Corpuri, exiluri, terapii [612772]

EMANUELA ILIE
Corpuri, exiluri, terapii

Editor: Vasile Burlui
Redactor: Livia Iacob
Tehnoredactor: Cornel Dulceanu
Coperta: Paul Gorban
Ilustrație coperta I: Ofelia Hu țul, „Ipostaze karmice feminine”
Descrierea CIP a Bibliotecii Na ționale a României
ILIE, EMANUELA
Corpuri, exiluri, terapii / Emanuela Ilie;
pref. de Doru Scărlătescu – Iași: Cartea Românească
Educațional, 2020 ISBN 978-606-057-010-3
I. Scărlătescu, Doru (pref.)
82
1.135.1
Grupul Editorial Cartea Românească Educațional
Copyright © Editura Cartea Românească Educațional, 2020
www.librariacartearomaneasca.ro/ecredu.ro

EMANUELA ILIE
Corpuri, exiluri, terapii
Prefață de Doru Sc ărlătescu

Ca întotdeauna, Ilinc ăi și lui Matei,
ale căror veniri miraculoase pe lume
au dat corp unei fericiri altminteri asimptotice.

5 Femeia, dragostea noastr ă
Scăpați cu fața curată din chingile matriarhatului,
bărbații au trecut „democratic” la conducere, l ăsând pe umerii
femeilor povara frumuse ții și păstrând pentru ei pl ăcerea
războaielor și politica. Privind lucrurile din perspectiva
istoriei artelor – teren atât de familiar autoarei c ărții de față,
distinsă ambasadoare a Filologiei ie șene, remarcabil exeget
literar, totodat ă critic de art ă de mare fine țe și acuitate a
observaț iei –, odat ă cu minunea din Milo, s-a umplut lumea
de Afrodite. Toate cioplite și lustruite de viguroase mâini
bărbătești, de la Miron și Praxiteles pân ă la Canova, Rodin și
Brâncuși. Generalizând, ca s ă adăugăm artelor plastice, muzica
și literatura, tot b ărbații inventeaz ă Marea Art ă, asumându- și
destinul de creatori și rezervând femeilor rolu l, acceptat adesea,
fie-ne iertat, cu prea incon știentă grație, de muze inspiratoare.
Indexuri ale tinere ții perpetue. Pictura, de la Rena ștere încoace,
e suprasaturat ă de prim ăveri, paradisuri și femei frumoase.
E victoria corpului tân ăr, suplu și sănătos, asupra urâtului
exponențial. „Rena șterea, scrie Caroline Schuster-Cordone,
istoric de art ă, curator la Musée d'art et d'histoire din Fribourg,
se concentreaz ă asupra tân ărului corp feminin. Loc de proiec ție
a perfecțiunii fizice și morale, obiect de dorin ță și de emula ție,
figura magnificei femei tinere combin ă atributele reprezent ării
frumosului și a binelui.” Nu lipse ște din această dublă efigie
suportul filosofico-religios: „Astfel, frumuse țea fizică e înțe-
leasă de neoplatonicieni ca o reflectare a frumuse ții sufletești,
conducând c ătre iubirea divin ă”. Apar desigur și note discor-
dante privind declinul și degradarea corpului feminin, pus sub
semnul bolii, al b ătrâneții și al mor ții. Aceeaș i autoare, în

Doru Scărlătescu
6 excepționalul studiu din care am citat, având ca pretext un
vers semnificativ din Petrarca, ne dezv ăluie reversul medaliei,
ocupându-se de acest declin fizic, cu accent pe „dimensiunea
estetică a decrepitudinii feminine evocată de teoreticienii artei,
de artiștii și de imaginarul din zorile epocii moderne” ( «Cosa
bella mortal, passa, e non dura». L’enjeu esthétique de la vieillesse
féminine à l’aube de l’époque moderne , în revista științifică „Storia
delle donne”, Firenze University Press, nr. 2, 2006).
Atenția doamnei Schuster-Cordone se îndreaptă cu
predilecție, aici, ca și în alte studii, tr ădând o adev ărată
obsesie, asupra prezen ței temei, fie și pasageră , în Rena șterea
italiană . Dar istoria artei ne ofer ă și alte exemple, colectate,
unele, mai de departe, din epoca elenistic ă. Gliptoteca din
Monaco și Muzeul Capitolini de la Roma expun dou ă còpii
romane în marmur ă ale unei sculpturi grece ști datată cca 300-
280 î. Chr., de un realism mergând până la detalii anatomice
groteș ti, reprezentând o b ătrână ghemuit ă, amețită de bău-
tură, ținând pe genunchi un ulcior cu vin ( Vecchia ubriaca ).
Sărind peste timp, r ămânând în acela și registru, s ă-i zicem,
stilistic, s ă amintim portretul caricatural realizat de pictorul
flamand Quentin Metsys, din 1513, p ăstrat la National Gallery
londonez ă, cu titlul A Grotesque Old Woman (cunoscut și sub
numele de The Ugly Duchess ), unul din cele mai populare și mai
mediatizate tablouri ale Muzeului , prin mijlocirea unor gravuri
precum cele realizate de graficianul bohemian Wenceslaus
Hollar, din secolul al XVII-lea ( Rex et Regina de Tunis ), ori de
ilustratorul englez Sir John Tenniel (portretul ducesei din Alice's
Adventures in Wonderland , 1865), și chiar a unor filme contem-
porane (precum horrorul cu subiect „transilvan” The Fearless
Vampire Killers , din 1967, al lui Roman Po lanski). Revenind la
Matsys, pictura sa a primit în ultimul timp conotaț ii medicale,
atribuite mai întâi de doctorul paleopatolog Jan Dequeker de
la Katholieke Universiteit Leuven ( Paget's disease in a painting
by Quinten Metsys , în „British Medical Journal”, nr. 299, 1989),
pe urmele sale, de profesorul Michael Baum al ături de stu-
denții săi de la University College London (vezi Patrick Sawer
Art Mystery Solved: The Ugly Duchess had Paget’s Disease , „The

Femeia, dragostea noastr ă
7 Telegraph” , 11 Oct. 2008), care au identificat în tr ăsăturile faciale
ale personajului semnele bolii Osteodystrophia deformans , cunos-
cută după numele descoperitorului ei, de la finele secolului al
XIX-lea, și ca Paget Syndrom ori Morbus Paget.
N-am putea afirma c ă artistul din An vers, cum nici
contemporanul s ău italian, Leonardo da Vinci, admirat ș i luat
de el ca model (s-a spus c ă ducesa sa hâd ă ar fi o replic ă la un
desen al lui Leonardo), și nici succesorii s ăi în arta portretului
caricatural, un Goya bun ăoară, au nutrit vreun dram de
compasiune pentru modelele lor feminine, tablourile acestora
circumscriindu-se mai degrab ă temei, ap ăsat moralizatoare, a
Vanitas -ului. Le putem pune de asemenea, cum de altfel s-a și
făcut, pe seama satirei virulente a societ ății umane în general
din cartea marelui prieten al lui Quentin Metsys, Erasmus de
Rotterdam, Elogiul nebuniei . Nu lipsesc din ilustra țiile lui Hans
Holbein cel Tân ăr la prima edi ție, din 1511, a c ărții filosofului
olandez, imagini ale corpului feminin în ruin ă, precum aceea
a bătrânei confruntat ă cu oglinda tr ădătoare, un adev ărat
topos în literatura și arta european ă. Goya, la final de secol
XVIII, în seria terifiantelor sale Caprichos , include la nr. 55, sub
titlul Hasta la muerte , o gravur ă cu imaginea unei b ătrâne
descărnate gătindu-se în fa ța oglinzii. Nici în cazul pictorilor
moderni, precum reprezentan ții de marc ă ai expresionismului
austriac, Gustav Klimt ori prietenul s ău mai tân ăr, Egon
Schiele, nu g ăsim semne v ădite de empatie fa ță de condi ția
fizică a femeii. Celebrul nud de femeie gravid ă, cu trupul
deformat de burta enorm ă, amestec, s-a spus, de provocare
insolentă și teamă vagă, al lui Klimt ( Hoffnungh, I , 1903), ca ș i
trupul emaciat al femeii în vârst ă ce-și ascunde fa ța cu palma,
din nu mai pu țin celebrul tablou al vârstelor umane ( Die drei
Lebensalter der Frau , 1905), au mai degrab ă o funcție de mani-
fest, în opozi ție cu somnolentul academism vienez: „toat ă arta
este erotic ă și niciun subiect nu mai este tabu” (Monique
Tricot). Tot în epoca avangardei pictori țele își asumă decisiv
acest rol al detabuiz ării reprezent ărilor plastice feminine. Am
menț iona-o aici pe regina autoportretului, mexicanca Frida
Kahlo, marcat ă de un groaznic accident de la vârsta de 18 ani,

Doru Scărlătescu
8 care și-a pus amprenta pe tablouri „suprarealiste” precum cel
urmând primului ei avort, Spitalul Henry Ford sau Patul zbur ător,
din 1932, ori cel generat de aceea și experien ță nefastă, intitulat
Nașterea sau Nașterea mea . Aceeași privire lucid ă o regăsim în
deloc idilicele portrete de femei îns ărcinate, din anii ’70, ale
artistei americane, Alice Neel. Departe de canonul tradi țional,
fără menajamente fa ță de ravagiile vârstei, este și Autoportretul
din 1980 înf ățișând un nud dizgra țios de femeie octogenar ă.
Nu întâmpl ător, în deschiderea acestei c ărți pe care
doamna Emanuela Ilie ne-o arunc ă în față, ca pe o provocare,
adăugând numele unei alte reprez entante a avangardei ameri-
cane, Georgia O’Keeffe, cu florile ei abstract-însângerate, la
capitolul Corpuri traumatizate, interdic ții, alegeri , găsim dou ă
tulburătoare imagini plastice, esen țiale în în țelegerea op țiunii
pentru experien ța și mărturia de sine a femeii artiste : „Până să
devină formă esențială de percepere a diferen ței de gen ( și cu
atât mai mult discurs al unui grup/ minorit ăți ori mijloc de
exercitare a presiunii socioculturale, politice, ideologice șcl.),
fiecare dintre experien țele specific feminine constituie, f ără
doar și poate, o experien ță cȃt se poate de intim ă, de indivi-
duală – deși presupune și percepția unei alterit ăți, ba chiar a
unor alterit ăți absolut/ decisiv radicale. În intervalul (mai lung
sau mai scurt) al travers ării acestei experien țe, femeia artist ă
are adesea, la fel ca orice alt ă femeie, senza ția locuirii unui/
într-un corp str ăin, care î și exercită drepturile într-un mod
aproape tiranic. Dar, spre deosebire de alte femei, de ține și
mijloacele de a oglindi prin intermediul creativit ății raportul
cu acest str ăin. Adică de a sȃngera prin cerneal ă (ori, aș fi
tentată să adăug – g ȃndindu-m ă în special la metaforele femi-
nității carnale din pictura excep țională a Fridei Kahlo sau a
Georgiei O’Keeffe –, sȃngerȃnd prin culoare )”.
Revenind la literatur ă, tot Rena șterii, de data asta fran-
ceze, îi dator ăm golirea de con ținut concret a conceptului de
corp feminin și înlocuirea lui cu o imagine, în termeni de
astăzi, o hologram ă. O proiec ție ficțională. Studiile literare din
ultimul timp vehiculeaz ă tot mai insistent, sub presiunea
relației aproape exclusive cu sexualitatea, ideea de „corp

Femeia, dragostea noastr ă
9 erotic”. Pe urmele profesorilor Roger Kempf (exist ă un „corp
romanesc” care nu este „împrumu tat sau transcris, ci scris”)
sau Donna C. Stanton (cele dou ă componente inseparabile ale
„corpului erotic literar” sunt sintetizate prin neologismul/ bar-
barismul „corpus sextuel”), tân ărul scriitor și eseist canadian,
David Dorais, într-o carte relativ recent ă dedicată corpului
feminin de factur ă exclusiv erotic ă în poezia Pleiadei (la
origine, tez ă de doctorat), include între tr ăsăturile definitorii
ale acestuia valoarea sa pur literar ă: „În obiectul de studiu pe
măsură ce îl concepem, exist ă, de fapt, preeminen ța textului
asupra corporalului. Acesta este un punct de vedere adoptat
de mulți critici interesa ți de legăturile corpului cu literatura.
Scopul nu este de a c ăuta în carte un corp preexistent, ci de a
dezvălui fizionomia unui corp care exist ă doar în cuvinte” ( Le
corps érotique dans la poésie française du XVIe siècle , Presses de
l’Université de Montréal, 2008).
Ei bine, substratul polemi c al demersului doamnei
Emanuela Ilie este tocmai refuzul acestei deturn ări de semn
prin literaturizarea excesiv ă a corpului femini n, dizolvat în
metaforă, și umplerea lui la loc cu carne vie care sufer ă, geme
și sângereaz ă. Din acest punct de vedere, s ă o spunem de la
bun început, cartea domniei sale, p ărăsind, împreun ă cu
autoarele analizate, unele, scriitoare de raftul întâi (Gabriela
Melinescu, Constan ța Buzea, Nina Cassian, Vera C ălin…),
domeniul familiar al fic țiunii artistice, în favoarea textului
declarativ direct, prin mijlocirea memorialisticii și a diaristicii,
cartea e un Manifest . Al unui discret feminism militant, matur,
profund, f ără ostentații, parti-pris -uri și patetisme inutile, dar
cu atât mai conving ător. El iese, cel pu țin în inten ție, de sub
incidența criticii literare „clasice” și ține, în egal ă măsură, de
istorie, sociologie, medicin ă, psihologie/psihanaliz ă, antropo-
logie, etnologie, culturologie, po litologie, nu în ultimul rând,
desigur, de fic țiunea artistic ă. Orizontul e generos, fiecare
domeniu putând fi preluat și dezvoltat independent în demer-
suri ulterioare, de autoare sau de c ătre alții. Domnia sa îns ăși
vine cu sugestii în aceast ă direcție, cu privire la tema, în
general tabuizat ă, a corpului feminin traumatizat de avort, din

Doru Scărlătescu
10 perioada comunismului ceau șist: „Deși capitolul propriu-zis
literar nu constituie subiectul c ărții de față, voi aminti c ă un
potențial cercet ător al acestui motiv fic țional nu ar trebui s ă
ocolească numele unor scriitoare extrem de curajoase din
această perspectiv ă”. Precum Gabriela Adame șteanu ori Lili
Crăciun, cu texte tr ădând vizibile inser ții autobiografice,
prilejuind cutremur ătoare călătorii „prin infernul corporeali-
tăților specific feminine”. Ultima nominalizat ă, originar ă din
județul Bacău, fostă absolvent ă a Universit ății ieșene (Filosofie
și Drept), și-a însoțit cartea sa de debut, din 2015, Călătoria,
roman de un mare și meritat succes, nu doar în țară, dar și în
Spania ori peste ocean, în America, de o dedica ție edificatoare:
„Peste 10.000 de femei au decedat și alte câteva sute de mii au
fost mutilate fizic sau psihic în urma avorturilor ilegale în
perioada 1966-1989. Lor le dedic aceast ă carte!”.
Cartea doamnei Emanuela Ilie se refer ă cu precădere la
scriitura direct ă și explicită a afirmării de sine. Ea ne invit ă pe
un teren („accidentat”, recunoa ște domnia sa) cu totul insolit
pentru mul ți dintre noi, comod str ăini de textele de tip confesiv
aduse în discu ție, ca să nu mai vorbim de discursul teoretic de
gen, deosebit de bogat, în plan na țional și universal, pus în
evidență prin numeroasele trimiteri din notele de subsol și
bibliografia final ă ale volumului. Afl ăm cu acest prilej c ă, în
cadrul studiilor de gen care „analizeaz ă, problematizeaz ă,
teoretizeaz ă și, uneori, supraliciteaz ă c o r p u l f e m i n i n , î n țeles,
în general, drept topos al diferen țelor radicale, dar și instru-
ment de manipulare”, î și fac loc noi discipline academice (una
din ele ar fi sociologia corpului ), „în care reflec ția asupra
corpului, și în special a celui feminin, î și caută – și uneori î și și
găsește – cadrul conceptual propice”. Nu scap ă bisturiului
analitic al doamnei Emanuela Ilie pericolul confuziilor, exce-
selor, inadverten țelor, contradic țiilor minând discursul despre
corp din imediata noastr ă contemporaneitate, în special din
societățile occidentale hiperconsumiste: „ast ăzi, discursul
despre corp este supralic itat, chiar absolut infla ționist, ca
reflex al unor realit ăți socio-politice și economice evident
orientate înspre c ȃștigarea de beneficii de pe urma oric ărei

Femeia, dragostea noastr ă
11 forme de reprezentare…”. În termenii unei specialiste a
problemei, prelua ți de autoare, paradoxul revenirii la „decor-
poralizarea” corpului feminin, o form ă fără fond, tocmai în
era exhib ării lui revendicative: „corpul biologic trebuie
deghizat tot mai mult în unul acceptabil social, ajungând la
paradoxul de a comunica mai mult prin intermediul mesajelor
culturale supra- puse corpului (vestimenta ție, bijuterii, machiaje
etc.) decât prin abilit ățile noastre «naturale», senzoriale sau
psihice (empatie, telepatie etc.). Ceea ce conteaz ă este doar for-
ma, ceea ce prezent ăm celorlal ți, fenomen generat și stimulat
de funcționarea societ ății de consum” (Petru ța Teamp ău,
„Corpul în prezent, prezentul în corp”, în volumul Introducere
în sociologia corpului. Teme, perspective ș i experien țe întrupate,
coordonat de Laura Grünberg, Editura Polirom, Ia și, 2010). Cu
alte cuvinte, întoarcerea la „donna angelicata” drapat ă în
bikini american.
Sunt, toate acestea, capcane inerente temei, pe care
doamna Emanuela Ilie le evit ă cu luciditate, în primul rând
prin fixarea precis ă și limpede a obiectivelor investiga ției, fără
divagații parazitare. Dincol o de miza conceptual ă, ponderat
rezervată, condiționată de statutul elevat profesional al
autoarei, cartea se impune, cu o anume cruzime am zice, prin
conținutul ei de umanitate, localizat ă în circumstan țe concrete
de loc și de timp, specifice acestui col ț de lume cam vitregit de
dumnezeu (est-european) în care ne e dat s ă trăim. Scris ă nu
doar din perspectiva unei citito are fidele, asidue, avizate, de
texte confesive oferite de scriitoare contemporane, autentice
sau improvizate („câteva dintre semnatarele Istoriilor tr ăite
sunt medici, profesoare, înv ățătoare, secretare sau pur ș i
simplu «cercet ătoare ale curiozit ăților vieții», provocate prin
urmare doar conjunctural să se manifeste creator”), dar și din
aceea a unui martor și participant la evenimentele relatate de
ele, cartea capă tă desigur, printr-o asumare de destin, și
statutul unui jurnal personal sub acoperire. O tensiune mai
mult sau mai pu țin perceptibil ă îi înfioreaz ă paginile. Ea e
sesizabilă de la primele abordă ri de că tre universitara ie șeană
ale temei, insolite și percutante, începând cu 2017, în volume

Doru Scărlătescu
12 colective editate la Ia și, ori în articole-serial din „Expres
cultural” și „Convorbiri literare”.
Prima treime a c ărții aduce o problematic ă strict
particular ă, a statutului femeii în cel mai câinos dintre
regimurile comuniste din Europa de Est, cel ceau șist, cu
imaginea corpului controlat/ supravegheat, redus prin decret
de stat la o singur ă funcție, obligatoriu patriotic ă, a reprodu-
cerii (asocierea cu nazismul s-ar cere neap ărat făcută): „Obligat
să își asume o func ție unică, abrutizat/ privat de posibilitatea
eliberării de o realitate biologic ă nedorit ă/ de exercitarea
dreptului la alegere, el tinde s ă devină o sursă de suferin ță și
chiar o cauz ă a ceea ce unii sociologi au numit alienarea de
propriul corp”. Un paroxism al neputin ței și al abandonului:
un regim brutal, aberant a dat na ștere celui mai aberant dintre
sentimentele umane: ura fa ță d e s i n e . U n t e x t a l A d r i a n e i
Băban, cu declara ția cutremur ătoare a unei femei simple,
muncitoare, de 39 de ani, c ăsătorită, devine emblematic în
acest sens: „îmi ur ăsc ovarele, uterul, tot corpul meu care
adăpostește în fiecare lun ă un pericol poten țial”. Orice
comentariu este aici de prisos. De altfel, și în subcapitolul
intitulat Corpul feminin, fericirile și șocurile (pre)maternit ății,
autoarea las ă textele (fragmente poetice, de proz ă artistică sau
de jurnal) ingenios selectate s ă vorbeasc ă liber, de la sine, ele
dictându-i parc ă structura și parcursul demersului demon-
strativ. Astfel, ca s ă dăm un exemplu, secven țele capitolului
dedicat maternit ății, Nașterea, I-V (Corpul celuilalt ca miracol
întrupat ; „Feminitatea îngenuncheat ă” și abrutizarea corpului ; Din-
colo de „răcnetele neomene ști”, christomorfoza ; „Corpul desp ărțit”
printr-un paravan poetic ; Procesul verbal al traumei corporale ) sunt
susținute exclusiv de texte semnate de Cornelia P ăscălie, Ziua
zilelor mele , Laura Grünberg, 46 de buc ăți de gresie gri cu inser ții
albe, Constan ța Buzea, Creștetul ghețarului. Jurnal (1969-1971 ,
Ștefania Mihalache , Paravan , Elena Vl ădăreanu, Non Stress
Test ș.a. Reproducem un fragment „poetic” edificator din
aceasta din urm ă: „bagajul/ so țul/ taximetristul/ spitalul/
pixul/ scaunul/ r ȃndul/ personalul medical/ furtunul/ anusul/
săpunul/ aparatul de ras/ salonu l/ anestezistul/ obstetricianul/

Femeia, dragostea noastr ă
13 ginecologul/ mamo șul/ NST-ul/ perfuzorul/ patul/ cear șaful/
tamponul/ pansamentul/ tifonul/ perineul/ degetul/ lichidul/ sângele/ oxytonul/ calciul/ monitorul/ asistentul/ infirmierul/
cotul/ colacul/ forcepsul/ vacuumul/ anestezicul/ acul/ firul/
halatul/ buzunarul/ bac șișul”.
De analize ample, în schimb, au parte capitolul rezervat
bolii (cu o nominalizare, chiar din titlul acestuia „Cancerul,
dragostea mea”. Varia ții pe tema corpului mutilat ) și cel, nu mai
puțin atroce, rezervat b ătrâneții, așezate, dincolo de orice
discriminare de gen, sub semnul precarei condi ții umane în
general (un fragment desprins dintr-o scrisoare a lui Kafka
din 1920 este gr ăitor în acest sens). Ultimul capitol care d ă de
altfel și titlul întregului volum, Corpuri învinse , exiluri, terapii ,
are un evident caracter revendicativ și e de ajuns, spre
convingere, s ă reproducem, din sumar, titlurile subcapitolelor
(autoarea e o mare expert ă în titluri semnificative, cu apel la
sintagme desprinse din textele comentate): Corpul b ătrân,
marele „învins”? ; „În aceast ă țară numită bătrânețe…”; Memoria
corpului învins ; Dubla „aclimatizare” și îmbătrânirea cultural ă;
„Această groaznic ă îngropare de vii a b ătrânilor”… ; „Așa ne
ștergem și noi, totul se estompeaz ă, se uită, dispare!”. Autoarea î și
atribuie de altfel dreptul de a protesta în numele nostru, al
tuturor: „Orice survolare a peisajelor – cu m altfel dec ȃt
accidentate?! – ale reprezent ării corpului în actualitatea noas-
tră mediatic ă, virtuală, dar și socială ne relev ă o realitate
absolut întrist ătoare: aceea c ă, spre deosebire de alte forme ale
existenței noastre carnale, corpul b ătrân, fie el îmb ătrânit
firesc din ra țiuni biologice ori învins prematur de contexte
biografice nefericite sau tragice, nu se bucur ă d e p r e a m u l t ă
atenție”. La o lectur ă mai atent ă însă, detectăm în carte
semnele particulare ale unor tr ăiri și soluții de viață pe care
numai semenele noastre, femeile, ni le pot oferi. Una din ele,
ieșirea din bolgiile dante ști ale suferin ței, la lumin ă, prin
iubire. O „tragedie optimist ă”, ca să recurg la o sintagm ă care
a făcut carier ă în vremea studen ției mele, s-ar putea descifra
în titlul oximoronic Cancerul, dragostea mea . „Superba carte a
Mioarei Grigore, scrie Emanuela Ilie în finalul analizei ce i-o

Doru Scărlătescu
14 consacră, jaloneaz ă un destin cu totul excep țional și pecetlu-
iește un crez de o puritate (aproape) diamantin ă. Acela care
vede în dragoste singurul antidot cu adev ărat eficace
împotriva putreziciunii trupului și a mortific ării spiritului”.
Nu este chiar u șor de scris o carte precum aceasta de
față, a cărei elaborare te scoate din rutina profesiei critice,
remodelându- ți imperios existen ța, cum recunoa ște cu fran-
chețe autoarea, la impactul cu volumul, mixaj de limbaje
artistice (cuvânt și imagine), unde talentata regizoare și
scriitoare Chris Simion-Mercurian î și tematizeaz ă lupta cu
cancerul: „Un asemenea text sfâș ietor de viu și de autentic,
după a cărui lectură nu te mai po ți, într-adev ăr, reîntoarce în
propria-ți viață decât cel mult pentru a o valoriza, este ascuns
între copertele excep ționalului album Care dintre noi. Which
one of us (Editura TREI, Bucure ști, 2018), de Chris Simion-
Mercurian, în tandem cum nu se putea mai potrivit cu
fotografa C ătălina Flă mînzeanu”. Acorduri de tragedie wag-
neriană răsună, mai discret sau mai plenar, în multe din
textele aduse în aten ția noastr ă de Emanuela Ilie. Nu este
tocmai comod de citit cartea Domniei sale, pe care am parcurs-o
, mă rturisesc, cu o senza ție difuză de apăsare, de
neliniște și, parcă, de culpabilitate. Ca s ă apelez și eu la
ajutorul unui vechi „tovar ăș de drum” în experien ța lecturii,
am retrăit, iată, la fel de intens, sentimentul cu care Dan C.
Mihăilescu a înso țit cu câțiva ani în urm ă, la apari ție, cartea
deja citată , a tragicei profesoa re de religie din T ărtășeștii
dâmbovi țeni, Mioara Grigore, Cancerul, dragostea mea : „Este o
carte absolut special ă, singular ă în toată viața mea”; „În ace ști
14 ani am prezentat aproape 3500-4000 de c ărți, niciodat ă nu
am avut o asemenea carte. (…) O astfel de carte care te
îngenunche m-a f ăcut praf, pur și simplu m-a umilit în cel mai
înalt grad”. Dincolo de aceasta, ce s-ar mai putea spune?
Doru Scărlătescu

15 (În loc de introducere)
Corpul și experien țele care „înfemeiesc”.
Cu un mic ocol, despre valorizarea corpului
în studiile de gen
U
na dintre cele mai provocatoare proze scurte, din
perspectiva autorilor de studii de gen cel pu țin, și în special a
celor interesa ți de scriitura ori, mai larg, de creativitatea
feminină, este The Blank Page de Isak Dinesen (pseudonimul
scriitoarei daneze Karen Blixen1). Narațiunea își fixează cadrul
într-un ordin portughez de c ălugărițe carmelite, renumite
pentru fabricarea unor materiale textile atât de fine, încât sunt
folosite pentru fabricarea cear șafurilor nup țiale ale capetelor
încoronate. Odată noaptea nunț ii consumat ă, cearșaful regal,
pătat de sângele miresei, este în mod solemn expus public, ca
un garant al purit ății feminine și onorabilit ății casei regale,
după care este recuperat de m ănăstire. C ălugă rițele
decupează partea cel mai vizibil p ătată din fiecare cear șaf
recuperat, o înr ămează și o expun, împreun ă cu un fel de
farfuriuță pe care e inscrip ționat numele miresei, al ături de
celelalte produse similare. Rezultatul este formarea unei veritabile galerii pe care o viziteaz ă și o admir ă și călugărițele,
și pelerinii/ pelerinele aflate în trecere prin l ăcașul de cult. În
1 Scriitoare danez ă cunoscut ă îndeosebi pentru volumul autobio-
grafic Din inima Africii (1937), devenit la rândul lui celebru pentru
ecranizarea din 1985 a regizorului Sydn ey Pollack, cu Robert Redford
și Meryl Streep. Pu țini cititori știu că autoarea a semnat și o continu-
are a acestuia, Umbre pe iarb ă (1960), un roman, R ăzbunătorii angelici
(1944) și câteva volume substan țiale de proz ă scurtă: Șapte povestiri
gotice (1934), Povestiri de iarn ă (1942), Ultimele povestiri (1957), Anecdote
ale destinului (1958).

Emanuela Ilie
16 mod evident, îndeosebi cele din urm ă sunt atrase de piesa
care difer ă d e r e s t u l e x p o n a t e l o r : b u c a t a d e p â n z ă perfect
albă, totuși înrămată ca și celelalte, înso țită de o farfurie de aur
cu însemnele regalităț ii, similar ă unei „pagini nescrise”, în
fața căreia cititorii sunt invita ți să se reculeag ă, reflectând în
același timp la înțelepciunea tuturor vârstnicelor care spun pove ști.
O analiză interesant ă (și care a f ăcut la rândul ei istorie
în studiile de gen) a acestei proze scurte – care d ă chiar titlul
volumului lui Isak Dinesen – este oferit ă în studiul The Blank
Page and the Issues of Female Creativity de Susan Gubar.
Interpretând The Blank Page , Susan Gubar observ ă că opera
poate ilustra „felul în care au toreprezentarea femeii ca text și
artefact i-a afectat [inclusiv] atitudinile în privin ța fizicali-
tății”2. Muzeul de cear șafuri pătate este v ăzut de Gubar ca un
muzeu de picturi feminine (fiecare bucată reprezentând un
desen unic, abstract, montat într-o ram ă grea) sau ca o biblio-
tecă/ librărie de texte feminine (petele de sânge reprezentând
cerneala de pe foile de hârtie). Iat ă și miezul succintei analize:
„Colecționate și prețuite de o comunitate feminin ă care a
văzut și zile mai bune, un fel de departament paradigmatic de
studii feminine, aceste urme de pete de sânge ilustreaz ă cel
puțin două puncte de vedere în privin ța anatomiei feminine ș i
a creativității: în primul rând, multe femei î și experimenteaz ă
corpurile ca singurul mediu disponibil pentru propria art ă,
având ca rezultat faptul c ă distanța dintre femeia artist ă și
arta ei se modific ă adesea considerabil; în al doilea rând, una
dintre metaforele primare cele mai r ăsunătoare pe care le
furnizeaz ă corpul feminin este sângele, iar formele culturale
de creativitate sunt adesea experimentate ca r ăni dureroase3”.
2 Susan Gubar, The Blank Page and the Issues of Female Creativity ,
http://revistes.ub.edu /index.php/lectora/article/viewFile/10763/13537,
Reprinted by permission of The University of Chicago. Originally
published in Critical Inquiry Vol. 8, No. 2, Writing and Sexual Difference (Winter, 1981), pp. 243-263.
3 Ibidem.

Corpuri, exiluri, terapii
17 Aceste dou ă p u n c t e d e v e d e r e s u n t î n m o d n e c e s a r
legate, continu ă cercetătoarea, c ăci femeia artist ă care se
experimenteaz ă ca murind în/ prin art ă (killed into art ) ar putea
de asemenea s ă se experimenteze ca sângerând prin cerneal ă
(bleeding into print ).
Chiar dac ă nu sunt decât cel mult o admiratoare discret ă
a psihanalizei – și doar a celei culturale! –, voi recunoa ște că
analogia ingenioas ă propusă de Susan Gubar îmi serve ște de
minune în paginile ce urmeaz ă, pagini interesate, tocmai, de
raportul dintre corpul și scriitura feminin ă, așa cum este el
relevat în memorialistica și diaristica feminin ă româneasc ă.
De ce în acest tip de confesiune, din moment ce corpul apare
și în proza de fic țiune, poezia, chiar și dramaturgia feminin ă?
Răspunsul, foarte simplu, ține chiar de poetica scrierilor con-
fesive, de „legile” sau conven țiile binecunoscute (ce-i drept,
nu și în mod automat respectate…), care ar trebui s ă diminu-
eze considerabil, ca s ă folosim chiar o sintagm ă a Susanei
Gubar, distanța dintre femeia artist ă și arta ei. Să ne gândim doar
la memoriile și jurnalele scriitoarelor de fic țiune sau ale
criticilor, de la Alice Voinescu ( Jurnal ) și Alice Botez ( Cartea
realităților fantastice ) la Cella Serghi ( Pe firul de p ăianjen al
memoriei ) și Lucia Demetrius ( Memorii ), de la Amelia Pavel
(Un martor în plus ) și Vera Călin (Târziu. Însemn ări californiene.
1986-1996 ) la Nina Cassian ( Memoria ca zestre ) și Gabriela
Melinescu (Jurnal suedez ); apoi la scrierile autobiografice cu
blazon feminin autentic, semnate, adic ă, de Regina Maria (în
special Povestea vie ții mele , Jurnal de r ăzboi și Țara pe care o
iubesc. Memorii din exil ), de Principesa Ileana ( Trăiesc din nou ,
op însoțit de confesiunea ap ăsat religioas ă Credința lăuntrică.
Introducere la Rug ăciunea lui Iisus și Tatăl Nostru ) sau de Regina
Ana, în tandem potrivit cu Doina Uricariu ( Maxilarul inferior );
în fine, la m ărturiile înso țitoarelor acestora, de la Zoe
Cămărășescu ( Amintiri ) și Ana Maria Callimachi ( Lumea era
toată a mea: Amintirile unei prin țese) la Irina Procopiu ( Pagini de
jurnal. 1891-1950 ) – las deoparte memorialistica de deten ție, în
care ipostazele identit ății corporale feminine nu au cum s ă nu
fie alterate, din ra țiuni evidente. Acestea sunt doar câteva

Emanuela Ilie
18 categorii de opere confesive care ne oferă informa ții prețioase
în privin ța raport ării femeii la propriul corp, raportare
dependent ă de sau reflec ție a unui întreg cod socio-politic și
mentalitar, specific epocii de provenien ță a autoarei4.
Există , desigur, un tip de artă sau de scriitur ă feminină5
care, pe de o parte, valorific ă într-o manier ă decisivă experi-
ența propriei corporalit ăți ca loc de manifestare a diferen ței
radicale de gen ș i, pe de alt ă parte, uzează în mod con știent de
4 Într-un studiu de mare impact, Pierre Bourdieu a ar ătat rolul
deosebit de important al mecanismelor și instituțiilor sociale în
construirea unei imagini de durat ă a corpului feminin, respectiv
masculin: „Lumea social ă construieș te corpul ca realitate sexual ă și
ca depozitarul unor principii sexuante de viziune și de diviziune.
Acest program social de percep ție încorporat ă se aplic ă tuturor
lucrurilor lumii, ș i în primul rând corpului însu și, în realitatea lui
biologică: el este cel care construie ște diferen ța dintre sexele
biologice în conformitate cu principiile unei viziuni mitice asupra
lumii înr ădăcinate în rela ția arbitrar ă de domina ție a bărbaților
asupra femeilor, înscrisă ea însăși, împreun ă cu diviziunea muncii,
în realitatea ordinii sociale. Diferen ța biologică dintre sexe, adică
dintre corpul masculin și cel feminin, și în special diferența anatomic ă
dintre organele sexuale poate s ă apară ca o justificare natural ă a
diferenței socialmente construite dintre genuri, și în mod special a
diviziunii sexuale a muncii.”(Pierre Bourdieu, Dominația masculin ă,
traducere din limba francez ă de Bogdan Ghiu, edi ția a II-a, rev ăzută,
Editura Art, Bucure ști, 2017, pp. 24-25.)
5 Sintagm ă căreia nu îi confer, în mod evident, în țelesurile
susținute în unele studii celebre ale feminismului radical (Luce
Irigary, Speculum de l’autre femme , Minuit, Paris, 1974, Hélène Cixous,
La jeune née , Union Générale d’Editions, Paris, 1975 ș.a.), preocupate
de teoretizarea unui discurs ( écriture féminine ) capabil s ă exprime
diferența, sau, în al ți termeni, de materializarea „unei scriituri care
să nu mai fie falocentrice” (cf. Antoinette Fouque, Gravidanza.
Feminologie II, Des Femmes, 2007, p. 29). O prezentare sintetic ă și o
analiză lucidă a acestora ofer ă spre exemplu Otilia Dragomir, în
lucrarea Limbaj, gen și putere, inclusă în Femei, cuvinte ș i imagini.
Perspective feministe, de Adina Br ădeanu, Otilia Dragomir (coord.),
Daniela Roven ța-Frumuș ani, Romina Surugiu, Editura Polirom, Iaș i,
2002.

Corpuri, exiluri, terapii
19 imaginarul sangvinic. M ă refer la scriitura acelor experien țe
propriu-zis ori specific feminine . Ajungând aici, s ă punctez un
aspect distinctiv care a f ăcut să curgă multă cerneală în teoriile
feministe ale ultimelor decenii. Cele mai vizibile voci ale
disciplinei disting la modul cel mai concret cu putin ță între
experien țele femeie ști („acele experien țe care sunt împ ărtășite
exclusiv de c ătre femei, și anume: sarcina, avortul, na șterea,
lăuzia, alăptarea, ciclul menstrual, menopauza”) și cele
feminine, pe care, mutatis mutandis , le-ar putea avea, de și mult
mai rar, și bărbații: „acele experien țe pe care le au predilect
femeile: îngrijirea (hr ănirea, cur ățarea copiilor, vârstnicilor,
bolnavilor, so țului), monoparentalitatea, v ăduvia, violen ța do-
mestică, violul, h ărțuirea sexual ă, pornografia, prostitu ția”6.
În special primele, desigur, ar avea un rol esen țial atât în auto-
reprezentarea femeii – al ături de a socierea simbolic ă a femeilor cu
natura, imaginea de neajutorat( ă), subordonarea și discriminarea,
anonimatul (invizibilitatea) femeilor – cât și în articularea dis-
cursurilor de gen sau de sociologie feminist ă, inclusiv a celor
care mizeaz ă explicit pe analiza și interpretarea ipostazelor
corporale definitorii.
Mai mult decât orice alt ă disciplin ă sau arie curricular ă
academic ă, studiile de gen analizeaz ă, problematizeaz ă, teore-
tizează și, uneori, supraliciteaz ă corpul feminin, în țeles, în
general, drept topos al diferen țelor radicale, dar și instrument
de manipulare. Pe de o parte, aproape c ă nu exist ă studiu de
gen în care s ă n u e x i s t e r e f e r i n țe corporale de varii tipuri,
menite a sus ține ori chiar a valoriza perspectiva asupra identi-
tăți i f e m i n i n e p e c a r e o p r o p u n e a u t o r u l . P e d e a l t ă parte,
există și noi discipline academice, fire ște de grani ță, în care
reflecția asupra corpului, și în special a celui feminin, î și caută
– și uneori î și și găsește – cadrul conceptual propice. Un exem-
plu relevant este reprezentat de sociologia corpului, ai
cărei susținători declar ă, mai mult sau mai pu țin ritos, c ă

6 V. capitolul dedicat de Mihaela Miroiu „Problemelor specifice
teoriilor feministe”, din Drumul c ătre autonomie. Teorii politice femi-
niste , Editura Polirom, Ia și, 2004, pp. 43-51.

Emanuela Ilie
20 promovează „o form ă de discurs nou și inovator, devenit
domeniu academic la mod ă, dar ș i controversat, înc ă din anii
’80”, care, în ciuda eforturilor conjugate, „caut ă încă
argumente și imbolduri pentru a se «întrupa», adic ă pentru a
deveni prietenoase fa ță de corp.”7 O astfel de „întrupare”
deosebit de prietenoasă este volumul colectiv intitulat chiar
Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective și experien țe
întrupate , coordonat de Laura Grünberg, și structurat în două
secțiuni ( Corpor(e)alit ăți teoretice , respectiv Povești despre corp ).
Pe lângă cele mai consistente studii incluse în acest volum, am
mai parcurs, pent ru textul de fa ță, mai multe c ărți apă rute în
Colecția Studii de gen (Editura Polirom), precum Lexiconul
feminist coordonat de Otilia Dragomir ș i Mihaela Miroiu sau
Evoluțiile politice ale maternit ății. Perspective feministe de
Ramona P ăunescu. Mi-au atras de asemenea în mod deosebit
atenția lucrările în care sunt incluse și mici fragmente de
narațiuni confesive sau chiar istorii integrale ale unor
experien țe de via ță în care principalul actor a fost corpul
feminin. În acest sens a ș invoca studiul de referin ță
Sexualitatea feminin ă și comportamentul reproductiv în România
postceaușistă. O abordare psihologic ă de Adriana B ăban (inclus în
Reproducerea diferen țelor de gen. Politici, sfer ă publică și viață
cotidiană în țările postsocialiste, editat de Susan Gal și Gail
Kligman), c ăruia i-aș adăuga cel pu țin Nașterea. Istorii tr ăite
(coord. Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir), un pandant
autobiografic deosebit de releva nt, în care apar altfel de
referințe la una dintre cele mai co mune ipostaze ale trupului
feminin, a șa cum este el teoretizat în discursul de gen: corpul
traumatizat/ abrutizat.
Înainte de a survola peisajul nu o dat ă accidentat al
reprezentă rii corpului feminin, s ă punctez un aspect esenț ial:
contextele române ști și, prin extensie, contextele est-europene
ale dezbaterilor pe această temă justifică distincția major ă
7 Laura Grünberg, în Introducere în sociologia corpului. Teme, per-
spective și experien țe întrupate, volum coordonat de Laura Grünberg,
Editura Polirom, Ia și, 2010, p. 11.

Corpuri, exiluri, terapii
21 între corporealităț ile specific comuniste, respectiv cele post-
comuniste. Nu e vorba doar de faptul că , astă zi, discursul
despre corp este supralic itat, chiar absolut infla ționist, ca
reflex al unor realit ăți socio-politice și economice evident
orientate înspre câ știgarea de beneficii de pe urma oric ărei
forme de reprezentare – fapt ce are, între altele, o consecin ță
paradoxal ă. Iat-o formulat ă, în chiar termenii unei specialiste
în studiile de gen:
„corpul biologic trebuie deghizat tot mai mult în unul
acceptabil social, ajungând la paradoxul de a comunica mai
mult prin intermediul mesajelor culturale supra –puse corpului
(vestimenta ție, bijuterii, machiaje etc.) decât prin abilit ățile
noastre «naturale», senzoriale sau psihice (empatie, telepatie
etc.). Ceea ce conteaz ă este doar forma, ceea ce prezent ăm
celorlalți, fenomen generat și stimulat de funcț ionarea
societății de consum8”.
T e n t a t i v e l e d e s u p u n e r e l a aceste canoane sau modele
de identificare justificate de „veritabile dictaturi estetice” ( cf.
Travaillot) transform ă corpul în „locusul unei investi ții cultu-
rale, afective și, nu în ultimul rând, materiale f ără precedent”9,
dar vin întotdeauna cu un pre ț. Sociologii vest-europeni și cei
americani nu contenesc s ă evidențieze faptul c ă reversul aces-
tui corp ideal, înfrumuse țat de diferite strategii de reprezen-
tare (v. corpurile perfecte din majoritatea reclamelor la diferite
produse de îngrijire sau înfrumuse țare), este un corp real,
supus unor presiuni exercitate voluntar ori involuntar, oricum
menite să îl apropie de primul. Al ți autori de studii de gen
consideră desigur c ă acest „corp eliberat” este doar o iluzie,
citând opinia lui David Le Breton, care nume ște o „viclenie a
modernit ății” capacitatea de a „face s ă treacă drept eliberare a
8 Petruța Teamp ău, „Corpul în prezent, prezentul în corp”, în
Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective ș i experien țe întru-
pate, volum coordonat de Laura Grünberg, Editura Polirom, Ia și,
2010, p. 16.
9 Ibidem, p. 19.

Emanuela Ilie
22 corpului ceea ce nu este decât elogiul adus corpului tân ăr,
sănătos, suplu, igienic. Aspectul, formele, s ănătatea se impun
ca preocupare ș i impun alt tip de rela ție cu sine, supunerea
față de o autoritate difuz ă, dar eficient ă”10. Majoritatea indivi-
zilor – și mai ales majoritatea femeilor, la care normele estetice
sunt mult mai bine definite ș i dețin un rol mult mai important
din perspectiva încadr ării sociale – participă astfel, cu sau f ără
voie, la o competi ție nesfârșită:
„Trebuie s ă-ți meriț i tinerețea, forma, lookul. Trebuie s ă lupți
contra timpului, ce las ă urme pe piele, o oboselii, a «kilogra-
melor în plus», trebuie «s ă te îngrijeș ti», «să nu te neglijezi».
Estetizarea vie ții sociale se bazează pe o punere în scen ă
rafinată a corpului, pe o elegan ță a semnelor fizice pe care le
afirmă el, grație căreia se risipe ște angoasa timpului ce trece.
Trebuie îmblânzit acest partener reticent, pentru a face din el
un tovarăș de drum agreabil11”.
La o extrem ă, imperativul transform ării corpului
într-unul cât mai aproape de perfec țiune este interpretabil ca
formă de „participare cooperant ă a individului într-un sistem
de valori de relevan ță cultural ă”12 sau ca responsabilitate
(justificat ă social) „pentru designul propriilor corpuri”13. La
cealaltă extremă, putem vedea – și s-a putut vedea – în obsesia
perfecționă rii corporale o acceptare tacit ă a anihil ării sau a
negării lui într-o societate de consum care determin ă într-un
mod pervers individul s ă își priveasc ă trupul ca pe un bun de
10 David Le Breton, Antropologia corpului și modernitatea , traducere
de Doina Lic ă, Editura Amarcord, Timiș oara, 2002, p. 137.
11 David Le Breton, op. cit., p. 158. Ideea corpului ca partener de
drum sau ca animal de companie apare și într-o serie de fic țiuni sau
autoficțiuni române ști recente. La Ana Maria Sandu, spre exemplu,
ea este plasat ă chiar în uvertura romanului Aleargă: „Corpul e sin-
gurul meu animal de companie. Îl îngrijesc, îl hr ănesc, dar înc ă n-am
ajuns să -i vorbesc” (A leargă, Editura Polirom, Ia și, 2013, p. 5).
12 Erica Reischer și Katryn S. Koo, The Body Beautiful: Symbolism
and Agency in the Social World, apud Petruța Teampău, loc. cit. , p. 21.
13 Chris Schilling, The Body and Social Theory, apud Ibidem .

Corpuri, exiluri, terapii
23 gestionat, poate chiar „cel mai frumos bun de consum”,
manipulându-l „cum ar manipula o mo ștenire”, operând cu el
„ca unul dintre multiplii signifian ți ai statutului social”14. Pe
aceeași linie, e de amintit definiț ia corporalit ății feminine, a șa
cum este ea dat ă de Mădălina Nicolaescu în Lexiconul feminist,
apărut în 2002: „corpul, v ăzut ca o suprafa ță inscripționată și
modelată de discursuri și practici ale puterii”. Aceast ă
perspectiv ă conceptual ă ar fi inspirat ă din teoriile lui Michel
Foucault și ar avea ca avantaj
„distanțarea de concep țiile esențialiste: corpul nu mai este un
dat anatomic natural, anterior practicilor și discursurilor
socio-culturale, ci, dimpotriv ă, se constituie în cadrul acestor
practici (…) În acela și timp, postulând o corporalitate care nu
există în stare natural ă, pură, ci este dintotdeauna deja am-
prentată și modelat ă de discursuri și practici socio-culturale,
această abordare contracareaz ă tentația în unele teze sau
programe feministe de a proiecta o esen ță idealizată a corpo-
ralității feminine. Gândit ă în termeni foucauldieni, corpora-
litatea feminin ă este prin urmare un produs al tehnologiilor
de gen ce opereaz ă într-un anumit context socio-istoric”15.
O parantez ă clarificatoare: dup ă Teresa de Lauretis,
autoarea unor cunoscute studii de gen (precum, spre exem-
plu, Issues, Terms and Contexts , inclus în Feminist Studies/ Critical
Studies , un volum antologic ap ărut în 1986, la Bloomington,
Indiana University), cele mai importante tehnologii de gen sunt
filmul, revistele de mod ă, dar și modelele de comportament
imprimate în familie, școală etc. Plecând de la acest concept,
Mădălina Nicolaescu invoc ă la rândul ei câteva exemple de
„practici ale feminit ății” care opereaz ă de fapt exact ca
tehnologiile de gen: „Practici precum cura de sl ăbire sau de
întreținere, igiena corporal ă sau cele vizând îmbr ăcămintea,
14 Jean Baudrillard, Societatea de consum. Mituri ș i structuri, tradu-
cere de Alexandru Matei, Comunicare.ro, Bucure ști, 2008, p. 131.
15 Mădălina Nicolaescu, în Lexicon feminist, editoare Otilia
Dragomir, Mihaela Miroiu, Editura Polirom, Ia și, 2002, pp. 61-62.

Emanuela Ilie
24 coafura, machiajul marchează trupul femini n, îl graveaz ă
(pentru a pă stra metafora scrierii folosit ă de Foucault)
transformându-l într-un text semnificant”16. La limită , aceste
practici sfâr șesc prin a stimula sau chiar inten ționează „acțiu-
nea de normalizare, adic ă de uniformizare și de disciplinare a
unei varietăț i inerente de corpuri și, prin urmare, de mar-
ginalizare a acelor corpuri care se îndep ărtează sau contrazic
construcțiile normative ce s-au impus la un moment dat”.
Totuși, cercetă toarea nu uit ă u n a s p e c t e s e n țial: de cele mai
multe ori, ceea ce se transform ă într-o construc ție normativ ă,
„deși aparent coercitiv ă și opresiv ă prin regimul alimentar și
de exerci ții fizice pe care-l presupune, nu este propriu-zis
impusă din afară. Femeile o adopt ă în măsura în care cred c ă
modelarea corpului în conformitate cu acest standard le
asigură capital simbolic și le înlesne ște succesul în plan social
sau intim. În țelegerea foucauldian ă a corporalit ății trebuie
nuanțată, prin urmare, pentru a l ăsa loc posibilit ății de liber ă
alegere și acțiune autonom ă a femeilor. Trupul însu și nu
trebuie perceput ca o masă inertă, a cărei pasivitate s ă se
răsfrângă și asupra subiectului. Practicile de feminitate prin
care este modelat corpul reproduc într-adev ăr tehnologii ale
puterii, dar ele reprezint ă și o modalitate însemnat ă prin care
femeile se insereaz ă în viața socială și încearcă să acumuleze
capital simbolic17”.
Valabilă , până la un punct, și în societatea româneasc ă
actuală, o asemenea reprezentare a corpului feminin era,
desigur, de neconceput în perioada comunist ă, când func țio-
nau, pervers, cu totul altfel de tehnologii ale puterii. Discreția
anterioar ă în privinț a corpului real și a discursului despre
corp, în fapt limitarea/ stereotipia acestuia din urm ă, era
determinat ă de percep ția cu totul diferit ă asupra func ționali-
tății lui, altfel spus, de în țelegerea lui ca mijloc sau instrument
al bunăstării colective, pe de o parte, suport al manipul ării și
16 Ibidem, p. 62.
17 Ibidem, p. 63.

Corpuri, exiluri, terapii
25 terorizării, pe de alt ă parte. O serie întreag ă de studii de gen
axate pe abordarea „sexualit ății și a comportamentului de
reproducere a femeilor din România comunist ă” amintesc de
altfel opozi ția extrem ă între corpor(e)alit ățile de azi și cele din
perioada comunist ă, invocând bine cunoscutul control
exercitat de stat asupra corpului femeii, implicit și „consecin-
țele dramatice ale politicii de reproducere represive și extrem
de politizate ale conducerii comuniste”18. Lucrarea Adrianei
Băban, „O abordare psihologic ă a sexualit ății și a comporta-
mentului de reproducere a fe meilor din România postcomu-
nistă” (reținută în Reproducerea diferen țelor de gen. Politici, sfer ă
publică și viață cotidiană în țările postsocialiste, carte editat ă de
Susan Gal și Gail Kligman în 2003), dar și volumele Politica
pronatalist ă a regimului Ceau șescu. Institu ții și practici (coord.
Luciana M. Jinga, Florin S. Soare, Corina Dobo ș, Cristina
Roman, Editura Polirom, 2011) sau Evoluții politice ale materni-
tății. Perspective feministe, de Ramona P ăunescu (Editura
Polirom, Ia și, 2012), ofer ă spre exemplu date dintre cele mai
relevante din acest punct de vedere. Iat ă doar câteva: legisla ția
antiavort ini țială (începând cu octombrie 1966) și noile m ăsuri
restrictive ad ăugate pe parcurs, mai ales dup ă ce Nicolae
Ceaușescu declarase f ătul drept proprietatea socialist ă a întregii
societăți (precum taxele lunare impuse cuplurilor f ără copii și
persoanelor nec ăsătorite în vârst ă de peste 25 de ani); rezul-
tatele statistice însp ăimântătoare (a se vedea doar: evolu ția
numărului total de avorturi consemnate între 1966-973.447 și
1989-193.084, num ărul avorturilor incomplete: 153.700 în 1967
și 109.000 în 1989, apoi num ărul total de decese materne
cauzate de complica țiile provocate de întreruperile de
sarcină); informa țiile privind existen ța, atribuțiile și modul de

18 Adriana B ăban, „O abordare psihologic ă a sexualit ății și a
comportamentului de reproducere a femeilor din România postco-
munistă”, în Reproducerea diferen țelor de gen. Politici, sfer ă publică și
viață cotidian ă în țările postsocialiste, editoare Susan Gal și Gail
Kligman, traducere de Mihaela Frunz ă, Editura Funda ției pentru
Studii Europene, Cluj-Napoca, 2003, p. 303.

Emanuela Ilie
26 operare al diferitelor organisme cu rol de control: Consiliul
Sanitar Superior, Comisia Na țională d e D e m o g r a f i e e t c . e t c .
Toate acestea justific ă, desigur, modelarea negativ ă a convin-
gerilor și atitudinilor referitoare nu numai la actul de repro-
ducere, ci și la corpul feminin în general, supus în contexte
private unor torturi voluntare greu de imaginat19. Altminteri,
mult clamata emancipare a femeii
„a fost social ă, nu sexual ă, politică, nu individual ă, publică,
nu privat ă. «Emanciparea» real ă a femeilor s-a instituit,
inevitabil, prin restructurarea ordinii ș i a rolurilor de gen
tradiționale. Putem spune c ă, apropriindu-ș i prerogative
aferente genului masculin, stat ul paternalist a subminat for ța
patriarhatului masculin privat, procedând la diluarea no țiunii
de gen în favoarea unei concep ții a cetățeanului comunist
agenizat. Asist ăm, cu alte cuvinte, la negarea identit ății de
gen tradi ționale în favoarea unei identit ăți unisex a
individului implicat plenar în noile prefaceri, fenomen având
ca finalitate declarat ă o omogenizare a subiec ților comuni ști.
În același timp, maternitatea, explicit subsumat ă priorității de
reproducere a popula ției muncitoare, a suferit o muta ție ce a
permis, pe de o parte, redefinirea sa drept datorie social ă, și
nu o opțiune personală intimă, iar, pe de alt ă parte, a facilitat
intruziunea statului, care- și asumă prerogativa de a gestiona
acest rol în via ța privată a individului. Rolul feminin, precis
trasat ca model comportamental normativ, este încastrat de
aici înainte într-un context socioeconomic și politic, sustras
sferei private a familiei20”.
Pentru a ilustra acest trist adev ăr, un alt studiu al
Petruței Teamp ău, intitulat, „ Muncă, tinerețe, frumuse țe”. Corp,
feminitate, sexualitate în regimul comunist, citează elocvent din
texte scrise și apărute chiar în anii ‘70. Iat ă, spre exemplu,
opinia tran șantă a Ecaterinei Deliman, autoarea opului
19 V. Adriana B ăban, în loc. cit., p. 312.
20 Petruța Teamp ău, „Muncă, tinerețe, frumuse țe”. Corp, feminitate,
sexualitate în regimul comunist, în Introducere în sociologia corpului.
Teme, perspective și experien țe întrupate, ed. cit., p. 122.

Corpuri, exiluri, terapii
27 obligator numit Femeia, personalitate politic ă în societatea noastr ă
socialistă, scos la Editura Politic ă în 1977 și transformat într-un
fel de sinistru îndreptar de bune practici pentru femeia
societății socialiste, atras ă într-un carusel de false emo ții prin
intermediul obi șnuitei limbi de lemn: „Femeia în socialism s-a
integrat în dezvoltarea societ ății ca «subiect egal al activit ății
creatoare», devenind astfel exponenta consecvent ă a noului –
modernă în procesualitatea evolu ției și finalității acțiunii sale
pentru societatea socialist ă”. Opusă, fără menajamente, tipu-
lui feminin capitalist (cum altfel decât reprobabil?!), femeia
neaoșă pe care mizeaz ă (falsul) ideal comunitar este, la modul
doar declarativ, „dezalienat ă, competent-activ ă și perseve-
rentă în îndeplinirea rolurilor sale multiple”21. În realitate îns ă,
ea nu e deloc st ăpână, cum am v ăzut, pe propriul corp…
Doar în aparen ță p a r a d o x a l , î n t i m p c e f e m i n i t a t e a
senzual a țâțătoare era ținută sub obroc, iar sexualitatea era
adesea cotat ă drept vulgar ă22, în retorica oficial ă „corpul ro șu”
era, dimpotriv ă, slăvit: „Ca orice regim totalitar, cel comunist
din România a instrumentalizat și a reificat corpul, în slujba
intereselor de partid și de stat”23. Să ne amintim doar, din
această perspectiv ă, manifest ările pseudosportive de amploare
tip Daciada, glorificarea stelelor gimnasticii feminine etc., toate
proiectate, în fond,

„ca o metafor ă a societății ideale…. De fapt, aceste manifest ări
pseudosportive de amploare nu fac decât s ă exprime, folosind

21 Cf. ibidem , p. 113.
22 „Considerat ă ca fiind vulgar ă și asociată în mod primordial cu
procrearea, sexualitatea a fost în cel mai bun caz o «prezen ță-
absență». Sub regimul comunist, chiar și frumuse țea fizică și dorința
au fost proclamate indecente și primejdioase. Ca rezultat al acestei
etici de tip puritan, au disp ărut nudurile din picturi, decolteele de la
televizor și scenele de dragoste din filme. Erotismul cuplurilor a fost
înlocuit de glorificarea «femeii-mam ă» și de cultul comunist al
maternității.” (Adriana B ăban, în loc. cit., p. 323).
23 Petruța Teamp ău, „Muncă, tinerețe, frumuse țe”. Corp, feminitate,
sexualitate în regimul comunist, în loc. cit., p. 123.

