Coruptia Definitie Si Forme
CUPRINS
CAPITOLUL I. CORUPȚIA – DEFINIȚIE ȘI FORME3
A. Definiția corupției
1. Corupția – concept politologic
2. Corupția – concept sociologic
3. Corupția – concept juridic
4. Corupția – concept criminologic
B. Forme ale corupției
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNILE DE CORUPȚIE ÎN DREPTUL PENAL
A. Luarea de Mită
B. Darea de mită
c. Traficul de influență
D. CUMPARAREA DE INFLUENTA
E. Legea Nr. 78/2000
1. Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție
2. Infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție
3.Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene
CAPITOLUL III. PROCEDURA DE URMĂRIRE ȘI JUDECARE A INFRACȚIUNILOR DE CORUPȚIE
A. Considerații generale
B. Persoanele cărora li se pot aplica măsuri de prevenire,
descoperire și sancționare a faptelor de CORUPȚIE
C. Infracțiunile supuse procedurii speciale
D. Urmărirea penală a faptelor de corupție
1. Direcția Națională Anticorupție
a) Prezentare generală a instituției
b) Organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție
c) Competența Direcției Naționale Anticorupție
2. Efectuarea urmăririi penale în cazul faptelor de corupție
3. Judecarea infracțiunilor de corupție
CAPITOLUL IV. Corupția în ansamblul crimei organizate
A. GENERALITĂȚI
B. Caracteristici comune ale fenomenelor corupției și criminalității organizate
1. Asemănări ce țin de esența fenomenelor
2. Sfera de manifestare, formele și evoluția fenomenelor corupției și criminalității
organizate
3. Indici de percepție a corupției
C. DEOSEBIRI ÎNTRE FENOMENELE CORUPȚIEI ȘI CRIMINALITĂȚII ORGANIZATE
CAPITOLUL V. CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL I.
CORUPȚIA – DEFINIȚIE ȘI FORME
Istoric vorbind, corupția poate fi considerată cea mai veche formă de criminalitate care a însoțit dezvoltarea societății umane până în prezent și probabil mult timp de aici înainte. Fenomenul corupției s-a născut odată cu omul, rădăcinile sale sunt străvechi și de aceea cu atât mai dificil de distrus, societatea „democratică” încurajând/tolerând sindroamele corupției pentru a accede la bogăție și putere.
Până nu demult, puțini decidenți politici și savanți erau interesați de problema corupției. Indiferent care au fost cauzele acestei lungi perioade sterile – dovezile sistematice insuficiente, dorința de a evita impresia de naivitate, interesele anumitor instituții sau doar o sinceră reticență față de aventurarea într-un domeniu cu multe povești și personaje pline de culoare, dar aparent lipsite de interes teoretic -, spre sfârșitul anilor ’80 fenomenul corupției reintra în zona de interes. De-a lungul anilor care au urmat, acesta a devenit în mod clar un “subiect fierbinte”, atrăgând atenția guvernelor, agențiilor internaționale de ajutorare și de credit, lumii afacerilor și unui număr din ce în ce mai mare de oameni de știință din diverse domenii.
Douăzeci de ani de liberalizare a politicii și a pieței, precum și de circulație din ce în ce mai rapidă a oamenilor, a capitalului și a informației de la o regiune la alta și pe tot cuprinsul globului au schimbat societățile din întreaga lume – sub multe aspecte, în bine.
Însă aceste evoluții au fost însoțite de noi temeri legate de corupție. Ocaziile de a face avere și de a dobândi putere s-au înmulțit, dar, odată cu ele, au apărut și noi modalități de a utiliza aceste privilegii și de a obține avantaje ilicite datorită lor, precum și de a transfera veniturile peste graniță aproape instantaneu.
Corupția îi avantajează pe câțiva în defavoarea majorității; ea întârzie și alterează dezvoltarea economică, încalcă drepturile fundamentale, împiedică procesele firești și deviază resursele de la alocarea către serviciile cele mai importante, precum și ajutoarele internaționale și întreaga economie. Îndeosebi acolo unde instituțiile statului sunt slabe, aceasta are, de multe ori, legătură cu violența. În bună parte din pricina corupției, pentru milioane de oameni “democrația” înseamnă o mai mare nesiguranță, iar pe “piețele libere” cei bogați par să se îmbogățească și mai mult pe seama celorlalți.
Viziunea dominantă asupra corupției este una parțială, considerând darea de mită – de obicei cea care implică ajutorul și comerțul internațional și adesea la niveluri înalte – un sinonim al corupției în general.
Efectele corupției sunt adesea reduse la niște informații economice, facilitând activitățile statistice, însă echivalând de prea multe ori bunăstarea oamenilor cu anumite tendințe ale PIB și spunând și mai puține lucruri despre justiție.
A. Definiția corupției
Definirea conceptului de corupție, delimitarea sferei de manifestare a acestuia în structura fenomenului infracțional, constituie, încă, un obiect de studiu pentru majoritatea specialiștilor fie ei teoreticieni sau practicieni.
Această preocupare este justificată de nevoia cunoașterii dimensiunilor și implicațiilor pentru societate o fiecărui segment infracțional, în scopul stabilirii strategiei de prevenire și controlare a acestuia.
În dicționarele limbii române, găsim următoarele definiții date corupției:
În dicționarul de Neologisme – “abatere de la moralitate, de la datorie; depravare, pervertire, venalitate”;
În Dicționarul Explicativ – “abatere de la moralitate; declasare, degenerare”.
Sorgintea acestui cuvânt provine din latinescul corruptio, corruptionis de la franțuzescul corruption, în ambele variante semnificând același concept de abatere de la morală, de la datorie.
În accepțiunea altor autori rădăcina cuvântului „corupție” ar proveni din verbul latin „rumpere”, care înseamnă a rupe, el desemnând, deci, o fractură, o fisură, o infracțiune. Ruptura poate consta în încălcarea unei reguli morale sau a unui cod social, de conduită, ori a unei reglementări administrative, dar de fiecare dată cel dispus la asemenea încălcări urmărește obținerea pentru sine, familie, prieteni sau un grup social, un folos care să fie recompensa directă.
Conform lui Dictionary of Contemporary English, corupția este calificată ca fiind “comportament necinstit, ilegal sau imoral, mai ales exercitat de cineva care are puterea”.
Din punct de vedere etimologic și conceptual, termenul de corupție este considerat ca o entitate evolutivă, dificilă de evocat și manevrat, și, de asemenea, impersonal, putând fi considerat un concept care variază datorită diferențelor de opinie de la o societate la alta. În acest sens, John A. Gardner, cercetător în cadrul Biroului de cercetare asupra științelor sociale din cadrul Universității Illinois – Chicago, subliniază ideea majoră că fenomenului corupției nu i se poate da o definiție universal valabilă pentru toate societățile.
Semnificația cuvântului “corupție”, după cum atestă numeroase definiții ce se dau, este evazivă și ambiguă.
Michael Johnston, profesor de științe politice și director al Departamentului de Științe Sociale al Colgate University, SUA, definește corupția ca fiind un abuz de funcțiile sau resursele publice pentru beneficiul privat, dar subliniază că noțiunile de abuz, public, privat și chiar beneficiu sunt controversate în numeroase societăți, și cunosc diferite grade de ambiguitate în cele mai multe dintre ele.
Un alt sens care este dat corupției, este acela că ea este, în mod inevitabil, dovada eșecului sau a incapacității autorității. Corupția a fost înțeleasă și în cu totul alt sens, ca ceva natural, organic, ca o componentă ineluctabilă a procesului vieții.
Corupția, concepută în cel mai popular și frecvent uzitat sens, este folosirea abuzivă a puterii în avantajul personal.
Corupția este definită în modul cel mai evident ca o “corupere a funcționarului public, a sectorului public sau instituțional”. De asemenea este considerată că implică subminarea funcționarilor publici în schimbul unui câștig particular.
Numeroasele valențe care se atribuie conceptului de corupție au determinat unele legislații să elaboreze definiții legale diferite despre acest fenomen.
O anumită școală de gândire susține definițiile care se bazează pe legi sau pe alte reguli oficiale datorită relativei precizii și stabilității lor, precum și ariei largi de aplicabilitate. Criticii ripostează că legile pot avea o legitimitate redusă, sau chiar pot fi formulate de reprezentanții puterii pentru a se proteja, că definițiile corupției trebuie să ridice problema semnificației sociale a acesteia – nu doar a înțelesului său nominal – și că standardele culturale sau opinia publică oferă astfel definiții mai realiste. Totuși, dacă se ține seama numai de standardele culturale, conceptul ar putea fi relativizat într-o așa măsură sau s-ar impune atât de multe distincții și subcategorii, încât sensul său fundamental și comparațiile utile să devină obscure. Cu toate acestea, alții susțin că orice definiție bazată pe clasificarea unor acțiuni specifice ignoră problemele mai ample legate de moralitate și de justiție și neglijează valori importante, cum sunt leadership-ul, cetățenia, reprezentarea, deliberarea, și responsabilitatea.
Esențial rămâne faptul că, în toate legislațiile contemporane se promovează aceleași metode, mijloace și proceduri de combatere a corupției, i se descoperă o cauzalitate aproximativ identică și sunt recomandate același gen de măsuri de prevenție și combatere.
1. Corupția – concept politologic
Una dintre cele mai importante și semnificative caracteristici ale fenomenului de corupție o reprezintă dimensiunea sa politică.
Corupția privită ca un concept politologic presupune: “comportamentul oficialilor publici care deviază de la normele acceptate pentru a servi scopuri private”, sau “un abuz de putere, o utilizare a funcției publice în interesul privat, un abuz de încredere în raporturile politice și care intră în contradicție cu comportamentul omului politic și cu cadrul moral al vieții politice, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale în interesul privat”.
Corupția politică se prezintă, deci ca un abuz de autoritate, de putere a funcției politice, o abatere de la îndatoririle politice în scopuri personale.
Ideea de abuz de putere (autoritate) apare și în definirea conceptului de corupție din punct de vedere sociologic și juridic, numai că, de data aceasta, subiecții sunt oameni politici, iar scopurile sunt nu numai de realizare a unor beneficii materiale ci și de obținerea unui anumit statut politic și, în final, a puterii politice.
2. Corupția – concept sociologic
Corupția nu este numai o infracțiune ci și un fenomen social.
Ca fenomen social, corupția este expresia unor manifestări de descompunere morală și degradare spiriruală. Ea reprezintă o problemă socială complexă ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și căi de soluționare interesează opinia publică și nivelul instituționalizat al controlului social.
Sociologii privesc corupția ca pe o încălcare a normelor sau atribuțiilor legale și a îndatoririlor prevăzute de statutul social prin utilizarea unor mijloace reprobabile (mită, șantaj, etc.) și exploatarea unor carențe morale (venalitate, vicii, desfrâu, depravare).
Din perspectivă sociologică, corupția, ca patologie socială, vizează un ansamblu de activități imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de indivizi cu funcții de conducere sau care exercită un rol public ci și de diverse grupuri și organizații publice și private, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale ori a unui statut social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.
Pentru sociologi, corupția nu înseamnă numai cele patru infracțiuni definite într-un fel sau altul în legislațiile naționale, ci înglobează acea rețea (formală și informală) de indivizi, grupuri și organizații între care există relații de complicitate, tăinuire și acoperire, reciprocă, în scopul satisfacerii unor interese materiale, morale, publice sau private.
Acest fenomen, care apare ca o abdicare de la respectul față de lege și morală, reflectă starea de decădere a societății.
Într-un studii, în final, a puterii politice.
2. Corupția – concept sociologic
Corupția nu este numai o infracțiune ci și un fenomen social.
Ca fenomen social, corupția este expresia unor manifestări de descompunere morală și degradare spiriruală. Ea reprezintă o problemă socială complexă ale cărei modalități de manifestare, consecințe sociale și căi de soluționare interesează opinia publică și nivelul instituționalizat al controlului social.
Sociologii privesc corupția ca pe o încălcare a normelor sau atribuțiilor legale și a îndatoririlor prevăzute de statutul social prin utilizarea unor mijloace reprobabile (mită, șantaj, etc.) și exploatarea unor carențe morale (venalitate, vicii, desfrâu, depravare).
Din perspectivă sociologică, corupția, ca patologie socială, vizează un ansamblu de activități imorale, ilicite, ilegale realizate nu numai de indivizi cu funcții de conducere sau care exercită un rol public ci și de diverse grupuri și organizații publice și private, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale ori a unui statut social superior, prin utilizarea unor forme de constrângere, șantaj, înșelăciune, mituire, cumpărare, intimidare.
Pentru sociologi, corupția nu înseamnă numai cele patru infracțiuni definite într-un fel sau altul în legislațiile naționale, ci înglobează acea rețea (formală și informală) de indivizi, grupuri și organizații între care există relații de complicitate, tăinuire și acoperire, reciprocă, în scopul satisfacerii unor interese materiale, morale, publice sau private.
Acest fenomen, care apare ca o abdicare de la respectul față de lege și morală, reflectă starea de decădere a societății.
Într-un studiu realizat de Institutul Național de Cercetări Economice, corupția este definită ca “devianta socială de conștiință și comportament uman în scopul însușirii unor avantaje nemeritate, adică a unui profit în interes personal”.
Fenomenul este caracterizat ca un viciu uman, ca o crimă deliberată comisă atunci când avantajele ce se pot obține prin ocolirea legii sunt mult mai mari decât costul implicat prin fraudarea ei.
Corupția poate fi practicată, în opinia autorului studiului, doar de persoanele care au în puterea lor un bun sau un serviciu de care se folosesc ilegal.
Corupția nu are naționalitate și nu se oprește la graniță, iar “adversarii” ei sunt sau pot deveni autorii ei, aceasta pentru că organele de control sunt adesea atinse de virusul corupției.
Modul în care fenomenul este perceput de opinia publică și reacția socială, au fost reținute de sociologi pentru definirea corupției.
Astfel, în urma unei anchete de opinii, realizate de sociologii români, fenomenul corupției a fost definit de cetățeni ca desemnând un act antisocial foarte frecvent și deosebit de grav, care favorizează intreresele unor particulari, mai ales în aria economică și care afectează, în același timp, interesele colective prin:
Însușirea, deturnarea și folosirea resurselor publice în interesul personal;
Ocuparea unor funcții publice prin relații preferențiale;
Obținerea unor avantaje materiale sau morale prin îndeplinirea obligațiilor unor funcții publice;
Încheierea unor afaceri și tranzacții prin eludarea normelor morale și legale.
Potrivit acestei definiții abuzul de putere se manifestă nu numai prin acte clasice de corupție ci și prin fraude care afectează resursele publice. De aici extinderea conceptului și includerea unor fapte antisociale care afectează patrimoniul public, ca furtul, delapidarea, evaziunea fiscală, înșelăciunea, gestiunea frauduloasă.
Privind corupția ca o abatere de la moralitate, sociologii includ în acest concept și corupția sexuală, șantajul, instigarea la mărturie mincinoasă, concurența neloială, înșelăciunea, contrafacerea, fapte care se regăsesc în sfera ilicitului penal și sunt sancționate distinct.
Există o serie de fapte care, însă, nu cad sub incidența răspunderii penale, ca de exemplu: nepotismul, pierderea voită a unor sume de bani la jocurile de noroc în favoarea anumitor persoane și care constituie numai abateri de la moralitate.
Acestea reprezintă numai forme mascate de pervertire morală, de cumpărare a conștiințelor în vederea realizării unor interese personale.
Toate aceste definiții rețin că fenomenul corupției reprezintă o formă de manifestare antisocială, un abuz de putere, ce se regăsește în diferite sectoare ale societății și care aduce beneficii importante unor persoane sau grupuri de persoane, dar și o abatere de la moralitate, de la valori unanim acceptate.
Expresie a discrepanței dintre valorile social – culturale existente în societate și așteptările legitime ale indivizilor, grupărilor sociale, corupția, ca fenomen antisocial, reprezintă manifestarea de dereglare economică, normativă și morală, a scăderii sentimentului solidarității sociale și a slăbirii mecanismelor de control.
3. Corupția – concept juridic
În general, din punct de vedere juridic sfera termenului de corupție este mai restrânsă, prin fapte de corupție fiind desemnate numai anumite acțiuni ilegale incriminate ca atare în dreptul penal, strâns legate de favorizarea uneia sau mai multor persoane de către un funcționar, în schimbul obținerii unor foloase. În unele sisteme de drept penal noțiunea analizată este mai largă, în sfera corupției intrând atât faptele menționate mai sus cât și alte fapte ilicite referitoare la utilizarea abuzivă și frauduloasă a puterii (politice, administrative, judecătorești), dar și la fapte care privesc obținerea unor foloase. Pe această linie se înscriu codurile penale spaniol, portughez, german și altele.
Astfel, pentru majoritatea sistemelor penale, corupția este un concept prioritar normativ însemnând încălcarea sau transgresiunea ilegală ori morală a normelor referitoare la îndatoririle funcționarului public, agenților economici sau persoanelor care efectuează diferite operații financiare ori bancare. O asemenea viziune asupra corupției o au codurile penale ale S.U.A. și Franței.
Legislația română nu dă o definiție a corupției sau a infracțiunilor de corupție – ea reține doar infracțiunile de luare de mită și dare de mită, și traficul de influență, prevăzute de Codul penal, în articolele 289 – 292, ca fiind infracțiuni de corupție.
Observăm că nici una dintre infracțiunile menționate nu se referă la aspecte propriu-zise de corupție, termenul fiind impus mai mult de principii morale decât juridice. Mai mult, infracțiunile din Codul Penal al României, care vizează strict faptele de corupție în înțelesul cvasigeneral (luarea de mită, darea de mită, primirea, și traficul de influență) nu fac parte dintr-un capitol distinct în a cărui denumire să fie utilizat termenul de corupție, acestea fiind cuprinse într-un capitol mai larg referitor la infracțiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul. Aceste infracțiuni incriminează acele fapte legate de activitatea unui funcționar care, direct sau indirect primește bani ori alte foloase care nu i se cuvin sau acceptă promisiunea unor astfel de foloase ori nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini, ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau cu scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri.
În țara noastră, în afara acestor infracțiuni de corupție, atât în Codul penal cât și în legi speciale, mai sunt încriminate și alte infracțiuni ce pot fi încadrate în această sferă, precum infracțiunile prevăzute de Legea 78/2000 cuprinde și alte fapte conexe celor din Codul penal, trădarea, trădarea prin transmitere de secrete, spionajul precum și alte infracțiuni prevăzute de Codul penal.
Chiar dacă în legislația română corupția nu este sancționată ca infracțiune de sine stătătoare, tehnica adoptată de enumerare a unor categorii de infracțiuni ce pot fi incluse în acest concept, poate răspunde exigențelor reale ale societății românești.
Legislația penală română aflată în concordanță cu Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția – semnată în ianuarie 1999 și ratificată la 16 ianuarie 2002 – sancționează atât corupția activă cât și cea pasivă, manifestată în sectorul public și privat.
Corupția activă este definită de convenția menționată ca “promisiunea, oferirea sau darea cu intenție, de către o persoană, direct sau indirect, a unui folos necuvenit pentru sine ori pentru altul sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale.
