarea mărfii la data stabilită prin contract.

Plata la predarea mărfii – se utilizează pentru tranzacții de valori mai reduse și implică 3 părți:

Exportatorul expediază marfa și prezintă cărăușului o scrisoare de instucțiuni prin care se precizează suma ce trebuie încasată în urma predării mărfi și mijlocul de plată ales.

Cărăușul efectuează transportul și încasează contravaloarea mărfii.

Importatorul primește marfa în conformitate cu prevederile contractului și este obligat să achite cărăușului contravaloarea acesteia.

Ordinul de plată reprezintă dispoziția dată de o persoană numită ordonator unei banci de a plăti o sumă determinată în favoarea unei alte persoane numite beneficiar în vederea stingerii unei obligații bănești provenite dintr-o relație directă dintre ordonator și beneficiar.

Incasso-ul documentar constă în ordin pe care îl dă exportatorul către banca sa de a încasa contavaloarea unei tranzacții comerciale și de a o vira în contul său. El trebuie să depună la banca sa documentele care atestă executarea obligației sale contractuale. Importatorul acceptă plata documentelor remise de către exportator.

Scrisoarea de credit este o variantă a acreditivului și se folosește cu precădere în țările anglo-saxone.

Scrisoarea de garanție bancară este un înscris prin care o bancă denumită garant se angajează în mod irevocabil ca în cazul în care o anumită persoană fizică sau juridică nu va plăti la termen o sumă determinată și indirectă expres în scrisoare să plătescă ea însăși suma neachitată în favoarea beneficiarului de drept.

Acreditivul documentar este o modalitate de plată cel mai frecvent utilizată în tranzacțiile internaționale, fiind solicitată în mod deosebit la contractele cu valoare ridicată sau atunci când există îndoieli în ceea ce privește solvabilitatea partenerului.

În cazul S.C. KIRI S.R.L. se folosește acreditivul documentar. În derularea acreditivului documentar sunt implicate 4 părți:

ordonatorul/importatorul

banca emitentă a impotatorului

beneficiarul acreditivului (exportatorul) – S.C. KIRI S.R.L.

banca exportatorului (banca avizatoare/ plătitoare)

Operațiunea de export implică întocmirea unui set complex de doumente decât cele necesare în cazul operațiunilor de vânzare internă. Documentele necesare în cazul acestor operațiuni sunt în mare parte de circulație internațională, ele fiind emise de către organisme internaționale de comerț.

Înainte de integrarea României în UE, pentru activitatea de export erau necesare următoarele documente:

– Factura de export care forma baza tranzacției între vânzător și cumpărător. Este documentul care se transmite băncii pentru încasarea contravalorii mărfurilor și totodată însoțește marfa la destinatar. Acest document conține numele exportatorului și al importatorului, adresele complete ale celor doi, modul de transport al mărfurilor, numărul mijlocului de transport, locul de încărcare, data la care are loc încărcarea, numărul contractului încheiat între cei doi parteneri, condiția de livrare, prețul în valută pentru produsele care fac obiectul contractului, descriera articolelor, cantități livrate din fiecare produs, țara de origine, banca și contul exportatorului. Se întocmește în 5 exemplare, dupa cum urmează: un exemplar care rămâne la exportator, un exemplar pentru importator și câte un exemplar pentru fiecare vamă de frontieră.

– Factura pro-formă este emisă de exportator și poate fi solicitată înainte de expedierea mărfurilor pentru obținerea unei licențe de import, pentru deschiderea unui acreditiv, pentru efectuarea plății în avans sau atunci când clientul vrea să fie sigur că nu va fi schimbată cotația. Nu are alt statut decât acela de mijloc de a facilita furnizarea de către banca cumpărătorului a fondurilor necesare pentru achiziție. Ea conține data, numele compărătorului și vânzătorului, cantitatea și descrierea mărfurilor, însemnele și dimensiunile ambalajelor, costul mărfurilor, costurile de ambalare și transport, taxele poștale, prima de asigurare, condițiile de vânzare și cele de plată.

-Declarația de încasare valutară (DVI) este un document cu regim special eliberat de către banca exportatorului, conținând 4 file de diferite culori: fila albă rămâne la bancă, filele roșie, galbenă și verde sunt trimise la vama de interior unde sunt avizate dupa care exemplarul galben rămâne la vama de interior, exemplarul roșu este trimis de către exportator la banca sa, iar exemplarul verde rămâne la exportator. În căsuța nr.4 a documentului se bifează termenul de încasare a valutei în funcție de clauza contractului încheiat. Termenele de încasare au următoarele semnificații:

B11 – încasare anticipată, înaintea livrării mărfii

B13 – încasare la livrare, în 60 de zile de la data trecerii frontierei

B15 – încasarea după livrare, după 90 de zile de la data trecerii frontierei

Căsuțele nr.2 și 3 se completează de către bancă, iar căsuțele nr.12 și 15 de către vamă.

