. Costul Capitalului Unei Societati Comerciale
INTRODUCERE
Finanțele întreprinderii reprezintă veriga primară, de bază a întregului sistem financiar, această afirmație bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor bănești ce se formează la diferite nivele își au izvorul în veniturile create în celulele de bază ale economiei naționale. De dimensiunea acestor finanțe depinde în cea mai mare măsură soliditatea celorlalte subsisteme financiare.
Activitatea economico-financiară a unei întreprinderi nu poate fi concepută în afara mediului în care funcționează și evoluează; din acest mediu, întreprinderea își colectează resursele și tot în cadrul lui efectuează plăți, restituiri de fonduri,etc. Fenomenul financiar se naște în relațiile pe care întreprinderea le are cu toții agenții economici și financiari, cu statul și alte organisme.
Întreprinderea este o combinație de factori materiali (capital economic) cu factori umani, un agent economic, o entitate, un centru de decizie, care evoluează într-un mediu complex, format din patru universuri interdependente, și anume:
universul economic;
universul financiar;
universul social;
universul public, statul.
Ca agent economic, întreprinderea intră în relații cu alți agenți pe diferite piețe în care se schimbă bunuri și servicii pe bază de monedă. Cantitățile de mărfuri oferite și solicitate, precum și prețurile sunt variabile, ceea ce influențează echilibrul, întreprinderea fiind supusă mecanismelor economiei de piață. Aceste schimbări dau naștere universului financiar, care apare simultan, ca o contrapare a universului economic și ca un univers autonom, organizat pe piețele sale proprii, prin care se schimbă active financiare și monedă.
Într-o întreprindere se pot crea numeroase fonduri între care fondul pentru investiții în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă etc.; izvoarele acestor fonduri pot să difere de la caz la caz, însă pentru anumite activități, întreprinderea poate apela și la resurse împrumutate.
Principalele căi utilizate în colectarea fondurilor sunt: aportul asociaților sau acționarilor, autofinanțarea, creditarea și finanțarea bugetară.
Funcția întreprinderii nu are semnificație decât în mediul complex în care ea evoluează, întreprinderea fiind combinația unui set de factori în scopul de a produce și de a schimba bunuri și servicii cu ceilalți agenți economici.
Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de bunuri sau “active“, precum și clădiri, mașini materii prime, evaluarea lor reprezentând activul bilanțului întreprinderii.
Gestiunea financiară este funcția care are ca principal obiectiv pe acela de a furniza întreprinderii, la momentul oportun, fondurile necesare exploatării și dezvoltării sale, asigurând în același timp, rentabilitatea operațiunilor cărora le sunt afectate fondurile sale.
A realiza analiza financiară pentru o întreprindere înseamnă a efectua studiul său la un moment dat pentru a obține o sinteză a situației financiare ce va permite previziunea evoluției întreprinderii în viitor.
În cadrul acestei lucrări, un loc important îl ocupă echilibrul financiar al întreprinderii, inclusiv a stării de performanță financiară. De asemenea, sunt tratate probleme privind decizia de finanțare a întreprinderii, costul capitalului total și costul mediu ponderat al capitalului dar și influența structurii capitalurilor asupra valorii întreprinderii.
În încheierea lucrării sunt urmărite modalitățile de formare, utilizare și costul capitalului la S.C. NAȚIONALA S.A.
CAPITOLUL I
DEFINIREA ȘI STRUCTURAREA CAPITALULUI
Societățile comerciale sunt unități patrimoniale cu personalitate juridică create prin libera voință și inițiativă a investitorilor, fiind deplin autonome în raport cu terții. Obiectul de activitate al societăților comerciale, care sunt colectivități de persoane fizice și / sau juridice, poate fi fabricarea unui produs sau a unei game de produse, comercializarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii.
Societățile comerciale dispun de capital propriu, își fixează obiectul de activitate prin contracte de asociere și statut, decid prin hotărâri ale Adunării Generale a Asociaților și / sau Acționarilor și ale Consiliului de Administrație. Caracteristica acestor societăți diferă, în principal, în privința modului de constituire a capitalului și a limitelor răspunderii patrimoniale în raport cu terții.
Dacă bunurile deținute pot fi sesizate la un moment dat, mișcările bunurilor și serviciilor, care rezultă din schimbări, nu pot fi sesizate decât pe o perioadă determinată.
Mișcarea bunurilor și serviciilor într-o societate, intermediată de procesele de transformare (producție), poate fi prezentată sub formă de fluxuri.
Printre active (sau stocuri) există un bun de natură particulară: moneda. Stocul de monedă permite achiziționarea bunurilor și serviciilor necesare producției, furnizarea bunurilor și serviciilor produse sau create făcăndu-se de asemenea contra monedă. Moneda dă naștere, prin mișcarea sa, unor fluxuri numite fluxuri financiare.
Din cele prezentate rezultă că întreprinderea poate fi caracterizată prin:
deținere de capital (suma factorilor economici),
aplicarea unei funcții de producție de bunuri sau servicii,
participarea la procesele de schimb (cumpărări și vânzări).
Unitățile patrimoniale, indiferent de tipul și forma de organizare, trebuie să-și constituie capitalul, ca primă măsură și element important al patrimoniului care să le creeze posibilitatea stabilirii relațiilor cu terții pentru demararea și dezvoltarea obiectului activității.
Capitalurile exprimă, în esență sub formă bănească, obligațiile unității față de cei care participă la constituirea sa, aceștia fiind atât persoane fizice (asociații sau acționari), cât și persoane juridice (societăți comerciale, fundații instituții, statul).
Într-un sens mai larg, se găsesc sub denumirea de capitaluri permanente, aceste fiind componenta de bază a pasivului bilanțier destinat a finanța, într-o manieră durabilă, de regulă pe o perioadă mai mare de un an, activul patrimonial al întreprinderii.
Din punct de vedere contabil prin capitaluri sunt delimitate sursele de finanțare proprii și străine, cu caracter stabil, ale mijloacelor economice ale întreprinderii. Din punct de vedere economic, capitalul întreprinderii poate fi delimitat în capital fix și capital circulant.
DEFINIREA CAPITALULUI
Activitatea economică pentru a se putea desfășura eficient necesită acumularea și utilizarea de bunuri reproductibile, a căror existență a dat naștere conceptului de capital. Dar accepțiunile atribuite acestuia în prezent sunt foarte ample; din punct de vedere contabil prin capitaluri sunt delimitate sursele de finanțare proprii și străine, cu caracter stabil, ale mijloacelor economice ale întreprinderii și din punct de vedere economic, capitalul întreprinderii poate fi delimitat în capital fix și capital circulant.
Din punct de vedere contabil resursele societății economice provin din două surse de finanțare:
surse de finanțare proprii denumite capitaluri proprii;
surse de finanțare străine denumite capitaluri străine sau datorii.
Capitalurile proprii provin din sursele puse la dispoziția societății comerciale de către întreprinzătorul comercial, asociați și acționari la înființarea acesteia.
Capitalurile proprii cuprind capitaluri de origine internă și capitaluri de origine externă.
Capitalurile proprii de origine internă au următoarea compoziție:
rezerve;
rezultatul reportat;
rezultatul total, cuprinzând dividendele distribuite acționarilor;
amortismente cumulate;
provizioane pentru depreciere și provizioane pentru riscuri și cheltuieli.
Capitalurile proprii de origine externă regrupează ansamblul aporturilor acționarilor:
capital social;
conturi curente ale asociaților.
Capitalurile străine (datoriile) provin de la terți sub formă de credite bancare și împrumuturi și reflectă datoriile rambursabile la o anumită dată, acestea sunt exigibile pe termen lung și scurt.
Se pot distinge datoriile de exploatare și în afara exploatării, datoriile financiare stabile și împrumuturi bancare curente. Datoriile financiare stabile vor regrupa toate datoriile pe termen mediu și lung cu scadența peste un an. Aceste datorii sunt corectate cu primele de rambursare corespondente, înscrise la activ în bilanțul contabil.
Din punct de vedere economic capitalul întreprinderii poate fi delimitat în capital fix și capital circulant.
Capitalul fix reprezintă acea parte a capitalului productiv (real,tehnic) format din bunuri de lungă durată ce servesc ca instrument ale muncii oamenilor în mai multe cicluri de producție, care se consumă treptat și se înlocuiesc după mai mulți ani de utilizare.
Cea mai generală structură a capitalului fix este următoarea:
construcții: clădiri, hale și alte instalații industriale, magazine comerciale, infrastructura materială din agricultură etc.
echipamente de producție: utilaje și mașini unelte, agregate și instalații de lucru, mecanisme și dispozitive de reglare, mijloace de transport etc.
Capitalul fix se distinge prin caracterul limitat al destinațiilor sale alternative privind trecerea de la un fel de utilizare productivă la altul. Rigiditatea utilizării lui este cu atât mai mare cu cât echipamentul tehnic de producție este mai specializat.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producție și care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic. În acest capital se includ materii prime, materiale de bază și auxiliare, energie, combustibili, semifabricate etc. Bunurile ce alcătuiesc capitalul circulant sunt succeptibile la mai multe utilizări, cu atât mai mult cu cât sunt mai aproape de stadiul materiei brute naturale.
Ansamblul mijloacelor utilizate pentru a se asigura aplicarea funcției de producție constituie capitalul economic. Deprecierea capitalului este un fenomen general tuturor bunurilor; odată create, activele deținute de către întreprindere își diminuează valoarea în timp.
Creația capitalului economic impune colectarea resurselor iar deținerea capitalului corespunde unei imobilizări de monedă, care implică un cost.
Originea resurselor care permit deținerea activelor conduce la disocierea capitalului economic, de capitalul investit și de capitalul social, cu caracter juridic. Resursele pot proveni dintr-un sport al asociaților, din surplusul monetar, degajat de întreprindere sau din împrumuturi.
Suma factorilor economici deținuți de întreprindere la un moment dat este măsurată prin activele pe care aceasta le deține la acea dată.
Diferitele categorii de stocuri evidențiate în ciclurile financiare răspund la două criterii:
natura activului (fizic sau financiar);
durata ciclului la care participă (lungă sau scurtă).
Se pot distinge următoarele categorii:
active fizice durabile;
active fizice consumabile;
active financiare pe termen lung;
active financiare pe termen scurt;
monedă.
Natura activității întreprinderii determină tipul problemei financiare cu care întreprinderea se va confrunta. Dacă există mecanisme financiare comune tuturor întreprinderilor, problemele finanțării vor fi însă diferite conform structurii capitalului economic.
Măsurarea capitalului ridică probleme delicate. Sistemul contabil oferă o evaluare (activul brut din bilanț) prin măsurarea contrapărții monetare care a fost necesară pentru a-l constitui. Dar această metodă ignoră elementele imateriale, în particular umane, de care va depinde eficacitatea capitalului. În plus, rolul cunoștințelor a devenit esențial. A ști și a ști să faci devin factori fundamentali ai eficacității. Capitalului fizic sau încorporat tradițional i se adaugă capitalul informațional.
În timp, valoarea capitalului, a unui bun economic se diminuează în funcție de deprecierea fizică, prin fenomenul uzurii sau în funcție de deprecierea funcțională, prin fenomenul învechirii.
Dpecializat.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului productiv care se consumă în întregime în decursul unui singur ciclu de producție și care trebuie înlocuit cu fiecare nou circuit economic. În acest capital se includ materii prime, materiale de bază și auxiliare, energie, combustibili, semifabricate etc. Bunurile ce alcătuiesc capitalul circulant sunt succeptibile la mai multe utilizări, cu atât mai mult cu cât sunt mai aproape de stadiul materiei brute naturale.
Ansamblul mijloacelor utilizate pentru a se asigura aplicarea funcției de producție constituie capitalul economic. Deprecierea capitalului este un fenomen general tuturor bunurilor; odată create, activele deținute de către întreprindere își diminuează valoarea în timp.
Creația capitalului economic impune colectarea resurselor iar deținerea capitalului corespunde unei imobilizări de monedă, care implică un cost.
Originea resurselor care permit deținerea activelor conduce la disocierea capitalului economic, de capitalul investit și de capitalul social, cu caracter juridic. Resursele pot proveni dintr-un sport al asociaților, din surplusul monetar, degajat de întreprindere sau din împrumuturi.
Suma factorilor economici deținuți de întreprindere la un moment dat este măsurată prin activele pe care aceasta le deține la acea dată.
Diferitele categorii de stocuri evidențiate în ciclurile financiare răspund la două criterii:
natura activului (fizic sau financiar);
durata ciclului la care participă (lungă sau scurtă).
Se pot distinge următoarele categorii:
active fizice durabile;
active fizice consumabile;
active financiare pe termen lung;
active financiare pe termen scurt;
monedă.
Natura activității întreprinderii determină tipul problemei financiare cu care întreprinderea se va confrunta. Dacă există mecanisme financiare comune tuturor întreprinderilor, problemele finanțării vor fi însă diferite conform structurii capitalului economic.
Măsurarea capitalului ridică probleme delicate. Sistemul contabil oferă o evaluare (activul brut din bilanț) prin măsurarea contrapărții monetare care a fost necesară pentru a-l constitui. Dar această metodă ignoră elementele imateriale, în particular umane, de care va depinde eficacitatea capitalului. În plus, rolul cunoștințelor a devenit esențial. A ști și a ști să faci devin factori fundamentali ai eficacității. Capitalului fizic sau încorporat tradițional i se adaugă capitalul informațional.
În timp, valoarea capitalului, a unui bun economic se diminuează în funcție de deprecierea fizică, prin fenomenul uzurii sau în funcție de deprecierea funcțională, prin fenomenul învechirii.
Deprecierea fizică prin uzură este constatată prin imobilizările repetate de bunuri de producție, determinate de diminuarea volumului de servicii realizate de activul fizic sau prin scăderea calității bunurilor produse, reflectată de creșterea numărului de rebuturi.
Întreținerea preventivă a activelor fizice durabile reprezintă calea prin care se încearcă restrângerea impactului uzurii, ceea ce necesită cheltuieli importante reprezentând o parte semnificativă a bugetelor echipamentelor întreprinderilor industriale.
Deprecierea funcțională este determinată de progresul tehnic, variațiile cererii, complementaritatea bunurilor. Această formă de depreciere este greu de prevăzut în mod riguros, ea impunând o reânoire a bunurilor economice, nu sub o formă identică, ci în forme mai elaborate, cu parametrii superiori, deci mai scumpe.
Noțiunea de capital economic nu ține seama de originea monedei care a permis acumularea.
În sens juridic, capitalul este numit capital social. El reprezintă contribuția asociaților la constituirea capitalului economic prin aport în numerar sau prin aport în natură. Structura capitalului social definește partea fiecărui asociat în cadrul capitalului întreprinderii, ea determinând condițiile de exercitare a puterii și de repartiție a rezultatelor.
Dar, capitalul social este insuficient pentru a asigura întreprinderii capitalul economic într-un volum adecvat. Operațiunile de credit permit întreprinderii să dețină active fără să dispună în prealabil de monedă, iar operațiunile de împrumut îi permit să dispună și de alte mijloace monetare. Recursul la îndatorare este procedura care antrenează disocierea între capitalul economic și capitalul financiar investit de asociați.
S-a evidențiat cum întreprinderea degajă un surplus monetar din activitatea sa, partea din acest surplus conservat de către întreprindere și care aparține asociaților, constituind un mijloc de finanțare care se adaugă capitalului social.
Schema generală a resurselor care susțin capitalul economic al întreprinderii este următoarea:
În sens financiar, capitalul este măsurat prin capitalul investit de către asociați, adică prin diferența între capitalul economic și îndatorare. Capitalul financiar investit sau activul net este compus din capital social și surplusul monetar acumulat de către întreprindere.
Nevoile de monedă, generate de deținerea activului brut, sunt acoperite fie de către asociat, fie de către terți. Aceștia din urmă nu acceptă însă imobilizările propriilor capitaluri, decăt dacă obțin un avantaj, avantaj care reprezintă remunerarea capitalului dar cu împrumut, deci imobilizat, sub forma unei dobânzi. Această dobândă constituie pentru întreprinderea împrumutată un cost al deținerii capitalului, cost explicit care este un cost real și monetar.
Din acest punct de vedere el este similar beneficiilor pe care acționarii le așteaptă din distribuția dividendelor. Dar în timp ce costul împrumutului rezultă dintr-un acord contractual, distribuirea beneficiilor depinde de decizia asociațiilor.
Remunerarea capitalului social este în mod explicit prevăzută în statut sub forma unui coeficient statutar, însă surplusul monetar acumulat de întreprindere ridică o problemă mai ridicată.
Orice imobilizare de fonduri în întreprindere, care nu provine dintr-un aport exterior, adus de asociați sau creditori, nu comportă în mod explicit nici un cost, deținerea loe de către întreprindere comportând doar un cost implicit. Din punctul de vedere al asociatului este vorba de privațiunea de venituri, determinată de politica de economisire a întreprinderii. Din punctul de vedere al întreprinderii, utilizarea acestor fonduri sub forma activelor, indiferent de natură, o privează de remunerarea pe care ar aduce-o plasamentul acestor fonduri. Această renunțare la câștig este numită cost de oportunitate.
STRUCTURI ALE CAPITALULUI –MODALITĂȚI DE FINANȚARE A ACTIVELOR ÎNTREPRINDERII
Prin structura financiară a unei întreprinderi se înțelege raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. Aproape în toate cazurile întreprinderile nu se finanțează în proporție de 100% din fonduri proprii, ci apelează concomitent și la finanțări externe. Selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă un aspect principal al politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie față de capitalul permanent, dar și asupra structurii capitalului permanent.
Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale întreprinderii și din împrumuturi pe termen lung și mijlociu și acoperă activele imobilizate și o parte a stocurilor de exploatare (active circulante) sub denumirea de fond de rulment.
Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt, precum și din credite comerciale, adică datoriile față de furnizori:
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligații pe termen scurt conferă o anumită suplețe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activității, finanțarea cu capitaluri permanente este mai puțin costisitoare și deci mai avantajoasă. Deși criteriul rentabilității este foarte important, decizia în ceea ce privește structura financiară ține seama, inevitabil, și de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanțat, precum și natura diverselor trebuințe.
Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de întreprindere, de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume. Structura financiară este influențată și adesea determinată de acționari, de bănci sau alți împrumutători, de stat, ca și de conjunctura economico-financiară: situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, devalorizări monetare.
Capitalul întreprinderii, după natura lui, se împarte în:
capital real
capital fictiv
Capitalul real este cel care își găsește reflectarea în bilanțul întreprinderii, materializat după sursele de proveniență în pasiv sau după modalitățile de folosință în activ.
Capitalul fictiv sau financiar este determinat de capitalul real ca urmare a modului de circulație a instrumentelor prin care se constituie (acțiuni obligațiuni) sau este utilizat (titluri de credit sau efecte comerciale, cambii, bilete la ordin, cecuri).
