Coruptia Si Darea de Mita
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”
FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific
Prof. univ. dr. Vasile DOBRINOIU
[anonimizat] SIMINA
București
2016
Abrevieri
Alin. – alineat(ul)
Art. – Articol(ul)
Cass. – Curtea de Casație
C. Ap. – Curtea de Apel
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
C. pen. – Noul Cod penal
C. pen. anterior- Codul penal din 1969
C. pr. pen. – Noul Cod de procedură penală
CSJ – Curtea Supremă de Justiție
Dec. – decizia
Dec. pen. – decizia penală
ed. – ediția
Ed. – editura
Etc. – et caetera (și celelalte)
H.G. – Hotărârea Guvernului României
Ibidem – în același loc
Î.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție
Idem – același autor
J.N. – Jurnalul Național
Jud. – judecătoria
M.of. – Monitorul Oficial al României
Nr. – Numărul
O.G. – Ordonanța Guvernului
O.U.G. – Ordonanța de urgență a Guvernului
Op.cit. – opera citată
p. – pagina
pp. –paginile
R.D.P. – Revista de drept penal
R.R.D. – Revista română de drept
s.pen. – secția penală
sent. – sentința
ș.a. – și alții (altele)
Trib. – Tribunalul
Trib. Suprem – Tribunalul Sprem
U.E. – Uniunea Europeană
Urm. – următoarele
Vol. – volumul
Capitolul I
Considerații generale privind corupția
Secțiunea I
Apariția fenomenului corupției
Apariția corupției în societate este legată de însăși geneza acesteia, deoarece corupția este un fenomen social, care s-a născut, iar apoi a evoluat, în interiorul primelor grupuri de oameni organizate.
Din punct de vedere istoric, corupția este, dacă nu cea mai veche, una dintre cele mai vechi forme de criminalitate existente în societățile umane.
În general, prin corupție înțelegem o abatere de la moralitate, de la cinste, de la datorie.
În dicționarul explicativ al limbii române, corupția este definită ca fiind o stare de abatere de la moralitate sau o acțiune de încălcare a limitelor sociale.
Etimologic, cuvântul corupție provine din latinescul coruptio,-onis și din limba franceză (corruption), însemnând comportamentul unui funcționar care, în schimbul banilor sau al altor foloase necuvenite, își vinde atributele funcției cu care a fost învestit.
Practic, corupția are mai multe sensuri, printre care alterarea, seducerea, depravarea, abdicarea de la cinste sau de la datorie. Prin acțiunea de a corupe se înțelege determinarea unei persoane să-și piardă integritatea morală ori (prin remiterea de daruri) să îndeplinească o acțiune contrară datoriei sale și adecvată intereselor cumpărătorului etc.
De multe ori, noțiunea de corupție este confundată cu mita, însă aceasta din urmă este numai o parte a fenomenului corupției. Cuvântul mită provine din limba slavonă (mito) și înseamnă bani sau bunuri primite de la o persoană sau date unei persoane pentru câștigarea bunăvoinței sale, în vederea determinării să îndeplinească mai cu râvnă obligațiile de serviciu sau să comită o nelegalitate în favoarea celui care a plătit suma de bani sau a dat bunul respectiv.
Mita poate însemna în limbaj comun și altceva decât corupție, cum este în cazul recompenselor bănești de valoare redusă date frizerilor, ospătarilor, cameristelor, taximetriștilor etc.
Din punct de vedere juridic, corupția reprezintă un concept relativ greu de conturat cu toate că termenul este folosit, ca atare sau în formele sale derivate, în mai multe acte normative, cum ar fi Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție sau Codul penal.
În accepțiunea Codului penal, corupția constituie fapta funcționarului care, în schimbul unor sume de bani sau a altor foloase necuvenite, își comercializează funcția pe care o exercită, în interesul său sau al altuia; sau care abuzează de funcțiile sau resursele publice, în scopul obținerii unor beneficii private.
Noțiunea de corupție poate fi privită din mai multe perspective: politologică, sociologică, economică, criminologică etc.
Din punct de vedere politologic, corupția presupune un abuz de putere din partea oamenilor politici, o folosire în mod ilicit a funcției politice, având ca scop obținerea unor foloase sau a unui anumit statut politic ori chiar a puterii politice.
Din punct de vedere sociologic, corupția, ca fenomen social, include ansamblul de activități imorale, ilicite și ilegale realizate de diverse grupuri și organizații (publice și private) și de diverși indivizi cu funcții de conducere sau care exercită un rol public, în scopul obținerii unor avantaje materiale și morale sau a unui status social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, mituire, cumpărare, influență, intimidare etc.
Corupția nu înseamnă numai darea și luarea de mită sau cumpărarea de influență și traficul de influență, ci are în vedere și acea rețea (formală și informală) de indivizi, grupuri și organizații între care există relații de complicitate, tăinuire și favorizare reciprocă în scopul satisfacerii unor interese materiale și morale, publice și morale.
Pentru societate, corupția este un rău care produce consecințe negative, perturbând grav derularea relațiilor sociale la nivel instituțional, determinând diminuarea prestugiului unor autorități publice, din cauza implicării în activități ilicite a persoanelor ce exercită funcții publice de natură politică, juridică, administrativă.
Din perspectivă strict sociologică, fenomenul corupției cuprinde fapte comise de anumite persoane, care acționează individual sau în mod organizat, prin care sunt create imoral sau ilegal avantaje (câștiguri, foloase etc) de natură patrimonială sau morală, în mod contrar regulilor existente în societate, în detrimentul celorlalți membri ai societății.
Din punct de vedere criminologic, corupția este un concept mai extins decât cel existent în materia dreptului penal, deoarece în sensul criminologiei ea cuprinde, alături de darea de mită, luarea de mită, traficul de influență și primirea de foloase necuvenite și orice comportament prin care se renunță la respectul față de lege și morală.
Și la nivel internațional s-au făcut încercări pentru a defini corupția.
Astfel, juriști, sociologi, criminologi, practicieni – din diferite țări ale lumii identifică unanim ca acte de corupție acele fapte care sunt comise în legătură cu exercitarea unor funcții, îndatoriri de serviciu și constau în încălcări ale atribuțiilor, urmărind în toate cazurile un profit.
Nu putem analiza fenomenul corupției fără a porni de la cauzele ce stau la baza acestuia.
Cauzele sunt de natură juridică (lipsa de stabilitate legislativă în materia prevenirii și combaterii corupției), politico-administrativă (existența unui sistem birocratic greoi, controlul ineficient și insuficient), socială.
În analiza etiologiei corupției nu pot fi omise cauzele de natură socială, deoarece oamenii ce funcționează în puterile statului provin, până la urmă, din societate, nefiind posibil ca o societate să fie necoruptă, iar funcționarii săi să fie coruptibili, după cum nici invers nu este posibil.
În doctrină, se consideră că principala cauză socială a corupției este inegalitatea socială.
Corupția este un cerc vicios, care se manifestă, uneori, ca o afacere privată în sânul instituțiilor sau autorităților publice. Corupția se alimentează din ea însăși deoarece nu pot exista funcționari corupți fără ca anumiți particulari să ceară servicii ilegale din partea acestora.
Fără sprijinul membrilor societății sau în lipsa unei acceptări tacite din partea acestora, corupția nu ar mai putea exista, deoarece ea presupune întotdeauna doi factori: corupătorul și coruptul.
Secțiunea II
Evoluția reglementării faptelor de corupție
Fenomenul corupției are rădăcini adânci în istorie, acesta făcându-și prezența în planul relațiilor sociale în perioada în care au apărut primele forme de organizare umană. De-a lungul istoriei, corupția a fost văzută diferit de către grupurile sociale. Deși, în general, se poate afirma că în majoritatea epocilor corupția a fost repudiată, fiind socotită un rău pentru societate, în unele perioade istorice, oferirea și primirea de foloase necuvenite au fost acceptate ca fiind ceva firesc, ținând de o anumită curtoazie.
Corupția are o veche tradiție, aceasta fiind o tendință naturală a omului. Astfel, în doctrină se consideră că tendința omului spre corupție a existat din totdeauna.
Istoria reglementării faptelor de corupție începe, practic, în antichitate unde erau întâlnite unele forme grave ale acestora. Sigur că manifestări al fenomenului infracționalității au existat din cele mai vechi timpuri, dar datele certe se opresc însă în antichitate.
În Grecia Antică, faptele de corupție erau atât de frecvente, în special darea, luarea de mită și primirea de foloase necuvenite, încât filozoful Platon a propus să fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primesc daruri pentru a-și face datoria.
Platon spunea: Nu trebuie să primești daruri nici pentru lucrurile rele, nici pentru lucrurile bune.
Magistrații care judecau pe nedrept erau foarte aspru sancționați.
Herodot relatează că regele persan Cambise a dat ordin să fie omorât un judecător vinovat de corupție, iar cu pielea acestuia și-a tapisat scaunul. Regele persan Darius îi condamna la moarte prin crucificare pe judecătorii corupți.
În ciuda aplicării acestor pedepse aspre pentru a frâna și combate fenomenul, corupția nu numai că a supraviețuit, dar a și evoluat.
Corupția a fost interzisă și în dreptul roman. Astfel, Legea celor XII Table prevedea sancționarea faptelor de corupție săvârșite de către judecători și arbitri cu ocazia exercitării atribuțiilor lor.
Secțiunea III
Evoluția reglementării corupției în dreptul românesc
Societatea românească –trecută și actuală- nu a fost și din păcate nu este ocolită, scutită de prezența, acțiunea și efectele deosebit de primejdioase ale corupției.
Primele reglementări ale faptelor de corupție apar începând cu domniile fanariote, cu toate că și în perioadele anterioare existau neîndoielnic fapte de corupție.
O înflorire fără precedent a fenomenului de corupție este întâlnită în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când diferența dintre daruri oficiale și neoficiale era greu de stabilit, ajungându-se la situația inacceptabilă ca funcționarii să ceară daruri în mod fățiș.
Despre corupția judecătorilor vorbește și Miron Costin în Letopisețul Țării Moldovei, care arată că aceștia puteau fi sancționați, după legile vechi, în situația în care se lăsau corupți.
Pentru că realitatea românească oferea nenumărate exemple de trafic de influență, domnitorul Ipsilanti a edictat din nevoie, spunem noi, fără mândrie (însă), primul act normativ care sancționează traficul de influență, ca delict distinct de luarea și darea de mită. Codul penal francez a preluat, după un secol, concepția legiuitorilor români. Din acest punct de vedere, se poate spune că dreptul penal român a contribuit la progresul dreptului penal european.
Codul penal din 1865 incrimina numai corupția pasivă (luarea de mită), deoarece el a avut ca sursă de inspirație Codul penal francez din 1810 (Codul napoleonian), dar în schimb incrimina traficul de influență. Atât acestea, cât și multe dintre incriminările actuale, cum ar fi, spre exemplu: purtarea abuzivă (art. 148), diversele modalități ale abuzului de putere (art. 147-160) similare actualelor forme ale abuzului în serviciu, pot fi găsite și în prima legiuire modernă în Titlul III din Cartea a II-a, intitulat “Crime și delicte în contra intereselor publice“, Capitolul II fiind consacrat crimelor și delictelor comise de funcționarii publici în exercițiul funcțiunii lor (art. 140-165).
Reglementarea faptelor de corupție în Codul penal din 1937 a constituit un progres ce nu poate fi contestat, ca de altfel întregul Cod penal din 1937, dovada afirmației fiind aceea că legiuitorul penal de la 1968 a păstrat conținutul infracțiunilor de corupție. Acesta se regăsește și în prezent, într-o formă aproape identică, deoarece modificările în materie nu au privit conținutul infracțiunilor de corupție. Noutatea a fost însă aceea de a introduce în rândul infracțiunilor de corupție, primirea de foloase necuvenite. Infracțiunile de corupție și de serviciu erau cuprinse în Titlul II, „Crime și delicte contra administrației publice”, din Cartea a II-a (art. 236-268).
În Codul penal de la 1969, infracțiunile examinate erau cuprinse în Capitolul I, intitulat „Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul”, din Titlul VI al Părții speciale, denumit „Infracțiuni care aduc atingere unor activități de interes public sau altor activități reglementate de lege”. Infracțiunile de corupție fiind de fapt infracțiuni de serviciu, au fost incluse tot în Capitolul I. În acest capitol au fost incluse și unele infracțiuni care nu sunt de serviciu, ci în legătură cu serviciul (darea de mită, traficul de influență etc.) . În doctrină s-a arătat că, deși într-o clasificare perfectă capitolul ar fi trebuit să cuprindă numai infracțiunile de serviciu, totuși exigențele unei perfecte clasificări nu au putut fi respectate, deoarece strânsa legătură pe care o au cu atribuțiile de serviciu a impus ca și infracțiunile în legătură cu serviciul să fie incluse în același capitol.
Dispariția comunismului din România a fost un proces ce nu s-a derulat lin și uniform, ci contradictoriu, conflictual, societatea română cunoscând după 1989 o recrudescență a delictelor comise prin violență, o extindere a criminalității organizate, precum și o multiplicare a actelor de corupție – fenomene care, dincolo de prejudiciile morale și materiale pe care le produc, au efect asupra ordinii sociale și economice, asupra stabilității interne a statului.
În Codul penal actual român, Titlul V din Partea specială, intitulat „Infracțiuni de corupție și de serviciu”, este structurat în două capitole: primul capitol cuprinde infracțiunile de corupție (art. 289-294), iar cel de-al doilea cuprinde infracțiunile de serviciu (art. 295-309).
În Capitolul I, conținuturile infracțiunilor de corupție s-au preluat în parte, din reglementările existente și dispozițiile din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Infracțiunea de cumpărare de influență a fost preluată din Legea nr. 78/2000, modificată și completată prin Legea nr. 161/2003 și s-a prevăzut aplicarea dispozițiilor privind incriminarea faptelor de corupție și funcționarilor străini ori în legătură cu activitatea acestora, precum și persoanele implicate în soluționarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internațional.
În cuprinsul Capitolului II au fost aduse și alte infracțiuni precum delapidarea, folosirea abuzivă a funcției în scop sexual, uzurparea funcției, divulgarea informațiilor secrete de stat, divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice, obținerea ilegală de fonduri și deturnarea de fonduri.
În actuala sa formă, Legea nr. 78/2000 reglementează patru categorii de infracțiuni de corupție:
infracțiunile de corupție;
infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție;
infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție;
infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Capitolul II
Darea de mită
Cinstea, corectitudinea, moralitatea funcționarului, al oricărui salariat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sunt condiții sine qua non, nu numai pentru prestigiul, autoritatea acestuia, ori a instituției, organului de stat, organismului, unității sau societății în cadrul cărora acționează, ci pentru însăși existența, echilibrul și forța societății organizate.
Luarea și darea de mită reprezintă cea mai gravă formă de corupție, care poate distruge existența statului, societății organizate.