Corupția pasivă desemnează “solicitarea ori primirea, cu intenție, de către un funcționar public, direct sau indirect a unui folos necuvenit, pentru sine ori pentru altul, sau acceptarea unei oferte sau promisiuni a unui astfel de folos, în vederea îndeplinirii ori abținerii de la a îndeplini un act în exercițiul funcțiilor sale.”
Având în vedere cele de mai sus, ținând cont de elementele esențiale ale fenomenului definim corupția ca fiind ansamblul activităților care se desfășoară între două părți în care una dintre ele, făcând apel la funcția sau calitatea celei de-a doua, oferă acesteia un folos ilegal în schimbul unui avantaj reciproc.
4. Corupția – concept criminologic
Din punct de vedere criminologic corupția este un concept mai larg, mai complex, ce reliefează starea generală de normalitate și moralitate a societății la un moment dat.
Corupția scoate în evidență atitudinea față de morală și etică și ține de abuzul de putere, de incorectitudine în luarea unei decizii.
Ea implică utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obținerii, pentru sine ori pentru altul a unui câștig necuvenit :
abuzul de putere în exercitarea atribuțiilor de serviciu;
frauda (înșelăciunea și prejudicierea unei alte persoane sau entități);
utilizarea fondurilor ilicite în finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale;
favoritismul;
instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al atribuțiilor publice;
conflictul de interese (prin angajarea în tranzacții sau dobândirea unei poziții ori a unui interes care nu este compatibil cu rolul și îndatoririle oficiale).
Corupția este privită de unii autori, ca o transgresiune ilegală sau imorală a normelor predominante, în avantajul unei persoane sau al unui grup de persoane.
Ea apare ca o distorsiune a motivațiilor politice și sociale, care determină redistribuirea bogăției și a puterii în profitul unor privilegiați. Unii specialiști definesc corupția prin antiteză cu conceptul de integritate.
Dacă integritatea desemnează folosirea puterii publice în beneficiul publicului, corupția semnifică folosirea neadecvată a puterii publice pentru interes personal.
Acești autori omit faptul că noțiunea de corupție nu trebuie legată numai de activitatea funcționarului public. Ea are în vedere și acțiunile ilegale și imorale ale agentului privat, include și conflictul de interese, frauda, deturnarea de fonduri, finanțarea ilegală a partidelor politice, nepotismul precum și abuzul de putere al altor categorii de persoane cum ar fi magistrații, funcționarii străini sau ai unor organizații internaționale.
Conform opiniei profesorului Joseph S. Nye, de la Universitatea Harvard din Statele Unite „corupția este comportamentul care deviază de la responsabilitățile oficiale ale funcției publice, ca urmare a unor interese personale (de familie sau a unui grup special de apartenență) în scopul obținerii unor avantaje materiale sau a unui statut social superior sau care încalcă normele ca urmare a exercitării anumitor tipuri de influență personală. Aceasta
include mituirea, nepotismul și deturnarea de fonduri bănești.”
Strategia Națională Anticorupție 2005-2007 reflectă angajamentul politic necondiționat, în ceea ce privește lupta împotriva corupției.
În această strategie prin corupție se înțelege:
1. Devierea sistematică de la principiile de imparțialitate și echitate care trebuie să stea la baza funcționării administrației publice, și care presupun ca bunurile publice să fie distribuite în mod universal, echitabil și egal
și
2. Substituirea lor cu practici care conduc la atribuirea către unii indivizi sau grupuri a unei parți disproporționate a bunurilor publice în raport cu contribuția lor.
Actele de corupție sunt acele demersuri care lezează această distribuție universală și echitabilă cu scopul de a aduce profit unor persoane sau grupuri. Legea Nr. 78/2000 stabilește ca element central utilizarea funcției publice ca sursă de venituri, de obținere a unor avantaje materiale, sau de influență personală, pentru sine sau pentru altul. Această abordare converge spre definiția dată corupției în cadrul Programului Global împotriva corupției derulat de ONU: „esența fenomenului corupției constă în abuzul de putere săvârșit în scopul obținerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, în sectorul public sau în sectorul privat”.
B. Forme ale corupției
John A. Gardinier reține ca forme ale corupției percepute de opinia publică corupția neagră, corupția cenușie și corupția gri.
1. Corupția neagră există atunci când actul ilicit este condamnat de opinia publică și de eiltele societății și se dorește pedepsirea lui.
2. Corupția cenușie există atunci când numai unii membri ai societății și îndeosebi elitele doresc pedepsirea actului ilicit.
3. În fine, corupția albă este întâlnită în situația când atât opinia publică cât și elitele nu sprijină cu entuziasm încercarea de a pedepsi o formă anumită de corupție, pe care ele o găsesc tolerabilă.
1. În funcție de polul în care localizăm faptele de corupție, acestea pot fi:
Fapte de corupție activă, care se referă la acțiunea desfășurată de elementul corupător, sub forma dării de mită, sancționate de obicei mai blând;
Fapte de corupție pasivă, care privesc activitatea infracțională a elementului corupt, denumite și luare de mită, sancționate mai sever.
2. După sfera de putere în care acționează elementul corupt, distingem:
a) Faptele de corupție comise în sfera politică, care presupun o acțiune sau inacțiune din partea unui factor politic (înalți demnitari ai statului, lideri politici, membri ai partidului de guvernământ) care deviază de la îndatoririle oficiale, favorizând indivizi sau grupuri de indivizi pentru obținerea unor interese materiale.
În aceste condiții au apărut numeroase partide politice, care nu aveau susținere reală, formate din câteva persoane. Numărul de semnături, necesare înscrierii partidului, au fost obținute prin înșelăciuni, oamenii, în special cei de la țară, crezând că, în felul acesta obțin locuințe, butelii de aragaz sau pământ.
Prin aceste mijloace s-au obținut semnături pentru susținerea unor candidați la alegerile locale și generale.
Sumele de bani primite din partea statului au fost cheltuite de aceste „partide de buzunar” pentru achiziționarea unor spații comerciale, autoturisme de lux, imobile.
Faptele de corupție comise de persoane din sfera administrației, caracterizate printr-o largă arie de răspândire și forme de manifestare, de la micul „șperț” pretins de funcționarul mărunt de la ghișeu, până la acțiuni de mare gravitate comise de funcționari cu autoritate din administrație (miniștri, funcționari guvernamentali, funcționari din cadrul autorităților de control și
altele).
Uneori, în spatele actelor de corupție, se ascund fapte mai grave, care afectează însăși siguranța națională.
c) Fapte de corupție comise de persoane din sfera justiției, prin favorizarea unor indivizi care au încălcat legea penală sau avantajarea unor indivizi în procese civile, comerciale s.a.
d) Fapte de corupție comise de persoane aflate în funcții la diverse societăți comerciale, care favorizează pe cei ce solicită încadrarea în anumite funcții sau pe salariații de rang inferior, cu ocazia promovărilor, acordarea unor prime, normarea activității desfășurate etc.;
e) Fapte de corupție comise de persoane care își desfășoară activitatea în diverse organizații sau asociații (sindicate, organizații culturale, sportive, de protecție a mediului ș.a.), care, deși la prima vedere par de un pericol social mai redus, uneori pot avea consecințe negative deosebite.
f) Fapte de corupție comise de persoane din sistemul financiar – bancar
Acest tip de corupție – numită și corupție economică – alimentează economia subterană, care subminează economia românească.
În funcție de cel căruia i se oferă un avantaj în schimbul mitei, faptele de corupție pot fi:
În folosul unei societăți comerciale sau orice altă organizație formală sau informală;
În folosul unui individ.
4. După continuitatea și frecvența lor, faptele de corupție pot fi:
a) Fapte de corupție izolate, de conjunctură, atunci când ele nu se repetă, iar înțelegerea dintre cei doi poli a vizat un anumit comportament din partea elementului coruptibil care s-a manifestat într-o perioadă scurtă de timp și s-a încheiat;
b) Fapte de corupție cu caracter continuat care presupun atât un comportament de favorizare permanentă a factorului coruptibil de către factorul de putere corupt, cât și repetarea stimulării, respectiv oferirea unor foloase sau alte avantaje.
5. După succesiunea actelor de însușire a avantajelor și de favorizare a persoanelor interesate, faptele de corupție pot fi:
Fapte de corupție imediate, comise în scopul favorizării actuale a elementului corupător activ, caracterizate prin exprimarea clară a avantajului așteptat în urma oferirii foloaselor reprezentantului autorității;
Fapte de corupție de așteptare, comise sub forma acceptării unor daruri sau altor foloase aparent nevinovate de către persoane cu autoritate într-un anumit domeniu, dăruitorii urmărind prin aceasta obținerea bunăvoinței și punerea la adăpost pe termen lung, pentru situații când vor fi nevoiți să solicite întoarcerea serviciului oferit.
6. După regimul sancționator la care sunt supuse, faptele de corupție pot fi:
Incriminate în legislația penală și sancționate ca atare;
Neincriminate juridic, de o mai mică gravitate și constau în încălcarea unor norme morale și etice.
7. Michael Jhonston definește patru sindroame – noi le vom denumi forme – ale corupției și anume:
Corupția de tip piață de influență presupune eforturi din partea unor interese private în vederea obținerii accesului și a influenței în cadrul unor procese bine instituționalizate de elaborare a politicilor, adesea prin intermediul unor personalități politice acționând ca mediatori. Acesta este tipul de corupție cel mai caracteristic democrațiilor de piață avansate, însă, deși a modelat concepțiile fundamentale referitoare la reformă, diferă în puncte importante de cele care se întâlnesc în numeroase alte societăți.
Corupția de tip cartel de elite, se manifestă, în funcție de societatea în care se dezvoltă, între rețele de elite politice, economice, militare, birocratice sau etnice și comunitare și ajută la menținerea lor. Ea le ajută să-și apere hegemonia într-un climat de concurență politică din ce în ce mai mare și instituții a căror putere este doar moderată.
Corupția de tip oligarhi și clanuri se manifestă într-un context riscant și uneori violent al oportunităților economice și politice aflate într-o expansiune rapidă și al instituțiilor slab dezvoltate. Ea e dominată de personalități ce pot fi reprezentanți ai guvernului sau magnați, a căror putere este însă una de ordin personal și atrage un număr mare de susținători.
Corupția de tip moguli oficiali. În această ultimă categorie instituțiile statului sunt foarte slabe, politica rămâne nedemocratică ori se află într-un proces de deschidere lent, însă economia este în curs de liberalizare, cel puțin într-o anumită măsură. Atât posibilitățile de îmbogățire, cât și noile riscuri care îi amenință pe cei deja îmbogățiți sunt numeroase, dar puterea politică este personală și se abuzează de ea de multe ori cu impunitate.
CAPITOLUL II.
INFRACȚIUNILE DE CORUPȚIE ÎN DREPTUL PENAL
A. Luarea de mită (art. 289 Cod penal)
Luarea de mită are ca obiect juridic generic relațiile sociale care se pot forma și dezvolta numai în condițiile bunei desfășurări a activității unităților de stat, publice și private și a apărării intereselor legale ale persoanelor.
Nuanta materiala a formei tip a infracțiunii, asa cum este prevazuta în aliniatul 1 al articolului 289 din noul Cod penal, se diferentiaza de actuala prevedere prin eliminarea incriminării faptei în varianta nerespingerii promisiunii.
In acelasi timp, textul nou folosește sintagma „în legătură cu” fata de cea veche „în scopul de”, efectul imediat fiind irelevanța penală a factorului „timp” cel care, în profunzime, diferentiaza luarea de mită de primirea de foloase necuvenite din actuala prevedere. Ca urmare, câtă vreme incriminarea ca luare de mită nu mai depinde de situarea în timp a activității de pretindere, primire sau acceptare inaintea îndeplinirii actului de serviciu „cumpărat”, condiționându‐l; nici activitatea de acelasi fel consecutiv înfaptuirii actului nu mai primește incadrare penală distinctă. În concluzie, deși in aparenta se poate susține dezincriminarea infracțiunii de primire de foloase necuvenite, în realitate fapta care în actuala prevedere justifică respectiva încadrare juridică, va primi, conform noului cod penal, încadrarea în luare de mită. Legea veche este lege penală mai favorabilă.
Noul text introduce ca variantă a infracțiunii și comiterea faptei în legătură cu „urgentarea îndeplinirii unui act” ce intră în sarcinile de serviciu ale făptuitorului, forma neincriminată în prezent.
Limita maximă a pedepsei pentru forma tip a infracțiunii scade de la 15 ani la 10 ani, iar pedeapsa complementară ce poate fi aplicată este doar aceea a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârșit fapta, iar nu oricare dintre pedepsele complementare prevăzute de lege.
Fapta săvârșită de un funcționar cu sarcini de control nu mai este incriminată distinct.
Alininatul 2 al articolului 289 din noul Cod penal diminueaza sfera formelor în care fapta săvârșită de una dintre persoanele prevăzute în articolul 175 aliniatul 2 este incriminată, nemaifiind prevăzută forma comiterii acesteia în legătură cu îndeplinirea și cu urgentarea îndeplinirii unui act ce intră în obligatiile sale de serviciu. Ideea ar fi aceea că, persoanele prevăzute în articolul 175 aliniatul 2, datorită însuși statutului lor special, pot solicita un cost suplimentar pentru indeplinirea unui act ce intră în sarcinile lor de serviciu în regim de urgență, fără ca prin aceasta să afecteze încrederea în exercitarea cu corectitudine a atribuțiilor de serviciu de către funcționarul public respectiv și tot astfel, în schimbul unui onorariu care nu ar putea primi forma penală, își pun cunoștințele, experiența, aptitudinile etc. la dispoziția celui care solicita serviciile lor.
Limitele speciale de pedeapsă sunt aceleași cu cele prevăzute în aliniatul 1.
Alinatul 3 al articolului 289 din noul Cod penal nu mai diminueaza aria persoanelor de la care se poate dispune confiscarea doar la persoana condamnatului, având în vedere varianta confiscării extinse, și nici nu mai ingradeste această măsură la echivalentul în bani a foloaselor cuvenite, orice bun susceptibil de evaluare putând fi supus confiscării.
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale referitoare la formarea și dezvoltarea unui comportament corect, cinstit a persoanelor angajate care prin natura atribuțiunilor de serviciu au contact cu alte persoane din afară. Prin această incriminare legiuitorul a urmărit să împiedice pretinderea sau primirea de către funcționari de bani sau alte foloase pentru actele pe care le efectuează în exercițiul atribuțiunilor de serviciu, fapt de natură a compromite unitatea, firma din care face parte și personalul acestora.
Această sumă de relații sociale ocrotite constituie obiectul juridic special al infracțiunii, obiectul juridic generic fiind alcătuit din totalitatea relațiilor ce formează obiectul juridic comun tuturor infracțiunilor ce aduc atingere activității organizațiilor de stat, publice ori private.
Fiind infracțiune de pericol, luarea de mită este lipsită de obiect material, acțiunea făptuitorului nefiind îndreptată contra unui bun corporal.
Sumele de bani sau bunurile pretinse, primite, acceptate ori a căror oferire nu a fost respinsă, nu constituie obiect material al infracțiunii de luare de mită, ci folosul, profitul obținut de către funcționar prin săvârșirea acesteia.
Astfel, nu trebuie confundat obiectul mitei cu obiectul material al infracțiunii de luare de mită, deoarece prin incriminarea activității ilicite legea are în vedere prima și nu cea de a doua accepție.
Obiectul material al infracțiunii este bunul asupra căruia este îndreptată, exercitată și se răsfrânge nemijlocit acțiunea făptuitorului ori la luarea de mită, aceasta nu acționează asupra lor.
Subiect activ al infracțiunii de luare de mită, trebuie să aibă calitatea de funcționar așa cum este el calificat de art. 175 din Codul penal al României sau altă persoană din cele prevăzute de articolul 1 din Legea 78/2000.
Pentru ceilalți participanți (instigatori, complici) nu este necesar a se întruni o astfel de calitate pentru a deveni subiecți activi ai infracțiunii.
Subiect pasiv este autoritatea publică sau orice altă persoană juridică de interes public ori persoana juridică privată în serviciul căreia făptuitorul își îndeplinește atribuțiile de serviciu. Dacă obținerea mitei este rezultatul constrângerii exercitate de funcționar asupra unei persoane fizice, aceasta este și ea subiect pasiv al infracțiunii de luare de mită și nu subiect pasiv secundar.
Latura obiectivă. în ceea ce privește elementul material al infracțiunii, se poate realiza prin acțiune sau inacțiune. Acțiunea presupune pretinderea sau primirea de bani sau alte foloase ce nu i se cuvin subiectului ori acceptarea promisiunii unor astfel de foloase. Inacțiunea este echivalentă cu nerespingerea unei asemenea promisiuni.
Pretinderea se realizează din inițiativa autorului prin formularea unei pretenții, a cere ceva „explicit”, prin cuvinte, în scris, prin gesturi, alte mijloace de comunicare. Primirea se realizează din inițiativa mituitorului și înseamnă a lua în posesia sa o sumă de bani, un bun, un obiect, simultan și spontan are loc propunerea (oferirea) și primirea. Ca și modalitate efectivă de realizare a elementului material, primirea poate fi nemijlocită dar și prin intermediar.
Acceptarea promisiunii este cu acordul său explicit ori tacit, materializată fie prin vorbire ori gesturi elocvente, care semnifică accepțiunea mituirii.
Acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al infracțiunii este condiționată de următoarele cerințe esențiale:
Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să aibă ca obiect bani ori alte foloase;
Banii sau foloasele necuvenite să nu fie datorate funcționarului în mod legal;
Acțiunea sau inacțiunea ce constituie elementul material al luării de mită trebuie să se situeze în timp anterior sau concomitent îndeplinirii, neîndeplinirii, întârzierii în îndeplinirea actului determinant privitor la îndatoririle de serviciu ori contrar acestor îndatoriri;
Actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire ori întârziere a îndeplinirii, se pretinde, se primește, se acceptă sau nu se respinge promisiunea unor foloase, să facă parte din sfera atribuțiilor de serviciu ale funcționarului.
Existența infracțiunii presupune întregirea elementului material cu urmarea imediată. În cazul luării de mită, primirea, pretinderea. nerespingerea sau acceptarea banilor ori a altor foloase necuvenite, au ca urmare imediată crearea unei stări de pericol ce aduce atingere bunului mers al activității unei organizații de stat, publice ori private, mai exact serviciului care funcționează în cadrul acestora, concretizat în acțiunea lipsită de probitate a funcționarului.
În aceeași ordine de idei, pentru existența infracțiunii este absolut obligatorie stabilirea legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și urmarea imediată propusă.
Atunci când mituitul pretinde mita, inițiativa săvârșirii Infracțiunii pornește de la el. Banii, ca orice alt folos, pot fi ceruți în mod direct sau prin intermediar. Intermediarul va fi, după caz, complice sau instigator, autor fiind cel în interesul căruia acesta a acționat.
În cele mai multe cazuri inițiativa săvârșirii infracțiunii aparține mituitorului, care va putea și el acționa direct sau printr-un intermediar. Dacă s-au făcut promisiuni de bani sau alte foloase și au fost acceptate de făptuitor, nu are nici o relevanță pentru existența infracțiunii, dacă cel care a făcut astfel de promisiuni, le-a adus sau nu la îndeplinire.