Emanuela Ilie
28 forța simbolic ă a corpului uman, esen ța unui regim totalitar în
care individul nu este decât o p ărticică dintr-un întreg, ce
trebuie s ă își pună întreaga existen ță în slujba bunei
funcționări a întregului – societatea”24.
Și să punctăm, din nou, odat ă cu cercet ătoarea, faptul c ă
într-un asemenea sistem de referin țe, inclusiv maternit ății
(considerate o datorie sacr ă a femeii fa ță de Partidul-p ărinte și
iubitul s ău conduc ător) i se deturnau, abil, func țiile
primordiale:
„Perioada comunistă din România a deformat însă caracterul
public al maternit ății, înstră inând-o de decizia personală a
femeilor, na ționalizând astfel func țiile reproductive și însăși
componenta privată a acesteia. (…) Regimul comunist a c ăutat
să dețină controlul asupra tuturor aspectelor legate de via ța
intimă a femeilor, cu scopul de a- și atinge obiectivele, imple-
mentând mecanisme de control, supraveghere ș i pedeaps ă și
promovând o cultur ă a fricii ș i de supunere fa ță de idealuri
impersonale. Femeile din România au fost folosite de regimul
comunist, în func ție de priorit ățile acestuia la un moment
dat”25.
Una dintre cele mai comune imagini ale corpului
feminin în comunism, a șa cum este ea recuperat ă în studiile
de gen, este prin urmare cea pe care am putea-o numi corpul
controlat / supravegheat, căci transformat într-un „instrument
aflat în serviciul na țiunii”26. Obligat s ă își asume o func ție
unică , abrutizat/ privat de posibilitatea eliber ării de o realitate
biologică nedorită / de exercitarea dreptului la alegere, el tinde
să devină o sursă de suferință și chiar o cauz ă a ceea ce unii
sociologi au numit alienarea de propriul corp: „Ca un rezultat
24 Ibidem, p. 125.
25 Ramona P ăunescu, Evoluții politice ale maternit ății. Perspective
feministe , Editura Polirom, Ia și, 2012, p. 237.
26 Adriana B ăban, O abordare psihologic ă a sexualit ății și a comporta-
mentului de reproducere a femeilor…, în loc. cit., p. 332.

Corpuri, exiluri, terapii
29 al politicilor pronataliste în general și al avorturilor ilegale în
particular, femeile au fost alienate fa ță de propriile lor corpuri.
«Îmi urăsc ovarele, uterul, tot corpul meu care ad ăpostește în
fiecare lun ă un pericol poten țial», spunea o muncitoare de 39
de ani, c ăsătorită”, intervievat ă de Adriana B ăban27. Nici
diferitele povestiri ale vie ții semnate de cele care au ales,
totuși, să transforme acest pericol potenț ial în miracol nu au
ocolit reprezentarea corpului (a ltfel, dar tot) traumatizat.
Cum voi urm ări, într-un subcapitol distinct, diferitele
implicații ale nașterii și maternit ății recuperate, anamnetic, în
mai multe forme de discurs confesiv, mă limitez la a aminti
aici doar faptul c ă asemenea „istorii tr ăite”, apoi corporalizate
textual, mai p ăstrează urme din t ăcerile simbolice și tabuurile
sociale care le-au marcat de-a lungul vremii. La rândul lor,
atunci când se întorc, f ără impulsuri vindicative, asupra aces-
tor discursuri particulare ale corpului feminin traumatizat,
studiilor de gen nu le lipse ște detenta macro-identitar ă. Chiar
dacă paginile ce urmeaz ă nu reprezintă un studiu de gen în
toată puterea cuvântului (cum se vor gr ăbi, poate, s ă îl consi-
dere unii cititori neaten ți sau mali țioși…), și ele au un rost, un
sens recuperator evident și o miză identitar ă substanțială.
27 Cf. Ibidem, p. 332.

31 Capitolul I
Corpuri traumatizate, interdic ții, alegeri
Până să devină formă ese
nțială de percepere a diferen ței
de gen (și cu atât mai mult discurs al unui grup/ minorit ăți ori
mijloc de exercitare a presiunii socioculturale, politice, ide-
ologice șcl.), fiecare dintre experien țele specific feminine con-
stituie, fără doar și poate, o experien ță cât se poate de intim ă,
de individual ă – deș i presupune și percepț ia unei alterit ăți, ba
chiar a unor alterit ăți absolut/ decisiv radicale. În intervalul
(mai lung sau mai scurt) al travers ării acestei experien țe,
femeia artist ă are adesea, la fel ca orice alt ă femeie, senza ția
locuirii unui/ într-un corp stră in, care î și exercită drepturile
într-un mod aproape tiranic. Dar, spre deosebire de alte femei, deține și mijloacele de a oglindi prin intermediul creativit ății
raportul cu acest str ăin. Adică de a sângera prin cerneală (ori, aș
fi tentată să adaug – gândindu-m ă în special la metaforele
feminității carnale din pictura excep țională
a Fridei Kahlo sau
a Georgiei O’Keeffe –, sângerând prin culoare ).
Unele dintre temele exclusiv feminine subsumate corpo-
ralității sunt tratate în scrierile doamnelor cu o pauperitate
sau o zgârcenie de în țeles, dac ă luăm în calcul cutumele
românești de reprezentare ale alterit ății subsumate, într-un fel
sau altul, sexualit ății. Mă refer la corpul feminin sl ăbit tempo-
rar, deș i frecvent, de condi ția lunară cunoscut ă, dar ș i la corpul
feminin traumatizat de avort . Primul este, s ă o recunosc direct,
ca și inexistent în majoritatea zdrobitoare a scrierilor confesive
semnate de autoarele care au tr ăit cea mai mare parte a vie ții
lor în comunism28. Referințe răzlețe găsim doar în însemnă rile
28 Spre deosebire, desigur, de cele care și-au cristalizat sau defi-
nitivat identitatea feminin ă în libertatea post-decembrist ă. Scriitura

Emanuela Ilie
32 unor scriitoare cu totul aparte, din perspectiva asum ării
propriei sexualităț i și implicit a propriei corporalit ăți. Exem-
plul cel mai sugestiv: Nina Cassian, o adev ărată „hetairă
socialistă”29 de o urâ țenie recunoscut ă, o femeie ale cărei nevoi
acerbe de celebrare a rela ției/ sexualit ății, nu doar în
interiorul, ci mai ales în afara c ăsniciei – sau a c ăsniciilor cu
Ioji și Ali (Vladimir Colin și Al.I. Ștefănescu) – sunt recunos-
cute fără ezitări și în tripticul confesiv intitulat Memoria ca
zestre . Procesul de edificare ș i fasonare identitar ă firesc într-un
astfel de text este rostuit, în cazul de fa ță, în funcție de dou ă
axe fundamentale, strâns legate: pe de o parte, sexualitatea și
erotismul; pe de alt ă parte, afirmarea artistic ă și cea socio-
profesional ă. Cum, în alt ă parte30, le-am urmă rit detaliat,
amintesc aici faptul c ă spațiul pe care diarista îl aloc ă identi-
tății sale sexuale nu are egal în intimismul românesc. În sute
de pagini din primele dou ă volume sunt contabilizate rela ții
„serioase”, dar și legături sexuale f ără număr și opreliști
morale, ca într-o veritabil ă paradă a senzualit ății debordante,
asumate pân ă spre sfâr șitul vieții drept herb identitar și
echivalate într-o nota ție din exilul american al Ninei cu îns ăși
cunoașterea: „Dar înc ă din copil ărie, pe lâng ă joacă, jinduiam,
visam la o mare iubire. (…) Și a venit. Nu numai una. Cu
unor prozatoare și poete precum Ioana Br adea, Ioana Baetica,
Floarea Țuțuianu, Elena Vl ădăreanu sau Miruna Vlada, ca s ă nu dau
decât câteva dintre numele sonore din genera țiile ’90 și 2000, nu
ocoleș te defel motivele subsumate temelor feminine, înainte tabui-
zate, ba chiar î și face, uneori, un titlu de glorie din (falsa) fragilitate
feminină. În fond, Libresse oblige , vorba interesantei artiste incluse în
Manualul de literatur ă nouăzecist!
29 După memorabila formulă pe care o utilizeaz ă Gheorghe
Grigurcu în portretul diaristei, re ținut și în Exerciții de adevăr, Editura
Timpul, Ia și, 2011, p. 143.
30 Am urm ărit pe larg ambele forme de expresie identitar ă în
studiul „«Memoria ca zestre». Eros f ără opreliș ti și educație de
Partid” (în Valorile educa ției, din Antichitate pân ă azi, coord. Emanuela
Ilie, Claudia T ărnăuceanu, Editura Universit ății „Al.I. Cuza” din
Iași, 2017, pp. 141-154).

Corpuri, exiluri, terapii
33 alaiul lor de extazuri și suferin țe, și nu-mi este ru șine de
niciuna din ele, totul și toatele fiind îmbr ățișate de acolada
cunoașterii umane”31. Dezinhibarea în materie de recunoa ș-
tere a propriei sexualit ăți nu înseamn ă însă și exhibare a
condiției de femeie vulnerabil ă, cum spuneam, corporal/ fizio-
logic. Pu ținele referin țe la aceast ă din urm ă condiție, strecu-
rate, ca și întâmpl ător, între informa ții climaterice, locative
sau… psiho-maritale, ilustreaz ă pe deplin toat ă gama de tr ăiri,
senzații și stări acutizate, dureros, inevitabil, radical feminine.
Relevant ă în context este, desigur, și percepția unei anume
fatalități de gen, din perspectiva c ăreia femeilor li se pl ătește
prin corp: „Iulie, 1950, Mangalia: De dou ă zile aici, din p ăcate
indisponibil ă pe baza feminit ății mele lunare… Ali s-a dus
la plajă cu Petric ă și Yvonne. Mihu e aici cu nevast ă-sa care
e o femeiu șcă frumoas ă și grasă”32. Șaisprezece ani mai
târziu, asocierea între vulnerabilitatea fiziologic ă și fatalitatea
existențială este și mai categoric ă:

„21 Martie [1966]
Această dată ar trebui s-o marchez cu un chenar negru.
Criză gravă cu adevărat de aceast ă dată, cu Ali. Revela ții care
mă obligă să reconsider o serie de lucruri și să mă adaptez lor.
Deocamdat ă, pierd mult sânge, iar atitudinea lui, dup ă un
prim gest înalt și nobil, m ă deterioreaz ă și mă înstrăinează.
La ora asta, sunt dup ă douăzeci și patru de ore de co șmar și
nu-mi doresc decât s ă dorm sau s ă mă gândesc la altceva. Din
nou, viața mă pune să plătesc”33.

De acela și imaginar ( șocant) al sexualit ății feminine,
tabuizat vreme îndelungat ă în cam toate formele de expresie
artistică, ține și motivul corpului traumatizat de avort. După

31 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea a III-a. 1985-2005 ,
București, Cărțile Tango, 2010, p. 191.
32 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I. 1948-1953 , București,
Editura Institutului Cultural Român, 2003, p. 206.
33 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea II. 1975-1979 , București,
Editura Institutului Cultural Român, 2003, p. 144.

Emanuela Ilie
34 cum am mai ar ătat, s-a împ ământenit ideea că sarcina
înfemeiește34 și că, în consecin ță, maternitatea este singura
experien ță aptă a da sens major existen ței feminine. Exist ă
însă scriitoare pentru care refuzul decis al maternit ății este o
opțiune existen țială vitală, ce trebuie asumată și respectat ă
până la capăt, așa încât orice accident (în context, a se citi:
sarcină) nedorit(ă ) nu constituie decât o prob ă de verticalitate
sau consecven ță identitar ă. Depășirea ei este îns ă inevitabil
traumatic ă35, cu atât mai mult cu cât vorbim despre o con ști-
entizare a diferen țe i – n u d e g e n , c i f a ță de gen, s-ar putea
spune.
Se pune întrebarea, firesc, dac ă în confesiunile scriitoa-
relor ce refuz ă, tacit sau manifest, această perspectiv ă cvasi-
unanimă, subiectul avortului este ocultat, doar sugerat sau
detaliat. Exist ă, apoi, ș i dacă da, cum arat ă scriitura acestei
experien țe traumatizante? În fine, cu ce semnifica ții este ea
34 Termenul este folosit de Mari a Bucur, una dintre doamnele
care au acceptat s ă își actualizeze experien ța pentru opul colectiv
Nașterea. Istorii tr ăite: „Nu exist ă substitut pentru experienț a trăită în
privința asta și tot ceea ce citim ca teorie filosofic ă, antropologic ă,
culturală etc. este pur și simplu ap ă de ploaie. Sarcina m-a înfemeit
pur și simplu. Schimb ările fiziologice ale corpului meu erau una.
Dar experien ța de a avea pe cineva care cre ște în pântecele t ău este
altceva. Nu mi-am sim țit niciodat ă trupul, fiin ța atât de legată de
viață, responsabil ă, dar ș i vulnerabilă , pentru c ă trăiam și prin/ pen-
tru fătul din trupul meu. Am început s ă îmi înțeleg identitatea ca
fiind fundamental și nealterabil diferită de cea a oric ărui bărbat”
(Maria Bucur, în Nașterea. Istorii tr ăite, volum coordonat de Mihaela
Miroiu și Otili a Dragomir, Editura Polirom, Ia și, 2010, pp. 175-176).
35 Îmi voi îng ădui și în alte pagini din carte folosirea acestui
termen adjectival f ără înțelesul strict pe care i-l atribuie specialiș tii în
psihologia traumei. Mai ales deoarece majoritatea cercet ătorilor care
s-au oprit asupra consecin țelor pe termen lung ale avortului do rit
asupra psihic
ului feminin nu îi neag ă efectele, dar se îndoiesc de
existența unui sindrom post-avort autentic (A se vedea studiul Post-
Abortion Syndrome: Creating an Affliction, semnat de E.M. Dadlez și
William L. A
ndrews, publicat în Bioethics, Volume 24 Numb er 9,
2010, p
p 445-452, ISSN 0269-9702 (print); 1467-8519 (o nline).

Corpuri, exiluri, terapii
35 învestită? Înainte de a r ăspunde la aceste interoga ții, mă voi
întoarce pentru o clip ă la analogia ini țială, cea din studiul
Susanei Gubar, pentru a observa c ă, în mod evident, aceast ă
experien ță radical traumatizant ă ar oferi exact tipul de experi-
ență dublă la care se refer ă cercetătoarea. Pentru c ă tocmai acest
tip de sfâ șiere corporal ă îi oferă femeii artiste care deseori „se
experimenteaz ă ca murind în/ prin art ă (killed into art )” posibili-
tatea/ ocazia „s ă se experimenteze și ca sângerând prin cerneal ă
(bleeding into print )”. Și totuși, la fel ca na șterea însăși, conside-
rată o experien ță extrem de personal ă, istoria tr ăită a avortului
nu este tematizat ă decât extrem de rar în scrierile de grani ță și
chiar și în cele literare – repet, m ă refer aici doar la volumele
semnate de scriitoare din genera țiile mai vechi, n ăscute,
crescute și maturizate în timpul regimului comunist.
În fapt, sunt atât de pu ține excep ții, încât ele chiar
întăresc regula – nescris ă, dar subîn țeleasă – a tabuiz ării trau-
mei avortului în literatura de fic țiune și în genurile biografi-
cului feminin. De și capitolul propriu-zis literar nu constituie
subiectul c ărții de față, voi aminti c ă un poten țial cercet ător al
acestui motiv fic țional nu ar trebui s ă ocoleasc ă numele unor
scriitoare extrem de curajoase din aceast ă perspectiv ă. Lista ar
putea fi deschis ă de Gabriela Adame șteanu, pentru romanele
ce urmăresc convulsiile existen țiale trăite de Leti ția Branea –
în special Provizorat (Editura Polirom, Ia și, 2010) și Fontana di
Trevi (Editura Polirom, Ia și, 2018)36 – dar și una din prozele
scurte incluse în volumul Vară-primăvară, intitulată Scurtă
internare, acolo unde, din dialogurile câtorva personaje
feminine, se poate deduce motivul intern ării și, implicit,
drama avortului considerat necesar. Și nu ar trebui s ă o omită

36 Apropo de analogia propus ă d e S u s a n G u b a r , i a t ă varianta
Gabriela Adame șteanu: „Amintirea lui Sorin îi va exploda de la sâni
până la uterul îngreunat (…), o minge de foc, în pântecul ei, intens ă,
intensă, la fel ca discul ro șu al soarelui, care deseneaz ă în peniță
neagră pe cerul moale, alb-ivoriu, coroanele rotunde ale copacilor,
când ea se întoarce, ame țită de alcool și sex, de la întâlnirile cu Sorin”
(Gabriela Adame șteanu, Provizorat , Editura Polirom, Ia și, 2010,
p. 417).

Emanuela Ilie
36 pe Lili Cr ăciun, pentru Desculță pe cioburi de oglind ă – că lătoria
(Editura Primus, Oradea, 2016), un roman cu evidente inser ții
autobiografice ce reconstituie, dup ă cum i-o arat ă și titlul,
odată cu drama Linei – o profesoar ă cu doi copii ce descoper ă
că este din nou îns ărcinată și optează pentru avortul ilegal –, o
cutremur ătoare călătorie prin infernul corporealit ăților
specific feminine37.
Alături de câteva Tovarășe de drum .
Despre avortul clandestin și „chiuretajul doveditor”
Prin com
parație, capitolul scrierilor confesive este
inevitabil mai deschis și către asemenea nuclee radicale ale
autoreprezent ării feminine. E adev ărat însă că de o deschidere
autentică în acest sens vorbim numai după căderea regimului
comunist și avalanșa de transform ări, (ne)justificate socio-
politic sau cultural, produse începând cu 1990. Emblematic,
câteva dintre istoriile de via ță comunist ă privite, la câteva
decenii distan ță, cu o gam ă variată de emoții, de la tristeț ea
răvășitoare la ironia caustic ă, de cele șaptesprezece Tovarășe de
drum cuprinse într-o antologie memorabilă38 actualizeaz ă și
experien țele dramatice al e avortului clandestin, ca form ă
traumatic ă specific ă f e m e i i o b l i g a t e s ă trăiască în general
după normele socialiste.
Chiar și în textele scriitoarelor care nu exploreaz ă
anamnetic sexualitatea feminin ă există trimiteri succinte la
rolul coercitiv al interdic țiilor așa-zicând de gen. Din umbra
viitorului luminos ajuns, peste ani, un sp ectru terifiant, Sanda
Cordoș ne aminteș te spre exemplu c ă, adesea, femeile care au
37 Romanul este de altfel dedicat tuturor femeilor care au tra-
versat experien țe similare: „Peste 10.000 de femei au decedat și alte
câteva sute de mii au fost mutilate fizic sau psihic în urma avortu-
rilor ilegale în perioada 1966-1989. Lor le dedic aceast ă carte!”.
38 Tovarăș e de drum. Experien ța feminin ă în comunism, volum coor-
donat de Radu Pavel Gheo și Dan Lungu, Editura Polirom, Ia și, 2008.

Corpuri, exiluri, terapii
37 devenit mame în timpul regimului comunist au reu șit să
privească experien ța maternit ății printr-un – dup ă caz, asu-
mat strategic sau doar ingenuu intuit – joc de oglinzi. Care le
permite, totu și, ca dup ă câteva decenii s ă nu mai treac ă sub
tăcere seria extins ă de abuzuri de tot felul sau de limit ări
punitive impuse în anii ’80 întregii sufl ări feminine cu apetit
sexual mai mult sau mai pu țin voalat:

„Se procurau cu greu vat ă (tampoanele au intrat în civiliza ția
femeii dup ă 1990) și foarte greu (prin re țele care veneau de la
unguri sau sârbi) anticoncep ționale, care erau administrate
după sfatul benevol al unui (mai) cunosc ător. Calendarul
lunar al fetelor și femeilor era un prilej de bancuri (nu mai țin
minte niciunul), de aluzii nesfâr șite, de interes și îngrijorare
comunitar ă. Deși secrete despre eventualele sarcini șușoteau o
întreagă clasă de elevi (se întâmpla și asta), o întreag ă grupă
de fete, un întreg birou. Intrau în alert ă rețele întregi de sfaturi
și binevoitori: vin fiert și alte fierturi, s ărituri (de preferin ță de
pe dulap), pilule, fuse, provoc ări de avort (câteva fete de la
Filologie nu se d ădeau în l ături), moa șe, doftoroaie, doctori,
mătuși, infecții, salvări, septicemii, procurori”39.

Expertă, cum bine știm, în Regăsirea intimit ății40, Simona
Sora decupeaz ă, în Bibliotecile spitalelor mele, o fotografie
șocantă dintr-o sec ție de ginecologie în care, dimpotriv ă, orice
rest de intimitate protectoare pare a se pierde definitiv, iar
viața și moartea coexist ă într-o form ă epurată de orice rest de
sacralitate:

„Deși am făcut un liceu sanitar, n-am intrat vreodat ă în toți
anii aceia într-o sal ă de opera ții. Preferam internele sau

39 Sanda Cordo ș, Din umbra viitorului luminos , în op. cit. , p. 137.
40 Cartea Simonei Sora, Regăsirea intimit ății. Corpul în proza
româneasc ă interbelic ă și postdecembrist ă (Editura Cartea Româneasc ă,
București, 2008), este prima cercetare de amploare dedicat ă, la noi,
celor dou ă concepte strâns legate (intimitatea și corpul), a c ăror
viabilitate ( și vitalitate!) este probat ă, analitic, pe dou ă segmente
esențiale ale literaturii române.

Emanuela Ilie
38 cardiologia – la limit ă, ginecologia, de unde r ăzbăteau
înjurături apocaliptice și răgete animalice cum imagina ția mea
fraged-ardeleneasc ă nu apucase să conceap ă. Bizar mi se pare
și-acum (dup ă ce mi-am n ăscut copilul în Elve ția, cu
sofrologie, muzic ă, relaxare în ap ă și anestezie peridural ă) că
înjurăturile grosolane ale ginecologilor (obi șnuiți să arunce
dilatatoare metalice ca la un joc de darts în vaginele paciente-
lor neanesteziate) primeau replici și blesteme sub țiratice din
partea femeilor care n ășteau/ avortau/ se chiuretau dup ă
complica ții. Doar lini ștea era incredibil ă, în rarele momente
când din sala de tortură nu se auzea nimic: putea foarte bine
să fie un avort penal (cu securistul al ături), un chiuretaj
aranjat pe șest, o cezarian ă cu probleme. Se n ăștea sau se
murea într-o promiscuitate cu adev ărat egalizatoare”41.
În chiar debutul volumului, Anamaria Beligan reface,
prin nara țiunea Halatul Veronic ăi, traseul unei pseudo-ini țieri
în problematica sexualit ății feminine. Pigmentat ă cu o doz ă
binevenit ă de umor, istoria Veronic ăi Flutur – o fals ă damă de
companie , care în realitate „instaurase atât în orizontul meu
spiritual, cât și în urbea mea nep ăsătoare și nesimțitoare noua
epocă a damei c onsumatoare , îmbrăcând tradi ționalul halat al
profesiei în scopul unic și suprem al pl ăcerii oferite propriului
trup”42 – conține și câteva reflec ții savuroase pe marginea
unor obiecte-simbol echivalate de mentalul colectiv socialist
cu dragostea trupeasc ă, firește vinovat ă. Spre deosebire îns ă
de halatul Veronică i (imagine suprem ă a lipsei de moralitate
în ochii naratoarei!), dar mai ales de chilo ții tetra și pliculețul
cu flutura ș, masa de bucă tărie actualizeaz ă nu doar recuzita, ci
și întregul arsenal de brutalitate fizic ă, socială și emoțională
asociat cu avortul:
„O clipă de uitare, un intermezzo de extaz și, cu sau fă ră
41 Simona Sora, Bibliotecile spitalelor mele, în Tovarăș e de drum.
Experiența feminină în comunism , ed. cit., p. 266.
42 Anamaria Beligan, „Halatul Veronic ăi”, în Tovarăș e de drum.
Experiența feminină în comunism , ed. cit., p. 59.

Corpuri, exiluri, terapii
39 ajutorul flutura șului, dădeai de bucluc. Și aici intervine cel
de-al treilea obiect-simbol: masa de buc ătărie, pe care, dac ă
aveai relaț ii și două cartuș e de Kent, o moa șă fără nume ar fi
binevoit s ă-ți efectueze chiuretajul, f ără anestezie și cu instru-
mente împrumutate parc ă d i n t r – u n c a t a l o g a l t o r ționarilor
Inchiziției, dezinfectate prin fierbere, la flac ăra anemic ă a
aragazului. (Existau și rețete do it yourself , de autoprovocare a
avortului, dar, pe lâng ă pericolul sanitar, acestea îl implicau și
pe cel la fel de grav al expertizei 51 medico-legale: ajuns ă la
Urgență, pacienta nu putea fi tratat ă până când o comisie
legală stabilea dac ă încălcase legea, sabotând în mod subver-
siv și samavolnic viitorul luminos al patriei socialiste. Se pare
că, dintre toate re țetele de autoprovocare, cea mai pu țin
suspicioas ă, care dădea impresia de pierdere spontan ă a sar-
cinii, era aplicarea unei perne deasupra abdomenului, urmat ă
de o cascad ă de pumni, care, în acest fel, nu l ăsau urme)”43.
Fără ur
mă de ironie, ci doar cu mult ă amărăciune,
Rodica Binder abordeaz ă, în textul Chiar aș a?, problema avor-
tului din dubla perspectiv ă pe care i-o permite ancorarea
simultană în două lumi: cea a prezentulu i occidental, respec-
tiv cea a trecutului ro mânesc comunist. For țată încă de la
stabilirea în Germania să ofere explica ții în legătură cu barba-
riile comunismului românesc abia p ărăsit44, familia proasp ăt
emigrată face un scurt rechizitoriu socio-politic și economic.
Celor interesa ți de subiect le sunt pomenite, bun ăoară, nesfâr-
șitele cozi și raționalizarea alimentelor de baz ă, întreruperea
curentului electric, lipsa medicamentelor ș i condiț iile îngrozi-
toare din spitale, șantajele, urm ărirea suspec ților și persecu-
tarea celor cu rude stabilite în Occident etc. etc. Tabloul
penuriei însp ăimântătoare și al terorii cvasi-generalizate e
completat de câteva informa ții concise legate de „interzicerea
43 Ibidem, pp. 50-51.
44 Și alți exilaț i prinși Între dou ă lumi sunt la un moment dat
nevoiți să facă rechizitoriul lumii comuniste, dup ă cum o arat ă
câteva dintre confesiunile etno -identitare strânse în volumul Între
patrii: mărturii despre identitate și exil, coordonatori Mirela Florian și
Ioana Popescu, Editura Polirom, Ia și, 2006.

Emanuela Ilie
40 întreruperilor de sarcin ă, controalele ginecologice for țate,
absența anticoncep ționalelor”. Din moment ce surpriza nepl ă-
cută d e a n u f i c r e z u t ă p e c u v â n t s e r e p e t ă, naratoarea ne
recunoaște că, relativ repede, ajunge s ă le refuze celorlal ți
luxul recapitul ării concentrate, dar oneste. Încuiat adesea „în
sertarele de jos, mai greu ac cesibile”, ale unei memorii „p ărti-
nitoare și protectoare”, trecutul românesc revine îns ă, „violent
și dureros la suprafa ță” , a t u n c i c â n d e p r o v o c a t d e d i f e r i t e
circumstan țe. Vizionarea, pe canalul ARTE, a filmului Experi-
mentul 770, realizat de Florian Iepan și Răzvan Georgescu, îi
actualizeaz ă spre exemplu povestitoarei amintiri dureroase,
mai exact
„șocul și durerea pe care, student ă fiind, mi le crease decesul,
în urma unei tentative ilegale d e a v o r t , a l u n e i c o l e g e d e
grupă liniștită și discretă, abia căsătorită. Tragedia Brigittei,
care pe atunci p ărea singular ă, individual ă și scandaloas ă,
evocată doar în ș oaptă, cu spaim ă și lacrimi, pare s ă fi curs,
evaluând retroactiv acum întâmpl ările și realitățile de alt ă-
dată, în matca unui dezastru colectiv. La câ țiva ani dup ă
terminarea studiilor, pierdeam, tot în urma unei tentative
eșuate de avort, o alt ă fostă colegă de studii: Ica, vesel ă, vioaie
și sensibil ă. Era profesoar ă la Anina, iar so țul ei era inginer
minier și aveau deja un b ăiețel”45.
Cum emo ții
le încă vii nu pot bloca decât temporar
reflexul altminteri firesc al reflec țiilor pe teme macro, de la
memoria individual ă la cea colectivă se trece lin. Cu totul
semnificativ, liantul esen țial între cele dou ă câmpuri este tot
referentul corporal. Privit ă în compara ție cu cea româneasc ă,
reprezentarea corpului occidental, fie el masculin ori feminin,
pare a-și fi pierdut definitiv orice urm ă de discreț ie revelatorie:
„Copiii din flori ai genera ției flower power erau adu și pe lume
cu inocen ța, bucuria și nonșalanța pe care doar bun ăstarea și
45 Rodica Binder, „Chiar a șa?”, în Tovarăș e de drum…, ed. cit., pp.
81-82.

Corpuri, exiluri, terapii
41 libertatea le puteau îng ădui. Iar în timp ce prin câteva capitale
occidentale feministele defilau cu pieptul gol aidoma anticelor
amazoane, scandându- și agresiv dreptul de a dispune de
propriul corp, cerând deplina, nelimitata legalizare a avortu-
lui, în România se n ăscuse deja prima generaț ie de decre ței și
muriseră primele zeci de femei din cele aproape zece mii de
victime ale programului de sporire a natalit ății. Am privit din
perspectiva simultan ă a unor lumi paralele documentarul
celor doi cinea ști români, emo ționant și prin înregistrarea
mărturiilor despre unele încerc ări de a men ține minima
normalitate în cea mai anormal ă dintre lumi”46.
Î
n povestirea intitulat ă Ginecologii mei, Doina Ru ști
reușește să își distileze printr-un amestec excelent dozat de
umor taumaturgic și ironie mordant ă mai multe experien țe
modelatoare proiectate pe un ecran social aproape hidos. În
urma unui conflict puternic cu inspectorul de limba și
literatura român ă, siderat de felul în care tovar ășa novice
înțelege să trateze „procesul de înv ățământ modern și adap-
tarea cuno ștințelor de literatur ă la cerin țele și ideologia
societăț ii socialiste multilateral dezvoltate”47, tânăra profe-
soară se prăbușește fizic. Pe fondul unei sensibilit ăți fiziolo-
gice mai vechi, face o hemoragie îndelungat ă, care o oblig ă să
apeleze la cel mai cunoscut ginecolog din ora ș. Speriat de
posibilitatea ca „organele” să audă că faciliteaz ă avorturile ile-
gale, acesta verific ă nevinovăț ia pacientei într-un mod absolut
odios: o cheam ă la spital, unde, dup ă un pseudo-tratament cu
vitamina K, îi face un „chiur etaj doveditor”. Orice tentativ ă a
tinerei de a refuza s ă se supun ă tratamentului barbar este inu-
tilă. Scena interven ției, la care asist ă, impasibil, și un reprezen-
tant al ordinii socialiste, e de un grotesc ce frizeaz ă absurdul:
„În sala de operaț ie luminat ă de neoane era un ins în costum
negru de la Procuratur ă. Stătea pe un scaun al ături de două
46 Ibidem.
47 Doina Ru ști, „Ginecologii mei”, în Tovarășe de drum…, ed. cit.,
p.251.

Emanuela Ilie
42 femei, la câ țiva metri distan ță de mine. M-am dezbr ăcat și
m-am așezat pe patul de tortur ă. Ginecologul mi-a b ăgat sub
ochi o chestie ce ar ăta cam ca o perie rotund ă pentru rimel,
ceva mai fin ă.
— Uite, asta este cea mai mic ă chiuretă pe care o avem. S ă nu
spui dup ă aia că te-am omorât.
A durat pu țin. Eram anesteziat ă, dar ș tiam că urma să stre-
coare obiectul ăla în uterul meu și mă simțeam ca o coajă de
cartof călcată d e t r e i s u t e d e b o c a n c i . L – a m v ăzut cum ținea
chiureta cu dou ă degete, apoi s-a îndreptat spre om ul în
negru, a pus obiectul într-o pungă și i l-a dat ăluia.
— Nu sunt urme de sarcin ă, i-a spus ginecologul. Apoi s-a
întors spre mine:
— Dar nu stric ă niciodată un mic chiuretaj!
Aveam 23 de ani și trăiam într-o lume socialist ă, multilateral
dezvoltat ă”48.
Fine
le aluzii intertextuale, dar ș i ironia șfichiuitoare a
concluziei dovedesc, o dat ă în plus, beneficiile terapeutice ale
scriiturii traumelor specific feminine.
Spre deosebire de asemenea forme de avort „permis”
din rațiuni medicale – deci realizate sub pav ăza legiuitoare a
regimului, avortul „subteran” e justificat de o altfel de legi-
timitate: una interioar ă, profund spiritual ă, din moment ce
prin intermediul ei femeia î și manifest ă revolta fa ță de sistem.
De aici, reversul sibilinic al actului, dar și aura care îl însoț ește
în epocă. Ambele apar în câteva secven țe elocvente din
atașantul A-ha, de Otilia Vieru-Baraboi:
„Tot felul de legende urbane circ ulau despre fete mutilate pe
viață încercând s ă pună capăt unor sarcini nedorite. Se pare c ă
unele își provocau avortul aruncându-se de la în ălțime, cel
mai adesea de pe dulapuri. Altele se chiuretau singure, cu
andrele de împletit. Dac ă memoria nu-mi joac ă feste, cred c ă
am văzut o scen ă similară într-un film american. În comunism
însă, avortul subteran era poate singurul mod de disiden ță
exclusiv feminin.
48 Ibidem, pp. 255-256.

Corpuri, exiluri, terapii
43 Un gest sinuciga ș, prin care umanitatea îns ăși își recăpăta
integritatea. Femeia uzurpa opera partidului mutilându-se,
clădind astfel visul propriei libert ăți cu sânge din sângele s ău,
cu carne din carnea sa, redând vie ții dreptul la moarte. În
lipsă de mijloace contraceptive, orice femeie sau fat ă singură
era suspectată că recurge la avort. Singurul mod de prevenire
a unei astfel de situa ții aspru pedepsite de lege era suprave-
gherea sexualității haotice, consumate în afara celulei de baz ă
a societății. Statul cerea a șadar efectuarea unor controale
ginecologice în licee, la clasele mari”49.
Am
intindu-și, peste ani ( și epoci!) distan ță, frânturile de
istorisiri șoptite de prietenele sau colegele adolescente trans-
formate, f ără voie, în obiectele dispre țuite ale unor asemenea
verifică ri menite a împr ăștia teroare50, scriitoarea pune f ără
nicio rezerv ă semnul egalit ății între dictatura comunistă și cea
nazistă, pentru modul teribil în care î și propune s ă anihileze
orice form ă de expresie a intimit ății:
„Tră gând cu urechea la povestea ei, am sim țit sau am presim-
țit atunci c ă intimitatea feminin ă prezenta interes pentru o
serie de experimente asem ănătoare acelora din lag ărele de con-
centrare. Intuiam o leg ătură între întâmplarea ei ș i lecturile
49 Otilia Vieru-Baraboi, „A-ha”, în Tovarăș e de drum…, ed. cit., pp.
300-301.
50 Și de a preîntâmpina avorturile clandestine, surs ă a altor frici
îngrozitoare ale femeilor aflate la menstrua ție, indiferent de vârsta
lor: „Frica era starea cea mai r ăspândită a acestei culturi clandestine
a avortului și a afectat toate persoanele asociate cu aranjarea și
săvârșirea avortului. Femeile vorbeau cu am ărăciune despre lipsa de
demnitate asociat ă avortului ilegal ș i despre condiț iile groaznice în
care acestea se desf ășurau. Ele men ționau, de asemenea, teroarea
atotprezent ă, în special cea de a fi prinse de mili ție în timpul desf ă-
șurării procedurii. (…) Lupta continu ă împotriva sarcinilor nedorite
și stresul asociat avorturilor clande stine le-au determinat pe unele
femei să respingă feminitatea și tinerețea lor” (Adriana B ăban, O
abordare psihologic ă a sexualit ății și a comportamentului de reproducere a
femeilor…, în loc. cit., pp. 312-313).

Emanuela Ilie
44 mele despre ororile du șmanilor nazi ști. Habar n-aveam pe
atunci că istoria nu se derulase ca în filmele de r ăzboi cu
nemții. O astfel de apropiere e, bineîn țeles, un sacrilegiu, îns ă
așa credeam la vârsta aceea, cu inocen ța celui care ignor ă
adevăratul mers al istoriei. Pentru mine, nazismul și comu-
nismul erau de-o seam ă, prin modul în care trupul î și pierdea
dreptul și demnitatea de a- și simți intimitatea ca pe un bun de
preț, inalienabil”51.

Chiar dac ă momentul re ținut în A-ha drept prima form ă
de brutal ă pierdere a inocen ței feminine nu se desf ășoară
într-un astfel de cadru, pâng ărirea la care feti ța de clasa a IV-a
este supus ă pe strad ă, imediat dup ă o festivitate comunist ă,
primește semnifica ții la fel de grave în ordine existen țială.
Povestitoarea adult ă încă percepe experien ța drept cataliza-
torul imediat al unei întunecate revela ții cu privire la ștergerea
voită a limitelor corporale – masculin-feminin, tân ăr-bătrân –
într-un regim ce inten ționează de fapt de-corporalizarea ca
pas obligatoriu pentru anihilarea individualit ății:

„— Deflorarea mea a avut loc în clasa a patra. M ă întorceam
de la o festivitate de f ăcut pionieri pe strada de la Palat, cu
alte colege de clas ă. Râdeam și chicoteam toate în costum, cu
cravata ro șie în vânt. […] Un individ care venea cu vitez ă din
sens opus, excitat probabil de bu chetul acela de fete în uni-
formă, m-a apucat la nimereal ă de sân și a strâns tare. S-a
îndepărtat, lăsându-m ă în urmă fără grai, smuls ă din lumea
mea și aruncat ă într-o lume adult ă, în care dreptul la spa țiu
intim era un moft. Fetele din grup erau speriate, plana în aer o
amenințare necunoscut ă. Am înțeles într-o frac țiune de secund ă
de ce îmi repugna goliciunea mamei, indecen ța colegelor sale
de spital, acele trupuri tot ti mpul prea dezvelite, în c ămăși de
noapte prea deschise la nasturi, l ăsând la vedere sâni cu
catetere și brațe vinete de la perfuzii. Lipsa de pudoare din
spitale reflecta modul în care statul comunist reu șise să ne
inculce ideea c ă țineam to ți de aceea și corporalitate hermafro-
dită, că fiecare act erotic era echivalentul masturb ării, fiecare

51 Otilia Vieru-Baraboi, în loc. cit., p. 302.

Corpuri, exiluri, terapii
45 viol, un masochism inofensiv. Atingerea necunoscutului era
prima revela ție a scârbei de a fi feme ie, sentiment cultivat în
mod subteran, pentru a controla tenta ția evaziunii într-un
erotism egalitar, s ănătos”52.
Într-o ata șan
tă complementaritate, ș ocantul closure ce
încheie episodul revine asupra propriei intimit ăți, lezate nu
numai într-o adolescen ță tulburată de statutul de avorton.
Secvența cu desf ășurare și intensitate poematic ă merită citată
în întregime, f ără comentarii de prisos. Grafia distinct ă pentru
care optează Otilia Vieru-Baraboi (cu italice a că ror aplecare
concentreaz ă, metonimic, trunchierea/ traumatizarea identi-
tară) invită de altfel la o lectur ă simpatetic ă, în mod evident
bemolizat ă critic:
Sunt ultimul embrion al mamei. Din cei dou ăzeci și trei concepu ți,
numai trei au avut de crescut și de văzut lumina zilei, ceilalț i
două zeci s-au întors în ma țele de beton ale p ământului. Invidiez
uneori încercarea ghilotinat ă de a prinde form ă a fraților și surorilor
mele. Eu îns ămi aș fi fost un astfel de avorton, dac ă maică-mea s-ar
fi lăsat convins ă de medici să pună capăt sarcinii. Un avorton r ămas
în viață : un accident mai patetic nu exist ă. Erau mul ți ca mine, ne
recunoșteam după plăcerea dement ă cu care distrugeam trenurile în
care ne îmbarcam vara c ătre taberele de vacan ță. Împreună , ne
îmbibam cu alcool trupurile caraghioase și inutile, c ăutând instinc-
tiv intimitatea de borc an a formolului. La școală, profesorii ne detec-
tau din prima clip ă, după uniforma strâmt ă, prea scurt ă, panglicu ța,
urechiușele și unghiuțele murdare, numă rul matr icol descusut,
privirea plin ă de ură . Lucidă. Un copil care a în țeles tot e un mon-
stru. Aveam o privire de fiar ă încolțită, mă numeam „Vieru” și-atât.
Eram un mutant f ără nici un ideal, prea devreme conș tient de
putrefacția generalizat ă a lumii. Nici Che Guevara și nici John
Lennon nu s-ar fi putut na ște în România, a șa cum niciunul nu s-ar
fi putut naș te în trup de femeie53.
52 Ibidem, pp. 303-304.
53 Ibidem, pp. 304-305.

Emanuela Ilie
46 „Corpul gravid ca mormânt”
și maternitatea exclusiv artistic ă

La capitolul confesiuni modulate dup ă tiparul diaristic,
aș cita-o mai întâi pe Gabriela Melinescu, o scriitoare absolut
remarcabil ă, în a cărei operă (lirică, ficțională și de grani ță) am
putut identifica reprezent ări dintre cele mai bogate, nu doar
ca număr, ci și ca semnifica ții, ale corpului feminin. Surprinz ă-
tor însă, cele mai provocatoare imagini ale corpului feminin
sângerând, expus în cea mai șocantă (intim-șocantă!) modali-
tate, subsecvent ă celei mai teribile și mai dureroase experi-
ențe , a c e e a a a v o r t u l u i , n u a p a r î n d i a r i s t i c a e i d e o r a r ă
complexitate54, ci în proza de fic țiune. În debutul Jurnalului
suedez I (1976-1983) , ocupat aproape exclusiv de condi ția
exilatei stabilite în Suedia, al ăt u r i d e v i i t o r u l s o ț, René, mai
exact, de aclimatizarea cu limba și civiliza ția scandinav ă (de
care are nevoie pentru a fi perceput ă social)55, diarista trece

54 Tematica variat ă a Jurnalului suedez e observat ă, între al ții, de
Adela Dinu: „Specificitatea jurnalului Gabrielei Melinescu rezid ă
într-o ars combinatoria , care aduce împreun ă tipuri de jurnal de fac-
tură diferită, uneori antinomic ă: jurnalul afectiv, epistolarul, jurnalul
scriitorului (laborator de crea ție), jurnal de exil, jurnal al nostalgiei
limbii materne, în care limbile adoptate î și dispută suprema ția,
jurnal al vie ții interioare, ascunse, neb ănuite și jurnal al micilor
evenimente familiale, jurnal al artistului, jurnal boem a șadar, dar și
jurnal conformist, de adecvare la o moral ă privată, sui generis, jurnal
spiritual, de comuniune intim ă cu divinitatea intuit ă în toate stratu-
rile existen ței, carte de vise, jurnal ecologist și pacifist, în profund
dezacord cu ritmurile istoriei etc. Toate aceste componente ale scrii-
turii intime, interfe țele subiectivit ății, sunt reunite sub cupola jurna-
lului de existen ță, atât de slab reprezentat în cultura român ă” (Adela
Dinu, Diaristica feminin ă româneasc ă, Casa Cărții de Știință, Cluj-
Napoca, 2012, p. 143).
55 „Lumea social ă este și reprezentare, și voință, iar a exista social
înseamnă și a fi perceput, a fi perceput ca distinct” (Pierre Bourdieu,
Limbaj și putere simbolic ă, traducere din limba francez ă de Bogdan
Ghiu, studiu introductiv de John B. Thompson, traducere din limba
engleză de Laura Albulescu, Editura Art, Bucure ști, 2012, p. 251).

Corpuri, exiluri, terapii
47 destul de repede peste avortul suferit chiar la începutul
experien ței suedeze, într-un context emo țional cu totul aparte.
Deși așteptată îndelung, întâlnirea cu noua cultur ă în mijlocul
căreia scriitoarea de 33 de ani sper ă să scape „de oamenii care
au drept paternitate pe prin țul negru al acestui timp”56 nu îi
produce, pentru început, mari bucurii. De la particularit ățile
meteorologice la specificitatea mentalitar ă (dar ș i, desigur,
relația dintre ele), tot ceea ce înregistreaz ă o bună perioadă de
timp jurnalul pare a sus ține ideea alterităț ii ineluctabile57.
Nuanțările ulterioare vor poten ța particularit ățile ființei situ-
ate în nordul european, pe care „str ăina” venită dintr-o
Românie altfel întunecat ă le poate analiza la rece:
„Ne apropiem de echinoc țiul de prim ăvară … Lumina a deve-
nit expansiv ă și ne orbeș te și ne face nebuni. Se vorbe ște de
nebunia scandinav ă și nu este un cuvânt gol. Exist ă la ieșirea
din frig și din întuneric un fel de be ție și rătăcire a sim țurilor,
ca după o lungă convalescen ță. În lumina prea puternic ă
mulți își pierd via ța sau min țile. Au loc sinucideri, de care se
povestește mereu la radio, ca despre un flagel nordic. Eu care
sunt obișnuită cu sinuciderile din familia mea nu m ă mir,
oamenii v ăd moartea ca pe o eliberare”58.
Eviden
t, cu mult mai puternice decât șocurile fiziologice
vor fi, pentru femeia marcat ă de sud-estul comunist, loviturile
psihologice – egal preconizate, dar greu, uneori chiar imposi-
bil de contracarat. Pe plan strict rela țional, exilata trebuie,
56 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I (1976-1985) , Editura Univers,
București, 2000, p. 38.
57„Simt din nou acea stare specială , cerul de deasupra
Stockholmului e atât de jos, simt cum norii m ă apasă pe creieri. Un
vânt rece îmi suge c ăldura corpului. Simt chiar magnetismul p ămân-
tului care e apreciat aici ca fiind mai puternic și asta face ca oamenii
să fie atât de depresivi. Înainte de a c ălători, un prieten doctor m-a
avertizat despre dificult ățile de a tr ăi în nord, lipsa luminii mai ales
îi face pe oameni apatici, ca ni ște narcomani fixa ți pe lucrul lor, u șor
instabili…” Ibidem, p. 57.
58 Ibidem, pp. 93-95.

Emanuela Ilie
48 pentru început, s ă se miște între „fileuri de ur ă” suplimentare:
familia lui René o învinov ățește, natural, pe ea pentru rela ția
extraconjugal ă și încearcă să scuture fibra moral ă a tatălui și
soțului iresponsabil. Nici ceilal ți nu par mai permisivi. „Str ăina”
își confirm ă, cu acest prilej, o anume intoleran ță afectivă a
suedezilor luterani: „am fost numit ă «drogul lui René», ceva
care-l face pe un om serios s ă ia o cale periculoas ă a iluziei,
prin plăcerea nepermis ă, în aceast ă țară a luteranilor”59.
Dar nu doar prezentul extrem de tulburat afectiv pare
a-i justifica decizia. Refuzul maternit ății trebuie raportat la
motive scripturale ce vor reveni obsedant în text: fascina ția
dureroas ă față de tatăl sinuciga ș, relația controversat ă cu
mama60 de la care Gabriela mo ștenește natura „amazonic ă” și
raporturile cele mai profunde ale femeii cu tot ceea ce înseamnă artă, creație
61. Refuzul maternit ății este justificat de
la început psihanalitic, autoarea invocând în special ceea ce în
studiile de specialitate s-a numit matricid simbolic (cu o
sintagmă a Juliei Kristeva):

„…reproducerea nu-mi aduce nicio bucurie. Eu îns ămi sunt
un copil a c ărui mam ă a făcut totul ca s ă se debaraseze de el,
fără să reușească, din cauza unei ierni grele și a unor viscole
neobișnuite din timpul care a preced at formarea corpului meu.
De aceea iubesc eu iarna, când ninge și viscolește? Pentru c ă
furtuna, vântul, z ăpada, fulgerele au fost mereu pentru

59 Ibidem , p. 39.
60 În cazul de fa ță, desigur, exemplul mamei este „negativat
simbolic” (Raluca Bibiri, op. cit., p. 171).
61 Simptomatice sunt, din aceast ă perspectiv ă, reflecțiile care
încheie consemnarea diaristic ă a primului an petrecut în Suedia
(1976): „Anul se sfâr șește aici și sunt mul țumită că aventura mea de
a părăsi un loc du șmănos multor oameni, un loc în care tata și alții
ca el au fost împin și în moarte, aventura mea merge într-o direc ție
favorabil ă impulsului meu creator. Pe primul plan al vie ții mele am
pus mereu crea ția, un fel de a m ă ține vie în via ță și în acela și timp
recunosc ătoare pentru c ă mă găsesc mereu în plin mister” (Gabriela
Melinescu, Jurnal suedez I. 1976-1983 , Editura Univers, Bucure ști, 2000,
p. 47).

Corpuri, exiluri, terapii
49 nașterea mea. Mama obi șnuia să povesteasc ă cu amă nunte
despre acea vreme neobi șnuită care apărea când era vorba s ă
plece de acas ă ca să avorteze. […]
Un copil poate fi o speran ță nouă și altceva ocult, dar și o
răspundere enorm ă, p e c a r e n u m i – o a s u m , p e n t r u c ă sunt
încă rănită de moartea tragic ă a tatălui meu, de faptul că noi
copiii n-am putut s ă-l ținem în via ță, dragostea omeneasc ă
nefiind niciodat ă de ajuns. Dar natura care domin ă corpurile
este divin ă și nu ține cont de ideile și sentimentele mele. Cine
a iubit atât, și a simțit atâta plă cere prin corp, trebuie s ă
plătească odată , și plata este: durere. Mierea transformat ă în
fiere”62!
Expe
riența în sine a avortului, tr ăită, de data aceasta63,
într-un mediu aproape impersonal, este descris ă succint, f ără
adaosuri stilistice de prisos, ca și cum răceala și lapidaritatea
discursului ar fi preluat din consecin ța imediat ă a operaț iei,
sterilitatea corporal ă feminin ă (repet: dorit ă). Femeii care
avortează i se permite astfel, evident, doar temporar, iluzia
unei necesare ie șiri din timp sau a unei mor ți iniț iatice, pe care
jurnalul o va reface cu o lapidaritate ce nu îi anuleaz ă
dimensiunea soteriologic ă:
„E o mică , specială consolare pentru c ă atmosfera în spitalele
suedeze e atât de impersonal ă: oamenii se transform ă în
automate, grupuri, categorii. Am fost l ăsată pe mâna surorilor
care nu dau nici cel mai mic semn de prietenie uman ă sau de
complezen ță. Sub narcoz ă totală am avut un sentiment eufo-
ric de a nu mai fi, ceva care-i scap ă vieții. După ce m-am trezit
am simțit «inconfortul de a fi n ăscut», durerea c ă m-am des-
părțit de un mister, de ceva nespus de apropiat mie. Doctorul
Borelius a venit la mine, foarte amabil, și m-a mângâiat. Este
ginecologul casei regale și singurul care îș i permite să arate
sentimente pacien ților. Celelalte femei care au f ăcut avort ca și
mine au o min ă foarte trist ă, pentru multe e un mare e șec de a
62 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I. 1976-1983 , ed. cit., pp. 48-49.
63 După cum se va vedea, acest prim avort suedez este precedat
de două experien țe române ști îngrozitoare.

Emanuela Ilie
50 nu da na ștere unui copil. Fiecare are motivul s ău personal.
Am deschis Biblia mic ă pe care o port mereu în po șetă și am
citit: «au mers în deș ert și după aceea s-au a șezat sub pom,
rugându-se pentru moarte: ajunge!»”64.
Pentr
u cel de-al doilea avort experimentat în spa țiul
suedez, la un an dup ă primul, este oferit ă aceeași justificare,
dar opțiunea individual ă e fasonat ă și colectiv/ comunitar;
chiar dacă nu atârn ă nici pe departe la fel de greu precum mo-
tivațiile intrinseci ale deciziei, numeroasele exemple negative
de familii destr ămate pe care exilata le vede peste tot în spa-
țiul suedez îi înt ăresc convingerea în necesitatea experien ței:
„Eu, sincer vorbind, nu m-am gândit niciodat ă să-mi înteme-
iez o familie cu copii etc. Cu toate c ă am auzit-o pe mama
spunând mereu c ă ea s-a m ăritat numai pentru a avea copii,
că n u a v e a d e a șt e p t a t n i m i c d e l a b ărbați. Și, curios, eu am
crezut mereu contrariul: c ă nu era nimic de a șteptat de la
copii… și că bărbatul era foarte interesant, un alter ego prin
care puteam să mă cunosc și să mă simt vie… Acum v ăd că
mă înșelasem, pentru c ă prin copil puteam s ă înțeleg, mai
profund, și acea perioad ă, mai obscur ă, a propriului meu
început. (…) Aici femeile divor țate îi exploateaz ă pe foștii lor
bărbați și pretențiile lor sunt protejate de legi grele. De aceea e
greu pentru un b ărbat să se culce cu o femeie, f ără prezerva-
tiv, pentru c ă ea prin graviditate poate s ă-l înlănțuie economic
pentru o perioad ă de timp, iar psihic pentru toată viața”65.
Ref
lectarea scriptural ă a acestei experien țe ezită însă
între aparenta deta șare și recunoa șterea atingerii unor tr ăiri
dintre cele mai profunde, situate în însăș i proximitatea mor ții
sau măcar a epifaniei (cu medicul suedez în neverosimilul rol
de hierofant cu puteri limitate), ba chiar într-o variant ă dintre
cele mai temerare, cea christomorfotic ă. Analogia iniț ială, între
avort și crucificare, este sus ținută printr-o micro-nara țiune ce
64 Gabriela Melinescu, op. cit., pp. 49-50.
65 Ibidem, p. 94.

Corpuri, exiluri, terapii
51 glisează, conștient, între interior și exterior, între aproape și
departe, între ascuns și revelat. Asumându- și onest66 nevoia
de recunoa ștere a polimorficului r ău interior – corespunz ător
unui sine extrem de tulburat, ascuns într-un corp trauma-
tizat –, diarista caut ă în același timp atenuarea lui prin descri-
erea unui bine exterior, doar întâmpl ător deghizat într-o
alteritate etnic ă:

„Deci m-am crucificat înc ă o dată, întâlnindu-l din nou pe
amabilul profesor, ginecologul reginei Silvia, care m-a mora-
lizat cu delicate țe, și totuși a acceptat înc ă o dată să fac un
lucru îngrozitor care îmi treze ște amintiri sumbre din tinere țe
și mă umple de dezgust fa ță de felul meu de a respinge ceea
ce poate este bucuria cea mai profund ă a unei femei: a da
naștere unei fiin țe noi… Totul s-a desf ășurat ca și prima oar ă,
cu diferen ța că acum sunt m ăritată, am alt nume, dar asta nu
contează pentru profesorul care a ghicit adev ărata mea natur ă
și mă respectă pentru o hot ărâre atât de tragic ă, dar dreapt ă,
din punctul meu de vedere, de fiin ță rănită de la început de
experiențele timpurii ale vie ții sexuale. Ochii profesorului
erau plini de compasiune, și, deși el este o mare personalitate,
nu evită să vorbeasc ă cu pacientele și să le spun ă un mic
cuvânt de încurajare. Când am ajuns acas ă, am sângerat din
nou, și, curios, am sim țit o neobi șnuită euforie, ca și cum aș fi

66 Mă delimitez, aici, de observa țiile Adelei Toplean, care îi atri-
buie, dimpotriv ă, diaristei noastre tendin ța continu ă de mistificare și
un orgoliu exagerat, din moment ce „nici o pagin ă din cele trei volu-
me ale Jurnalului suedez (… ) nu este altceva decât înserierea victori-
oasă a experien țelor de via ță ale autoarei într-un spa țiu deopotriv ă
sublimant și, îndrăznim să spunem, mistificant” ( op. cit., p. 247). Mai
mult, afirm ă cercetătoarea specializat ă în tanatologie, „Lupta ei, de
inspirație swedenborgian ă, dar de forma ție «amazonic ă», este onest ă
în măsura în care implic ă o atitudine existen țială orientată, un proiect
de viață și de moarte care nu las ă «descoperit ă» nici o întâmplare
cotidiană, oricât ar p ărea de nesemnificativ ă; este, îns ă, și neonest ă în
măsura în care perspectiva scriitoarei asupra vie ții, morții și eternității
eludează, în mod uimitor, problema e șecului. Gabrielei Melinescu îi lipse ște
modestia de a- și supune actele cotidiene și artistice probei nimicniciei
(morții)”. – Ibidem, p. 251 (subl. aut.).

Emanuela Ilie
52 atins grani ța morții. Sigur c ă momentul mor ții de care tuturor
le este fric ă trebuie s ă fie un moment de fericire, de aceea to ți
morții sunt senini și dispar cu un indicibil surâs pe buze”67.
Spre
deosebire de imaginea corpului poten țial însărcinat
– c
are va mai reveni în Jurnalul suedez în momente de maxim ă
tensiune emoț ională68, pentru a marca împlinirea posibil ă doar
în infra-realitatea care îi este atât de drag ă diaristei – , imagin ea
corpului car
e avorteaz ă mai apare doar în proza de fic țiune a
Gabriel
ei Melinescu. Spre exemplu, nuvela Bătăi de aripi , care
deschide volumul de proz ă scurtă Ghetele fericirii (Editura
Polirom, Ia și, 2006), se construie ște în jurul „c orpului lovit” de
o tr
aumă înțeleasă ca opțiune proprie, cu totul necesar ă într-o
altfel de lume decât cea suedeză , într-o dictatur ă comunist ă,
pentru c
are nașterea de prunci este obligatorie și stipulat ă prin
lege. În ciuda schimb ării unor date nominale (Nichita e înlocuit
cu dubla nega ție Nunu, iar René cu Simon), referentul nuvele i
es
te în mod cert autobiografic. Mai mult decât atât, textul
valorifică într-o manier ă exemplar ă seria de teme și motive
speci
fice autofic țiunii feminine, enumerate de Florina Pîrjol la
începutul unui studiu sintetic din Carte de identit ăți:
„Există, fireș te, câteva teme predilecte ale autofic țiunii «la
feminin», care aproape transform ă genul într-o practic ă
67 Gabriela Melinescu, op. cit., pp. 94-95.
68 Imediat după moartea lui René, bun ăoară, proaspăta văduvă
are senza ția că este însă rcinată . Chiar ș i după infirmare – care, deloc
întâmplător – are loc la sfârș itul perioadei de doliu, î și mai percepe
un timp corporalitatea cu totul schimbat ă: „Mă simt din ce în ce mai
rău, ca ș i cum aș fi însă rcinată (…). Se petrec lucruri ciudate în
corpul meu – de și testul de graviditate a ie șit negativ, am toate
semnele c ă sunt îns ărcinată și o nouă , profund ă bucurie pe chip.
Acum sunt hot ărâtă să nasc copilul lui René – e absurd, ira țional, ca
o bună pa
rte din ac țiunile mele. (…) L-am visat și eu pe dragul meu
René; eram
veseli amândoi și voiam s ă-i spun c ă m-am decis s ă las
copilul să se
nască. Părea fericit, îmbr ăcat în pardesiu l lui albastru,
apoi am intrat într-o camer ă ascunsă și el a disp ărut” ( Idem, Jurnal
suedez II, p
p. 263-264).

