Costuri Si Beneficii ale Aderarii Norvegiei la Uniunea Europeana

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………..4

LISTA ABREVIERI……………………………………………………………………………………………5

CAP. I REPERE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE EUROPENE…………………………..6

Premisele Formării Uniunii Europene……………………………………………………….6

Planul Marshall………………………………………………………………………………………8

Planul Schuman……………………………………………………………………………………..9

Tratatul de la Paris………………………………………………………………………………….10

Tratatele de la Roma……………………………………………………………………………….11

Actul Unic European………………………………………………………………………………12

Tratatul de la Maastricht………………………………………………………………………….13

Tratatul de la Amsterdam………………………………………………………………………..14

Tratatul de la Nisa………………………………………………………………………………….14

1.10 Tratatul de la Lisabona………………………………………………………………………….15

CAP. II EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE…………………………………………………….16

2.1 Introducere…………………………………………………………………………………………….16

2.2 Etapele procesului de aderare…………………………………………………………………..19

2.3 Extinderile succesive ale Uniunii Europene……………………………………………….22

2.4 Statele candidate si potențial candidate…………………………………………………….26

2.4.1 Serbia…………………………………………………………………………………………….26

2.4.2 Albania………………………………………………………………………………………….27

2.4.3 Bosnia si Herțegovina……………………………………………………………………..27

2.4.4 Kosovo………………………………………………………………………………………….28

2.4.5 Fosta Republică Iugoslavă Macedonia………………………………………………29

2.4.6 Muntenegru……………………………………………………………………………………29

2.4.7 Turcia……………………………………………………………………………………………30

CAP. III NORVEGIA…………………………………………………………………………………………32

3.1 Introducere in istoria norvegiana……………………………………………………………..32

3.2 Expertiza a relațiilor Norvegiei cu Uniunea Europeana………………………………34

3.3 Acordul privind Spațiul Economic European…………………………………………….34

3.4 Spațiul Schengen, Justiție si Afaceri Interne………………………………………………35

3.5 Argumente “pro” si “contra” aderare………………………………………………………..36

CONCLUZII……………………………………………………………………………………………………..39

Introducere

Lucrarea propune o analiză a aspectelor teorectice și a influențelor ce le poate avea Uniunea Europeană, atât pentru statele membre, cât și pentru celelalte state europene.

Conținutul lucrării prezintă informații privitoare la istoria Uniunii Europene, premisele formării acesteia, evoluția și modificările aduse în timp. Analiza și sublinierea concluziilor a ținut cont de mai multe caracteristici: din punct de vedere istoric, din punct de vedere economic și totodată social, prin interpretarea populației și a surselor media.

în acest sens primul capitol abordează Uniunea Europeană din punct de vedere istoric, dispunând evenimentele într-o ordine cronologică, începând cu situația dramatică de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până la formarea Uniunii Europene și aducerea ei în formula actuală Euro-28.

în capitolul al doilea s-au analizat etapele extinderii Uniunii Europene și cum au influențat acestea percepția și abordarea privind procesele integrării economice. în această analiză s-au luat în calcul și statele ce au căpătat titulatura de state cadidate sau state posibil candidate și le sunt prezentați pașii făcuți în drumul lor către aderarea la Uniunea Europeană.

Capitolul al treilea, intitulat scurt “Norvegia”, prezintă succesiunea încercărilor de aderare la Uniunea Europeană urmată de o scurtă prezentare a țării și a relațiilor pe care aceasta le are cu Uniunea Europeană prin intermediul Asociației Europene a Liberului Schimb. Tot în acest capitol are loc o analiză economică a domeniilor la care Norvegia excelează și care i-au asigurat până acum prosperitatea.

ABREVIERI

UE – Uniunea Europeană

SEE – Spațiul Economic European

AELS – Asoctiatia Europeană a Liberului Schimb

CEE – Comunitatea Economică Europeană

EURO-28 – Uniunea Europeană în formula de 28 de state membre

PIB – Produs intern brut

OECE – Organizația europeană pentru cooperare economică

CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului

CE – Consliul European

AUE- Actul unic european

EURATOM – Comunitatea europeană a energiei atomice

CEE – Comunitatea Economică Europeană

PESC – Politică externă și de securitate comună

JAI- Justiție și afaceri interne

DG NEAR – Direcția Generală pentru Vecintate și Negocieri privind extinderea

TUE – Tratatul privind Uniunea Europeană

ACC – acorduri comerciale și de cooperare

PHARE – Poland, Hungary, aid for reconstruction of the economy

REPERE ALE INTEGRĂRII ECONOMICE EUROPENE

Uniunea Europeană reprezintă un parteneriat unic, atât economic, cât și politic, format între 28 de state europene, ce a luat naștere în urmă încheierii celui de-al Doilea Război Mondial. Scopul formării uniunii a fost evitarea apariției de noi conflicte, mergând pe premisa că, dacă două sau mai multe state cooperează din punct de vedere economic, ele devin interdependente, lucru ce scade șansele formării unor conflicte armate.

Adoptarea deciziilor în Uniunea Europeană se bazează pe principiile statului de drept, astfel încât orice acțiune are loc în bază unui tratat ce trebuie acceptat de către toate statele membre.

Una din marile realizări ale aceste grupări o reprezintă înființarea Parlamentului European. Parlamentul European reprezintă o adunare parlamentară multinațională, aleasă în mod direct de către cetățenii europeni. Parlamentul are la ora actuală 751 de membri, reprezentativi pentru cele 28 de state, echivalentul a peste 500 de milioane de cetățeni. Cetățenii europeni pot contribui în mod direct la procesul politic prin votul de la alegeri sau prin adresarea de petiții Parlamentului European.

PREMISELE FORMĂRII UNIUNII EUROPENE

Tabel 1.1 Regresia economica

Eu consider faptul că, ideea formării Uniunii Europene nu ar fi avut sorți de izbândă fără un impuls clar dat de rezultatul, concluziile trase în urmă încheierii celui de-al doilea război mondial. Pierderile de vieți omenești, pagubele la nivelul infrastructurii, găurile create în economie, au cântărit greu pe umerii statelor europene.

Conform tabelului prezentat mai sus, economia statelor nu doar a fost încetinita, ci s-a creat o perioadă de scădere economică, ducând nivelul economic la situația avuta cu ani, decenii în urmă. Perioadă ce a urmă imediat sfârșirii războiului a fost de asemenea foarte grea, cu infrastructura în ruine, economia la pământ, în Europa predminand foametea și sentimentul de nesiguranța.

Ținând cont de faptul că războiul nu a făcut nimic altceva decât să distrugă, europenii s-au gândit ce pot să facă pentru a evită începerea unui alt război. Acest semn de întrebare a fost abordat în 3 moduri diferite:

Susținerea faptului că singurii răspunzători pentru daunele provocate de război sunt învinșii. Această gândire acuza Germania, soluția găsită fiind data de planul Morgenthau în 1944.

Planul oferit de secretarul Trezoreriei Statelor Unite ale Americii, Henry Morgenthau, impunea o serie de măsuri impuse Germaniei cu scopul de a o „neutraliza”, evitând riscul declansării unui nou război. în primul rând Germania trebuia împărțită în două state

independente(conform figurii de mai sus). în al doilea rând, centrele industriale și de minerit urmau să fie anexate țărilor vecine. în al treilea rând trebuia distrusă toată industria grea, principala activitate a Germaniei rămânând agricultura.

2. Ideologia Marxist-Leninistă, conform căreia, capitalismul este vinovat pentru tot ce este rău. Această ideologie sugera cum că, comunismul reprezintă soluția.

3. A treia abordare acuza naționalismul pentru pagubele create de război și susținea ideea integrării tuturor statelor Europene. Această idee este susținută de Winston Churchill în 1946, în cadrul discursului avut la Zurich, Germania.

,,Există un remediu care, ….în câțiva ani, ar face Europa … liberă și … fericită. Acesta presupune recrearea familiei europene, cel puțin în măsura în care acest lucru este posibil, și dotarea ei cu o structură care să-i poată permite să trăiască în pace, siguranță și libertate.Trebuie să construim ceva de tipul Statelor Unite ale Europei… De ce nu ar exista o grupare Europeană, care ar da popoarelor, îndepărtate unul de celălalt, sentimentul unui patriotism mai larg și a unui fel de naționalitate comună?…..Și de ce o grupare europeană n-ar putea ocupa locul ce-i revine în mijlocul altor mari grupări, contribuind la conducerea bărcii umanității”.

Planul Marshall

În data de 5 iunie 1947, secretarul american de stat, George Marshall, susține un discurs la Universitatea Harvard. În acel discurs, Marshall vorbea despre situația precară din Europa, despre nevoia de dezvoltare, creștere economică. El propunea Europei acordarea unui ajutor financiar cu scopul de reabilitare economică, astfel încât în următorii 4 ani(începând cu 1948) urmă a fi alocată suma de 17 miliarde de dolari drept ajutor din partea Statelor Unite ale Americii. Acest ajutor era adresat tuturor statelor europene, dar din cauza refuzului din partea URSS, au beneficiat doar statele din Europa de Vest și Centrală.