Luarea de mită se poate săvârși și atunci când mituitorul pretinde subiectului activ să facă un act contrar îndatoririlor sale de serviciu, dacă acesta satisface cererea mituitorului și actul săvârșit constituie infracțiune, el va răspunde pentru concurs de infracțiuni.
Pentru consumarea infracțiunii de luare de mită nu prezintă importanță dacă actul ce trebuie efectuat este legal, este definitiv, irevocabil sau are caracter provizoriu. Singura condiție este ca actul să fie determinat în esența sa specifică.
Urmarea activității prin care este săvârșită infracțiunea de luare de mită constă în starea de pericol creată în buna desfășurare a activității din organul, firma sau unitatea din care face parte cel mituit, drept consecință a comportării incorecte a acestuia, fapt de natură a submina prestigiul unității, organului, firmei.
În cazul în care mituitorul a fost constrâns de subiectul activ să-i dea mită pentru efectuarea unui act ilicit, urmarea constă în prejudiciul creat persoanei constrânse.
Între activitatea infracțională și urmarea produsă trebuie să existe legătură de cauzalitate.
Latura subiectivă a infracțiunii de „luare de mită" este realizată numai prin intenția directă (acțiunea sau inacțiunea făptuitorului) și este calificată prin scopul urmărit și anume de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ori de a face un act contrar acestor îndatoriri.
În conformitate cu prevederile legii procesual penale, situația persoanei mituite este independentă de situația persoanei mituitorului. Prin urmare, achitarea mituitorului nu conduce la înlăturarea răspunderii penale pentru cel mituit și invers cu excepția cazului în care achitarea s-a pronunțat din cauza inexistenței faptei deduse judecății.
B. Darea de mită (art. 290 Cod penal)
Darea de mită are același obiect juridic generic ca „luarea de mită"
Obiectul juridic special îl constituie relațiile sociale care asigură combaterea corupției în raporturile pe care le au cetățenii cu persoanele încadrate în muncă cu ocazia exercitării de către acestea a atribuțiunilor de serviciu și pentru buna desfășurare a activității organului, unității, firmei din care fac parte precum și de prestigiul de care trebuie să se bucure personalul angajat în relațiile cu publicul.
Pericolul social al acestei infracțiuni rezidă în pericolul care va aduce atingere relațiilor sociale a căror formare, dezvoltare și desfășurare normală nu ar fi posibilă fără asigurarea unui climat corespunzător bunului mers al organizațiilor de stat, publice sau private și fără protejarea probități funcționarilor în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu față de acțiunile de corupție la care ar putea fi expuși.
Din modul în care este incriminată această faptă în actuala lege penală se desprinde ideea că cel care dă mită – mituitorul – este autorul unei infracțiuni de sine stătătoare.
Dacă în privința obiectul juridic – atât cel generic cât și cel special – se poate afirma că acesta este comun cu cel constituit din relațiile sociale menționate în cazul infracțiunii de luare de mită, în ceea ce privește obiectul material acesta lipsește în cadrul dării de mită.
Subiectul activ nu este determinat putând fi orice persoană care îndeplinește condițiile generale cerute de lege subiectului unei infracțiuni.
Subiectul pasiv principal este statul, autoritatea, organul, instituția de stat, unitatea, agentul economic în care funcționează serviciul unde își desfășoară activitatea funcționarul a cărui corupere s-a încercat sau s-a realizat efectiv.
Subiectul pasiv secundar poate fi chiar funcționarul a cărui corupere s-a încercat, însă fără a se reuși.
Situația premisă presupune, ca și luarea de mită, existența unui serviciu care să funcționeze într-o autoritate, instituție, organ al statului sau agent economic, care să aibă competența de a efectua acte de natura celor care prilejuiesc sau determină încercarea sau coruperea funcționarului care lucrează în cadrul acestora.
Latura obiectivă. Infracțiunea de dare de mită este o infracțiune comisivă al cărei element material poate fi realizat prin săvârșirea uneia dintre următoarele acțiuni, prevăzute alternativ în textul legii: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unui funcționar pentru a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act referitor la îndatoririle sale de serviciu ori pentru a efectua un act contrar acestor îndatoriri.
Acțiunea constând în promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase poate fi săvârșită direct sau indirect. În primul caz acțiunea este săvârșită chiar de mituitor, iar în al doilea caz, prin intermediul unei alte persoane. Deși persoana interpusă înfăptuiește prin activitatea sa chiar acțiunea incriminată, totuși această persoană răspunde în calitate de complice la infracțiunea de dare de mită, deoarece, dacă potrivit legii, autorul poate săvârși fapta și în mod direct, intermediarul, care acționează în numele său și cu intenția de a-l ajuta, nu poate avea decât calitatea de complice.
Dacă infracțiunea de dare de mită a fost însă concepută de persoana intermediară care l-a determinat pe mituitor să săvârșească fapta prin intermediul ei, atunci persoana interpusă dobândește și calitatea de instigator la infracțiunea de dare de mită. Întrucât o persoană nu poate fi în același timp instigator cât și complice la aceeași infracțiune, în situația de mai sus, persoana interpusă rămâne numai cu poziția juridică de complice.
Pentru existența infracțiunii de dare de mită nu este necesar ca promisiunea sau oferta să fie urmată de executare adică darea efectivă a banilor sau foloaselor.
Cât privește latura subiectivă, cercetarea trebuie să dovedească faptul că acțiunea făptuitorului a fost săvârșită cu vinovăție și anume cu intenție directă, rezultată din elementul material al faptei.
Stabilirea intenției de a da mită este absolut obligatorie atât pentru existența infracțiunii, cât, mai ales, pentru a stabilii dacă mituirea s-a făcut în condiții de constrângere a mituitorului – caz ce exclude existența faptei – ori făptuitorul se bucură de cauza de impunitate prevăzută de lege, dacă a denunțat autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat pentru acea infracțiune.
Sub aspect procesual penal, pentru infracțiunea de dare de mită, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, urmărirea și judecarea făcându-se potrivit regulilor de procedură obișnuită, afară de cazul în care în constatarea infracțiunii s-a reținut starea de flagrantă, situație ce presupune aplicarea procedurii speciale prevăzută de art. 465 și următorul din Codul de procedură penală.
În ceea ce privește competența, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procurorul de la parchetul corespunzător instanței ce va judeca în primă instanță cauza, adică parchetul de pe lângă tribunal.
c. Traficul de influență (art. 291 Cod penal)
Fapta de a primi ori de a pretinde bani sau alte foloase, de a accepta promisiuni, daruri, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșiți de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu faci un act ce intră în atribuțiunile sale de serviciu, constituie infracțiune de „trafic de influență".
Banii, valorile, bunurile care au constituit folosul necuvenit se confiscă, iar în cazul în care nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Obiectul juridic generic și special este același ca și la infracțiunile: de dare și luare de mită.
Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii poate fi orice persoană, legea necerând ca aceasta să aibă o anumită calitate. Nici pentru ceilalți participanți (instigatori, complici) nu este necesară atribuirea vreunei calități.
Subiect pasiv, în principal, este organul de stat, instituția publică sat orice altă persoană juridică în al cărui serviciu se găsește funcționarul, pentru a cărei influențare făptuitorul pretinde, primește sau acceptă foloase sau daruri, iar în secundar, funcționarul public sau funcționarul în ale cărui atribuții de serviciu intră efectuarea unui act pentru care este real interesată persoana căreia i se promite intervenția și asupra căreia fapta aruncă suspiciune.
Situația permisă este asemănătoare cu a celorlalte infracțiuni de corupție, în sensul preexistentei unui serviciu în cadrul unei organizații de stat, publice sau private în care să își desfășoare activitatea funcționarul ori persoana cu funcție de conducere, administrare sau control asupra căruia făptuitorul are – sau pretinde că are – influență. Potrivit literaturii de specialitate, pentru existența situației premise nu este necesară determinarea persoanei funcționarului ori altui salariat, fiind suficientă precizarea actului în vederea căruia se va interveni, deci o referire – chiar la modul general – la un funcționar, o aluzie ori o referire implicită.
Latura obiectivă. Elementul material constă într-o acțiune de traficare a influenței, de către o persoană care are sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar sau asupra unei persoane din cele prevăzute de art.175 Cod Penal, art. 1 din Legea 78/2000. Activitatea infracțională se poate materializa prin mai multe modalități alternative, de genul:
Primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase;
Acceptarea promisiunilor unor sume de bani sau foloase;
Acceptarea de daruri.
Aceste modalități trebuie să vizeze un scop precis determinat, respectiv să îl determine pe funcționarul sau persoana ce deține una din calitățile prevăzute de lege să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
Ilicitul foloaselor se subînțelege, neputându-se accepta ideea potrivit căreia unei persoane fizice i s-ar cuveni o plată, un salariu legal, pentru intenția – ireală sau presupus reală – pe lângă un funcționar în scopul ca acesta să-și îndeplinească atribuțiile cu care a fost legal investit.
Nu prezintă nici un fel de relevanță dacă pretinderea, primirea, acceptarea etc. au fost ori nu urmate de executare. După cum este irelevant faptul că actul ce intră în atribuțiile funcționarului sau a persoanei ce îndeplinește una din funcțiile prevăzute de lege, a fost executat sau nu, pentru existența elementului material fiind suficient că s-au primit ori pretins foloase ori că s-au acceptat promisiuni pentru astfel de foloase sau daruri.
De asemenea, nu prezintă importanță dacă inițiativa a aparținut traficantului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.
Și în cazul traficului de influență, urmarea imediată și legătura de cauzalitate nu diferă de celelalte infracțiuni de corupție, prima constând într-o stare de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, în timp ce a doua rezultă din însăși materialitatea activității infracționale.
Autorul poate avea influență reală asupra unei persoane (funcționar sau poate lasă numai impresia, necorespunzătoare realității, că are o asemenea trecere.
Dacă persoana căreia i s-au pretins bani sau alte foloase are îndoială cu privire la influența făptuitorului, dar totuși îi dă sumele de bani sau foloasele cerute, acceptând riscul unei influențe inexistente, și în acest caz infracțiunea de trafic este consumată.
Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca cel pe lângă care urmează să se facă intervenția să cunoască că infractorul se prevalează de trecerea pe care acesta o are față de el și pretinde ori primește bani sau alte foloase pentru a-l determina să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.
În cazul în care cunoaște că infractorul s-a prevalat de influența pe care o are asupra lui și prin comportare îi înlesnește săvârșirea infracțiunii, el devine complice.
Dacă funcționarul pe lângă care subiectul activ nemijlocit al infracțiunii a intervenit, a primit de la acesta bani sau foloase ori numai parte din ele sau a acceptat promisiunile ce i s-au făcut, el săvârșește infracțiunea de „luare de mită", iar cel de-al doilea infracțiunea de „dare de mită", în concurs cu infracțiunea de „trafic de influență".
Pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesară numai precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează să se exercite influența făptuitorului (traficantului), iar nu și indicarea persoanei asupra căreia va fi exercitată. Prin determinarea actului este determinată în mod implicit și persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influențe a făptuitorului.
Dacă persoana indicată de făptuitor și asupra căreia acesta afirmase că-și va exercita influența nu are în atribuțiunile sale efectuarea actului respectiv, infractorul nu săvârșește un trafic de influență, ci eventual o înșelăciune față de cel ce urma să beneficieze de intervenție în raport de manoperele pe care le-a folosit și dacă cerințele conținutului aceste infracțiuni sunt întrunite.
Legea nu cere nici o condiție cu privire la actul ce trebuie efectuat. Reputația personalului din instituția din care face parte funcționarul este periclitată, chiar dacă actul care ar urma să fie efectuat este legal, atunci când se constată că s-au primit bani sau alte foloase ori s-au acceptat promisiuni sau daruri, pentru a se interveni în vederea efectuării ori neefectuării unui asemenea act.
Pentru existența infracțiunii nu este necesar ca infractorul să fi făcut intervenția promisă și nici cel pe lângă care s-a intervenit, ca urmare a influenței ce s-a exercitat asupra sa, să fi efectuat sau nu actul care i s-a cerut. Este posibil ca unul din aceștia să fi efectuat actul avut în vedere de persoana care voia să-i cumpere favoarea, în limitele atribuțiunilor de serviciu, fără a fi intervenit cineva și, în acest caz, făptuitorul care a pretins ori primit bani pentru a-l influența se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de trafic de influență.
Rezultatul activității infracționale constă în starea de pericol creat pentru bunul mers al activității instituției din care face parte funcționarul, de încrederea de care trebuie să se bucure, încredere ce este subminată prin acțiuni de natură a crea suspiciuni în ceea ce privește corectitudinea și imparțialitatea personalului acesteia în îndeplinirea atribuțiunilor de serviciu.
Între acest rezultat și activitatea infracțională trebuie să existe legătură de cauzalitate, care apare în mod evident din însăși săvârșirea unei astfel de fapte.
Latura subiectivă – intenția directă și calificată în scopul și în vederea căruia făptuitorul a acționat.
Urmărirea penală a unei asemenea fapte este dată în competența obligatorie a procurorului, acțiunea penală fiind pusă în mișcare din oficiu. Atât urmărirea penală cât și judecata se desfășoară după procedura obișnuită cu excepția cazului în care infracțiunea se constată prin reținerea stării de flagranță.
Traficul de influență se numără printre infracțiunile de corupție propriu – zise prevăzute de Legea 78/2000.
De aceea și acestei fapte prevăzute de legea penală îi sunt incidente depozițiile Capitolului III, Secțiunea a 2-a din Legea 78/2000.
D. CUMPARAREA DE INFLUENTA ( ART. 292 COD PENAL )
In noul Cod penal se delimiteaza sfera subiectelor asupra cărora se exercită traficul de influență la funcționarul public,astfel alături de îndeplinirea ori neîndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcționarului public se face referire si la urgentarea ori întârzierea realizarii unui astfel de act, respectiv realizarii unui act contrar, fapt care duce la corelarea cu infracțiunea de luare de mită în ceea ce privește comportamentul funcționarului public.
Noul text introduce ca variantă a infracțiunii și săvârșirea faptei în legătură cu „urgentarea îndeplinirii unui act” ce intră în îndatoririle de serviciu ale făptuitorului, modalitate neincriminată în prezent.
Limita maximă a pedepsei este redusă in noul Cod penal de la 10 la 7 ani închisoare.
La fel ca in situatia dării de mită această măsură nu este limitată la echivalentul în bani a foloaselor cuvenite, orice bun susceptibil de evaluare putând fi supus confiscării.
Infracțiunea de cumpărare de influență reglementată de dispozițiile art. 292 din noul Cod penal se defineste ca promisiunea, oferirea de bani, de cadouri sau alte foloase, in mod direct sau in mod indirect, unei persoane care are influența sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, cu scopul de a-l convinge să concretizeze sau să nu concretizeze un act ce intră în sarcinile sale de serviciu.
Referitor la subiectul activ al infracțiunii de cumparare de influenta, acesta poate fi orice persoană fizică sau juridică. Nuanta materiala a infracțiunii de cumpărarea de influență promisiunea, oferirea sau darea de bani, de cadouri se face unei persoane, in mod direct sau in mod indirect, putand să fie sau să nu fie funcționar, persoană care are influența sau lasă să se creadă că are influența asupra unui funcționar. Asadar în cazul infracțiunii de dare de mită mituitorul are o conexiune directă cu funcționarul, in felul că promisiunea, oferirea sau darea de bani se adreseaza in mod direct funcționarului, iar in situatia infracțiunii de cumpărare de influență persoana care cumpără influența nu este intr-o conexiune infracțională directă cu funcționarul, ci o legatura cu o alta persoană care exercita influență sau pretinde că exercita influență asupra unui funcționar. In situatia in care infractorul se manifesta în fapt pentru a-l determina pe funcționarul public să faca un act ilicit, răspunderea penală va fi atât pentru infracțiunea de trafic de influență, cât și pentru cea de abuz în serviciu. Dar in situatia in care traficantul de influență, după momentu in care a pretins sau a primit beneficiul sau după momentul acceptarii promisiunii de la cumpărătorul de influență, acesta promite, ofera sau da anumite avantaje funcționarului public, el va fi gasit ca responsabil atât pentru trafic de influență, cât și pentru dare de mită. Nu are inportanta dacă influența referitoare la funcționar s-a concretizat sau nu cu succes.
De obicei relația infracțională în cazul infracțiunii de cumpărare de infuență nu implica existența cunoștiinței și acceptul funcționarului cu privire la acțiunea cumpărătorului de inflență. În situația în care funcționarul inaintea concretizarii sarcinii de serviciu a fost de-acord cu promisiunea de a i se oferi o sumă de bani, persoana care trimite suma de bani prin intermidiarul in persoana celui care pretinde că poate exercita influență asupra funcționarului, nu este autor al infracțiunii de cumpărare de influență ci este autor al infracțiunii de dare de mită, iar intermediarul este complice la infracțiunea de luare și dare de mită, în condițiile în care funcționarul se face vinovat de infracțiunea de luare de mită. In situatia in care o persoană promite sau oferă unui funcționar o sumă de bani în scopul efectuarii de către acesta a unui act ce intră în sarcinile sale de serviciu și in acelasi timp pentru a intervene pe lângă un coleg de serviciu cu scopul ca acesta să faca un act contrar sarcinilor sale de serviciu, aceasta persoană comite două infracțiuni de dare de mită și de cumpărare de influență.
În cazul infractiunii de cumparare de influenta elementul material al faptei are loc la momentul promisiunii, oferirii sau dării de bani ori alte foloase funcționarului, sau persoanei care are sau pretinde că are influență asupra unui funcționar. Tot in cazul infracțiunii de cumpărare de influență legiuitorul a adaugat suplimentar față de latura obiectivă a infracțiunii de dare de mită în cadrul modalităților de săvârșire și promisiunea, respectiv oferirea de daruri, însă în dupa parerea unora această sintagmă de daruri poate fi ușor confundata cu sintagma generală de foloase.
Ton in cazul infractiunii de cumpărare de influență legiuitorul a mentionat si forma nepedepsirei în situația în care făptuitorul denunță autorității fapta înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru fapta respective.
În cadrul acestei infracțiuni tentativa nu este pedepsită de lege, iar consumarea faptei are loc odată cu realizarea modalității normative a elementului material Totodată, banii, valorile sau orice alte bunuri primite de la persoana condamnata, se confisca, iar dacă acestea nu pot fi gasite, el va fi obligat la plata echivalentului lor în bani. În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat cu privire la faptul că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, introdus în această lege prin art. 1 pct. 3 din Legea nr. 161/2003, "promisiunea, oferirea sau darea de bani, de bunuri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani". Prin alin. (2) al aceluiași articol s-a prevăzut că "făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă". în fine, în cadrul alin. (3) din articolul menționat se mai prevede că "banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani", pentru ca în alin. (4) să se precizeze că "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care Ie-a dat în cazul prevăzut la alin. (2)".