Corpuri, exiluri, terapii
53 terapeutic ă, de modelare identitar ă, dar și de vindecare a unei
traume. Rela ția cu mama (sau, mai rar, cu tat ăl), maternitatea
sau scrisul sunt temele preferate în autobiografiile sau auto-
ficțiunile femeilor. De multe ori, ele provoac ă, explică sau, pur
și simplu, înso țesc o tem ă centrală a traumei, a sensibilit ății
ultragiate. Aceast ă traumă devine miezul și pretextul acestei
literaturi confesionale, în care cititorul este un spectator
voaierist, spre deosebire de genul autobiografic, unde acesta
ocupa pozi ția confidentului. (…) O alt ă temă privilegiat ă a
autoarelor de autofic țiuni este corpul, și mai ales rela ția dintre
corp și limbaj (central ă în teoriile despre écriture féminine,
elaborate de Luce Irigaray sau Hélène Cixous)”69.

Eroina povestirii autodiegetice î și admite de la început
dualitatea ca marc ă identitar ă („Era pace în lume, dar în
același timp război. Asta pentru c ă purtam aceste duble tr ăiri
în mine?”70) și trăiește exact acelea și tribulații formatoare,
sentimentale și socio-profesionale pe care și le mărturisește
Gabriela în Jurnalul suedez , are o rela ție dificilă cu mama care
nu a dorit-o, î și adoră tatăl care se sinucide tot prin aruncarea
de pe acoperi șul celei mai înalte cl ădiri din Bucure ști etc.
Experien ța traumatizant ă descrisă cu minu ție în Bătăi de aripi
este însă tot avortul clandestin, într-o camer ă sordidă, cu un
medic dezgust ător, poreclit Doctorul Amorel. Clandestinitatea
este impus ă de contextul ideologic cu noscut, în care avortul
apărea ca un „masacru intrauterin” , „inamic perfid al viitoru-
lui biologic al poporului”, care, mai mult decât s ă denatureze
ori să anihileze „împlinirea destinul ui femeiesc”, constituie un
atentat la patrimoniul „partidului p ărinte”71. În acela și timp,
pe lângă condiționările socio-politice și ideologice, clandesti-
nitatea este necesar ă, dată fiind configura ția psihologic ă și

69 Florina Pîrjol, Carte de identit ăți, Editura Cartea Româneasc ă,
București, 2014, pp. 169-170.
70 Gabriela Melinescu, „B ătăi de aripi”, în Ghetele fericirii , Editura
Polirom, Ia și, 2006, p. 8.
71 V. Gail Kligman, Politica duplicit ății, traducere de Marilena
Dumitrescu, Editura Humanitas, Bucure ști, pp. 124-130.

Emanuela Ilie
54 relațională pe care o cunoa ștem din Jurnalul suedez . Eroina de
doar 16 ani î și dorește cu orice preț să dobândeasc ă acea
libertate interioar ă care să îi faciliteze împlinirea artistic ă: este
o foa
rte talentat ă absolventă a u n u i l i c e u d e a r t e c a r e s e
pregătește pentru Facultatea de Arte Plastice. Emanciparea i
se pa
re posibil ă, mai ales pentru c ă a avut curajul s ă își
înfrunte ma
ma și să se elibereze de leg ăturile sufocant e cu
famili
a. Dar nu apuc ă să guste prea mult din bucuriile unei
vieți independente; sarcina cu totul nea șteptată, rod al unei
relații controversate cu Nunu, la râ ndul lui un genial creator,
o fa
ce să înțeleagă că libertatea în care a crezut este, totuș i,
il
uzorie, dar mai ales s ă își piardă capacitatea de a crea forme
plastice:
„Lucrul cel mai îngrozitor era c ă nu mai puteam s ă trag nicio
linie pe hârtie. Pierdusem nu numai entuziasmul meu copil ă-
resc, dar ș i capacitatea de a crea forme. Nu era nevoie s ă tră-
iești prea mult ca s ă înțelegi că viața era grea și de neîn țeles.
Am devenit nesigur ă și vechea mea siguran ță părea să fie
numai o fascina ți e p e c a r e a m a v u t – o î n f a ța vieții. Starea
simțurilor era capricioas ă și plină de furie. Nu mai credeam în
nimic”72.
În
acest context identitar complet neprielnic, avortul
clandestin i se pare singura solu ție de re-câ știgare a echili-
brului și așa fragil de dinainte de experien ța gravidit ății. Ceea
ce nu înseamn ă însă și ocultarea experien ței. Dimpotriv ă:
alegând s ă își relateze în detaliu experienț a traumatic ă, nara-
toarea insist ă pe prețul uriaș impus de aceast ă eliberare. O
formă de exorcizare este tocmai pr oiectarea episodului real în
cea mai crudă , mai verist ă lumină ficțională cu putin ță.
Apelând din nou la analogia din The Blank Page, am putea
spune că în jurnal scriitura avortului propriu-zis este substi-
tuită de o pagin ă nescrisă , pe când în nuvela din Ghetele fericirii
pagina care îl consemneaz ă este împro șcată de pete de sânge.
72 Gabriela Melinescu, „B ătăi de aripi”, în ed. cit. , pp. 23-24.

Corpuri, exiluri, terapii
55 Scriitoarea r ăstoarnă practic perspectivele, f ără să uite că de
data aceasta sângele feminin nu este „o metafor ă primară”
(cf. Susan Gubar). Totu și, camuflând-o în câteva trimiteri
ekfrastice, apeleaz ă și la metafora sângelui, în mai multe
rânduri chiar, dar înainte de scena avortului propriu-zis:
„Eram gr ăbită, totul trebuia să se termine înainte ca Nunu s ă
se întoarc ă din călătoria de creaț ie și părinții mei din conce-
diu. Primisem o carte poș tală de la mama și o scrisoare lung ă
de la Nunu. Mama visase c ă mă aflam într-o gr ădină plină de
trandafiri ro șii, iar Nunu povestea c ă tablourile lui sem ănau
cu pete de lumin ă roșii. Am răstălmăcit cuvintele lor astfel: o
baie de sânge”73!
Chia
r dacă descifrarea pare a fi la vedere, ro șul sângeriu
din pictura eroinei este, aici, o metafor ă a absenț ei, a îndep ăr-
tării, a singur ătății, așa cum, în întreaga nuvel ă, roșul întrupat
poate fi în țeles ca metafor ă a dezumaniză rii și declasării la
care sistemul totalitar supune în general individul și în
particular femeia. S ă vedem îns ă și descrierea corpului expus
în toată goliciunea lui… sângeroasă sau, în ceea ce în termenii
lui Emmanuel Lévinas din De l’existence à l’existant s-ar numi
nuditatea ru șinoasă, legată de tot ceea ce am vrea s ă ascundem și
de care nu putem fugi74:
„Eram culcat ă pe masă, cu picioarele desf ăcute, sprijinite de
două scaune, pe aceea și masă pe care desena sem intens timp
de doi ani. Deodat ă am început s ă tremur, remarcasem c ă
mâinile profesorului Amorel erau nesigure. Cu un fel de
clește încerca s ă localizeze poziț ia fă tului. Uitase s ă-mi facă
injecția de anestezie local ă. […]
Auzeam primele pic ături de sânge că zând în castronul de
porțelan pus sub pubis. Toat ă camera s-a umplut de miros de
73 Ibidem .
74 Apud Cristian Ciocan, „Problema corporalit ății în scrierile tân ă-
rului Lévinas”, în George Bondor [ed.], Sensuri ale corpului , Editura
Universit ății „Al.I. Cuza”, Ia și, 2011, p. 244.

Emanuela Ilie
56 sânge. Profesorul t ăi a s e d i n c o r p u l m e u . N u p u t e a m s ă-mi
opresc gândurile, altcineva gândea în locul meu. Fiecare om e
responsabil pentru faptele sale. Am știut că nu puteam s ă simt
plăcere fără să plătesc cu durere.
Mirosul de sânge devenise și mai puternic, mirosul vie ții.
Până la urmă profesorul Amorel a smuls acel punct pulsând
de viață nouă din mine. Opera ția era terminat ă. Un moment
de groaz ă, umilință și durere. Auzeam voci amenin țătoare,
clinchete de metale și vuietul m ării. Ca și cum for țe iraționale
strigau dup ă recunoaștere, arătându-și prezența prin sunet”75.

Deși resimțită ca necesitate vital ă pentru o artist ă ce nu-și
poate permite nicio amânare, niciun blocaj al creativit ății,
experien ța teribilă a avortului este tr ăită așadar plurisenzorial,
sinestezic, ca form ă de asumare voit ă a unei alterit ăți ostile,
iraționale, dar cu acela și potențial creator pe care scriitoarea îl
caută fără încetare. Și în aceast ă manieră, am putea spune,
Gabriela Melinescu caut ă ceea ce era undeva catalogat de
Cioran drept revela țiile durerii. Stilistica experien ței pur femi-
nine apeleaz ă, desigur, tot la imagini de o brutal ă recrudescen ță
ale corpului sângerând:

„Profesorul sp ăla sângele de pe podea, s-a dus de mai multe
ori la baie cu vasul plin de sânge. La urm ă și-a luat p ălăria
neagră și trusa și a dispărut.
Puterile m ă părăsiseră, simțeam cum curgea sângele f ără
oprire, pendulam între st ări nebuloase, șoptind că ăsta trebuie
să fie sfârșitul.
M-am rev ăzut pe mas ă, lângă bandaje îmbibate de sânge,
aerul era greu. […]
Vederea vie ții era de nesuportat. Doream s ă mă trag înapoi
din propria-mi via ță. Vedeam în pat corpul meu. Ce mizerie,
nu era nicio diferen ță între halatul de baie pe care-l ținusem
p e m i n e î n t i m p u l i n c i z i e i și bietul meu corp. M ă aflam în
tabloul lui Nunu, pe perete, având m ărimea unui punct,
puteam vedea caii picta ți, culorile mult mai vii decât în reali-
tate. Nu m ă miram de starea mea, eram mul țumită că

75 Gabriela Melinescu, „B ătăi de aripi”, în ed. cit. , pp. 26-27.

Corpuri, exiluri, terapii
57 scăpasem de valurile mă rii, de propriul trup și de mirosul
insuportabil de sânge.
Apoi am fost parc ă îmbrâncit ă în pat, silită să intru în morma-
nul de carne mirositoare care se ținea de oase și piele.
Patul era ro șu și umed de sânge. Nu-mi p ăsa, doream numai
să dorm pentru totdeauna”76.
Ceva
mai departe, prin introducerea în scen ă a unui
animal atras de mirosu l sângelui ce inund ă camera fetei,
sordidul potenț at atinge punctul de maxim ă intensitate de la
granița absurdului macabru. Tr ăindu-l, eroina mutilat ă expe-
rimenteaz ă o nouă formă de alteritate radical ă:
„La miezul nop ții am fost trezit ă de un zgomot ciudat la u șă.
M-am îngrozit, apoi m-a lini știt gândul c ă ar putea s ă fie
câinele vecinului de la parter. Sângele meu, poate, îl mânase
spre cămăruța mea. M-am ridicat pe dou ă picioare, m-am dus
până la ușă și am dat cu piciorul în ea strigând: «Mar ș!».
Da, era câinele, l-am auzit schel ălăind, ca ș i cum mi-ar fi recu-
noscut vocea. M-am a șezat în pat din nou, încercând s ă dorm
până în zori.
Dimineața m-am trezit brusc, sângele se oprise, dar burta
mi-era umflat ă.
Mă întrebam dac ă tot ce se întâmplase fusese un co șmar sau
realitate.
M-am dus la baie, m-am privit în oglind ă, parcă mi se dăduse
un alt cap.
Fusesem aruncat ă într-un nou început ș i legătura mea cu
Nunu se tocise. Nu aveam nicio bucurie la gândul de a-l reve-
dea. Tot ce am fi putut s ă ne spunem mi se p ărea fals ș i ridicol.
NU acceptam mila nim ănui.
Ziua urm ătoare a venit Reli și m-a ajutat s ă scap de patul ș i
lucrurile pline de sânge. Era ca dup ă o crimă și ea era compli-
cele meu. Mi-a cumpă rat o saltea nou ă, am păstrat numai
masa, ca s ă-mi aduc ă aminte de co șmar”77.
76 Ibidem, pp. 27-28.
77 Ibidem, pp. 29-30.

Emanuela Ilie
58 Printre rânduri, putem în țelege că scriitoarea are deja
certitudinea c ă, mai mult chiar decât propriul jurnal, narativi-
zarea avortului în aceast ă proză scurtă va avea func ționalita-
tea mult clamatei madlene78. Dar și că, de fiecare dat ă, ea își va
păstra gustul de fiere.

„Chipul slut de care fuge umbra”, sexul
compensatoriu și raclajul necesar

Gabriela Melinescu nu este singura autoare de scrieri
confesive pentru care refuzul maternit ății este în țeles ca
pandant al condi ției de creator – în varianta ei feminin ă, de
bună seamă. Peste trauma avortului ca form ă de refuz al
asumării unei condi ții percepute drept onorante și obligatorii/
c a n e g a r e a u n u i s t a t u t s o c i a l nedorit, consider at nepotrivit
sau chiar cu totul str ăin naturii proprii, trece și o recunoa ște în
opul confesiv Memoria ca zestre (I-III) și Nina Cassian. Pentru a
înțelege pe deplin rolul esen țial al dezv ăluirilor de natur ă
intimă ale cunoscutei scriitoare, sunt necesare câteva preciz ări
legate de structura și tematica acestuia. Cea mai mare parte a
cărții conți n e u n j u r n a l î n t i n s p e c â t e v a d e c e n i i , a șadar un
„jurnal generalist” ( cf. Philippe Lejeune)79, din care nu poate

78 „Da, madlena este simbolul memoriei involuntare. M-am gândit
că madlena lui Proust a fost ceva exterior lui, ceva venit din afar ă, a
fost gustul ei înmuiat ă în ceai, care a deschis sertarul, o camer ă a
vastului palat al memoriei. Poate oare jurnalul unui scriitor, ceea ce a
scris cândva, s ă fie o madlen ă pentru el?”, se întreab ă Aurora
Liiceanu, în Madlena , prefață de Nayla Elamin, Editura Polirom, Ia și,
2017, p. 213.
79 Desigur c ă cele patru func ții ale acestuia – exprimarea, reflec ția,
fixarea timpului și plăcerea de a scrie – sunt îndeplinite și de scrierea
Ninei Cassian (Philippe Lejeune, în Comment finissent les journaux,
inclus în Genèses du «Je». Manuscrits et autobiographie , sous la
direction de Philippe Lejeune et Catherine Viollet, CNRS Éditions,
Paris, 2001, pp. 214-215).

Corpuri, exiluri, terapii
59 lipsi procesul de edificare identitar ă, atent fasonat80 de
condeiul scriitoarei aflate la senectute, care adnoteaz ă textul
diaristic în mai multe etape, f ără a-și trece vreodat ă sub tăcere
sau a-ș i privi inclement obsesia împlinirii erotice.
După cum am mai afirmat, în cele trei volume exist ă
sute de nota ții care contabilizeaz ă legăturile sexuale ale unei
femei ce mizeaz ă enorm pe cartea senzualit ății pătimașe,
altminteri recunoscute ș i în epoc ă81. Din loc în loc, apar ș i
justificările cu iz psihanalitic și miză protofeministă , menite a
contura, desigur, imaginea unei identit ăți feminine82 ieșite din
80 Un posibil eufemism pentru te rmenul – altminteri plin de
umor – folosit de Tania Radu, în debutul prezent ării primului op din
trilogia Ninei Cassian, acolo unde noteaz ă și rostul dublelor adno-
tări: „Textul e bine piept ănat (din fericire, autoarea o recunoaș te),
astfel încât ce mai r ămâne schi țează prudent un segment de
biografie, plasându-i totuș i în mod inteligent indiciile-cheie. Aceste
pagini sunt adnotate în 1975-1979, în mai multe vacan țe la mare, ș i
completate înc ă o dată în 1987-2003 la New York, în libertate, deci.
Recitirile au rostul de a completa lacunele biografiei, astfel încât s ă o
facă inteligibil ă cititorului, dar și să introduc ă o perspectiv ă ulteri-
oară asupra evenimentelor” (în Chenzine literare, Editura Humanitas,
Bucureș ti, 2014, p. 119).
81 Nu fără temei, dar cu vizibil ă maliție, Marian Popa îi atribuie
Ninei un num ăr absolut incredibil de part eneri: „Biografia erotic ă a
Ninei Cassian n-a dep ășit oralitatea celebr ă. Cu capul ei de cal și cor-
pul butuc ănos, ea nu și-a permis decât luxul de a propune ofensiv, a
accepta rapid și de a abandona înainte de a fi fost abandonat ă:
numele reț inute de istoria literar ă formeaz ă totuși o minoritate în
raport cu golanii bucureș teni, lipovenii și marinarii M ării Negre
intrați în colec ția sa de circa 1000. Este de altfel relevant c ă bărbații
legali au fost ni ște stârpituri ca Vladimir Colin și Al.I. Ștefănescu și,
pe de altă parte, că a orientat cabale împotriva celor care au refuzat-o”
(Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, volumul II, 23
august 1944-22 decembrie 1989, versiune revizuit ă și augmentat ă,
Editura Semne, Bucure ști, 2009, pp. 421-422).
82 Să ne reamintim c ă „Identitatea este orizontul care permite
individului s ă se «situeze» în raport cu sine și cu ceilal ți. Noțiunea
de identitate este dificil de circumscris datorit ă caracterului ei
polisemantic și multitudinii conota țiilor. Identitatea se construie ște

Emanuela Ilie
60 tipare, dornice a regândi raporturile de gen/ sex și chiar a
susține, mai mult sau mai pu țin tranș ant, necesitatea unei
radicale transform ări de paradigm ă identitar ă (desigur, impo-
sibilă nu numai în anii ’50-’60, de când dateaz ă majoritatea
însemnă rilor ce urmeaz ă). Schimbarea (mea) la fa ță pare că
debuteaz ă în adolescen ța care marchează o ruptur ă în ordine
strict fizic ă a fetei de mai vechea ei imagine:
„Mă transformasem dintr-o feti ță dră gălașă într-o adev ărată
fată urâtă, spre groaza mamei mele în primul rând (…).
Urâțenia mea p ărea să fie fără speranță. Nici un b ăiat nu se
uita la mine decât când n-avea încotro: la «ceaiurile» noastre,
eram dansat ă (dansam bine), dar niciodat ă curtată. «Chipul
strâmb de care fuge umbra», scriam despre mine îns ămi”83.
În rea
litate însă, adevărata schimbare la fa ță este determi-
nată de o traum ă sexuală, pe jum ătate mărturisită [„Fratele
mare al mamei mele a fost cel care, în anii copil ăriei și, mai
ales, în ai adolescenț ei, mi-a generat pentru prima oar ă senti-
mentul de ur ă. (…) Datorez senzualitatea mea prematur ă unor
mângâieri nepermise ale lui etc.”], responsabil ă de muta ții
radicale – ș i de durat ă – în ordinea numeroaselor atribute ale
feminității: „Mă înspăimântă c e s e a f l ă în lăuntrul meu.
Mormanul acela moale și umed, cu c ărări întortocheate.
Carnea mea îmi face fric ă. O, cât prefer acurate țea conturului
bărbătesc! Nu-mi place c ă sunt adânc ă, roșie, cărnoasă , plină
din confruntarea identicului cu alteritatea, a similitudinii cu diferen ța.
Ea este condamnat ă să se înscrie la grani ța singularului și a pluralului,
[…] a înr ădăcinării și a nomadismului, a asimil ării și discrimină rii.
Entitate paradoxal ă, sursă de conflicte și iluzii, spa țiu real sau ima-
ginar, timp reconstruit de memorie sau jalonat de proiecte și utopii,
identitatea este sistemul dinamic de reprezent ări prin care actorul
social (individual sau colectiv) î și orienteaz ă comportamentul, î și
construie ște istoria, îș i organizeaz ă proiectele” (cf. Lexiconul feminist ,
ed. cit., p. 189).
83 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I. 1948-1953 , Editura
Institutului Cultural Român, Bucure ști, 2003, p. 11.

Corpuri, exiluri, terapii
61 de sucuri, misterioas ă, teribilă…”84; „În sfâr șit, mai trebuie
menționată și veleitatea juvenil ă și livrescă de a fi considerat ă
o «femeie fatal ă», eu, fata urât ă, ignorat ă în adolescen ță,
devenită acum irezistibil ă pentru ambele sexe!”85 etc. etc.
Deși modelat ă, astfel, de ceea ce s-ar putea numi, cu o
formulă a lui Susie Orbach, de o poveste corporal ă familială86 cu
totul neobi șnuită, identitatea feminin ă a Ninei Cassian este
strâns legat ă d e o s e x u a l i t a t e p e c a r e n i c i m ăcar statutul de
soție jertfită, deplin și cu voie, pe altarul (ne)fericirii domestice
nu va reu și să o îngrădească. Neraportate la episodul inces-
tuos din copil ărie, motiva țiile nenum ăratelor aventuri extra-
conjugale ale femeii r ămân de cele mai multe ori halucinante,
în ciuda eforturilor sale constante de a- și prezenta performan-
țele sexuale cu seria nesfâr șită de aman ți drept izvor nesecat al
bunăstării maritale al ături de cel de-al doilea so ț, Ali, pe care
femeia îl va recunoa ște până la sfârșit drept marea ei dragoste.
Iată, spre ilustrare, o nota ție datată august 1976: „Ast ăzi, când
fericitul cuplu pe care-l formez cu Ali num ără aproape trei
decenii, nu mi se pare șocant să vorbesc despre experien țele și
episoadele erotice, ale mele și ale lui, acumulate în paralel – și
n-aș spune «în afara c ăsniciei», deoarece, asemenea afluen ților,
energia psihic ă a acestor cunoa șteri s-a ad ăugat fluxului râului
fundamental, îmbog ățindu-l, revigorându-l, nuan țându-l și, în
ultimă instanță, verificându-i amploarea și rezisten ța”87.

84 Ibidem , p. 122.
85 Ibidem , p. 400.
86 Reputat psihoterapeut și profesor la New School for Social
Research din New York, dup ă care „fiecare corp se formeaz ă, pur-
tând amprenta intim ă a poveștii corporale a familiei. (…) Iar poves-
tea corporal ă familială a fiecărui individ, referitoare la modul în care
am fost trata ți din punct de vedere fizic și în care ne trat ăm copiii,
reprezint ă tocmai povestea corporal ă culturală pe care atât p ărinții,
cât și copiii o tr ăiesc” (Susie Orbach, Corpuri. Regândirea leg ăturii dintre
minte și corp, traducere din englez ă de Simona Ligia Tutunaru, Editura
Trei, Bucure ști, 2018, p. 89).
87 Comentând câteva dintre declara țiile („în cascad ă”) de iubire fa ță
de soț ale diaristei, Liana Cozea se îndoie ște mai întâi de sinceritatea

Emanuela Ilie
62 Punctul de vedere al diaristei ce î și consemneaz ă, pe
măsură c e l e t r ăiește, clocotitoarele energii pasionale nu se
suprapune decât par țial cu acela al memorialistei ce de ține
imaginea de ansamblu asupra aventuroasei sale existen țe și
chiar își permite luxul reflec țiilor sagace asupra sinuozit ăților
ei. În special p ătimaș ele însemn ări din deceniile 5 și 6 ale
acestei „Aspazii de Dâmbovi ța”88 abundă în figuri ale dispe-
rării determinate, deopotriv ă, de temperatura înalt ă a relației
maritale și de varia țiile termice incredibile ale diverselor
legături pe care jurnalul le recunoa ște: „E adev ărat. Marin
[Preda, n. mea, E.I.] m-a f ăcut nostalgic ă, mi-a provocat r ăvășiri
de straturi. Toat ă afânarea, atenț ia mea trezit ă, fierberea nou ă
se abat asupra lui Ali care va ști să le considere cuvenite lui –
cum și sunt de altfel ș i să le prezerve cum poate mai bine”. „Pe
Kindy l-am pierdut definitiv. Ce de dezastre! Oare s ă-l poată
înlocui F ănică Mangoianu?” Alte notaț ii seci, de aceea înc ă și
mai șocante, consemneaz ă cu o calmă satisfac ție numă-
rul cuceririlor menite a-i asigura echilibrul fiziologic: „Sinaia:
cinci drame mai mari sau mai mici. Geo, Marin, Aurelia, Pikó,
Pista. Cinci oameni dintre care unii atât de plini de majore
calități” etc. etc.
Surprinz ător, nici în al treilea volum al Memoriei ca zestre
scriitoarea nu pare c ă renunță la obsesia amorului neîngr ădit.
Dimpotriv ă! Notațiile cu prete xt sexual sunt și aici atât de
numeroase, încât chiar ș i pentru unii comentatori fideli ai
cărții ipostaza auctorial ă cea mai relevantă (deși încă și mai
absolută a acestora: „Dedat ă la mărturisiri și sincerit ăți, odată luată
hotărârea de a ține jurnal/ jurnale, ca într-un soi de joac ă-alint, Nina
Cassian î și recunoaș te păcatele ca într-un soi de absolvire, nu foarte
convinsă însă de gravitatea lor, iscând, pe alocuri, nedumeriri și
stupefacții”. Ulterior însă , îi concede femeii d ăruirea erotic ă, mani-
festată inclusiv pe plan marital: „Nina Cassian este femeia f ăcută să
trăiască în cuplu, marital sau ne-marital, pasager și/ sau definitiv; e
un joc – o joac ă, o cochet ărie prin care îș i certifică sieși puterea și ea
este o simpatic ă dominatoare și devoratoare de b ărbați” (în A l doilea
Eu, Editura Cartea Româneasc ă, București, 2013, p. 95 și 97).
88 Gheorghe Grigurcu, op. cit., p. 145.

Corpuri, exiluri, terapii
63 provocatoare ca înainte, dac ă luăm în calcul vârsta înaintat ă a
nostalgicei nevindecate) r ămâne tot aceea subsumată unei
forme aparte de „stahanovism erotic”89. Într-adev ăr, și după
șaizeci de ani, la câteva luni dup ă emigrare, Nina înc ă își mai
recunoaște obsesia – u șor de numit, f ără ocolișuri, erotomanie
–și notează fără inh
ibiții micile succese, chiar dac ă ele nu îi fa c
deloc ci
nste. Iată ce notează , spre exemplu, pe 3 noiembri e
1986, la
Iowa, dup ă ce își verifică șarmul sexual al ături de
soțul unei prietene: „iar cu Florian, da, m-am s ărutat de zor în
mașina cu care
m-a condus acas ă. Fără emoție, fără plăcere.
Sunt moart ă”90. La aproape un deceniu distan ță, într-o nota ție
extinsă , datată 3 martie 1995, septuagenara înc ă își recunoa ște
nevoia de a flirta cu b ărbații din trecutul recent, de și e
căsătorită a treia oar ă, cu Maurice, pe care nu ezit ă să îl vadă
ca pe un soi de apendice al So țului încă vene rat:
„Într-o poezie de acum dou ăzeci de ani, visând s ă mi se
întâmple ceva, enumeram tot fe lul de fantezii suprarealiste,
dar că, mai ales, îmi doresc «o mare, o mare, o mare iubire!»…
14 aprilie. Doamne, ce zi! Telefon de la „The New Yorker”
cum că-mi apare lungul poem despre Newby-William și, mai
ales, telefonul cu Kindy, pe care l-am chemat într-un elan
suprarațional – și mi-a răspuns! Cu umor și căldură și amintiri
89 Formula îi apar ține Taniei Radu, care ne recunoa ște cinstit c ă
„Sunt multe de extras din ultimul volum, dar cred c ă cea mai
surprinzătoare e varianta de senectute a «stahanovismului erotic». La
șaptezeci de ani, obsesia amorului s-a mai domolit, dar se reaprinde
periodic, f ără nici o inhibi ție, cu splendida asumare deja a-sexual ă.
Nici când am pus pe hârtie formula aflat ă între ghilimele mai sus, la
apariția primului volum, n-am avut în vedere altceva decât ului-
toarea nevoie de joc erot ic a Ninei Cassian, exhibată permanent, îns ă
fără nimic vulgar, cel pu țin în scris. Oricâte dizarmonii se aud în
simfonia biografic ă a Ninei Cassian, oricâte prejudec ăți am avea, tema
amorului r ămâne în aceast ă carte autobiografic ă pură ca un cristal
neatins de vreme”. (Tania Radu, „O mul inexistent”, în „Revista 22”,
nr. din 30.11.2005, disponibil pe ht tp://revista22online.ro/2238/.html )
90 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea a 3-a. 1985-2005 , ed. cit.,
p.27.

Emanuela Ilie
64 care mă spală de marea suferin ță de acum câ țiva ani de la
Paris, mă spală de neînțelegere și de suferin ță!… Iar cu Maurice,
vorba lui, ne putem permite să ne jurăm dragoste «pentru
veșnicie», întrucât «ve șnicia» noastr ă e atât de aproape… I-am
cântat la pian «La plus que lente», felul în care a ș vrea să-l
iubesc… 1 mai… Desigur, mi-am dorit o adev ărată dragoste,
dar, de fapt, nu m-am a șteptat la ceva atât de… improbabil, în
combustie și comunicare și atașament. Să fie adevărat? Să -mi fi
dat Dumnezeu o ultim ă iubire? La șaptezeci de ani? …Adev ă-
rul e că nu-mi permit s ă cred că Maurice e real, sau c ă am cu
adevărat nevoie de un partener permanent (m-am obi șnuit cu
singură tatea), dar am nevoie de protec ție (da!), de miracu-
loasele daruri pe care mi le f ăcea Ali, cel de neînlocuit”91…
Pare ciudat
că, pentru o asemenea so ție și amantă
pătimașă, care, de și își face din corp un „instrument și limbaj
al eliberării”92, se declar ă în repetate rânduri moartă în absența
iubirii, a deveni mam ă nu este niciodat ă o opțiune viabil ă.
Căutarea obstinat ă a împlinirii artistice ș i erotice nu las ă loc
unei altfel de împliniri, ne sugereaz ă în permanență atât poeta
ce vorbe ște destul de rar despre „chinul nefacerii”93, cât ș i
autoarea confesiunilor tricefale din Memoria ca zestre, indife-
rent de vârsta la care le realizeaz ă. În câteva rânduri doar,
justificarea op țiunii con știente pentru sterilitatea biologic ă
este cât se poate de tran șantă. Nu mă refer la m ărturisirile
șocante din începutul Memoriei ca zestre , referitoare la rela ția
controversat ă cu mama sau la atingerile incestuoase ale
unchiului, care o vor determina pe feti ță să își transforme
radical percep ția asupra propriei feminit ăți și corporalit ăți. Ele
doar o prefigurau, punând în acela și timp în scen ă o
91 Ibidem , pp. 141-142.
92 Alain Touraine, Lumea femeilor , traducere de Magda Jeanrenaud,
Editura Art, Bucure ști, 2007, p. 81.
93 Spre exemplu, în finalul poeziei Cam aceasta ar fi, ce deschide
un volum de versuri ap ărut în 1981: „ei, da, cam aceasta a fost,/ cam
aceasta ar fi/ ceea ce se nume ște viața mea,/ cea în piele de mare,/ în
haină de iarb ă,/ în blestemul trecerii,/ în chinul nefacerii” (Nina
Cassian, De îndurare , Editura Eminescu, Bucure ști, 1981, p. 7).

Corpuri, exiluri, terapii
65 adevărată întoarcere a refulatului. În schimb, spre finalul
primului volum scriitoarea nu ezit ă să își pună direct refuzul
maternității pe seama dorinț ei de a-și cristaliza o identitate
socială și artistică bune definit ă94. Într-o pagin ă care are ca
pretext al rememor ării o întâlnire cu „divinul critic” (recunos-
cut în epoc ă pentru sfid ătoarele certitudini în privin ța roluri-
lor permise femeilor în art ă)95, Nina Cassian î și explică refuzul
de a naște apelând la termeni protofemini ști. Merită citată în
întregime explozia de indignare a tinerei femei (evident,
interiorizat ă în fața autorității critice absolute) fa ță de felul în
care legătura dintre identitatea de gen și cea artistic ă este
înțeleasă încă din perioada interbelic ă96:
„În acea mirific ă, memorabil ă călătorie în Delt ă, G. Călinescu,
genialul critic, mi-a f ăcut declara ția uluitoare cum c ă femeia nu
are ce căuta în art ă, pentru c ă naște și, deci, are cum să își asigure
continuitatea, pe când b ărbatul… Cum adic ă? Singura justificare
a actului creator e dorin ța de supravie țuire? Nu exprimarea de
sine, nu c ăutarea cuvântului care nume ște adevăruri, nu starea
94 Opț iune pe care Raluca Bibiri o explic ă astfel: „Alegând să se
detaș eze de vulnerabilizarea generat ă de experien ța maternității,
femeile care vor renun ța la aceast ă experien ță își vor însu și cu mai
mare ușurință independen ța qua experiență ne-feminin ă (sau de-
feminizată ), fiindu-le astfel facilitat ă integrarea în spa țiul public,
organizat pe principiul autonomiei individuale. Contaminarea ma-
trixială prin contribu ția la îngrijirea (sau educarea) copiilor înc ă din
perioada post-natal ă presupune îns ăși vulnerabilizare paternal ă prin
feminin și întreruperea lan țului autonomiei falice” (în op. cit., p. 101).
95 A se vedea, spre exemplificare, conferin ța ținută de G. Călinescu
în 1947 ș i intitulat ă de editorul Geo Șerban Rostul femeii române.
Pentru a-i explica resorturile, o recite ște cu un umor trist, între alț ii,
Bogdan Creț u, în „Clasicii despre literatura scris ă de femei”, inclus ă
în Cum citesc b ărbații cărțile femeilor, volum coordonat de Lia Faur ș i
Șerban Axinte, Editura Polirom, Ia și, 2017.
96 O analiz ă excelent ă, foarte bine instrumentat ă și ingenios apli-
cată, a acestei rela ții realizeaz ă Bianca Bur ța-Cernat în Fotografie de
grup cu scriitoare uitate. Proza feminin ă interbelic ă (Editura Cartea
Româneasc ă, București, 2011).

Emanuela Ilie
66 de inspira ție, fie ea muzical ă, picturală, filosofică etc. …
Am rămas trăsnită (și nu pentru c ă, în fond, îmi contesta pre-
zența pe vapor și în câmpul crea ției, dar, vorba ardeleanului,
«unde-i mult ă minte e și multă prostie». N-am ripostat, la
urma urmei eram doar o jun ă, pe când el era Divinul”97.

La câteva sute de pagini – și la câteva decenii – distan ță,
o adnotare f ăcută de memorialista aflat ă într-unul dintre
rarele momente în care p ășește pe un teren minat de nostalgii
întunecate echivaleaz ă fără niciun rest na șterea de prunci nu
cu nașterea de crea ții (fie ele literare, muzicale ori vizuale), ci
cu nașterea de iubiri. Femeia la senectute nu e consumat ă de
regretul renun țării la maternitate, ci de spaima de a- și avorta
(?!) spontan proiectele erotice, singurele care, chiar și în
absența artei, mai pot da sens existen ței:

„Pe vremuri, concepeam și nășteam. E limpede c ă iubirile
împărtășite cu Ioji, Marin, Slavomir etc. au fost crea ții depline,
cu viață și moarte, cu vârste intermediare, cu personalitate.
Acum, concep mai rar – și avortez. Nici nu apuc bine s ă «con-
cep», că și simt cum se desprinde de mine fiin ța incipient ă – și
mă golesc de proiecte. Va veni, presupun, timpul în care nu
voi mai fi în stare nici s ă concep”98.

Un asemenea derapaj nostalgic nu îi st ă î n f i r e N i n e i
Cassian, o scriitoare care, cum bine observ ă un comentator al
Memoriei ca zestre, „aproape nu cunoa ște autoscopia. Când se
uită înapoi, alunec ă invariabil spre autoacceptare, autojustifi-
care, autocomp ătimire. Nimic de regretat. Propriul parcurs e o
neîntrerupt ă autopropunere de sine ca atare, în virtutea calit ă-
ților pe care și le vede remarcate la tot pasul”99. Într-adev ăr,
exercițiul autoscopiei reale îi este destul de str ăin și diaristei

97 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I. 1948-1953 , Editura
Institutului Cultural Român, Bucure ști, 2003, p. 264.
98 Ibidem .
99 Tania Radu, Chenzine literare , Editura Humanitas, Bucure ști,
2014, pp. 130-131.

Corpuri, exiluri, terapii
67 tinere. Nici mă car consemnarea unor momente de criz ă
corporală majoră nu e realizat ă în cerneluri sibilinice. E
suficient să vedem, din aceast ă perspectiv ă, unul dintre
puținele fragmente în care tân ăra femeie strecoar ă informa ții
de natură biologic ă, pe care ar fi îndrept ățită să le vadă drept
simptome ale vulnerabilit ății de gen. Însemnarea, datat ă
martie 1949, Sinaia , puncteaz ă, între obi șnuitele reflec ții
climaterice la care m-am mai referit, și neajunsurile unei
fiziologii tulburate de o traum ă asumată în textul diaristic
grăbit, așadar fără impulsuri reflexive reale ori de durat ă.
Felul în care scriitoarea le deturneaz ă sensul eviden țiază și
modul distinct în care î și percepe¸ departe de ochii celor
seduși, atât identitatea social ă, cât și cea sexual ă:
„Cum am ajuns aici?
Timp de o lun ă am fost bolnav ă. Grețuri, somnolen ță, uș oare
hemoragii, astenie, capricii gastronomice. Doi mamo și îmi
spun că nu sunt însă rcinată și-mi prescriu medicamente
contradictorii. Un al treilea, apoi un al patrulea – fiecare din ei
nedumerit, evaziv. Pân ă la urmă revin la primul ginecolog
care, de rândul ă sta, îmi diagnosticheaz ă o sarcin ă. Îmi fac
raclajul – urmat de dureri și de aceea și slabă, continuă hemo-
ragie. În acest hal și cu două injecții de ergotin ă în mine, las
baltă «Urzica», S.S.R., totul, și plec la Sinaia.
Ali a fost fericit c ă poate s ă facă copii și nefericit c ă mi-a
cauzat asemenea tulbur ări.
Încă nu mi-e bine. Temperatur ă mică, lipsă de poftă de mâncare.
Geo Dumitrescu e aici. Și Sanda Movil ă – o adev ărată mamă
pentru mine și Marin Preda.
Vremea e admirabil ă, pură, albă și verde. Crepuscule stranii,
mov deschis. Luna-argint. Mult ă liniște. Diminea ța, soare pu-
ternic. Z ăpada mult ă, moale, curat ă. Case colorate, poduri
peste ape înghe țate”100.
Doar
la o primă vedere, autoarea pare c ă de la un punct
încolo înlocuie ște voit conven țiile specifice discursului de
100 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea I. 1948-1953 , ed. cit., p. 90.

Emanuela Ilie
68 semn autobiografic cu mecanismul fic ționalizării. În realitate
însă, între corpul feminin traumatizat de raclaj și peisajul
natural, descris în special printr-un cumul de adjective/
epitete ornante, se creeaz ă un raport ale că rui complica ții pot
f i d e s c i f r a t e c u a j u t o r u l l u c i d u l u i s o m a t o g r a f p e n u m e
Gheorghe Cr ăciun:
„Dacă este adev ărat că presiunea trupului asupra literei și
asupra limbii are ca efect o antropomorfizare animist ă, defor-
mată de adjective, a imaginilor noastre despre con ținutul
lumii obiective, restabilirea un ui contact direct între sim țuri și
lucruri ar trebui propus ă nu sub forma unei literalit ăți abso-
lute emise neutru, ci în numele unui subiect uman reevaluat,
în stare s ă-și asume artificialitatea crescând ă a condi ției
sale”101.
E ade
vărat că nu s-ar admite prea u șor că fragmentul
confesiv semnat de Nina Cassian este asumat în numele unui
subiect uman reevaluat . La fel de adev ărat este îns ă faptul c ă
presiunea trupului asupra literei rămâne – dup ă cum vom vedea
într-un subcapitol viitor – o realitate dureroas ă pe tot par-
cursul Memoriei ca zestre . Pe cât de dezinhibat ă este autoarea ei
în materie de asumare a propriei sexualit ăți, pe atât de rezer-
vată se arată totuși în scriitura experien ței avortului. Dovad ă
că, inclusiv în scrierile confesiv e, teama de expunere a cor-
pului traumatizat este încă autarhic ă. Aproape întotdeauna,
petele de sânge, ca s ă închei tot cu observa țiile Susanei Gubar,
dau doar senza ția că sunt aruncate pe The Blank page , numai
pentru a fi repede acoperite…
101 Gheorghe Cr ăciun, Pactul somatografic, ed. cit., p. 169.

Corpuri, exiluri, terapii
69 Corpul feminin, fericirile și șocurile (pre)maternit ății
Dacă luăm î
n calcul doar poezia și scrierile confesive ale
ultimelor două decenii, constat ăm interesul accentuat al unor
autoare pentru scriitura gravidităț ii sau a pre-maternit ății, deși
aceasta r ămâne, în nu pu ține dintre situa ții, subiectul unui
laudatio excesiv sau, dimpotriv ă, al unei de-tabuiz ări dure, poate
egal ofensatoare. Nu este locul s ă insist pe factorii care au f ăcut
în sfârșit posibil ă această mutație, deopotriv ă tematică și stilis-
tică. Mă rezum numai la a reaminti câteva fapte recunoscute,
analizate în fel ș i chip în unele studii feministe de cert ă
notorietate. Anume c ă, după ce, timp de secole întregi, ea a fost
efectiv inexistent ă, în sensul c ă imaginarul artistic și cel literar
al pre-maternit ății și al nașterii de prunci au fost ori tabuizate,
ori raportate obligatoriu la figura mariană și la miraculoasa
naștere a fiului lui Dumnezeu. În acela și timp, maternitatea în
sine a fost asociat ă cu naturalul și impusă femeilor drept
responsabilitate fireasc ă (desigur, pentru perpetuarea speciei)
sau datorie m ăcar față de comunitate, dac ă nu cumva fa ță de
țară sau chiar întreaga umanitate. Dup ă cum o arat ă studiile
recente despre Evoluțiile politice ale maternit ății, relaț ia dintre
feminitate și maternitate a fost întotdeauna considerat ă una
vitală. În Antichitate, se putea vorbi despre datoria, chiar obli-
gația femeii de a da na ștere, aș adar despre „caracterul implaca-
bil al maternit ății”; până și „femeile romane erau privite prin
prisma func ției lor de a repopula legiunile împu ținate în urma
războaielor. Este motivul pentru care fecunditatea femeilor este
onorată și asociată cu gloria, cu victoria ob ținută în război”102.
În Evul Mediu, fiind raportat ă teologic la Fecioara Maria,
modelul suprem de mam ă (în plus, unica virgin ă), maternitatea
era privită ca dihotomie spiritual – carnal. De și în absen ța ei
maternitatea era practic imposibil ă, sexualitatea femeilor era
incriminat ă în aproape orice text cre știn:
102 Ramona P ăunescu, Evoluții politice ale maternit ății, Editura
Polirom, Ia și, 2012, pp. 29 și 32.

Emanuela Ilie
70 „Maternitatea carnal ă a femeilor obi șnuite este îns ă în conti-
nuare desconsiderat ă de către Biseric ă. Această dihotomie,
maternitatea spiritual ă – maternitate carnal ă, este marcant ă
pentru secolele cre știne ale Evului Mediu (Atkinson 1999,
p. 27). Na șterea și durerile asociate acesteia reprezint ă, în
viziunea biblic ă, preluată și accentuat ă în perioada medieval ă,
pedeapsa pentru p ăcatul originar comis de Eva, pe care toate
femeile trebuie s ă o suporte”103.

În secolul al XVIII-lea, cu m „întregul discurs medical și
științific al vremii insist ă asupra specificit ății anatomice și
fiziologice feminine”, altfel spus, cum femeia e definit ă prin
însuși sexul ei, începe s ă se pledeze direct pentru ca ea s ă-și
asume destinul: acela de a avea copii și de a-i al ăpta – în cele
mai bune condi ții posibile, îns ă, spre deosebire de epocile
anterioare. Un accent relativ nou este adus abia de filosofia
Luminilor, în sensul c ă se acord ă o atenție deosebit ă rodului
maternității, copilului de care depinde viitorul societ ății. În
acest context, „Dragostea matern ă este valoarea psihologic ă
fundamental ă a noii societ ăți, iar compasiunea matern ă repre-
zintă, pe plan social, cel mai potrivit mod de a acorda ajutor și
sprijin oamenilor s ărmani”104.
Cu toate c ă în secolul al XIX-lea maternitatea a început
să fie adus ă drept argument forte în favoarea drepturilor
politice ale femeilor, optica general ă asupra maternit ății nu s-a
schimbat radical. Nici m ăcar factori importan ți precum con-
trolul și medicalizarea reproducerii, apari ția feminismului ca
mișcare social ă, politică, dar și cultural ă ș.a.m.d. nu au putut
determina excluderea perspectivei tradi ționale asupra mater-
nității din retorica ecleziastic ă și politicile pronataliste105.
Abia secolul XX și mai ales începutul secolului XXI par a

103 Ibidem , p. 33.
104 Ibidem , p. 39
105 Pentru întreaga evolu ție a relației dintre feminitate și materni-
tate, se poate consulta și Gisela Bock, Femeia în istoria Europei. Din Evul
Mediu pân ă în zilele noastre, traducere de Mariana Cristina B ărbulescu,
Editura Polirom, Ia și, 2002.

Corpuri, exiluri, terapii
71 promite o schimbare cu adev ărat radical ă a percep ției acestei
experien țe, dar și a ecourilor sale în arte. Voga unor curente
de gândire și a unor formule artistice, muta țiile extraordinare
de ordin socio-politic, mentalit ar, psihologic sau religios au
contribuit decisiv, se știe, la transformarea condi ției feminit ății
și implicit la asumarea cu totul diferit ă a rolurilor ei în familie,
societate, dar și în arte. Dezvoltarea feminismului în valuri
succesive, altfel spus, a feminisme lor, a produs, la fel, schim-
bări notabile în materie de reprezentare a leg ăturii dintre
feminitate și maternitate106. Dilema etern ă – femeia ca produ-
cătoare sau reproduc ătoare – continu ă totuși să agite spiritele
conștiente în privin ța imensului poten țial manipulator al pro-
blemei în absolut orice sistem politic. Dup ă cum observ ă Susan
Gal și Gail Kligman, în special în discursurile na ționaliste
„femeile sunt considerate ca avân d un fel special de îndatorire
patriotică și ca aflându-se în alte rela ții cu spa țiul și timpul
decât bărbații. (…) Adesea, femeile sunt identificate cu valo-
rile spirituale și se înțelege că ele sunt p ăstrătoare ale trecutu-
lui, în fapt înc ărcat de tradi ție. Maternitatea este adesea
văzută ca forma primordial ă a activit ății politice feminine,
îndatorirea patriotic ă majoră a femeilor”107.
În gene
ral însă, atât în lumea occidental ă, cât și în Estul
postsocialist al Europei, din func ție primordial ă, dimensiune
obligatorie sau herb identitar, maternitatea a început s ă fie
106 Variațiile de percep ție a acestei rela ții merită menț ionate: dac ă
primul val feminist a disociat clar între feminitate și maternitate (mai
multe teorii susț inând că dragostea matern ă nu este obligatorie sau
definitorie pentru o femeie ), cel de-l doilea val a v ăzut în maternitate
condiția primordial ă de împlinire a femeii, a șa încât a transformat-o
în chiar centrul teoretic feminist. În fine, cel de-al treilea val radica-
lizează disocierea ini țială, desacralizând maternit atea prin invocarea
efectelor ei negative asupra femeii (V. Adriana Teodorescu, op. cit. ,
pp. 18-19).
107 Susan Gal, Gail Kligman, Politicile de gen în perioada postsocia-
listă. Un eseu istoric comparativ , traducere de Delia Ră zdolescu,
Editura Polirom, Ia și, 2003, pp. 49-50.

Emanuela Ilie
72 perceput ă ca opțiune existen țială, asumată, firește, individual
și „tradus ă” perceptiv, comportamental ori lingvistic, în cele
mai diverse forme. De unde și variația extraordinară a
formulelor artistice în care ea a fost materializat ă. Nu s-a mai
putut practic vorbi despre un discurs, ci despre discursuri ale
maternității, după cum nu obosesc s ă afirme autoarele unor
studii genizate din ultimele dou ă-trei decenii.
Cu toate acestea, nici m ăcar unele dintre ele nu rezist ă
ispitei generaliz ării sau m ăcar a contragerii acestor discursuri
variate în formule care s ă acopere întreaga palet ă de trăiri,
percepții, sentimente, afecte etc. ale viitoarelor mame. Din
această perspectiv ă, deschiderea capitolului „Strania scriitur ă
a maternit ății” din cartea Amour maternel ou sublimation des
femmes. Des écrivaines interrogent altérité, maternité et création
(Dragoste matern ă sau sublimarea femeilor. Scriitoarele interogheaz ă
alteritatea, maternitatea si crea ția), de Corinne Cammaréri, mi se
pare emblematic ă. Deș i amintește, aluziv, și câteva constante
ale teoriilor feministe de vector lingvistic, cercet ătoarea începe
în maniera uzual ă, printr-un abrupt laudatio al maternit ății și
scriiturii ei:
„Purtătoare de stranietate, frumuse țe, inconceptibil, sublim,
teroare și oroare, maternitatea și scriitura ei, prin mamele scri-
itoare, sunt experien țe senzoriale care se apropie de tropis-
mele fazei prelingvistice. Dar lucrurile „c ărnii” se impun și
câteodată sugerează refuzul. Nă scând, femeile scriitoare sunt
tentate să dea un nou contur acestui corp”108.
Chia
r și pentru cine nu și-a putut asuma, din varii
motive, această experien ță109, este cât se poate de clar c ă nu se
108 Corinne Cammaréri , Amour maternel ou sublimation des femmes.
Des écrivaines interrogent altérité, maternité et création, Eres, 2012, p.
208 [trad. mea, E.I.).
109 E interesant de v ăzut motivul pentru care unele reprezentante
ale feminismului filosofic, care delimitează maternitatea ca institu ție de
maternitatea ca experien ță, o consider ă esențială pe aceasta din urm ă:
„Trebuie s ă atingem unitatea și rezonan ța fizicalit ății noastre,

Corpuri, exiluri, terapii
73 poate vorbi doar despre acest corp . Mai întâi, pentru c ă, în
timpul sarcinii – pe care tinde s ă o perceap ă drept cea mai
intensă experien ță a vieții feminine110 –, viitoarea mam ă are
adesea senza ția unei transform ări radicale a propriului trup,
devenit din ce în ce mai vizibil o form ă de alteritate. Ideea de
înstrăinare a corpului gravid este sus ținută în unele situa ții și
de percep ția celorlal ți sau de dorin ța lor incon știentă de a-i
încălca intimitatea. Iat ă ce observ ă, pe bun ă dreptate, socio-
logul Laura Grünberg într-un eseu de vector totu și confesiv:

„Din perspectiva sociologie i corpului, maternitatea, na șterea,
corpul postnatal sunt teme importante. Din perspectiv ă femi-
nistă, sunt multe aspecte genizate ale acestei experien țe pe
care, fizic, doar femeia o tr ăiește. Experien ța femeii gravide cu
corpul ei este cu totul special ă, lucru pe care orice gravid ă îl
simte dincolo de teorie. În contextul gravidit ății, corpul este
u n c o r p a l t ău și nu doar al t ău. Este un corp care, pentru
nouă luni, este destinat și altora. Maternitatea, considerat ă de
unii teoreticieni drept «generozitate corporal ă», este o stare
unică pentru femei. Dou ă corpuri coexist ă, comunic ă, inter-
relaționează într-un mod cu total specia l. Acel trafic de celule
între fetus și mamă, în ambele direc ții (se pare c ă celulele
fetale continu ă să circule în corpul mamei și după naștere!),
acea comuniune corporal ă din perioada sarcinii este, la nive-
lul trăirii acestei experien țe, ceva miraculos care nu va putea fi
niciodată explicat în am ănuntele sale. Este ceva care poate fi
doar trăit. Corpul gravid este, pe de alt ă parte, un corp al t ău,

legătura noastr ă cu ordinea natural ă, cu fundamentul corporal al
inteligen ței noastre” (Adrienne Rich, apud Mihaela Miroiu, Gândul
umbrei. Abord ări feministe în filozofie, ediția a II-a rev ăzută, Editura
Polirom, Ia și, 2020, p. 135).
110 „(…) în cazul femeii, sunt prezente concomitent atât via ța, cât
și reproducerea ei, pentru c ă și una și cealaltă își lasă amprenta
asupra corpului femeii mai mult decât asupra celui al b ărbatului și
pentru că ele ating for ța lor cea mai mare în timpul sarcinii. Femeile
pe care le-am intervievat au invocat sarcina (mai mult decât na șterea
sau maternitatea) ca pe experien ța cea mai intens ă a vieții lor de
femeie”, recunoa ște Alain Touraine în op. cit., p. 80.

Emanuela Ilie
74 dar nu doar al t ău, în sensul c ă este un corp public. Este v ăzut,
analizat, admirat, comentat, pip ăit. Atins”111.
Ap
oi, pentru că , imediat după naștere, femeia devenit ă
mamă se află în fața a două corpuri, dou ă corpuri cu totul noi,
deopotriv ă imediat recognoscibile și de neidentificat, cu totul
diferite și totuși asemănătoare, suferinde și extatice, traumati-
zate și aureolate etc. etc. Pe de o parte, corpul lui (sau al ei), al
copilului abia n ăscut, carne din carnea ei, în sfârș it materia-
lizat(ă) ca cea mai apropiat ă alteritate umană . Pe de altă parte,
corpul propriu, al mamei aproape sfâ șiate, aproape sfâr șite de
durerile fizice – ne aducem amin te cu toate, aproape de limita
insuportabilului –, ș i totuși transfigurate de o fericire f ără
egal. Indiferent cum arată , de cele mai multe ori primul
devine, pe dat ă, loc al splendorii ș i sursă de nesfâr șită uimire,
vecină cu grația post-epifanică . Cel de-al doilea, dimpotriv ă,
se transform ă, imediat dup ă expulzare (ca să păstrăm term ino-
logia medical ă uzuală), în emblem ă a urâtului (cu varianta,
comună, a oribilului) și uneori surs ă de dezgust. Cum am mai
spus, dou ă forme de alteritate radical ă, atât de str ăine și totuș i
atât de cunoscute, pe care, în spa țiul românesc cel pu țin, abia
literatura și celelalte forme de limbaj artistic din ultimele dou ă
decenii le-au putut de-tabuiza și chiar urm ări îndeaproape.
În sfârșit, cea de-a treia formă de alteritate corporal ă pe
care o experimenteaz ă femeia scriitoare prin/ odat ă cu
(pre)maternitatea prive ște noul tip de text pe care îl poate
produce dup ă ce a traversat experien ța gravidit ății și a nașterii.
Nu e vorba atât de un tip de text înc ărcat sau îndatorat tematic
acestor praguri de feminitate112, cât de un text cu totul nou,
111 Laura Grünberg, în „1989. 46 de buc ăți de gresie gri cu inserț ii
albe”, inclus în Nașterea. Istorii tr ăite, volum coordonat de Mihaela
Miroiu ș i Otilia Dragomir, Editura Polirom, Ia și, 2010, pp. 169-170.
112 Deși, cu mult umor, mama scriitoare poate recunoa ște, la
rigoare, faptul c ă în special în primii ani de viață ai copilului ei nu
scrie decât texte hibride, înc ărcate de toate semnele (ori simptomele)
noii stări de fapt: „ Și scrisul s-a amestecat în to ți acești ani cu mân-
carea, cu aburii buc ătăriei, cu biberoanele r ăsfierte, cu tentativele de

Corpuri, exiluri, terapii
75 căci autentic revelator în sens somatografic . Despre aceast ă
formă de pact somatografic resimțită deopotriv ă ca întoarcere
într-un acas ă corporal, dar ș i ca epifanie a unui corp-cu-totul-
altul scrie spre exemplu Svetlana Cârstean într-un eseu
confesiv numit A scrie. A na ște, Tudor :
„Texte mon corps . Așa e, cum spune Hélène Cixous în Râsul
Meduzei , care vede în scris o întoarcere a fiec ărei femei la corpul
ei originar, acela care e altceva decât un „continent negru”
bun de explorat. A șa e, de fiecare dată când scriu m ă întorc în
corp, în corpul cel mai intim, fa miliar, în cel în care stau cel
mai bine, devin propriul meu con ținător doar pentru c ă
reușesc să produc un text cu toate organele lui la locul lor.
Punând organele textului la locul lor le pun și pe-ale mele,
cele vii, la locul lor. Îmi recap ăt scriind toate independen țele
posibile, cred din nou în libert ățile mele cele mai profunde, ies
din derut ă, inclusiv din cea a corpului de zi cu zi. Dar asta
după mult chin ș i pentru o clip ă doar. Niciodată însă această
senzație de a reveni în propriul corp nu a fost mai puternic ă,
mai complet ă, mai fericit ă, dar și mai acut nostalgic ă precum
în momentul în care l-am n ăscut pe Tudor. Na șterea lui nu
numai că mi-a dă ruit mie îns ămi un nou corp, dar mi-a pus în
brațe și un alt corp, complet diferit. Al lui. Și mai departe am
chec și cozonaci, cu rufele întinse pe sârm ă pe categorii, cu vaccinu-
rile, cu gustul de Panadol roz, cu șosețelele cu o țet, cu textura piure-
urilor și cu mirosul de șnițel proasp ăt, apoi cu gustul n ăutului și al
brânzei mozzarella în exces atunci când a devenit vegetarian, cu
surprizele din Kinder și cu piesele de Lego, în care î ți julești degetele
de la picioare când mergi prin cas ă, cu tot ce-i place și ce nu-i place,
cu urșii de pluș pe care i-a pierdut și reinventat pe rând, cu ș edințele
cu părinții, cu temele, cu orele de chiul, cu primele bongosuri, cu
primul mesaj de la el pe messenger, cu amintirea zilei în care nu am
vrut să mă urc în avion pe Charles de Gaulle și el m-a ținut în bra țe,
dar și cu cea a zilei în care, pe la vreo 5 ani, într-un loc de joac ă din
Berceniul îndep ărtat, supărat pentru c ă eu voiam s ă ne întoarcem în
casă, mi-a spus plin de furie: «Depind de tine, depind de tine!». Cu
toate astea s-a amestecat scrisul meu și cu multe altele înc ă. Ce bine c ă
lista de mai sus e una dintre acele liste nesfâr șite” (Svetlana Cârstean,
„A scrie. A na ște. Tudor, în Povești cu scriitoare și cop ii ”, ed. cit., p. 24).

Emanuela Ilie
76 încercat s ă hrănesc acest corp cum m-am priceput, cu propriul
meu lapte, alb ca orice lapte, asta mi s-a p ărut mai simplu
decât să fac orice sup ă de mai târziu”113.

