. Costuri. Preturi. Tarife
introducere
În ansamblul său, activitatea economică se poate defini ca reunind totalitatea comportamentelor care se referă la producția, repartizarea și consumul de bunuri și de servicii. Distingem ca principali actori ai vieții economice întreprinderile, marile producătoare de bunuri și servicii care compun oferta pentru consumul final; la rândul lor, întreprinderile sunt și mari consumatoare de bunuri și servicii, acestea constituindu-se în consumul intermediar. Pe lângă întreprinderi însă, activitatea economică este desfășurată și de întreprinzătorii individuali care la rândul lor furnizează și consumă bunuri și servicii, de bănci ca principale instituții de credit și de economisire, de administrația publică centrală și locală ca furnizoare de servicii publice, consumatoare de resurse bugetare și decidentul major în privința lucrărilor de infrastructură, de mare dimensiune și nu în ultimul rând de populație ca fiind principalul consumator final și beneficiar al bunurilor și serviciilor.
Dacă ne rezumăm la întreprinderi ca entități economice, activitatea lor constă în producerea de bunuri și servicii necesare pentru satisfacerea nevoilor individuale și colective ale populației. În realitate însă, demersul este mult mai complex pentru că trebuie să se realizeze mai întâi mașinile și instalațiile necesare producției însăși (mijloacele de producție al căror consum parțial constituie o parte a consumului intermediar); acestea la rândul lor vor servi, alături de ceilalți factori de producție – în speță munca, capitalul, materiile prime, ș.a. la realizarea bunurilor și serviciilor destinate consumului final. Întreprinderea combină factorii de producție menționați pentru a produce bunuri și/sau servicii care vor fi vândute pe piață. În paralel cu fluxul fizic propriu zis, întreprinderea produce valori: "valoarea adăugată" de întreprindere este diferența dintre valoarea producției și valoarea consumurilor din exterior (materii, materiale și/sau servicii care provin dintr-un ciclu de producție anterior și sunt purtătoare de costuri). Acestea din urmă se mai numesc consumuri intermediare (materii prime, energie, materiale etc.)
Întreprinderile urmăresc ca valoarea adăugată (VA) creată în întreprindere să fie cât mai mare întrucât o parte din aceasta revine însăși întreprinderii. Valoarea adăugată ca avuție creată în întreprindere se repartizează între:
– salariați – prin salarii, cointeresare la profit;
– statul – organismele publice și administrația locală : prin impozit pe salarii, taxă pe valoarea adăugată (TVA), contribuție la asigurările sociale (CAS), contribuție la fondul de șomaj (CFS), impozit pe profit, taxe locale, accize, etc.;
– furnizori de capital – băncile, organismele de credit sau obligatarii prin dobândă, iar asociații prin dividende;
– întreprinderea însăși – prin fondurile de rezervă, provizioane pentru a-și finanța activitatea viitoare (autofinanțare).
Dacă în întreprindere se realizează o combinare mai bună a factorilor de producție, se obține o eficiență mai mare a acestora și se ajunge la ceea ce se numește spor de productivitate. În această situație, întreprinderea realizează un surplus ce poate fi utilizat pentru:
– a micșora prețul de vânzare (urmărind o creștere a vânzărilor sau penetrarea pe piețe emergente);
– rambursarea datoriilor (se micșorează rata de îndatorare a întreprinderii și implicit, pe viitor, serviciul datoriei va fi mai ușor de suportat);
– ameliorarea remunerării salariaților (urmărind permanentizarea forței de muncă și cointeresarea acesteia la rezultatele întreprinderii);
– creșterea dividendelor pentru acționari (valoarea unei acțiuni pe piață crește când aceasta este remunerată mai bine);
– mărirea posibilităților de autofinanțare în viitor (cu efect direct asupra reducerii ratei de îndatorare a întreprinderii).
În procesul de producție își aduc aportul un ansamblu de mijloace de producție (muncă, capital, mașini, utilaje, instalații, materii prime, energie, etc.) care sunt de fapt, în marea lor majoritate, bunuri sau servicii obținute într-un proces de muncă anterior și care suferă transformări mai mari sau mai mici pentru realizarea altor bunuri sau servicii. În tot acest proces se pot pune două întrebări: prima vizează proveniența mijloacelor (de unde vin?) iar cea dea a doua se referă la destinația produselor (cui sunt destinate sau la cine se duc acestea?)
Mijloacele de producție sunt puse la dispoziția utilizatorilor de proprietarii lor: proprietarii de pământ și de clădiri pun la dispoziție pământul eventual clădirile, muncitorii pun la dispoziție munca, alte întreprinderi furnizează materiile prime, serviciile specializate, furnizorii de capital pun la dispoziție capitalul, etc. Dacă se consideră că un bun sau serviciu cumpărat din afară poate fi realizat în întreprindere la costuri mai mici, respectiva activitate va fi in final internalizată (întreprinderea o va realiza ea însăși). Dacă din contră, un bun sau serviciu se realizează în întreprindere la costuri mai mari decât dacă ar fi cumpărat de pe piață, întreprinderea fie va face eforturi pentru a ajunge cel puțin la costuri similare fie va externaliza respectiva activitate, cumpărând de pe piață. Toți acești furnizori de mijloace sunt contactați pe piețele specifice: piața pământului, piața muncii, piața materiilor prime, piața de capital, etc. La rândul lor produsele sau serviciile realizate sunt livrate pe piață: fie pe piața intermediară ajungând la alte întreprinderi care urmează să facă prelucrări suplimentare, fie pe piața de consum, ajungând direct la consumatorii finali.
Rezultă că întreprinderea își desfășoară activitatea sa între două piețe: piața din amonte și cea din aval. Întreprinderile acționează pe piață în dublă calitate: de client și de furnizor. Întreprinderea este client pentru produsele cu care se aprovizionează de pe piață și furnizor pentru bunurile sau serviciile pe care le livrează pe piață. Pentru un client, consumator intermediar sau final, prețul unui produs reprezintă un cost în timp ce pentru un furnizor, prețul este un venit. În tranzacțiile de tip troc, schimburile pe piață se fac schimbând bunuri sau servicii contra bunuri sau servicii utilizându-se prețul relativ. În economia modernă, sau economia monetară, schimburile pe piață se fac bunuri și servicii contra bani, contra monedă. Aceste schimburi sunt posibile datorită existenței prețului, elementul definitoriu al schimbului. Atât timp cât vânzătorul realizează sau achiziționează bunul sau serviciul destinat schimbului la un cost inferior prețului pe care îl încasează de la cumpărător, vânzătorul realizează profit. Acesta ar fi deci interesul vânzătorului pentru schimb. La rândul său, cât timp cumpărătorul cumpără bunul sau serviciul destinat schimbului la un preț inferior decât costul realizat dacă l-ar produce singur, cumpărătorul este și el interesat de realizarea schimbului. Realizarea schimbului necesită deci acordul celor două părți, acord determinat de interesul acestora pentru schimb.
Iată deci că în tot acest proces prețul ca element al schimburilor realizate pe piață este indispensabil. În mod cert, când s-a amintit de preț în rândurile de mai sus nu s-a scăpat din vedere faptul că în multe cazuri alături de expresia monetară a prețului găsim și alte componente, nemonetare dar care sunt în cele din urmă evaluate monetar sau în echivalent monetar. Când se preferă cumpărarea de materie primă de la un furnizor aflat în apropiere, chiar dacă este mai scumpă, se estimează de fapt că suplimentul de preț plătit furnizorului compensează cheltuielile de transport. În momentul când se constată că nu mai există această compensare, schimbul nu va mai fi acceptat. Acceași logică este valabilă și atunci când se acceptă un preț mai mare pentru un produs de calitate mai bună: suplimentul de preț corespunde de fapt plusului de calitate; când plusul de calitate nu va mai fi recunoscut, nu va mai fi acceptat nici suplimentul de preț. În acest caz intervine și utilitatea: dacă cumpărătorului îi este util surplusul de calitate, acesta va fi dispus să plătească în plus, dacă acel surplus de calitate nu are o utilitate practică pentru cumpărător, surplusul de preț nu va mai fi acceptat. În mod similar se poate lua în calcul timpul ca element de cost. În prețul acceptat al unui produs sau serviciu se poate regăsi un surplus care să fie justificat de necesitatea de a achiziționa produsul respectiv la momentul schimbului chiar dacă cumpărătorul are posibilitatea să obțină ulterior produsul la un cost mai mic (cumpărarea de furaje în extrasezon sau de produse petroliere în timpul iernii poate fi un bun exemplu).
Prin faptul că prin preț se mijlocesc schimburile pe piață și având în vedere multitudinea de schimburi care se realizează în viața de zi cu zi, prețul este omniprezent în viața noastră. Prețul la un moment dat reflectă situația din economie și dă informații despre raportul dintre cerere și ofertă. Prin mobilitatea și dinamismul său, prețul facilitează echilibrarea raportului dintre cele două componente ale pieței cererea și oferta asigurând în acest mod un rol fundamental în viața economică.
prețurilE șI FORMAREA LOR
Prețul. Definiție. Conținut.
Prețul se definește ca valoarea de schimb a bunurilor și a serviciilor pe piață (Dictionaire d’économie – C.D. Echaudemaison). În accepțiunea generală a cuvântului, prețul se referă la suma de bani pe care o plătește sau o primește cineva pentru a intra în posesia respectiv pentru a ceda posesia unui bun. Dacă ne referim la servicii, similarul prețului este tariful: el reprezintă suma plătită sau încasată pentru a beneficia sau pentru a oferi un serviciu. Prețul este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor iar în ceea ce privește categoria economică preț, aceasta a apărut odată cu introducerea banilor ca element de mijlocire a schimburilor și de tezaurizarea a valorilor.
În prezent, noțiunea de preț nu se limitează numai la bunuri sau servicii ci și-a extins sfera la care se referă putând vorbi în egală măsură de prețul capitalului (de obicei dobânda pentru calitalul împrumutat dar și dividendele pentru capitalul sub formă de acțiuni), prețul forței de muncă (salariul oral), prețul concesiunilor, prețul acțiunilor sau al obligațiunilor etc.
Ca mărime prețul se stabilește în strânsă corelație cu etalonul în care se măsoară respectiv cu moneda și de asemenea cu valoarea mărfurilor la care se referă. Relația dintre monedă și preț este invers proporțională: cu cât valoarea monedei este mai mică (cursul de schimb în raport cu alte monede este mai mic sau acoperirea ei în metal prețios este mai mică) cu atât prețul este mai mare. Indiferent de moneda în care se măsoară, tendința generală a prețurilor este de creștere pe termen mediu și lung iar rimul de creștere este mai lent sau mai accelerat fiind în strânsă relație cu inflația inregistrată pentru moneda respectivă. Adoptarea unei politici monetare cu o monedă al cărui curs este fluctuant este numai la îndemâna statelor cu o economie dezvoltată, stabilă și/sau cu rezerve de aur. Statele cu economie în tranziție sau care traversează perioade de criză economică sunt nevoite să adopte o politică monetară inflaționistă care are ca efect principal o creștere continuă a prețurilor.
Față de relația dintre preț și monedă, relația dintre preț și valoare este direct proporțională: cu cât valoarea mărfii este mai mare, cu atât prețul este mai mare și invers. Pentru stabilirea valorii s-au elaborat și dezvoltat în timp mai multe curente de gândire în teoria economică.
Astfel, William Pety, Adam Smith, David Ricardo au elaborat teoria valorii muncă prin care susțin în primul rând că utilitatea mărfii este esențială pentru realizarea schimbului iar valoarea mărfii are două surse de proveniență: raritatea acesteia și cantitatea de muncă consumată pentru obținerea ei. Teoria valorii muncă a fost dezvoltată de Karl Marx în concepția căruia valoarea mărfii nu conține altn egală măsură de prețul capitalului (de obicei dobânda pentru calitalul împrumutat dar și dividendele pentru capitalul sub formă de acțiuni), prețul forței de muncă (salariul oral), prețul concesiunilor, prețul acțiunilor sau al obligațiunilor etc.
Ca mărime prețul se stabilește în strânsă corelație cu etalonul în care se măsoară respectiv cu moneda și de asemenea cu valoarea mărfurilor la care se referă. Relația dintre monedă și preț este invers proporțională: cu cât valoarea monedei este mai mică (cursul de schimb în raport cu alte monede este mai mic sau acoperirea ei în metal prețios este mai mică) cu atât prețul este mai mare. Indiferent de moneda în care se măsoară, tendința generală a prețurilor este de creștere pe termen mediu și lung iar rimul de creștere este mai lent sau mai accelerat fiind în strânsă relație cu inflația inregistrată pentru moneda respectivă. Adoptarea unei politici monetare cu o monedă al cărui curs este fluctuant este numai la îndemâna statelor cu o economie dezvoltată, stabilă și/sau cu rezerve de aur. Statele cu economie în tranziție sau care traversează perioade de criză economică sunt nevoite să adopte o politică monetară inflaționistă care are ca efect principal o creștere continuă a prețurilor.
Față de relația dintre preț și monedă, relația dintre preț și valoare este direct proporțională: cu cât valoarea mărfii este mai mare, cu atât prețul este mai mare și invers. Pentru stabilirea valorii s-au elaborat și dezvoltat în timp mai multe curente de gândire în teoria economică.
Astfel, William Pety, Adam Smith, David Ricardo au elaborat teoria valorii muncă prin care susțin în primul rând că utilitatea mărfii este esențială pentru realizarea schimbului iar valoarea mărfii are două surse de proveniență: raritatea acesteia și cantitatea de muncă consumată pentru obținerea ei. Teoria valorii muncă a fost dezvoltată de Karl Marx în concepția căruia valoarea mărfii nu conține altceva decât muncă omenească socialmente recunoscută; astfel Karl Marx ignoră total raritatea și utilitatea mărfurilor în teoria sa. Valoarea efectivă a mărfii este dată de timpul de muncă socialmente necesar pentru realizarea ei. Prin acestă concepție, Marx absolutizează rolul muncii mai ales al celei fizice, utilitatea mărfii fiind redusă la o simplă premiză. Singura măsură reală a valorii este considerată munca acesta constituind și prețul real iar suma de bani este prețul nominal al mărfii.
Scoala economică contemporană privilegiază teoria utilității marginale. După acestă teorie, valoarea unei mărfi este dată exclusiv de utilitatea marginală și de raritatea acesteia. Stabilirea prețului se supune acțiunii legii cererii și a ofertei: cererea este o funcție de utilitate iar oferta este o funcție de raritate. Conform acestei teorii, utilitatea este principalul factor de determinare a valorii bunurilor iar producția trebuie să se subordoneze obiectivului de satisfacere a nevoilor umane. Rolul muncii în determinarea valorii bunurilor este egal cu al celorlalți factori de producție (capital, cunoștințe, experiență, resuse naturale etc.). Valoarea unei mărfi este proporțională cu utilitatea marginală a acesteia: cu cât acesta este mai mare, cu atât valoarea este mai mare.
Alți economiști vorbesc de teoria obiectivă și teoria subiectivă în determinarea valorii mărfurilor. Prin prisma teoriei obiective, valoarea este dată de munca încorporată în marfă dar și de utilitatea mărfii. Cantitatea de muncă încorporată în marfă se referă la munca recunoscută de societate și nu la cantitatea de muncă efectiv consumată. Utilitatea se referă la satisfacția pe care o obține consumatorul în funcție de însușirile produsului, de cantitatea și de calitățile acestuia dar și de nevoile efective ale consumatorului ca și de dorințele acestuia care la rândul lor sunt determinate de tradiții, educație, modă, statut social, etc. Utilitatea este condiția necesară a recunoașterii valorii dar nu constituie măsura ei.
În procesul de schimb, intervine valoarea de schimb a mărfurilor care este dată atât de munca consumată pentru obținerea mărfurilor cât și de performanțele mărfii (sub aspectul caracteristicilor), de importanța și de raritatea acestora.
Conform teoriei obiective, munca este singura măsură reală care servește la aprecierea și compararea valorii mărfurilor. Munca constituie prețul natural al mărfii. Cantitatea de bani, de monedă care o măsoară la un moment dat definește prețul nominal al mărfii. Această teorie reia conceptele teoriei valorii muncă.
După teoria subiectivă a valorii, valoarea mărfii este apreciată, este estimată de individ în funcție de aptitudinile bunurilor și/sau a serviciilor de a satisface nevoile consumatorului, calitatea și raritatea acestora, dificultățile de procurare a acestora.
Susținătorii teoriei obiective se află pe poziția ofertanților, în timp ce cumpărătorii sunt susținători ai teoriei subiective. În realitate, fiecare dintre participanții la un schimb pe piață sunt atât ofertanți cât și solicitanți în același timp. Această afirmație este corectă dacă se consideră moneda ca o marfă. Ofertanții unei mărfi sau ai unui serviciu particular sunt în același timp solicitanți de monedă. În mod analogic, solicitanții unei mărfi sau serviciu sunt ofertanți de monedă. Iată deci că din acest punct de vedere există o identitate de statut între participanții la un schimb.
Legat de preț se mai întâlnesc și alte noțiuni:
Prețul relativ – reprezintă valoarea de schimb a unei mărfi A în raport cu marfa B sau, invers, cantitatea de marfă B care se schimbă contra unei unități din marfa A.
În economiile de piață, bunurile sunt vândute sau cumpărate pe bani. În acest caz, prețul apare ca expresia monetară a valorii de schimb a bunurilor iar când obiectul schimbului îl formează un serviciu, valoarea de schimb a acestuia este tariful.
Prețul real se calculează prin raportarea prețului nominal de la un moment dat la prețul unui bun, al unui serviciu sau al unui venit ales ca etalon. Cel mai frecvent etalon este salariul oral sau salariul zilnic. De exemplu, prețul real al unui televizor este de 5.000.000 UM și pentru un salariu mediu zilnic de 100.000 UM, prețul real este de 5.000.000 / 100000 = 50 zile salariu.
În funcție de momentul de manifestare prețurile pot fi:
Prețul nominal sau prețul curent reprezintă prețul monetar înscris, observat (înregistrat) la un loc și la o dată anume. Imediat ce se dorește compararea prețurilor la date diferite se pune problema deprecierii unității monetare datorată inflației: un leu 2002 nu mai are aceeași valoare ca un leu 1998. Pentru a depăși această problemă, se folosesc tehnici de actualizare a valorilorilor care trebuiesc comparate. Astfel, prin actualizare, valoarea actuală Va se multiplică dacă valoarea inițială Vi s-a manifestat în trecut față de momentul de referință:
Va = Vi ( 1 +i)t
unde: i = rata de actualizare pe perioadă;
t = numărul de perioade pentru care se face actualizarea;
Atunci când valoarea inițială se va manifesta în viitor față de momentul de referință, valoarea actuală se demultiplică:
Va = Vi / ( 1 +i)t
Prețul constant reprezintă prețul exprimat în monedă constantă, de exemplu, prețul de referință al unui an sau al unei perioade de bază. Prețurile constante servesc la calcularea indicatorilor valorici privind dezvoltarea economiei unei țări pe o perioadă mai lungă (5-10 ani) și de asemenea, cu ajutorul prețurilor constante se fac comparațiile în timp.
Prețul la termen este prețul stabilit în avans pentru livrarea mărfii la o dată ulterioară. Prețul la termen se stabilește în cadrul tranzacțiilor la termen, pe așa-numitele piețe futures sau piețe la termen. Există două tipuri de contracte la termen: forward și futures și fiecare dintre acestea duc la formarea unor prețuri specifice. Contractul forward reprezintă un acord între vânzător și cumpărător de a livra o marfă, valută sau activ financiar (obligațiuni sau acțiuni în special) la o dată viitoare și la un preț stabilit în momentul încheierii contactului. Contactul forward este ferm, nu este în mod necesar încheiat în cadrul bursei și este caracterizat prin obiect, prețul forward și termenul de scadență. De asemenea, contractele forward se execută la scadență prin livrarea mărfii respectiv plata acesteia. Contactele futures se deosebesc de contactele forward prin faptul că se încheie în cadrul burselor, prin mecanisme de tranzacționare specifice, se referă la un produs, valută, activ financiar standardizat atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ (cantitățile sunt standardizate), valoarea sa se actualizează zilnic pe baza diferentelor dintre prețul curent al zilei și prețul zilei precedente, poate fi executat la scadență sau lichidat în bursă (cumpărătorul își poate ceda opțiunea de cumpărare iar vânzătorul își poate transfera sau transmite opțiunea de vânzare).
În funcție de locul de livrare prețurile pot fi:
Prețuri franco depozitul furnizorului – în acest caz, clientul (cumpărătorul) suportă cheltuielile legate de încărcarea și transportul mărfii de la depozitul furnizorului;
Prețuri franco stația de expediție – cheltuielile legate de încărcarea și transportul mărfii până la cea mai apropiată stație de expediție (gară sau port) sunt în sarcina furnizorului iar cumpărătorul suportă restul cheltuielilor de transport;
Prețuri franco destinație – marfa este livrată cumpărătorului și toate cheltuielile de manipulare, încărcare și transport cad în sarcina furnizorului;
În operațiunile de cormeț internațional se practică prețurile externe care la rândul lor pot fi:
Prețuri franco frantiera română – cheltuielile de transport până la frontiera română sunt suportate de cel care livrează marfa: partea română în cazul exporturilor din România sau partea străină în cazul importurilor în România;
Prețuri CIF – (de la inițialele cuvintelor englezești cost, insurance, freight – cost, asigurare, navlu); în acest caz prețul cuprinde cheltuielile de transport, asigurare și navlu până la portul de destinație;
Prețuri FOB – (de la inițialele cuvintelor englezești free on board – liber la bord); în această situație, în prețurile mărfurilor sunt incluse cheltuielile legate de transportul până la portul de livrare și încărcare a mărfii în vapor, clientul suportând toate cheltuielile din momentul în care mărfurile sunt încărcate la bordul navei, în portul de încărcare.
Așa cum s-a mai arătat deja, prețul se formează ca urmare a realizării schimbului de mărfuri pe piață și este strâns legat de procesul de vânzare cumpărare. Pentru ca piața însăși să existe este necesară îndeplinirea simultană a următoarelor condiții:
existența unor agenți economici care acționează liber pe piață și sunt independenți unii față de alții;
existența legăturilor directe de schimb, de vânzare – cumpărare între acești agenți economici;
stabilirea prețului de manieră liberă, în strânsă legătură cu raportul dintre ofertă și cerere, în cadrul negocierilor sau direct pe piață;
manifestarea concurenței economice loiale care este liberul arbitru (mâna invizibilă a pieței).