– Lista de coletaj (paching list) este documentul care se atașează la factură având același număr cu aceasta și cuprinzând descrierea mărfurilor, grutatea brută și netă a acestora, numărul de colete, dar fără precizarea valorii acestora. Sunt menționate de asemenea numele exportatorului, al importatorului și adresele acestora, precum și locul de încărcare, data, mijlocul de transport și numărul acestuia, numărul contractului.

– Scrisoarea de transport tip CMR însoțește transportul rutier internațional al mărfi și se întocmește în 3 exemplare: un exemplar rămâne la exportator la predarea mărfii, un exemplar rămâne la cărăuș și un exemplar însotește transportul și este eliberat importatorului odata cu marfa.

Dacă mărfurile trbuie încărcate în diferite vehicule, sau sunt de tipuri diferite, sau sunt împărțite în loturi, fiecare parte are dreptul de a cere întocmirea unei scrisori de transport separate. Ea trebuie să conțină data și locul întocmirii, numele și adresele expeditorului, cărăușului și destinatarului, locul și data preluării mărfurilor și locul destinatiei, descrierea mărfurilor și a tipul ambalajului, numărul de pachete, marcajele și numerele, greutatea brută a mărfurilor sau cantitatea acestora, taxele de transport.

– Decalarația vamală este documentul eliberat de comisionarul vamal prin care se dovedește că controlul vămii de interior a fost efectuat și certifică libera trecere a frontierei, De asemenea, comisionarul vamal eliberează lista specifică care conține o enumerare a documentelor necesre pentru efecuarea contolului vamal, cu data întocmirii acestora și numărul de inregistrare. Se întocmește în două exemplare, unul pentru vamă, iar unul pentru exportator.

– Certificatul de circulație a mărfurilor (EUR 1) se întocmește doar în cazul schimburilor cu țările participante la acordurile preferențiale de comerț exterior la care România i-a parte

Dupa inegrarea României în Uniunea Europeana documentația necesara pentru export s-a simplificat, fiind necesare doar actele:

– Factura de export

– Lista de coletaj (paching list)

– Scrisoarea de transport tip CMR

4.2. Efectele integrării asupra S.C. KIRI S.R.L.

În urma integrării în Uniunea Europeană, România, precum și economia românească, vor trebui să învețe și să aplice aceleași reguli și regulamente ca orice alt stat membru, conștienți fiind că vor trebui depuse eforturi substanțiale pentru a putea beneficia de avantajele oferite de aderare.

Europa reunită înseamna un continent mai puternic, democratic și stabil, care, prin consolidarea reciprocă a păcii și securității, va favoriza dezvoltarea în continuare a comerțului și investițiilor.

Momentul aderării României la Uniunea Europeană aduce cu sine importante schimbări în toate domeniile activității economice.

Condiții de concurență pe piața unică, standarde de calitate, norme de mediu – sunt doar câteva elemente noi cu care se vor confrunta toți agenții economici, deopotrivă firme mari și intreprinderi mici și mijlocii. Este bine cunoscut faptul că Uniunea Europeană dezvoltă politici și strategii de sprijinire și încurajare a dezvoltării intreprinderilor mici si mijlocii, considerate a fi cea mai promițătoare sursă de locuri de muncă, inovare, dinamism și creștere economică.

Ca stat membru al Uniunii Europene, România și-a aliniat legislația la cerințele europene, iar firmele, pentru a face față noilor condiții trebuie să facă eforturi pentru a fi cât mai bine informate, să cunoască toate amănuntele legate de domeniul lor de activitate, precum și oportunitățile financiare, administrative, fiscale sau de altă natura, de care pot beneficia pentru a-și îmbunătăți poziția pe piața internă (românească), pe piața comună (europeană) și pe cea externă.

La data aderării României în Uniunea Europeană a intrat în vigoare Ordonanța de urgență nr. 129/2006 privind regimul de control al exporturilor de produse și tehnologii cu dublă utilizare urmat apoi de Legea nr.136/2007 pentru aprobarea Ordonanței de urgență nr.129/2006.

Aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact pozitiv asupra economiei românești, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile românești, aderarea la UE va însemnă, în primul rând, accesul pe Piața Unică. Aceasta presupune că întreprinderile românești, pe de o parte vor fi capabile să concureze fără restricții într-o imensă piață europeană, iar pe de altă parte, vor trebui să dobândească acel avantaj competitiv pe propria piață, unde politicile protecționiste au fost înlăturate încetul cu încetul.

Comerțul exterior dintre România și toate celelalte țări membre UE va înregistra creșteri continue în viitor datorită înlăturării barierelor tarifare și netarifare.