Atât capitalul propriu, cât și cel împrumutat comportă costuri. Diferența fundamentală dintre costul capitalului propriu și cel al capitalului împrumutat rezidă în faptul că fondurile proprii nu sunt remunerate decât în cazul că întreprinderea obține beneficii, în timp ce capitalul împrumutat trebuie remunerat, oricare ar fi rentabilitatea întreprinderii
O întreprindere puternic îndatorată va avea sistematic cheltuieli financiare mari (principal plus dobânda), ceea ce micșorează posibilitățile de autofinanțare. Prin urmare, întreprinderea respectivă va trebui să recurgă la noi credite pentru a-și acoperi nevoile de finanțare care, la rândul lor, vor contribui la creșterea cheltuielilor financiare. În aceste condiții criteriul rentabilității este hotărâtor. Dacă întreprinderea este rentabilă, adică dacă rata rentabilității este superioară ratei dobânzii este posibilă și de dorit apelarea la credite, în opoziție cu alternativa de a aștepta să se formeze treptat fonduri proprii pentru finanțarea unui proiect.
Efectul de îndatorare se obține comparând rentabilitatea economică a întreprinderii cu costul capitalului împrumutat:
Activele imobilizate, care reprezintă nevoi cu caracter permenent, este necesar să fie acoperite cu capital permanent în timp ce activele circulante (cheltuielile ciclului de exploatare) formate în principal din stocuri de mărfuri și alte valori materiale, din creanțe asupra clienților și diverse lichidități primare pot fi acoperite, în măsura posibilităților, prin fondul de rulment – care este un capital permanent – dar și prin datorii pe termen scurt formate din credite de trezorerie și din obligații față de furnizori.
În conformitate cu cele arătate mai sus, se pot stabili următoarele relații6:
Pentru fiecare agent economic este important să-și adapteze decizia de finanțare conform caracterului permanent sau temporar al nevoilor de finanțat.
Structura financiară a unei întreprinderi se exprimă nu numai ca un raport între îndatorare și capitalul propriu, ci și ca raport între finanțările pe termen scurt și finanțări pe termen lung6:
Având în vedere importanța structurii financiare pentru orice societate comercială, atât pentru aprecierea propriei situații, cât și pentru edificarea în raporturile cu banca, este util să se procedeze, în cazul unor analize financiare, la stabilirea unor indicatori care să marcheze gradul în care sont utilizate capitalurile proprii în comparație cu împrumuturile pe termen lung și mediu sau cu totalul împrumuturilor.
În acest scop, pot fi utilizați unii indicatori care să exprime posibilitățile acceptate de către bănci de onorare a obligațiilor de către debitori.
Pentru creditele de trezorerie interesează ponderea costului creditelor în totalul beneficiului brut6:
În cazul datoriilor la termen, indicatorul care se utilizează este dat de raportul dintre cheltuielile financiare (principal plus dobânda), care reprezintă efortul financiar annual al debitorului și capacitatea de autofinanțare formată în esență din beneficii și fondul de amortizare6:
Aceasta înseamnă că întreprinderea trebuie să aibe o capacitate de autofinanțare care să satisfacă cel puțin 25% din obligațiile anuale decurgând din rate scadente, dobânzi, comisioane și speze bancare.
Capacitatea de îndatorare a unei societăți comerciale exprimă posibilitățile sale de a primi credite care să fie garantate și a căror rambursare, inclusiv plata dobânzilor, să nu creeze greutăți financiare de nesuportat.
Structura financiară sau structura capitalurilor întreprinderii este suma ponderilor de participare a acestor surse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi. Pentru structura financiară capitalurile permanente, cu o alocare pe o durată mai mare de un an, întrucât acestea sunt destinate ciclului de investiții.
Capitalurile pe termen scurt sunt destinate cu predilecție ciclului de exploatare și în mare parte, sunt acordate în mod gratuit, pe termene rezonabile determinate de nevoile exploatării. Cu toate acestea, dacă nevoia de fond de rulment nu este integral acoperită de fondul de rulment, atunci aceasta va fi finanțată din credite pe termen scurt care se vor lua în calculul capitalurilor investite și al costului acestora.
Principalele surse de finanțare a activelor întreprinderii sunt:
Capitaluri proprii (CP) care, la rândul lor, pot proveni din două surse:
aport de capital al acționarilor sau al asociaților prin cumpărarea de către aceștia de acțiuni sau de părți sociale, emise de întreprindere și deținerea lor pe o perioadă nedeterminată;
autofinanțare prin reinvestirea unei părți din profitul net. Amortizarea este o recuperare de aport inițial de capital propriu care finanțează investiția de menținere a capacității productive a întreprinderii. În consecință, amortizarea nu poate fi luată în calculul capitalurilor proprii.
Capitaluri împrumutate (DAT) de o mare diversitate a surselor lor:
împrumut bancar tradițional indivizibil și cu garanție materială explicită;
împrumut comercial din partea firmelor partenere, de asemenea indivizibil, sub formă de avansuri de finanțare. Dacă sunt gratuite, atunci nu se iau în calculul capitalurilor permanente;
credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general pe termen scurt;
împrumut obligatar divizibil la mulțimea de investitori financiari care vor cumpăra obligațiuni emise de întreprindere;
leasing, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosință a activelor fixe închiriate, de asemenea indivizibil și garantat cu dreptul de posesiune care este al furnizorului, al locatarului.
Capitaluri condiționale care îți pot schimba natura în funcție de decizia investitorului.În funcție de prevalența avantajelor deținerii de capitaluri proprii sau de capitaluri permanente, în cadrul aceleași întreprinderi, investitorul poate cere restituirea aportului de capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept preferențial de subscriere la emisiuni noi de titluri: acțiuni sau obligațiuni.
1.2.1 CAPITALURI PROPRII
Capitalul propriu se compune din capitalul social care se formează din sumele puse la dispoziția întreprinderii cu caracter permanent de către propietari, acționari sau asociați, sub forma aportului în nmerar sau în natură, din creșteri ulterioare de capital, din diferențe pozitive din reevaluări, beneficii nedistribuite, rezultate pozitive ale exercițiului curent înainte de repartizare și eventual pe seama subvențiilor primite.
Dacă din capitalul propriu se deduc subvențiile primite pentru echipament și rezervele reglementate, se obține situația netă a capitalului propriu care reprezintă măsura contabilă a patrimoniului juridic al întreprinderii.
În cazul unei întreprinderi individuale cuantumul capitalului propriu poate varia prin voința proprietarului. În cazul unei societăți comerciale pe acțiuni capitalul social este suma valorilor nominale a acțiunilor și părților sociale aduse în întreprindere în virtutea unui contract și nu poate fi retrasă oricând. Capitalul propriu participă, alături de elementele de pasiv exigibile, la finanțarea întreprinderii. El este supus riscului de rentabilitate, lichiditate și solvabilitate. Capitalul propriu nu este rambursabil, remunerația lui depinzând de performanțele întreprinderii și nefiind în nici un fel garantată.
Sub aspect financiar capitalul propriu indică dacă întreprinderea a fost rentabilă până la un moment dat. Sub aspect juridic, o întreprindere care înregistrează pierderi superioare la ½ din capitalul social trebuie să se dizolve sau, în cadrul unui termen, de obicei până la bilanțul următor, să reconstituie capitalul social pe măsura pierderilor ce n-au putut fi acoperite din rezerve.
Capitalurile proprii se constituie, deci, prin aportul proprietarilor, prin autofinanțare și din alte surse financiare nerambursabile. Ele au o exigibilitate nulă, deoarece capitalul mobilizat de la acționari sau conservat prin reinvestirea profiturilor este definitiv la dispoziția întreprinderii, pe toată durata ei de viață. În principiu, nu se fixează un termen determinat pentru restituirea capitalurilor proprii, acestea fiind alocate pe o perioadă nedefinită.
O întreprindere nu poate să funcționeze fără existența capitalurilor proprii, ele fiind necesare pentru " a suporta riscul economic pe care creditorii, altfel, nu vor accepta să și-l asume".
1.2.2 CAPITALURI PERMANENTE
Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale întreprinderii și din împrumuturi pe termen lung și mijlociu și acoperă activele imobilizate și o parte a stocurilor de exploatare sub denumirea de fond de rulment. Acesta regrupează resursele a căror durată de deținere de către întreprindere este superioară unui an. Capitalurile permanente sunt egale cu suma capitalurilor proprii (CP) și datoriile pe cel puțin un an (datorii la termen):
Datoriile la termen (lung și mijlociu) sunt datorii financiare și bancare compuse din împrumuturi obligatare și credite de la diverse instituții specializate.
Apelul la organisme specializate presupune efectuarea de împrumuturi pe termen lung sau mijlociu de la bănci și alte instituții specializate. De regulă, băncile comerciale se ocupă cu creditarea pe termen mediu și scurt având reticențe în a-și imobiliza capitalurile pentru perioade îndelungate. În aceste condiții, în multe țări operațiunile de creditare pe termen lung sunt preluate de stat, prin intermediul unor instituții financiare specializate sau chiar de către diverse instituții financiare private, nebancare.
Datoriile financiare vor avea o valoare prezentă (de rambursare) determinată de evoluția ratei dobânzii de piață. Această valoarea va fi mai mică decât valoarea lor contabilă dacă rata dobânzii de piață este mai mare decât rata dobânzii datoriilor financiare contractate. Valoarea de rambursare va fi mai mare dacă, în sens invers, rata dobânzii de piață va fi în scădere. Modificarea valorii datoriilor financiare conduce la modificarea datoriei latente a impozitului pe profit, ca urmare a deductibilității fiscale a dobânzilor.
Pentru un eventual cumpărător al întreprinderii, datoriile financiare sunt evaluate la rata dobânzii de piață care se ia în calculul materiei impozabile a profitului, rezultând o economie fiscală, cacă dobânda contractată este mai mare sau, invers, un plus de impozit, dacă dobânda contractată este mai mică.
Noțiunea de capital permanent este foarte apropiată de cea denumită activ economic.
Capitalul permanent necesar exploatării constă, de fapt, în însumarea valorii imobilizărilor din activul bilanțului cu fondul de rulment din pasiv.
Imobilizările se evaluează plecând de la valoarea netă a acestora, iar necesarul în fond de rulment de la previziunile privind volumul activității.
Capitalurile permanente necesare exploatării (CPNE) conduc spre o valoare substanțială, dar care ține cont de modul de finanțare a alocărilor de capital, în active corporale de exploatare8:
CAPITOLUL II
DECIZIA DE FINANȚARE. COSTUL CAPITALURILOR
Decizia de finanțare este în cea mai mare parte asumată de conducerea întreprinderii (de către managerii acesteia) și mai puțin de către "furnizorii" de capitaluri (acționarii și împrumutătorii întreprinderii). Obiectivul major urmărit de manageri și investitorii de capital este același: maximizarea valorii de piață a întreprinderii. Această valoare va fi apoi proporțional partajată între acționari și împrumutători. În funcție de această valoare se fixează și remunerarea managerilor. În această comuniune de interese există însă unghiuri diferite de abordare a maximizării valorii întreprinderii.
Investitorii de capital urmăresc o remunerare a investiției lor la o rentabilitate superioară oportunităților de investiții oferite de piața financiară (RIR >k si deci VAN >0). În felul acesta ei obțin o creștere a averii lor finale mai mare decât aceea posibilă în medie pe piața financiară. Managerii întreprinderii, acționând în interesul investitorilor de capital, respectiv al creșterii valorii totale a întreprinderii, sunt nevoiți să urmărească reducerea costului capitalurilor mobilizate. Utilizarea acestui cost redus ca factor de capitalizare a cash-flow-ului degajat de întreprindere va duce la creșterea valorii acesteia.
Singura cale posibilă de reducere a costului capitalurilor este aceea de a crește ponderea investitorilor care cer o remunerare mai mică a capitalurilor lor. Aceasta se traduce, în mod practic, printr-o creștere a gradului de îndatorare, creditele fiind în general obținute la un cost mai mic decât capitalurile proprii. Rămâne de analizat dacă modificarea structurii capitalurilor determină sau nu creșterea valorii întreprinderii. Aceasta este deci problematica analizării concomitente a deciziei de investire și a celei de finanțare.
2.1 COSTUL ÎNDATORĂRII
Costul îndatorării este rata dobânzii la care întreprinderea s-ar putea îndatora ținând cont de situația sa economică, financiară și de nivelul de îndatorare. În nici un caz nu este vorba de o medie ponderată a ratelor diferitelor împrumuturi deja contractate, care sunt de fapt informații din trecut ce au puțună importanță. Costul îndatorării nu este egal nici cu raportul cheltuielilor financiare la îndatorarea medie anuală. Acest cost trebuie să țină seama de incidența impozitului asupra beneficiilor, în măsura în care dobânzile vărsate sunt deductibile din totalul impozitelor asupra beneficiului.
O întreprindere deficitară suportă integral costurile dobânzilor, deoarece ea nu poate beneficia de o economie fiscală.
Datoriile sunt reprezentate de:
împrumuturi la bănci și organisme financiare specializate;
obligațiuni emise pe piața financiară.
Costul datoriei poate fi determinat atât înainte de plata impozitului pe profit, cât și după plata impozitului pe profit, cazul agenților economici care nu pot beneficia de scutiri sau depășesc perioada de scutire acordată.
Cazul datoriei înainte de impozitare
Costul explicit al împrumutului este calculat pornind de la valoarea actuală.
Dacă întreprinderea a contractat o datorie pe care o notăm cu E, care antrenează rambursări anuale, dobânti + anuitate de rambursat, egale cu E1, E2,…En, costul explicit al datoriei CD va fi determinat cu ajutorul relației:
Costul datoriei după impozitare
Rata dobânzii după impozitare este egală cu CD * (1-i), unde I este cota impozitului pe profit.Impozitul pe profit diminuează într-un mod sensibil costul datoriei pentru întreprinderi, de vreme ce cheltuielile financiare sunt, în general, deductibile.
În situația în care întreprinderea este deficitară, costul datoriei rămâne la nivelul său dinainte de impozitare, deoarece ea nu-și poate deduce cheltuielile financiare din beneficiul său brut.
2.2 CRITERIUL VAN NULĂ A DECIZIEI DE INVESTIȚII ȘI DE FINANȚARE
Alegerea variantelor de investiții se poate face pe baza unui criteriu obiectiv, respectiv maximizarea valorii actuale nete (VAN). Acest criteriu se fundamentează obiectiv pe randamentele descrescătoare ale oportunităților de investiții din economie, independent de preferințele subiective ale consumatorului.
Întreaga VAN a proiectelor de investiții eficiente revine acționarilor. Remunerarea sistematică a acționarilor face ca, pe total decizia de investiții și de finanțare, VAN a proiectelor de investiții să fie nulă:
Valoarea actuală a sursei de finanțare este deci calculată prin inversarea termenilor de comparație. Prin atragerea capitalurilor de la acționari managerul întreprinderii beneficiază, în prezent, de o sursă de finanțare a investiției inițiale (I0). În schimb, el se angajează cu plata unor cash-flow-uri viitoare estimate (CFt). Investitorul de capital va fi remunerat, pe toată perioada de exploatare a investiției, prin distribuirea, în favoarea sa, a fluxurilor de trezorerie, a dividendelor ce vor rezulta.
Evaluarea proiectelor de investiții (VANinv) s-a făcut la o rată de rentabilitate cerută de acționari (k), la nivelul dobânzii fără risc și a primei de risc de exloatare asumat. În consecință, evaluarea sursei de finanțare nu este decât recunoașterea faptului că suma de bani, investită inițial, va determina pentru întreprindere un cost al finanțării. Acest cost este, în mod global, egal cu valoarea actualizată a fluxurilor de trezorerie, pe care întreprinderea se angajează să le distribuie acționarilor pe toată durata de exploatare a investiției.
Dacă eliminăm ipoteza finanțării integrale din fonduri proprii, atunci evaluarea proiectelor de investiții trebuie să ia în calcul costul global al celor două surse de capital.
Este posibil să existe surse de finanțare cu rentabilitate mai mare, dar care determină pentru proprietarii întreprinderii un risc mai ridicat. Apelarea la credite bancare, cu dobândă mai mică decât costul fondurilor proprii, este însoțită de creșterea riscului financiar al îndatorării. Acest risc financiar se adaugă deci riscului de exploatare și, în aceste condiții acționarii cer o rentabilitate a capitalurilor proprii mai mare, corespunzătoare riscului asumat.
În același cadru problematic se analizează și proiectele de investiții de interes public. Este cunoscut faptul că, cel mai adesea, acestea sunt nerentabile, deci prezintă o VAN de investiții negativă. Dar pentru faptul că aceste proiecte pot beneficia într-o anumită proporție, de o investiție mai puțin costisitoare sau chiar gratuită, ele pot prezenta o VAN de finanțare suficient de pozitivă, pentru ca, în final, VAN ajustată să determine o creștere a interesului pentru astfel de proiecte de lucrări publice.
În general, trebuie deci să pornească, mai întâi, cu determinarea VAN a unui proiect de investiții, considerând că el va fi finanțat integral din fonduri proprii și apoi cu determinarea VAN a sursei specifice de finanțare ce se doresc a se utiliza.
Un proiect de investiții, inițial nerentabil, poate fi "salvat" de o finanțare cu o VAN pozitivă.
Ajustarea VAN a proiectului de investiții în funcție de riscurile suplimentare (financiar și de faliment) ale finanțării se face ca și în cazul VAN inv fie prin corectarea ratei de actualizare a costului capitalului fie prin calcularea cash-flow-urilor echivalente certe în condiții specifice finanțării. Cel mai interesant și mai coerent este însă demersul de a cerceta o rată de actualizare a fluxurilor de trezorerie, care să exprime cuplul rentabilitate/risc în ceea ce privește exploatarea investiției, cât și finanțarea acesteia. Combinarea surselor proprii cu cele împrumutate determină o corelație între costurile lor, care trebuie integrată în evaluarea proiectelor de investiții. Se iau în analiză costurile nete ale surselor de finanțare, deoarece pe lângă diferențierile privind costurile inițiale ale acestor surse, există diferențieri privind tratamentul lor fiscal. Dobânzile sunt, în general deductibile din materia impozitului pe profit conducând la economii de impozit, în timp ce dividendele nu sunt deductibile. Decizia finală de investiții trebuie deci să integreze în VAN și aceste specificități ale surselor de finanțare.
2.3 COSTUL CAPITALURILOR PROPRII
Costul capitalului reprezintă costul pe care întreprinderea l-ar avea de plătit pentru reconstituirea pasivului său, pentru a se alimenta cu capitaluri, indiferent de costurile resurselor utilizate monentan. Acest cost nu este omogen, căci el se compune din costuri explicite (datorii, dividende) și costuri implicite (amortizări, rezerve). El este deci egal cu costurile diferitelor finanțări compunând structura financiară a întreprinderii: capitaluri proprii și datorii. Ca urmare, este posibil de a reconstitui costul capitalului unei întreprinderi, căutând ce rată de rentabilitate este cerută pentru fiecare titlu financiar și ponderând fiecare rată prin partea sa relativă în finanțarea întreprinderii.
Putem deci calcula costul capitalului cu ajutorul următoarei formule:
Unde:
CC = costul capitalului
CCP = costul capitalurilor proprii
CD = costul datoriilor
CP = suma capitalurilor proprii
DT = suma datoriilor
TP = rata impozitului pe profit
Pentru a calcula costul capitalului, este necesar să utilizăm fluxuri după impozitare. Trebuie deci să se exprime printr-o rată, după aplicarea impozitului, exigența rentabilității furnizorilor de capitaluri. Costul capitalului permite de a selecționa investițiile reținând numai investițiile a căror rentabilitate este egală sau superioară costului capitalului întreprinderii.