În economia de piață liberă, agenții economici sunt în marea lor majoritate în proprietate privată și utilizează atât elemente de piață cât și elemente de plan, de previziune. Întreprinderea își elaborează planul de producție pe baza propriilor previziuni și analize, își stabilește prețurile de ofertă, costurile țintă, nivelul de producție pentru a atinge pragul de rentabilitate (ca elemente de plan) dar gestionează liber resursele proprii (capitalul, forța de muncă), hotărăște care anume sursă de capital va fi utilizată cu prioritate (credite, emisiune de obligațiuni sau de acțiuni), adoptă decizii privind extinderea sau comprimarea activității, lansarea unui produs, intrarea pe o piață sau într-un sector de activitate, ieșirea de o piață sau chiar încetarea activității.
În economia de piață statul ca autoritate centrală sau autoritățile locale pot interveni în viața întreprinderii prin nivelul taxelor și al impozitelor, prin diferite reglementări care urmăresc încurajarea unui sector de activitate sau dezvoltarea anumitor tipuri de activități, crearea de noi locuri de muncă, încurajarea exporturilor sau descurajarea importurilor prin politica comercială practicată sau prin politica monetară, etc. Politica fiscală, politica comercială și politica monetară sunt însă principalele mijloace prin care autoritățile centrale sau locale intervin în viața întreprinderilor.
În economia planificată, agenții economici sunt în proprietatea statului sau în proprietatea comunității, sunt direct subordonați cerințelor planului unic, marja lor de acțiune este mult limitată, relațiile dintre întreprinderi sunt impuse de la centru și sunt relativ stabile și rigide, mâna invizibilă a pieței nu mai acționează, întreprinderile sunt prinse în capcană în cadrul legăturilor clienți – furnizori iar acest tip de relații conduc pe termen mediu și lung la rigidizarea, anchilozarea economiei în general. Cointeresarea întreprinderii și a personalului acesteia dispar în mod treptat, prețul nu mai este stabilit pe piață ci este stabilit fie la nivelul producătorului fie la nivel centralizat, în mod birocratic. Adesea se ajunge în situația când prețul nu mai este acoperitor față de costurile de producție, agentul economic devine falimentar iar prin extensia situației, economia întreagă devine falimentară.
În economia de piață, prețurile sunt libere, se stabilesc pe piață, predomină proprietatea privată iar relațiile între agenții economici sunt bazate pe libera concurență. Alocarea principalelor resurse (munca și capitalul) se face după criterii de rentabilitate, urmărindu-se obținerea unui profit cât mai mare. Rentabilitatea mai mare a unui sector de activitate atrage noi investiții posibile datorită mobilității capitalului și a forței de muncă; deteriorarea rentabilității unui sector de activitate are ca efect într-o primă fază mobilizarea celor care activează în sector pentru ameliorarea rentabilității sectorului următorul pas fiind “fuga” capitalului din sectorul în cauză. Reacția forței de muncă este mai tardivă și este însoțită de obicei de convulsii sociale;
În economia planificată, prețurile sunt fixe, se stabilesc în mod centralizat, predomină proprietatea de stat iar relațiile între agenții economici sunt bazate pe dirijarea centralizată a economiei. S-a dovedit că în acest tip de economie, alocarea resurselor precum munca și capitalul nu este întotdeauna cea mai eficientă iar rentabilitatea economică a acestui act este adeseori ignorată sau calculul său este defectuos în sensul că nu se iau în considerare toți factorii care contribuie la realizarea rezultatului economic final. Uneori criteriul rentabilității economice este sacrificat în mod voluntar în favoarea altor obiective precum securitatea socială sau dezvoltarea regională.
Economia mixtă întrunește atât particularități ale economiei de piață cât și ale economiei planificate și se caracterizează atât prin prețuri fixe cât și prin prețuri libere. Ponderea între cele două sectoare, cel de stat și cel privat este determinantă, sectorul care este dominant dând principalele caracteristici ale economiei. Chiar în economiile cu puternică tradiție liberală, există anumite sectoare de activitate fie pe care le-a inițiat statul și apoi au fost privatizate fie păstrate din diverse rațiuni în monopolul statului.
Mărimea prețului depinde de două elemente: valoarea monedei în care se exprimă prețul și valoarea produsului sau serviciului la care se referă.
Între valoarea monedei folosită ca etalon și preț relația este invers proporțională. Cu cât valoarea monedei este mai mică cu atât prețul nominal este mai mare și invers. Devalorizarea monedei duce la mărirea prețurilor cu efect direct asupra deteriorării nivelului de viață al consumatorilor. Deprecierea sau aprecierea unei monede (valute) în raport cu altă monedă (valută) reprezintă un important instrument de politică monetară cu efecte asupra schimburilor comerciale dintre state; se apelează la acest instrument pentru echilibrarea balanței comerciale dintre state. Astfel, un stat care își depreciază moneda în raport cu o altă monedă poate urmări “ieftinirea” produselor naționale la export ceea ce încurajează exporturile către respectiva țară și descurajează importurile din acea țară; din contră, aprecierea monedei naționale în raport cu moneda altor state duce la “ieftinirea” importurilor din țara respectivă și “scumpirea” exporturilor către aceste state. În cel de al doilea caz efectul este de descurajare a exporturilor și incurajare a importurilor.
Deprecierea monedei are efecte directe și asupra masei monetare provocând mărirea ei și se ajunge în acest mod la scăderea puterii de cumpărare; la nivelul întreprinderilor, instabilitatea monetară complică și mai mult planificarea activităților, mai ales a acelora pe termen lung, prin introducerea unui element de risc suplimentar care este riscul monetar. În mod indirect instabilitatea monetară are efect și asupra investițiilor. În situațiie de instabilitate monetară capitalul se dirijează către valorile sigure (aur, proprietăți imobiliare, bunuri de folosință îndelugată), se comprimă investițiile productive (valoarea globală a lor) și chiar și pentru investițiile care se fac încă se micșorează orizontul de timp în care investitorul dorește să-și recupereze investiția fiind preferate investițiile care se recuperează cât mai repede (pragul de rentabilitate considerat în timp este scurt). Un alt element care afectează investițiile în periodele de instabilitate monetară este rentabilitatea așteptată a investiției. Datorită instabilității monetare disponibilitatea de a accepta alte categorii de risc scade pentu că disponibilitatea privind toate categoriile de risc este relativ constantă; ca urmare vor fi favorizate doar investițiile cu o rentabilitate mare și foarte mare și vor fi refuzate investițiile cu rentabilitate medie sau submedie chiar dacă acestea, în condiții de stabilitate monetară sunt investiții rentabile.
Cel de al doilea element de determinare a mărimii prețurilor respectiv valoarea produsului sau serviciului se află în relație direct proporțională cu prețul. Cu cât valoarea produsului sau serviciului este mai mare cu atât prețul este mai mare. În ceea ce privește baza sau factorii de formare a valorii, în istoria științelor economice s-au dezoltat mai multe curente sau teorii: teoria valorii muncă, teoria utilității marginale, teoria obiectivă, teoria subiectivă.
Teoria valorii muncă a fost emisă și elaborată de reprezentanții economiei politice engleze: William Pety, Adam Smith, David Ricardo. Cu toate că în detalii intervin deosebiri, în opinia acestora, valoarea mărfurilor și serviciilor este dată de două elemente: raritatea și cantitatea de muncă. De asemenea, utilitatea este considerată esențială pentru a se manifesta valoarea de schimb a mărfurilor sau serviciilor. Deosebirile constau în faptul că pentru Adam Smith valoarea este egală cu cantitatea de muncă pe care mărfurile sau serviciile o pot cumpăra sau comanda (“valoarea muncă comandată”); pentru David Ricardo, valoarea este egală cu cantitatea de muncă încorporată în respectivele mărfuri sau servicii (“valoarea muncă încorporată”).
Teoria valorii muncă a fost preluată și de Karl Marx care a absolutizat contribuția muncii absatracte, omogene, nediferențiate, socialmente recunoscute ca necesară. Din punct de vedere calitativ valoarea mărfurilor sau serviciilor nu conține decât muncă omenească iar din punct de vedere calitativ valoarea este dată de timpul de muncă socialmente necesar. Prin teoria sa, Karl Marx neagă contribuția utilității la determinarea valorii mărfurilor sau serviciilor, utilitatea fiind doar o premiză necesară manifestării valorii.
Teoria utilității marginale a fost emisă de reprezentanții scolii neoclasice (C. Menger, W. Jevons, L. Walras) și este ulterioară teoriei valorii muncă. Conform acestei teorii valoarea mărfurilor sau serviciilor este dată de utilitatea lor marginală, de raritate și de preferințele individuale. În fundamentarea teoriei lor, reprezentanții școlii neoclasice pornesc de la întrebarea următoare: dacă valoarea unui bun este dată doar de muncă, de ce două bunuri care au încorporată acceași cantitate de muncă nu au acceași valoare? Există mai multe origini posibile ale utilității mărfurilor sau serviciilor. Astfel, utilitatea poate să-și afle originea în proprietățile obiective ale bunurilor: grâul este folosit pentru obținerea pâinii, lemnul pentru mobilă, cărbunele pentru încălzit, etc. De asemenea, utilitatea poate să fie dată de relația dintre un individ și respectivul lucru: în această situație utilitatea are o origine de natură subiectivă individul considerând că respectivul lucru satisface nevoia pe care o resimte.
Teoria utilității marginale are la bază pricipiul utilității marginale descrescătoare. Acest principiu a fost enunțat de Benouilli în 1738 și poate fi rezumat astfel: dacă se consumă cantități succesive din același bun, utilitatea ultimei unități consumate respectiv utilitatea marginală este inferioară utilității unității precedente.
Valoarea de schimb a mărfurilor (prețul relativ la un moment dat) se stabilește în raportul liber dintre ofertă și cerere iar agenții economici, în funcție de cât de bine cunosc regulile jocului și cât de iscusit folosesc aceste cunoștințe, reușesc să-și asigure supraviețuirea sau chiar câștiguri.
Prețul unui produs nu se stabilește independent față de prețul celorlalte produse (sau servicii). Prețul unui produs se stabilește pe piață, în interacțiune cu factorii economici, sociali, politici, monetari, etc.
Principalii factori de influență în stabilirea prețurilor pe o piață sunt cererea și oferta de produse iar alături de acestea și în mod indirect:
intrările în procesul de producție (cheltuieli sau consumuri de produse, servicii care presupun consumuri materiale, umane, financiare);
prețul produselor exportate;
prețul produselor importate;
consumul intermediar.
Între prețul de echilibru și prețul pieței la un moment dat sunt diferențe iar raportul dintre acestea este influențat de concurenți și de condițiile generale de concurență care se întâlnesc pe piață; de fapt acest raport este influențat de ceea ce Adam Smith a numit “mâna invizibilă” a pieței. “…Urmărindu-și interesul personal, (individul) muncește adesea de o manieră forte eficace pentru interesul societății, mai mult decât ar face-o în realitate dacă ar avea ca scop acest lucru” (Adam Smith, Cercetări cu privire la natura și cauzele bogăției națiunilor). Prețul pieței este identic cu prețul de echilibru când oferta este egală cu cererea. Dacă oferta este excedentară prețul pieței este mai mic iar dacă cererea este mai mare, prețul pieței este mai mare decât prețul de echilibru.
Echilibrul se stabilește prin adaptarea ofertei la nivelul și structura cererii. Prețurile mai sunt influențate și de cantitatea de monedă care există pe piață (în circulație) la un moment dat. Moneda intervine în fixarea nivelului absolut al prețurilor.
Pentru stabilirea interdependențelor dintre prețuri și celelalte componente ale economiei este necesară abordarea sistemică a prețurilor în contextul mai larg al procesului de producere a bunurilor: exportul, importul, sistemul financiar, sistemul valutar. Piața este integrată mecanismului prețurilor.
În general, marea majoritate a consumatorilor sunt de acord cu stabilirea prețului pe baza costului de producție sau a prețului factorilor de producție care au concurat la realizarea unui produs sau serviciu. Dacă prețul factorilor de producție crește, suntem gata să acceptăm, consumatori fiind, o creștere a prețului produsului. În realitate, în acest mod se stabilește prețul de ofertă. Acesta este prețul cu care producătorul este gata să realizeze și să vândă un anumit produs (să-l ofere pe piață). Mulți consumatori consideră că furnizorii au tot dreptul să-și acopere costurile. Nu este însă acceptată sau este acceptată cu greu decizia producătorilor de a vinde la un preț ce se situează cu mult peste costurile lor. De asemenea, cei care vând sub costul de producție sunt acuzați de concurență neloială prin folosirea prețurilor dumping.
Când reflectăm asupra costului unui produs, avem tendința să gândim în primul rând la ceea ce intră în primul rând în realizarea acelui produs: materii prime, timpul de muncă cerut și la mașinile sau utilajele folosite. De aceea se acceptă justificările producătorilor privind prețul unui anumit produs. Ei consideră că exprimând valoarea resurselor intrate sub formă bănească rezultă costul produsului realizat. Acest lucru, fără să fie greșit este incomplet pentru că nu explică de ce resursele consumate pentru un produs au acele valori bănești. În cercând să se răspundă corect, facem referire la valoarea șanselor sacrificate pentru alocarea resurselor pentru realizarea unui anume produs. Costul produsului depinde de ceea ce trebuie plătit pentru a folosi respectivele resurse. Dar pentru că aceste resurse pot avea și alte întrebuințări, producătorul trebuie să plătească un preț care acoperă valoarea șansei celei mai remuneratoare întrebuințări alternative.
1.2. Prețul liber – prețul de echilibru al pieței
Piața – definiție
Piața reprezintă locul întâlnirii dintre oferta și cererea unui bun sau serviciu iar această confruntare se finalizează cu formarea unui preț și se poate determina cantitățile schimbate. Există tot atâtea piețe câte produse sau servicii există. Un exemplu concludent în acest sens fiind “piața informaticii” lângă care se poate identifica “piața de calculatoare”, “piața de memorii de calculator”, etc.
Piețele constituie terenul privilegiat al concurenței între firme și din acest motiv condiționează profitabilitatea, rentabilitatea întreprinderii. O concurență încrâncenată între producătorii foarte numeroși ai unui produs dat însemnă că piața este suprasaturată și profiturile devin insuficiente pentru ca toți producătorii să se mențină pe piață. În situația opusă, dacă producătorii sunt în număr mic, ei nu trebuie să facă mari eforturi pentru a convinge clientul să cumpere, prețul produsului și marja realizată se măresc și odată cu ele cresc și profiturile întreprinderii.
Analiza concurenței întreprinderii ne conduce mai întâi să luăm în considerare concurenții direcți adică acele întreprinderi care oferă produse echivalente pe piața de bunuri și de servicii (sau piața aval).
Analiza structurii pieței pe care întreprinderea își vinde producția (analiza clientelei, a nevoilor sale, a întreprinderilor concurente, a evoluției produsului) este esențială și condiționează strategia întreprinderii privind concurența.
Dar întreprinderea intervine și pe alte piețe, în amonte, pentru a-și procura forța de muncă, resursele materiale și energia, capitalul, etc.
Piața muncii pune în relație oferta și cerea de muncă și se ajunge la stabilirea salariului ca element de referință. Totodată, salariul stabilit pe o piață anume și la un moment dat este specific unei anumite categorii de angajați. Astfel, meseriile căutate, emergente, sunt supra-apreciate prin salarii mai mari față de salariul mediu iar meseriile în declin sunt sancționate prin salarii mai mici. Nivelul salariului este dependent și de nivelul de calificare, gradul de periculozitate al muncii prestate, de raritatea meseriei respective ca și de rata șomajului. Concurența pe această piață este foarte intensă pentru profesiile pentru care oferta este foarte rară: cadre de nivel înalt, tehnicieni specializați, informaticieni, specialiști în telecomunicații, etc.
Piața de energie și de materii prime pune în concurență furnizorii potențiali pentru aprovizionarea întreprinderii.
Piața de capital permite întreprinderii să-și procure resursele financiare de care are nevoie. Pe această piață de fonduri pentru împrumut, se disting:
piața monetară (piața de capital pe termen scurt) pune în relație pe ofertanții de fonduri de plasament cu cei care au nevoie de aceste fonduri, prețul fiind rata dobânzii. Un actor major pe această piață este statul, prin ministerul de finanțe care prin politica sa stabilește rata directoare a dobânzii pe piață.
piața financiară (piața de capital pe termen lung) este locul de schimb al valorilor mobiliare (acțiuni, obligațiuni). Principalul exponent al pieței financiare este bursa de valori mobiliare;
Piața inovațiilor permite confruntarea între:
pe de o parte întreprinderile care, urmărind ameliorarea propriei eficacități, doresc să pună la punct o nouă tehnologie, să introducă progresul tehnic, să experimenteze noi forme de producție și/sau de organizare;
pe de altă parte întreprinderile care au creat invențiile, au experimentat deja tehnologia căutată.
Piața bunurilor de producție pune la dispoziția întreprinderii echipamentele necesare exploatării sale, aceste constituindu-se în investițiile întreprinderii.
Pe lângă tipurile de piață menționate mai întâlnim:
piața unui produs particular – în general o materie primă (piața petrolului, piața cuprului) sau piața unui produs intermediar sau finit (piața zahărului, piața laptelui);
piața bunurilor și a serviciilor unde sunt puse în relație oferta și cererea globală; din perspectiva Keynesiană, ajustarea se face prin nivelul producției și prin nivelul general al prețurilor;
piața de schimb valutar este piața pe care se schimbă devizele și pe care se formează rata de schimb între moneda tării în cauză și principalele devize;
Dacă revenim la piața bunurilor, aceasta se definește prin următoarele elemente:
existența unui obiect comun al tranzacțiilor (un bun omogen, standardizat sau standardizabil, cu substitutele sale);
existența unui volum important al tranzacțiilor (se referă la valoarea schimburilor într-o perioadă dată);
definirea mijloacelor și a instrumentelor folosite de operatori pentru a cădea de acord asupra schimbului. Unul dintre instrumentele de bază îl reprezintă prețul.
Piața ideală este dată de concurența pură și perfectă care se distinge de monopol, de oligopol, de monopson, de oligopson sau de monopol bilateral.
Concurența este pură când se verifică simultan următoarele trei ipoteze:
atomicitatea participanților (cei care oferă și cei care solicită produse sau servicii pe piață sunt mulți și de mică dimensiune în raport cu piața); Această condiție presupune că nici un actor ce participă la schimburile ce au loc pe piață nu poate influența singur, prin acțiunile sale, voluntar sau nu, echilibrul pe piață;
omogenitatea produsului – toți ofertanți propun același produs care nu este diferențiat între diferiții ofertanți iar produsul prezintă aceleași caracteristici și aceleași performanțe;
accesul liber la piață (se referă la absența barierelor sau a obstacolelor la intrarea și la ieșirea concurenților pe piață);
Concurența este perfectă dacă se respectă următoarele două ipoteze:
transparența pieței (agenții economici sunt perfect informați asupra cantităților, a calității și prețurile produselor concurente ca și a condițiilor de concurență);
mobilitatea factorilor de producție – adică munca și capitalul se dirijează spre utilizările cele mai bine remunerate. Se presupune că această mobilitate este instantanee în sensul că dacă se identifică o utilizare mai bună a resurselor amintite, aceste resurse vor fi folosite în continuare pentru noua destinație alternativă.
Concurența pură și perfectă este rar întâlnită pe piață. Cele mai dese situații sunt cele de concurență imperfectă, adică situații când nu se realizează condițiile de concurență perfectă.
1.3. Tipuri de întreprinderi și structuri de piață
Mărimea întreprinderii este determinată de structurile piețelor pe care se schimbă bunurile și serviciile. Se disting două mari tipuri de piață, cea a concurenței pure și perfecte, care nu există decât în teorie pentru că o mare parte din condițiile enumerate mai sus sunt greu de îndeplinit în practică și piețele cu concurență imperfectă. În această ultimă categorie, distingem diferite piețe: cea a monopolului pur, monopson pur, diferite tipuri de concurență oligopolistică și, în sfârșit, piețele contestabile. Cu excepția piețelor contestabile, diferitele structuri de piață sunt rezumate în tabelul 1:
Tabelul 1: Principalele structuri de piață
1.3.1. Piața concurenței pure și perfecte
Prima piață, cea a concurenței pure și perfecte funcționează după un anumit număr de ipoteze care în realitate nu sunt întotdeauna reunite (tabelul 1). În situația de concurență întreprinderile nu sunt în poziția de a-și impune prețurile, ele iau prețurile care sunt fixate de piață, în consecință structura lor de producție (rezultată prin combinarea factorilor de producție, mărimea întreprinderii) trebuie să fie aceea determinată de intersectarea dintre curba costului mediu CM al întreprinderii și curba costului marginal Cm. La nivelul de producție Q*E întreprinderea își maximizează profitul (costul marginal Cm este egal cu prețul pieței P* care este și prețul de echilibru) iar pe piață se produce cantitatea Q*M ca urmare a cumulării ofertelor individule ale întreprinderilor (fig1).
În mod paradoxal, o situație de concurență pură și perfectă nu poate fi atinsă în realitate decât prin piețe foarte specifice unde un mare număr de condiții sunt îndeplinite și care se apropie de ipotezele modelului teoretic. Există puternice asimetrii în ceea ce privește informația și puterea între agenții economici. Coalizarea anumitor agenți și rolul statului în economie concurează la limitarea fluidității piețelor și a rolului reglator al prețurilor. În același timp, virtuțile concurenței (scăderea prețurilor, creșterea ofertei, ameliorarea bunăstării agenților economici) sunt atât de importante încât guvernanții în mod normal caută să creeze condițiile cele mai favorabile dezvoltării unui mediu concurențial, mai ales prin adoptarea de măsuri ce favorizează intrarea și ieșirea liberă pe piață și prin contestarea situațiilor de fapt (liberalizarea anumitor activități, reducerea barierelor vamale, limitarea subvențiilor, măsuri de încurajare a apariției de noi actori pe piață).
Figura 1 . Echilibrul în situație de concurență perfectă
Preț, CM,
Cm
Cm
CM O
P* P*
C
0 Q*E 0 Q*M
Întreprinderea Piața
1.3.2. Piețele cu concurență imperfectă
Al doilea tip de piață, cel al concurenței imperfecte, se caracterizează prin absența atomicității ofertei și a cererii, nu se mai găsesc decât un număr mic de ofertanți și uneori de amatori sau cumpărători pe aceste piețe unde se instaurează o stare de monopol sau oligopol. Tabelul 1 prezintă diferitele structuri ale pieței cu opt cazuri de piață de concurență imperfectă și un singur caz de concurență perfectă.