Tabel 1.2 Ajutorul financiar din cadrul Planului Marshall

Sursa:http://www.learneurope.eu/files/8113/7509/5720/Plan_Marshall._Lecciones_aprendidas_s_XXI.pdf

Planul Marshall era totuși condiționat, ajutorul financiar venind numai în situația creării unei instituții de reabilitare economică: „It is already evident that, before the United States Government can proceed much further in its efforts to alleviate the situation and help start the European world on its way to recovery, there must be some agreement among the countries of Europe as to the requirements of the situation and the part those countries themselves will take in order to give proper effect to whatever action might be undertaken by this Government” 

În data de 19 iunie 1947, ministrul de externe francez Georges Bidault împreună cu ministrul de externe al Marii Britanii, semnează un comunicat prin care invită statele europene la Paris pentru negocieri/dezbateri legate de Planul Marshall.

Ia naștere Organizația Economică Europeană în dată de 16 aprilie 1948. Statele membre fiind cele aflate înafara sferei de influență rusă: Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, Germania.

Se adopta convenția pentru Cooperare Economică de către cele 16 state membre ale OECE. Principalele obiective erau: creșterea producției, creșterea cooperării între statele membre, obținerea și menținerea stabilității financiare interne.

Planul Marshall a fost analizat de mulți istorici, economiști, critici astfel încât există volume întregi ce îl descriu. Chiar și astăzi, după câteva decenii, părerile sunt împărțite. Unii oameni consideră că în spatele binevointei, generozității și grijii americanilor pentru situația precară din țările europene și influență care o putea avea blocul communist asupra vestului, s-ar află intenția strategică a mediului de afaceri American de sporire al profitului și de extindere al pieței de desfacere.

1.3 PLANUL SCHUMAN

Robert Schuman, ministrul francez al afacerilor externe, inspirat de îndemnul lui Jean Monnet – „unim oameni, nu state”, rostește în dată de 9 mai 1950 o declarație ce a rămas cunoscută în istorie că „Declarația Schuman”. Schuman afirmă faptul că, realizarea unei comunități e cărbunelui și oțelului(materii prime de baza în acea perioada), ar elimina clar riscul începerii unui război între Franța și Germania și de asemenea, va contribui la dezvoltarea economică și bunăstarea statelor participante.

Premisele de la care se place, mentionate in declaratia Shuman erau:

„Pacea mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporționale cu pericolele care o amenință.”

„Europa nu va fi construită dintr-odată sau ca urmare a unui plan unic, ci prin realizări concrete care să creeze în primul rând o solidaritate de facto.”

„Punerea în comun a producțiilor de cărbune și oțel…va schimba destinele acelor regiuni care s-au dedicat în trecut fabricării muniției de război, dar care au fost, în același timp, cele mai constante victime ale conflictelor.”

Așadar în 3 iunie 1950, alte 5 state printre care: Belgia, Luxemburg, Italia, Germania și Țările de Jos, i se alătură Franței și obiectivelor propuse în planul Schuman. Consiliul Europei aprobă planul Schuman în dată de 28 august 1950.

În dată de 4 noiembrie 1950 se semnează(una din cele mai importante realizări din acel an) la Roma, Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertății Fundamentale.

1.4 TRATATUL DE LA PARIS

Tratatul formării Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului(CECO) a fost semnat în anul 1951, la Paris, unde Franța, Germania, Italia și Benelux s-au reunit în scopul formării unei Comunității ce țintea liberalizarea circulației cărbunelui și oțelului și accesul liber la sursele de producție. Totodată a fost formată și o Înalte Autoritate ce avea să supravegheze piață, impunând reguli pentru o competiție corectă, o transparență a prețului și gestionarea cotelor de producție naționale. Acest tratat reprezintă punctul de plecare pentru toate instituțiile care le cunoaștem astăzi.

Prima organizație a Comunității a apărut imediat după încheierea războiului când reconstrucția Europei și asigurarea păcii reprezentau o necessitate. Alegerea formării unei piețe Franco-Germane a cărbunelui și oțelului nu a fost doar o alegere economică, ci și una politică, aceste 2 materii prime fiind resurse de baza pentru industria din acel moment și reprezentau forță celor două state. Obiectivul politic al aceste mișcări era să întărească cooperarea dintre Franța și Germania, să alunge sentimentul de rivalitate ce și-a făcut prezența în timpul războiului și să deschidă noi orizonturi către Integrarea Europeană.

În urmă declarației lui Robert Schuman, din 9 mai 1950, Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda acceptau provocarea și începeau negocierile în privința încheierii unui tratat. Cele 6 state au căzut de accord în privința a aproximativ 100 de articole, lucru ce a dus direct către înființarea Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului prin semnarea tratatului de la Paris în 18 aprilie 1951. Tratatul a intră în vigoare în dată de 23 iulie 1952 și avea o valabilitate de 50 de ani. Tratatul a expirat în dată de 23 iulie 2002.

Piață comună invocată în Tratat a fost deschisă în 10 februarie 1953 pentru cărbune, mineree de fier și alte derivate iar, în dată de 1 mai 1953 s-a deschis și pentru oțel.

În anul 1952, Franța dorea evitarea formării unei armate germane, lucru ce l-a stimulat pe Rene Pleven (politician francez) să vină cu ideea unei armate europene. S-a negociat înființarea Comunității Europene a Apărării, respectiv a unei Comunități Politice dar, ambele proiecte au fost abandonate datorită răspunsului negativ dat de Adunarea Națională franceză.

Așa cum am spus mai sus, Tratatul de la Paris reprezintă originea instituțiilor cunoscute astăzi. Atunci s-a înființat o Înalta Autoritate, o Adunare Parlamentară, un Consiliu de Miniștri, o Curte de Justiție și un Comitet Consultativ. Comunitatea avea o personalitate juridică.

Înalta Autoritate reprezenta un colegiu executiv independent cu scopul de a atinge obiectivele generate de Tratat, ce urmă să acționeze în interesul Comunității. Înalta Autoritate a fost formată din 9 membri, nu mai mulți de 2 din același stat) timp de 6 ani și reprezenta un bloc multinațional cu putere de decizie. Supraveghea modernizarea și îmbunătățirea producției, furnizării produselor folosindu-se procedure identice, dezvoltarea unei politici de exoport comune și îmbunătățirea condițiilor de muncă în industria cărbunelui și oțelului. Înalta Autoritate lua decizii, făcea recomandări și analiză diferite opinii. Era asistată de către un Comitet Consultativ format din reprezentați ai producătorilor, muncitorilor, consumatorilor și comercianților.

Adunarea era formată din 78 de debutați ce proveneau din Parlamentele naționale. Erau câte 18 reprezentați pentru Germania, Franța și Italia, câte 10 pentru Olanda și Belgia și 4 pentru Luxemburg.

Consiliul era format din 6 reprezentanți ai Guvernelor naționale. președenția Consiliului aparținea pe rând, fiecărui stat, pentru o perioada de 3 luni. Rolul Consiliului era să armonizeze activitățiile Înaltei Autorități cu politicile economice generale ale guvernelor. Aprobarea din partea Consiliului era necesară pentru luarea de decizii importante de către Înalta Autoritate.

Curtea de Justiție era formată din 7 judecători nominalizați pentru o perioada de 6 ani printr-o înțelegere luată de comun acord între Guvernele Statelor Membre. Se asigura de faptul că legea era văzută, interpretată și implementată conform Tratatului.

1.5 TRATATELE DE LA ROMA

Tratatele de la Roma au venit într-un context favorabil și benefic, reprezentând un nou impuls dat în direcția integrării europene. În urmă abandonării proiectelor privind Comunitatea Europeană a Apărării și Comunitatea Politică, în aprilie 1956, comitetul aflat sub conducerea ministrului belgian al Afacerilor Externe P.H. Spaak prezintă alte două proiecte:

– Formarea unei Comunități Economică Europene (CEE) – reprezenta o piață comună

– Formarea unei Comunități a Energiei Atomice (EURATOM)

În dată de 25 martie 1957, cele 6 state: Franța, Belgia, Luxemburg, Olanda, Republica Federală Germană și Italia, semnează cele două tratate ce intră în vigoare începând cu 1 ianuarie 1958.

Obiectivele tratatelor:

„ – hotărâți să pună bazele unei uniuni tot mai strânse între popoarele europene;

– deciși să asigure, printr-o acțiune comună, progresul economic și social al țărilor lor, prin eliminarea barierelor care divizează Europa;

– propunându-și ca scop esențial al eforturilor lor îmbunătățirea constantă a condițiilor de viață și de muncă ale popoarelor lor;

– gata să recunoască faptul că eliminarea obstacolelor existente necesită o acțiune concertată în vederea garantării unei extinderi stabile, a unor schimburi echilibrate și a unei concurențe loiale;

– preocupați să întărească unitatea economiilor lor și să asigure o dezvoltare armonioasă prin reducerea decalajului dintre diferitele regiuni și a rămânerii în urmă a zonelor defavorizate;

– dornici să contribuie, prin intermediul unei politici comerciale comune, la eliminarea treptată a restricțiilor din schimburile internaționale;

– dispuși să confirme solidaritatea dintre Europa și țările de peste mări și dorind să asigure dezvoltarea prosperității acestora, în conformitate cu principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite;”

– hotărâți să consolideze… pacea și libertatea și invitând și celelalte popoare ale Europei, care le împărtășesc idealul, să se alăture efortului lor…”

Prin Tratatele de la Roma se înființa o uniune vamală ce anula drepturile vamale ce fuseseră stabilite între statele membre până la acel moment. Prin această uniune se impunea și un tarif vamal comun. Astfel toate statele din afară Comunității ce doreau să exporte produse în unul din statele membre se loveau de aceleași bariere comerciale indiferent de destinația acestora.