În completarea acestor reglementări, prin art. 19 din aceeași lege s-a mai prevăzut că în cazul săvârșirii infracțiunilor la care se referă prezentul capitol (III), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Astfel, așa cum s-a arătat, prin art. 6 indice 1 din Legea nr. 78/2000 este incriminată fapta de cumpărare de influență, în timp ce prevederile Codului penal nu o cuprind în sfera lor de reglementare, sancționându-l doar pe traficantul de influență. În același timp, în Legea nr. 78/2000 este reglementată la art. 6 indice alin. (2) denunțarea ca o cauză specială de nepedepsire, care înlătură în mod firesc și incidența măsurii de siguranță a confiscării, prevăzută la art. 19 din aceeași lege. În Codul penal nu este instituită o asemenea cauză de nepedepsire pentru infracțiunile adiacente de primire de foloase necuvenite sau de trafic de influență, în cazul acestora fiind aplicabilă, în toate situațiile în care se constată existenta infracțiunilor, măsura confiscării bunurilor ce au făcut obiectul lor. Ca urmare, prevederile art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000, potrivit cărora "banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care Ie-a dat", nu sunt aplicabile decât atunci când este incidență dispoziția de nepedepsire din alin. (2) al aceluiași articol, care se referă numai la sfera restrânsă a infracțiunii prevăzute la art. 6 indice 1 alin. (1) din această lege. De aceea, este evident că aplicarea dispozițiilor de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul infracțiunii, cuprinse în alin. (4) al art. 61 din Legea nr. 78/2000, nu poate fi extinsă și la infracțiunile de primire de foloase necuvenite și de trafic de influență prevăzute restrictiv în art. 256 și, respectiv, în art. 257 C. pen., deoarece cauza de nepedepsire determinată de denunțarea faptei, cu consecința înlăturării incidenței confiscării bunului, operează, limitativ, numai în cazul infracțiunilor avute în vedere de legiuitor. Așa fiind, din moment ce în astfel de cazuri nu există identitate de situație juridică, nu se poate pretinde o identitate de tratament juridic.
E. Legea Nr. 78/2000
Legea Nr. 78/8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin prevederile conținute, lărgește considerabil aria de aplicare a incriminărilor, referitoare la faptele de corupție cuprinse în Codul penal.
Prin intrarea în vigoare a Legii 78/2000, legiuitorul a folosit pentru prima dată termenul de „infracțiuni de corupție" incluzând prin prevederile art. 5 alin.1 în sfera acestei noțiuni, cele patru infracțiuni menționate mai sus.
Prin recentele modificări și completări aduse Legii 78/2000 prin Legea Nr. 161/2003 a fost reglementată pentru prima oară în legislația penală română situația juridică a „cumpărătorului de influență" a cărui faptă este incriminată astfel:
„1. Promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar, pentru a-l determina să facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10 ani;
Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă;
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracțiunii prevăzute la alin.1 se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani;
Banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat în cazul prevăzut la alin.2."
2. De asemenea, pe aceeași linie se înscrie și fapta încriminată la art. 82 care prevede: „Promisiunea, oferirea sau darea, direct ori indirect, de bani sau alte foloase materiale unui funcționar al unui stat străin sau al unei organizații publice internaționale, pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în scopul obținerii unui folos necuvenit în cadrul operațiunilor economice internaționale, se pedepsește cu închisoare de la unu la șapte ani."
1. Infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție
Legiuitorul a asimilat infracțiunile de corupție și alte fapte săvârșite în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, astfel:
Stabilirea, cu intenție, a unei valori diminuate, față de valoarea comercială reală, a bunurilor aparținând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, comisă în cadrul acțiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operațiuni comerciale, ori a bunurilor aparținând autorității publice sau instituțiilor publice, în cadrul unei acțiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârșită de cei care au atribuții de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară ;
Acordarea de credite sau de subvenții cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau a normelor de creditare, a destinațiilor contractate ale creditelor sau subvențiilor ori neurmărirea creditelor restant;
Utilizarea creditelor sau subvențiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate;
Efectuarea de operațiuni financiare, ca acte de comerț, incompatibile cu funcția, atribuția sau însărcinarea pe care o îndeplinește o persoană ori încheierea de tranzacții financiare, utilizând informațiile obținute în virtutea funcției, atribuției sau însărcinării sale (art. 4 lit. a);
Folosirea, în orice mod, direct sau indirect, de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații (art.4 lit. b).
Sunt asimilate infracțiunilor de corupție în lumina prevederilor Legii Nr. 78/2000 și următoarele acțiuni sau inacțiuni:
Fapta persoanei care, în virtutea funcției, a atribuției ori a însărcinării primite, are sarcina de a supraveghea, de a controla sau de a lichida, un agent economic privat, de a îndeplini pentru acesta vreo însărcinare, de a intermedia sau de a înlesni efectuarea unor operațiuni comerciale sau financiare de către agentul economic privat ori de a participa cu capital la un asemenea agent economic, dacă fapta este de natură de a-i aduce direct sau indirect foloase necuvenite;
Fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, într-un sindicat sau patronat ori în cadrul unei persoane juridice fără scop patrimonial de a folosi influența ori autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite (art. 5);
Infracțiunea de șantaj, prevăzută de art. 207 din Codul Penal, în care este implicată o persoană din cele prevăzute la art. 1 din lege (art. 51).
2. Infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție
În înțelesul Legii Nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare și, următoarele infracțiuni sunt în legătură directă cu infracțiunile de corupție, cu infracțiunile asimilate acestora sau cu infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene:
Tăinuirea bunurilor provenite din săvârșirea unei infracțiuni de corupție sau asimilate precum și favorizarea persoanelor care au comis o astfel de infracțiune (art. 15 lit. a);
Asocierea în vederea săvârșirii unei infracțiuni de corupție sau asimilate ori în vederea săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 15 lit. a (art. 15 lit. b);
Falsul și uzul de fals săvârșite în scopul de a ascunde comiterea uneia din infracțiunile de corupere ori asimilate acestora sau săvârșite în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune (art. 15 lit. c);
Abuzul în serviciu contra intereselor publice, abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor și abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, săvârșite în realizarea scopului urmărit printr-o infracțiune de corupție sau asimilate (art. 15 lit. d);
Șantajul, săvârșit în legătură cu infracțiunile de corupție sau asimilate (art. 15 lit. d1;
Infracțiunile de spălare a banilor prevăzute în Legea Nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, atunci când banii, bunurile sau alte valori provin din săvârșirea unor infracțiuni de corupție sau asimilate (art. 15 lit. e);
Contrabanda cu bunuri provenite din săvârșirea unei infracțiuni de! corupție ori asimilate sau săvârșită în realizarea scopului urmărit printr-o asemenea infracțiune (art. 15 lit. f);
Infracțiunile prevăzute în Legea Nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, săvârșite în legătură cu infracțiunile de corupție sau asimilate (art. 15 lit. g);
Infracțiunea de bancrută frauduloasă și celelalte infracțiuni prevăzute în Legea Nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în legătură cu infracțiunile de corupție sau asimilate acestora (art. 15 lit. h);
Traficul de droguri, traficul de substanțe toxice și nerespectarea regimului armelor de foc și al munițiilor săvârșite în legătură cu o infracțiune de corupție sau asimilate (art. 15 lit. i);
Infracțiunile de trafic de persoane prevăzut în Legea Nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, săvârșite în legătură cu o infracțiune de corupție sau asimilată (art. 15 lit. j);
Infracțiunea prevăzută în Ordonanța de Urgență a Guvernului Nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar – bancar în scopul finanțării de acte de terorism, aprobate prin Legea Nr. 466/2002 săvârșită în legătură cu o infracțiune de corupție sau asimilată (art. 15 lit. k).
Spre deosebire de infracțiunile de corupție, tentativa la infracțiunile asimilate acestora este pedepsită în condițiile Codului penal.
3. Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene
Constituie infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene următoarele fapte:
1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
2) Omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri;
3) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
4) Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos legal obținut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
5) Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
6) Omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
Tentativa infracțiunilor descrise mai sus, se pedepsește. Încălcarea din culpă, de către director, administrator sau persoana cu atribuții de decizie sau de control în cadrul unui agent economic, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă a avut ca rezultat săvârșirea uneia dintre infracțiunile amintite mai sus sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Comunităților Europene, de către o persoană care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui agent economic, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi.
Legiuitorul, în a instituit obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror în cazul infracțiunilor de corupție, ceea ce înseamnă că și infracțiunea de primire de foloase necuvenite, care anterior intrării în vigoare a legii nu era dată în competența exclusivă a acestui organ, va beneficia de competența exclusivă a procurorului.
Legea 78/2000 instituie procedura conform căruia secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului și al consiliului juridic exercitat în condițiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, și nici instanței de judecată.
De asemenea, când sunt indicii temeinice cu privire la săvârșirea uneia dintre infracțiunile prevăzute de Legea 78/2000, în scopul strângerii de probe sau al identificării făptuitorului procurorul poate să autorizeze motivat, pe o durată de cel mult 30 de zile:
Punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora;
Punerea sub supraveghere sau interceptarea comunicațiilor;
Accesul la sisteme informaționale;
Comunicarea de înscrisuri, documente bancare, financiare contabile.
Totodată, legea a instituit obligativitatea înștiințării de către persoanele cu atribuții de control a organelor de urmărire penală sau organelor de constatare a săvârșirii infracțiunilor cu privire la orice date din care rezultă indicii, că s-a efectuat o operațiune sau un act ilicit ce poate atrage răspunderea penală pentru comiterea unei infracțiuni prevăzute de această lege.
De asemenea, persoanele cu atribuții de control, sunt obligate ca, în cursul efectuării actului de control, să procedeze la asigurarea conservarea urmelor infracțiunilor, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.
Persoanele prevăzute la art. 1 lit. e) din Legea 78/2000, care cunosc operațiuni ce antrenează circulația de capitaluri sau alte activități, prevăzute la art. 1, privind sume de bani, bunuri sau alte valori ce se presupune că provin din infracțiuni de corupție sau asimilate acestora ori din infracțiuni ce au legătură cu acestea, au obligația să sesizeze organele de urmărire penală sau, după caz, organele de constatare a săvârșirii infracțiunii ori organele de control, abilitate de lege.
Neîndeplinirea cu rea-credință a îndatoririlor precizate constituie fracțiune și se pedepsește potrivit incriminării referitoare la nedenunțarea unor infracțiuni (art. 266 Cod penal).
Constituie infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene următoarele fapte:
Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
Omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii pentru obținerea de fonduri din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept a acestor fonduri;
Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației fondurilor obținute din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
Schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinației unui folos legal obținut, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
Folosirea sau prezentarea de documente ori declarații false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor;
Omisiunea de a furniza, cu știință, datele cerute potrivit legii, dacă fapta are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor din bugetul general al Comunităților Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor.
Tentativa infracțiunilor descrise mai sus, se pedepsește. Încălcarea din culpă, de către director, administrator sau persoana cu atribuții de decizie sau de control în cadrul unui agent economic, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă a avut ca rezultat săvârșirea uneia dintre infracțiunile amintite mai sus sau săvârșirea unei infracțiuni de corupție ori de spălare a banilor în legătură cu fondurile Comunităților Europene, de către o persoană care se află în subordinea sa și care a acționat în numele acelui agent economic, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani și interzicerea unor drepturi.
Legiuitorul, în a instituit obligativitatea efectuării urmăririi penale de către procuror în cazul infracțiunilor de corupție, ceea ce înseamnă că și infracțiunea de primire de foloase necuvenite, care anterior intrării în vigoare a legii nu era dată în competența exclusivă a acestui organ, va beneficia de competența exclusivă a procurorului.
CAPITOLUL III.
PROCEDURA DE URMĂRIRE ȘI JUDECARE A INFRACȚIUNILOR DE CORUPȚIE
A. Considerații generale
Fenomenul infracțional al corupției implică desfășurarea unui ansamblu de activități imorale și nelegale de către diferite persoane ori de către diferite grupuri, toate exercitând funcții publice sau care sunt în legătură cu acestea, în scopul obținerii unor avantaje materiale sau morale, prin utilizarea unor forme de constrângere, înșelăciune sau influență.
Prin Legea Nr. 83/1992 privind procedura urgentă de urmărire și de judecare pentru unele infracțiuni de corupție, s-a reglementat o procedură specială, chiar dacă nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 466 Cod procedură penală, referitoare la flagranță și la limitele de pedeapsă.
Ulterior, prin Legea Nr.78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție s-a stabilit că infracțiunile prevăzute ca infracțiuni de corupție sau ca infracțiuni asimilate acestora, ori ca infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție, dacă sunt flagrante, se urmăresc și se judecă potrivit dispozițiilor art. 465, 467, 479 Cod procedură penală, iar dacă nu sunt flagrante se aplică procedura de drept comun. Cum prin art. 33 din această lege se stabilește că orice prevedere contrară se abrogă, procedura instituită prin Legea Nr. 83/1992 nu se mai aplică de la intrarea în vigoare a noii legi.
B. Persoanele cărora li se pot aplica măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție
Potrivit art. 1 din Legea Nr. 78/2000, măsurile de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție se aplică următoarelor persoane:
a) care exercită o funcție publică, indiferent de modul în care au fost investite în cadrul autorităților publice sau instituțiilor publice;
b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcție sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăților comerciale, companiilor naționale, societăților naționale, unităților cooperatiste sau al altor agenți economici;
– care exercită atribuții de control, potrivit legii;
– care acordă asistență specializată unităților prevăzute la lit. a și b, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența;
e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistență specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influența, cu privire la: operațiuni care antrenează circulația de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operațiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual, ori privitor la conturile bancare și cele asimilate acestora, tranzacții comerciale interne și internaționale;
f) care dețin o funcție de conducere într-un partid sau într-o formațiune politică, într-un sindicat, într-o organizație patronală, ori într-o asociație fără scop lucrativ sau fundație;
g) alte persoane fizice, decât cele prevăzute la lit. a – f, în condițiile prevăzute de lege.
Potrivit articolului 292 din noul Cod penal prevederile art. 289 – 291 din Codul penal se aplică în mod corespunzător și următoarelor persoane:
a) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul unei organizații publice internaționale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizațiilor internaționale la care România este parte;
c) funcționarilor sau persoanelor care își desfășoară activitatea pe baza unui contract de muncă ori altor persoane care exercită atribuții similare în cadrul Comunităților Europene;
d) persoanelor care exercită funcții judiciare în cadrul instanțelor internaționale a căror competență este acceptată de România, precum si funcționarilor de la grefele acestor instanțe;
– funcționarilor unui stat străin;
– membrilor adunărilor parlamentare sau administrative ale unui stat străin.
Prin aceste dispoziții, România s-a alăturat luptei împotriva corupției dusă pe plan internațional.
C. Infracțiunile supuse procedurii speciale
Potrivit art. 5 din Legea Nr. 78/2000, modificată prin Legea Nr. 161/2003, fac obiectul procedurii speciale:
infracțiunile de corupție prevăzute la art. 289-291 din Codul penal, precum și infracțiunile prevăzute în legi speciale, ca modalități specifice ale infracțiunilor menționate;
infracțiunile asimilate infracțiunilor de corupție, cele prevăzute la art. 10 -13 din lege;
infracțiunile care sunt în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu cele asimilate acestora, menționate la art. 15;
infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunității Europene, prin sancționarea cărora se asigură protecția fondurilor și resurselor Comunității Europene.
Toate aceste infracțiuni au fost prezentate în detaliu în cadrul Capitolului II “Infracțiunile de corupție în dreptul penal.”
D. Urmărirea penală a faptelor de corupție
1. Direcția Națională Anticorupție
a) Prezentare generală a instituției
Direcția Națională Anticorupție (DNA) este un parchet specializat în combaterea infracțiunilor de corupție, la nivel înalt și mediu, o structură, cu personalitate juridică în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
A fost înființată în anul 2002 prin Ordonanța de Urgență Nr. 43/2002 a Guvernului României. La înființare parchetul a fost numit Parchetul Național Anticorupție, iar între octombrie 2005 – martie 2006 a fost denumit Departamentul Național Anticorupție, ambele structuri funcționând ca o structură autonomă pe lângă Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În Parchetul Național Anticorupție au fost încadrate, pe baza calităților profesionale, a bunei reputații și a unei morale ireproșabile, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, personal auxiliar de specialitate. Pe plan teritorial s-au înființat, la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel, servicii ale Parchetului Național Anticorupție, încadrate cu aceleași categorii de specialiști. Competența P.N.A. se referea la urmărirea penală a infracțiunilor prevăzute în Legea Nr. 78/2000, săvârșite în anumite condiții.
În concepția Ordonanței de Urgență a Guvernului Nr. 43/2002, competența P.N.A. a fost prea mare, procurorii anticorupție ocupându-se și de infracțiunile de corupție de mai mică gravitate, ceea ce nu era de natură să se asigure o concentrare asupra corupției de înalt nivel. Prin decizia Nr. 235/2005 a Curții Constituționale s-a statuat că P.N.A. nu este îndreptățit de Constituție să urmărească pe deputați și senatori, pentru care Constituția încredința această sarcină procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Analizându-se aceste deficiențe în modul de reglementare a P.N.A., prin Ordonanța de urgență a Guvernului Nr. 134/2005 pentru modificarea și completarea Ordonanța de urgență a Guvernului Nr. 43/2002 privind Parchetul Național Anticorupție, s-au adus perfecționări substanțiale structurii, competenței și funcționării acestui parchet specializat.
Titulatura acestei instituții specializate a Ministerului Public a devenit Direcția Națională Anticorupție, care a fost organizată ca structură autonomă, cu personalitate juridică proprie, în cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Această Direcție Națională Anticorupție este independentă în raport cu instanțele judecătorești și cu parchetele de pe lângă acestea, precum și în relațiile cu celelalte autorități publice; este condusă de un procuror șef, care este asimilat prim adjunctului procurorului general, ajutat de doi procurori șefi adjuncți. Caracterul autonom al D.N.A. este evidențiat prin prevederea că procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție coordonează această direcție prin intermediul procurorului șef al acesteia, iar coordonarea privește îndrumări cu caracter general referitoare la măsurile care trebuie luate pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor de corupție, precum și solicitarea de informări asupra activității direcției.
b) Organizarea și funcționarea Direcției Naționale Anticorupție
Direcția Națională Anticorupție este condusă de un procuror șef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 procurori șefi adjuncți, asimilați adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În activitatea sa procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ajutat de 2 consilieri, asimilați consilierilor procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție este ordonator secundar de credite. Finanțarea cheltuielilor curente și de capital ale Direcției Naționale Anticorupție se asigură de la bugetul de stat, fondurile destinate Direcției Naționale Anticorupție fiind evidențiate distinct în bugetul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Direcția Națională Anticorupție este organizată în secții conduse de procurori șefi secție, ajutați de procurori șefi adjuncți secție. Secțiile se înființează și se desființează prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
În cadrul Direcției Naționale Anticorupție se pot înființa servicii teritoriale, servicii, birouri și alte compartimente de activitate, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții. Sediul serviciilor teritoriale și circumscripția acestora se stabilesc de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție, de regulă, în localitățile în care își au sediul parchetele de pe lângă curțile de apel și în raport cu circumscripția acestora.
Serviciile teritoriale, serviciile și birourile sunt conduse de procurori șefi.