Convenția penală privind corupția definește corupția activă în cadrul art. 2, aceasta constând în fapta de a propune, de a oferi sau de a da, direct ori indirect, orice folos necuvenit unuia dintre agenții săi publici, pentru el sau pentru altcineva, pentru ca acesta să îndeplinească ori să se abțină de la îndeplinirea unui act în exercițiul funcțiilor sale, săvârșită cu intenție.
Spre deosebire de textul Convenției care are în vedere doar scopul îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcționar a unui act în exercitarea funcțiilor sale, textul din Codul penal român este mai cuprinzător, întrucât vizează săvârșirea infracțiunii de dare de mită în scopul întârzierii adoptării de către funcționar a unui astfel de act sau a îndeplinirii unui act contrar atribuțiilor de serviciu.
Infracțiunea de dare de mită poate exista și independent de cea de luare de mită, atunci când persoana promite sau oferă folosul funcționarului, iar acesta din urmă nu îl acceptă sau îl respinge.
În doctrina penală, mituirea este privită ca o formă a pluralității naturale de făptuitori, faptă la săvârșirea căreia concură în mod necesar – prin câte o acțiune corelativă – două persoane și anume mituitorul care dă mita și mituitul care o primește, în scopul îndeplinirii sau încălcării îndatoririlor de serviciu cu privire la efectuarea unui act de serviciu.
Pluralitatea naturală de făptuitori poate îmbrăca forma incriminării unității de infracțiune, cum este cazul infracțiunii de bigamie sau forma incriminării bilaterale sau al dublei incriminări cum este cazul infracțiunilor de luare și dare de mită, ca infracțiuni de sine stătătoare (disociate).
În raport cu acțiunile pe care le desfășoară fiecare dintre cei doi subiecți care concură la realizarea mituirii, se face distincție între corupția activă (darea de mită) și corupția pasivă (luarea de mită).
Însă corupția nu înseamnă numai luarea și darea de mită, traficul de influență, cumpărarea de influență, alte infracțiuni aflate în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau asimilate acestora, ea înglobează și acea rețea de indivizi, grupuri și organizații între care există relație de complicitate, tăinuire, favorizare și acoperire reciprocă în scopul satisfacerii unor interese materiale, imorale, publice sau private.
Secțiunea I
Noul Cod penal în raport cu legea penală anterioară
Noul Cod penal român, și anume Legea nr. 286/2009 sistematizează în alt mod materia faptelor săvârșite de funcționarul public (sau de alți funcționari) în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul decât Codul penal anterior. Dacă în Codul penal anterior găseam aceste fapte incriminate într-un singur capitol (Capitolul I, Titlul VI), care cuprindea atât faptele reprezentând încălcări ale atribuțiilor de serviciu ale funcționarului public sau ale altor funcționari de natură să împiedice bunul mers al activității unităților unde aceștia își exercitau atribuțiile legale, cât și faptele funcționarilor publici (sau ale altor funcționari), precum și ale oricăror alte persoane care aduceau atingere bunei desfășurări a activității unității unde își desfășurau atribuțiile legale sau dacă erau alte persoane care săvârșeau faptele în legătură cu bunul mers al activității acestor unități (fără să aibă calitatea de funcționar sau de funcționar public), încălcări care evidențiau venalitatea acestora și tendința de a obține prin corupție unele avantaje, Codul penal actual a sistematizat incriminarea acestor fapte în două capitole distincte: unul referitor la faptele care aduc atingere bunei desfășurări serviciului unde își exercită atribuțiile funcționarul public sau alt funcționar și un capitol referitor la faptele de corupție în exercitarea acestor atribuții săvârșite de funcționarul public, de alți funcționari sau chiar de persoane particulare.
Astfel, Titlul V intitulat „Infracțiuni de corupție și de serviciu” este structurat în două capitole: primul capitol cuprinde infracțiunile de corupție, iar al doilea capitol pe cele de serviciu.
În Capitolul I, conținuturile infracțiunilor de corupție s-au preluat în parte, reglementările din vechiul Cod penal și dispozițiile din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare. În acest capitol, printre infracțiunile de corupție figurează și infracțiuni noi, cum ar fi: cumpărarea de influență (art. 292), fapte săvârșite de membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia (art. 293), fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia (art.294). În schimb, nu a mai fost incriminată printre infracțiunile de corupție fapta de primire de foloase necuvenite, fiind considerată ca absorbită în noua formulare a infracțiunii de luare de mită (art.289).
Infracțiunea de cumpărare de influență a fost preluată din Legea nr. 78/2000, modificată și completată prin Legea nr. 161/2003 și s-a prevăzut aplicarea dispozițiilor privind incriminarea faptelor de corupție și funcționarilor străini ori în legătură cu activitatea acestora, precum și persoanele implicate în soluționarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internațional.
În capitolul II, printre infracțiunile de serviciu au fost cuprinse și infracțiunea de delapidare (art. 295), folosirea abuzivă a funcției în scop sexual (art. 299), uzurparea funcției (art. 300), violarea secretului corespondenței (art. 302), divulgarea informațiilor secrete de serviciu sau nepublice (art. 304), obținerea ilegală de fonduri (art. 306), deturnarea de fonduri (art. 307), infracțiuni pe care Codul penal anterior fie nu le prevedea fie deloc, fie le prevedea, dar în alte capitole.
Sunt de remarcat, de asemenea unele reformulări ale textelor în Codul penal actual în raport de Codul penal anterior pentru infracțiunile de luare de mită, dare de mită și trafic de influență. Întâlnim și modificări ale limitelor de pedeapsă, majorări spre exemplu în cazul infracțiunii de dare de mită, dar și reduceri ale acestora în cazul infracțiunilor de luare de mită și trafic de influență.
Obiectul juridic generic al tuturor acestor infracțiuni îl reprezintă relațiile sociale privind corecta desfășurare a serviciilor publice. Atât funcționarii publici, cât și alți funcționari trebuie să își îndeplinească atribuțiile de serviciu în mod constant, împotriva încercărilor sau a actelor de corupție care ar putea fi comise în raport cu aceste atribuții.
Referitor la obiectul juridic întâlnim în doctrina penală unele rezerve asupra denumirii Titlului V din Codul penal actual – Infracțiuni de corupție și serviciu – susținându-se că fiecare dintre aceste grupe de infracțiuni are un obiect juridic distinct. Ele ar putea coexista sub o denumire comună (cu un obiect juridic comun de grup), cum ar fi aceea de –Infracțiuni contra intereselor publice – așa cum prevedea primul Cod penal român [adoptat în anul 2004 și abrogat, înainte de a mai intra în vigoare, prin al doilea nou Cod penal român (Legea nr. 286/2009)], care sistematiza sub acest titlu atât infracțiunile de corupție, cât și pe cele de serviciu, precum și alte infracțiuni care aveau același obiect juridic. S-a învederat și argumentul după care denumirea titlului nu poate consta într-o simplă enumerare a denumirilor infracțiunilor componente, ci trebuie să exprime trăsăturile comune ale infracțiunilor grupate în același capitol.
Infracțiunile de corupție, cuprinse în Capitolul I al Titlului V – Infracțiuni de corupție și de serviciu – au fost elaborate având în vedere, pe de o parte, reglementarea acestor fapte în Codul penal anterior, iar, pe de altă parte, dispozițiile din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție.
Reglementarea propusă în noul Cod penal a avut în vedere analizarea legislației statelor europene. Astfel, au fost analizate prevederile privind infracțiunile de corupție prezente în următoarele acte normative: Codul penal german, Codul penal finlandez, Codul penal suedez, Codul penal portughez, Codul penal estonian, Codul penal provizoriu al Provinciei Kosovo, elaborat de către Misiunea de Administrație Interimară a Organizației Națiunilor Unite în Kosovo (UNMIK/REG/2003/25 Official Gazette 6 July 2003). De asemenea, pentru redactarea textelor au fost avute în vedere și următoarele instrumente internaționale: Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, ratificată de România prin Legea nr. 27/2002, Protocolul adițional la Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, ratificat de România prin Legea nr. 260/2004, Decizia-cadru nr. 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupției în sectorul privat.
Aparent, infracțiunea de dare de mită are o reglementare aproape identică în noua reglementare cu cea din Codul penal anterior. Promisiunea, oferirea sau darea nu mai sunt condiționate de scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, ci se săvârșesc în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Ca o consecință a acestei modificări legislative, în noua reglementare se incriminează și fapta celui care oferă un folos funcționarului public după îndeplinirea actului, în semn de mulțumire pentru activitatea desfășurată, faptă care în reglementarea anterioară nu era incriminată. Mai trebuie adăugat faptul că noul Cod penal prevede în mod explicit că darea folosului necuvenit se poate face și în beneficiul unei alte persoane decât funcționarul mituit, ipoteză care nu era explicit reglementată în legea anterioară.
O modificare față de legislația anterioară o întâlnim și în ceea ce privește restituirea foloaselor în cazul în care mituitorul denunță fapta. Dacă în reglementarea anterioară foloasele erau restituite în cazul denunțului, indiferent de momentul în care erau date, în noul Cod penal se prevede faptul că banii, valorile sau orice alte bunuri date se restituie persoanei care le-a dat, dacă acestea au fost date după efectuarea denunțului. Dacă foloasele sunt date anterior denunțului, denunțătorul beneficiază de cauza de nepedepsire, dar nu și de prevederea privind restituirea foloaselor, care se vor confisca în acest din urmă caz.
În noul Cod penal, infracțiunea de dare de mită face parte din categoria infracțiunilor de corupție, față de vechiul Cod penal, unde era regăsită în cadrul infracțiunilor în legătură cu serviciul.
Remarcăm o agravare bine venită a regimului sancționator, mituitorul fiind sancționat cu aceeași pedeapsă ca și mituitul, regimul paritar al pedepsei fiind mai adecvat politicii penale de combatere a corupției, având în vedere că de regulă, cu excepția constrângerii de către mituit, corupătorul este la fel de activ ca și cel corupt. În ceea ce privește varianta tip, sancțiunea este mai mare, respectiv închisoarea de la 2 la 7 ani față de vechea reglementare care prevedea închisoarea de la 6 luni la 5 ani.
În noua reglementare s-a renunțat la variantele agravate prevăzute în reglementarea anterioară în legile speciale (art. 7 și art. 9 din Legea nr. 78/2000).
Secțiunea II
Darea de mită – Analiza infracțiunii
Subsecțiunea 1. Conținutul legal
Infracțiunea de dare de mită este reglementată în Codul penal într-o variantă tip și una atenuată.
Varianta tip este prevăzută în art. 290 C. pen. și constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în condițiile arătate în art. 289.
Varianta atenuată este prevăzută în art. 308 C.pen. raportat la art. 290 C.pen. și constă în darea de mită săvârșită în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice.
În ceea ce privește structura incriminării, observăm că art. 290 C. pen. nu prevede decât acțiunile ce realizează elementul material al infracțiunii, făcând trimitere, pentru desemnarea modurilor în care se poate săvârși infracțiunea și a scopurilor în vederea cărora are loc mituirea funcționarului, la dispozițiile din art. 289 C. pen.
Art. 289 la care se face trimitere definește infracțiunea de luare de mită, respectiv: fapta funcționarului public, care direct ori indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu.
Alin. (2) al aceluiași articol prevede că fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai atunci când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
În alin. (3) este prevăzut că banii, valorile sau orice alte bunuri primite sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent.
Din conținutul normei de incriminare rezultă că darea de mită este fapta aceluia care, pentru a determina un funcționar public sau funcționar să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, ori să facă un act contrar acestor îndatoriri, îi promite, oferă sau dă, direct sau indirect, bani sau alte foloase care nu i se cuvin.
Rațiunea incriminării dării de mită constă în necesitatea combaterii faptelor care aduc atingere relațiilor sociale cu privire la desfășurarea serviciului. Cerând funcționarilor publici sau funcționarilor corectitudine și probitate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, legea asigură acestora, în același timp, o protecție eficientă împotriva actelor de corupere la care ar putea fi expuși.
A comis infracțiunea de dare de mită numitul C. St., care, după încercarea, prin violență, în public și pe timp de noapte, de a deposeda pe partea vătămată de bunurile pe care le avea asupra sa, activitate întreruptă de intervenția sergentului C.R., în timp ce acesta nota datele părților, a introdus în buzunarul acestuia o bancnotă de 50 de Euro și i-a spus concubinei sale G.C. ”mai dă tu bani că mai avem”, în scopul de a nu constata săvârșirea faptei.
Subsecțiunea 2. Condiții preexistente
Obiectul infracțiunii
a) Obiectul juridic generic. Infracțiunile de corupție și de serviciu au ca obiect juridic generic ansamblul relațiilor sociale care se constituie și se desfășoară în legătură cu buna desfășurare și realizare a activității de serviciu, care presupune executarea îndatoririlor de serviciu în mod cinstit și corect.
b) Obiectul juridic special. În cazul infracțiunii de dare de mită, obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale privitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfășurare este incompatibilă cu săvârșirea actelor de corupere asupra funcționarilor publici sau a altor persoane care exercită însărcinări în serviciul unui funcționar public asimilat ori în cadrul unei persoane juridice. Aceste relații sociale impun o comportare cinstită, corectă, onestă.
Prin activitatea ilicită a persoanelor, care caută să-și rezolve în mod fraudulos interesele, se pune în pericol bunul mers al unor persoane juridice private sau publice, iar astfel, incriminarea distinctă a dării de mită este menită să descurajeze încearcarea de promovare a intereselor prin coruperea funcționarilor.
c) Obiectul material. Infracțiunea de dare de mită nu are obiect material.
Cu toate acestea, în doctrină întâlnim unele opinii ce susțin că atunci când oferirea de mită a fost respinsă, banii sau foloasele care trebuiau să aibă rolul de mijloace de săvârșire a faptei devin obiecte materiale ale acesteia. De asemenea, când folosul oferit constă în prestarea unei munci, obiectul asupra căruia se efectuează munca devine obiect material al infracțiunii.
În opinia mea, infracțiunea de dare de mită nu are obiect material, banii și foloasele fiind un mijloc folosit de către mituitor pentru a duce la capăt activitatea infracțională ce se răsfrânge asupra activităților de serviciu, nicidecum asupra bunurilor folosite în acest sens ori asupra unei existențe materiale, corporale.
2.2. Subiecții infracțiunii
a) Subiectul activ. Poate săvârși infracțiunea de dare de mită, orice persoană care îndeplinește condițiile generale de vârstă și responsabilitate cerute de lege, deci și funcționarul public.
Subiecți activi mai pot fi și persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunțe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluționare de către părțile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfășoară în baza legii române sau în baza unei alte legi (art. 293 C. pen.). Dispozițiile art. 293 C. pen. se aplică indiferent dacă membrii instanțelor de arbitraj sunt români sau străini (art. 243 din Legea nr. 187/2012).
În categoria subiecților activi intră și următoarele persoane:
persoanele care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă, exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;
membrii adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
persoanele care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori alte persoane care exercită atribuții similare, în cadrul Uniunii Europene;
persoanele care exercită funcții juridice în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România;
funcționarii unui stat străin;
membrii adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin;
jurații din cadrul unor instanțe străine.