În urma acestor avantaje S.C. KIRI S.R.L. a beneficiat de sporirea contactelor cu statele Uninunii Europene, a crescut competitivitatea produselor KIRI atât pe plan intern cât și pe plan extern, înregistrându-se creșteri al volumului de produse exportate, de asemenea s-a facilitat accesul la echipamente noi și sisteme informatice, la “know-how”-ul managerial și tehicile organizaționale din țările dezvoltate, perspective de perfecționare profesională. S.C. KIRI S.R.L. a realizat o serie de traininguri pentru angajați în străinătate în vederea creșterii calității muncii prestate de aceștia.

Accesul la noi echipamente și utilaje a dus la reducerea numărului de angajați, de-a lungul timpului, societatea a început cu un număr de 75 de angajați, iar în prezent aceasta are 31 de angajați.

S.C. KIRI S.R.L. va trebui să facă față unei competiții sporite în cadrul pieței unice, dar în același timp, va putea profita de oportunitățile oferite de o piață extinsă. Pentru ca acestea să obțină beneficii în astfel de condiții, va fi necesar să aibă capacitatea și dorința de a inova, ca să realizeze acest lucru S.C. KIRI S.R.L. a încercat să-și adapteze strategiile, produsele și serviciile la noul mediu de lucru și să se conformeze noilor cerințe legislative din domeniu, cum ar fi spre exemplu standardele și certificarea calității. În urma investiților realizate în dezvoltarea societății, a îmbunătățirii calității muncii, a perfecționării angajașilor și a realizării de produse la o calitate superioară pentru a face față cerințelor actuale ale consumatorilor, S.C. KIRI S.R.L. a reușit să înregistreze creșteri ale profitului obținut.

Efectele acualei crize economice au început tot mai mult să preseze firmele românești, în prezent s-au anunțat și realizat concedieri masive, reduceri ale producției și sistarea investițiilor. Cu toate aceste SC KIRI SRL se menține, datorită calității produselor oferite pe piața și a stabilității în ceea ce privește partenerii comerciali. Din punct de vedere al personalul acesta înregistrează o scădere a numărul angajaților în ultimele luni, din cauza scăderii comenzilor, pe fondul accentuării efectelor crizei economice și financiare mondiale.

4.3. Concluzii

Anexe 1. “Structura Uniunii Europene”

Anexa 2 PERIOADE DE TRANZIȚIE ȘI DEROGĂRI OBȚINUTE DE ROMÂNIA

Capitolul 3 – Libera circulație a serviciilor

România a obținut o perioadă de tranziție de cinci ani, până la 1 ianuarie 2012, pentru transpunerea Directivei nr. 97/9/CE, privind schemele de compensare a investitorilor. Nivelul minim al compensărilor va ajunge la minim 20.000 euro la finalul perioadei de tranziție (dacă investiția a depășit această sumă)

Capitolul 4 – Libera circulație a capitalurilor

România a obținut o perioadă de tranziție de 7 ani pentru achiziționarea de teren agricol, păduri și teren forestier de către cetățenii UE și SEE (Spațiul Economic European);

România a obținut o perioadă de tranziție de 5 pentru dreptul de achiziție asupra terenului pentru reședința secundară.

Capitolul 6 – Concurența

România a obținut o perioadă de tranziție pentru aplicarea scutirilor de taxe în zonele defavorizate

Pentru investitorii care au dobândit certificatul de investitori în zonele defavorizate înainte de 1 iulie 2003, scutirea de la plata taxelor pentru investiții noi va fi aplicată pe durata existenței zonelor defavorizate:

– Pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bălan) până la 31 decembrie 2008;

– Pentru 22 de zone defavorizate (Comănești, Bucovina, Altân Tepe, Filipești, Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montană, Bocșa, Moldova Nouă-Anina, Baraolt, Apuseni, Ștei-Nucet, Borod Șuncuiuș-Dobrești-Vadu Crișului, Popești-Derna-Aleșd, Ip, Hida-Surduc- Jibou-Bălan, Șărmășag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borșa Vișeu, Rodna) până la 31 decembrie 2009;

– Pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copșa Mică) până la 31 decembrie 2010

Perioadă de tranziție până la 31 decembrie 2011 pentru aplicarea unor scutiri de la plata redevenței pentru zonele libere, pentru firmele care au semnat contracte comerciale cu Administrațiile Zonelor Libere înainte de 1 iulie 2002.

Perioadă de tranziție pentru restructurarea sistemului siderurgic

Capitolul 7 – Agricultura

1. România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de tăiere și alinierea la cerințele europene a unităților de procesare a cărnii (26 unități)

2. România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a cărnii de pasăre (2 unități).

3. România a solicitat și a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a laptelui (28 unități), precum si pentru organizarea centrelor de colectare si a celor de standardizare lapte.