1.6 Actul Unic European

Actul Unic European reprezintă o revizuire atrubuita Tratatelor de la Roma și un pas înainte în calea integrării europene și a completării pieței interne. Acesta modifică regulile de funcționare ale instituțiilor europene și întărește puterea Comunității în privința mediului și politicilor externe comune, cercetării și dezvoltării.

A fost semnat de către cele 9 state membre în dată de 17 februarie 1986 la Luxemburg și de către Danemarca, Italia și Grecia în dată de 28 februarie 1986.

Premisele semnării Actului Unic European erau:

“Declarația solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983
Acest text, elaborat pe baza planului realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe și de omologul său italian, Emilio Colombo, este însoțit de declarațiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relațiilor interinstituționale, al competențelor comunitare și al cooperării politice. Șefii de stat și de guvern se angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii și să decidă dacă este posibil să le încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.

Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii Europene
La solicitarea deputatului italian Altiero Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituționale în vederea elaborării unui tratat care să înlocuiască Comunitățile existente cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984.

Consiliul European de la Fontainebleau din 25 și 26 iunie 1984
Inspirându-se din Proiectul de tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus din reprezentanți personali ai șefilor de stat și de guvern și prezidat de senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele instituționale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invită Consiliul European să convoace o Conferință interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la Uniunea Europeană.

Cartea Albă despre piața internă din 1985
Comisia, la solicitarea președintelui său, Jacques Delors, publică o Carte Albă care identifică 279 de măsuri necesare pentru realizarea pieței interne. Cartea propune un calendar și data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea acesteia.”

Se prezența o noțiune nouă, spațiu fără frontiere, mai complexă decât cea de piață comună. Se dorea că până în anul 1992 să se construiască o piață internă, element cheie al relansării construcției europene.

Piață unică internă avea nu doar caracteristici economice, dar și politice, generând sentimentul de unitate în gândirea europenilor.

Printre obiectivele AUE se enumerau încheierea unui tratat în domeniul politicii externe și de securitate comună și modificarea modului de luare a deciziilor din cadru Consiliului de Miniștri. Astfel numărul de domenii în care Consiliul putea lua decizii era mărit iar procedura de luare a deciziilor era modificată din unanimitate în majoritate calificată (unanimitatea fiind necesară doar pentru acțiuni asupra fiscalității, circulației persoanelor, drepturilor și interesele salariaților).

1.7 Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a fost semnat în dată de 4 februarie 1992 și a intrat în vigoare începând cu 1 noiembrie 1993.

Una din principalele modificări aduse și poate cea mai vizibilă, a fost schimbarea denumirii din Comunitatea Europeană în Uniunea Europeană. De asemenea a fost stabilită o structura, bazată pe 3 piloni: Comunitatea Europeană(CE – formată din Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea Economică Europeană), Politică Externă și de Securitate Comună (PESC) și Justiției și Afaceri Interne(JAI).

Totodată, prin Tratatul de la Maastrich se hotăra că până în dată de 1 ianuarie 1999 să fie adoptată o moneca unică europeană. Se pronunță pentru prima dată oficial denumirea de Cetățean European, se înființa Comitetul Regiunilor. Cu cât Uniunea Europeană se extinde mai mult, cu atât apar mai multe diferențe, legate de sfera economică, de mediu, de situația politică din acea zona, de aceea nu mereu se pot lua decizii care să poată fi îndeplinite de către toate Statele Membre, moment în care Comitetul Regiunilor intervine.

Dorința de a crea o moneda unică europeană a reprezentat un pas în importat în direcția adancrii integrării euroepene și totodată o provocare pentru Statele Membre, ele fiind nevoite să ia masuri drastice in vederea reducerii datoriei publice, a deficitelor, reducerea fluctuatilor cursurilor valutare si a inflatiei.

1.8 TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Semnat la 2 octombrie 1997 și intrat în vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de la Amsterdam vine cu noi modificări asupra Tratatului de la Maastricht. Tratatul are un caracter în special social, punându-se accentul pe plasarea forței de muncă la nivelul Uniunii Europene și eliminarea obstacolelor în privința liberei circulații a persoanelor. Totodată se dorea consolidarea poziției Europei la nivel mondial și pregătirea Uniunii pentru eventuale noi extinderi.

Se înființează funcția de Înalt Reprezentant pentru PESC. Rolul acestui reprezentant era dea interveni în problemele legate de politică externă și de securitate comună, prin implementarea deciziilor și cooperarea cu diferinte state terțe.

1.9 TRATATUL DE LA NISA

Tratatul de la Nisa a fost semnat în dată de 26 februarie 2001 și datorită procesului de ratificare a intrat în vigoare în dată de 1 februarie 2003.

Perioada anilor 2000 plasa Europa în față unei noi provocări lansate de extinderea Uniunii Europene. Pentru a permite aderarea de noi state la Uniune fără a crea un dezechilibru din punct de vedere economic sau politic era necesară o reformare a instituțiilor europene.

Prin Tratatul de la Nisa rolul Parlamentului a fost extins, acesta putea sesiza Curtea de Justiție a Comunităților Europene în mai multe domenii. De asemenea numărul de locuri din Parlament s-a modificat, stabilindu-se un număr de 732 de mandate față de 626 mandate existente înaintea semnării Tratatului.

De asemenea s-a dorit și folosirea unei majorități duble în Consiliul Uniunii, astfel încât nu mai era necesar doar majoritatea numărului de voturi ci și majoritatea statelor care votau(fiecare stat reprezenta un vot, numărul voturilor trebuia să fie 50% +1).

Comisia Europeană era formată din Președintele Comisiei(era ales prin vot cu majoritate calificată de către Consiliul Uniunii Europene) și 27 de comisari europeni(un comisar pentru fiecare stat). În momentul în care Uniunea Europeană va avea mai mult de 27 de membri, numărul comisarilor va rămâne același și se va introduce un sistem de rotație(regulile sistemului de rotație vor fi stabilite de Consiliu prin vot în unanimitate).

1.10 TRATATUL DE LA LISABONA

Tratatul de la Lisabona a fost semnat în dată de 13 decembrie 2007 și a intrat în vigoare începând cu 1 decembrie 2009.

Conform Tratatului de la Lisabona, a fost înființată funcția de Președinte pentru Consliliul European, un ministru de externe al Uniunii Europene. Uniunii Europene i s-a acordat o personalitate juridică și i s-a oferit posibilitatea retragerii a unui stat din Uniunea Europeană.

De asemenea înainte de a lua o decizie, Consiliul Europei trebuie să consulte Parlamentul European și invers. Numărul de membri din Parlament s-a modificat la 750, la care se adaugă și președintele. Repartizarea de membri pentru fiecare stat s-a stabilit a fi între 6(numărul minim) și 96(numărul maxim de locuri).

Consiliul European capătă oficial funcția de instituție europeană. Președintele Consiliului European este nevoit să renunțe la orice altă funcție și va avea un mandate de 2 ani și jumătate. Referitor la metodă de decizie a Consiliului, începând cu anul 2014 a fost necesar că majoritatea statelor membre să reprezinte minim 55%, iar populația acestora să reprezinte minim 65% din populația totală a Uniunii Europene.

Comisia Europeană suferă și ea modificări, numărul comisarilor europeni fiind redus la de la 27 la 18, implementadu-se sistemul de rotație al comisarilor(mandatul fiind pe 5 ani, o rotație complete durand 15 ani).

Totodată, Înaltul Reprezentat de la PESC va avea și funcția de vice-președinte al Comisiei(comisar pentru afaceri externe).

2. EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

2.1 INTRODUCERE

Încă de la formarea Uniunii Europene și semnarea tratatelor fondatoare, au existat reguli pentru aderarea a noi membrii. Totuși, acele reguli nu erau îndeajuns pentru a reglementa relațiile cu potențiali membri ce erau considerați că nefiind pregătiți pentru aderare. Nevoia de concepere a unei politici de extindere a apărut la sfârșitul Războiului Rece, timp în care Uniunea Europeană avea de-a face cu un număr mare de cereri de aderare. În cadrul politicii de extindere. Uniunea Europeană a repartizat procesul în trei etape: acordurile de asociere, alinierea preaderare bazate pe parteneriate pentru aderare și negocierile de aderare.

Datorită extinderii Uniunii Europene, aderarea de noi state, au loc adesea modificări în structura instituțională a UE și a normelor privitoare la politică și la procesul elaborării policitilor. Toate aceste modificări au avut rolul de a omogeniza efectul dat de un număr mai mare și o diversitate mai mare asupra modului de luare al deciziilor și a amplorii integrării viitoare. În anul 1999, Comisia a creat separat un departament numit Direcția Generală Extindere( DG ELARG). În concluzie cu fiecare mărire, Uniunea Europeană era dezechilibrată, iar armonizarea policitilor reprezenta principala soluție pentru stabilizare, lucru ce influențează în mod direct caracterul prosper al Uniunii.

Direcția Generală pentru Vecinătate și Negocieri privind Extinderea( DG NEAR)

Misiunea Direcției Generale pentru Vecinătate și Negocieri prinvind Extinderea(NEAR) este de a se ocupă vecinătatea Uniunii Europene și a politicilor de extindere și totodată, de a coordona relațiile țările membre ale Spațiului Economic European(SEE) și ale Asociației Europeane a Liberului Schimb(AELS) în concordanță cu politicile Comisiei.

Prin acordarea de asistență în estul și sudul Europei, DG NEAR sprijină reforma și consolidarea valorilor democratice, întărește prosperitatea, stabilitatea și securitatea Uniuneii Europene. DG NEAR ajută la promovarea valorilor Uniunii Europene, politicilor și intereselor acesteia în regiune, contribuie la instaurarea de relații speciale între Uniunea Europeană și țările vecine.