Monopolul (și monopsonul)
Monopolul
Un prim caz de concurență imperfectă se poate referi la poziția de monopol a unei întreprinderii. Întreprinderea în poziție de monopol este singurul vânzător în fața unei multitudini de cumpărători cărora le vinde un produs sau un serviciu pentru care este singura producătoare și pentru care nu există produse de substituție. În acest caz, cererea pieței se confundă cu cererea către întreprinderea monopolistă. Întreprinderea, ca singur ofertant, are libertatea de a fixa prețul și deci de a determina cantitatea pe care o va oferi pe piață. Se demonstrează că întreprinderea monopolistă își maximizează profitul (figura 2) atunci când curba încasărilor marginale (Im) intersectează curba costului marginal (Cm). În această situație întreprinderea monopolistă fixează prețul în P* iar cantitatea cerută pe piață va fi Q*. Întreprinderea realizează, pe unitatea de produs vândută, profitul P* – CM* (sau K – N), adică diferența între prețul de vânzare și costul mediu în momentul când se realizează perechea P*Q*. Profitul total rezultat pentru întreprindere prin vânzarea cantității de produs Q* la prețul P* este profitul maxim pe care îl poate realiza întreprinderea în situația de monopol și este reprezentat în figura 2 prin suprafața KLMN.
Figura 2. Echilibru în situație de monopol
Preț,
CM, Cm,
RM, Rm
Cm
P* K L CM
Im
P3
P2
P1 Funcția cererii
CM* N M
0 Q* Q3 Q2 Q1 Q
Dacă se notează IT încasările totale ale întreprinderii rezultate din vânzarea unei cantități Q de produs, CT costurile totale care sunt la rândul lor formate din CF costurile fixe și CV costurile variabile, profitul pentru respectivul produs va rezulta din diferența:
= IT – CT sau = IT – C F – CV
Profitul este maxim când derivata a I-a a profitului în raport cu nivelul de producție Q este egală cu zero:
(1)
Dar pe termen scurt costurile fixe sunt constante și în consecință derivata lor în raport cu producția este nulă.
(2)
Încasările totale IT rezultă însă din produsul dintre cantitatea Q de produs vândută și prețul mediu PM al produsului care poate fi considerat constant iar derivata încasărilor totale în raport cu producția va fi egală cu încasarea marginală. Derivata costului variabil CV în raport cu producția Q este egală cu costul marginal Cm.
(3)
și
(4)
Introducând relațiile (3) și (4) în relația (1) constatăm că se verifică afirmația făcută mai sus că profitul este maxim atunci când costul marginal Cm este egal cu încasarea marginală Im.
sau
Din analiza graficului prezentat în figura 2 rezultă însă alte trei perechi de preț – cantitate PQ care se identifică cu trei tipuri diferite de gestiune la care întreprinderea monopolistă poate apela în diferite situații. Perechea P1Q1 este specifică gestiunii la echilibru, situație în care întreprinderea nu realizează profit și care este adoptată atunci când se încearcă protejarea monopolului de intrarea eventualilor noi veniți în sectorul respectiv de activitate pe ideea reducerii atractibilității sectorului prin anularea profiturilor. Producția Q1 este producția maximă pe care monopolul o poate produce și vinde fără să se expună la pierderi (orice scădere a prețului sub nivelul P1 antrenează pierderi pentru întreprinderea monopolistă întrucât prețul mediu PM = P1 este egal de asemenea cu costul mediu CM). Acest tip de gestiune a întreprinderii monopoliste este foarte riscant și nu poate fi adoptat decât ca soluție pasageră, pentru o durată scurtă de timp. Pe termen mediu și lung întreprinderea monopolistă va trebui să găsească alte soluții de păstrare a monopolului care să-i aducă și profit. Căutarea câștigurilor de productivitate prin introducerea progresului tehnic, avantajele date de economiile de scară, economiile de experiență sunt doar câteva dintre soluțiile posibile.
În mod identic se judecă pentru perechea P2Q2 care reprezintă prețul și respectiv cantitatea de produs pentru care încasarea marginală este nulă sau pentru care cifra de afaceri este maximă. Uneori acest moment poate coincide cu momentul în care se realizează perechea P1Q1. Acest mod de gestiune este de asemenea adoptat atunci când se dorește protejarea monopolului de eventualii noi veniți cu mențiunea că expunerea la risc de pierdere în acest caz este mai mică.
Monopsonul
Atunci când întreprinderea este singurul cumpărător care se confruntă cu mai mulți vânzători ai aceluiași produs omogen, ne regăsim în situație de monopson. Acesta este cazul societăților de distribuție a curentului electric pentru cumpărarea curentului electric produs în afara lor (acestea beneficiază de altfel și de monopolul de distribuție pentru o anumită zonă ceea ce îi conferă o poziție forte vis a vis de furnizorii de curent electric și respectiv de consumatorii de curent electric – sau clienții săi), sau al SNCFR pentru cumpărarea vagoanelor de cale ferată sau a șinei.
Oligopolul (și oligopsonul)
Oligopolul reunește câțiva producători în fața unui mare număr de cumpărători. Este o formă de organizare foarte răspândită în numeroase sectoare puternic capitalizate, adică cele care utilizează niveluri ridicate de capital fix. Industria de automobile, industria de transporturi aeriene, companiile petroliere, industria audiovizualului sunt industrii oligopolistice.
O situație de oligopol apare într-o ramură atunci când numărul întreprinderilor care vând este mic și fiecare trebuie să ia în considerare comportamentele celorlalți pentru a determina politica sa de preț. Profiturile fiecărei întreprinderi nu depind numai de decizia sa ci și de cea a concurenților. În aceste condiții în situație oligopolistică, întreprinderile caută să maximizeze profitul colectiv, fiecare întreprindere străduindu-se apoi să crească partea sa de piață în detrimentul concurenților săi. Există o varietate de situații mergând de la înțelegere (situație de cartel) de o parte, la confruntare pe de altă parte. Între aceste două situații, există forme intermediare de coordonare mai mult sau mai puțin bună.
Teoria jocurilor permite înțelegerea strategiei fiecărui oligopol. Se recurge la joc în măsura în care deciziile raționale sunt în mod necesar independente. Fiecare jucător încearcă să-și maximizeze rezultatul dezvoltând o strategie pentru a-l atinge.
Se consideră două întreprinderi. Fiecare poate alege o strategie de producție ridicată sau un nivel de producție slab. În tabelul 2, cifrele indică profiturile fiecărei întreprinderi pentru fiecare din opțiunile pe care ea le face; ele sunt în caractere ordinare pentru întreprinderea A și în caractere îngroșate pentru întreprinderea B.
FIG. 7. Concurența oligopolistică: între înțelegere și confruntare
Dacă cele două întreprinderi adoptă o strategie de producție ridicată, profitul este scăzut, egal cu 1 pentru fiecare participant. Când nivelul de producție este scăzut, profitul crește și fiecare întreprindere are un profit de 2. Fiecare obține rezultatul cel mai ridicat (3) atunci când el singur produce mult, producția scăzută a celuilalt limitând volumul de ofertă și menținând prețurile la un nivel ridicat. În acest caz întreprinderea cu o producție slabă nu face profit (0).
Întreprinderea A, în cazul în care întreprinderea B alege un nivel ridicat de producție, obține cel mai bun rezultat alegând o producție ridicată; profitul este 1 față de 0 dacă ea alege nivelul slab de producție. Dacă întreprinderea B alege un nivel slab de producție, A alege un nivel ridicat căci astfel profitul va fi de 3 față de profitul de 2 dacă alege un nivel slab de producție.
Întreprinderea A are o strategie dominantă. În cele două cazuri ea are interesul să aleagă o producție ridicată.
Dacă întreprinderea A alege o producție ridicată întreprinderea B are interesul să-și crească producția pentru a obține un profit egal cu 1; dacă A adoptă o strategie de producție slabă, B are interes să producă mult pentru a obține profitul 3. Se constată că atunci când fiecare întreprindere alege să producă mult, profitul fiecăreia este egal cu 1, în timp ce ele ar fi obținut un rezultat mai bun (2 fiecare) dacă ele se înțelegeau pentru a fixa amândouă un nivel scăzut de producție. Dar este dificil pentru fiecare dintre întreprinderi să aleagă să producă puțin. Dacă unul produce puțin, A de exemplu, B va produce mai mult și va face un profit de 3. În loc să aibă fiecare profitul 2, unul va avea un profit de 3, celălalt un profit nul. În măsura în care A anticipează această reacție, strategia sa va consta în a produce mai mult. Profitul pentru fiecare va fi deci egal cu 1. Este dificil de a pune în operă un cartel care să limiteze în mod durabil producția căci riscă să fie foarte rapid repus în cauză prin comportamentul unuia dintre participanți, care sunt oricând tentați să producă mai mult pentru a-și maximiza profitul. Numai un angajament prealabil al celor două părți, specificând condițiile în care vor produce (autolimitare) permite dezvoltarea unui joc cooperativ ce conduce la un rezultat optimal pentru cele două părți, cu un profit de 2 pentru fiecare dintre jucători.
Oligopsonul
Atunci când sunt numai câțiva cumpărători în fața unei multitudini de vânzători, suntem în situație de oligopson. Acesta este cazul, de exemplu, centralelor de cumpărare pentru marile magazine, COMCEREAL, ANPA pentru cereale, fabricile de zahăr pentru sfecla de zahăr, colectorii de lapte pentru lapte, (în general cumpărătorii de produse agricole față de producătorii acestora).
Monopolul bilateral
Monopolul bilateral este situația unui vânzător unic în fața unui cumpărător unic, un producător de cuve pentru centralele nucleare față de Nuclear Electrica Cernavodă sau sindicatul angajaților față de sindicatul patronilor.
Piețele contestabile
Definiție
Teoria piețelor contestabile este recentă. Ea s-a dezvoltat în Statele Unite în paralel cu dezvoltarea, în anii 70, a politicilor de liberalizare a anumitor activități ca transporturile aeriene sau telecomunicațiile. O piață este contestabilă atunci când intrarea și ieșirea sunt libere și nu există mici bariere la intrare (de exemplu un nivel ridicat al investițiilor inițiale) nici costuri irecuperabile (cele pe care nu le putem recupera când se părăsește o industrie). De exemplu, este posibil, odată cu dereglementarea transporturilor aeriene, de a intra pe această piață cu un cost de intrare slab (închirierea avioanelor, negocierea dreptului de decolare și de aterizare) și de ieșire (rezilierea contractelor de închiriere, a celor de muncă). În aceste condiții, orice întreprindere, poate să intre pe această piață sau să o părăsească foarte rapid. Piața este la echilibru, sau sustenabilă când cea mai mare parte a condițiilor de echilibru ale concurenței pure și perfecte sunt îndeplinite. Singura ipoteză care dispare aici este cea a atomicității ofertei, o întreprindere oligopolistică putând să intre pe piață. În aceste condiții, cu cât ieșirea va fi mai ușoară – adică ea nu va antrena pierderi semnificative – cu atât piața va fi cunoscută drept contestabilă.
Consecințe
Contestabilitatea unei piețe produce consecințe asupra strategiei întreprinderilor care au o poziție de monopol: în fapt, intrarea unui concurent poate avea ca efect creșterea volumului producției, scăderea prețurilor și deci a profiturilor. În aceste condiții, față de amenințarea care o constituie intrarea eventuală a unei întreprinderi concurente, întreprinderea instalată poate fi constrânsă să crească nivelul producției sale și să caute un profit care să acopere cu puțin costurile de producție, ca pe o piață concurențială. Această teorie are o implicație importantă: efectele așteptate de la concurența pură și perfectă nu depind de numărul de concurenți pe piață ci de condițiile concurenței, ceea ce trebuie să conducă guvernanții să păstreze condițiile ce o fac contestabilă, mai ales facilitând condițiile de intrare pe piață prin punerea în aplicare a politicilor de liberalizare. Trebuie notat că, totuși această teorie nu este aplicabilă în industriile cu nivel ridicat al investițiilor inițiale, adesea irecuperabil în caz de ieșire de pe piață, ca în industria siderurgică, de exemplu.
Întreprinderile publice și intervențiile productive ale statului
Statul, din diverse motive, este constrâns să dezvolte activități productive. Aceste activități se concentrează în principal în anumite sectoare, mai ales cele ale bunurilor de echipament sau ale industriei extractive, în schimb, partea sa fiind relativ slabă în industriile de bunuri de consum. Datorită importanței efectivelor ca și a investițiilor, sectorul public este un instrument în serviciul statului pentru a atinge obiective, uneori, macroeconomice (relansarea investițiilor), sociale (menținerea locurilor de muncă) sau financiare (procurarea de resurse suplimentare la bugetul statului pentru a masca o creștere a cheltuielilor publice), în paralel cu obiective pur microeconomice de producere de bunuri și/sau de servicii acolo unde nivelul de risc este suficient de ridicat pentru a descuraja investițiile private.
Politicile recente de privatizare tind să reducă rolul statului în sfera productivă, retrocedând sectorului privat un mare număr de activități industriale și de servicii (bănci, asigurări).
De ce un sector public productiv?
Mai multe motive conduc statul să se substituie sectorului privat pentru a produce:
Eșecul pieței: în anumite circumstanțe, datorită unui grad mare de concurență sau de risc, investițiile publice permit intrarea pe o piață asumându-și riscul inițial până ce această activitate devine rentabilă, statul putându-se retrage apoi sau (cel mai adesea) să rămână promotorul principal în acest sector.
Situația de monopol natural, în anumite industrii, pot duce la o privilegiere a intervenției statului, fie prin reglementarea monopolului, fie prin producția directă de către stat a bunului sau serviciului respectiv. Prin monopol natural, se înțelege o ramură unde o singură întreprindere trebuie să opereze datorită importanței economiilor de scară. Acesta este cazul RomTelecom sau SNCFR.
Tradiția etatică “Corlbertismul industrial” dezvoltat printre elitele politice pe de o parte, obiectivele de putere pe de altă parte (asigurarea independenței naționale în termeni de aprovizionare energetică, de control al anumitor tehnologii), contribuie la creșterea funcțiilor productive al statului.
Raționalitatea intervenției publice considerată mai eficace de o parte de electorat, poate contribui la naționalizarea anumitor sectoare industriale. Această naționalizare a unei părți a industriei este considerată ca o fază tranzitorie înainte de a ajunge la colectivizarea completă a industriei.
Criza anumitor industrii și sub-capitalizarea provocate de acționarii privați pot conduce statul la preluarea controlului acestor active.
Naționalizarea ca sancțiune a fost utilizată mai ales după al doilea război mondial din considerente ideologice și pentru a transfera puterea economică în țările blocului comunist.
De ce privatizare ?
Privatizarea activelor publice care se dezvoltă în economiile de piață, și mai general, în ansamblul sistemelor economice contemporane, presupune repunerea în mâinile operatorilor privați a unei păți tot mai mare parte a capitalului public. Mai multe motive incintă guvernele să întreprindă acest program:
eficacitatea slabă a întreprinderilor publice din sectorul concurențial comparativ cu performanțele întreprinderilor private;
risipa resurselor productive alimentată de paternitatea statului, adesea puțin exigent privind rezultatele și comportamentul de căutător de rentă a angajaților și conducătorilor acestor întreprinderi;
slăbiciunea resurselor statului petru a asigura rolul său de acționar și între altele nevoile financiare ale statului care, prin vânzarea de active publice (vânzarea “argintărie de familiei”) poate afecta sumele necesare reducerii nivelului datoriei sale;
eșecul cunoscut al proiectelor industriale ale statului care conduce mai degrabă la ieșire decât la menținerea pe piață;
contestabilitatea anumitor piețe și politicile de liberalizare care intensifică concurența și facilitează intrarea de noi competitori pe anumite piețe până acum reglementate și protejate prin importante bariere de intrare, mai ales în anumite servicii publice (telecomunicații, poșta).
Tehnicile de privatizare pot privilegia un anumit tip de control în raport cu altul: control prin intermediul pieței în Marea Britanie și vânzarea fără condiții a activelor, autocontrol în Franța unde căutarea investitorilor de referință conduce la crearea nodurilor dure ale acționarilor pe care le regăsim în cea mai mare parte la consiliile de administrație ale marilor întreprinderi care frânează astfel controlul extern și limitează puterea de control a acelorlalți acționari.
Privatizarea nu este neapărat o soluție imediată a dificultăților pe care le cunosc întreprinderile publice. Rezultă din studiul comportamentelor întreprinderilor privatizate, că succesul trecerii din sectorul public în sectorul privat, în termeni de eficacitate, depinde de flexibilitatea și de eficacitatea sistemelor de control aplicate atunci când aceste întreprinderi se găseau în mâinile statului. Acolo unde controlul era apăsător, rigid și îndepărtat de obiectivele comerciale finale, trecerea și adaptarea la noul mediu este mai dificilă. Invers, când întreprinderile beneficiază de un anumit grad de autonomie, adaptarea este ușurată. De altfel, întreprinderile odată privatizate, pot reduce cantitatea și calitatea serviciilor furnizate ca urmare a noului obiectiv prioritar care este maximizarea profitului.
2. PIAȚA ȘI COMPONENTELE SALE: OFERTA ȘI CEREREA
Piața se definește ca locul de întâlnire a ofertei cu cererea, întâlnire în urma căreia se formează prețul. Există mai multe feluri de piață, diferențiate între ele prin obiectul de schimb: piața unui produs particular – materie primă în general (petrol, cupru) sau piața unui produs finit (zahar);
Piața unui produs particular- în general materii prime (petrol, cupru) sau produse intermediare sau produse finite (grâu, zahăr).
Piața de bunuri și servicii unde sunt puse în relație oferta și cererea globală: în perspectiva Keynesiană, ajustarea se face prin nivelul producției și prin nivelul general al prețurilor.
Piața muncii pune în relație oferta și cererea de muncă: această confruntare duce la fixarea unui salariu și la formarea unui nivel al angajărilor care nu întotdeauna este șomaj zero.
Piața de schimb valutar pe care se schimbă devizele unele cu altele și se formează cotele de schimb.
Piața financiară – locul de emisiune și de schimb a valorilor mobiliare, în principal acțiunile și obligațiunile. Se distinge piața primară și piața secundară.
Pe piața primară întreprinderile emit acțiuni sau obligațiuni.
Pe piața secundară, piața bursieră (piața de ocazie), operatorii procedează la schimburi de titluri deja emise. Intermediarii acestor piețe sunt societățile de valori mobiliare. Cursurile se fixează în funcție de cerere și ofertă. Se disting operații la ghișeu și operații la termen după intervalul care poate exista între încheierea contractului și execuția sa (cumpărarea de titluri contra lichidității).
Piața monetară, este compartimentul pe termen scurt al pieței de capital. Pe această piață operează furnizorii de mijloace financiare, ofertanții și cei care au nevoie de mijloace financiare (care formează cererea). Între aceștia se interpun de obicei băncile care joacă rolul de intermediar. Fondurile financiare se plasează de la ofertanți la ceilalți în schimbul unui cost al crditelor – rata dobânzii.
Comportamentul agenților economici pe piață este studiat de teoria pieței. De asemenea, prin teoria pieței se studiază ajustarea globală a ofertei și a cererii pe o piață.
2.1. Cererea
Cererea se referă la cantitatea dintr-un bun sau serviciu pe care un individ (cererea individuală) sau un ansamblu de indivizi interesați de acest bun sau serviciu (cererea pieței) doresc să îl cumpere, la un preț dat.
Această definiție microeconomică cere trei precizări: cererea este expresia unei intenții de cumpărare și nu trebuie confundată cu ceea ce deja a fost cumpărat; această intenție trebuie să corespundă unei puteri de cumpărare (nu se ia în considerare decât cererea solvabilă); cererea este un flux (măsurat în cursul unei perioade de timp dată).
Funcția cererii reprezintă relația care se stabilește între cantitățile cerute dintr-un bun și prețul acestui bun; în marea majoritate a cazurilor, această funcție este descrescătoare în variabila preț. Se întâlnesc situații când, în anumite condiții și pe termen scurt, funcția cererii este crescătoare în preț (în faza incipientă a unor crize crește cererea dintr-un produs atunci când prețul crește) .
În macroeconomie cererea globală se definește ca suma utilizărilor posibile ale producției: consum final, investiții, exporturi, variații de stoc.
Cererea efectivă așa cum a definit-o Keynes este mai complexă: este aceea anticipată de antreprenori (ante), cererea de bunuri de producție și de consum; această cerere corespunde cu un prag dincolo de care antreprenorii nu se vor aventura, considerând foarte riscantă acțiunea de a produce datorită unei insuficiențe a cererii.
Cererea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare; cumpărătorii sunt gata să cumpere cu atât mai multe bunuri cu cât prețurile sunt mai scăzute.
Figura 3. Curba cererii – curbă descrescătoare în variabila preț
Preț
C
0 Q (Cantități cerute)
Legat de cele două componente ale pieței s-a definit noțiunea de elasticitate. În economie, elasticitatea desemnează variația relativă a unei mărimi (efect) în raport cu variația relativă a unei alte mărimi (cauză).
Tipurile de elasticitate cele mai des utilizate sunt:
elasticitatea cererii unui bun în raport cu prețul său sau elasticitatea directă exprimă variația relativă a cererii la modificarea relativă a prețului produsului:
sau
Întrucât elementele de calcul a elasticității directe sunt de semne contrare (când prețul crește, cantitatea cerută scade iar când prețul scade, cantitatea crește) elasticitatea directă este negativă. De exemplu, dacă cererea unui bun crește cu 20% când prețul său scade cu 10%, elasticitatea directă a cererii acestui bun în raport cu prețul său va fi de:
Elasticitatea directă a cererii este în fapt tangenta la curba cererii în punctul de calcul și servește la calculele economice atunci când variațiile de preț sau de cantitate nu sunt foarte mari. Dacă aceste variații sunt mari se folosește formula elasticității arcului de pe curba cererii (formula elasticității arc):
unde:
Q1 reprezintă cantitatea cerută la prețul p1 iar
Q2 reprezintă cantitatea cerută la prețul p2.
Prin calculul elasticității arc, se calculează de fapt tangenta la jumătatea intervalului dintre cele două puncte situate pe curba cererii ca aproximare a elasticității reale a curbei cererii.
elasticitatea consumului (sau a cererii) în raport cu veniturile consumatorilor (poate fi elasticitatea importurilor / exporturilor în raport cu rata de schimb sau cu rata de creștere economică);
sau
elasticitatea încrucișată (sau de substituție): varianta cererii unui bun în raport de variația prețului altui bun. De exemplu, dacă cererea de băuturi răcoritoare crește cu 20% când prețul berii crește cu 10%, elasticitatea încrucișată între cele două produse este de 2.
sau
2.2. Oferta
Oferta, pe o piață determinată, se definește ca fiind cantitatea maximă dintr-un bun sau serviciu pe care un agent economic sau un ansamblu de agenți economici doresc să o vândă la un preț dat.
Oferta depinde de obiectivele întreprinderii (producție maximă sau profit maxim) de starea tehnologiei, de prețurile relative (creșterea prețului unui bun incită întreprinderile să crească oferta lor din bunul în cauză), de costul factorilor de producție (evoluția prețului pământului exercită o influență asupra ofertei de grâu). Pe piața muncii, oferta provine de la muncitori.
Oferta este considerată ca fiind legată în mod pozitiv de preț. Cu cât prețul este mai ridicat cu atât oferta este mai importantă. Această ipoteză este credibilă pentru o piață pe care bunul există iar costul de achiziție este deja reglat: pe piața acțiunilor, propunerile de vânzare sunt cu atât mai importante cu cât prețul este mai mare.