Finanțările pe termen lung au în vedere ansamblul surselor de acoperire a cheltuielilor de investire, atât a surselor proprii, cât și a celor obținute prin angajamente la termen.
Costurile aferente finanțărilor pe termen lung se referă atât la capitalul propriu, cât și la capitalul de împrumut.
Costulul capitalului unei întreprinderi se poate reconstitui plecând de la rentabilitaea cerută pe piață pentru fiecare categorie de titlu financiar din portofoliu, înmulțită cu ponderea ce o deține în finanțarea totală a întreprinderii.
Distingem două tipuri de capitaluri proprii:
capitaluri proprii externe: sunt aporturi efectuate de acționari în momentul creării întreprinderii sau în momentul unei creșteri ulterioare de capital;
autofinanțarea: sunt capitaluri generate de întreprindere de-a lungul funcționării sale, fiind partea nedistribuită din profiturile întreprinderii.
a) Costul capitalurilor proprii externe:
Costul capitalurilor proprii externe este rata de actualizare care egalează cursul acțiunii la valoarea actuală a viitoarelor fluxuri (dividendelor).
Unde:
CUA = cursul acțiunii pe piață
DA = dividende anticipate
m = rata de randament impusă pe piață
La acest cost, este necesar să adăugăm o primă de risc, căreia să-i corespundă o supracreștere a remunerării așteptate de către acționar în raport cu un plasament de bani fără risc. Această primă de risc este proprie întreprinderii, sectorului său de activitate și structurii sale financiare.
b) Costul autofinanțării:
Autofinanțarea, sau profiturile puse în rezervă, apare ca un mijloc de finanțare gratuit, în măsura în care el nu generează cheltuieli financiare pentru întreprindere. Totuși, autofinanțarea are un cost implicit. Din punct de vedere al acționarului, politica de economisire a întreprinderii îl privează de un venit. În ceea ce privește întreprinderea, se poate
Considera că utilizarea fondurilor o privează de remunerația pe care ar putea-o obține prin plasarea acestor fonduri. Acest cost implicit poate fi estimat în două moduri:
rata de randament extern, dacă aceste rezerve ar fi investite în exteriorul întreprinderii;
costul acțiunilor, căci rezervele ar putea fi distribuite acționarilor.
Costul capitalului propriu este rata de rentabilitate la care acționarii sunt interesați să-și plaseze capitalul în cadrul societății comerciale.
Costul capitalului propriu poate fi estimat ca rata actuarialăpentru care suma capitalului pus la dispoziția întreprinderii de către acționari este egală cu suma dividendelor pe care le vor încasa în viitor plus valoarea viitoare a acțiunilor în momentul vânzării lor.
Valoarea capitalurilor proprii crește pe măsura creșterii profitului net:
Cum însă valoarea capitalurilor proprii se definește per sold, atunci:
Costul capitalurilor proprii, poate fi analizat:
ca un cost explicit;
caun cost implicit.
Costul explicit al capitalului propriu
Costul esplicit al capitalului propriu suportat de societatea comercială pentru aprovizionarea cu capitaluri proprii exprimă un flux financiar negativ. Toate aporturile de capital din afara întreprinderii ocazionează costuri explicite deoarece investitorii nu-și plasează lichiditățile lor decât contra unei remunerații care, pentru întreprindere, este cost explicit.
Costul explicit al capitalului propriu se poate exprima sub forma unor indicatori, cum, ar fi:
Costul capitalului propriu ține cont de randamentul acțiunilor și creșterea previzibilă a dividendelor, mai precis, el este egal cu rata actuarială care se obține pornind de la egalitatea dintre valoarea bursieră a întreprinderii și valoarea actuarială a fluxurilor pozitive viitoare, în principal dividendele.
Costul implicit al capitalului propriu
Costul implicit sau de oportunitate se caracterizează prin faptul că nu provoacă fluxuri financiare negative sau de ieșire.
Costul de oportunitate al unei resurse, existente la un moment dat, este costul la care întreprinderea ar putea să obțină o resursă identică cu aceasta. El reprezintă deci rentabilitatea pe care o pretinde actualmente aducătorii de fonduri, dacă întreprinderea ar recurge la ei pentru reânoirea resurselor sale.
În toate cazurile, costul unei surse de finanțare, fie că este capital propriu, fie capital împrumutat, nu poate fi acceptat decât dacă este mai mic sau cel mult egal cu rata rentabilității scontată de întreprinzător:
2.4 COSTUL CAPITALURILOR PROPRII ÎN CONDIȚII DE CREȘTERE ECONOMICĂ
După modelul Gordon – Shapiro noua expresie a determinării ratei de actualizare (kfin) a dividendelor va fi următoarea:
Gordon și Shapiro definesc rata "g" de creștere ca produs între rata "b" constantă de reinvestire a profitului net și rata medie anuală "r´" de rentabilitate netă a investițiilor noi și ea este constantă. Deci, g = b * r´
Relația de calcul al costului capitalului propriu kfin prezintă cele două componente ale ratei rentabilității unei acțiuni:
Rata anuală de remunerare prin dividende plătite, rată care are tendința de a se stabiliza. Obiectivul managerilor este de a sigura o rată constantă a dividendului plătit, pentru a putea beneficia de autofinanțarea părții nedistribuite din profitul net.
Rata anuală de creștere a dividendelor. Pentru a se evita o tautologie a modelului rata g de creștere sau rata r´ de rentabilitate trebuie să fie o variabilă exogenă. În acest sens, creșterea g poate fi calculată pe baza unei serii cronologice de dividende, reprezentând o perioadă semnificativă pentru creșterea economică a întreprinderii analizate. Este vorba de întreprinderi care au o creștere stabilă. În aceste condiții, g ar putea fi panta curbei exponențiale a creșterii în timp a dividendelor. De asemenea, rata de rentabilitate r´ poate fi extrapolată pe baza evoluției în trecut a rentabilității financiare a fondurilor proprii. Dacă se estimează o modificare a ritmului de creștere economică, atunci se apelează la previziunea g sau r´ de către experți.
2.5 COSTUL AUTOFINANȚĂRII
Autofinanțarea reprezintă afectarea unei părți sau a totalității remunerării anuale a acționarilor (cash-flow-ul net de impozit și de dobânzi) pentru finanțarea proiectelor noi de investiții ale întreprinderii. Folosirea autofinanțării ca modalitate de procurare a resurselor financiare necesare finanțării investițiilor și a unei părți din activele circulante este determinată de avantajele care decurg pentru întreprindere și acționari. Pentru întreprindere, autofinanțarea are ca principal efect creșterea gradului de autonomie financiară față de instituțiile financiare și de credit. Pentru acționari, avantajul constă în creșterea valorii acțiunilor ca urmare a sporirii valorii întreprinderii, iar dezavantajul în diminuarea dividendelor imediat încasate. Comparând dividendele nete la care au renunțat cu creșterea valorii acțiunilor se constată că acționarii nu au fost dezavantajați, atunci când pentru profitul reinvestit se acordă reduceri importante de impozit.
Autofinanțarea se poate realiza din profit, amortizare și alte surse (sumele încasate din vânzarea activelor după deducerea valorii rămase neamortizate și a impozitului datorat).
Sporirea capitalului propriu prin autofinanțare se poate realiza în cea mai mare măsură pe seama părții profitului net alocată finanțării investițiilor (fondul de dezvoltare) și a activelor circulante. De asemenea, constituie o modalitate temporară de autofinanțare, nerepertizarea profitului net înregistrat în cursul exercițiului financiar.
O altă posibilitate de sporire a capitalului propriu pe seama autofinanțării, o reprezintă creșterea rezervelor. Rezervele legale se constituie annual într-o anumită proporție până se atinge o anumită limită din capitalul social.
Sursa de constituire o reprezintă în acest caz, profitul brut al societății comerciale. În același mod influențează capitalul propriu și rezervele statutare.
Amortizarea reprezintă o sursă care asigură, de regulă, autofinanțarea de menținere a potențialului tehnico-productiv al întreprinderii.
Sistemul de amortizare practicat în întreprindere poate să influențeze mărimea capitalului propriu. În cazul practicării sistemului liniar de amortizare, capitalul propriu al societății comerciale nu este influențat. Acest aspect rezultă din înregistrările contabile care se efectuează în acest caz, respectiv creditarea fondului de dezvoltare și debitarea cu ceași sumă a contului “Repartizări la fondul de dezvoltare”.
În cazul folosirii sistemului degresiv de amortizare și al operării cu amortizarea derogatorie (diferența dintre amortizarea degresivă și amortizarea liniară) capitalurile proprii sunt influențate în sensul creșterii, atunci când amortizarea degresivă este mai mare decât amortizarea liniară, și în sensul descreșterii atunci când amortizarea degresivă este mai mică decât amortizarea liniară. Diferența dintre amortizarea degresivă și cea liniară este contabilizată ca un provizion reglementat.
În cazul folosirii sistemului degresiv de amortizare fără operarea cu amortizarea derogatorie (modalitatea prevăzută prin legea 15 / 1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale), capitalul propriu nu este afectat.
Politica de autofinanțare a întreprinderii trebuie să fie corelată cu rentabilitatea ce se va obține în urma reinvestirii proitului. În cazul în care noile obiective autofinanțate vor genera o rentabilitate superioară celei așteptate de către acționari, există premisele pentru creșterea capitalului propriu, deci a valorii întreprinderii.
Politica de autofinanțare a unei întreprinderi este sinteza căilor de producție, comerciale și financiare, care orientează activitatea sa.
Fluxul surselor de autofinanțare rezultă din performanțele economice și financiare, fiind grupate însă în funcție de posibilitățile repartizării beneficiilor, amortizării și de politica de îndatorare. Previziunile de finanțare internă joacă rolul principal în politica financiară a întreprinderii.
Deși autofinanțarea este o politică financiară sănătoasă și de dorit, nu este oportun să se exagereze în această direcție pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piața financiară și pentru o mobilitate mai mare a capitalului. Acoperindu-și integral nevoile de creștere economică din surse interne, se poate ușor scăpa din vedere costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se aparența înșelătoare că primul ar fi oarecum gratuit Realitatea economică și financiară arată însă că, indiferent de proveniență, costul capitalurilor se egalizează, în mai multe cazuri costul capitalului propriu fiind chiar mai ridicat decât al celui împrumutat.
Orice politică de autofinanțare trebuie analizată în funcție de rentabilitatea pe care o degajă profitul reinvestit. Dacă rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutră pentru întreprindere. Numai atunci când rentabilitatea investirilor acoperite prin autofinanțare este mai mare decât remunerația cerută de acționari, autofinanțarea are un efect pozitiv pentru întreprindere, în sensul că crește valoarea financiară a acesteia. Astfel, autofinanțarea contribuie la creșterea mijloacelor financiare ale întreprinderii dar nu permite creșterea beneficiilor pentru reinvestire decât dacă crește rata rentabilității noilor proiecte peste pretențiile de remunerație ale acționarilor.
2.6 COSTUL CAPITALULUI ÎMPRUMUTAT
Costul capitalului împrumutat poate fi exprimat sub forma ratei actuarile, care se stabilește pornind de la egalitatea dintre sumele primite ca împrumut, pe de o parte, și vărsămintele aferente rambursărilor periodice, plății dobânzilor și altor cheltuieli financiare aferente, actualizate la momentul acordării împrumutului. Costul capitalului permanent se determină pe categorii de credite și împrumuturi.
Pentru manager, costul explicit al unui împrumut este acela care egalează încasările din fondurile împrumutate cu valoarea actuală a plăților privind rambursările și dobânda viitoare, potrivit formulei:
Unde:
t = 1,2,3,…,n ani de rambursare a împrumutului
kd = rată ce reprezintă costul explicit al împrumutului solicitat de managerul întreprinderii pentru finanța rea investițiilor noi, intrările monetare, obținute la primirea sumelor împrumutate, care vor fi urmate de o serie de ieșiri monetare viitoare echivalente
kd poate fi atât rată internă de rentabilitate (RIR) sau poate fi interpretat ca un cost actuarial.
Conform criteriului RIR, investiția este rentabilă dacă această rată internă este mai mare decât rata dobânzii de pe piață (d), respectiv costul capitalului.
2.6.1 CAZUL ÎMPRUMUTULUI ORDINAR
Dacă o întreprindere contractează un împrumut ordinar în sumă V0 și se angajează să verse creditorului său o suită de anuități A1, A2,…,An, în perioadele 1,2,…,n, costul kd al acestui împrumut se obține ca soluție a ecuației:
Costul explicit al unui împrumut ordinar poate fi egal cu rata dobânzii nominale atunci când rambursarea are loc o singură dată la finala perioadei și când nu ținem cont de incidența impozitului și nici de incidența cheltuielilor de emisiune și de derulare a serviciului împrumutului.
2.6.2 CAZUL ÎMPRUMUTULUI OBLIGATAR CU PRIMĂ DE EMISIUNE
Formula stabilită anterior pentru împrumutul ordinar se aplică fără dificultăți și pentru împrumutul obligatar. Totuși, apare o ușoară complicație în cazul acordării unei prime de emisiune.
Întreprinderea, care emite X obligațiuni, cu valoare nominală V 0 și cu preț E de emisiune mai mic E < V, încasează efectiv o sumă egală cu X* E. Dar ea are posibilitatea să diminueze suma profitului impozabil cu diferența dintre valoarea nominală și valoarea de emisiune pe măsură ce obligațiunile emise sunt rambursate la valoarea lor nominală.
Dacă întreprinderea rambursează suma aferentă a X obligațiuni în anul t, ea poate diminua profitul impozabil cu o sumă egală cu prima de emisiune plătită acestor obligațiuni: X1(V0 – E). Această diminuare calculată îi permite, dacă este profitabilă, să realizeze o economie de impozit = X1(V0 – E)τ.
Costul kd al unui împrumut obligatar, emis cu primă, se obține deci ca soluție la ecuația:
În care At = Rt +d * Vt-1 * (1-τ)
2.7 COSTUL LEASINGULUI
În literatura de specialitate acest credit poartă denumirea de leasing sau credit bail și reprezintă o operațiune de finanțare care permite întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviință, fără a fi necesar să-și constituie fond de investiție, ci plătind o chirie. În fapt, acest credit reprezintă și o metodă de finanțare care în esență se poate asimila împrumutului. Întreprinderea utilizatoare a obiectivelor de investiție ce se construiesc cu acest credit, nu are calitatea de proprietar, ci de uzufructier, un fel de chiriaș în acest contract.
Întreprinderea își alege bunul pe care dorește să-l exploaeze, examinând ea însăși împreună cu furnizorul caracteristicele tehnice și condițiile de cumpărare; comanda este adresată producătorului prin intermediul societății de leasing; contractul intră în funcțiune
începând cu livrarea materialului către utilizator, durata încheierii este prevăzută în general pentru perioada de viață economică sau pentru perioada amortizării fiscale; la expirarea termenului contractului de închiriere există trei posibilități: fie înapoierea bunului către proprietar, fie cumpărarea lui la o valoare reziduală prevăzută în contract, fie reânoirea creditului leasing.
Chiriile plătite periodic se compun din contravaloarea amortizării din costul capitalului imobilizat, din prețul serviciilor furnizate de societatea de leasing, precum și dintr-o primă de risc. De cele mai multe ori, plățile periodice sunt stabilite de un barem regresiv annual, cu defalcări trimestriale, urmând ca în final suma totală a plăților să depășească cu 15-10% valoarea bunului închiriat.
Avantaje ale creditului – bail. Această modalitate de finanțare a cunoscut, în ultimul timp, o dezvoltare considerabilă mai ales în domeniul imobiliar.
Pe plan financiar, creditul – bail este o operațiune care nu modifică structura financiară a întreprinderii (îndatorarea), ci numai angajamentele de plată anuale. Capitalul propriu rămâne neangajat legal, ceea ce creează întreprinderii posibilitatea unor împrumuturi bancare.
Operațiunile de împrumut obișnuit nu acoperă, în general, decât 50 – 60% din valoarea proiectelor de finanțat, restul concretizându-se în participarea cu fonduri proprii. Spre deosebire de creditul bancar, creditul – bail acoperă 100% valoarea bunului închiriat, întreprinderea putându-și rezerva capitalul propriu drept garanție pentru contractarea altor împrumuturi de dezvoltare.
Creditul – bail permite accelerarea dezvoltării fără a pune în pericol autonomia financiară a întreprinderii. Pe plan fiscal, plățile făcute în contul chiriilor micșorează baza impozabilă.
În schimbul obținerii avantajelor legate de posesiunea bunului, întreprinderea care l-a închiriat plătește societății de leasing o chirie care cuprinde:
amortizarea bunului închiriat;
dobânzile aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv,
marja de profit a societății de leasing.
Chiriașul intră în proprietatea bunului, închiriat la încheierea contractului de leasing, după plata valorii reziduale a bunului, convenită dinainte. Pe durata contractului, chiria se înregistrează ca o cheltuială de exploatare, iar la încheierea acestuia valoarea reziduală se înregistreză la active fixe.
Inconveniente ale creditului – bail. Pentru utilizator, creditul – bail este o tehnică de finanțare a investițiilor pe seama rentabilității exploatării. Aparent, creditul – bail nu grevează îndatorarea, în sensul că nici un împrumut de acest gen nu apare în bilanț; în fapt însă, afectează inevitabil autofinanțarea viitoare ca urmare a obligațiunilor periodice de plată.
Ratele practicate, respectiv redevențele, care cumulează chiria, comisionul de serviciu și cota de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obținerii unei rentabilități cel puțin acoperitoare.
Contractul de leasing este, în general, irevocabil. Societatea de leasing rămâne proprietară a bunului până la scadența contractului.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se fundamentează pe valoarea actualizată netă (VAN), calculată după relația:
Unde.
VAN = valoarea actualizată netă
CFt = cash-flow-urile
VR = valoarea reziduală
n = durata de viață (75 – 80% din durata de viață economică a bunului închiriat)
m = anul în care este plătită valoarea reziduală
Întrucât nu se plătește costul de achiziție al bunului închiriat în formula VAN nu se cuprinde scăderea valorii investiției. De asemenea, cash-flow-urile vor fi determinate în funcție de profiturile și de chiria plătită (chiria este o cheltuială deductibilă de la plata impozitului). Valoarea reziduală este plătită în anul m înaintea încheierii duratei de viață n a bunului închiriat.
Valoarea actualizată se compară cu cea a împrumutului, pentru a se analiza care dintre aceste surse de finanțare este mai avantajoasă.
CAPITOLUL III
COSTUL MEDIU PONDERAT AL CAPITALURILOR
Costul capitalului este un indicator a cărui măsurare obiectivă și riguroasă nu este posibilă. Această rată de oportunitate a capitalului exprimă, simultan, situația întreprinderii din punctul de vedere al piaței și cel al strategiei de investiții și de finanțare pe care ea și-a ales-o. Nu poate deci să acționeze ca o rată obiectivă. Calculul său se bazează, de altfel, pe previziuni inevitabil supuse incertitudinii. Exprimă cel mai adesea, costul capitalului sub forma unei rate medii ponderate. Această rată este numită și istorică și este fondată pe structura capitalurilor din pasivul bilanțier, constatate la un moment dat.