Potrivit art. 308 alin. (1) C. pen, pot fi subiecți activi ai infracțiunii de dare de mită și persoanele care au săvârșit fapta în legătură cu persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice.
Infracțiunea de dare de mită poate fi săvârșită de către o singură persoană sau de către mai multe persoane în coparticipație ocazională (coautorat, instigare sau complicitate). În ceea ce privește participația, aceasta este posibilă atât în forma coautoratului cât și în forma instigării sau a complicității.
Referitor la participația penală, potrivit legislației penale în vigoare, darea si luarea de mită sunt două fapte distincte, deosebite, fiecare dintre ele cu subiect activ (autor nemijlocit) propriu. Cel ce dă mita (mituitorul) trebuie socotit întotdeauna ca autor al infracțiunii de dare de mită, și nu ca instigator sau complice la infracțiunea corelativă. În același timp, funcționarul public corupt (mituit) va avea calitatea de autor al infracțiunii de luare de mită, și nu instigator sau complice la darea de mită.
Fapta persoanei interpuse – care promite, oferă sau dă bunuri ori alte foloase pentru și în numele altei persoane – este socotită, prin voința legiuitorului, a fi însăși fapta acesteia din urmă, căreia, ca atare, nu i se poate refuza calitatea de autor.
Darea de mită comisă prin intermediar constituie infracțiune numai dacă promisiunea, oferta sau folosul ajunge la funcționarul public sau persoana mituită, nu și atunci când acțiunea tipică (necunoscută funcționarului public) se oprește la intermediar.
În cazul în care, chiar intermediarul l-a determinat pe mituitor să săvârșească fapta prin intermediul său, acesta va fi socotit instigator la fapta de dare de mită în care se absoarbe, dacă este cazul, complicitatea, deoarece instigarea, ca formă de participație principală, absoarbe complicitatea, formă de participație secundară.
O problemă nerezolvată, rămâne situația intermediarului între mituit și mituitor. În acest caz el este considerat a fi complice atât la darea de mită cât și la luarea de mită?
În literatura juridică a fost exprimată opinia că fapta persoanei interpuse, care promite, oferă sau dă bani sau alte foloase pentru și în numele altei persoane, este complice la infracțiunea de dare de mită deoarece deși intermediarul înfăptuiește chiar acțiunea constitutivă (primește, pretinde) a infracțiunii de luare de mită, totuși această activitate fiind prin voința legii fapta autorului, nu poate fi caracterizată, în ceea ce îl privește pe intermediar, decât ca act de ajutor, deci de complicitate.
Într-o altă opinie, s-a susținut că în cazul infracțiunilor bilaterale disociate, că din moment ce legea a descompus cele două activități, incriminându-le ca infracțiuni distincte, fiecare reprezintă o unitate infracțională diferită, care integrează actele de complicitate ale fiecăruia. Oricare dintre actele de complicitate, în mod direct sau indirect, constituie un ajutor și pentru celălalt, și nu poate fi evitată reținerea automată a unei duble complicități.
Dacă complicele a sprijinit atât pe una, cât și pe cealaltă dintre activitățile conjugate, incriminate separat, ne aflăm în fața a două activități distincte și a două infracțiuni aflate în concurs ideal.
În practica unor instanțe răspunsul este afirmativ, dar o asemenea practică nu ține seama de caracterul secundar al participației penale sub forma complicității și creează o situație juridică indiscutabil mai grea intermediarului decât mituitului, lucru care nu poate fi admis.
Analiza unei infracțiuni trebuie făcută atât prin interpretarea elementelor laturii obiective cât și a laturii subiective, și aceasta deoarece răspunderea penală este una subiectivă.
Dacă se recunoaște atât mituitorului cât și mituitului, săvârșirea unei singure infracțiuni, fără să se considere că este instigator la cealaltă infracțiune, de ce în cazul intermediarului am putea spune ca ar comite două infracțiuni?
Astfel, a fost exprimată opinia potrivit căreia, intermediarul este participant la acea infracțiune comisă de persoana pe care a înțeles să o ajute, deoarece numai cu aceasta există legătură subiectivă indispensabilă participației penale.
Complicitatea este un act subsecvent celui de autorat și ca atare activitatea complicelui trebuie atașată celei desfășurate de persoana pe care a înțeles să o ajute. Aceasta rezultă din însuși textul de lege, unde se prevede faptul că darea de mită poate fi comisă de un autor în condițiile arătate în art. 289 C.pen., respectiv în mod direct sau indirect, ultimul caz presupunând acțiunea unui intermediar.
În opinia mea, intermediarul trebuie să răspundă pentru o singură faptă, și anume fapta comisă de persoana pe care a ajutat-o, la fel cum și mituitorului, respectiv mituitului le este recunoscută săvârșirea unei singure infracțiuni.
Intermediarul nu poate fi autor, întrucât el nu acționează în scopul prevăzut în textul de lege, scop care îl vizează doar pe mituitor, căruia îi și profită.
Dacă intermediarul este cel care l-a determinat pe autor să comită infracțiunea, după care a intermediat predarea banilor sau a folosului material, acesta va fi considerat ca având doar calitatea de instigator, întrucât actele de instigare le absorb pe cele de complicitate.
În situația în care, ajută atât pe mituitor și ulterior instigă și funcționarul public să ia mita, va răspunde atât pentru complicitate la darea de mită, cât și pentru instigare la luarea de mită.
b) Subiectul pasiv. Infracțiunea de dare de mită are un subiect pasiv general, și anume statul și un subiect pasiv principal reprezentat de orice autoritate publică, instituție publică, instituție sau altă persoană juridică publică ori privată ori persoană care exercită un serviciu de interes public, din al căror personal face parte funcționarul public sau persoana căreia i se promite, oferă sau dă mită.
Se va reține comiterea unei singure infracțiuni de dare de mită și în ipoteza în care oferta de mită vizează două persoane, cât timp se realizează printr-un act unic, ce vatămă interesele unei singure instituții în cadrul căreia funcționarii publici se află în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Subsecțiunea 3. Situația premisă
Situația premisă constă în preexistența unui serviciu funcționând ca o autoritate, instituție sau organ de stat, precum și orice alt agent economic, persoană juridică și care are competența de a efectua acte de natura celor ce prilejuiesc săvârșirea ei. Situația premisă privește și existența atribuției de serviciu în persoana autorului infracțiunii de luare de mită.
Subsecțiunea 4. Conținutul constitutiv
4.1. Latura obiectivă
a) Elementul material al acestei infracțiuni se realizează printr-o acțiune care vizează coruperea funcționarului și constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase ce nu se cuvin unui funcționar public sau unei alte persoane care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce întră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Prin promisiune se înțelege angajamentul, făgăduiala, obligația pe care și-o asumă o persoană față de un funcționar public de a remite în viitor o sumă de bani sau alte foloase, dacă va acționa sau nu va acționa în sensul urmărit și dorit de acea persoană. Promisiunea presupune un act unilateral al mituitorului, ea neimplicând neapărat actul corelativ al acceptării de către funcționarul public.
Chiar dacă mijloacele prin care se poate face promisiunea sunt multiple, trebuie precizat faptul că este esențial ca promisiunea să ajungă la cunoștința destinatarului.
Oferirea reprezintă activitatea de prezentare a funcționarului public a banilor sau folosului pe care acesta urmează să îl primească, în scopurile precizate prin textul incriminator, infracțiunea de dare de mită subzistând chiar dacă oferta nu este acceptată. Atunci când oferta este precedată de promisiune, infracțiunea se consumă odată cu formularea promisiunii, fără însă ca oferta consecutivă să fie lipsită de orice consecințe de ordin juridic. În practică s-a decis ca reprezentând infracțiune de dare de mită săvârșită în această modalitate oferirea unor sume de bani de către inculpat unui lucrător de poliție, spre a nu controla marfa pe care o transporta, ori fapta unei persoane care a oferit o sumă de bani unor gardieni publici, în scopul de a-i permite să sustragă bunuri aflate în paza lor. Ceea ce caracterizează oferta este prezentarea banilor sau foloaselor ce constituie obiectul mitei ori posibilitatea ca acestea să fie imediat remise. Prin urmare, oferta nu este afectată de vreun termen. Spre deosebire de ofertă, promisiunea privește sume de bani sau foloase viitoare, în sensul că nu sunt prezentate sau puse la dispoziția funcționarului în momentul formulării sale, ea este afectată deci de un termen.
Dacă funcționarul public respinge oferta, infracțiunea de luare de mită nu se realizează, dacă însă o acceptă, el primind banii sau foloasele, fapta lui constituie luare de mită. Niciuna dintre aceste ipoteze însă nu afectează existența de sine stătătoare a infracțiunii de dare de mită.
Darea de bani ori alte foloase reprezintă predarea acestora funcționarului public, fără a fi relevant dacă rezultatul a fost produs, infracțiunea de dare de mită se consumă odată cu acțiunea de predare.
Nu prezintă importanță dacă banii sau foloasele au fost date din proprie inițiativă sau cedând solicitărilor funcționarilor publici ori dacă au fost date direct sau indirect (prin intermediar). Infracțiunea de dare de mită subzistă chiar dacă nu s-a realizat actul pentru care s-au dat banii sau foloasele, consumându-se odată cu activitatea de predare, de înmânare a banilor sau a altor foloase, neprezentând importanță nici dacă darea a avut loc în mod efectiv. Infracțiunea de dare de mită se realizează în varianta tip sau în varianta atenuată în funcție de calitatea persoanei căreia îi este destinată mita. Astfel, dacă se încearcă mituirea unui funcționar public sau funcționar public asimilat (art. 175 alin. 2 C.pen.), fapta va constitui dare de mită în varianta tip.
Funcționarul public este potrivit art. 175 alin. (2) C. pen. persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație:
exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești [ lit. a)].
Puterea legislativă este exercitată în România de Parlament (Camera Deputaților și Senatul), care este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Deputații și senatorii intră în exercițiul mandatului la data întrunirii legale a Camerei din care fac parte, sub condiția validării alegerilor și a depunerii jurământului. Calitatea de deputat sau senator încetează la data întrunirii legale a Camerelor nou-alese sau în caz de demisie, de pierdere a drepturilor electorale, de incompatibilitate ori de deces. Pe durata mandatului lor, parlamentarii sunt funcționari publici în sensul art. 175 C.pen.
Puterea executivă este deținută de Președintele României și de Guvern. Președintele României reprezintă statul român și este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. Acesta veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate.
Guvernul asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice. Acesta este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege organică. Secretarii de stat și cei asimilați acestora nu sunt membri ai Guvernului, dar aceștia vor fi funcționari publici în temeiul art. 175 lit. b) C. pen. (persoană care exercită o funcție de demnitate publică).
Puterea judecătorească este deținută în principal de Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești stabilite prin lege care asigură realizarea justiției în România. Organele autorității judecătorești sunt însă, pe lângă instanțele judecătorești, și Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.
persoana care exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură [lit. b)].
Persoanele care exercită funcții de demnitate publică sunt o categorie de persoane care nu au o lege-cadru care să reglementeze statutul lor juridic. Câteva caracteristici ale acestei categorii funcționale se pot desprinde din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. Funcția de demnitate publică, în sensul acestui act normativ, este acea funcție publică ocupată prin mandat obținut direct, prin alegeri organizate indirect sau prin numire, potrivit legii. De asemenea, în lege este prevăzută o categorie de personal asimilată funcțiilor de demnitate publică.
Funcții de demnitate publică alese sunt: Președintele României, Președintele Senatului și Președintele Camerei Deputaților, vicepreședinții Senatului și ai Camerei Deputaților, secretarii și chestorii Senatului și ai Camerei Deputaților, președinții comisiilor permanente ale Senatului și Camerei Deputaților, liderii grupurilor parlamentare ale Senatului și Camerei Deputaților, vicepreședinții comisiilor permanente ale Senatului și Camerei Deputaților, secretarii comisiilor permanente ale Senatului și Camerei Deputaților, senatorii și deputații.
Funcțiile de demnitate publică alese din cadrul organelor autorității publice locale sunt: primar general al Capitalei, viceprimar al Capitalei, președinte al consiliului județean, vicepreședinte al consiliului județean, primar de municipiu reședință de județ, viceprimar de municipiu reședință de județ, primar de municipiu, viceprimar de municipiu, primar de oraș, viceprimar de oraș, primar de comună, viceprimar de comună.
Funcții de demnitate publică numite sunt cele ce urmează: prim-ministru, viceprim-ministru, ministru de stat, ministru, ministru delegat, secretar de stat membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat, președintele Curții Constituționale, judecător la Curtea Constituțională, președintele Consiliului Legislativ, președinte de secție în cadrul Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, adjunct al Avocatului Poporului, președinte de Conturi, vicepreședinte Curtea de Conturi, președinte și vicepreședinte Autoritatea de Audit la Curtea de Conturi, consilieri conturi la Curtea de Conturi, secretar general al Guvernului, secretar general adjunct al Guvernului, consilier de stat la Secretariatul Guvernului, consilier prezidențial și consilier de stat la Administrația Prezidențială, secretar general la Camera Deputaților și la Senat, secretar general adjunct la Camera Deputaților și la Senat, președinte, vicepreședinte și consilier de concurență la Consiliul Concurenței, președinte și membri ai Consiliului Național ai Audiovizualului, președinte, vicepreședinte, secretar al Consiliului și membri ai Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
Constituie funcții asimilate celor de demnitate publică, potrivit legii, și funcțiile din conducerea cultelor recunoscute și a unităților centrale de cult: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Arhiepiscop major, mitropolit Biserica Ortodoxă Română și Biserica Romano-catolică, Arhiepiscop, șef de cult (mitropolit, episcop, muftiu, șef rabin, președinte uniune, președinte), episcop, episcop-vicar patriarhal, episcop-vicar, episcop coajutor, episcop auxiliar, arhiereu-vicar.
Tot în categoria funcționarilor publici vor intra și persoanele care, fără să exercite o funcție de demnitate publică, exercită o funcție publică de orice natură. În definirea funcției publice și conturarea sferei persoanelor care au calitatea de funcționar public, în sensul legii penale, trebuie avute în vedere și prevederile Legii nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici.
Funcția publică reprezintă ansamblul atribuțiilor și responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administrația publică centrală, administrația publică locală și autoritățile administrative autonome.
În doctrină se consideră că noțiunea de „funcție publică de orice natură” este mai largă decât cea impusă prin prevederile Legii nr. 188/1999 și nu se restrânge la sfera funcționarilor publici care exercită prerogative de putere publică. Exercitarea unei funcții publice de orice natură în serviciul unei entități de drept public duce la calificarea ca fiind funcționar public și a personalului auxiliar al acestora, chiar dacă nu exercită prerogative de putere publică.
exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat ori al unei persoane juridice declarate ca fiind de utilitate publică, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acestuia.