În cadrul Direcției Naționale Anticorupție va funcționa un birou de informare și relații publice care va asigura legătura cu publicul și cu mijloacele de comunicare în masă, în vederea garantării transparenței activității de urmărire penală, în condițiile stabilite de lege.
Conducătorul biroului, care îndeplinește și funcția de purtător de cuvânt, poate fi un procuror desemnat de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție ori un jurnalist, încadrat ca specialist, numit pe bază de concurs sau de examen. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea în cadrul secțiilor, serviciilor sau al altor compartimente de activitate, fiind repartizați prin ordin al procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție.
Direcția Națională Anticorupție se încadrează cu procurori, ofițeri și agenți de poliție judiciară, specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic și în alte domenii, personal auxiliar de specialitate, precum și personal economic și administrativ, în limita posturilor prevăzute în statul de funcțiuni, aprobat potrivit legii.
În scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară, își desfășoară activitatea numai în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al acestei direcții. Ofițerii și agenții de poliție judiciară pot efectua numai acele acte de cercetare penală dispuse de procurorii Direcției Naționale Anticorupție. Ofițerii și agenții de poliție judiciară își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control al procurorului.
Actele întocmite de ofițerii de poliție judiciară din dispoziția scrisă a procurorului sunt efectuate în numele acestuia.
Ofițerii și agenții de poliție judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o însărcinare. Ofițerii și agenții de poliție judiciară, pe perioada numirii în cadrul Direcției Naționale Anticorupție, au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru ofițerii de poliție și agenții de poliție, cu excepțiile prevăzute în prezenta ordonanță de urgență. Atribuțiile prevăzute de lege pentru ministrul administrației și internelor privind drepturile și răspunderile ce revin ofițerilor și agenților de poliție judiciară se exercită de procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție. Atribuțiile privind acordarea gradelor profesionale pentru ofițerii și agenții de poliție judiciară se exercită de ministrul administrației și internelor, la propunerea procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție. În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. Acești specialiștii au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția Națională Anticorupție. Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. Constatarea tehnico-științifică efectuată din dispoziția scrisă a procurorului de specialiști constituie mijloc de probă, în condițiile legii.
Constatările tehnico-științifice și expertizele pot fi efectuate și de alți specialiști sau experți din instituții publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum și de specialiști sau experți individuali autorizați sau recunoscuți, potrivit legii.
Funcția de procuror, ofițer de poliție judiciară sau de specialist în cadrul Direcției Naționale Anticorupție este incompatibilă cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția funcțiilor didactice din învățământul superior.
c) Competența Direcției Naționale Anticorupție
În ce privește competența Direcției Naționale Anticorupție privind urmărirea penală, aceasta este determinată după materie și după calitatea persoanei.
În ce privește competența după materie, procurorii din D.N.A. efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracțiunii prevăzute în Legea Nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au săvârșit, au comis o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activității unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; de asemenea, sunt de competența D.N.A. infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Comunității Europene, precum și dacă, prin săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Codul penal în art. 244 (înșelăciunea), art. 297 (abuzul în serviciu ), s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 de euro; producerea unei asemenea pagube materiale atrage competența D.N.A. și în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 175, art. 177, art. 178-181 din Legea Nr. 141/1997 privind Codul vamal al României, cu modificările și completările ulterioare, și în baza Legii Nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.
În ce privește competența după calitatea persoanei, în art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului Nr. 43/2002, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului Nr. 134/2005, se prevede că sunt în competența D.N.A. infracțiunile prevăzute în Legea Nr. 78/2000 dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorități publice, instituții publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de persoane care au calitatea de deputați, senatori, membrii ai Guvernului, secretari de stat sau subsecretari de stat, consilieri ai miniștrilor, judecători ai înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale, ceilalți judecători și procurori, alți demnitari nominalizați în lege, ofițeri, amirali, generali și mareșali, persoanele care dețin funcții de conducere și de control, avocații, personalul vamal etc. în cauzele privind infracțiunile de corupție săvârșite de militarii în activitate, urmărirea se efectuează de procurori militari din cadrul D.N.A., indiferent de gradul militar pe care-l au persoanele cercetate.
Infracțiunile de corupție care nu cad în competența de urmărire penală a procurorilor din D.N.A. sunt de competența parchetelor de pe lângă instanțe, potrivit normelor de competență prevăzute de Codul de procedură penală.
2. Efectuarea urmăririi penale în cazul faptelor de corupție
Potrivit art. 3 din Ordonanța de Urgență Nr. 43/2002, atribuțiile D.N.A sunt următoarele:
a) efectuarea urmăririi penale, în condițiile prevăzute în Codul de procedură penală, în Legea Nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
b) conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al Direcției Naționale Anticorupție;
c) conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție;
c1) sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în Legea Nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, care sunt, potrivit art. 13, în competența Direcției Naționale Anticorupție;
c2) participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată;
c3) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege;
d) studierea cauzelor care generează și a condițiilor care favorizează corupția, elaborarea și prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale;
e) elaborarea raportului anual privind activitatea Direcției Naționale Anticorupție și prezentarea acestuia Consiliului Superior al Magistraturii și ministrului justiției, nu mai târziu de luna februarie a anului următor, iar ministrul justiției va prezenta Parlamentului concluziile asupra raportului de activitate a Direcției Naționale Anticorupție;
f) constituirea și actualizarea bazei de date în domeniul faptelor de corupție;
g) exercitarea altor atribuții prevăzute de lege.
În vederea sesizării D.N.A. cu infracțiunile care cad în competența sa, în Legea Nr. 78/2000 se prevede obligația pentru persoanele cu atribuții de control să înștiințeze organul de urmărire penală despre orice date din care rezultă indicii că s-au efectuat operațiuni ce atrag răspunderea penală ca infracțiuni de corupție. De asemenea, persoanele care, indiferent de calitatea lor, au în atribuții participarea la luarea deciziilor sau le pot influența, în domeniul circulației de capital, operațiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit ori alte activități comerciale interne sau externe, și au luat cunoștință de fapte ce constituie infracțiuni de corupție sunt obligate să încunoștințeze D.N.A. despre operațiunile considerate ilegale. Totodată, organele de control au obligația să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă.
Pentru a asigura strângerea probelor necesare în cazul infracțiunilor de corupție, în Legea Nr. 78/2000 se prevede posibilitatea luării de măsuri care derogă de la regulile de drept comun. Astfel de măsuri pot fi luate atunci există indicii temeinice cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de corupție și sunt dispuse, în termen de 30 de zile, de procurorul autorizat care efectuează urmărirea sau, în anumite cazuri, de judecător. Sunt astfel de măsuri:
Punerea sub supraveghere a conturilor bancare și a conturilor asimilate acestora; secretul bancar și cel profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală, instanțelor de judecată și Curții de Conturi;
Punerea sub supraveghere sau sub ascultare a liniilor telefonice; aceasta se face în condițiile Codului de procedură penală modificat prin Legea Nr. 281/2003;
Accesul la sisteme informaționale;
Comunicare de acte autentice sau sub semnătură privată, de documente bancare.
Aceste măsuri se pot lua după începerea urmăririi penale. Pentru motive temeinice, măsurile arătate pot fi luate de procuror, prin ordonanță motivată, prin prelungirea duratei cu încă cel mult 30 de zile. În cursul judecății, instanța poate dispune prelungirea acestor măsuri prin încheiere motivată.
În cazul săvârșirii infracțiunii de corupție, banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârșirea infracțiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârșirea infracțiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani. Pentru a asigura repararea pagubei și eventuala confiscare a bunurilor și valorilor la care se referă legea, organul de urmărire penală are obligația de a lua și aplica măsurile asigurătorii.
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor de corupție, în afară de derogările arătate, se desfășoară potrivit procedurii obișnuite, cu aceleași soluții de finalizare: trimiterea în judecată prin rechizitoriu, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale prin ordonanță.
3. Judecarea infracțiunilor de corupție
Potrivit art. 21 din Legea Nr. 78/2000, infracțiunile de corupție, asimilate acestora sau în legătură directă cu infracțiunile de corupție, dacă sunt flagrante se judecă potrivit dispozițiilor art. 465 și art. 467 – 479 din Codul procedură penală, iar dacă nu sunt flagrante, judecata se efectuează potrivit procedurii de drept comun.
Pentru judecarea în primă instanță a infracțiunilor prevăzute în Legea Nr. 78/2000, se constituie complete specializate, însă cu privire la numărul judecătorilor din complet, dispozițiile legale diferă.
Astfel, în timp ce articolul 29 alin. 2 din Legea Nr. 78/2000, modificat prin Legea Nr. 161/2003, prevede că la judecătorii, tribunale și curțile de apel, completele specializate sunt formate din 2 judecători, articolul 54 alin. 1 din Legea Nr. 304/2004, modificat în 2005 stabilește componența completului la un singur judecător.
Această diferență de reglementare a ocazionat și pronunțarea unor soluții diferite în practica judiciară fiind necesară intervenția Instanței Supreme. Prin decizia Nr. V din 26 sept. 2005, Secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au admis recursul în interesul legii și au stabilit că infracțiunile prevăzute în Legea Nr. 78/2000 se judecă în prima instanță, la judecătorii, tribunale și curți de apel de complete formate dintr-un singur judecător. S-a motivat că prevederea art. 29 alin.2 din Legea Nr. 78/2000, referitoare la formarea completelor de judecată nu mai are aplicare, fiind abrogată prin art. XIII din titlul XVI al Legii Nr. 247/2005 și că aceasta este voința neîndoielnică a legiuitorului privind reforma justiției, să se unifice modalitatea de formare a completelor de judecată în toate cauzele unde este posibil.
Hotărârea judecătorească definitivă de condamnare sau de achitare se poate publica în ziarele centrale sau, după caz, locale ( art.30 din Legea Nr. 78/2005).
CAPITOLUL IV.
Corupția în ansamblul crimei organizate
A. Generalități
Fenomenul corupției nu este tocmai o formă de crimă organizată în adevăratul sens al cuvântului. Peisajul crimei organizate nu cunoaște organizații criminale care să aibă ca scop singular coruperea anumitor categorii de persoane fără ca prin acest lucru să nu se urmărească de fapt un alt interes. În schimb, prezența acestui flagel o simțim universal în toate societățile și însoțind în mod inevitabil toate celelalte forme ale crimei organizate, indiferent că este vorba de trafic de droguri, trafic de mașini furate, comerțul cu carne vie, spălarea banilor murdari sau orice alte moduri de manifestare a crimei.
Pentru a-și asigura funcționarea în clandestinitate și în permanentă confruntare cu autoritățile, organizațiile criminale trebuie să corupă pe cei care ar trebui să lupte împotriva acestora sau care le sprijină, în orice mod, activitatea.
Unii autori au apreciat că nu există organizații criminale în afara sferei corupției, aceste structuri fiind alcătuite din profesioniști ai crimei și corupției. Se apreciază că orice organizație criminală presupune existența unei funcții de „corupător”, care depune toate diligențele să identifice persoanele pretabile la corupție, mituiește, cumpără, intimidează și negociază cu funcționarii din poliție, justiție, administrație ș.a. Organizațiile criminale mari, îndeosebi cele transnaționale, au mai mulți corupători specializați pe domenii de activitate (vamă, poliție, parlament etc.) și pe zone geografice.
Sociologul american D. Cressey, spre deosebire de alți teoreticieni care referitor la faptele de corupție fac distincție între organizația criminală și coruptul dintr-o structură publică, include persoana predispusă la fapte de corupție în structura organizației criminale de la care primește mită. În acest sens, consideră că într-o organizație din sfera crimei organizate trebuie să existe cel puțin patru funcții:
a) o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane a căror datorie este să apere organizația față de lege, prin mituire, corupție, șantaj, intimidare, ori altă formă de influențare a funcționarilor publici (corupător);
b) o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care se află în stare de complementaritate cu corupătorul, care acceptă să se lase mituit pentru a favoriza interesele organizației (corupt);
c) o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane cu atribuții în menținerea integrității organizației, care în baza „legilor interne” aplică corecții membrilor devianți dispuși la a colabora cu autoritățile (executor);
d) o funcție ocupată permanent sau temporar de persoane care planifică, organizează și supraveghează desfășurarea activităților ilicite ale organizației (planificator). În lucrarea sa, D. Cressey identifică patru organizații criminale: varianta A (delegatul special-comisionarul), B (corupător, corupt, executor), C (corupător și corupt), D (planificator și strateg).
Observăm că din cele patru funcții identificate într-o organizație, primele trei se referă la asigurarea securității acesteia dintre care două se situează în sfera actelor de corupție. Ce poate fi mai sugestiv în a sublinia legătura strânsă dintre organizația criminală și corupție ?
Extinderea activității crimei organizate la nivelul sistemului bancar, al firmelor de investiții și a altor instituții cu obiect de activitate onorabil, care servesc ca acoperire membrilor crimei, s-a realizat numai împreună cu dezvoltarea fenomenului de corupție, inclusiv în sfera politicului, legislativului și justiției.
Ne propunem să analizăm, în subcapitolul următor, asemănările și deosebirile dintre corupție și crima organizată, sfera de manifestare, formele și evoluția fenomenelor corupției și criminalității organizate și indicii de percepție a corupției.
B. Caracteristici comune ale fenomenelor corupției și criminalității organizate
1. Asemănări ce țin de esența fenomenelor
Corupția și criminalitatea organizată sunt manifestări antisociale, părți componente ale fenomenului infracțional.
Atât corupția cât și criminalitatea organizată constituie forme de devianță comportamentală, care presupun desfășurarea unor activități ilegale și imorale.
În viziunea specialiștilor, corupția funcționarilor face parte integrantă din criminalitatea organizată.
Corupția este un fenomen indispensabil existenței criminalității organizate.
Abuzul de putere caracteristic corupției este întâlnit și în cazul persoanelor care dețin funcții importante ce le permit să favorizeze activitățile ilegale ale organizațiilor criminale.
Privind cele două fenomene din perspectiva participanților la activitățile ilegale, putem remarca faptul că atât în cazul infracțiunilor specifice criminalității organizate cât și unor forme de corupție, subiectul este calificat.
În cazul unor forme ale corupției se cere calitatea de funcționar iar în cazul criminalității organizate, calitatea de membru al organizației criminale.
Infracțiunile specifice corupției și criminalității organizate sunt comise întotdeauna cu intenție.
De asemenea, întotdeauna, se urmărește obținerea unor foloase materiale sau servicii.
Ambele fenomene au fost influențate de o serie de factori sociali, politici și economici care s-au manifestat în societatea românească postrevoluționară.
Astfel, dezintegrarea CAER, dezmembrarea URSS, conflictele din spațiul ex-iugoslav, înăsprirea barierelor comerciale protective, blocarea recuperării unor împrumuturi, obligativitatea respectării embargoului impus României, pierderea unor parteneri pentru comerțul exterior, au avut efecte nefaste asupra situației economiei României, au determinat crize sociale și politice, care au generat și amplificat fenomenele corupției și ale criminalității organizate.
Criminalitatea organizată a avut capacitatea de a umple o parte din golurile create de tranziție pe plan social, economic, mai ales în condițiile în care existau puternice structuri care să reacționeze la schimbările intervenite după decembrie 1989.
Perioada de tranziție a societății românești, inflația, sărăcia, șomajul, deteriorarea ordinii civile, vidul legislativ, mișcarea rapidă a mărfurilor, banilor și persoanelor, prin deschiderea frontierelor, a constituit o ofertă generoasă pentru organizațiile criminale internaționale și un fond propice pentru crearea unor astfel de grupuri infracționale autohtone.
Analizând cele două fenomene din perspectiva etiologică, putem observa o serie de factori criminogeni comuni.
Astfel, din teoriile care se fundamentează pe factorul biologic, este demnă de reținut teoria inadaptării biologice a criminologului suedez Olf Kingberg.
În cadrul variantei constituționale, în raport de funcția morală și de capacitatea de a reacționa la stimuli morali, Kingberg distinge patru categorii de subiecți.
Din aceste categorii, ce-a de a patra, care se referă la indivizi bine adaptați la regulile de conduită acceptate, ce nu manifestă nici un semn exterior care să ateste o funcție morală
defectuoasă, dar sunt insensibili față de actele imorale, corespunde celor care comit acte de corupție sau infracțiunile specifice „gulerelor albe".
Aceștia, de cele mai multe ori cunosc și respectă regulile de conduită, numai că atunci când interesele lor o cer, devin insensibili la actele imorale.
Teoriile sociologice apreciază că, starea de anomie, ca reacție a individului față de neconcordanța dintre scopurile urmărite și mijloacele de realizare, reprezintă o cauză comună a celor două fenomene.
Anomia se manifestă cu precădere în societățile aflate în criză din punct de vedere social, economic, moral, în care posibilitățile de realizare a individului sunt extrem de reduse, determinându-l pe acesta să inoveze.
Mai exact, acesta trebuie să recurgă la căi ilicite pentru atingerea scopurilor propuse.
Este elocvent exemplul României și al societății aflate în tranziție, în care corupția, aderarea la grupuri infracționale care trafichează valori importante ale patrimoniului, mașini furate, arme, stupefiante, copii, ș.a., contrabanda, evaziunea fiscală, sunt inovații menite să asigure bunăstarea individului care aspiră la un nivel de trai occidental.
Sărăcia, șomajul, salarizarea necorespunzătoare, declinul economic și financiar, lipsa protecției sociale, trezesc tendințe de îmbogățire rapidă a unor persoane și implicit alimentează corupția și determină infracțiunile specifice criminalității organizate.
Astfel, renunțarea la controlul financiar intern și de gestiune în societățile comerciale au contribuit la agresionarea patrimoniului public și au condus la generalizarea corupției în raporturile dintre agenții economici.
De altfel, din analiza infracțiunilor comise din 1990 și până în prezent în România, rezultă că agresiunea economiei publice, prin retrocedări de mari proporții, abuzuri și alte ilegalități, a fost însoțită, în cea mai mare parte, de acte de corupție.
„Economia subterană este primul și cel mai important semn al insuccesului guvernamental și apare acolo unde sunt restricții de piață".
Insuccesul guvernamental și restricțiile de orice fel generează și amplifică nu numai criminalitatea organizată ci și corupția.
Adam Smith, în lucrarea „Bogăția națiunilor", afirma că economia subterană apare acolo unde „guvernele sunt corupte, unde există cel puțin o suspiciune generală cu privire la o cheltuială inutilă sau o utilizare greșită a venitului public și legile nu sunt respectate în totalitate".
Teoria asociațiilor diferențiate, cu toate limitele sale, ar putea oferi o explicație pentru devianța organizațională ce se manifestă la nivelul criminalității organizate dar și ca o nouă tendință în cadrul corupției.
Este adevărat însă că această teorie nu răspunde la întrebarea care este originea primară a fenomenelor criminale și de ce unii indivizi învață comportamentul criminal și alții nu.
O atenție deosebită ar trebui acordată teoriilor controlului social, acestea evidențiind o serie de trăsături comune în expunerea cauzelor corupției și criminalității organizate.
Criza de autoritate, slăbirea mecanismelor de control social, încurajează deopotrivă atât corupția cât și criminalitatea organizată.