Pentru nu pu ține dintre scriitoarele care au abordat
explicit tema rela ției dintre corp, crea ție și maternitate, a șa
cum este ea tr ăită în spațiul românesc, a scrie onest despre
toate aceste ipostaze ale alterit ății corporale înseamn ă încă a te
situa în pofida unei întregi tradi ții culturale care fie a ignorat
timp de secole posibilitatea ca femeile s ă devină artiste, fie nu
a acordat drepturi depline scriitoarelor gravide ori abia deve- nite mame. „Atunci când scriitorii b ărbați scriau la ma șina de
scris, femeile scriitoare gravide nu scriau. Sau nu existau. Sau
nu se preocupa nimeni s ă le construiasc ă artefacte care s ă le
ajute în acest scop”, observ ă pe bună dreptate Lumini ța Marcu,
privind trecutul
114. Iar prezentul, ne recunoa ște Ștefania
Mihalache, este înc ă îndatorat acestor realit ăți întristătoare, ale
căror urme sunt decelabile inclusiv în discursurile elitelor:

„Nu scriu literatur ă, dar sunt la doctorat, spre sfâr șitul anului I,
sfârșit cu eseuri și lucrări care trebuie scrise. Coordonatorul
meu este un intelectual sobr u, rasat, celebru, care și-a dat opera
și obolul culturii române. Din partea asta simt pentru prima
dată discursul cizelat de secole de exerci țiu social (patriarhal),
conform c ăruia o femeie nu poate fi și mamă, și altceva. Dar nu
orice fel de altceva, ci ceva înalt. Cum ar fi scriitoare de cultur ă
înaltă. Cercetătoare de cultur ă înaltă. Pentru c ă, nu-i așa, Opera
cere să i te dedici total, zi și noapte. Opera, Cercetarea e un
monstru cu gura larg deschis ă, care așteaptă să-i arunci în ăun-
tru familia, bucuria ta de zi cu zi. Pentru c ă cercetarea adev ă-
rată te vrea nefericit ă, te vrea frustrat ă și suferind ă ca să-ți dea,
cu zgârcenie, câteva rezultate, desigur, inegalabile”115.

113 Svetlana Cârstean, „A scrie. A na ște. Tudor”, în Povești cu scrii-
toare și copii , ed. cit., pp. 25-26.
114 Luminița Marcu, „Fructul”, în Povești cu scriitoare și copii , ed.
cit., p. 64.
115 Ștefania Mihalache, „Pachetelul auriu”, în Povești cu scriitoare și
copii, ed. cit., p. 106.

Corpuri, exiluri, terapii
77 N u p u t e m n e g a f a p t u l c ă România r ămâne înc ă o țară
cât se poate de conservatoare, în care valorile tradi ționale
ocupă un rol esen țial în retorica Bisericii Ortodoxe Române,
dar și în aceea a partidelor politice majoritare. La fel ca acestea
din urmă , alți factori deciden ți, și anume discursurile mass-
mediatice, „determin ă o stereotipizare accentuată – în raport
cu alte țări, în care modernitatea târzie s-a instaurat mai adânc
și în care reprezentarea femeilor în structurile de putere este
mai ridicat ă – a maternit ății: datorie, necesitate, împlinire,
responsabilitate, sacrificiu, legitimare social ă etc”116. Indiferent
de volumul și maniera de expresie, cea mai mare parte a ini-
țiativelor colective ce se opun, într-o form ă sau alta, perspec-
tivei tradi ționale asupra maternit ății sunt inevitabil asociate
cu excentricitatea sau alteritatea (religioas ă, sexuală ș.a.m.d.)
rea, chiar demonizat ă. În contrapartid ă, orice manifestare
publică a unei comunit ăți ce îș i asumă decis orientarea mino-
ritară ( B u c h a r e s t P r i d e , M a r șul Diversit ății etc.) stârne ște
imediat reac ții ritoase, concentrate în forma unor sloganuri
mizând pe demonizarea implicit ă a „dușmanilor” familiei
naturale, întemeiate pe c ăsătoria dintre un b ărbat și o femeie (de la
„Uniți salvăm familia” sau „Legea divin ă, familia creș tină”
până la „Femeile merit ă mai mult decât avortul” ori „Unic din
prima secund ă”)117.
Din moment ce, în acest context socio-politic și, mai larg,
cultural, încerc ările de contes tare a maternit ății ca obliga ție,
imperativ sau responsabilitate a oric ărei femei sunt timide,
tabuizarea despre care vorbeam e înc ă funcțională. După cum
am văzut în capitolul anterior, avortul este foarte rar trans-
format în nucleu tematic prioritar al crea ției literare sau de
graniță. Și textele articulate pe tiparul întâlnirii – percepute,
116 Adriana Teodorescu, Maternitatea în spa țiul românesc. Mecanisme
și reprezent ări socio-culturale , Institutul European, Ia și, 2017, p. 24.
117 https://doxologia.ro/arhiepisco pia-iasilor/foto-marsul-pentru-
viata-iasi-2019 Sau: https://adevarul.ro/news/eveniment/marsul-
normalitatii-bucuresti-sute-oameni-scandeaza-uniti-salvam-familia-1_5d0e0109892c0bb0c6a98b3c/index.h tml, consultate ultima dat ă pe
4.08.2019.

Emanuela Ilie
78 nu o dat ă, drept șoc identitar – și al aclimatiz ării cu aceste
concentrate corporale de alteritate sunt atât de pu ține (și atât
de puțin cunoscute!), încât, într-adev ăr, în acest sens se poate
vorbi încă despre o tă cere semnificativ ă, deși inexplicabil ă, în
spațiul public. Corpul-care-na ște, ca motiv identitar fundamen-
tal, mai mult, tratat distinct sau chiar transformat în centrul
nuclear al scriiturii, este în general aproape absent:
„Se scriu tomuri întregi despre marea istorie a r ăzboaielor și a
revoluț iilor, ni se analizeaz ă totul, de la ADN la viteza semna-
lului electric între neuroni, la câmpurile electromagnetice pe
care le emitem. Se scriu volume despre Europa, despre tradi ții
apuse sau tradi ții care se nasc. Dar se tace înc ă despre experi-
ența primordial ă a fiecăruia dintre noi, na șterea. Maternitatea,
în sens substan țial, și mai ales debutul acesteia sunt înc ă
absente în spa țiul și în discursul nostru public. Acest subiect a
rămas mai mult sau mai pu țin tabu, expediat de cele mai
multe ori în sfera discursului medical sau situat în spa țiul
sacrului pur prin contemplarea sau închinarea la icoanele cu
Maica Domnului și Pruncul. Na șterea însă nu este numai un
eveniment medical sau un atribut al adora ției divine. Este
experiența originar ă a fiecăruia”118.
Sigur,
nu mă refer aici la spa țiul spectral, suprasaturat,
și din aceast ă perspectiv ă, de o avalan șă uluitoare de infor-
mații de toat ă mâna (ca densitate ideatic ă și stilistică, desigur)
pe marginea gravidit ății și a nașterii în spitalele române ști, fie
ele private ori de stat. În general, relatarea, succint ă sau
extinsă , a celor dou ă experien țe este înso țită de o topic ă halu-
cinantă, a cărei diversitate ilustreaz ă perfect seria de tabuuri
ce înconjoar ă încă reprezentarea acestor veritabile probe de
anduranță feminin ă în spațiul românesc. Doar în treac ăt fie
118 Citatul este extras din „Cuvântu l înainte” la volumul colectiv
Nașterea. Istorii tr ăite, ed. cit., p. 10. Semnatarele acestuia, coordona-
toarele Mihaela Miroiu ș i Otilia Dragomir, sunt dou ă dintre cele mai
cunoscute specialiste în studiile de gen și analiza discursului de la
noi.

Corpuri, exiluri, terapii
79 spus, cine e interesat de avatarurile lor poate consulta exce-
lentul studiu al Ad rianei Teodorescu, Maternitatea în spa țiul
românesc. Mecanisme și reprezent ări socio-culturale (Institutul
European, Ia și, 2017), în care se arat ă explicit c ă:

„există numeroase reprezent ări ale maternit ății care sunt
aduse în planul vizibilit ății sociale și al asum ării personale
prin mecanisme și logici contradictorii, în func ție de viziunile
asupra lumii care le determin ă, viziuni aflate de multe ori în
competiție și conflictualitate, care nu fac decât s ă pună presi-
une pe acceptarea de sine a femeii, influen țând negativ
modurile de gestionare a diverselor sale roluri sociale”119.

În special în capitolul Maternitatea internautic ă. Diversi-
tate, stereotipizare, structur ă, cercetătoarea analizeaz ă, cu lucidi-
tatea obligatorie unui asemenea demers, textele și imaginile
ilustrând maternitatea dintr-o serie de sub-spa ții virtuale în
fond reprezentative (precum, spre exemplu, paginile de pe
rețeaua de socializare Facebook ale unor diferite comunit ăți ce
se adreseaz ă fie femeilor pe cale s ă devină mame, fie mamelor
sau chiar copiilor). Cercet ătoarea are dreptate constatând c ă
mediul internautic este „inseparabil de via ța socială și nu ar
trebui tratat nici ca o periferie s ăracă în semnifica ții, nici ca o
excrescen ță prea nou ă și prea exotic ă pentru a fi luat ă în
considerare, ci, mai curând, ca o eprubet ă în care nu numai c ă
se sintetizeaz ă reprezent ări și informa ți i d e j a e x i s t e n t e , c i s e
re-pun în circula ție cu și mai mult ă forță”120.
Dar să revin la spa țiul așa-zicând offline subsumat într-o
formă sau alta literarului. În ultimul deceniu, au fost editate
câteva volume colective, în ca re femei recunoscute ca având
succes în spa țiul public – actri țe, cântărețe, personalit ăți din
lumea sportiv ă sau economic ă și în special scriitoare – au fost
invitate s ă participe la diferite anchete pe tema femininului/
feminității, dar și a maternit ății ca dimensiune modelatoare,

119 Adriana Teodorescu, Maternitatea în spa țiul românesc. Mecanisme
și reprezent ări socio-culturale , Institutul European, Ia și, 2017, p. 28.
120 Ibidem , p. 38.

Emanuela Ilie
80 implicit din perspectiva construc ției unei identit ăți, fie ea de
gen, social ă, artistică ș.a.m.d.: Cele patru dimensiuni ale femini-
tății româneș ti (coord. Monica Tatoiu, Editura Neverland, 2010),
Divanul scriitoarei (coord. Mihaela Ursa, Editura Limes, Cluj-
Napoca, 2010), Povești cu scriitoare și copii (coord. Alina
Purcaru, Editura Polirom, Iaș i, 2014). Cum bine s-a observat,
ele „se dovedesc conforme modelu lui socio-cultural al mater-
nității care gratifică din plin femeia, dar c ăreia nici o reprezen-
tantă a sexului slab nu i se poate sustrage pe de-a-ntregul, care
zace, înn ăscut, în trupul s ău.”121 Gratifica ția are, bineîn țeles,
un pandant pe care în special mamele scriitoare îl recunosc.
Variațiunile cele mai oneste pe tema rela ției complicate dintre
scris si maternitate con țin, spre exemplu, detalii ata șante
despre teribila experien ță a spitaliz ării122 (Simona Popescu),
despre emo țiile amestecate și corvezile domestice resim țite
uneori ca pl ăceri ritualice123 (Miruna Runcan), despre co șmarul
121 Adriana Teodorescu, op. cit. , p. 27.
122 „Spitalul mi s-a p ărut, din toate punctele de vedere, Infernul
pe pământ, cu Cerberi țele alea feminine care st ăteau cu gura
deschisă non-stop, înfometate dup ă bani. Cinice, tehnice, fă ră niciun
strop de generozitate uman ă. Cred că am făcut un fel de depresie în
săptămâna aia, de la atmosfera din spital, de la grotesc. (…) Ar fi
multe de povestit din spital: de spre impersonalizare, despre șterge-
rea identit ății, despre cum e s ă fii doar carcas ă. Nu m-am plâns
niciodată doctorului meu, care n-avea nicio treab ă cu bolgiile de la
etajul inferior. Pot s ă spun doar c ă, în ultima zi de spital, am aflat c ă
era acolo și o psiholoagă . Tare bine mi-ar fi prins s ă fi știut de la bun
început, s ă fi venit m ăcar o singur ă dată la mine. I-am spus, înainte
să ies din spital, că , dacă nu mai vreau s ă am încă un copil, asta e
sigur din cauza lor, a micului Infern, ceea ce speram s-o pun ă pe
gânduri” (Simona Popescu, „O altă viață”, în Pove ști cu scriitoare și
copii, ed. cit., p. 153).
123 „Îmi aduc aminte de corvoada transformat ă în plăcere rituală
de a fierbe scutece într-un cazan de zinc, peste care turnam s ăpun de
casă dat pe r ăzătoare, să pun adus de o prieten ă a mamei de la țară:
orice detergent îi irita Irinei pielea, aș a că invenția cu str ăvechiul
săpun de cas ă s-a extins și la ceilal ți doi copii ai mei. Azi i-am zice
«soluț ia eco» sui-generis. Îmi aduc aminte de plă cerea tacticoasă de a

Corpuri, exiluri, terapii
81 nocturn, accidental sau repetitiv, al na șterii traumatizante nu
de copii, ci de organe feminine, greu de r ăsucit în form ă de
cuvinte (Ioana Morpurgo), în fine, despre senza ția captivit ății
tinerei mame în Închisoarea tapetat ă cu pamper și124 (Georgiana
Sârbu).
În mod evident, niciuna di ntre semnatarele textelor
cuprinse în opurile de mai sus nu se îndoie ște de faptul c ă
maternitatea este o realitate împlinitoare, continu ă și com-
plexă125, ce implic ă o serie întreag ă de schimb ări provocatoare
în existen ța femeii, și în special a femeii realizate social ori
artistic. Și nici de faptul c ă maternitatea implic ă, între altele,
dificultatea împ ăcării unor tensiuni, a șteptări sau chiar exi-
gențe suplimentare, impuse cu osebire mamelor scriitoare. În
rezumat, iat ă-le exprimate într-un text memorabil scris de
Ștefania Mihalache și intitulat, metonimic, Pachețelul auriu :
„Odată cu maternitatea nu începe numai o alt ă viață organică,
fiziologic ă, emoțională, ci și o altă situare socio-culturală .
Aceasta apare ca un fel de pachet cu care se trezesc în bra țe în
special femeile de carier ă, sau artiste, sau scriitoare, sau
călca acelea și scutece (lucru, de altfel, perfect inutil), în vreme ce
ascultam teatru radiofonic sau vedeam vreun film dintre pu ținele de
la televiziunea român ă ori de la cea bulg ărească” (Miruna Runcan,
„Maternitate: identit ăți ficționale”, în Povești cu scriitoare ș i copii, ed.
cit., p. 196).
124 „Uneori m ă simt ca într-o închisoare tapetat ă cu pamperș i
(observați, vă rog, prezentul verbului). Și când apuc s ă evadez, nu
reușesc să mă duc prea departe. Sunt ca un câine care sare s ă muște,
își ia avânt și se înalță, dar uit ă de lanțul care aproape îl decapiteaz ă
în zborul lui spre libertate. Asta tr ăiesc (nu de multe ori, dar cam
des, vorba unui clasic) de când s-a instaurat maternitatea. Scrisul
nu-și prea găsește loc în povestea asta” (Georgiana Sârbu, „Închi-
soarea tapetat ă cu pamperș i”, în Pove ști cu scriitoare și copii, ed. cit.,
p.307).
125 Când nu e declarat ă de-a dreptul singura experien ță aptă a da
sens întregii existen țe sau a
o sustrage morț ii: „Știu bine c ă fără copii
ar fi crescut din mine flori și buruieni de mult” (Ana Dragu, „Copii”,
în Povești cu scriitoare și copii , p. 37).

Emanuela Ilie
82 intelectuale, într-un cuvânt, femeile care au o existen ță
profesional ă pronunțată. Este vorba despre o încadrare de tip
„și-și”. La asta trebuie s ă răspunzi: cum o s ă reușești să te
încadrezi ca s ă fii și mamă, și ceea ce erai înainte? Ca „mam ă-
și-altceva”, trebuie s ă învingi o dihotomie puternic ă, să te
strecori, lax ă, dar și rezistent ă, printr-un set de opozi ții ca
niște furci caudine. Aceste furci sunt f ăcute din metalul tare al
multor epoci patriarhale, c ălite în discursuri academice, în
curente filosofice și de gândire succesive, pe deasupra având
girul și înrădăcinarea vie ții practice. Chiar dac ă nu mai tr ăim,
cel puțin la nivel discursiv, într-o societate patriarhal ă, chiar
dacă feminismul a izbândit în chip str ălucit, nu numai social
și politic, ci și ca modelator de numeroase con științe feminine,
tensiunea condi ției de mam ă-și-altceva persist ă. E trans-socie-
tală și trans-temporal ă. E acolo, în noi și pentru noi, ca un
cadou împachetat în hârtie str ălucitoare, care ne a șteaptă pe
masă când venim de la maternitate. L-am g ăsit și eu când am
intrat în cas ă cu Eric, dar am amânat s ă-l deschid, pentru c ă
bănuiam ce con ține. Și am fost fericit ă ca fiul de împ ărat care
nu a intrat în Valea Plângerii, pân ă când, de fapt, pache țelul a
început, perfid, s ă se deschid ă singur-singurel și să emane
niște miasme suspecte”126.

Nici volumele colective preocupate s ă circumscrie rela ția
feminin-masculin nu ocolesc problema rolurilor impuse feme-
ilor de modelul social sau familial în care s-au n ăscut și
modelat. Nu pu ține dintre povestirile de carier ă-viață incluse în
volumul intitulat chiar Feminin-masculin (coord. Adina
Hurubean, Institutul European, Ia și, 2016) recunosc direct
inechitățile profesionale, (ne)justificate de reprezent ările în
privința rolurilor și a relațiilor de gen, fatalmente predetermi-
nate social. Deloc întâmpl ător, de altfel, titlul textului pe care îl
propune chiar coordonatoarea, Tranziții sociale și personale: de la
roluri de gen predeterminate la femeia subiect, sugereaz ă ideea de
raportare a propriei evolu ții la o întreag ă evoluție a feminit ății,
de la femeia-obiect la (bineîn țeles) femeia-subiect, teoretizat ă,

126 Ștefania Mihalache, Pachețelul auriu , în Povești cu scriitoare și
copii, coord. Alina Purcaru, Editura Polirom, Ia și, 2014, pp. 100-101.

Corpuri, exiluri, terapii
83 între alții, de Gilles Lipovetsky și Alain Touraine127. Și eseul său
compozit – preponderent confesiv, dar cu numeroase trimiteri
conceptuale – este organizat în jurul unei certitudini expuse cu
claritate:
„îndrăznesc să spun că am parcurs ș i am dep ășit, atât la
nivelul discursului, cât și al realit ății trăite, etapele incipiente
ale creș terii și „emancip ării” feminine, trecând de la pasivitate
și victimizare la sancț iune și revoltă, pentru a ajunge la stadiul
de (re)construc ție, redefinire în raport cu sine și cu celălalt gen
semnificativ”128.
Îmbinând m ărturia/ biografia și teoria, jalonându- și
adesea traiectul auctorial cu reperele, riguros teoretice ori
marcat subiective, considerate mai potrivite, ș i semnatarele
celorlalte texte ne propun subtile pledoarii cu miez tare,
autobiografic, pentru redefinirea și clarificarea identit ăților
individuale. Proces pe care îl raporteaz ă fie la propria naș tere
și nașterea de prunci ca experien ță modelatoare, care confer ă
omenescului (de genul feminin…) dimensiuni noi, autentice,
profund definitorii, fie la se ria absolut descurajatoare de
stereotipuri de gen, înc ă funcț ionale în societatea româneasc ă
post-revolu ționară129.
Alte câteva texte editate tot în ultimii doi-trei lu ștri –
Creștetul de ghea ță. Jurnal 1969-1971 (Editura Humanitas,
127 Gilles Lipovetsky, A treia femeie, traducere din limba francez ă
de Radu Sergiu Ruba și Manuela Vrabie, Editura Univers, Bucure ști,
2000, pp. 171-176, respectiv Alain Touraine, op. cit. , pp. 48-57.
128 Feminin – Masculin. Povestiri de carier ă – viață, coord. Alina
Hurubean, Institutul European, Ia și, 2016, p. 371.
129 V., spre exemplu, textele de graniță scrise de Maria Nicoleta
Turliuc ( Un exerci țiu subiectiv: reflec ții, amintiri și confesiuni din per-
spectiva genului ), Cristina Neam țu (Fata de duminic ă), Dana B ădulescu
(Reflecț ii în oglind ă), Diana Neaga ( De la patriarhat tradi țional la femi-
nism – despre tr ăirea diferen țelor de gen și construc ția identității), Cristina
Rădoi (O feti ță în palton verde… în că utarea drept ății) sau Elena
Velescu ( Aspecte ale construc ției identit ății în formare din perspectiva
studiilor de gen ) – în ibidem.

Emanuela Ilie
84 București, 2008) de Constanț a Buzea, volumul colectiv Nașterea.
Istorii trăite (coord. Mihaela Miroiu și Otilia Dragomir, Editura
Polirom, Iaș i, 2010), pe care l-a ș privi, mutatis mutandis, ca pe
un corespondent românesc al opului Amour maternel ou
sublimation des femmes , apoi falsul roman al Ioanei Nicolaie
(Cerul din burt ă, Editura Polirom, Ia și, 2005, 2010) sau c ărțile
de versuri scrise de Elena M. Câmpan ( De la tu la el, Editura
Limes, Cluj, 2006), Ștefania Mihalache ( Sisteme de fixare și
prindere, Editura Nemira, Bucure ști, 2016), Elena Vlă dăreanu
(Non Stress Test, Editura Casa de Pariuri Literare, Bucure ști,
2016) și Diana Corcan (apgar 10130, Curtea Veche Publishing,
București, 2018) – ilustreaz ă cât se poate de elocvent varietatea
uluitoare a prelucr ării celor mai cunoscut e motive subsumate
nașterii, (pre)maternit ății și efectelor ei asupra eului (sau
eurilor?!) feminin(e). Vorbim, de sigur, despre opere cu totul
diferite ca stil/ trup al scriiturii. Nu trebuie s ă omitem nici
faptul că doar unele dintre autoarele lor sunt scriitoare în
adevăr a t u l s e n s a l t e r m e n u l u i (câteva dintre semnatarele
Istoriilor tr ăite sunt medici, profesoare, înv ățătoare, secretare
sau pur și simplu „cercet ătoare ale curiozit ăților vieții”131,
provocate prin urmare doar conjunctural să se manifeste
creator).
Oricum, respectând convenț iile specifice tipului de text
pe care decid ori sunt invitate s ă îl redacteze, unele scriitoare,
fie ele de voca ție ori de conjunctur ă, preferă să își idealizeze
experien ța și, odată cu ea, condi ția de mam ă – singura care
„înfemeieș te” cu adev ărat132. Altele, dimpotriv ă, nu își
130 O rețin în lista (inevitabil incomplet ă și capricioas ă) de mai sus
pentru culorile expresioniste pline de for ță ale reprezent ării propriei
nașteri, evidente în poemele din deschiderea și închiderea c ărții
(apgar 10 ș i apgar 10+ ).
131 A s t f e l s e r e c o m a n d ă, cel puțin, Ana Bulai, autoarea istoriei
trăite intitulate Eva (în Nașterea…, ed. cit., p. 22).
132 Vocabula îi apar ține Mariei Bucur, autoarea textului Peste
ocean, într-o p ădure, din acela și volum de Istorii tr ăite ale nașterii: „Nu
există substitut pentru experien ța trăită în privin ța asta ș i tot ceea ce
citim ca teorie sociologic ă, filosofic ă, antropologic ă, cultural ă etc.

Corpuri, exiluri, terapii
85 edulcorează defel experien țele, alegând s ă își rememoreze
inclusiv detaliile veriste, fie ele justificate exclusiv de natura
aparte a experien țialului rememorat ori poten țate de topogra-
fia – din p ăcate, (re)cuno scut sordid ă – a spitalelor române ști.
La un bra ț al eșichierului emo țional, desigur tradus stilistic,
înregistrăm un veritabil poem encomiastic (fie el și unul
narativizat) al maternit ății înnobilatoare, aproape beatificate.
La celă lalt, suntem invita ți, printr-o abil ă strategie auctorial ă,
să asistăm la redactarea unui proces verbal ori la inventarierea
aridă a recuzitei, lichidelor (corporale sau de uz medical) și
personajelor care sus țin, într-o form ă sau alta, experien ța
radical identitar ă.
Cum abordează aceste autoare problematica propriului
corp care se transform ă? Dar a corpului din corp? Cum percep
nașterea și întâlnirea cu cel ălalt? Și, desigur: cum arat ă scrii-
tura acestor experien țe? Iată doar câteva dintre interoga țiile la
care ne pot r ăspunde, în loc de orice reflec ție critică , unele
dintre textele lor reprezentative, pe care le-am grupat în
funcție d e cronologia experien țelor evocate:
a)
Debutul sarcinii. A șteptarea întrup ării și exercițiul
imag
inației creatoare:
este pur ș i simplu ap ă de ploaie. Sarcina m-a înfemeit pur și simplu.
Schimbă rile fiziologice ale corpului meu erau una. Dar experien ța de
a avea pe cineva care cre ște în pântecele t ău este altceva. Nu mi-am
simțit niciodat ă trupul, fiin ța atât de legată de viață, responsabilă ,
dar și vulnerabil ă, pentru c ă trăiam și prin/ pentru f ătul din trupul
meu. Am început să îmi înțeleg identitatea ca fiind fundamental și
nealterabil diferit ă de cea a oric ărui bărbat. Pe durata sarcinii ș i a
alăptării mi-a fost încontinuu mil ă de soțul meu, sau mai degrab ă
pentru el și orice alt viitor t ătic, pentru c ă știam că nu e posibil să
înțeleagă cu adev ărat ce înseamn ă dragostea care m ă pătrundea
peste tot, cât ș i senzațiile incredibil de fascinante ale f ătu lui din
burtă. Nici eu nu-mi putusem imagina în vreun fel aceast ă schim-
bare înainte. Știam cu siguran ță că nu conteaz ă cât se empatic eș ti,
trăirea este tr ăire.” ( Ibidem, pp. 175-176).

Emanuela Ilie
86 „Spre șapte săptămâni inima- ți bate de o sut ă cincizeci de ori
pe minut… Ai nas, ai gur ă, peste ochi, pleoape. Te-ndrep ți
spre un început pr ăfos de schelet. Ai un culcu ș aidoma unui
pumn izbind în mul țime. Ai fost să mânță de pară , ești boabă
de strugure. Corpul se alunge ște în răbdătoare vitez ă. Minut
de minut creierul cre ște cu o sut ă de mii de celule nervoase. În
miliardele na șterii vei fi aflat tot. Și-ncet, încet vei fi uitat.
Brațe și picioare din muguri, camere-n inim ă, schițe vagi de
plămâni. Ai reflexe, te mi ști, o apuci poticnit spre pere ții
călduți. Ești acolo, începi s ă fii dintre noi…” (Ioana Nicolaie,
Cerul din burt ă, ediția a II-a, Editura Polirom, Ia și, 2010)
b) Sa
rcina (I). Dubla percep ție a corpului celuilal t:
„În propriul pântec începea s ă se simtă din ce în ce mai mult un
locatar cu program ș i voință proprii. Dar copilul imagina ției
mele era cu totul altul decât cel vizualizat la ecografiile lunare.
Forța imaginaț iei mele dep ășea umbrele alb-negre de pe
ecranul ecografului, care îl tulb urau atât de mult pe Sergiu. M ă
uitam cu mare interes la ecran, dar rareori reu șeam să disting
ceva coerent. În afar ă de mâini și degete, un craniu care de
multe ori mi se p ărea cam stilizat, și o coloan ă vertebral ă curbă,
nu prelucram nimic din ceea ce vedeam. Copilul nostru era în
imaginația mea, nu pe acel ecran impersonal, era produsul
propriilor fantaz ări, nu prea avea de-a face cu forma ini țial
reptiloidă care creștea conform grafic elor, de la lun ă la lună, în
propria-mi burt ă.” (Otilia Dragomir, 2000. „Ș tiți că ați făcut un
macrozom?”, în Nașterea. Istorii tr ăite, ed. cit., pp. 230-231)
c) Sa
rcina (II). Cel ălalt ca invadator:
„Îl simțeam ca stare interioar ă, chiar dac ă nu îl percepeam.
Cotropise totul: sânii care cre șteau și pe care îi sim țeam grei,
cumva smul și pe dinăuntru, sub diafragmă creș tea ceva. Nu
mâncam singură , nu respiram și nu dormeam doar eu. Eram
«de a face». Eram doi, ca p ăpușile Matrio șca. De fapt, era ca și
când eram înveli șul lui. În capul meu era capul lui, în picioare,

Corpuri, exiluri, terapii
87 în trup, în coaste era el, cel ălalt-necel ălalt, alt eu. Copilul din
mine era în mine toat ă. Doar anatomic st ătea în burt ă.”
(Mihaela Miroiu, 1979. Andrei, copilul 33 , în Ibidem , p. 82)
d) Sa
rcina (III). Cel ălalt ca alteritate epuizant ă:
„Fătul se miș că, se rostogole ște dându-mi o dulce groaz ă. Stau
înzăpezită în mine, cu gleznele închegate, cu inima înfrigu-
rându-mi-se de izbucnirile temperamentale ale b ărbatului și
de măștile carnavale ști ale celorlalț i. Lumea se agit ă peste
puterile mele de a suporta, și se agită altfel decât mi-a ș dori.
Se distrează fiecare, poate mai mult decât ar avea omene ște
nevoie, vrând s ă demonstreze ceva. Iar el este inepuizabil
epuizant. Am semne c ă va obosi repede între mine și lumea
care îl interesează și, când va fi s ă aleagă, va prefera agita ția
lumii. Perechea noastr ă are un destin bizar.” (Constanț a Buzea,
Creștetul ghe țarului. Jurnal (1969-1971 , Editura Humanitas,
București, 2008, p. 11)
e) Sa
rcina (IV). Corpul care se (re)sc rie:
„A doua mea burt ă creș te mai repede decât prima, se defi-
nește curajoas ă, iese în lume împingând obraznic aerul c ălduț
și blând, vânticelul care m ătură străduțele insulei, iasomia ș i
lămâile. Nici acum nu m ă gândesc la scris. Am impresia c ă
deja cineva mult mai mare scrie cu mine, cu tot corpul meu, o
poveste mult mai puternic ă, de carne și sânge. O poveste al
cărei mister e închis chiar în mine și pe care îl tot pândesc ca
să-l aflu cumva înainte de termen.” ( Ștefania Mihalache, în
Povești cu scriitoare și copii , coord. Alina Purcaru, Editura
Polirom, Ia și, 2014, p. 108)
f) Sa
rcina (V). O boal ă ca un paradox perfect și frumos:
„Herr Doktor, probabil c ă, așa cum spui, sarcina nu e o boală .
Dar dă -mi voie s ă spun că e o treab ă al dracului de incomod ă

Emanuela Ilie
88 și că neplăcerea fizic ă pe care o creeaz ă în corpul unei femei
care obișnuia să trăiască într-o anumit ă armonie cu el, chiar
având momente de gra ție (o sear ă perfectă, haine care îmi
veneau bine, umbra fugar ă a siluetei mele într-o vitrin ă), nu
are nicio leg ătură cu dorin ța de a avea un copil cu b ărbatul
iubit. Desfid pe oricine pretinde c ă sarcina e o stare de fericire,
o stare de gr ație. O minci ună, un paradox perfect și frumos,
așa cum ne servesc bisericile de orice fel relativ la toate
lucrurile importante din aceast ă viață. Cred că sarcina e pre țul
pe care îl pl ătim pentru egoismul de a vrea un copi l unicat,
copilul care poate reie și din uniunea dintre o femeie și un
bărbat anume, preț u l p e n t r u l i p s a d e g e n e r o z i t a t e p e c a r e o
dovedim înc ăpățânându-ne s ă creă m un copil nou ș i nu
adoptând unul din milioanele de copii deja crea ți și care ar
avea nevoie de ni ște părinți. Da, cred c ă cei care adopt ă copii
sunt cei mai minuna ți oameni din lume. […] Orice se poate
împărți între un b ărbat și o femeie, Herr Doktor, oric e, mai
puțin asta, aici ștafeta nu mai funcț ionează. Iar faptul c ă știi că
doar tu, ca femeie, po ți duce la bun sfârș it această sarcină
poate fi un prilej de mândrie, de euforie pentru alte femei.
Pentru mine, care uitasem ce înseamn ă singurătatea de când
sunt împreun ă cu A., e un prilej de amintire a teribilei singu-
rătăți în care ne afl ăm în cușca acestui corp care, și așa fragil și
incontrolabil, are acum și responsabilitatea unei alte fiin țe. În
reamintirea acestei singur ătăți, sarcina seam ănă b i n e c u o
boală, Herr Doktor, doar c ă la capătul ei exist ă speranța nu
doar a îns ănătoșirii, ci ș i a unui dar mult mai important.”
(Luminița Marcu, „Fructul”, în Povești cu scriitoare și copii , ed.
cit., p. 70)
g) Sa
rcina (VI). O variant ă liricizat ă/ fragmente di n
bru
tăria umană:
„Să nu crezi c ă membranele cu care te înconjor sunt/ doar
sânge și carne,/ nu, ele sunt straturi fine de posibilități, lipite
ușor între ele,/ ca ni ște mici animale de ap ă/ care își freacă
blând una de alta pieile cu solzi/ proaspe ți și mici/ pân ă când
din ele încep s ă răsară/ incantaț iile pe săptămâni./ […]/ Să nu

Corpuri, exiluri, terapii
89 te temi de ele/ să dansezi dup ă muzica lor/ pân ă când aerul
din jurul t ău o să înceapă să crească/ și să devină/ un aluat
pus la dospit/ dar să n u t e o p r e ști, să începi s ă-l guști cu
încredere,/ s ă-l vălureș ti și să-l frămânți cu poftă și cu putere/
trebuie să faci în el goluri mici/ tunele sub țiri/ cât să-mi încap ă
înăuntru vocea.” ( Ștefania Mihalache, „Brut ăria uman ă”, în
Sisteme de fixare și prindere , ed. cit., pp. 9-10)
La rând
ul lor, discursurile ce rememoreaz ă nașterea, în
scrierile autobiografice sau poetic e, sunt de o mare varietate.
Dacă pentru marea majoritate a mamelor, odat ă cu trecerea
timpului, me moria fixeaz ă experien ța naș terii drept punctul
inițial/ moment zero al maternit ății ca înnobilare sau comple-
tare ontologic ă, ștergând detaliile perceptive asumate drept
traumatice, pentru mamele scriitoare propriul text, fie el lite-
rar ori de grani ță, pare că funcționează ca un debuș eu (cum
altfel decât favorabil?!) al tuturor tensiunilor și traumelor
biologice. O dovedesc, între altele, textele urmă toare:
a) Nașt
erea (I). Corpul celuilalt ca miracol întrupat :
„Și, Doamne, ce întâlnire cosmic ă și pământeană totodată
mi-a fost dat s ă am! Căci am intrat cu o inim ă înnebunit ă de
cea mai frumoas ă emoț ie a lumii. M-au aș ezat pe scaun și mi
l-au adus în ni șt e s c u t e c e a l b e î n c a r e , s c o t o c i n d , a m g ăsit o
mogâldea ță mică, vânătă, descuamat ă și cu păr negricel pe
față, un cimpanzeu mic ș i dulce, care nu sem ăna cu copiii pe
care îi mai vă zusem aproape nou-n ăscuți, și am gâ ndit în
sinea-mi: «Doamne, numai eu o s ă-l iubesc!…». Dar imediat
după ce l-am luat în bra țe, am sim țit că eram cu totul altci-
neva, mi-am sim țit abandonul meu în braț ele încă nedeschise,
lipite regulamentar, iar momentul cel mai în ălțător al
contopirii noastre, sânul atins de cea mai frumoas ă guriță din
lume, căutarea aceea disperat ă de foame și, în sfârșit, prinde-
rea și suptul acela cu nesa ț, în care percepi voluptatea fiec ărei
înghițituri… oare ce poate fi mai minunat??? Această senzație
mi-e vie ș i dragă, și unică în frumuse țea și în desăvârșirea ei.”

Emanuela Ilie
90 (Cornelia P ăsculie, „1987. Ziua zilelor mele”, în Nașterea. Istorii
trăite, ed. cit., pp. 135-136)
b) Nașterea
(II). „Feminitatea îngenuncheat ă” și abruti-
zarea corpului:
„Am născut la începutul lui 1989, prin opera ție de cezarian ă
făcută în ultimul moment, dup ă o noapte de chin ș i incertitu-
dine, într-un spital bucure ștean care se dezafecta din cauza
unui microb ce producea diaree grav ă la nou-n ăscuți. Docto-
rul Briceag (nume predestinat!), de și mă văzuse lună de lună,
nu și-a dat seama c ă am un copil de 4 kilograme și 350 de
grame și puțin lichid, ș ansele unei na șteri normale fiind, în
acest context, minimale. Tot ce mi s-a întâmplat în ziua de 23
martie 1989 mi-a demitizat aura creat ă și întreținută cultural
în jurul experien ței nașterii. Câteva ingrediente – unele
conjuncturale, iar altele general-umane – au f ăcut din aceast ă
experiență, poten țial cea mai frumoas ă din viața unei femei,
un coșmar pentru mine. Desigur, din perspectiva miracolului
de după, termenul pare nepotrivit. […] Nimic din ce îmi
închipuiam legat de acest moment unic, magic nu s-a
adeverit. Am avut acest ghinion. Via ța mea ș i cea a copilului
mi-au fost inutil puse în pericol, complica țiile care au urmat
m-au văduvit de experien țe maternale importante precum
alăptatul sau chiar ținerea copilului în braț e în primele zile de
viață. Calitatea serviciilor medicale a fost execrabil ă, corpul
meu s-a sim țit umilit ș i profund agresat, feminitatea îngenun-
cheată î n a c e a n o a p t e î n c a r e a r f i t r e b u i t s ă exalte, fiind
acoperită cu o mâzg ă groasă de indiferen ță și lașitate uman ă.”
(Laura Grünberg, „1989. 46 de buc ăți de gresie gri cu inser ții
albe”, în Ibidem , pp. 161-165)
c) Naște
rea (III). Dincolo de „r ăcnetele neomeneș ti”,
christomorfoza:
„Întinsă p e s p a t e , c u c o n v i n g e r e a c ă d e l a b r â u î n j o s e ști
însuși neantul, ți se leagă brațele în lateral în ni ște curele, ca

Corpuri, exiluri, terapii
91 într-o răstignire. […] Și le-am sim țit ca pe ni ște cărbuni acizi pe
pielea vie, arsur ă care m-a alarmat dar care a disp ărut instan-
taneu. […] disting un clipocit. Ca și când Dumnezeu e prezent
în plagă și își clătește mâinile în pântecul meu, ca într-un vas
viu. (…) Undeva, într-o aureol ă orbitoare, mai c ătre fereastr ă,
o femeie frumoas ă ca o zeitate, cu pă rul roșu, ab undent,
scoate ni ște răcnete neomeneș ti… Fă tul coboar ă spre lumin ă
încet, tenace, milimetru cu milim etru pe drumul acela îngust,
elastic, întins la maximum, dilataț ia amenin țând uneori s ă nu
funcționeze corect, să nu se deschid ă suficient fie din cauza
cedă rii nervilor mamei, fie în urma oboselii ei infinite. Calea
aceasta se poate face ș treang. Fă tul alunec ă în cele din urm ă
într-un ultim efort disperat. Mama le șină în expulzie ori
adoarme instantaneu. […] Primele scâncete agresive nu au
nimic omenesc. Parcă ar fi scrâ șnetul a dou ă pietre frec ate una
de alta ș i care seam ănă cu un sunet mineral, iritant. Și asis-
tenta declar ă că nașterea a decurs normal!" (Constan ța Buzea,
Creștetul ghețarului. Jurnal (1969-1971), ed. cit., pp. 38-40).
d) Naște
rea (IV). „Corpul desp ărțit” printr-un paravan
poetic:
„Tu, primul, s ă nu plângi/ când vei afla c ă/ m-au tăiat să te
scoată/ carnea mea/ avea atunci/ cea mai mare nevoie/ s ă fie
despărțită în două/ tânjea/ dup ă f i o r u l r e c e a l c u țitului/ și
mintea dup ă mâna caldă a anestezicului/ care s ă ia durerea.//
Eram sus foarte sus/ mintea îmi era ventilat ă cu nori de vat ă/
corpul îmi era desp ărți t d e u n p a r a v a n a l b d e p â n z ă/ să nu
plângi/ corpul meu avea nevoie s ă fie desp ărțit/ susul de jos/
inima de coapse/ s ă nu plângi/ ochii mei aveau nevoie s ă nu
mai vadă nimic/ în afar ă de stropii de sânge care umpleau
paravanul de pânz ă/ ca un mesaj al corpului de jos/ ca o
hartă/ care-ți desena ie șirea în lume/ s ă nu plângi/ când te-au
scos și mi te-au apropiat de fa ță/ învelit/ într-un prosop
albastru uzat/ ai umplut camera de lumin ă/ deci tu vei fi cel
care/ va turna p ământ peste mine/ mi-am spus/ e foarte bine
așa” (Ștefania Mihalache, „Paravan”, în Sisteme de fixare și
prindere, ed. cit., pp. 30-31)

Emanuela Ilie
92 e) Nașterea (V). Procesul verbal al traumei corporale:

„bagajul/ so țul/ taximetristul/ spitalul/ pixul/ scaunul/ rândul/
personalul medical/ furtunul/ anusul/ s ăpunul/ aparatul de ras/
salonul/ anestezistul/ obstreticianul/ ginecologul/ mamo șul/
NST-ul/ perfuzorul/ patul/ cear șaful/ tamponul/ pansamentul/
tifonul/ perineul/ degetul/ lichid ul/ sângele/ oxytonul/ calciul/
monitorul/ asistentul/ infirmieru l/ cotul/ colacul/ forcepsul/
vacuumul/ anestezicul/ acul/ firul/ halatul/ buzunarul/ bac și-
șul.” (Elena Vl ădăreanu, fragment din Non Stress Test , ed. cit.)

f) Lehuzia. Corpul feminin (înc ă) „necurat” și cutumele
de reprezentare:

„Depășesc un pic primele șase săptămâni. M ă ispitește, ca
experiență trăită, mai ales botezul copilului meu, la care am
luat parte cu urechea lipit ă de porțile închise mie ale bisericii
Popa Șapcă. Nu îmi f ăcusem moliftele de cur ățenie, deci nu
aveam puritatea și demnitatea s ă intru în biseric ă. Nașterea de
prunci, în mintea ciudat vechi-testamentar ă, neizbăvită de
mesajul Evangheliilor, a Sinodulu i Bisericii Ortodoxe, conti-
nuă să ne cread ă necurate tocmai fa ță cu cel mai izb ăvitor act:
nașterea de prunci. Pot s ă îmi explice de o mie de ori Tradi ția
ca izvor cutumiar. Nu am s ă înțeleg niciodat ă d e c e n u
schimbă asta. Niciodat ă. Poate fiindc ă niciunul dintre ei nu a
trăit nașterea de prunci. Nu a ținut în bra țe miracolul n ăscut
din el însu și.” (Mihaela Miroiu, „1979. Andrei, copilul 33”, în
Nașterea. Istorii tr ăite, ed. cit., p. 99)

Este evident c ă, dincolo de vectorul identitar inerent,
aceste secven țe emblematice, numai bune de a șezat într-o
„bibliotec ă/ librărie de texte feminine”, vorbesc de la sine și
despre mizele ascunse ale discursului maternit ății, ca form ă
particular ă de creativitate feminin ă. Sângerând prin cerneal ă (cf.
Susan Gubar) – dup ă ce au sângerat, abundent, și prin/
dincolo de propriul corp – , autoarele dau seam ă nu numai de

Corpuri, exiluri, terapii
93 o fază esențială a propriei de veniri biologice și psihologice133.
Di
rect sau indirect, ele vorbesc ș i despre evolu ția formelor de
reprezentare a na șterii, și despre muta țiile socio-cultural e
spectaculoas
e care au justificat aceast ă evoluție.
Oricum însă , cond
iția scriiturii în care sunt materializate
cele două experien țe specific feminine – graviditatea și naș te-
rea – rămâne una paradoxal ă. Indiferent dac ă sunt privite prin
lentila vag deformant ă a amintirii, filtrate poetic sau (ne)cen-
zurate narativ, sarcina și naș terea ca „istorii tr ăite”, apoi
corporalizate (sic !) textual mai p ăstrează urme din t ăcerile
simbolice și tabuurile sociale care le-au marcat de-a lungul
vremii. Vorbind, în acela și timp, despre transformarea, estetic
nepreț uită, a marginalului în însu și centrul artisticului. Dar și
despre fragilizarea – sau, la limit ă, chiar dispari ția – grani țelor
public/ privat într-o societate în care tabuizarea celor mai
intime experien țe promite s ă devină istorie.
133 Nu trebuie s ă uităm că „trupul feminin funcț ionează ca prag al
interacțiunii dintre sine și lumea exterioar ă. La suprafa ța sa au loc
negocierile cu exteriorul, îns ă principalul negociator – sinele – se afl ă
mult în interiorul corporalit ății. Gestionarea corporal ă constituie
astfel o marcă a sanităț ii – manifestat ă fie prin rezisten ță, fie prin
calibrare la diverș i factori externi. Corporalitatea ca prag cu exteri-
orul se face la nivelul imaginii de sine ș i presupune un efort conti-
nuu de adaptare prin incongruen ța dintre sine și «imaginea sinelui
qua corp», analizat ă de Lacan ca «etap ă a oglindirii» (fr. le stade du
miroir, engl. mirror stage)” (Raluca Bibiri, Autoreprezentarea feminin ă.
O psihanaliză culturală, Editura Universit ății din Bucure ști, 2014,
p.140). Odat ă cu un nou
mod de „gestionare corporal ă”, scriitur a
recentă a nașterii relev ă, prin urmare, și proces ele interioare care au
făcut posibil ă modificarea imaginii de sine a femeii în actualita
te.

95 Capitolul II
„Cancerul, dragostea mea”. Varia ții pe tema
corpului mutilat
Motto:
„C
ancerul începe și se termin ă cu oamenii.
În mijlocul abstrac țiilor științifice,
uneori este posibil s ă uităm acest fapt esen țial.”
(June Goodfield, The siege of Cancer,
New York, Random House,1975, p. 219)
Reprezentarea corpului bolnav. Mic excurs istoric
Se știe
că reprezentarea corpului bolnav în modernitate a
suferit muta ții dintre cele mai serioa se, provocate nu numai
de progresele medicinii și avansul concep ției mecaniciste
asupra corpului134. Am mai amintit punctul de vedere al lui
David Le Breton, dup ă care în societatea individualist ă mo-
dernă „corpul func ționează ca o grani ță, factor de individua ție
(Durkheim), loc și timp al distincț iei. Corpul, într-un anumit
fel, e ceea ce r ămâne când i-ai pierdut pe ceilalț i, e urma cea
mai tangibil ă a subiectului, din clipa când sl ăbesc trama
simbolică și legăturile cu membrii comunit ății”135. Altfel spus,
134 Perspective esen țiale asupra acestor mutaț ii sunt oferite în
excelenta sintez ă de Istoria corpului , și în special în cel de-al doilea
volum, De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi Mondial , volum coor-
donat de Alain Corbin, tradus de Simona Manolache, Camelia
Biholaru, Cristina Drahta, Giulia no Sfichi, Editura Art, Bucure ști, 2008.
135 David Le Breton, Antropologia corpului și modernitatea , Editura
Amarcord, Timi șoara, 2002, p. 151.

Emanuela Ilie
96 din perspectiva omului modern, lipsit de legă turi palpabile cu
societatea și de o relaț ie imediată cu lumea, corpul constituie
„refugiul și valoarea ultim ă” prin care individul se poate înc ă
afirma. Chiar dac ă o face, adesea, într-o form ă neconven țio-
nală, apropiată de limitele (auto)agresiunii sau (auto)dizol-
vării. Reacț iile publicului larg împotriva reprezent ărilor
moderniste sau avangardiste ale corpurilor f ărâmițate, sfâși-
ate, aproape distruse136 – să ne gândim doar la autoportretele
lui Egon Schiele, Max Beckmann, Otto Dix sau Georg Grosz –
sunt motivate și de faptul c ă, provocând privitorii s ă ia în
calcul moartea reprezent ării artistice conven ționale, ele îi
forțează să reflecteze pe marginea pericolului iminent al
dispariției propriilor corpuri. Nu numai pe plan artistic îns ă,
imaginea corpului atins de boal ă neliniștește, căci reprezint ă
tocmai poten țiala pierdere (dup ă caz, iremediabil ă ori
pasageră) a acestui refugiu al individului:
„În societ ățile noastre occidentale, actorul suferind de un han-
dicap nu e perceput ca om întreg, ci prin prisma deformant ă a
compasiunii sau a ținerii la distan ță. (…) Omul handicapat
amintește cu o for ță ce-i scap ă și ce ține doar de prezen ța sa
precaritatea infinit ă a existen ței și trezește angoasa corpului
distrus, constituind materia prim ă a numeroase co șmaruri
individuale, de care nu e scutită nici o colectivitate uman ă;
136 Interesul arti știlor marginali moderni fa ță de corpurile atinse
de boală e s t e e x p l i c a t a s t f e l d e J a c q u e s L e R i d e r : „ A r t i s t u l s e v e d e
obligat s ă reprezinte protestul trupului împotriva domina ției rațio-
nale a naturii. Arta modern ă tematizeaz ă dispariția trupului ș i a
imaginii omului, pe de o part e, în deconstruirea radicală practicat ă de
avangardele antimimetice de la cubism încoace, dar și în absen ța
corpului ce caracterizeaz ă abstractizarea colorată sau geometric ă. La
Marcel Duchamp, decesul artei este totuna cu dispari ția trupului și a
chipului uman. Kandinsky, Mondrian, Malevici ne îndep ărtează
ireversibil de antropocentrismul picturii occidentale. Pe de alt ă parte,
arta modern ă este locul unde revine trupul, de pild ă atunci când este
zugră vit corpul mutilat, agresat, s ălaș al morții”(Jacques Le Rider,
Jurnale intime vieneze, traducere din limba franceză și prefață de
Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Ia și, 2001, pp. 236-237).

Corpuri, exiluri, terapii
97 mutilarea, cecitatea, paralizia, încetineala mi șcărilor sunt
figurile arhetipale ale co șmarului. Omul handicapat aminte ște
fragilitatea insuportabil ă a condiției umane. Ceea ce moderni-
tatea refuz ă cu obstina ție să conceapă”137.

Prin boal ă, corpul devine mai vizi bil decât în starea de
sănătate sau, ca s ă folosim chiar cuvintele lui Le Breton, „devine
prezent la modul greoi, devine stânjenitor. El rezist ă simboli-
zării, căci aceasta nu mai e dat ă imediat, ci trebuie c ăutată,
expunându-se neîn țelegerii”138. Dar boala devine, în moderni-
tate, nu doar o anticamer ă, un sinonim al mor ții (ori, în termenii
utilizați de Kafka într-o scrisoare expediat ă lui Max Brod în
octombrie 1917, „o înt ărire a sămânței generale a mor ții”), ci și o
emblemă sau un herb identitar. Practic, ne-o spune și Susan
Sontag, „dac ă speculațiile vechii lumi f ăceau din boal ă cel mai
adesea un instrument al mâniei divine139, bolile în jurul c ărora
s-au strâns fanteziile moderne… sunt privite ca forme de auto-
judecată sau de auto-tr ădare”140. Un fragment memorabil dintr-
o scrisoare a lui Kafka, trimis ă Milenei în 1920 („Sunt bolnav
sufletește, boala de pl ămâni este numai o rev ărsare dincolo de
maluri a maladiei mele suflete ști”), ne recunoa ște o asemenea
echivalare semantic ă, încă deosebit de puternic ă și în primele
decenii ale secolului XX. În rezumat, arat ă Sontag în eseul s ău
de o frumuse țe ieșită din comun – dac ă putem concede acestui
tip de scriitur ă o frumuse țe contondent ă,

„orice boal ă mai important ă, a cărei cauză este de nep ătruns
și pentru care tratamentul e ineficient, tinde s ă fie înecat ă în

137 David Le Breton, op. cit , p. 135.
138 Ibidem , pp. 134-135.
139 Exercitate fie prin colectivitate – v., spre exemplu, ciuma din
Œdip rege sau, de ce nu, cea din Principele , fie printr-un singur indi-
vid – v., spre exemplu, rana r ău mirositoare din piciorul lui Philoctetes
ori pedepsirea messerului Ottaviano (n. mea, E.I.).
140 Susan Sontag, Boala ca metafor ă. Sida și metaforele ei, traducere,
prefață și tabel cronologic de Aurel Sasu, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1995, p. 39.

Emanuela Ilie
98 semnifica ție. Mai întâi, temele celei mai profunde frici (putre-
zirea, descompunerea, poluarea, anomia, sl ăbiciunea) sunt
identificate cu boala. Boala îns ăși devine o metaforă . Apoi, în
numele bolii (altfel spus, folosind-o ca metafor ă, această
oroare este impus ă altor lucruri. Boala devine adjectival ă. Se
spune că ceva ca o boal ă, aceasta însemnând c ă e dezgust ător
sau hidos. În fran țuzește, o fațadă din piatr ă mucegăită e încă
leproasă141. În trecut, asemenea fant ezii grandilocvente erau
obișnuit asociate bolilor epidermice, boli ce constituiau o
calamitate colectiv ă. În ultimele dou ă secole, bolile cele mai des
întrebuin țate ca metafore pentru r ău au fost sifilisul, tubercu-
loza și cancerul [în secolul XXI lista scurt ă conține, obligatoriu,
demența senilă [n. mea, E.I.] – toate boli imaginate a fi,
preeminent, boli ale indivizilor”142.
Vala
bilă în 1978, data apari ției tulbur ătorului eseu Boala
ca metafor ă, continuat dup ă un deceniu de Sida și metaforele sale
(publicate în acela și volum în edi ția românească ), ideea
eseistei se cuvine, desigur, nuanț ată astăzi, când vorbim des-
pre o proliferare uluitoare – în literatur ă și mai ales în
cinematografie – a unor altfel de discursuri fanteziste (alterat
grandilocvente?!), în care se recicleaz ă obsesii asociate calami-
tăților colective. Ele ap ăreau, ce-i drept, de și cu o frecvență
mai degrabă redusă, și în deceniile 7 și 8, titluri precum Night
of the Living Dead (1968), Dawn of the Dead (1978) sau Zombi
(1979) fiind cunoscute, spre ex emplu, nu doar fanilor lui
George E. Romero sau Lucio Fulci. Dar abia în ultimele
decenii vorbim despre o serie aproape… epidemic ă (sic!) de
scenarii apocaliptice și post-apocaliptice, inegale estetic, unele
de cea mai larg ă audiență mediatică , altele validate critic și
chiar metacritic: Daybreak (1993), The Stand (1994), Outbreak
(1995), 28 Days Later (2005), Children of Men (2006), Resident
Evil: Extinction (2007), Carriers (2009), The Walking Dead (2010-) ,
Doomsday (2
012), Z Nation (2014-2018), 12 Monkeys (versiunile
141 Am adăuga faptul c ă în române ște o figur ă sau un individ
marginalizat, o persona non grata e încă etichetat ă drept ciumată.
142 Susan Sontag, op. cit., p. 52.

Corpuri, exiluri, terapii
99 1995, dar și 2015) , Stake Land (2015), Fear the Walking Dead
(2015-), World War Z I-II (2013 și 2017), Pandemic (2016),
I-Zombie (2015-2019) etc. etc. Indiferent dac ă îl tratează cu
solvent întunecat-apocaliptic sau cu diluant parodic, toate
aceste fic țiuni valorific ă extensiv imaginarul patologic,
folosind epidemia ca declan șator narativ, dar și ca indicator
semantic al unora dintre fricil e majore ale umanului de dat ă
recentă. După cum s-a observat:
„Fascinația secolelor XX-XXI pentru maladiv, observabil ă în
reciclarea si proliferarea discursurilor epidemice la diferite
niveluri (literar, cinematografic, muzical și politic), este în
directă relație cu insecuritatea climatului politic contemporan
care asigur ă mediul propice dezvolt ării acestora, în special a
metaforei ciumei. Recuperarea și reînvestirea ciumei ca etalon
al fricii în cadrul sc enariilor apocaliptice și postapocaliptice
ale secolelor XX-XXI, sau, altfel spus, resurec ția imaginii
ciumei și invazia structurii dinamice a acesteia la nivel discur-
siv au ca mobil dorin ța de „domesticire” a noilor amenin țări
la nivel configurativ, prin iden tificarea unui termen pe de o
parte suficient de ancorat în concret, în istorie, încât s ă ofere
un precedent pe post de calmant, iar pe de alt ă parte suficient
de ofertant la nivel de semnificaț ie și reprezentare, încât s ă
permită coagularea ș i explorarea unor construc ții de tip brico-
laj și paradox specifice și necesare secolelor XX ș i XXI”143.
Pe
rfect explicabil, într-adev ăr, dacă privim lucrurile din
această perspectiv ă de vector politic și ideologic (în sensul mai
larg al termenului), dreptul de folosin ță a imaginarului epide-
mic a fost și este în continuare acordat foarte u șor și în ficț iu-
nea cinematografic ă, și în cea literar ă. Cu toate c ă, la ora
actuală, în anumite media se asociaz ă din ce în ce mai frecvent
influența nefastă a anumitor extremisme politice, sociale,
143 Cristina Vidruț iu, Imaginarul epidemic. Reprezent ări istorice și
metaforice ale ciumei în literatur ă, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca,
2012, p. 7.

Emanuela Ilie
100 religioase, sexuale șcl. cu agresivitatea unei tumori144 care
atacă mișelește și ucide însu și corpul din care ia na ștere,
uzufructul semantic al bolilor individuale nu poate fi cedat cu
egală generozitate. Inevitabil mai s ăracă, însă doar la capitolul
numeric, decât cea a epidemiilor, filmografia bolilor indivi- duale îi este net superioar ă atât stilistic și estetic, cât și prin
combustia emo țională pe care capodopere precum Away from
Her (2007), The Savages (2007), Iris: A Memoir of Iris Murdoch
(2007), Amour (2012), Now is Good (2012), Still Alice (2014), Me
and Earl and the Dying Girl (2015) sau Miss You Already (2015)
145
reușesc să o capteze pe ecranul fatalmente caduc, c ăci abia
capabil de transcenderea suferin ței individuale.
Să ne întoarcem îns ă la literatura de fic țiune a secolelor
XIX și XX, care și-a putut extrage semnifica ții majore reflec-
tând pe marginea unor cazuri de bolnavi deveni ți celebri. Ne
sunt cunoscute, spre exem plu, numele suferinzilor și suferin-
delor din nuvelele și romanele lui Thomas Mann (Gustave
Von Aschenbach, Hans Castorp, Clavdia Chauchat & co.) sau
Dostoievski (prin țul Lev Nikolaevici Mî șkin, Smerdeakov,
Ivan Karamazov, Iakov Petrovici Goliadkin, Sonia Marmeladova, Maria Timofeevna Lebeadkina & co.), ale c ăror
maladii excep țional ficționalizate – indiferent de semnifica ția

144 În fapt, o atare asociere dateaz ă de câteva decenii. În 1987,
James T. Patterson constata deja, într-un studiu de referin ță despre
cancer, obiceiul destul de r ăspândit al americanilo r de a-l folosi „ca
metaforă pentru toate lucrurile care-i îngrozesc”, de la birocra ția
militară (care pentru un reporter oarecare „cre ștea ca un cancer”)
până la bugetul federal (pe care alt reporter îl descria ca pe „un can-
cer de cerneal ă roșie”, răspândit peste tot). Concluzia cercet ătorului
era una fireasc ă: „Omniprezen ța acestor expresii (…) dovede ște creș-
terea con științei în materie de cancer a culturii americane” (James T.
Patterson, The Dread Disease. Cancer and Modern American Culture,
Harvard University Press, 1987, p. 308).
145 Las deoparte alt tip de fic țiuni cinematografice având în
Moartea domnului L ăzărescu (2005) un cap de serie recunoscut pe plan
nu doar european, în care centrul de interes e fasonat sociologic, iar corpul individual traumatizat pare a c ădea într-un corp de umbr ă
pentru a face loc suferin țelor corpului social, politic, etnic ș.a.m.d.