Figura 4. Curba ofertei – curbă crescătoare în variabila preț
Preț O
Q (Cantități oferite)
Există un preț, numit prețul de echilibru (PE) pentru care cantitățile oferite și cele cerute sunt egale. Se spune despre acest echilibru că este stabil întrucât pentru un preț P1 superior prețului de echilibru PE, oferta este superioară cererii; în această situație, prețul va tinde să scadă (nu există suficientă cerere solvabilă pentru a cumpăra întreaga cantitate Q1 oferită pe piață la prețul P1) și să se stabilizeze în prețul de echilibru PE. Printr-un raționament paralel, dacă prețul pe piață ar fi la un nivel C2 inferior prețului de echilibru, cantitatea de produs oferită pe piață va fi Q2. Dar pentru această cantitate, în conformitate cu curba cererii, prețul ar trebui să fie P2. Se va manifesta deci o presiune de mărire a prețului din C2 spre P2 trecând prin prețul de echilibru PE fapt ce va determina o creștere a ofertei din Q2 spre cantitate de echilibru QE.
Figura 5. Echilibru și stabilitatea echilibrului
Preț
P2
P1
PE
C2
Q2 QE Q1 Cantități schimbate
Pe termen scurt, curba cererii și curba ofertei sunt date și relativ fixe (această afirmație nu este valabilă pentru situațiile de criză, când cererea crește în mod artificial, situația fiind inițiată și întreținută de speculatori din piață). În cursul timpului însă ele se pot deplasa. Cererea poate crește ca urmare a creșterii veniturilor sau se poate restrânge ca urmare a scăderii veniturilor. În același fel, oferta poate crește ca urmare a progresului tehnic sau a ieftinirii materiilor prime. Astfel, dacă cererea crește și curba cererii se deplasează spre dreapta, prețul crește, trece din P în P1 iar cantitățile schimbate la echilibru vor trece din Q în Q1.
Figura 6. Efectul unei creșteri a cererii
Prețul
O
P’ C’
P
C
Q Q’ Q
În situație de concurență pură și perfectă, prețul pentru firmă este o un element exterior care i se impune, firma nu poate influența acest preț (se mai numește și price taker). Pe termen scurt, profitul este maxim dacă costul marginal este egal cu prețul, ceea ce dă punctul de echilibru A; prețul este Pts iar cantitatea produsă OQ. Dar în această situație întreprinderea face profituri unitare “anormale”, relativ mari, care corespund cu lungimea AB iar tendința este de mărire a producției ceea ce va produce o modificare semnificativă a ofertei la nivel macroeconomic. De fapt, pe termen mai lung, aceste profituri atrag întreprinderile pe piață (curba din dreapta); ca urmare, oferta va crește, curba ofertei se deplasează spre dreapta și prețul scade. Se ajunge la un echilibru pe termen lung pentru firma care este în punctul A’ iar prețul este în acest caz Ptl. Costul mediu CM este minim iar profitul unitar este nul. Raționamentul este relativ simplu: în situația de concurență pură și perfectă întreprinderea care maximizează profitul poate face la un moment dat supraprofit, dar acest supraprofit atrage intrarea pe piață de noi întreprinderi, până la dispariția profitului. Dacă concurența este lăsată să lucreze, orice supraprofit dispare și întreprinderile sunt constrânse să adopte nivelul de producție OQ’ pentru care costul mediu este minim ceea ce este, fără îndoială, situația cea mai bună pentru societate.
FIG. 7. Reglarea pieței la concurență pură și perfectă
Preț, Preț
Cost O
Cm O’
Pts A CM
Ptl A’ B
0 Q’ Q Cantități 0 Cantități
Situația întreprinderii Situația pieții
3. STRATEGIILE ÎNTREPRINDERILOR ȘI EFECTUL LOR ASUPRA PREȚURILOR
Producția și costurile
Pentru a răspunde la cererea pieței, întreprinderea produce o anumită cantitate de bunuri ținând cont de costurile factorilor de producție și de restricțiile tehnice. Combinând aceste două elemente, cost și restricții tehnice, întreprinderea se străduiește să producă de manieră eficace căutând combinația optimală a factorilor de producție, cea care conduce la maximizarea profitului său. Evoluția restricțiilor tehnice, mai ales cu mecanizarea și automatizarea producției și introducerea sistemelor flexibile, modifică modul de producție și influențează structura costurilor întreprinderii.
3.1. Funcția de producție
Funcția de producție este procesul prin care întreprinderea transformă resurse pentru a produce un bun sau serviciu, care acoperă costul factorilor de producție, al consumurilor intermediare și al funcției de conducere. Numim funcție de producție relația tehnologică care se stabilește între cantitatea produsă dintr-un bun și cantitatea diferiților factori necesari la obținerea acestui bun. Se presupune că nivelul de cunoștințe și al tehnicilor este dat iar întreprinderea utilizează factorii săi de producție la nivelul maxim de eficacitate
Q = f (A, B, C, D, …)
Volumul de producție Q este cel maxim ce poate fi produs cu un ansamblu dat de factori de producție A,B,C,D. Maniera în care nivelul ieșirilor se schimbă, este funcție de variația valorii absolute și relative a acestor inputuri utilizate pentru producție.
Funcția de producție este funcția matematică care leagă cantitatea produsă (output sau ieșiri) de cantitățile diferiților factori de producție (inputuri sau intrări) folosiți și combinați pentru a obține producția.
Într-o formă generală, funcția de producție se poate scrie:
Q = f (M, K, Ci, R)
Cu: Q = producția
M = munca
K = capitalul
Ci = consumuri intermediare
R = factor rezidual (în special progres tehnic)
La nivelul întreprinderilor, funcțiile de producție servesc pentru calcularea producției maxime care poate fi obținută plecând de la o combinație tehnică de factori.
La nivel macroeconomic, economiștii au încercat să utilizeze funcția de producție pentru a identifica și pune în valoare contribuția fiecăruia din factorii producției naționale. Pentru simplificare nu se reține decât factorul muncă M și factorul capital K. Cea mai utilizată funcție de producție agregată este cea a lui Coob – Douglas
Q = La K1-a
Funcțiile de producție agregate pun probleme de măsurare a factorilor de producție:
pentru muncă se pot folosi efectivul de salariați sau numărul de ore lucrate;
pentru capital măsurarea pune probleme chiar mai delicate : se poate reține stocul global de echipamente fixe sau fluxul consumat (amortismentele).
În general se ia în calcul stocurile; diversitatea și heterogenitatea sa ca și dificultățile evoluției sale au dat ocazia unor controverse celebre.
Există mai multe tipuri de funcții de producție:
funcțiile cu factori complementari: combinarea lor se poate asocia doar cu o cantitate fixă din celălalt factor; dacă se dorește creșterea producției unei întreprinderi de servicii de mecanizare, fiecare cumpărare suplimentară de tractoare implică angajarea unui tractorist, toate celelalte condiții de producție rămânând neschimbate;
funcții de producție cu factori schimbabili: combinarea acestora este variabilă, se poate astfel obține aceeași producție cu mai mult capital și mai puțină muncă și invers; funcția Coob – Douglas se referă la o relație de acest tip. Cei doi factori reținuți sunt substituibili, iar raportul de substituire poate fi constant (fix) sau variabil;
funcțiile cu “generații de capital”: stocul de capital se descompune în generații anuale succesive; fiecare generație corespunde unei combinații de factori (ipoteza de complementaritate) și de la o generație la alta , echipamentele sunt mai tinere și în general presupun mai mult capital. Acest tip de funcție permite să se țină cont de dinamica unei întreprinderi care evoluează, investind în mod sistematic în procesul de producție.
3.2. Legea randamentelor descrescătoare
Ipoteza de bază a funcției de producție este legea randamentelor descrescătoare. După această ipoteză, dacă se utilizează un număr din ce în ce mai mare de unități dintr-un factor, ceilalți factori rămânând constanți, va fi atins un punct dincolo de care adăugarea succesivă de unități din acest factor va diminua creșterea marginală a ieșirii (output) totale.
Dacă se începe cu o cantitate fixă A1 din factorul A (figura 8) și se adaugă succesiv unități din factorul B, producția, în prima fază, va crește foarte rapid; apoi, după punctul B0 (punctul de inflexiune al curbei) producția va continua să crească dar mai încet; în final, maximul va fi atins în punctul Q1 , unde se realizează o combinație optimală a celor doi factori de producție. Dincolo de punctul B1, adăugarea de unități suplimentare din factorul B va antrena o scădere a volumului de producție. Se poate lua ca exemplu o mașină (factor fix) și mai mulți muncitori (factor variabil). Volumul producției va crește în mod progresiv odată cu adăugarea de unități din factorul variabil, până în momentul în care un muncitor suplimentar va provoca scăderea producției globale: combinația productivă devine ineficace. Aici se raționează pe termen scurt, adică pe o perioadă în care nu este posibil să se modifice unul din factorii de producție, în general factorul capital. De fapt echipamentele, clădirile, tehnologia utilizată pot fi schimbate cu dificultate în cazul unui mare număr de activități. Nu acesta este cazul industriilor care utilizează un nivel de capital scăzut sau care utilizează sisteme de producție flexibile. La capătul opus, pe termen lung, toți factorii de producție variază, întreprinderea putând să adauge noi echipamente prin investițiid.
Fig.8. Legea randamentelor descrescătoare
Output Q
Q1
Input de factor B: B0 B1
Input de factor A = A1 (factor fix)
Trebuie să se facă distincție între randamentele factoriale și randamente de scară. În general noțiunea de randament se referă la o relație între variația cantităților produse (output) și variația factorilor necesari pentru a le produce (input).
Randamentele factoriale fac legătura dintre producție (output) și o combinație de factori din care unul este fix. Se rețin două ipoteze:
– randamente descrescătoare sau neproporționale.
Legea randamentelor descrescătoare a fost enunțată în mod riguros de Turgot sub următoarea formă: dacă cantități succesive și omogene dintr-un factor variabil (munca de exemplu) sunt combinate cu o cantitate dată de factori (de exemplu pământul sau mașinile), se va ajunge la o productivitate marginală (creșterea producției rezultată din utilizarea unei unități suplimentare de factor variabil) care va descrește.
– randamente constante: ipoteza puțin realistă, căci plecând de la un anumit nivel de utilizare a factorului variabil, productivitatea marginală nu rămâne constantă ci descrește. Randamentele factoriale nu sunt constante decât pentru o fază limitată.
Randamentele de scară fac legătura dintre producție și o combinație de factori care variază amândoi, în mod simultan. Randamentele de scară sunt (vezi economiile de scară):
– constante dacă producția crește în aceeași proporție cu inputurile;
– crescătoare dacă outputul crește într-o proporție mai mare; în acest caz avem de a face cu economii de scară creșterea cantității produse permite reducerea costurilor pe unitatea produsă;
– descrescătoare, dacă producția crește într-o proporție mai mică; în această situație avem de a face cu pierderi sau dezeconomii de scară (cazul unei întreprinderi foarte mari care cunoaște dificultăți de coordonare).
Putem avea în mod simultan randamente factoriale descrescătoare și randamente de scară constante, cele două noțiuni fiind distincte.
3.3. Economiile de scară
Vorbim de economii de scară sau randamente de scară crescătoare atunci când costul mediu diminuează odată cu creșterea volumului producției. Atunci când costul mediu variază proporțional cu creșterea producției, suntem în prezența randamentelor constante. În cazul în care costul mediu crește mai mult decât proporțional față de creșterea producției, este vorba de randamente descrescătoare.
Astfel, dacă se multiplică cu doi inputurile utilizate în primul caz se obține o producție mai mult decât dublă; în cazul secund producția va fi dubă, iar în cazul al treilea, producția va fi mai mică decât dublu.
FIG. 9. Economiile de scară și curba costului mediu pe termen lung
Cost CM
Mediu
CM CM
CM
Producție Producție Producție
Economiile de scară provin din mai mulți factori, mai ales din restricția fizică care apasă asupra întreprinderii. O activitate devine rentabilă plecând de la un anumit nivel de investiții care este determinat de restricții tehnice de producție specifice ramurii. Crescând capacitatea de producție, întreprinderea poate mai ușor să reducă costurile crescând volumul de producție, deci repartizând aceste costuri pe cantități mai mari de produse. Creșterea mărimii adâncește specializarea muncii, care devine mai productivă în acest caz iar competențele manageriale pot să se dezvolte în jurul mai multor activități. În aceste condiții, în prezența economiilor de scară, producția crește proporțional mai mult decât investițiile.
Randamentele de scară constante se explică prin faptul că schimbarea dimensiunilor nu a influențat eficacitatea funcției de producție. În acest caz creșterea producției este proporțională de creșterea capacităților de producție.
Pierderile sau dezeconomiile de scară apar pentru două motive. Primul ține de limitele tehnice: întreprinderea epuizează avantajele taliei mari la un anumit stadiu de creștere, datorită delocalizării unei părți a activității sale, costurilor crescătoare ale exploatării unui procedeu, etc. Un alt factor ține de dificultățile crescătoare ale gestiunii unităților mari, eficacitatea managerială diminuând, ca urmare a complexității legate de dimensiunea mare, a birocratizării, a costului din ce în ce mai mare al coordonării activităților. În acest caz, creșterea volumului producției este inferioară creșterii capacităților de producție.
În practică, noțiunea de economie de scară este foarte variabilă după sectorul în care se operează. Printre altele, inovațiile tehnologice, mai ales în prezența rupturilor tehnologice pot repune în cauză în mod brutal randamentele de scară, mai ales în domeniile legate de utilizarea sistemelor flexibile de producție.
Atunci când economiile de scară devin insignifiante odată cu creșterea producției, când curba costului mediu devine orizontală, firma atinge talia minimă de eficiență sau scara minimă de eficiență. Aceasta este dimensiunea cea mai mică ce permite anularea economiilor de scară.
În realitate, totodată, trebuie să se țină cont, dincolo de inovația tehnologică și de tehnicile de producție utilizate, de natura producției. Noțiunea de economie de scară nu va avea aceeași semnificație dacă se lucrează în mare serie sau în mică serie, dacă se produc bunuri standard pe stoc, ce duc la economii de scară sau bunuri specifice, la unitate sau în loturi mici. În fiecare din aceste cazuri considerate, se pune problema utilizării optimale a resurselor și firma trebuie să caute, ținând cont de restricția sa tehnică specifică, de tipul de produs și de natura sistemului său de producție, să controleze costurile de producție și să le reducă la maxim.
3.4 Strategii de adaptare a prețurilor la cerințele pieței
3.4.1. Concurența – componentă a pieței libere
Concurența este un mod de manifestare a economiei de piață în care pentru un bun omogen și substitutele sale, existența mai multor producători este obligatorie. Concurența are la bază comportamentul individual al agenților economici orientat (în condițiile de transparență a pieței) spre conducerea activității astfel încât câștigul său net să fie cât mai mare iar forma să fie cât mai competitivă. Concurența este bivalentă în sensul că se manifestă atât pentru producători cât și pentru cumpărători.
Condițiile de exercitare a concurenței se referă la:
– existența mai multor producători specializați în producerea și livrarea unui anumit bun;
– fiecare producător are interesul de a exploata eficient capacitățile sale de producție și resursele de care dispune;
– respectarea regulilor jocului (sunt permise acțiuni aflate în limitele legii – fiscale, comerciale);
– devansarea sau cel puțin echilibrarea cererii de către ofertă.
Fără concurență, orice întreprindere – singură pe piață – și-ar fixa în mod liber prețul său fără confruntarea cu alți producători și fără să țină seama de opțiunile clienților. Când un bun este fabricat de mai mulți producători nici unul nu poate influența piața în mod izolat. Ei trebuie să-și adapteze prețurile la prețurile practicate de către concurenții săi.
Urmărind atragerea mai multor clienți, producătorii coboară prețurile, fenomen care se transmite iar scăderea prețului ca efect al concurenței poate să atingă cel mai scăzut nivel, până la limita de supraviețuire, cu marjă a profitului foarte mică sau nulă.
Concurența între producători exercită o permanentă presiune asupra scăderii prețurilor de vânzare și prin ele asupra gestiunii legată de prețuri. Trebuie spus totuși că prețurile au în general o tendință mai accentuată de creștere decât de descreștere. Agenții economici sunt mai tentați să crescă prețurile decât să le coboare. Se poate chiar vorbi de o rezistență a prețurilor la scădere. Totodată concurența contribuie la lărgirea pieței în ceea ce privește cantitatea cerută de consumatori care este cu atât mai mare cu cât prețul este mai mic. Prețul constituie un pol de atracție către care converg toate forțele pieței. Piața se consideră echilibrată pentru prețul care permite egalitatea dintre cerere și ofertă (în privința cantității).
Cunoașterea concurenței de către întreprinderi a condus la identificarea unor tipuri de strategii de atragere a interesului pieței. Printre acestea enumerăm:
– strategia efortului concentrat – se urmărește atragerea clientelei particulare pentru un produs particular;
– strategia diferențierii bunurilor într-o gamă largă – urmărind diferențierea produselor ajungând până când produsul capătă caracter de unicat în ansamblu său în ceea ce privește marca, înfățișarea, service-ul;
– stategia dominației globale prin costuri – se urmărește concurența prin prețuri imbatabile fără să se facă rabat de la calitatea produsului.
3.4.2. Strategii de adaptare a prețurilor la cerințele pieței pe tipuri ale concurenței
Formarea prețului de echilibru în cadrul concurenței perfecte
Adaptarea prețurilor la cerințele pieței se face numai prin cantități sau numai prin prețuri. Formarea prețului de echilibru este influențată de acea cantitate de mărfuri (cerută și respectiv oferită) pentru care există compatibilitatea cumpărătorilor și vânzătorilor în raport cu prețul fixat. Se vorbește de un echilibru stabil când o perturbare este urmată de o revenire la o nouă stare de echilibru.
Se disting 4 tipuri de perturbații:
– cererea crește, oferta este fixă – adaptarea se face:
– prin prețuri – crește prețul, rezultă retragerea cererii și tot așa până la restabilirea echilibrului;
– prin cantități – sporește oferta (pentru că prețul de cerere este mai mare decât prețul de ofertă). Oferta crește până la echilibrarea prețului de cerere cu cel de ofertă.
– cererea scade – oferta este fixă – adaptarea se face:
– prin prețuri – prețul scade până când scăderea cererii este echilibrată de ofertă;
– prin cantități – oferta scade până când nivelul prețului de ofertă se reduce și echilibrează cererea.
oferta crește – cererea este fixă – adaptare se face:
– prin prețuri – prețul scade;
– prin cantități – crește consumul;
– oferta scade – cererea este fixă – adaptare se face:
– prin prețuri – prețurile cresc;
– prin cantități – scade cererea.
Pe perioade lungi echilibrul pieței presupune egalitatea între cererea totală și oferta totală iar profiturile întreprinderilor marginale sunt nule. Apariția de noi întreprinderi va continua atâta timp cât întreprinderile existente vor realiza profituri și va înceta când diferența dintre preț și costul mediu se reduce la zero.
În condițiile formării prețului de echilibru întreprinderea care are costurile medii cele mai mari se află ea însăși la echilibru în sensul că nu va avea nici profit nici pierdere deoarece costul mediu este egal cu prețul pieței iar o astfel de întreprindere este denumită întreprindere marginală. Dispariția ei face oferta insuficientă, prețul va crește, profiturile cresc pentru cei rămași în sectorul de activitate, se încurajează apariția altor capacități, oferta crește, prețul scade.
Formarea prețului în situația de monopol
În situația de monopol sau monopson, fixarea prețurilor este la îndemâna întreprinderii iar strategiile principale constau în stabilirea simultană a prețurilor și a cantităților.
Echilibrul producătorului se obține atunci când el nu mai este interesat să modifice prețul și/sau cantitatea bunului produs.
Strategiile de stabilire a prețului sunt diferite în funcție de obiectivul propus de monopolist.
Strategia stabilirii prețului pentru profit maxim corespunde la acel nivel al producției pentru care încasarea marginală este egală cu costul marginal, situație în care profitul marginal este nul.
RT – încasări totale
CT – costuri total
– profitul total
CF – costuri fixe
CV – costuri variabile
= RT – CT = R (q) – C (q) = R (q) – CF –CV (q)
Funcția profitului este deci o funcție de producție. Profitul este maxim când prima derivată în raport cu producția este nulă.
Derivata unei constante este nulă:
Deci la profit maxim = max se realizează egalitatea:
Dar
și
Rm este încasarea marginală sau suma cu care crește sau scade încasarea totală prin producerea și vinderea a încă unei unități de produs.
Cm este costul marginal sau suma cu care crește costul total când producția crește cu o unitate.
Deci profitul total este maxim pentru acel nivel al producției pentru care Rm = Cm iar Q are nivelul cel mai ridicat dacă se dorește maximizarea profitului.
În figura 10, această situație corespunde cu perechea preț – cantitate P* și Q*
Strategia stabilirii prețului pentru maximizarea cifrei de afaceri – (sau a încasărilor). Această metodă se aplică atunci când monopolistul urmărește evitarea apariției concurenților pe piață preferând un profit imediat mai mic pentru a-și proteja situația de monopol.
RT(q) = maxim RT(q) = 0, dar:
Deci RT = max când Rm = 0
Pe grafic această condiție este definită prin punctul de intersecție al încasării marginale Rm cu axa absciselor și marchează nivelul producției Q1 al cărei pereche de preț este prețul P1.
FIG. 10. Stabilea prețului în condiții de monopol, în funcție de obiectivul urmărit.
Rm
RT sau C
0 Q
Strategia stabilirii prețului pentru maximizarea cantității Q produsă și comercializată.
Această metodă se aplică când producătorul este preocupat pentru sporirea producției sale împotriva concurenților, fără a se expune la pierderi’ prețul și costul se află la nivelul pragului de rentabilitate, fiind egale. Prețul are cel mai mic nivel posibil P3 = CTM iar profitul = 0 anularea profitului fiind posibilă datorită egalității dintre încasările totale RT și costurile totale CT.
Această metodă se aplică și atunci când monopolul este administrat de către stat și se urmărește lărgirea activității cu evitarea pierderilor. Trebuie remarcat că acest gen de gestiune numit și “gestiunea la echilibru” este mai riscantă decât celelalte și presupune cunoașterea foarte bună a funcției cererii pe piață (cererea globală) dar și a cererii întreprinderii.
Strategia stabilirii prețurilor la nivelul costului marginal Cm (cuplul P2Q2) – prețul este egal cu costul marginal. Metoda se aplică când gestiunea la echilibru nu dă rezultate sau la administrarea monopolului de către stat.
Astfel se înlătură supraprofiturile (cazul P*Q*) și pe de altă parte scad și sarcinile asupra finanțelor publice pentru acoperirea pierderilor (cazul P3Q3).