Astfel, în condițiile nefuncționării mecanismelor de control social în societatea românească postrevoluționară s-au creat premisele amplificării corupției și apariției unor forme noi de manifestare a fenomenului infracțional ca: traficul de droguri, arme, materiale radioactive, carne vie, infracțiuni economico -financiar – bancare ș.a.
Toate aceste fenomene formează și alimentează economia subterană și încurajează organizațiile criminale, care au beneficiat și de o serie de contradicții grave apărute în perioada de tranziție.
Astfel, grupuri de interese au profitat de contradicțiile apărute ca urmare a demolării vechilor structuri economice, mai înainte de a se clarifica, în mod concret, ce fel de organizare economică va fi adoptată, ceea ce a condus la pierderi majore în producție, în special cea industrială.
S-au agravat contradicțiile dintre producție (care a înregistrat scăderi mari) și consum, dintre marile fonduri valutare consumate și lipsa de efecte economice de profunzime în viața țării, mai ales în producție.
S-a adâncit contradicția dintre masa bancară aflată în circulație, care creștea și scăderea mărfurilor aflate pe piață și sărăcia serviciilor, ceea ce a condus la creșterea inflației.
Faptul că privatizarea a început în sectorul comercial, pe când producția de bunuri a scăzut (sectorul productiv a început să se privatizeze mai târziu și mai greu), a încurajat fenomenul speculativ, implicit al economiei subterane.
Lipsa controlului social, criza de autoritate, au condus, în final, la diminuarea încrederii populației în instituțiile și valorile sociale.
O altă cauză comună este aceea a lipsei de educație, de cultură și a răsturnării sistemului de valori morale.
Obținerea banilor și a puterii, indiferent prin ce mijloace, a condus la negarea normelor morale ce se impuneau a fi respectate pentru o funcționare normală a societății.
Uneori mass-media aduce deservicii societății prin prezentarea ca modele de reușită socială a unor gangsteri sau persoane care au recurs la corupție pentru atingerea unor standarde maximale de viață.
De asemenea, vidul legislativ, legislația incoerentă, neadaptată realităților social – economice, nu fac altceva decât să creeze premisele apariției și dezvoltării unor fenomene specifice corupției și criminalității organizate.
Luând ca exemplu situația României, abrogarea unor legi, ca cea a patrimoniului național, a încurajat traficul organizat cu obiecte de artă.
De multe ori, scoaterea din țară a unor asemenea valori s-a realizat pe fondul corupției organelor vamale.
Dezincriminarea unor dispoziții legale care instaurau o disciplină în materie comercială și financiar-bancară (ca de exemplu: dezincriminarea temporară a bancrutei frauduloase, a tentativei la contrabandă) nu a făcut altceva decât să acopere o serie de activități ilegale și să încurajeze comiterea lor pe viitor.
Neadoptarea la timp a legilor privind prevenirea și sancționarea corupției și crimei organizate, statutului funcționarului public, absența unor dispoziții legale care să asigure protecția martorului și a victimei, precum și a celor ce permit utilizarea agenților acoperiți, se repercutează negativ asupra activităților de controlare a fenomenului corupției și criminalității organizate. Utilizarea tehnicilor de neutralizare, care în opinia lui David Matza, favorizează fenomenul infracțional, în general, are capacitatea de a potența corupția și criminalitatea organizată.
David Matza, încercând să explice modul în care se dobândește eticheta de delincvent, a examinat raporturile dintre delicventă și sistemul de justiție penală și a ajuns la concluzia că aceasta, în loc să combată delicvența, mai degrabă o produce, oferindu-i individului diferite “tehnici de neutralizare”.
D. Cressey folosește termenul de tehnică de neutralizare pentru a desemna justificarea morală a actelor de fraudă și pentru a păstra imaginea de respectabilitate pe care și-o atribuie persoana care a comis aceste acte.
Cazurile de impunitate prevăzute de legea penală română, care permit mituitorului denunțător să scape de răspunderea penală, pot fi considerate “tehnici de neutralizare".
Criminalitatea organizată a avut capacitatea de a umple o parte din golurile create de tranziție pe plan social, economic, mai ales în condițiile în care existau puternice structuri care să reacționeze la schimbările intervenite după decembrie 1989.
Perioada de tranziție a societății românești, inflația, sărăcia, șomajul, deteriorarea ordinii civile, vidul legislativ, mișcarea rapidă a mărfurilor, banilor și persoanelor, prin deschiderea frontierelor, a constituit o ofertă generoasă pentru organizațiile criminale internaționale și un fond propice pentru crearea unor astfel de grupuri infracționale autohtone.
Analizând cele două fenomene din perspectiva etiologică, putem observa o serie de factori criminogeni comuni.
Astfel, din teoriile care se fundamentează pe factorul biologic, este demnă de reținut teoria inadaptării biologice a criminologului suedez Olf Kingberg.
În cadrul variantei constituționale, în raport de funcția morală și de capacitatea de a reacționa la stimuli morali, Kingberg distinge patru categorii de subiecți.
Din aceste categorii, ce-a de a patra, care se referă la indivizi bine adaptați la regulile de conduită acceptate, ce nu manifestă nici un semn exterior care să ateste o funcție morală
defectuoasă, dar sunt insensibili față de actele imorale, corespunde celor care comit acte de corupție sau infracțiunile specifice „gulerelor albe".
Aceștia, de cele mai multe ori cunosc și respectă regulile de conduită, numai că atunci când interesele lor o cer, devin insensibili la actele imorale.
Teoriile sociologice apreciază că, starea de anomie, ca reacție a individului față de neconcordanța dintre scopurile urmărite și mijloacele de realizare, reprezintă o cauză comună a celor două fenomene.
Anomia se manifestă cu precădere în societățile aflate în criză din punct de vedere social, economic, moral, în care posibilitățile de realizare a individului sunt extrem de reduse, determinându-l pe acesta să inoveze.
Mai exact, acesta trebuie să recurgă la căi ilicite pentru atingerea scopurilor propuse.
Este elocvent exemplul României și al societății aflate în tranziție, în care corupția, aderarea la grupuri infracționale care trafichează valori importante ale patrimoniului, mașini furate, arme, stupefiante, copii, ș.a., contrabanda, evaziunea fiscală, sunt inovații menite să asigure bunăstarea individului care aspiră la un nivel de trai occidental.
Sărăcia, șomajul, salarizarea necorespunzătoare, declinul economic și financiar, lipsa protecției sociale, trezesc tendințe de îmbogățire rapidă a unor persoane și implicit alimentează corupția și determină infracțiunile specifice criminalității organizate.
Astfel, renunțarea la controlul financiar intern și de gestiune în societățile comerciale au contribuit la agresionarea patrimoniului public și au condus la generalizarea corupției în raporturile dintre agenții economici.
De altfel, din analiza infracțiunilor comise din 1990 și până în prezent în România, rezultă că agresiunea economiei publice, prin retrocedări de mari proporții, abuzuri și alte ilegalități, a fost însoțită, în cea mai mare parte, de acte de corupție.
„Economia subterană este primul și cel mai important semn al insuccesului guvernamental și apare acolo unde sunt restricții de piață".
Insuccesul guvernamental și restricțiile de orice fel generează și amplifică nu numai criminalitatea organizată ci și corupția.
Pentru contracararea activității cartelurilor drogurilor columbiene și a mafiei italiene, autoritățile au oferit imunitate celor care rupeau tăcerea, îi predau și dădeau informații despre capii organizațiilor criminale.
Și acestea pot fi considerate tehnici de neutralizare.
În raportul întocmit în aprilie 1993, de un procuror italian, se menționa:
„Există o adevărată strategie a Cosei Nostra pentru obținerea de impunități prin orice mijloc posibil. Metoda principală constă în aranjarea proceselor, adică intervenția pe lângă magistrați și jurați, cu scopul obținerii unor măsuri favorabile. Această intervenție se realizează prin toate modalitățile posibile, de la abordarea precaută și confidențială la amenințare și la asasinat, ca măsură punitiv -preventivă, folosită pentru a elimina un adversar și pentru a-i intimida pe toți ceilalți care se află în aceeași situație."
Neacordarea avizului pentru cercetarea unor magistrați, notari de către Ministrul de Justiție ca și votarea împotriva ridicării imunității unor parlamentari implicați în afaceri de corupție, contrabandă, bancrută frauduloasă, constituie tehnici de neutralizare.
Legitimarea criminalității constituie o formă de tehnică de neutralizare și aceasta apare atunci când interesele conducătorilor societății o cer.
Tot o „tehnică de neutralizare" poate fi considerat ceea ce americanii denumesc plea – bargaining.
Acest sistem de negociere între infractor și organele judiciare, în opinia noastră încalcă principiul „nimeni nu este mai presus de lege" (care într-o formă sau alta este recunoscut de orice sistem de drept) și încurajează delincvența.
Birocratismul excesiv, lipsa de transparență a administrației, sunt folosite ca pretext pentru recurgerea la anumite, acte ilegale specifice corupției și criminalității económico-financiare.
În cazul societăților aflate în perioada de tranziție, corupția și criminalitatea organizată apar ca un rezultat al reformei neduse până la capăt.
Privatizarea ilegală, retrocedarea unor proprietăți au creat ocazii pentru coruperea unor funcționari, magistrați și posibilitatea organizațiilor criminale de a crea acea economie subterană care le aduce venituri importante, dar care subminează economia națională.
În concluzie, printre factorii comuni care au favorizat manifestarea celor două fenomene, reținem:
accentuarea crizei economice și instabilității sociale, soldate cu deteriorarea substanțială a nivelului de trai pentru majoritatea populației (în lipsa unor programe viabile de protecție socială), inclusiv creșterea numărului de șomeri, mai ales din rândurile tinerilor;
declinul moralității și a solidarității publice prin înțelegerea greșită a conceptelor de democrație și libertate;
lipsa unei legislații adecvate și neadaptarea celei existente la realitățile contemporane, în timp util;
manifestarea birocratismului, favoritismului, nepotismului, a abuzului de putere, care au favorizat crearea unor firme căpușe, fantomă și au încurajat spălarea banilor proveniți din economia subterană;
creșterea în intensitate a procesului de interconectare a afacerilor legale cu cele ilegale (capitalul obținut din afaceri ilegale este reinvestit în afaceri legale);
poziția geo-strategică a României și implicațiile crizei balcanice;
criza de autoritate și lipsa unui control social eficient (ineficiența organelor chemate să asigure protecția cetățeanului și respectării legii, a justiției slabe și necredibile pentru opinia publică);
starea de provizorat, care s-a manifestat în toate sectoarele vieții sociale, politice, economice și chiar în justiție (schimbările guvernelor au antrenat schimbări în rândurile magistraților cu funcții de conducere, ceea ce a condus la un sentiment de instabilitate și nesiguranță) a facilitat creșterea fenomenului infracțional în general și a corupției și criminalității organizate, în special.
Procesul de tranziție către o democrație reală și o economie de piață, a produs și efecte secundare negative, precum apariția unor grupări infracționale, a căror existență, uneori, a fost negată, care au profitat și exploatat, rapid, slăbiciunile de ordin legislativ, organizatoric, economic al vieții românești, pentru impunerea intereselor acestora.
Criza de autoritate, slăbirea mecanismelor de control social, încurajează deopotrivă atât corupția cât și criminalitatea organizată.
Astfel, în condițiile nefuncționării mecanismelor de control social în societatea românească postrevoluționară s-au creat premisele amplificării corupției și apariției unor forme noi de manifestare a fenomenului infracțional ca: traficul de droguri, arme, materiale radioactive, carne vie, infracțiuni economico -financiar – bancare ș.a.
Toate aceste fenomene formează și alimentează economia subterană și încurajează organizațiile criminale, care au beneficiat și de o serie de contradicții grave apărute în perioada de tranziție.
Astfel, grupuri de interese au profitat de contradicțiile apărute ca urmare a demolării vechilor structuri economice, mai înainte de a se clarifica, în mod concret, ce fel de organizare economică va fi adoptată, ceea ce a condus la pierderi majore în producție, în special cea industrială.
S-au agravat contradicțiile dintre producție (care a înregistrat scăderi mari) și consum, dintre marile fonduri valutare consumate și lipsa de efecte economice de profunzime în viața țării, mai ales în producție.
S-a adâncit contradicția dintre masa bancară aflată în circulație, care creștea și scăderea mărfurilor aflate pe piață și sărăcia serviciilor, ceea ce a condus la creșterea inflației.
Faptul că privatizarea a început în sectorul comercial, pe când producția de bunuri a scăzut (sectorul productiv a început să se privatizeze mai târziu și mai greu), a încurajat fenomenul speculativ, implicit al economiei subterane.
Lipsa controlului social, criza de autoritate, au condus, în final, la diminuarea încrederii populației în instituțiile și valorile sociale.
O altă cauză comună este aceea a lipsei de educație, de cultură și a răsturnării sistemului de valori morale.
Obținerea banilor și a puterii, indiferent prin ce mijloace, a condus la negarea normelor morale ce se impuneau a fi respectate pentru o funcționare normală a societății.
Uneori mass-media aduce deservicii societății prin prezentarea ca modele de reușită socială a unor gangsteri sau persoane care au recurs la corupție pentru atingerea unor standarde maximale de viață.
De asemenea, vidul legislativ, legislația incoerentă, neadaptată realităților social – economice, nu fac altceva decât să creeze premisele apariției și dezvoltării unor fenomene specifice corupției și criminalității organizate.
Luând ca exemplu situația României, abrogarea unor legi, ca cea a patrimoniului național, a încurajat traficul organizat cu obiecte de artă.
De multe ori, scoaterea din țară a unor asemenea valori s-a realizat pe fondul corupției organelor vamale.
Dezincriminarea unor dispoziții legale care instaurau o disciplină în materie comercială și financiar-bancară (ca de exemplu: dezincriminarea temporară a bancrutei frauduloase, a tentativei la contrabandă) nu a făcut altceva decât să acopere o serie de activități ilegale și să încurajeze comiterea lor pe viitor.
Neadoptarea la timp a legilor privind prevenirea și sancționarea corupției și crimei organizate, statutului funcționarului public, absența unor dispoziții legale care să asigure protecția martorului și a victimei, precum și a celor ce permit utilizarea agenților acoperiți, se repercutează negativ asupra activităților de controlare a fenomenului corupției și criminalității organizate. Utilizarea tehnicilor de neutralizare, care în opinia lui David Matza, favorizează fenomenul infracțional, în general, are capacitatea de a potența corupția și criminalitatea organizată.
David Matza, încercând să explice modul în care se dobândește eticheta de delincvent, a examinat raporturile dintre delicventă și sistemul de justiție penală și a ajuns la concluzia că aceasta, în loc să combată delicvența, mai degrabă o produce, oferindu-i individului diferite “tehnici de neutralizare”.
D. Cressey folosește termenul de tehnică de neutralizare pentru a desemna justificarea morală a actelor de fraudă și pentru a păstra imaginea de respectabilitate pe care și-o atribuie persoana care a comis aceste acte.
Cazurile de impunitate prevăzute de legea penală română, care permit mituitorului denunțător să scape de răspunderea penală, pot fi considerate “tehnici de neutralizare".
Pentru contracararea activității cartelurilor drogurilor columbiene și a mafiei italiene, autoritățile au oferit imunitate celor care rupeau tăcerea, îi predau și dădeau informații despre capii organizațiilor criminale.
Și acestea pot fi considerate tehnici de neutralizare.
În raportul întocmit în aprilie 1993, de un procuror italian, se menționa:
„Există o adevărată strategie a Cosei Nostra pentru obținerea de impunități prin orice mijloc posibil. Metoda principală constă în aranjarea proceselor, adică intervenția pe lângă magistrați și jurați, cu scopul obținerii unor măsuri favorabile. Această intervenție se realizează prin toate modalitățile posibile, de la abordarea precaută și confidențială la amenințare și la asasinat, ca măsură punitiv -preventivă, folosită pentru a elimina un adversar și pentru a-i intimida pe toți ceilalți care se află în aceeași situație."
Neacordarea avizului pentru cercetarea unor magistrați, notari de către Ministrul de Justiție ca și votarea împotriva ridicării imunității unor parlamentari implicați în afaceri de corupție, contrabandă, bancrută frauduloasă, constituie tehnici de neutralizare.
Legitimarea criminalității constituie o formă de tehnică de neutralizare și aceasta apare atunci când interesele conducătorilor societății o cer.
Tot o „tehnică de neutralizare" poate fi considerat ceea ce americanii denumesc plea – bargaining.
Acest sistem de negociere între infractor și organele judiciare, în opinia noastră încalcă principiul „nimeni nu este mai presus de lege" (care într-o formă sau alta este recunoscut de orice sistem de drept) și încurajează delincvența.
Birocratismul excesiv, lipsa de transparență a administrației, sunt folosite ca pretext pentru recurgerea la anumite, acte ilegale specifice corupției și criminalității económico-financiare.
În cazul societăților aflate în perioada de tranziție, corupția și criminalitatea organizată apar ca un rezultat al reformei neduse până la capăt.
Privatizarea ilegală, retrocedarea unor proprietăți au creat ocazii pentru coruperea unor funcționari, magistrați și posibilitatea organizațiilor criminale de a crea acea economie subterană care le aduce venituri importante, dar care subminează economia națională.
În concluzie, printre factorii comuni care au favorizat manifestarea celor două fenomene, reținem:
accentuarea crizei economice și instabilității sociale, soldate cu deteriorarea substanțială a nivelului de trai pentru majoritatea populației (în lipsa unor programe viabile de protecție socială), inclusiv creșterea numărului de șomeri, mai ales din rândurile tinerilor;
declinul moralității și a solidarității publice prin înțelegerea greșită a conceptelor de democrație și libertate;
lipsa unei legislații adecvate și neadaptarea celei existente la realitățile contemporane, în timp util;
manifestarea birocratismului, favoritismului, nepotismului, a abuzului de putere, care au favorizat crearea unor firme căpușe, fantomă și au încurajat spălarea banilor proveniți din economia subterană;
creșterea în intensitate a procesului de interconectare a afacerilor legale cu cele ilegale (capitalul obținut din afaceri ilegale este reinvestit în afaceri legale);
poziția geo-strategică a României și implicațiile crizei balcanice;
criza de autoritate și lipsa unui control social eficient (ineficiența organelor chemate să asigure protecția cetățeanului și respectării legii, a justiției slabe și necredibile pentru opinia publică);
starea de provizorat, care s-a manifestat în toate sectoarele vieții sociale, politice, economice și chiar în justiție (schimbările guvernelor au antrenat schimbări în rândurile magistraților cu funcții de conducere, ceea ce a condus la un sentiment de instabilitate și nesiguranță) a facilitat creșterea fenomenului infracțional în general și a corupției și criminalității organizate, în special.
Procesul de tranziție către o democrație reală și o economie de piață, a produs și efecte secundare negative, precum apariția unor grupări infracționale, a căror existență, uneori, a fost negată, care au profitat și exploatat, rapid, slăbiciunile de ordin legislativ, organizatoric, economic al vieții românești, pentru impunerea intereselor acestora.
2. Sfera de manifestare, formele și evoluția fenomenelor corupției și criminalității organizate
Atât corupția cât și criminalitatea organizată se manifestă și afectează sfera economicului, politicului, administrației, justiției, învățământului, sănătății și finanțelor.