Corpuri, exiluri, terapii
101 pe care critica le-a ata șat-o – ne-au dovedit f ără drept de
apel că:
„Scriitorul poate fi considerat ca „instrument de semnalizare,
seismograf și mediu de sensibilitate” – pentru a folosi termenii
lui Thomas Mann – capabil mai bine decât oricine s ă descrie
simptomele bolilor, înc ă misterioase, ori s ă exprime inexprima-
bilul suferin ței. Literatura poate a șadar să ajute medicina fie
sesizând prin limbaj simptomele, ajutând s ă se descifreze
mesajul lor, corpul exprimând uneori ceea ce cuvintele nu
reușesc să spună, fie permi țându-și să spună ceea ce societatea
respingea”146.
Dacă e a
devărat că literatura (canonic ă) de ficțiune este
mai mult decât capabilă să exprime inexprimabilul suferin ței, la
fel de adev ărat e că există maladii ce par a bloca m ăcar pentru
o vreme
orice elan creator. Paradoxal îns ă, una dintre lec țiile
ter
ibile pe care aceste maladii, de regul ă incurabile, le împ ăr-
tășesc bolnavilor în corpurile c ărora s-au instalat mi șelește
ține tocma
i de capacitatea lor de a se salva prin povestirea
suferinței sau prin scriitura ei:
„Dacă orice bolnav este singur, bolnavul nevindecabil este ș i
mai singur, c ăci el trebuie s ă înfrunte în fiecare zi misterul
îngrozitor al mor ții în viață. Boala nevindecabil ă perturb ă
simțul pe care noi îl avem despre identitatea noastr ă și despre
subiectivitatea noastr ă. Suferin ța este produs ă – și poate de
asemenea fi alinat ă – prin interpretarea care se face despre
experiența sa. Înseamn ă deci că povestirea durerii (ca organi-
zare a sim țului) va trebui s ă faciliteze construirea eului. Dar
cum și unde și de ce să povesteasc ă incomprehensibilul”147?
146 Arlette Bouloumié, „Introducere” la Creație și Maladie. Suferin ța,
boala subordoneaz ă și stimuleaz ă creația, coord. Arlette Bouloumié,
prefață de Michel Tournier, traducere de Constantin Sfeatcu, Editura
Artemis, Bucure ști, 2006, p. 10.
147 Michael Worton, „Naraț iune, dialog ș i diagnostic: cazul
Alphonse Daudet”, în Creație și Maladie , ed. cit., pp. 105-106.

Emanuela Ilie
102 La aceste interoga ții cât se poate de legitime ne putem
răspunde parcurgând și cele câteva proze recente construite
prioritar în jurul imaginarului maladiei incurabile. Ele nu sunt
foarte numeroase, majoritatea autorilor care s-au luptat ei
înșiși, nu ca martori ( recte: apar ținători), ci ca protagoni ști ai
luptei inegale cu o boal ă teribilă amânând pân ă la renun țare
povestirea incomprehensibilului. Andrei Mocu ța (Porcilator ,
2009), Lucian Alecsa ( Moartea e bine mersi , 2012) și Lucian Dan
Teodorovici ( Cel care cheamă câinii , 2017) se num ără printre
puținii curajo și care s-au încumetat s ă își transforme suferin ța
în materie fic țională. Nici poetizarea devast ării corporale ca
urmare a îmboln ăvirii cu cancer nu e prea frecvent ă, Camelia
Răileanu ( Dimineața cercului, 1998 și Cântec pentru cei nesiguri,
1999), Ion Zuba șcu (Moarte de om. O poveste de via ță, 2010),
Lucian Alecsa ( Iluzionista Babette, 2010, Fratele meu, Alzheimer,
2013), Ana Podaru ( Cad îngeri din icoane, 2017) și Daniela Ra țiu
(Staniol, 2018)148 fiind unii dintre pu ținii poeți ce ilustreaz ă
dureros de expresiv coabitarea dintre fiin ța poetică și boala
transformat ă dintr-un simplu agent patogen într-un capricios
catalizator po(i)etic.
De un lirism concentrat – dup ă caz, aspru sau larmoa-
iant, dezabuzat-cinic sau sfâ șietor – sunt și confesiunile celor
148 În contrapartid ă, o imens ă bibliografie motivațională ocupă
rafturile bibliotecilor și librăriilor de oriunde, garantând evitarea sau
promițând fie îmblânzirea monstrului patologic, fie alungarea lui pe
vecie, prin cele mai dive rse forme de terapie alopat ă, naturist ă (Nu
hrăni cancerul! Alimenta ția este aliatul t ău împotriva cancerului de Pavel
Chirilă , Mădălina Popescu și Cristela Georgescu, Lupta cu cancerul
începe în buc ătărie de Rebecca Katz și Mat Edelson, Mă vindec: ghid în
ajutorul bolnavilor de cancer d e Anne Ancelin Schutzenberger, Despre
cancer. O carte care d ă speranță de Lise Bourbeau, Adevărul despre cancer.
Ce trebuie s ă știm despre istoria cancerului, tratamentul și prevenția sa d e
Ty M. Bollinger, Cum să lupți cu cancerul d e O. Carl Simonton,
Stephanie Mattews-Simonton, James L. Creighton, Remisie total ă. Să-i
supraviețuim cancerului chiar și atunci când nimeni nu ne d ă nicio șansă de
Kelly A. Turner etc. etc.) ori livresc ă (Mama e iubire. De ce-mi vorbi ți de
cancer? Îmbr ățișări livrești pentru fiice în c ăutare de r ăspunsuri d e Rosana
Nedelciu ș.a.).

Corpuri, exiluri, terapii
103 care, în loc s ă trăiască o simbioz ă imaginat ă149 cu boala ori s ă
gloseze for țat pe marginea acestor boli ale indivizilor , le trăiesc
și le scriu pe viu. Descoperindu- și odată cu ele propriul trup,
transformat brusc dintr-un dat invulnerabil într-un revelator
al propriei degrad ări. Asumându- și, de la un cap ăt la altul al
textului, pactul somatografic cu dureroasele certitudini recunos-
cute undeva de Gheorghe Cr ăciun:

„Nu înțelegi nimic decât prin durere și degradare. Cât e ști
tânăr, viața e o sum ă de superficii și nu crezi decât în palpabil.
Am vorbit deseori despre trup ca despre ceva invulnerabil,
departe de pozitivismul anatomic , ca despre un dar misterios
care se prezint ă conștiinței într-o deschidere continu ă, stranie,
imposibil de cuprins în totalitate. Trupul este, de fapt, indici-
bilul, ceea ce nu poate fi spus, dar asta atâta vreme cât e ști
sănătos și tragi de tine ca de un adev ăr viu, inepuizabil, luând
toată lumea în piept. Anatomia este banal ă și precisă. În sen-
sul acesta putem vorbi despre caracterul ei imaginar. N-am
văzut niciodat ă în trupul meu scheletul. Nu m-am surprins
niciodată gândindu-m ă la mine ca la o carne care învele ște
celebrul schelet, un simbol al mor ții de un sinistru prost gust.
Boala îți aduce îns ă toate revela țiile cu putin ță. Nimic nu
poate fi mai degradant decât s ă mori încet, s ă te stingi de la o
zi la alta, m ăcinat pe din ăuntru, con știent de ceea ce ți se
întâmplă, sub privirile insuportabile ale celor apropia ți”150.

149 „Relația întreținută de individul secolelor XX-XXI cu boala
este bivalent ă: pe de o parte aceasta este resim țită ca o amenin țate
permanent ă, iar pe de alt ă parte exist ă o simbioz ă tacită, un «concu-
binaj oficializat, optimist, disperat» cu aceasta, în care individul se
«refugiaz ă» și care ia adesea forma ipohondriei. Letargic și deopo-
trivă pasional în fa ța maladiei, bolnavul adev ărat sau «închipuit» al
secolelor XX-XXI dobânde ște un dublu statut: pe de o parte pacient
perpetuu, iar pe de alt ă parte consumator nes ățios și propagator de
scenarii apocaliptice și postapocaliptice” (Cristina Vidru țiu, op. cit.,
p. 6).
150 Gheorghe Cr ăciun, Pactul somatografic, ediție îngrijit ă și prefață
de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, Pite ști, 2009, pp. 200-201.

Emanuela Ilie
104 Spre deosebire de orice form ă de discurs filosofic sau
eseistic care încearc ă să-i aproximeze sensurile, riscând în
același timp să devină sau chiar devenind foarte repede caduc,
aceste forme de confesiune î și conserv ă mereu o autenticitate
dureroasă , în fața căreia tinzi s ă te simți, precum Mihai
Sebastian dup ă întâlnirile de la Roman cu Max Blecher, copleș it,
uzat, incapabil s ă îți mai reintri în via ță. Cu acest risc asumat, voi
prezenta în cele ce urmeaz ă câteva confesiuni emblematice de
criză, concentrate în jurul unor corpor(e)alităț i devastate înainte
de vreme. Nu înainte, îns ă, de un…
…Scurt intermezzo despre memoriile de iarn ă și
obligatoriile „comprimate de sim țuri”
Incl
usiv pentru cititorii de curs ă lungă și gust sigur ai
genului diaristic, pare de la sine în țeles că, pe măsură ce
corpul „învins” al diaristului î și intră în drepturi depline,
variațiunile confesive pe teme subsumate imaginarului mala-
diei, bătrâneț ii și morții se înmul țesc vizibil, amenin țând să
transforme jurnalul însu și într-un îndreptar tip savoir mourir .
După unii cercetă tori, de altfel, aceast ă căutare obstinat ă a
autorului, obsedat să descopere cele mai bune că i de a se
obișnui cu moartea cotidian ă (adevăratul catalizator al scriitu-
rii, veritabilul ordonator de sens ș.a.m.d.), poate fi descoperit ă
în orice jurnal – inclusiv în cele nefocalizate tematic151 –,
constituind chiar nota specific ă a speciei:
151 Precum sunt, spre exemplu, excep ționalele jurnale și eseuri
confesive ale lui Livius Ciocârlie, care – în ciuda unui vector meta-
textual pe nedrept supralicitat de unii critici – pareaz ă în primul
rând, cu „din ți de lână”, asaltul neiert ător al bătrâneții, secondate mai
mult sau mai pu țin discret de spectrele singur ătății, amneziei și
eșecului în toate: Bătrânețe și moarte în mileniul trei (Editura Humanitas,
București, 2005; Cu dinții de lână. Jurnal 1978-1983 (Editura Humanitas,
București, 2008); Cartea cu fleacuri (Editura Paralela 45, Bucure ști,
2010) ș.a.

Corpuri, exiluri, terapii
105 „Dincolo de raporturile jurnalelor intime cu impulsurile suici-
dare ale autorilor lor precum și dincolo de inerenta tendin ță de
a „face concuren ță morții” printr-o practic ă diaristic ă zilnică,
orice tip de jurnal se angajeaz ă, chiar fără știrea autorului, în c ăutarea
unui savoir mourir. Orice jurnal tr ădează (sau „transpir ă”) o subtil ă
poetică a morții. (…) Totul într-un jurnal pare decontextualizat,
mai puțin moartea care, neavând or icum un context al ei (s ă ne
amintim aici de „indecenta” remarc ă a lui Cioran: „Atât de
departe se-ntinde moartea și-atâta spa țiu ocupă, că nu mai știu
unde să mor”), descoper ă în materia jurnalier ă un spațiu privile-
giat pe care nici m ăcar nu ajunge s ă-l revendice, fiindc ă-i aparține de
drept ”152.

În ciuda a șteptărilor, tematizarea bolii și a relației, prin
ea, cu propriul corp (dintr-o dat ă redescoperit – nu și automat
iubit, ci doar îndurat153) n u e s t e n i c i p e d e p a r t e l a f e l d e
generoas ă în cărțile de memorii. Dimpotriv ă. Opere de matu-
ritate târzie sau de senectute, memoriile refac, sintetizeaz ă și
în realitate reorganizeaz ă existențele autorilor dintr-o perspec-
tivă unificatoare154 – cum bine au observat teoreticienii genului:
în fond, fiecare memorialist știe deja, cum ar spune Livius
Ciocârlie, c ă „tot ce facem e iremediabil pentru c ă ne

152 Adela Toplean, Moartea modern ă, între poetic ă și tanatologie.
Repere suedeze, accente române ști, Editura Universit ății din Bucure ști,
2016, pp. 238-239.
153 „Trupul, care te înva ță să-l înduri” – iat ă una dintre cristaliz ă-
rile aforistice prin care Dora Pavel aproximeaz ă „Monstrul feminin”
(în Scriitorul și trupul său, ed. cit., p. 119).
154 „Reconstituirea unei vie ți (în a utobiografie sau într-o carte de
memorii ) prezint ă acest paradox: cel care nareaz ă viața sa (oral sau
într-o confesiune scris ă d e e l î n s u și) încearc ă să prevadă și să
organizeze un destin care a fost deja înf ăptuit, trăit, împlinit sau
ratat… În momentul în care el încearc ă să pună pe hârtie via ța lui (în
cazul memoriali știlor acest fapt se întâmpl ă, de regul ă, la bătrânețe)
viața este deja scurs ă în mare parte; naratorul știe ce s-a întâmplat
cu viitorul său, prin ce nenorociri a trecut și cât de efemere au fost
speranțele sale…” (Eugen Simion, Genurile biograficului , Editura
Univers Enciclopedic, Bucure ști, 2002, p. 24).

Emanuela Ilie
106 modelează ”, așa încât î și recitește trecutul cu grija de a
interpreta factualul drept o în șiruire de noduri identitare cu
semnifica ții paideutice. Iar în aceast ă ecuație existen țială
retrospectiv ă, prezentul biologic în țeles ca infern cotidian nu
prea are, într-adev ăr, ce că uta. Poate cel mult s ă se strecoare,
asemenea unui musafir nepoftit în vestibulul confesiv…
La fel se întâmpl ă și în că rțile de reflec ții, confesiuni sau
mărturii scrise de doamnele erijate în memorialiste în țelepte,
ajunse la vârsta care le permite sau chiar le încurajeaz ă să se
ofere drept modele de conduită . Mai ales atunci când
autoarele î și propun, programatic, redactarea unor memorii
menite exclusiv a justifica o via ță profesională catalogată
drept exemplar ă, rareori în textele lor se strecoar ă detalii
referitoare la un nou proces de clarificare existen țială târzie,
dar profund ă, provocat de o maladie specific ă vârstei. Aleg la
întâmplare, dintre memoriile de iarn ă c u a s t f e l d e t r i m i t e r i ,
câteva pasaje elocvente din Drumuri, încerc ări, împliniri , de
Lucia Apolzan. Abia după aproape 300 de pagini aș ezate
aproape exclusiv sub semnul devizei Labor omnia vincit,
cunoscutul etnolog, sociolog și ant ropolog – acum în ipostaza
de memorialist atent s ă își rememoreze parc ă exclusiv
drumurile, probele de anduran ță sau mai ales împlinirile profe-
sionale – cade în ispita confesiunii directe pe tema bolii și a
vindecării, complementar revelatoare. Actualizându- și experi-
ența spitaliz ării la Col țea, după o operație de glaucom supor-
tată curând dup ă cutremurul din 7 martie 1977, sexagenara
capătă în sfârșit puterea de a vorbi despre transformarea
existențială veritabilă provocat ă de boal ă. Transformarea
debutează cu o alterare perceptiv ă, dar se sfâr șește cu
o
redefinire a hotarelor aproape-departe, vizibil-invizibil,
material-ima terial:
„După modificarea intervenit ă prin opera ție, mi se schimbase
aspectul vie ții, mă întrebam care este adev ărata ei fa ță, dacă
există o adevărată față, unică și reală. (…)
Întrebări tulburătoare ră mâneau deschise.
Dacă o modificare în componentele ochiului influen țează

Corpuri, exiluri, terapii
107 perceperea lumii de din afar ă –, cum am putea nesocoti
multele deform ări, sau mai exact interpret ări ale realit ăților
lăsate cu totul pe seama psihic ului nostru, atât de abil? M ă
întrebam dac ă viața ar putea fi redus ă numai la ceea ce ochiul
nostru poate percepe, sau dac ă alături de lumea pe care o
vedem nu cumva ne mai înconjoar ă o altă lume, fără a o putea
cunoaște cu vreunul din cele cinci sim țuri. (…)
Pluteam undeva la hotarul dintre real și imaginar, dintre
putință și neputin ță. Străbăteam drumul pân ă la spital mer-
gând încet, ferindu-m ă de oameni, de praf, de gropi, treceam
peste cărămizi, pe sub schele, al ături de ma șini asurzitoare,
prin arșița istovitoare din vara lui 1977. La control, constat ă-
rile erau mereu îngrijor ătoare. Glaucomul se men ținea în tensi-
une ridicat ă. Zilele de toamn ă se apropiau. Ruinele și pierderile
lăsate de cutremur începeau s ă se estompeze pe str ăzi, în case,
în inimi, în gânduri”155.

În general îns ă, discursurile memorialistice ofer ă cel
mult varia țiuni apăsat melancolice pe tema pierderilor
senzoriale la vârsta recapitul ărilor existen țiale provocate de
diferite maladii. Spre deosebire de autoarea de jurnal,
memorialista refuz ă, de regul ă, să scruteze prezentul – și cu
atât mai mult propriul prezent biologic, considerat ignobil. În locul fișei de observa ție aproape clinic ă a îmbătrânirii (în
redactarea c ăreia diarista poate, dimpotriv ă, excela), ea
preferă mai mereu excursul anamnetic într-o copil ărie sau
o adolescen ță idealizat ă
156, întru o taumaturgic ă recuperare

155 Lucia Apolzan, Drumuri, încerc ări, împliniri . Memorii, Editura
Fundației Culturale Române, Bucure ști, 1998, pp. 284-285.
156 În realitate, procesul întoarcerii înspre copil ărie și chiar na ștere
este ușor de interpretat, nu numai psih analitic: „În ciuda atâtor fapte
care ne jaloneaz ă trecerea prin vreme, na șterea este evenimentul ce
ne sintetizeaz ă cel mai bine. De parc ă venirea noastr ă pe aceast ă
lume ar fi cea mai bun ă concluzie a plec ării din ea. Fiin țele crepus-
culare țin foarte mult la o circularitate metaforic ă a biografiei lor,
voind ca deznod ământul s ă se subordoneze neap ărat debutului”
(Andi Mihalache, Timpul, obiectul, povestirea , ed. cit., p. 317).

Emanuela Ilie
108 a paradisurilor (emo ționale, afective, senzoriale etc.) de
odinioară.
Există însă și memorialiste care, f ără să-și blocheze
„imaginaț ia retrospectivă ”157, își permit din când în când
scurte popasuri la grani ța prezentului corporal. Instrumentul
topografic la îndemân ă este senzorialul: scriitoarea admite c ă
în timp sim țurile trebuie s ă i se acomodeze cu mirosuri și
gusturi alterate, ciudate, de neîn țeles sau de respins, fie
pentru că fac parte dintr-o lume str ăină, de nerecunoscut (de și
le aparține celor foarte tineri, copiilor sau nepo ților), fie
pentru c ă ele îi amintesc în permanen ță și cu o duritate
aproape coroziv ă de propria alunecare înspre dincolo. Rareori
o fa
ce cu un umor sanitar, îndulcindu- și astfel confesiu nea
altm
interi amar ă pe marginea suferin țelor oricum divers e ale
cor
pului ce se înc ăpățânează să supravie țuiască, deși cu prețul
îng
urgitării a sute de hapuri. Diferen ța specific ă în materie de
reprezentare la acest capitol o face, desigur, Antoaneta Ralian,
într-un text memorabil din Cartea sim țurilor :
„ D a r e u c o n s u m z i l n i c c â t e u n c o m p r i m a t , u n c o n c e n t r a t , o
capsulă de simțuri actuale, legate, din p ăcate, la vârsta mea,
nu de impulsuri senzuale, ci de dureroase crize de artrită și
artroză. (…) Iată structura comprimatelor de sim țuri:
Văzul – Vă d stele verzi.
157 „Amintirea copil ăriei, cu timpul ei încet, aproape zeiesc, cap ătă
în imagina ția noastr ă retrospectiv ă (căci ce altceva e memoria?)
caracteristici mitice: e forma personal ă a legendelor despre o vârst ă
de aur a omenirii iremediabil pierdut ă. Chiar copil ăriile obiectiv
nefericite sunt mai târziu înv ăluite într-un aer paradisiac. C ăci
imaginația retrospectiv ă – spun o banalitate – e expert ă în arta de a
elimina urâtul, plictisul, durerea, invidia, furia, cruzimea, spaimele
nocturne sau diurne, violen țele și lacrimile, ba chiar poate arunca o
umbră poetică asupra lor. Adev ăratele paradisuri sunt cele pe care
le-am pierdut, spunea Proust. Sunt, cu alte cuvinte, crea ții ale
pierderii” (Matei C ălinescu, „Amintiri dintr-un paradis pierdut”, în
Cartea cu bunici , coordonator Marius Chivu, Editura Humanitas,
Bucureș ti, 2008, p. 77).

Corpuri, exiluri, terapii
109 Auzul – îmi aud, în minte, în auzul interior, icnetele și
scâncetele și gemetele reprimate de vocea intransigent ă a
conș tiinței care m ă mustră: „Mama ta te-a înv ățat ca niciodată
să nu-ți plângi singur ă de milă și să nu-i lași nici pe alț ii să se
plângă, oricâtă plăcere le-ar face, deci taci și înghite! Spune- ți:
asta este! Enervanta sintagm ă a fatalismului mioritic”.
Mirosul – întrucât înghit zilnic 16 medicamente, în trei etape
(vă rog, nu m ă plângeț i!), vă imagina ți ce buchete de mirosuri
mi se plimb ă pe sub n ări! De la aromele mentolate care îmi
evocă bomboanele moi de eucalipt din copil ărie (aveam un
unchi farmacist care m ă aproviziona cu „bomboane de cau-
ciuc”) și până la medicamente și unguente care put ca pucioasa
iadului.
Gustul – se înso țește perfect cu mirosurile. Doamne, ce amare
sunt pastilele care ț i se lipesc de cerul gurii sau de limb ă și nu
se lasă duse d e înghi țitura de ap ă! Câtă amăreală înghiți de la
o pastilă de Xanax lipit ă de limbă, ca să pescuieș ti o clipă de
calm și de no
n-angoas ă!
Simțul tacti
l – toată ziua mă așez și mă frec ( honni soit qui mal
y pense !)”158.
Suprapersonajul. Cancerul, Al Capone
și Elefantul într-un magazin de por țelanuri
Spre deosebire de în țelepciunea seniorial ă cu care
autoarele unor asemenea memorii de iarn ă își privesc corpul
fragilizat ( și) de boală , scriitoarele – de voca ție ori de conjun-
ctură159, dar nedrept de tinere – care, obligate de un diagnostic
158 Antoaneta Ralian, „Jocul de-a sim țurile”, în Cartea sim țurilor,
editor Dan C. Mih ăilescu, Humanitas, Bucure ști, 2015, p. 83.
159 Loredana Caia – Despre dragoste și alți demoni (Editura Școala
Ardelean ă, 2017 ) – și Mioara Grigore – Cancerul, dragostea mea (Editura
Predania, Bucure ști, f.a.) – devin scriitoare numai în momentul în
care, în fa ța unor corpor(e)alit ăți transformate radical de o patologie
sinistră, se confrunt ă cu iminen ța morții. Așa încât în cazul lor se
poate vorbi direct despre texte confesive de criz ă.

Emanuela Ilie
110 necruțător să traverseze un adev ărat infern nu numai
corporal, decid s ă își consemneze experien ța în pagini cu
potențial taumaturgic, nu ating prea repede senin ătatea, nici
atitudinal, nici stilistic. Pân ă să ajungă să își exorcizeze prin
scris spectrele patologice, ele gliseaz ă între cele mai diverse
stări, de la diatriba acid ă și cinismul autofag pân ă la kaddish -ul
luminat ori lamenta ția crepuscular ă, păstrându-și mereu
autenticitatea dureroas ă de care am mai pomenit.
Toate cărțile lor sunt îns ă, din varii motive, ceea ce
Loredana Cuzmici nume ște „texte vii”160. Fără a ieși din rând,
estetic vorbind – capito l la care, dimpotriv ă, pot uneori rata cu
atașantă candoare –, ele î și iau revan șa prin combustia
emoțională pe care f ără excepție reușesc să o transmit ă, uneori
începând înc ă din paratext. Unele se raporteaz ă direct, înc ă
din titlu, la suferin ță ca sursă de epifanii negative, dar și ca
centru iradiant al scriiturii: Despre cancer și alți demoni de
Loredana Caia. Altele aproximeaz ă, prin intermediul unei
construcții oximoronice, duritatea rotund-extrem ă pe care o
presupune experien ța radical ă c a r e e s t e m o a r t e a . F a ță cu
iminența sfârșitului, pare a ne transmite Minerva Chira prin
volumul numit chiar Dimineți cu soare apune, cea mai bun ă
terapie este recuperarea prin scris a începutului, a unei
copilării percepute drept aurorale, mai exact. În sfârșit, alte
câteva – cele mai pu ține și mai greu de parcurs – pledeaz ă, cu
sau fără emfază, pentru o utopic ă valorizare pozitiv ă a
traumei161: Cancerul, dragostea mea de Mioara Grigore este, din

160 „Textul viu, prin analogie cu metafora vie, este textul direct
motivat existen țial, nu doar cultural. Esteticul r ămâne la stadiul de
efect, nu de țintă prioritar ă sau, oricum, nu singura țintă. Funcția
emotivă devine declan șator al textului, iar finalitatea va fi și una
terapeutic ă, mai mult sau mai pu țin conștientă” (Loredana Cuzmici,
„Textul viu. Terapia prin literatur ă”, în Memorialistica româneasc ă:
între documentul istoric și obiectul estetic , coord. Bogdan Cre țu, Ofelia
Ichim, Marius-Radu Clim, Editura Universit ății „Al.I. Cuza”, Ia și,
2017, p. 130).
161 Speciali știi recunoscu ți în psihologia traumei recunosc c ă,
„deși expunerea la un eveniment trau matic poate conduce la efecte

Corpuri, exiluri, terapii
111 această perspectiv ă, vârful de lance perceptivă înmuiată într-o
miere (totu și, cum se va vedea) de fiere.
Și textele propriu-zise sunt diferite și ca trup al scriiturii.
Despre cancer și alți demoni, bunăoară, amestec ă spovedania,
divagația pseudo-filosofic ă/ teologic ă/ cultural ă în cel mai
accesibil sens, jurnalul (inclusiv cel destinat spa țiului spectral
și adresat direct femeilor cu aceea și problem ă) și scrisoarea:
mare parte a discursului este re dactat sub forma unor epistole
adresate copilelor autoarei. Cancerul, dragostea mea reface,
apelând la formula autobiografi ei segmentate în micro-capi-
tole cu titluri-sintez ă (pe de o parte: Părintele, Nunta, Na șterea
primul copil – Maria cea cu ochii gri, Antonie – na șterea celui de-al
doilea copil, Cu și despre Nectarie, Cu și despre Macrina, Iustina,
cea cu gropi țe în obraji ș.a.m.d. ; pe de alt ă parte: Căderea, Supre-
mația nodulilor, Împu șcătura, Citostaticul, cel d ătător de moarte și
de viață, Iradierea cea de ieri, de azi ș i de mâine ș.a.m.d.), o
evoluție pusă, alternativ, sub semnul c ăderilor de semn prea-
uman și al înălțărilor de vector epifanic. În fine, Întoarcerea din
Iad. Jurnal concentreaz ă, prin intermediul scriiturii diaristice,
ultimii ani dintr-o existen ță pusă, fără drept de apel, sub
semnul suferin ței de canon – și întru iluminare.
La limită , orice text ce tematizeaz ă lupta cu o boal ă
incurabil ă poate fi citit ca unul hibrid, aglutinant, din moment
ce în el se pot relativ u șor decela urme ale discursurilor
specifice altor discipline sau chiar domenii: socio-politic,
cultural și în special medical. Poate cel mai vizibil indice
discursiv comun este contaminarea limbajului confesiv cu cel
medical. Mutatis mutandis , putem privi aceast ă boală
individuală printr-o perspectiv ă precum aceea a lui Charles
negative pe termen lung (la perturb ări ale func ționării psihologice
generale, la apari ția simptomelor de depresie, anxietate și PTSD) (…)
pentru majoritatea persoanelor, dup ă o perioadă dificilă, stresant ă,
nivelul st ării psihologice de bine revine la nivelul anterior tr ăirii
evenimentului traumatic (Paton și Violanti, 1996). Mai mult, pentru
unele persoane, experien ța traumei poate ac ționa ca un catalizator al
schimbă rilor pozitive” (Maria Nicoleta Turliuc, Cornelia M ăirean,
Psihologia traumei , Editura Polirom, Ia și, 2014, p. 196).

Emanuela Ilie
112 E. Rosenberg, care define ște o boal ă colectivă precum ciuma
ca pe „o ocazie și o agend ă pentru un discurs în curs privind
relația dintre politica guvernamental ă, responsabilitatea medi-
cală și culpabilitatea individual ă”162. Și cancerul î și asumă
funcția de revelator contextual163, din moment ce fiecare
pacient erijat în scriitor nu ezit ă să își înregistreze atât simpto-
matologia, cât și tratamentul îngrozitor, pre- sau post-
operator, într-o manier ă aproape… medical ă, contextuali-
zându-și experien țele spitalice ști într-o manier ă fidelă, care îi
permite cititorului inclusiv plasarea exact ă în istoria medical ă
a cancerului. Spre ilustrare, iat ă doar fi șa întocmit ă de
Loredana Caia:

„E o boal ă grea și pentru c ă are un leac la fel de fioros ca și
numele în sine al bolii: chimioterapia.
Iar chimioterapia aceasta, de și te poate vindeca și știi că îți
este solu ția salvatoare, poate chiar singura solu ție salvatoare,
are totuși efectele ei secundare multip le, de necontestat, care o
fac să fie privit ă cu reticen ță. (…) Majoritatea dintre ele sunt
temporare, dar sunt și unele permanente.
Dintre ele, cele mai cunoscute sunt: pierderea p ărului, grea ță,
vomă, amețeli, dureri atroce de cap, febr ă, frisoane, transpira-
ții, modific ări ale culorii pielii, înnegrirea unghiilor, ruperea și
căderea unghiilor, dureri de oase (a se citi c ă stai pe pat și
simți că ți se rupe tibia de durere), fragilizarea venelor, afec-
tarea vezicii urinare, constipa ție sau diaree, pierderea poftei
de mâncare, afte bucale, afectarea smal țului dinților, anemie,
funcții locomotorii afectate, dureri abdominale, reac ții aler-
gice… Ca s ă nu mai vorbim de distrugerea iremediabil ă a
oricărei emoții pozitive și a celui din urm ă sentiment de lini ște
sufleteasc ă.

162 Charles E. Rosenberg, Framing disease: illness, society and history ,
apud Cristina Vidru țiu, op. cit ., p. 40.
163 Preluând opinia lui Rosenberg, Cristina Vidru țiu vede în
ciumă „un revelator al unui anumit context istoric (medical, politic,
cultural)” – Ibidem.

Corpuri, exiluri, terapii
113 Nu degeaba a fost comparat ă cu însuș i inventatorul ei, cu un
elefant într-un magazin de por țelanuri”164.
Scrierile confesive
de criză articulate în jurul confrunt ării
cu boala incurabil ă nu se opresc niciodat ă, firește, doar la
contabilizarea minusurilor corporale într-o formă de discurs
amintind de r ăceala fișei de observa ție clinică165. Invarian ții
structurali ( cf. Adrian Marino) ai reprezent ării cancerului
vizează , pe lângă definirea bolii (uzual, ca alteritate demonic ă),
impactul ei halucinant asupra corpului, fizic sau psihic (ter-
menul frecvent valorificat e devastare , cu toată seria sinoni-
mică) sau lupta medical ă cu agresorul (implicând intervenția,
radio- și chimioterapia, ultima v ăzută ca un sinistru pharmakon
sau ca un personaj de întuneric asem ănător capilor mafio ți de
odinioară166), și soluțiile de supravie țuire spiritual ă: de la
recluziune și adâncirea în cultur ă, până la iubire des ăvârșită și
credință. Cu observa ția că , atât în textele confesive scrise de
bolnavi, cât și în eseurile semnate de aparținători, până și
ultimele invariante depind într-o propor ție copleșitoare și de
spațiul exterior în care lupta cu demonul carceral se
desfășoară. Dacă interioarele cunoscute privilegiaz ă reflecția
mediată cultural, spitalele sunt percepute, de regul ă, ca spații
164 Loredana Caia, op. cit., pp. 81-82.
165 Notarea simptomelor joac ă totuși un rol esen țial într-o
asemenea carte de criz ă „Scrisul, în acest caz, poate servi ca exorcism
pentru că a descrie înseamn ă deja a stă pâni, a se distan ța, a domina
boala, contribuind la îndep ărtarea ei, ceea ce explic ă importan ța
jurnalelor despre boal ă. Barthes scria astfel: «Izgonesc demonii mei
prin cuvinte» sau: «Vocabularul francez este o farmacopee» sau, mai
mult: «Înc ăpățânarea de a scrie este o încă pățânare de a vindeca, o
asceză și o igien ă.»” (Arlette Bouloumié, Introducere la Creație și
Maladie, e d. cit., p. 10).
166 „Aveam s ă intru la perfuzii, la celebra perfuzie ro șie, cea care
avea să picure în vene otrav ă, otrava cea d ătătoare de via ță și
totodată de moarte… otrava denumit ă «Tamoxifen», numele în sine
parcă evocând mafia italian ă: mi-l și imaginam pe Al Capone
ciuruindu-m ă în plină zi în Spitalul din Fundeni” (Mioara Grigore,
op. cit., p. 81).

Emanuela Ilie
114 ale dezumaniz ării și decăderii mizere în fiziologicul pur sau
chiar ca terenuri pe care se desf ășoară o vânătoare crud ă, în
care oamenii joac ă ambele roluri ( și de prad ă, și de vânat):

„O armat ă de femei mici și grase sau numai mici, cumsecade,
dar cu ochii lacomi și buzunare adânci, te ignor ă abrutizate
sau te alung ă dușmănoase, cu toate c ă în urmă cu doar câteva
minute le-ai dat ceva, orice, oricât – niciodat ă îndeajuns.
Aparent pricepute – în fapt, în cel mai bun caz, cu oarece
îndemân ări deprinse în lunga lor preumblare dup ă pradă.
Victime și prădători – spitale mizere și speran ța noastr ă
împotriva bietei lor experien țe! Nici mil ă, nici respect, nici
știință d e c a r t e . C o n t a i n e r e c u boli misterioase ambulante în
încercarea de a le distrage aten ția de la contemplarea propriei
lor suficien țe criminale. Câmp însângerat de lupt ă inegală, în
care Marele Strateg este un nemernic sadic, uneltele lui jalnice
poartă halate albe mânjite cu sânge, iod și pastă d e p i x , i a r
însoțitorul este c ălcat în picioare sau obnubilat de spaim ă”167.

Totuși, aproape f ără excepție, sensul pattern-ului
reprezent ării cancerale se construie ște întotdeauna în jurul
avatarurilor, surprinz ătoare sau previzibile, ale acestei forme
de alteritate corporal ă. Pentru că, deși nu își propune explicit,
fiecare autoare de text ce poate fi citit ca un cancer narrative
ajunge să circumscrie, pe spa ții de întindere variabil ă, profilul
amenințător al du șmanului care atac ă insidios. Inevitabil,
prezența autarhic ă în aceste texte este prin urmare aceea și. Cu
excepția albumului de art ă al lui Chris Simion, conceput ca un
elogiu al corpului feminin finalmente înving ător, veritabilul
Suprapersonaj al textelor la care m ă voi referi în continuare
este cancerul. Indiferent de aparen țele narative sau lirice pe

167 Simona T ănăsescu, „Despre spitalele mele”, inclus în Scriitorul
și trupul său, ed. cit., p. 211. [Cu experien ța de aparținător cumulată în
cei câțiva ani de lupt ă inegală a unor oameni dragi cu acela și
dușman necru țător, subscriu cu totul unui asemenea diagnostic. Dar
încă mai sper într-o schimbare pozitiv ă a spitalelor mele… ]

Corpuri, exiluri, terapii
115 care le îmbrac ă opera confesiv ă (pe dimensiuni întinse, unele
putând fi citite ca basme construite în jurul cli șeelor tematice
ori structurale cunoscute, altele ca secven țe de doliu turnat pe
tipare poetice, într-o scriitur ă similară, ca finalitate, tulbur ăto-
rului Kaddish al lui Leon Wieseltier), cancerul r ămâne temutul
ei catalizator, agresorul întotdeauna prezent, str ăinul găzduit
fără voie într-un spa țiu intim transformat în câmp de lupt ă:
„Boala este tr ăită ca un corp str ăin în care el [pacientul, n.
mea, E. Ilie] nu se recunoaș te, și contra c ăruia este invitat „s ă
se lupte”. Perceperea ca a lui a acestei aventuri poate întârzia
sau niciodată sosi. El m ărșăluiește ală turi de ea ca ș i cum ar fi
un altul”168.
Cele mai c
omune reprezent ări ale cancerului îl echiva-
lează , ca aici, cu du șmanul/ agresorul/ teribilul invadator.
Firesc, dac ă ținem cont de faptul c ă, după cum știm, valorifi-
cat frecvent în reprezentarea lui este imaginarul militar/ r ăz-
boinic. Spa țiul corporal este reprezentat uzual ca un teritoriu
asediat, celulele tumorale ca niș te agresori teribili, de și invi-
zibili, extrem de inteligen ți, chiar par șivi etc. Indiferent de
armele pe care le folose ște în fața unui asemenea cotropitor,
bolnavul trebuie s ă-și recunoasc ă la un moment dat cruzimea
lipsei de speran ță:
„Mă învinsese în modul cel mai real cu putin ță. În doi ani de
zile, înghi țisem tot felul de tincturi, ceaiuri, pastile de toate
culorile: ro șii, albe, verzi, albastre, mov-închise. Înghiț isem
toate culorile vie ții. Toți mă îndemnau, sfă tuiau, implorau s ă
nu mai m ănânc nimic din ce ar putea hr ăni celula canceroasă .
Și, cu toate c ă luasem cel pu țin zece kilograme în plus, elimi-
nasem carnea, zah ărul, lactatele. Gândeam că așa voi înfometa
nenorocita de celul ă, dar exista deja o diferen ță majoră. Celula
168 Christian Biot, Françoise Guinard et Françoise Hortala, Mourir
vivant, Les Éditions de l’Atelier/ Ēditions Ouvrières, Paris, 1996,
p.152.

Emanuela Ilie
116 nu murea, nu disp ărea, nici m ăcar nu adormea. Se înmul țea
cu o vitalitate uluitoare. Avea o inteligen ță a supravie țuirii
parcă de mii de ani. Îmi citise o dat ă Antonie c ă până și
Tutankamon avusese cancer de prostat ă. Eu și Tutankamon,
doi învin și în lupta cu supercelula. Mi-o și imaginam: neagr ă,
păroasă, cu tentacule uria șe, vie, activ ă și inteligent ă, folosind
ca principal atac și principal ă strategie viclenia”169.

Depunerea armelor nu e îns ă niciodat ă definitiv ă. După
cum vom vedea în cele ce urmeaz ă, chiar și atunci când
m e d i c i n a p a r e a c a p i t u l a î n f a ța iremediabilului, spiritul î și
găsește întotdeauna for ța de a se replia.

„Cine este, de fapt, subiectul suferin ței?”

Spre deosebire de alte maladii a c ăror simptomatologie
– vizibilă, căci exterioar ă/ transferat ă și la suprafa ța corpului,
așadar la nivelul pielii – impune, pe durata în general scurt ă
de manifestare, asocierea cu spa țiul, mai lesne decât cea cu
timpul, cancerul îi fur ă ființei atât timpul de existen ță, cât și
spațiul corporal. Din acest motiv, Susan Sontag, opunându-l
unei boli a timpului ca tuberculoza, nume ște cancerul o boal ă
a spațiului:

„Tuberculoza este o boal ă a timpului, ea gr ăbește viața, o
scoate în eviden ță, o spiritualizeaz ă. Atât în englez ă, cât și în
franceză tuberculoza «galopeaz ă». Cancerul are faze, mai de-
grabă decât mers; el este, în cele din urm ă, terminal. Cancerul
lucrează încet, insidios; eufemismul standard în anun țurile
mortuare e c ă cineva «a murit dup ă o boală îndelungat ă» (…)
Metaforic vorbind, cancerul nu e atât o boal ă a timpului, cât o
boală sau o patologie a spa țiului. Metaforele sale principale se
referă la topografie (cancerul «se propag ă», «prolifereaz ă» sau
«e răspândit»; tumorile sunt, chirurgical, «extirpate»), iar cea

169 Mioara Grigore, op. cit., p. 134.

Corpuri, exiluri, terapii
117 mai însp ăimântătoare urmare a lui, ca și a morții, e mutilarea
sau amputarea unei p ărți din trup”170.
În pl
us, între locuirea în sens strict, concret, ca a șezare/
situare a fiin ței într-un spa țiu exterior, ș i locuirea corpului de
către agentul patologic mai exist ă o legătură cu totul distinct ă
în cele dou ă tipuri de maladii: tuberculoza î și poate
transforma mediul exte rior în aliat (evoluț i a s a p u t â n d f i
influențată și de spațiul exterior și climatul în care locuie ște
bolnavul), pe când, odat ă instalat, cancerul nu mai poate fi
determinat (amânat sau gr ăbit) de mutarea bolnavului într-un
spațiu ori altul:
„Se credea c ă bolnavul de tuberculoz ă poate fi ajutat, vindecat
chiar, printr-o schimbare de mediu. Exista ideea c ă tubercu-
loza era o boală umedă, o boală a oraș elor jilave ș i reci. (…)
Dar nicio schimbare a mediului ambiant nu pare s ă-i fie de
folos bolnavului de cancer. Lupta se duce înl ăuntrul corpului
fiecăruia”171.
Dacă a
lte forme de terapie implicând deopotriv ă corpul
fizic și cel spiritual se pot desf ășura și în intimitatea salva-
toare, la care fiin ța poate avea acces și în spațiile de elec ție
(desigur, private), chinuitoarea lupt ă cu o boal ă precum can-
cerul nu are nici o șansă de câștig atunci când se duce în afara
spitalului – sau cel pu țin așa susțin cadrele medicale com-
petente oncologic. În blocurile ATI, în s ălile de interven ție,
chimioterapie, radioterapie ș.a.m.d., corpul bolnav este supus
la tot felul de probe de anduran ță la capătul că rora poate
câștiga (sau m ăcar speră să câștige) măcar câteva luni, câ țiva
ani sau, în cazurile cele mai fericite, o via ță. Rolul spa țiului
spitalicesc în orice ego-analiz ă de traum ă este din acest motiv
unul esen țial. O carte despre vindecare precum aceea a lui
Vintilă Mihăilescu se și numește chiar În căutarea corpului
170 Susan Sontag, op. cit. , p. 22.
171 Ibidem, p. 23.

Emanuela Ilie
118 pierdut. O ego-analiz ă a spitalului . Nucleele de sens ale opului
cunoscutului antropolog sunt chiar articulate în jurul întregii
lumi, atent segmentate, a spital ului, unde se poate/ trebuie
locuit simultan privat și public, intim-revelator și social-
expus, cu scopul întotd eauna declarat al vindec ării
multistadiale.
Până să fie însă recunoscut drept spaț iu al vindec ării,
spitalul – cel pu țin spitalul din România – este perceput
frecvent, cum am mai afir mat, drept locul degrad ării biolo-
gice, al umilin ței sociale, al înjosirii psihologice și, la limit ă, al
morții172. Inevitabil, orice poveste a locuirii în trupul spitalizat
devine prin urmare o încercare de conservare a demnit ății
umane:
„Cum mai po ți, cât mai po ți fi tu însuț i într-un corp care nu
este, nu mai este el însu și? E mai bine s ă nu afli niciodat ă!
Spitalul te oblig ă însă să trăiești și să conștientizezi aceast ă
experiență a «împu ținării» în așteptarea angoasant ă a momen-
tului în care î ți vei fi atins limitele. Da, Spitalul te umile ște în
măsura în care î ți dezvăluie corpul într-un mod mult mai
apropiat de «natural» decât ți-ai fi imaginat vreodată și decât
ești pregătit să accepți. De fapt, nu vei accepta niciodată și te
vei lupta pân ă în ultima clip ă pentru a- ți (re)face o poveste a
demnității în fața morții”173 .
Măr
turisiri similare pot fi citite și în confesiunile femi-
nine de care m ă voi ocupa mai departe. La un bra ț al arcului
172 „În Spital moartea este referin ța absolut ă. Pe uș a primei
încăperi din Spital cite ști: «Intern ări – Extern ări – Decese», str ăbați
coridorul și la cap ătul lui, deasupra liftului de serviciu, scrie:
«Transport bolnavi investiga ții, izotopi, E.E.G., externa ți, deceda ți»;
un flyer te obligă să-l citești pe toți pereții: «Pompe funebre Km. 0 –
Valerică – Asigur ăm servicii funerare complete. Recomandă m act
constatator, îmb ălsămător, coroane».” (Marius Chivu, „Cât ă realitate
încape într-un spital”, inclus în Scriitorul și trupul său, ed. cit., p. 56).
173 Vintilă Mihăilescu, În căutarea corpului reg ăsit. O analiz ă a
spitalului , Editura Polirom, Ia și, 2019 , pp. 231-232.

Corpuri, exiluri, terapii
119 perceptiv, spitalul pare spa țiul (im)posibilului miracol al
vindecării de trup, de și uneori cu pre țul mutilării acestuia din
urmă. Iar noua hart ă corporal ă implică, obligatoriu, și mutații
asociate cu imundul sau rezidualul. Mirosul cumplit și sângele
de toate culorile pe care locul amput ării îl vars ă în perioada
refacerii au îns ă pentru unele autoare func ția de purificare nu
numai a fiin ței individuale, ci și a universului întreg, saturat de
un rău etern: „(…) m ă uitam să văd sânul, dar nu mai era. Era
însă o tăietură imensă, iar în locul sânului o pomp ă și niște fire
lungi, prin care trecea sânge ro șu, negru, verzui, de toate
culorile și parcă din toate timpurile”174. Scenă propice unor
asemenea revela ții întunecate având drept actor trupul mutilat,
spitalul este echivalat, la cel ălalt braț al eșichierului perceptiv,
fie cu locul mor ții colective, fie cu Iadul însu și:

„Acum, la «control», nu mai stau în rezerv ă de lux, ci într-un
salon pe care medicii îl numesc de serviciu . Eu îl numesc
spontan și amar groapa colectiv ă. Cu tot cu înso țitori suntem 20
de oameni și 6 paturi. Caloriferele masive, sovietice duduie.
Mirosul îmi aminte ște de Ciuma lui Camus. (…) M-am întors
în Iad”175.

Indiferent de nuan ța în care ele sunt realizate, astfel de
schițe topografice iau întotdeauna în calcul valen țele de kairos
ale spitalului. El devine, obligatoriu, toposul schimb ării
radicale a bolnavului de cancer. Dup ă cum ne arat ă Vintilă
Mihăilescu în secven ța În-chipuiri ale corpului , această schim-
bare debuteaz ă cu imaginea corpului umilit, de-mascat, dar
implică în mod necesar revela ția unei interiorit ăți iremediabil
rănite:

174 Mioara Grigore, op. cit., p. 95.
175 Camelia R ăileanu, Întoarcerea din Iad. Jurnal, ediție îngrijit ă și
cuvânt înainte de Florentina Toni ță, Editura Eikon, Bucure ști, 2018 .,
pp. 64-65. O imagine similar ă apare și în cartea Mioarei Grigore:
„Mă invită protocolar în cabinet. Parc ă m’ar fi dus într-o camer ă de
gazare. Nu am aer, și frigul acela care îmi devenise ca o a doua
natură mă cuprinsese din nou cu totul”( op. cit ., p. 73).

Emanuela Ilie
120 „Ei bine, Spitalul este un spa țiu în care faci cunoș tință, într-un
mod cam radical, cu corpul t ău. N-aș spune nici corpul t ău
«adevărat», nici «real», ci pur ș i corpul t ău de-mascat. Și ești
surprins, e ști derutat, e ști revoltat. Durerea asta din co șul
pieptului nu este nimic altceva decât o durere în co șul piep-
tului, o durere care exist ă pentru c ă este aș a cum este. Nu are
niciun sens suplim entar, nu înseamn ă nimic mai mult decât o
senzație de durere, este de o trivialitate insult ătoare; nu are
nicio «poveste» aparte – drept care te gr ăbești să-i găsești una…
Dar durerea r ămâne acolo, de o placiditate jignitoare la adresa
întregii tale demnități umane. Din aceast ă situaț ie se naște o
perplexitate care m-a lovit în multe ore târzii ale nop ții: cine
este, de fapt, subiectul suferinț ei”176?
La fel
ca invarian ții structurali enumera ți mai sus,
această chestionare funciarmente tragic ă a propriei identit ăți
de către bolnavul ce nu se mai recunoa ște ține, firește, de
genul proxim al reprezent ării carcerale. Cât despre diferen țele
specifice, ele vor fi eviden țiate în subcapitolele urm ătoare, în
care voi analiza succint textele de grani ță (reușite estetic și de
o mare în
cărcătură emoțională) ale unor autoare mai pu țin
cunoscute, for țate să lupte recent177 cu maladia încoronat ă,
(ne)ofici
al, Marele Împ ărat al bolilor178.
176 Vintilă Mihăilescu, op. cit., pp. 230-231.
177 Acesta este motivul pentru care las deocamdat ă deoparte cutre-
murătorul jurnal de criz ă al Soranei Gurian, povestea unei lupte purtate
în cu totul altă perioadă istorică și într-un cu totul alt spa țiu geografic
(Povestea unei lupte, traducere din limba francez ă de Sorin Gherguț ,
prefață de Bianca Burț a-Cernat, Institutul Cultural Român, 2017). Îl voi
prezenta îns ă pe larg în studiul „ Cancerul, dragostea mea . Teme radicale
ale (auto)reprezentă rii”, ce va fi probabil inclus în volumul con ți-
nând lucră rile Simpozionului Na țional „Memorialistica româneasc ă: între
documentul istoric și obiectul estetic” (ediția a V-a, organizată de
Academia Român ă, filiala Ia și, Institutul „A. Philippide” și Asociația
Culturală „A. Philippide”, 14 iunie 2019: http://philippide.ro/pages/
simpozioane/2019/PROGRAM%20Memorialistica%202019.pdf ).
178 Acesta este chiar supranumele pe care i-l atribuie cercet ătorul

Corpuri, exiluri, terapii
121 Cancerul, corpul, feminita tea. „Care dintre noi?”

Primul text confesiv de acest tip este ascuns între
copertele excep ționalului album Care dintre noi. Which one of us
(Editura TREI, Bucure ști, 2018), de Chris Simion-Mercurian, în
tandem cum nu se putea ma i potrivit cu fotografa C ătălina
Flămînzeanu. De ce album, de aceast ă dată? [Întrebare pe care
nu se poate s ă nu ți-o pui, aflând c ă semnatara a publicat
anterior mai multe c ărți, bine primite de un public fidel: de la
Dragostea nu moare. O concluzie la 16 ani – 1994 și Dogmatica
fericirii – 1995 la 40 de zile – 2015 și În fiecare zi, Dumnezeu se
roagă l a M i n e – 2016]. Ei bine, de și este dotat ă din plin cu
inteligen ță lingvistic ă, dar și cu o sensibilitate estetic ă ieșită
din comun, Chris Simion-Mercurian – în via ța profesional ă, o
talentată regizoare – prefer ă acum să își tematizeze experien ța
traumatic ă prin intermediul mixajului de limbaje artistice.
Spre deosebire de alte scriitoare care au reu șit să își
narativizeze o experien ță tragică similară, apelând la formule
diverse, subsumate îns ă, într-o form ă sau alta, genului
biografic (Mioara Grigore – Cancerul, dragostea mea sau
Loredana Caia – Despre cancer și alți demoni , ca să dau din nou
cele două exemple relevante), autoarea de fa ță își asumă auto-
reprezentarea printr-un tip de text compozit, multimodal, hibridizarea fiind validat ă nu doar de amestecul tiparelor
confesive, ci și de amestecul limbajelor artistice. M ărturia
scrisă sub form ă de fragmente scurte, bine articulate stilistic,
este astfel înso țită de un complementar ingenios, care confer ă
un plus de expresivitate verbalului. Mai mult, excelentele
fotografii alb-negru realizate de C ătălina Flămînzeanu pro-
pun, abil, un alt centru de interes tematic: percep ția de către
celălalt a corpului feminin de dinainte și de dup ă interven ția
traumatizant ă, dar necesar ă supravie țuirii. Nu în ultimul

american de origine indian ă Siddhartha Mukherjee, autorul uneia
dintre cele mai consistente c ărți despre cancer, pentru care a primit
inclusiv Premiul Pulitzer pentru Non-Fic țiune, The Emperor of All
Maladies: A Biography pf Cancer (Scribner, 2010).

Emanuela Ilie
122 rând, ca orice ilustra ții de carte, fotografiile de pe copertele ce
închid însemn ările autobiografice constituie excelente moda-
lități de transcendere a textului179. Cu ajutorul lor, aten ția privi-
torului este dirijat ă înspre o lectură care să privilegieze
deopotriv ă emblemele apropierii/ identific ării și în-semnele
diferențierii/ distan țării: adică referen ții identitari failibili
(trăsăturile fizice, în mod clar transfigurate de boal ă) sau
infailibili (numele celei ce apare în toate fotografiile), respectiv
elementele de recuzit ă (devenite, similar, ecouri vizuale ale
unui proces de clarificare interioar ă180 mijlocit de maladie).
Decupajul de fragmente de text propriu-zis ofer ă, cu o
naturalețe dezarmant ă, câteva concentrate la o prim ă lectură
amărui dintr-o istorie personal ă dramatică . Transformată ,
inevitabil, într-o luptă pe viață și pe moarte cu un inamic
pervers, apt să atace fiin ța pe toate fronturile, nu numai pe cel
corporal. O lupt ă din care nu lipsesc etapele ș i pragurile
considerate firești doar în nefirescul teribil al acestei abera ții
ontologice : de la aflarea diagnosticului și impulsul neg ării la
179 Sintagm ă preluată din Toma Pavel, Lumi ficționale, traducere
de Maria Mociorni ță, prefa ță de Paul Cornea, Editura Minerva,
București, 1992, p. 119.
180 Î n c e l e b r u l s ău studiu dedicat fotografiei, Susan Sontag
vorbeș te despre polarizarea terminologiei pe care fotografii o
folosesc pentru a- și dramatiza profesia: „Fotografia este v ăzută ca o
manifestare acut ă a «eu»-lui individualizat – sinele privat și lipsit de
un cămin rătăcind printr-o lume copleș itoare –, dominând realitatea
printr-o rapid ă antologare vizual ă a ei. Sau fotografia este v ăzută ca
o modalitate
de găsire a unui loc în lu me (care este în continuare
perce
pută ca fiind cople șitoare, str ăină) prin capacitatea de a
relaționa cu ea prin detaș are, scurtcircui
tând pretenț iile insolente și
intruzive ale
sinelui” ( Despre fotografie, traducere din limba englez ă
de Delia Zahareanu, cu un eseu de Erwin Kessler, Editura Vellant,
Bucureș ti, 2014, p. 127). În mod evident, fotografiile C ătălinei
Flămînzeanu pot fi interpretate simultan ca manifestări acute ale unu i
eu i
ndividualizat – dar în urma unei traume care l-a determinat s ă-și
re-gândeasc ă
locul în lume. Unul din efectele lor asupra privitorului
vizează însă scurtcircuitarea oricăror pretenții insolente și intruz ive ale
sinelui.

Corpuri, exiluri, terapii
123 refuzul medica ției și tentația revoltei, de la furia autodestruc-
tivă la soluția vindec ării spirituale, printr-o credin ță extrem de
puternică:
„Ultimele patru cure au fost ca un «trip», planuri confuze,
memorie amestecat ă, dureri care se escaladau unele pe altele,
senzația că c e e a c e e s t e n u e s t e , c i d o a r m i s e p a r e , p l a n u r i
care căpătau o mișcare diabolic ă, nefireasc ă, gânduri care m ă
crucificau. În ultima lun ă am coborât atât de adânc, încât
aveam senza ția că în mine a intrat și s-a instalat altcineva.
Ultima pic ătură a fost ca o magie, s-a scurs în ven ă și totodată
a curățat tot r ău l p e c a r e l – a m t r ăit timp de șase luni. F ără
nicio logic ă, brusc, într-o frac țiune de secund ă a dispărut acel
demon care se l ăfăia în corpul meu de atâta timp, f ără avertis-
ment, ca și cum te-ai uita la un film de groaz ă și, din senin,
bubuie lampa televizorului și e «sfârș it» neașteptat. Apoi un
moment de lini ște, o liniște cum nu ai mai tr ăit până atunci, o
liniște-lumină ca de început de lume și tu… în mijl ocul ei,
inundat. Dac ă aș fi întrerupt tratamentul, mi-a ș fi dăruit
pentru toat ă viaț a o stare profundă de nelini ște și n-aș fi putut
da mâna cu Dumnezeu”181.
Dar
ceea ce individualizeaz ă înainte de orice altceva
această istorie personal ă modelat ă de maladia necru țătoare
181 Întâlnirea fa ță-către-față cu alteritatea radical ă sau măcar
situarea în proximitatea sacrului revelat este punctul de maxim ă
intensitate al majorit ății textelor confesive de acest tip. Chiar și cele
care condenseaz ă întregul parcurs ini țiatic în doar câteva pagini
recunosc f ără rezerve importan ța acestei ascensiuni echivalate,
uneori, cu o întoarcere acas ă: „(…) m-am dus la spital cu convin-
gerea că, oricum s-ar fi desf ășurat opera ția, eu aveam s ă ajung acas ă,
fie înapoi în lume, fie dincolo de ea. M-am rugat însă lui Dumnezeu
să mă mai aștepte un pic (…). Observ c ă, după fiecare încercare de
acest fel, îns ănătoșirea nu m ă mai aduce în locul din care am plecat
îmbolnăvindu-mă , ci altundeva, mai sus.” [Monica Pillat, „Boala ca
traseu ini țiatic”, în „Secolul 21”, nr. 7-12/ 2015 ( Corpul și vindecătorul
său), p. 14].