În zona de extindere, DG NEAR asista acele țări ce au perspectiva aderării la Uniunea Europeană, pentru atingerea obiectivelor cerute de Tratatul Uniunii Europene și de Consiliul European. DG NEAR monitorizează îndeaproape progresul statelor ce doresc să adere la Uniunea Europeană și le ajută să treacă de negocierile cu Consiliul. Direcția Generală manageriază relațiile bilaterale între Uniune și candidat sau potențial candidat, în drumul lor către Uniunea Europeană, prin reforme în cadrul justiției, politicilor economice și reforme în cadrul administrației publice. DG NEAR manageriază cea mai mare parte a tehnicilor financiare și de asistență, acordate de către Uniune statelor candidate sau potențial candidate.

Direcția Generală pentru Vecinătate și Negocieri privind Extinderea își are sediul la Bruxelles și este formată din aproximativ 1650 de membrii.

Tabel 2.1 Istoricul extinderii UE

Încă de la început, Uniunea Europeană a stabilit niște reguli pentru aderarea a noi membri, însă acele reguli nu reprezentau o politică de extindere. Procedurile de aderare prezentate în cadrul Tratatului Uniunii Europene(articolul 49) au rămas nemodificate de la Tratatul de la Roma( 1957). S-a adăugat necesitatea emiterii unui aviz conform de către Parlamentul European prin Actul Unic European(1987), iar prin Tratatul de la Amsterdam(1997) s-au explicat condițiile politice, făcând referire la Articolul 6 alineatul (1) TUE.

Articoul 49(TUE)

“Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau în considerare.

Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante, în conformitate cu normele lor constituționale.”

2.2 Etapele procesului de aderare

În timpul Războiului Rece, cerere de aderare reprezenta începutul procesului de aderare. Până la extinderea AELS din anul 1995, statele candidate erau considerate în măsură să aplice și să asigure conformitatea acquis-ului dată doreau acest lucru. În ciuda depunerii cererilor de aderare la Uniunea Europeană destul de timpuriu, Comisia a abordat o strategie de descurajare a cererilor de aderare, astfel încât și cele mai dezvoltate țări au trebuit să aștepte cel puțin cinci ani până la depunderea oficială a cererii.

Tabel 2.2 Principalele etape ale procesului de aderare

Acordul privind Spațiul Economic European(SEE) reprezintă un exemplu de acord ce a fost conceput că o alternativă la aderare. SEE reprezintă o piață unică formată între Comunitatea Europeană și Asociația Europeană a Liberului Schimb. Acordul privind Spațiul Economic European a fost promovat în anul 1989, de către Jaques Delors, președintele Comisiei. Acordul a fost negociat cu toate statele membre AELS, a fost semnat în 1992 și a intrat în vigoare în 1994. SEE reprezintă în prezent, cea mai apropiată metodă de cooperare economică între Uniunea Europeană și statele non UE. Totodată permite membrilor AELS să participe la piață internă a UE(cu drept de exprimare, fără drept de vot), excepție făcând agricultură. Datorită scepticismului și neutralității arătate de Austria, Elveția, Norvegia și Finlada, caracteristici ce reprezentau niște obstacole în calea integrării, Uniunea Europeană a încercat evitarea aderării acestora folosind Spațiul Economic European că un proiect pe termen lung.

Elveția nu a ratificat niciodată Acordul Privind Spațiul Economic European, datorită votului cu rezultat negativ al referendumului dar, a negociat o serie de acorduri bilaterale, cererea ei de aderare rămânând inactivă.

În urmă căderii regimurilor comuniste din Europa de Est în anul 1989, Uniunea Europeană a început să încheie acorduri comerciale și de cooperare bilaterale(ACC) cu aceste state și totodată a sprijint reforma economică prin programul Phare(Poland, Hungary, Aid for Reconstruction of the Economy).

Inițial programul Phare era destinat ajutorului acordat Poloniei și Ungariei, ulterior au fost incluse și alte state. Programul Phare la începutul anului 1996 era format din 13 state: România, Bulgaria, Republia Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, Albania, Bosnia-Hergegovina, Fosta Republica Iugoslavă Macedonia. Principalele domenii vizate de programul Phare: dezvoltarea instituțională, investiții în coeziunea economică și socială, investiții pentru sprijinirea aplicării legislației comunitare.

Pentru a obține statutul de țară candidată, orice stat are nevoie de avizul din partea Comisiei și o decizie favorabilă din partea Consiliului. Acțiunile ce au loc de la căpătarea statutului de țară candidată până în momentul începerii negocierilor pentru aderare au scopul de a îndeplinii condițiile de eligibilitate.

Criteriile de eligibilitate au fost adoptate în urmă Consiliului European de la Copenhaga din anul 1993, respectiv Consiliul European de la Madrid din 1995.

– criteriul politic: stabilitatea instituțiilor garante ale democrației, respectarea statului de drept, a drepturilor omului și protecția minorităților;

– criteriul economic: crearea unei economii de piață funcțională capabilă să reziste presiunilor concurențiale derivate din piață unică internă;

– criteriul legislativ: aplicarea aquis-ului comunitar din momentul aderării;

– criteriul administrativ: capacitatea de asumare a obligațiilor derivate din calitatea de stat membru al Uniunii Europene.

Pentru a atingele toate obiectivele stabilite statul candidat trebuie să își adapteze toate insituțiile administrative. Aderarea unui stat la Uniunea Europeană nu depinde mereu doar de acțiunile, dorința și eforturile făcute de acel stat în vederea împlinirii criteriilor de eligibilitate ci, poate ține cont și de capacitatea Uniunii Europene de a primii alți membri. În concluzie nu e îndeajuns că statul candidat să fie pregătit pentru UE, dar și UE trebuie să fie pregătită pentru statul candidat.

Negocierilor privind extinderea purtate cu Danemrca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit au reprezentat punctul de plecare în vederea stabilirii procedurilor de aderare. Spre deosebire de negocierile privind comerțul extern, acestea nu sunt desfășurate de Comisie, ci de președenția Consiliului în numele statelor membre. Deși Comisia nu are un rol oficial în negocieri, această a fost deseori în măsură să negocieze compromisuri și să identifice soluții. Negocierile au loc prin intermediul conferietelor pentru aderare. Conferințele pentru aderare pot avea loc cu mai multe state simultan. Comisia are rolul de arbitru, această verifică dacă un stat candidat este în măsură să aplice aquis-ul și identifica posibilele dificultăți în negocieri. Tot Comisia este cea care în urmă prezentării poziției de negociere de către candidați, întocmește un proiect de poziție comună a Uniunii Europene. Acest proiect de poziție comună are nevoie de aprobare unanimă din partea Consiliului. Următorii pași sunt făcut tot de către Consiliu, acesta închide sau deschide negocieri privind diferite capitole din aquis(decizii luate în unanimitate). Uniunea Europeană susține clar că aquis-ul reprezintă în condiție fundamentală în privința aderării, iar acest lucru nu este negociabil, indiferent dacă policitile și practicile nu se potrivesc situației statelor candidate. Singurul lucru ce poate fi făcut de către statele candidate este să aștept o perioada ulterioada aderării, o perioada de tranziție în care să nu fie obligate să mai aplice elementele specifice aquis-ului. Aderarea la Uniunea Europeană nu înseamnă și imediată deblocare a accesului la piață. Dacă accesul noilor state la piață poate crea un dezechilibru, generând pierderi economice, accesul acestora poate fi stagnat, primind dreptul de acces mai târziu. Un exemplu bun îl reprezintă Spania și Portugalia, state ce au trebuit să aștepte 10 ani după aderare pentru că anumite produse agricole mediteraneene să capete acces liber la piețele din statele membre și pentru a acceptă restricții asupra liberei circulații a lucrătorilor pentru cetățenii lor.

Acordurile de aderare pot avea un caracter discriminator față de noile state membre. Astfel, membrii actuali au dreptul de a restricționa accesul imigranților din noile state membre pe o perioada de timp de până la șapte ani după aderarea acestora. Totodată contribuția din partea Politicii Agrare Comune vor crește treptate, pornind de la 25% din valoarea plătită fermierilor statelor vechi, procesul durand 10 ani până ce plățile vor ajunte la un nivel egal și pentru statele noi.

Din momentul în care statul candidat și statele membre ajung la un acord, se semnează tratatul de aderare de către toate fuvernele naționale, iar candidatul devine stat în curs de aderare(Acest lucru are loc numai după emiterea unui aviz conform de către Parlamentul European).

În cazul aderării României și Bulgariei la Uniunea Europeană, Comisia, folosind o dispoziție nouă, a avut dreptul de a evalua progresul celor două state și de a recomandă amânarea aderării acestora cu un an.

În tratatul de aderare se specifică:

– condițiile de aderare, măsurile de tranziție necesare pentru domeniile mai complexe și rezultatul negocierilor de aderare;

– numărul de voturi din Consiliu și din Parlamentul European, adaptarea instituțiilor și a tratatelor, numărul de deputați și de membri din diferite instituții europene;

– dată aderării.

2.3 EXTINDERILE SUCCESIVE ALE UNIUNII EUROPENE

Prima extindere a Comunității a avut loc în anul 1973 unde, odată cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei și Danemarcei, numărul statelor membre a crescut de la șase la nouă. Toate cele 3 țări și-au înregistrat cererea de aderare încă din anul 1961 dar, datorită Franței negocierile au fost amânate până în anul 1970, aderarea având loc 3 ani mai târziu.