Practic toate segmentele societății resimt consecințele negative ale acestor fenomene.
Corupția ca și criminalitatea organizată presupun implicarea unor funcționari ai administrației locale și centrale, politicieni, lucrători vamali, reprezentanți ai administrației financiare, ofițeri de poliție, magistrați, notari, avocați, comisari ai gărzilor financiare, profesori, medici, directori ai unor întreprinderi, bancheri, oameni de afaceri.
Corupția și criminalitatea afectează deopotrivă, atât sectorul public cât și pe cel privat, creându – le perturbări grave.
Ca urmare a faptului că fenomenul corupției este indispensabil criminalității organizate, evoluția acestora este asemănătoare.
De remarcat specificul evoluției celor două fenomene în cazul României și al altor state aflate în tranziție, de la societatea totalitară cu economie centralizată, către societatea democratică în care se manifestă regulile economiei de piață.
Astfel, Richard French, stabilește trei etape în calculul produsului economiei subterane.
În primul rând s-a calculat nivelul total de lichidități aflate în circulație (oficial și subteran) prin multiplicarea valorii estimate (forecasted) a raportului lichidității/depozite cu valoarea totală a depozitelor. Cantitatea de lichidități folosită în tranzacțiile subterane s-a obținut prin rezolvarea ecuației de regresie, care reduce coeficienții variabilelor independente asociate cu impozitele la zero dar păstrează restul coeficienților neschimbați, și scăzând, apoi, această cifră din totalul lichidităților estimat inițial. Rezultatul s-a multiplicat apoi cu viteza de rulare a banilor (PIB/Mi – Lichiditățile folosite în cadrul economiei subterane) și s-a obținut o valoare estimativă a produsului economiei subterane. În continuare valorile defalcate pe sectoare, respectiv produsul generat de piața internă și de sectorul importuri în subteran au fost estimate în același mod, reducând, însă, variabila impozitului corespondent la zero, la fiecare estimare.
Folosindu-se de aceste criterii și analizând fenomenul, autorii concluzionează că, în perioada 1996 – 1998, economia subterană s-a dublat în România.
Institutul Național de Statistică și Studii Economice utilizând o altă metodă (nu a luat în calcul decât activitățile economice legale care s-au sustras impozitării) a estimat că în anul 1999, nivelul economiei subterane a atins cota de 21% din PIB, din care 8,6% în industrie, 1,5% în construcții, 2,4% în transporturi, 6,5% în comerț, hoteluri și restaurante, 2% alte servicii.
Tot pentru anul 1999, Direcția Generală pentru Controlul Fiscal din Ministerul de Finanțe a estimat la 29% din PIB nivelul economiei subterane (nu a luat în calcul activitățile economice ilegale), cu 4% mai mult decât estimarea făcută de Garda Financiară.
Institutul Fraser din Vancouver apreciază că „economia subterană crește sau scade în funcție de modul în care indivizii percep nivelul taxelor directe și indirecte, reglementările guvernamentale și valorile cheltuielilor guvernamentale".
În studiul realizat de Richard Cebula se afirmă că dacă rata impozitului pe venit crește cu un procent, economie subterană crește cu 1,4%.
Într-un raport al S.R.I. se menționează că economia subterană deține 35-34% din produsul intern brut al României.
Economia subterană este alimentată de diverse forme de manifestare ale criminalității organizate.
Evidențierea statistică a infracțiunilor specifice criminalității organizate este dificilă. Pe de o parte se datorează inconsecvenței în stabilirea categoriilor de infracțiuni care intră în ceea ce denumim criminalitate organizată, iar pe de altă parte, faptului că acestea au făcut obiectul cercetărilor, în timp, unor structuri diferite la nivelul Ministerului Public și Ministerului de Interne.
Pentru o perioadă bună de timp la nivelul Ministerului Public nu a existat preocupare pentru înregistrarea statistică a acestor infracțiuni, mai cu seamă pentru faptul că la început s-a și negat existența criminalității organizate pe teritoriul României.
De asemenea, evidențele statistice inițiale nu au făcut diferența dacă infracțiunile au fost comise de grupări criminale sau individuale și ocazional. Infracțiuni de înșelăciune, delapidare, evaziune fiscală pot fi comise și de persoane care nu fac parte din grupări criminale și nu intră în sfera criminalității organizate.
Odată cu înființarea unor structuri specializate la nivelul Ministerului Public (secție, serviciu și birouri de combatere a corupției și criminalității organizate) și Ministerului de Interne (Direcția Generală de Combatere a Crimei Organizate și Antidrog) au început să se evidențieze statistic o serie de infracțiuni specifice criminalității organizate.
În primul rând s-a calculat nivelul total de lichidități aflate în circulație (oficial și subteran) prin multiplicarea valorii estimate (forecasted) a raportului lichidității/depozite cu valoarea totală a depozitelor. Cantitatea de lichidități folosită în tranzacțiile subterane s-a obținut prin rezolvarea ecuației de regresie, care reduce coeficienții variabilelor independente asociate cu impozitele la zero dar păstrează restul coeficienților neschimbați, și scăzând, apoi, această cifră din totalul lichidităților estimat inițial. Rezultatul s-a multiplicat apoi cu viteza de rulare a banilor (PIB/Mi – Lichiditățile folosite în cadrul economiei subterane) și s-a obținut o valoare estimativă a produsului economiei subterane. În continuare valorile defalcate pe sectoare, respectiv produsul generat de piața internă și de sectorul importuri în subteran au fost estimate în același mod, reducând, însă, variabila impozitului corespondent la zero, la fiecare estimare.
Folosindu-se de aceste criterii și analizând fenomenul, autorii concluzionează că, în perioada 1996 – 1998, economia subterană s-a dublat în România.
Institutul Național de Statistică și Studii Economice utilizând o altă metodă (nu a luat în calcul decât activitățile economice legale care s-au sustras impozitării) a estimat că în anul 1999, nivelul economiei subterane a atins cota de 21% din PIB, din care 8,6% în industrie, 1,5% în construcții, 2,4% în transporturi, 6,5% în comerț, hoteluri și restaurante, 2% alte servicii.
Tot pentru anul 1999, Direcția Generală pentru Controlul Fiscal din Ministerul de Finanțe a estimat la 29% din PIB nivelul economiei subterane (nu a luat în calcul activitățile economice ilegale), cu 4% mai mult decât estimarea făcută de Garda Financiară.
Institutul Fraser din Vancouver apreciază că „economia subterană crește sau scade în funcție de modul în care indivizii percep nivelul taxelor directe și indirecte, reglementările guvernamentale și valorile cheltuielilor guvernamentale".
În studiul realizat de Richard Cebula se afirmă că dacă rata impozitului pe venit crește cu un procent, economie subterană crește cu 1,4%.
Într-un raport al S.R.I. se menționează că economia subterană deține 35-34% din produsul intern brut al României.
Economia subterană este alimentată de diverse forme de manifestare ale criminalității organizate.
Evidențierea statistică a infracțiunilor specifice criminalității organizate este dificilă. Pe de o parte se datorează inconsecvenței în stabilirea categoriilor de infracțiuni care intră în ceea ce denumim criminalitate organizată, iar pe de altă parte, faptului că acestea au făcut obiectul cercetărilor, în timp, unor structuri diferite la nivelul Ministerului Public și Ministerului de Interne.
Din datele oferite de Biroul de centralizare, analizare și valorificare a datelor privind corupția și criminalitatea organizată, rezultă că în Secția de combatere a corupției și criminalității organizate, în cursul anului 2001 s-au aflat în cercetare 146 de dosare privind criminalitatea organizată din care au fost soluționate 92, fiind trimiși în judecată 191 de inculpați (141 arestați).
În aceeași perioadă cele 15 servicii și 41 de birouri specializate care funcționează la nivelul parchetelor de pe lângă curțile de apel și tribunale, au efectuat cercetări în 138 de dosare privind criminalitatea organizată.
În semestrul I/2002, structurile specializate ale Ministerului Public au avut spre soluționare 525 dosare privind criminalitatea organizată în care au fost cercetate 1094 de persoane.
Din totalul de 172 dosare soluționate în 60 de cauze s-a dispus trimiterea în judecată a 139 de inculpați (90 arestați) pentru infracțiuni specifice criminalității organizate.
Majoritatea din aceștia nu aveau ocupație, ceilalți fiind administratori/asociați ai unor societăți comerciale, elevi și studenți, medici,
De regulă, analiza evoluției unui fenomen infracțional se face pe baza datelor statistice, care în opinia noastră nu sunt prea relevante.
Datele statistice oferite spre exemplu de Ministerul Public, Ministerul de Justiție și Ministerul de Interne, ne dau o imagine asupra aceea ce numim criminalitatea aparentă și cea legală.
Dacă pentru calcularea exactă a ratei criminalității nu s-a găsit o metodă viabilă, în schimb, economiștii utilizează diferite metode pentru calcularea nivelului economiei subterane.
3. Indici de percepție a corupției
Transparency International Romania / Asociația Română pentru Transparență (TI – Ro) este o organizație neguvernamentală care are ca prim obiectiv prevenirea și combaterea fenomenului corupției, la nivel național și internațional, în special prin activități de cercetare, documentare, informare, educare și sensibilizare a opiniei publice.
TI – Ro își desfășoară activitățile pe baza valorilor transparenței, responsabilității și răspunderii, integrității, solidarității, curajului, dreptății și democrației, cu respectarea următoarelor principii: cooperarea cu toți cetățenii și toate grupurile, societățile comerciale și organizațiile neguvernamentale, autoritățile și instituțiile publice sau organizațiile internaționale care sunt hotărâte să lupte împotriva corupției, prin construirea de coaliții, dacă astfel de cooperări ori coaliții nu contravin legilor în vigoare, respectiv politicilor organizaționale și priorităților stabilite de organele TI – Ro, conform prevederilor statutare; onestitate și responsabilitate pentru membrii și personalul TI – Ro pentru faptele lor în toate relațiile pe care le au; spiritul democratic și nepartizanatul din punct de vedere politic obiectivitate și nepărtinire în toate activitățile desfășurate de către membrii și personalul TI – Ro.
TI-Ro a fost fondată în anul 1999 prin demersurile remarcabile făcute de un grup de cetățeni cu un înalt spirit civic și a unor organizații preocupate de limitarea fenomenului corupției în România, care au pus bazele structurii și obiectivelor acestei organizații. În cursul aceluiași an, Asociația Română pentru Transparență a fost acreditată drept filiala națională a rețelei internaționale Transparency International – coaliția globală de luptă împotriva corupției, beneficiind de suport tehnic și de specialitate constant.
Având în vedere dezvoltarea TI – coaliția globală împotriva corupției, există o cerere tot mai mare de furnizare a unor analize de profunzime cu privire la cauzele și consecințele corupției, folosind deopotrivă mijloace cantitative și calitative. Responsabil pentru aducerea la îndeplinire a acestor analize este Departamentul de Politici și Cercetare al TI, care coordonează politici și instrumente de cercetare complementare.
Cei mai importanți indicatori folosiți de TI sunt:
1. Indicele de Percepție a Corupției (IPC), care clasează peste 150 de țări în funcție de gradul în care este percepută existența corupției în randul oficialilor și politicienilor. Acesta se bazează pe datele privind corupția din sondajele specializate efectuate de mai multe institutii independente.
2. Barometrul Global al Corupției (BGC) – sondaj de opinie ce măsoară percepția publicului larg asupra corupției și experiențele oamenilor legate de acest fenomen.
3. Indicele Plătitorilor de Mită (IPM) – sondaj care evaluează oferta de coruptie în tranzactiile de afaceri internaționale, predispoziția companiilor din țările puternic industrializate de a folosi mita în afara țărilor de origine.
Indicele de Percepție a Corupției este un indice compozit, care se bazează pe datele privind corupția din sondajele specializate efectuate de mai multe instituții independente de renume. El reflectă opinia oamenilor de afaceri și a analiștilor din întreaga lume, inclusiv a experților din țările evaluate. IPC folosește o scală de la zero la zece, unde zero indică un nivel înalt al corupției percepute, iar zece indică un nivel scăzut al acesteia.
Indicele de Percepție a Corupției este realizat anual de Transparency International și lansat concomitant de Secretariatul Internațional și de filialele naționale ale acestuia.
Conform Indicelui de Percepție a Corupției lansat în anul 2007, Transparency International,România a obținut în anul 2007, 3,7 din 10 puncte. În acest an, pe care îl analizăm, s-a înregistrat o creștere cu 0,6 puncte a IPC, în raport cu anul precedent. Cu toate acestea, România continuă să fie țara cu cel mai ridicat nivel al corupției din Uniunea Europeană, media statelor europene fiind de 6,51.
Barometrul Global al Corupției este un sondaj de opinie ce masoară percepția publicului larg asupra corupției și experiențele oamenilor legate de acest fenomen. Barometrul colectează opiniile publicului asupra celor mai corupte elemente ale sectorului public, asupra acelor aspecte ale vieții (viața de famile, mediul de afaceri sau cel politic) cel mai afectate de corupție, precum și asupra acțiunilor întreprinse de guverne pentru a lupta împotriva corupției .
În anul 2007 instituțiile cele mai corupte au fost, conform BCG, partidele politice și Parlamentul cu 3,9 puncte, justiția cu 3,8 puncte și poliția și sistemul de sănătate cu 3,7 puncte – unde scara de notare este de la 1 la 5, 1 însemnând deloc corupt și 5 însemnând total corupt. În valoare absolută însă punctajul obținut este mai mic decât cel din anul 2006, cu excepția poliției unde s-a înregistrat o creștere cu 0,1 puncte.
Indicele Platitorilor de Mită este un clasament a 30 de țări exportatoare în funcție de dipoziția firmelor lor de a da mită în afara granițelor naționale. Sondajul urmărește folosirea mitei de către companiile al căror cartier general se află într-una din cele 30 de țări mari exportatoare ale (în termeni regionali sau globali).
Romania nu a fost inclusa pana in prezent in acest Indice, neindeplinind conditia de a fi lider in export regional sau mondial.
C. Deosebiri între fenomenele corupției și criminalității organizate
Fenomenul criminalității organizate este mai complex decât cel al corupției, care constituie numai una din componentele sale și numai atunci când deservește interesele organizațiilor criminale.
Pe lângă corupție, criminalitatea organizată presupune și alte activități infracționale care afectează diferitele relații sociale și valori ca viața, sănătatea, libertatea oamenilor, patrimoniul public sau privat, securitatea națională.
Astfel, în componența criminalității organizate intră infracțiunii de trafic de arme, droguri, obiecte furate, bunuri culturale, carne vie, acte de terorism, infracțiuni financiar-bancare, contrabandă, bancrută frauduloasă, pirateria cibernetică ș.a.
În cazul unor forme de corupție cum ar fi cele de luare de mită, primire de foloase necuvenite, subiectul activ are calitatea de funcționar, ce nu este cerută pentru majoritatea formelor de manifestare ale criminalității organizate.
Criminalitatea organizată presupune existența unei structuri organizatorice cu anumite ierarhii, în care fiecare membru își are rolul său și care acționează, în mod planificat, organizat.
Corupția, de regulă, (cu excepția celei de tip organizațional) presupune o activitate individuală.
Marea majoritate a corupătorilor și a corupților sunt ocazionali și nu îi putem cataloga ca profesioniști în materie.
În cadrul organizațiilor criminale există persoane specializate, cu funcția de corupător, care acționează conform indicațiilor primite de la șefii lor, pentru a obține prin corupție de la autorități, diferite servicii sau valori. Aceasta devine profesia, funcția lor permanentă.
Analizând fenomenul corupției, vom observa că participanții au diferite profesii, specialități, și numai ocazional, profitând de aceasta, caută să obțină profituri suplimentare pe căi ilicite.
Activitatea lor nu este planificată, sistematizată, ci mai curând se exploatează ocaziile, oportunitățile care apar pentru obținerea de venituri ilicite.
Din definiția criminalității organizate se desprinde ideea conform căreia corupția reprezintă o alternativă a amenințării, violenței, șantajului.
Spre deosebire de structurile mafiote, la care predomină legea tăcerii, lege care o dată încălcată este pedepsită cu moartea, corupția nu acceptă ca fenomen în sine mecanisme și acte de violență.
Violența atrage oprobriul opiniei publice și face nepopulară criminalitatea organizată, pe când corupția fiind mai discretă, ajunge mai greu la cunoștința opiniei publice.
Dacă criminalitatea organizată nu mai poate exista fără corupție, acest din urmă fenomen poate ființa și poate avea o evoluție distinctă.
Privită din punct de vedere al scopurilor propuse, se poate observa că, criminalitatea organizată urmărește mai mult decât obținerea unor foloase materiale și morale.
Dorința de a deține puterea, de a controla teritorii, piețe ori sectoare ale vieții, economico-sociale, a unu stat sau al întregului glob, practic de a conduce întreaga lume, particularizează criminalitatea organizată în raport cu fenomenul corupției.
Analizând din punct de vedere etiologic cele două fenomene, vom constata o serie de factori care le particularizează.
Cauzele criminalității organizate sunt mai complexe decât cele ale corupției, dat fiind componența acestui fenomen ce include infracțiuni de violență, infracțiuni care aduc atingere patrimoniului, siguranței naționale, normelor de conviețuire socială, sănătății publice, libertății persoanei.
Spre deosebire de corupție, în cazul criminalității organizate, trebuie explicați factorii care determină violența, constituirea, aderarea și acționarea în cadrul unor grupuri criminale.
Există diferențe, de asemenea și din punctul de vedere al reacției sociale.
În cazul criminalității organizate, reacția este mult mai promptă și mai severă, societatea conștientizând imediat pericolul acesteia.
Infracțiunile care afectează patrimoniul, omorurile, jafurile, actele de terorism, sunt percepute mai repede de opinia publică, care deseori, a exercitat presiuni asupra autorităților pentru a lua măsuri în vederea instaurării legalității, inclusiv cu demonstrații de stradă.
Nu același lucru se petrece însă cu fenomenul corupției, care se manifestă cu o doză mai mare de clandestinitate și este cunoscută mai greu sau tardiv.
Relația între corupător și corupt este ocultă și rareori ajunge la cunoștința opiniei publice, întrucât interesele ambelor părți sunt satisfăcute.
Lipsa de reacție sau reacția întârziată poate fi explicată și prin aceea că ea este considerată o „infracțiunea fără victime".
„Mitul conform căruia corupția este o infracțiune complementară care nu dăunează nimănui, este una dintre cele mai mari minciuni ale vieții publice contemporane. Corupția face victime și nu puține".
Exemplele oferite de victimele construcțiilor de proastă calitate, ridicate de firme care au mituit diferite autorități pentru a obține contractul, pentru a nu inspecta cu atenție instalațiile electrice, sunt elocvente.
În Chicago și Philadelphia, judecătorii și procurorii au fost prinși primind bani pentru a aranja procesele penale, și drept urmare, traficanții de droguri și alții la fel de periculoși, au fost puși în libertate.
În New York, contractele pentru serviciile publice au fost obținute nu de societățile care sunt cele mai eficiente ci de cele care au „plătit mai bine", în detrimentul interesului cetățenilor.