4. România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru conformarea la cerințele comunitare a fermelor de animale de lapte si la calitatea laptelui crud obținut

5 .România a obținut încadrarea în categorii a zonelor viti-vinicole

6. România a obținut o perioadă de tranziție de 8 ani, până la 31.12.2014 pentru defrișarea suprafețelor de 30.000 ha ocupate cu hibrizi interziși și replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera, cu recunoașterea dreptului de replantare

7 .România a obținut drepturi suplimentare de plantare a viței de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine controlată și struguri de masă, de 1,5% din suprafața totală cultivată cu viță de vie

8. România a obținut dreptul de adăugare a zaharozei pentru îmbogățirea musturilor în zahăr în vederea ridicării potențialului alcoolic al vinurilor

9. România a obținut recunoașterea și protecția denumirilor de origine și geografice pentru:13 băuturi spirtoase din prune, respectiv „țuică", „horincă" și „tur" și 5 băuturi spirtoase din distilat de vin, respectiv „vinars".

10. România a obținut recunoașterea și protecția denumirii de origine pentru băutura spirtoasă pălincă „palincă".

11 .România a obținut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate dezvoltării rurale pentru suplimentarea plaților directe. (top-up)

12 .România a obținut 3 ani, până la data de 31.12.2009 – pentru utilizarea produselor de protecție a plantelor omologate în prezent în România și care conțin următoarele substanțe active incluse in Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat si respectiv 2 ani pentru substanța activa 2,4 D, cupru (sub forma de sulfat, oxiclorura sau hidroxid).

Capitolul 9 – Politica în domeniul transporturilor

România a obținut o perioadă de tranziție de 4 ani, respectiv până la 31 decembrie 2010, pentru aplicarea, în ceea ce privește vehiculele românești care desfășoară exclusiv activități de transport intern, a impozitelor minime prevăzute în anexa I la Directiva 1999/62;

România a obținut o perioadă de tranziție pentru aplicarea integrală a prevederilor referitoare la greutățile maxime ale Directivei 96/53, care stabilește dimensiunile maxime admise în traficul național și internațional și greutățile maxime admise în traficul internațional de 7 ani, până la 31 decembrie 2013. Perioada de tranziție este acordată pentru depășirea greutății maxime pe axa motoare (nu și pentru depășirea greutății totale) și se aplică pentru rețeaua de drumuri secundare nereabilitată. Sunt prevăzute următoarele suprataxe pentru vehiculele cu suspensie mecanică:

între 10 și 10,5 tone: 0.11 euro/km

între 10,5 și 11 tone: 0.30 euro/km

între 11 și 11,5 tone: 0.44 euro/km

Pentru vehiculele cu suspensie pneumatică taxele vor fi cu cel puțin 25% mai reduse. Pentru rețeaua de tranzit principală nu a fost acordată perioadă de tranziție întrucât cea mai mare parte a rețelei respective va fi reabilitată până la data aderării.

Uniunea Europeană a solicitat o perioadă de tranziție pentru Regulamentul EEC 3118/93 privind cabotajul rutier. Perioada de tranziție la cabotajul rutier este solicitată în aceeași formulă (3+2 ani) negociată cu Bulgaria, Polonia, Ungaria și Cehia, țari care au cerut la randul lor tranziții în domeniul transportului rutier. Statele care nu au solicitat tranziții au primit formula 2+2, cu excepția Maltei, Ciprului și Sloveniei care, datorită pieței de transport de dimensiuni reduse, nu li s-a solicitat perioadă de tranziție Perioada de tranziție presupune faptul că, în primii trei ani după aderare, transportatorii români nu vor avea acces la piața de transport rutier de marfă în actualele și viitoarele state membre, care la rândul lor nu vor avea acces pe piața din România. Statele membre au posibilitatea de a prelungi interdicția accesului la cabotaj cu încă doi ani pe baza adresării unei notificări către Comisie. În lipsa notificării, piața se deschide automat. Pe durata perioadei de tranziție statele membre, pe baza acordurilor bilaterale, pot schimba autorizații de cabotaj, inclusiv liberalizarea integrală a cabotajului rutier. În cazuri urgente și excepționale de puternică distorsiune pe piața internă de transport, un stat membru care a solicitat perioadă de tranziție poate invoca o clauză de salvgardare și, cu notificarea Comisiei, poate suspenda aplicarea acquis-ului pe o perioadă determinată.

Capitolul 10 – Impozitarea

România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31 decembrie 2009, în vederea atingerii nivelului minim al accizelor la țigarete prevăzut de noul acquis prin Directiva Consiliului 2002/10/CE privind țigaretele.

România a obținut o derogare de la aplicarea art. 24(2) din Directiva 77/388/EEC privind regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea ce privește aplicarea pragului de impozitare de 35.000 Euro cifră de afaceri anuală pentru plătitorii de TVA.

România a obținut o derogare – potrivit art. 28 alin. 3 (b) și Anexei F pct. 17 – pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a transportului internațional de persoane.