Emanuela Ilie
124 este o constant ă nevoie de raportare a bolnavei la propriul
corp. Cu totul atipic, aceast ă relație evolueaz ă după o curbă
ascendentă . Într-un fel, vorbim despre o nara țiune articulat ă
pe un tipar ini țiatic, pe care am putea-o vedea redus ă, în
funcț ie de referenț ii corporali, la trei timpi sau trei etape
definitorii: pierderea temporar ă sau deposedarea, c ăutarea și
recâștigarea corpului feminin182. Un corp care, din cauza bolii,
îi devine dintr-o dat ă extrem de vizibil – sau, ca s ă folosesc
cuvintele lui David Le Breton, „devine prezent la modul
greoi, devine stânjenitor. El rezist ă simboliz ării, căci aceasta
nu mai e dat ă imediat, ci trebuie c ăutată, expunându-se
neînțelegerii”183. U n c o r p a l t f e l v i z i b i l , c ăci împuținat de un
dușman invizibil, dar feroce. Un corp traumatizat, care s-ar
putea foarte u șor transforma într-unul dispre țuit, respins,
hulit. Un corp care pentru o perioad ă lungă se metamor-
fozează într-un veritabil câmp de lupt ă între for țe inegale, pe
care nu se agit ă nicio flamur ă și nu are loc niciun fapt de
eroism:
„Durerile nu mai erau dureri, erau brânci în delir, îmi aruncau
corpul într-un șoc electric. Grea ța nu mai era greață, devenise
un accesoriu, alimentele și lichidele aveau gust de fier mai
încins sau mai rece și trebuia s ă le înghit și să-mi imaginez c ă
sunt delicioase, sufocarea nu mai era sufocare, ci senza ția că
ești un animal neajutorat care se înjunghie cu fiecare inspi-
rație, neuropatia nu mai era doar o amor țeală, ci o paralizie a
sensului pentru care s ă mergi înainte… sim țeam otrava în tot
ceea ce mai eram, buc ăți ale corpului care r ămăseseră nealte-
rate mă implorau s ă opresc coș marul, cealalt ă parte a corpului
nu mai avea reac ție, intrase pe țeava de tocat, ca o bucat ă de
carne azvârlit ă în malaxor, uneori r ămânea inert ă zeci de
182 Mutatis mutandis , acestea sunt și etapele subsecvente teribilei
aventuri pe care o reconstituie Vintil ă Mihăilescu în cartea intitulat ă
chiar În căutarea corpului reg ăsit. O analiz ă a spitalului , Editura Polirom,
Iași, 2019.
183 David Le Breton, Antropologia corpului și modernitatea , ed. cit.

Corpuri, exiluri, terapii
125 minute, alteori ore, ca într-o com ă. Încercam s ă mă agăț de orice
se putea ca s ă merg până la capăt, dar sufletu-mi era prea
obosit și îmi aluneca pe rug ăciuni. Într-o singur ă zi, traversam
zeci de st ări, intram și ieșeam din ele f ără nicio logic ă, fără nicio
rațiune. Corpul meu era ca un fron t, se aruncau întruna explo-
zibile, când credeai că s-a terminat și e liniște, bum și de la
capăt. Nu știai de unde vin, cât țin. Totul se juca pe «acum»”.
Într-o pagin ă memora
bilă din A ntropologia corpului și
modernitatea , David Le Breton susț ine că boala, durerea și
îmbă trânirea marchează „reducerea progresiv ă la corp, un fel
de aservire în fa ța unei dualit ăți ce opune subiectul și corpul
său și îl aduce în dependen ță față de acesta din urm ă”184. La
fel ca alte bolnave tinere, Chris Simion-Mercurian refuz ă cu
obstinaț ie să trăiască această aservire . În loc s ă i se supun ă, ea
și-l supune, for țându-l să își accepte noua, nea șteptata frumu-
sețe. Mai mult, odat ă cu pierderea c ărnii bolnave în urma
intervenției chirurgicale și a părului în urma chimioterapiei,
își asumă o feminitate cu totul distinct ă – relevat ă și citito-
rului/ privitorului, invitat s ă priveasc ă astfel ș i în oglinzile
auto-reprezentă rii. Din spa țiu al întâlnirii cu o alteritate demo-
nizabilă, oglinda – metafor ă frecvent valorificat ă în textele
confesive185 – devine spa țiul materializ ării unei noi anima și
catalizatorul unei epifanii lumi noase legate de propria femini-
tate. Dovad ă că, și în contexte dintre cele mai dramatice,
„feminitatea este o crea ție a oglinzii”186:
184 Ibidem, p. 141.
185 „Metafora utilizat ă cel mai des pentru jurnal este oglinda”,
arată , pe bună dreptate, Anca Ursa, în Metamorfozele oglinzii. Imagi-
narul jurnalului românesc (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006, p. 113).
Pentru probe de verificare analitic ă a acestei asocieri, a se vedea,
desigur, cuceritorul eseu critic al lui Mircea Mih ăieș, De veghe în
oglindă, ediția a II-a, rev ăzută, Editura Cartea Româneasc ă, București,
2005.
186 Sabine Melchior-Bonnet, Istoria oglinzii, traducere de Lumini ța
Brăileanu, prefa ță de Jean Delumeau, Editura Univers, Bucure ști,
2000, p. 268.

Emanuela Ilie
126 „Când am ridicat fa ța și m-am v ăzut în oglind ă a fost wow.
Brusc, m-am îndr ăgostit. Persoana din oglind ă era persoana
pe care am a șteptat să o întâlnesc toat ă viața. A locuit în mine
și totuși nu am reu șit s-o ating până atunci niciodat ă. Mi-am
oferit părul în schimbul feminit ății și al libert ății. Mi-am dat
seama că toată nevoia mea de a avea p ărul lung nu a fost
niciodată nevoia mea, ci c ă, de la 16 ani, de când am hot ărât
că e părul meu și nu se mai atinge nimeni de el, a fost biruin ța
în fața mamei care, în copil ărie, ca majoritatea mamelor, m ă
tundea numai cum voia ea. Ce descoperire dup ă 30 de ani de
viață! Ce întâlnire! Ce eliberare! Ce cadou!”.
Deși păstrea
ză cancerul drept nucleul catalizator al unei
comunicări artistice hibride, puternice și ofertante estetic,
Chris Simion-Mercurian face din recucerirea ata șantă a corpu-
lui – ca sinecdoc ă a unei feminit ăți dureros de frumoase –
centrul iradiant al unei scriituri de o combustie emo țională în
fața căreia orice tentativă hermeneutic ă pare de prisos.
„Cancerul, dragostea mea”. Maternitatea extatic ă,
graviditatea demonic ă
A do
ua confesiune carceral ă – să mă repet: sfâ șietor de
vie și de autentică , după a cărei lectur ă nu te mai po ți, într-
adevăr, reîntoarce în propria- ți viață decât cel mult pentru a o
valoriza – este intitulat ă într-un mod absolut șocant: Cancerul,
dragostea mea. Indiferent de echivalentul gramatical al con-
strucției plasate peritextual ( dragostea mea putând fi considerat
fie atributul apozi țional al „cancerului”, fie o construc ție
nominală în vocativ adresat ă unui partener de dialog ero-
tizat), titlul confesiunii pe care o semneaz ă Mioara Grigore
șochează doar pân ă iese la iveal ă profilul spiritual cu totul
aparte al acestei autoare. Profesoara de religie în mediul rural,
căsătorită cu un coleg profesor de matematic ă, fericita mam ă a
cinci copii, pe deplin convins ă de sacralitatea c ăsătoriei și cea
a maternit ății, își asumă și suferința, de la un punct încolo, cu

Corpuri, exiluri, terapii
127 o sen inătate exemplar ă. Ba chiar, ca s ă folosesc o sintagm ă a
lu
i Dan C. Mihă ilescu, și ca pe un fel de vam ă exemplar ă.
Av
ând în vedere felul în care criticul i-a receptat cartea187, sunt
de altfel sigur ă că, dacă eseistul interesat de v ămile feminit ății
exemplare ar fi dedicat un capitol și bolii – al ături de castel,
bibliotecă și pușcărie188 –, Cancerul, dragostea mea ar fi ocup at
de bună se
amă în el un loc privilegia t.
Spre de
osebire de orice alt ă operă născută dintr-o
suferință similară, confesiunea de criz ă a Mioarei Grigore se
îmbină până l a i d e n t i f i c a r e c u j u r n a l u l v i e ții de familie. O
viață de familie pusă integral sub semnul d ăruirii pân ă la
sacrificiu în numele iubirii. Fapt absolut firesc, dac ă luăm în
calcul faptul c ă autoarea acestei c ărți autobiografice îș i asumă,
înainte de orice altceva, maternitatea ca unic dat existen țial
împlinitor189. Cei cinci copii, veni ți în doar ș ase ani și jumătate
187 V. textele de însoț ire de pe coperta a IV-a, ce reproduc frag-
mente din discursul criticului, rostit la lansarea din libr ăria Sophia
(16 mai 2014), dar și din prezentarea c ărții în emisiunea „Omul care
aduce cartea”, de pe 27.06.2014: „Este o carte absolut special ă,
singulară în toată viața mea. Orice ziarist normal care se respect ă ar
începe în funcț ie de talentul lui ș i ziarul la care lucreaz ă cu o serie de
epitete maxime și superlative absolute de genul: cutremur ător,
muțitor, ame țitor, tulbur ător, zăpăcitor. Eu am preferat termenul
pilduitor”; „În ace ști 14 ani am prezentat aproape 3500-4000 de c ărți,
niciodată nu am avut o asemenea carte. (…) O astfel de carte care te
îngenunche m-a fă cut praf, pur și simplu m-a umilit în cel mai înalt
grad” etc.
188 Dan C. Mih ăilescu, Castelul, biblioteca, pu șcăria: trei v ămi ale
feminității exemplare , Editura Humanitas, Bucure ști, 2013.
189 Alegând un tip de scriitur ă apropiat ă, ca formul ă, de autobio-
grafie, autoarea opului Cancerul, dragostea mea are de altfel tendin ța
firească a centraliz ării proiectului de eu pe care ni-l propune: „Auto-
biografia este, într-un anumit fel, simbolul idealului atins ; jurnalul
exprimă raportul mobil al eului cu ț inta spre care tinde. În jurnal, totul
pare simultan, în timp, ca și în spațiu. Ființa este robit ă actualității,
multiplelor ipostaze ale realit ății înconjur ătoare: privirea trece de la
un amănunt la altul, descoperind înc ă mereu și mereu alte am ă-
nunte: o gândire care pulverizeaz ă realul, în timp ce autobiografia îl

Emanuela Ilie
128 (Maria, Antonie, Nectarie, Macrina și Iustina) „dintr’o alt ă
lume, o lume aparte, ve șnică, o lume ce parc ă o primisem în
dar”190, îi întregesc existen ța și-i oferă , măcar temporar, iluzia
unei fericiri totale. Fragilitatea acestei construc ții idealizate
este însă dovedită atunci când realitat ea corpului gravid și a
corpului care al ăptează (uneori în acelaș i timp) este brutal
suprapus ă peste și înlocuit ă cu o altă formă de graviditate.
Suprapunerea alterit ății corporale patologice peste
aceea a alterit ății trupești celei mai fericite nu este nou ă. În
eseul pe care l-am mai citat, Susan Sontag apeleaz ă, neaș-
teptat, la imaginarul (pre)maternit ății pentru a defini maladia
radicală : „cancerul este o graviditate demonic ă”191. Lăsând la
o
parte duritatea extrem ă a formulei, cu care o femeie care a
experimentat cel pu țin o dată mirabilul gravidit ății dorite nu
poate fi u șor de acord, trebuie s ă r e c u n o s c f a p t u l c ă, para-
doxal, în cazul Mioarei Grigor e o asemenea echivalare are o
oare
care legitimitate. Scriitoarea îns ăși sugereaz ă o oarecare
continuitate între graviditatea normal ă și (pseudo)gravidi-
tatea patologic ă, atunci când î și detaliaz ă seria de experien țe
co
rporale radicale pe care le tr ăiește fără senzaț ia unei rupturi
sau discontinuit ăți între ele. Refuzând, iniț ial, să accepte no ua
co
rpor(e)alitate, înc ărcată patologic, a femeii, și soțul se aga ță
cu toată ființa de o imposibil ă prelungire a micului paradis
familial în care s-au izolat imediat dup ă căsătorie:
„«Ce poate s ă fie asta, dragostea mea?!», îmi întreb eu so țul
mai mult decât consternat ă, î n t i m p c e m ă pipăi pe sânul
stâng. Un nodul imens, de aproape patru centimetri, î și făcuse
dintr’o dat ă loc pe sânul meu, explodând cu o vitalitate impo-
sibil de controlat. Eram în luna a șaptea, gravid ă cu Iustina.
centralizează ” (Ioan Holban, Literatura român ă subiectiv ă de la origini
până la 1990. Jurnalul intim. Autobiografia literar ă, Editura Tipo
Moldova, Ia și, 2007, p. 14).
190 Mioara Grigore, op. cit., p. 62.
191 Susan Sontag, Boala ca metafor ă. Sida și metaforele ei , ed. cit.,
p.21.

Corpuri, exiluri, terapii
129 «Stai lini ștită, iubita mea», m ă asigură extrem de calm so țul,
«probabil hormonii de sarcin ă. O să punem foaie de varz ă și
se va retrage.»
«Sigur va fi bine…», îi zâmbesc eu mai mult decât for țat,
parcă spre a-l liniș ti mai mult pe el decât pe mine.
Durerile încep s ă-și facă simțită prezenț a. Din acea zi, timp de
un an ș i nouă luni cât am n ăscut-o și alăptat-o pe Iustina, foaia
de varză îmi devenise aproape consubstan țială. Nu era zi s ă nu
mă înfășor cu ea, pe sân, pe gât, spate, bra ț. (…) Câteodat ă,
durerile deveneau aproape violente în sânul stâng. Viorel îmi
cumpărase un fel de pomp ă mecanic ă cu care scoteam laptele.
Odată cu laptele scoteam ni ște urlete cumplite. Nu credeam s ă
doară așa de tare, dar nu m ă lăsam. Luptam pentru fiecare
picătură. Pentru mine acest lapte devenise sinonim cu via ța”192.
Ignorată cu
încăpățânare numai pe perioada sarcinii și a
alăptării, posibilitatea unei muta ții cu adev ărat radicale a
condiției corporale devine o realitate cumplită după ce mama
nu mai poate invoca scuza al ăptatului – recunoscând în
același timp, fără drept de apel, Supremația nodulilor. Imediat
după biopsie și confirmarea diagnosticului necru țător, la fel ca
majoritatea bolnavilor tineri confrunta ți cu aceast ă formă de
alteritate radical ă care este cancerul, Mioara traverseaz ă mai
întâi spectrul de stă ri întunecate pe care doar în momentul
recapitul ării scripturale și-l va recunoa ște cu luciditate drept o
formă de infern existen țial: „Peste dou ă zile avea s ă fie ziua
Învierii Domnului. În mine îns ă nu învia nimic. Aveam să
descopăr însă ceva: aveam să descopăr iadul din mine. Cu el
aveam să mă lupt în primul rând, ș i abia mai apoi cu boala”193.
Iadul interior înseamn ă, firește, nu spaima de neantizare ori
de singur ătate radical ă (credința îi rămâne ne știrbită), ci
groaza propriei transform ări într-o alteritate atavică . Până să
ajungă la o anulare retroactiv ă a răului194, Mioara Grigore și-l
192 Mioara Grigore, op. cit., p. 63.
193 Ibidem, op. cit., p. 72.
194 Sintagm ă pe care am preluat-o din studiul lui Mircea Mih ăieș,

Emanuela Ilie
130 asumă și chiar interiorizeaz ă. Simpla posibilitate a existen ței
unei asemenea prezen țe străine, poten țial ostile – c ăci provo-
cate de un operator demonic – este suficientă pentru ca autoa-
rea textului autobiografic s ă retrăiască emoții dintre cele mai
puternice, transpuse în plan fiziologic. Iat ă, spre exemplu,
frigul puternic și frica malformant ă:
„Dintr’o dat ă, ca din senin, m ă cuprinsese un frig… un frig
atât de puternic, încât îmi cl ănțăneau din ții în gură. Sau poate
nu de frig tremuram, ci de fric ă… O fric ă ce-mi inunda fiin ța
și care avea s ă mă defineasc ă în totalitate de atunci încolo. Din
acea noapte, am știut că o parte din mine a murit. Cu totul,
iremediabil, f ără putință de tăgadă. Din acel moment, în mine
avea să se nască o altă ființă, una care avea s ă-mi repugn ă
total. Frica aceea avea s ă scoată din mine tot ceea ce era mai
grobian, mai primitiv”195.
L
i se adaug ă, rând pe rând: „grea ța inuman ă, totală,
devastatoare”196, certitudinea unei feminit ăți mutilate pe veci,
odată cu extirparea sânului bolnav („De acum încolo n-aveam
să mai fiu cu adev ărat soția soț ului meu ș i, mai dureros,
n-aveam s ă mai fiu m ămică cu doi sâni”197), tentația uitării și
ref
uzul de a mai lua în calcul recidiva:
„Mă complăceam în iluzii și gânduri frumoase, și-mi spuneam:
«Am cinci copii, totul a fost un vis urât… au atâta nevoie de
mine…» Și mergeam la fiecare sfâr șit de să ptămână la
Mănăstirea Ghighiu, la icoana f ăcătoare-de-minuni a Maicii
care valorific ă opinia Annei Freud despre procesul de recriminare
profilactic ă: „Amintirea retrospectiv ă a răului, ca și refularea, proiec ția,
întoarcerea c ătre sine, transformarea in contrar, toate aceste recrimi-
nări profilactice î și găsesc în jurnalul intim – adev ărată canapea a
psihanalistului avant la lettre – locul ideal de desf ășurare” (Mircea
Mihăieș, op. cit., p. 182).
195 Mioara Grigore, op. cit.,p. 65.
196 Ibidem, p. 63.
197 Ibidem, p. 95.

Corpuri, exiluri, terapii
131 Domnului. Îmi d ădea atâtea speran țe, mă privea cu atâta
blândețe… Dar eu, în continuare, refuzam s ă mai lupt, refu-
zam cu obstina ție să cred că de fapt cancerul m ă părăsise, că
nu plecase din fiin ța și din celulele mele, c ă făcea atât de
adânc parte din mine încât devenise practic una cu mine, îmi devenise consubstan țial”
198.

Nu lipsesc nici ru șinea și dezgustul de sine, ultimul
împins pân ă în dezn ădejdea neagr ă, determinat ă de convin-
gerea propriei inutilit ăți domestice și mai ales de transfor-
marea propriei corporalit ăți. Trupul matern, perceput exclusiv
ca sursă a vieții și locaș al iubirii familiale, se transform ă
repede într-un aproape-cadavru, într-un loc al putridului,
amenințat să devină materie inferioar ă199. Pentru a-l descrie,
Mioara Grigore apeleaz ă la imagini din sfera semantic ă a
rezidualului sau chiar a excremen țialului. A șezat lâng ă acela
al inocen ței sacrificate, tabloul mizeriei fiziologice este teribil:

„Îi munceam mult. La cur ățenie, la mâncare, la îngrijire de
bolnavi. Mama mea de 80 de ani c ăzuse la pat. Maria și
Macrina îngrijeau, de fapt, dou ă muribunde.
Când veneam de la ci tostatice, strigam: «M ăriuța, adu-mi o
găleată, repede!». Mama o striga și ea: «Măriuța, adu-mi oli ța!»
Și așa, Maria, oscilând între mine și bunica, o v ăd că ridică

198 Ibidem, p. 105.
199 Într-un eseu deopotriv ă cuceritor și neliniștitor despre
esteticile extremului, Paul Ardenne descrie cadavrul în termeni care
s-ar putea potrivi și autoarei noastre: „Cadavrul? Aceast ă figură
reificată a ființei care nu mai gânde ște dar înc ă mai exist ă, care
abdică de la orice spiritualitate dar r ămâne materie, și nu orice fel de
materie: formul ă putridă, devitalizat ă de viața sa comun ă și lăsată la
voia prădătorilor de toate felurile. Aceast ă încă materie, înc ăpățâ-
nată, dezgust ătoare, în acela și timp repulsiv ă și atractiv ă, prin care
umanul face dovada apartenen ței sale totale la o natur ă p e c a r e o
reîntâlne ște prin fiecare dintre atomii s ăi, chiar și putrezi ți”(Paul
Ardenne, Extrême. Esthétiques de la limite dépassée, Editions
Flammarion, Paris, 2006, p. 394) (trad. mea, E.I.).

Emanuela Ilie
132 ochii spre cer și, cu o față radiind de bucurie, îmi zice: „Mami,
mami, știu ce-o s ă mă fac în via ță… o să mă angajez la pompe
funebre. Simt c ă mi-am g ăsit vocația”. O priveam cum duce
olița, cum duce gă leata, cum duce povara a două bolnave.
Între timp, pe partea cu sânul extirpat, mi se umflase foarte
mult și mâna… Mi se scoseser ă douăzeci de ganglioni ș i limfa
nu se mai drena. «A ți dat în elefantism», m ă anunță doctorul,
p e u n to n c ât s e p o ate d e s e r io s . M ân a m i s e u m f la p e zi c e trece, devenea odioasă . Parcă era într-adev ăr trompa unui
elefant (…). Pe de alt ă parte, de la citostatice, unghiile mi se
învinețiseră și începuser ă să cadă. Aveam de acum unghii
maro, negre, vineț ii… toate culorile. Dar nu asta era proble-
ma, problema mare era c ă-mi miroseau groaznic mâinile,
unghiile îmi miroseau a hoit. Parc ă putrezeam de vie. Îmi era
atât de ru șine când so țul și copiii m ă strângeau în bra țe”
200…
O as
emenea asociere nu este singular ă în cartea Mioarei
Grigore. Deloc întâmpl ător, și uvertura c ărții, intitulat ă Căderea,
mizase tot pe descrierea unei scene îngrozitoare, care o avusese
eroină pe micu ța Mioara: la șapte ani, jucându-se într-o curte
părăsită dintr-un sat de lâng ă Târgovi ște, fetița căzuse într-o
latrină și aproape murise în „acea mare de mizerie fetid ă”, în
„marea aceea nesfâr șită și fetidă de caca”201; se salvase îns ă în
ultimul moment, ag ățându-se de o creang ă care îi permisese s ă
își ridice capul deasupra dejec țiilor și să scoată un urlet
inuman, auzit pân ă departe. Interpretat ă inițial de naratoarea
însăși ca „partea mea de chin salvator, bucata mea de eternitate,
minunea pe care Dumnezeu o s ăvârșise cu mine atunci când
mă așteptam cel mai pu țin”202, zbaterea în groapa cu dejec ții
devine, pe parcursul c ărții, o imagine simbolic ă a macul ării
ființei, a coruperii ei cu prea-uman203. Dar prea-umanul, pentru
200 Mioara Grigore, op. cit, p. 142.
201 Ibidem, p. 11.
202 Ibidem, p. 12.
203 Într-un studiu interesant despre Universurile reziduale ș i iden-
titățile descompuse. Reprezent ări în romanul central-european post-belic ,

Corpuri, exiluri, terapii
133 această femeie evlavioas ă, nu înseamn ă decât adâncirea într-o
iubire pătimașă, posesivă, totală:
„Aveam s ă trăiesc. Să trăiesc lâng ă cinci copilaș i pe care-i
alăptam și-i iubeam mai presus de orice… Noaptea, când îi
adormeam, leg ănam sau al ăptam, îi num ăram și parcă-mi
păreau precum piticii din p ădure. (…)
Îi priveam pe to ți cinci și parcă erau toți veniți dintr’o alt ă
lume, o lume aparte, ve șnică, o lume ce parc ă o primisem în
dar. Îi strângeam pe to ți la piept de parc ă îmi apar țineau cu
totul, considerându-i ai mei și numai ai mei. Cred c ă-i iubeam
mai presus de Dumnezeu. Nu știam unde e grani ța cu
adevărat. Nu știam unde s ă mă situez”204.

De aici la echivalarea cancerului cu o pedeaps ă pe deplin
meritată de femeia care ajunge s ă își reproșeze incon știența de
a se crede unic st ăpân peste darul vie ții – redat, miraculos, la
vârsta de șapte ani – nu e decât un pas: „Gre șisem atât de
mult… nu-mi apar ținea nimic, nu era nimic al meu… nici ei,
nici viața lor, nici m ăcar viața mea nu mai era a mea. Doar
frica îmi apar ținea”.
Deloc paradoxal îns ă, cea care o salveaz ă de frica depo-
sedării totale și de catalizatorul acestei teribile frici, este tot
dragostea cre ștină. Pentru femeia evlavioas ă, convins ă că
„numai Dumnezeu e prima ș i ultima mea frontier ă”205, iubirea
de inspira ție divină este singura cale de a rezista în faț a
Adriana Babe ți eviden țiază „două mari categorii de figurare a
excremen țialului: pe de-o parte, ca semn al declas ării individuale și,
pe de alt ă parte, ca alegorie a sfâr șitului unor lumi fecunde” (în
Dilemele identit ății. Forme de legitimare a literaturii în discursul cultural
european al secolului XX , coord. Andrei Bodiu, Rodica Ilie, Adrian
Lăcătuș, Editura Universit ății Transilvania din Bra șov, 2011, p. 318).
De fiecare dat ă când se folose ște de imaginea excremen țialului,
Mioara Grigore îi atribuie doar primul sens, asociindu-l cu propriul
declin.
204 Mioara Grigore, op. cit., p. 62.
205 Ibidem, p. 172.

Emanuela Ilie
134 ispitelor, mai mici sau mai mari, cu care i se confrunt ă nu
numai trupul (de la pofta, singular ă și neverosimil ă, de a
gusta cârna ți de Pleșcoi sau nevoia de a bea dintr-un vin dulce
pe care organismul îl resimte ca pe „sângele meu primordial,
felul meu de a fi și de a exista” pân ă la tentația renunțării la
luptă). Și tot ea îi fortific ă spiritul în toate probele de andu-
ranță, deopotriv ă corporal ă și emoțională, pe care Mioara este
silită să le dea într-o existen ță înțeleasă, finalmente, ca o via
crucis . Una str ăjuită, însă, de câțiva prieteni v ăzuți ca niște
oameni-îngeri „cu aripi imense și zâmbete serafice”206 (Egreta,
Bucuria, doamna notar, preotul) și vegheat ă, aproape
apostolic, de o familie de o luminozitate într-adev ăr fără egal
în literatura noastr ă confesiv ă:

„Doamne, cum m’au mai ținut în via ță rugăciunile lor curate,
inocente, rug ăciuni de copii vulnerabili, speria ți, miloși și
maturiza ți înainte de vreme…
Cum mi-au mai absorbit apa din pl ămâni mânu țele lui
Nectarie mângâindu-mi ch elia, sacii cu sare înc ălziți ai Mariei
puși pe pieptul meu, informa țiile lui Antonie, citindu-mi din
enciclopediile lui la 11 noaptea, masajul Macrinei în t ălpi și pe
spate, pove știle Iustinei, și mai ales înd ărătnicia soțului de a
lupta pân ă l a u l t i m a p i c ătură pentru via ța mea, înd ărătnicia
lui de a nu l ăsa nimic s ă ne despart ă”207.

Simbolic, dac ă reflectarea scriptural ă a acestei existen țe
exemplare începuse, cum am v ăzut, cu o Cădere în rezidualul
asociat, metaforic, visceralul ui sau prea-umanului, ea se
încheie cu scena unei în ălțări simbolice. Anticipat ă de Zborul
prin raiul visat în timpul interven ției de extirpare a tumorii,
înălțarea descris ă în miezul capitolului final, Undeva, între o
inimă sfâșiată și măreția unui munte, e construit ă tot pe tiparul
unei nara țiuni inițiatice: la rug ămintea copiilor și aproape
purtată de ei pe bra țe, Mioara începe s ă urce pe un munte care

206 Ibidem, p. 127.
207 Ibidem, p. 147.

Corpuri, exiluri, terapii
135 îi oferă prilejul de a- și redefini urcu șul existen țial ca pe unul al
confruntării cu semnul fund amental schimbat:
„Ca de obicei, tremuram toat ă. Nu mă țineau genunchii,
picioarele, inima. Eram la aproape patru ani de la lupta cu
această boală necruțătoare și onorant ă, totodat ă, cancerul,
cancerul… co șmarul din care nu m ă mai trezeam și totodată
dragostea mea, pentru to ți oamenii eroi din via ța mea, to ți
acei oameni care aveau s ă lupte cu mine în prima linie a
frontului și aveau s ă încaseze aproape toate gloan țele durerii
în locul meu. Toate tancurile metastazelor trecuser ă peste ei, dar ei tot nu
renunțau, tot rezistau pentru mine pe câmpul de lupt ă, în
zona minelor cancerului meu”
208.
Împărțin
du-se, cu egal ă fervoare, între eros și agapē,
Mioara î și poate pentru prima dat ă asuma cancerul (du șma-
nul necru țător de alt ădată a devenit cancerul meu ), ba chiar îl
poate privi ca pe o form ă de iubire. Abia acum se simte, în
sfârșit, complet vindecat ă sufletește209 și în consecin ță pregătită
pentru ultima epifanie, cea a șteptată practic de-a lungul întregii
vieți. Reflecțiile consemnate în pagina final ă din Cancerul,
208 Ibidem, p . 190.
209 Supravie țuirea trupeasc ă nu a mai fost, din p ăcate, posibil ă.
După cum am ar ătat mai sus, bolnava s-a crezut vindecat ă după
intervenția chirurgical ă și extirparea sânului stâng. S-a rugat, ce-i
drept, neîncetat, dar pentru o perioad ă a refuzat orice control
profilactic și chiar orice interac țiune medical ă, așa încât, din
nefericire, și recidiva fost descoperită prea târziu. În martie 2015, în
ciuda unei angaj ări civice f ără egal – odat ă editată, cartea care
descrie suferin țele vegheate de Dumnezeu e promovat ă masiv, dup ă
campania mediatic ă se strâng fonduri impresionante etc. –, Mioara
Grigore s-a stins, cu speran ța funcționării unui tratament revolu-
ționar, extrem de costisitor (v. https://viatapentrumioara.wordpress.
com/ și https://basilica.ro/m ioara-grigore-a-trecut-la-domnul/).
Singurul miracol care a nu a tr ădat-o, dragostea ne știrbită, a rămas
însă cel reflectat în Cancerul, dragostea mea.

Emanuela Ilie
136 dragostea mea cristalizeaz ă această certitudine în cuvenita
retorică religioas ă:
„Privesc din nou crucea din vârful muntelui. Gândul îmi
zboară rapid la creanga ap ărută în wc-ul copilă riei mele, la
creanga aceea ap ărută la vârsta de ș apte ani, care avea s ă mă
tragă la viață, la aer ș i la lumin ă. Nu ș tiam de ce n-am murit
atunci… privesc la to ți cei cinci copila și ai mei. Privirile lor
parcă mă imploră să mai rezist, să mai respir înc ă. Sunt plin ă
toată de dor, m ă ridic cu greu și încep să urc din nou… pu țin
câte puțin… Sunt trasă în sus pe puterea crucii, sunt tras ă în
sus de dragostea copiilor și a bărbatului meu.
«Slavă Ție, Doamne!», mai apuc s ă zic, ș i pentru prima dat ă
mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit sufe- rința, suferin ță care de acum parc ă era brăzdată de frânturi de
bucurie.Urcam… urcam… urcam spre cer, ur
cam spre asumare…
urcam spre
cruce”210…
Supe
rba carte a Mioarei Grigore jaloneaz ă un destin cu
totul excep țional și pecetluie ște un crez de o puritate (aproape)
diamantin ă. Acela care vede în dragoste singurul antidot cu
adevărat eficace împotriva putreziciunii trupului și a mortifi-
cării spiritului.
„Ca un schelet optimist”.
Corpul împu ținat vs. spiritul invincibil
Cu toate
că e întins pe o perioad ă de trei ani și jumătate
(prima însemnare fiind datat ă 1.4.1998, iar ultima 8.11.01),
volumul – ș i acesta extraordinar – al Cameliei R ăileanu pare
a-i cuprinde între cele aproape 300 de pagini întreaga exis-
tență. Om de cultur ă în adevăratul sens al sintagmei, apt a- și
con
centra în formule scripturale diverse o via ță pusă dureros
210 Mioara Grigore, op. cit., pp. 190-198.

Corpuri, exiluri, terapii
137 de repede sub semnul suferin ței fizice mutilante, autoarea –
exersată deja în poezie, dovad ă stând cărțile Dimineață pierdută
(1998) și Cântec pentru cei nesinguri (1999) – opteaz ă pentru
proza de grani ță din rațiuni clarificate de îngrijitoarea edi ției în
prefață, dar și de autoarea îns ăși, încă de la începutul textului.
În toamna lui 1997, dup ă o serie de simptome p ăstrate pentru
sine, cu o discre ție specific ă tinerilor dedica ți profesiei (profe-
soara de limba și literatura român ă de la o școală din Boto șani
se concentreaz ă, cu toat ă forța pasional ă a celor 28 de ani,
a s u p r a c o p i i l o r p e c a r e î i î n d r u m ă c u d r a g o s t e î n s p r e și întru
cultură), Camelia cade pe sc ări, este spitalizat ă și în urma inves-
tigațiilor amănunțite este diagnosticat ă cu tumoare cerebral ă.
După interven ția chirurgical ă pe creier, se întoarce acas ă cu o
hemiparez ă și „o gaur ă imensă în cap: pentru a controla o
eventuală recidivă, medicul nu i-a mai pus la loc oasele cutiei
craniene, întinzând doar pielea capului peste h ăul sfâșietor”211.
După tratamente naturiste chinuitoare, se elibereaz ă parțial din
hemiparez ă și începe s ă își consemneze încerc ările în scrisul
asumat, pe lâng ă credință, drept singura șansă de supravie țu-
ire. Contextul biografic cu totul aparte o oblig ă la o renun țare,
nu temporar ă, cum crede ini țial, ci definitiv ă, la viața socială,
canalizându-i în schimb toate energiile r ămase în direc ție
creatoare. Captiv ă corporal, suspendat ă, cum o spune undeva,
între viață și moarte, Camelia nu mai poate recurge decât la un
pact somatografic asumat total, ca la Gheorghe Cr ăciun, ale c ărui
rânduri i-ar descrie perfect thanatica poft ă de scris:

„Pofta de scris ține de via ță și de moarte deopotriv ă. Prin ea
vorbește o energie pe care trebuie s ă o consum, e voin ța de a
pleca din acest loc, e un r ăzboi cu tot ceea ce m ă înconjoar ă. Să
umplu timpul, spa țiul, creierul, memoria cu propria mea pre-
zență. Eu ca unic ă existență. Scriu pentru a împiedica lumea
să mă înghită în pântecul ei întunecat. Dar scriu și pentru a

211 Cf. Florentina Toni ță, „Cuvânt înainte. Urcu șul spre Lumin ă”,
la Întoarcerea din Iad. Jurnal, ediție îngrijit ă și cuvânt înainte de
Florentina Toni ță, Editura Eikon, Bucure ști, 2018, pp. 6-7.

Emanuela Ilie
138 mă pierde. Pântecul luminos al colii de hârtie. Înghit pentru a
fi înghițit. Înghit lumea pentru a m ă lăsa înghițit de scris.
Pofta de scris e thanatic ă, pentru c ă ea însceneaz ă în pagin ă
utopia lumii de dincolo. Scrisul este această lume. Lumea de
dincolo de mâna care se zbate sub ochi pentru a prinde
conturul literelor. Aceasta este marginea, aceast ă mână. Mâna
mea dreapt ă ca linie de demarca ție.
Scrisul este thanatic în m ăsura în care el construieș te acest
dincolo ca spa țiu al mântuirii”212.
Sim
ultan jurnal de criz ă și de existen ță, prin urmare,
Întoarcerea din Iad. Jurnal (ediție îngrijit ă și cuvânt înainte de
Florentina Tomi ță, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2018) conver-
tește în materie artistic ă anii pământești din urmă ai unei
autoare de o mare for ță și sensibilitate, care î și acceptă de la
început destinul cu o senin ătate de ascet: „Canonul meu e
suferința.”213 E cuprins aici, în această mărturie de o limpidi-
tate frapant ă, un întreg proiect existen țial bazat pe asumarea
demnă a intervalului de existen ță rămas ca o via crucis, dar
unul parcurs, cum vom vedea, într-un mod cu totul aparte.
Ce-i drept, ș i în cartea Cameliei R ăileanu putem
identifica invarian ții structurali specifici oric ărui discurs al
traumei (v. infra ). În particularizarea lor, autoarea noastr ă
folosește o serie de ingrediente care țin atât de profilul ei
spiritual de o rar ă noblețe, cât și de natura pu ținelor, dar
strânselor sale rela ții sociale, unele concentrate în vizite
încărcate energetic, altele pă strate cu sfin țenie fie și numai în
memorie. Spre exemplu, pentru definirea tumorii ca o
alteritate demonic ă profesoara de român ă își actualizeaz ă
elementele unei demonologii populare de care odinioar ă se
servea în unele dintre cele mai dragi ore: „Boala mea devenea un balaur cu șapte capete. Cum t ăiam unul, cre ștea altul la loc
(Balaurul avea 6/4 cm.) De și e u e r a m u n F ăt-Frumos înalt,
212 Gheorghe Cr ăciun, op. cit., p. 201.
213 Camelia R ăileanu, op. cit., p. 113.

Corpuri, exiluri, terapii
139 Lupta părea grea”214. Cum solu țiile de confruntare medical ă
cu agresorul pe care le accept ă sunt pu ține – interven ția
chirurgical ă nu poate fi continuat ă de chimioterapia refuzat ă
decis: „Magda nu mi-a g ăsit citostaticul natural (gheara-mâ ței)
pe care-l c ăutam. Pe cele chimice le desfid” –. Camelia apeleaz ă
la o serie de tratamente naturiste, unele radicale, care îi pun în
valoare încrederea ne țărmurită în puterea de vindecare a
spiritului, f ără a-i dilua o veche convingere: „Or, trupul meu
trebuia s ă rămână u n t e m p l u ( d e și parțial dărâmat de
barbarismele medicinii alopate)”215. Inevitabil îns ă, șirul de
cazne la care îi este supus trupul i-l împu ținează, până la
dimensiunile pe care nici m ăcar umorul sanitar216 obișnuit al
diaristei nu le poate îngro șa. Trupul aflat la o vârst ă biologică
(înșelător) tânără ajunge la un stadiu de s chelet optimist pe care
posesoarea lui – în c ăutarea intuitiv ă a acelui Corp f ără Organe
teoretizat de Gilles Deleuze și Félix Guattari – înc ă îl mai poate
contempla ca pe o form ă de spectacol degradat, unul cât se
poate de nelini știtor pentru cititor217. Tonul doar în apa-
rență compătimitor-autoironic nu poate ascunde, bineîn țeles,
tragismul acestei temporare fugi în afara organismului218:
214 Ibidem, p. 51.
215 Ibidem, p. 105.
216 În special în prima jum ătate a cărții, decompresiunea autoiro-
nică pare că funcționează . Diarista î și învăluie inclusiv condi ția cu
un astfel de cordon sanitar: „Eu cu boala suntem în postura tragi-
comică a celor dou ă capre pe punte, imagine din abecedarul copil ă-
riei mele. N-avem timp de polite țuri. Cea mai tare trece puntea”
(Ibidem, p. 111).
217 Pentru c ă, după cum observ ă Paul Ardenne, „în termeni de
spectacol, observarea cadavrului este în acelaș i timp stimulant ă și
angoasant ă. Mai întâi pentru ra țiunea urm ătoare: căutăm invariabil,
în cadavru, semnele c elui care era în timpul vie ții cel decedat,
incapabili totu și să facem să coincidă aceste dou ă date gemelare în
aprecierea noastr ă: v i u l d e c a r e n e a m i n t i m ș i cadavrul care se
etalează în fața ochilor no ștri” (Paul Ardenne, op. cit., p. 399).
218 „Țesutul canceros: în fiece clip ă, cu fiecare secund ă, o celulă
devine canceroas ă, înnebune ște, o ia razna, prolifereaz ă și își pierde
figura, înst ăpânindu-se asupra întregului ; trebuie ca organismul s ă-i

Emanuela Ilie
140 „— Cum te sim ți după 7 luni de hran ă crudă, de hran ă vie?,
mă întreabă D. diminea ță, scuturând victorios o sticl ă de suc
după noua formul ă: sfeclă roșie, morcov, varz ă, suc cu care
am de gând s ă-mi petrec postul de 40 de zile al Cr ăciunului.
— Ca un schelet optimist, îi sp un. Mi s-a adunat pântecul
și-mi ies genunchii prin piele, ca lui Iisus pe cruce. Dup ă 7
luni înțeleg că totul nu e voin ța, ci credin ța”219.
La
fel ca în această însemnare datat ă 10.11.’98, credin ța
este recunoscut ă în întregul jurnal drept unica solu ție reală
(sic!) de supravie țuire a celui confruntat și cu teribilul
patologic, metaforic v ăzut, în mai multe rânduri, ca o lung ă,
parcă interminabil ă noapte. Rug ăciunile necontenite și lectu-
rile de texte sacre îi lumineaz ă însă Cameliei drumul infernal.
Pe 15 aprilie 1999, spre exemplu, ea notează cu senin ătatea
obișnuită:
„(‘99, Pa ști) Niciodată n-am tr ăit cu mai multă intensitate
apropierea Învierii ca anul acesta. Am ținut postul alimentar,
neconsumând lunea, miercurea și vinerea lapte, brânză și ou.
În ultima lun ă nu am mai consumat în nicio zi, hră nindu-m ă
în exclusivitate cu r ădăcini, cereale si verde țuri. Am a șteptat
cu înfrigurare S ăptămâna Mare (a Patimilor), cu înfrigurarea
cu care o a șteptam în fiecare an. Ac um mai mult ca oricând
patimile mele îmi duc sufletul spre identificare cu suferin ța
hristică. Deș i mi-e greu s ă citesc, oboseala intelectual ă insta-
lându-se dup ă o jumătate de pagin ă, am citit în patru dimine ți
la rând din cele patru Evanghelii p ărțile referitoare la prinde-
rea lui Iisus, la patimile sale, la r ăstignire, îngropare și Înviere.
(…) Vineri diminea ța am plâns amintindu-mi cum i s-a dat lui
impună propria sa regulă și să o restratifice, dar nu numai pentru a
putea să supravie țuiască el însuși, ci ș i pentru a face posibilă o fugă
în afara organismului, o fabricare a «celuilalt», pe planul de consis-
tență” (Gilles Deleuze, Félix Guattari, „Cum ne putem crea un corp
fără organe”, în Capitalism și schizofrenie 2. Mii de platouri , traducere din
limba franceză de Bogdan Ghiu, Editura Art, Bucure ști, 2013, p. 215).
219 Camelia R ăileanu, op. cit, pp. 43-44.

Corpuri, exiluri, terapii
141 Iisus să bea oț et, când îi era sete. Am hot ărât să postesc toat ă
ziua. Ar fi trebuit f ără apă, dar n-am avut t ăria. (…) Seara am
aprins din nou candela și am ascultat Denia Prohodului
Domnului cam dou ă ore, pân ă am obosit. Acum totul m ă
obosește. Sâmbătă am ascultat o lucrare apocrifă despre cobo-
rârea lui Iisus în Iad. Cu cununa de spini și cu mărul în mân ă,
ca pe icoana din fa ța mea. Când a pus Crucea în mijlocul
Iadului (pentru ca cei drep ți – ajunși din întâmplare aici –
să-și găsească o scăpare), mi-am spus: într-o zi voi ie și și eu din
acest iad” (subl. aut.).220
La apro
ape doi ani dup ă, o altă consemnare – împu ținată,
la fel ca trupul m ăcinat de boal ă și tratamente – apeleaz ă din
nou la imaginarul r ăzboinic pentru a pune în scen ă epică lupta
pe viață și pe moarte în care combatanta î și recunoa ște de fapt
un unic aliat invincibil, credin ța neostoit ă. Care îi permite s ă
resimtă, odată cu fiecare amânare a inevitabilului, ceea ce
Vladimir Jankélévitch nume ște gratitudine umil ă221:
„20.2.01. A 18-a zi de regim BG12. Mul țumesc lui Dumnezeu
c-am trecut peste noaptea trecut ă. A fost ca o lupt ă corp la corp
c-un adversar mai puternic fizic, c ăci m-a pus «la podea», de
nu mă mai puteam ridica nici în capul oaselor. (…) Primesc o
vizită și-un telefon. Încalc cons emnul de acum 2 ani, că ci sunt
lucruri urgente de discutat. Ori ajung la psihiatrie, ori la 3
metri sub p ământ, îmi spun într-o zi. Ba ai s-ajungi la 1,74
metri înălțime de la sol, mi-a strigat spiridu șul meu vesel. A șa
220 Ibidem, pp. 115-116.
221 „Fără îndoială că inconsisten ța devenirii și a edificiului efemer
numit o să nătate bună generează uneori la om un sentiment numit
de gratitudine umil ă p e n t r u c a d o u l g r a t u i t p e c a r e î n r e p r e z i n t ă
pentru el continuarea existen ței, căci persisten ța e recucerit ă neînce-
tat în detrimentul inconsisten ței; omul mul țumeș te pentru fiecare
amânare, pentru fiecare supliment de existen ță, pentru fiecare întâr-
ziere a mor ții, pentru fiecare nou ceas anun țat de orologii” (Vladimir
Jankélévitch, Tratat despre moarte , traducere de Ilie Gyurcsik și
Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord, Timi șoara, 2000, p. 134).

Emanuela Ilie
142 că aproape am s ărit în picioare. Acum m ă mir și eu că mă mai
țin pe picioare sau ce voce puternic ă am (încă!). Orice a ș face,
repet: «Domnul este ajutorul meu și izbăvitorul meu, înt ărirea
mea». Face ți niște eforturi supraomene ști, zice colega mea
venită să mă vadă, parcă anume, cum beau petrol distilat cu
lingurița. Dacă sunt supraomene ști, înseamn ă că nu eu lucrez
aici, ci Cel de Sus. Și-apoi, dac ă n-ar fi în putin țele unui om, ar
fi trebuit s ă dispar ca om dup ă atâta efort supraomenesc, cum
spuneți, îi răspund. Dar eu sunt în via ță. Și lupta continu ă”222.

Sigur îns ă că, deși nu provoac ă, la fel ca rug ăciunile
intense, transform ări interioare radicale de tipul christomor-
fozei descrise mai sus, terapia cultural ă este un alt adjuvant
prețios în lupta cu boala. Camelia cite ște mult și e clar că prin
lectură asimileaz ă idei sau teorii dintre cele mai diverse, de și
de la un punct încolo referin țele obligatorii r ămân doar c ărțile
sacre ( Biblia , cu precădere) și lucrările de medicin ă homeopat ă
sau diverse terapii naturiste. Ultimele, doar complementare
celor dou ă forme de terapeutic ă interioar ă de a căror eficien ță
diarista ni se declar ă convins ă încă de la început: „Scrisul și
cititul devin arme de lupt ă c u b o a l a , î n c e t â n d d e a m a i f i
deprinderi. Am urmat mai multe terapii, dar dou ă sunt
personale, f ără a fi originale: terapia holistic ă a rugăciunii și
cea a crea ției (desenul și poezia)”223.
După cum o m ărturisește mai ales în primele zeci de
pagini, autoarea jurnalului este o cititoare p ătimașă, cu
gusturi solide și pasiuni vechi, niciodat ă știrbite, pe care le
invocă și în momente de maxim ă fragilitate trupeasc ă. Precum
o face, spre exemplu, într-o însemnare datat ă 16.11.’98, dup ă
prima zăpadă din via ță pe care o prime ște fără bucurie:
„Nervii mei sârmo și chirciți sub țeastă (vers dintr-o poezie
scrisă de Dylan Thomas) trimit semnale dureroase în coloan ă,
în ramifica țiile nervului sciatic și în mână, în așa fel încât to ți
nervii de pe partea stâng ă a corpului dor. Ma i exact, toxinele

222 Camelia R ăileanu, op. cit. , pp. 276-277.
223 Ibidem, p. 36.

Corpuri, exiluri, terapii
143 care apas ă pe nervi provoac ă durerea. Ce, numai pe Bacovia
să-l doară toți nervii?”224. Trei zile mai târziu, frigul p ătrun-
zător, resim țit până în măduva oaselor sl ăbite, îi provoac ă o
altfel de anamneză culturală, în care se amestec ă și fantasme
ce bântuie cu o anumită frecvență scrierile diaristice225:
„Nichita St ănescu a intrat în poezia româneasc ă ca un Fă t-
Frumos în basm. Înalt, zvelt… Aș a scria Paul Georgescu.
Nichita St ănescu a ie șit din via ță ca din basm, spun eu acum
cu gândul la gerurile din acea zi de 13. (…) I s-a f ăcut o troi ță
de lemn. Au plâns câ țiva adolescen ți bucureș teni. A plâns ș i
Gheorghe Tomozei, care a scos imediat un album memorial.
N-am avut bani s ă-l cumpăr. Eram o adolescent ă fără bani,
doar cu lacri
mi. Păream patetic ă și singular ă. Acum «strig și
nu se-aude/ M ările din no u sunt ude».
Uneori mi-e
teamă să dorm: aud oasele nop ții scrâșnind lâng ă
mine, de frig. M ă gândesc: dac ă, prin absurd, a ș avea o sob ă și
mi-aș pune
pe foc toate că rțile din bibliotec ă, cât timp m-aș
încălzi? Cât feti ța cu chibrituri? Spun cuiva la telefon: tr ăiesc
din cheta pu
blică, precum Eminescu. M ă gândesc la to ți
artiștii mari care-au murit în mizerie
și la muzeele lu mii care
prosp
eră pe seama operelor acestor arti ști. Mă tot gândesc ș i
pun caloriferul electric în priz ă, spunându-mi c ă pe fa
ctura
viitoare voi scrie o poezie. E mica mea form ă de ieșire dintr-o
lume înghesuit ă. «Trag
oghialul cu dinț ii, strâng din pumni și
tac» – cam a șa scria un C
reangă hăituit de civiliza ția pavajului
și bolnav. Eu râd, c ă-mi amintesc ceva din «țăr ăniile» lui”226.
224 Ibidem, pp. 48-49.
225 Chiar dac ă nu s-ar putea spune prea u șor că în jurnalul
Cameliei Ră ileanu sunt identificabile „b olile profesionale ale dia-
ristului”, sintetizate în memorabilul studiu al lui Eugen Simion
(Ficțiunea jurnalului intim, I, pp. 272-279), e cert c ă specificul condi ției
corporale a autoarei determin ă spre exemplu s chizothemia, retragerea
(forțată însă, nu voluntar ă) în sine sau imposibilitatea accesului c ătre
le dehors.
226 Camelia R ăileanu, op. cit., p. 53.

Emanuela Ilie
144 Își păstrează pasiunea insaț iabilă pentru tot ceea ce
înseamnă cultură chiar dac ă, în timp și mai ales din cauza
dublei sale condi ții (corporale, respectiv spirituale) tinde s ă își
recalculeze grilele analitice. Dup ă o discuție cu D. pe margi-
nea capitolului „Oncologia” din Karma pură a lui Lazarev, î și
aminteș te spre exemplu de unul dintre filosofii admira ți:
„Cine n-are o religie, s ă aibă măcar o filozofie, zicea Noica. Eu
zic invers”227. În relația cu unii poe ți sau prozatori pe care îi
consideră supraevalua ți, rămâne de neclintit: „ Orbitor – aripa
stângă, acum o scrie pe dreapta , serios, C ărtărescu e deja tradus
în 8 limbi la 40 de ani, îl gâdilă un Nobel, vorba lui Brumaru,
sincer, pe mine nu m ă dă pe spate de și toți îl elogiaz ă, era să
zic edulcoreaz ă”228. Din cei admira ți însă, „cu infinit ă sfială”
citează la fel de reveren țios ca din marii mistici sau din
cucernicii p ărinți pe care îi transform ă în duhovnici de elec ție
chiar și atunci când imobilitatea corporal ă o obligă să practice
exclusiv exerci țiul spovedaniei scripturale:
„«Viața e o lupt ă dusă împotriva lumii, a trupului, a diavolu-
lui și a morții», zicea nu de mult p ărintele Cleopa unui repor-
ter tenace. Via ța mea este o luptă dusă împotriva lumii, a
trupului, a diavolului și, iată – acum – a unei boli cumplite. E
prima zi de post din cele 12 vineri ale Sfântului Andrei. Scriu
și lupt . Fără luptă nu exist ă biruință. Fără cununa r ăbdării nu
ai izbând ă. Un soare de decembrie lumineaz ă pe peretele meu
îndemnul la ră bdare al p ărintelui Cleopa. Cineva spunea c ă
era figura cea mai luminoas ă a munților noștri. Răbdare, că va
lumina soarele ș i casa ta ș i vei fi fericit ă, îmi spunea mai ieri
mama Magdei. Vei fi fericit ă total, mai spunea, entuziast ă și
pierdut iluzorie. «Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut nicio-
dată FERICIREA. N-am cunoscut LUMINA, ci doar LUMI-
NIȚA», zicea z ănatecul poet, din care Gabi cita în liceu, sfidând
programele școlare. Ea-l exulta pe Aron Cotru ș și pe Stelaru .
Eu – pe St ănescu, Arghezi și Blaga. «Frunz ă verde de albastru/
227 Ibidem, p. 100.
228 Ibidem, p. 93.

Corpuri, exiluri, terapii
145 mă doare un cal m ăiastru.» Dar r ăbdare. Vom cunoa ște liniștea,
căci ea e fericirea”229 (subl. mea. E.I.).

Și terapia prin scris prelunge ște, în felul ei, lupta inegal ă
a bolnavei cu timpul și moartea. Element de conduit ă
spirituală absolut obligatoriu, scrisul trebuie exersat în orice
condiții (corporale) și în orice spa ții. El ține, obligatoriu, de
ritualul de domesticire sau m ăcar de aclimatizare cu demonul
care mușcă din trupul fizic, împingând uneori durerile atroce
aproape de limitele suportabilului. Înc ă și mai important e
faptul că îi asigur ă celei al c ărei corp moare cu o lentoare
îngrozitoare con știința că încă supravie țuiește, conform unei
logici recunoscute de teoreticienii jurnalului230…
Așa încât, chiar dac ă nu sfideaz ă moartea231, ca alți
diariști celebri care nu știu cu certitudine când și cum vor
muri, Camelia r ămâne pân ă la capăt pe deplin con știentă și de
rolul esen țial, și de atributele obligatorii ale acestei forme de
captare sau cristalizare scriptic ă a evenimen țialului de hotar
ființial. Poate cel mai bine, sensurile adânci ale procesului de
transfer simbolic via ță-scris apar relevate în nota țiile din
15.9.00:

229 Ibidem, p . 63.
230 Precum, între al ții, Philippe Lejeune: „Cât timp scriu, supra-
viețuiesc. Iar apoi, în momentul in care corpul meu e distrus, eu m ă
reconstruiesc prin scriitur ă, notând aceast ă distrugere. Eu care suf ăr,
eu redevin activ, trag o carte câ știgătoare. Aceast ă măiestrie nu e
imaginar ă, chiar dac ă nu mă salvează de moarte. Luciditate. Umor
negru. Imagine a sinelui intact ă. Poate că jurnalul, ca alt ădată religia,
ajută câteodat ă să îți faci «o moarte bun ă»” (în Comment finissent les
journaux, inclus în Genèses du «Je». Manuscrits et autobiographie , sous
la direction de Philippe Lejeune et Catherine Viollet, CNRS Éditions,
Paris, 2001, p. 218) (trad. mea. E.I.).
231 „Fără îndoială, orice act de crea ție este o sfidare a mor ții. Însă
nici unul nu e atât de direct, atât de nemediat – atât de imprudent și
de lipsit de ap ărare – precum jurnalul. În fond, problematica mor ții
apare în jurnal cel mult ca o tem ă a jurnalului. A șadar, un laitmotiv
cultural” (Mircea Mih ăieș, Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea ,
ediția a II-a rev ăzută, Editura Polirom, Ia și, 2005, p. 14).

Emanuela Ilie
146 „În urmă cu 2 ani, o fost ă elevă de a mea m ă întreba ce mai
scriu, la ce lucrez. Mai în glum ă, mai în serios, i-am r ăspuns:
Eliade a scris Întoarcerea din rai , eu voi scrie Întoarcerea din iad !
În Întoarcerea… sa, Eliade vorbe ște de întoarcere ca ie șire din
Rai a generaț iei anilor ‘30, adic ă de spulberare, de pierdere a
iluziilor, a viselor, a fericirilor. Eu vreau s ă dau Întoarcerii…
același sens de «ie șire», dar din Iad, adic ă de recăpătare a vi-
selor, a iluziilor, a optimismului genera ției mele și prin mine,
nevrednica. Un Iad cu multiple faț ete: politic, familial, psihic,
afectiv, fizic. În cartea lui Eliade, generaț ia sa e constrâns ă să
intre în timpul istoric. Genera ția mea, cea a Epocii de aur, n-a
fost mai pu țin constrâns ă să intre în timpul istoric. Dar ceea ce
mă apropie cel mai mult de Întoarcerea… lui Eliade e dorin ța
de autenticitate. Asta înseamn ă: jurnal, coresponden ță, reme-
morare netrucat ă, confiden ță. Lecția profesorului Camil
Petrescu, bineîn țeles”232.
În c
iuda faptului că respectă, cu luciditatea dureroas ă a
actului creator tr ăit total, acelea și convenții auctoriale, jurnalul
Cameliei R ăileanu nu este, precum romanul lui Eliade,
document al unei genera ții. Întoarcerea ei din Iad reprezintă un
excepțional document de via ță personal ă care ne dezv ăluie la
modul cel mai direct, cu brutalitatea necesar ă a unei t ăieturi
pe carnea în agonie, cât de departe putem fi, în esen ță, de
adevărata suferin ță a celor de lâng ă noi. Dovedindu-ne în
același timp c ă din teribilul (nemai)interzis al că rnii muri-
bunde se poate na ște o frumuse țe – repet, sfâ șietoare – care
probează, fără drept de apel existen țial ori estetic, ideea de
victorie și, la limit ă, de viu a spiritului.
232 Camelia R ăileanu, op. cit., p. 244.