Aplicarea metodei obligă utilizatorii la economii de resurse – prețul asigură acoperirea costului real. Se pot diferenția prețurile și tarifele acelorași produse în funcție de factorii care influențează nivelul costului marginal (ex. consumul de energie diferențiat ziua sau noaptea, folosirea serviciilor telefonice după gradul de încărcare a rețelei, taxarea transporturilor după sezon sau categoria drumurilor, taxarea serviciilor turistice după sezon, etc.).
Strategia discriminării în stabilirea prețurilor.
Metoda se manifestă atunci când firma vinde aceleași produse la prețuri diferite, pe piețe diferite, la clienți diferiți în scopul sporirii vânzărilor. Astfel ultimele cantități vor fi vândute mai ieftin decât primele. Strategia se poate aplica pe piețe diferite, sau la clienți diferiți, care nu comunică între ei sau atunci când rațiunea discriminării clienților este liber acceptată de către clienți.
Separare piețelor poate fi temporară (sezon), geografică, sociologică (tratament diferit al categoriilor de cumpărători).
Prețurile aplicate prin discriminare au elasticități diferite. Profitul total este cu atât mai ridicat cu cât se poate distinge piețe diferite pe care se practică prețuri deosebite. O condiție a discriminării este ca elasticitate cererii să fie diferită de la o piață la alta.
Dacă obiectivul întreprinderii este maximizarea profitului atunci condiția este să se egaleze pe fiecare piață încasarea marginală și costul marginal
Rm1=Rm2 =Cm
Există trei tipuri de discriminări prin preț discriminarea de gradul I, II, și III.
Discriminarea de gradul I sau perfectă – presupune că întreprinderea cunoaște curba cererii fiecare consumator pentru bunul pe care îl produce. Având în vedere această informație, întreprinderea încearcă să determine consumatorii să plătească prețul maxim si să atragă totalitatea consumatorilor. În acest caz întreprinderea încasează de la clienții săi surplusul cumpărătorului în întregime.
Discriminarea perfectă este un caz limită în care întreprinderea monopolistă stabilește un preț pentru fiecare consumator în scopul a-și maximiza profitul. O astfel de discriminare nu este posibilă decât dacă consumatorii nu pot comunica între ei.
Discriminarea de gradul Il se întâlnește când întreprinderea fixează prețuri diferite pentru niveluri diferite de bunuri (pe această piață) și se încearcă astfel să se obțină o parte din “surplusul cumpărătorului”. O practică curentă de discriminare de gradul II se întâlnește când producătorul vinde primele “n” bucăți cu un preț p1, următoarele “m” cu un preț p2 = p1 s.a.m.d. (două la preț de una).
Discriminarea de gradul III – intervine atunci când întreprinderea vinde pe piețe diferite, la prețuri diferite, în condițiile separării piețelor .
Exemple de discriminare de gradul III – prețurile stabilite pentru membrii și nemembrii unei organizații, pentru străini și autohtoni, pentru copii și adulți, acordarea de burse sau compensații după venituri, etc.
Formarea prețurilor în situația monopsonului
În raport cu piața, pe poziția opusă monopolului se află monopsonul. Un agent economic devine monopson când pe piața unui bun omogen, este cumpărătorul unic al produsului respectiv în confruntarea cu un număr mare de vânzători.
Concentrând întreaga cerere, prin decizie se va influența direct nivel prețului produsului ca beneficiar unic al produsului; cu cât cantitatea solicitată pe piață va fi mai mare cu atât prețul de cumpărare va fi mai mare. Astfel prețul produsului în cazul monopsonului este o funcție crescătoare de cantitatea cerută (opus situației monopolului, unde prețul este funcție descrescătoare de cantitatea vândută), Prețul a devenit în acest mod exogen pentru producătorii lui și endogen pentru consumatori.
Pentru cumpărătorul unic al produsului aprovizionat costul marginal de obținere este mai mare decât prețul de cumpărare Cm P (altfel nu ar apela la cumpărare).
Formarea prețului în concurența monopolistă
Concurența monopolistă presupune existența unui număr mare de vânzători și o relativă diferențiere a produselor. Cumpărătorii au latitudinea de a alege combinația preț – calitate iar producătorii suportă concurența (atât a firmelor sectorului cât și a celor care realizează produse de substituție).
Concurenții sunt preocupați de stabilirea prețului și a cantităților de produse. Existența supraprofitului incită intrarea de noi firme în ramură, aceasta duce la scăderea cifrei de afaceri /firmă, se regăsește o cantitate mai mare de produs pe piață, prețul scade, profitul sectorului scade, scade și profitul pe firmă iar fenomenul este ciclic. Pe termen lung, conform acestei teorii, întreprinderea nu mai realizează profit. Prețul scade, la nivelul costului mediu (profit zero), iar pentru întreprinderea marginală, prețul scade sub nivelul costului mediu generând pierderi.
Producția de echilibru pe ansamblul sectorului în cazul concurenței monopoliste este la nivel inferior situației de concurență perfectă.
Este necesară opțiunea pentru strategia cuplului preț – cantitate aplicabilă în cazul diferențierii produselor când se poate stabili simultan prețul și cantitatea produsului realizat în “pseudomonopol”. Concurența prin produse înlocuiește concurența prin preț.
Formarea prețurilor în cadrul concurenței oligopolistice
În cadrul structurilor de oligopol, acțiunile firmelor de pe piață sunt independente. Prețurile, cantitatea vândută și profitul unei firme depind de reacția celorlalți.
Piața de tip oligopol este caracterizată prin două trăsături: independența și incertitudinea. Prețurile pe astfel de piețe sunt în general rigide, fixate de firme, și se numesc prețuri “ administrate .” Ele fac obiectul cartelurilor, al înțelegerilor. Firmele oscilează între comportamentul “maximizării profitului unit” și cel al confruntărilor deschise prin “războiul prețurilor” sau “concurența prin produse”.
În împărțirea pieței, se pune un accent deosebit pe cerere care este o funcție descrescătoare de preț. Strategiile cartelurilor sunt mai vizibile în aplicarea obstacolelor la intrarea noilor concurenți și în ceea ce privește raporturile de colaborare cu puterea publică.
În maximizarea profitului unit se pornește de la două ipoteze: omogenizarea produsului (concurență prin preț) și diferențierea produselor (concurență în afara prețului).
Omogenizarea produsului – interdependența deciziilor și strategiilor este evidentă și producătorii sunt constrânși să se coordoneze. Coordonarea se manifestă prin “rigiditatea prețurilor” iar acestea vor fi sparte doar dacă se speră avantaje mai mari decât costurile presupuse ale cedării.
În cazul diferențierii produselor jocul producătorilor devine personal și fiecare se bazează pe fragmente de cerere din cererea totală a produsului, iar această strategie poate fi urmată și în situații de supraofertă.
Strategia diversificării presupune înnoirea continuă, modernizarea produselor (cu costuri mari de demaraj) iar strategia produselor omogene se bazează pe creșterea productivității muncii ceea ce duce la diminuarea costurilor.
Formarea prețurilor în cadrul duopolului simetric al Cournot
Întreprinderile produc un bun omogen și doresc maximizarea profitului considerând că oferta rivalului său nu va influența propria decizie.
Oferta totală X1 + X2
Prețul Px = f(X1 + X2) funcție de oferta totală
R1,2 – încasarea totală1,2
R1= Px X1= f(X1 + X2) X1 = R1(X1, X2)
R2= Px X2= f(X1 + X2) X2 = R2(X1, X2)
C1,2 – costul total 1,2
1,2 – profitul firmei 1,2
Profitul 1= R1 – C1 ; 2= R2 – C2
1= R1(X1, X2)- C1(X1); 2= R2(X1, X2)- C2(X2)
Pentru primul producător X2 este o dată exogenă iar pentru al doilea X1 este exogen.
Deci pentru ca 1 să fie maxim, Rm1 = Cm1 iar 2 să fie maxim, Rm2 = Cm2
Echilibrul pieței se realizează atunci când cantitățile X1 și X2 asigură fiecărei întreprinderi maximizarea profitului său ținând cont de volumul producției celuilalt și nu dorește să se modifice volumul proprie producții. Se ajunge la acest volum după ajustări succesive firma 1 fixează un volum care provoacă o ajustare din partea firmei 2 iar aceasta antrenează o adaptare a firmei 1 ș.a.m.d. până când cele două firme sunt simultan satisfăcute de situația lor.
Modelul firmei dominante
După perioade de perturbații și de scădere, regăsirea stabilității presupune acceptarea, de către majoritatea întreprinderilor, a deciziilor unei firme barometru care își asumă responsabilitatea formării prețurilor.
Modelul firmei dominante este utilizat în ramurile în care există o întreprindere sau un grup dominant de întreprinderi cu pondere pe piață și un mare număr de mici întreprinderi. Întreprinderea dominantă fixează prețul ținând seama de comportamentul micilor întreprinderi pentru care însă prețul se consideră dat (exogen) și deci vor realiza acea cantitate de produs pentru care Cm = prețul
FIG.11. Stabilirea prețului în cazul firmei dominante
P
Ofertă firme mici
Cm
RT sau C (cererea totală)
Q
Cm = costul marginal al întreprinderii dominante
Pentru prețul P = P1 oferta este suficientă iar întreprinderea dominantă nu are nici un debușeu.
Pentru prețul P = P2, firma dominantă are în totalitate piața.
Pentru orice preț P = P3 cu P2 < P3 < P1 micile întreprinderi vor vinde împreună Q2 dar cererea totală este Q3 întrucât firma dominantă poate vinde Qd = Q3 – Q1.
Strategia stabilirii prețurilor în univers concurențial
În univers concurențial, stabilirea prețului dobândește o importanță deosebită cu implicații directe asupra poziției deținută de agentul economic pe piață. Prețul fiecărui vânzător va exprima cerințele pieței dar și reacția vânzătorului față de strategiile concurenților săi. În concurență, fiecare firmă își stabilește prețul ca răspuns la concurență dar și cu intenția de a provoca reacții de răspuns (modificări de preț) din partea concurenților.
Prețul pe care vânzătorul îl poate propune pe piață se află într-un interval de valoare limitat la partea inferioară de costurile de producție iar la partea superioară de valoarea estimată, acceptabilă (disponibilitatea de plată) de către consumatori.
CM < Preț propus pe piață < Valoare estimată
Producătorul nu (disponibilitate de plată)
supraviețuiește
Stabilirea prețului în interiorul acestui interval constituie de fapt conținutul deciziei strategice cu privire la preț. În adoptarea acestei decizii, factorii determinanți sunt:
– costul de producție;
– estimările consumatorilor privind valoarea produselor;
– concurența;
– intervenția puterii privind prețul;
– etica în afaceri.
4. COSTUL, DEFINIȚIE, CONȚINUT
4.1. Definiție. Conținut.
Costul reprezintă ansamblul cheltuielilor ce pot fi asociate producției și comercializării unui bun sau serviciu.
În primul rând se disting costuri previzionale (apriori) sau prestabilite prin definiție nesigure pentru că sunt prevăzute înainte de actul de producție și de vânzare a produsului, costuri constatate (aposteori), reale sau istorice, care sunt calculate plecând de la contabilitatea analitică. Se mai analizează costurile directe și costurile indirecte. În general, întreprinderea cunoaște destul de bine costurile directe care însumează toate cheltuielile legate direct și exclusiv de produsul analizat (salariile muncitorilor direct productivi, amortismentul mașinilor și echipamentelor utilizate exclusiv pentru acest produs, etc.)
Calculul costurilor indirecte este mai delicat pentru că presupune să se ajungă la o ventilare (la o repartizare) între diferitele produse a cheltuielilor care le privesc simultan (remunerarea personalului de direcție, închirierea unui local unde se fabrică mai multe produse, etc.). Suma costurilor directe și indirecte dă costul complet.
Pe o perioadă scurtă, în care echilibrul este dat, se poate distinge costuri fixe (mașini, clădiri) care reprezintă ansamblul cheltuielilor suportate de întreprindere), oricare ar fi volumul său de activitate și costuri variabile care pot fi proporționale cu volumul producției (materiile prime de exemplu).
Suma costurilor fixe (CF) și a costurilor variabile (CV) formează costul total (CT). Funcția de cost ajută la determinarea costului minim pentru fiecare volum de producție.
CT(q) = CF + CV(q)
Prețurile inputurilor fiind date, CT și CV nu depind decât de cantitățile produse q.
Costul mediu (CM) este costul total divizat cu cantitățile produse (vezi subcapitolul 4.3).
CM(q) = CT(q)/q = CF/q +CV(q)/q
Costul marginal poate fi definit ca suplimentul de cost rezultat ca urmare a producerii unei unități suplimentare de produs sau serviciu.
Curba costului marginal intersecteză curba costului mediu în partea cea mai de jos a acesteia din urmă (în punctul de minim). Ea se situează deasupra curbei costului mediu când acesta crește (odată cu creșterea cantității produse); costul marginal se află sub costul mediu cât timp acesta scade. Se demonstrează că profitul este maxim atunci când nivelul de producție corespunde cu momentul în care costul marginal este egal cu prețul de vânzare (încasare marginală ).
FIG.12. Relația dintre costul mediu (CM) și costul marginal (Cm)
Această relație este explicată prin faptul că la început, costurile fixe apasă greu asupra costului mediu; după aceea mașinile, utilajele și clădirile sunt “amortizate” în mod progresiv iar costurile variabile tind să fie mai importante decât costurile fixe. Se obține astfel o curbă în formă de “U”.
Pentru un antreprenor rațional, neconstrâns de debușeele sale, curba costului marginal nu este în formă de “U” ci în formă de “J” pentru că el va alege să continue să producă atât timp cât costul marginal descrește. Ca să fie o funcție crescătoare de cantitățile produse, este necesar ca randamentele factorilor să fie descrescătoare.
În afara costului de producție, în limbajul economic și nu numai se mai întâlnesc și: costul de oportunitate, costul de tranzacție, costul salarial, costul de transfer și costuri sociale.
Costul de oportunitate al unei resurse (de exemplu bani) folosiți pentru o destinație oarecare (cumpărarea unei mașini) echivalează cu câștigul maxim pe care l-am fi obținut în cea mai bună utilizare alternativă posibilă (exemplu – plasare pe piața financiară). Orice decizie induce un cost de oportunitate pentru că repartizarea unei resurse oarecare (bani, muncă, timp, etc.) unei utilizări anume implică în mod simultan renunțarea la orice altă folosință.
Costul de tranzacție se referă la costul de timp și de informare suportat de părțile care se află în de discuție la o negociere comercială dar nu numai comercială.
Atunci când agenții economici negociază, ei trebuie să se deplaseze, să se întâlnească, să se informeze, să cheltuie timp și energie. Costurile care rezultă cresc cu numărul de partide de negociere, de complexitatea negocierilor, de gradul de imprecizie al drepturilor de proprietate. Dorința de a limita costul de tranzacție justifică creația de întreprinderi (de exemplu stabilirea de relații profesionale stabile în cadrul unei întreprinderi reduce costul în raport cu angajările zilnice), sau intervențiile legislativului.
Costul salarial reprezintă suma cheltuielilor pe care angajatorul le plătește în contrapartida folosirii muncii salariale. Costul salarial include remunerația directă (salariu brut + concediul plătit + prime) și cotizațiile legale sau convenționale (contribuții asigurări sociale, contribuții pentru fondul de șomaj, alte contribuții, etc.).
Noțiunea economică cea mai cunoscută este costul salarial real unitar:
real: se împarte costul salarial la indicele prețurilor;
unitar: se împarte costul salarial real la cantitățile produse pentru a ține cont de productivitatea muncii. Astfel, un cost salarial ridicat nu este un obstacol împotriva competivității dacă costul pe unitate produsă rămâne scăzut grație unei productivități a muncii de asemenea ridicată. Este necesar să se facă distincție între costul unei ore de muncă (costul orar al mâinii de lucru – COML și costul salarial inclus într-o unitate de produs (costul unitar salarial CSU). Costul de transfer se referă la costuri imediate pe care cumpărătorul trebuie să le suporte pentru a trece de la produsele unui furnizor la cele ale altui furnizor. Costurile de transfer pot cuprinde costuri de recalificare a forței de muncă, costul noilor echipamente necesare, costuri de timp pentru a proba sau pentru a admite o nouă sursă de aprovizionare, costuri privind nevoia de asistență tehnică, de remodelare a produsului sau chiar costurile psihologice ale ruperii vechilor relații. Prezența costurilor de transfer se constituie în bariere de intrare într-un sector de activitate iar aceste bariere sunt cu atât mai importante cu cât costurile de transfer sunt mai mari (vezi capitolul 5).
Costuri sociale. În sensul larg se referă la ansamblul cheltuielilor suportate de către colectivitate ca urmare a unei activități date și a pagubelor antrenate de această activitate (unele din aceste pagube sunt evidente și pe termen scurt – este cazul faunei și florei acvatice care suferă ca urmare a poluării apelor cu efluenții de la fabrici sau complexe zootehnice, alte apar doar pe termen lung sau foarte lung – este cazul de exemplu al găurilor din stratul de ozon ca urmare a activitățiilor umane poluante în ansamblul lor).
În sens mai restrâns, costurile sociale se referă la ansamblul cheltuielilor pe care colectivitatea le efectuează pentru a face față nevoilor sociale: șomaj, maladii, îmbătrânire, pensii, persoane defavorizate, etc.
4.2. Costul de obținere a produselor
În structura sa, costul total cuprinde mai multe componente: costuri fixe, costuri variabile și costuri semi-variabile iar această clasificare este funcție de variația costurilor în raport cu modificarea volumului producției.
Structura costului total variază de la o ramură la alta iar cunoașterea ei are importanță în fundamentarea strategiei de preț.
Astfel dacă în cost predomină costurile fixe, prin strategia de preț se urmărește obținerea unor încasări care să acopere cheltuielile fixe și în acest timp să se utilizeze capacitatea de producție la o valoare cât mai mare. Această strategie este vitală: cât timp valoarea vânzărilor nu va depăși costurile fixe și variabile (pragul de rentabilitate) întreprinderea va pierde.
Dacă în structura costurilor predomină costurile variabile, prin prețul propus pe piață se urmărește maximizarea marjei asupra cheltuielilor variabile.
Sunt situații când firma poate opta temporar pentru stabilirea prețului la un nivel mai mic decât costul:
diminuarea temporară dar masivă a cererii;
când se urmărește creșterea părții de piață;
la demararea unei activități, până se atinge volumul de vânzări care să asigure rentabilitatea scontată sau la introducerea produselor noi.
În fundamentarea deciziei de preț se ține cont și de curba de experiență care exprimă efectele creșterii volumului producției asupra costului unitar mediu.
Costul unitar mediu depinde de alegerea care se face pentru volumul producției de realizat.
În cazul firmelor cu pondere mare de cheltuieli fixe, se are în vedere efectul de scară (economiile de scară) și prețul se stabilește în funcție de volumul de vânzări preconizat în unitatea de timp.
Costul este un factor endogen, un element al strategiei de preț și trebuie perceput în dinamică întrucât se află sub acțiunea indirectă a pieței ce dirijează și provoacă presiunea concurențială asupra prețului, această presiune este transmisă în mare parte la nivelul costului.
Estimările consumatorilor privind valoarea produselor
Pentru fundamentarea prețului de ofertă metoda “cost plus marja sperată de profit” este cea mai utilizată datorită simplității ei iar atunci când se pleacă de la un cost mai mic decât al concurenților se obține un plus de profit unitar și există o marjă de siguranță pentru a se apăra de atacurile concurenței. Dar metoda are și efecte perverse: prin aplicarea sa, se pierde o parte din profitul potențial dacă prețul s-ar fundamenta pe estimările consumatorilor privind valoarea produsului. Este vorba de diferența dintre ceea ce consumatorii ar fi dispuși să plătească și prețul efectiv al produsului care este de obicei mai mic fiind plătit de consumator (consumatorul beneficiază astfel de surplusul consumatorului). De aceea, în fundamentarea prețului de ofertă trebuie să se țină seama de opinia consumatorilor asupra valorii estimate a bunurilor.
Pentru estimarea valorii unui bun, consumatorul parcurge un demers dificil și are în vedere mai multe aspecte.
Mai întâi trebuie înțeleasă diferența dintre valoarea percepută și valoarea potențială. Valoarea percepută este cea pe care consumatorul o recunoaște în prezent; valoarea potențială este cea pe care consumatorul poate fi educat să o vadă în produs. Cele două noțiuni arată în ce măsură un bun indispensabil poate fi înlocuit de un substitut sau poate fi eliminat.
Micșorarea și eliminarea diferențelor dintre valoarea percepută și valoarea potențială se face prin efort de marketing, reclamă, de promovare a produsului și astfel valoarea percepută poate crește (consum gratuit în locurile de vânzare, testare gratuită a produsului, eșantioane distribuite gratuit etc.). Aceasta este calea pe care au parcurs-o diferite produse de la stadiul de produs de lux, “moft” la produs indispensabil (periuța de dinți, uscătorul de păr, telecomanda, telefonul mobil).
Valoarea percepută pentru un bun este diferită în cadrul diferitelor segmente de consumatori. Valoarea percepută depinde de nivelurile veniturilor, de nivelul de cultură reflectat în consum, de posibilitatea de translatare a prețurilor – suportarea acestora de către firmă sau în numele unei persoane particulare.
În fundamentarea deciziei de consum, consumatorul urmărește intuitiv o logică de tip selectiv de proiect de investiție: care este câștigul său dacă cumpără bunul, față de situația în care nu-l cumpără, cheltuielile fiind egale cu prețul acceptat la plată. Câștigul perceput de consumator poate fi de natură diversă: economii din consumul redus de carburant, energie sau care provin din cheltuieli mai mici cu reparațiile la înlocuirea unei aparat/mașină veche, afișarea unei creșteri a standardului de viață, creșterea satisfacției individuale.
Un alt aspect este legat de faptul că oamenii trăiesc prin comparație: dacă produsul se poate cumpăra la un preț mai mic din vreo sursă acesta va fi limita maximă de preț pe care o acceptă cumpărătorul; acest lucru este mai puțin valabil în cazul piețelor cu deficit de ofertă.
Trebuie luat în considerare faptul că orice potențial cumpărător privește prețul de ofertă ca o primă apreciere a valorii și calității produsului. Ori, dacă producătorul nu-și evaluează la un nivel ridicat propriul produs, în nici un caz nu o va face cumpărătorul.
Pentru a putea stabili prețul în funcție de estimările consumatorilor, vânzătorul trebuie să stabilească prețuri diferite pentru diferite segmente de cumpărători și deci să recurgă la discriminări de preț.
Discriminarea de preț este foarte întâlnită în sfera serviciilor, la stabilirea tarifelor. În transporturi discriminările de preț sunt funcție de vârstă (adulți-copii) călători individuali sau grup, anotimp, zilele săptămânii, momentul zilei (zi-noapte) sau destinația de transport. Explicația abundenței de discriminări constă în aceea că “produsele” din acest domeniu este necesar să fie consumate chiar în momentul realizării sau disponibilizării lor. Neconsumarea produsului în momentul în care el a fost disponibil reprezintă pentru producător o pierdere efectivă.