Marea Britanie avea ocazia de a se alătură UE încă din anul 1957, lucru ce ar fi schimbat denumirea din primele 6 în primele 7, totuși datorită dorinței de a păstra distanță față de influență tot mai acerbă a Franței, evita această mișcare. Anul 1960 găsește Regatul Unit pe punctul de a rămâne izolat față de evenimentele ce aveau loc în Europa, fapt ce determina cererea de aderarea a Marii Britanii din august 1961, respectiv mai 1967. În anul 1963 datorită înțelegerii fraco-germane, încheiată între Charles de Gaulle și Adanaeur, cererile Irlande, Marii Britanii Figura 2.1 UE-9 și Danemarcei sunt respinse. Cele trei au aplicat din nou în anul 1967 unde primesc același răspuns că în 1963. Prin respingerea Marii Britanii, Franța dorea să își păstreze poziția dominantă din Europa. În anul 1969 puterea și influență Germaniei în Europa crescuse destul de mult, fapt ce a influențat aderarea Irlandei, Danemarcei și Marii Britanii. Franța avea nevoie de prezența Marii Britanii pentru a asigura un echilibru al puterilor în Europa.

Norvegia a aplicat și ea pentru a deveni membru al Uniunii Europene dar, datorită referendumul negativ din septembrie 1972 rămâne doar membru AELS.

Al doilea val de extindere are loc în anul 1981, când Grecia își face și ea prezența. În anul 1961 Grecia semnează un acord de asociere, devenind membru asociat. Negocierile de aderare a Greciei au început încă din anul 1967 dar, datorită situației turbulende din acea perioada, au fost necesari 22 de ani pentru semnarea tratatului de aderare. Grecia a aderat în ianuarie 1981.

Figura 2.2 UE-10

A treia extindere aduce în prim plan Spania și Portugalia. Ambele state și-au înregistrat cererile pentru aderare în anul 1977, negocierile începând pentru Portugalia în 1978 iar pentru Spania în 1979. Ambele state aveau un nivel slab din punct de vedere economic. Spania venea după un regim dictatorial impus de Francisco Franco(decedat în 1975), regim baza pe o economie închisă. Spania și Portugalia devin membre ale Comunității Europene de la acea vreme începând cu ianuarie 1986. Valul al doilea și al treila a însemnat crearea unui dezechilibru în Uniunea Europeană, aceste țări situându-se foarte jos din punct de vedere economic. Aceste lucruri au determinat amânare continuării extinderii.

Figura 2.3 UE- 12

A patra extindere a avut un caracter mai pozitiv decât celelalte, de dată această aderând la Uniunea Europeană 3 țări bogate, cu economii puternice. Finlanda, Suedia și Austria erau toate trei membre ale Spațiului Economic European începând cu 1992. Prima care și-a depus cererea de aderare a fost Austria în iulie 1989, urmată de Suedia în iulie 1991 și Finlanda în martie 1992. Negocierile de aderare pentru toate cele trei state au fost cuprinse în perioada februarie 1993- martie 1994. Austria, Finlanda și Suedia au devenit membre ale Uniunii Europene începând cu ianuarie 1995.

Figura 2.4 UE- 15

A cincea extindere a fost reprezentat de aderarea statelor din estul Europei: Polonia, Slovenia, Ungaria, Letonia, Estonia, Lituania, Cehia, Slovacia, Malta și Cipru. Negocierile de aderare pentru Cipru, Ungaria, Republica Cehă, Estonia și Slovenia au fost deschise începând cu martie 1998 și s-au încheiat în decembrie 2002, iar pentru Malta, Slovacia, Letonia și Lituania au început în februarie 2000 și s-au inheiat în decembrie 2002. Toate cele 10 state au aderat în mai 2004.

România și Bulgaria avea un acord de asociere semnat încă din 1993. Ambele state și-au depus cererea de aderare în anul 1995(România în iunie, Bulgaria în decembrie). Avizul din partea Comisiei Europene a veni în iulie 1997 iar negocierile de aderare au avut loc în intervalul februarie 2000-decembrie 2002. Atât România cât și Bulgaria sunt membre ale Uniunii Europene din ianuarie 2007.

Ultimul stat care a aderat la Uniunea Europeană este Croația, devenind membru UE începând cu ianuarie 2013. Figura 2.5 UE-28

In figura 2.5 Putem observa cu albastru inchis statele membre UE, Cu albastru deschis statele candidate iar cu galben statele posibil candidate.

Tabel 2.3 Distribuția voturilor în Consiliul Europei

Tabelul 2.3 reprezintă numărul de voturi pe care îl are fiecare stat în structura UE 28. Structura de rotație pentru președenția Consiliului a rămas tot de șase luni. Următoarele state ce vor deține președenția sunt: Luxemburg(iulie-decembrie 2015), Olanda, Slovacia, Malta, Regatul Unit, Estonia, Bulgaria, Austria, România(iulie-decembrie 2019), Finlanda.

Tabel 2.4 Numărul de membri în Parlamentul European

In tabelul 2.4 avem repartizarea parlamentarilor pentru fiecare stat in structura UE 28.

2.4 Statele candidate și potențial candidate

La ora actuală statele candidate la Uniunea Europeană sunt: Turcia, Serbia, Muntenegru, Albania și Macedonia. Statele potențial candidate sunt: Bosnia și Herțegovina, Kosovo. Conform ultimelor declarării Uniunea Europeană suspendă orice fel de extindere până în anul 2020, dorind să ia toate măsurile necesare în direcția prosperității pentru a deveni cea mai competitivă formațiune economică la nivel mondial.

2.4.1 SERBIA

Serbia a aplicat pentru statutul de stat membru al uniunii Europene începând cu decembrie 2009 și a fost recunoscută oficial că și candidată începând cu martie 2012.

Evoluția Serbiei în drumul către UE este mult mai lent în compratie cu cel al Croației, un dușman înverșunat din războaiele din Balcani(1990). Liderii europeni au garantat candidatura Serbiei la summit-ul din martie 2012 de la Bruxelles. În Iunie 2013 s-a decis că negocierile cu Serbia să meargă mai departe, după ce această a încheiat un acord de normalizare al relațiilor cu Kosovo.

Un raport al Comisiei Europene susține că Serbia și Kosovo au demostrat curaj și maturitate politică în abordarea problemelor dificile și s-au angajat să îmbunătățească relația dintre state. Anterior liderii de la Belgrad au fost de acord cu participarea Kosovo la întrunirile regionale din Balcanii de Vest, în ciuda faptului că refuză să îi recunoască independența. Cele două părți au căzut de acord să își controleze granițele la comun.

Impresia Uniunii Europene despre Serbia s-a îmbunătățit după arestarea din 26 mai 2011 a unia din cei mai căutat oameni, suspectați de crime de război, Generalul Ratko Mladic. Fostul comandant sârb bosniac era căutat de 16 ani. Comisarul Uniunii Europene privind extinderea, Ștefan Fuele a susținut că “un mare obstacol din drumul Serbiei către Uniunea Europeană a fost înlăturat”.

Cooperarea Serbiei cu tribunalul internațional pentru crime de război de la Haga rămâne o condiție cheie în ascensiunea ei către UE.

Cetățenii din Serbia, Macedonia și Muntenegru acu acces liber în spațiul Schengen, folosin pașapoarte biometrice.

În 2008 Serbia încheie un tratat de asociere și stabilizare și un tratat imterimar privind comerțul cu Uniunea Europeană. În 28.06.2013 Consiliul aprobă recomandarea Comisiei de a redeschide negocierile cu Serbia. Începând cu 01.09.213 intră în vigoare Acordul de asociere și stabilizare. În dată de 1 decembrie 2013 Consiliul adopta structura de negociere și este de acord să susțină prima Conferință Interguvernamentală cu Serbia în 21 ianuarie 2014. Datorită poziției UE în privința extinderii, șansele Serbiei de a adera mai devreme de 2020 sunt aproape inexistente.

2.4.2 ALBANIA

Albania împreună cu alte state din Balcani a fost identificată că potențial candidată la Uniunea Europeană în timpul summit-ului Consiliului European din 2003.

În dată de 1 iunie 2015 Consiliul încheie un Parteneriat Europeană cu Albania. Acordul de asociere și stabilizare, repsectiv Acordul Interimare privind comerțul este semnat în dată de 12 iunie 2006, cel din urmă intră în vigoare în 1 decembrie 2006. Începând cu 1 ianuarie 2008 fondurile din partea Institutului de Asistență Preadrare(IPA) sunt deschise pentru a ajută Albania în ascensiunea eu carte poziția de stat membru. Acordul de asociere și stabilizare intră în vigoare în dată de 1 aprilie 2009.

Albania aplică oficial pentru a deveni stat membru al Uniunii Europene în dată de 24 aprilie 2009.

Accesul liber în spațiul Schengen este acordat tuturor cetățenilor ce posedă un pașaport biometric începând cu 15 decembrie 2010. În februarie 2010 se adopta un plan ce cuprinde 12 puncte cheie stabilite de Comisia Europeană. Comisia recomandă, în octombrie 2010, oferirea statutului de stat candidat Albaniei că recompensă pentru completarea anumitor puncte cheie din plan. În noimebrie 2013 Albania participa la prima Întâlnire de Nivel Înalt privind punctele prioritare iar în 27 iunie 2014 devine oficial stat candidat.

Uniunea Europeană dorește că Albania să facă eforturi mai mari în combaterea corupției și crimei organizate, în special în combaterea crimelor privin traficul de persoane și de droguri. Chiar dacă datorită acordului Schengen granițele au un control minim, Uniunea Europeană va continuă să supravegheze cu atenție valul de vizitatori ce provine din Balcani.