Costul mediu ponderat al capitalului (Kec) la valoarea lui de piață sau la valoarea lui contabilă este suma costurilor diferitelor surse de finanțare, ponderată cu cota parte a fiecăreia dintre ele în finanțarea totală.
Costul mediu ponderat al capitalului sau costul capitalului întreprinderii necesită anumite etape preliminare:
calculul costului capitalului fiecăreia dintre sursele de finanțare utilizate;
calculul ponderii fiecăreia dintre sursele de finanțare pentru investițiile viitoare;
calculul costului mediu ponderat.
Costul global al capitalului sau costul mediu ponderat al capitalului se obține făcând suma produselor costului fiecăreia din sursele de finanțare și ponderea pe care el îl prezintă în totalul surselor.
Costul acțiunilor privilegiate:
Conținutul și caracteristicile acțiunilor:
Acțiunea este un titlu de participație care conferă deținătorului calitatea de coproprietar, dându-i dreptul la distribuirea beneficiilor sub forma de dividende. Acțiunea este un titlu de coproprietate fără valoare garantată în sensul că în caz de lichidare, acționarii vor fi despăgubiți din ceea ce rămâne, după achitarea tuturor creditorilor, ceea ce nu înseamnă că nu pot primi și în plus față de valoarea nominală a acțiunilor deținute.
Acționarii care doresc să-și recupereze capitalurile avansate nu se pot adresa societății comerciale pentru restituire; în schimb, acțiunile pot fin vândute pe piață, întrucât totdeauna se găsesc doritori de a-și plasa capitalurile la diferitele întreprinderi. Bursa este aceea care mijlocește schimbul și unde se confruntă cererea și oferta de capitaluri.
Acțiunile nu aduc venituri certe, mărimea dividendelor anuale depinzând întotdeauna de rezultatele financiare ale societății comerciale și de decizia de distribuire de dividende.
Trăsăturile caracteristice ale acțiunilor au scopul să clarifice relațiile dintre societate și acționari. Fiecare acțiune poate avea un număr mai mare sau mai mic de caracteristici, după cum decide societatea comercială emitentă, varietatea trăsăturilor caracteristice depinde de voința fondatorilor și de statutul societății comerciale. Trăsăturile caracteristice se pot grupa în funcție de fazale emisiunii, în funcție de valoarea acțiunilor și în funcție de drepturile pe care le conferă acționarilor.
Caracteristici ale acțiunilor după fazele emisiunii.
În conformitate cu acest criteriu, capitalul constituit prin vânzarea acțiunilor poate fi:
capital autorizat;
capital subscris;
capital vărsat;
capital emis și vărsat.
Capitalul autorizat. Orice societate comercială pe acțiuni trebuie să obțină aprobarea din partea puterii publice de a pune în vânzare acțiuni. Permisiunea se cere imediat după adoptarea statutului și se acordă prin certificatul, autorizația de constituire. Cu acest prilej se aprobă tipul și caracteristicile acțiunilor puse în vânzare, numărul lor și valoarea totală a capitalului.
Capitalul subscris reprezintă valoarea totală a capitalului pe care diverși terți s-au angajat să-l depună. Societatea comercială aprobă subscrierile făcute de viitorii acționari (cumpărători), iar din acest moment vărsarea sumelor devine obligatorie.
Capitalul vărsat se constituie treptat, pe măsura depunerilor efective de numerar la caserie sau a virărilor în contul bancar.
Capitalul emis și vărsat se mai numește și capital declarat și reprezintă sumele vărsate efectiv și integral pe măsura subscrierilor, pentru care societatea a remis acționarilor certificatele de acțiuni.
Caracteristice ale acțiunilor după valoarea lor.
Sub aspectul valorii scriptice, acțiunile pot fi de două feluri: acțiuni cu valoarea nominală înscrisă pe formular și acțiuni fără valoare nominală.
Acțiuni cu valoare nominală. Valoarea nominală sau facială este suma minimă pe care trebuie s-o deburseze un acționar. Sub acest preț societatea comercială nu poate vinde acțiunile, ca un mijloc de a asigura protecția averii acționarilor. Capitalul social nu este altceva decât suma valorilor nominale ale acțiunilor. La valoarea nominală se calculează și remunerația capitalului (dividendele).
Valoarea nominală reprezintă minimul cu care se poate vinde o acțiune și, totodată, maximul cu care se poate spori capitalul social. Spre exemplu o acțiune are valoarea nominală de 5000 lei și o valoare bursieră de 6200lei.
Cumpărarea unei asemenea acțiuni de către un acționar conduce la creșterile capitalului social cu 5000 lei și a capitalului variabil cu 1200 lei.
Acțiuni fără valoare nominală. Asemea acțiuni n-au înscrisă pe titlu nici un fel de valoare. Cu prilejul negocierii se stabilește valoarea lor, urmând ca întreaga sumă obținută să se mobilizeze la capitalul social.
Valoarea venală a acțiunilor este aceea cu care se vând și se cumpără acțiunile. Ea poate fi valoarea bursieră, pentru societățile cotate la bursă, sau valoarea intrinsecă,contabilă, pentru acțiunile necotate.
Cursul acțiunilor la bursă, sub sau peste valoarea nominală, poate influența în funcție de rezultatele financiare ale societății sau de unii factori subiectivi. Nu există valoare de schimb obiectivă a unei acțiuni, vânzarea /cumpărarea efectuându-se în funcție de cererea și ofertă, după o estimare subiectivă pe piața valorilor mobiliare.
Caracteristicile acțiunilor după drepturile pe care le conferă
Prin voința fondatorilor societăților comerciale, acțiunile emise pot oferi diferite drepturi, privilegii deținătorilor și care trebuie consemnate prin statut: privilegiul de vot, privilegiul de dividend, privilegiul de dividend cumulativ, privilegiul de participație, privilegiul de conversiune, privilegiul de răscumpărare.
Privilegiul de vot este atașat acțiunii și nu cumpărătorului inițial așa încât el se transferă fiecărui deținător succesiv, în cazul că acțiunile circulă prin vânzare-cumpărare. Dreptul de vot se exprimă în adunarea generală a acționarilor și în consiliul de administrație și presupune dreptul de control al acționarilor și care poate merge până la preluarea conducerii societății comerciale.
Privilegiul de dividend există pentru toate acțiunile el decurgând prin dreptul de coproprietate, dar acest drept nu este egal pentru diferite categorii de acționari și nu devine valabil decât când hotărăște societatea comercială șă se distribuie dividende.
Din acest punct de vedere există două categorii de acțiuni: acțiuni fără drept specific de dividend și acțiuni însoțite de drept specific de dividend denumite și acțiuni cu privilegiul de dividend.
Deosebirile între aceste două feluri de acțiuni sunt următoarele:
acțiunile cu privilegiul de dividend pot primi avansuri în contul dividendelor;
acțiunile cu privilegiul de dividend au certitudinea primirii dividendului în cazul când profitul total afectat distribuirii de dividende nu ajunge pentru toate acțiunile existente. Aceasta înseamnă că au drept prioritar de dividend.
din masa totală a profitului acționarii pot primi randamente diferite în funcție de acest privilegiu, în felul următor: acțiunile privilegiate primesc sigur procentajul prevăzut, în timp ce acțiunile fără acest privilegiu pot primi mai mult, egal sau mai puțin, în raport cu randamentul acțiunilor privilegiate.
Rezultă că acțiunile cu privilegiul de dividend prezintă nu numai avantaje, ci și inconveniente: avantajele constau în siguranța și stabilitatea veniturilor anuale, dar nu permite creșterea randamentului peste procentajul stipulat expres în acțiune.
Spre deosebire de acestea, acțiunile fără privilegiul de dividend nu prezintă stabilitatea și siguranța venituirlor, dar dau posibilitatea creșterii randamentului acțiunilor.
Privilegiul de dividend cumulativ. În cazul că societatea comercială nu distribuie dividende într-un an sau altul, dividendele nedistribuite sunt pierdute pentru acțiunile fără privilegiul de dividend cumulativ. În schimb pentru acțiunile care au acest privilegiu, dividendele neplătite se acumulează pentru toată perioada, formând dividendul reținut.
Dividendele reținute nu constituie o datorie pentru societatea comercială pe acțiuni decât atunci când decide să facă distribuiri de dividende. În aceste cazuri dividendul reținut se plătește cu prioritate apoi, în limita profitului destinat distribuirii, urmează să fie remunerate celelalte acțiuni fără privilegiul de dividend cumulativ.
Privilegiul de participație se atașează numai pe acțiunile cu privilegiul de dividend și permite acționarului să primească un dividend adițional la cel cuvenit pe acțiunile cu privilegiul de dividend, cu condiția ca suma totală a distribuirilor din profit să fie satisfăcătoare pentru a permite deținătorilor de acțiuni fără privilegiul de dividend de a primi echivalentul în procente față de capitalul subscris și vărsat.
Avantajul acțiunilor cu privilegiul de participație rezultă din faptul că deținătorul poate participa în mai mare măsură la repartizarea profiturilor, eliminându-se unul din inconvenientele acțiunilor cu privilegiul de dividend, de a nu putea spori randamentul acțiunilor peste cel prevăzut.
Acțiunile cu privilegiul de participație pot fi de două feluri: acțiuni cu participație integrală, care asigură deținătorului un randament superior sau egal cu cel al acțiunilor fără privilegiul de dividend; acțiuni cu participație integrală care presupune o limită a creșterii randamentului lor.
Privilegiul de conversiune dă posibilitatea de a schimba o acțiune deținută, contra unei alte acțiuni, cu alte caracteristici sau cu un alt titlu emis de aceeași societate. Pentru realizarea conversiunii, este necesar ca trăsăturile celor două tipuri de acțiuni ce urmează a se schimba să fie clar și precis formulate, inclusiv precizarea perioadei când se pot opera asemenea schimburi.
Privilegiul de răscumpărare constituie o abatere de la regula generală conform căreia capitalul social este permanent, că nu poate fi retras de către acționari.
Acest privilegiu dă posibilitate societății comerciale de a răscumpăra unele acțiuni, eliminând pe deținătorii lor ca proprietari. Perioada în care se poate efectua răscumpărarea trebuie să fie specificată pe acțiunile respective. De asemenea trebuie precizate prețul de răscumpărare și cine are inițiativa răscumpărării: societatea comercială sau acționarul. Dacă privilegiul aparține acționarului, răscumpărarea se poate face numai dacă operațiunea nu pune în pericol lichiditatea financiară a soietății și numai după ce s-au plătit toate dividendele reținute aferente acestor acțiuni care au privilegiul de răscumpărare.
Alte privilegii ale acțiunilor: privilegiul restituirii cu prioritate a capitalului depus, în caz de lichidare judiciară a societății comerciale, înaintea altor acționari ale căror acțiuni n-au atașat acest drept; privilegiul de a primi restul, în cazul lichidării judiciare a societății.
Acțiunile cu acest privilegiu vor primi, proporțional, tot ce rămâne după achitarea tuturor obligațiilor față de creditori și restituirea capitalului cuvenit acționarilor care dețin acțiuni fără acest privilegiu.
Costul noilor acțiuni
Emisiunea de noi acțiuni antrenează, pentru întreprindere, cheltuieli de emisiune de titluri noi:
cheltuieli legate de titluri noi,
cheltuieli de publicitate,
comisioane ale băncii.
Aceste cheltuieli sunt adesea în funcție de importanța emisiunii și reprezintă aproape 10% din suma emisiunii.
Pentru ca vechii acționari să nu fie penalizați prin emisiunea de noi acțiuni va trebui ca noile investiții ale întreprinderii să genereze o rată de randament, de asemenea ridicată, pentru a permite vărsarea de dividende, a căror valoare actuală să fie egală cu prețul net pe care întreprinderea îl primește pentru noile sale acțiuni.
Desemnând prin:
Pn = preț net încasat de firmă pentru o acțiune nouă.
Cn = cost al acțiunilor noi
Dt = dividende la momentul t (t=1,2,…)
Se va obține:
Prețul net pe o acțiune nouă, încasat de întreprindere, este
Pn = P (1-e), unde:
e = cheltuieli de emisiune, exprimate în procentaj din totalul sumei emisiunii
Având în vedere, în prealabil, ipostaza de creștere a dividendelor cu o rată de creștere notată cu g, se poate scrie:
P (1-e) =
de unde se obține costul noilor acțiuni,
Atunci când o întreprindere emite acțiuni privilegiate și când ea primește prețul net pentru fiecre acțiune, costul acestor acțiuni privilegiate este egal cu:
Unde:
PN = prețul net încasat de întreprindere pentru o acțiune privilegiată
DP = dividende vărsate acțiunilor privilegiate
PRINCIPALELE SURSE DE FINANȚARE A INVESTIȚIILOR
Principalele surse de finanțare a activelor întreprinderii sunt:
Capitaluri proprii (CP) care, la rândul lor, pot proveni din două surse:
aport de capital al acționarilorsau al asociaților prin cumpărarea de către aceștia de acțiuni sau de părți sociale, emise de întreprindere și deținerea lor pe o perioadă nedeterminată;
autofinanțare prin reinvestirea unei părți din profitul net. Amortizarea este o recuperare de aport inițial de capital propriu care finanțează investiția de menținere a capacității productive a întreprinderii. În consecință, amortizarea nu poate fi luată în calculul capitalurilor proprii.
Capitalurile proprii au o exigibilitate lungă deoarece capitalul imobilizat de la asociați s-a conservat prin reinvestirea profitului, este definitiv la dispoziția întreprinderii pe toată durata ei de activitate.
Pasivul bilanțului reflectă din punct de vedere financiar sursele de proveniență a capitalurilor proprii și împrumutate.
Pasivul bilanțului fiind structurat după gradul sau ordinea de exigibilitate: se înscriu mai întâi capitalurile proprii provenite de la asociați, apoi cele din reinvestire ale acumulărilor anteriaoare (rezerve) și din surse publice (subvenții și provizioane reglementate). În mod practic aceste surse nu au o scadență decât în situația limită de aliment, nu sunt exigibile și se numesc surse permanente sau stabile.
Capitaluri împrumutate (DAT) de o mare diversitate a surselor lor:
împrumut bancar tradițional indivizibil și cu garanție materială explicită,
împrumut comercial din partea firmelor partenere, de asemenea indivizibil, sub formă de avansuri de finanțare. Dacă sunt gratuite, atunci nu se iau în calculul capitalurilor permanente,
credite de scont pe bază de gaj de valori mobiliare care sunt acordate în general pe termen scurt,
împrumut obligatar divizibil la mulțimea de investitori financiari care vor cumpăra obligațiuni emise de întreprindere,
leasing, respectiv primirea cu împrumut a dreptului de folosință a activelor fixe închiriate, de asemenea indivizibil și garantat cu dreptul de posesiune care este al furnizorului, al locatarului.
O componentă importantă a capitalului permanent o reprezintă capitalurile împrumutate pe termen mediu și lung. În cazul unei dezvoltări importante societatea comercială poate să se finanțeze pe seama resurselor obținute prin emisiunea de obligațiuni și prin apelarea la credite bancare pe termen mediu și lung, acordate de stabilimentele financiare. Creidtele pe termen mijlociu și lung sunt foarte variate în economia de piață, dar în mare se pot împărți în trei categorii:
apelul la economii publice, respectiv împrumuturi obligatare;
apelul la organisme specializate, respectiv credite bancare;
creditul – contract de închiriere.
Capitaluri condiționale care îți pot schimba natura în funcție de decizia investitorului.În funcție de prevalența avantajelor deținerii de capitaluri proprii sau de capitaluri permanente, în cadrul aceleași întreprinderi, investitorul poate cere restituirea aportului de capital propriu, convertirea împrumutului în capital propriu, drept preferențial de subscriere la emisiuni noi de titluri: acțiuni sau obligațiuni.
STRUCTURA FINANCIARĂ ȘI COSTUL CAPITALULUI
Prin structura financiară a unei întreprinderi se înțelege raportul existent între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung. Aproape în toate cazurile întreprinderile nu se finanțează în proporție de 100% din fonduri proprii, ci apelează concomitent și la finanțări externe. Selectarea mijloacelor de finanțare externă și ponderea acestora în raport cu finanțarea internă reprezintă un aspect principal al politicii financiare a întreprinderii. În acest fel se decide asupra ponderii creditelor de trezorerie față de capitalul permanent, dar și asupra structurii capitalului permanent.
Capitalul permanent se compune din fonduri proprii ale întreprinderii și din împrumuturi pe termen lung și mijlociu și acoperă activele imobilizate și o parte a stocurilor de exploatare (active circulante) sub denumirea de fond de rulment. Resursele de trezorerie sunt formate din credite bancare pe termen scurt, precum și din credite comerciale, adică datoriile față de furnizori:
Alegerea unei anumite structuri financiare reprezintă o decizie importantă de politică financiară. Dacă acoperirea financiară prin obligații pe termen scurt conferă o anumită suplețe pentru întreprinzător, în sensul că poate să dezvolte sau să reducă operativ volumul activității, finanțarea cu capitaluri permanente este mai puțin costisitoare și deci mai avantajoasă. Deși criteriul rentabilității este foarte important, decizia în ceea ce privește structura financiară ține seama, inevitabil, și de alte elemente cum ar fi suma totală a nevoilor de finanțat, precum și natura diverselor trebuințe.
Structura financiară este o variabilă care nu depinde însă numai de întreprindere, de obiectivele sale de creștere economică, de rentabilitatea scontată sau de riscurile pe care consimte să și le asume. Structura financiară este influențată și adesea determinată de acționari, de bănci sau alți împrumutători, de stat, ca și de conjunctura economico-financiară: situația pieței financiare, oscilațiile ratei dobânzii, devalorizări monetare.
În ultimă instanță, adoptarea unei structuri financiare este determinată de creditor, care are în vedere riscul la care se expune creditând întreprinderea. Riscul creditorului poate fi risc de pierdere de capital, când debitorul nu poate rambursa, risc de dobândă, când debitorul nu poate plăti dobânzile la termen, dar și risc de imobilizare care există chiar și atunci când debitorul își achită obligațiile la termen. Asta înseamnă că creditorul își blochează capitalul, fiind obligat să se refinanțeze în condiții de dobândă și de timp ce nu-i sunt totdeauna asigurate.
Pentru a proteja împotriva acestor riscuri, creditorul (banca) acționează cerând garanții asiguratorii și, în același timp, participarea debitorului la finanțare cu capital propriu. Dacă rentabilitatea este scăzută debitorul trebuie să aibă o participare mai mare cu fonduri proprii pentru a asigura pe creditor, și invers. În cazul unei rentabilități nesatisfăcătoare finanțarea prin îndatorare accentuează riscul de insolvabilitate și de lichiditate.
Structura financiară sau structura capitalurilor este suma ponderilor de participare a acestor surse de finanțare la constituirea capitalurilor investite în întreprinderi.