Potrivit prevederilor Legii nr. 15/1990, regiile autonome se organizează și funcționează în ramurile strategice ale economiei naționale – industria de armament, energetică, exploatarea minelor și gazelor naturale, poșta și transporturi feroviare, precum și unele domenii aparținând altor ramuri stabilite de guvern. Prin actul de înființare a regiei autonome se vor stabili obiectul său de activitate, patrimoniul, denumirea și sediul principal.
Operatorul economic este persoana juridică ce are capital integral sau majoritar de stat care realizează acte de comerț. Persoanele juridice cu capital integral sau majoritar de stat sunt cele la care statul român deține mai mult de jumătate sau tot capitalul social subscris și vărsat. Esențial este controlul statului asupra respectivului operator economic sau asupra respectivei persoane juridice.
Este nevoie ca angajatul operatorului economic sau persoanei juridice cu capital integral sau majoritar de stat să exercite atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia pentru a fi considerat funcționar public.
În sensul legii, prin utilitate publică se înțelege orice activitate care se desfășoară în domenii de interes public general sau al unor colectivități.
este considerat funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.[art. 175 alin. (2) C. pen.].
Privatizarea unor servicii într-o economie liberă poate îmbrăca și forma exercitării de către particulari a unor profesii. Atunci când această profesie necesită o abilitate specială (autorizare, licențiere etc.) din partea unei autorități publice ori atunci când aceasta din urmă are abilitarea de exercitare a controlului asupra modului în care își desfășoară persoana fizică activitatea, acea persoană exercită un serviciu de interes public. Așa cum se observă, textul limitează sfera persoanelor care exercită un serviciu de interes public.
Nu este suficient ca aceasta să desfășoare o activitate de interes public, ci mai trebuie ca aceasta să fie învestită în exercitarea activității de autoritățile publice sau să fie supusă controlului ori supravegherii acestora.
În varianta asimilată, potrivit art. 289 alin. (2), este vorba despre funcționarul public asimilat și anume persoana care exercită un serviciu de interes public, învestită sau supusă controlului autorității, prevăzută în art. 175 alin. (2) C. pen.
În varianta atenuată, vorbim despre alte categorii de persoane decât funcționarul public sau funcționarul public asimilat. Astfel, săvârșesc infracțiunea de luare de mită în această variantă de comitere persoanele care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice. Este vorba de angajații unei persoane care exercită un serviciu de interes public și care este asimilată funcționarului public, potrivit prevederilor art. 175 alin. (2) C. pen., precum și de persoanele care exercită o însărcinare în cadrul unei persoane juridice indiferent de natura raportului juridic între acestea ( contract de muncă, de reprezentare, de prestări servicii etc.). În această variantă de comitere nu interesează dacă însărcinarea este permanentă sau temporară, durata ei nefiind relevantă, neavând importanță nici titlul însărcinării, nici modalitatea învestirii, nici validitatea raportului de muncă.
Dacă se încearcă mituirea unei persoane care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. ( 2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice, se va reține varianta atenuată a infracțiunii de dare de mită. S-a considerat că prin prisma persoanelor susceptibile de a fi mituite, care, în această variantă, aparțin în majoritate sectorului privat sau sunt angajați ai unei persoane care exercită un serviciu de interes public, faptele prezintă un grad de pericol social mai scăzut în comparație cu încercarea de mituire a unui funcționar public, care afectează bunul mers al instituțiilor publice.
Pentru existența infracțiunii de dare de mită se cere a fi întrunite mai multe condiții, mai multe cerințe esențiale.
Prima condiție constă în faptul că promisiunea, oferirea sau darea de mită să aibă ca obiect bani sau alte foloase. În lipsa darurilor nu poate să existe o infracțiune, întrucât legea penală, evident, nu pedepsește demersurile, nici rugămințile, nici insistențele sau recomandările, chiar dacă ele ar avea drept rezultat determinarea funcționarului să facă un act nedrept și să încalce din slăbiciune îndatoririle funcției sale. Prin alte foloase se înțelege orice fel de avantaj patrimonial dar și nepatrimonial. În schimb, nu sunt incluse aici și favorurile de natură sexuală.
A doua condiție este aceea ca banii sau foloasele promise, oferite sau date să fie necuvenite, să nu fie datorate, potrivit legii, deci să aibă caracter de retribuție, adică să constituie plata (sau răsplata) în vederea unui act determinat, arătat în mod explicit. Foloasele sunt necuvenite atunci când se promite, se oferă sau se dă peste ceea ce este datorat în mod legal. Este vorba, mai precis, de plata (sau răsplata) în vederea realizării unuia sau unora din scopurile arătate în art. 254 C. pen.
A treia condiție este ca banii sau foloasele să fie date sau promise pentru cel mituit sau pentru o terță persoană. Esențial este ca banii sau foloasele să constituie o contraprestație pentru activitatea ce se solicită funcționarului public sau persoanei care poate face obiectul activității de mituire, și nu este necesar ca banii sau foloasele să fie destinate direct celui mituit.
Ultima condiție este aceea ca actul în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu pentru care subiectul pasiv promite, oferă sau dă bani ori alte foloase să fie un act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului ori un act contrar acestor îndatoriri.
Nu interesează deci dacă actul în vederea căruia se dă mita este licit sau ilicit.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, unde infracțiunea de dare de mită exista numai dacă promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase se comitea anterior îndeplinirii sau neîndeplinirii de către funcționarul public a actului în vederea căruia mituitorul a acționat sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu, potrivit actualei reglementări, fapta trebuie săvârșită în legătură cu atribuțiile de serviciu ale celui mituit. Aceasta înseamnă că activitatea mituitorului nu este condiționată de momentul când persoana a cărei mituire se încearcă îndeplinește atribuțiile de serviciu. Astfel, fapta constituie dare de mită atât atunci când promisiunea sau oferirea au loc anterior îndeplinirii actului de către funcționarul public, cât și atunci când darea bunurilor sau foloaselor are loc după îndeplinirea actului, indiferent dacă a intervenit o înțelegere anterioară comiterii actului sau nu. De asemenea, fapta constituie infracțiunea de dare de mită, în cazul remiterii ulterioare îndeplinirii actului, indiferent dacă actul îndeplinit de funcționarul public este conform sau contrar atribuțiilor de serviciu.
Evident, nu va constitui dare de mită atunci când funcționarul public căruia i s-au promis, oferit sau dat foloase nu are competența de a efectua actul în vederea căruia particularul a comis fapta de mai sus.
În practica judiciară au fost considerate infracțiuni de dare de mită săvârșite în legătură cu acte privitoare la îndatoririle de serviciu ale celui mituit, fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani unor funcționari ai firmei S.W.B.C. Galați pentru ca aceștia să nu dea curs întocmirii unor acte de constatare a unei infracțiuni de furt comisă în dauna S.C.I. Galați; fapta inculpatului care a oferit o sumă de bani unui funcționar pentru a fi abandonate cercetările ce se efectuau cu privire la un transport de marfă importată de societatea comercială reprezentată de inculpat; sau fapta unei persoane de a fi oferit o sumă de bani secretarului șef al unei instituții de învățământ pentru eliberarea în fals a unei diplome.
b) Urmarea imediată. Aceasta constă în producerea unei stări de pericol în sensul creării posibilității unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de către un funcționar public sau o persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în art. 175 alin. (2) C. pen. sau în cadrul oricărei persoane juridice. Pe de altă parte, există și pericolul stânjenirii realizării în bune condițiuni și în mod legal a activității unui organ de stat, instituții sau a oricărei persoane juridice. Urmarea precizată derivă din însăși comiterea infracțiunii, întrucât textul incriminator nu condiționează existența faptei de producerea unui rezultat determinat și concret.
c) Raportul de cauzalitate. Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de dare de mită, este necesar să existe o legătură de cauzalitate între activitatea infracțională și urmarea imediată, în sensul că activitatea de promitere, oferire sau dare de mită a creat o stare de pericol pentru activitatea instituțiilor publice sau a altor persoane juridice. Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
4.2. Latura subiectivă
Sub aspect subiectiv, fapta se comite cu intenție directă sau indirectă. Subiectul activ al dării de mită, săvârșind cu voință una dintre acțiunile tipice, știe, cunoaște că banii sau foloasele pe care le promite, le oferă sau le dă unui funcționar nu se cuvin acestuia, ci reprezintă o retribuție pentru a-l determina să îndeplinească ori să încalce îndatoririle de serviciu ori pentru că le-a îndeplinit sau încălcat deja; acționând în acest fel, făptuitorul are implicit reprezentarea pericolului creat pentru activitatea persoanelor prejudiciate a căror normală desfășurare presupune îndeplinirea serviciului de către toți funcționarii publici în condiții de probitate și legalitate, rezultat pe care îl urmărește sau acceptă.
Într-o altă opinie, s-a susținut că latura subiectivă constă în intenția specială de a da mită și anume în săvârșirea faptei cu intenție directă și în scopul special urmărit de făptuitor de a-l determina pe funcționar să îndeplinească, să nu îndeplinească ori să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau să facă un act contrar acestor îndatoriri. Fără conștiința și dorința de a săvârși un act de corupere asupra funcționarului, acțiunea făptuitorului nu constituie infracțiunea de dare de mită. Latura subiectivă a dării de mită include și cerința unui scop urmărit de făptuitor și anume, îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale funcționarului ori efectuarea unui act contrar îndatoririlor de serviciu ale acestuia. Prezența acestui scop conferă caracterul calificat intenției cu care acționează mituitorul.
Tot în același sens a fost formulată și opinia potrivit căreia, infracțiunea de dare de mită se poate comite numai cu intenție directă.
În opinia mea, infracțiunea de dare de mită este susceptibilă și de forma intenției indirecte. Acest lucru rezultă din modificarea adusă textului legal ce incriminează această infracțiune, și anume înlocuirea sintagmei „în scopul…” cu sintagma „în legătură cu…”. Observăm astfel intenția legiuitorului de a arăta că infracțiunea de dare de mită poate fi comisă și cu intenție indirectă, nemaiavând un scop determinat.
Dacă făptuitorul nu a avut reprezentarea că săvârșește una dintre acțiunile incriminate, fapta sa nu constituie infracțiunea de dare de mită. În practica judiciară, în acest sens, s-a decis că oferta făcută în stare de beție totală și în împrejurări care dovedesc că nu este rezultatul unui act deliberat nu este de natură a conduce la concluzia existenței laturii subiective a acestei infracțiuni.
Dimpotrivă, dacă inculpatul a săvârșit fapta după consumarea voluntară a unei cantități de băuturi alcoolice în timpul programului de lucru, starea de beție în care s-a aflat inculpatul nu s-a datorat unor cauze independente de voința sa, iar, pe de altă parte, nu a fost vorba de o intoxicație alcoolică care să fie cvasiparalizantă pentru energia sa fizică, să determine o întunecare a facultăților mintale, în așa fel încât inculpatul să piardă total controlul acțiunilor comise, capacitatea de înțelegere și voință. De asemenea, nu este realizat elementul subiectiv al infracțiunii de dare de mită nici în ipoteza în care făptuitorul s-a aflat în eroare de fapt cu privire la caracterul actului solicitat funcționarului public.
În practica judiciară s-a decis că dacă s-a dat o sumă de bani unui funcționar ca să falsifice un înscris oficial, fapta constituie dare de mită în concurs cu instigare la infracțiunea de fals intelectual.
Subsecțiunea 5. Forme. Sancțiuni
5.1. Forme
Din examinarea celor trei acțiuni ce realizează elementul material al infracțiunii de dare de mită se constată că una dintre acestea, și anume promisiunea de bani ori alte foloase, reprezintă un act de pregătire al dării de mită, care este însă incriminat autonom ca infracțiune consumată.
Consumarea infracțiunii de dare de mită are loc instantaneu în momentul săvârșirii oricăreia dintre acțiunile tipice de dare, oferire ori promisiune incriminate prin art. 290 C. pen.
Sancționarea tentativei de dare de mită nu a fost prevăzută de lege.
Infracțiunea de dare de mită poate subzista sub forma infracțiunii continuate dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art.35 alin. (1) C. pen. și anume dacă o persoană săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.
5.2. Sancțiuni
Infracțiunea de dare de mită este pedepsită în varianta tip cu închisoare de la 2 la 7 ani. Varianta atenuată prevăzută în art. 308 C. pen. se sancționează cu pedeapsa prevăzută în art. 290 C. pen., ale cărei limite se reduc cu o treime, respectiv închisoarea de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni.
În conformitate cu prevederile art. 290 alin. (5) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri oferite sau date sunt supuse confiscării, iar când acestea nu se mai găsesc, se dispune confiscarea prin echivalent. Măsura confiscării speciale operează în cadrul dării de mită numai atunci când fapta se săvârșește prin oferire și prin dare de bani sau alte foloase, nu însă și în varianta comiterii infracțiunii prin promisiune de bani sau alte foloase.
În situația în care mita a fost promisă, oferită sau dată ca urmare a constrângerii, nu se va proceda la aplicarea măsurii de siguranță a confiscării speciale, ci, în baza art. 290 alin. (4) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri vor fi restituite persoanei care le-a dat. De asemenea, banii sau valorile se restituie și în cazul în care operează cauza de nepedepsire de la alin. (3) (mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta), dar în această situație restituirea operează dacă banii sau foloasele au fost date după efectuarea denunțului. Dacă banii sau foloasele au fost date anterior denunțului, făptuitorul beneficiază de cauza de nepedepsire, dar confiscarea specială operează, iar banii sau foloasele date nu se restituie.
Potrivit dispozițiilor art. 1121 C. pen., instanța, în cazul în care va constata îndeplinirea condițiilor legale, va putea dispune măsura de siguranță a confiscării extinse.
Subsecțiunea 6. Cauze care exclud existența infracțiunii. Cauze de nepedepsire
6.1. Cauze care exclud existența infracțiunii. Potrivit art. 290 alin. (2) C. pen., darea de mită nu constituie infracțiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită. În această situație, ne aflăm în fața unei cauze speciale de neimputabilitate. Între constrângerea prevăzută în art. 25 C. pen. și cea prevăzută în art. 290 alin. (2) C. pen. există unele deosebiri de exprimare a legiuitorului.
În cazul constrângerii reglementate de art. 25 C. pen., mijlocul de înfăptuire îl constituie numai amenințarea cu un pericol grav, în timp ce, potrivit art. 290 alin. (2) C. pen., constrângerea se efectuează prin orice mijloace, chiar printr-un refuz al funcționarului public de a îndeplini actul cerut de solicitant, fără acordarea de bani sau alte foloase, perspectivă de natură a crea în psihicul celui constrâns o presiune puternică, determinându-l să dea foloasele sau banii. De asemenea, dacă valoarea periclitată prin activitatea făptuitorului în cazul constrângerii din art. 25 C. pen. ar putea să fie numai o valoare legată de persoana omului (viața, sănătatea, integritatea corporală, libertatea, etc.), în cazul reglementat de art. 290 alin. (2) C. pen, poate fi orice valoare de interes deosebit pentru cel constrâns, inclusiv valorile de ordin patrimonial.