România a obținut o derogare pentru acordarea unui regim special pentru accizarea băuturilor alcoolice distilate din fructe, obținute de fermieri și destinate autoconsumului, echivalent a 50 litri băuturi spirtoase /gospodărie/an, cu concentrație de 40% în volum, prin aplicarea unei cote de 50% din acciza standard aplicată în România.

Pentru transpunerea prevederilor directivei 96/2003/CE privind restructurarea cadrului comunitar pentru impozitarea produselor energetice și a electricității, România solicită următoarele perioade de tranziție:

pentru benzină fără plumb: o perioadă de tranziție de 4 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2011, de la aplicarea art. 7(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul A din directivă;

pentru motorină folosită drept carburant pentru mașini: o perioadă de tranziție de 6 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2013, de la aplicarea art. 7(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul A din directivă;

pentru gaz natural utilizat în scopuri necomerciale: o perioadă de tranziție de 3 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit în Anexa I – Tabelul C din directivă;  

pentru păcură: o perioada de tranziție de 2 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2009, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul C din directivă, pentru păcura care nu e utilizată în rețeaua de termoficare

pentru păcură: o perioada de tranziție de 3 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul C din directivă, pentru păcura utilizată pentru furnizarea energiei termice livrate populației prin sisteme centralizate de încalzire urbană (termoficare);

pentru electricitate folosită în scopuri comerciale și necomerciale: o perioadă de tranziție de 3 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit în Anexa I – Tabelul C din directivă;  

În ceea ce privește directiva nr. 49/2003/CE, privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăților de dobândă și de redevențe efectuate între companii asociate din diferite State Membre, România solicită o perioadă de tranziție de 4 ani, de la aplicarea art. 1 din directivă, respectiv până la data de 31.12.2010.

Capitolul 14 – Energia

România a obținut o derogare și o perioadă de tranziție referitoare la obligația menținerii unor stocuri minime de țiței și produse petroliere pentru 90 de zile, astfel:

– O derogare de 25% din nivelul stocului minim de petrol, întrucât România este țară producătoare de petrol și, în prezent, consumul este acoperit în proporție de cca. 50% din producția internă. Astfel, România va asigura un stoc minim corespunzător consumului pe 67,5 zile, față de 90 de zile, cât prevede acquis-ul.

– O perioadă de tranziție de 5 ani de la momentul aderării, pentru constituirea stocului minim, respectiv până la 31 decembrie 2011, dată la care România va atinge un nivel de stocare de 67,5 zile.

Capitolul 22 – Protecția mediului înconjurător

România a obținut perioade de tranziție pentru:

Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compuși organici volatili (COV) rezultați din depozitarea benzinei și distribuția sa de la terminale la stațiile service

– între 1-3 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2007, pentru mai multe sute de instalații

Directiva 94/62/EC privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, amendată de Directiva 2004/12/EC

5 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2011, pentru atingerea unui nivel de 50% recuperare și 15% pentru reciclarea plasticului;

5 ani perioadă de tranziție, considerând 2008 ca an de referință, până în 31 decembrie 2013, pentru atingerea unui nivel de 60% recuperare globală și 55% pentru reciclarea sticlei, conform directivei 94/62/EC;

3 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2011, pentru atingerea unui nivel de 15% de reciclare a lemnului

Directiva 2000/76/EC privind incinerarea deșeurilor

între 1-2 ani perioadă de tranziție pentru mai multe zeci de instalații pentru incinerarea resturilor și deșeurilor rezultate din activități medicale

Directiva 2002/96/EC privind deșeurile de echipamente electrice și electronice

2 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2008, pentru atingerea nivelului de colectare de 4 kg deșeuri electrice și electronice/locuitor/an (art. 5.5)

2 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2008, pentru atingerea țintelor de reciclare și recuperare (art. 7.2)

Directiva 76/464/EEC privind poluarea cauzată de anumite substanțe periculoase deversate în mediul acvatic al Comunității

perioadă de tranziție de 3 ani (până la 31 decembrie 2009), pentru aplicarea integrală a prevederilor directivei, pentru substanțele periculoase – hexaclorbenzen (HCB), hexaclorbutadienă (HCBD), 1,2 – dichloretan, tricloretilenă, triclorbenzen, cadmiu și mercur, Lindan – pentru mai multe zeci de combinate

Directiva 99/31/EC referitoare la depozitarea deșeurilor – până la 16 iulie 2017

Regulamentul nr.259/93 privind controlul transportului deșeurilor în, dinspre și înspre Comunitatea Europeana – până la 31 Decembrie 2015

Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane – până la 31 decembrie

2020

Directiva nr. 98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman – până la 31 Decembrie 2015

Directiva nr. 96/61/EC privind prevenirea si controlul integrat al poluării (IPPC) – până la

31 Decembrie 2015

Directiva Consiliului nr.88/609/EEC privind limitarea emisiilor anumitor poluanți în atmosfera de la instalații mari de ardere (LCP) (amendata de Directiva 2001/80/EC) – până la 31 Decembrie 2013.