147 Capitolul al III-lea
Corpuri învinse, exiluri, terapii
Preliminarii. Corpul b ătrân, marele „învins”?
Orice survolare a peisajelor – cum altfel decât acciden-
tate?! – ale reprezentă rii corpului în ac tualitatea noastr ă
mediatic ă, virtuală , dar și socială ne relev ă o realitate absolut
întristătoare: aceea c ă, spre deosebire de alte forme ale
existenței noastre carnale, corpul b ătrân, fie el îmbă trânit
firesc din ra țiuni biologice ori învins prematur de contexte
biografice nefericite sau tragice, nu se bucur ă d e p r e a m u l t ă
atenție. Exceptând cazurile sociale ori medicale excep ționale,
menite a stârni efluvii larmoaiante lesne de convertit în
beneficii materiale pentru cei în cauz ă, corpul b ătrân este
plasat, de regul ă, în penumbra scenic ă sau chiar în culisele
vieții transformate adesea în fars ă mediatic ă. Din moment ce
majoritatea spectatorilor acesteia prefer ă, dimpotriv ă, să se
piardă (aș fi spus „adânceasc ă”, dacă nu m-a ș fi gândit la
nivelul conotativ al termenului, cu totul absent în acest
context…) în contemplarea corpurilor tinere, frumoase, „bine”
sau „cu grij ă lucrate” etc., este clar c ă, în ciuda discursurilor
oficiale pe aceast ă temă, nu putem vorbi despre o real ă
democratizare a reprezent ărilor corporale. Nu trebuie s ă
uităm că trăim într-o epoc ă în care diferite strategii, puse abil
în mișcare de noile instan țe simili-religioase (cum le-am putea
numi plecând de la o observa ție a lui David Le Breton),
promit validarea în act a utopiei în centrul c ăreia este a șezat
tocmai corpul capabil a-i conferi posesorului iluzia unei puteri
imense:

Emanuela Ilie
148 „Utopia s ănătății (Sfez, 1995) implic ă o utopie a corpului,
sănătatea perfectă solicită un corp dac ă nu perfect, m ăcar glo-
rios, adic ă revăzut și corectat de instan țele religioase ale lumii
post-moderne, adic ă în acest caz inginerii biologici, medicii
sau cercet ătorii care încarneaz ă mitologia flamboaiantă a
acestui punct de cotitur ă a secolului nostru. Dar dezmin țirea
realului în fa ța discursurilor exaltate despre sfâr șitul necesar
al corpului este înc ă vie, ș i aminte ște infinita fragilitate a
ființei umane. Nici m ăcar cele mai autoritare și mai bine
armate forme de imaginar nu pot dizolva moartea prin dis-
cursurile lor pline de mirare. Din fericire, r ămânem de carne
pentru a nu pierde savoarea acestei lumi”233.
Nu numai antropologii ori sociologii, ci și psihotera-
peuții sau psihiatrii observ ă faptul că trăim într-o lume în care
numeroase industrii (ale chirurgiei estetice, ale produselor
alimentare, farmaceutice, de stil ș .a.md.) „prezintă corpurile
ca pe un obiect al perform ării, fabric ării și al expunerii (…), un
teritoriu al (re)construcț iei și al îmbun ătățirii”234, ceea ce
transformă aproape obsesiv chiar și unele evenimente sau acte
corporale odinioar ă firești. Astfel risc ăm să pierdem, odat ă cu
o pa rte esențială a umanului, și o parte a frumuse ții autentic e
a universului:
„Deși fac parte din ciclul firesc al vie ții, nașterea, boala ș i
îmbătrânirea constituie în prezent ni ște evenimente care pot fi
întrerupte sau modificate în urma unor eforturi personale,
care valorific ă progresele medicale și posibilitățile chirurgicale
de restructurare. Corpul nostru este considerat propriul nos-
tru produs. Ne putem modela co rpul prin intermediul unor
artificii, cu ajutorul unor mijloace naturiste, cum sunt produsele
233 David Le Breton, L’Adieu Au Corps, Éditions Métailié, Paris,
1999, p. 223 (trad. mea, E.I.).
234 Susie Orbach, Corpuri. Regândirea leg ăturii dintre minte și corp,
traducere din englez ă de Simona Ligia Tutunaru, Editura Trei,
Bucureș ti, 2018, p. 148.

Corpuri, exiluri, terapii
149 bio și organice, sau prin combinarea acestor metode. Și orice
ar presupune aceast ă remodelare, corpul nostru este cartea
noastră de vizită”235.

Și totuși, corpurile perfecte sau aflate aproape de
perfecțiunea fizic ă sunt cu mult mai pu țin numeroase decât
cele care î și acceptă atât înfățișarea, cât și limitele, refuzând
poate, odat ă cu muta țiile radicale, riscurile implicate de trans-
corporalizare. A șa cum și cele tinere și foarte tinere, aflate în
deplinătatea vitalit ății și, de ce nu, splendorii biologice, ener-
getice șcl., sunt mult mai pu țin numeroase decât cele aflate în
declin. Aflate peste tot în jurul nostru, corpurile îmb ătrânite,
cele împov ăr a t e d e v r e m e , c o p l e șite de angoasa în țelegerii
propriei involu ții sau urâ țite prematur de varii suferin țe, tind
la rândul lor s ă își accepte condi ția (determinat ă – inclusiv, nu
exclusiv – de „verdictul pronun țat de societate asupra sa,
adică vârsta sa social ă”236) și să se ascund ă în spatele unor
veșminte conven ționale, implicit corespunz ătoare. Dar care
nu fac altceva decât s ă le aminteasc ă de un adev ăr în esen ță
tragic, enun țat de Roland Barthes inclusiv în Discursul
îndrăgostit – acela c ă vârsta înaintată este, categoric, Cel ălalt:

„Infans, puer, adulescens, senio, senex : orice societate segmen-
tează timpul subiectului uman; creeaz ă vârste, le clasific ă, le
denumește și încorporeaz ă structura aceasta în func ționarea ei
pe calea riturilor de ini țiere, a obliga țiilor militare sau a dispo-
zițiilor legale. Odinioar ă, organizarea simbolic ă asuma în mod
explicit vârstele (în societ ățile etnografice); în zilele noastre,
știința: medicina, sociologia, psih ologia, demografia, crimino-
logia, politica îns ăși, toate aceste discursuri «obiective» se gr ă-
besc să categoriseasc ă și să compare vârstele. Pluralul astfel
constituit («vârstele vie ții») face ca asupra subiectului uman
să apese una dintre constrângerile sociale cele mai puternice

235 Ibidem , p. 25.
236 Jean Améry, op. cit. , p. 88.

Emanuela Ilie
150 pe care are el a le suporta (vârsta este, categoric, Cel ălalt)”237.
Timp de câteva secole, o întreag ă serie de lucr ări
filosofice despre îmb ătrânire, inaugurat ă magistral (s ic!) de
Cicero, autorul excelentului eseu De senectute (44 î.Hr.), au
prezentat b ătrânețea ca un fenomen variabil, a șadar distinct
de la un individ la altul, insistând în acela și timp pe faptul că
în aceast ă etapă a vieții ființa încă are suficiente posibilit ăți de
dezvoltare personal ă. Sub imperiul unei anumite fascina ții
față de tot ce înseamn ă patologie, abia cercet ătorii din secolul
al XIX-lea, în frunte cu Charcot, vedeau în b ătrânețe o
perioadă a declinului ireversibil, a deterior ării definitive.
Teoreticienii de dup ă Al Doilea R ăzboi Mondial au revenit la
perspectiva anterioar ă, demonstrând prin diferite instrumente
că procesul îmbă trânirii poate constitui și o surs ă de
posibilităț i de schimbare benefic ă. Paradoxal îns ă, pe măsură
ce cuceririle științei, în special ale celei medicale, au sporit
considerabil speran ța de viață a oamenilor, a început s ă fie din
ce în ce mai evident ă dificultatea vârstnicilor de a se bucura
de ceea ce în studiile238 din finalul secolului XX s-a numit
bătrânețe reușită. E a a r f i c o n d i ționată de trei factori sau trei
categorii:
„Prima este slaba probabilitate de manifestare a bolilor, în
special a celor care antrenează pierderea autonomiei. A doua
este men ținerea unui înalt nivel func țional pe planurile cogni-
tiv și fizic, ceea ce se nume ște uneori b ătrâneț e optimă. A treia
este păstrarea unui angajament social și a unei st ări de bine
pozitive”239.
237 Roland Barthes, Discursul îndră gostit, ed. cit ., p. 567.
238 P.B. Baltes, M.M. Baltes (eds.), Successful aging: Perspectives from
the behavioral sciences , Cam bridge University Press, New York, 1990;
J. Wallis, M.
D. Rowe, R.L. Kahn, Successful Aging , Dell Publishing
Random
House, New York, 1999 ș.a.
239 Roger Fontaine, Psihologia îmb ătrânirii, traducere de Dana
Zămosteanu, Editura Polirom, Ia și, 2008, p. 169.

Corpuri, exiluri, terapii
151 Î n m o d e v i d e n t , a t u n c i c â n d o r i c a r e d i n t r e a c e s t e t r e i
categorii de condi ții nu este respectată , bătrâneț ea reușită se
transformă în bătrânețe obișnuită, cu toată seria de schimb ări
fiziologice, psihologice și emoționale inerente. Și, din păcate,
nicio cucerire gerontologic ă nu poate compensa sentimentele
trăite de cel care ș tie și își percepe în fiecare zi intrarea în
ultimul stadiu al existen ței. Unul al contradic țiilor imposibil
de armonizat, a ș spune, având în minte observaț iile lui E.H.
Erikson despre îmb ătrânirea personalit ății. Iată-le expuse,
concis, în manualul de Psihologia îmb ătrânirii, realizat de Roger
Fontaine:
„În sfârșit, pentru b ătrân, se pune problema control ării
contradic ției dintre integritatea personală și disperare, dintre
dorința de a se bucura de via ță și de a îmb ătrâni demn și
anxietatea legat ă de anticiparea b ătrâneții extreme, a pierderii
autonomiei și a morții. Individul î și face bilan țul vieții măsu-
rând distan ța dintre scopurile pe care și le-a fixat și cele pe
care le-a atins. O distan ță mică îi permite s ă atingă o stare de
înțelepciune caracterizat ă printr-o retragere «filosofic ă»”240.
Mică în viziunea celor care o teoretizeaz ă cu mijloace
obiective, aceast ă distanță devine uria șă pentru oamenii care o
trăiesc la modul cel mai concret și mai dureros cu putin ță, fără
a o fi anticipat vreodat ă cu adevărat, deș i într-o form ă sau alta
societatea i-a preg ătit pentru o excludere al c ărei punct de ma-
ximă intensitate ar putea fi numit, cu o formul ă barthesian ă,
rasism al vârstelor241.
240 Ibidem, p. 159.
241 „Tră iesc pe seama imaginilor sociale. «B ătrânul» este vârsta
atribuită de un «tân ăr» care, pornind de aici, se vede pe el însu și ca
fiind «tân ăr». Mișcarea aceasta declan șează o formă de rasism: m ă
exclud dintr-o excludere pe care tot eu o stabilesc și așa se face c ă
exclud și că subzist. Pot fi, la nivel declarativ, anti-rasist, dar dac ă
mă constitui ca atare pornind de la o excludere pe care o repercutez,
devin la rândul meu rasist; posed, într-un cotlon al ființ ei mele,
rasismul anti-rasismului. S-a r ăspândit replica urm ătoare, adresat ă

Emanuela Ilie
152 Î n d e f i n i t i v , c o r p u l î m b ătrânit – spre deosebire de alte
forme de manifestare a „corpului învins” (corpul bolnav și cel
deformat din cauza unui handic ap temporar) – este singurul
imposibil de evitat, în ciuda în șelătoarelor promisiuni
chirurgicale/ medicale care promoveaz ă exact contrariul. Mai
mult, indiferent de mijloacele prin care inten ționezi să o
oprești, indiferent de semnifica țiile axiologice pe care i le
atribui, îmb ătrânirea biologic ă este un dat care te apropie, cu
pași repezi, de întâlnirea cu o radical ă formă de alteritate.
Ambele sunt, la rândul lor, forme de întrupare a unor
elemente subsecvente modernit ății, ne avertizeaz ă același
David Le Breton:

„Persoana vârstnic ă avanseaz ă către moarte, ea întrupeaz ă
cele două elemente de nenumit ale modernit ății: îmbătrânirea
și moartea. Nici b ătrânețea, nici moartea nu sunt, într-adev ăr,
tabu-uri, cum se spune adesea; un tabu mai are sens în struc-
tura social ă, el trimite la o grani ță în jurul c ăreia se organi-
zează o identitate comun ă a grupului. Nici b ătrânețea, nici
moartea nu îndeplinesc acest rol, ele constituie locurile ano-
maliei, sc ăpând astăzi câmpului simbolic ce d ă sens și valoare
acțiunilor sociale: ele încarneaz ă ireductibilul corpului”242.

De unde și suspiciunea cu care, în aceast ă epocă a
revenirii, obsesive, asupra ideii de reconstruc ție și remodelare
corporală, este privit ă orice form ă de acceptare senin ă/ asu-
mare fără luptă a îmbătrânirii: „Lumea modern ă găsește tot
mai greu de acceptat ipostazele medicale «deviante»: boala,
bătrânețea, moartea; to ate transform ările… nu fac decât s ă

de o student ă unui profesor: «Nu e ști nici negru, nici evreu, nici
femeie, atunci taci». A tunci taci: formula tuturor rasismelor. Ești
tânăr/ ești bătrân, atunci taci (așteaptă, pleacă, nu intra, pl ătește mai
mult, mai pu țin etc.): exist ă un rasism al vârstelor, al tuturor
vârstelor”241 (subl. aut. – Roland Barthes, Discursul îndr ăgostit, ed.
cit., p. 568).
242 David Le Breton, „Antropologia corpului și modernitatea”, ed.
cit., pp. 140-141.

Corpuri, exiluri, terapii
153 creeze și să amplifice angoasa omului în fa ța lor.”243
Trebuie insistat însă pe diferen ța uriașă de percepț ie a
corpului b ătrân văzut în dou ă contexte distincte, ce valori-
zează prioritar fie dimensiunea intim-protectoare, privat ă, fie
aceea umilitoare, public ă a identit ății trupești. Ultima e
vizibilă mai ales în cazul institu ționalizării, soluție la care se
apelează adesea pentru o dubl ă salvare: a vârstnicului care
necesită îngrijirea permanent ă și a celor apropia ți lui, incapa-
bili să se achite mul țumitor de aceast ă responsabilitate.
Ajungând îns ă într-un asemenea spa țiu recomandat drept
protector și controlat în permanen ță din punct de vedere
medical, bolnavul ajunge cel mai frecvent s ă își perceapă într-
o formă traumatizant ă tocmai lipsa de control244 (nu doar)
corporal. Mai mult, în spa țiul românesc cel pu țin, institu țio-
nalizarea se dovede ște din păcate o realitate social ă sinistră,
înțeleasă preponderent ca mijloc al înjosirii unui corp învins,
expus și în consecin ță vulnerabil de dou ă ori: o dat ă în fața
propriilor demoni, a doua dată în fața privirii goale, a gestu-
rilor mecanice și a indiferen ței umilitoare a celorlalț i. Că ci:
„bătrânul este redus, în percep ția comun ă, doar la corpul s ău,
mai ales, desigur, în institu ții. (…) În majoritatea institu țiilor,
consistența umană, singularitatea individual ă sunt ș terse prin
clișeul unic al corpului distrus, al corpului ce trebuie hr ănit, al
corpului ce trebuie sp ălat. Bătrânul nu mai reprezint ă istoria
sa, el nu mai este subiect, el e un corp învins , a cărui igienă și
243 Laura Grünberg, Corpul ca informaț ie în societatea supravegherii
de azi , în Introducere în sociologia corpului. Teme, perspective ș i experien țe
întrupate, volum coordonat de Laura Grünberg, Ia și, Editura
Polirom., 2010, p. 17.
244 „Multe persoane vârstnice sunt victimele pierderii autonomiei
și ale singur ătății. Institu ționalizarea în anumite structuri de
ajutorare în cadrul c ărora individul nu mai poate decide decât în
foarte mic ă măsură felul în care î și folosește timpul poate antrena o
stare depresiv ă de resemnare dobândit ă și un sentiment de loc de
control extern, accentuat uneori de o con știință a fatalit ății morții”
(Roger Fontaine, op. cit., p. 169).

Emanuela Ilie
154 supravie țuire trebuie men ți n u t e . L a f e l c a p u r t ătorul unui
handicap, b ătrânul este obiect al corpului s ău, nemaifiind subiect
cu normă întreagă”245 (subl. mele, E.I.).

Intens mediatizatul246 caz al incendiului recent de la un
azil privat din Bucure ști, în care o via ță a fost curmat ă, iar
altele marcate iremediabil, ne-a adus din nou în aten ție nepu-
tința sfâșietoare a acestor forme de singularitat e individual ă pe
care din p ăcate nu numai „factorii de decizie” social ă tind să
le transforme în obiecte . Căci, adesea, cel care îmb ătrânește este
determinat exclusiv de cei afla ți în proximitatea lui s ă se
perceapă ca un „corp învins” și, la limit ă, ca un obiect friabil,
casabil și în consecin ță dispensabil. Privirea celorlal ți, ne asi-
gură Jean Améry într-un capitol tulbur ător din excep ționalul
său eseu Despre îmb ătrânire , este cea care îl condamn ă,
transformându-l într-o fiin ță învinsă, „fără potențialitate”247
sau, mai simplu, f ără viitor.
Unde se dezv ăluie, totu și, „corpul învins” (v. infra ) în
toată complexitatea sa de „lume vast ă, interesant ă extrem [ și]
care ar merita mai mult de câteva fraze”248? Cum își poate lua

245 David Le Breton, op. cit ., pp. 140-141.
246 https://www.hotnews.ro/stiri-e sential-22029184-incendiu-azil-
batrani-din-capitala-persoana-murit.htm
247 Jean Améry, Despre îmb ătrânire. Revolt ă și resemnare, traducere
din limba german ă și note de Alexandru Al. Șahighian, Editura Art,
București, 2010, p. 77.
248 Astfel vede, metonimic, trupul de b ătrân institu ționalizat Ana
Mureșanu, al cărei răspuns la ancheta Scriitorul și trupul său ține cont
de experien ța cu totul revelatorie ca asistent ă într-un c ămin de
bătrâni din München: „De la b ătrânii uita ți sau părăsiți de familie –
majoritatea trecu ți prin cele dou ă războaie ale secolului – am înv ățat
mai mult despre societatea german ă decât din toate c ărțile de istorie
– de la suferin țele lor fizice și psihice, precum și de la bucuriile lor
(pentru c ă există și ele, sunt reale) mai mult decât din toate tratatele
de medicin ă. Trupul îmb ătrânit, cum altfel decât cel tân ăr? (sufletul,
putem spune, «obose ște», dar nu îmb ătrânește), își reclamă dreptul
la confort fizic, la tandre țe, la bucurie, la sexualitate. E o lume
«vastă», interesant ă extrem, care ar merita mai mult de câteva fraze”

Corpuri, exiluri, terapii
155 acest corp-lume revan șa? În ce tip de discurs, în ce ipostaze și
cu ce mize apare el? Iat ă doar câteva dintre interoga țiile esen-
țiale la care n ădăjduiesc să răspund în paginile ce urmeaz ă.
„În aceast ă țară numită bătrânețe”.
Memoria corpului învins…
Între formele de expresie artistic ă a acestor suferin țe
fără îndoială greu sau aproape imposibil de suportat, scriitura
specifică „genurilor biograficului” ocup ă, desigur, un rol
esențial, date fiind conven țiile cunoscute (primatul ori m ăcar
premisa autenticit ății, a sincerit ății, raportul special narator-
naratar șcl.) La fel ca și în artele vizuale contemporane, spre
exemplu, din ce în ce mai atrase de ideea recuper ării și re-
valorizării temelor corporale249, în acest spaț iu al asum ării, al
recunoașterii teoretic devoalate, corpul – cu ipostazele, semni-
ficațiile și sensurile lui distincte în timp – î și poate permite
luxul de a redeveni subiect cu normă întreagă, indiferent de
miza ori de intenț ionalitatea adânc ă a scriiturii. Și, într-adev ăr,
referințe corporale se pot descoperi în absolut orice specie
confesivă, de la jurnal la memorii. Iar observa ția este valabil ă
și în cazul celor câteva scrieri feminine române ști, la care m ă
voi referi în continuare. Cu un amendament, totu și: temati-
zarea corpului învins este cu totul diferit ă în fiecare specie, iar
unul dintre factorii care dicteaz ă această diferen ță este
distanț a dintre timpul tr ăirii și timpul consemn ării.
Din perspectiva raportului dintre perceperea propriei
corporalit ăți și scriitura acesteia din urmă , trebuie s ă consta-
tăm, în ciuda a șteptărilor, un raport invers propor țional.
(Ana Mureș anu, „Trupul nu m-a min țit niciodat ă”, în Scriitorul și
trupul său, ed. cit., p. 110).
249 O succint ă inventariere a temelor corporale în art ă a realizat,
acum câțiva ani, Petru Bejan, în stud iul „Perspective antropologice
în arta contemporan ă”, inclus în Mihaela Pop, Dan Eugen Ra țiu
(coord.), Estetica și artele ast ăzi, Editura Universit ății din Bucureș ti,
2010, pp. 9-17.

Emanuela Ilie
156 După cum vom vedea în continuare, o lectur ă paralelă a
jurnalelor și a memoriilor feminine ne arat ă un fapt aparent
paradoxal: cu cât intensitatea perceperii reale a propriului corp
drept un corp b ătrân sau un corp învins crește, cu atât interesul
scriptural pentru corp pare c ă scade…
Excepțiile există , desigur, dar sunt atât de pu ține, încât
susțin regula nescris ă a edulcor ării unei realit ăți biologice pe
care cel mult autoarele de studii de gen țin cu orice preț să o
valorizeze în maniera cunoscut ă, transformând-o (la fel ca pe
alte teme ale autoreprezent ării) în diferen ță înnobilatoare. Să
notez, spre ilustrare, doar eseurile confesive scrise de una
dintre cele mai cunoscute feministe din SUA, Gloria Steinem.
În special capitolul „Vârsta – și un avantaj”, inclus în Revoluția
interioară. Cartea respectului de sine , trateaz ă problematica
îmbă trânirii plecând de la propria intrare în „aceast ă țară
numită bătrânețe”. Din perspectiva eseistei, acceptarea/
asumarea , cea de-a treia și ultimă etapă majoră a bătrâneții
(după negare și sfidare), poate fi atins ă chiar și atunci când
corpul pare definitiv condamnat, dar se dovede ște capabil s ă
lupte, mai mult ca oricând, pentru supravie țuire. Proba
infailibilă pe care o aduce în acest sens este, desigur, propria
narațiune iniț iatică, încheiat ă cu un happy end de împ ărtășit și
altor lupt ătoare cu mon ștrii similari. Pentru femeia Gloria
Steinem, asumarea adev ărată a bătrâneții a fost posibil ă doar
prin dep ășirea cancerului ca trauma corporală și psihologic ă
majoră, grație – nu din cauza! – c ăreia autoarea ar fi în țeles că,
esențial, „una din recompensele îmb ătrânirii este un corp mai
puțin iertător250, care transmite avertismentele mai repede –
250 Mutatis mutandis , despre o transformare similar ă a percep ției
despre corpul fizic, dar și despre întreaga existen ță, în urma
îmbolnăvirii de cancer vorbeș te și Monica Pillat, în eseul confesiv
numit Boala ca traseu ini țiatic. „Libertatea” l ăudată de Gloria Steinem
este însă înlocuit ă la eseista noastr ă de o ascensiune spiritual ă:
„După fiecare încercare de acest fel, îns ănătoșirea nu m ă mai duce în
locul din care am plecat îmboln ăvindu-m ă, ci altundeva, mai sus.
Uneori, însă , revenirea pe spirala vie ții nu mai e posibil ă” (Monica
Pillat, în loc. cit., p. 14).

Corpuri, exiluri, terapii
157 nu ca un tr ădăt o r , c i c a u n î n țelept”). Solu ția pe care o
recomand ă fără niciun echivoc tuturor femeilor vârstnice:
ascultarea semnalelor trase de pr opriul trup, care se vede în
sfârșit eliberat de tot felul de obligativit ăți sau captivit ăți,
sociale, materiale ș.a.m.d.: „Poate cea mai personal ă revoluț ie
a constat în a vedea îmb ătrânirea ca libertate”251.
O atare echivalare ț ine însă, pentru cei împovă rați de
adevărul corpului învins, de regimul utopiei. Într-o cvasi-
majoritate întristă toare, și scriitoarele ce îș i resimt senectutea
drept un hotar al ultimului exil biologic sau o form ă certă de
„declin corporal”252 o traverseaz ă cu conștiința asumării unei
captivități definitive. Sinonime, dup ă caz, cu reducerea sau
privarea total ă de libertate fizic ă, cu refuzul oric ărui gest de
frondă sau cu (auto)negarea oric ărui impuls de experimentare
a noului. Chiar și atunci când se înc ăpățânează să mai cread ă,
precum Antoaneta Ralian, „c ă motorul supravie țuirii e
vitalitatea, dinamismul în limita puterilor, setea de nou,
curiozitatea pentru tot ce se întâmpl ă în jur, senza ția impus ă
că ești încă în circuit”253, memorialista e contrazisă repede de
privirea neconcesiv ă a unei alterităț i încă neamenin țate de
acest spectru. Că ci „în anticamera mor ții nu se fac descope-
riri”, e nevoit ă să își recunoasc ă, fără menajamente, Vera
Călin, în faț a reacțiilor vulgare254 ale celor care îi află noile
preocupă ri lingvistice. Îndr ăzneala, la o vârst ă înaintată, de a
dori să descoperi orice form ă de noutate este catalogat ă drept
o sfidare ne permisă a iremediabilului. A iremediabilului pe
251 Gloria Steinem, Revoluția interioar ă. Cartea respectului de sine,
Editura Polirom, Ia și, 2001, pp. 242-245.
252 După Jean Améry, „suferin ța și boala sunt serb ări ale
declinului corporal” (în op. cit., p. 63).
253 În Radu Paraschivescu, Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta
Ralian, Editura Humanitas, Bucure ști, 2011.
254 „T.M. a comentat asiduitatea me a în studiul unei noi limbi: te
duci ca să ai de unde să te întorci acas ă.” Sau: „A trebuit s ă întrerup
convorbirea ca s ă mă duc la curs. Te pa ște moartea, a spus [M] și-ți
arde de cursul de spaniol ă” (Vera C ălin, Târziu. Însemnă ri californiene
1986-1996, Editura Univers, Bucure ști, 1997, p. 138).

Emanuela Ilie
158 care, cu franche țea colțuros-tandr ă care îi este specific ă, îl
descrie admirabila Angela Marinescu la începutul unei
scrisori adresate Virginiei Woolf:

„Dumneavoastr ă vă referiți la toat ă paleta existen țială de
supravie țuire, de la sexualitatea debordant ă și nenorocit ă,
trecând printr-o maturitate îndoielnic ă și ajungând din p ăcate
doar noi, nu și dumneavoastr ă, la o bătrânețe pe care eu o
consider (v ă rog să mă iertați că dintr-o dat ă am apelat la
acest ego sufocant pe care îl vede ți ca un apanaj al b ărbaților)
cea mai intim ă perioadă a vieții noastre, cea mai dificil ă, cea
mai complet ă și cea mai distrug ătoare bomb ă cu ceas pe care
ne-a dat-o Dumnezeu în marea mil ă a Sa”255.

Până și o memorialist ă ca Nina Cassian, hot ărâtă să țină
până la cap ăt ridicat stindardul unei vitalit ăți și chiar
sexualități neostoite, ajunge s ă își recunoasc ă, deși doar cu
jumătate de gur ă, deficitul de energie esen țială („steaua sus
răsare ca o tain ă mare – iar eu descresc”256), „marele sentiment
al zădărniciei. Nu știu ce caut aici. Nu știu ce caut în lume”257
și chiar ispita sinuciderii, asumat ă inclusiv retrospectiv:

„Întâlnindu-l și cuplându-m ă cu extraordinarul Maurice, ideea
sinuciderii s-a îndep ărtat – și doar ea mi-a fost o atât de solid ă
pavăză! O purtam cu mine – de fapt, înl ăuntrul meu – și ori-
câte obstacole îmi punea destin ul, oricâte accidente mi se
întâmplau, ea, ideea sinuciderii, îmi era mereu la îndemân ă.
Acum deveneam din nou vulnerabil ă”258.

În general îns ă, cum am afirmat și mai sus, (auto)repre-
zentarea corporal ă respectă, în linii mari, o regul ă nescrisă: cu

255 Angela Marinescu, „Drag ă Virginia Woolf”, în Dragă Virginia,
Scrisori din țara mea, Asociația Black Button, Bucure ști, 2019, p. 25.
256 Nina Cassian, Memoria ca zestre. Cartea a 3-a, ed. cit., p. 76.
257 Ibidem , p. 110.
258 Ibidem , p. 167.

Corpuri, exiluri, terapii
159 cât eviden ța îmbătrânirii corpului real al autoarei de text
memorialistic e mai vizibil ă, cu atât tenta ți a e i d e a f a c e
abstracție de această realitate fiziologică e mai mare. Doar în
cazul în care memorialista este o identitate artistic ă târzie a
unei poete – iar contaminarea celor două tipuri de scriitur ă este
inevitabil ă – , î n c a r t e a d e m e m o r i i se poate strecura câte un
poem al stingerii în care s ă apară metonimia corp degradat –
cadavru temporal. A șa cum se întâmpl ă, spre exemplu, în
volumul auto-legitimator al Luciei Apolzan, Drumuri, încercă ri,
împliniri , unde apare și următoarea secven ță poematic ă:
„Nu pot cuprinde începutul.
Să mă întorc, e prea târziu.
Tot ce a fost îmi pare un cadavru
Chiar de mai e prezent și viu.
Când privesc spre dep ărtări
lumina pare cernit ă-n întuneric.
Trecutul e dincolo de asfin țit,
prezentul alte c ăi deschide
cu noi lumini la r ăsărit.
Nu pot cuprinde începutul”259.
Ca formă de rebeliune fa ță de veritabilul dictator care
este propriul corp, memorialista tinde s ă se întoarc ă fie în timp,
grație unei anamneze taumaturgice, fie înspre corpul scriiturii,
fie, desigur, spre amândou ă260. În ciuda aparenț elor, tipurile de
experiență și strategiile recuper ării diferă sensibil de la o
autoare la alta. Indiferent îns ă dacă oferă întâietate efemeri-
delor, acelor paraphernalia261 cărora, cel pu țin în aparen ță, le
259 Lucia Apolzan, op. cit, p. 153.
260 U n e o r i c u i n t u i ția descoperirii prin ele a acelei femei-text
teoretizate în unele studii femini ste semnate de Griselda Pollock
(Differencing the Canon, Feminist Desire and the Writing of Art’s
Histories) sau Luce Irigary (The Bodily Encounter With the Mother ). O
sinteză utilă a ideilor pe aceast ă temă realizeaz ă Raluca Bibiri, în op.
cit., pp. 103-108.
261 Sintagma îi apar ține aceleia și memorialiste emblematice,

Emanuela Ilie
160 lipsește însemn ătatea major ă, ori evenimentelor cu semnifica ție
identitară macro, memorialista pare c ă își pune prezentul
existențial și scriptural între paranteze, cu o modestie sau o
discreție rareori mimat ă. Dar își recunoa ște, fără excepție,
nevoia de a-i marca, într-un fel sau altul, pe cititorii invita ți să-i
descopere urmele în textul c ăruia îi concede practic finalitatea
înaltă, în fond inerent ă oricărui excurs autobiografic de
senectute. Amintirile servesc drept catalizator al recuper ării,
implicit justific ării identitare și, prin aceasta, valideaz ă însăși
Existența, cum ne admite Antoaneta Ralian, în deschiderea
unui astfel de op:

„Într-o carte pe care am tradus-o, un personaj b ătrân se simte
atât de anonim și de inconsistent, încât, ca s ă se conving ă că
există, calcă adânc în straturile de z ăpadă, apoi întoarce capul
să-și vadă urmele, ca pe ni ște dovezi c ă da, exist ă. Eu sunt
ferm convins ă că încă exist ( cogito, ergo sum ). Dar, asemenea
bătrânului, prin c ărțulia de fa ță întorc și eu capul, s ă-mi văd
urmele”262.

Antoaneta Ralian, care, cu o modestie exemplar ă, se declar ă mai
întâi con știentă de faptul c ă își pune semn ătura pe un fel de mixtum
compositum fără pretenții de memorialistic ă. În opul respectiv ar fi
intrat doar „un m ănunchi de impresii, de amintiri fragmentare,
punctate de scene umoristice, solicitate de revista România literar ă,
care a și publicat o bun ă parte din ele. La aceste «instantanee» din
peregrinările mele pe meridianele lumii, am ad ăugat suita unor
întâlniri cu câteva personalit ăți interesante din universul literaturii
universale… Am vrut s ă le dau titlul Paraphernalia (mărunțișuri,
accesorii), dar ar fi fost, m ă tem, necesar ă o notă de subsol la titlu”
(în Amintirile unei nonagenare. C ălătoriile mele, scriitorii mei , Editura
Humanitas, Bucure ști, 2014, p. 7).
262 Ibidem, , p. 9. Motivul urmelor scripturale ca singur ă formă de
supravie țuire a fiin ței exilate în timp și spațiu apare și în opera
confesivă a Verei C ălin: „Am adunat multe: întâlniri, pove ști, priete-
nii, iubiri, m ări și oceane, multe ora șe, cărți. O seam ă din cele
adunate s-au pierdut pe parcurs, me moria le-a eliminat, valoarea lor
a scăzut. Uneori ceea ce socoteam a fi pozitiv s-a dovedit urât și
josnic. Dar multe întâmpl ări și întâlniri au l ăsat urme adânci și,

Corpuri, exiluri, terapii
161 În mod firesc, acest gen aparte de urme nu ia aproape
niciodată naștere din ap ăsarea corpului învins ci, dimpotriv ă,
a celui învingă tor, deci tân ăr . C a r e d e v i n e , b r u s c , î n t r – u n
asemenea tip de discurs (v ădit auto-legitimator!), pretextul
unui restitutio convertit adesea în laudatio : al identit ății de
odinioară, dar și al lumii în care aceast ă identitate s-a
cristalizat. În acest proces de învestire, memorialista se
folosește, conștient sau nu, de o serie de obiecte-reminder
precum hainele și accesoriile vechi, dar mai ales fotografia:
privindu- și corpul tân ăr dintr-o fotografie atent înr ămată, ea
cade adesea în ispita unei anamneze cu miz ă identitar ă macro.
Simptomatic din aceast ă perspectiv ă mi se pare felul discret,
dar ferm în care memorialista Amelia Pavel delimiteaz ă, prin
intermediul motivului fotografiei, distan ța între lumi și
corpor(e)alit ăți. Subcapitolul urm ător îi este din acest motiv
dedicat cunoscutului critic și istoric de art ă263, care abia în anii
senectuții și-a permis luxul reflec ției autobiografice.
Retrospectiva realizat ă din perspectiva unui lucid-nostalgic
martor în plus le oferă cititorilor povestea unei deveniri
complicate, dar seduc ătoare, pe fundalul c ăreia se întrez ăresc
zone sibilinice, puse în mi șcare de spectrele etno-identitare ce
au agitat România de-a lungul interbelicului.
periodic, am reflectat asupra lo r în lungul întregii mele vie ți. Cui las
ce-am adunat?” (Vera C ălin, Târziu. Însemn ări californiene 1986-1996 ,
Editura Univers, Bucure ști, 1997, p. 173).
263 Memorialista Amelia Pavel a profesat ca cercet ător științific la
Institutul de Istoria Artei al Acad emiei Române (1953-1977), secretar
științific de redac ție la Studii și cercetări de istoria artei și Revue roumaine
de l’histoire de l’art și cercetător științific la Muzeul Na țional de Art ă –
Galeria na țională . Din 1994 a predat cursuri de Istoria artei moderne ș i
Arta secolului XX la Facultatea de Istoria Artei, Academia Na țională de
Artă. A publicat o serie substan țială de cărți, fișe de dicționar, studii,
articole și cronici de art ă româneasc ă și străină. Printre cele mai cunos-
cute titluri se num ără: Ion Theodorescu Sion (1965), Idei estetice în Europa
și artă româneasc ă la răscruce de veac (1972), Expresionismul și premisele sale
(1978), Rembrandt: gravurile (1987), Peisaj natural, peisaj uman (1987),
Ștefan Câlția (1989), Pictura româneasc ă interbelic ă (1996), Pictori evrei în
România (1996), Simboluri, surse, idolatrii în arta modernă (1998) ș.a.

Emanuela Ilie
162 … și a celui înving ător.
Corpul, fotografia, recuperarea
Prima copert ă a
volumului memorialistic semnat de
Amelia Pavel – Un martor în plus , Editura Du Style, Bucure ști,
1997 – ne ofer ă un indice semnificant deosebit de relevant din
perspectiva rela ției dintre textul autobiografic și paratextul
iconic al acestuia: fotografia autoarei. Ca în numeroase alte
situații, promisiunea unei ego-grafii în totul revelatorii se
materializeaz ă inițial printr-un fel de dublu obiectual menit s ă
certifice, înainte de orice, o ipostaz ă semnificativ ă a celei ce
practică, lucid, examenul autoscopic . Din fotografia în tonuri
de sepia ne privesc doi copii travestiț i în costume de carnaval;
fetița de vreo 7-8 ani o joac ă, vestimentar, pe Scufi ța Roș ie, iar
băiețelul cu câ țiva ani mai mic îi d ă replica pozând într-un
arlechin tipic. Amândoi sunt surâz ători (cum altfel?), în ciuda
posturii rigide impuse, de bun ă seamă , și de fotograful de
studio, și de mama atent ă ca aparatul s ă îi imortalizeze
urmaș ii în cea mai bun ă lumină posibilă. Indiferent a câta
fotografie a celor doi copii este aceast ă reprezentare cartonat ă
de la începutul anilor ‘20 și indiferent de felul în care ea a fost
proiectată atunci, privitorii de dup ă aproape opt decenii sunt
invitați să o înțeleagă drept momentul inaugural, auroral din
evoluția autoarei. Rupând-o dintr-o istorie privat ă, din
propria istorie privat ă de fapt, selectând-o cu grij ă dintr-un
album de familie ș i propunând-o cititorilor drept ebo șă
identitară, aceasta îi schimb ă fundamental semnul. Dintr-o
simplă relicvă, dintr-un fragment nepremeditat al lumii , ca să
folosim sintagmele Susanei So ntag, fotografia devine o
sinecdocă premeditat ă a universului rememorat, un vehicul
fundamental de semnifica ție sau, mai exact, de semnifica ții264.
264 „Fotografiile sunt, desigur, artefacte. Dar șarmul lor const ă și
în faptul c ă, într-o lume plin ă de relicve fotografice, par a avea un
statut de obiecte g ăsite, fragmente nepremeditate ale lumii. Astfel,
ele beneficiaz ă, simultan, de prestigiul artei ș i de magia realului.
Sunt nori ai fanteziei și bulgări de informa ție” (Susan Sontag, Despre

Corpuri, exiluri, terapii
163 Mai mult decât o simpl ă probă identitar ă dintr-un punct
de vedere infailibil ă, decât imortalizarea cât se poate de
rapidă a unei clipe irepetabile, fotografia și în special
fotografia de odinioar ă își are îns ă valențele și funcț iile bine
cunoscute celor care o privesc și o interpreteaz ă azi. Ea are,
mai întâi, capacitatea de a re-constitui și restitui o epoc ă,
oferindu-le, în acela și timp, privitorilor posibilitatea de a se
include în sau de a se distanț a de aceasta. Fragment esen-
țial(izat) din istoria privat ă a unei familii, fotografia func țio-
nează , apoi, ca declan șator al unei veritabile arhive sentimen-
tale sau ca emblem ă a unei „genealogii portretizate”265: îl
emoționează nu doar pe cel portretizat – fie, mai rar, în
momentul zero al imortaliz ării, fie, mai des, peste ani –, ci și
pe membrii familiei sale, cu atât mai mult pe descenden ții ce
ajung să caute, obstinat, în portretul de carton aburit de vreme
semne ale identific ării și motive ale orgoliului apartenen ței.
Fotografia pune de asemeni la dispozi ția amintirilor noastre
„niște obișnuințe și obiecte uitate, participând astfel la recon-
figurarea unor culturi revolute”266. Artefact cu înc ărcătură
patrimonial ă, ea este adesea citit ă, apoi, ca o m ărturie – ce-i
drept, miniaturizat ă, fracționată etc., dar oricum semnificativă –
a unui cod socio-politic, me ntalitar, cultural. În sfâr șit, privind
acum fotografiile de atunci , căutăm în aceste exponate muzeale,
indiferent dac ă au fost realizate în stud ioul fotografului ori în
aer liber, și referenții identitari, proprii figurilor imortalizate
pe carton, și elementele de recuzit ă, care adesea delimitează și
autentific ă epoca realiz ării și codul cultural specific acesteia.
Reprezentare vizual ă a alterit ății, fotografia de epoc ă,
ne-o spune un teoretician francez al genului, era destinat ă
totuși alterității ireductibile. La fel ca în cazul exponatelor ce
fotografie, traducere din limba englez ă d e D e l i a Z a h a r e a n u , c u u n
eseu de Erwin Kessler, Editura Vellant, Bucureș ti, 2014, p. 77).
265 A n d i M i h a l a c h e , î n Contribuții la istoria ideii de patrimoniu.
Surse, evoluț ii, interpret ări, Editura Universit ății „Al.I. Cuza”, Ia și,
2014, p. 342.
266 Idem, p. 347.

Emanuela Ilie
164 imortalizau figuri de copii sau tineri disp ăruți prematur,
putem privi și înțelege, așadar, orice imagine de corp
iremediabil pierdut ca semnificant al doliului, al pierderii
ireparabile… Cum știm dintr-un cunoscut text barthesian, în
această formă „în întregime înc ărcată de contingen ță”, care
sfidează granițele temporale, având simultan capacitatea de a
capta o clip ă unică din trecut ș i de a privi decis înspre viitor,
căutăm finalmente tot alteritatea radical ă: „Moartea este eidos –
ul acelei Fotografii”. Precum celebra fotografie din Sera, în
jurul căreia îș i fundamenteaz ă Roland Barthes sensibiliza-
torul demers hermeneutic din La chambre claire. Notes sur la
photographie267, fotografia copiilor de pe coperta volumul con-
fesiv al Ameliei Pavel poate fi interpretat ă prin urmare și ca o
emblemă a absenței, a distan ței și a diferen ței: între realitate și
fața ei iconic ă; între epoca tr ăită de micu ții deghiza ți și
prezentul consemn ării, așadar între contextul existen țial real
și conservarea acestuia în memo ria autoarei; între cele dou ă
corpuri de copii, a șezați, simbolic, spate în spate, ca ș i pregă-
tiți să pășească pe drumuri existen țiale total diferite ( și, atenție!,
cartea chiar se încheie cu o recunoa ștere a separ ării fraterne –
Amelia vizitându- și, la senectute, fratele strasbourghez, cu
nurori alsaciene).
Istoricul ie șean Andi Mihalache, specialist recunoscut în
patrimoniu, autor al studiului substan țial despre „Textul din
imagine. Narativizarea fotografiei în literatura autobiografic ă
din România (secolele XX-XXI)” – inclus într-un op recent,
intitulat Contribuții la istoria ideii de patrimoniu. Surse. Evoluț ii.
Interpretări – se arată convins de importan ța narativizării
fotografiei în literatura autobiografic ă din România (secolele XX-
XXI). Lă sând la o parte incertitudinile terminologice, altmin-
teri firești (istoricul pune semnul egalit ății, spre exemplu,
între jurnalul intim, amintirile în dialog și memorialistic ă –
specii bine delimitate, îndeosebi formal), s ă reținem opinia
267 În varianta româneasc ă: Roland Barthes, Camera luminoas ă.
Însemnă ri despre fotografie , traducere de Virgil Mle șniță, Editura Idea
Design & Print, Cluj, 2009.

Corpuri, exiluri, terapii
165 cercetătorului în privin ța utilității fotografiei în discursul
autobiografic:

„diariștii pomenesc adesea de imagini pe care nu le mai au
sub ochi. Le men ționează însă destul de am ănunțit, folosindu-
le ca proteze ale rememor ării. Ca metod ă de recuperare memori-
ală, ei narativizeaz ă deseori ni ște obiecte – reminder , instanta-
neul de carton devenind pretex tul unor povestiri ample, mai
mult despre al ții decât despre ei în șiși. Sunt oameni r ămași pe
marginea timpului, de parc ă istoria nu ar fi ajuns pân ă la ei.
Par emulii unui adev ăr învins, incapabil s ă ne mai ocupe
vreodată. Fotografiile lor taie lumea în felii care, prin
sinecdocă, sunt echivalate cu realul în întregimea sa”268.

Spre deosebire îns ă de memoriali știi și diariștii care îi
sprijină teoria (Nicolae Manolescu, Cititul și scrisul ; Lucia
Demetrius, Memorii; Margareta Amza, Demult, ca și ieri; Oana
Pellea , Jurnal (2003-2009); Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri
în dialog ; Petre Oprea, Jurnal (1967-1970) ; Valeriu Cristea,
Bagaje pentru paradis ; Livius Ciocârlie, & comp.; Sanda Stolojan,
Nori peste balcoane. Jurnal din exilul parizian , dar și Amurg senin.
Jurnal din exilul parizian. 1997-2001 ; Tia Șerbănescu, Femeia din
fotografie. Jurnal 1987-1989 ș.a.), Amelia Pavel nu folose ște
fotografia ca „protez ă a rememor ării”; pentru ea, cum se va
vedea, instantaneul de carton nu devine niciodat ă pretextul
unor povestiri ample, mai mult despre al ții decât despre ea
însăși, ci e invocat ca prob ă elocvent ă, chiar infailibil ă, în
procesul de elaborare a unui pu nct de vedere socio- sau etno-
identitar. Și îl invoc ă într-un mod simplu, precis, dovad ă că
memorialistei Amelia Pavel nu-i place deloc genul de fotografie
narativizat ă excesiv din textele confesive ale celorlal ți.
Să revenim îns ă, pentru doar câteva momente, la
fotografia din colajul interesant de pe coperta realizat ă de
Doina Uricariu269. Nu trebuie s ă scăpăm din vedere un

268 Andi Mihalache, op. cit. , p. 365.
269 Cel puțin astfel suntem informa ți într-o noti ță peritextual ă:

Emanuela Ilie
166 amănunt esen țial: cum nu am nicio îndoial ă în privin ța
implică rii Ameliei Pavel în realizarea copertelor (de bun ă
seamă, cunoscutul critic ș i istoric de art ă a optat lucid pentru
această variantă de prezentare editorial ă a propriului produs),
colajul cu pricina trebuie s ă fi reprezentat pentru autoare o
emblemă a identit ății sale socio-profesionale. Dar și o
recunoaștere, fie și voalată, a unei realit ăți pe care cunoscutul
critic și istoric al artelor a intuit-o înc ă de pe vremea când
lucra la studiul Surse, simboluri, idolatrii în arta modern ă: anume
că s-ar putea ca „b ătălia dintre pictur ă și fotografie” să fie
câștigată de ultima.
Cu siguran ță însă memorialista cu acelaș i nume a ales
conștient și fotografia de pe prima copert ă a opului autobio-
grafic, și pe cea de pe coperta a patra. Mare admiratoare a
simetriei și ordinii, cum o recunoaș te deschis din primele
pagini ale c ărții, autoarea î și deschide confesiunea cu o
fotografie miniaturizat ă din copil ărie, în care apare, cum
spuneam, al ături de frate, în travestiul obi șnuit în momentele
festive din Belle Époque, și o închide cu o fotografie m ărită
din anii senectu ții – fotografie în care din întregul corp sunt
acum „decupate” doar bustul și capul.
Deloc întâmplă tor, fotografia ca obiect cultural, purt ător
de multiple semnifica ții, apare – ce-i drept, foarte rar – și în
textul propriu-zis. Pentru prima dat ă, fotografia este invocat ă
ca ajutor al portreti sticii. Evocând înclina ția tatălui și a cer-
cului său de prieteni evrei (avocatul Willy Filderman, deputat
liberal ș.a.) spre „organizarea unor permanente ac țiuni de
binefacere de amploare. Fonduri pentru școli de meserii și
instituții culturale, orfelinate, c ămine de b ătrâni – și în orașele
de provincie – dar și ajutoare directe, periodice, cu diferite
„Coperta de Doina Uricariu. Ilustraț ia de pe coperta întâi este un
colaj reprezentând o fotografie din copil ărie a autoarei al ături de
fratele ei, în costum de carnaval , fotografie de familie suprapus ă
peste tabloul lui Robert Delaunay St. Séverin No 1, 1909, ulei, 117 x 83
cm. Colec ție privată . Fotografia de p
e coperta a patra a autoarei face
parte din colecț ia personal ă”.

Corpuri, exiluri, terapii
167 ocazii”, Amelia Pavel probeaz ă „acest mod de solidaritate
umană organizat ă” eficient prin liniile unui portret de fundal,
a cărui imagine este fixat ă c u a j u t o r u l u n e i a n a l o g i i î n t r e
corpul real și cel imortalizat fotografic:

„Cunoșteam tradi țiile carității individuale și le apreciam copil ă-
rește, chiar dac ă, sâmbăta, când venea regulat la noi la mas ă
foarte bătrâna tanti Rissl – despre care habar n-aveam s ă fi fost
rudă cu noi – mai râdeam câteodat ă de ea și o mai tachinam. Ea
nu se sup ăra; era mic ă, slăbuță, foarte îngrijit îmbr ăcată cu
hainele ei de sfâr șit de secol XIX, ca în fotografiile bunicilor, cu
fustă lungă neagră în pliuri și buzunar înc ăpător mai jos de
genunchi, bluz ă tot neagr ă cu pasmanterie lucioas ă și o
pieptănătură strânsă cu un coc mic împletit pe ceaf ă”270.

Singura fotografie personal ă descrisă și interpretat ă
succint în text este tot o fotografie din copil ărie. Nu putem,
nici acum, justifica aceast ă alegere la fel cum o face, spre
exemplu, Régis Durand, dup ă care majoritatea spectatorilor
maturi prefer ă pozele din copil ărie pentru c ă acestea sunt mai
ospitaliere271. Pentru c ă, și în acest caz, corpul copilei, repre-
zentat fotografic, este adus ca prob ă imbatabil ă a unei cutume
relevante pentru o dubl ă diferențiere sau distan țare. O dat ă,
pe orizontala ierarhic ă, vizibilă în interbelic pe multiple axe
(spre exemplu : statut social, specificitat e de gen – masculin vs.
feminin ș.a.); a doua dat ă, pe verticala temporalit ății (diferen ța
uriașă între atunci și acum ). Este vorba despre obiceiul purt ării
costumului popular românesc. Iat ă, mai întâi, descrierea
acestuia și opinia ferm ă a memorialistei ce nu pierde prilejul
să puncteze variile forme de alteritate specifice interbelicului:

„În zilele noastre, el [purtatul costumului na țional, n. mea,
E.I.] are un caracter spectacular: a fost preluat de televiziune,

270 Amelia Pavel, Un martor în plus, ed. cit., p. 34.
271 Régis Durand, Le Regard pensif. Lieux et objets de la photographie ,
Paris, Éditions de la Différence, 2002, p. 110 .

Emanuela Ilie
168 serveș te turneele de folclor din str ăinătate, este practicat în
festivaluri și procesiuni folclorice, dup ă ce ani în șir a stat la
baza concursurilor «Cântarea Româ niei» –, toate ocazii de a se
oferi variante teatralizate, cabaretizate, adesea denaturate ale
formelor artistice de port țăr ănesc. În copilă ria mea îns ă și
mult mai înainte înc ă – arborarea acestui costum, de și avea un
caracter festiv, nu se înscria în ordinea divertismentului, ci era
semnalul unei m ărturisiri, al adeziunii la un sistem de valori
din care nu era exclus ă cochetăria. (…). În anii ’20-’30
vestimenta ția aceasta – ocazional ă – devenise o mod ă, căreia
văzută de astăzi nu i-a ș mai adă uga niciun fel de conota ție
prioritar monden ă, chiar dac ă împrejur ările folosirii puteau
părea uneori pu țin frivole ș i au fost ș i privite astfel de lumea
avangardist ă. Asemenea împrejur ări erau de exemplu legate
de bazarele organizate cu scop de binefacere de doamne din
înalta societate (cum se spunea pe atunci) de obicei cu prilejul
unor baluri sau serate. Obiectele lucrate de mân ă erau oferite
spre vânzare de aceste doamne, îmbr ăcate în costum na țional.
Curând au preluat practica acestor bazaruri și doamnele din
burghezia înst ărită fără b lazon boieresc. Îmi amintesc de
societatea «Crinul» din care f ăceau parte mama ș i prietenele
ei. Ele nu se îmbr ăcau chiar în costum na țional – exista o
politicoas ă rezervă în a înc ălca mici, dar bine înr ădăcinate
delimitări sociale. În schimb se îmbr ăcau copiii, în împrejur ări
solemne, cu astfel de costume”.
Și pro
ba fotografic ă despre care vorbeam, transformat ă
imediat în indice al apartenen ței deopotriv ă etnice și etice:
„Păstrez și acum o fotografie a mea, de la serbarea de «fine de
an», într-un frumos costum din zona Bicazului. Eram în clasa a doua primar ă, luasem premiu, iar tat ăl meu a ținut în mod
special s ă marcheze evenimentul printr-un soi de declara ție
de apartenen ță, de pecetluire a acelui «fair play» na țional în
care credea și el și mulț i alții din genera ția lui”
272.
272 Amelia Pavel, op. cit. , pp. 80-81.

Corpuri, exiluri, terapii
169 Similar, toate referin țele fotografice din cartea Ameliei
Pavel par a ilustra vocația esențială a fotografiei – aceea de a
recunoaște: „Fotografiile, ne atrage aten ția Susan Sontag, sunt
deseori invocate ca ajutor pentru în țelegere și toleran ță. În
jargonul umanist, cea mai înalt ă vocație a fotografiei este
explicarea omului pentru om . Dar fotografiile nu explic ă: ele
recunosc”273. Desigur c ă nu este vorba doar despre recunoa ș-
terea distan ței în fond insurmontabile între corpul de atunci și
cel de acum , între identitatea de ieri și cea de azi . Aș spune c ă,
înainte de orice, prin fotografie este recunoscut ă nevoia de
recuperare a unei epoci în care întâlnirea cu alteritatea era
încă dorită, încurajat ă, căutată cu ardoare, iar plonjarea în
domestic274 nu era înc ă resimțită ca form ă de protec ție împo-
triva asaltului r ăului de vector socio-politic și ideologic, ci era
trăită ca formă de manifestare a profundei bucurii de a tr ăi în
chiar centrul unui univers protector, în care totul p ărea a
favoriza „sentimentul stenic al existen ței, colorat și de un
anume orgoliu de «cast ă»”275.
Fotografiile Ameliei Pavel sunt evocate, cum s-a v ăzut,
în doar câteva pagini din „memoriile bune , adică neresenti-
mentare, libere de obsesia judec ăților radicale, a imaginilor
gata făcute despre un trecut sistematizat, îndeob ște, în
alb-negru”276. Cu siguran ță însă, ele colorează afectiv și
273 Susan Sontag, op. cit. , p. 118.
274 Am urm ărit pe larg felul în care autoarea î și rememoreaz ă și
justifică n e v o ia d e p lon j ar e în d om e s tic și intimitatea protectoare a
celor din perioada interbelică în studiul „Memorialistica Ameliei
Pavel. Despre formele de refugiu permise într-o altă Românie, în
miniatura unui exil” – inclus în „Communication interculturelle et
littérature” , no. 22 / 2015 – Forme ale opozi ției culturale și reprezentă ri
identitare în Europa totalitarismelor. Formes de l’opposition culturelle et
représentations identitaires dans l’Europe des totalitarismes (Tome I),
Coordination Alina Crihan ă, Casa Cărții de Ș tiință, Cluj-Napoca, 2015,
pp. 95-112.
275 Amelia Pavel, Un martor în plus , ed. cit., p. 58 .
276 Andrei Ple șu, „Surâsul Ameliei Pavel”, în „România literar ă”,
nr. 50, 2013 .

Emanuela Ilie
170 concentreaz ă elocvent lumea acestui Martor în plus cu totul
ieșit din comun…
Cele dou ă exiluri, (im)posibi la „aclimatizare”
și îmbă trânirea cultural ă
C a f a c t o r d e a c u t ă degradare, ferment al angoasei sau
agent al extinc ției, corpul feminin din prezentul asumat (sau
măcar asumabil) drept învins este tematizat, de și mai succint
decât ne-am a ștepta, în scrierile diaristice ale senioarelor.
Elocvente mi se par din aceast ă perspectiv ă referințele
corporale din operele confesive scrise de Vera C ălin, Gabriela
Melinescu și Mariana Șora. Trei scriitoare în cazul că rora
vorbim despre o dublare experi(m)en țială, căci exilului în sens
propriu (american, suedez, respectiv german), cu multiplele
lui probe de anduran ță, i se adaug ă, în timp, și această formă
specifică de exil biologic care este îmb ătrânirea277. Nota bene :
spre finalul jurnalului intitulat chiar Jurnal suedez , Gabriela
Melinescu recunoa ște direct similitudinile dintre cele dou ă
ipostaze identitare. Iat ă, spre exemplu, o nota ție datată 16
august 2008, care preg ătește ieșirea din scenă a diaristei –
vorbind în schimb, cu o discre ție atașantă, de intrarea ei într-o
vârstă biologic ă lipsită de aura impetuozit ății: „Am împlinit
277 Comentând prozele camusiene din Exilul și împărăția, Irina
Mavrodin descrie într-un mod memo rabil formele de exil radical ale
ființei, în accep ția filosofului existen țialist franco-algerian: „Singur ă-
tatea, boala, b ătrânețea, moartea; iat ă reversul existen ței, exilul,
ținutul de umbr ă. Dar exist ă și împărăția, fața de lumin ă a vieții. Aici
omul regă sește bucuriile simple și directe ale trupului tân ăr și
sănătos care gust ă fericirea unei zile însorite petrecute la malul m ării
sub cerul nem ărginit și albastru. Și tot împ ărăția este ș i acel paradis
al copilăriei, căci copilul e un ini țiat la marele mister, pentru copil
toate lucrurile sunt evidente. Dar acest paradis nu poate fi atins
decât în memorie, cu con știința tristă a pierderii lui” (Irina
Mavrodin, „Prefață” la Albert Camus, Exilul și împărăția, Editura
Pentru Literatur ă, București, 1968, p
. XV).