În fine, dacă în situația constrângerii morale, reglementată de art. 25 C. pen., celui constrâns nu-i rămâne nicio posibilitate de opțiune, pericolul de care este amenințat neputând fi înlăturat decât prin săvârșirea faptei la care este silit, în cazul prevăzut în art. 290 alin. (2) C. pen., cel constrâns ar avea în principiu și alte posibilități (de pildă, să renunțe la actul pretins funcționarului), însă importanța pentru sine a actului pe care îl solicită îl determină să opteze pentru alternativa de a ceda în fața constrângerii.
Efectuarea unor cercetări judiciare standard specifice soluționării cauzelor penale de către organele judiciare, prin care –chiar dacă s-ar fi finalizat cu trimiterea în judecată a inculpatului – nu se crea un pericol grav pentru persoana sa în cazul în care nu ar fi săvârșit fapta de dare de mită, nu întrunește condițiile constrângerii morale și, în consecință, nu înlătură caracterul penal al faptei(…).
În lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, nu poate fi reținută provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională și predispoziția de a comite infracțiunea existau deja, intenția infracțională nefiind creată prin acțiunea organelor judiciare, iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei acuzate.
Am adăuga la aceste argumente și ideea că despre o constrângere a mituitorului poate fi vorba numai când acesta solicită de la un funcționar public un act licit, deoarece în celelalte ipoteze nu funcționarul public exercită o presiune asupra solicitantului, ci acesta presează asupra funcționarului public încercând să-l determine cu bani sau alte foloase să-și încalce îndatoririle de serviciu.
În practica judiciară s-a decis că nu există constrângere, dispozițiile art. 290 alin. (2) C.pen. nefiind aplicabile, atunci când inculpatul este cel care a avut inițiativa, iar infracțiunea s-a consumat în momentul promisiunii. Faptul că, ulterior, ofițerul de poliție care dorea să facă proba mituirii i-ar fi spus inculpatului să-i aducă banii promiși nu are semnificația unei constrângeri în sensul art. 290 alin. (2) C. pen. și, ca atare, nu poate conduce la înlăturarea răspunderii penale pentru infracțiunea de dare de mită.
Efectuarea unor cercetări judiciare specifice soluționării cauzelor penale de către organele judiciare, prin care – chiar dacă s-ar finaliza cu trimiterea în judecată a inculpatului – nu au creat un pericol grav pentru persoana acestuia în cazul în care nu ar fi săvârșit fapta de dare de mită, astfel că nu poate invoca faptul că a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mita. Nu poate fi reținută provocarea acuzatului de către organele judiciare, în măsura în care intenția infracțională și predispoziția de a comite infracțiunea existau deja, intenția infracțională nefiind creată prin acțiunea organelor judiciare, iar autoritățile judiciare aveau motive întemeiate să suspecteze activitățile ilicite ale persoanei acuzate.
6.2. Cauză de nepedepsire
Potrivit art. 290 alin. (3) C. pen., mituitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru aceasta. Cauza de nepedepsire operează numai atunci când sunt îndeplinite o serie de condiții care rezultă din analiza textului legal.
În primul rând, este necesar ca mituitorul să denunțe fapta. Aceasta nu presupune neapărat introducerea unui denunț propriu-zis, în formele prescrise de lege. Fapta se consideră denunțată, de pildă, și în cazul în care mituitorul fiind urmărit pentru o altă infracțiune, face o declarație prin care aduce la cunoștința organului de urmărire penală fapta sa de dare de mită, precum și fapta funcționarului public care a primit mita și, în urma acestui denunț, se pornesc cercetările. Nu constituie însă o denunțare, în sensul dispozițiilor art. 290 alin. (3) C. pen., recunoașterea făcută de făptuitor în fața organului de urmărire penală care a constatat săvârșirea infracțiunii de dare de mită.
În acest sens, voi prezenta în continuare Decizia nr. 438/A din 5 iulie 2001 – Secția a II-a penală.
Prin Sentința penală nr. 178 din 15.03.2001, pronunțată în Dosarul nr. 3390/2000, Tribunalul București – Secția a II-a penală a dispus următoarele:
În baza art. 208 alin. 1 din Codul penal a condamnat pe inculpatul R.P. la doi ani de închisoare.
În baza art. 255 alin. 1 din Codul penal a condamnat pe același inculpat la 2 ani de închisoare.
În baza art. 33 lit. a) – 34 lit. b) din Codul penal a contopit pedepsele aplicate, a stabilit ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, sporită cu 1 an, respectiv 5 ani închisoare.
Prima instanță a reținut că în perioada martie – aprilie 2000, inculpatul R.P. a sustras din magazinul aparținând S.C. ”S.” S.R.L. o baterie de lavoar, cauzând un prejudiciu în cuantum de 1.000.000 lei.
La începutul lunii iunie 2000, inculpatul R.P. împreună cu inculpatul B.I.N., agent de pază la S.C. ”B.” S.R.L., care asigura paza unui depozit aparținând de S.C. ”S.” S.R.L., au sustras din acest depozit două seturi de baie compuse din bideu, vas WC, bazin WC, lavoar cu picior, cauzând un prejudiciu de 12.000.000 lei.
S-a reținut că inculpatul B.I.N. este angajat al S.C. ”B.”, conform Contractului individual de muncă nr. 2495, începând cu 25.05.1999, și conform consemnului particular și consemnului general al postului, avea obligația ”să asigure paza obiectivului, a bunurilor existente în depozit”, ”să păzească obiectivul, bunurile și valorile primite în pază și să asigure integritatea acestora”. Avea, de asemenea, obligația ca în situația săvârșirii unei infracțiuni să anunțe conducerea unității și lucrătorii de poliție.
S-a constatat că inculpatul B.I.N. nu și-a îndeplinit aceste obligații, în schimbul promisiunii la împățirea bunurilor sustrase împreună cu inculpatul R.P. (în valoare totală de 6.000.000 lei).
Inculpatul R.P. a vândut prin intermediul numitului A.M., unei persoane rămasă neidentificată, setul de baie contra sumei de 12.000.000 lei, din care a primit doar suma de 250 dolari SUA.
În noaptea de 30.06.2000/1.07.2000, inculpatul R.P., folosind fără drept cheile de la una din magaziile S.C. ”S.” S.R.L., a sustras un număr de 48 cutii de gresie și 11 cutii cu faianță împreună cu inculpatul B.I.N., care asigura paza depozitului în calitate de lucrător al S.C. ”B.” S.R.L., și împreună cu învinuitul S.M.
Ei au transportat bunurile sustrase într-o magazie aparținând S.C. ”M.” S.R.L., situată lângă depozitul S.C. ”S.” S.R.L., magazie a cărei pază era asigurată de inculpatul S.G., urmând ca, din bnurile sustrase, și acesta din urmă să primească cutii de gresie și faianță.
Anterior acțiunii de sustragere, inculpatul R.P. s-a înțeles cu inculpatul S.G., paznic al S.C. ”M.” S.R.L., pentru a le permite să depoziteze temporar gresia și faianța, într-o magazie, până ce vor găsi un mijloc de transport.
În urma înțelegerii stabilite, în noaptea de 1/2 iulie 2000, inculpatul R.P. s-a deplasat la depozitul S.C. ”S.” S.R.L., unde inculpatul T.I. (lucrător al S.C. ”B.” S.R.L. cu Contractul individual de muncă nr. 4315/2000) asigura paza în acea noapte, și care a fost de acord să-i permită scoterea bunurilor sustrase din incinta depozitului, încălcându-și atribuțiile de serviciu.
Pentru aceasta urma să primească o parte din gresia sustrasă sau o sumă de bani.
În prezența inculpatului R.P. inculpatul T.I. a luat legătura telefonic cu învinuitul V.V., care era șofer la S.C. ”B.” S.R.L., care a fost de acord ca în timpul nopții de 1/2.07.2000 să transporte, în două rânduri, un număr de 36 cutii cu gresie, care pe 6.07.2000 au fost ridicate de la domiciliul său de către lucrătorii de poliție și restituite administratorului S.C. ”S.” S.R.L.
Urma ca, după efectuarea transportului, inculpatul V.V. să primească o sumă de bani, rezultată din valorificarea bunurilor sustrase.
În apelul declarat de inculpatul R.P. se critică hotărârea primei instanțe pentru nelegalitate și netemeinicie, invocându-se nulitatea procesului-verbal de sesizare din oficiu și, în consecință, aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. 3 din Codul penal, în sensul că inculpatul a denunțat autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat.
Se arată că sesizarea organului de poliție s-a făcut numai cu privire la furtul unor cantități de gresie, în data de 5.07.2000, și în aceeași zi a fost audiat și inculpatul R.P., care a recunoscut fapta și a adus la cunoștința organelor de poliție modul în care a sustras cantitatea de gresie și numele persoanelor care au fost implicate în săvârșirea faptei, respectiv numele inculpatului T.I.
Motivul de apel formulat de inculpat, în sensul de a i se aplica dispozițiile art. 255 alin. 3 din Codul penal întrucât a denunțat autorităților fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat cu referire la inculpatul T.I., nu este fondat.
În speță, sesizarea organelor de poliție s-a făcut în data de 5.07.2000; chiar dacă s-a reclamat efectiv, furtul este o sesizare ”in rem”, iar recunoașterea faptei în fața organelor de cercetare, cu prilejul audierii inculpatului, nu echivalează cu denunțarea care înlătură sancționarea făptuitorului.
Situația prevăzută în art. 255 alin. 3 din Codul penal este o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale și este aplicabilă atunci când există, neechivoc, o voință a mituitorului de a aduce la cunoștința autorității fapta unui funcționar complice. În speță nu ne aflăm în această ipoteză, întrucât ceea ce apărarea inculpatului R.P. pretinde a fi un ”denunț” nu este altceva decât simpla recunoaștere și descriere a faptelor așa cum s-au petrecut, cu prilejul audierii acestuia la organele de poliție sesizate cu activitățile ilicite care au avut loc la S.C. ”S.” S.R.L.
Curtea, în baza art. 379 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, a respins apelul declarat de inculpatul R.P. ca nefondat.
În lipsa unei precizări a legii, denunțarea poate fi făcută și unei autorități necompetente a efectua urmărirea penală în această materie, întrucât în acest caz autoritatea care a primit denunțul va sesiza de îndată organul de urmărire competent. În practica judiciară s-a apreciat că este valabil denunțul făptuitorului făcut în fața unui revizor contabil, deoarece acesta are atribuții de control și era obligat să sesizeze pe procuror.
O altă condiție este ca denunțul să fie făcut mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la fapta de mituire. Sesizarea organului de urmărire penală se face în unul dintre modurile prevăzute în Codul de procedură penală, respectiv art. 288-298 C. pr. pen.
În literatura de specialitate s-au exprimat diferite opinii în ceea ce privește justificarea cauzei de nepedepsire, prevăzută de art. 290 alin. (3) C. pen. Într-o primă opinie, s-a afirmat că aceasta are menirea de a preveni săvârșirea infracțiunii de luare de mită prin crearea, pentru cel care ar fi ispitit să ia mită, a temerii că va fi denunțat. De asemenea, pedepsirea mituitorului ar putea fi o piedică în calea descoperirii infracțiunii, deoarece, dacă ar fi și el pedepsit, nu ar îndrăzni niciodată să se plângă împotriva funcționarului public incorect, funcționar care, în felul acesta, s-ar vedea la adăpost de răspunderea penală pentru fapta săvârșită. În sfârșit, pentru justificarea cauzei de nepedepsire s-a invocat că mituitorul este apărat de pedeapsă numai atunci când denunțarea ar duce la descoperirea unei fapte de luare de mită.
Într-o opinie se susține că denunțarea faptei de către mituitor ar trebui sa constituie nu o cauză de nepedepsire, ci numai o cauză de reducere a pedepsei.
În literatura juridică s-a arătat că deși soluția legii nu este ideală sub raport etic, fiind chiar profund imorală atunci când mituitorul a avut inițiativa mituirii și doar „prețul” prea ridicat al serviciului ilegal pretins l-a făcut să denunțe fapta, totuși această soluție este preferabilă din punct de vedere practic. „Scopul legii prin această dispoziție de favoare este de a stimula pe mituitor să denunțe faptele, punându-se la adăpost nu numai de pedeapsă, dar și de eventuala confiscare a valorilor date drept mită. Acesta este „prețul” cu care autoritatea „cumpără” colaborarea mituitorului pentru a-l demasca pe funcționarul corupt și a-l trage la răspundere, obiectiv mult mai important pentru asanarea aparatului de stat decât pedepsirea mituitorului și confiscarea valorilor care au servit drept mită.”
Cu toate acestea, se mai afirmă faptul că este totuși îndoielnic dacă un mijloc imoral poate fi și legal, dacă un asemenea mijloc este eficient sub aspectul unei culturi civice, câtă vreme microbul rămâne să-și continue activitatea provocatoare. Cine a mituit o dată și nu a fost pedepsit, va mai mitui, denunțând doar dacă nu-i convine prețul.
În opinia mea, mituitorul va denunța fapta în cazul în care poate beneficia de cauza de nepedepsire. O eventuală pedepsire a celui ce denunță infracțiunea va descuraja pe viitor orice acțiune în acest sens. Nu consider că soluția legii trebuie analizată din punct de vedere al moralității sau imoralității acesteia, atât timp cât produce efecte la nivel practic, ducând astfel la tragerea la răspundere a funcționarului care încalcă legea.
Subsecțiunea 7. Aspecte procesuale
Acțiunea penală se exercită din oficiu. Competența de efectuare a urmăririi penale revine procurorului, respectiv structurii specializate din cadrul Ministerului Public, Direcția Națională Anticorupție. Competența în primă instanță revine în mod obișnuit tribunalului, dar în funcție de calitatea inculpatului, poate fi atrasă competența curții de apel sau a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Capitolul III
Alte infracțiuni de corupție
Infracțiunea de dare de mită – denumită în literatura juridică corupție activă – are o strânsă legătură cu infracțiunea de luare de mită (art. 289 C. pen.)- denumită în literatura juridică corupție pasivă. În sistemul noului Cod penal român (ca și a Codului penal anterior), corupția activă și corupția pasivă constituie infracțiuni distincte; corupătorul – adică mituitorul – nu este sancționat ca participant la infracțiunea de luare de mită în calitate de instigator sau de complice (cum era în sistemul Codului penal din 1865), ci ca autor al unei infracțiuni de sine stătătoare.
Deoarece se află în strânsă legătură cu infracțiunea de dare de mită care face subiectul acestei lucrări, în continuare voi prezenta, pe scurt, modificările aduse de noul Cod infracțiunii de luare de mită.
Infracțiunea de luare de mită constă în fapta funcționarului public care, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase, în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Cu câteva deosebiri, infracțiunea de luare de mită prevăzută în art. 289 NCP, are corespondent în incriminarea cu aceeași denumire marginală prevăzută la art. 254 CP 1968.