În Alabama și Luisiana, frauda la vot și corupția în sistemul electoral i-a privat pe cei în vârstă și pe reprezentanții unor minorități de dreptul de vot, la alegerile publice și au asigurat alegerea în funcții de răspundere a unor funcționari corupți.
În aceste condiții mai putem spune că fenomenul corupției este inofensiv și nu face victime?
Procurorul american atrage atenția că, necontrolată, corupția prezintă o amenințare majoră pentru societatea democratică: „Ea distruge încrederea cetățenilor în instituțiile guvernamentale și deturnează procesul democratic prin care un număr limitat de resurse ar trebui acordat celor mai meritorii cereri, în mod rațional, proces care, adesea sfârșește prin a afecta negativ categoriile dezavantajate ale populației. Toate acestea subminează legitimitatea guvernului și speranța că există un funcționar al guvernului dispus să servească, mai degrabă, decât să-i vândă interesele".
Costurile corupției, în final, sunt suportate de buzunarul omului cinstit.
Corupția este privită uneori ca un fenomen necesar, funcțional, ca un sistem autoreglator al societății.
„Un anumit volum de corupție ar trebui tolerat pentru că este funcțional, poate chiar fi benefic pentru operațiunile politice ale guvernului" .
În aceste condiții, corupția este văzută ca o eliberare în siguranță a frustrațiilor care s-ar putea manifesta într-o altă formă mai violentă.
Ea nu este văzută ca o circumstanță dăunătoare, ci mai degrabă ca un cost al afacerii.
Corupția este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea unor popoare, încât apare ca un fenomen firesc, necesar, indispensabil funcționării societății.
Pentru aceste considerente reacția generală este mai slabă. Numai în societățile în care corupția a atins cote alarmante, a început să se simtă o reacție adecvată din partea opiniei publice, care încearcă să urnească mecanismele sociale pentru contracararea acestui fenomen.
Observand fenomenul corupției, vom observa că participanții au diferite profesii, specialități, și numai ocazional, profitând de aceasta, caută să obțină profituri suplimentare pe căi ilicite.
Activitatea lor nu este planificată, sistematizată, ci mai curând se exploatează ocaziile, oportunitățile care apar pentru obținerea de venituri ilicite.
Din definiția criminalității organizate se desprinde ideea conform căreia corupția reprezintă o alternativă a amenințării, violenței, șantajului.
Spre deosebire de structurile mafiote, la care predomină legea tăcerii, lege care o dată încălcată este pedepsită cu moartea, corupția nu acceptă ca fenomen în sine mecanisme și acte de violență.
Violența atrage oprobriul opiniei publice și face nepopulară criminalitatea organizată, pe când corupția fiind mai discretă, ajunge mai greu la cunoștința opiniei publice.
Dacă criminalitatea organizată nu mai poate exista fără corupție, acest din urmă fenomen poate ființa și poate avea o evoluție distinctă.
Privită din punct de vedere al scopurilor propuse, se poate observa că, criminalitatea organizată urmărește mai mult decât obținerea unor foloase materiale și morale.
Dorința de a deține puterea, de a controla teritorii, piețe ori sectoare ale vieții, economico-sociale, a unu stat sau al întregului glob, practic de a conduce întreaga lume, particularizează criminalitatea organizată în raport cu fenomenul corupției.
Analizând din punct de vedere etiologic cele două fenomene, vom constata o serie de factori care le particularizează.
Cauzele criminalității organizate sunt mai complexe decât cele ale corupției, dat fiind componența acestui fenomen ce include infracțiuni de violență, infracțiuni care aduc atingere patrimoniului, siguranței naționale, normelor de conviețuire socială, sănătății publice, libertății persoanei.
Spre deosebire de corupție, în cazul criminalității organizate, trebuie explicați factorii care determină violența, constituirea, aderarea și acționarea în cadrul unor grupuri criminale.
Există diferențe, de asemenea și din punctul de vedere al reacției sociale.
În cazul criminalității organizate, reacția este mult mai promptă și mai severă, societatea conștientizând imediat pericolul acesteia.
Infracțiunile care afectează patrimoniul, omorurile, jafurile, actele de terorism, sunt percepute mai repede de opinia publică, care deseori, a exercitat presiuni asupra autorităților pentru a lua măsuri în vederea instaurării legalității, inclusiv cu demonstrații de stradă.
Nu același lucru se petrece însă cu fenomenul corupției, care se manifestă cu o doză mai mare de clandestinitate și este cunoscută mai greu sau tardiv.
Relația între corupător și corupt este ocultă și rareori ajunge la cunoștința opiniei publice, întrucât interesele ambelor părți sunt satisfăcute.
Lipsa de reacție sau reacția întârziată poate fi explicată și prin aceea că ea este considerată o „infracțiunea fără victime".
„Mitul conform căruia corupția este o infracțiune complementară care nu dăunează nimănui, este una dintre cele mai mari minciuni ale vieții publice contemporane. Corupția face victime și nu puține".
Exemplele oferite de victimele construcțiilor de proastă calitate, ridicate de firme care au mituit diferite autorități pentru a obține contractul, pentru a nu inspecta cu atenție instalațiile electrice, sunt elocvente.
În Chicago și Philadelphia, judecătorii și procurorii au fost prinși primind bani pentru a aranja procesele penale, și drept urmare, traficanții de droguri și alții la fel de periculoși, au fost puși în libertate.
În New York, contractele pentru serviciile publice au fost obținute nu de societățile care sunt cele mai eficiente ci de cele care au „plătit mai bine", în detrimentul interesului cetățenilor.
În Alabama și Luisiana, frauda la vot și corupția în sistemul electoral i-a privat pe cei în vârstă și pe reprezentanții unor minorități de dreptul de vot, la alegerile publice și au asigurat alegerea în funcții de răspundere a unor funcționari corupți.
În aceste condiții mai putem spune că fenomenul corupției este inofensiv și nu face victime?
Procurorul american atrage atenția că, necontrolată, corupția prezintă o amenințare majoră pentru societatea democratică: „Ea distruge încrederea cetățenilor în instituțiile guvernamentale și deturnează procesul democratic prin care un număr limitat de resurse ar trebui acordat celor mai meritorii cereri, în mod rațional, proces care, adesea sfârșește prin a afecta negativ categoriile dezavantajate ale populației. Toate acestea subminează legitimitatea guvernului și speranța că există un funcționar al guvernului dispus să servească, mai degrabă, decât să-i vândă interesele".
Costurile corupției, în final, sunt suportate de buzunarul omului cinstit.
Corupția este privită uneori ca un fenomen necesar, funcțional, ca un sistem autoreglator al societății.
„Un anumit volum de corupție ar trebui tolerat pentru că este funcțional, poate chiar fi benefic pentru operațiunile politice ale guvernului" .
În aceste condiții, corupția este văzută ca o eliberare în siguranță a frustrațiilor care s-ar putea manifesta într-o altă formă mai violentă.
Ea nu este văzută ca o circumstanță dăunătoare, ci mai degrabă ca un cost al afacerii.
Corupția este atât de adânc înrădăcinată în mentalitatea unor popoare, încât apare ca un fenomen firesc, necesar, indispensabil funcționării societății.
Pentru aceste considerente reacția generală este mai slabă. Numai în societățile în care corupția a atins cote alarmante, a început să se simtă o reacție adecvată din partea opiniei publice, care încearcă să urnească mecanismele sociale pentru contracararea acestui fenomen.
CAPITOLUL V.
Concluzii
Până nu demult, puțini decidenți politici și savanți erau interesați de problema corupției. Indiferent care au fost cauzele acestei lungi perioade sterile – dovezile sistematice insuficiente, dorința de a evita impresia de naivitate, interesele anumitor instituții sau doar o sinceră reticență față de aventurarea într-un domeniu cu multe povești și personaje pline de culoare, dar aparent lipsite de interes teoretic -, spre sfârșitul anilor ’80 fenomenul corupției reintra în zona de interes. De-a lungul anilor care au urmat, acesta a devenit în mod clar un “subiect fierbinte”, atrăgând atenția guvernelor, agențiilor internaționale de ajutorare și de credit, lumii afacerilor și unui număr din ce în ce mai mare de oameni de știință din diverse domenii.
În momentul de față cunoaștem o mulțime de lucruri referitoare la corupție, la relațiile sale cu procesul de dezvoltare și fenomenul complex al reformei și deținem un set de date, informații și dovezi pe care ne-ar fi fost imposibil să ni le imaginăm cu o generație în urmă.
Așa cum am sugerat într-unul din capitolele precedente, viziunea dominantă asupra corupției este una parțială, considerând darea de mită – de obicei cea care implică ajutorul și comerțul internațional și adesea la niveluri înalte – un sinonim al corupției în general. Multe studii empirice se concentrează asupra analizei statistice a unor indicatori ai corupției unidimensionali sau asupra unor studii de caz foarte amănunțite, dar care nu sunt integrate într-un cadru comparativ.
Efectele corupției sunt adesea reduse la niște informații economice, facilitând activitățile statistice, însă echivalând de prea multe ori bunăstarea oamenilor cu anumite tendințe ale PIB și spunând și mai puține lucruri despre justiție.
Aceasta este o temă despre corupție, ce aduce în prim plan nu doar procedura de urmărire și judecare a infracțiunilor de corupție – expresie ce dă titlul lucrării – ci și principalele forme sau tipologii ale corupției, infracțiunile de corupție prevăzute în dreptul penal precum și dualitatea crimă organizată – corupție.
Tema aleasă oferă o nouă dimensiune asupra fenomenului corupției fără a epuiza, însă, acest subiect.
Credem că am reușit să surprindem mecanismele fenomenului infracțional denumit corupție subliniind faptul că douăzeci de ani de liberalizare a politicii și a pieței, precum și de circulație din ce în ce mai rapidă a oamenilor, a capitalului și a informației de la o regiune la alta și pe tot cuprinsul globului au schimbat societățile din întreaga lume – sub multe aspecte, însă aceste evoluții au fost însoțite de noi temeri legate de corupție. Ocaziile de a face avere și de a dobândi putere s-au înmulțit, dar, odată cu ele, au apărut și noi modalități de a utiliza aceste privilegii și de a obține avantaje ilicite datorită lor.
Corupția îi avantajează pe câțiva în defavoarea majorității. Ea întârzie și alterează dezvoltarea economică, încalcă drepturile fundamentale, împiedică procesele firești și deviază resursele de la alocarea către serviciile cele mai importante, precum și ajutoarele internaționale și întreaga economie. Îndeosebi acolo unde instituțiile statului sunt slabe, aceasta are, de multe ori, legătură cu violența. În bună parte din pricina corupției, pentru milioane de oameni “democrația” înseamnă o mai mare nesiguranță, iar pe “piețele libere” cei bogați par să se îmbogățească și mai mult pe seama celorlalți.
Mecanismele care permit combaterea corupției și a criminalității organizate la nivel național, regional și internațional presupun implicarea nu numai a autorităților statale și interstatale ci și a societății civile. Măsurile represive sunt conturate pregnant nu doar în literatură ci și în legislație, dar nu sunt suficiente în lupta anticorupție, ele au nevoie de suportul stabil al unor măsuri de ordin civil, administrativ, economic, social, cultural.
Într-o societate în care sărăcia și dictatura iau forme foarte variate, corupția are de cele mai multe ori un traseu ascendent ce conferă prevenirii acesteia un caracter pur utopic.
Ceea ce trebuie să rețină cititorul este că fenomenul corupției este o amenințare pentru sitemele democratice și pentru dezvoltarea economică. Fraudarea alegerilor, influența grupurilor de interese politice și economice, mita, nepotismul, abuzurile patronatului sunt marile provocări ale societății actuale, cărora trebuie să le facă față nu doar țările în curs de dezvoltare ci și cele bogate.
Din S.U.A., Japonia, Germania pînă în România, Coreea, Botswana, Rusia, Filipine, China sau Indonezia, corupția influențează și este generată de schimburile de bogăție și putere, de forța sau slăbiciunea instituțiilor statului și ale societății civile.
Cititorul trebuie să perceapă și să înțeleagă nu numai modalitatea de desfășurare a procedurii de urmărire și judecare a infracțiunilor de corupție ci și aspectele contrastante legate de corupția din diverse societăți și să aibă posibiliatea de a reliefa, de a-și face o imagine concretă și reală despre guvernare, politică și democratizare dacă își dorește ca beneficiile schimbării globale de ordin politic și economic să fie împărțite într-un mod mai corect.
BIBLIOGRAFIE
MONOGRAFII ȘI STUDII
Ardelean, Virgil – “Corupția – Univers, prevenire, combatere”; Editura Sincron, Cluj – Napoca, 2004;
Cherciu, Elena – “Corupția – Caracteristici și particularități în România”; Editura Lumina Lex, București, 2004;
Dobrinoiu, Vasile – “Corupția în dreptul penal român”; Editura Atlas Lex București, 1995;
Ion Neagu, „Drept Procesual Penal, Partea Specială, Tratat”; Editura Global Lex, București, 2007;
Johnston, Michael – “Corupția și formele sale – Bogăție, putere și democrație”; Editura Poliorom, Iași, 2007;
Loghin, Octavian; Toader, Tudorel – “Drept penal român – partea specială” ; Casa de Editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 2001;
Paraschiv, Carmen Silvia; Damaschin Mircea – “Drept Procesual Penal”; Editura Lumina Lex, București, 2004;
Păvăleanu, Vasile – „Drept Procesual Penal Partea Generală”, „Drept Procesual Penal Partea Specială”, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Păvăleanu, Vasile – „Drept Procesual Penal Partea Specială”; Editura Lumina Lex, București, 2007;
Popa, Vasile – „Sistemul juridic al cetății Roma”; Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001;
Theodoru, Grigore – “Tratat de Drept Procesual Penal”; Editura Hamangiu, București, 2007;
Julean, Dorel; Ciopec, Flaviu – „Drept Procesual Penal – Partea Specială”; Editura Universitas Timisiensis & Mirton, Timișoara, 2002;
Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin – „Corupția și Crima Organizată în România”; Editura Continent XXI, București, 1984.
RAPOARTE, STRATEGII ȘI COMUNICATE
Corupția în statele aflate în tranziție – Raport preliminar realizat de Banca Mondială la 28 iunie 2000;
Raportul Direcției Naționale Anticorupție privin activitatea desfășurată în anul 2007;
Strategia Națională Anticorupție;
Raport asupra Barometrului Global al Corupției al Transparency International;
Raport asupra Indicelui de Percepție a Corupției al Transparency International;
Comunicate ale Transparency International;
Buletin de criminologie și criminalistică, Nr. 2, 1998, pag. 136;
www.transparency.org.ro;
www.pna.ro;
www.mpublic.ro.
LEGISLAȚIE
Legea Nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor;
Legea Nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;
Legea Nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane;
Ordonanța de Urgență a Guvernului Nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar – bancar în scopul finanțării de acte de terorism;
Codul Penal al României;
Codul de Procedură Penală al României;
Legea Nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
Ordonanța de Urgență a Guvernului Nr. 43 din 42/2002 privind Direcția Națională Anticorupție;
Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție aprobat prin Ordinul nr. 2184/C/2006 al Ministrului Justiției, publicat în Monitorul Oficial Nr. 852 din 17 octombrie 2006.
DOCUMENTE INTERNAȚIONALE
Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția – semnată în ianuarie 1999 și ratificată la 16 ianuarie 2002 de către statul român;
Corupția în statele aflate în tranziție – Raport preliminar realizat de Banca Mondială la 28 iunie 2000;
Convenția de drept civil pe tema luptei asupra corupției – Strasbourg, 18 decembrie 1997;
Parlamentul European, Direcția Generală pentru Cercetare – „Măsuri de prevenire a corupției în statele membre ale Uniunii Europene”.
BIBLIOGRAFIE
MONOGRAFII ȘI STUDII
Ardelean, Virgil – “Corupția – Univers, prevenire, combatere”; Editura Sincron, Cluj – Napoca, 2004;
Cherciu, Elena – “Corupția – Caracteristici și particularități în România”; Editura Lumina Lex, București, 2004;
Dobrinoiu, Vasile – “Corupția în dreptul penal român”; Editura Atlas Lex București, 1995;
Ion Neagu, „Drept Procesual Penal, Partea Specială, Tratat”; Editura Global Lex, București, 2007;
Johnston, Michael – “Corupția și formele sale – Bogăție, putere și democrație”; Editura Poliorom, Iași, 2007;
Loghin, Octavian; Toader, Tudorel – “Drept penal român – partea specială” ; Casa de Editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 2001;
Paraschiv, Carmen Silvia; Damaschin Mircea – “Drept Procesual Penal”; Editura Lumina Lex, București, 2004;
Păvăleanu, Vasile – „Drept Procesual Penal Partea Generală”, „Drept Procesual Penal Partea Specială”, Editura Lumina Lex, București, 2007;
Păvăleanu, Vasile – „Drept Procesual Penal Partea Specială”; Editura Lumina Lex, București, 2007;
Popa, Vasile – „Sistemul juridic al cetății Roma”; Editura Presa Universitară Română, Timișoara, 2001;
Theodoru, Grigore – “Tratat de Drept Procesual Penal”; Editura Hamangiu, București, 2007;
Julean, Dorel; Ciopec, Flaviu – „Drept Procesual Penal – Partea Specială”; Editura Universitas Timisiensis & Mirton, Timișoara, 2002;
Banciu, Dan; Rădulescu, Sorin – „Corupția și Crima Organizată în România”; Editura Continent XXI, București, 1984.
RAPOARTE, STRATEGII ȘI COMUNICATE
Corupția în statele aflate în tranziție – Raport preliminar realizat de Banca Mondială la 28 iunie 2000;
Raportul Direcției Naționale Anticorupție privin activitatea desfășurată în anul 2007;
Strategia Națională Anticorupție;
Raport asupra Barometrului Global al Corupției al Transparency International;
Raport asupra Indicelui de Percepție a Corupției al Transparency International;
Comunicate ale Transparency International;
Buletin de criminologie și criminalistică, Nr. 2, 1998, pag. 136;
www.transparency.org.ro;
www.pna.ro;
www.mpublic.ro.
LEGISLAȚIE
Legea Nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor;
Legea Nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare;
Legea Nr. 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane;
Ordonanța de Urgență a Guvernului Nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar – bancar în scopul finanțării de acte de terorism;
Codul Penal al României;
Codul de Procedură Penală al României;
Legea Nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție;
Ordonanța de Urgență a Guvernului Nr. 43 din 42/2002 privind Direcția Națională Anticorupție;
Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție aprobat prin Ordinul nr. 2184/C/2006 al Ministrului Justiției, publicat în Monitorul Oficial Nr. 852 din 17 octombrie 2006.
DOCUMENTE INTERNAȚIONALE
Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția – semnată în ianuarie 1999 și ratificată la 16 ianuarie 2002 de către statul român;
Corupția în statele aflate în tranziție – Raport preliminar realizat de Banca Mondială la 28 iunie 2000;
Convenția de drept civil pe tema luptei asupra corupției – Strasbourg, 18 decembrie 1997;
Parlamentul European, Direcția Generală pentru Cercetare – „Măsuri de prevenire a corupției în statele membre ale Uniunii Europene”.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Coruptia Definitie Si Forme (ID: 127193)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.