Conceptul de cost al capitalului joacă un rol important în gestiunea financiară atât în alegerea deciziei de investiții, cât și în luarea deciziei de finanțare.
Acest cost al capitalului, utilizat ca o rată de actualizare depinde de un număr mare de parametri, cum ar fi:
rata dobânzii datoriilor,
politica de dividende,
structura financiară a societății
riscul de piață financiară.
Costul capitalului este definit ca medie a costurilor specifice surselor de finanțare a întreprinderii, medie stabilită în funcție de exigențele diferiților investitori în materie de rentabilitate scontată pentru investiția lor financiară în întreprindere.
TEORIA COSTULUI CAPITALULUI DEPENDENT DE ÎNDATORARE
După teoria costului capitalului dependent de îndatorare, costul unitar al capitalului, ca și prețul acțiunilor sunt afectate de creșterea îndatorării întreprinderii.
Cum costul datoriei este, în general inferior costului capitalurilor proprii, o creștere a datoriei are un impact favorabil asupra rentabilității întreprinderii.
Ipotezele de bază sunt următoarele:
structura capitalului întreprinderii cuprinde numai acțiuni și obligațiuni;
piețele de capitaluri sunt presupuse a fi perfecte, adică:
nu există costuri ale tranzacțiilor;
informația este disponibilă pentru toți;
comportamentul investitorilor este rațional.
beneficiile planificate de investitori sunt identice;
beneficiile întreprinderilor nu sunt supuse impozitării;
costul acțiunilor rămâne constant când îndatorarea crește;
costul datoriei rămâne constant când îndatorarea crește.
Pornind de la aceste ipoteze, partizanii acestei teorii consideră că utilizarea unei îndatorări mai importane nu schimbă costul capitalurilor proprii.
Această îndatorare ar permite diminuarea costului capitalului întreprinderii
Următorul grafic ilustrează această teorie:
Graficul teoriei costului capitalului dependent de îndatorare:
Costul datoriei (CD) rămâne constant oricare ar fi nivelul îndatorării. Costul mediu ponderat al capitalului (CM) se diminuează constant pe măsură ce rata de îndatorare crește în timp ce datoriile au un cost mai scăzut decât acțiunile.
Conform acestei teorii, valoarea acțiunilor ar crește în același timp cu îndatorarea, în timp ce costul mediu ponderat al capitalului se diminuează în mod regulat.
TEORIA INDEPENDENȚEI COSTULUI ÎNDATORĂRII
Teoria independenței costului îndatorării este opusă teoriei precedente și este, în același timp, bazată pe aceeași ipoteză privitoare la piața capitalurilor, costul datoriei și la fiscalitate.
Conform acestei teorii expusă de M. H. Miller și F. Modigliani în 1958, costul mediu al capitalului nu este influențat de îndatorarea întreprinderii.
Apar aici două condiții ce sunt cerute de expunerea teoriei:
întreprinderile cotate pe piață sunt împărțite pe clase de risc: fiecărei clasă de risc îi este asociată o rată de capitalizare particulară (Cr),
valoarea bursieră.
M. H. Miller și F. Modigliani consideră că două întreprinderi, care înregistrează același beneficiu brut și care au același grad de risc, trebuie să aibă aceeași valoare de piață, oricare ar fi structura de finanțare.
Valoarea bursieră a unei întreprinderi se obține capitalizând beneficiul brut așteptat la o rată de capitalizare (Cr) corespunzătoare gradului de risc. Ea este independentă de structura financiară a întreprinderii.
În această teorie prețul acțiunilor rămâne constant atunci când nivelul îndatorării crește.
Aprecierea teoriei:
Pentru întreprindere, această teorie ar avea drept consecință faptul că nu există structură financiară optimală, de vreme ce costul mediu ponderat al capitalului rămâne constant.
Această teorie a făcut obiectul a numeroase critici, mai ales pentru anumite ipoteze, cum ar fi neluarea în considerație a impozitului pe profit.
De asemenea, această teorie este dificil de testat de vreme ce ia în considerare veniturile anticipate.
Teoria independenței costului îndatorării:
.
CAPITOLUL IV
INFLUENȚA STRUCTURII CAPITALURILOR ASUPRA VALORII ÎNTREPRINDERII
Situarea întreprinderii într-un mediu financiar concurențial pune problema evaluării șanselor pe care un investitor le-ar avea de a câștiga mai bine decât în oricare alt domeniu de investire. Noțiunea de investitor privește pe acționarii care asigură capitalurile proprii și pe împrumutătorii care asigură capitalurile împrumutate. Fiecare dintre aceștia se așteaptă la o remunerare cât mai bună a capitalurilor investite în întreprindere, în raport cu alte domenii de investire.Remunerarea acestor capitaluri este posibilă pe seama fluxurilor de trezorerie : cash-flow-urile, degajate din activitatea economică a întreprinderii.
Analiza cash-flow-urilor:
Întreaga activitate desfășurată de întreprindere cuprinde două categorii de operațiuni:
operațiuni de gestiune,
operațiuni de capital.
Operațiunile de gestiune sunt cele mai însemnate în viața economică a întreprinderii, având un caracter recurent. Acestea cuprind operațiuni de exploatare a patrimoniului spre realizarea de produse și servicii vandabile, operațiuni financiare pe piața de capital și cea monetară și operațiuni excepționale accidentale și în afara activității curente.
Operațiunile de capital vizează modificări în volumul și structura activelor și pasivelor întreprinderii ca urmare a deciziilor de investiții și a celor de finanțare luate de conducerea întreprinderii. Acestea cuprind operațiuni de investiții și operațiuni de dezinvestiții (de vânzare a activelor și de recuparare a capitalului imobilizat). Pe pasiv se vor înregistra operațiuni de finanțare (de majorare a capitalurilor proprii), operațiuni de creditare (de atragere de noi credite) și/sau operațiuni de rambursare a creditelor, operațiuni de restituire a capitalurilor proprii.
Cash-flow-urile din exploatare și de gestiune:
Rezultatele operațiunii de gestiune îl formează casf-flow-urile de gestiune deoarece mărimea lui este determinată de operațiuni de exploatare, acesta se evidențiază frecvent ca și cash-flow-urile din exploatare.
Cash-flow-urile din exploatare sunt formate din profitul net de exploatare, din impozit pe profit și din amortizări, astfel:
Unde:
CF-E = cash-flow-ul din exploatare
PE = profit net
Unde:
Cash-flow-ul din exploatare are semnificația unei capacități potențiale pentru autofinanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerarea investitorilor de capital (acționarii cu dividendele și creditorii cu dobânzile).
Dacă luam în considerație rezultatele operațiunii de gestiune atunci este corect să determinăm cash-flow-ul de gestiune format din profit net, amortizări și dobânzi, astfel:
Unde:
CF-G = cash-flow-ul de gestiune
Pentru caz general: Când se ia în calcul și rezultatele operațiunii de capital, care determină modificări în volumul activelor și pasivelor întreprinderii, atunci remunerarea efectivă a investitorilor de capital se face la nivelul cash-flow-ului disponibil.
Cash-flow-ul disponibil:
La nivelul întreprinderii acesta este determinat de gestiune după finanțarea creșterii economice, după deducerea variațiilor la sfârșitul anului de imobilizări, ale stocurilor și creanțelor, astfel:
Unde:
CF-D = cash-flow-ul disponibil
CF-G = cash-flow-ul de gestiune
∆ I = variația imobilizărilor de la sfârșitul anului
∆ NFR = variația nevoii de fond de rulment
În raport cu destinațiile sale cash-flow-ul disponibil la nivelul întreprinderii se compune din:
cash-flow-ul pentru acționari,
cash-flow-ul pentru creditori
Cash-flow-ul investitorilor de capital se formează din remunerarea potențială pe seama cash-flow-ului de gestiune, sub formă de profit net și dobânzi și din fluxurile de trezorerie determinate de modificarea capitalurilor proprii și a capitalurilor împrumutate după utilizarea amortizărilor pentru autofinanțare.
Rentabilitatea întreprinderii dă deci valoarea acesteia, dar nu orice rentabilitate, ci aceea raportată la capitalurile investite. Această rentabilitate a capitalurilor investite este comparată cu rata medie a rentabilității de pe piața financiară, numită și cost de oportunitate al capitalului.
a) Rata rentabilității financiare:
Rata de rentabilitate financiară (rf) măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci al plasamentului financiar pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor întreprinderii. Aceasta remunearează pe proprietarii întreprinderii prin acordarea de dividende și prin creșterea rezervelor care, de fapt, reprezintă o creștere a averii proprietarilor.
Rata de rentabilitate financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și, de aceea, este sensibilă la structura capitalurilor. Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare ca rata medie a dobânzii pe piață, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.
Se mai calculează un coeficient de capitalizare bursier (PER), care măsoară de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere profitul per acțiune, permițând o bună comparație a întreprinderilor de aceeași ramură economică, conform relației:
b) Rata rentabilității economice:
Rata de rentabilitate economică măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii.
Putem avea o rată a rentabilității economice netă și o rată a rentabilității economice brute.
Pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică, rentabilitatea economică trebuie să fie superioară ratei inflației.
Dacă o întreprindere are o rentabilitate evonomică mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci acționarii pot beneficia de efectul de levier al îndatorării întreprinderii. Rentabilitatea economică trebuie să permită întreprinderii reânoirea și creșterea activelor sale într-o perioadă mai scurtă. Se consideră corespunzătoare o rată " EBE / active fixe brute" mai mare de 25%.
c) Ratele de structură ale capitalurilor:
Ratele de structură ale capitalurilor caracterizează modalitățile de finanțare a învestițiilor întreprinderii (strategice, de exploatare și de echilibru). Aceste rate sunt destinate pentru a aprecia structura financiară a întreprinderii, determinându-se pe baza datelor extrase din bilanț.
Se pot grupa în:
rate ale echilibrului financiar;
rate ale îndatorării.
Rate ale echilibrului financiar sunt expresia fondului de rulment, respectiv a importanței și evoluției sale în timp, și pot fi următoarele:
rate de finanțare a activelor fixe, evidențiază existența sau inexistența unui fond de rulment (rfr), chiar a unui fond de rulment propriu (rfp).
rata de finanțare a nevoii de fond de rulment (rfn), care este complementară ratelor de finanțare a activelor fixe și este de preferat să fie mai mare decât 1.
ratele de trezorerie complementară ratelor de finanțare măsoară capacitatea de plată a întreprinderii:
rata capacității de plată a ciclului de exploatare, rata de lichiditate.
rata capacității de plată imediată, rata de trezorerie imediată.
Rate ale îndatorării, măsoară importanța îndatorării pentru gestiunea financiară a întreprinderii.
rata îndatorării, levierul. Pentru a acorda în continuare credite, în condiții de garanție sigură, normele bancare impun existența unui levier mai mic decât 1.
rata îndatorării financiare (rdf), exprimă gradul de îndatorare pe termen lung. Normele bancare impun o rată sub 0,5.
rata creditelor de trezorerie (rct), exprimă gradul de îndatorare bancară a activității de exploatare.
RLCD > 1 dacă fondul de rulment FR > 0 (adică există suficiente active circulante mobilizabile pentru rambursarea datoriilor pe termen scurt). O rată apropiată de 1 evidențiază o capacitate de plată insuficientă pentru a se asigura întreprinderii o marjă de siguranță împotriva riscului de insolvabilitate.
Rata creditelor de trezorerie (rct) este complementară celei de finanțare a nevoii de fond de rulment (rfn = 1 – rct) și, deci, caracterizează apelarea de către întreprindere la credite pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare.
rata de prelevare a cheltuielilor financiare (rpc) măsoară capacitatea de plată a costului îndatorării și separă întreprinderile sănătoase de cele falimentare.
Dacă această rată > 0,6, întreprinderea înregistrează probleme grave de gestiune financiară și intră în stare de faliment.
Dacă cheltuielile finale depășesc excedentul de trezorerie al exploatării, îndatorarea devine insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii.
rata capacității de rambursare (rcr) exprimă, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa datoriile financiare, pe termen lung.
Normele bancare impun un număr maxim de trei ani pentru rambursarea teoretică a datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare.
În termeni concreți, rentabilitatea acțiunilor întreprinderilor este determinată de dividendele ce se acordă acționarilor și de variația valorii de piață a acțiunilor întreprinderii pe perioada exercițiului financiar. Tot astfel, rentabilitatea obligațiunilor este determinată de dobânzile percepute și de variația cursului bursier al acestora pe perioada exercițiului.
Rata rentabilității acțiunilor este în general mai ridicată decât cea a obligațiunilor, deoarece investiția, în cumpărarea de acțiuni, comportă un risc mai mare privind evoluția mediului economic al întreprinderii, cu foarte mulți factori de influență asupra profiturilor și asupra dividendelor în ultimă instanță. Din acest punct de vedere, putem aprecia că remunerarea capitalurilor împrumutate este mai mică decât cea a capitalurilor proprii, ceea ce justifică, în anumite circumstanțe, creșterea îndatorării întreprinderii, ca o posibilă cale de creștere a rentabilității acesteia.
Pornind de la această constatare, este tentantă căutarea unei structuri optimale a capitalurilor întreprinderii, în vederea minimizării costului procurării lor și deci a creșterii rentabilității.
Creșterea rentabilității va permite creșterea dividendelor, iar acestea vor conduce la creșterea primei componente a valorii de piață a întreprinderii, respectiv a valorii bursiere a acțiunilor. Trebuie avut în vedere însă că, pe măsura creșterii îndatorării întreprinderii, crește și riscul ei financiar. Din acest motiv, acționarii sunt îndreptățiți să ceară o rentabilitate mai mare a acțiunilor lor, pentru a acoperi creșterea riscului, determinată de creșterea îndatorării întreprinderii.
Corelația între valoarea întreprinderii, costul procurării capitalurilor și structura capitalurilor întreprinderii este complexă și foarte adesea contradictorie, fiind influențată de factori subiectivi.
Structura bilanțului și ratele de remunerare a capitalurilor se poate prezenta grafic astfel:
Structura bilanțului și ratele de remunerare a capitalurilor:
Unde:
AE = activ economic
Kec = remunerarea activului economic
CPR = capitaluri proprii
Kfin = costul capitalurilor proprii
DAT = capitaluri împrumutate
Kd = costul capitalurilor împrumutate
4.2 EVOLUȚIA COSTULUI CAPITALURILOR PROPRII ȘI A COSTULUI MEDIU PONDERAT
Efectul de levier al îndatorării va fi influențat în economia fiscală. În fapt avantajul fiscal ce revine acționarilor prin diminuarea impozitului pe profit plătit se va converti într-o diminuare a ratei de remunerare cerută de acționari pentru capitalurile lor proprii.
Incidența îndatorării asupra poziției cifrei de afaceri în raport cu pragul de rentabilitate se confirmă și prin relația efectului de levier.
Apelarea la credite conduce la creșterea riscului. Eficiența îndatorării asupra rentabilității financiare este dependentă de raportul dintre rata de rentabilitate economică și rata dobânzii.
Corelația dintre rentabilitatea financiară, rentabilitatea economică și rentabilitatea dobânzii poate fi pusă în evidență cu ajutorul următorului grafic:
Corelația dintre rata de rentabilitate economică, rata de rentabilitate financiară și rata dobânzii:
Unde:
Rf = rata de rentabilitate financiară
Re = rata de rentabilitate economică
Rd = rata dobânzii
DAT = capitaluri împrumutate
CPR = capitaluri proprii
Dacă Re > Rd, atunci Rf este o funcție crescătoare de gradul de îndatorare
Dacă Re< Rd , atunci Rf este o funcție descrescătoare de gradul de îndatorare al firmei.
Pornind de la relația efectului de levier se observă că variabilitatea Rf depinde de variabilitatea Re și de gradul de îndatorare.
4.2.1 EFECTUL DE LEVIER ÎN VALORI DE PIAȚĂ ALE CAPITALURILOR
Pentru evidențierea modelului de determinare a acestui cost al capitalurilor proprii se pornește de la expresiile valorii celor două întreprinderi (U și L) în condiții de fiscalitate:
Prin combinarea primei și ultimei expresii obținem:
EBIT (1-τ) = (VL –DAT * τ) * kecτ(U)
= VL*kecτ(U) – DAT * τ*kecτ(u)
La întreprinderea îndatorată remunerarea capitalurilor proprii se face prin profitul net (PN).
PN = EBIT (1-τ) – Kd * DAT (1-τ)
= VL * kecτ(U) – DAT * τ * kecτ(U) – kd * DAT(1-τ)
Știind că VL = CPR + DAT, putem dezvolta mai departe expresia PN:
PN = CPR * kecτ(U) + DAT * kecτ(U) – DAT * τ * kecτ(U) – kd *DAT * (1-τ)
Rata remunerării (costul) capitalurilor proprii se obține prin raportul PN/CPR
kecτ în partea a doua a formulei este dublu defiscalizat, odată pentru calculul profitului net și a doua oară ca efect al îndatorării.
4.2.2 EFECTUL DE LEVIER ÎN VALORI DE CONTABILITATE ALE CAPITALURILOR
Pe baza datelor din contul de profit și pierdere și din bilanț se poate evidenția efectul de levier în aceeași manieră ca și în condițiile absenței impozitului pe profit. Ceea ce particularizează efectul de levier în prezența fiscalității este calculul ratelor de remunerare a capitalurilor pe baza fluxurilor de profituri și de dobândă nete de impozit (în cotă unică).
Pentru demonstrație pornim de la rata rentabilității economice Rec a totalității capitalurilor investite AE în absența fiscalității:
De aici rezultă că profitul din exploatare se poate scrie:
EBIT = AE * Rec
Tot astfel, mărimea dobânzii se poate nota:
Dob = DAT * Rd
În care: DAT reprezintă capitalurile împrumutate la valoarea lor nominală
Rd este rata nominală a dobânzii
Rentabilitatea contabilă a capitalurilor proprii RfinT în condiții de impozitare:
În care:
Relația de mai sus este foarte apropiată de cea a costurilor capitalurilor proprii în absența fiscalității. Singura deosebire este aceea că în prezența impozitului pe profit se operează cu rate de remunerare nete de impozit:
Rfinτ = Recτ + (Recτ – Rdτ) * DAT/CPR
Unde:
Efectul de levier al îndatorării = (Recτ – Rdτ) * DAT/CPR
În care:
Recτ = Rec (1-τ)
Rdτ = Rd (1-τ)
4.2.3. EVOLUȚIA COSTULUI MEDIU PONDERAT AL CAPITALULUI
Pentru determinarea costului capitalului întreprinderii L îndatorate se pornește de la formula mediei ponderate cu valorile de piață ale capitalurilor:
În care kfinτ(L) a fost calculat anterior și deci:
Iar expresia costului mediu ponderat la întreprinderea îndatorată va evidenția reducerea datorată fiscalității în raport cu același cost al unei întreprinderi neândatorate:
CAPITOLUL V
CONCEPTE ȘI INDICATORI PRIVIND EFECTELE ECONOMICO-FINANCIARE DETERMINATE DE UTILIZAREA CAPITALULUI
Sistemul indicatorilor de efecte economico-financiare determinate de utilizarea capitalului unei societăți comerciale este compus din: valoarea adăugată, cifra de afaceri, producția exercițiului, producția obținută destinată livrării, excedentul brut al exploatării, rezultatul exploatării, rezultatul aferent cifrei de afaceri, rezultatul curent al exercițiului, rezultatul exercițiului înainte de impozitare, rezultatul exercițiului, capacitatea de autofinanțare și capacitatea de autofinanțare netă (autofinanțarea).
a) Valoarea adăugată (VA):
Valoarea adăugată (VA) reprezintă, pe de o parte, contribuția productivă a întreprinderii la economie, iar pe de altă parte, bogăția creată de către întreprindere prin utilizarea elementelor care constituie potențialul său productiv (muncă și capital).