Corpuri, exiluri, terapii
171 66 de ani. M-a sunat Eva (Str öm), Inger, Ingrid, Micaela și
Alec din Germania. Îmi amintesc brusc c ă la vârsta de 33 de
ani mi s-a schimbat via ța plecând în Suedia. Acum mi se
schimbă viața din nou în deș ertul bătrâneții”278.
Simptomele intr ării în aceast ă ultimă formă d e e x i l –
asumat și el strict individual279 (cum altfel?!) – sunt cele
cunoscute: de la îngreunarea mi șcărilor corporale și încetini-
rea general ă a bioritmului pân ă la interven țiile chirurgicale
specifice, pe lâng ă paleta impresionantă de reacții psihologice,
altminteri naturale, pe care fiecare scriitoare le tr ăiește, le
asumă și le traduce stilistic diferit280, în func ție de multipli
factori, între care personalitatea și felul în care ea tr ăiește
experien ța exilului sunt esen țiali.
Și în cazul Verei C ălin, cele dou ă forme existen țiale
subsumate exilului se suprapun cronologic, a șa încât devin
simultan materii scripturale – e adev ărat, de întindere diferit ă.
Stabilită în Statele Unite ale Americii dup ă un scurt popas
francez, începând cu 1976, scriitoarea începe o lung ă călătorie
cu miză asumat identitar ă, îngreunată de noutatea radical ă a
codurilor din jur, percepute drept agresive: „m ă izbeam de
noi coduri cu totul str ăine ființei mele fizice, psihice, sociale.
Coduri verbale, comportamentale, etice, estetice, vestimen-
tare”281. Trecându- și sub tăcere vârsta – un factor ce în mod
278 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez, 2010, p. 304.
279 Bineînțeles că „exilul e asumat individual, în lipsa oric ărei
iluzii, doar cu amintirea parfumat ă a paradisului pierdut pentru
totdeauna” (Nicoleta S ălcudeanu, Patria de hârtie, Editura Aula,
Brașov, 2003, p. 61).
280 Deși admit existen ța unei simptomatologii comune procesului
de degradare biologic ă, specialiștii în Psihologia îmbă trânirii recunosc,
desigur, unicitatea fiec ărei reprezent ări a bătrâneții: „Îmbătrânirea
este deci un proces diferen țiat (foarte variabil de la un individ la
altul) ce ț ine de date obiective (degrad ări fizice, tendin ța de scădere
a performan țelor perceptive ș i mnezice etc.), dar ș i de date subiec-
tive, respectiv reprezentarea pe care ș i-o face persoana despre propria
îmbătrânire” (Roger Fontaine, op. cit., p. 24).
281 Vera C ălin, Târziu. Însemn ări californiene 1986-1996, Editura

Emanuela Ilie
172 evident spore ște dificultatea adapt ării –, criticul semiotician
realizeaz ă în opul autobiografic hibrid282 intitulat Târziu.
Însemnări californiene 1986-1996 o d a r e d e s e a m ă detaliată a
procesului în țeles, în tradi ția genului, drept o experien ță
interiorizat ă dureros, asemă nătoare unei înr ădăcinări forț ate.
Uvertura volumului contrage substan ța confesiv ă în termeni
emblematici din această perspectiv ă:
„Am parcurs un itinerar (deopotriv ă interior și exterior) de
obicei denumit adaptare sau aclimatizare . Acestea sunt voca-
bule foarte abstracte, care estompeaz ă până la desfiin țare
detaliile personale, demersurile cotidiene, în sfâr șit, concre-
tețea procesului. E un proces adesea foarte lent și anevoios,
(…) mai ales când cel ce s-a dezr ădăcinat se ostene ște să
prindă rădăcini într-o lume nou ă, care s-a n ăscut și s-a
consolidat conform cu o dinamic ă istorică deosebit ă de cea a
lumii anterioare. Adaptarea e un proces individual, fiecare
imigrant având indicele lui de aclimatizare ș i un prag specific
lui, dincolo de care identitatea se f ărâmițează. Însemn ările
acestea n-au fost, din capul locului, scrise pentru a fi publi-
cate, ci pentru a limpezi confuziile aproape haotice pe care o
ambianță și un sistem de coduri necunoscute mie le stârneau
în biologia ș i în psihologia mea de imigrant ă. Contactul cu al ți
emigranți, veniți de pe alte meleaguri, m-a convins c ă fiecare
nou-venit î și construie ște propriul lui sistem de adaptare, de
apărare, de integrare. Am încercat s ă înțeleg tot felul de reac ții
și de coduri și să le apreciez eficacitatea în rela țiile cu oamenii
societății în care intrasem. Am acceptat doar codurile care mi
se părea că nu-mi fractureaz ă identitatea. Și, dacă încerc s ă
trag concluziile aventurii mele tardive, pot spune c ă, în ciuda
Univers, Bucure ști, 1997, p. 8.
282 În prezentarea mai mult decât succint ă a lui Florin Manolescu,
Târziu este „un volum de însemn ări, note ș i amintiri care gloseaz ă pe
marginea problemei identit ății și a condi ției străinului în lumea
occidental ă” (Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc.
1945-1989. Scriitori, reviste, institu ții, organiza ții, Editura Compania,
Bucureș ti, 2003, p. 139).

Corpuri, exiluri, terapii
173 avatarurilor deplas ării mele în spa țiu și în timp, am r ămas,
totuși, eu – cea de dinainte”283.

Strategiile cu miz ă identitar ă autentic ă l a c a r e a p e l e a z ă
Vera Călin sunt cele fire ști. Nu e vorba, desigur, de angajarea
socială ori profesional ă – căci puținele referin țe de acest tip
(izgonite, de obicei, în câteva rânduri dintr-o însemnare întins ă
pe zeci de pagini) nu fac altceva decât a proba inaderen ța
ontologic ă la tot ceea ce înseamn ă existență american ă, minată
de ritmul halucinant, viteza creatoare de haos, tehnologizare
ori excesul de toate felurile. Es te vorba despre strategii pân ă la
un punct comune exila ților care se resimt infirmi/ mutila ți
emoțional, lingvistic, psiho-social ș.a.m.d. Atât de mutila ți, aș
spune, riscând o form ă de superlativ în fond imposibil, încât
recurg, imediat, la o form ă de denaturare a noii realit ăți ce trece
ușor granița ficțiunii sau chiar a minciunii.
Nu e deloc întâmpl ător, din aceast ă perspectiv ă, faptul
că, într-una din primele însemn ări de exil, Vera C ălin gloseaz ă
pe marginea minciunii ca strategie de supravie țuire vital ă
exilatului284. Amestec ă, într-o manier ă ce se va schimba în

283 Ibidem. După c u m s e v a v e d e a, în ac e a s t ă uvertură – ca și în
întregul volum, de altfel –, problema în țelegerii și asimilării codu-
rilor străine este fundamental ă. Interesat ă în mod special de dificul-
tatea sau chiar imposibilitatea vârstn icului de a se adapta cultural
într-un univers de semne cu to tul noi, scriitoarea empatizeaz ă cu
punctul de vedere al lui Jean Améry, dup ă care, „Alienarea cultural ă
a celui ce îmb ătrânește nu poate fi în țeleasă altfel decât prin prisma
dificultății de a se descurca într-o ordine necunoscut ă de semne, ba
chiar de semnale cu totul noi” (Jean Améry, Despre îmb ătrânire ,
traducere din limba german ă de Alexandru Al. Șahighian, Editura
Art, 2010, p. 108).
284 Pentru nu pu țini dintre scriitorii exila ți, minciuna fondatoare
este un subiect dureros, dar necesar de confesiune. Într-un eseu cuceritor intitulat Mai puțin de o unitate , Iosif Brodski vorbe ște spre
exemplu despre minciun ă ca prim ă carte de identitate a fiin ței:
„Adevărata istorie a con științei noastre începe o dat ă cu prima
minciună” (Iosif Brodski, Mai mult decât unu , prefață, traducere și note
de Marina Vraciu, Editura Ideea European ă, București, 2011, p. 99).

Emanuela Ilie
174 obicei diaristic, impresiile vechi sau proaspete de lectur ă,
amintirile pe tem ă similară cu faptul curent semnificativ sau
notațiile confesive autentice pentru a încheia într-o manier ă
apodictic ă. Aici, își amintește cuvintele unui personaj ibsenian
(doctorul Relling, din Rața sălbatică) despre minciuna vital ă,
grație lecturii unei nuvele de Cortázar ( La salud de los
enfermos ), a cărei tramă e articulat ă pe tiparul minciunii nece-
sare supravie țuirii. Trece discret peste „propriile experien țe”
care i-ar fi amplificat impresiile de lectur ă, pentru a- și admite,
aproape direct, recursul la aceea și strategie, pe care a ș numi-o
de camuflaj fic țional. Spre deosebire de alte forme de
minciună, care o revolt ă sau pe care le detest ă (spre exemplu:
minciuna stereotip ă, obișnuită americanilor, care folosesc
mașinal vocabule tip „just fine”, golindu-le de semnifica ție;
minciuna prin omisiune, de care uzeaz ă unele cuno ștințe
pentru a-i transmite trunchiat unele evenimente din viață ;
minciuna cinic ă, specific ă tiranilor sau, în sens larg, celor
situați pe pozi ții de forță), diarista accept ă minciuna constru-
ită de imaginaț ia devenită , astfel, o func ție nu complementar ă,
ci vitală exilatului. Nu scap ă însă nici aici de tenta ția de a ș i-o
fasona etic, p ăstrând-o ca pe un bun de uz privat, nu public:
„Minciuna vital ă e într-adev ăr vitală, cel pu țin în prima
perioadă a unei experien țe de felul dezr ădăcinării. Indiferent
dacă o numim automistificare sau în alt fel, reprezint ă o
igienă fără de care exilatul e amenin țat de grave afecț iuni
psiho-fizice. În bilan țurile zilnice pe care le face, trebuie s ă le
convingă pe el însu și, dacă nu și pe alții, că ceea ce a câ știgat,
părăsind locurile în care s-a n ăscut și a crescut, este – într-un
fel sau altul – superior fa ță de ceea ce a l ăsat în urm ă, că, deci,
aventura existen țială merita s ă fie întreprins ă. E o tehnic ă a
supravie țuirii pe care o cunosc bine. (…) Nu sunt singura care
joacă jocul acesta. Dup ă stabilirea la L.A., so ții F. trimiteau la
Bucureș ti descrieri idilice ale noii lor vie ți de familie, ale
libertăților câștigate, sigur, cu unele pierderi profesionale etc.
Nimic despre nevroza ei, care nu a cedat nici pân ă acum,
despre neîn țelegerile cu fiica lor, produs al anilor ’60, care-i

Corpuri, exiluri, terapii
175 șoca neîncetat cu actele ei de bravad ă. Eu am încercat s ă nu
comunic celor r ămași «acolo» rezultatele reale sau imaginare
ale bilan țurilor mele. Am p ăstrat minciuna vital ă pentru
farmacia mea personal ă”285.
În mai multe rânduri, diarista gloseaz ă, apoi, pe
marginea altei necesit ăți vitale a exilatului: aceea de a locui
într-un spaț iu care să-i dea iluzia familiarit ății sau de a reduce
ineditul la cunoscut286. Astfel îș i explică inclusiv propriile
eforturi asidue de transformare a interiorului domestic într-un
acasă re-constituit din obiecte care s ă se poată la rândul lor
metamorfoza în ceea ce istoricul Andi Mihalache nume ște
„proteze ale rememor ării”287: albume cu fotogr afii, mici piese
de mobilier, tablouri ș i cărți române ști. Este adev ărat că
scriitoarei îi repugn ă obiceiul colecț ionă rii de obiecte riscând,
prin exces, desemantizarea (aidoma cuvintelor care, „în
emigrația celor care nu în țeleg că trebuie s ă păstreze sau s ă
deprindă un mijloc de comunica ție verbal ă fidel și flexibil,
devine o materie vâscoas ă, fără structură . Deci nu obligă ”288).
Amintește de altfel cu dispre ț de „mul țimea de obiecte care
invadeaz ă cotidianul american. O proliferare aproape
ionescian ă”289, pe care le raporteaz ă într-un loc cu „acea
philosophy of greed , de care vorbea un analist al societ ății de
consum și cu sloganul anilor ’50, când a p ărut supraabun-
dența care a dus la suprema ția obiectelor: more, more .”290
285 Ibidem, pp. 40-41.
286 Ibidem, p. 34.
287 A n d i M i h a l a c h e , î n Contribuții la istoria ideii de patrimoniu.
Surse, evoluț ii, interpret ări, Editura Universit ății „Al.I. Cuza”, Ia și,
2014, p. 365.
288 Vera Călin, op. cit. , p. 40.
289 Ibidem, p. 12.
290 Ibidem. Deocamdat ă, memorialista ignor ă posibilitatea ca
aceste obiecte s ă dețină funcț iile pe marginea c ărora gloseaz ă Amelia
Pavel, în calitate de martor interesat de aglomer ările obiectuale tip
talcioc, fie el și hamburghez: „De necrezut câte lucruri pot exista,
multe atr ăgătoare. Ce să însemne aceast ă nevoie de obiecte;

Emanuela Ilie
176 Primele însemnă ri californiene sunt pline de reflecț ii
similare pe marginea societ ății hiperconsumiste, a profilului
de cump ărător avid de pl ăceri imediate – amintind, desigur,
de observa țiile lui Gilles Lipovetsky din Fericirea paradoxal ă291.
Desigur, fericirea (paradoxal ă?!) a Verei C ălin arată cu totul
altfel și are o natur ă mai degrab ă hibridă. Pe de o parte, strict
scriptural vorbind, putem descoperi o asumare aproape
modernist ă a statutului de autor de text autobiografic, cu
tendințe vizibil centripete, preocupat pân ă la satura ție de
construirea unei imagini superioare etic celor din jur (cu foarte
puține excep ții, recunoscu ți de altfel fie exclusiv printr-o
majuscul ă, fie printr-un impersonal „cineva”, „un român”,
„un cunoscut” etc.). Pe de alt ă parte, atitudinal vorbind, acest
autor îș i asumă lucid un amestec de dispre țuire a tarelor lumii
de adopție292, revoltă împotriva autarhicului the American way
stabilitate sau evadare? Mă controlez și pe mine cum stau fa ță de
obiectele de care casa mea este aproape invadat ă. Le păstrez fiindc ă
poartă cu ele amintiri? In unele cazuri, da. Sau am superstiț ia de a
nu mă debarasa de ele? Cred totu și că dominant ă este aparen ța de
stabilitate pe care o ofer ă obiectele, sentimentul duratei încarnat în
ele” (Amelia Pavel, Un martor în plus, volumul al II-lea, Editura
Universalia, Bucure ști, 2001, p. 54).
291 „Acestei ordini economice în ca re consumatorul se impune ca
stăpân al universului îi corespunde o revolu ție profundă a compor-
tamentelor și a imaginarului consumatorist. Apare astfel un homo
consumericus de un al treilea tip, un fel de turbo-consumator deca-
lat, mobil și flexibil, în mare m ăsură emancipat de prejudecățile
vechilor culturi de clas ă, imprevizibil în ce prive ște gusturile ș i
cumpă răturile. De la consumatorul supus constrângerilor poziț iei
sale sociale s-a trecut la un hiperconsumator avid de experienț e
emoț ionale și de un trai mereu mai bun, preocupat de calitatea vie ții
și de sănătate, de m ărci și de autenticitate, de imediat și de comu-
nicare” (Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxal ă. Eseu asupra societ ății
de hiperconsum , Editura Polirom, Ia și, 2007, p. 7).
292 „Critica superficialit ății și a consumerismului societ ății adop-
tive” ar fi specific ă unui num ăr considerabil de exila ți, consideră
Briscan Zara (în Literatura din exil , Editura Universit ății „Al.I. Cuza”,
Iași, 2016, p. 92).

Corpuri, exiluri, terapii
177 of life (exteriorizat ă adesea ca refuz de participare la acte de
socializare pe care le consider ă improprii sau de asimilare a
obișnuințelor americane, la care inclusiv propriii copii și
nepoți s-au racordat f ără urmă de ezitare) ș i de auto-izolare
într-un mediu intim, cu propriet ăți taumaturgice. Se desparte
suferind de numeroase obiecte din existen ța preamericană ,
dar nu renun ță la cele care, prin sinecdocă , îi comprimă , deș i
idealizat, vârstele biologice sau experien țele reținute de
memoria individual ă drept unele esen țiale293. Justificându- și
modul de reprezentare a acestui interior și, în genere, „nevoia
mea de un home”, Vera C ălin apelează l a m e t a f o r a b i n e c u –
noscută a vizuinii – neluminate, dar sigure:
„…simt o nevoie de animal fug ărit să am o vizuin ă care să mă
apere de o ambian ță greu inteligibil ă, un loc care s ă poarte
amprenta personalit ății mele. Cu eforturi materiale și de alt
fel, mi-am înjghebat ceea ce s-ar putea numi un interior. Piese
disparate, amintiri (prea mult e), oricum un loc la care s ă mă
pot gândi ca la locul meu. (…) Am luat din apartamentul
mamei fotografii, un cle șt e d e a r g i n t c u c a r e m a m a s e r v e a
zahărul la ceai, folosit aici pentru cuburile de ghea ță. (…) M ă
uit în jur și văd cărțile mele (unele ca Ulise și Oblomov ), m-au
însoțit din tinere țe); o farfurie de la E., alta de la R. și T., o
vază de cristal de la o m ătușă, o casetă rococo, cump ărată de
tata, cândva, la o licita ție. N-am îngră mădit toate fotografiile
de familie pe o singură suprafa ță, cum se face aici, poate
pentru o rezolvare economic ă și prompt ă a nostalgiilor”294.
Ceva mai departe, î și taxează cu dispre ț refuzul de
a renunț a l a u n o b i e c t d e u z c a s n i c a t â t d e u z a t , î n c â t r i s c ă
să se dezintegreze. Totu și, de fiecare dată când e folosit,
293 „Obiectele care ne-au înso țit cândva devin pe nesim țite proteze
identitare; pierzându-le, le vom că uta încontinuu, c ăci sunt efigiile
locuirii surpate” (Andi Mihalache, Timpul, obiectul, povestirea , Editura
Universit ății „Al.I. Cuza”, Ia și, 2017, p. 72).
294 Vera Călin, op. cit., p. 14.

Emanuela Ilie
178 înduioșătorul halat de baie ferfeni țit încă își îndepline ște
funcția primordial ă, aceea de adev ărat… integrator identitar.
Așa încât, dup ă ce-și recunoa ște impulsul de a-i dedica „o
pagină de elogiu, stil Diderot: À ma vieille robe de chambre ”,
diarista ne admite amar, de data aceasta f ără nicio rezerv ă:
„Profesional și social, identitatea mea s-a dezintegrat295. Încerc
să rămân «eu» la nivelul obiectelor de uz curent. Derizoriu”296.
De-a lungul celor doi lu ștri reflecta ți diaristic în Târziu, această
intuiție se va schimba într-un scepticism din ce în mai
accentuat: într-o nota ție de bilan ț din final, î și va confirma
inutilitatea oric ărei tentative de organizare a timpului și de
transformare a spa țiului personal într-unul intim:

„După ce am ajuns în America, am sim țit că trebuie s ă mă
reorganizez, pentru ca s ă transform întrucâtva haosul care a
urmat dezr ădăcinării într-un cosmos inteligibil (a șa îmi plăcea
să mă exprim). Credeam c ă am reușit. Am devenit «organi-
zată» în timp și spațiu. (…) Dar a venit momentul în care acest
program riguros care, mi se p ărea, îmi permite s ă mă orientez
nu numai în timp, ceea ce știam dinainte, dar și în spațiu, a
început s ă mă sperie. Îmi d ădeam seama c ă devenisem un
mecanism perfect condi ționat pentru via ța în emigra ție a unei
ființe vârstnice. Episoadele de activitate lucrativ ă (profesoar ă,
traducătoare la tribunal etc.) nu schimbau, în esen ță, nimic
din spiritul acestei existen țe mecanizate”297.

295 Chiar dac ă sunt determinate de câte va confesiuni ale Ginei
Stoiciu ( Exilul. Via ța în fragmente ), observa țiile lui Andi Mihalache
despre obi șnuința exilatului de a proiecta în obiecte se potrivesc și în
cazul Verei C ălin: „Proiect ăm în obiecte, poate s ărmane, poate
lustruite, dependen ța afectivă de ai no ștri, cauzat ă de patria pe care
ele nu ne-o pot restitui. Ace ști înlocuitori de mam ă și tată ne permit
totuși să luăm puțină distanță, sprijinind tenta ția smulgerii dintr-un
trecut ce gâtuie prezentul” (Andi Mihalache, Timpul, obiectul, povestirea ,
ed. cit., p. 395).
296 Vera Călin, op. cit., p. 15.
297 Ibidem, p. 299.

Corpuri, exiluri, terapii
179 Indicele de intensitate nostalgic ă sugerat în fragmentele
anterioare – imposibil de surdinizat prin asemenea tu șe acide
– este, des igur, dramatic crescut to cmai de vârsta scriitoarei –
născute, să nu uită m, în 1921. O vârst ă pe care doar rareori în
jurnal își permite s ă o expedieze gnomic, dar cu rictus ul
disprețuitor al celui care e obligat s ă o trăiască în condi ții nu
foarte demne. Dup ă vizita unui fizician prieten, bun ăoară,
admite c ă acestuia, „ca și mie, bătrânețea i se pare o expe-
riență neverosimil ă, o farsă nemeritată ”298. În alt loc, recunos-
când gustul de cenu șă al fiecărei zile care o priveaz ă de
contacte umane reale (c ăci „telefonul nu sună , nimeni nu
vine”, iar „că suța poștală e goală”), exilata vârstnic ă oftează
cu amărăciune hiperbolizat ă: „La cap ătul unei astfel de zile,
mă simt supravie țuitoarea unei catastrofe atomice”299. O sin-
gură dată , în sfârșit, admite c ă nu se mai poate minți negând
ireversibilitatea Timpului ș i în particular ireversibilitatea
propriului timp fizic. Pre-textul acestei confesiuni este, ca în
multe alte ocazii, o notă de lectur ă diaristică , dar confesiunea
propriu-zis ă concentreaz ă, cu o concizie dureroas ă, un episod
biografic extrem de important, prima revenire în Români a
după câțiva ani de exil. Întoarce rea nu îi produce îns ă revelații
luminoase300. Surprinz ător, în locul tendin ței, altminteri fire ști,
de narativizare nostalgic ă a experien ței de reg ăsire a un ui
acasă îndelung regretat, ne întâmpin ă însă prima dare de
seamă lucidă a procesului în fine recunoscut ca ultima form ă
de exil obligatoriu:
298 Ibidem, p. 90.
299 Ibidem, p. 290.
300 Și în cazul ei, pare a func ționa certitudinea stabilit ă de Edward
W. Said (în Out of
Place, New York, Vintage Books, 1999) și amintită
în studiul despre literatura din exil al lui Briscan Zara: „Odat ă
plecat, exilatul nu mai este capabil de o întoarcere «curat ă», nu atât
una fizic ă, geografic ă, spațială, ci mai ales psihic ă, pentru c ă, dacă
plecarea este întotdeauna caracterizat ă prin ner ăbdare, «întoarcerea
este mereu nesigur ă, precară» (Said, 199:24)”, apud (Briscan Zara, op.
cit., p. 77).

Emanuela Ilie
180 „Într-o însemnare de jurnal, Kafka scrie c ă trăiește ca și
cum ar fi absolut sigur c ă urmează o a doua via ță. Până târziu
am crezut c ă tot ce mi se întâmpl ă ține de un fel de repeti ție
generală , prealabilă ultimei reprezenta ții. Știam că mi se va
oferi cel pu țin o a doua ocazie, c ă voi putea relua firul vie ții
din orice punct aș fi dorit, dup ă descoperirea unor erori. (…)
Nici căsătoria, nici copiii, nici chiar plecarea în America n-au
modificat încrederea mea instinctual ă în reversibilitate. Când,
după patru ani de emigra ție, am f ăcut prima vizit ă la
București, am realizat fulger ător că , deși nu mai aparț in lumii
din care am plecat și nici celei în care m ă aflu de patru ani,
nimic nu se mai poate modifica. Actul meu era ireversibil.
De-abia atunci am acceptat mintal și psihologic c ă nu acțio-
năm în cadrul unei repeti ții, ci că acesta era spectacolul
adevărat și unic”301.
În general, îns ă, semnatara Însemn ărilor californiene își
reprimă nevoia reflec ției directe, eventual îmbr ăcate în straie
aforistice, pe tema îmbă trânirii ca form ă de exil
complementar. Mai întotdeauna, confesiunii directe îi prefer ă
fie reflec ția de natur ă sociologic ă, fie camuflajul livresc. Din
prima categorie fac parte, bun ăoară, notațiile răzlețe care au
ca punct de plecare diferen țele vestimentare dintre femeile
din Statele Unite ale Americii și cele din Estul Europei. Din
punctul de vedere al septuagenarei venit ă dintr-o Românie
rigidă și la acest capitol, crescut ă, în plus, într-o familie
conservatoare, b ătrânețea presupune și un cod vestimentar
specific, pe care la tot pasul americanii și mai ales ameri-
cancele îl încalc ă mereu, f ără grija de-a le p ărea celorlal ți
ridicoli/e:
„E o chestiune de bun-sim ț: fiecare vârst ă are codurile ei. De
la un moment dat încolo, nu mai ai voie s ă te miști, să vor-
bești, să te îmbraci a șa cum făceai înainte. Mama îmi sugera
necesitatea schimb ării codurilor, mai ales ale celor ținând de
301 Vera Călin, op. cit., p. 37.

Corpuri, exiluri, terapii
181 conservarea feminit ății, folosind exprim ări cu sunet aforistic:
dacă vrei să pari tânără după treizeci de ani, nu te îmbr ăca așa
cum se îmbrac ă o adolescent ă. Sau: après quarante ans, une
femme doit choisir entre la face et les fesses. Dar eu știu ceea ce
știa mama, anume c ă ceea ce se cade și este interzis variaz ă de
la o civiliza ție la alta. Când s-a întors din America, prin ’68, Z.
a spus, la cancelaria de literatur ă Comparat ă: «În America,
numai femeile trecute de șaizeci de ani poart ă roșu. Vera,
suntem mult prea tinere s ă ne îmbr ăcăm în roșu». Curând
după sosirea în America, de și nu atinsesem vârsta prescris ă,
mi-am cump ărat un costum ro șu, extravagan ță p e c a r e l a
București nu mi-a ș fi permis-o. Familia, înc ă neinițiată în
codurile vestimentare de aici , s-a scandalizat. Ulterior am
descoperit exhibi ționismul celor din categoria golden age ; am
văzut la televizor demonstra ții de gimnastic ă și coregrafie
executate în grup de septuagenari și octogenari în costume
sumare; am fost invitat ă să admir gra ția unor old girls în
bikinis etc. Am tras concluziile”302.

Concluziile aici surdinizate c ăpătaseră deja corp diaris-
tic într-o pagin ă datată LOS ANGELES 1988, în care sexage-
nara își arătase fără perdea dezgustul provocat de imaginea
hâd-decăzută a corpului feminin învi ns. În vestiarul unei
piscine, avusese impresia c ă se află în fața unui peisaj infernal
colcăind de spectre asem ănătoare celor zugr ăvite de marii
pictori proto-expresioni ști:

„Camera în care doamnele se dezbrac ă și unde se afl ă garde-
roba îmi evoc ă o bolgie a infernului, un tablou grotesc semnat
de Bosch sau, privit în detalii, unul din capriciile lui Goya.
Femei în vârst ă, cu siluete decrepite sau rev ărsate, cu c ărnuri
veștejite evolueaz ă nude, discutând, glumind, debitând indis-
creții, plimbându-se dezinvolt, negr ăbindu-se s ă-și acopere
cât mai grabnic goliciunile. Zilele trecute, o b ătrână (peste
optzeci de ani) ședea goal ă în fața oglinzii și-și vopsea

302 Ibidem , p. 137.

Emanuela Ilie
182 pleoapele în albastru. Dar am intrat în domeniul ororii
de-abia când, într-o zi, la 12, copiii programa ți să înoate la ora
aceea au intrat în înc ăpere. Ce imagine a corpului feminin vor
reține”303!
La opt ani distan ță, scriitoarea î și aminte ște din nou
șocul puternic resim țit în primul an de emigra ție în urma
contactului cu nep ăsarea americanilor în materie de vesti-
mentație. Blugii rup ți în genunchi pe care îi poart ă degajat
tinerii spectatori afla ți, lângă ea, în eleganta sal ă de concerte
Music Center, „ș orturile reduse la ulti ma expresie evoluând
pe La Brea al ături de caftanele evreilor ortodoc și care ieșeau
de la sinagog ă”, între alte numeroase dovezi ale ignoran ței
vestimentare nord-a mericane, au îns ă funcționalitatea lor. Cel
puțin ocazional, sunt învestite cu acelaș i sens precum
madlena lui Proust, reînviindu-i amintirea Profesorului
[Tudor Vianu] glosând cuceritor pe marginea modei inexis-
tente în Floren ța veacului al XV-a, „ca o dovad ă de suprem
individualism”. Dar nici m ăcar când e alimentat ă de reveriile
estudiantine, înduio șarea diaristei nu dureaz ă prea mult.
În fața noilor probe de grotesc corporal feminin, devine
neiertătoare:
„Îmi spuneam că este o emblematic ă dovadă că, în ț ara asta,
fiecare poate tr ăi cum vrea, f ără să atragă atenția, fără să
scandalizeze. Totu și când, la o coad ă în fața unui cinemato-
graf, am v ăzut octogenare în șorturi foarte reduse, care dezgo-
leau picioarele varicoase, am socotit c ă exhibiționismul vesti-
mentar trebuie s ă aibă cel puțin limite estetice. La fel când, în
ultima excursie, am v ăzut o cvasinonagenar ă plimbându-se
degajată, în costum de baie, în jurul piscinei hotelului”304.
Pentru cea de-a doua categorie, relevante sunt secven-
țele în care Vera C ălin diferen țiază modalitățile în care exila ții
303 Ibidem, p. 88.
304 Ibidem, p. 292.

Corpuri, exiluri, terapii
183 tineri și cei vârstnici se raporteaz ă la axa trecut – prezent –
viitor305. Mai întâi, autoarea ne reproduce, succint, convin-
gerea în inexistenț a trecutului a unuia dintre propriii copii (un
dezrădăcinat la 30 de ani, care „a reu șit, poate, cu unele
intermiten țe, ceea ce ținea de via ța lui pân ă în momentul
emigrării în subsoluri de con știință”). Generalizeaz ă, apoi,
susținând că exilații tineri, interesa ți prioritar de proiec ția
unui viitor „care s ă acorde o tensiune vital ă prezentului” î și
obnubileaz ă trecutul din țara natal ă, transformând „depune-
rile” reprezentate de experien țele prezentului într-un nou
trecut, într-un nou „fond referenț ial care s ă dea adâncime și
sens prezentului”. Prin opozi ție cu ace știa, „Pentru cei veni ți
în lumea nou ă (oricare ar fi ea) în anii maturit ății înaintate,
viitorul se deseneaz ă problematic ș i vag ș i, ceea ce este mai
grav, nu mai e timp pentru crearea unui trecut, f ără de care
prezentul e gol. Ăsta e motivul pentru care cred c ă ruperea de
trecutul «de dincolo» e un fapt mutilant”306.
Încă și mai relevante sunt pagin ile în care scriitoarea
comenteaz ă, cu obi șnuita luciditate amar ă, eseul lui Jean
Améry, tradus în englez ă sub titlul On Aging307. În ciuda
obiecțiilor expuse lapidar („Trebuie s ă spun că mie Une matinée
chez les Guermantes mi-a dezv ăluit tragedia vârstei mai
convingător decât specula țiile – din cale-afar ă de abstracte – ale
lui Améry”), autoarea îi concede totu și câteva nuan țări general-
valabile, a c ăror recunoa ștere îi treze ște, ei înse și, fiori electrici.
Între ele, rela ția timp-spa țiu-trup, respectiv eu-ceilal ți:
305 Majoritatea pove știlor de via ță cuprinse în opul colectiv Între
patrii. Mărturii despre identitate și exil (coord. Mirela Florian și Ioana
Popescu, Editura Polirom, Ia și, 2006) arată că, într-adev ăr, capacita-
tea și strategiile de adaptare/ supravie țuire depind enorm de vârsta
la care exila ții au trebuit s ă se integreze într-un Occident înț eles ca
„centrifug ă î n c a r e t e î n v â r t e ști sau ești expulzat spre margine”
(Tatiana Covor, Fuga dincolo de mine, în op. cit. , p. 133).
306 Vera Călin, op. cit. , p. 183.
307 Am mai citat din edi ția româneasc ă a acestui eseu (Jean Améry,
Despre îmb ătrânire , traducere din limba german ă de Alexandru Al.
Șahighian, Editura Art, 2010).

Emanuela Ilie
184 „Totuși, unele observa ții m-au curentat. Spune, de exemplu,
că pentru un tân ăr viitorul este plasat nu în timp, ci în spa țiu.
Într-adev ăr, planurile de viitor implic ă d e o b i c e i p e n t r u u n
tânăr sau, spun eu, un om la pu terea vârstei, mobilitate. Îmi
propun s ă mă întâlnesc cu cineva și întâlnirea se va produce
în spațiu; îmi propun s ă călătoresc, să studiez, s ă practic o
p r o f e s i e e t c . P e n t r u u n o m î n v â r s t ă, zice Améry, viitorul se
află în timpul care s-a acumulat în interiorul lui. La cap ătul
tunelului temporal se afl ă invariabil, moartea. Ceva oarecum
asemănător a spus Mann, în Zauberberg , referindu-se la bolna-
vii de tuberculoz ă, care-și petrec zilele, imobili, în șezlongu-
rile de pe terasele sanatoriului. Timpul lor, spunea Mann,
curge repede, pentru c ă e gol, nemarcat de evenimente care
să-i dea substan ță. Cufundarea în sine duce la înstr ăinare de
sine, la oboseala de propriile gânduri, la ireductibila spaim ă
de moarte. Dar nu noi ne hot ărâm vârsta. Exist ă ceea ce
Améry nume ște the look of others , adică vârsta social ă.
Societatea ne catalogheaz ă, ne înlătură sau ne desfiin țează ca
indivizi activi”308.

Cele mai numeroase interven ții i le declan șează însă
lectura paginilor despre îmb ătrânirea cultural ă, mai ales
deoarece eseistul de origine austriac ă o raporteaz ă la sistemul
de coduri care o preocup ă serios și pe autoarea noastr ă.
Fundamental, ea nu se declar ă de acord cu Améry, atunci
când sus ține că alienarea vârstnicului nu poate fi interpretat ă
decât ca dificultate de a se orienta printr-un șir necunoscut de
semne, dintre care unele cu totul noi. Vera C ălin e convins ă de
faptul că propria incapacitate de adaptare la codurile (în
general reprobabile) ale societ ății de consum e independent ă
de factorul temporal, depinzând, dimpotriv ă, de o incongru-
ență mai degrab ă topologic ă:

„Când mi-a împrumutat cartea, M., care o citise, m-a prevenit:
«Fii atent ă, este o carte care te prive ște de aproape». Se referea

308 Vera Călin, op. cit. , p. 247.

Corpuri, exiluri, terapii
185 la greutatea cu care m ă adaptez la codurile societ ății de
consum. Dup ă ce am citit și eu capitolele cu pricina, i-am spus
lui M. că adaptarea mea ar fi fost la fel de anevoioas ă dacă aș fi
venit pe meleagurile astea cu dou ăzeci de ani mai devreme și
că, după părerea mea, eu sunt în primul rând spa țial inadaptat ă
(L.A. fiind din punctul ăsta de vedere o permanent ă traumă
pentru mine), mai mult decât temporal”309.
Concisele comentarii ce îi închid densa lectur ă critică
sunt încă și mai evident raportate la propria devenire, cu
observația că de aceast ă dată clarifică rile identitare ale Verei
Călin sunt fasonate semiotic. Cititorul î și confirm ă repede c ă
nu inadaptarea spaț ială este cea care îi accelereaz ă scriitoarei
noastre procesul îmb ătrânirii. Factorul decisiv este din acest
punct de vedere o alt ă diferență radicală, aceea între codul de
comunicare care îi este propriu și codul tehnologizat, alterat al
celorlalț i. Comentând-o, diarista î și recunoa ște, în sfâr șit,
direct alienarea definitiv ă de lume:
„Cartea lui Améry a fost scris ă în ’68. Autorul n-a apucat s ă
trăiască efectele revolu ției tehnologice, s ă pătrundă în civili-
zația electronic ă. Da, constelaț ia electronic ă poate elimina
generații de oameni care nu cunosc noile coduri, îi poate
împinge spre zonele b ătrâneții culturale. Cred c ă faptul se
datorează noilor reflexe, formate în anii educa ției de sistemele
noi de comunicare, reflexe pe care, de la o anumit ă vârstă
înainte,nu mai ai timpul s ă le deprinzi. Începând cu jocurile
pe care le joac ă din prima copil ărie nepoț ii mei, continuând cu
utilajul electronic de care sunt înconjura ți acasă și la ș coală,
totul îi orienteaz ă spre noi moduri de comunicare, spre un
nou Weltanchauung. Sigur, limbajul acela, modul acela de
comunicare nu mai pot s ă le deprind. Ele m ă fac să mă simt
îmbătrânită, alienată, depășită, rătăcită într-o lume guvernată
de coduri necunoscute mie”310.
309 Ibidem, p. 248.
310 Ibidem, pp. 249-250.

Emanuela Ilie
186 Miezul rugos al confesiunilor californiene semnate de
Vera Călin relevă, astfel, un adev ăr asumat cu o melancolie
apăsătoare: orice încercare a unui îmb ătrânit, prematur sau
nu, de a- și ascunde, strategic, propriile nelini ști între reflec țiile
de natur ă livrescă se dovede ște, mai devreme sau mai târziu,
ineficientă . În farmacia personală a exilatului la senectute,
scrisul însu și nu poate fi investit decât cel mult cu rolul de
pharmakon . La limit ă, o repet, orice discurs despre îmb ătrâ-
nirea celorlal ți nu tematizeaz ă altceva decât propria
(alunecare spre) moarte.
„Această groaznic ă îngropare de vii a b ătrânilor”…
Imaginile asociate corpului în vins apar cu totul distinct
în finalul operei confesive sc rise de Gabriela Melinescu,
excelentul Jurnal suedez , ale cărui cinci volume însumând
peste 1000 de pagini urmă resc cu minu ție una dintre cele mai
interesante deveniri a șezate sub semnul exilului ca experien ță
identitară totală, încorporând deopotriv ă criza spa țială/
locativă, lingvistic ă, psihologic ă, religioas ă, cultural ă ș.a.m.d.
După cum am ar ătat într-un capitol anterior, de și
justificată de o iubire incandescent ă pentru editorul René
Coeckelberghs, aventura scandinav ă a Gabrielei Melinescu –
la data plec ării, consacrat ă în special pentru volumele de
poezie Ceremonie de iarn ă (1965), Ființ e abstracte (1967), Înăun-
trul Legii , O boală de origine divin ă (1970), Jurăminte de s ărăcie,
castitate și supunere (1972), Murmurul lumii (1972) ș i Împotriva
celui iubit (1975) – nu începe deloc lin. De și obișnuită, încă din
țară, cu ideea de exil interior la care o for țase regimul opresiv,
femeia suport ă foarte greu dictatura unei clime ( și a unui
climat…) care o înghea ță. Răceala din aer și din oameni,
întunericul și șocurile fiziologice tr ăite constant îi în ăbușă
repede entuziasmul de exilat ă care și-a aș teptat totu și înde-
lung plecarea ca pe o nou ă naș tere311. Mai mult, a șa cum o
311 Unii cercet ători ai fenomenului se arat ă convinși de faptul c ă

Corpuri, exiluri, terapii
187 prezintă debutul Jurnalului su edez I (1976-1983) , aclimatizarea
autoarei cu limba și civiliza ția suedez ă nu e deloc u șoară.
Paginile jurnalului contabilizeaz ă, până la capăt, alte și alte
diferențe majore ale culturii și civilizației suedeze fa ță de cea
română. Majoritatea îi contrariaz ă fie natura ontologic ă, fie
cea scriptural ă, obligând-o s ă constate c ă și aici, în noul t ărâm
al făgăduinței culturale, func ționează un pervers mecanism al
marginaliz ării unora dintre cei mai valoro și scriitori. Diarista
puncteaz ă de mai multe ori mediocritatea sau opacitatea
culturală a suedezilor, c ărora nu le iart ă, bunăoară, izolarea
lui Swedenborg. Spre deosebire de al ți doi scriitori suedezi
care o fascineaz ă – Hamsun și Strindberg, la rândul lor „ni ște
asociali, ni ște rebeli și nu niște eroi ai na țiunii care au avut
mereu dreptate și au fost du și pe brațe de contemporanii lor”,
în cele din urm ă „accepta ți ca mari scriitori și iertați pentru
«imensa» lor ciud ățenie, originalitate, Swedenborg, în schimb,
rămâne mai departe șarlatanul, omul care pretindea c ă duce
conversa ții cu îngerii”. Justificat, prin urmare, și din unghi
efectiv cultural, verdictul diaristei312 în privin ța tarelor
mentalitare din regatul suedez este necru țător:

„Eu sunt uimit ă de atâta mediocritate care exist ă în raționala
Suedie. (…) Scriu mai departe critic despre «provincialismul

„exilul este renaștere” (Briscan Zara, op. cit., p. 78). O asemenea echiva-
lare apare, ce-i drept, destul de rar, îns ă, în scrierile confesive de exil.
Cel mai recent exemplu l-am descoperit în opul (f ără mari preten ții
estetice) semnat de Octavia Zaharia, o cât se poate de fericit ă româncă
la Paris: „Deja din prima s ăptămână la Paris m-am sim țit «ca acas ă».
De fapt, mai bine ca acas ă. (…) Cei care erau la francezi tr ăiau de 18,
20, 25 de ani în Fran ța. Eu eram la Paris numai de o lun ă! Nășteam și
«creșteam» la o via ță nouă, și asta chiar cu ajutorul lor.” (Octavia
Zaharia, O românc ă la Paris, Institutul European, Ia și, 2019, pp. 49
și 89).
312 Surprinz ător, punctul de vedere al diaristei venite din România
seamănă cu acela exprimat de unii critici proveni ți din chiar spa țiul
suedez. A se vedea, spre exemplu, opinia lui Ake Daun despre Menta-
litatea suedez ă, exprimat ă într-un eseu tradus și la noi în anul 1995.

Emanuela Ilie
188 cras suedez». Strindberg însu și a scris, de altfel foarte clar,
pentru compatrio ții săi: «Trebuie să călătoresc mereu în
străinătate ca să elimin din mine ca printr-un laxativ prostia
suedeză»”313.
Cu totul
semnificativ, la cel ălalt capăt al Jurnalului , o
însemnare datat ă 19 aprilie 2006 arat ă că, nici dup ă trei dece-
nii de via ță suedeză , scriitoarea nu va consemna în cerneluri
mai puțin acide specificul psiho-social, cultural, religios
ș.a.m.d. al celor care i-au devenit, totu și, compatrio ți; mai
mult, le va concentra scriptic într-o formul ă memorabilă , deși
vitriolantă . Iată , în loc de orice alt comentariu, ebo șa de
portret etno-identitar al poporului autist, de care niciodat ă
scriitoarea de origine român ă nu reușește să se lege (cel pu țin
la modul autentic):
„A trăi cu suedezii, e deja un fapt cunoscut, este imposibil
pentru un str ăin, mai devreme sau mai târziu î ți dai seama cât
de disimula ți sunt suedezii, considerându-se unici în lume, as-
cunzând chiar pentru «str ăinii» din familie «totul», – începând
cu propriile sentimente – fiind gelo și de ce li s-a dat, neputând
să livreze «secretul» de a fi suedez, în adâncime. O na ție de
autiști, plină de creativitate, dar închi și în ei, rozându-se în
interior și admirându-se în exterior – plini de complexul
superiorit ății și inferiorit ății”314.
Par
iul implicit al supravie țuirii în interiorul acestei na ții
de autiști este dublat, în cazul ei, de un pariu psiho-lingvistic
la fel de dificil de câ știgat: cum nu are cu cine s ă vorbească în
română, iar cu iubitul – ulterior soț ul – se în țelege în francez ă,
pentru a- și recă păta identitatea social ă, Gabriela este nevoit ă
să învețe suedeza. Nu e vorba doar de o reac ție specific ă celui
care trăiește barierele impuse de exilul lingvistic ( știut fiind
313 Gabriela Melinescu, op. cit. , pp. 249-251.
314 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-20008) , Editura
Polirom, Ia și, p. 176.

Corpuri, exiluri, terapii
189 faptul că una dintre principalele resurse de supravie țuire este
chiar învăț area și asumarea rapidă a codului lingvistic str ăin).
Pentru această autoare ce vrea cu orice pre ț să se realizeze ș i
aici pe plan superior-existen țial, artistic, ideea de exil ca
barieră creatoare sau ca e șec315 lingvistic este de neconceput.
Limba suedez ă nu e doar limba necesar ă integrării într-un
spațiu de existență (istorică, socio-politic ă, ideologic ă, menta-
litară) cu totul diferit, ci o veritabil ă probă inițiatică, necesar ă
propriei evolu ții creatoare. Înv ățarea limbii noi e, prin urmare,
încă un pariu cu un sine ce trebuie s ă iasă, constant, din
întunericul fiin țial de care îi aminte ște atât de frecvent
întunericul suedez:
„Acum când scriu s-a întunecat în camer ă și pe cer ies primele
stele, corpurile cere ști. Voi lăsa acest jurnal și voi lua dic țio-
narul etimologic suedez s ă citesc zece pagini ca pe o lectur ă
neobișnuit de palpitant ă. Fiecare cuvânt e o poveste, un destin,
fiecare cuvânt, ca o fiin ță adevărată, a trecut prin istorie, a
supraviețuit până în timpul nostru sau, dimpotriv ă, a murit
rămânând numai în dicț ionar și cineva, poate eu, are acum
libertatea de a-l aduce la via ță, folosindu-l într-un fel în care
vechiului s ău conținut să i se adauge o nuanță nou ă, plină de
vitalitate”316.
Doar în
această manieră, transformându- și lupta cu
vocabularul suedez în hermeneutic ă a unor nara țiuni fonda-
toare, scriitoarea cap ătă forța necesar ă pentru continuarea
315 Pentru alte scriitoare, dimpotriv ă, exilul deschide „perspectiva
unui eșec dublu. Cel pe care-l exprim ă plecarea, indiferent c ă este sau
nu interiorizat, acceptat, asumat. Și cel care este în fond e șecul firesc
al vieții fiecăruia, neremarcabil pentru cine îl încearc ă o singură dată,
între alții care se zbat aidoma în fa ța unor eșecuri de acela și stil, dar
în ecou greu cu primul, pentru cine s-a singularizat deja prin
plecare” (Sanda Golopen ția, „Cuvintele exilului”, în Între patrii:
mărturii despre identitate și exil, volum coordonat de Mirela Florian și
Ioana Popescu, Editura Polirom, Ia și, 2006, p. 206).
316 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 79.

Emanuela Ilie
190 luptei cronofage cu limba țării de adop ție. Luptă văzută foarte
rar ca un joc ezoteric, unul deosebit de agresiv îns ă: „Plăcerea
de a «viola» limba, de a citi dic ționarele, de a m ă juca asemeni
cabaliștilor cu cuvintele a pus din nou st ăpânire pe mine”317.
Încetul cu încetul, ajunge nu doar s ă le stăpânească, ci și să
aibă senzația transform ării lor în vehicule de acces în și
dincolo de cealalt ă lume, de care Gabriela Melinescu se
mărturisește adesea legat ă prin varii canale.
Totuși, până la moartea so țului, experien ța continu ă a
plurilingvismului obligatoriu va fi tr ăită ca sfâșiere teribil ă de
vector profund identitar și existențial. În mod direct, aceast ă
sfâșiere este recunoscut ă și sintetizat ă într-o formul ă memo-
rabilă, „paroxism lingvistic”, la începutul celui de-al doilea
volum din Jurnalul suedez . Prima însemnare a acestuia, datat ă
ianuarie 1984, face îns ă mai mult decât s ă o justifice în ordinea
aparenței ori să descrie formele de manifestare ale acestei
tulburări extreme: o raporteaz ă la un fel de nostalgie profund
ontologic ă după aetas aurea. Pentru exilata Gabriela Melinescu,
prin urmare, maladia de expresie lingvistic ă are, paradoxal, o
portanță terapeutic ă, din moment ce îi faciliteaz ă exilatei
accesul la un teritoriu a-lingvistic, trans-geografic etc.:

„Trăiesc într-o atmosfer ă plină de paroxism lingvistic: cu cel
iubit vorbesc în francez ă, limba iubirii noastre, cu ceilal ți în
suedeză, care se impune din ce în ce mai mult din cauza
curiozității mele de a citi Swedenborg și Strindberg în origi-
nal. M-am surprins c ăutând în minte dup ă cuvintele limbii
materne. Limba român ă e acum pe locul trei și mă doare ca o
tumoare de care vorbea Cioran c ă trebuie extirpat ă. Eu însă
nu voi face aceasta niciodat ă pentru c ă eu nu scriu cu limba.
Această mărturisire a șocat pe mul ți, dar e ceva special pe
care-l resimt în mine: scriu cu un fel de limb ă fără limbă, o
stare universal ă, loc de întâlnire a tuturor limbilor”318.

317 Idem , Jurnal suedez II (1984-1989) , Editura Polirom, Ia și, 2003,
p. 50.
318 Ibidem, p. 10.

Corpuri, exiluri, terapii
191 În general, îns ă, așa cum este ea reflectat ă în primele
volume ale Jurnalului suedez, lupta pentru supravie țuirea
suedeză e înțeleasă și adesea prezentat ă în termenii unei
veritabile lupte cu propria natur ă. O natur ă amazonic ă nu
numai prin r ădăcini, cum a observat Eugen Simion într-unul
din primele studii critice dedicate volumului ce deschide seria
diaristică lansată de Gabriela Melinescu:
„Romantic și… «amazonic» (de la «amazoan ă», femeie lupt ă-
toare, bărbată , neînfricată ), naratorul din Jurnalul suedez se
revendică în mai multe rânduri de la aceast ă rasă mitică, pe
cale de dispari ție în epoca postmodern ă. «Amazonica»
Gabriela Melinescu (nu alta decât ea îns ăși, cea care se poves-
tește și, în acest fel, se inventeaz ă ca personaj în confesiunea
diaristică) este, mai degrab ă, o fiică a suferin ței. Se hră nește în
bună parte cu nenorocirile istoriei și este hărăzită de sus s ă-și
construiasc ă și să-și trăiască fericirea pe o sum ă de mici
dezastre”319.
Ideea de eroism
feminin nu lipse ște, într-adev ăr, din
paginile Jurnalului suedez. Chiar și la complicatele, provoca-
toarele ei aventuri lingvistice, diarista se refer ă tot în termeni
specifici imaginarului eroic. Fiecare alteritate scriptural ă
înseamnă, pentru ea, incursiunea simili-r ăzboinică într-un
teritoriu aristocratic, ce trebuie descoperit și luat în primire/
posesie: „Remarc cum eu îns ămi am mai multe feluri de a fi în
franceză și suedeză, când încerc s ă scriu în aceste limbi. Ca și
cum aș lua în primire un geniu nou al limbii – palat în care
sunt mereu atâtea de descoperit”320. Evident îns ă că victoria
319 Eugen Simion, Genurile biograficului, Univers Enciclopedic,
Bucureș ti, 2002, p. 228. Și Liana Cozea, în studiul pe care i-l dedic ă
autoarei Jurnalului suedez, observ ă rolul esen țial al acestei mo șteniri
pe linie matern ă: „Tara suicidar ă pe linie patern ă este contrabalan-
sată de natura amazonic ă a mamei; opuse una alteia, ele confer ă
portretului diaristei, la diferite epoci, reliefuri pregnante, autentice și
inimitabile” (în op. cit., p. 141).
320 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 272.

Emanuela Ilie
192 asupra acestui nou teritoriu nu este nici rapid ă, nici ușoară.
Un spațiu extins al primului volum din Jurnalul suedez este
alocat tocmai luptei chinuitoare cu și de-a cuvintele în cele trei
limbi care îi dau dintru început senza ția unei competi ții pe
viață și pe moarte, la care iau parte deopotrivă corpul ș i
spiritul, ca la întâlnirea cu un „r ăzboi civil” sau o „boal ă” teri-
bilă. Pentru un exilat îns ă, aceste veritabile rituri de integrare,
altminteri absolut necesare, devin și mijloace terapeutice, și
căi de relevare a creativit ății:
„Nevoia stringentă de catharsis, de eliberare din încordarea
străinătății, duce la cele mai diverse solu ții, de la droguri,
abandonul în sânul viciilor, activități extreme de tot felul,
până la abordarea și exploatarea laturii artistice a individului,
la exprimarea durerii sau sent imentului incertitudinii tipic
exilatului printr-o expresie artistic ă. În aceasta constă de fapt
libertatea, eliberarea pe care o aduce exilul, în posibilitatea de
exprimare f ără nici un fel de îngr ădiri a pornirilor intrinseci,
până atunci latente, creative sau distructive din individul
eliberat de încorset ările obișnuințelor diurne, obiceiurilor
plafonante, platitudinilor sau oric ăror constrângeri de natur ă
culturală din societatea de ba ștină pe care individul le-a
acceptat prin na ștere, obișnuință sau din nevoie. Orice text
scris în timpul exilului este de fapt o înregistrare, o izolare a
aspectelor exilului, pentru c ă prin scris un autor «le exileaz ă
din sine însu și interzicându-le să se mai întoarc ă și le
condamn ă la hoinărire etern ă» (Albahari, 2007 : 9)”321.
De
vâltorile acestei lupte continue pentru supravie țuirea
biologică , socială și mai ales spiritual ă, scriitoarea alege uneori
să se apere printr-un gen artistic aparte, crea ția vizuală. Aceasta
îi faciliteaz ă nu numai exprimarea creativit ății în forme
alternative, ci și accesul la un nou spa țiu lingvistic, cel mai
aproape de limbajul universal. Reflec țiile diaristei amintesc,
bineînțeles, de vechile proiecte de reconstruc ție lingvistice:
321 Briscan Zara, op. cit., pp. 72-73.

Corpuri, exiluri, terapii
193 „Câteodată înlocuiesc scrisul cu desenul și gravura, dar nu
îmi este permis, pentru c ă arta scrisului e atât de serioasă ,
încât e un mare p ăcat s-o neglijezi m ăcar o clip ă pentru jurna-
lism, politic ă sau… gravur ă. Mă simt vinovat ă, dar prin desen
îmi recap ăt spontaneitatea cu care p ătrund în acea limb ă dina-
intea altor limbi înv ățate. Mă simt bine în afara limbajului,
atât de mare e tensiunea exercitat ă de a gândi altfel și mai ales
de a simți altfel”322.
Eviden
t că, pentru o scriitoare de curs ă lungă, o atare
formă de odihn ă în afara limbajului nu poate fi decât o op țiune
temporar ă. Chiar dac ă, în timp, rela ți a e i c u a r t a v i z u a l ă va
avea o evolu ție ascendent ă323, tot aventurile lingvistice îi vor
valida și existența propriu-zisă , și identitatea spiritual ă. Așa
încât, chiar și după un vernisaj propriu încununat de succes,
cum este cel din Lausanne (m artie 1984), artista pune sub
semnul întreb ării „motivul profund al exploziei mele în lumea
artelor plastice”, pentru a se culpabiliza printr-un r ăspuns pe
deplin elocvent în privin ța exiguit ății sale: „Mi s-a p ărut ca o
dezertare din lumea mea proprie, în care scrisul a fost mereu
natura mea cea mai elevat ă”324.
Spre deosebire de alte diariste care ajung să și facă un titlu
de glorie scriptural ă din obsesiva m ărturisire a mediocrit ății, a
322 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 109.
323 Artista va fi recunoscut ă, peste ani, și ca pictoriță de icoane ș i
autoare de gravuri. Expozi țiile sale în diferite ora șe suedeze,
elvețiene ș.a. se vor bucura, în timp, atât de succes de public, cât și
de recunoa ștere critic ă. Evident, de și va ajunge s ă își vândă diferite
lucrări (și p e s u m e d e s t u l d e c o n s i s t e n t e , c a r e î i v o r r o t u n j i
veniturile), autoarea va fi cu adev ărat mulțumită de ele doar când
criticii de art ă le vor asocia cu opera ei literar ă. Spre ilustrare, a se
vedea cel pu țin ultima consemnare diaristic ă a unei duble ie șiri în
public, în care autoarea Jurnalului suedez va fi omagiat ă (cu ocazia
împlinirii a 65 de ani) și pentru arta scrisului, și pentru arta grafic ă
(Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V(2003-2008), Editura Polirom,
Iași, 2010, pp. 244-246).
324 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, ed. cit., p. 23.

Emanuela Ilie
194 ratării sau a imposibilit ății creatoare, autoarea Jurnalului
suedez își recunoa ște frecvent faptul c ă are la îndemân ă cele
mai potrivite resurse de a rezi sta asaltului – cum se vede,
interiorizat – al r ăului care o împiedic ă să își pună în valoare
creativitatea. Blocajul contamin ării de/ cu acest r ău autodes-
tructiv îi reu șește mai ales când î și invocă obișnuita încredere
în existen ța unui spa țiu interior, perfect securizat, trans-
lingvistic, care îi asigur ă doza necesar ă supravie țuirii,
deopotriv ă artistice ș i etno-sociale325. Din punctul de vedere al
autoarei noastre, acesta implic ă inclusiv m ărturisire eroic ă de
sine și un fel de izolare ascetic ă:
„Cu mult ă diploma ție, încerc s ă evit criticile altora, umilin țele,
și să ascult de vocea interioară , care e mult mai generoas ă și
pregătită de aventuri ș i martiriu decât fiin țele umane în că u-
tare de ceva de nedefinit. În limba francez ă am trăit senti-
mente puternice, am înv ățat să gândesc clar și cu economie,
altfel decât în limba român ă, în care tr ăiam ca într-o savană .
Fructe și flori îmi c ădeau firesc în gur ă și pe brațe ca într-un
spațiu vrăjit. Acum tr ăiesc ca într-un de șert, dar chiar și în
deșert există viață, plante ș i animale care beau ap ă în multe
feluri ingenioase, unele ajungând chiar s ă bea acea apă clară
din adâncul de sub nisip”326.
Intra
rea în starea de scriitur ă impune, o recunoa ște o
serie extins ă de mari scriitori, un veritabil cod ini țiatic327.
325 De bună seamă, în cazul acestei autoare se poate vorbi despre
artă ca despre un substitut al țării natale ori, mai simplu, despre
„Literatura ca patrie” ( cf. Cornel Ungureanu, La Vest de Eden II,
Editura Amarcord, Timi șoara, 2000, p. 98).
326 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., pp. 15-16.
327 Pentru o serie interesant ă d e v a r i a n t e r o m â n e ști ale acestor
ritualuri, se poate consulta Dora Pavel (coord.), Rege și ocnaș. Din tainele
scrisului , Editura Casa C ărții de Știință, Cluj-Napoca, 2007. Informa ții
savuroase legate de ritualizarea scrisului în anumite contexte – specific
feminine – apar ș i în antologiile pe care le-am mai men ționat: Povești
despre scriitoare și copii, respectiv Dragă Virginia , ed. cit.

Corpuri, exiluri, terapii
195 Pentru scriitoarea Gabriela Melinescu, ea presupune par-
curgerea unui ritual obligatoriu, ale c ărui etape (îmbr ăcarea
unor anume haine, rostirea unei rug ăciuni și consumarea unei
licori energizante) asigur ă curățirea trupului, urmat ă de o încă
și mai necesar ă primenire spiritual ă. