Coruptia Si Dezvoltarea Economica
INTRODUCERE
Corupția este un fenomen social grav, cu o amploare deosebită, cu forme variate și complexe, manifestate până la cele mai înalte niveluri ale societății. Ea reprezintă o amenințare majoră pentru democrație, constituind o negare a drepturilor omului și o încălcare a principiilor democratice, pentru echitatea socială și pentru justiție, erodând toate principiile punând în pericol dezvoltarea economică și socială.
La ora actuală corupția constituie unul dintre subiectele principale de discuție în orice domeniu și la orice nivel, reprezentând una dintre cele mai mari provocări ale lumii contemporane. Ea este prezentă atât în statele sărace și în curs de dezvoltare, cât și în cele dezvoltate, iar lupta pentru combaterea ei a devenit o problemă serioasă, cu cât aceasta se extinde foarte rapid, cuprinzând, mai întâi, câteva sectoare, câteva domenii și apoi întreaga societate, devenind un stil de viață, un labirint din care nu se mai poate ieși, o mentalitate.
Corupția este un fenomen complex, pluridimensional, cu cauze și efecte multiple și care, în contexte relativ similare, se dezvoltă sub forme extrem de variate. Fenomenul corupției poate porni de la un act singular de plată, interzis prin lege, prin care se urmărește obținerea unui profit, a unor avantaje sau unor bunuri materiale necuvenite din prestarea unui serviciu public sau de interes public și poate duce până la funcționarea endemică a unui sistem politic și economic. Problema corupției poate fi privită fie ca o problemă structurală a politicilor și economiilor dezvoltate, fie ca o problemă morală, culturală sau individuală a societăților. Definiția corupției se poate extinde, în consecință, de la termenii vagi ai „utilizării greșite a puterii” și „decăderea morală”, la definițiile juridice stricte ale corupției ca „un act de mită ce implică un funcționar pentru a realiza un transfer de resurse în interes privat.
Ca atare, studierea corupției a fost „multidisciplinară” și dispersată, mergând de la modelarea teoretică generală, la descrierile detaliate ale scandalurilor singulare de corupție. Dintr-o altă perspectivă, ea a fost studiată ca o problemă a subdezvoltării politice, economice, culturale sau morale a unei comunități aflate într-o etapă tranzitorie de dezvoltare.
Natura complexă a corupției se întâlnește în multe societăți, dar încă nicăieri în lume nu s-au identificat soluții rapide pentru eradicare. În lucrarea „Source Book”, editată de prestigioasa organizație Transparency International, se afirmă că programele publice, reorganizările guvernamentale, adecvarea sistemului de aplicare a legii, conștientizarea publicului și crearea unor instituții specializate de prevenire a corupției nu sunt altceva decât elemente ale unui proces de lungă durată ce trebuie să fie sprijinit la toate nivelurile, inclusiv prin schimbarea atitudinilor. De asemenea, trebuie subliniat faptul că fenomenul corupției nu dispare în societățile dezvoltate și cu vechi tradiții democratice, ci, mai degrabă, îmbracă forme noi, mult mai perfide și mai sofisticate.
Complexitatea problematicii pe care o ridică corupția determină, în mod implicit, nevoi tot mai mari de limitare a expansivității sale prin găsirea unor metode și mijloace adecvate de intervenție.
Pornind de la realitatea că studierea acestui fenomen reprezintă o stringență a lumii moderne, în acest capitol ne-am propus să identificăm, în cadrul unor limite cât mai largi, principalele definiții ale corupției, să le particularizăm, să diferențiem diversele abordări care au condus la conturarea unui cadru conceptual complex și, mai ales, să stabilim și să clasificăm indicatorii ce măsoară fenomenul.
În România, corupția pare să fie foarte extinsă, chiar permanentă în administrație, atât la nivel central, cât și la nivel local, fiind accentuată de lipsa unei definiri clare a responsabilităților, confuzie în separarea funcțiilor administrative de cele politice și lipsă de transparență în procedurile administrative.
La acestea se adaugă lipsa unui cadru legal adecvat pentru eficiența luptei împotriva corupției din administrația publică. În paralel, instituțiile implicate în combaterea acesteia își caută încă identitatea, se supun reformărilor care survin în urma revizuirilor legislative și manifestă încă acea lentoare birocratică ce nu reușește să facă față dezlănțuirilor inovative ale corupției.
În administrația publică, subiecții actelor de corupție sunt funcționarii publici, cărora li se acordă permanent sau provizoriu, în virtutea legii, prin numire, prin alegere sau în virtutea unei însărcinări, anumite drepturi și obligații, în vederea exercitării funcțiilor într-un serviciu public sau într-o altă instituție.
Sentimentul de nesiguranță, dificultatea promovării și nivelurile scăzute ale compensațiilor financiare, privatizarea unor servicii publice (care determină o serie de probleme complexe, precum reducerea de personal, reorientarea profesională, conflictele de interese și găsirea unor noi locuri de muncă), reducerea dimensiunilor aparatului birocratic, redefinirea în permanență a atribuțiilor ministerelor și agențiilor au un impact adesea negativ asupra funcționarilor publici și, în cazurile cele mai grave, îi determină să cedeze tentațiilor corupției. Corupția și lipsa standardelor etice din cadrul funcției publice amenință administrația publică în ceea ce privește consolidarea credibilității funcției publice și a instituțiilor democratice în fața propriilor cetățeni și contribuie, de asemenea, la agravarea sărăciei și la slăbirea sistemului de servicii prestate cetățenilor.
CAPITOLUL I
ASPECTE GENERALE PRIVIND CORUPȚIA
1.1.Definirea fenomenului de corupție
Din literatura de specialitate parcursă, dar și printr-o investigație bibliografică amplă asupra discursului academic contemporan privind corupția, precum și din analizele realizate de diferitele organizații guvernamentale și neguvernamentale ce luptă împotriva acestui fenomen, am reținut un set de formulări relevante, dar și complementare. Cum corupția se poate realiza printr-un număr infinit de modalități însă, teoretic, dar mai ales practic, definirea acestui concept reprezintă un demers dificil.
Noțiunea de corupție a intrat în vocabularul universal din cele mai vechi timpuri, fiind astăzi un concept larg utilizat în toate societățile, indiferent de tipul lor de organizare. Acest termen, de origine latină, vine de la cuvântul “coruptio” și are semnificația de mituire a unei persoane în scopul obținerii unor avantaje sau foloase materiale. Tot prin acest termen este definită și fapta funcționarului care își comercializează exercitarea sarcinilor de serviciu și care, înșelând încrederea acordată de societate, cere bani, avantaje sau alte foloase materiale personale pentru îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea atributelor funcției.
De-a lungul timpului, cercetătorii din domeniul științelor sociale au căutat să găsească o definiție cât mai exactă a conceptului de corupție dar, în cele din urmă, au fost nevoiți să admită că noțiunea nu poate avea o definiție universal valabilă pentru toate societățile existente la un moment dat.
În epoca contemporană, termenul de corupție a fost utilizat și analizat în strânsă legătură cu sistemul politic și administrativ. Astfel, în “Dicționarul de Sociologie” corupția este definită ca fiind: “încălcarea sistematică și nesancționată a normelor unor organizații sau instituții de către unii membri care, în virtutea faptului că dețin o anumită autoritate, utilizează resursele organizației cu destinații diferite de scopurile acesteia ”.
În lucrarea sa, “Criminologie teoretică”, Tudor Amza consideră corupția ca pe o “abandonare a standardelor așteptate de comportament de către cei ce dețin autoritatea, în vederea obținerii unor avantaje personale ”.
În cadrul Consiliului Europei, termenul corupție se referă la „faptul de a solicita, de a da sau de a accepta, direct sau indirect, un comision ilicit sau un avantaj necuvenit și care afectează exercitarea normală a funcției sau modifică comportamentul impus de prerogativele cu care este învestit beneficiarul comisionului ilicit sau al avantajului necuvenit, ori al promisiunii de obținere a unui asemenea avantaj necuvenit”.
În literatura de specialitate există o abundență de elemente definitorii pentru noțiunea de corupție, prevalența unor trăsături caracteristice, în fața altora, variind de la autor la autor și de la o școală sau curent de gândire, la altele. De regulă, acest subiect este dezbătut, atât din punct de vedere juridic, respectiv sub aspect penal, cât și interdisciplinar. Analistul John A. Gardiner subliniază că „noțiunea de corupție nu poate fi definită doar într-un singur mod, pentru că acest fenomen constituie o problemă națională și internațională, cunoscând multiple forme de manifestare și de reglementare juridică, prevederile sale fiind preluate, cu unele diferențieri, de majoritatea codurilor penale europene.
Dintr-o altă perspectivă, în unele societăți subdezvoltate, corupția poate fi un fenomen mai mult sau mai puțin normal, constituind pentru multe categorii de populație, din acele arii, sursa principală de venit. Totodată, corupția poate să apară, iar istoria a demonstrat cu prisosință acest lucru, în orice societate, indiferent de regimul existent. Astfel, în sistemele totalitare, în general, și în cele comuniste, în special, corupția a fost tolerată din considerente politice, fiind utilizată ca instrument de control social. Aproape fără excepție, regimurile dictatoriale s-au remarcat prin existența corupției, începând chiar de la nivelurile superioare ale ierarhiei, această situație fiind, de fapt, o consecință a suprapunerii structurilor politice cu cele administrative.
În general, s-a considerat că regimurile democratice, fiind permisive, tolerante și lipsite de autoritate, reprezintă medii propice pentru dezvoltarea actelor de corupție din cauza capacității lor reduse de a le sancționa. Unii politicieni și sociologi au mers până acolo încât au considerat corupția ca un "simptom al libertății constituționale".
În literatura de specialitate este pe deplin acceptată și ideea conform căreia, în esență, corupția reprezintă o încălcare a normelor sociale, un abuz de putere în vederea obținerii de avantaje materiale sau alte foloase personale, cum ar fi onoruri, titluri, publicitate etc. în cele mai multe cazuri, ea este considerată ca îndeplinind rolul unui simplu "contract" ce are la bază denaturarea binecunoscutului principiu care acționa în dreptul roman: „do ut des” (îți dau ca să îmi dai).
Actualmente, în lume există mai multe organisme internaționale care și-au propus să urmărească și să monitorizeze fenomenul extrem de grav al corupției. În opinia specialiștilor, mai ales în statele cu o economie precară, ori cu un regim politic insuficient consolidat, corupția a devenit un adevărat „modus vivendi" pentru foarte multe categorii de persoane.
World Bank și Transparency International definesc corupția ca fiind: "întrebuințarea ilegală a resurselor publice în scopul unui câștig personal”. O asemenea abordare se referă la comportamentele improprii și nelegitime ale oficialilor, de la reprezentanți ai unor organisme de stat sau funcționari publici, până la politicieni, oameni de afaceri, ori manageri independenți, ale căror poziții, bine consolidate pe scară ierarhică, creează oportunități în ceea ce privește deturnarea de bunuri și bani în folosul lor propriu și/sau al complicilor lor. Când însă este vorba de o persoană oarecare, fără funcții sau responsabilități înalte, mita este considerată cea mai evidentă dovadă a corupției.
Corupția la nivel decizional, devenită endemică pentru un sistem, adică “marea corupție”, are consecințe mult mai profunde decât sugerează simplele dări de mită. Corupția este cea care schimbă direcția fondurilor destinate unor programe și afectează bugetele, prin deturnarea banilor sau cheltuirea lor frauduloasă, ceea ce, automat, se traduce în considerat corupția ca un "simptom al libertății constituționale".
În literatura de specialitate este pe deplin acceptată și ideea conform căreia, în esență, corupția reprezintă o încălcare a normelor sociale, un abuz de putere în vederea obținerii de avantaje materiale sau alte foloase personale, cum ar fi onoruri, titluri, publicitate etc. în cele mai multe cazuri, ea este considerată ca îndeplinind rolul unui simplu "contract" ce are la bază denaturarea binecunoscutului principiu care acționa în dreptul roman: „do ut des” (îți dau ca să îmi dai).
Actualmente, în lume există mai multe organisme internaționale care și-au propus să urmărească și să monitorizeze fenomenul extrem de grav al corupției. În opinia specialiștilor, mai ales în statele cu o economie precară, ori cu un regim politic insuficient consolidat, corupția a devenit un adevărat „modus vivendi" pentru foarte multe categorii de persoane.
World Bank și Transparency International definesc corupția ca fiind: "întrebuințarea ilegală a resurselor publice în scopul unui câștig personal”. O asemenea abordare se referă la comportamentele improprii și nelegitime ale oficialilor, de la reprezentanți ai unor organisme de stat sau funcționari publici, până la politicieni, oameni de afaceri, ori manageri independenți, ale căror poziții, bine consolidate pe scară ierarhică, creează oportunități în ceea ce privește deturnarea de bunuri și bani în folosul lor propriu și/sau al complicilor lor. Când însă este vorba de o persoană oarecare, fără funcții sau responsabilități înalte, mita este considerată cea mai evidentă dovadă a corupției.
Corupția la nivel decizional, devenită endemică pentru un sistem, adică “marea corupție”, are consecințe mult mai profunde decât sugerează simplele dări de mită. Corupția este cea care schimbă direcția fondurilor destinate unor programe și afectează bugetele, prin deturnarea banilor sau cheltuirea lor frauduloasă, ceea ce, automat, se traduce în servicii publice de proastă calitate, ori, pur și simplu, doar fictive.
O definiție destul de cuprinzătoare a corupției este dată și de INTERPOL. Astfel, în concepția acestei organizații "corupția reprezintă orice acțiune sau inacțiune a unui individ sau a unei organizații din sectorul public sau privat și care constă în încălcarea legii sau a atribuțiilor, în scopul obținerii unui profit sau câștig”. Fără îndoială că această definiție sugerează o abordare holistă a fenomenului de corupție, acoperind toate sectoarele și straturile sociale.
Privită dintr-o altă perspectivă și anume prin prisma interesului public, corupția se abate în mod categoric de la standardele legale. Astfel, dacă o acțiune aduce prejudicii interesului public, atunci ea este văzută ca făcând parte din ansamblul comportamentelor corupte, chiar dacă este legală din punct de vedere juridic. Dacă însă acea acțiune este în beneficiul mulțimii, ea nu mai este considerată corupție, chiar dacă, de fapt, se încalcă legea. În acest context, deosebit de interesant este modul în care cultura unei populații influențează perceperea sau chiar aprecierea unor manifestări comportamentale deviante.
Analizând definițiile prezentate mai sus, deși departe de a fi epuizat toate abordările referitoare la noțiunea de corupție, considerăm că se poate totuși contura o imagine de ansamblu cu privire la semnificațiile generale ale conceptului propriu-zis, precum și asupra implicațiilor pe care fenomenul corupției le are asupra structurilor și instituțiilor statului.
Pentru a avea o viziune cât mai complexă asupra acestei problematici și, mai ales, pentru a putea înțelege geneza corupției, de la factorii cauzali, la cei favorizanți, în mod cert, studierea fenomenului și din perspectiva implicațiilor psihosociale și juridice reprezintă un demers util și absolut necesar.
O definire strictă și limitativă a corupției, care cantonează actele, ca atare, la entități, sectoare sau tranzacții specifice, poate fi folositoare în combaterea fenomenului, atunci când fapta este considerată o deviere de la regulile formale ce organizează comportamentul persoanelor publice.
Totuși, dacă se rețin ca definitorii doar formulările axate pe aspectul juridic, o serie de elemente majore, cum ar fi lipsa voinței politice de a ataca problema corupției, riscă să fie tratate superficial sau chiar să fie omise. Definițiile largi și mult mai deschise, cum ar fi abordarea fenomenului în termenii de “abuz de putere”, vor trebui aplicate în situațiile corupției masive, care, în prezent, afectează tot mai multe economii și sisteme politice naționale.
De altfel, rolul decisiv al statului este reflectat în majoritatea definițiilor corupției prin abordarea, ca o relație particulară și absolut specială, a raportului stat-societate. În această ecuație, corupția este convențional percepută și se referă la comportamentul orientat către realizarea bunăstării private a unei persoane care reprezintă statul și autoritatea publică.
Într-o altă exprimare, tot din această perspectivă, corupția înseamnă utilizarea greșită a resurselor publice de către persoane oficiale, în scopuri private. În acest sens, trebuie remarcat faptul că definiția operațională utilizată de Banca Mondială, Transparency International, dar și de alte organizații, este cea oferită de dicționarele enciclopedice și se concentrează pe sintagma „abuzul de putere publică pentru un beneficiu sau profit privat".
1.2.Cauzele corupției
Abordarea corupției prin analizarea anumitor factori cauzali independenți simplifică întelegerea și explicațiile empirice date fenomenului, iar discutarea efectelor "bunăstării" este reorientată prin relevarea influențelor independente asupra altor circumstanțe sau variabile sociale.
Cauzele dezvoltării fenomenului de corupție sunt multiple și variază foarte mult de la o țară la alta. Printre factorii care contribuie la această dezvoltare putem aminti: "managementul inadecvat al unor activități și programe, subminarea autorităților statului, săracia, salarii publice reduse,"supraglomerarea" instituțională, diferențele de venit, remunerarea slabă a funcționarilor, lipsa sistemelor eficiente de contabilitate și a transparenței în luarea deciziei,existența centrelor off-shore, monopolul și renta etc". Se pare că unele persoane privesc corupția ca pe o formă legalizată a unor guverne de a plăti mită, considerând acest comportament ca pe unul comun, practicat într-o manieră deschisă, zilnic, ca urmarea mentalității dezvoltate de unii funcționari ai statului ce pun în prim-plan, interesul personal, în detrimentul celui public.
1.2.1. Cauzele economice ale corupției
O sintagmă cvasi-sinonimică cu noțiunea de corupție este formularea „căutarea comisionului” și ea reflectă, de fapt, o arie largă de suprapunere a celor două activități. Totuși, în doctrina de specialitate se afirmă că, în timp ce corupția implică utilizarea greșită a puterii publice în beneficiu privat, „căutarea comisionului” derivă din conceptul economic de „dobândă”.
Oamenii consideră, de exemplu, că realizarea de câștiguri, uneori chiar substanțiale, în rate procentuale egale și pentru toate costurile relevante, înseamnă o monopolizare a profiturilor. „Căutarea comisionului” exprimată prin efortul de a obține adaosul nu este în mod necesar interzisă prin lege sau privită ca imorală în societate, însă, într-o mare măsură, este „neproductivă direct” și cel mai adesea, ineficientă din punct de vedere economic.
Având în vedere faptul că, în genere, corupția are la bază o relație particulară dintre stat și societate, se poate afirma că geneza acesteia reprezintă o consecință identificată în cele două spații de interacțiune: privat/public, respectiv stat/societate. Corupția se poate însă extinde și dincolo de arealul național, internaționalizându-se. De asemenea, ea poate apărea în interiorul aceleiași entități naționale, între diferiți actori sociali și la niveluri decizionale variate.
În perimetrul internațional, globalizarea și liberalizarea piețelor, finanțelor, dezvoltarea și mișcarea capitalurilor, precum și numeroasele operațiuni rapide, cu mijloace de plată electronice, au oferit oportunități pentru realizarea unor tranzacții ilicite, bine camuflate și dificil de depistat, inclusiv între diferiți actori non-statali. Ilustrativ în acest sens este cazul unor companii multinaționale care cumpără concesii, priorități și monopoluri, iar „rambursările” constau în atenții, împrumuturi sau contracte avantajoase. Alteori, dezvoltarea unor proiecte importante este îngreunată sau chiar eșuează din cauza oficialilor care acceptă vacanțe plătite, bunuri de valoare și alte beneficii personale din partea unor companii, firme sau grupuri de interese contrare.
Pe de altă parte, țările care tolerează corupția sunt deosebit de atractive pentru anumite operațiuni cum sunt, de exemplu, tranzacțiile financiare de mare anvergură, ceea ce denotă că actorii internaționali din mediul de afaceri, politic sau de dezvoltare în cooperare pot fi, simultan, „corupători”, “coruptibili” și “corupți”, dar, în egală măsură, și susținătorii reformei. S-a mai constatat și că mita, alimentată din străinătate, tinde să devină, în opinia multor observatori din țările în curs de dezvoltare, cel mai semnificativ factor de proliferare a corupției la vârf.
O discuție importantă privind corupția se focalizează asupra beneficiilor economice ce sunt influențate de costurile acestui fenomen. Funcțiile latente ale mașinăriei politice alimentată de corupție indică faptul că, prin mită, prin așa numita "ungere a roților", se urmărește vânzarea și cumpărarea unor favoruri politice, adică " întinderea covorului roșu" pentru a accede spre vârful ierarhiei, poziție din care obține beneficii multiple și anumite avantaje economice.
Raportându-se la termenii de creștere economică, Samuel Huntington aprecia că adoptarea unor modele economice ineficiente are la bază corupția sistematică și o birocrație excesivă. Argumentele care susțin ideea că rezultate economice pozitive se obțin prin corupție, sunt bazate pe ipoteza că există costuri economice ale serviciilor publice extensive ce pot fi reduse sau evitate prin mită.
Experții americani propun o altă abordare referitoare la competiție, lobby și corupție, observând că în timp ce guvernele creează legi și reglementări, nu se generează și mecanismele de a supraveghea consecințele lor și a-i controla pe cei care au venituri supradimensionate. Aceasta are ca efect faptul că inexitența unei forțe consistente care să direcționze sistemul organizatoric, dublată de lipsa unor obiective clar definite sau naivitatea în înțelegerea intereselor, accentuează ideea conform căreia impunerea unor noi reglementări nu se raportează la alocarea eficientă a resurselor în societate.