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor ’90.

România s-a alăturat astfel unei Uniuni de state europene care împărtășesc aceleași valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Uniunea Europeană are drept obiective asigurarea păcii și prosperității, printre realizările sale numărându-se piața internă, precum și crearea Spațiului Schengen, a zonei euro.

Anexe 1. “Structura Uniunii Europene”

Anexa 2 PERIOADE DE TRANZIȚIE ȘI DEROGĂRI OBȚINUTE DE ROMÂNIA

Capitolul 3 – Libera circulație a serviciilor

România a obținut o perioadă de tranziție de cinci ani, până la 1 ianuarie 2012, pentru transpunerea Directivei nr. 97/9/CE, privind schemele de compensare a investitorilor. Nivelul minim al compensărilor va ajunge la minim 20.000 euro la finalul perioadei de tranziție (dacă investiția a depășit această sumă)

Capitolul 4 – Libera circulație a capitalurilor

România a obținut o perioadă de tranziție de 7 ani pentru achiziționarea de teren agricol, păduri și teren forestier de către cetățenii UE și SEE (Spațiul Economic European);

România a obținut o perioadă de tranziție de 5 pentru dreptul de achiziție asupra terenului pentru reședința secundară.

Capitolul 6 – Concurența

România a obținut o perioadă de tranziție pentru aplicarea scutirilor de taxe în zonele defavorizate

Pentru investitorii care au dobândit certificatul de investitori în zonele defavorizate înainte de 1 iulie 2003, scutirea de la plata taxelor pentru investiții noi va fi aplicată pe durata existenței zonelor defavorizate:

– Pentru 3 zone defavorizate (Brad, Valea Jiului, Bălan) până la 31 decembrie 2008;

– Pentru 22 de zone defavorizate (Comănești, Bucovina, Altân Tepe, Filipești, Ceptura, Albeni, Schela, Motru Rovinari, Rusca Montană, Bocșa, Moldova Nouă-Anina, Baraolt, Apuseni, Ștei-Nucet, Borod Șuncuiuș-Dobrești-Vadu Crișului, Popești-Derna-Aleșd, Ip, Hida-Surduc- Jibou-Bălan, Șărmășag-Chiejd-Bobota, Baia Mare, Borșa Vișeu, Rodna) până la 31 decembrie 2009;

– Pentru 3 zone defavorizate (Cugir, Zimnicea, Copșa Mică) până la 31 decembrie 2010

Perioadă de tranziție până la 31 decembrie 2011 pentru aplicarea unor scutiri de la plata redevenței pentru zonele libere, pentru firmele care au semnat contracte comerciale cu Administrațiile Zonelor Libere înainte de 1 iulie 2002.

Perioadă de tranziție pentru restructurarea sistemului siderurgic

Capitolul 7 – Agricultura

1. România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de tăiere și alinierea la cerințele europene a unităților de procesare a cărnii (26 unități)

2. România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a cărnii de pasăre (2 unități).

3. România a solicitat și a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru modernizarea și retehnologizarea unităților de procesare a laptelui (28 unități), precum si pentru organizarea centrelor de colectare si a celor de standardizare lapte.

4. România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31.12.2009, pentru conformarea la cerințele comunitare a fermelor de animale de lapte si la calitatea laptelui crud obținut

5 .România a obținut încadrarea în categorii a zonelor viti-vinicole

6. România a obținut o perioadă de tranziție de 8 ani, până la 31.12.2014 pentru defrișarea suprafețelor de 30.000 ha ocupate cu hibrizi interziși și replantarea acestora cu soiuri din specia Vitis vinifera, cu recunoașterea dreptului de replantare

7 .România a obținut drepturi suplimentare de plantare a viței de vie pentru vinuri de calitate cu denumire de origine controlată și struguri de masă, de 1,5% din suprafața totală cultivată cu viță de vie

8. România a obținut dreptul de adăugare a zaharozei pentru îmbogățirea musturilor în zahăr în vederea ridicării potențialului alcoolic al vinurilor

9. România a obținut recunoașterea și protecția denumirilor de origine și geografice pentru:13 băuturi spirtoase din prune, respectiv „țuică", „horincă" și „tur" și 5 băuturi spirtoase din distilat de vin, respectiv „vinars".

10. România a obținut recunoașterea și protecția denumirii de origine pentru băutura spirtoasă pălincă „palincă".

11 .România a obținut posibilitatea utilizării a 20% din fondurile destinate dezvoltării rurale pentru suplimentarea plaților directe. (top-up)

12 .România a obținut 3 ani, până la data de 31.12.2009 – pentru utilizarea produselor de protecție a plantelor omologate în prezent în România și care conțin următoarele substanțe active incluse in Anexa I a Directivei 91/414/CEE: sulf, acetoclor, dimetoat si respectiv 2 ani pentru substanța activa 2,4 D, cupru (sub forma de sulfat, oxiclorura sau hidroxid).

Capitolul 9 – Politica în domeniul transporturilor

România a obținut o perioadă de tranziție de 4 ani, respectiv până la 31 decembrie 2010, pentru aplicarea, în ceea ce privește vehiculele românești care desfășoară exclusiv activități de transport intern, a impozitelor minime prevăzute în anexa I la Directiva 1999/62;

România a obținut o perioadă de tranziție pentru aplicarea integrală a prevederilor referitoare la greutățile maxime ale Directivei 96/53, care stabilește dimensiunile maxime admise în traficul național și internațional și greutățile maxime admise în traficul internațional de 7 ani, până la 31 decembrie 2013. Perioada de tranziție este acordată pentru depășirea greutății maxime pe axa motoare (nu și pentru depășirea greutății totale) și se aplică pentru rețeaua de drumuri secundare nereabilitată. Sunt prevăzute următoarele suprataxe pentru vehiculele cu suspensie mecanică:

între 10 și 10,5 tone: 0.11 euro/km

între 10,5 și 11 tone: 0.30 euro/km

între 11 și 11,5 tone: 0.44 euro/km

Pentru vehiculele cu suspensie pneumatică taxele vor fi cu cel puțin 25% mai reduse. Pentru rețeaua de tranzit principală nu a fost acordată perioadă de tranziție întrucât cea mai mare parte a rețelei respective va fi reabilitată până la data aderării.

Uniunea Europeană a solicitat o perioadă de tranziție pentru Regulamentul EEC 3118/93 privind cabotajul rutier. Perioada de tranziție la cabotajul rutier este solicitată în aceeași formulă (3+2 ani) negociată cu Bulgaria, Polonia, Ungaria și Cehia, țari care au cerut la randul lor tranziții în domeniul transportului rutier. Statele care nu au solicitat tranziții au primit formula 2+2, cu excepția Maltei, Ciprului și Sloveniei care, datorită pieței de transport de dimensiuni reduse, nu li s-a solicitat perioadă de tranziție Perioada de tranziție presupune faptul că, în primii trei ani după aderare, transportatorii români nu vor avea acces la piața de transport rutier de marfă în actualele și viitoarele state membre, care la rândul lor nu vor avea acces pe piața din România. Statele membre au posibilitatea de a prelungi interdicția accesului la cabotaj cu încă doi ani pe baza adresării unei notificări către Comisie. În lipsa notificării, piața se deschide automat. Pe durata perioadei de tranziție statele membre, pe baza acordurilor bilaterale, pot schimba autorizații de cabotaj, inclusiv liberalizarea integrală a cabotajului rutier. În cazuri urgente și excepționale de puternică distorsiune pe piața internă de transport, un stat membru care a solicitat perioadă de tranziție poate invoca o clauză de salvgardare și, cu notificarea Comisiei, poate suspenda aplicarea acquis-ului pe o perioadă determinată.

Capitolul 10 – Impozitarea

România a obținut o perioadă de tranziție de 3 ani, până la 31 decembrie 2009, în vederea atingerii nivelului minim al accizelor la țigarete prevăzut de noul acquis prin Directiva Consiliului 2002/10/CE privind țigaretele.

România a obținut o derogare de la aplicarea art. 24(2) din Directiva 77/388/EEC privind regimul special aplicabil micilor întreprinzători în ceea ce privește aplicarea pragului de impozitare de 35.000 Euro cifră de afaceri anuală pentru plătitorii de TVA.

România a obținut o derogare – potrivit art. 28 alin. 3 (b) și Anexei F pct. 17 – pentru aplicarea scutirii cu drept de deducere a transportului internațional de persoane.

România a obținut o derogare pentru acordarea unui regim special pentru accizarea băuturilor alcoolice distilate din fructe, obținute de fermieri și destinate autoconsumului, echivalent a 50 litri băuturi spirtoase /gospodărie/an, cu concentrație de 40% în volum, prin aplicarea unei cote de 50% din acciza standard aplicată în România.