Valoarea adăugată se calculează prin diminuarea producției (PX) și marjei comerciale (MC) cu consumurile provenite din exterior (CE) necesare realizării producției:
Sau:
Valoarea adăugată este un indicator economic. Raportul valoarea adăugată / producție, , reflectă:
productivitatea globală, adică bogăția creată de un anumit nivel al producției,
gradul de integrare al întreprinderii , rată care caracterizează activitatea întreprinderii și a sectorului său de apartenență, precum și a recursului său la subantrepriză.
Acest indicator are valoare ridicată pentru întreprinderile de producție care recurg puțin la cumpărări din exterior și are valoare mică în cazul întreprinderilor comerciale.
Interpretare:
dacă VA scade: proasta vânzare sau aprovizionări mai importante sau mai scumpe (întreprinderea face concurență furnizorilor lor),
dacă VA crește: creșterea vânzărilor sau aprovizionări mai puțin importante, sau mai puțin scumpe,
VA stabilă: o bună adecvare între politicile de fabricație și vânzare și politică de aprovizionare.
b) Cifra de afaceri (CA):
Cifra de afaceri reprezintă mărimea "afacerilor" realizate cu terții prin desfășurarea activității specifice, normale, de către o întreprindere. Acest agregat se calculează prin însumarea producției vândute (PV) cu vânzările de mărfuri (VM).
Acest agregat este un element fundamental al analizelor financiare, servind de reper sau de punct de comparație pentru mărimea celorlalte agregate financiare (viteza de rotație, intensitatea activității, rentabilitatea, etc.). El este întotdeauna utilizat în valori fără TVA.
Este necesară studierea evoluției acestui indicator, valoric și cantitativ, ținând seama de mișcarea prețurilor, repartiția produselor, zone geografice, tipuri de clientelă, precum și de perspectivele de viitor.
Producția exercițiului:
Calculată annual, producția exercițiului permite o comparație pe o perioadă lungă sau cu alte întreprinderi:
Producția exercițiului caracterizează întreprinderile industriale care fabrică produse. Astfel, pentru activități industriale, marja brută (MB) se calculează scăzând din producția exercițiului costul de cumpărare a materialelor consumate (CCC).
Producția exercițiului reflectă întreaga activitate productivă a perioadei, adică ceea ce întreprinderea a fabricat și a vândut, ceea ce a fabricat și a rămas în stoc, precum și ceea ce a fabricat pentru ea însăși.
Se compară adesea rata de creștere a producției din anul N –1 față de anul N cu rata inflației din aceeași perioadă pentru a determina rata de creștere reală a producției.
d) Marja comercială MC
Marja comercială este indicator de gestiune indispensabil și esențial pentru întreprinderile comerciale. Determinarea sa se face prin diferența între vânzările de mărfuri (VM) și costul de cumpărare a mărfurilor vândute (CCM).
Costul de cumpărare a mărfurilor vândute este egal cu suma dintre valoarea cumpărărilor (CU) și cheltuieli suplimentare necesare cumpărărilor (CSC) din care se scade sau la care se adaugă variația stocurilor de mărfuri (∆ SM):
CCM = CU + CS ± ∆ SM
Și deci:
Marja comercială permite calculul unei rate: marja comercială / cifra de afaceri (fără TVA), iar acest calcul devine mai semnificativ dacă se determină pentru fiecare categorie de mărfuri vândute.
e) Excedentul brut al exploatării EBE:
Excedentul brut al exploatării (EBE) transpune rezultatul economic al întreprinderii.
Acesta trebuie să permită:
plata dividendelor;
plata cheltuielilor financiare;
plata impozitelor;
rambursarea împrumuturilor;l
asigurarea creșterii întreprinderii.
Excedentul brut al exploatării este un indicator de rentabilitate economică și este egal cu diferența dintre venituri și cheltuieli de exploatare în afara amortizării și cheltuieli financiare.
În acest sens, el este util în comparații inter-întreprinderi deoarece nu se ține cont nici de politica de investiții, amortizări, nici de politica financiară.
Acesta reprezintă finanțarea generată de exploatare deoarece toate veniturile și cheltuielile de exploatare în amonte de acest sold sunt încasabile sau plătibile, pe când amortizările și provizioanele, precum și reluările asupra provizioanelor, în aval, nu vor fi plătibile sau încasabile, sunt numai calculabile.
Esențial pentru finanțarea întreprinderii este ca activitatea desfășurată să genereze capacitatea de autofinanțare ceea ce se poate verifica prin intermediul excedentului brut de exploatare.
Excedentul brut de exploatare se determină pornind de la valoarea adăugată (VA), deducând cheltuielile de personal, precum și impozitele și taxele. Dacă se elimină remunerarea factorului muncă (cheltuieli de personal) și a statului (impozite și taxe) rămâne deci remunerarea factorului capital.
f) Rezultatul exploatării:
Rezultatul exploatării (în afara cheltuielilor și veniturilor financiare) este independent de politica financiară a întreprinderii.
Acesta trebuie să fie pozitiv, deoarece reprezintă rezultatul pentru care întreprinderea a fost creată.
Constituie un bun criteriu de comparații între întreprinderi pentru că el caracterizează performanțele comerciale și industriale, în afara incidenței politicii financiare.
g) Rezultatul curent (înainte de impozit):
Rezultatul curent ține cont de politica financiară a întreprinderii. El este foarte important pentru analiștii financiari.
Rezultatul curent constituie sinteza operațiunilor curente, ordinare, ale întreprinderii în opoziție cu operațiile excepționale. Compararea lui cu rezultatul exploatării demonstrează politica financiară a întreprinderii.
h) Rezultatul excepțional:
Rezltatul excepțional reprezintă soldul operațiunilor excepționale, indicând ponderea rezultatului excepțional în rezultatul final. Evidențierea acestui sold este interesantă, deoarece ea semnalează importanța elementelor excepționale și compensarea eventuală cu rezultatul net curent.
Acesta merită o aprofundare, fiind destul de semnificativ: de exemplu; importante cheltuieli excepționale antrenate de restructurarea întreprinderii.
Se regăsesc în acest indicator, de asemenea, cesiuni de imobilizări ale întreprinderii, reflectând politica de investiții, ca și dificultățile financiare cu care acesta se confruntă, știindu-se că cesiunile sunt generatoare de trezorerie și permit, într-o oarecare măsură, combaterea dificultăților mai mult sau mai puțin durabile.
i) Rezultatul net al exercițiului:
Rezultatul net al exercițiului corespunde sumei algebrice a ansamblurilor veniturilor și cheltuielilor, luând în considerare participațiile salariaților la profit și impozitul pe profit.
Această mărime se va înscrie în bilanț la rubrica corespunzătoare capitalurilor proprii atunci când pasivul este prezentat înaintea repartizării rezultatului. În cazul în care bilanțul se publică după repartiția rezultatului, acest rezultat va fi în prealabil repartizat între rezerve, rezultatul reportat și distribuit. În cazul pierderii se înregistrează la rezultatul reportat.
j) Capacitatea de autofinanțare CAF:
Capacitatea de autofinanțare exprimă capacitatea întreprinderii de a finanța creșterea sa. Ea poate să se calculeze pornind de la excedentul brut al exploatării sau pornind de la rezultatul net.
În cadrul primei metode, numite deductive, capacitatea de autofinanțare este calculată pornind de la EBE.
În cadrul celei de-a două metode, numită adițională, capacitatea de autofinanțare este calculată pornind de la rezultatul net:
k) Autofinanțarea:
Nu întreaga capacitate de autofinanțare rămâne la dispoziția întreprinderii, o parte din aceasta fiind distribuită acționarilor sub forma dividendelor.
Pentru determinarea autofinanțării globale se va avea în vedere, alături de dividendele distribuite, și partea din profitul net repartizată pentru participarea angajaților la profit.
Autofinanțarea globală are două componente:
autofinanțarea de menținere, care include sursele din care urmează să se realizeze în viitor cheltuielile pentru menținerea potențialului productiv, respectiv reânoirea fondurilor fixe și acoperirea riscurilor de exploatare, sursele de finanțare fiind amortizările normale și previzionale.
autofinanțarea netă, constituită din sursele proprii ale întreprinderii destinate creșterii patrimoniilor, în special profitul net repartizat pentru fonduri proprii
CAPITOLUL VI
PREZENTAREA S.C. NAȚIONALA S.A.
a) Cunoașterea societății de asigurare – reasigurare Naționala S.A. și a formei de contabilitate utilizată în activitatea compartimentului financiar – contabil:
În septembrie 1993, ca urmare a modificării cadrului legislativ din domeniul asigurărilor, se înființează S.C. Naționala S.A., una din primele societăți private de asigurări din Romănia post-decembristă.
S.C. Naționala S.A. are sediul central în București, Bulevardul Națiunilor Unite nr. 4, bloc 107 A, etaj 8,9, sector 5 și reprezentanțe și agenții în aproape toată țara.
Conform statutului, S.C. Naționala S.A., este organizată sub formă de societate pe acțiuni cu subscriere de capital. Acțiunile sunt la purtător și conferă deținătorilor drept de vot în Adunarea generală a acționarilor.
În momentul înființării, capitalul social al societății era de 37 milioane lei. Ulterior prin aport de capital, capitalul social al firmei a fost majorat succesiv ajungând în prezent la valoarea de 5,316 miliarde lei, reprezentat prin acțiuni la purtător.
De la sfârșitul anului 1995, funcția de director general al societății este deținută de domnul Dan Anghel Constantinescu care este, în același timp, și Președintele Consiliului de Administrație. Fost Ministru al Industriei la începutul anilor 90, Dan Anghel Constantinescu deține, în prezent, și funcția de Consilier al Guvernatorului Băncii Naționale a României, fiind, de asemenea, și profesor universitar la Facultatea de Management din cadrul Academiei de Studii Economice, București. Este doctor în economie, licențiat în automatică, în management și comerș exterior. Aabsolvit cursurile Institutului Internațional de Management Lausanne și ale Universității Georgetown din Washington.
Postul de Director Executiv este ocupat de domnul Marinică Dobrin, o persoană a cărei experiență profesională constituie un factor de echilibru pentru întregul colectiv din administrația centrală. Domnia sa a deținut o lungă perioadă de timp funcția de Director General în Ministerul Industriei, iar în prezent este și cadru universitar la Universiatea Spiru Haret din București.
Buna cunoaștere a modului de organizare și funcționare a societăților de asigurare din țările cu tradiție în domeniu, atât a celor din SUA cât și din Europa de Vest, a permis actualei conduceri preluarea și implementarea în firmă a unui asemenea model, unic în Romănia.
Experiența în domeniul asigurărilor acumulată de specialiștii societății Naționala S.A. se materializează în: cunoașterea pieței, perfecționarea continuă a produselor, oferirea unor servicii de înalt profesionalism.
Păstrând permanent contactul cu realitățile economice și sociale din România, societatea își adaptează activitatea în conformitate cu evoluțiile economico-sociale și legislative.
Astfel, dezvoltarea unor noi sectoare economice, cum ar fi întreprinderile mici și mijlocii (IMM) impune oferirea unor produse noi, specifice. Apariția unor noi categorii sociale, precum și schimbarea ponderii celor existente, determină mutații importante pe piața asigurărilor și deci, necesitatea unor produse specifice. De asemenea, schimbările legislative din domeniul răspunderii civile impun conceperea și lansarea unor produse nespecifice pieței românești, dar extrem de uzitate pe piața internațională (ca de exemplu asigurarea de răspundere civilă profesională a experților contabili și a contabililor autorizați, a evaluatorilor și experților tehnici).
Dincolo de planurile strategice și politicile după care se coordonează activitatea societății Naționala S.A., conducerea societății a impus ca bază deontologică pentru cei care activează în cadrul acesteia o serie de principii dintre care menționăm următoarele:
oferirea unor servicii de calitate, variate, competitive, flexibile;
selectarea unui personal cu o pregătire de specialitate temeinică și continua perfecționare a acestuia;
actualizarea permanentă a informațiilor și transmiterea acestora către clienți;
depistarea dorințelor și solicitărilor clienților sau a potențialilor clienți și orientarea activității pentru a veni în întâmpinarea acestora;
respectarea confidențialității relației societate de asigurări-client;
atitudine nediscriminatorie față de rasă,religie, naționalitate, sex, locul de reședință sau starea civilă a clientului;
furnizarea de date corecte în rapoartele oficiale;
menținerea de relații bune cu alte societăți de profil;
respectarea prevederilor legale.
În ceea ce privește cadrul economico-legislativ în care societatea își desfășoară activitatea, considerăm că principalele probleme care afectează industria de asigurări sunt următoarele:
necorelarea prevederilor legislative din acest domeniu la realitatea economică actuală,
instabilitatea generală a cadrului legislativ în ansamblu, ceea ce duce la imposibilitatea monitorizării rezultatelor aplicării unei startegii la nivel microeconomic,
scăderea continuă a puterii de cumpărare a populației, dublată de o necunoaștere a conceptului și a necesității protecției prin asigurare,
gradul ridicat de fiscalitate, care afectează negativ accesibilitatea produselor de asigurare.
Gradul ridicat de fiscalitate afectează costurile de funcționare ale unei societăți de asigurari. Acestea se reflectă în cotațiile de primă stabilite pentru diferitele categorii de produse de asigurare, ceea ce influențează negativ competitivitatea ofertei unui asigurator.
Una dintre măsurile cele mai eficiente în contracararea acestei stări de fapt o constituie realizarea unui management sever al costurilor, ale cărui principale pârghii de acțiune sunt:
dimensionarea corespunzătoare a numărului de personal, în strictă corelare cu volumul activității desfășurate;
minimizarea costurilor de distribuție în vânzarea produselor;
reproiectarea subsistemului informațional și creșterea ponderii sistemului informatic în cadrul acestui subsistem;
creșterea volumului de încasări din prime de asigurare și reducerea, în acest mod, a costurilor fixe pe unitatea de produs.
Contabilitatea în cadrul societății Naționala S.A. se organizează și funcționează în cadrul unității patrimoniale în funcție de mărimea, structura tehnico organizatorică și obiectul activității de bază. Organizarea centralizată a contabilității se realizează la întreprinderile mici și mijlocii cu număr redus de secții, departamente astfel și în această societate.
b) Înființarea societății de asigurări – reasigurări Naționala S.A.:
După mulți ani de monopol al statului în domeniul asigurărilor, ca urmare a schimbărilor sociale, politice și economice de după decembrie 1989, în iulie 1991 a fost adoptată Legea nr. 47 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor în România, act normativ ce deschidea drumul posibilității de manifestare a firmelor private în domeniu.
În septembrie 1993, în noul cadru legislativ, societatea se înființează ca una dintre primele societăți private din domeniul asigurărilor din România post-decembristă, societatea corelându-și activitatea cu noile norme legislative din domeniu, printre care și Legea nr. 136 din 1995.
În anul 1997, preluând o veche tradiție, societatea preia denumirea de Naționala. Aceasta a fost însă fondată în anul 1882 și autorizată să funcționeze prin înaltul Decret Regal din 29 ianuarie 1882. Societatea funcționează în baza legii franceze din anul 1867 referitoare la societățile anonime pe acțiuni și a statutului societății adoptat în anul 1881.
La înființare, obiectul de activitate prevedea următoarele tipuri de asigurări:
asigurări de viață;
asigurări de bunuri și clădiri contra incendiului;
asigurări împotriva mortalității vitelor;
asigurarea recoltelor împotriva grindinei;
asigurarea mărfurilor în timpul transportului pe apă și pe uscat.
Societatea și-a diversificat în timp oferta, oferind în cele mai avantajoase și liberale condiții, un set larg de variante ale asigurării de viață ca: asigurarea de viață, asigurarea de deces, asigurarea mixtă, asigurarea de capitaluri fixe pentru zestre, asigurarea de rente viagere, asigurări de viață cu participare la beneficii.
Societatea de asigurări Naționala a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea economico-socială a României din acea perioadă, investind, conform statutului, în:
titluri emise și garantate de România;
bonuri de tezaur;
obligațiuni ale municipalității și Căilor Ferate Române;
acțiuni ale Căilor Ferate Române și Băncii Naționale etc.
Pe lângă aceste investiții, societatea a achiziționat efecte garantate ale următoarelor țări: Franța, Anglia, Austro-Ungaria, Germania, Italia, Elveția.
În cadrul activității externe a societății trebuie menționat faptul că primele societăți de asigurare din Bulgaria au fost reprezentanțe ale unor societăți de asigurare din România, printre care și Naționala.
În condițiile unei concurențe acerbe pe piață, datorată confruntării cu numeroase societăți mixte de asigurare puternic susținute de investiții din afară, Naționala s-a situat, conform statisticilor din anul 1940, pe locul 7, în ceea ce privește volumul total de prime încasate, din cele peste 30 de societăți de asigurare semnificative din România. Aceleași statistici indică faptul că Naționala se situa pe lucul 4 în ceea ce privește capitalul social și pe locul 6 în ceea ce privește lichidarea plasamentelor de capital.
Având în vedere echilibrul, ținuta morală și caracterul avangardist al societății de asigurare Naționala, își va face un titlu de onoare din continuarea acestei frumoase tradiții.
c) Forma de organizare și capitalul social:
S.C. Naționala S.A. este organizată ca societate pe acțiuni cu subscriere de capital.
În momentul înființării, capitalul social al societății era de 37 milioane de lei. Ulterior, prin aport de capital, capitalul social al firmei a fost majorat succesiv, ajungând în prezent la valoarea de 5,316 miliarde lei, reprezentat prin acțiuni la purtător.
d) Obiectul de activitate:
Conform statutului inițial, obiectul de activitate al societății constă în:
încheierea de asigurări de accidente pentru persoane;
încheierea de asigurări pentru deces cu acumulare de capital;
încheierea de asigurări de deces cu risc;
încheierea de asigurări de clădiri și/sau alte construcții;
încheierea de asigurări de bunuri, altele decât construcții;
activitatea de consultanță financiară, marketing, investiții în fonduri, titluri de valoare, tranzacții de valori mobiliare și imobiliare, acordarea de credite instituțiilor cu profil bancar;
organizarea și susținerea de concursuri de specialitate în domeniu pentru formarea și perfecționarea cadrelor proprii și / sau ale terților;
desfășurarea de consultanță și vânzări prin rețea de agenți a produselor proprii și / sau ale terților;
intermedierea prin rețeaua proprie de agenți de asigurare a produselor competitive ale celorlalți ofertanți de asigurări de pe piața românească.
Ulterior, societatea a elaborat și a obținut avizul pentru vânzarea întregii game de asigurări practicate în România.