În consecință, focalizarea pe profituri artificial create de aceste tipuri de organizare limitează nivelul competiției și, prin urmare, părțile private vor investi în activitățile de lobby, fiind organizate campanii costisitoare și angajați avocați, pentru a crește șansele de a câștiga oportunități corupte.
Pierderea identificată de teoria tradițională a căutarii profitului poate fi de fapt numai o formă a costului inevitabil al tranzacției din procesul politic al luării deciziei. Semnificativ de remarcat este faptul că, în mod contrar și bizar, teoria căutării profitului afirmă că nu se înregistrează nici o scădere a bunăstării în caz de mită și în situația în care există forme de monopol ale căutării profitului. În primul caz, cheltuielile pentru lobby nu sunt risipite, ci sunt considerate a fi utilizate pentru a crește beneficiile corupătorului, în timp ce, în al doilea caz, lipsa competiției permite monopolului să evite cheltuielile suplimentare pentru a menține în fruntea rivalilor.
O asemenea atitudine face ca profiturile create de interferența politicii de tip autoritar în relațiile economice să permită părților private să concureze pentru obținerea tratamentului preferențial, care este, de regulă, apanajul birocraților. Activitatea de lobby de pe pozițiile beligerante implică risipirea resurselor publice, dar se poate dovedi de ajutor pentru agenții economici corupți, prin folosirea, de exemplu, a donațiilor pentru finanțarea campaniilor electorale în interes personal sau pentru hărțuirea rivalilor.
Competiția pentru obținerea puterii provoacă apariția unui vacuum de putere, ceea ce conduce la rivalitatea fățișă și, deseori, agresivă, susținută prin activitatea de lobby. O guvernare ce permite acest tip de pierdere poate fi considerată o conducere puternică, însă, cu siguranță, cu cât ponderea problemelor economice generale rezolvate de către un conducător este mai mare, cu cât impactul asupra bunăstării publice va fi mai mare.
Dacă fenomenul corupției este caracterizat de absența proiectelor, eficiente pentru cetățeni, efectele asupra bunăstării pot fi mult mai severe decât prognozează teoreticienii care iau în considerare sintagma "căutarea profitului", ca cea mai explicită și mai sugestivă definiție.
1.2.2. Cauze politice ale corupției
În pofida faptului că majoritatea autorilor afirmă că cele mai importante cauze de corupție sunt cele politice, s-a constatat că fenomenul este mai frecvent la încheierea unor contracte comerciale. Pentru a obține tranzacția dorită, mai ales dacă afacerile internaționale sunt derulate într-o țară în curs de dezvoltare, se oferă mită politicienilor sau oficialilor guvernamentali.
Analiza interesului politic exprimă în mod clar faptul că bunăstarea și puterea nu merg întotdeauna mână în mână. În societățile unde corupția a penetrat multe instituții publice, existența unui lider corect, care sa-și exercite întreaga putere, este lipsita de realism. Liderii care controlează cadrul juridic și diferite operații ale guvernului nu sunt imuni la corupție.
Legislația, aplicarea sa și impunerea sancțiunilor pot suferi după urma corupției, iar rolul conducătorului, în acest caz, poate fi cel al liderului binevoitor sau al celui care emană putere. În prima variantă, controlul este limitat și șansele de a limita nivelul corupției sunt diminuate, iar a doua alternativă reprezintă învestirea cu autoritate în scopul satisfacerii intereselor proprii și de grup.
O abordare care definește corupția în funcție de pierderile suferite de public este conturată de opinia că grupurile de lobby și politicienii impun reglementări pentru a-și crea oportunitatea identificării profitului și promovării propriilor interese individuale sau de grup. Argumentul major al acestor analiști constă în faptul că nici o formă a ineficienței nu are consecințe asupra bunăstării generale și, de aceea, nu pot fi considerate importante și relevante. Astfel, în opinia acestora, ineficiența este asociată cu sistemul organizațional, iar disfuncțiile apar ca urmare a stabilirii unor categorii de obiective prin care protecționismul se materializează în subsidii, cote de import, tarife, scutiri de taxe și tratament preferențial pentru grupurile de interes care plătesc aceste servicii. În consecință guvernele pot opera cu o eficință rezonabilă în vederea atingerii unor obiective ineficiente, ceea ce nu este de preferat în nici o împrejurare.
Minimalizarea influenței guvernării a fost considerată de mulți economiști ca fiind o soluție viabilă în crearea unui mijloc puternic de reducere a impactului negativ al corupției. Cu toate acestea, se conturează anumite dezavantaje pentru această strategie, o guvernare slabă putând determina cheltuieli inutile caracteristice satisfacerii profitului tacit, iar mult doritele servicii guvernamentale oferite sunt insuficient structurate. Solicitarea de a diminua dimensiunea guvernului este problema dezbătută public frecvent, dar nu este convingătoare în a limita eficient un lider orientat către profit.
Un guvern corupt poate restricționa eliberarea autorizațiilor și licențelor, astfel încât să creeze o criză artificială și să stimuleze corupția. Evident că, prin aceasta, politicienii urmăresc să creeze necesitatea de a da bani în schimbul aprobării contractelor. Un exemplu elocvent în acest sens ar putea fi acela că, în ciuda abuzului de putere din Indonezia, "Siemens și PowerGen au convenit să construiască o nouă instalație de furnizare a energiei, Paiton II, în 1995. Biamatra, o firmă controlată de fiul președintelui Suharto, a primit 15% din afacere, în schimbul aranjării unui contract pe termen de 30 ani cu autoritatea guvernamantală indoneziană care se ocupa de utilități, desigur, la un preț mult mai mare decât cel aplicat consumatorilor domestici". De asemenea, în acest sens sunt vizibile acțiunile unor organisme internaționale aflate unele chiar sub egida Națiunilor Unite, relevantă fiind operațiunea petrol contra hrană din Irak, cercetarea acestor acțiuni nefiind finalizată. În România, pe aceleași coordonate se înscriu cazurile intens mediatizate din domeniul transporturilor, petrolului, privatizărilor frauduloase, etc.
O concluzie interesantă a fost aceea că asemenea afaceri pot fi ilegale în anumite cazuri, dar guvernul poate să reziste cu succes cererii publice de a le anula, cu toate că va crește prețul pentru serviciile respective.
O altă formă de manifestare a corupției politice identificată de cercetători constă în lipsa interesului unor societăți comerciale private de a investi, din cauza unor lideri corupți, în special, atunci când, după o licitație publică, câștigătorul desemnat nu este cel mai bun ofertant, ci cel care a fost cel mai lipsit de scrupule în achitarea mitei, ori a avut cele mai multe relații la nivel foarte înalt în mediul politic.
Evident că formele de manifestare ale corupției politice pot fi mult mai numeroase, cum ar fi de exemplu, luarea voită a unor decizii administrative slabe. Astfel, în Indonezia, Cambodgia și Filipine, de ani de zile se distruge pădurea tropicală, deoarece oamenii de afaceri profită din vânzarea cherestelei sau ard pădurea pentru a folosi pamântul în scop agricol. Încercările statului de a proteja mediul au fost diminuate de mituirea oficialilor publici însărcinați cu aplicarea interdicțiilor sau de mituirea oficialilor care acordau concesiunile. Din punct de vedere politic, se afirmă foarte frecvent și invariabil că practicile de corupție reprezintă mijloace caracteristice sferei "normalității" pentru integrarea oamenilor în sistemul politic. În acest sens, fenomenul creșterii și descreșterii "baronilor locali" în România reprezintă cel mai concret exemplu al comunității de interese ilicite fără deosebire de etnie, religie ori crez politic.
Ipoteza că fenomenul corupției este definitoriu și generalizat în politică, este promovată de Johnston, care "considera corupția ca fiind un factor perturbator major, uneori chiar dezintegrator pentru societate".
1.2.3. Cauze instituționale ale corupției
Studierea modului în care instituțiile determină proliferarea actelor de corupție a ridicat multe semne de întrebare asupra influenței determinante pe care o au reglementările interne, extinse sau difuze, asupra acestui fenomen, pe considerentul că asemenea reglementări pot fi rezultatul unei strategii deliberate a funcționarilor publici de a crește solicitarea clienților de a plăti mită.
Explicarea rezistenței birocraților pentru aplicarea de reforme în sectorul public se axează pe faptul că aceștia sunt conduși de motive raționale auto-protective și, din acest motiv, vor căuta mai multe modalități de a crea întârzieri producătoare de mită.
Administrațiile publice locale sunt acuzate de management defectuos și de alocarea ineficientă a fondurilor, conturându-se o serie de acuzații aduse municipalităților:
Mita conduce la alocare preferențială a ajutoarelor și compensațiilor pentru gospodăriile cetățenilor;
"Atențiile" acordate funcționarilor însărcinați cu achizițiile conduc la atribuirea unor contracte publice către firme neperformante;
Structurile de poliție locale și cele de cercetare interpretează faptele penale în raport de circumnstanțe;
Proprietatea publică este utilizată de oficialitățile locale în scopuri private;
Acordarea permiselor și licențelor este facilitată de transferul de bani;
În situațiile limită, mita îi determină pe cetățeni să încalce regulile și să creeze grave probleme sociale;
Serviciile orașelor pot să fie indisponibile dacă nu se manifestă transparență în încheierea și derularea contractelor;
Serviciile de încasare a taxelor obligă cetățenii la plata unor sume exorbitante și îi împing pe oamenii de afaceri să recurgă la evaziunea fiscală;
Deciziile de urbanizare sunt influențate de corupție.
În majoritatea statelor lumii, instituțiile publice care funcționează la nivel central și local au adoptat multe dispoziții în cadrul eforturilor de a limita corupția, dar numai o parte dintre ele au înregistrat succese.
Totuși, s-a constatat o covariație între corupție și mărimea dispozițiilor, dar în acest caz lanțul cazual pornește de la corupție spre sistemul organizatoric. O situație a exercitării unei poziții de putere prin ignorarea performanței este prezentă și în instituțiile publice unde propulsarea unui lider onest poate să nu conducă în mod automat la motivarea subordonaților în a servi publicul. Tipul de ineficiență rezultat se aplică, în special, în cazul unui conducător de vărf care nu a mai fost ocupată de oameni cu idei noi.
În perimetrul public, se recunoaște faptul că autoritățile nu au creat oportunitatea de a testa noi tipuri de lideri, totul fiind subordonat clientelismului politic, ceea ce nu diminuează inovația organizațională și, în consecință, nu mai conduce la conștientizarea alternativelor care se pot dovedi superioare.
Rigiditatea pozițiilor ierarhice superioare îi determină pe subordonați să realizeze că poziția lor este în mod similar incontestabilă, teama de a-și pierde slujba este diminuată, iar eschiva și lenea pot fi trecute cu vederea. Astfel, se întregește un tablou instituțional ce arată că lipsa de performanță colectivă nu provoacă falimentul structurii lor.
De aceea, generarea sentimentului responsabilității prin politici corelate bunăstării și motivarea pentru atingerea unui scop comun, alături de eforturile colegilor, sunt cerințe greu de implementat. La fel de dificil este să se identifice protagoniști în cadrul unui guvern care să nu fie apoi contestați. Într-un asemenea cadru, guvernele par a fi foarte puțin motivate să acorde atenție comportamentului funcționarilor care servesc publicul. În referire strictă la corupție, cu cât liderul sigur de poziția lui va evita efortul necesar controlării subordonaților, cu atât mai mult el va avea o percepție extrem de pozitivă a autorității sale.
1.3. Societatea civilă în prevenirea corupției
Analiza corupției ca fenomen deviat presupune, evident, studierea modului în care individul ajunge să săvârșească acest act, pentru că dincolo de importanța acordată până în prezent mijloacelor de combatere, depistare și prindere a vinovaților, este mult mai important să se prevină acest fenomen.
La modul concret, acest lucru nu este posibil decât prin ințelegerea mecanismelor individuale și sociale care duc la producerea fenomenului de corupție. Apoi, în concordanță cu acestea, este necesar să se elaboreze o strategie de intervenție care să edifice un sistem de măsuri socio-economice adecvate. Din păcate, în realitate, nici un stat nu a reușit să construiască un eșafodaj impermeabil la conduite corupte, însă dificultatea oricărui demers de acest gen nu poate justifica lipsa de reacție sau toleranța față de astfel de manifestări.
Pentru a înțelege modul în care un individ normal poate ajunge să fie corupt, în primul rând este necesar să se studieze mecanismul de formare a normelor sociale și de conformare a indivizilor la acestea. Întelegerea lor, în strictă interdependență cu agenții socializării și cu influența acestora la nivel macro-comunitar, precum și în conexiune cu exercitarea controlului social asupra membrilor săi sunt elemente ce trebuie luate în mod serios în considerare.
Este cunoscut faptul că societatea este compusă din diferite grupuri de interese economice și nu numai, iar concepțiile acestora despre cum ar trebui reacționat în raport cu diferite comportamente sunt foarte variate. Fiecare grup încearcă să-și maximizeze propriile interese prin crearea și impunerea unor legi. În legătura cu explicațiile modului în care normele devin legi, există trei modele principale:
• modelul "vătămării sociale" ("social injury") consideră legile ca fiind principalele elemente de protecție a societății și membrilor ei față de comportamentele ce pot fi nocive și periculoase, prin forța și exemplul pedepsei în acest caz, reducerea devianțelor se fundamentează pe latura prevenției determinată de reacția socială "post-factum".
• modelul "consensului", potrivit căruia normele devin legi pentru că reflectă acceptarea generală a unui comportament a cărui importanță necesită formalizarea unor tipuri de reacții standard în caz de încalcare.
• modelul "conflictului", în care scopul principal al legilor este susținerea intereselor claselor dominante.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că toate modelele prezentate anterior acționează în interiorul unei culturi și că ele reflectă, într-o măsură semnificativă, încercările respectivei comunități de a supraviețui și de a-și atinge scopurile, printre care și menținerea coeziunii indivizilor care o alcătuiesc. Cu toate acestea, accesul la elementele generale ale unei culturi este diferit de la un sub-grup la altul, fapt reflectat de existența numeroaselor sub-culturi. Ramificațiile astfel apărute au la bază o serie de deosebiri cu privire la valori, norme și credințe, prevalente în diferitele sub-grupuri ale societății.
În acest context, contracultura reprezintă un stil de viață alternativ pentru cei care nu se conformează la normele general acceptate. Când această nonconformare generează reacții de respingere, ostilitate sau pedepsire din partea comunității, apare comportamentul deviant.
Mulți sociologi susțin ideea că sub-culturile derivate sunt o consecință a incapacității culturii majoritare de a asigura bunăstarea tuturor membrilor ei. De alfel, însăși limita dintre normalitate și devianță este o variabilă care depinde de o multitudine de elemente, ilustrativă și sugestivă fiind, de exemplu, atitudinea majoritară față de o anumită religie și, de aici, acceptarea sau respingerea unor sub-culturi.
Dincolo de fluctuanța limitelor dintre normalitate, anormalitate și devianță, problema de bază a comportamentelor sociale rămâne deschisă, iar comunitatea, indiferent de scara culturală pe care se află, de cutume, morală și alte valori, are nevoie de rigoare, de stabilitate și de echilibru pentru a se dezvolta armonios.
Din perspectiva socială corupția este considerată ca fiind principalul factor care a determinat polarizarea societății românești la două extreme: cei săraci – care formează marea majoritate a populației României și care continuă să creadă în virtuțile moralității și respectării legalității și cei
bogați sau în curs de a se îmbogăți – între care se numără cei favorizați de putere sau autorități ori care se identifică cu acestea. Aceștia ignoră moralitatea sau legalitatea, utilizând pentru satisfacerea intereselor lor tot felul de mijloace ilicite între care, corupția și frauda.
Între cauzele principale ale corupției estimate de populație se numără cele care privesc factorii politici și economici precum: dorința celor de la putere de a se îmbogăți rapid asociată cu lipsa de interes a acestora de a lupta efectiv împotriva corupției ca și nivelul scăzut al salariilor celor care lucrează în sectorul public.
Majoritatea subiecților consideră că guvernele care s-au succedat în perioada de tranziție nu au reușit să reducă simțitor corupția, ea fiind considerată o adevărată maladie socială care afectează nivelul de viață al oamenilor.
Populația se simte cel mai mult afectată în mod personal de faptele de corupție în relația pe care o are cu unele instituții publice, cum ar fi cele din sănătate, administrație publică, vamă, școală, poliție, barou de avocați etc.
În ceea ce privește prevenirea și controlul corupției, cele mai eficiente instituții sunt percepute de subiecți ca fiind: Parchetul Național Anticorupție, mass-media, justiția și poliția. Ca soluții propuse pentru prevenirea și controlul corupției subiecții consideră ca fiind mai
importante:
• înăsprirea sancțiunilor pentru faptele de corupție;
• adoptarea unor legi anticorupție eficiente și care să se aplice indiferent de persoană sau statutul acesteia;
• publicarea corectă a declarațiilor de avere ale politicienilor;
• reforma în justiție;
• respectarea deontologiei profesionale de către funcționarii publici.
Dincolo de toate aceste estimări, în mare parte pesimiste, privind amploarea și gravitatea corupției în România, majoritatea populației este optimistă în privința evoluției viitoare a acestui fenomen considerând că el se va diminua sensibil, dacă va fi contracarat cu fermitate și eficiență de
factorii specializați de control social și prin implicarea tuturor cetățenilor care au cunoștință sau care se confruntă cu fapte de corupție.
1.4. Indicele corupției percepute
Un mod eficient de cuantificare a dimensiunilor corupției este cel bazat pe indici uniformizați, adică verificabili prin metoda comparațiilor încrucișate și care să conțină o marjă de subiectivitate cât mai redusă. Stabilirea unor seturi de astfel de indici, cu certe valențe de obiectivitate, a preocupat experții angajați în contracararea fenomenelor negative cu care se confruntă, astăzi, comunitatea internațională, iar corupția este unul din ele.
Pe baza studiilor și a diferitelor analize realizate de experții chemați să soluționeze aceste probleme, s-a convenit asupra unui set de indici, relevanți pentru cuantificarea dimensiunilor naționale ale corupției. Recomandați de SMCR (Sistemul de Monitorizare a Corupției), acești indici au fost deja folosiți în mai multe state din Uniunea Europeană care au investigat acest fenomen în scopul găsirii unor căi de impact prin care să-i limiteze expansiunea.
La nivelul Europei Centrale și de Sud-Est, acești indici au fost utilizați în cadrul proiectului „Dezvoltarea parteneriatului și monitorizarea anticorupție în Europa de Sud-Est”, inițiativă finanțată de USAID. n raportul final al acestui proiect sunt prezentate cele mai importante rezultate privind valorile înregistrate de indicii corupției, măsurați în interval de un an – 2001/2002 – în Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, România și Iugoslavia (Serbia și Muntenegru).
Gruparea indicilor în patru categorii prestabilite, respectiv atitudini față de corupție, practici corupte, gradul de răspândire a corupției și așteptări legate de corupție, a fost însoțită de o serie de sub-categorii care s-au dovedit a fi justificate din punct de vedere al capacității de monitorizare a fenomenului corupției.
De remarcat faptul că utilizarea unor asemenea indici a permis identificarea semnificației publice a problemei corupției și a gradului de penetrare a acestui fenomen în diverse structuri sociale, instituții și grupuri, analizate la nivel comparativ pentru țările din regiunea balcanică, precum și dinamica, în timp, a fenomenului corupției.
Indicele corupției percepute a fost realizat de o echipă de cercetători ai Universității Gottingen, condusă de Johann Lamsdorff, și a fost apreciat drept cel mai comprehensive indicator cantitativ disponibil la nivel transnațional, fiecare stat recunoscându-se în această evaluare.
Transparency Interanational a lansat pe 5 decembrie 2012, Indicele de Percepție al Corupției (IPC), un studiu care clasifică 176 de state ale lumii în funcție de nivelul de corupție perceput în sectorul public.
Indicele de Percepție a Corupției este cel mai important instrument la nivel internațional, care oferă o imagine fidelă asupra fenomenului corupției. IPC se bazează pe datele privind corupția din sondajele specializate efectuate de mai multe instituții independente de renume și clasează țările în funcție de gradul în care este percepută existența corupției în rândul oficialilor și politicienilor. El reflectă opinia oamenilor de afaceri și a analiștilor din întreaga lume, inclusiv a experților din țările evaluate. IPC deține o pondere în toate evaluările realizate de agențiile internaționale de rating.
În 2012 metodologia de realizare a studiului s-a schimbat. Astfel dacă în anul 2011 scorul se aloca pe o scară de la 10 (un stat foarte „curat”) la 0 (un stat foarte corupt), în 2012 scara este de la 0 la 100, unde 0=un stat foarte corupt, iar 100=un stat foarte „curat”.
În Indicele de Percepție al Corupției 2012 Danemarca, Finlanda și Noua Zeelanda, se află la egalitate pe primul loc, cu scoruri de 90, ajutate de accesul puternic la sistemele de informații și de normele care reglementează comportamentul persoanelor aflate în funcții publice.
Afganistan, Coreea de Nord și Somali se agață din nou de treapta de jos a indicelui. În aceste țări lipsa de leadership responsabil și de instituții publice eficiente subliniază necesitatea de a lua o poziție mult mai puternică împotriva corupției. Țările ce au un scor mic în Indicele de Percepție a Corupției 2012 includ, de asemenea, țările din zona euro, cele mai afectate de criza financiară și economică. Transparency International a avertizat în mod constant Europa să caute o cale de a diminua riscurile de corupție în sectorul public pentru a face față crizei financiare, solicitând eforturi consolidate pentru a asigura instituțiile publice împotriva corupției.
Nici un stat nu are un scor perfect, iar două treimi dintre acestea au un scor sub 50, ceea ce indică faptul că problema corupției este una serioasă. Rezultatele Indicelui de Percepție al Corupției demonstrează faptul că sunt încă multe societăți și guverne care trebuie să considere lupta împotriva corupției o prioritate.
Trebuie precizat și faptul că anumiți indici, cu rată înaltă de corelare, se bazează nu doar pe informațiile oferite de cetățenii țării respective, ci și pe cele furnizate de experții străini, de expatriați, adică de către persoane care nu au aceeași percepție asupra situației și stadiului corupției, ca cele care locuiesc în acel stat. Nu sunt însă reținute ca valide informațiile de acest tip, dacă nu se corelează cu cele primite din interiorul acelei țări. în acest mod se elimină informațiile bazate pe zvonurile împrăștiate de diverși respondenți, iar experiența specială a expatriaților nu este tratată ca parte a analizei științifice.
Transparency International apreciază că disproporțiile dintre nivelurile corupției percepute de rezidenții aceluiași stat sunt firești, fiind cauzate de abordarea la nivel local a fenomenului și, de aceea, îl corelează cu informațiile provenite de la experții străini sau de la persoanele expatriate, reținând ca date relevante doar pe cele care se verifică reciproc. Mai mult, aceste intercorelații suplimentare se validează numai după compararea cu rezultatele obținute din aplicarea altor chestionare, elaborate cu ocazia unor anchete și sondaje de opinie suplimentare.
Indicele prezentat de Transparency International nu se bazează pe informațiile propriilor experți, ci este construit ca o valoare medie (pentru anul 1999) a 17 indici distincți, preluați/colectați de la 10 organizații diferite. Fiecare dintre acești indici se bazează pe întrebări destul de vagi și generale asupra nivelului de corupție percepută de subiecții care alcătuiesc eșantionul reprezentativ.
Aproape jumătate din indici sunt reținuți ca relevanți și sunt utilizați la fundamentarea rezultatelor cercetării. Verificarea datelor rezultate se face apoi prin intercorelare regională, indicii finali trebuind să reflecte și să asigure consistența transnațională.
Cealaltă jumătate de date se recepționează ca urmare a chestionarelor trimise managerilor de vârf din companiile internaționale sau locale. Astfel, în anul 1999 indicele corupției percepute includea 99 de țări și s-a fundamentat pe diferite sondaje de opinie și anchete conduse de zece organizații independente
Aceste organizații, din care o parte sunt agenții de dezvoltare non-profit, iar altele sunt companii de consultanță, specializate în informații strategice de afaceri si în analiza pieței, se bucură de un renume si de o credibilitate ce nu lasă loc la comentarii.
Nici una dintre anchete nu s-a ocupat în mod exclusiv de corupție, ci a acoperit un număr mare de teme, relevante pentru dezvoltarea și încrederea în afaceri. Transparency International a extras din răspunsurile primite și a utilizat numai datele care se refereau la corupție. O singură organizație (International Working Group, care realizează buletinul “International Crime Survey”) le-a cerut și în mod direct respondenților să-și prezinte propria experiență asupra corupției. Prin acest mecanism, indicele obținut de Transparency International este, de fapt, un „sondaj al sondajelor”, care reflectă impresiile oamenilor de afaceri și ale analiștilor factorilor de risc cu privire la acest fenomen.
Transparency International a arătat că nici una dintre sursele folosite la colectarea datelor despre corupție nu putea avea o viziune obiectivă și convingătoare și, din acest motiv, a optat pentru un indice compozit, rezultat din corelarea celor 17 sub-indici prestabiliți. Indicele final, realizat pe baza metodologiei aplicate de Transparency International, a ajuns să reprezinte cel mai robust instrument statistic de măsurare a corupției la nivel mondial.
Indicele corupției variază în funcție de fiecare mod de abordare, arătând că fără o standardizare unitară a reperelor luate în calcul, rezultatele finale “sunt atât de discrepante, încât ajungi să te întrebi, analizându-le, în ce măsură anchetele respective acoperă același fenomen. Mai mult, fiecare dintre anchete încearcă să identifice „dimensiunea” fenomenului, cu toate că semnificația „dimensiunii” nu este evidentă. De exemplu, se poate referi la frecvența tranzacțiilor corupte, mărimea sumelor plătite ca mită, fondurile delapidate, etc., ceea ce presupune că anchetele nu realizează distincția generală între corupția administrativă și corupția politică
O altă problemă, decisivă pentru cunoașterea unui fenomen, în cazul de față, corupția, constă în stabilirea, pe baze riguroase, a grupului-țintă pe care se efectuează cercetarea științifică. Modalitatea de eșantionare este realizată diferit în aceste anchete, ceea ce poate conduce la inconsistență în analiza comparativă. De exemplu, răspunsurile pot să depindă de fundamentul cultural al respondenților, de cetățenia subiectului anchetat, de veniturile grupurilor, ale experților și ale publicului larg.
Combinarea a diferite surse reprezintă punctul de sprijin al indicelui construit de Transparency International, ceea ce îmbunătățește validitatea analizei și reduce posibilitatea de interpretare greșită a răspunsurilor venite din diferite țări. După cum am subliniat, fiecare dintre indici se corelează și se verifică, dar nu este obligatoriu să se analizeze toate sursele pentru a fi inclusă în ierarhia finală a CPI. De regulă, într-o țară trebuie să se fi desfășurat cel puțin trei anchete, realizate de trei instituții diferite, iar datele statistice trebuie să se refere la situația curentă și să nu fie mai vechi de trei ani.
Indicele realizat de Transparency International, “indicele TI” este construit plecându-se de la premisa că se analizează un fenomen unidimensional care variază de-a lungul unui continuum. Totuși, corupția nu este unidimensională, incluzând mai multe fațete, cum ar fi delapidarea, mituirea sau acte de speculă. Prin calcularea indicelui nu se realizează diferențe între aceste tipuri de comportamente.
De asemenea, există variații largi privind modalitatea de organizare a statului, modul individual de cheltuire a venitului, toate acestea reprezentând contexte economice diferite. Se mai constată că nu se operează o distincție între “mica” și “marea corupție”, aceasta din urmă producând efecte mult mai grave asupra oricărei economii. Ceea ce arată indicele este, de fapt, percepția fenomenului de către persoanele incluse în eșantioane. În consecință, nu se poate afirma că indicele TI reflectă în mod automat adevărata dimensiune a corupției dintr-o țară. La un moment dat, mai ales în țările foarte sărace, el se poate dovedi a fi un instrument destul de greoi, dacă nu chiar confuz. De exemplu, nu se poate presupune că un scor similar reprezintă același lucru pentru țări cu niveluri diferite de dezvoltare. Totuși, percepțiile oamenilor despre corupție pot să fie mai importante decât ceea ce se întâmplă în realitate, iar faptul că respondenții apreciază că oficialii guvernului sunt implicați în acte de corupție, poate afecta încrederea în afaceri și, în consecință, în comportamentul de investire a resurselor.
În ciuda limitelor pe care acest indice le are, limite pe care le-am expus în rândurile de mai sus, trebuie să recunoaștem că instrumentul oferit de Transparency International, perfectibil, desigur, are capacitatea de a ierarhiza țările într-un mod valid în ceea ce privește percepția corupției ca o problemă majoră.
1.5.Influența integrării României în Uniunea Europeana asupra fenomenului corupției
Evoluția situației corupției în România poate fi analizată și pe baza rapoartelor Comisiei Europene privitoare la progresul înregistrat de România în procesul de aderare la Uniunea Europeană și pe baza rapoartele privind Mecanismul de Verificare și Cooperare, după 01.01.2007.
Primul raport a fost prezentat în 1998 și cuprindea referiri foarte negative la starea corupției și la modul în care autoritățile din România abordează fenomenul: „Lupta împotriva corupției trebuie întărită în continuare. Dacă Legea pentru prevenirea și combaterea corupției nu va fi adoptată, responsabilitățile instituționale neclare și absența unor structuri specializate care să gestioneze această problemă vor continua să afecteze orice efort în domeniu. Unitatea de luptă împotriva corupției, recent creată pe lângă cabinetul primului-ministru nu va avea succes fără o bază legală. Aceasta rămâne incompletă. Eforturi considerabile trebuie să fie depuse pentru o precizare clară a responsabilităților și funcțiilor instituționale. Este necesar să fie întreprinse reforme care să includă o definiție clară a corupției în Codul Penal, o reformă administrativă, în primul rând prin adoptarea Legii privind Statutul funcționarilor publici și implementarea efectivă a unui cadru de politici interinstituționale” (Comisia Europeană, Raport asupra progreselor României în procesul de integrare europeană, 1998).
Raportul pe anul 1999 menționează în subtitlul la capitolul Măsurile anti-corupție „Corupția rămâne o problemă larg răspândită în România”, aceeași afirmație fiind reluată aproape identic în cel din anul 2000. Din rapoartele următoare se poate observa o evoluție pozitivă, deși lentă în procesul de reducere a gradului de corupție.
Deși Comisia Europeană subliniază progrese în activitatea anticorupție a Agențiilor Anticorupție, Guvernului, Președinției și altor actori instituționali, Transparency International Romania consideră că, in raport cu amploarea și extinderea fenomenului de corupție din ultimii ani, evaluarea este insuficientă și mult prea pozitivă. Într-o țară în care corupția endemică este continuă din 2007 până în prezent, iar fenomenul de corupție și impactul acestuia asupra siguranței economice a statului, a înregistrat o creștere, este greu de susținut că agențiile anticorupție si alți actori instituționali relevanți înregistrează succese în lupta împotriva acestui fenomen.
După integrarea în Uniunea Europeană și pe fondul înrăutățirii climatului politic din țară, rapoartele au evidențiat o încetinire a măsurilor de reformă și o slăbire a eforturilor anticorupție. Raportul privind progresele în cadrul Mecanismului de Verificare și Cooperare prezentat în luna iulie 2010 utilizează o expresie extrem de dură la adresa României, afirmând că: „Acest raport dovedește ..o încetinire a ritmului reformelor …în general, România nu dovedește suficiență voință politică în susținerea reformelor”.
Raportul CE critică “politizarea” dosarelor de corupție la nivel înalt de către Parlamentul României, care "trebuie să demonstreze un angajament lipsit de echivoc în favoarea eradicării corupției la nivel înalt".
"Nu s-a înregistrat niciun progres real în zece cazuri-cheie implicând foști miniștri. Aceasta se datorează parțial faptului că Parlamentul a blocat investigarea și parțial faptului că aceste cazuri au fost respinse de Înalta Curte de Casație și Justiție, care a invalidat decizii anterioare", se arată în proiectul de raport. "Politizarea cazurilor de corupție de către Parlamentul României și eșecul sistemului judiciar în emiterea de sentințe în cazuri de corupție la nivel înalt a slăbit respectul pentru statul de drept", remarcă Executivul european.
În plus, dezbaterile din Parlament pe tema amendamentelor la Codul Penal și la Codul de Procedura Penală care ținteau restricționarea colectării anumitor probe creează nesiguranță în plan legal și influențează negativ investigațiile în curs. Aceasta incertitudine legală duce, de asemenea, la reticenta din partea corpului judiciar de a-și continua cazurile, dat fiind că este neclar dacă probele adunate azi vor fi acceptabile mâine.
Pe de altă parte, fără condamnări în cazurile de corupție la nivel înalt nu se poate recupera încrederea publicului în statul de drept, avertizează CE. “Angajamentul și asumarea reformei trebuie să fie înrădăcinate în întreg spectrul politic și în interiorul sistemului judiciar. Încrederea publică în lupta împotriva corupției va fi restabilită numai prin prezentarea de rezultate și condamnări în cazurile de corupție la nivel înalt”, potrivit schiței de raport.
Activitatea Direcției Naționale Anticorupție (DNA) este apreciată în raportul CE, în schimb deciziile judecătorilor sunt criticate pentru lipsa de consistență și "blândețea" sancțiunilor aplicate în cazuri de corupție: "Deși DNA continua să arate în mod consistent rezultate pozitive în lansarea de anchete în cazurile de corupție la nivel înalt, sentințele în justiție rămân blânde și inconsistențe".
Raportul CE remarcă la capitolul "progrese" faptul că DNA nu a fost comasata sau dizolvata în alte structuri ale procuraturii, păstrându-se "stabilitatea cadrului instituțional și legal de combatere a corupției".
Un obstacol în combaterea eficientă a corupției este însă "nesiguranța legală" și "inconsistenta în jurisprudența" furnizată de curțile superioare precum Înalta Curte de Casație și Justiție în unele cazuri de corupție la nivel înalt, remarcă Executivul european.Recurgerea frecvență la ordonanțele de urgență este o altă problemă ce împiedică "aplicarea uniformă și consistență a legii".
Această practică creează suprapuneri și contradicții și duce la neajunsuri procedurale în implementare. Jurisprudența inconsistentă din partea curților superioare duce, în schimb, la incertitudine legală. Toți acești factori slăbesc sistemul judiciar, rezultând adesea decizii judecătorești blânde și frecvente suspendări ale sentințelor. Aspectul este problematic mai ales în cazurile de corupție. Executivul european solicita Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) să adopte o poziție fără echivoc privind lupta împotriva corupției la nivel înalt în contextul actualei dezbateri politice controversate din Parlament. De asemenea, CSM trebuie să ia măsuri pentru a garanta transparentă și eficientă sistemului judiciar și să-și consolideze propria responsabilitate. În ceea ce privește politica de personal, CSM trebuie încă să-și dezvolte credibilitatea în sistemul judiciar oferind soluții sustenabile privind deficiențele de personal și managemen.
Deși CSM are baze solide, nu și-a exercitat încă în mod consistent mandatul său deplin, cu precădere în ceea ce privește investigațiile proactive asupra cazurilor disciplinare. Mai trebuie că inspectoratul să dezvolte niște linii directoare și să-și stabilească un portofoliu de investigații din oficiu. CSM se mișca încet atunci când e vorba de luarea unor decizii de management sau disciplinare. Sancțiunile pe care le impune sunt adesea inconsecvente, a constatat Comisia.
Printre "progresele modeste" se numără și înființarea Agenției Naționale de Integritate, unul dintre cele patru obiective de referință (benchmarks) pe care România trebuie să le îndeplinească în domeniul justiției și al luptei anticorupție, potrivit mecanismului de cooperare și verificare al Comisiei Europene.
“În prima jumătate a anului 2008, România a făcut un important pas înainte prin înființarea Agenției Naționale de Integritate (ANI). Acest organism trebuie să demonstreze acum că poate monitoriza fluxurile financiare, poate depista și sancționa apariția unor averi nejustificate și poate reglementa conflictele de interese”, se arată în proiectul de raport.
Executivul european remarcă faptul că de la ultimul său raport publicat la începutul lunii februarie, ANI și-a recrutat personalul de bază și a început să investigheze cazuri.
“Este prea devreme pentru a-i judeca în mod obiectiv performanța în ceea ce privește cazurile și calitatea deciziilor sale (adică sancțiunile). La fel, este prea devreme pentru a aprecia dacă mandatul legal al ANI este suficient de robust. Rolul de supervizor pe care îl are Consiliul Național de Integritate (CNI) poate fi judecat numai pe baza viitoarelor sale acțiuni", se arată în raport.
Proiectul de raport obținut de NewsIn reprezintă evaluarea politică a reformei justiției și luptei anticorupție, fiind redactat de Secretariatul General aflat în subordinea președintelui Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso.
Primul obiectiv de referință cere o transparentă și o eficiență sporită a actului de justiție, în special prin consolidarea capcitatii și răspunderii CSM, precum și prin raportarea și monitorizarea impactului noilor coduri de procedura civilă și penală.
Al doilea obiectiv se referă la înființarea ANI, care trebuie să verifice averea, incompatibilitățile și potențialele conflicte de interese, precum și să emită hotărâri cu caracter obligatoriu pe baza cărora să se poată decide sancțiuni disuasive.
Obiectivul nr. 3 solicita continuarea realizării unor anchete profesioniste și imparțiale în cazul sesizărilor de corupție la nivel înalt. Ultimul obiectiv de referință urmărește adoptarea unor măsuri suplimentare de prevenire și lupta împotriva corupției, în special în administrația locală.
1.6.Mecanisme anticorupție
Transparența decizională și responsabilitatea guvernamentală, cuplate cu principiile democratice ale verificărilor și echilibrării sunt instrumente necesare pentru a restricționa corupția și abuzul de putere. S-a constatat că majoritatea mecanismelor citate în literatură ca fiind eficiente în eliminarea corupției sistemice și endemice sunt identice cu cele care fundamentează regula democratică a „bunei guvernări”.
Prima provocare pe care toate țările aflate în tranziție se confruntă în lansarea strategiei anticorupție este lidership-ul credibil. Un program anticorupție nu poate fi impus din afară, ci reclamă un lidership comun, din interiorul statului, ideal fiind de la cele mai înalte nivele ale statului. Este clar că, credibilitatea statului, care este subdeterminată de corupția de peste tot, creează un potențial vicios. Unde președinții și miniștrii nu doresc să facă față provocării lidership-ul, acesta poate proveni de la un anumit ministru cu resurse pentru a lansa strategii anticorupție în zona sa de activitate sau de la un executiv regional ce dorește să schimbe ceva în localitatea lui.
Cea de-a doua provocare este aceea de a găsi un punct de intrare pentru luptă anticorupție. Datorită magnitudinii sarcinilor cărora trebuie să le facă față cele mai multe țări, este greu să începi de la un punct unde scopurile sunt fezabile iar rezultatele tangibile pot fi realizate într-o anumită perioadă de timp care creează sprijin pentru reforme viitoare. Micile câștiguri pot furniza pârghii esențiale pentru a influența opiniile publice. Punctele de intrare ar trebui alese astfel încât să atace problemele mari care răspund opiniei publice sau nemulțumirii mediului de afaceri.
A treia provocare este aceea de a detalia diagnosticul naturii și extinderii corupției în anumite țări. Experiența a demonstrate deja că o inspecție asupra gospodăriilor domestice, firme și oficiali publici pot reprezenta o armă puternică în strategia anticorupție. Scopul unui asemenea exercițiu este aceea de a dobândi informații esențiale despre natura corupției
Evaluarea culturii politice este o altă provocare, pentru a evalua inițiativele care condiționează fezabilitatea instrumentelor particulare de reformă. Cultura politică se referă la modul cum autoritatea este exercitată și diseminată la diferite instituții. O componentă viitoare a culturii politice se referă la gradul de încredere pe care oamenii îl simt în instituțiile unde lucrează. Încrederea este de asemenea un important determinant al capitalului social și a capacității comunităților de a coordona eforturile lor și de a acționa ca participanți efectivi în strategia anticorupție. Aceasta depinde în conturarea reformelor de a apela la inițiative ce influenatează cei mai importanți actori. Eforturile ar trebui făcute pentru a contura strategii anticorupție “win-win” care promovează interesele și reputațiile majorității politicenilor și a oamenilor de afaceri în timp ce furnizarea externalități positive precum creșterea economică, întărirea guvernării sau reducerea sărăciei și inegalității.
Succesiunea
Nu există o formulă simplă pentru o înșiruire adecvată a reformelor anticorupție. Înșiruirea ar trebui să fie dezvoltată ca răspuns la anumite constrângeri particulare identificate în fiecare țară. Cu toate acestea, înșiruirea (ordinea) ar trebui schițată astfel încât să crească credibilitatea lidershipului și să se asigure rezultate timpurii tangibile pentru a întări componenta reformelor de-a lungul timpului. În anumite țări, credibilitatea strategiei anticorupție se poate sprijini pe capacitatea lideshipului politic de a face o schimbarea inițială, vizibilă la nivel înalt. Aceasta acționează ca un indicator al angajamentului de la nivel înalt și ca un semnal pentru aceia de la nivelele inferioare al
căror comportament trebuie să se schimbe. În alte țări eforturile de a ataca contracara fenemenul state capture frontal în etapele timpurii poate fi imposibil sau chiar periculos pentru cei implicați.
Singurele puncte de intrare (de abordare) posibile și singurele puncte de câștig pot fi în sectoarele particulare, de exemplu că cel al educației, unde este puțin probabil să fie stârnite furia unor interese economice puternice. Chiar și în aceste cazuri măsurile de întărire a responsabilității nu poate fi amânată prea mult, sau absența lor poate determina în cele din urmă credibilitate atât pentru strategie cât și pentru lidership.
În afara regiunii primul impuls în lupta anticorupție este adesea să “îi lovești pe contavenienți” încercând să nu ataci cele mai fundamentale cauze ale corupției. Deși întărirea efectivă trebuie să fie parte a oricărei strategii credibile, întărirea singură este puțin probabil să constituie o strategie de success. În multe țări instituțiile juridice și de apărare a legii rămân o parte a problemei, nu sursa soluției. Acuzările pot fi anulate. Deciziile judiciare pot fi cumpărate sau lăsate la infinit. Poliția poate lucra pentru forte private de securitate decât pentru interesul public. În asemenea cazuri întărirea abordării poate deveni un instrument de represiune sau victimizare politică.
Ordinea reformelor ar trebui să înceapă prin a ataca inițiativele și instituțiile care favorizează corupția și să educe și să avertizeze asupra costurilor sociale ale corupției. Ultimul scop este acela de a ne îndrepta către creșterea încrederii în normele și valorile care trebuie împărțite în loc de
măsuri de întărire inadecvate.
Sustenabilitatea
Sustenabilitatea strategiei anticorupție depinde în orice context de trei dimensiuni:
În primul rând necesita o cantitate critică de reforme mutuale puternice care să fie comprimate într-un program. “Insule” izolate de integritate pot furniza un punct important de intrare și un efect de demonstrație valabilă, dar poate supraviețui doar o perioada mică de timp înainte de a fi înghițită de corupția de la celelalte nivele. Din dorința de a fi o reîntărire reciproca strategia trebuie să fie echilibrată. Aceasta sugerează un mix de măsuri de preventive și măsuri de întărire combinate cu o implicare substanțială publica și o educației pentru a întări componentele reformei. În al doilea rând sustenabilitatea necesita o eventuală dezvoltare a unei coaliții din exterior pentru a sprijini strategia. Deși pentru a câștiga în lupta anticorupție este necesară o abordare inițiala îngusta strategia care se bazează doar pe ledershipul de nivel înalt va fi vulnerabil la multe incertitudini ale procesului politic. Angajamentul politic de a câștiga intrare trebuie să fie exstinsa pentru a încorpora instituții cheie ale statului și organizațiile societății civile. Micile întreprinderi precum și cele de mărime medie, întreprinderi, societăți profesionale, asociații de comerț și sindicatele pot servi de asemenea ca importanți parteneri în strategia anticorupție.
Dezvoltarea unei coaliții exterioare va reduce vulnerabilitate strategiilor anticorupție și schimbarea lidershipului și asigurarea că politicienii nu vor ignora la problemele corupției și riscurile lor.
Unde societățile civile rămân sever reprimate sau emergența lor este destul de înceată, o combinație de teamă și/sau o lipsă de familiaritate cu implicarea civică poate inhibă participarea populară în strategia anticorupție.
Strategia va avea nevoie de includerea anumitor componente care pot să accelereze emergența prin cercetarea și examinarea grupurilor clientelare, promovând acțiunea colectivă, dând cuvânt celor săraci, și stabilind monitorizarea serviciilor guvernului atât la nivel național cât și la nivel local. Donatorii externi pot juca și ei un rol în găsirea și sprijinul mecanismelor “vocii”, dar trebuie văzut că ei să nu domine sau să ocupe locul din față, în dezvoltarea unei autentice și autonome participări bazate sustenabil pe comunitate. În final, sustenabilitatea reclama resursele și expertiz necesare, de a putea vedea reformele complicate, de-a lungul timpului, și pentru a putea furniza rezultate timpurii notate anterior. Aceasta implica un mix de măsuri pe termen scurt și programe de finanțare adecvate pe termen mediu care pot săpa adânc în sublinierea cauzelor corupției și construirea instituțiilor care să îi poată rezista. Reformele bine intenționate care nu sunt în mod realistic concepute cu resurse suficiente și expertiza vor rata. Guvernele trebuie să asigure bugete ca și administratori competenți la aceste programe. Societatea civilă poate face foarte multe și de una singură (prin propriile puteri). Asociațiile de afaceri și ONG-urile pot ajuta în identificarea priorităților și pot monitoriza rezultate, dar ei nu pot furniza voința politică și resursele statului de care în cele din urmă este nevoie pentru a reforma statul și a crea cadrul pentru piețe transparente și competitive.
La data aderării României, 1 ianuarie 2007, persistau unele deficiențe în domeniul reformei judiciare și al luptei împotriva corupției, care ar fi putut obstrucționa punerea în aplicare eficientă a legislației, a politicilor și a programelor Uniunii Europene și să-i împiedice pe cetățenii României să beneficieze pe deplin drepturile lor în calitate de cetățeni ai Uniunii Europene. În aceste domenii au fost incluse prevederi speciale în Tratatul de aderare (articolele 37 și 38 din Tratatul de aderare a României).
Comisia a creat un Mecanism de cooperare și verificare (Decizia Comisiei 2006/928CE din 13 decembrie 2006, JO L 354, 14.12.2006, p. 56) pentru a ajuta România să remedieze aceste neajunsuri și pentru a verifica progresul măsurat prin cele 4 obiective stabilite pentru reforma justiției și pentru lupta împotriva corupției. Aceste obiective de referință / condiționalități / benchmarks sunt în strânsă legătură:
1. asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedură civilă și penală;
2. instituirea, astfel cum s-a prevăzut, a unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive;
3. pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt;
4. adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală.
Germania și Australia sunt singurele țări dintre cele 82 analizate care au mecanisme anticorupție puternice», relevă o analiză Transparency International. Mai mult de două treimi dintre țări, printre care și multe dintre cele recunoscute pentru comerțul cu arme, au mijloace inadecvate de protecție pentru a preveni corupția în sistemele lor de apărare. Un număr de 57 de state, aproape 70%, au mecanisme slabe de control împotriva corupției, conform analizei, care a clasificat guvernele pe criterii precum nivelul de control parlamentar asupra politicii de apărare și standardele impuse firmelor din domeniul apărării. Statele Unite, Marea Britanie, Suedia și Coreea de Sud sunt țări considerate a avea un risc scăzut, în timp ce Franța, Spania, Italia și Polonia au fost incluse în grupul de risc moderat. Raportul a analizat nu doar potențialul de corupție în ceea ce privește contractele din apărare, dar și riscul abuzurilor în bugetele apărării și riscul corupției în rândul forțelor armate.
CAPITOLUL II
CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
2.1.Aspecte privind noțiunea de Economie
Economia, termen sinonim cu activitatea economică, se definește ca proces complex ce reflectă faptele, actele, comportamentele și deciziile oamenilor privitoare la atragerea și utilizarea resurselor în vederea producerii, distribuției și consumului de bunuri pentru satisfacerea nevoilor.
O viziune de ansamblu a economiei implică examinarea noțiunilor de raritate și eficiență, legile cererii și ofertei, semnificația capitalului și monedei, funcționarea pieței și realizarea echilibrului în condițiile concurenței pure și perfecte sau ale concurenței imperfecte. Stăpânirea acestor concepte elementare și esențiale reprezintă o bază solidă pentru înțelegerea științifică a economiei.
Caracteristica principală a microeconomiei constă în aceea că ea studiază comportamentul agenților economici prin prisma prețului format pe piețele individuale, ca urmare a confruntării cererii cu oferta. De aceea, analiza microeconomică include în mod organic reliefarea mecanismului de funcționare al pieței cu concurență perfectă și al celei cu concurență imperfectă, formarea prețurilor, determinarea cantităților care vor fi cumpărate sau vândute și realizarea stării de echilibru la acest nivel.
Economia este o știință a bogăției individuale și colective, o știință a optimizării raportului dintre nevoile nelimitate ale oamenilor și resurselor rare cu întrebuințări alternative, o știință a comportamentului omului ca producător și consumator. Ca știință a activității eficiente și a optimizării legăturilor dintre diverse activități specifice, economia este confruntată cu numeroase probleme în asigurarea echilibrului între nevoi și resursele disponibile limitate.
Problema fundamentală care apare este o problemă de opțiune. Individul pentru a-și satisface dorința trebuie să aleagă între diferite bunuri, iar producătorul care nu dispune decât de un buget limitat trebuie să decidă ce resurse alocă pentru achiziționarea de utilaje și materiale și cât pentru cumpărarea de servicii umane. La nivel macroeconomic, guvernul trebuie să aleagă între "unt și tunuri", învățământ și sănătate, inflație și șomaj etc.
Indiferent de nivelul la care este privită activitatea, producătorul și consumatorul sunt constrânși să aleagă și încearcă să-și maximizeze profitul sau utilitatea.
În acest caz, demersul economistului este de a pune în evidență cât costă faptul de a dispune de o unitate suplimentară dintr-un bun în condițiile în care resursele disponibile sunt limitate. Nu economistul este cel care face alegerea. El oferă consumatorului individual, producătorului sau autorității publice un fundament rațional pentru deciziile lor. El indică utilizările posibile ale resurselor limitate, costul oricărei decizii, sacrificiul, costul de oportunitate pe care îl reprezintă una sau alta dintre alegeri.
Acest demers nu este exclusiv economic. El are un caracter mai general în sensul că nu există activitate umană care nu are un aspect economic, adică în care să nu se consume resurse față de care individul nu are interesul pentru folosirea lor eficientă. În consecință, analiza economică se extinde la domenii care aparent nu au nimic comun cu „economicul": căsătoria, fertilitatea și familia, criminalitatea și pedeapsa, discriminarea, justiția etc.
Economia se diferențiază de alte discipline în cadrul științelor despre societate prin modul ei specific de abordare. Esența abordării economice este reprezentată de :
a) comportamentul maximizator explicit, fie că este vorba de utilitate sau buna funcționare a unei firme sau administrații;
b) existența pieței care cu grade diferite de eficiență coordonează acțiunile agenților economici și asigură echilibrul;
c) stabilitatea preferințelor ce furnizează o bază solidă pentru generarea previziunilor referitoare la diverse schimbări.
Activitatea economică, ca entitate complexă și indestructibilă, este abordată și cercetată din unghiuri diferite. Realitatea economică se prezintă ca microeconomie și macroeconomie.
Microeconomia se ocupă cu studiul aprofundat al proceselor, faptelor și comportamentelor agenților economici individuali ce participă la fluxurile economice (firme, gospodării, bănci, administrații etc.) privite ca acte și fapte autonome și specifice. Principala caracteristică a microeconomiei este aceea că, la un asemenea nivel, investigarea comportamentelor, actelor și faptelor agenților economicii se realizează îndeosebi prin prisma prețurilor, motiv pentru care uneori teoria microeconomică este considerată ca fiind o teorie a prețurilor Microeconomia nu poate fi restrânsă și nu se suprapune pe teoria economică a firmei.
Macroeconomia reprezintă acea parte a științei economice care are ca obiect studiul performanțelor globale ale economiei. Ea cercetează mărimile și variabilele agregate ale intrărilor și ieșirilor (volumul total al producției, nivelul global al ocupării resurselor, indicele general al prețurilor etc.) degajate de comportamentele individuale ale participanților la activitatea economică. Adesea macroeconomia se identifică cu economia națională, care constă în sistemul istoricește constituit al activităților economico-sociale, activități care se desfășoară și se întrețin reciproc în cadrul unei țări și se raportează la posibilitățile și interesele generale naționale-statale.
Dacă microeconomia are ca obiect de studiu unitățile economice individuale și interacțiunile acestora, incluzând teoria consumatorului, producătorului și piețe în care ei sunt implicați, macroeconomia se ocupa de comportamentul agregatelor economice, ca de exemplu consumul total și producția totală.
Ținând seama de legea rarității, de locul resurselor în economie, știința economică este fie pozitivă, fie normativă și se face distincție între afirmații pozitive, bazate pe fapte și afirmații normative sau judecăți de valoare.
Pe baza analizei comportamentului agențiilor economici, Economia cercetează cum gospodăriile iau decizia de a cumpăra un bun sau nu, în funcție de prețul pieței și de ordonarea preferințelor, cum firmele iau decizii de a produce în funcție de prețul de vânzare și costul de producție. Știința economică are caracter pozitiv ori de câte ori cercetarea are ca scop explicarea fenomenelor și proceselor economice și elaborarea pe această bază de concluzii teoretice generale.
Economia normativă este fundamentată pe o serie de principii etice și judecăți de valoare referitoare la ce, cum și pentru cine produce o economie.
Știința economică are caracter normativ în toate situațiile în care își propune să arate cum trebuie să se modifice una sau mai multe variabile exogene pentru a obține o schimbare dorită a unei variabile endogene. Între caracterul pozitiv și cel normativ există o strânsă interdependență. Cele două aspecte se presupun reciproc și datorită strânsei interdependențe dintre teoria economică și realitatea economică.
2.1.1.Conceptul de economie de piață
Conceptul economiei de piață este tratat mai mult ca modalitate de satisfacere a nevoilor sociale pe baza producției și circulației mărfurilor și trecerii lor de la producător la consumator, economia de piață fiind considerată un sistem de organizare și desfășurare a vieții economice a unei țări, caracterizat prin satisfacerea nevoilor sociale pe baza producerii și desfacerii mărfurilor atât sub formă de bunuri, cât și sub formă de servicii.
Într-o altă lucrare, conceptul de economie de piață este tratat mai complex, surprinzând elementele definitorii ale acestuia. Astfel: economia de piață este acel mod de organizare și desfășurare a activității economice bazat pe pârghii economico-financiare, obiectiv determinate de raportul cerere-ofertă, în care bunurile și serviciile create sunt transferate spre consumator, prin intermediul pieței concurențiale, în scopul maximizării profitului și al asigurării proprietății individuale.
Economia de piață reprezintă acel mod de organizare a economiei care se întemeiază pe mecanisme obiective ce pun în valoare forțele pieței și în care raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în alocarea și utilizarea resurselor materiale, umane și financiare disponibile.
Instituțional-formal, economia de piață se bazează pe instituții juridice (dreptul de proprietate individuală) si economice (firma privată, piața ca relație intre cerere si ofertă, statul ca agent economic autonom). Din punct de vedere tehnico-institutional, economia de piață se intemeiază pe promovarea concurențială a unor tehnici si tehnologii moderne ce asigură pe aceasta baza,cresterea profitului. Economia de piață este caracterizată printr-un mecanism adecvat de funcționare, ale carui componente sunt: piața, cererea, oferta, concurența, costul, prețul, profitul, mediul ambiant.
Condițiile de bază care permit apariția, dezvoltarea si menținerea economiei de piața sunt:
-specializarea: se referă la separarea agenților economici pe activitați, produse, etc;
-schimbul: este corolarul logic si practic al specializarii, presupunand schimbul de activitați între agenții economici, într-un anumit raport de schimb astfel nevoile economice încât să poată fi satisfacute în cât mai bune condiții pentru toți;
– moneda: este mijlocul (instrumentul) cel mai bun de intermediere a schimbului economic, datorită faptului că are cea mai mare lichiditate,
-proprietatea privată: constă în exercitarea liberă a ansamblului atributelor proprietații (posesie, folosintă, dispoziție, uzufruct). Este asociată deseori cu libertatea economică. Cele patru condiții trebuie îndeplinite simultan.
Într-o astfel de economie, activitățile agenților economici sunt supuse examenului riguros, dar drept, al pieței, aceasta răsplătind ori sancționând, după caz, munca desfășurată în toate componentele economiei naționale. Criteriile cu care aceasta operează sunt cele ale eficienței și concordanței activităților economice cu nevoile efective ale societății.
Pentru a supraviețui în condițiile economiei de piață și, cu atât mai mult, pentru a desfășură activități rentabile, agenții economici trebuie să fie receptivi la semnalele pieței, să aibă o înaltă capacitate de adaptare la schimbările mediului economico-social, flexibilitate în mecanismul de funcționare, să manifeste inventivitate, spirit creator, preocupare permanentă pentru înnoire și modernizare.
În cadrul economiei de piață activitatea economică este pusă în mișcare printr-un mare număr de decizii aparent independente unele față de altele, iar inițiativa aparține individului, care este centrul impulsionării activității economice. Având în vedere multitudinea centrelor de decizie, spunem că economia este pluripolară. Evoluția înregistrată în cea mai mare parte a țărilor cu economie de piață se caracterizează printr-o reducere a numărului centrelor de decizie semnificative, prin apariția centrelor de decizie publice, existența marilor grupări monopoliste, a fenomenele de integrare economică etc. Cu toate acestea, caracterul pluripolar al economiei s-a menținut.
2.1.1.1.Trăsăturile economiei de piață
În economia de piață, bunurile și serviciile obținute sunt transferate către consumatori, prin intermediul pieței concurențiale protejate, atât ofertanții, cât și consumatorii urmărind să obțină maximum de avantaj. Elementul central al acestui tip de organizare a economiei îl reprezintă piața. În sistemul economiei, piața se manifestă ca un sistem de piețe concurențiale în care agenții întreprinzători intră în relații economice de vânzare-cumpărare libere și directe. De asemenea, pornind de la realitatea faptelor economice, trebuie acceptat că sistemul economiei de piață are o structură a sa interioară, formată din următoarele elemente principale :
• unitățile economice autonome, producătoare de mărfuri și servicii, indiferent de forma de proprietate, ca element central purtător al relațiilor de piață;
• piața, ca sistem important având, la rândul său, o structură proprie, o natură specifică, funcții caracteristice de reglare și ca element definitoriu raportul cerere-ofertă;
• relațiile economice de piață, obiective și complexe, ce vizează satisfacerea intereselor și aspirațiilor specifice ale diferiților agenți economici prin actele de vânzare-cumpărare;
• mecanismul funcțional propriu economiei de piață, care este guvernat de legități specifice, norme și principii corespunzătoare și care constă în punerea în mișcare a tuturor factorilor implicați în funcționarea economiei de piață;
• pârghiile economico-financiare utilizate ca adevărate subsisteme, potrivit naturii și funcțiilor specifice pe care le îndeplinesc (prețurile, creditele, profiturile, taxele și impozitele, salariile etc.);
• reglementări juridice corespunzătoare relațiilor și principiilor economiei de piață, precum și cadrul organizatoric adecvat, reprezentat de organisme și instituții economico-financiare și administrative.
Sistemul economiei de piață, nu poate funcționa numai în virtutea legilor pieței așa cum afirmă, într-o manieră exclusivistă, unii teoreticieni. Viabilitatea și dinamica unui asemenea sistem depind de potențialul și funcționabilitatea sistemului productiv, concurențial, bazat pe pluralismul proprietății și al inițiativelor economice.
Trăsăturile acestui tip de economie modernă sunt :
Economia de piață se bazează pe producția și circulația mărfurilor generalizate, ce-și află funcționalitatea în acțiunea legilor economice obiective și în utilizarea pârghiilor și stimularea marfaro-bănești;
Economia de piață este o economie bazată pe pluralismul tipurilor de proprietate. Aceasta a generat manifestarea libertății economice, a inițiativei și competiției într-un sistem cu o multitudine de agenți economici și centre de decizie. Prezența mai multor tipuri și forme de proprietate a diversificat structurile și interesele economice, mișcarea continuă a agenților economici sub imperiul stimulilor veniți dinspre piață prin reguli și mecanisme specifice economiilor avansate din acest punct de vedere. Democratizarea societății spre care tindem, presupune inevitabil afirmarea în sectoarele vieții economico-sociale a democrației economice, proces ce este de neconceput fără existența pluralismului formelor de proprietate, fără afirmarea proprietății private ca factor dinamizator al întregii societăți.
Economia modernă de piață se caracterizează și prin intervenția indirectă a statului prin pârghii de natură exclusiv economico-financiară. Restrângerea rolului economic al statului în economia de piață doar la nivelul pârghiilor economico-financiare vine să înlăture monopolul de stat generat de o formă preponderentă de proprietate.
Economia de piață este economia care asigură pieței rolul predominant reglator al sistemului reproducției sociale. Orice amputare sau limitare a rolului și funcțiilor pieței în cadrul mecanismului general al economiei naționale, prin mijloace și instrumente extraeconomice, poate genera grave disfuncționalități între ramuri, subramuri și agenți economici.
Experiența anilor de dictatură ne-a demonstrat anularea funcției reglatoare normale a pieței, prin reducerea ei la o anexă funcțională artificială în cadrul economiei. Ignorarea raportului cerere-ofertă, printr-o planificare hipercentralizată, a dus la încorsetarea rolului reglator al pieței, dând frâu liber monopolului producătorului asupra consumatorului în detrimentul calității și diversității produselor.
Economia de piață este o economie a competiției, a concurenței, generată de proprietate privată care asigură mobilitatea, elasticitatea și cointeresarea (motivarea) sporită a tuturor agenților economici. În economia de piață concurența devine, astfel, coordonata fundamentală a progresului și finalității economice. Pornind de la faptul că economia de piață are un pronunțat caracter integrator, concurența și manifestarea ei atrage spre acest mecanism toate sectoarele și ramurile vieții economice, toate momentele reproducției sociale.
Economia de piață asigură echilibrul dintre producător și consumator pe baze reale, eliminând monopolul producătorului asupra consumatorului. Restabilirea echilibrului dintre producție și consum prin mijlocirea pieței se face în noul tip de economie prin lărgirea posibilităților de influențare reciprocă a producției și consumului.
Economia de piață presupune deschiderea largă a economiei și pieței românești către exterior, prin crearea unor condiții adecvate pentru integrarea economiei naționale în diviziunea mondială a muncii, în structurile economice euro-atlantice. Experiența anterioară a demonstrat că dezvoltarea autarhică sau în structuri de cooperare limitate a provocat țării noastre mari rămâneri în urmă în planul calități și nivelului tehnic al proceselor de producție și al pieței. Din demersul nostru integrator nu trebuie excluse anumite reticențe și temporizări care se impun concomitent cu adaptarea structurilor economiei românești, în faza de modernizare și restructurare, la structurile pieței europene și mondiale.
Fără pretenția de a fi epuizat toate trăsăturile economiei de piață concluzionăm că economia modernă de piață admite în structura și mecanismul său de funcționare atât elemente de reglare și autoreglare prin intermediul pieței, cât și intervenții ale statului bazate pe mijloace și pârghii economico-financiare.
2.1.1.2. Parcurgerea tranziției de la o economie centralizată la o economie de piață: cazul României
Timp de mai mult de 22 ani, România a parcurs o perioadă lungă de tranziție, caracterizată prin transformări profunde și nesiguranță. După prăbușirea regimului totalitar în decembrie 1989, realitatea problemelor dificil de rezolvat a devenit mai clară. România a avut una din economiile cele mai controlate și centralizate din Europa Centrală și de Est, spre deosebire de alte țări din regiune, care începuseră să își transforme deja mai devreme economiile centralizate. La începutul anilor 1990, sectorul public era total dominant, chiar în agricultură. O mare parte din PIB venea din industria grea, în care era implicată majoritatea populației active din punct de vedere economic. Reformele macroeconomice adoptate după 1990 au fost treptate. Diverse guverne, îngrijorate că își vor pierde suportul public, au evitat tratamentul terapiei de șoc, așa cum s-a întâmplat în alte țări din Europa Centrală și de Est. O analiză a politicilor macroeconomice implementate în România pe parcursul celor 22 ani de tranziție arată scopul și profunzimea schimbărilor, precum și dificultățile și întârzierile pe care le-au întâmpinat.
S-ar putea spune că în România, începând din 1990, procesul de tranziție economică a fost caracterizat prin trei tipuri de măsuri de reformă:
Măsuri de stabilizare, care urmăreau să creeze disciplină fiscală și bugetară, să controleze inflația și să creeze un curs de schimb competitiv;
Măsuri de liberalizare, care urmăreau să liberalizeze prețurile și comerțul, să lărgească baza de impozite și să reducă ratele de taxe marginale, să încurajeze ratele dobânzilor determinate de piață și să deschidă căile pentru investiții directe;
Măsuri structurale și instituționale, care urmăreau să construiască și să întărească un sistem legal și instituțional necesar pentru economia de piață, inclusiv privatizarea întreprinderilor publice, eliminarea monopolurilor, schimbarea sistemului de securitate socială, protecția legală a drepturilor de proprietate și împotriva abaterilor. Primul tip de măsuri au avut ca țintă nivelul macroeconomic, în timp ce celelalte două trebuiau să influențeze economia la nivel microeconomic.
Mai concret, evoluția reformelor economice în România poate fi împărțită în trei perioade distincte: din 1990 – 1996, 1996 – 2000 și respectiv 2000-prezent. Fiecare din aceste perioade a fost legate strâns de agendele politice ale coalițiilor de guvernare și de condițiile convențiilor pe care România le-a semnat cu instituțiile financiare internaționale. Programele diferite inițiate de guvern în primii trei ani de tranziție aveau ca scop restructurarea cadrului economic, inclusiv a statutului legal al întreprinderilor proprietate de stat. La început, prin promulgarea legii 5/1990, guvernul a intenționat să împartă întreprinderile în regii autonome și societăți comerciale. Crearea Fondului Proprietății de Stat și a cinci Fonduri ale Proprietății Private au făcut parte din efortul programului de privatizare. Acest efort de privatizare s-a bazat pe adoptarea a trei programe: 1) metoda MEBO; 2) programul de privatizare în masă; și 3) privatizarea pieței de capital, cu ajutorul licitațiilor și ofertelor publice. Acest proces nu a avut o limită în timp și a continuat pe tot parcursul anului 2001. La început, eforturile de privatizare au generat multă confuzie, Legea Fondului Financiar a fost adoptată în 1991 și a fost modificată ulterior și completată în final în 1997.
Perioada 1990 – 1993 s-a caracterizat și prin implementarea măsurilor politicii monetare și fiscale, care au avut un efect negativ asupra societății pe ansamblu. Rata inflației a rămas compusă din trei cifre, puterea de cumpărare a scăzut și rata șomajului s-a mărit de la 3% la 10%. În 1991, România a semnat, de asemenea, un acord cu Fondul Monetar Internațional, prin care guvernul a fost de acord să pună în practică planul de stabilizare, pentru devalorizarea valutei naționale și introducerea unei structuri noi a schimbului valutar.
Inițial rețeta FMI nu a reușit să controleze inflația. Pe tot parcursul deceniului, guvernul a fost forțat să ia măsuri suplimentare pentru a controla inflația și a reduce deficitul fiscal. În același timp, guvernul a fost forțat să reducă subvențiile pentru sectoare cheie ale economiei; drept rezultat, a avut loc o scădere rapidă a salariului real. În ciuda măsurilor de privatizare luate în sectorul public, s-a înregistrat o foarte slabă creștere și datoria și deficitul bugetar au continuat să prezinte niveluri mai mari. Ritmul lent al privatizării nu a accelerat infuziile de capital, deși investițiile străine nete directe s-au mărit rapid pe tot parcursul deceniului.
În timp ce în 1991 România a raportat 37 milioane $ SUA investiții străine directe, până în 1999 cifra a crescut mai mult de 25 de ori, ajungând la peste 1 miliard de $ SUA. În ianuarie 2011, investițiile străine directe au fost de 376 milioane euro.
Astfel, deficitul contului curent în ianuarie 2012 a fost finanțat în proporție de 62,2% prin investiții directe ale nerezidenților în România, care au totalizat 23 milioane euro, "din care participațiile la capital consolidate cu pierderea netă estimată au însumat 130 milioane euro, iar creditele intra-grup au înregistrat o valoare negativă de 107 milioane euro (net)."
Deficitul de cont curent s-a ridicat în prima lună din 2012 la 37 milioane euro. În 2011, investițiile străine directe în România s-au redus cu 13,6% față de 2010, până la 1,92 miliarde euro, și au finanțat deficitul de cont curent în proporție de 33,7%.
Tranziția la o economie de piață a implicat și alte schimbări și transformări importante. De exemplu:
Până în 1994, mai mult de 80% din terenul arabil deținut de cooperativele agricole a fost returnat proprietarilor de drept;
A avut loc o creștere a exporturilor, în special între1992 – 1995, urmată de o fluctuație continuă;
Fig.nr.2.1. Raportul importuri-exporturi 2000-2010
Indicele producției industriale, a scăzut cu aproape 50% între 1990 – 1993, a dat semne de recuperare în 1997, dar a scăzut din nou în 2008;
Fig. 2.2. Indicele producției industriale 2008-2009
În ceea ce privește PIB, se pot distinge trei faze distincte în acest deceniu: 1) între 1991 – 1992, s-a caracterizat printr-o scădere de 21%; 2) între 1993 – 1996, s-a caracterizat printr-o creștere de 17%; 3) între 1997 – 1999, s-a caracterizat printr-o descreștere de 14%, începând cu 2000 înregistrându-se creșteri economice semnificative până în 2008.
Fig.nr.2.3. Creșteri anuale PIB 2001-2010
Numărul angajaților în decursul deceniului trecut a scăzut cu 44% și cea mai mare parte a impactului a fost absorbită de sectoarele agricol și de construcții;
Fig. nr.2.4. Evoluția numărului de salariați 1999-2008
Această reducere continuă a numărului de salariați a condus la o creștere substanțială a șomajului chiar dacă în paralel emigrația masivă și metodologia de comensurare, au redus această rată.
Fig.nr2.5. Structura populației în 2011
Dintre cei 11,66 milioane de romani care nu muncesc, 3,24 milioane reprezintă copiii cu vârste de până la 15 ani, iar 2,82 milioane bătrânii cu vârste de 65 de ani și pește.
Per total, 5,6 milioane de persoane cu vârste între 15 și 64 de ani nu prestează nicio activitate lucrativă, însă marea problemă este că, pe segmentul de vârsta 25-54 de ani, respectiv perioada în care rata de activitate ar trebui să atingă o valoare maximă, 2 milioane de persoane sunt inactive.
Din punct de vedere economic, populația inactivă cuprinde toate persoanele care nu au lucrat nici cel puțin o oră și nici nu erau șomeri în perioada de referință, aflându-se în una din următoarele categorii: elevi sau studenți; pensionari; casnice; persoane întreținute de alte persoane sau de stat sau care se întrețin din alte venituri.
Fig.nr2.6. Populația României pe categorii, în anul 2011
Cum pe segmentul de vârsta 25-54 de ani nu avem elevi, iar numărul studenților și al pensionarilor este mic, se poate deduce că majoritatea acestor oameni pot fi încadrați în celelate categorii.
Oricum, faptul că pe acest segment de vârstă, 27% dintre români nu lucrează și nici nu doresc să lucreze explica atât numărul extrem de mic de contribuabili raportat la populație, cât și situația în care se afla bugetele de asigurări. Dintre cele două milioane de persoane inactive, jumătate provin din mediul urban, iar 75% sunt femei.
De asemenea, pe segmentul de vârsta 55-64 ani, numărul persoanelor inactive este cu jumătate de milion mai mare decât numărul persoanelor active: 1,53 milioane vs 1,05 milioane.
Din totalul populației active, 713.710 reprezintă numărul șomerilor, respectiv persoanele care își doresc să muncească, dar nu își găsesc de lucru. Compoziția PIB s-a schimbat dramatic în decursul deceniului. În timp ce în 1990 contribuția sectorului public a fost mai mare de 80%, în 2004 aceasta a participat numai cu 38%. În mod similar, contribuția sectorului privat la PIB în 1990 a fost doar de 16% în timp ce în 2004 a crescut la peste două treimi.
2.2. Concepte privind macroeconomia
În lumea contemporană, activitățile economice, structurate la nivel macroeconomic, se realizează într-o varietate mare de condiții naturale, tehnico -științifice, sociale și politice. Cu toate aceste deosebiri, activitățile economice individuale ale agenților economici se desfașoară într-o puternică unitate și interdependență, conținutul și sensul acestora putând fi înțelese și apreciate prin raportare la mediul social și politic din fiecare țară, ca și la interesele generale național -statale.
Macroeconomia este o componentă a științei economice care se ocupă cu studiul proceselor și fenomenelor economice, al structurii și funcționalității economiei naționale prin prisma ansamblului de relații și interdependențe generate de comportamentul de ansamblu al sistemului economiei naționale în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale și cu mediul înconjurător, pentru determinarea modalității optime de alocare a resurselor potrivit cu nevoile societății.
Macroeconomia permite studiul fenomenelor și proceselor la nivel de grupuri de agenți economici reuniți în categorii omogene ce se caracterizează prin obiective și funcții comune, ca o însumare sau agregare a comportamentelor individuale. Așadar, macroeconomia folosește mărimi globale denumite agregate, axându-se îndeosebi pe analiza calitativă a corelațiilor dintre variabile, pe aspectele de măsurare a influențelor directe și indirecte dintre acestea, în vederea fundamentării deciziilor macroeconomice.
Macroeconomia se referă la funcționarea economiei pe baza relațiilor multiple dintre agregatele și categoriile de unități funcțional ~ instituționale. De multe ori, macroeconomia se confundă cu economia națională.
Macroeconomia se referă la:
• fenomene și procese economice care au loc la niveluri superioare celui individual: ramuri, sectoare, economie națională;
• interdependențe între un ansamblu semnificativ de variabile globale ce sintetizează esența corelațiilor proprii sistemului economic (de exemplu, volumul producției este influențat de mărimea investițiilor ce influențează nivelul ocupării forței de muncă);
• ansamblul economiei, în care fiecare activitate economică este o componentă a acesteia.
La nivel macroeconomic se studiază agregatele macroeconomice, indicatorii specifici diferitelor niveluri de agregare precum și corelațiile corespunzătoare. Macroeconomia studiază produsul intern brut (PIB), produsul național brut (PNB), exportul net (EN), consumul (C) și economisirea (S), investițiile (I), masa monetară (MM) etc. și relațiile dintre acestea.
Macroeconomia își formulează raționamentele privind grupurile de agenți economici al căror comportament este rezultatul agregării comportamentelor individuale. Ea urmărește următoarele obiective:
1. identificarea variabilelor care permit explicarea comportamentului grupelor de agenți economici;
2. studiul relațiilor între principalele variabile cu scopul de a determina existența raporturilor stabile, adică legile, între aceste variabile ( de exemplu, relațiile între consum și venit; între consum, venit și investiții). Altfel spus, macroeconomia tinde să desprindă condițiile în care se realizează echilibrul între agregatele macroeconomice;
3. analiza principalelor dezechilibre (inflația, șomajul, deficitul schimburilor externe) ce pot apărea la nivel macroeconomic și cercetarea cauzelor;
4. studiul mijloacele de a atinge anumite scopuri fixate de societate: stabilitatea prețurilor, ocuparea deplină, echilibrul exterior, creșterea economică. Analiza acestor mijloace de realizare a acestor scopuri este de domeniul politicilor economice.
Pentru ca macroeconomia să devină aplicată, operațională, trebuie să se definească și să se măsoare efectul comportamentelor, scopurile și mijloacele folosite de categoriile de agenți economici, astfel că un prim demers în studiul macroeconomiei este axat pe măsurarea rezultatelor activității și faptelor economice.
În condițiile economiei de piață și la nivel macroeconomic studiul are ca punct de plecare variabilele pieței.
Astfel, macroeconomia urmărește determinarea cererii globale. Producția de bunuri și servicii este fundamentală pentru că permite satisfacerea nevoilor. Dar, cererea este cea care determină producția. Totuși, o cerere nu are semnificație decât atunci când consumatorii dispun de un venit pentru a reuși să-și transforme intențiile în cumpărături efective, altfel spus, în condițiile economiei de piață este luată în considerare doar cererea solvabilă. Venitul, ca venit național sau venit disponibil, este un factor determinant al consumului la nivel macroeconomic. Studiul determinanților cererii de bunuri și servicii dă posibilitatea explicării nivelului venitului național și al activității economice care poate satisface nevoia socială.
Macroeconomia studiază și condițiile realizării echilibrului macroeconomic, atât ca echilibru parțial, al diferitelor piețe, cât și ca echilibru global, general. De pildă, într-un exemplu simplificat, o economie în echilibru înseamnă o economie, în care tot ce se produce se vinde și tot ce se cere se poate cumpăra. O formă a dezechilibrului ar fi situația în care oferta ar fi excedentară. Pentru evitarea acumulării de stocuri, întreprinzătorii ar fi tentați să reducă prețurile și/sau cantitățile produse. Adică, dezechilibrul dintre ofertă și cerere ar provoca variații nedorite în sistemul economic. Cunoașterea și urmărirea realizării condițiilor de echilibru este obligatorie pentru a evita și pentru a reduce dezechilibrele (uneori greu de suportat), precum inflația, șomajul sau recesiunea.
Macroeconomia are în vedere problemele monetare și pe cele ale finanțării economiei naționale. Moneda este simultan un instrument de măsurare a valorii bunurilor, un mijloc de reglementare a schimburilor și o rezervă de valoare. Alături de monedă, economisirea are un rol important în finanțarea activităților economice și în determinarea echilibrului financiar al unei țări.
Studiul principalelor dezechilibre privite în interdependența lor este justificat și deoarece puține economii cunosc concomitent și pe perioade mari de timp stabilitatea prețurilor, echilibrul finanțelor publice și al balanței comerciale, ocuparea deplină și creșterea economică. De exemplu, inflația și șomajul au cauze multiple și interdependente: neconcordanța cererii și a ofertei globale, deficitul bugetar și exterior, crearea excesivă de monedă, creșterea costurilor de producție etc.
În atenția macroeconomiei se află și problemele economice derivate din relațiile agenților economici interni cu exteriorul. Constrângerea externă apare atunci când o economie se deschide spre exterior și devine dependentă în planul schimburilor de bunuri și servicii sau în cel al mișcării de capitaluri. Dacă acestea sunt tratate superficial se ajunge 1a deprecierea sau devalorizarea monedei naționale și la consecințe economice interne corespunzătoare: inflație, șomaj, recesiune.
Așadar, analiza macroeconomică are în vedere și piața schimburilor economice internaționale și determinanții ratei de schimb.
Prin intermediul macroeconomiei sunt abordate și problemele creșterii economice și ale fluctuațiilor economice. Cunoașterea factorilor creșterii economice și determinarea rolului jucat de resursele umane, capital, productivitate sau progres tehnic permit să se înțeleagă mai bine dezvoltarea și viitorul economic al unei țări.
O altă problemă studiată de macroeconomie o reprezintă politica economică prin prisma obiectivelor, a mijloacelor de promovare și a efectelor asupra mecanismului de funcționare a economiei. Studiul constă în cercetarea, punerea în aplicare și controlarea mijloacelor necesare îndeplinirii obiectivelor pe care societatea le fixează și în corectarea dezechilibrelor ce amenință realizarea acestor deziderate. Dificultatea oricărei politici economice decurge din urmărirea simultană a mai multor obiective: creștere economică, ocupare deplină, stabilitatea prețurilor, echitate socială, dar și din faptul că nici un instrument de politică economică nu le poate satisface concomitent pe toate. Interdependența și complexitatea economiilor naționale lasă guvernanților o marjă de manevră foarte îngustă în alegerea politicilor economice.
2.2.1. Fundamentele microeconomice ale macroeconomiei
Diferența dintre micro și macroeconomie constă mai ales, în nivelul de abordare a obiectului de studiu al economiei ca știință. Și una și alta studiază fenomenele, procesele și relațiile generate de comportamentul agenților economici în procesul complex de alocare a resurselor rare în vederea satisfacerii nevoilor. Microeconomia se oprește la nivelul comportamentelor individuale, în timp ce macroeconomia are în vedere comportamentul categoriilor de agenți economici. Cele două optici – macroeconomică și microeconomică – sunt necesare pentru a înțelege economia în ansamblul ei.
Fundamentele analizei macroeconomice prin prisma elementelor de microeconomic presupune luarea în considerare a principiilor ce stau la baza desfășurării proceselor și fenomenelor la nivel microeconomic. Astfel, analiza cererii și ofertei ca expresie a comportamentului consumatorilor și al producătorilor, determinarea curbei ofertei și a cererii, precum și analiza echilibrului pe piața cu concurență pură și perfectă sunt aspecte de Ia care se pornește într-o analiză comparativă referitoare la echilibrul piețelor. De pildă, dacă întreprinderea în situație de monopol este privită și analizată la nivel microeconomic prin prisma faptului că prețul, respectiv, cantitatea sunt rezultate ale deciziei individuale, situația pe piață a întreprinderilor monopoliste, presupune însă, raportarea la aspecte ce țin de nivelul macroeconomic. în raport cu piața, monopolistul poate stabili doar una din variabile, cealaltă fiind determinată simultan de către piață.
Macroeconomia tratează fenomene globale care se referă la ansamblul societății: creșterea produsului intern brut (produsului național brut) și a puterii de cumpărare a monedei, inflația, șomajul care afectează populația, datoria față de străinătate, etc. Pentru aceasta, noțiunile și categoriile economice trebuie definite precis, iar relațiile pe care le exprimă trebuie să fie bine delimitate. Relațiile sunt identificate prin date statistice și prin dinamica lor sau, prin deducție, plecând de la ipoteze considerate firești, logice, fie prin amândouă. Găsirea relațiilor, ca expresie a interdependențelor, plecând direct de la manifestarea macroeconomică a proceselor, fenomenelor sau comportamentelor observate este dificil de explicat. Pentru justificarea ipotezelor din diferitele teorii este nevoie de luarea în considerare a interdependențelor proprii nivelului microeconomic.
Realitățile economice ale societăților moderne se desfășoară într-un context deosebit de complex. Totuși, fenomenele macroeconomice se prezintă în forme simple, pe care noțiunile reținute le caracterizează bine. In căutarea unei conceptualizări adecvate și precise, definițiile trebuie să surprindă complexitatea interdependențelor și simplicitatea manifestării lor. Realitatea economică, în continuă mișcare sub influența unor factori diverși, impune ca această conceptualizare să fie o preocupare permanentă a științei economice concretizată în noi concepte, noi precizări, corectări sau chiar schimbări ale definițiilor unor concepte învechite, atunci când unele aspecte au fost ignorate sau incomplet explicate.
Fundamentarea microeconomică a definițiilor date unor noțiuni sau categorii macroeconomice se referă, în majoritatea cazurilor, la adaptarea lor și a semnificațiilor
corespunzătoare în raport cu realitățile pe care le acoperă la un alt nivel de abordare. Teoretizarea unor noțiuni globale presupune un nivel superior de abstractizare, astfel încât ele nu suiprind semnificații identice cu cele ale noțiunii corespunzătoare nivelului microeconomic. Așa de exemplu, noțiunea de venit poate sugera agregatul macroeconomic, ca sumă a veniturilor tuturor agenților economici, fară a surprinde particularitățile surselor de venit la nivel microeconomic ca venit din muncă, venit din proprietate sau venit de transfer.
Teoria economică se construiește prin elaborarea și studierea modelelor ale căror elemente importante reprezintă comportamente sau constrângeri microeconomice care sunt considerate a fi destul de bine cunoscute pentru nevoile teoriei în cauză. Înainte de estimarea unui model cu privire 1a date globale, sau înaintea unui test statistic aplicat unei ipoteze, intervine o fază de „specificare" ce constă în alegerea noțiunilor și conceptelor care vor fi folosite și structura ecuațiilor, ca expresie a relațiilor dintre aceste noțiuni. Corelațiile și legile ce se manifestă la nivel microeconomic joacă rolul principal în această fază crucială. Investigația econometrică, indispensabilă cunoașterii macroeconomice, se bazează atât pe fundamente microeconomice, cât și pe ansamblu de fapte obținute prin observarea la nivel global.
Starea economiei și evoluția sa rezultă din deciziile multiple luate de către agenții economici care au o anumită autonomie și care operează în interiorul unui sistem ce le modelează comportamentul. Orice teorie se referă la o reprezentare a structurilor acestui sistem și a modalităților sale de funcționare, ca o tendință permanentă de adaptare, de armonizare a diferitelor categorii de interese.
În acest context, contabilitatea națională, ca știință cu caracter aplicativ, a oferit macroeconomiei un cadru conceptual accesibil și sugestiv, care definește structurile de bază reținute drept referință, o importanță deosebită având marile categorii de agenți și operațiuni. Acceptarea acestui cadru conceptual trebuie însoțită în toate ipostazele cunoașterii științifice de argumente pertinente care nu pot face abstracție de realitatea microeconomică ce determină esența comportamentului individual. De exemplu, pentru a ține cont de interdependențele între formarea economisirilor și distribuirea veniturilor, la nivel macroeconomic este evident că economisirea este funcție de venitul disponibil, mărimea ei depinzând de proporția consumului. La nivelul comportamentului individual întocmirea programului de consum depinde de veniturile individuale, iar economisirea este diferențiată în funcție de natura veniturilor. Astfel, dacă la venituri din transfer mici nu este posibilă economisirea, la venituri din munca mari există posibilitatea de economisire.
Fundamentele microeconomice au un rol principal în alegerea ipotezelor referitoare la funcționarea piețelor. În acest sens, macroeconomia reține ipoteze foarte schematice, simplificate, cu un grad destul de ridicat de abstractizare, cum ar fi; piața concurențială, unde prețul se impune ofertanților și cumpărătorilor, dar unde orice cerere sau ofertă este satisfăcută prin adaptarea cantităților funcție de preț; piață în dezechilibru, unde, fie cererea, fie oferta sunt excedentare; concurență monopolistă, unde cererea pieței este aceeași cu cererea la firmă pentru produsul respectiv etc. Pentru a stabili fiabilitatea modelului teoretic sau aplicativ trebuie să fie evident că abstractizarea făcută este realistă și poate servi obiectivelor urmărite. Formularea ipotezelor cu privire la funcționarea piețelor Ia nivel macroeconomic nu poate fi făcută fară să se definească structura sistemului microeconomic, dar și trăsăturile comportamentului rațional al agenților economici.
Argumentele în favoarea ipotezelor formulate în macroeconomie provin fie din observația macroeconomică, fie din cunoașterea directă a realităților microeconomice subiacente. Adeseori, imposibilitatea unei argumentări complete, care să aibă forța unei demonstrațiilor riguroase, dă naștere unor interpretări diferite, uneori chiar contradictorii. Pornind de aici, pot fi delimitate păreri diferite cu privire la nivelul de abordare al studiului economiei: părerea celor care au încredere în teoria microeconomică a funcționării piețelor și a celor care se apleacă asupra observației macroeconomice.
Ținând cont de definirea noțiunilor, de reprezentarea sistemului economic, de ipotezele referitoare la comportamente, de specificul manifestării legilor economice sau de complexitatea modelelor agregate, este evidentă necesitatea revenirii la bazele microeconomice, fie și numai pentru argumentarea și aprofundarea analizei fenomenelor și proceselor macroeconomice, ca expresie a agregării comportamentelor individuale și a efectelor acestora.
2.2.2.Evaluarea stării economiei naționale. Indici macroeconomici
Activitatea economică, evoluția ei, nivelul, structura și proporțiile economiei, dezechilibrele economice care pot avea loc, nivelul de trai al populației, aspecte care pun în evidență starea economiei efectele ei asupra întregii vieți sociale pot fi cunoscute și analizate numai pe baza unui sistem de indicatori macroeconomici.
Acest sistem de indicatori – elaborat de statistică națională – este realizat pe baza concepției și metodologiei Conturilor Naționale, sistem de calcul și analiza macroeconomica, care răspunde cerințelor informaționale ale unei societăți bazate pe economia de piață.
Începând din anul 1990, în România, statistica națională a făcut și face eforturi pentru a se alinia, conceptual și metodologic, acestui sistem. Această preocupare este evidentă, în principal, în domeniul statisticii macroeconomice, domeniu care furnizează informații sintetice referitoare la laturile esențiale ale economiei naționale, informații concretizate prin indicatorii macroeconomici.
Întrucât de calitatea indicatorilor macroeconomici depind concluziile referitoare la nivelul, structură, evoluția economiei naționale, la factorii care au influențat viața economică și efectele produse de dimensiunile și modificările acestor indicatori asupra stării societății în ansamblul său, elaborarea analiza indicatorilor macroeconomici este o activitate de mare răspundere a statisticii.
Pentru a obține indicatori macroeconomici care să exprime cât mai real dimensiunea conceptelor exprimate, se impun două condiții esențiale: datele care stau la baza obținerii indicatorilor să aibă un caracter veridic și ordonarea, agregarea acestora să se facă după principiile știintifice ale statisticii economice.
Indicatorul economic este expresia numerică cu ajutorul căreia se caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere al compoziției, structurii, schimbării în timp, al legăturii reciproce cu alte fenomene etc. Indicatorul economic se exprimă în mărime absolută, relativă sau medie și dă informații despre nivelul, dinamica și structura fenomenelor analizate precum și despre factorii care au influențat evoluția lor.
Se practică două sisteme ale indicatorilor economici: “Sistemul conturilor naționale” (SCN) și “Sistemul producției materiale” (SPM). SCN este utilizat de către organismele economice ale ONU, de către majoritatea țărilor lumii. În cadrul acestui sistem există patru conturi: de producție, de consum, de acumulare și de schimburi cu străinătatea. Ansamblul economiei naționale este prezentat într-o matrice generală construită pe baza unor matrici simplificate ce corespund celor patru conturi naționale. Informațiile furnizate prin SCN stau la baza calculării indicatorilor sintetici.
Principalii indicatori folosiți în macroeconomie sunt: produsul național brut (PNB), produsul național net (PNN), produsul intern brut (PIB), produsul intern net (PIN), producția brută (PB), bunăstarea economică netă (BEN), producția potențială (PP).
Produsul Național Brut (PNB) este cel mai important indicator având următorul conținut: 1) bunurile de consum și serviciile procurate de gospodăriile casnice (C), 2) bunurile de investiții achiziționate de firmele de afaceri (I), 3) bunurile și serviciile procurate cu ajutorul cheltuielilor guvernamentale (G), 4) soldul operațiunilor de comerț exterior (X). (Echivalentul în limba engleză este: Gross National Product – GNP).
Produsul Național Net (PNN) se obține scăzând din PNB amortizările. (În limba engleză: Net National Product – NNP).
Produsul Intern Brut (PIB) nu ia în calcul soldul operațiunilor de comerț exterior. În cazul multor țări nu există nici o deosebire cantitativă importantă între PNB și PIB, deci se poate folosi oricare dintre acești indicatori. (În limba engleză: Gross Domestic Product – GDP).
Produsul Intern Net (PIN) se obține scăzând amortizările din PIB. (În limba engleză: Net Domestic Product – NDP).
De precizat că produsul intern se referă la producția obținută de toți agenții economici din interiorul unei țări, indicatorul agregat (macroeconomic) fiind produsul intern brut (PIB) sau produsul intern net (PIN). Produsul național se referă la activitatea economică a agenților economici naționali și străini care au un centru de interes pe teritoriul țării respective. În acest caz se operează cu indicatorii macroeconomici produsul național brut (PNB) și produsul național net (PNN).
Rezultă relațiile :
PNB = PIB + VABN – VABS
VABN – VABS = SVABT, deci,
PNB = PIB +/- SVABT
În relațiile de mai sus VABN este valoarea adăugată brută obținută de agenții economici naționali pentru activitatea economică defășurată în străinătate. VABS este valoarea adăugată brută obținută de agenții economici străini pentru activitatea economică desfășurată în țară. SVABT este soldul valorii adăugate brute obținut în cadrul relațiilor cu terțe țări. Dacă se elimină amortizarea, valorile respective devin nete :
PNN = PIN + VANN – VANS
VANN – VANS = SVANT
PNN = PIN +/- SVANT
Producția brută (PB). Spre deosebire de indicatorii de mai sus, care cuprind numai bunurile finale, producția brută (PB) le include și pe cele intermediare (materii prime, semifabricate etc.) (În limba engleză: Gross Output – GO).
Bunăstarea economică netă (BEN) este un indicator în curs de perfecționare. Punctul de pornire în calculul lui îl constituie PNB la care se adaugă sau se scad o serie de elemente. Dintre elementele care se adaugă mărimii PNB amintim: activitatea utilă depusă în cadrul gopodăriilor casnice, munca subterană ilegală, prestațiile impuse de hoby-urile indivizilor etc., dar care au o influență pozitivă asupra bunăstării omului. Din PNB se scad activitățile care diminuează bunăstarea omului precum: poluarea mediului, producția de armament, comerțul cu droguri etc. Dificultățile economiștilor constau în a cuantifica corect aceste aspecte. (În limba engleză: Net Economic Welfare – NEW).
Un indicator fără de care este imposibil să înțelegem mecanismul de funcționare a economiei de piață este Producția Potențială (PP). Ea reprezintă un anumit nivel al PNB, creat în condițiile existenței unei rate a șomajului la nivelul ratei naturale. Rata naturală a șomajului există în toate țările cu economie de piață. Producția corespunzătoare unei rate a șomajului sub cea naturală se află la un nivel ridicat deoarece și gradul de ocupare a forței de muncă este ridicat. O astfel de conjunctură însă favorizează creșterea prețurilor, ducând la inflație. Deci, scăderea ratei șomajului sub nivelul ratei naturale, declanșează inflația. O rată a șomajului peste cea naturală este menită să reducă din intensitatea inflației. Producția corespunzătoare unei astfel de rate este însă scăzută, existând capacități neutilizate, multe unități de producție închizându-și porțile.
Se impune precizarea că producția potențială nu este producția maximă posibilă pe care o economie este în stare să o producă, ci este producția cea mai mare care se poate obține în condiții normale, fără inflație.
Diferența între producția potențială și cea reală poartă numele de gol de producție. Ea reprezintă acea cantitate de bunuri și servicii ce se pierde din cauză că economia nu se găsește la nivelul său potențial.
Cea mai răspândită formă de exprimare a indicatorilor economici este cea valorică. Indicatorii economici se calculează în expresie bănească, valorică. În funcție de prețurile practicate în calculul lui, produsul național brut (PNB) poate fi: PNB nominal (la baza calculului se găsesc prețurile curente) și PNB real (în calcul sunt folosite prețurile constante, comparabile, adică prețurile curente sunt convertite în prețurile unui an luat ca bază, eliminându-se astfel influența modificării prețurilor asupra mărimii PNB). Inflația modifică în permanență în sus și în jos nivelul general al prețurilor.
Produsul Național Brut (PNB) este, conform Dicționarului de economie politică, indicatorul complex, agregat ce măsoară în expresie bănească activitatea economică a unităților economice instituționale aparținând unei țări, desfășurată în decursul unei perioade, de regulă într-un an, din care s-a dedus consumul intermediar. Se numește brut pentru că include valoarea amortizării sau consumul capitalului fix.
Se cuvine să accentuăm că PNB cuprinde numai bunurile de consum și serviciile finale (C). În cadrul procesului de producție un bun poate îmbrăca următoarele trei forme: 1) materie primă, 2) semifabricat și 3) produs finit. Doar bunurile care îmbracă această ultimă formă vor fi cuprinse în calculul PNB.
O altă trăsătură importantă a indicatorului PNB constă în aceea că el se calculează ca sumă a “valorilor adăugate” din fazele succesive ale procesului de producție.
Un alt element component al PNB, alături de bunurile de consum (C), îl constituie bunurile de investiții procurate de către firme (I). Noțiunea de investiție presupune constituirea de capitaluri fizice, reale, în vederea obținerii unui spor de bunuri materiale. În sens mai larg, se definesc cu acest termen și operațiunile legate de cumpărarea hârtiilor de valoare sau cele vizând depunerile de bani la o bancă.
PNB cuprinde investițiile brute, iar PNN pe cele nete. Investițiile brute vizează atât înlocuirea capitalurilor consumate,uzate (mașini, clădiri, instalații etc.) cu altele noi, cât și obținerea unui plus de producție față de nivelul precedent. Acest plus se concretizează, de asemenea, în clădiri, instalații, mașini etc., apar deci noi capitaluri fixe. Scăzând din investițiile brute valoarea capitalurilor consumate pentru înlocuirea celor uzate se obține valoarea investițiilor nete.
Dificultățile din practica economică, de a elimina capitalul consumat ce trebuie înlocuit cu noile capitaluri fizice, au dus la utilizarea mai frecventă a indicatorului PNB în comparație cu PNN.
Un alt element component al structurii PNB îl formează cheltuielile guvernamentale (G). În această categorie de cheltuieli se cuprind atât salariile angajaților din sectorul de stat cât și cele făcute pentru procurarea, din sectorul privat, a bunurilor necesare bunei desfășurări a activității guvernamentale (mașini de scris, avioane, drumuri etc.).
2.2.3. Rolul statului în economie
În principiu, o economie cu concurență perfectă – unde schimbul bunurilor la prețul pieței realizează alocarea resurselor – permite obținerea cantității maxime de bunuri utile în raport cu resursele de care dispune societatea. Dar piața, în realitate, prezintă unele imperfecțiuni (monopolul, externalități, bunuri publice), la care se adaugă inflația, șomajul și repartiția inegală a veniturilor. Pentru a înlătura imperfecțiunile mecanismului pieței, națiunea adaugă la “mâna invizibilă a pieței”mâna vizibilă a statului”
Creșterea intervenției publice, pentru a remedia imperfecțiunile pieței, a antrenat o sporire importantă a rolului statului în viața economică. Creșterea rolului statului a dus la sporirea influenței sale în viața economică, atât în ceea ce privește mărimea părții din venitul național destinată transferurilor și suplimentarea veniturilor persoanelor în dificultate, cât și în privința reglementării, respectiv, a controlului legal asupra activității economice.
Chiar dacă nu suntem întotdeauna conștienți de implicarea statului în viața economică și socială, această implicare există și se manifestă permanent, continuu și sub aspect dublu. Pe de o parte, statul asigură furnizarea unor prestații foarte importante pentru societate (securitate, apărare, asigurări medicale, educație, cercetare), iar pe de altă parte, intervine în reglarea și corectarea funcționării economiei de piață (prin intermediul unor metode financiare sau de reglementare).
Problema centrală a economiei rezulta din două constatări: resursele productive sunt rare iar nevoile omului continue și nelimitate. Pentru a-și maximiza bunăstarea, orice comunitate trebuie să încerce să expluateze la maxim resursele productive de care dispune la un moment dat, adică să le utilizeze în mod optim și eficace. Imperativul eficacității economice impune adaptarea optimă a ofertei la cererea de bunuri și servicii și producția în condiții optime a acestor bunuri și servicii cu ajutorul resurselor disponibile.
Alocarea resurselor prezintă o mare importanță pentru sectorul public din două motive: orice activitate guvernamentală exercita o influență asupra afectării resurselor iar cel de-al doilea este ca statul are un rol instituțional de garant al interesului general, lui îi revine sarcina de a acționa și de a interveni în mod direct la ameliorarea alocării resurselor în cadrul sectorului privat.
O altă problemă ce se pune atunci când se vorbește de intervenția statului este distribuirea echivalentă a bunăstării. Este universal valabil ca venitul național este mai mult sau mai puțin inegal distribuit între persoane. Chiar dacă aceasta inegalitate îi satisface pe unii, alții consideră că o mai mare egalitate între indivizi ar fi mai justă. În realitate distribuția pe care o observăm la un moment dat într-o țară nu e numai rezultatul unui mecanism socio-economic spontan, ci e influențată printr-o politică deliberată a organizațiilor private și ale statului, care încearcă să reducă aceasta inegalitate și să ajute persoanele defavorizate. Respectarea atât a optimului de producție cât și a optimului de consum reprezintă o condiție necesară dar nu suficientă a optimului social. Problema distribuției echitabile a bunăstării este omniprezenta în toate deciziile politice din două motive: orice măsură referitoare la alocarea resurselor are în mod obligatoriu un efect de redistribuție și de asemenea o parte foarte importantă a programului de cheltuieli și a intervențiilor publice urmărește cu prioritate un efect de redistribuire.
Sectorul public îndeplinește câteva funcții majore cum ar fi funcția de alocare, funcția de strângere de fonduri, funcția de distribuție a veniturilor și funcția de stabilizare.
Funcția de alocare. Funcția de alocare se referă la implicarea statului în mecanismul pieței în vederea determinării tipului și calității unui serviciu public și la posibilitățile de creștere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestării acestuia. Desigur, atunci când piața asigura o utilizare eficientă a resurselor, implicarea statului este minoră și constă în acțiuni menite să încurajeze concurență și liberă intrare pe piață. Dimpotrivă, atunci când nu există o competiție eficientă și se manifestă o situație de monopol sau externalități, implicarea publică este necesară pentru reglementarea activității economice. Aceasta se face fie prin producție publică directă, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea și calitatea producției. În acest sens, se face distincția între producția directă de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este asigurată de sectorul public și producția publică indirectă în care bunul se realizează de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.
Funcția de strângere de fonduri. Funcția de strângere de fonduri se realizează prin impozite și prin alte surse de venituri neprovenite din impozite. Impozitul este impunerea de taxe sau contribuții mandatare față de guvern, în primul rând pentru obținerea de resurse reale pentru activitățile guvernamentale. Pentru a finanța cheltuielile guvernul trebuie să obțină un venit necesar din sectorul privat al economiei, de la indivizi, firme și corporații. Un impozit are menirea de a îndepărta resursele de folosirea lor privată, politica de impozite căutând să obțină aceasta îndepărtare prin costuri economice și sociale cât mai mici. Veniturile realizate din impozite reprezintă 90% sau mai mult din totalul veniturilor guvernamentale. Sistemul de impozitare poate promova politicile guvernamentale de stabilizare și redistribuire.
Unul dintre cele mai cunoscute impozite este impozitul pe profitul societății. Acesta este discutat aprins de mulți experți. Există păreri potrivit cărora acest impozit nu are nici o justificare economică.Din punct de vedere economic pot fi precizate următoarele neajunsuri: societățile nu au capitaluri speciale de impozit și impozitarea veniturilor personale este suficientă, societatea deplasează impozitul asupra altor plătitori, nu este neutru deoarece “venitul impozabil” este greu de definit, apare problema dublei impozitări.
Se știe că impozitul pe venit personal nu este nici perfect echitabil nici autocuprinzator și că plătitorii, deseori, nu-și declara toate veniturile. De aceea impozitul pe profitul societății poate fi considerat un impozit adițional acestuia. Impozitul pe profit nu trebuie plătit în totalitate de către proprietari deoarece poate fi deplasat înainte, în prețuri sau înapoi asupra angajaților. Ambele deplasări au un impact mai mare asupra oamenilor săraci deci sunt regresive.
Funcția de redistribuire. O altă funcție a guvernului este funcția de redistribuire a veniturilor. Redistribuirea veniturilor se referă la implicarea statului pe piața prin procesul de ajustare a veniturilor și avuției acumulate din tranzacții economice. Deși analiza economică nu oferă indicii în ceea ce privește corectitudinea acestei repartiții, principiile de echitate socială și justa reglementare a avuției stau la baza politicilor fiscale și a cheltuielilor publice. Cheltuielile reprezintă unul dintre cele mai importante instrumente guvernamentale pentru implementarea scopurilor de alocare și redistribuire. De asemenea reprezintă una din metodele importante de egalizare a capacităților fiscale a unităților de guvernare în cadrul sistemelor politice. Creșterea cheltuielilor bugetare se afla la un punct de cotitură din cauza efectelor deficitelor bugetare, ale privatizării, dereglementarii și descentralizării care au obigat guvernele să-și schimbe deciziile referitoare la cheltuieli și metodele de furnizare a serviciilor. Prin cheltuieli guvernul influențează scopul și activitatea sectorului public, dimensiunea sectoarelor public și privat ca parte din PIB, comportamentul indivizilor care suporta schimbările survenite în dimensiunea venitului propriu precum și înlocuirea unor anumite bunuri și servicii cu altele.
Statul poate să acționeze asupra distribuției venitului fie furnizând prestații în natură, care ar trebui în principiu să favorizeze, în mod particular, clasele cu venituri modeste, fie transferând putere de cumpărare anumitor categorii de persoane.
Transferurile măresc veniturile cetățenilor și le îngăduie să cumpere și să consume mai mult. Astfel ele pot fi considerate ca un mod de redistribuire a dreptului de a consuma. Nu servesc direct la achiziționarea de bunuri sau servicii obișnuite, fiind efective în consumul privat și în investițiile private. Guvernul trebuie să țină seama nu numai de cheltuielile făcute nu numai pentru achiziționarea de bunuri sau servicii dar și de transferuri. Transferurile nu sunt în mod necesar distribuite persoanelor care au nevoie de ele. Anumite subvenții pot fi acordate întreprinzătorilor care angajează cu precădere tineri care și-au terminat studiile.
De asemenea evaluarea atentă a programului de cheltuieli reprezintă un instrument foarte eficient în scopul opririi risipei de resurse publice, rare și costisitor de obținut. Metodele de analiză a cheltuielilor sunt benefice, deoarece ajuta guvernele țărilor dezvolate și a celor aflate în tranziție să poată folosi resursele într-un mod eficient, pe baza unei atente evaluări a scopurilor și a folosirii resurselor publice.
Funcția de stabilizare. Nu în ultimul rând statul efetueaza și funcția de stabilizre. Stabilizarea reprezintă o funcție a sectorului public care vizează crearea cadrului legal ce asigură și protejează tranzacțiile economice publice și private. Obiective precum creșterea ocupării forței de muncă, stabilitatea prețurilor, creșterea economică se află în centrul politicilor macroeconomice.
Implicarea statului în economie prin exercitarea funcțiilor de alocare, distribuție și stabilizare trebuiau să vizeze corelarea permanentă a deciziilor și acțiunilor publice. Aceasta, deoarece uneori pot să apară contradicții între obiectivele publice. Impozitarea progresivă poate conduce la scăderea incitației la muncă și chiar ineficiență, funcția de distribuție fiind astfel, în relație conflictuală cu cea de alocare. Stabilizarea ca funcție esențială a sectorului public se poate concretiza ea însăși în prevederi conflictuale de legislație, știut fiind faptul că legile sunt interpretabile, mai ales dacă normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrării în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenți economici sau chiar o încălcare a principiului distribuției, dacă sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigură automat eficiența economică și echitatea socială. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publică se realizează în contextul în care alte imperfecțiuni se mențin. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie ignorat rolul sectorului public în viața economică.
2.3. Creșterea și dezvoltarea economică
Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie cât și în cercetarea științifica și tehnologiile de fabricație, în mecanismele și structurile organizatorice de funcționare a economiei, în modul de gândire și comportamentul oamenilor. În acest context, apare conceptul de dezvoltare economică durabilă, ce reprezintă aceea formă de dezvoltare economică în cadrul căreia se urmărește că satisfacerea cerințelor prezente, de consum, să nu compromită sau să prejudicieze pe cele ale generațiilor viitoare.
Preocupările tot mai accentuate privind dezvoltare economică durabila sau viabilă, la nivelul fiecărei țări și la scară mondială, sunt legate de un complex de probleme cu care se confruntă, în prezent omenirea, și anume: sărăcia în mijlocul belșugului; degradare mediului înconjurător, extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranța ocupării unui loc de muncă; înstrăinarea tineretului; înlăturarea valorilor tradiționale; inflația, șomajul, crize monetare, economice și geografice etc.
Conceptul de dezvoltare durabilă exprima procesul de lărgire a posibilităților prin care generațiile prezente și viitoare și pot manifesta pe deplin opțiunile în orice domeniu – economic, social,cultural sau politic, omul fiind așezat în centrul acțiunii destinate dezvoltării. Dezvoltare economică durabila presupune existența unor condiții economice , culturale și de mediu favorabile.
Economiile naționale sunt celulele de bază ale economiei mondiale și funcționează ca entități rezultate din dezvoltarea schimbului reciproc de activități între membrii unei comunități umane, pe ansamblul teritoriului unui stat național. Momentul decisiv pentru procesul de formare a economiei naționale l-a reprezentat formarea pieței interne, naționale. Formarea pieței a fost determinată de:
– Factori economici: dezvoltarea factorilor de producție, diviziunea muncii. dezvoltarea producției de schimb, etc.
– Factori politici : revoluțiile interne, formarea statelor centralizate, sistemul de guvernare
Creșterea economică, prin conținutul său, înseamnă o voluție pozitivă, ascendentă a economiei naționale, pe termen nediu și lung care nu exclude, însă, oscilații conjucturale sau egrese economice temporare. Aprecierea că o economie națională înregistrează o creștere economică , se bazează pe existența tendinței creșterii pozitive reale, în cadrul unui orizont de timp corespunzător.
Creșterea economică zero semnifică situația în care rezultatele economice absolute și populația totală sporesc în același ritm, nivelul rezultatelor pe locuitor rămânând constant.
O asemenea rată de creștere este susținută de promotorii îi ca fiind reacția normală la caracterul tot mai restrictiv al resurselor naturale și la destabilizarea tot mai accentuată a echilibrului ecologic. Sigur că această opțiune este discutabilă pentru țările cu nivel redus economic acest lucru ar însemn menținerea sau chiar accentuarea decalajelor în raport cu țării dezvoltate economic.
Creșterea economică negativă sau descreștere economică, evidențiază acea situație în care.pentru un anumit timp rezultatele macroeconomice pe locuitor au o tendință de scădere, menținându-se sub control, însă, o serie de corelații fundamentale de echilibru, ceea ce presupune compromisul rezonabile pe planul eficienței economice și a bunăstări sociale.
Creșterea economică se exprimă prin sporirea dimensiunilor rezultatelor macroeconomice, într-un anum orizont de timp și într-un anumit spațiu, în strânsă legătură cu factorii lor determinanți.
Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul un indicatori sintetici semnificativi pentru aprecierea dinamic economice a unei țări. Din multitudinea acestor indicatori, m semnificativi sunt: produsul intern brut, produsul național bi și venitul național, în termeni reali, pe total și pe cap locuitor.
Procesul creșterii economice este analizat având vedere o serie de elemente, cum sunt:
a) creșterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică și de dinamica demografică;
b) dinamica macroeconomică trebuie privită pe perioadă suficient de lungă pentru a delimita expansiunea conjucturală de creșterea economică propriu-zisa;
c) creșterea economică are în vedere rezultat macroeconomice reale;
d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică creșterii economice este ritmul sporului PNB și PIB pe locuitor. Se folosesc și alți indicatori cum sunt durata timpului liber și speranța medie de viață.
Dacă variația sporului de produse și servicii, pe total și locuitor se obține pe termen scurt, atunci avem de a face fie cu o expansiune economică, fie cu o recesiune economică.
Când rezultatele macroeconomice pozitive se obțin pe termen mediu-lung, avem de a face cu procesul de creștere economică.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte fttitative, calitative și structurale ale evoluției economice, în "relație cu evoluția demografică și problematica generală a omului ca și cu evoluția echilibrului ecologic.
Creșterea economică pune accent pe latura cantitativă dezvoltării economice în special pe producția de bunuri și servicii, pe când, dezvoltarea economică, pe lângă latura cantitativă urmărește distribuția bogăției și a venitului în teriorul societății, influența acestora asupra nivelului de trai, modului de viață, de gândire, de comportament al oamenilor și asupra utilizării resurselor economiei naționale și asupra mecanismelor funcționale ale sistemului economic.
Conceptul de dezvoltare economică este multi-dimensional, pentru că:
– Dezvoltarea economică implică creșterea economică însoțită, însă de transformări structural-calitative în economie, în modul de trai și în calitatea vieții oamenilor. Relația între creștere și dezvoltare economică este de la parte la întreg: creștere economică-dezvoltare economică-progres economic-progres social.
– Dezvoltarea economică are o conotație istorică amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăți umane de la o formă inferioară la una superioară de evoluție, inclusiv numeroasele stagnări, recesiuni , reveniri (expansiuni) etc. Dezvoltarea economică are în vedere și noile raporturi tehnico-economice și economico-sociale ce apar în procesul creșterii.
– Dezvoltarea economică poate fi definită ca dezvoltarea factorilor de producție, respectiv a principalelor componente ale economiei în cadrul național-statal, cuira ar fi: dezvoltarea infrastructurii materiale, asigurarea condițiilor optime pentru combinarea factorilor de producție, valorificarea specializării și cooperării dintre agenții economici, dezvoltarea fluxurilor economice intersectoriale și interregionale, dezvoltarea activitățiloi comerciale, financiar-bancare etc.
– Dezvoltarea economică se referă și la progresele realizate în raporturile dintre agenții economici și mediu economic al acestora – micro, macro și mondoeconomic la structurile tehnice dar și sociale și psihosociale ah producției și economiei, în general.
În concluzie, dezvoltarea economică a unei țar evidențiază ansamblul transformărilor cantitative și calitative ce survin în structurile economico-sociale și tehnico-științifice în mecanismele economice, precum și în modul de gândire și în comportamentul oamenilor.
Progresul economic constă în schimbarea calitativă conținutului factorilor de producție și a relațiilor din viața economică, pentru a adopta economia la exigențele progresuli; social, într-o anumită etapă istorică, într-o țară anumită sau pe plan mondial. Progresul economic este un proces istoric d înaintare a unei economii naționale de la inferior la superior care se manifestă prin sporirea productivității muncii, sporire nivelului absolut și relativ al indicatorilor macroeconomie calculate pe locuitor, în condițiile modernizării tuturor structurilor economiei naționale – tehnologică, sectorială, de ramură, zonală, comercial, financiar-bancară, ș.a.
Dacă în procesul convergenței formale faptul că am avut un proiect exterior care a structurat transformarea economiei și societății românești nu a constituit un impediment prea mare, deși a fost extrem de costisitor, mai ales prin costurile sociale pe care le-a generat, lipsa acestui proiect național, în faza convergenței reale, va constitui un handicap major în dezvoltarea României. Este vorba de corecta ierarhizare a priorităților de dezvoltare economică și socială, de definirea reperelor modernizării ca ținte ale convergenței reale, în vederea elaborării de proiecte capabile să treacă de birocrația comunitară și să fie finanțate din diverse fonduri europene.
Dincolo de orice considerente de natură ideologică, aceasta trebuie să ne asigure atingerea câtorva obiective esențiale: afirmarea și consolidarea unei democrații funcționale, restructurarea clasei politice și moralizarea ei, reducerea decalajelor de dezvoltare, reducerea drastică a sărăciei și a polarizării, nu doar a celei a veniturilor, dar și a celei care derivă din accesul la cunoaștere, într-o conjunctură în care bogăția națiunilor și a indivizilor este tot mai mult legată de cunoaștere și de producția de „bunuri simbolice”, inversarea sensului de mișcare a ascensorului social, prin dezvoltarea unei clase de mijloc extinse, crearea unui nou set de valori morale, etice și politice, în acord cu noul nostru statut.
2.3.1.Factori determinanți ai creșterii și dezvoltǎrii economice
Istoria faptelor economice demonstreazǎ cǎ, deși cǎile de creștere și dezvoltare economicǎ pot fi diferite, toate țǎrile situate astǎzi la niveluri ridicate ale dezvoltǎrii economice au o serie de caracteristici comune.
Factorii determinanți ai creșterii și dezvoltǎrii economice, sunt:
resursele umane (oferta de forțǎ de muncǎ, educația, disciplina, motivația);
resursele naturale (pǎmântul, mineralele, combustibilii, calitatea mediului);
formarea capitalului (utilaje, fabrici, cǎi de comunicație);
tehnologia sau progresul tehnic (știința, ingineria, managementul, spiritul întreprinzǎtor).
Resursele umane. Creșterea calitativǎ și cantitativǎ a forței de muncǎ permite societǎții sǎ obținǎ o producție mai mare de bunuri și servicii, astfel încât frontiera posibilitǎților de producție se deplaseazǎ spre exterior. La rândul lui, acest factor al dezvoltǎrii economice, resursele umane, depinde de o serie de determinanți cantitativi și calitativi:
a) sporul natural demografic, care reprezintǎ diferența dintre rata natalitǎții și rata mortalitǎții. Acești doi termeni sunt influențați la rândul lor de o multitudine de alți factori economici, sociali, culturali complecși, cum ar fi: tradițiile, religia, mentalitatea cu privire la cǎsǎtorie și numǎrul de copii, calitatea serviciilor medicale, asistența prenatalǎ, inclusiv de consiliere contraceptivǎ, existența condițiilor de viațǎ instituționalizatǎ pentru persoanele de vârsta a treia etc. Ritmul creșterii demografice influențeazǎ structura populației pe vârste, cu impact important asupra dezvoltǎrii economice și sociale. Structura populației pe vârste și sexe poate fi vizualizatǎ prin "piramida vârstelor”.
O creștere demograficǎ rapidǎ, exprimatǎ grafic printr-o bazǎ mai largǎ a piramidei vârstelor, va avea drept consecințǎ o creștere a ponderii tinerilor în totalul forței de muncǎ, ceea ce prezintǎ avantaje evidente privind potențialul mai ridicat de mobilitate geograficǎ și profesionalǎ. Dimpotrivǎ, o încetinire a creșterii demografice, care poate ajunge pânǎ la spor natural negativ, se prezintǎ grafic printr-o îngustare a bazei piramidei vârstelor și o lǎrgire a vârfului ei, având, de regulǎ, consecințe negative pe planul dezvoltǎrii economice și sociale: se reduc potențialul productiv al forței de muncǎ, dinamismul ei geografic și profesional; crește rata de dependențǎ a persoanelor în vârstǎ (raportul între numǎrul persoanelor în vârstǎ întreținute sau pensionate și populația activǎ a țǎrii); apar probleme privind asigurarea condițiilor normale de existențǎ pentru unele categorii de persoane de vârsta a treia etc.
Pentru a mǎri producția naționalǎ sau venitul național pe locuitor, este necesar ca rata creșterii economice datorate sporului populației sǎ depǎșeascǎ rata de creștere demograficǎ. Relația funcționalǎ între creșterea economicǎ și creșterea demograficǎ este cunoscutǎ în teorie sub denumirea de corelația demo – economicǎ.
b) migrația internaționalǎ a populației, reprezintǎ fluxurile de persoane ce se deplaseazǎ dintr-o țarǎ în alta, în cǎutarea unor condiții de muncǎ și viațǎ mai bune. Când emigrarea este mai mare decât imigrarea, avem de-a face cu o emigrație netǎ; dacǎ situația este inversǎ, adicǎ imigrarea este mai mare decât emigrarea, avem de-a face cu o imigrație netǎ. În prima situație, resursele umane ale țǎrii se reduc, iar în a doua, acestea cresc.
Migrația internaționalǎ se prezintǎ, de regulǎ, sub forma unor fluxuri de persoane, care se deplaseazǎ dinspre țǎrile slab dezvoltate spre cele dezvoltate din punct de vedere economic, având drept obiectiv îmbunǎtǎțirea condițiilor de viațǎ. Atunci când forța de muncǎ migratoare este cu un înalt nivel de pregǎtire profesionalǎ, se vorbește despre așa numitul "exod al creierelor”, care aduce beneficii substanțiale țǎrii gazdǎ.
Având în vedere dimensiunile alarmante ale acestor procese migraționiste, în ultima perioadǎ, în țǎrile destinatare s-au adoptat reglementǎri mai severe privind imigrarea. În plus, mobilitatea internaționalǎ a forței de muncǎ mai este afectatǎ și de diferențe lingvistice, obiceiuri, oportunitǎțile de locuri de muncǎ, atitudinea potențialilor angajatori fațǎ de imigranți etc.
c) rata de ocupare a populației se calculeazǎ ca raport procentual între populația activǎ economic și populația totalǎ a țǎrii. Desigur, cu cât rata de ocupare este mai mare, cu atât va crește mai mult volumul forței de muncǎ. Și rata de ocupare este determinatǎ de o serie de factori cum ar fi: structura pe vârste și sexe a populației, obiceiurile, religia, reglementǎrile sindicale, legislația privind politica veniturilor, durata școlarizǎrii, limita de vârstǎ la pensionare etc.
d) capitalul uman reprezintǎ valoarea potențialului de a crea venit, pe care îl dețin oamenii, constând în capacitǎțile native, talentul ca și educația și îndemânarea, dobândite pe parcursul vietii. Explicația esențialǎ a faptului cǎ muncitorul obișnuit din țǎrile dezvoltate este mult mai productiv decât cel din țǎrile în curs de dezvoltare constǎ în faptul cǎ primul este mult mai bine pregǎtit și educat. Un capital uman superior este rezultatul educației formale, pregǎtirii profesionale ca și experienței dobândite în procesul muncii. Cu cât o țarǎ este mai dezvoltatǎ, cu atât și posibilitǎțile de formare a capitalului uman sunt mai mari. De aceea, putem spune cǎ acest factor este un determinant, dar și o consecințǎ a dezvoltǎrii economice. Problema deficitului de capital uman este și ea o componentǎ a “cercului vicios al sǎrǎciei”, cu care se confruntǎ țǎrile slab dezvoltate și care va fi analizat ulterior, în subcapitolul dedicat subdezvoltǎrii.
Resursele naturale. Natura, în special pǎmântul, dar și zǎcǎmintele de petrol, gaze naturale, minereuri feroase și neferoase, pǎdurile, apa constituie cel de-al doilea factor tradițional de producție, alǎturi de muncǎ și capital. Deși sunt deosebit de importante, resursele naturale nu reprezintǎ pentru toate țǎrile lumii factorul determinant indispensabil al creșterii și dezvoltǎrii economice. Astfel, existǎ state care, dispunând de resurse cum ar fi petrolul, au reușit sǎ obținǎ venituri foarte mari, aproape exclusiv din exploatarea lui, asigurând un standard ridicat al nivelului de trai pentru populațiile lor. Este cazul Arabiei Saudite și altor câteva țǎri producǎtoare și exportatoare de petrol.
Pentru multe alte state însǎ, deținerea unor imense resurse naturale nu a determinat în mod automat un nivel ridicat de dezvoltare economicǎ. Notabil este exemplul Federației Ruse care, deși dispune de un potențial imens de resurse naturale, exploatarea lor insuficientǎ și neeficientǎ nu a determinat performanțe economice comparabile cu statele avansate pe calea dezvoltǎrii.
În schimb, alte state, lipsite de resurse naturale, au cunoscut o evoluție rapidǎ, ajungând în topul țǎrilor dezvoltate. Exemplul cel mai ilustrativ în acest sens îl reprezintǎ Japonia care, deși importǎ peste 85% din întreg necesarul sǎu de consum, valorificând la cote ridicate de eficiențǎ unica sa resursǎ abundentǎ – potențialul uman – a devenit pe parcursul unei perioade relativ scurte a doua putere economicǎ a lumii. Un alt exemplu semnificativ îl constituie, așa cum evidențiazǎ Paul Samuelson, micul Hong Kong care, cu o suprafațǎ de un milion de ori mai micǎ decât cea a Rusiei, înregistreazǎ un volum al comerțului internațional mai mare decât al acesteia din urmǎ.
Formarea capitalului. Formarea capitalului constituie rezultatul procesului investițional, realizat în esențǎ pe seama economisirii. Este evident cǎ fǎrǎ mașini, instalații, utilaje complexe, fabrici etc. o țarǎ nu-și poate asigura producția de bunuri și servicii destinatǎ satisfacerii nevoilor locuitorilor sǎi. Cu cât forța de muncǎ dispune de o dotare tehnicǎ mai corespunzǎtoare, adicǎ de un volum mai mare de capital, cu atât productivitatea sa este mai ridicatǎ, iar resursele naturale pot fi utilizate mai complet și mai eficient.
Istoria faptelor economice la scarǎ planetarǎ demonstreazǎ cǎ țǎrile care alocǎ formǎrii capitalului o parte mai mare din venitul lor se dezvoltǎ mai rapid, reușind sǎ investeascǎ mai mult în producția de noi bunuri de capital și, în final, în cea de bunuri și servicii de consum.
La formarea capitalului contribuie în primul rând sectorul privat, a cǎrui evoluție depinde, de altfel, într-o mare mǎsurǎ de efortul investițional. Nici o firmǎ care nu investește nu are șanse de supraviețuire în lupta de concurențǎ din economiile de piațǎ funcționale.
Numeroase investiții se realizeazǎ însǎ și de cǎtre stat. Este vorba, în primul rând, de efortul investițional al statului în realizarea unei infrastructuri corespunzǎtoare desfǎșurǎrii normale a activitǎții economice (construcția de șosele, canale de irigații, cǎi navigabile, edificii publice etc.), care contribuie la crearea unui cadru mai favorabil pentru dezvoltarea sectorului privat. În plus, investițiile realizate pe seama bugetului statului au și importante efecte de antrenare în restul economiei, constituind o principalǎ cale de intervenție a statului în economie.
Având în vedere importanța formǎrii capitalului ca factor determinant al dezvoltǎrii, specialiștii recomandǎ țǎrilor în curs de dezvoltare sǎ amplifice efortul de acumulare, economisirea naționalǎ, pentru a realiza ritmuri de creștere economice mai ridicate, în vederea diminuǎrii decalajelor ce le despart de țǎrile avansate.
Tehnologia sau progresul tehnic. Introducerea progresului tehnic, schimbarea tehnologiei, generând randamente de substituție, mențineau firma în faza unor randamente marginale crescǎtoare și, implicit, a unor costuri reduse și rezultate superioare. Prin agregare, aceleași efecte se înregistreazǎ și la scara economiei naționale pe seama introducerii progresului tehnic, a noilor tehnologii.
Tehnologia a potențat pe fiecare din cei trei factori tradiționali,respective munca, natura și capitalul, favorizând o dezvoltare spectaculoasǎ a producției și , în ultimǎ instanțǎ, o îmbunǎtǎțire considerabilǎ a nivelului de trai al populațiilor din țǎrile în care a fost promovatǎ.
Progresul tehnic constǎ în schimbǎrile provocate în procesele de producție sau în introducerea unor produse noi, astfel încât, cu același consum de resurse, se poate obține o producție superioarǎ din punct de vedere cantitativ și calitativ. Ele au contribuit decisiv la creșterea productivitǎții muncii și la progresele înregistrate în țǎrile avansate în toate domeniile vieții economico – sociale. Exemplul cel mai semnificativ îl constituie realizǎrile din domeniul calculatoarelor și informaticii, unde introducerea progresului tehnic și implementarea într-un ritm nemaicunoscut în alte domenii a noilor tehnologii au determinat creșterea exponențialǎ a performanțelor produselor acestui sector , generând schimbǎri fundamentale în toate domeniile activitǎții economice și sociale.
Alǎturi de acești patru determinanți fundamentali ai dezvoltǎrii economice, se înscriu și o multitudine de alți factori, psihologici, instituționali, culturali, politici etc. Legat de aceștia, în literatura economicǎ a ultimelor decenii s-a abordat, de exemplu, rolul statului în procesul dezvoltǎrii, o problemǎ deosebit de controversatǎ.
Dincolo de toate punctele de vedere exprimate de pe diferite poziții doctrinare, este evident din însǎși evoluția societǎții moderne cǎ statul este un factor important în procesul creșterii și dezvoltǎrii economice, el putând stimula sau, dimpotrivǎ, frâna aceste procese dinamice. Astfel, în societǎțile occidentale, prin implicarea sa selectivǎ, fǎrǎ a deranja libera inițiativǎ, statul a favorizat dinamismul economiei, în timp ce peste tot unde comunismul a impus economia de comandǎ, statul a constituit un factor inhibant al dezvoltǎrii.