Pentru transpunerea prevederilor directivei 96/2003/CE privind restructurarea cadrului comunitar pentru impozitarea produselor energetice și a electricității, România solicită următoarele perioade de tranziție:

pentru benzină fără plumb: o perioadă de tranziție de 4 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2011, de la aplicarea art. 7(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul A din directivă;

pentru motorină folosită drept carburant pentru mașini: o perioadă de tranziție de 6 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2013, de la aplicarea art. 7(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul A din directivă;

pentru gaz natural utilizat în scopuri necomerciale: o perioadă de tranziție de 3 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit în Anexa I – Tabelul C din directivă;  

pentru păcură: o perioada de tranziție de 2 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2009, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul C din directivă, pentru păcura care nu e utilizată în rețeaua de termoficare

pentru păcură: o perioada de tranziție de 3 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit in Anexa I – Tabelul C din directivă, pentru păcura utilizată pentru furnizarea energiei termice livrate populației prin sisteme centralizate de încalzire urbană (termoficare);

pentru electricitate folosită în scopuri comerciale și necomerciale: o perioadă de tranziție de 3 ani de la data aderării, respectiv până la data de 1.01.2010, de la aplicarea art. 9(1) în ceea ce privește aplicarea nivelului minim de accizare stabilit în Anexa I – Tabelul C din directivă;  

În ceea ce privește directiva nr. 49/2003/CE, privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăților de dobândă și de redevențe efectuate între companii asociate din diferite State Membre, România solicită o perioadă de tranziție de 4 ani, de la aplicarea art. 1 din directivă, respectiv până la data de 31.12.2010.

Capitolul 14 – Energia

România a obținut o derogare și o perioadă de tranziție referitoare la obligația menținerii unor stocuri minime de țiței și produse petroliere pentru 90 de zile, astfel:

– O derogare de 25% din nivelul stocului minim de petrol, întrucât România este țară producătoare de petrol și, în prezent, consumul este acoperit în proporție de cca. 50% din producția internă. Astfel, România va asigura un stoc minim corespunzător consumului pe 67,5 zile, față de 90 de zile, cât prevede acquis-ul.

– O perioadă de tranziție de 5 ani de la momentul aderării, pentru constituirea stocului minim, respectiv până la 31 decembrie 2011, dată la care România va atinge un nivel de stocare de 67,5 zile.

Capitolul 22 – Protecția mediului înconjurător

România a obținut perioade de tranziție pentru:

Directiva 94/63/EC privind controlul emisiilor de compuși organici volatili (COV) rezultați din depozitarea benzinei și distribuția sa de la terminale la stațiile service

– între 1-3 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2007, pentru mai multe sute de instalații

Directiva 94/62/EC privind ambalajele și deșeurile de ambalaje, amendată de Directiva 2004/12/EC

5 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2011, pentru atingerea unui nivel de 50% recuperare și 15% pentru reciclarea plasticului;

5 ani perioadă de tranziție, considerând 2008 ca an de referință, până în 31 decembrie 2013, pentru atingerea unui nivel de 60% recuperare globală și 55% pentru reciclarea sticlei, conform directivei 94/62/EC;

3 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2011, pentru atingerea unui nivel de 15% de reciclare a lemnului

Directiva 2000/76/EC privind incinerarea deșeurilor

între 1-2 ani perioadă de tranziție pentru mai multe zeci de instalații pentru incinerarea resturilor și deșeurilor rezultate din activități medicale

Directiva 2002/96/EC privind deșeurile de echipamente electrice și electronice

2 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2008, pentru atingerea nivelului de colectare de 4 kg deșeuri electrice și electronice/locuitor/an (art. 5.5)

2 ani perioadă de tranziție, până la 31 decembrie 2008, pentru atingerea țintelor de reciclare și recuperare (art. 7.2)

Directiva 76/464/EEC privind poluarea cauzată de anumite substanțe periculoase deversate în mediul acvatic al Comunității

perioadă de tranziție de 3 ani (până la 31 decembrie 2009), pentru aplicarea integrală a prevederilor directivei, pentru substanțele periculoase – hexaclorbenzen (HCB), hexaclorbutadienă (HCBD), 1,2 – dichloretan, tricloretilenă, triclorbenzen, cadmiu și mercur, Lindan – pentru mai multe zeci de combinate

Directiva 99/31/EC referitoare la depozitarea deșeurilor – până la 16 iulie 2017

Regulamentul nr.259/93 privind controlul transportului deșeurilor în, dinspre și înspre Comunitatea Europeana – până la 31 Decembrie 2015

Directiva nr. 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane – până la 31 decembrie

2020

Directiva nr. 98/83/EC privind calitatea apei destinate consumului uman – până la 31 Decembrie 2015

Directiva nr. 96/61/EC privind prevenirea si controlul integrat al poluării (IPPC) – până la

31 Decembrie 2015

Directiva Consiliului nr.88/609/EEC privind limitarea emisiilor anumitor poluanți în atmosfera de la instalații mari de ardere (LCP) (amendata de Directiva 2001/80/EC) – până la 31 Decembrie 2013.

România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007, conform calendarului stabilit, încheind astfel un proces care a început la mijlocul anilor ’90.

România s-a alăturat astfel unei Uniuni de state europene care împărtășesc aceleași valori, având în centru respectul pentru demnitatea umană, democrația, statul de drept și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Uniunea Europeană are drept obiective asigurarea păcii și prosperității, printre realizările sale numărându-se piața internă, precum și crearea Spațiului Schengen, a zonei euro.