În noua reglementare, infracțiunea de luare de mită este prevăzută în două variante, varianta tip, și anume cea de la alin. (1) al art. 289 și varianta asimilată prevăzută în alin. (2) art. 289.
Varianta asimilată prevede că fapta prevăzută în alin. (1), săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în art. 175 alin. (2), constituie infracțiune numai când este comisă în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
Conținutul normativ al infracțiunii din Noul Cod Penal preluat, în mare parte, textul de incriminare din Codul penal din 1969, însă analiza comparativă a celor două texte de incriminare permite remarcarea unor modificări ce au fost aduse, în principal, asupra laturii obiective și a laturii subiective a infracțiunii examinate. Dintre cele patru modalități alternative de realizare a elementului material al laturii obiective prevăzute în reglementarea anterioară, au fost preluate doar trei ( pretinderea, primirea și acceptarea promisiunii), renunțându-se la modalitatea nerespingerii promisiunii. Aparent, am putea crede că prin această renunțare a fost restrânsă aria de incriminare, însă în realitate nu este așa, întrucât acceptarea tacită echivalează cu nerespingerea promisiunii primite de către făptuitor.
Obiectul acțiunii de pretindere, primire ori acceptare a rămas neschimbat, putând fi format din bani sau alte foloase, această din urmă noțiune având un sens larg, incluzând orice avantaj sau beneficiu de natură patrimonială ori nepatrimonială.
O altă modificare adusă constă în aceea că pretinderea, primirea ori acceptarea de bani sau foloase se poate face și în beneficiul unei alte persoane, nu doar în interesul propriu al făptuitorului.
O modificare esențială a intervenit în privința legăturii dintre acțiunea făptuitorului de pretindere, primire ori acceptare a promisiunii și actul ce reprezintă contraprestația pe care acesta se angajează să o aibă. Astfel, dacă în reglementarea anterioară era utilizată expresia “în scopul…”, în noul Cod penal aceasta a fost înlocuită cu sintagma “în legătură cu…”. Această înlocuire produce următoarele consecințe:
deoarece nu mai este un scop determinat, latura subiectivă a infracțiunii include alături de intenția directă, și intenția indirectă, ca formă a vinovăției.
în condițiile în care scopul săvârșirii faptei trebuia să existe în momentul comiterii acesteia, în absența din norma de incriminare a unui scop, rezultă ca pretinderea, primirea sau acceptarea de bani sau alte foloase poate avea loc și ulterior momentului îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării, întârzierii îndeplinirii ori îndeplinirii contrare a unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale făptuitorului.
Referitor la contraprestația funcționarului public, putem remarca adăugarea unei noi conduite, aceea a urgentării îndeplinirii actului care intră în sfera atribuțiilor de serviciu ale făptuitorului, conduită pe care nu o regăsim în norma de incriminare anterioară.
Dacă în Codul penal din 1969 infracțiunea de luare de mită era prevăzută într-o formă simplă și una agravată, în noua reglementare s-a renunțat la forma agravată și, ca element de noutate, a fost prevăzută o variantă asimilată, ce presupune săvârșirea luării de mită de către o persoană care exercită o profesie de interes public, dar numai în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
De asemenea, potrivit art. 308 NCP, subiect activ al infracțiunii de luare de mită poate fi și persoana care exercită permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) NCP ori în cadrul oricărei persoane juridice.
O altă modificare adusă de noua reglementare constă în prevederea ca pedeapsă complementară a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a fost săvârșită fapta.
În privința pedepsei principale prevăzute de lege, se costată o reducere a limitei maxime a închisorii de la 12 la 10 ani, în timp ce limita minimă a fost menținută la 3 ani.
Alte două infracțiuni de corupție sunt traficul de influență și cumpărarea de influență.
Traficul de influență constă în pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Cumpărarea de influență constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, pentru sine sau pentru altul, direct ori indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public, pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor îndatoriri.
Dacă în cazul dării de mită observăm că promisiunea, oferirea sau darea de bani se face în legătură cu un funcționar public, în cazul infracțiunii de cumpărare de influență vorbim despre o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar public.
Infracțiunile de corupție pot servi uneori și ca mijloc pentru săvârșirea altor infracțiuni, cum ar fi, spre exemplu, infracțiunea de fals intelectual. Ne aflăm aici în prezența a două infracțiuni: una săvârșită în legătură cu atribuțiile de serviciu și alta săvârșită pentru a îndeplini actul cerut de către corupător.
Capitolul IV
Elemente de drept comparat
Secțiunea I
Codul penal italian
Titlul II din Cartea a II-a a acestui cod este consacrat “Delictelor contra administrației publice”. În Capitolul I din titlul menționat sunt prevăzute “Delictele comise de funcționarii publici contra administrației publice”(art. 314-335 bis), iar în Capitolul II, “Delictele comise de particulari contra administrației publice” (art. 336-356). Capitolul III din același titlu cuprinde “Dispoziții comune”(art. 357-360).
În doctrina italiană, prin corupție, în sens generic, se înțelege un acord între funcționarul public și un particular, în baza căruia primul acceptă de la al doilea, pentru un act în legătură cu atribuțiile sale, o recompensă nedatorată.
O parte din doctrină distinge în cadrul corupției două infracțiuni: una comisă de funcționar și alta comisă de particular. Prima este denumită corupție pasivă, iar a doua corupție activă. Această distincție a fost criticată de unii autori ca fiind neconformă cu dreptul penal pozitiv, deoarece legea penală îl consideră pe particularul corupător coparticipant la fapta comisă de funcționarul corupt. Jurisprudența a îmbrățișat această din urmă concepție.
În legislația italiană se face distincție și între corupția improprie pe care o întâlnim atunci când mita a fost luată ca funcționarul să îndeplinească, să nu îndeplinească sau să întârzie îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu și corupția proprie, când mita a fost luată pentru ca subiectul să îndeplinească un act contrar îndatoririlor sale de serviciu.
Raportat la aceste două forme de corupție, Codul penal face o distincție între corupția antecedentă și corupția subsecventă. Prima se întâlnește când traficarea ilegală a funcției se referă la un act de serviciu viitor; cealaltă se întâlnește atunci când traficarea ilegală a funcției privește un act deja îndeplinit.
Corupția pasivă
a) Corupția improprie. Incriminată în art. 318 și art. 320 C. pen. italian, modificate prin Legea anticorupție nr. 190/2012. Primul articol, și anume “Corupția în legătură cu exercițiul funcțiunii”, incriminează fapta funcționarului public care, în legătură cu exercițiul funcțiunii sale sau al puterilor sale, în mod nedrept primește, pentru sine sau pentru un terț, bani sau alte utilități sau acceptă promisiunea lor. Fapta este sancționată cu închisoare de la unu la 5 ani.
Art. 320 C. pen. italian, denumit “Corupția săvârșită de o persoană însărcinată cu un serviciu public”, stabilește, la rândul său, că dispozițiile art. 318 C. pen. italian se aplică chiar dacă fapta este comisă de o persoană însărcinată cu un serviciu public; în acest caz, sancțiunea este redusă cu cel mult o treime.
b) Corupția proprie. Art. 319 C. pen. italian, sub denumirea “Corupția în legătură cu un act contrat îndatoririlor de serviciu”, incriminează fapta funcționarului public care, pentru a omite sau a întârzia ori pentru că a omis sau a întârziat un act al funcțiunii sale ori pentru a îndeplini sau pentru că a îndeplinit un act contrar îndatoririlor de serviciu, primește, pentru sine sau pentru altul, bani sau alte utilități sau acceptă promisiunea lor. Sancțiunea constă în închisoare de la 4 la 8 ani.
În art. 319-bis C. pen. italian este prevăzută o circumstanță agravantă; pedeapsa este majorată dacă fapta prevăzută la art. 319 C. pen. italian are ca obiect conferirea de funcții publice, salarii, pensii ori încheierea de contracte în care ar fi interesată administrația de care aparține funcționarul public.
Potrivit art. 320 alin. (1) C. pen. italian, dispozițiile art. 319 C. pen. italian se aplică și persoanei însărcinate cu un serviciu public; în acest caz, sancțiunile sunt reduse cu cel mult o treime.
Potrivit art. 322-bis C. pen. italian, astfel cum a fost modificat prin Legea anticorupție nr. 190/2012 și Legea nr. 237/2012, dispozițiile art. 320 C. pen. italian se aplică și:
membrilor Comisiei Comunităților Europene, ale Parlamentului European, ale Curții de Justiție și ale Curții de Conturi a Comunităților Europene;
funcționarilor și agenților angajați cu contract conform statutului funcționarilor Comunităților Europene sau regimului aplicabil agenților Comunităților Europene;
persoanelor detașate de Statele membre sau de orice entitate publică sau privată de pe lângă Comunitățile Europene, care exercită funcții asemănătoare acelora a funcționarilor sau agenților Comunităților Europene;
membrilor și angajaților entităților înființate pe baza Tratatelor constitutive ale Comunităților Europene;
acelora care, în cadrul altor State membre ale Uniunii Europene, ocupă funcții sau desfășoară activități asemănătoare acelora a funcționarilor publici și a persoanelor însărcinate cu un serviciu public.
judecătorilor, procurorilor, procurorilor adjuncți, funcționarilor și altor agenți ai Curții penale internaționale, persoanelor detașate de statele părți ale Tratatului constitutiv al Curții penale internaționale, care exercită funcții asemănătoare acelora ale funcționarilor sau agenților Curții, membrilor și altor angajați ai entităților înființate în baza Tratatului constitutiv al Curții penale internaționale.
Persoanele menționate mai sus sunt asimilate funcționarilor publici, ori de câte ori exercită funcții asemănătoare, și însărcinaților cu un serviciu public, în alte cazuri.
c) Corupția în acte judiciare. Art. 319-ter C. pen. italian, astfel cum a fot modificat prin Legea anticorupție nr. 190/2012, prevede că, dacă faptele prevăzute în art. 318 și art. 319 C. pen. italian sunt comise pentru a favoriza sau vătăma o parte într-un proces civil, penal sau administrativ, urmează a se aplica pedeapsa închisorii de la 4 la 10 ani.
Corupția activă (în reglementarea noastră –darea de mită)
Potrivit art. 321 C. pen. italian, pedepsele stabilite în primul alineat al art. 318, art. 319, art. 319-bis, art. 319-ter și în art. 320, cu referire la ipotezele menționate din art. 318 și art. 319 C. pen. italian, se aplică și persoanei care dă sau promite funcționarului public sau persoanei însărcinate cu un serviciu public bani sau alte utilități.
Cu privire la dispozițiile art. 318, art. 319, art. 319-bis, 319-ter și art. 320 C. pen. italian, facem trimitere la explicațiile de mai sus.
Fapta corupătorului poate fi atât proprie, cât și improprie, în funcție de încadrarea pe care o primește fapta funcționarului public (sau a însărcinatului cu un serviciu public).
Potrivit art. 322-bis C. pen. italian, astfel cum a fost modificat prin Legea anticorupție nr. 190/2012 și Legea nr. 237/2012, dispozițiile art. 321 C. pen. italian se aplică și în cazul în care banii sau alte utilități au fost date sau promise:
1) membrilor Comisiei Comunităților Europene, ale Parlamentului European, ale Curții de Justiție și ale Curții de Conturi a Comunităților Europene;
2) funcționarilor și agenților angajați cu contract conform statutului funcționarilor Comunităților Europene sau regimului aplicabil agenților Comunităților Europene;
3) persoanelor detașate de Statele membre sau de orice entitate publică sau privată de pe lângă Comunitățile Europene, care exercită funcții asemănătoare acelora a funcționarilor sau agenților Comunităților Europene;
4) membrilor și angajaților entităților înființate pe baza Tratatelor constitutive ale Comunităților Europene;
5) acelora care, în cadrul altor State membre ale Uniunii Europene, ocupă funcții sau desfășoară activități asemănătoare acelora a funcționarilor publici și a persoanelor însărcinate cu un serviciu public.
6) judecătorilor, procurorilor, procurorilor adjuncți, funcționarilor și altor agenți ai Curții penale internaționale, persoanelor detașate de statele părți ale Tratatului constitutiv al Curții penale internaționale, care exercită funcții asemănătoare acelora ale funcționarilor sau agenților Curții, membrilor și altor angajați ai entităților înființate în baza Tratatului constitutiv al Curții penale internaționale.
Persoanele menționate mai sus sunt asimilate funcționarilor publici, ori de câte ori exercită funcții asemănătoare, și însărcinaților cu un serviciu public, în alte cazuri.
De asemenea, potrivit art. 322-bis alin. (2) pct. 2) C. pen. italian, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 116/2009, dispozițiile art. 321 C. pen. italian se aplică și în cazul în care banii sau alte utilități au fost date sau promise unei persoane care exercită funcții sau activități corespunzătoare acelora a funcționarilor publici sau însărcinaților cu un serviciu public, din cadrul altor state străine sau organizații publice internaționale, ori de câte ori fapta a fost comisă pentru a procura pentru sine sau pentru altul un avantaj necuvenit în cadrul operațiunilor economice internaționale sau în scopul de a obține sau menține o activitate economică financiară.
Instigarea la corupție
Din dispozițiile art. 322 alin. (1) C. pen. italian, astfel cum a fost modificat prin Legea anticorupție nr. 190/2012, rezultă că oricine oferă sau promite bani sau alte utilități nedatorate unui funcționar public sau persoanei însărcinate cu un serviciu public, în legătură cu exercițiul funcțiunii sale sau al puterilor sale, este sancționat, ori de câte ori oferta sau promisiunea nu a fost acceptată, cu pedeapsa prevăzută în primul alineat al art. 318 C. pen. italian, redusă cu o treime.
În conformitate cu alin. (2) al art. 322 C. pen. italian, dacă oferta sau promisiunea este făcută pentru a îndemna un funcționar public sau o persoană însărcinată cu un serviciu public să omită sau să întârzie un act al funcțiunii sale sau să facă un act contrar îndatoririlor sale, făptuitorul este sancționat, ori de câte ori oferta sau promisiunea nu a fost acceptată, cu pedeapsa prevăzută în art. 319 C. pen. italian, redusă cu o treime.
În alin. (3) al art. 322 C. pen. italian, astfel cum a fost modificat prin Legea anticorupție nr. 190/2012, este arătat faptul că pedeapsa prevăzută în primul alineat al art. 322 C. pen. italian se aplică și funcționarului public sau persoanei însărcinate cu un serviciu public care solicită o promisiune sau dare da bani sau alte utilități în legătură cu exercițiul funcțiunii sale sau al puterilor sale.
În alin. (4) al art. 322 C.pen. italian se poate observa că pedeaspsa ce este prevăzută în al doilea alineat al art. 322 C. pen. italian se aplică și funcționarului public sau persoanei însărcinate cu un serviciu public care solicită o promisiune sau dare de bani sau alte utilități din partea unui particular în scopul menționat în art. 319 C.pen. italian.