4.3. Determinarea costurilor
Există o relație între producție, funcția de producție și formarea costurilor la nivel de întreprindere.
Noțiunea de cost este determinantă: ea permite aprecierea cheltuielilor pe care întreprinderea le suportă pentru a obține imputurile necesare producției sale, organizării producției și oferirea acestei producții pe piață.
Nivelul și structura costurilor depinde de mai mulți factori:
– de natura tehnică a funcției de producție (combinația capital/muncă);
– de prețul factorilor de producție utilizați;
– de mărimea întreprinderii și de calitățile produselor realizate de aceasta;
– de nivelul cererii care se manifestă pe piață.
La aceste costuri trebuiesc adăugate costurile de tranzacție ca și costurile de organizare.
Pentru a analiza structura costurilor pe care le suportă întreprinderea, se va face o diferențiere între costurile pe termen scurt și costurile pe termen lung. Pe termen scurt, funcția de producție a întreprinderii nu se modifică. Pe termen lung, toți factori de producție variază. Întreprinderea își schimbă dimensiunile și modifică calitatea tuturor factorilor utilizați crescând numărul de mașini și crescând numărul de salariați. Această creștere a volumului factorilor de producție nu este lineară. Noua combinație productivă depinde în același timp de costul dar și de productivitatea fiecărui factor.
Pentru a ilustra diferența între diferitele tipuri de costuri, acestea sunt redate în tabelul 2. În tabel s-au folosit următoarele simboluri:
Q – producția
CFT – cost fix total
CVT – cost variabil total
CT – cost total
CFM – cost fix mediu
CVM – cost variabil mediu
CTM – cost total mediu
Cm – cost marginal
Tabel 3. Diferitele tipuri de costuri și relațiile dintre ele.
Costurile pe termen scurt
Pe termen scurt, capitalul fiind fix, numai cantitățile de inputuri (materii prime și muncă) variază pentru a crește volumul de producție. Se face ipoteza de neflexibilitate a echipamentelor utilizate. Se disting trei tipuri de cost: costul total, costul mediu și costul marginal.
Costul total (CT).
Noțiunea de cost total înglobează ansamblul costurilor la care întreprinderea trebuie să facă față. Pentru a produce, o întreprindere trebuie să suporte mai întâi costurile fixe (mașini, abonamente pentru service, asigurări, clădiri) care sunt independente de volumul de producție și deci nu variază. Întreprinderea trebuie să suporte de asemenea și costurile variabile, legate direct de evoluția volumului de producție. Aceste costuri pot varia în mod proporțional cu volumul producției (cantitățile de materii prime) sau de manieră discontinuă (salariile).
CT = CFT + CVT
Primele trei coloane din tabelul prezentat mai sus care urmează coloanei de producții se referă la aceste diferite tipuri de costuri. Costurile fixe, prin definiție, sunt constante; ele nu variază odată cu volumul producției. În figura 13 curba costului total rezultă din însumarea celor două curbe, cea a costurilor fixe și cea a costurilor variabile.
Costul mediu (CM)
Costul mediu este legat direct de volumul de producție. Din costul total se poate determina costul mediu sau unitar împărțind costul total la numărul de unități produse (Q). Se disting astfel trei tipuri de costuri: costul fix mediu, costul variabil mediu și costul total mediu.
Fig. 13. Costul total și modul său de formare
Costul fix mediu (CFM)
Costul fix mediu este raportul dintre costul fix și cantitățile produse:
CFM = CFT/Q
Curba costului fix mediu arată că acestea sunt descrescătoare cu creșterea volumului producției. Întreprinderea poate astfel să repartizeze costurile fixe la un număr mai mare de unități. Economiile de scară permit reducerea semnificativă a nivelului costurilor unitare de producție.
Costul variabil mediu (CVM).
Costul variabil mediu se referă la costurile directe legate de creșterea nivelului de producție:
CVM = CVT/Q
Întreprinderea suportă două tipuri de costuri variabile: costuri strict proporționale cu creșterea volumului producției (energie, combustibil, în general materii prime) și costuri neproporționale cum ar fi: salariile. Cifrele din coloana 6 a tabelului 2 sunt ca și alura costului mediu din fig.14, care arată că într-o primă fază costurile variabile medii descresc pentru a trece printr-un minim, apoi ele cresc. Aceasta se explică prin legea randamentelor descrescătoare: adăugarea de unități suplimentare contribuie la creșterea volumului producției dar, rigiditatea funcției de producție va determina creșterea curbei costului variabil mediu.
FIG. 14. Costuri medii (unitare) – (termen scurt)
Costul total mediu (CTM)
Costul total mediu se obține în două moduri: fie divizând costul total cu volumul de producție, fie prin însumarea, pentru fiecare nivel de producție, a costurilor fixe medii și a costurilor variabile medii:
CTM = CT/Q = CFM + CVM
Costul marginal (Cm)
Costul marginal este costul suplimentar suportat de întreprindere pentru a produce o unitate suplimentară de produs. Se definește deci ca un raport între creșterea costului total și creșterea producției:
Cm = CT / Q
Din figura 14 constatăm la început o descreștere a curbei costului marginal după care începe să crească. Această evoluție este explicată de legea randamentelor marginale. Într-o primă fază, randamentele marginale sunt crescătoare, apoi ele devin descrescătoare. În același grafic, curba costului marginal Cm intersectează curba costului mediu CM în punctul său de minim. Când unitățile noi sau marginale sunt mai ieftin de produs decât unitățile deja produse, costul marginal este inferior costului mediu. În continuare, după ce curba costului marginal a intersectat curba costului mediu în punctul său de minim, costul marginal devine superior costului mediu. Antreprenorul atinge o producție optimă atunci când curbele CM și Cm, pe termen scurt se intersectează.
Fig. 15. Costurile pe termen lung
CM1 CM2 CM3
CMTL
0 A Cantități produse
Costurile pe termen lung
Pe termen lung, toți factorii de producție variază. Unitățile de producție își schimbă mărimea aplicând diferite combinații productive (în funcție de producție) ținând cont în același timp de productivitatea și de prețul factorilor de producție utilizați. Pe termen lung, nu se mai ia în considerare decât costul total mediu.
Se observă mai multe perioade de producție (fig.15), reprezentate prin diferite curbe de cost total mediu (CM1, CM2, CM3). Curba costului total mediu pe termen lung (CMTL) acoperă curbele costurilor totale medii din diferitele perioade de producție considerate, trecând prin minimul lor. Punctele minime pentru fiecare perioadă constituie poziția optimală a întreprinderii. Forma în “U” a curbei costului mediu pe termen lung arată că:
– întreprinderea trece mai întâi printr-o fază de randamente crescătoare (atunci când curba costului mediu descrește); în această situație se beneficiază de economii de scară. Schimbând scara de producție (dimensiunea), întreprinderea beneficiază de anumite avantaje cum ar fi posibilitatea producției de masă, raționalizarea producției, internalizarea activităților care înainte erau realizate la exterior;
– în continuare, întreprinderea cunoaște o fază de randamente descrescătoare: creșterea capacităților de producție și a angajărilor nu mai contribuie la scăderea costurilor medii, întreprinderea intră într-o fază de dezeconomii sau pierderi de scară. Față de schimbările tehnologice și în prezența noilor produse, echipamentele instalate nu mai permit scăderea costurilor de producție, sau în perioada de recesiune întreprinderea face față la costuri fixe importante. În fig. 15 se observă că la stânga punctului A întreprinderea are randamente crescătoare: creșterea taliei permite scăderea costului mediu; la dreapta punctului A ea intră în zona costurilor crescătoare și face față randamentelor de scară descrescătoare.
4.4. Determinarea costurilor în practică
Analiza costurilor cu ajutorul instrumentelor microeconomiei clasice este uneori contestată datorită diversității situațiilor întreprinderilor, de natură și de volumul factorilor de producție pe care îi utilizează și de caracteristicile produselor și serviciilor pe care le realizează.
Analiza marginalistă presupune ca variațiile de producție să fie mici și ca ele să se poată face în mod continuu. Curba costurilor medii variază mult în aceste condiții. În realitate calculul la marjă nu are interes decât în măsura în care se realizează o importantă modificare a volumului producției; în general, aceasta nu se poate produce decât ca urmare a investițiilor, ceea ce modifică varianta și structura întreprinderii.
Calculul la marjă se aplică perfect întreprinderilor monoproducătoare (care realizează un singur produs); în realitate, întreprinderile realizează mai multe produse. Ele suportă costuri generale și costuri specifice pentru realizarea produselor particulare. Când întreprinderile sunt foarte diversificate, costurile comune în costurile totale devin din ce în ce mai importante. Acesta este motivul pentru care întreprinderile, alături de costul mediu, aplică diferite metode de calcul al costurilor.
Analiza punctului mort
Calculul punctului mort permite întreprinderii să stabilească o legătură între costurile și profiturile anticipate. Atunci când întreprinderea angajează o investiție, ea trebuie să ia în calcul costul, ca și venitul care va rezulta. Analiza punctului mort stabilește o relație între funcția costului, volumul de producție și încasări.
Se caută punctul unde funcția de cost total și cea de încasări totale se egalizează (se intersectează). În acest punct M, punctul mort sau pragul de rentabilitate, încasările datorate vânzării cantității Q1 acoperă exact cheltuielile antrenate de producerea acestor cantități de bunuri. Dincolo de cantitatea Q1 întreprinderea va genera profit (fig. 16).
Cu ajutorul acestei formule se poate calcula nivelul producției care trebuie atins (sau timpul necesar – în zile, luni, ani) pentru a atinge punctul mort și a-l depăși. Dacă acest procedeu este relativ ușor, estimarea pe care o oferă nu permite decât o aproximație a relației dintre cost și veniturile datorate acestei activități. În același timp el dă o idee globală a costurilor de producție ale unui bun sau serviciu. O întreprindere de comerț care calculează rentabilitatea sa prin această metodă va determina câte zile de prezență, într-o unitate comercială, sunt necesare pentru ca vânzarea unui produs să fie rentabilă. Ținând cont în același timp de politica de preț (și de marjă) practicată și de structura costurilor serviciilor (costuri fixe + costuri variabile), este posibil să se determine rapid ce cantități de produs trebuie să se vândă a atinge punctul mort și a degaja profit.
FIG. 16. Calculul punctului mort (pragul de rentabilitate)
Q1
0 Q1’
Cum se observă din figura 16, se poate reprezenta punctul mort în două feluri. Primul ilustrează relația între evoluția curbei încasărilor totale și curba costurilor totale, intersecția lor indicând punctul mort. În al doilea grafic se prezintă punctul mort ca intersecția dintre costul total mediu (CTM) și prețul pieței. Se integrează aici ceea ce nu era decât implicit în schema precedentă: nivelul cererii pentru produs și deci nivelul prețului pieței.
Alte metode de calcul al costurilor
Alături de punctul mort există alte metode de calcul a costurilor de producție: metoda costurilor directe și cea a costurilor complete.
Metoda costurilor directe. În acest caz în calculul costurilor nu luăm în considerare cheltuielile fixe ale întreprinderii; acestea sunt imputate profitului marginal corespunzător diferenței dintre prețul de vânzare și prețul de revenire direct. În acest caz, este ușor de determinat marja brută a întreprinderii, care este diferența între încasarea totală și costurile variabile. Această metodă se practică atunci când întreprinderea realizează mai multe bunuri. Ea ușurează deciziile privitoare la exploatarea curentă a întreprinderii atunci când este posibil să se neglijeze costurile fixe.
Metoda costurilor complete. Această metodă, față de prima, caută să repartizeze cheltuielile comune sau cheltuielile indirecte peste cheltuielile variabile suportate de întreprindere. Această metodă de calcul este privilegiată dacă întreprinderea care realizează mai multe produse încearcă să stabilească centre de profit pe lângă principalele produse pe care le pune pe piață.
4.5. Curba de experiență și evoluția prețurilor
Atunci când un nou produs sau procedeu este realizat într-o firmă, debuteză în mod neapărat și destul de devreme și un proces de învățare. La început muncitorii nu sunt familiarizați cu fabricarea noului produs sau utilizarea noului procedeu: costurile unitare sunt ridicate; apoi, puțin câte puțin, producătorii se familiarizează cu echipamentele și rezultă o curbă de experiență care va determina scăderea, în mod regulat, a costurilor medii cu creșterea producției totale. Acest fenomen este în mod particular perceptibil în producția de masă și el oferă un avantaj strategic firmei care, în premieră, se lansează în fabricarea unui nou produs sau utilizează un nou procedeu.
Imitarea de către concurenți, în același timp, poate duce la limitarea acestor avantaje.
Așa cum se observă din fig. 17, curba de experiență poate avea diferite forme, dependente de natura tehnicilor, de cunoștințele forței de muncă. Ea poate consta într-o scădere bruscă a costurilor pentru a se stabiliza în continuare (curba A), poate scădea în mod regulat (curba B), sau poate scădea puternic și în mod regulat (curba C).
Curba C dă avantaj primului intrat pe piață; de exemplu dacă firma atinge punctul Q5 înainte ca un alt concurent să intre pe piață sau se găsește în Q4 în timp ce concurentul este de abia în Q2, etc. Acest avantaj în termen de cost contribuie la creșterea marjei profitului întreprinderii. Întreprinderea capabilă să introducă în mod regulat noi produse poate să mențină avantajul său în termen de cost în raport cu rivalele sale.
Fig. 17. Diferitele curbe de experiență
Curba de experiență nu este decât un mod de a determina costurile unitare; căutarea economiilor de scară este un alt mod, ca și adaptarea de noi tehnici de producție ce rezultă din inovațiile tehnologice majore (fig.18).
Fig. 18. Diferitele moduri de diminuare a costurilor unitare
4.6. Flexibilitatea firmei și costul
Mai mulți economiști au abordat analiza economică a flexibilității. Primul a fost Sigler (1939), pentru care flexibilitatea era un atribut al tehnologiei de producție care permite o mai mare variație a volumului de producție. El analizează flexibilitatea prin intermediul alurii curbelor de cost.
Flexibilitatea variază invers curbei costului total. Dacă curba costului total mediu are formă de “U” cu cât partea minimală a curbei este mai plată și costul marginal crește mai lent, cu atât firma este mai flexibilă; invers, cu cât curba costului total mediu este mai accentuată și mai strânsă în jurul punctului de minim, cu atât curba costului marginal crește și firma este mai puțin flexibilă.
Firma A este mai flexibilă decât firma B a cărei curbă de cost mediu are forma de “U” mai pronunțată.
S-a analizat flexibilitatea ca răspuns al unei firme la incertitudine, mai ales din punct de vedere al fluctuațiilor cererii și al imperfecțiunilor pieței. Față de evoluția ciclică a cererii, firmele care au structuri ale costurilor diferite vor coexista datorită alternativei în domeniul tehnologiilor de producție între flexibilitate și nivelul minim al costurilor medii. De exemplu, întreprinderile mici vor putea concura cu succes pe cele mari absorbind o mare parte a fluctuației cererii prin recursul la tehnicile de producție mai flexibile. Firmele mari au costuri minime mai mici datorită importanței economiilor de scară, dar firmele mici prezintă un avantaj ce rezultă dintr-o mai bună capacitate de răspuns la modificările cererii.
Fig. 19. Curba costului total mediu pentru o firmă flexibil și una neflexibilă
Ca urmare a flexibilității rezultă mai multe avantaje privind:
– avantajul alegerilor posibile (o acțiune inițială mai flexibilă permite o mai mare posibilitate de alegere a acțiunilor posibile în perioada următoare);
– costul marginal (o întreprindere mai flexibilă necesită un cost adițional mai mic pentru a se orienta spre poziția următoare);
– profitul marginal anticipat (o întreprindere mai flexibilă va avea profitul mai mare sau pierderile mai mici deplasându-se spre o nouă poziție).
5. FORȚELE CARE DETERMINĂ CONCURENȚA ÎN CADRUL UNUI SECTOR de activitate
Pentru o firmă stabilită într-un sector definiția unei strategii concurențiale are drept scop de a plasa firma în cea mai bună situație posibilă pentru a se apăra contra forțelor concurenței sau a le influența în favoarea sa. Cum este posibil ca puterea combinată a acestor forțe să nu fie foarte evidentă pentru ansamblul concurenților, soluția pentru a pune la punct o strategie este de a analiza în profunzime sursele fiecărei forțe. Cunoașterea acestor surse profunde de presiune concurențială, clarifică forțele și slăbiciunile critice ale firmei, ilustrează într-o manieră vie poziția sa în sector, clarifică domeniile unde modificarea strategiei poate oferi cele mai mari rezultate și aduc la zi domeniile unde evoluția unde evoluția sectorului oferă perspectivele cele mai promițătoare sau amenințările cele mai periculoase. Prin sector de activitate se definește un grup de firme care fabrică produse aflate într-o strânsă relație de substituibilitate
Cele 5 forțe concurențiale – intrarea pe piață, amenințarea produselor de înlocuire, puterea de negociere a clienților, puterea de negociere a furnizorilor, rivalitatea între concurenții existenți – reflectă faptul că în cadrul unui sector concurența merge dincolo de partenerii care sunt instalați în sector. Se poate califica drept rivalitate lărgită concurența definită de această manieră mai generală.
5.1. Amenințarea noilor veniți
Noii veniți într-un sector aduc cu ei noi capacități, dorința de a cuceri o parte din piață și în mod frecvent, resurse substanțiale. Poate rezulta o scădere a prețurilor de ofertă sau o creștere a costurilor întreprinderilor existente, care își reduc rentabilitatea.
Întreprinderile care se diversifică prin achiziții într-un sector venind de pe alte piețe utilizează adesea resursele lor pentru a crea dezordine și trebuie deci considerat că achiziția realizată într-un sector cu intenția de a cuceri o poziție pe piață este o nouă intrare (un nou sosit) chiar dacă nici o entitate nouă nu a fost creată.
Amenințarea noilor veniți într-un sector depinde de obstacolele (sau barierele) la intrare existente și de reacția la care potențialii noi veniți se pot aștepta din partea concurenților existenți. Dacă obstacolele sunt importante și/sau dacă noii veniți se pot aștepta la vii represalii din partea concurenților bine stabiliți, amenințarea noilor veniți este slabă .
Barierele la intrare (obstacole la intrare)
Economiile de scară
– duc la scăderea costului unitar al unui produs (sau operații, sau funcțiuni care intră în procesul de producție al produsului)
– survin atunci când cantitatea produsă într-o perioadă crește și sunt un factor descurajant pentru noii veniți pentru că îi constrâng să demareze pe o scară vastă și riscă puternice reacții din partea firmelor existente sau aceștia demarează pe scară mică și suportă dezavantajele de cost.
Nici una din aceste opțiuni ne este de dorit.
Economiile de scară sunt prezente în toate funcțiile unei întreprinderi: fabricație, aprovizionare, cercetare și dezvoltare, comercializare, rețeaua de service, utilizarea forței de vânzare, distribuție etc.
Xerox și General Electric au cheltuit foarte mult pentru a descoperi aceste economii de scară pentru sectorul de organe centrale de ordinator (producție, cercetare, comercializare și service).
Câștigurile datorate repartizării costurilor fixe într-un sector sunt foarte mari dacă există costuri legate (acestea se înregistrează atunci când o firmă care obține produsul sau serviciul A posedă prin natura lucrurilor capacitatea de a fabrica produsul B – în agricultură este cazul produselor secundare).
Tot costuri legate intervin la repartizarea activelor necorporale (o marcă, un brevet, competențele). Costul de creație al unui activ necorporal nu se plătește decât o singură dată. El poate fi utilizat în continuare liber în alte întreprinderi (sub rezerva acceptării costurilor de adaptare).
Economiile de scară datorate integrării verticale determină pe noul venit fie să demareze integrat fie să suporte dezavantaje de cost sau excluderea accesului la anumiți factori de producție sau piețe dacă cea mai mare parte a concurenților stabiliți sunt integrați.
Diferențierea produselor: existența produselor diferențiate semnifică faptul că firmele bine stabilite au o imagine de marcă și o clientelă fidelă care vin dintr-o publicitate trecută, din diferențierea produselor sau pur și simplu din faptul de a fi fost primul care s-a instalat în sector; aceasta constrânge pe noii veniți la cheltuieli mari pentru a “distruge” fidelitatea clientelei existente; de obicei antrenează pierderi în perioada de început și cere destul de mult timp pentru acoperirea acestor pierderi; investițiile pentru instalarea unei imagini de marcă sunt forte riscante pentru că nu au nici o valoare reziduală
Nevoile de capital – obligația de a investi resurse financiare considerabile pentru a concura într-un sector, reprezintă un obstacol la intrare mai ales dacă capitalurile servesc drept cheltuieli de publicitate de șoc, riscante sau irecuperabile sau la cheltuieli de cercetare – dezvoltare. E posibil ca nu numai instalațiile de producție dar și elemente cum ar fi creditarea clientelei, stocurile, acoperirea pierderilor de început (demararea) să necesite capital. De exemplu Xerox a creat un important obstacol la intrare (din punct de vedere al capitalului angajat) atunci când a ales să închirieze mașini decât să le vândă, prin aceea că necesita un fond de rulment mai mare.
Astăzi marile firme dispun de resursele financiare necesare pentru a intra în aproape toate sectoarele dar capitalul masiv cerut de domenii precum fabricarea de ordinatoare sau minerit, limitează numărul noilor veniți potențiali. Chiar dacă sunt disponibile capitalurile pe piața financiară, intrarea în noul sector reprezintă un risc mare, reflectat în prime de risc importante pentru noul venit rezultând un avantaj pentru firmele deja implantate. În anumite sectoare, furnizorii contribuie financiar la noii veniți, în scopul dezvoltării propriilor vânzări. Aceasta atenuează obstacolele efective la intrare datorate importanței capitalului necesar.
Costurile de transfer. Prezența costurilor de transfer (costuri imediate, pe care cumpărătorul trebuie să le suporte pentru a trece de la un produs al unui furnizor, la altul) creează obstacole la intrare:
– costuri de reciclare a forței de muncă;
– costul echipamentelor auxiliare;
– costul de timp pentru a proba sau admite o nouă sursă de aprovizionare;
– costul de asistența tehnică;
– costul de remodelare a produsului;
– costuri psihologice, datorate rupturii relațiilor tradiționale.
Sunt cazuri când vânzătorul suportă costul de transfer.
Dacă aceste costuri sunt importante, noii veniți trebuie să ofere progrese considerabile privind costurile unitare sau rezultatele finale pentru ca și cumpărătorul să accepte abandonarea furnizorilor tradiționali.