Aderarea Albaniei nu se așteaptă a avea loc mai devreme de 2020, acesta reprezentând cel mai optimist drum.

2.4.3 BOSNIA ȘI HERȚEGOVINA

Bosnia și Herțegovina nu are încă statutul de țară candidate, rămânând un stat potențial candidat.

Negocierile privind încheierea unui acord de asocierie și stabilizare au început încă din noiembrie 2015 și au durat până în 16 iunie 2008, dată la care acordul a fost semnat, împreună cu acordul intermiar privind comerțul. În ianuarie 2008 Consiliul adopta un nou Parteneriat European. Acordul Interimar privind comerțul intră în vigoare în 1 iulie 2008.

Acordurile de finanțare prin programul IPA între Bosnia și Herțegovina și Uniunea Europeană este semnat în dată de 31 iulie 2008.

Accesul la spațiul Schengen devine liber începând cu decembrie 2010 pentru toți cetățenii cu pașapoarte biometrice.

Pași importanți sunt făcut în direcția intergrari prin prezența unei Delegații Europene în septembrie 2011 și prin începerea Dialogului de Înalt Nivel privind procesul de ascensiune din iunie 2012.

Acordul de asociere și stabilizare intră în vigoare începând cu 1 iunie 2015.

Atacurile din februarie 2014 asupra clădirilor guvernamentale, datorat stagnării economice a țării a reprezentat un pas înapoi. Cu ocazia acelor evenimente Uniunea Europeană a inițiat o misiune de menținere a păcii în Bosnia și Herțegovina. Îngrijorările privind problema etniilor din Bosnia încă generează semne de întrebare, alături de corupție și crimă organizată. Comisia a comentat faptul că Bosnia este încă otrăvită de un climat politic instabil. De asemena Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat o discriminare regulile privind alegerile electorale din Bosnia unde evreilor și rromilor nu le este permis să candideze.

2.4.4 KOSOVO

Asemeni Bosniei și Herțegovinei, Kosobo nu este un stat candiat ci un potențial candidat la Uniunea Europeană.

Kosovo reprezintă ultimul stat, din lista Uniuneii Europene pentru aderare, în principal datorită părerilor împărțite referitoare la declarație de independența din 2008.

Majoritatea etnică din acea zona, formată din albanezi, a dorit să își facă recunoscută independența internațională încă de la conflictele din 1999, unde forțele militare sârbe au produs numeroare atrocități împotriva civililor.

Multe țări au recunoscut independența Kosovo, mai puțin Serbia, Rusia, China și alte cinci state membre UE, printre care: Spania, Grecia, România, Slovacia și Cipru.

Pentru mai mult de un deceniu de conflicte între Belgrad și autoritatiile de la Priștina, oficialii UE au luat în considerare posibilitate primirii Kosovo în UE. În nordul statului Kosovo se află aproximativ 50.000 de oameni de etnie sârbă ce refuză să fie guvernați de către autoritatiile de la Priștina.

Datorită acordului de normalizare al relațiilor încheiat între Serbia și Kosovo în 19 aprilie 2013, sub îndrumarea Uniunii Europene, drumul către aderare s-a deschis pentru ambele state. Ambele state au afirmat faptul că nu vor încerca să boicoteze ascensiunea celeilalte. Acordul le oferă autonomie grupului de sârbi din nordul Kosovo, un șef de poliție Sârb și o Curte de Apel Sârbă.

În 25 iulie 2014, la Bruxelle s-au deschid negocierile între Uniunea Europeană și Kosovo prinind încheierea unui acord de asociere și stabilizare.

În raportul Comisiei Europene, se precizează despre cooperarea între Priștina și misiunea Uniunii Europene de lege și ordine în Kosovo, numită EULEX. Se subliniează nevoia de crește a eforturilor pentru a combate corupția, traficul cu arme, droguri și traficul de persoane. Totodată protejarea minorităților și a libertății acestora reprezintă provocări de care Kosovo trebuie să treacă în drumul sau către statutul de membru.

2.4.5 FOSTA REPUBLICA IUGOSLAVĂ MACEDONIA

Macedonia, spre deosebire de Kosovo, se bucură de statutul de candidat. A aplicat la Uniunea Europeană în 2004 și a fost numit oficial stat candidat în 2005.

Acordul de asociere și stabilizare între Macedonia și UE este semnat în dată de 9 aprilie 2001, iar în iunie același an intră în vigoare acordul intermiar privind comerțul.

În martie 2004 aplică pentru aderarea la UE, iar în aprilie intră în vigaore acordul de asociere și stabilizare.

Tot în 2004, mai exact în 17 mai, Consiliul cere opinia Comisiei privind aplicarea Macedoniei. Comisia este de acord cu începerea negocierilor datorită progresului făcut de Macedonia în combaterea corupției. În urmă întrunirii avute loc în septembrie 2004 și a răspunsului primit în februarie 2005, Consiliul îi acordă oficial statutul de candidat în 16 decembrie 2005. Consiliul adopta un nou Parteneriat European în 30 ianuarie 2006. În iulie 2009 Comisia propune acordarea liberei circulații în spațiul Schengen, lucru aprobat și implementat începând cu 19 decembrie 2009. În 29 martie 2012 Comisia lansează un Dialog de Înalt Nivel cu autoritățile de la Skopje privind ascensiunea acesteia.

Conflictul între Grecia și Macedonia privind denumirea constituțională a acesteia reprezintă încă un obstacol în drumul către UE.

2.4.6 MUNTENEGRU

Parlamentul din Muntenegru își declara independența în iunie 2006, în urmă votului pozitiv înregistrat la referendumul din 21 mai(55% au votat pentru). Consiliul încheie un Parteneriat European cu Muntenegru în ianuare 2007 și semnează Acordul de Asociere și Stabilizare(SĂA), în 15 octombrie în Luxemburg. În ianuarie 2008 intră în vigoare acordul interimar privind comerțul și acordul privind vizele.

În decembrie 2008 Muntenegru aplică la Uniunea Europeană și începând cu 19 decembrie 2009 vizele nu mai sunt necesar pentru circulația muntenegrenilor în UE. Acordul de Asociere și Stabilizare intrain vigoare în 1 mai 2010, iar Muntenegru devine oficial stat candidat în 17 decembrie 2010.

În decembrie 2011 Consiliul lansează procesul de ascensiune și anunță deschiderea negocierilor de aderare în iunie 2012. În 26 iunie 2012 Consiliul European aprobă raportul Comisie privind căruia Muntenegru îndeplinește criteriile necesare și se pot deschide negocierile în dată de 29 iunie 2012.

Primul capitlor de negocieri(Stiinda și cercetare) este închis în dată de 18 decembrie 2012 și un an mai târziu se deschid capitolele 23(Judiciar și drepturile fundamentale) și 24(Justiție, libertate și securitate).

În martie 2014 au loc negocieri privind capitolele 7(prosperitate intelectuală), 10(Informație, societate și media), 4(Liberă circulație a capitalurilor), 31(Străinătate, securitate și apărare), 32(Controlul financiar), 18(Statistică), 28(Consumatorul și drepturile consumatorului), 29(Uniunea vamală) și 33(dispoziții financiare și bugetare). În 30 martie 2015 s-au deschis negocierile și pentru capitolul 16(Taxe) și 30(Relații externe).

2.4.7 TURCIA

În 1987 Turcia a aplicat pentru a face parte din Comunitatea Economică Europeană, iar în 1997 a primit statutul de candidat la UE.

Încercările Turciei de a participa la integrarea Europeană datează încă din anul 1959 și include Acordul de Asociere de la Ankara din 1963 pentru formarea progresivă a unei Uniuni Vamale(stabilită în 1995).

Turcia a îndeplinit ultima condiție pentru că negocierile să fie deschise în iulie 2005, când a extins Uniunea Vamală cu toate statele membre, inclusiv Cipru.

Cu toate acestea a eșuat în a ratifică Uniunea Vamală astfel încât, porturile și aeroporturile rămânând închise traficului Cipriot. Uniunea Europeană a răspuns, în decembrie 2006, înghețând negocierile în 8 domenii politice.

În mai 2012, Uniunea Europeană și Turcia au lansat o “agenda pozitivă”, subliniind zonele unde și-ar putea extinde cooperarea. Dar Cipru a preluat președenția Consiliului pentru următoarele șase luni, începând cu iulie 2012, procesul a stagnat, autoritățile din Turcia refuzând să discute cu cele din Cipru. Tensiunile persistă asupra administrației turce din nordul Ciprului, care este recunoscută doar de Ankara.

Până acum doar 13 din cele 35 de capitole au fost deschise, dintre care doar unul a fost închis.

Negocierile au fost umbrite datorită îngrijorărilor privind libertatea de exprimare și respectarea principiilor democrației în Turcia, tratamentul minoritătilor religioase, drepturile femeilor și copiilor și tensiunile cu Cipru.

Mai mulți politicieni Europeni, printre care și Cancelarul German Angela Merkel doreste mai degrabă un parteneriat economic cu Turcia, decât acordarea acesteia statutul de membru. Unii politicieni se tem că o țară așa mare, Musulmană, ar schimbă caracterul întregii Uniuni Europene în timp ce alții, se tem de forța de muncă ieftină ce poate invada Europa.