Secțiunea II
Codul penal francez
Cartea a IV-a a Codului cuprinde Titlul III, “Atingerile aduse autorității statului”. În cadrul acestui titlu există Capitolul II, care conține “Infracțiunile care aduc atingere administrației publice, comise de persoanele care exercită o funcție publică” (art. 432-1 până la art. 432-17 inclusiv), Capitolul III, care conține “Infracțiunile care aduc atingere administrației publice, comise de particulari” (art. 433-1 până la art. 433-25 inclusiv), Capitolul IV, care cuprinde “Infracțiunile care aduc atingere justiției”, precum și capitolul V, care cuprinde “Infracțiunile care aduc atingere Administrației publice și justiției Comunităților Europene, ale statelor membre ale Uniunii Europene, ale altor state străine și ale altor organizații internaționale publice”.
Corupția activă. Corupția activă comisă de către particulari
Este incriminată de în Codul penal francez, în art. 433-1 alin. (1) pct. 10 și alin. (2), modificate prin Legile nr. 2011-525 din 17 mai 2011 și nr. 2012-1117 din 6 decembrie 2013, Secțiunea I, “Corupția activă și traficul de influență comis de către particulari”, Capitolul III “Infracțiunile care aduc atingere administrației publice, comise de către particulari”.
Infracțiunea constă în fapta unei persoane de a propune, fără drept, în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau orice alt avantaj unei persoane învestite cu o autoritate publică, însărcinată cu o misiune publică sau învestită printr-un mandat electiv public, pentru sine sau pentru altul, pentru ca ea să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească ori pentru că ea a îndeplinit sau s-a abținut să îndeplinească un act al funcțiunii sale, al misiunii sale sau al mandatului său ori facilitate prin funcția sa, misiunea sa sau mandatul său.
Sancțiunea constă în 10 ani închisoare și 1.000.000 euro amendă; amenda poate fi majorată până la dublul produsului infracțiunii.
Cu aceeași pedeapsă este sancționată și fapta de a ceda unei persoane învestite cu o autoritate publică, însărcinată cu o misiune publică sau învestită printr-un mandat electiv public, care solicită, fără drept, în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau orice alt avantaj, pentru sine sau pentru altul, pentru a îndeplini sau după ce a îndeplinit, pentru a se abține sau după ce s-a abținut să îndeplinească un act dintre cele menționate anterior.
Mai mult decât atât, art. 433-22 și 433-23 C. pen. francez prevăd o serie de pedepse complementare ce i se pot aplica făptuitorului.
Corupția activă comisă de către persoanele morale(juridice)
Potrivit art. 121-2 alin. (1) C. pen. francez, toate persoanele morale răspund penal, cu excepția statului.
Corupția activă comisă în legătură cu funcționarii străini
Legiuitorul francez, integrând în dreptul intern Convenția privind lupta contra corupției ce implică funcționarii Comunităților Europene sau funcționarii statelor membre ale Uniunii Europene (încheiată la Bruxelles la 26 mai 1997) și Convenția privind lupta contra corupției ce implică agenții publici străini în tranzacțiile comerciale internaționale (semnată la Paris la 17 decembrie 1997), prin Legea nr. 595/2000, a introdus, în cadrul Titlului III al Cărții a IV-a din Codul penal, un nou capitol, Capitolul V, intitulat “Infracțiunile care aduc atingere Administrației publice și justiției Comunităților Europene, ale statelor membre ale Uniunii Europene, ale altor state străine și ale altor organizații internaționale publice”.
Infracțiunile care aduc atingere administrației publice sunt prevăzute în secțiunea I, iar Infracțiunile care aduc atingere justiției, în secțiunea II.
Secțiunea I cuprinde corupția pasivă și traficul pasiv de influență, dar și corupția activă și traficul activ de influență. Corupția activă este incriminată în art. 435-3 C. pen. francez, modificat prin Legile nr. 2011-525 din 17 mai 2011 și nr. 2013-1117 din 6 decembrie 2013 și constă în fapta de a propune, fără drept, în orice moment, direct sau indirect, unei persoane învestite cu o autoritate publică, însărcinată cu o misiune publică sau învestită printr-un mandat electiv public într-un stat străin sau în cadrul unei organizații internaționale publice, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau orice alt avantaj pentru sine sau pentru altul, pentru ca ea să îndeplinească sau să se abțină să îndeplinească ori pentru că ea a îndeplinit sau s-a abținut să îndeplinească un act al funcțiunii sale, al misiunii sale sau al mandatului său ori facilitate prin funcția sa, misiunea sa sau mandatul său.
Fapta se sancționează cu pedeapsa închisorii de 10 ani și 1.000.000 euro amendă, care poate fi majorată până la dublul produsului infracțiunii.
Cu aceeași pedeapsă se sancționează și fapta de a ceda unei persoane menționate anterior, care solicită, fără drept, în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau orice alt avantaj, pentru sine sau pentru altul, pentru a îndeplini, sau după ce a îndeplinit, pentru a se abține sau după ce s-a abținut să îndeplinească un act dintre cele menționate anterior.
În cadrul infracțiunilor din Secțiunea II se numără corupția pasivă și traficul pasiv de influență, precum și corupția activă și traficul activ de influență.
Corupția activă este incriminată în art. 435-9 C. pen. francez, modificat prin Legile nr. 2011-525 din 17 mai 2011 și nr. 2013-1117 din 6 decembrie 2013, constând în fapta de a propune, fără drept, în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau orice alt avantaj, pentru sine sau pentru altul, pentru a îndeplini, sau după ce a îndeplinit, pentru a se abține sau după ce s-a abținut să îndeplinească un act al funcțiunii sale ori facilitat prin funcția sa.
Fapta trebuie să fie comisă de:
orice persoană care exercită o funcție jurisdicțională într-un stat străin sau în cadrul ori pe lângă o curte internațională;
orice funcționar de la grefa unei jurisdicții străine sau a unei curți internaționale;
orice expert desemnat de o asemenea jurisdicție sau de o asemenea curte ori de părți;
orice persoană însărcinată cu o misiune de conciliere sau de mediere de o asemenea jurisdicție sau de o asemenea curte;
orice arbitru care exercită misiunea sub imperiul dreptului unui stat străin sau arbitrajului. Sancțiunea constă în 10 ani închisoare și 1.000.000 euro amendă. Amenda se poate majora până la dublul produsului infracțiunii.
Cu aceeași pedeapsă este sancționată și fapta de a ceda unei persoane menționate anterior, care solicită, fără drept, în orice moment, direct sau indirect, oferte, promisiuni, donații, cadouri sau orice alt avantaj, pentru sine sau pentru altul, pentru a îndeplini, sau după ce a îndeplinit, pentru a se abține sau după ce s-a abținut să îndeplinească un act al funcțiunii sale sau facilitat prin funcția sa.
Secțiunea III
Codul penal spaniol
În Codul penal spaniol, Titlul XIX este consacrat „Delictelor contra Administrației Publice”. Capitolul I din acest titlu cuprinde „Delictele de încălcare a atribuțiilor de serviciu de către funcționarii publici, precum și alte conduite ilicite” (art. 404-406); Capitolul II este dedicat „Delictelor de abandonare a funcției și de neglijare a datoriei de urmărire a delictelor” (art. 407-409); Capitolul III este consacrat „Delictelor de nesupunere și refuzare a ajutorului” (art. 410-412); Capitolul IV conține „Delictele de neloialitate în custodia documentelor și violarea secretului” (art. 413-418); Capitolul V cuprinde „Delictul de trafic de influență” (art. 428-430); Capitolul VII cuprinde „Delapidarea” (art. 432-435); Capitolul VIII se referă la „Delictele de fraude și de impozitare ilegală” (art. 436-438); Capitolul IX conține „Delictele de tratative și activități interzise funcționarilor publici, precum și de abuz în exercitarea funcției” (art. 439-444); Capitolul X conține „Dispoziții comune” (art. 445).
În Capitolul V (art. 419-427), Titlul XIX, intitulat “Delicte contra Administrației publice”, este incriminată mituirea, în variantele sale pasivă și activă, după cum se referă la conduita funcționarului sau a particularului.
Mituirea activă
Potrivit art. 424 C. pen. Spaniol, astfel cum a fost modificat prin Legile nr. 5/2012 și nr. 1/2015, particularul care oferă sau înmânează un dar sau o retribuție de orice fel unei autorități, funcționar public sau unei persoane care contribuie la exercițiul funcției publice pentru a realiza un act contrar îndatoririlor sale inerente sau un act propriu acestor îndatoriri ori pentru a nu-l realiza sau pentru a-l întârzia nejustificat ori în considerarea ocupației sau funcției va fi sancționat în cazurile respective cu aceleași pedepse ale închisorii și amenzii care le revin autorității, funcționarului sau persoanei corupte.
Când un particular înmânează un dar sau o retribuție luând în seamă solicitarea autorității, a funcționarului public sau a persoanei care contribuie la exercițiul funcției publice, i se vor impune aceleași pedepse ale închisorii și amenzii cărora le corespund.
Dacă procedura urmărită sau pretinsă de la autoritate sau funcționar este o procedură de contractare, subvenționare sau de licitare convocată de autorități sau entități publice, se va impune în mod special societății, asociației sau organizației pe care o reprezintă particularul pedeapsa incapacității de a obține subvenții sau ajutoare publice, prin contractare cu indivizi, organisme sau entități care fac parte din sectorul public și prin obținerea de beneficii sau stimulente fiscal ori de siguranță socială pe o durată de la 5 la 10 ani.
Când mituirea se face într-o cauză criminală în favoarea acuzatului din partea soțului sau a altei persoane de care este legat printr-o relație analoagă de afecțiune ori din partea unei ascendent, descendent sau frate ori soră, prin naturalețe, prin adopție sau prin afinitate în același grad, mituitorul va fi pedepsit cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la un an (art. 425).
Potrivit art. 426 C. pen. spaniol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 5/2010, este scutit de pedeapsă pentru delictul de mituire particularul care, consimțind ocazional la solicitarea de dar sau cadou făcută de autoritate sau de funcționarul public, denunță fapta autorității care are competența de a efectua cercetări, înainte de deschiderea procedurii, cu condiția să nu fi trecut mai mult de 2 luni de la data comiterii faptei.
Mituirea comisă de către sau în legătură cu funcționarii Uniunii Europene ori funcționarii statelor membre ale Uniunii sau ai altui alt stat străin ori al unei organizații publice internaționale. În art. 427 C. pen. spaniel, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2015, se prevede că dispozițiile art. 419-426 se vor aplica în mod corespunzător și atunci când faptele vor fi imputate sau sunt în legătură cu:
orice persoană care deține o funcție sau însărcinare legislativă, administrativă sau judiciară într-o țară din Uniunea Europeană sau în orice altă țară străină, fie prin numire, fie prin alegere;
orice persoană care exercită o funcție publică pentru o țară a Uniunii Europene sau pentru orice altă țară străină, inclusive un organism public sau o agenție publică, pentru Uniunea Europeană sau pentru altă organizație publică internațională;
orice funcționar sau agent al Uniunii Europene sau al unei organizații publice internațional.
În art. 427 bis este prevăzută mituirea comisă de către persoanele juridice și limitele de pedeapsă ale acesteia.
Secțiunea IV
Codul penal german
În Codul penal german, în Capitolul 30, intitulat „Infracțiuni de serviciu”, sunt prevăzute mai multe infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, și anume: primirea de foloase necuvenite, corupția sau luare de mită, darea de foloase necuvenite, darea de mită, neglijența în serviciu, răsplata acordată judecătorilor de arbitraj, încălcarea legii, purtarea abuzivă, cercetarea abuzivă, urmărirea penală a unei persoane nevinovate, executarea pedepsei impuse unei persoane nevinovate, certificarea falsă, majorarea ilegală a taxelor, majorarea și reținerea ilegală a unor sume de bani,abuzul de încredere în timpul unei delapidări în interes de serviciu, divulgarea secretului de serviciu, interdicția de a face afirmații publice cu privire la dezbaterile judiciare, divulgarea secretului privind situația financiară, trădarea părților de către avocați, instigarea unui subordonat la comiterea unei infracțiuni.
În art. 334 C. pen. german, găsim incriminată infracțiunea de dare de mită:
„(1)Instanța aplică pedeapsa cu închisoarea între 3 luni și 5 ani persoanei care oferă, promite sau dă unui funcționar public, unui însărcinat special al serviciului public sau unui militar al armatei federale un folos, pentru acesta sau pentru un altul, drept contraprestație pentru un act pa care acesta l-a îndeplinit sau îl va îndeplini în virtutea funcției sale și pentru care își încalcă sau și-ar încălca atribuțiile de serviciu. În cazurile mai puțin grave, se aplică pedeapsa cu închisoarea de până la 2 ani sau o amendă.
(2)Dacă o persoană oferă, promite sau dă unui judecător sau unui judecător de arbitraj un folos, pentru acesta sau pentru altul, drept contraprestație pentru un act judiciar:
1. pe care acesta l-a îndeplinit și pentru care acesta și-a încălcat atribuțiile judiciare, sau
2. pe care îl va îndeplini și pentru care și-ar putea încălca atribuțiile judiciare, se pedepsește cu închisoare între 3 luni și 5 ani, în cazurile prevăzute la pct. 1, și cu închisoare între 6 luni și 5 ani, în cazurile prevăzute la pct. 2. Se pedepsește și tentativa.
(3)În cazul în care făptuitorul oferă, promite sau dă un folos drept contraprestație pentru un act viitor, se aplică dispozițiile alin. (1) și (2), dacă acesta încearcă să îl convingă pe celălalt făptuitor:
1. să-și încalce atribuțiile de serviciu, sau
2. dacă celălalt făptuitor are o marjă de decizie, foloasele să îi influențeze decizia.”
Potrivit art. 335 alin. (1) C.pen. german, în cazurile deosebit de grave, se aplică pedeapsa cu închisoarea între un an și 10 ani pentru infracțiunea prevăzută în art. 334 alin. (1) și (2), coroborat și cu alin. (3).
În general, un caz deosebit de grav există atunci când:
Folosul respective are o valoare însemnată;
Făptuitorul pretinde sau acceptă în mod repetat foloase drept contraprestație pentru un act pe care îl va îndeplini în virtutea funcției sale în viitor, sau
Făptuitorul acționează în mod profesionist sau în calitate de membru al unei asocieri care s-a constituit în scopul comiterii unor astfel de infracțiuni [art. 335 alin. (2) C.pen.german].
În dreptul penal german este incriminată și fapta de dare de mită în activitatea comercială, ce reprezintă fapta aceluia care, în activitatea sa comercială, oferă, promite sau dă foloase unui angajat sau agent comercial, pentru sine sau pentru altul, foloase reprezentând contraprestația pentru favorizare la procurarea de mărfuri ori servicii comerciale prin concurență neloială, se pedepsește cu închisoare până la 3 ani sau cu amendă penală (alin. (2)]. Acest text legal este aplicabil și în cazul activităților comerciale internaționale [alin. (3)].
Potrivit art. 300 C. pen. german, în cazurile deosebit de grave, fapta de dare de mită în activitatea comercială se sancționează cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 5 ani.