Accesul la circuitele de distribuție. Faptul că noul venit trebuie să asigure distribuția produselor sale, poate crea obstacole la intrare. În măsura în care firmele existente folosesc deja circuitele de distribuție, noua firmă trebuie să convingă aceste circuite să accepte produsele sale cu ajutorul reducerilor de preț, sume pentru publicitate comună, sume care diminuează profitul.
Cu cât circuitele de gros sau de detail sunt mai restrânse și cu cât concurenții existenți le-au acaparat, cu atât intrarea în sector va fi mai dură.
Uneori aceste obstacole la intrare sunt așa de greu de depășit, că noua firmă trebuie să creeze un circuit de distribuție cu totul nou.
Avantaje de cost independente de scara de producție. Este posibil ca firmele existente să aibă avantaje de cost pe care nu le au noii veniți potențiali, indiferent de falia acestora:
– proprietatea tehnologiei produsului – brevete sau secrete privind concepția produsului;
– acces favorabil la materii prime (ex. zăcăminte cumpărate foarte ieftin);
– amplasări favorabile (vadul comercial);
– subvenții publice preferențiale (discriminatorii);
– curba de experiență sau de competență care determină strategii de preț bazate pe experiență
Unele avantaje sunt reale atunci când firmele pot păstra proprietatea experienței lor:
– ameliorarea metodei de lucru, creșterea eficacității;
– modificări de concepție a produselor care devin mai ușor de fabricat în urma acestor modificări;
– curbele de experiență sunt legate de cantitățile cumulate, totale produse pe toată perioada ciclului de viață al produselor.
Politica guvernamentală (a puterii). Statul poate limita sau chiar interzice intrarea în anumite sectoare (licențe, contingente import/export, limitând accesul la materii prime). Uneori restricțiile sunt subtile, referindu-se la respectarea normelor de poluare a aerului, apă sau la controlul produselor alimentare, al medicamentelor. Aceasta cere timp, deci capital blocat în stocuri. Uneori firmele existente au timp să-și formuleze strategii de ripostă.
Așteptarea unei riposte. Anticipațiile potențialului nou venit cu privire la reacțiile concurenților existenți pot influența asupra amenințării reprezentate de eventuala intrare (în sector). Condițiile care indică că o ripostă este foarte posibilă și deci care va descuraja noul venit, sunt următoarele:
– un trecut de riposte viguroase cu privire la noii veniți;
– firme deja stabilite, care dispun de resurse foarte importante pentru a reacționa (lichidități excedentare, capacitate de împrumut neutilizată, capacitate de producție excedentară suficientă pentru satisfacerea tuturor nevoilor viitoare probabile, o mare influență asupra circuitelor de distribuție sau a clienților).
– firme stabilite în sector care sunt foarte angajate în sector și care au active imobilizate importante;
– o creștere lentă a sectorului, care limitează capacitatea sectorului de a absorbi o nouă firmă, fără a scădea vânzările și rezultatele financiare ale firmelor existente.
5.2 Intensitatea rivalității între concurenții existenți
Rivalitatea între concurenții existenți ia forma cunoscută de manevre pentru obținerea unei poziții avantajoase cu ajutorul unei tactici fondată pe concurența prin preț, pe bătălii publicitare, pe introducerea de noi produse, pe ameliorarea serviciilor sau prin garanții acordate clientelei. Rivalitatea există pentru că unul sau mai mulți concurenți simt nevoia să-și amelioreze poziția lor acolo unde întrevăd această posibilitate. În cea mai mare parte a sectoarelor, acțiunile contra concurenței angajate de către o firmă, au efecte sensibile asupra concurenților ceea ce determină represalii sau eforturi pentru a contracara aceste acțiuni. Firmele sunt mutual dependente (interdependente).
Acest sistem de acțiuni și contraacțiuni poate sau nu să lase firma care ia inițiativa și chiar sectorul întreg într-o situație mai bună. Dacă acțiunile și contraacțiunile duc la o escaladă, este posibil ca toate firmele sectorului să sufere și să se regăsească într-o situație mai puțin bună ca precedenta.
Anumite forme de concurență, mai ales concurența prin preț, sunt foarte instabile și au toate șansele de a duce la o degradare a rentabilității sectorului în ansamblul său. Reducerile de preț sunt rapid și ușor asimilate de către întreprinderile rivale și, odată consimțite, ele diminuează încasările tuturor firmelor, excepție făcând cazurile când elasticitatea cererii în raport cu prețul este suficient de mare în sector.
Bătăliile publicitare sunt susceptibile de a mări cererea sau de a accentua diferențierea produselor în cadrul sectorului, în profitul tuturor firmelor.
În anumite sectoare, rivalitatea între firme este calificată drept “belicoasă”, “aspră” sau “îndârjită” în timp ce în alte sectoare ea este calificată “politicoasă” sau “de curtoazie”.
O rivalitate intensă rezultă din interacțiunea unor factori structurali:
Concurenți numeroși sau relativ echilibrați. Când firmele sunt numeroase, probabilitatea de apariție a “franc-tirorilor” (spărgătorii de pluton) este mare și anumite firme sunt tentate să creadă că pot întreprinde anumite acțiuni fără a fi remarcate. Chiar atunci când firmele sunt puține dar relativ echilibrate prin dimensiune și prin resursele cunoscute, poate apărea o instabilitate din intențiile de ieșire din pluton sau atunci când ele găsesc resursele necesare unei riposte viguroase și prelungite. Din contră, când sectorul este foarte concentrat sau dominat de una sau câteva firme, nu există deloc posibilitatea de a se înșela asupra forțelor relative ale firmelor; de asemenea, nu există această posibilitate nici acolo unde marile firme pot să impună o disciplină și să joace un rol de coordonare în sector, de exemplu prin fixarea unui preț director.
O creștere lentă a sectorului. O creștere lentă a sectorului transformă concurența într-un joc de partaj al pieței pentru firmele ce doresc să se extindă. În acest caz concurența este mult mai încrâncenată decât în situația când o creștere rapidă a sectorului garantează că firmele își pot ameliora rezultatele mulțumindu-se să progreseze în ritmul sectorului și în care ele pot fi în situația de a-și epuiza toate resursele financiare și umane pentru a se dezvolta în ritmul sectorului.
Costuri fixe sau costuri de stocare ridicate. Costurile fixe ridicate determină toate firmele de a utiliza din plin întreaga lor capacitate ceea ce se reduce adesea la o escaladare a reducerii prețurilor atunci când există capacități excedentare. Caracteristica importantă a acestor costuri este dată de proporția costurilor fixe în raport cu valoarea adăugată și nu de proporția costurilor fixe în raport cu costurile totale. Firmele ale căror costuri sunt formate în principal prin cumpărarea de factori de producție externi (și care au în consecință o valoare adăugată slabă) pot fi supuse unor presiuni enorme pentru a-și “încărca” capacitatea de producție până la punctul mort datorită slăbiciunii dată de proporția mare a costurilor fixe.
O situație asemănătoare este aceea când, produsele odată fabricate sunt foarte dificil sau costisitor de stocat. În acest caz firmele sunt foarte sensibile tentației de a scădea prețurile pentru a asigura vânzările. Această formă de presiune menține profiturile la un nivel scăzut – de exemplu producția anumitor produse chimice periculoase, întreprinderile de servicii, alimentele perisabile.
Absența diferențierilor sau a costurilor de transfer. Atunci când produsul sau serviciul este perceput ca o marfă de primă necesitate sau aproape, alegerea cumpărătorului se bazează în principal pe preț și/sau pe calitatea serviciului. Rezultă o presiune favorabilă unei concurențe intense prin preț și prin calitatea serviciilor oferite. Aceste forme de concurență sunt în mod particular explozive. De altfel, diferențierea produselor creează un strat de protecție împotriva războiului la care se dedau concurenții, pentru că cumpărătorii preferă produsele unui anumit vânzător, căruia îi sunt fideli. Costurile de transfer au efecte similare.
Creșteri ale capacității de producție în paliere importante. Atunci când economiile de scară impun creșteri ale capacității în paliere importante, aceste creșteri pot rupe, în mod periodic, echilibrul între cererea și oferta unui sector, mai ales când există riscul unei regrupări în timp ale creșterilor de capacitate. Sectorul se poate lovi de perioade de supracapacitate și de scăderi ale prețului – alternate cu perioade de subcapacitate de producție în sector și care sunt relativ benefice pentru concurenții sectorului.
Concurenți diverși. Concurenții ale căror strategii, origini, personalități și relații cu societățile mamă sunt diverse au obiective diferite în ceea ce privește maniera de a lupta contra concurenței. Este posibil să treacă momente dificile până să se înțeleagă de o maniera precisă intențiile reciproce și să se pună de acord asupra unui ansamblu de “reguli ale jocului” în cadrul sectorului. Decizii strategice corecte pentru un concurent vor fi eronate pentru ceilalți.
Concurenții străini cresc adesea diversitatea sectorului pentru că mediul în care au activat diferă și pentru că obiectivele lor sunt adesea diferite. Se întâlnesc de asemenea proprietari directori de mici firme industriale sau de servicii care se pot mulțumi cu o rată a profitului inferioară normalului cu scopul de a-și menține independența pe care le-o asigură proprietatea firmei, în timp ce aceste randamente sunt inacceptabile și pot să pară iraționale unui concurent ale cărui acțiuni sunt deținute de un public foarte larg. În aceste sectoare, poziția firmelor mici poate limita rentabilitatea întreprinderilor mai mari. În același mod, firmele care consideră o piață ca un debușeu pentru o capacitate excedentară (cum se întâmplă în cazul dumpingului), vor adopta măsuri contrare firmelor ce consideră piața respectivă ca principalul lor debușeu.
În sfârșit, diferențele în relațiile întreținute de către unitățile concurente cu societățile mamă sunt o sursă importantă în sânul unui sector. De exemplu o unitate care face parte dintr-un lanț de întreprinderi verticale în cadrul unei societăți pe acțiuni, poate foarte bine să adopte obiective diferite poate chiar opuse de cele ale unei firme libere în mișcările sale cu care ea concurează în același sector. Sau o unitate care este o “vacă de muls” în ansamblul afacerilor societății mamă se va comporta de manieră diferită de o firmă care se dezvoltă având în vedere o creștere pe termen lung datorită cerințelor impuse de societatea mamă.
Jocuri strategice ridicate. Rivalitatea este încă mai explozivă într-un sector dacă reușita în acest sector reprezintă un joc important pentru mai multe firme. Este, de exemplu posibil ca o firmă diversificată să atașeze o mare importanță reușitei sale într-un sector particular, pentru a urmări strategia sa de ansamblu. O firmă ca Bosch, Sony sau Philips poate considera ca imperativ să se implanteze solid pe piața americană pentru a-și asigura un prestigiu mondial sau credibilitate tehnologică. În situații de acest fel, nu numai că obiectivele acestor firme pot fi foarte diverse dar ele pot de asemenea să fie destabilizatoarea pentru că ele vizează expansiunea și implică o voință potențială de sacrificare a rentabilității.
Obstacole la ieșire ridicate. Barierele la ieșire sunt factori economici, strategici și afectivi care mențin firmele să concureze în anumite sectoare de activitate, chiar dacă ele obțin randamente scăzute sau chiar negative asupra investițiilor. Principalele surse de obstacole la ieșire sunt următoarele:
– active specializate – activele foarte specializate, legate de un tip de activitate sau de un amplasament determinat, care au o slabă valoare de lichidare sau costuri ridicate de transfer sau de conversie;
– costuri fixe de ieșire – acestea cuprind acordurile cu mâna de lucru, costurile de repunere în funcțiune, menținerea capacității de producție de piese detașate, etc.;
– interrelații strategice – pot exista între unitatea în cauză și alte unități ale societății interrelații privind imaginea, capacitatea de comercializare, accesul la piețele financiare, reparația instalațiilor, etc. Aceste interrelații pot fi atât de puternice încât firma atașează o importanță strategică ridicată menținerii sale în acest sector de activitate;
– obstacole afective – directorii nu doresc să ia decizia de ieșire, justificată în plan economic, pentru că ei se identifică cu afacerea respectivă din loialitate față de angajați, din teamă față de propria carieră, din orgoliu, sau din alte motive;
– restricții guvernamentale sau sociale – se referă la interdicțiile sau la puternicele incitații guvernamentale ce vizează împiedicarea ieșirii unei întreprinderi din cauza pierderilor de locuri de muncă și a efectelor economice regionale. Când obstacolele la ieșire sunt ridicate, capacitatea excedentară rămâne în sector și firmele care pierd bătălia competiției nu abandonează. Ele se agață cu îndârjire și tocmai datorită slăbiciunii lor, trebuie să se recurgă la tactici extreme. De aici rezultă că uneori rentabilitatea sectorului în ansamblu rămâne în mod constant scăzută.
5.3. Presiunea exercitată de către produsele de înlocuire
Toate firmele unui sector sunt, în sensul larg al termenului, în concurență cu sectoarele care fabrică produse de înlocuire. Acestea din urmă limitează randamentele potențiale ale sectorului: ele impun un plafon al prețurilor pe care firmele sectorului le pot preleva cu profit. Cu cât produsele de înlocuire oferă o posibilitate interesantă la nivelul prețului, cu atât plafonul, de care se lovesc profiturile sectorului, este mai rezistent.
Este lecția pe care o învață astăzi producătorii de zahăr, confruntați cu comercializarea la scară mare a siropului de porumb cu o doză ridicată de fructoză, care este un produs de înlocuire a zahărului; este lecția învățată de producătorii de acetilenă și de mătase artificială, confruntați cu o concurență foarte vie din partea producătorilor altor materii, mai puțin costisitoare, care se pretează la aceleași utilizări. Produsele de înlocuire nu limitează profiturile numai într-o perioadă normală, ele reduc și supraprofiturile pe care un sector le poate obține în perioadele de expansiune. În 1978, producătorii de materiale de izolație din fibră de sticlă au profitat de o cerere fără precedent, datorită costurilor ridicate de energie și a iernii foarte friguroase. Dar abundența de produse de înlocuire în domeniul izolației, cum ar fi celuloza, vata de sticlă și spuma de polistiren, a temperat capacitatea sectorului de a crește prețurile. Aceste produse de substituire nu pot decât să întărească limita de care se lovește rentabilitatea, pentru că valul imediat de extindere a uzinelor a gonflat suficient capacitatea pentru ca aceasta să satisfacă cererea (și chiar mai mult).
Identificarea produselor de substituire constă în căutarea altor produse care pot îndeplini aceeași funcție ca produsele sectorului. Această sarcină cere uneori multă ingeniozitate și poate conduce analiza în sectoare de activitate în aparență foarte îndepărtate de sectorul inițial. Astfel, agenții de schimb bursier se lovesc din ce în ce mai mult de concurența produselor de înlocuire cum sunt proprietățile funciare, asigurările sau fondurile de pe piața monetară sau chiar depozite bancare pe termen. Această concurență este întărită de rezultatele mediocre ale pieței monetare și de grija protejării economiilor.
Este posibil ca situația sectorului față de produsele de înlocuire să depindă de acțiunile colective ale sectorului. De exemplu, dacă publicitatea unei singure firme nu este suficientă pentru a susține poziția sectorului în fața produselor de înlocuire, o publicitate masivă și susținută a ansamblului organismelor sectorului este susceptibilă să amelioreze situația colectivă. O argumentație identică se aplică reacțiilor colective în domeniul ameliorării calității produsului, eforturilor de comunicație, tentativelor vizând asigurarea unei mai mari accesibilități a produsului, etc.
Produsele de înlocuire care trebuie supravegheate cel mai mult sunt (1) cele a căror evoluție merge în sensul ameliorării raportului calitate/preț față de acela al produsului sectorului sau (2) cele care sunt fabricate în sectoare în care profiturile sunt ridicate. În acest din urmă caz, produsele de înlocuire intră adesea în scenă rapid dacă anumite evenimente duc la agravarea concurenței în sectoarele unde sunt fabricate, concurență care determină reduceri de preț sau ameliorarea calității. Analiza acestor tendințe este importantă atunci când este vorba de a decide dacă este convenabil să se adopte o strategie de eliminare a produsului de înlocuire sau să se elaboreze un plan strategic care consideră acest produs ca un factor inevitabil.
În sectorul asigurării securității, sistemele de alarmă electronice oferă – exemplul un produs de înlocuire puternic. În plus, aceste sisteme nu pot decât să câștige în importanță pentru că serviciile de securitate, pe bază de forță de muncă, se lovesc de o escaladă inevitabilă a costurilor, în timp ce sistemele electronice au toate șansele de a-și ameliora calitatea și de a le scădea costurile.
În acest caz, reacția adecvată a firmelor de securitate constă, fără îndoială în a oferi combinații de securitate și de sisteme electronice, în a redefini rolul gardianului pentru a-l face operator competent, și nu de a încerca eliminarea sistemelor electronice pe toată linia.
5.4. Puterea de negociere a clienților
Clienții luptă în sectorul din amonte constrângând la scăderi de preț, negociind servicii "întinse" sau de calitate mai bună, "jucând" (jonglând) între un concurent sau altul. Toate aceste acțiuni se exercită pe cheltuiala și afectând rentabilitatea sectorului. Puterea pe care o posedă fiecare din grupurile importante de clienți ai sectorului depinde de un anumit număr de caracteristici relative la situația sa pe piață și de importanța relativă a achizițiilor pe care le face din sector în ansamblul afacerilor sale. Un grup de clienți este puternic dacă prelevă următoarele condiții:
Acest grup este concentrat sau cumpără cantități importante în raport cu cifra de afaceri a vânzătorului. Dacă achizițiile unui anumit client reprezintă o fracție importantă a cifrei de afaceri, operațiile acestui client au o mare pondere asupra rezultatelor. Clienții ale căror achiziții sunt masive, sunt forțe în mod particular puternice dacă sectorul se caracterizează prin costuri fixe considerabile cum ar fi rafinăriile de petrol sau industriile chimice de bază: miza privitoare la deplina utilizare a capacității devine mai ridicată.
Produsele cumpărate din sector reprezintă o parte importantă a costurilor sau a achizițiilor clientului. Clienții sunt înclinați să cheltuiască resursele necesare pentru a se informa cu scopul de a obține un preț favorabil și de a face achiziții selective. Când produsul vândut de către sector reprezintă o mică fracție a costurilor clientului, acesta din urmă este în general mai puțin sensibil la preț.
Produsele cumpărate din sector sunt standardizate sau nediferențiate. Clienții, căutând să-și minimizeze cheltuielile, vor căuta produsele cu cost minim ceea ce duce la un fel de licitație inversă.
Costurile de transfer cu care grupul de clienți este confruntat sunt slabe. Costurile de transfer leagă clienții de vânzători particulari și clientul dispune de o putere mai mică dacă aceste costuri de transfer sunt puternice (ridicate).
Grupul de clienți are profituri slabe. Acest fapt "împinge" spre reducerea costurilor de cumpărare. În general, clienții a căror rentabilitate este puternică, sunt mai puțin sensibili la preț (cu condiția ca articolul să nu reprezinte părți importante din costurile lor) și pot adopta o viziune pe termen lung cu scopul de a menține sănătatea comercială a furnizorilor lor.
Clienții reprezintă o amenințare credibilă de integrare spre amonte. Dacă clienții sunt deja parțial integrați sau constituie o amenințare credibilă de integrare spre amonte, ei sunt în măsură să ceară concesii în cursul negocierilor. Marile firme de automobile, General Motors și Ford au reputația de a utiliza ca armă de negociere amenințarea unei producții integrate. Ele se angajează în practică într-o integrare modulată: fabricând ele însele anumite elemente de care au nevoie pentru o piesă dată și le cumpără pe celelalte de la furnizori exteriori. Nu numai că amenințarea de integrare este evidentă și devine mai credibilă, dar fabricarea parțială în cadrul firmei oferă o cunoaștere detaliată a costurilor, fapt ce este de mare ajutor în cadrul negocierilor. Puterea clienților poate fi neutralizată în parte dacă firmele sectorului reprezintă o amenințare de integrare în amonte.
Produsul sectorului nu influențează asupra calității produselor sau serviciilor clientului. Când calitatea produselor clientului ține în mare măsură de produsele sectorului, clienții sunt în general mai puțin sensibili la preț. Printre sectoarele unde se întâlnește această particularitate, se numără echipamentele de exploatare petrolieră a căror disfuncționalitate poate antrena pierderi enorme, componentele instrumentelor medicale electronice sau instrumentelor electronice de verificare a căror calitate exercită o mare influență asupra sentimentului pe care utilizatorul îl are cu privire la calitatea instrumentelor.
Clientul dispune de informare completă. Dacă clientul dispune de o informare completă asupra cererii, prețurile reale ale pieții și chiar costurile furnizorilor, el are astfel mijloace mai mari de presiune în negociere decât dacă dispune de informare mediocră. Cu o informație mai completă clientul este mai în măsură să se asigure că beneficiază de prețul cel mai favorabil și să contraatace atunci când furnizorii pretind că supraviețuirea lor este amenințată
Se poate considera că tot ceea ce este la originea puterii clienților este la originea puterii nu numai a consumatorilor dar și a clienților industriali și comerciali. Este suficient să se modifice cadrul de referință. Consumatorii tind să fie mai sensibili la preț dacă cumpără produse nediferențiate, scumpe în raport cu veniturile lor, sau tipuri de produse a căror calitate nu este importantă pentru ei.
Puterea grosiștilor și detailiștilor, în calitate de cumpărători, se fondează pe aceleași reguli. Detailiștii pot crește puterea lor de negociere față de fabricanți dacă reușesc să exercite o influență asupra deciziilor de cumpărare ale consumatorilor finali. Grosiștii pot de asemenea să-și întărească puterea de negociere dacă sunt capabili să influențeze deciziile de cumpărare ale detailiștilor sau ale firmelor cărora ei vând.
Modificarea puterii clienților
Atunci când suita de decizii strategice ale unei firme cliente se schimbă, puterea clienților crește sau scade în mod natural. În sectorul de confecții de exemplu, pe măsură ce clienții fabricilor de confecții (marile magazine sau magazinele de confecții) s-au concentrat și controlul trece în mâinile marilor lanțuri de magazine, sectorul este supus la presiuni din ce în ce mai puternice și marjele lor sunt diminuate. Sectorul nu a fost suficient de capabil să diferențieze produsele sale sau să creeze costuri de transfer de natură să interzică ieșirea clienților astfel încât aceste tendințe să fie neutralizate. Între altele, afluxul de importuri nu a aranjat nimic. Trebuie considerat că alegerea grupului de clienți la care se va vinde este o decizie strategică fundamentală pentru o firmă. O firmă își poate ameliora poziția sa strategică dacă ea găsește clienții care sunt mai puțin în măsură să exercite asupra ei efecte defavorabile. În alți termeni ea trebuie să procedeze la o selecție a clienților. Este rar ca toate grupele de clienți ai unei firme să posede o putere egală. Chiar dacă o firmă vinde unui singur sector acesta cuprinde de obicei segmente care au mai puțină putere ca altele și care prin aceasta sunt mai puțin sensibile la preț. De exemplu, piața de piese de schimb este pentru cea mai mare parte a produselor mai puțin sensibilă la preț ca piața produselor noi.