Comisia Europeană ia cerut Turciei să grăbească întărirea democrației și a drepturilor omului, subliniind nevoie undei reforme judiciare. Raportul Comisiei din 2012 critică dur Turcia datorită numeroaselor abuzuri asupra drepturilor omului, incluzând metode de tortură pentru aflarea de informații.

Turcia a reacționat furios la critica din partea Comisiei, spunând că UE subevaluează reformele de la Ankara.

Ministerul de externe al Marii Britanii a spus că se așteaptă ca Turcia să devină membru al Uniunii Europene în aproximativ un deceniu.

3. Norvegia

Putem spune că Norvegia și Uniunea Europeană se bucură de un parteneriat bună și profitabil de ambele părți în ciuda faptului că, Norvegia nu este membră a Uniunii Europene. De-a lungul istoriei sale Norvegia a trecut prin două referendumuri în vederea aderării, primul în anul 1972 iar al doilea în 1994. În ambele cazuri majoritatea norvegienilor au votat negativ, refuzând aderarea la Uniunea Europeană. Norvegia este membră a Asociației Europene a Liberului Schimb (AELS) încă de la înființarea acesteia în 1960.

3.1 Introducere în istoria norvegiană

Tabel 3.1 Informații cheie Norvegia

Valorile și cultură Norvegiană au rădăcini adânci în tradițiile Europene. Istoria politică, poziția geografică și comerțul internațional crează legături solide între Norvegia și statele member ale Uniunii Europene.

Legăturile strânse dintre Norvegia și Uniunea Europeană sunt rezultatul unei cooperări politice, în primul rând datorată participării la Spațiul Economic European(SEE) și a Acordului privind Spațiul Schengen.

Împreună cu Islanda și Liechtenstein, Norvegia și Uniunea Europeană sunt parteneri ai Spațiului Economic European. Acordul privind Spațiul Economic European reprezintă cel mai adânc process de cooperare economică la care Norvegia a participat vreodată și de departe cel mai important acord ce a regularizat relațiile dintre Norvegia și Uniunea Europeană. Scopul acordului este de a extinde piață economică a Uniunii Europene incluzând și statele member ale Spațiului Economic European și ale Asociației Europene a Liberului Schimb. Rezultatul fiind format din Statele membre UE plus Norvegia, Islanda și Liechtenstein.

De asemenea Norvegia colaborează strâns cu Uniunea Europeană în domenii privind justiția, politică monetară, schimbările climatice, politică în domeniul energiei și de cercetare.

Norvegia împreună cu statele membre ale Spațiului Economic European, în perioada 2009-2014, a finanțat proiecte de dezvoltare în 16 State Europene în valoare de 1.8 bilioane de euro. Totodată Norvegia a participat la programul bugetar al Uniunii Europene contribuind cu 306 milioane de euro.

Norvegia se prezintă a fi o țară deschisă imigranților, aproximativ 200.000 de oameni, cetățeni ai Uniunii Europene sau făcând parte din Spațiul Economic European, lucrează acolo. Aceștia reprezintă mai mult de 7% din forță de muncă a Norvegiei.

Norvegia reprezintă al treilea exportator de gaz și al zecelea exportator de ulei din lume. Aproape tot gazul Norvegian este vândut pe piață europeană. Norvegia reprezintă al doilea cel mai mare furnizor de energie pentru Europa(locul întâi fiind ocupat de Rusia).

În tabelul următor putem observă raportul privind comerțul făcut de Norvegia, principalii parteneri fiind reprezentați de Statele Europene.

Tabel 3.2 Relațiile de comerț ale Norvegiei

3.2 Expirtiza a relațiilor Norvegiei cu Uniunea Europeană

În anul 1960 este înființată Asociația Europeană a Liberului Schimb de către Norvegia, Austria, Danemarca, Portugalia, Suedia, Elveția și Marea Britanie. AELS se mărește ulterior incluzând și Islanda(în 1970), Finalnda(în 1986, membru asociat din 1961) și Liechtenstein(în 1991).

În perioada 1961-1970 Norvegia, Irlanda, Danemarca și Marea Britanie aplică de două ori pentru a deveni membre ale Comunității Economice Europene dar, ascensiunea negocierilor este suspendată în ambele cazuri când președintele Francez Charles de Gaulle invocă dreptul de veto în cazul aplicării Marii Britanii.

În 1969 aplicațiile celor patru state sunt reactivate în urmă retragerii lui Charles de Gaulle. Negocierile încep în 1970.

În 1972 are loc primul referendum în Norvegia privind aderarea, rezultatul a fost negativ, 53.5% din populație votând împotriva aderării.

În 1992 este semnat acordul Spațiului Economic European între statele membre AELS și statele Uniunii Europene. Elveția refuză participarea în ruma referendumului dar, rămâne membru al Asociației Europene a Liberului Schimb. Norvegia, Suedia, Finlanda și Austria aplică pentru statutul de membru al Uniunii Europene.

Acordul privind Spațiul Economic European intră în vigoare în dată de 1 ianuarie 1994. Tot atunci o majoritate norvegiană de 52.2% face respins referendumul pentru aderarea la Uniunea Europeană.

În 2001 intră în vigoare Convenția privind Spațiul Schengen pentru Norvegia și celelalte state nordice. Astfel controlul pașapoartelor pentru cetățenii Norvegiei în relațiile cu restul statelor membre este dezactivat.

Odată cu extinderea Uniunii Europene din 2004 este lărgit și Spațiul Economic European, făcând posibilă bună cooperare a statelor membre AELS, Norvegia, Islanda și Liechtenstein, cu celelalte 25 de state membre UE. Același lucru se întâmplă și în 2014 odată cu aderarea Croației.

3.3 Acordul privind Spațiul Economic European

Acordul privind Spațiul Economic European(SEE) reprezintă un punct cheie în vederea consolidării relațiilor între Norvegia și Uniunea Europeană. Acest acord aduce împreună cele 28 de state membre ale Uniunii Europene și cele trei state membre ale Asociației Europene a Liberului Schimb(AELS), Norvegia, Islanda și Liecthenstein într-o piață internă guvernată de aceleași reguli. Această piață internă garantează aceleași patru libertăți, urmate de lipsa discriminării și un sistem de reguli privind competiția valabil pentru toată piață.

Cele patru libertăți oferite de piață internă sunt reprezentate de liberă circulație a bunurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Totodată acordul privind Spațiul Economic European oferă o bună cooperare și în alte domenii precum cercetare și dezvoltare, educație, politică de mediu, socială, protecția consumatorului, turism și cultură. De asemenea oferă posibilitatea celor trei țări membre AELS de a participa la diferite programe ale Uniunii Europene.

În schimb acordul privind Spațiul Economic European nu acoperă politică în domeniul agriculturii și al pescuitului, uniunea vamală, politică privind comerțul, justiție și afaceri interne, politică externă și de securitate sau politică monetară.

Principiul liberei circulații a bunurilor asigura că produsele originare din Spațiul Economic European vor circulă liber în cardul pieței interne. Taxele vamale și restricțiile cantitative nu pot fi aplicate acestor produse în Spațiul Economic European.

Datorită liberei circulații a persoanelor toți centatenii statelor membre Spațiului Economic European au dreptul să lucreze în oricare alt stat membru. Totodată studenții, pensionarii și persoanele de orice fel ce nu prezintă un venit au dreptul de a locui în alt stat membre SEE.

Odată cu semnarea acordului privind Spațiul Economic European atât persoanele fizice cât și cele juridice au dreptul de a își mută reședința în oricare stat membru și de a furniza servicii în Spațiul Economic European beneficiind de tratament egal.

Liberă circulație a capitalurilor oferă posibilitatea investițiilor înafara frontierei pentru persoanele fizice și juridice din statele membre. Cetățenii și companiile vor beneficia de dreptul de a transferă bani între statele membre SEE, de a deschide conturi bancare, de a invesții în acțiuni și fonduri sau de a împrumută bani din statele membre.

Principiul central în cazul Acordului privind Spațiul Economic European este reprezentat de omogienitate, lucru ce înseamnă că aceleași reguli și condiții ale competiției se aplică pentru toți operatorii economici din SEE. Pentru a menține omogenitatea, Acordul privind Spațiul Economic European se reactualizează pentru a se menține la același nivel cu legislația pieței interne a Uniunii Europene.

3.4 Spațiul Schengen, Justiție și Afaceri Interne

Prioritatiile Uniunii Europene în domeniul Justiției și al Afecerilor Interne se aseamănă în mare parte cu cele ale Norvegiei. Provocările cu care se înfruntă statele membre ale Uniunii Europene referitor la problemele de frontieră, imigranții ilegali și gestionarea problemelor generate de refugiați se aplică și Norvegiei. Datorită acestui fapt, Norvegia este asociată cu instituțiile privind Justiția și Afacerile interne ale Uniunii Europene prin mai multe acorduri încheiate. Cel mai important dintre acestea este Acordul privind Spațiul Schengen.

Norvegia a intrat în Spațiul Schengen începând cu anul 2001 și a acceptat toate regulile ce formează aquis-ul. Acest lucru înseamnă că Norvegia aplică aceleași reguli privind vizele și controlul la frontieră. Norvegia și celelalte state membre ale Spațiului Schengen au desfintat frontierele interne ce le despart. Pentru a compensa acest lucru, cooperării din Schengen i-au fost adăugate părți din politică polițienească a Uniunii Europene, în cadrul căreia Norvegia este membru activ. Această cooperare reprezintă piesă cheie pentru menținerea securității interne și lupta împotriva infracțiunilor la frontieră. Norvegia este implicată în dezvoltarea aquis-ului Spațiului Schengen la orice nivel, are dreptul să vorbească, să propună idei în cadrul Consiliului Uniunii Europene dar nu are dreptul să voteze. Aceste părți din Consiliul Uniunii Europene privind Justiția și Afacerile Interne la care participa Norvegia și Alte state ce nu sunt membre ale UE se numesc întâlniri ale Comitetului Mixt.