CAPITOLUL III
INFLUENȚA CORUPȚIEI ASUPRA PIB-ULUI ROMÂNIEI
3.1. Corelație dintre PIB și corupție
Produsul intern brut (PIB) real este cel mai folosit indicator pentru a exprima performanțele economice globale ale unei țări. Reprezintă rezultatul agregărilor realizate pe baza înregistrărilor din sistemul conturilor naționale. Se calculează pornind de la valoarea agregată a cheltuielilor reprezentând consumul final (public și privat) dintr-o țară exprimat pe baza prețurilor din perioada de bază sau de referință. Prin raportarea acestei valori la populația totală a unei țări se obține PIB real pe locuitor.
Calcularea ratei anuale de creștere a PIB real este concepută pentru a facilita comparații privind performanțele economice în timp și între țări de mărimi diferite. Măsurarea ritmului de creștere a PIB presupune calcularea în prețurile anului anterior a PIB exprimat în prețuri curente. Astfel, sunt evidențiate modificările de volum a căror evoluție exprimă ritmul de creștere.
Când este vorba de corupție din punctul de vedere al politicilor fiscale și bugetare, aceasta poate lua trei forme:
1. corupția la nivelul colectării resurselor financiare publice (sau fiscală);
2. corupția la nivelul repartizării cheltuielilor bugetare;
3. corupția din activitățile cu caracter cvasifiscal (cum ar fi privatizările).
Cu toate că relația negativă dintre corupție și fiscalitate este intuitivă și aparentă, acest coeficient negativ de corelație nu implică neapărat o relație cauzală între cele două variabile. De exemplu, poate fi cazul în care atât corupția ridicată, cât și colectarea scăzută a veniturilor fiscale pot fi cauzate de factori externi comuni, cum ar fi nivelul scăzut al dezvoltării și nivelul ridicat al
sărăciei. Asemenea exemple arată că nu se înregistrează o automat o creștere a veniturilor fiscale doar prin scăderea corupției.
Explicații posibile privind relația negativă dintre corupție și colectarea veniturilor:
1) dacă cei care colectează în mod oficial veniturile fiscale sunt implicate în practici corupte (fie prin furt direct din fondurile publice, fie prin oferirea posibilității contribuabililor de a nu plăti taxele în schimbul mitei), atunci corupția va micșora în mod direct mărimea veniturilor fiscale colectate.
2) fenomenul corupției poate acționa indirect la reducerea bazei de impozitare sau a nivelului întregii activității economice, având ca rezultat final reducerea încasărilor bugetare:
a) corupția scade baza de impozitare prin reducerea sectorului formal; cu cât este mai mare corupția și dezvoltată economia subterană, cu atât este mai mică baza de impozitare (sectorul formal) și cu atât mai scăzută colectarea veniturilor.
b) corupția conduce la scăderi ale PIB-ului sau ale creșterii economice, deci se reduce baza de impozitare la nivelul întregii societăți
c) corupția poate direcționa o parte importantă a resurselor financiare publice spre conturi extrabugetare. Aceste fonduri sunt folosite mai puțin eficient, în domenii care nu sunt prioritare, putând fi sustrase de la destinația lor;
d) alte mecanisme: corupția crește costurile unei afaceri și ale tranzacțiilor; corupția conduce la scăderea investițiilor; corupția scade productivitatea, deoarece firmele concurează în termeni de mită, și nu de calitate; companiile care au succes în afaceri ilegale în sectorul informal nu plătesc impozite pentru aceste activități (ca rezultat, firmele din economia subterană au un avantaj competitiv față de firmele din economia formală, unele din acestea fiind forțate să părăsească economia formală).
3.2.Date statistice privind evoluția PIB-ului României
Produsul intern brut în primul trimestru al acestui an a crescut, în termeni reali, cu 0,5% comparativ cu trimestrul IV din 2012, iar față de primele trei luni ale anului trecut s-a majorat cu 2,1% pe seria brută, a anunțat miercuri Institutul Național de Statistică (INS).
Conform primelor estimări, Produsul intern brut (PIB) în trimestrul I 2013 a fost, în termeni reali, mai mare cu 0,5% comparativ cu trimestrul IV 2012 (date ajustate sezonier).
Față de același trimestru din anul 2012, Produsul intern brut a înregistrat o creștere cu 2,1% pe seria brută și cu 1,4% pe seria ajustată sezonier.
Autoritățile estimează pentru acest an o creștere a PIB de 1,6%, ușor peste nivelul anticipat de Fondul Monetar Internațional de 1,5%.
INS a anunțat la începutul lunii aprilie o creștere estimată a economiei, pentru anul trecut, de 0,7% în termeni reali, mult peste ritmul anticipat anterior, de 0,3%, după apariția unor informații noi și schimbarea modului de calcul al unor indici, dar PIB nominal este același, de 587,4 miliarde lei.
Astfel, Institutul Național de Statistică (INS) a arătat că revizuirea PIB estimat a avut la bază informațiile suplimentare, referitoare la trimestrul al patrulea, care au devenit disponibile ulterior publicării datelor provizorii, cu un impact semnificativ al modificării datelor privind sectorul "Administrații publice", alt motiv fiind constituit de seriile de indici valorici, de volum și de preț recalculate ca urmare a schimbării, începând cu ianuarie 2013, a anului de bază utilizat la calculul acestor indici (din 2005 în 2010).
Valoarea adăugată brută totală, care în prima variantă a avut o contribuție negativă la creșterea PIB de 0,2%, în varianta anunțată în aprilie a contribuit cu 0,4% la creșterea PIB, în timp ce impozitele nete pe produs și-au redus contribuția cu 0,2 puncte procentuale. Exportul net de bunuri și servicii și-a majorat contribuția negativă la creșterea PIB cu 0,1 puncte procentuale.
Date anunțate de INS arată că Produsul Intern Brut (date ajustate sezonier) estimat pentru trimestrul patru din 2012 a fost de 147,507 miliarde lei prețuri curente, în creștere, în termeni reali, cu 0,4% față de trimestrul III 2012 și cu 0,7% față de trimestrul IV 2011.
Ca serie brută Produsul Intern Brut estimat pentru ultimele patru luni ale anului trecut a fost de 172,107 miliarde lei prețuri curente, în urcare, în termeni reali, cu 1,1% față de trimestrul IV 2011.
La începutul lunii martie INS a comunicat că Produsul Intern Brut s-a cifrat anul trecut, potrivit datelor provizorii, la 587,4 miliarde lei, în creștere cu 0,3% față de 2011, în condițiile în care valoarea adăugată brută din agricultură a înregistrat o contracție de 21,2%, iar industria a coborât cu 2,1%. Datele indicau o marginală revizuire în sus a creșterii economice, Institutul Național de Statistică anunțând anterior o creștere economică pe 2012 de 0,2%.
Potrivit INS, România a avut o creștere economică de 2,2% în anul 2011 și o contracție de 1,1% în 2010.
3.3. Asocierea corupției cu diferite sectoare de activitate
Inexistența unui capital autohton consolidat, în măsură să asigure investițiile necesare economiei, este principala cauză internă, care a condus la agravarea crizei. Politicile postcomuniste, definite prin unitatea dintre politică și mediul de afaceri, au creat un sistem contra-selectiv de promovare a unităților economice cu capital românesc și astfel au împiedicat creșterea eficienței și performanței economice.
În ultimii ani, promovarea firmelor românești a respectat criteriul fidelității de partid, această politizare a corupției restrângând și mai mult capacitatea de dezvoltarea a capitalului autohton. În plus, în perioada 2009-2011, statul a adoptat măsuri dure de austeritate, cum ar fi impozitul forfetar, care au condus la dispariția unui număr important de IMM-uri.
În timp ce funcția executivă a statului rămâne în continuare foarte slabă, funcția coercitivă a fost întărită (serviciile de informații, procuratura). Acest fapt se reflectă în creșterea substanțială a alocărilor bugetare pentru instituțiile de coerciție. Din 2005 până în 2010, bugetul Serviciului Român de Informații s-a dublat, ajungând de la 604,8 milioane de ron la 1162 milioane de ron. De asemenea, bugetul Ministerului Public a crescut de la 243,9 milioane de ron, în 2005, la 679,6 milioane de ron, în 2010.
Potrivit unui studiu IRES efectuat în perioada 21-24 august 2012, procentul de încredere în Justiție era de numai 30%, prin comparație, de pildă, cu televiziunea, care avea un procent de încredere ridicat, de 61%. Acest fapt este efectul derulării deficitare a actului de justiție pentru cetățenii obișnuiți, dar și al percepției că instituțiile coercitive, mai ales Departamentul Național Anticorupție și Parchetul General, au fost implicate, în ultimii ani, în puternice campanii de decredibilizare a politicienilor și a unor importanți oameni de afaceri, cei mai mulți membri sau susținători ai partidelor aflate în Opoziție. Astfel, nu doar corupția a fost politizată, ci și lupta împotriva corupției.
Patru din cinci cetățeni ai Uniunii Europene consideră corupția drept o problemă majoră în statul membru din care fac parte. Conform estimărilor, corupția produce economiei UE un prejudiciu anual de 120 de miliarde euro. Această cifră reprezintă 1% din PIB-ul UE, ceea ce înseamnă o sumă doar cu puțin mai mică decât bugetul anual al Uniunii Europene.
România și Bulgaria sunt nu doar cele mai sărace țări din Uniunea Europeană, dar și cele mai prost guvernate. Acest raport arată că indicatorii statistici ai bunei guvernări, precum și indicatorii referitori la birocrație (timpul necesar plătirii taxelor, import, export), împreună cu balanța de plăți ca procent din PIB sunt factori care determină nivelul de performanță economică.
Controlând pentru diferențele precedente de dezvoltare, fiecare dintre acești determinanți sunt corelați atât cu corupția, cât și cu PIB-ul.
Această secțiune evidențiază și costurile dramatice ale corupției asupra colectării de taxe și impozite și asupra altor indicatori de dezvoltare din România. Raportul susține că banii din investiții publice în diverse proiecte sunt o sursă majoră de corupție și favorizează clientelismul, golind bugetul de fondurile necesare pentru investiții mai utile, precum cele din domeniul sănătății și educației. Raportul propune ca guvernul Ponta să-și monitorizeze performanța pe indicatori precum favoritism guvernamental pentru companii, pe nivelul birocrației și al capacității administrative.
Clientelismul politic și corupția au dus de râpă bugetul României și reprezintă cea mai mare amenințare pentru creșterea economică, susține un nou raport al SAR.
Raportul prezintă dovezi pe baza datelor Eurostat că tari cu corupție semnificativă, că Italia, Grecia sau România cheltuiesc banul public pe un tipar cu totul opus țărilor scandinave, cele mai bine guvernate de pe continent.
Banii sunt cheltuiți pe proiecte discreționare, stadioane, catedrale sau parcuri, în vreme ce domenii cheie pentru dezvoltare, că sănătatea și educația rămân cronic subfinanțate.
Raportul arată dovezi statistice că țările cele mai corupte au cele mai mari investiții guvernamentale, cel mai mic buget pentru sănătate și șanse mai mari să aibă o balanță negativă de plăți, dat fiind că și colectarea taxelor e semnificativ mai mică în țările corupte.
În Figura 4 se poate observa cum rată sporită de investiții a Guvernului este asociată cu mai multă corupție, iar în Figura 5, inversul, se poate observa în raport cu cheltuielile pentru sănătate.
În Figura 1 se poate vedea că țările care controlează cel mai puțin corupția precum România, Bulgaria, Italia au și deficite mai mari în comparație cu țări ca Danemarca, Suedia sau Finlanda. Cu cât o țară controlează mai puțin corupția, cu atât crește deficitul, susține raportul SAR.
In Figura 2 se poate vedea ca statele care controleaza cel mai putin coruptia, precum Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania, Slovacia, au si cele mai mici rate de colectare a impozitelor.
În urma analizelor efectuate cu privire la evoluția corupției la nivel național se poate constata că aceasta are un nivel destul de ridicat în cadrul PIB-ului oficial și că influențează în mod diferit PIB-ul pe cap de locuitor, rata șomajului și presiunea fiscală. Dacă între economia subterană și PIB-ul pe cap de locuitor avem o legătură indirectă, nu același lucru se poate spune și despre legătura dintre economia subterană și rata șomajului și cea dintre economia subterană și presiunea fiscală.
La nivelul României creșterea economiei subterane determină o creștere a ratei șomajului prin creșterea nivelului forței de muncă fără forme legale pentru evitarea îndeplinirii obligațiilor fiscale. În cazul celorlalte două corelații explicația este că actuala criză economică are o influențează creșterea economiei subterane. Acest lucru determină o reducere a PIB-ului oficial și determinarea contribuabilor să evite plata obligațiilor fiscale deoarece presiunea fiscală exercitată asupra lor crește.
CONCLUZII
Corupția este o manifestare a slăbiciunii instituționale care reflectă într-un eșec generalizat al statului și în diminuarea legitimității politice a guvernului. Ea este influențată într-o mare măsură de nivelul de prosperitate și de nivelul libertății economice care caracterizează o țară. La rândul ei, corupția are repercursiuni negative asupra performanțelor macroeconimice și structurale ale sistemului economic, asupra eficienței economice și egalității sociale. Mitele plătite reprezintă un cost inutil, care amplifică povara asupra economiei. Din aceste considerente, o politică anticorupție viabilă nu poate fi imaginată decât în contextul mai larg al unei strategii de eradicare a sărăciei și de liberalizare economică.
În România, corupția este un fenomen endemic, sistematic, profund integrat în țesutul relațiilor sociale. Eradicarea lui este deosebit de dificilă ți probabil va lua mult timp. Cel mai dificil va fi de preluat sub control fenomenul de capturare a statului. Eradicarea fenomenului de corupție, în România se bazează pe mai multe abordări teoretice și în anumite limite, este posibilă combinarea diferitelor norme de conduită. Astfel, poate fi îmbinat un control penal și administrativ mai mare cu abordarea “guvernării minime”. Reforma sistemului administrativ și a sistemului de finanțe publice poate fi însoțit de modernizarea cadrului legislativ, inclusiv cu elaborarea și votarea în Parlament a asemenea legi, cum ar fi : Legea cu privire la activitatea de lobby, Legi cu privire la conflictul de interese, Legi cu privire la combaterea corupției și actelor ilicite care se întâlnesc într-un stat.
În epoca în care trăim, corupția se propagă la nivel global, prin urmare la fel trebuie să o facă și instrumentele de combatere a ei. Eradicarea corupției este imposibilă fără o cooperare internațională adecvată. Multitudinea de abordări anticorupăie reprezintă un efort apreciabil al multor instituții, dar se constată că punerea în practică a eșuat de foarte multe ori din aceleași cauze: limitele puterii ierarhice superioare, lipsa de angajament a nivelurilor de conducere, crearea unui orizont de așteptare vast prin promisiuni nerealiste, derularea unor reforme fără a avea un program riguros, accentuarea ineficientă a forței cadrului legislativ, focalizarea atenției organelor abilitate asupra cazurilor mici de corupție prin ignorarea sau păstrarea în libertate a “ peștilor mari”, lipsa unor scopuri precise, realizabile și măsurabile, mecanismele instituționale construite fără a avea durabilitate.
Cu toate că este negată de cele mai multe ori, corupția și percepția acesteia reprezintă aspecte ignorate de guvernanți și constituie “urma” socială pe care sociologii și economiștii o înregistrează prin aplicarea a diferite sondaje de opinie sau alte măsurători, dar fără a se produce mutații pozitive în limitarea sa. Nivelul ridicat al corupției, înregistrat în toate anchetele de specialitate, creează mai degrabă sentimente frustrante, accentuate de dimensiunea minoră a celor care au primit efectiv sancțiuni din partea sistemului de impunere a legii și de administrare a justiției în România.
Indiferent de natura și de amploarea corupției, aceasta afectează toate statele membre, precum și Uniunea Europeană în ansamblu, prin scăderea investițiilor, prin impactul negativ asupra funcționării echitabile a pieței interne și prin reducerea finanțelor publice.
Corupția poate îmbrăca diferite forme, de exemplu corupția în mediul politic, acte de corupție comise de grupări ale criminalității organizate sau împreună cu astfel de grupări, acte de corupție între persoane private sau acte de corupție cunoscute sub denumirea de „mica corupție”, însă aceste abuzuri de putere prin care se urmărește obținerea unor foloase în beneficiul propriu sunt inacceptabile și pot avea efecte grave. În centrul inițiativelor lansate se află instituirea unui nou mecanism de evaluare a eforturilor anticorupție depuse în cadrul UE. Raportul anticorupție al UE va identifica tendințele și punctele slabe care necesită o soluție și, în același timp, va stimula schimbul de experiență inter pares și schimbul de cele mai bune practici. Raportul va fi emis de Comisie la fiecare doi ani, începând din 2013, și se va întemeia pe informațiile primite din diferite surse, inclusiv prin intermediul mecanismelor actuale de monitorizare (de către Consiliul Europei, OCDE și Organizația Națiunilor Unite), de la experți independenți, părți interesate și societatea civilă. În paralel, UE ar trebui să negocieze participarea sa în cadrul Grupului de State împotriva Corupției din cadrul Consiliului Europei (GRECO), pentru crearea de sinergii între cele două mecanisme.
Pentru abordarea cu mai multă eficiență a problemelor corupției, statele membre ar trebui să îmbunătățească modul de implementare a instrumentelor juridice de combatere a corupției existente la nivel european și internațional.
De asemenea, în toate politicile sale relevante, atât interne, cât și externe, UE ar trebui să pună un accent mai mare pe aspectele corupției. Prin urmare, Comisia va continua inițiativa prin propunerea, spre sfârșitul anului, a unor norme modernizate ale UE privind confiscarea activelor obținute din criminalitate, a unei strategii de ameliorare a investigațiilor în domeniul infracționalității financiare în statele membre în anul 2012, precum și a unui plan de acțiune pentru ameliorarea datelor statistice privind criminalitatea. Comisia, împreună cu agențiile UE, cum ar fi Europol, Eurojust, CEPOL și OLAF, va intensifica acțiunile de cooperare judiciară și polițienească și va îmbunătăți formarea funcționarilor care au răspunderea aplicării legii. Comisia va acționa pentru modernizarea normelor UE privind achizițiile publice, a standardelor contabile și a normelor de audit pentru întreprinderile din UE.
BIBLIOGRAFIE
MANUALE, TRATATE ȘI MONOGRAFII
Abraham Pavel – “Corupția”, Editura Detectiv, București, 2005
Amza, Tudor – “Criminologie teoretică”, Editura Lumina Lex, București, 2000
Anghelache Constantin, Ion Capanu – “Indicatori macroeconomici”, Editura Economică, București, 2003
Bari Ioan – “Probleme globale contemporane”, Editura Economică, București, 2003
Băbăiță Ilie, Alexandrina Duță, Ion Imbrescu– “Microeconomie”, Editura de Vest, Timișoara, 2001
Bordean Ioan – “Economie politică”, Editura Fundației Academice Danubius, Galați, 2006
Cherciu Elena– “Corupția – Caracteristici și particularități în România”, Editura Lumina Lex, București, 2004
Clipa Neculai – “Economie politică”, Editura Sedcom Libris, Iași, 1999
Dobrinoiu, Vasile – “Corupția în dreptul penal roman”, Editura Atlas Lex, București, 1995
Ignat Ion, Neculai Clipa, Ion Pohoață, Gheorghe Luțac – “Economie politică”, Editura Economică, București, 1998
Ioan, Dorinica Banciu, Dan, Rădulescu, M., Sorin – “Corupția în România”, Editura Lumina Lex, București, 2005
Ionescu Cornel – “ Economie. Macroeconomie”, vol I. Editura Economică, București, 2007
Ionescu Cornel – “Convergența reală – esența integrării României în UE”,în Analele Universității Spiru Haret, Seria Economie, Anul 7, nr. 7, 2007, Ed. Fundație România de Mâine, București, 2007
Ionescu Victor –Romeo – “Macronomie – tratat”, Editura Economică, București, 2003
Ionescu Romeo-Victor – „Tratat de microeconomie”, Editura Fundației Academice Danubius, Galați, 2006
Johnston, Michael (coord.), Chirilă, Silvia (trad.) – “Corupția și formele sale- bogăție, putere, democrație”, Editura Polirom, Iași, 2007
Mecu Constantin, D. Pasnicu – “Teorie economică – Microeconomie, Tipuri fundamentale de piețe, Editura Fundației România de Mâine, București, 2011
Popa Ștefan, Cucu Adrian- “Economia subterană și spălarea banilor”, Editura Expert, București, 2000
Rizea, Marian, Dobre, Marian – “Corupția: amenințare la adresa securității naționale”, Editura A.N.I., București, 2005
Stancu Stelian – “Microeconomie – Comportamentul agenților economici”, Editura Economică, București, 2006
Teulon Frederic – “Rolul statului în economie”, Editura Institutul European, București, 2002
Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu. Lazăr – Dicționar de Sociologie, Editura Babei, București, 1998
ARTICOLE ȘI REVISTE DE SPECIALITATE
Boroi Alexandru, N. Neagu – “Armonizarea legislației penale române cu legislația europeană” , în revista Dreptul nr. 4/2003
SURSE WEB
http://www.transparency.org.ro/stiri/comunicate_de_presa/2012/5decembrie1/index.html
http://www.transparency.org.ro/politici_si_studii/indici/ipc/2012/ComunicatCPI2012ro.pdf
http://www.transparency.org.ro/stiri/comunicate_de_presa/2013/30ianuarie/index.html
http://observatoreuropean.radioromania.ro/?p=8693
http://www.ecol.ro/content/libertate-si-performanta-economica-in-analiza-indicatorilor-dezvoltarii
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Coruptia Si Dezvoltarea Economica (ID: 138549)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.