5.5. Puterea de negociere a furnizorilor
Furnizorii pot dispune de o putere de negociere față de organismele unui sector amenințând cu creșterea prețului sau cu reducerea calității produselor sau serviciilor cumpărate. Furnizorii puternici au astfel posibilitatea de a comprima rentabilitatea unui sector dacă acesta este incapabil să repercuteze în prețurile sale creșterea costurilor. Crescând prețurile lor, firmele chimice au contribuit astfel la eroziunea profiturilor fabricanților de ambalaje pentru aerosoli pentru că acești fabricanți nu aveau decât o libertate limitată de a crește prețurile lor față de concurența intensă a clienților lor care fabricau ei însăși ambalaje.
Condițiile care asigură puterea furnizorilor tinde să reflecte condițiile care garantează puterea clienților. Un grup de furnizori este puternic dacă următoarele condiții prevalează:
a) Grupul de furnizori este dominat de câteva firme și este mai concentrat decât sectorul căruia ei vând. Furnizorii care vând la clienți mai dispersați au în general posibilitatea de a exercita o influență considerabilă asupra prețurilor lor, asupra calității și a condițiilor de cumpărare.
b) Când furnizorii nu sunt obligați să lupte contra produselor de înlocuire. Puterea furnizorilor chiar importanți și foarte mari, poate fi învinsă dacă aceștia trebuie să lupte împotriva produselor de înlocuire. De exemplu, furnizorii care fabrică diverse feluri de edulcolanți (îndulcitori) se lovesc de o puternică concurență în numeroase situații, chiar dacă firmele au o dimensiune mai mare decât cea a clienților.
c) Când sectorul nu este un client important al grupului de furnizori. Când furnizorii vând la diferite sectoare și sectorul nostru nu reprezintă o parte importantă din vânzări, furnizorii sunt mult mai înclinați să-și exercite puterea lor. Dacă sectorul este un client important, soarta furnizorilor va fi mult mai dependentă de sector, și aceștia vor dori să se protejeze oferind prețuri rezonabile și asistență în domeniul cum ar fi cercetarea și dezvoltarea sau constituirea grupurilor de presiune (vezi exemplul sectorului zahărului care, foarte organizat fiind, a făcut mari presiuni în Uniunea Europeană în momentul apariției izoglucozei pe piață, ca înlocuitor al zahărului).
d) Când produsul furnizorilor este un mijloc de producție important în sectorul de activitate al clientului. În acest caz acest factor de producție joacă un rol foarte important în rezultatele procesului de fabricație sau în calitatea produselor clientului. Furnizorii au în acest caz o mai mare putere, în particular când mijlocul de producție nu se poate stoca, ceea ce împiedică clientul să constituie stocuri de rezervă.
e) Când grupul de furnizori a diferențiat produsele sale sau au stabilit costuri de transfer. Diferențierile sau costul de transfer care amenință clienții, reduc posibilitatea acestora de a jongla între un furnizor sau altul. Efectul este invers dacă furnizorul știe că el va trebui să suporte costuri de transfer.
f) Când grupul de furnizori constituie o amenințare credibilă de integrare în aval. În acest caz capacitatea sectorului de a-și ameliora condițiile de cumpărare se lovește de un tampon. Când ne gândim la furnizori vizăm în mod obișnuit firmele. Dar trebuie în mod egal, să considerăm și forța de muncă drept furnizor care poate exercita o mare influență în numeroase sectoare. Numeroase probe empirice arată că angajați foarte competenți sunt foarte dificil de găsit pe piață sau o forță de muncă foarte bine organizată din punct de vedere sindical, poate preleva prin negocierile lor, o parte substanțială a profiturilor potențiale ale sectorului. Principiile care permit de a determina care este puterea potențială a forței de muncă, privită ca furnizor, sunt aceleași ca cele deja prezentate. Ceea ce trebuie adăugat pentru a putea aprecia puterea forței de muncă este gradul său de organizare și măsura în care oferta unei forțe de muncă calificată rară se poate dezvolta. Dacă forța de muncă este foarte bine organizată sau dacă oferta de forță de muncă nu poate crește, puterea forței de muncă poate fi ridicată.
Condițiile care determină puterea furnizorilor se pot schimba și ele fac frecvent obiectul controlului firmei. Totuși ca și în cazul puterii clienților, o firmă poate uneori să-și amelioreze situația sa prin strategia pe care o adoptă. Ea poate intensifica amenințarea unei integrări spre aval, să caute să suprime costurile de transfer, etc.
5.6. Statul, ca arbitru părtimitor
În această ipostază, interesează efectele intervențiilor statului asupra obstacolelor la intrare, asupra obstacolelor la ieșire sau asupra condițiilor în care se desfășoară concurența într-un sector. Prin faptul că statul este un client major sau un furnizor important al numeroase sectoare de activitate el poate influența direct sau indirect asupra structurii unor sectoare. Exemplul cel mai la îndemână este sectorul industriei de apărare, pentru care statul este cel mai mare client dar mai pot fi citate și alte exemple cum ar fi: acordarea de licențe de import sau d export, subvenționarea anumitor activități sau din contră, taxarea suplimentară a acestora.
Statul influențează concurența într-un sector de activitate prin anumite măsuri de politică economică pe care le adoptă. Intervenția statului deplasează echilibrul pieței într-un punct care nu este optim (față de optimul lui Paereto care se definește ca fiind starea în care orice modificare ar presupune impietarea intereselor cel puțin a unui singur actor pe piață). Cu cât implicarea statului este mai profundă și mai complexă, cu atât aceasta se face cu pierderi mai mari. Însăși impozitarea activităților curente este generatoare de stări suboptimale; acesta este de altfel argumentul principal al partizanilor reducerii fiscalității. Aici avem de-a face cu un paradox: statele sărace, pentru a realiza încasările bugetare necesare au o rata a fiscalității ridicată materializată de multe ori prin impozitarea importurilor și/sau a exporturilor și care este repartizată pe o paletă scăzută de activități; spre deosebire de acestea, statele dezvoltate își pot permite să scadă rata fiscalității întrucât ele pot repartiza efortul fiscal pe o paletă mult mai largă de activități. Distorsiunile introduse astfel în economie sunt cu mult mai mici în cazul statelor a căror rată de impozitare este mai mică.
În mod frecvent factorii politici au o mare influență asupra rolului statului. Fiecare intervenție a guvernului în favoarea unei companii, de stat sau private, prin achiziții preferențiale, acordarea de credite sau garanții guvernamentale, scutire sau reeșalonări de taxe și impozite, toate acestea sunt generatoare de pierderi care în final vor fi acoperit prin impozitele plătite de restul economiei. Ca exemple în acest sens se pot cita: acordarea de scutiri și amânarea de la plata TVA în cazul privatizării societății “Dacia Pitești” față de concurentul direct pe piața internă Daewo, favorizarea prin scutirea de la plata impozitului pe profit pentru o anumită perioadă de timp acordată în mod discriminatoriu numai investitorilor străini, licențe acordate pentru importul sau exportul unor produse în momentul când acestea se află în punctele vamale, etc.
În anumite situații statul poate influența favorizând sau frânând dezvoltarea unui sector față de produsele de în locuire. De exemplu, în țările UE este încurajată producția de rapiță sau de sfeclă de zahăr care urmează să fie folosite pentru obținerea de ulei sau alcool cu destinația de carburant. Un exemplu de protecție a unui sector tradițional în defavoarea unui sector emergent îl oferă tot țările UE în care producția de inulină, un edulcolant (îndulcitor) înlocuitor al zahărului, a fost limitată prin cote de producție acordate pe baze istorice. Consecința directă este că astfel, cultivatorii de sfeclă de zahăr sunt protejați față de cultivatorii de cartofi sau porumb, plante ce reprezintă materia primă pentru inulină.
Statul poate influența rivalitatea între concurenții unui sector acționând asupra creșterii sectorului, asupra structurii costurilor, asupra mijloacelor financiare sau asupra celor fiscale iar pârghiile prin care exercită această acțiune pot fi forte diferite. În orice caz, orice intervenție pe piață este de natură să inducă distorsiuni și, în mod voluntar sau nu, favorizează anumiți actori și îi defavorizează pe alții.
6. Influența politicilor comerciale asupra prețurilor
6.1. Noțiunea de surplus
6.1.1. Surplusul producătorului sau venitul net al factorilor ficși
Considerăm o exploatație agricolă care realizează un produs y de preț p cu un factor variabil x de preț w și un factor fix k care poate reprezenta munca sau capitalul personal al exploatantului agricol.
Funcția de producție y = f(x,k) – crescătoare în x și k poate fi inversată pentru a găsi:
x = f(y,k),
care exprimă nevoile de factor variabil x necesar pentru a asigura nivelul de producție y. Acestei funcții i se poate asocia o funcție de cost variabil:
C(y,w,k) = w·x = w·f(y,k).
Aceasta permite să se stabilească funcția de ofertă a întreprinderii care optimizează venitul net al factorilor ficși (V.N.F.F.).
Criteriul de maximizare al V.N.F.F. va fi egalitatea între prețul pieții și costul marginal.
V.N.F.F.= p·y – C(y,w,k)
V.N.F.F. este maxim când:
,
unde Cy = cost marginal. Din punct de vedere grafic, avem ariile a+b pentru încasări și aria b pentru costul variabil (fig.20).
Aria "a" reprezintă deci restul care poate fi afectat factorilor ficși. Este surplusul producătorului sau VNFF, uneori numit cvasi – rentă căci servește la remunerarea resurselor investite în întreprindere. Efectul creșterii prețului produsului (fie ca urmare a unei intervenții publice, fie ca urmare a deschiderii spre schimburi internaționale) va fi ușor de măsurat prin diferența între variația de încasări c+d și variația de costuri d (fig.21).
FIG.20. Surplusul producătorului sau venitul net al factorilor ficși – V.N.F.F.
P,C
Cy(y,w,k) funcția de
p ofertă
a
b
y Y
Câștigul de VNFF sau de surplus al producătorului datorat creșterii prețului va fi deci dat de aria c cuprinsă între funcția de ofertă și cele două drepte de prețuri. În practică acest calcul (demers) se face la nivel de ramură și deci în acest caz aria c reprezintă câștigul de VNFF al ansamblului de producători din ramura respectivă.
FIG. 21. Creșterea prețului și efectul asupra V.N.F.F.
P,C
Funcția de
P2 ofertă
c
P1
d
y1 y2 y
6.1.2. Surplusul consumatorului final
Noțiunea de surplus al consumatorului a fost introdusă de inginerul francez Jules Dupuit. Surplusul este definit ca excedentul de disponibilitate de a plăti a unui consumator față de o cheltuială efectivă.
Prețul p al produsului, stabilit pentru o cantitate q, nu reprezintă decât prețul maxim gata a fi plătit pentru ultima unitate de produs consumată (fig. 22).
Fig. 12. Disponibilitatea marginală de plată și surplusul consumatorului.
p
p1
p2 p(q)
p3
p4
1 2 3 4 q ,
În figura 22, consumatorul este gata să plătească p1, pentru prima unitate de produs, p2 pentru a doua unitate de produs ș.a.m.d., pn pentru a n -a unitate de produs. Pentru a obține n unități el este deci gata a plăti:
și de fapt el plătește .
Diferența reprezintă un câștig de utilitate pentru consumator numită ''surplusul consumatorului''.
FIG. 23. Surplusul consumatorului și variația acestuia când produsul este divizibil până la nivel de unitate
p
a
p P(q)
b
c
p1
d e
q q1 q
În cazul în care fiecare unitate de produs reprezintă o cantitate infinitezimală, ipoteză numită de divizibilitate, surplusul consumatorului reprezintă diferența între disponibilitatea totală de plată și plata efectivă.
În figura 23, această disponibilitate este aria a (pentru prețul pieței P=p). Atunci când prețul pieței cu care consumatorul este confruntat scade (din p în p1), variația de surplus al consumatorului poate fi utilizată ca indicator, ca măsură monetară a variației de utilitate a consumatorului Uc (Uc = b + c , în figura 23).
Aplicarea conceptului de surplus la nivelul ramurii pentru a măsura, de manieră monetară, câștigul de utilitate al grupului întreg de consumatori presupune că repartiția individuală a veniturilor este considerată drept optimală. Utilizarea practică a acestor noțiuni nu trebuie făcută uitând ipotezele avute în vedere la definirea lor.
6.2. Măsurarea câștigurilor datorate schimburilor internaționale în situația de echilibru parțial
(Echilibrul parțial – analiza se referă la o piață sau la un sector dar nu ia în calcul ansamblul economiei). Nu se studiază deci în mod sistematic implicațiile unei anumite politici (agricole) asupra utilizării factorilor, asupra echilibrelor piețelor lor sau asupra remunerării factorilor. Se neglijează interacțiunile între sectoare. Marile echilibre: utilizarea forței de muncă, utilizarea resurselor, balanță de plăți, balanță comercială globală nu sunt incluse în analiză. Această limită nu este foarte serioasă totuși atâta timp cât este vorba de un sector a cărui parte în PIB rămâne modestă – cazul agriculturii în țările industrializate. Atunci când ponderea acestui sector este mai importantă – cazul agriculturii țărilor în curs de dezvoltare – sunt necesare analize mai complexe, în termeni de echilibru general pentru a face aceste analize mai pertinente.
Se consideră fie două țări formând o zonă izolată de restul lumii, fie o țară confruntată cu o zonă numită ''restul lumii''. Se urmărește situația unui produs în cele două țări. În țara considerată, care are avantaje comparative față de țara străină, echilibrul pieței se realizează la un preț pa și o cantitate qa produsă. În țara străină, pentru același produs echilibrul se realizează la prețul Pa și cantitatea Qa. Acestea sunt valabile în situația de autarhie.
FIG. 24. Măsurarea câștigurilor în cazul schimburilor internaționale
Țara considerată Piața internațională P Țara străină
Pa O(P)
o(p) X(P)
P=p d P c d
C(P)
a b b
M(P)
c(p)
qa q M=x q Qa Q
În cazul realizării schimburilor între cele două țări, echilibrul internațional se realizează la un preț P = p, preț care egalizează oferta la export și cererea la import din produsul respectiv. Acest preț de echilibru internațional este cuprins Pa și pa (prețurile de autarhie pentru cele două țării).
Prețul crește în țara luată în considerare și ca urmare consumatorul pierde suprafața a. În schimb producătorul câștigă în surplus (remunerarea factorilor ficși), suprafața a + b. Colectivitatea țării în considerare câștigă deci, în ansamblul său, dacă producătorii ar putea vărsa consumatorilor compensația “a” pentru ai convinge să adopte liberul schimb. Ei ar rămâne câștigătorii ai unui sold pozitiv (suprafața “b”).
De asemenea , țara străină, printr-un raționament paralel beneficiază de un câștig “d” care este soldul între câștigul consumatorilor c + d care depășește pierderea de surplus al producătorilor “c”.
Astfel colectivitatea în ansamblul ei degajează un câștig în cele două țării în urma deschiderii frontierelor pentru schimburile comerciale, dar efectele asupra grupurilor sociale, producători și consumatori sunt inverse între cele două țării. În măsura în care se pot compensa grupurilor defavorizate, adoptarea liberului schimb în această situație este de preferat autarhiei.
6.3 Măsurarea câștigurilor datorate impunerii taxelor vamale la importuri
Taxele vamale sunt sume prelevate asupra importurilor la trecerea frontierei. Se disting taxe vamale fixe și taxe vamale proporționale cu prețul.
O taxă vamală fixă este o sumă dată în unități monetare pe unitatea de produs importat. Taxele proporționale cu prețul sau “ad valorem” sunt stabilite în procent din preț. Relația între prețul interior și prețul mondial este diferită în cele două cazuri.
taxă fixă () p = Pm +
taxă proporțională ( t ) = Pm ( 1 + t )
p = prețul interior
Pm = prețul mondial
Cazul unei țării mici și a unei taxe fixe
Cazul unei țări mic este similar celui unui agent economic (producător, consumator) confruntat cu piața concurențială: prețul mondial este un preț fix pentru aceasta, talia economică mică nu îi permite să influențeze echilibrul mondial și deci nici prețul la care se fac tranzacțiile internaționale. Astfel, oricare ar fi importanța sa, cererea unei țări mici va rămâne mică în fața ofertei mondiale și prețul va rămâne fix la nivelul Pm. În alți termeni , oferta mondială este slab elastică în raport cu prețul și este reprezentată printr-o dreaptă orizontală, paralelă cu ordonata în punctul Pm.
FIG. 25. Măsurarea efectului taxelor vamale asupra prețului
C(p) O(p)
P
p’= Pm + a b c d e
Pm Oferta mondială
X(Pm)
O0 O1 m C1 C0 m1 m0
În partea stângă se reprezintă echilibrul domestic (interior) – parțial, pentru un singur bun al țării importatoare.
În situația de liber schimb, cererea națională este confruntată unei oferte mondiale slab elastice fixate la nivelul de preț Pm. La acest preț, consumul se stabilește la nivelul Co în timp ce producția este în Oo< Co. Rezultă o cerere de import > = Co – Oo. Se poate reprezenta mo în al doilea sistem de axe, care se referă la piața mondială. Dreapta de import este obținută prin diferența orizontală între oferta și cererea națională.
Instaurarea unei taxe vamale, modifică termenii schimbului: totul se petrece ca și cum dreapta ofertei mondiale ar fi ridicată la un nivel de preț superior Pm + . Un astfel de preț determină o cerere de import m1 inferioară lui m0; este vorba de efectul protecționist al taxelor vamale.
Efectul taxelor vamale:
– efectele asupra prețului interior –
– acesta crește pentru că prețul mondial este exogen, adică ne-influențat de dreptul prelevat de țara importatoare ;
– în situația inițială, când = 0, avem p = Pm; în situația finală, când > 0, Pm+ > Pm;
– efectele asupra schimburilor –
– efectele asupra schimburilor sunt consecința variației de preț pe piața interioară: cum prețul crește, producția crește (O1>O0), consumul scade (C1< Co) și de asemenea importurile scad m1> mo; ca urmare, protecția prin taxe vamale restrânge schimburile;
– efectele asupra cheltuielilor consumatorilor –
– suma cheltuită pentru produsul protejat al cărui preț crește și volum consumat diminuează depinde de elasticitatea cererii; dacă produsul în cauză are o cerere inelastică, această sumă se mărește considerabil. Practic cheltuielile consumatorilor cresc cu creșterea prețului. Acesta este cazul produselor de bază sau a numeroase produse agricole sau agroalimentare. Din contră, pentru un produs cu cerere elastică, suma totală cheltuită diminuează;
– rezultă că greutatea protecției va fi suportată de către consumator și mai ales de cei ale căror venituri sunt slabe. De notat că în acest caz, consumatorii cheltuiesc mai mult pentru a consuma mai puțin. Nu există deci nici un dubiu că ei suferă o pierdere de bunăstare pe care o putem măsura mai precis prin lumina pierderii de surplus. Cum prețul interior crește din Pm în p', pierderea de bunăstare a consumatorilor este dată de suma ariilor a + b + c + d (vezi fig. 25). Dacă instituirea taxelor vamale viza mai degrabă alte obiective, aceasta nu rămâne fără repercursiuni importante pentru cumpărătorii bunului protejat. Astfel o protecție la frontieră nu are numai efecte asupra producătorilor și asupra volumului de schimburi, ea îngreunează costul alimentației și scumpește costul de aprovizionare în materii prime al activităților de transformare a produselor agricole (crescători, industria alimentară, etc.);
– efectele asupra veniturilor producătorilor –
– Încasările producătorilor nu pot decât să crească căci cantitățile produse, ca și prețurile cresc în urma instaurării taxei vamale. Pentru a face bilanțul efectelor asupra veniturilor trebuie să se țină cont de costuri. Noțiunea de surplus al producătorului – respectiv valoarea adăugată care corespunde remunerării factorilor ficși permite să se precizeze efectele protejării prin taxe vamale asupra transferurilor de venit. Variația de surplus al producătorului este pozitivă și este egală cu aria a în figura 25. În cazul țărilor importatoare nete, câștigul de bunăstare al agricultorilor ca urmare a taxei vamale este slab față de încărcătura care este prelevată de la utilizatorii bunului respectiv. Raportul de câștig în surplusul producătorului / pierdere a consumatorilor este de a/ a + b + c + d;
– efectele asupra balanței comerciale –
– Aceasta se ameliorează. Valoarea importurilor și deci și perechea lor – încasările exportatorilor străini – scad. De notat că această scădere este datorată în mod unic efectului de volum din cauza ipotezei de țară mică care presupune o absență a impactului asupra cursurilor mondiale;
– efectele asupra bugetului statului –
– Instaurarea taxei vamale creează o încasare bugetară. Taxele vamale ameliorează finanțele publice ale unei țări importatoare. În figură această încasare vamală este echivalentă cu aria c.
6.4 O politică simetrică de susținere a prețurilor când țara este exportatoare: subvențiile la export
Perechea taxelor vamale, subvențiile la export, poate fi reprezentată după o schemă simetrică cu precedenta. Echilibrul domestic este acum caracterizat printr-o producție superioară cererii interne. Excedentul îl constituie exporturile și permite să se traseze dreapta ofertei de export din al doilea sistem de coordonate.
În urma analizei se poate demonstra că utilizarea subvențiilor la export are următoarele efecte:
creșterea prețurilor interioare
creșterea exporturilor
pierderea bunăstării consumatorilor interni.
FIG. 26. Efectul subvențiilor la export asupra prețului.
P
C O
a’ b’ c’ d’ e’
Q (Producție, Consum) Schimburi
Țara exportatoare Piața mondială
Pierderile consumatorilor (- a’ – b’) sunt depășite, într-adevăr, în volum, de câștigurile producătorilor (a' + b' +c') dar apare și un cost bugetar e' = (-b' – c' – d').
În urma bilanțului rezultă o pierdere netă de ( -b' -d' ) pe care o suportă societatea în ansamblul ei .
consumatorii: – (a’ + b’)
producătorii: + ( a' + b' + c')
contribuabilul (prin buget) – (b’+ c’ + d’) = e’
bilanț: – (b’ + c’)
Rezultă că în cazul subvenționării exporturilor, țara exportatoare subvenționează de fapt consumul produsului în cauză în afara granițelor sale. Această politică poate fi adoptată doar în situația când sectorul subvenționat nu deține o pondere importantă în economia unei țări și când acest sector se dovedește de importanță strategică pentru țara respectivă. Când sectorul subvenționat ocupă o pondere importantă în economia țării, costurile bugetare ale susținerii exporturilor devin împovărătoare și nu pot fi susținute de restul economiei.
BIBLIOGRAFIE:
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Costuri. Preturi. Tarife (ID: 131902)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.