Este foarte important că toate statele membre ale Spațiului Schengen să își respecte responsabilitățile și să coopereze pentru a eficientiza controlul la frontierele externe. Norvegia participa în Agenția Europeană privind Frontierele, Frontex, care asigura gestionarea problemelor și coordonarea statelor în rezolvarea problemelor ce pot apărea la frontieră externă.

3.5 Argumente pro și contra aderare

Subiectul aderării la Uniunea Europeană, pentru Norvegia, este unul destul de controversat. De-a lungul istoriei, așa cum am specificat anterior, au existat 2 încercări de aderare, ambele respinse de populația norvegiană prin votul dat la referendum. Statisticile spun că majoritatea populației din mediul urban ar fi votat pro aderare, în timp ce majoritatea din mediul rural a votat contra aderare. Istoria și-a spus și ea cuvântul în cazul votului, Norvegia fiind ocupată ani buni de Suedia și în al doilea război mondial de Germania. Probabil vor mai trebui să se schimbe câteva generații până ce Norvegia va fi de acord să accepte o influență externă.

În primul rând principalele puncte forțe ale Norvegiei sunt gazele, agricultură și pescuitul. Acest lucru a determinat populația să voteze nu, încercând să-i protejeze pe agricultori și pescari.

În tabelul 3.3 de mai jos se află primele 18 state ordonate după volumul producției anuale de peste. Putem observă că pe primul loc în Europa este Norvegia, urmată de Islanda(ignorând Rusia care face parte și din Asia). Intrarea în Uniunea Europeană ridică semne de întrebare pentru pescarii norvegieni, aceștia temându-se de cotele de pescuit ce ar putea să le fie impuse. Totodată aderarea la UE ar liberaliza circulația capitalurilor astfel încât oricine dorește ar putea să vină și să investească în domeniul pescuitului.

Odată cu nouă mărire a Uniunii Europene, Norvegia are un acces tot mai redus în țările centrale și de est. Aderarea la UE i-ar permite accesul liber în orice stat membru, lucru ce ar fi prolific pentru exporturile și importurile norvegiei.

Un alt punct forțe al Norvegiei este reprezentat de gazele naturale, având o producție de 106.3 miliarde de mcub, raportat la un consum intern de 6.6 miliarde mcub. Tot Norvegia ocupă locul trei în lume, după Arabia Saudită și Rusia în ceea e privește producția de petrol. Vestea proastă pentru Norvegia este că aceste resurse sunt finite și cel mai probabil se vor epuiza în viitorul apropiat lucru ce ar putea să o influeteze să adere la UE.

Părerile în cadrul politicienilor norvegieni sunt împărțite. Unii sunt mulțumiți că Norvegia este membră a Spațiului Economic European, drept pentru care plătește 200 de milioane de euro anual pentru a avea acces la piață comună europeană, în timp ce alții ar dori să adere la Uniunea Europeană dar nu fără o negociere. Un exemplu oferit presei de curând ar fi dorința Norvegiei de a nu face parte din uniunea monetară europeană.

Cei de la Euronews au luat un interviu unui student norvegian unde l-au întrebat de ce consideră el că Norvegia ar vota nu la aderare. Acesta a răspuns că principalele argumente pentru votul negativ ar fi faptul că aderarea la UE ar reprezenta o amenințare la suveranitatea Norvegiei, pescuitul și sectorul agricol ar avea de suferit, predominând fenomenul centralizării. Totodată a susținut că pescuitul reprezintă un domeniu foarte important pentru zonele de coasta, fiind al doilea sector industrial după cel petrolier.

Tabel 3.3 Producția de pește globală

Din punctul meu de vedere Norvegia reprezintă excepția de la regulă. Până acum am învățat și am observat că integrarea economică este un lucru benefic pentru toată lumea, în schimb Norvegia nu a avut nevoie de acest lucru până acum. Cred cu tărie că în viitor, când resursele naturale vor fi din ce în ce mai puține aderarea la Uniunea Europeană va reprezenta soluția salvatoare pentru economia norvegiană. Companiilor norvegiene li se va permite să se dezvolte tocmai prin acest proces de uniformizare pe care îl impune Uniunea Europeană. Uniunea Europeană reprezintă o entitate unică, capabilă să concureze din punct de vedere economic cu oricare din marile puteri globale. Reprezină un univers al inovării, modernizării și dezvoltării din toate punctele de vedere ale societății din care facem parte.

În tabelul de mai jos puteți vedea un alt argument pentru care norvegieni refuză Uniunea Europeană, Norvegia are cea mai scăzută rată a șomajului din Europa.

Tabel 3.4 Rata șomajului în Europa

Concluzii

Au fost nevoie de două războaie mondiale pentru că visul privind Statele Unite ale Europei să înceapă să prindă viață. Frică de un alt război, dorința de mai bine, necesitatea de adevenii un actor important cu un cuvând greu de spus în economia globală au pavat drumul către Uniunea Europeană cunoscută de noi astăzi.

Uniunea Europeană reprezintă un suport pentru dezvoltare unic, în primul rând datorită celor patru valori oferite statelor membre: liberă circulație a persoanelor, liberă circulație a capitalurilor și liberă circulație a bunurilor și serviciilor. Un alt lucru foarte important pentru bunăstarea statelor europene este trecerea la economia de scară, astfel fiecare stat își pune în valoarea punctele sale forțe lucru ce sporește eficientă Uniunii Europene. Uniunea Europeană functionaza atât pentru prezent cât și pentru viitor, prin fondurile alocate cercetărilor în domeniul educației, energiei, industriei medicamentoase, dezvoltării regionale etc.

Statele ce au aderat la Uniunea Europeană au prezentat un nivel de creștere economică mult mai bun decât cele ce nu au reușit sau nu au dorit să adere, de aceea Norvegia reprezintă un caz special, o excepție de la regulă. Oficialii norvegieni au dorit să adere la UE, dar populația a votat negativ. Cu toate acestea Norvegia are o economie puternică, este una din cele mai prospere state europene, reprezintă a două țară la producția de peste din Europa (după Rusia), al treilea mare exportator de gaz din lume (după Arabia Saudită și Rusia) și totodată statul cu cea mai scăzută rată a șomajului din Europa(3.5%).

În ciuda acestor statistici, tot mai mulți norvegieni privesc aderarea la Uniunea Europeană că o necesitate urgență deoarce sursă prosperității lor vină din resursele naturale de care dispune, resurse care sunt finite. Ce se va întâmplă cu Norvegia când resursele de gaz și petrol se vor termină? Consider că în acel moment Norvegia va fi deja membru al Uniunii Europene și va reuși să gestioneze și alte domenii pentru a susține economia țării.

Consider că ceea ce au făcut până acum norvegienii a fost bine, rezultatele o arată. Aderarea la UE ar reprezenta pentru Norvegia un lucru bun, companiile norvegiene s-ar putea dezvoltă mai ușor, Norvegia ar capătă acces pe piețele din Europa centrală și de est dar, va trebui să se conformeze legislațiilor europene . Pescarii norvegieni ar avea de suferit și cum industria piscicolă reprezintă una din cele mai importante ramuri industriale din Norvegia, economia țării ar putea suferii un dezechilibru.

BIBLIOGRAFIE

Ali El-Agraa “A history of European integration and the evolution of the EU”

Andreas Staab “The European Union Explained: Institutions, Actors, Global Impact”

Mette Jolly “The European Union and the People”

Ovidiu Folcut, Dumitru Miron “Economia integrarii europene”

Vidu Bidilean “Uniunea Europeană. Instituții, Politici, Activități”

Sir Winston Leonard Spencer Churchill- http://europa.eu/about-eu/eu-history/1945-1959/foundingfathers/churchill/index_ro.htm

The "Marshall Plan" speech at Harvard University, 5 June 1947, Organisation for Economic Co-Operation and Development, http://www.oecd.org/general/themarshallplanspeechatharvarduniversity5june1947.htm

Declaratia Schuman, 9 mai 1950: http://europa.eu/about-eu/basic-information/symbols/europe-day/schuman-declaration/index_ro.htm

Institutiile Uniunii Europene, http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_11.pdf

http://arhiva.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles%7CdisplayArticle/articleID_3118/BBC-Norvegia-pretul-independentei-de-Uniunea-Europeana.html

http://europolitics.ro/stiri/povestea-de-succes-a-norvegiei-tara-europeana-care-a-ocolit-criza-economica/

http://www.energyreport.ro/index.php/2013-petrol-si-gaze/2013-stiri-petrol-si-gaze/2013-transport-si-stocare/692-norvegia-reduce-cu-90-tariful-de-transport-al-gazelor-naturale-de-ce-pentru-ca-deocamdata-isi-permite

http://www.petrolsigaze.com/10-imperii-a-gazelor-naturale-din-lume/#

https://www.ssb.no/en/befolkning/artikler-og-publikasjoner/_attachment/237252?_ts=14f4a08c970

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_eec_ro.htm

http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm

http://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/TXT/?uri=CELEX:12012M/TXT

http://www.fao.org/3/a-i3720e/index.html

http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/File:Table_2_Unemployment_rate,_2003-2014_(%25).png

http://europa.eu/about-eu/eu-history/1970-1979/index_ro.htm