Astfel, în momentul de față, dintre categoriile de asigurări stabilite de lege, Naționala practică următoarele tipuri de produse de asigurare:
Asigurări de viață
Asigurări de deces cu acumulare de capital
Asigurări de persoane, altele decât cele de viață
Asigurarea de accidente a persoanelor fizice
Asigurarea de accidente a forței de muncă
Asigurarea de accidente a managerilor
Asigurarea de accidente a călătorilor în transportul rutier și feroviar
Asigurarea medicală pentru călătoriii în străinătate
Asigurarea turiștilor
Asigurarea de accidente a elevilor și studenților
Asigurarea călătorilor și a bagajelor acestora pentru cazurile de accidente acvatice
Asigurarea familială auto
Asigurări de autovehicule
Asigurarea autocasco
Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului terestru (cargo)
Asigurări maritime și de transport
Asigurarea mărfurilor pe timpul transportului (cargo)
Asigurări de aviație
Asigurarea călătorilor pentru cazurile de accidente sau de deces din accidente aviatice
Asigurarea mărfurilor pe timpul transporturilor aeriene
Asigurări de incendii și alte pagube la bunuri
Asigurarea de construcții și clădiri
Asigurarea de bunuri-altele decât construcții
Asigurarea de bunuri gajate la acordarea creditelor de către bănci
Asigurarea bunurilor casabile pentru cazurile de spargere și crăpare
Asigurarea familială complexă
Asigurarea banilor și valorilor
Asigurări de răspundere civilă
Asigurarea de răspundere civilă, alta decât cea profesională, a persoanelor fizice
Asigurarea de răspundere civilă a managerilor
Asigurarea de răspundere civilă profesională a experților contabili autorizați, a evaluatorilor și experților tehnici
Asigurarea de răspundere civilă a personalului medical
Asigurarea lucrărilor de construcții montaj și a răspunderii constructorului
Asigurarea de răspundere civilă a producătorului
Asigurarea de răspundere civilă a societăților de transport călători
Asigurarea de răspundere civilă a transportatorului pentru mărfurile transportate
Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse terților prin accidente de autovehicule
Asigurarea de răspundere civilă a conducătorilor de autovehicule cu valabilitate în afara teritoriului României
Asigurarea de credite și garanții
Asigurarea de credite și creanțe
Asigurarea de garanții privind realizarea serviciilor de întreținere
e) Mod de organizare – organigrama:
Conform statutului, S.C. Naționala S.A. este organizată sub formă de societate pe acțiuni cu subscriere de capital. Acțiunile sunt la purtător și conferă deținătorilor drept de vot în Adunarea generală a acționarilor.
Nivelurile ierarhice superioare ale structurii organizatorice a firmei sunt reprezentate de Consiliul de Administrație, împreună cu funcțiile de Director General și Director Executiv, toate subordonate Adunării Generale a Acționarilor.
Consiliul de Administrație este alcătuit din 3 membrii, un președinte și 2 vicepreședinți, aleși pe o perioadă de 4 ani.
De la sfârșitul anului 1995, funcția de director general este deșinută de domnul Dan Anghel Constantinescu care este, în același timp, și Președintele Consiliului de Administrație.
Postul de Director Executiv este ocupat de domnul Marinică Dobrin, o persoană a cărei experiență profesională constituie un factor de echilibru pentru întregul colectiv din administrația centrală.
Administrația centrală este organizată în 2 divizii: divizia asigurări și divizia logistică, fiecare dintre acestea organizate, la rândul lor, pe departamente de specialitate.
Divizia asigurări are în componență:
departamentul contractări
departamentul evaluare risc și audit
departamentul despăgubiri
departamentul calcul atuarial
departamentul plasamente
departamentul de marketing
departamentul reasigurări
departamentul colaborări externe și documentare
Departamentul contractări se ocupă cu stabilirea prețului, a termenilor și a condițiilor în care asiguratorul oferă acoperire solicitanților de asigurări. Activitatea sa este strâns legată de cea a departamentului de marketing, prin stabilirea standardelor de subscriere și de selectare a clienților, în scopul asigurării stabilității financiare a firmei.
Departamentul evaluare risc și audit reprezintă una din subdiviziunile organizatorice a cărei importanță este într-o continuă creștere, în condițiile în care, din punct de vedere economic, controlul nivelului de daună este preferabil transferului de risc. La nivel departamental, cele mai strânse colaborări se realizează cu departamentele de contractări și de marketing, mai ales în ceea ce privește atragerea riscurilor comerciale și industriale.
Departamentul despăgubiri, ca subdiviziune organizatorică, are caprincipală responsabilitate soluționarea cererilor de despăgubire, având în componență persoane cu pregătirea și abilitatea necesare pentru efectuarea inspecțiilor de daună, negociere,etc.
Calculul actuarial îndeplinește funcții matematice, cum ar fi: determinarea și actualizarea cotațiilor de primă pentru diferitele tipuri de produse de asigurare, elaborarea planurilor de rezerve de daună etc. Actuarii sunt implicați, de asemenea, în elaborarea previziunilor financiare pe termen lung și mediu.
Activitatea realizată în cadrul departamentului de plasamente este puternic influențată de structura portofoliului societății și de politica în domeniul transferului de risc. Se urmărește ca investițiile realizate să aibă ca rezultat realizarea unui echilibru optim între profitabilitate, siguranță și lichiditate.
Departamentul de marketing elaborează și promovează programe care includ:
cercetarea pieței în vederea determinării nevoilor clienților potențiali
programe de promovare pentru informarea cumpărătorilor în legătură cu produsele societății
programe de pregătire profesională a angajaților și a rețelei de agenți
stabilirea obiectivelor și a strategiilor de vânzare pentru dezvoltarea activității firmei.
Rolul cel mai important al departamentului de reasigurări este acela de a elabora un program de reasigurare care să-I permită societății să preia anumite riscuri care, astfel, ar depăși capacitatea sa de asigurare. Prin contractele de reasigurare încheiate, societatea își protejează gradul de solvabilitate și garantează onorarea obligațiilor asumate față de clienți.
Departamentul de colaborări externe și documentare este, de asemenea, una dintre cele mai importante subdiviziuni organizatorice. Existența unei documentații românești insuficiente precum și schimbările rapide ce caracterizează domeniul asigurărilor pe plan internațional fac necesară consultarea unui volum cât mai mare de literatură de specialitate străină.
Cea de a doua entitate organizatorică importantă din cadrul administrației centrale este divizia logistică, alcătuită din:
departamentul financiar-contabil
departamentul resurse umane
departamentul procesare date
departamentul administrare patrimoniu
departamentul juridic și contencios
departamentul operativ
departamentul administrativ
În cadrul acestei divizii, o activitate specifică domeniului asigurărilor o desfășoară departamentul operativ, care constituie interfața centrală-teritoriu.
Departamentul operativ este subdiviziunea organizatorică prin care coordonată și verificată întreaga activitate a rețelei naționale de distribuție.
Activitatea tuturor departamentelor din cadrul societății este interconectată prin intermediul unui sistem informațional modern și flexibil.
În ceea ce privește rețeaua de distribuție, aceasta acoperă în prezent întreg teritoriul național, fiind formată din 32 de reprezentanțe proprii și 9 agenții de intermediere cu care societatea a încheiat contracte de colaborare.
Rețeaua de distribuție acoperă practic toate reședințele de județ, precum și alte orașe importante din țară. La sfârșitul anului 1998, numărul de agenți de asigurare a societății era de peste 5000 de persoane.
Considerentele după care a fost organizată rețeaua de distribuție sunt următoarele:
Cui să ofere?
Ce tipuri de produse și servicii?
La ce preț?
Cu ce metode de promovare?
La ce nivel de asistență acordat consumatorului?
Desfășurarea activității sub această formă de organizare structurală și funcțională constituie un important avantaj comparativ, în condițiile în care atât modul de operare pe piață cât și legislația în domeniul asigurărilor manifestă o tendință firească și evidentă de apropiere de realitatea țărilor dezvoltate.
Organigrama:
AGA
– Comisia de cenzori
Consiliul de administrație
Președintele consiliului de administrație
Director executiv
Administrația centrală
Divizia asigurării Divizia logistică
departamentul contractări -departamentul financiar-contabil
departamentul evaluare risc și audit -departamentul resurse umane
departamentul despăgubiri -departamentul procesare date
departamentul calcul atuarial -departamentul operativ
departamentul plasamente -departamentul administrativ
departamentul de marketing -departamentul juridic și contencios
departamentul reasigurări -departamentul administrare
departamentul colaborări externe și documentare. patrimoniu
f) Dinamica activității:
Activitatea societății a fost răsplătită în anul 1993 cu premiul pentru Inovare în domeniul asigurărilor acordat de către Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii.
Ca urmare a creșterii economice susținute a societății, în anul 1995 societatea s-a situat pe locul 1 din punct de vedere al profiturilor obținute din asigurările de viață și pe locul 4 în ceea ce privește încasările particulare din România.
Rezultatele economico-financiare deosebite obținute în anul 1996 și-au găsit recunoașterea oficială în premiul pentru Eficiență la nivel național acordat de către Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii.
Printre clienții firmei se numără societăți de marcă care au încheiat contracte de asigurare de zeci și sute de milioane de lei, dintre care amintim: Elvila S.A., Romcarton S.A.,Titan Transport S.A., Bere Rahova S.A., Intercontinental construcții S.R.L., Dunărea Leasing S.R.L., Miravia S.A.,etc.
Pentru asigurarea de oferte competitive în toate domeniile consultanței financiare și pentru completarea propriei palete de produse, S.C.Naționala S.A. cooperează și cu alte firme private din domeniul afacerilor și asigurărilor.
Printre acestea se numără ASIROM S.A., ASIT S.A., AGRAS S.A., Metropol S.A., Elvila S.A. și alții.
În cadrul activității de promovare a imaginii societății, Naționala a întreprins o serie de activități de sponsorizare. Aceste acțiuni s-au adresat cu precădere instituțiilor de învățământ superior din domeniul economic cărora le-au fost oferite, printre altele, volume din colecția de carte din domeniul asigurărilor NAȚIONALA. Pe lângă acestea, au fost sponsorizate diverse manifestări cultural-artistice, științifice și sportive cu mare impact la public.
CAPITOLUL VII
CONSTITUIREA, UTILIZAREA ȘI COSTUL CAPITALULUI LA S.C. NAȚIONALA S.A.
7.1 INDICATORII DETERMINAȚI PE BAZA BILANȚULUI CONTABIL PE ANUL 1999
Indicatorii determinați pe baza bilanțului contabil pe anul 1999 sunt următorii:
fondul de rulment FR,
nevoia de fond de rulment NFR,
trezoreria netă TN.
Capitalul social al societății comerciale Naționala S.A. este de 5,316 miliarde lei reprezentat prin acțiuni la purtător.
Bilanțul contabil al S.C. Naționala S.A. la sfârșitul anului 1999 era următorul:
BILANȚ,
Încheiat la 31.XII. 1999
MII LEI
Pe baza acestui bilanț se pot determina următorii indicatori:
Fundul de rulment și evoluția sa.
Nevoia de fond de rulment și evoluția sa.
Trezoreria netă și evoluția sa.
În primul rând, trebuie determinat bilanțul simplificat pentru a ne ușura efortul în vederea obținerii indicatorilor ce caracterizează echilibrul financiar pe bază de bilanț.
Bilanțul simplificat este următorul:
Anul 1999
Fondul de rulment (FR) și evoluția sa.
1. FR = capitaluri permanente – active imobilizate
Capitaluri permanente = capitaluri proprii + datorii financiare
2. FR = active circulante – pasive circulante
Pasive circulante = datorii de exploatare
1. Capitaluri permanente 1999 = 7 156 150 + 2 191 530 = 9 347 680 lei
FR1998 = 9 347 680 – 2 000 000 = 7 347 680 lei
2. FR 1998 = 8 298 150 – 950 470 = 7 347 680 lei
Interpretare:
Un fond de rulment pozitiv, se apreciază ca fiind deosebit de favorabil, deoarece semnifică faptul că se îndeplinește o regulă principală în domeniul finanțării, și anume: nevoile permanente se acoperă pe seama capitalurilor permanente.
Cel mai frecvent sunt folosite următoarele noțiuni:
fond de rulment brut sau total FRB,
fond de rulment net sau permanent FRN,
fond de rulment propriu FRP,
fond de rulment străin.
FRB = active circulante
FRB 1999 = 8 298 150 lei
FRN = capitaluri permanente – active imobilizate
FRN = active circulante – datorii pe termen scurt
FRN 1999 = 9 347 680 – 2 000 000 = 7 347 680 lei
FRN 1999 = 8 298 150 – 950 470 = 7 347 680 lei
FRP = capitaluri proprii – active imobilizate
FRP = FRN – datorii la termen
FRP 1999 = 7 156 150 – 2 000 000 = 5 156 150 lei
FRP 1999 = 7 347 680 – 2 191 530 = 5 156 150 lei
FRS = capitaluri permanente – capitaluri proprii
FRS = FRN – FRP
FRS 1999 = 9 347 680 – 7 156 150 = 2 191 530 lei
FRS 1999 = 7 347 680 – 5 156 150 = 2 191 530 lei
Interpretare:
După cum se poate observa, S.C. Naționala S.A. înregistrează o marjă de securitate, adică un excedent al surselor permanente față de alocările permanente. Acest aspect ne satisface deoarece excedenul de finanțare poate fi folosit pentru asigurarea echilibrului financiar, în partea de jos a bilanțului.
Un fond de rulment net ( 9 347 680 ) pozitiv se apreciază ca fiind marja de securitate a S.C. Naționala S.A., adică surplusul de surse permanente, degajat de ciclul de finanțare a investițiilor care poate fi utilizat pentru finanțarea alocărilor ciclice (stocuri + creanțe). Dintre componentele fondului de rulment, fondul de rulment net are cea mai mare însemnătate din punct de vedere operațional.
Fondul de rulment net este format din fondul de rulment propriu și fondul de rulment străin, ponderea acestuia din urmă fiind majoritară.
Fondul de rulment străin, preponderent semnifică faptul că echilibrul financiar din partea de sus a bilanțului se realizează, în cea mai mare parte pe seama datoriilor financiare pe care societatea le contractează.
Un fond de rulment fie fond de rulment net sau fond de rulment străin excedentar este rezultatul unei politici generale de prudență din partea factorilor de decizie ai societății, dar presupune un cost de oportunitate, adică diferența dintre rentabilitatea activității economice a întreprinderii și costul capitalurilor împrumutate.
Fondul de rulment propriu (5 156 150 lei) semnifică autonomia de care dispunne societatea în materie de finanțare a investițiilor.
Nevoia de fond de rulment NFR și evoluția sa
NFR = alocări ciclice – resurse ciclice = (stocuri + creanțe) – datorii de exploatare
NFR 1999 = (298 150 + 1 600 000 + 1 100 000 + 50 000 + 60 000 + 190 000 + 500 000) – (612 960 + 300 000 + 189 040) = 3 798 150 – 1 102 000 = 2 696 150 lei
Interpretare:
Nevoia de fond de rulment NFR are valori pozitive, ceea ce se poate aprecia favorabil, deoarece este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.
C) Trezoreria netă TN și evoluția sa:
TN = FRN – NFR
TN 1999 = 7 347 680 – 2 696 150 = 4 651 530 lei
Interpretare:
Obținearea unei trezorerii nete TN = 4 651 530 lei semnifică un excedent de finanțare pe care întreprinderea în înregistrează ca urmare a activității desfășurate și care demonstrează starea de echilibru financiar.
7.2 EVOLUȚIA REZULTATULUI ȘI A SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE PE BAZA CONTULUI DE PROFIT ȘI PIERDERE PE ANUL 1999
Pe baza contului de profit și pierdere pe anul 1999 am calculat și interpretat evoluția soldurilor intermediate de gestiune:
CONTUL DE PROFIT ȘI PIEDERE
Încheiat la 31 XII 1999
MII LEI
Cifra de afaceri CA = vânzări de mărfuri + producția vândută
CA 1999 = 8 261 335 + 235 675 = 8 497 010 lei
Pornind de la contul de rezultate se calculează diferite agregate și solduri intermediare pentru analiza financiară.
Marja comercială MC = vânzări de mărfuri – costul de aprovizionare al mărfurilor vândute
MC 1999 = 8 261 335 – (4 767 670 + 123 830) = 3 369 835lei
Producția exercițiului PE = MC + producția vândută
PE 1999 = 3 369 835 + 235 675 = 3 605 510 lei
Valoarea adăugată VA = PE – consumuri externe
VA 1999 = 3 605 510 – 2 159 900 = 1 445 610 lei
Excedentul brut de exploatare EBE = VA – impozite, taxe și vărsăminte asimilate – cheltuieli de personal
EBE 1999 = 1 445 610 – 143 860 – (365 430 + 284 060) = 652 260 lei
Profitul exploatării PrE = EBE –amortismente de exploatare – provizioane de exploatare – alte cheltuieli de exploatare
PrE 1999 = 652 260 – 185 210 – 106 770 – 101 970 = 258 310 lei
Profitul curent PrC = PrE + venituri financiare – cheltuieli financiare
PrC 1999 = 258 310 + 286 470 – 310 460 = 234 320 lei
Profitul net PrN = PrC + venituri excepționale – cheltuieli excepționale – participarea salariaților – impozit pe profit
PrN 1999 = 234 320 + 329 150 – 38 180 – 40 000 – 310 000 = 175 290 lei
Concluzii:
Valoarea adăugată VA = 1 445 610 lei reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii și exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție peste valoarea consumurilor de la terți.
Producția exercițiului PE = 3 605 510 lei reflectă întreaga activitate productivă a perioadei, adică ceea ce societatea comercială a fabricat și a vândut, ceea ce a fabricat și a rămas în stoc, precum și ceea ce a fabricat pentru ea însăși.
Excedentul brut de exploatare EBE = 652 260 lei reprezintă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor și exprimă acumularea brută din activitatea de axploatare considerând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu și plătite.
Profitul exploatării PrE = 258 310 lei exprimă rentabilitatea activității de exploatare prin deducerea unor cheltuieli plătibile și a celor calculate din veniturile exploatării.
Profiul curent PrC = 234 320 lei este determinat atât de rezultatul exploatării cât și de cel al activității financiare.
Profitul net PrN = 175 290 lei exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare din care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.
Capacitatea de autofinanțare CAF se poate determina pe baza a două relații de calcul:
Metoda deductivă:
MII LEI
Metoda aditivă:
MII LEI
Concluzii:
Pe baza contului de rezultate s-a determinat un indicator care reflectă potențialul financiar de creștere economică a societății comerciale, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială și comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o anumită scadență.
7.3 DETERMINAREA ȘI INTERPRETAREA RATELOR DE RENTABILITATE ȘI A RATELOR DE STRUCTURĂ ALE CAPITALURILOR
Pe baza documentelor de sinteză, respectiv bilanțul și contul de profit și pierdere se pot determina următoarele rate:
rata de rentabilitate economică,
rata de rentabilitate financiară,
ratele de structură ale capitalurilor.
Rata de rentabilitate economică poate fi brută sau netă.
Capitaluri investite în exploatare = imobilizări de exploatare necorporale și corporale + NFR de exploatare
Capitaluri investite în exploatare = 2 000 000 + 2 696 150 = 4 696 150 lei.
Rentabilitatea economică brută este o primă măsură a eficienței societății în utilizarea resurselor sale.
Rentabilitatea economică netă reflectă performanța societății în utilizarea capitalurilor investite, independent de factorii de producție (capital fix, forța de muncă) și modul de finanțare a nevoilor sale. Rentabilitatea economică are o valoare destul de scăzută, refletând o eficiență modestă a resurselor utilizate de către societate.
Rata de rentabilitate financiară
Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piața capitalului de împrumut, pentru a face atractive acțiunile S.C. Nationala S.A. și a crește cursul lor bursier.
Ratele de structură ale capitalurilor cuprind:
ratele echilibrului financiar,
rate ale îndatorării
Ratele echilibrului financiar
a.1. Rata de finanțare a activelor fixe
Acestă rată trebuie să fie supraunitare (>100%).
În cazul S.C. Naționala S.A. se îndeplinește această condiție, ceea ce semnifică faptul că aceasta asigură finanțarea alocărilor permanente pe seama capitalurilor permanente și cu atât mai mult pe seama capitalurilor proprii.
a.2. Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment
Este de preferat ca această rată să fie mai mare ca 1 (>100%), situație în care evidențiază existența, la finele perioadei de gestiune, a unei trezorerii nete; ceea ce se întâmplă și în cazul S.C. Naționala S.A. În schimb, societatea comercială ar putea fi în pericol dacă această rată este mai mică decât 0,2 (<20%).
a.3. Rata capacității de plată a ciclului de exploatare
a.4. Rata capacității de plată imediată
Aceste rate ale capacității de plată arată dacă S.C. Naționala S.A. dispune sau nu de o potențială capacitate de plată, furnizată de ciclul de exploatare; când rata capacității de plată imediată este insuficientă, societatea comercială în cauză se confruntă cu stocuri fără desfacere, precum și cu credite prea mari acordate clienților.
Rate ale îndatorării
b.1. Rata îndatorării (levierul)
Pentru acordarea de credite, în condiții de garanție sigură, normele bancare impun existența unui levier mai mic decât 2 (<200%), ceea ce în cazul nostru se realizează.
b.2. Rata datoriilor financiare
Această rată caracterizează gradul de îndatorare a societății comerciale pe termen lung. Din considerentele menționate mai sus, normele bancare impun o rată mai mică de 0,5% (<50%), ceea ce în cazul nostru se realizează.
b.3. Rata creditelor de trezorerie
Această rată exprimă în ce măsură societatea comercială apelează la credite pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare.
De asemenea, această rată exprimă gradul de îndatorare a activității de exploatare. După cum se poate observa, această rată este complementară ratei de finanțare a NFR. În cazul nostru, rata de finanțare a NFR este supraunitară 272,52 %, deci nu mai are rost să se calculeze rata creditelor de trezorerie, deoarece S.C. Naționala S.A. nu apelează la credite de trezorerie pentru finanțarea investițiilor de exploatare.
b.4. Rata de prelevare a cheltuielilor financiare
Această rată separă întreprinderile sănătoase de cele falimentare. În cazul în care această rată este mai mare de 0,6 (> 60%), societatea comercială înregistrează probleme grave de gestiune financiară și riscă să intre în stare de faliment, ceea ce în cazul nostru riscă să se întâmplă.
b.5. Rata capacității de rambursare
Rata capacității de rambursare exprimă, în număr de ani, capacitatea societății comerciale de a rambursa datoriile financiare. Teoretic normele bancare impun un număr de 3 ani pentru rambursarea datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare, lucru care nu se realizează în cazul nostru.
7.4 COSTUL CAPITALULUI ȘI EVOLUȚIA ACESTUIA LA S.C. NAȚIONALA S.A.
Costul capitalului propriu:
S.C.Nationala S.A. are acțiuni ale căror cursuri se ridică la 7 000 lei/ acțiune. Societatea varsă un dividend de 1000 pe acțiune. În condițiile în care rata anuală de creștere a dividendelor g = 10%, calculăm restul acțiunilor pentru S.C. Naționala S.A.
Știind că:
Unde:
D1 = dividendul în momentul T =1
PA = prețul acțiunii
g = rata de creștere a dividendelor
Astfel, ipoteza unei rate de creștere constantă a dividendelor poate fi criticată.
Costul acțiunilor privilegiate:
S.C. Naționala S.A. varsă un dividend de 5 000 lei pentru o acțiune privilegiată. Prețul net posibil de încasare pentru aceeași acțiune privilegiată în situația în care s-ar vinde-o la bursă este 6 100 lei. Trebuie să determinăm costul unei acțiuni privilegiate.
Știind că:
Unde:
PN = prețul net încasat de S.C. pentru o acțiune privilegiată
Dp = dividendele vărsate pentru o acțiune privilegiată
Costul total al capitalului:
Se dau următoarele informații:
Capital propriu C = 7 156 150 lei
Capital împrumutat D = 9 347 470 lei
Costul capitalului propriu Qp = 21%
Costul capitalului împrumutat Qd = 15%
Trebuie să calculăm costul total al capitalului
Costul total al capitalului = costul fondurilor proprii * ponderea fondurilor proprii + costul datoriilor * ponderea datoriilor
Evoluția altor indicatori pe baza bilanțului și contului de rezultate ale S.C. Naționala S.A. și anume:
EBIT,
Cash-flow-ul exploatării,
Cash-flow-ul de gestiune,
a) EBIT = profitul înainte de dobânzi și profit (earning before interests and taxes)
Unde:
Impozit pe profit = profit * cota
Profitul = venituri – cheltuieli = cifra de afaceri – cheltuieli monetare – amortizări – dobânzi
EBIT = 9 112 630 – 8 444 130 – 310 000 = 358 500
b)Cash-flow-ul din exploatare
Cash-flow-ul din exploatare = 358 500 – 310 000 + 31 790 = 80 290
c) Cash-flow-ul de gestiune
Cash-flow-ul de gestiune = 175 290 + 31 790 + 199 120 = 406 200
Criteriul valorii actuale nete:
Care este valoarea minimă admisibilă a profitului annual pentru a se obține timp de 10 ani în vederea acoperirii cheltuielilor inițiale de investiții în valoare de 375 000 000 lei în condițiile unui coeficient intern de rentabilitate de 0,10 ?
Răspunsul la această întrebare este:
RIR = 010
VAN = 0
Unde:
FTM = fluxul de trezorerie marginal
RIR = rata internă de rentabilitate
VAN = valoarea actualizată netă
Valoarea actualizată netă reprezintă surplusul de valoare rezultat în urma realizării unei investiții după luarea în considerație a valorii reziduale.
O investiție de 100 000 mii lei este amortizabilă liniar în 5 ani. În acest timp generează un beneficiu net de 25 000 mii lei. Rata de actualizare este de 8% și valoarea reziduală a investiției este nulă. Trebuie să determinăm valoarea actualizată netă.
Valoarea actualizată netă VAN a unei investiții este egală cu diferența dintre cash-low-ul actualizat și cheltuielile de investiții:
Valoarea actuală netă este pozitivă, deci investiția poate fi realizată.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Liberalizarea vieții economice în România deschide calea unor fundamentări riguroase, pe principii economice, a deciziilor de investire a capitalului. Legea cererii și ofertei pe o piață concurențială creează premise pentru stabilirea unor prețuri juste, de echilibru ale activelor deținute în portofoliu. Aceste prețuri oferă marje de rentabilitate suficient de remuneratorii pentru investitorii de capital. Rentabilitatea, astfel obținută, asigură atât remunerarea în raport cu timpul de deținere a activelor, cât și remunerarea în raport cu riscul asumat în respectiva investire.
S.C. Naționala S.A. a înregistrat o creștere a valorii societății, a valorii capitalurilor atrase de investitori, acționari și împrumutători.
Toate căile de creștere a rentabilității, la un nivel de risc asumat, sau invers, toate posibilitățile de diminuare a riscului, la un nivel de rentabiliate scontaă, se identifică în posibile demersuri valorizatoare ale capitalurilor investitorilor. Din acestă perspectivă, noțiunile de valoare adăugată, de profit net, de prag de rentabilitate, de rată a îndatorării dobândesc poziții privilegiate în practica și teoria financiară.
Ca urmare a creșterii economice susținute a societății, în anul 1995 societatea s-a situat pe locul 1 din punct de vedere al profiturilor obținute din asigurările de viață și pe locul 4 în ceea ce privește încasările particulare din România.
Bilanțul este instrumentul de reflectare a echilibrului financiar al S.C. Naționala S.A., la încheierea exercițiului, de reflectare materială a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate. Pe baza acestui bilanț de la sfârșitul anului 1999 am calculat și interpretat următorii indicatorii: fondul de rulment, nevoia de fond de rulment și trezoreria netă.
Un fond de rulment pozitiv, se apreciază ca fiind deosebit de favorabil, deoarece semnifică faptul că se îndeplinește o regulă principală în domeniul finanțării, și anume: nevoile permanente se acoperă pe seama capitalurilor permanente.
După cum se poate observa din studiul efectuat S.C. Naționala S.A. înregistrează o marjă de securitate, adică un excedent al surselor permanente față de alocările permanente. Acest aspect ne satisface deoarece excedenul de finanțare poate fi folosit pentru asigurarea echilibrului financiar, în partea de jos a bilanțului.
Un fond de rulment net ( 9 347 680 ) pozitiv se apreciază ca fiind marja de securitate a S.C. Naționala S.A., adică surplusul de surse permanente, degajat de ciclul de finanțare a investițiilor care poate fi utilizat pentru finanțarea alocărilor ciclice (stocuri + creanțe).
Fondul de rulment străin, preponderent semnifică faptul că echilibrul financiar din partea de sus a bilanțului se realizează, în cea mai mare parte pe seama datoriilor financiare pe care societatea le contractează.
Un fond de rulment, fie fond de rulment net sau fond de rulment străin excedentar este rezultatul unei politici generale de prudență din partea factorilor de decizie ai societății, dar presupune un cost de oportunitate, adică diferența dintre rentabilitatea activității economice a întreprinderii și costul capitalurilor împrumutate.
Fondul de rulment propriu (5 156 150 lei) semnifică autonomia de care dispunne societatea în materie de finanțare a investițiilor.
Nevoia de fond de rulment NFR are valori pozitive, ceea ce se poate aprecia favorabil, deoarece este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.
Obținearea unei trezorerii nete TN = 4 651 530 lei semnifică un excedent de finanțare pe care întreprinderea în înregistrează ca urmare a activității desfășurate și care demonstrează starea de echilibru financiar.
Valoarea adăugată VA = 1 445 610 lei reprezintă sursa de acumulări bănești din care se face remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea economică a întreprinderii și exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție peste valoarea consumurilor de la terți.
Producția exercițiului PE = 3 605 510 lei reflectă întreaga activitate productivă a perioadei, adică ceea ce societatea comercială a fabricat și a vândut, ceea ce a fabricat și a rămas în stoc, precum și ceea ce a fabricat pentru ea însăși.
Excedentul brut de exploatare EBE = 652 260 lei reprezintă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor și exprimă acumularea brută din activitatea de axploatare considerând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate nu și plătite.
Profitul exploatării PrE = 258 310 lei exprimă rentabilitatea activității de exploatare prin deducerea unor cheltuieli plătibile și a celor calculate din veniturile exploatării.
Profiul curent PrC = 234 320 lei este determinat atât de rezultatul exploatării cât și de cel al activității financiare.
Profitul net PrN = 175 290 lei exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare din care sunt remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise.
Rentabilitatea economică netă reflectă performanța societății în utilizarea capitalurilor investite, independent de factorii de producție (capital fix, forța de muncă) și modul de finanțare a nevoilor sale. Rentabilitatea economică are o valoare destul de scăzută, refletând o eficiență modestă a resurselor utilizate de către societate.
Este de dorit ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piața capitalului de împrumut, pentru a face atractive acțiunile S.C. Nationala S.A. și a crește cursul lor bursier.
Rata de finanțare a activelor fixă trebuie să fie supraunitare (>100%).
În cazul S.C. Naționala S.A. se îndeplinește această condiție, ceea ce semnifică faptul că aceasta asigură finanțarea alocărilor permanente pe seama capitalurilor permanente și cu atât mai mult pe seama capitalurilor proprii.
Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment este de preferat ca această rată să fie mai mare ca 1 (>100%), situație în care evidențiază existența, la finele perioadei de gestiune, a unei trezorerii nete; ceea ce se întâmplă și în cazul S.C. Naționala S.A. În schimb, societatea comercială ar putea fi în pericol dacă această rată este mai mică decât 0,2 (<20%).
Rata capacității de plată a ciclului de exploatarea și rata capacității de plată imediată arată dacă S.C. Naționala S.A. dispune sau nu de o potențială capacitate de plată, furnizată de ciclul de exploatare; când rata capacității de plată imediată este insuficientă, societatea comercială în cauză se confruntă cu stocuri fără desfacere, precum și cu credite prea mari acordate clienților.
Pentru acordarea de credite, în condiții de garanție sigură, normele bancare impun existența unui levier mai mic decât 2 (<200%), ceea ce în cazul nostru se realizează.
Rata datoriilor financiare caracterizează gradul de îndatorare a societății comerciale pe termen lung. Din considerentele menționate mai sus, normele bancare impun o rată mai mică de 0,5% (<50%), ceea ce în cazul nostru se realizează.
Rata creditelor de trezorerie exprimă în ce măsură societatea comercială apelează la credite pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de exploatare.
De asemenea, această rată exprimă gradul de îndatorare a activității de exploatare. După cum se poate observa, această rată este complementară ratei de finanțare a NFR. În cazul nostru, rata de finanțare a NFR este supraunitară 272,52 %, deci nu mai are rost să se calculeze rata creditelor de trezorerie, deoarece S.C. Naționala S.A. nu apelează la credite de trezorerie pentru finanțarea investițiilor de exploatare.
Rata de prelevare a cheltuielilor financiare separă întreprinderile sănătoase de cele falimentare. În cazul în care această rată este mai mare de 0,6 (> 60%), societatea comercială înregistrează probleme grave de gestiune financiară și riscă să intre în stare de faliment, ceea ce în cazul nostru riscă să se întâmplă.
Rata capacității de rambursare exprimă, în număr de ani, capacitatea societății comerciale de a rambursa datoriile financiare. Teoretic normele bancare impun un număr de 3 ani pentru rambursarea datoriilor financiare prin capacitatea de autofinanțare, lucru care nu se realizează în cazul nostru.
Dacă este vorba de o estimare a fuxurilor viitoare, se apelează, în mod necesar, la un sistem de ipoteze:
mediu economic cert, fără variații ale rentabilităților înregistrate anterior,
capitaluri proprii suficiente, ceea ce permite separarea deciziei de investiții de cea de finanțare și deci de neluare în calcul a cash-flow-urile disponibile a dobânzilor la capitalurile împrumutate și a economiilor de impozit aferente acestora,
impozitul pe profit care este presupus a fi plătit la sfârșitul exercițiului financiar,
rata inflației rămâne constantă pe toată durata de viață a investiției și egală cu cea din primul an de realizare a investiției.
În aceste condiții, fluxurile viitoare de trezorerie reprezintă, de fapt excedentele de trezorerie disponibile pentru plata dividendelor.
Ceea ce caracerizează adevărata valoare a investiției este însă fluxul net de trezorerie, disponibil după acoperirea creșterii economice ulterioare a proiecului de investiții. În general aceasta se referă la creșterea netă a stocurilor și creanțelor de exploatare dar poate fi vorba și de o creștere netă a imobilizărilor.
Cash-flow-ul disponibil este deci expresia monetară a cash-flow-urilor de exploatare rezultat după finanțarea creșterii economice.
Cash-flow-ul disponibil va fi în măsură să remunereze acționarii care au finanțat integral proiectul de investiții. Remunerarea se va concretiza într-un flux net de dividende numai după deducerea unor eventuale alocări suplimentare de capital pentru investiții adiționale la proiecul inițial.
Pentru creșterea valorii societății, conducerea acesteia va reține numai proiectele de investiții cu VAN pozitivă și va elimina proiectele care au VAN negativă.
BIBLIOGRAFIE
Anghelache G., Dardac N., Stancu I. – "Piețe de capital și burse de valori", Editura Societatea "Adevărul" S.A., București 1992
Atamer T., Calori R. – "Diagnostic et decisions strategiques", Editura Dunod, Paris 1993
Brezeanu Petre – "Gestiunea financiară și politicile financiare ale întreprinderii", Editura Fundației "România de Mâine" București 1998
Bran Paul – "Economica valorii", Editura Economica, București 1995
Bran Paul – "Finanțele întreprinderii – gestionarea fenomenului microfinanciar", Editura Economică, București 1997
Colasse B. – "Gestion Financiere", Editura Universitaires de France, Pris 1987
Colasse B. – "Contabilite generale", Editura Economica Paris 1993
Dobrotă Niță – coordonator- Academia de Studii Economice Catedra și Economia Politică – "Economia Politică – Economics – " Editura Eficient, București 1992
Dedu Vasile – "Gestiune bancară", Editura Didactică și Pedagogică R.A. București 1999
Eglen J. V., Mikol A. și Stolowy H. – "Les mecanismes financiers de l´entreprise", Editura Montchretien Paris 1998
Gosse B., Lecaillon J., Mesnard L., Monnier J. M. – "Economie manageriale", Ed. Montchrestien, Pris 1989
Jobard J. P., Navatte P. și Raimbourg Ph. – "Finance", Ed. Dalloz 1994
Manolescu Gheorghe, Petre Irina – "Finanțele întreprinderii", Editura Fundației "România de Mâine", București 1999
Munteanu Victor – "Contabilitatea financiară a întreprinderii", Editura Lucman Serv, București 1998
Nicolescu O. – "Management", Editura Economica, București 1995
Pariente S. – "Techniques financieres d´evaluatioriente", Economica 1995
Românu I., Vasilescu I. – "Eficiența economică a investițiilor și a capitalului fix" E.D.P., București 1993
Stancu Ion – "Finanțe. Teoria piețelor Financiare. Finanțele întreprinderii. Analiza și gestiunea financiară"Editura Economică, București 1997
Stancu I. , Dimitriu M., Pârvu D., Stoian M. – "Eficiența economică a investițiilor", A.S.E., București 1994
Toma Mihai, Alexandru Felicia – "Finanțe și gestiune financiară de întreprindere", Editura Economică București 1998
Vintilă Georgeta – "Gestiunea financiară a întreprinderii" E.D.P., București 1997
Ministerul Finanțelor, Sistemul contabil al agenților economici, Editura Economică, București 1994
Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale publicată în Monitorul Oficial nr. 80/29.03.1994
Legea nr. 31/1990 privind reorganizarea societăților comerciale, Tribuna Economică nr. 49 și 50/1993
Legea contabilității nr. 82/1991 publicată în Monitorul Oficial nr. 265/27.12.1991
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Costul Capitalului Unei Societati Comerciale (ID: 131899)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.