Un caz deosebit de grav este atunci când:
1. folosul respectiv are valoare însemnată, sau
2. făptuitorul acționează în mod profesionist sau în calitate de membru al unei asocieri care s-a constituit în scopul comiterii unor astfel de infracțiuni.
De asemenea, mai găsim incriminată în dreptul penal german și o altă faptă de corupție, respectiv darea de foloase necuvenite. Aceasta constă în fapta aceluia care, pentru sine sau pentru altul, oferă, promite sau dă foloase unui funcționar public, unui însărcinat special al serviciului public sau unui militar al armatei federele, în legătură cu îndeplinirea de acte privitoare la îndatoririle sale de serviciu. Sancțiunea aplicată este închisoarea până la 3 ani sau amendă [art. 333 alin. (1) C. pen. german].
Infracțiunea mai constă și în fapta aceluia care, pentru sine sau pentru altul, oferă, promite sau dă foloase unui judecător sau unui judecător de arbitraj, drept contraprestație pentru un act judiciar pe care l-a îndeplinit sau îl va îndeplini; în acest caz, fapta se pedepsește cu închisoarea până la 5 ani sau cu amendă [art. 333 alin. (2) C. pen. german]. Fapta nu se pedepsește potrivit alin. 1, dacă autoritatea competentă a aprobat anterior primirea folosului de către cel ce îl primește ori autoritatea o aprobă ca urmare a denunțului făcut imediat de cel ce primește folosul [ art. 333 alin. (3) C. pen. german].
Capitolul V
Concluzii
Într-o ultimă perioadă am asistat la o creștere substanțială a fenomenului infracțional în ceea ce privește corupția.
Zilnic, fie în presă sau la televiziune, precum și în alte surse, găsim date publicității diverse fapte de corupție. Pornind de la cei ce ocupă funcții înalte, cum ar fi miniștri, deputați, magistrați, până la funcționarii publici ale căror salarii sunt mai reduse, a fost întâlnită tendința de a comite infracțiuni de corupție, scopul fiind obținerea de foloase suplimentare. Aceasta este și una dintre cele mai importante caracteristici ale fenomenului de corupție și anume dimensiunea politică, includerea în sfera de cuprindere a înalților demnitari ai statului, a liderilor politici, membrilor partidelor de guvernământ.
Corupția reprezintă o amenințare pentru statul democratic, o subminare a principiilor de bună administrare, echitate și justiție socială.
De asemenea, pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și bazele morale ale societății, împiedicând și dezvoltarea pe plan economic. Paradoxal, corupția are ca efect nu numai sărăcirea celor cu nivel de trai modest, ci și îmbogățirea celor cu nivel de trai ridicat. Cu cât anumite persoane se îmbogățesc prin intermediul corupției, cu atât mai mulți ceilalți cetățeni vor avea un nivel de trai mai scăzut.
Corupția este un fenomen care îndepărtează investitorii străini și prăbușește încrederea în instituțiile statului și autoritățile publice, astfel îngrijorând atât guvernele cât și opinia publică din întreaga lume.
Deoarece problemele corupției preocupă societatea de mai mult timp, s-a încercat adoptarea unor metode pentru ca acest fenomen să fie stopat.
Cu toate că România incriminase aceste fapte, tranziția către o economie de piață, avansarea procesului de privatizare au imprimat fenomenului de corupție particularități și caractere distincte. Pe fondul unei legislații lacunare și în permanentă schimbare în domeniul privatizării, al pieței de capital, al sistemului bancar și al asigurărilor, a fost adoptată Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, menită să incrimineze faptele de corupție într-o accepțiune modernă.
Astfel, au fost incriminate noi infracțiuni care au legătură directă cu faptele de corupție sau fapte conexe unor infracțiuni de corupție.
Politica legislativă a fost completată prin H.G. nr. 1065/2001 privind aprobarea Programului național de prevenire a corupției și a Planului național de acțiune împotriva corupției și prin strategiile de luptă împotriva corupției.
Corupția poate fi eradicată atât prin investigarea și combaterea acesteia, cât și prin prevenirea fenomenului.
Legiuitorul român a reglementat în noul Cod de procedură penală unele tehnici de investigare a infracțiunilor de corupție, cum ar fi: interceptarea comunicațiilor sau a oricărui tip de comunicare la distanță, supravegherea operativă, accesul la un sistem informatic, localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, utilizarea investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor etc.
Un rol deosebit de important în probarea infracțiunilor de corupție îl are și „flagrantul delict”, precum și tactica anchetei. La audierea făptuitorilor, suspecților sau inculpaților, anchetatorul trebuie să apeleze la toate regulile tactice evidențiate de criminalistică: audierea repetată, audierea separată, audierea încrucișată, audierea sistematică etc.
Propuneri de lege ferenda
Una dintre modalitățile de prevenire a fenomenului, ar fi sancționarea faptelor de corupție cu pedepse mai mari. Deși, în actuala reglementare, legiuitorul a agravat regimul sancționator al mituitorului, consider, că pentru a descuraja, încă de la început, săvârșirea unei viitoare infracțiuni, pedepsele aplicate ar putea fi mai severe.
Tot în susținerea aceluiași scop, legiuitorul ar putea să prevadă și restituirea bunurilor date înainte de a depune denunțul la organul de urmărire penală, chiar dacă mituitorul beneficiază de cauza de nepedepsire. Astfel, se va încuraja denunțarea faptei.
La fel ca în toate celelalte societăți, și în România, corupția este un fenomen social pentru că nivelul de trai este inegal, iar egalitatea șanselor este în mai multe cazuri inexistentă.
Orice disfuncționalitate a sistemului social este sursă de corupție, indivizii fiind tentați, chiar instinctual, să depășească orice problemă cu care se confruntă, iar unul dintre mijloacele prin care dificultățile pot fi depășite este accesul ilegal la favoruri din partea funcționarilor coruptibili.
Astfel, consider a fi necesară adoptarea unor măsuri severe pentru a putea combate un fenomen atât de complex și care are o existență atât de îndelungată.
Bibliografie
George Antoniu, Observații cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (II), în RDP nr. 1/2008.
George Antoniu, Ștefan Daneș, Marian Popa, Codul penal pe înțelesul tuturor, ed. a VII-a, Ed. Juridică, București, 2002.
George Antoniu, Tudorel Toader, Explicațiile Noului Cod penal, Vol. IV, Ed. Universul Juridic, București, 2016.
George Antoniu, Practică judiciară penală, Vol. I, Ed. Academiei, București, 1998.
George Antoniu, Practică judiciară penală, Vol. III, Partea Specială, Ed. Academiei Române, București, 1992.
Francesco Antolisei, Manuale di diritto penale. Parte speciale – II, Dott. A. Giuffre Editore, S.P.A. Milano, 2008.
Alexandru Boroi, Norel Neagu, Armonizarea Legislației Române cu legislația comunitară în materie de corupție, în Dreptul nr. 4/2003.
Alexandru Boroi, Drept penal. Partea Specială, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2014.
Alexandru Boroi, Ion Rusu, Angelica Daniela Chirilă, Gina Lavioara Goga, Ana-Alina Ionescu-Dumitrache, Minodora-Ioana Balan-Rusu, Practică judiciară în materie penală. Drept Penal, Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Dan Banciu, Sociologie juridică, Ed. Hyperion XXI, București, 1995.
Berthold Braunstein, Drept penal al R.P.R. Partea Specială (partea a II-a), Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1960.
I. Buracu, Legislația penală anticorupție și integritatea europeană, Teză de doctorat, București, 2008.
Bernard Dandine, De la represion du trafic d’influence on droit francaise actuel, Toulouse, 1935.
Horia Diaconescu, Infracțiunile de corupție și cele asimilate sau în legătură cu acestea, Ed. All Beck, București, 2004.
Vasile Dobrinoiu, Corupția în dreptul penal român, Ed. Atlas Lex, București, 1995.
Vasile Dobrinoiu, Drept penal. Partea Specială, Vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 2000.
Vasile Dobrinoiu, Mihai-Adrian Hotca, Norel Neagu, Marius Murea, Costel Cășuneanu, Legea nr.78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Ed. Wolters Kluwer.
Vasile Dobrinoiu, Mihai-Adrian Hotca, Mirela Gorunescu, Maxim Dobrinoiu, Ilie Pașcu, Ioan Chiș, Costică Păun, Norel Neagu, Mircea Constantin Sinescu, Noul Cod penal comentat, Partea specială, ed. a II-a revizuită și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea Specială, Ed. Universul Juridic, București, 2014.
Vintilă Dongoroz, Drept penal, 1939.
Vintilă Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Vol. I, Ed. Academiei, București, 1969.
Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca, Drept penal. Partea specială. Prezentare comparativă a noului Cod penal și a Codului penal din 1968, Vol. II, Ed. Universul Juridic, București, 2013.
Constantin Duvac, Conceptul de ”funcționar” public în lumina noului Cod penal, în Dreptul nr. 1/2011.
Romeo Glodeanu, Luarea și darea de mită, Ed. Hamangiu, 2009.
Dorinica Ioan, Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu (coordonatori), Corupția în România. Realitate și percepție socială, Ed. Lumina Lex, București, 2005.
Gheorghe Ivan, Complicitatea la infracțiunile bilaterale, R.D.P. nr. 1/2001.
Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea Specială, Ed. C.H. Beck, 2015.
Michael Johston, Corupția și formele sale. Bogăție, putere și democrație, Ed. Polirom, Iași, 2007.
Siegfried Kahane, Explicații preliminare (Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul), în Vintilă Dongoroz și colaboratorii, Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea Specială, Vol. IV, ed. a 2-a, Ed. Academiei Române și All Beck, București, 2003.
Dan Lupașcu (coordonator), Curtea de Apel București, Practică judiciară penală 2001-2002, Ed. Brilliance, Colecția LEX EXPERT.
Mihai Maxim, Regimul economic al dominației otomane în Moldova și Țara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Revista de istorie nr. 9/1979.
Theodor Mrejeru, Dumitru Petre Andrei Florescu, Dan Safta, Marieta Safta, Infracțiunile de corupție, aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București, 2000.
Dorin Octavian, Propunere de lege ferenda privind sancționarea infracțiunilor de serviciu și în legătură cu serviciul, în RRD nr. 11/1981.
Viorel Pașca, Funcționarul public (comentariu), în George Antoniu și colectiv, Noul Cod Penal. Comentariu pe articole, Vol. II, art. 57-171, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
D. Pavel, Probleme ale participației penale, în R.R.D. nr. 4/1978.
V. Rămureanu, Poziția juiică a intermediarului în infracțiunea de luare și dare de mită, în J.N. nr. 3/1961.
V. Sopon, Notă. Dare de mită. Mituitor care denunță fapta. Restituirea a ceea ce a dat ca mită (T. Jud. Brașov, dec. pen. nr. 198/1988), în R.R.D. nr. 8/1989.
O.A.Stoica, Drept penal. Partea Specială, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1976.
Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Anda Crișu-Ciocîntă, Mihai Dunea, Ruxandra Răducanu, Sebastian Rădulețu, Noul Cod penal, Ed. Hamangiu, 2014.
Mihail Udroiu, Drept Penal. Partea Specială, ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2015.
Legislație
Codul penal
Codul penal francez
Codul penal german
Codul penal italian
Codul penal spaniol
Noul Cod penal
Noul Cod de procedură penal
Conseil de l’Europe – Programme d’action contre la Corruption adopte par le Comite de Ministers – Strasbourg, 1996.
Convenția penală privind corupția, ratificată prin Legea nr. 27/2002, publicată în M. Of. Nr. 65 din 30 ianuarie 2002
Decizia-cadru nr. 2003/568/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind combaterea corupției în sectorul privat, publicată în JOUE seria L nr. 192 din 31 iulie 2003.
Hotărârea Guvernului Nr. 1944/2004 pentru aprobarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 (Monitorul Oficial Nr. 1199 din 15 decembrie 2004).
Hotărârea Guvernului Nr. 231/2005 privind adoptarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 și a Planului de acțiune pentru implementarea Strategiei naționale anticorupție pe perioada 2005-2007 (Monitorul Oficial Nr. 272 din 1 aprilie 2005).
Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial Nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 27/2000 pentru ratificarea Convenției penale privind corupția, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, publicată în Monitorul Oficial Nr.65 din 30 ianuarie 2002.
Legea nr. 260/2004 pentru ratificarea Protocolului adițional la Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, adoptat la Strasbourg la 15 mai 2003, publicată în Monitorul Oficial Nr. 612 din 7 iulie 2004.
Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial Nr. 877 din 28 decembrie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată în Monitorul Oficial Nr. 365 din 29 mai 2007, cu modificările și completările uterioare.
Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ce regii autonome și societăți comerciale, publicată în Monitorul Oficial Nr. 98 din 8 august 1990, cu modificările și completările ulterioare.
Legea nr. 286/2009, publicată în Monitorul Oficial Nr. 510 din 24 iulie 2009, Noul Cod penal, cu modificările și completările ulterioare.
Monitorul Oficial Nr. 728 din 15 noiembrie 2001.
Practică judiciară
Curtea de Apel Brașov, decizia penală nr. 6/A/1996, în Theodor Mrejeru, Dumitru Petre Andrei Florescu, Dan Safta, Marieta Safta, Infracțiunile de corupție, aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București, 2000, p.203.
Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 1814/1999, în Theodor Mrejeru, Dumitru Petre Andrei Florescu, Dan Safta, Marieta Safta, Infracțiunile de corupție, aspecte teoretice și practice, Ed. All Beck, București, 2000, p.204.
Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, decizia nr. 129/1994, în R.D.P. nr. 2/1995, p. 143.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, decizia nr. 357/2005, www.ctce.ro.
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 400/1998.
Curtea Supremă de Justiție, Secția penală, decizia nr. 3850/2003, www.ctce.ro.
Tribunalul Suprem, col. pen., decizia nr. 1224/1955, în Culegere de decizii pe anul 1955, vol. III, p. 82.
Curtea Supremă de Justiție, Șecția penală, decizia nr. 3850/2003, www.ctce.ro.
Înalta Curte de Casație și Justiție, Șecția penală, decizia nr. 1863 din 11 mai 2010, www.idrept.ro.
Curtea de Apel București, Secția a II-a penală, decizia nr. 66/A/1997.
Tribunalul Judecătoriei Mureș, Secția penală, decizia nr. 169/1968, în R.R.D. nr. 2/1969, p.174.
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 417/1970, în R.R.D. nr. 4/ 1971, p. 138.
Tribunalul Suprem, Secția penală, decizia nr. 3924/1972, în R.R.D. nr. 3/ 1973, p. 161.
Curtea de Casație, 14-4-1983, nr. 3007.
Diverse
Academia Română, Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), ed. a 2-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 1998.
Dicționarul general al limbii române, Vol. I, Ed. Enciclopedică București, 1992.
Micul dicționar academic, Vol. I, Academia Română, Institutul de lingvistică Iorgu Iordan, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2002.
Dicționarul limbii române modern, Ed. Academiei, București, 1958.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Coruptia Si Darea de Mita (ID: 113028)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.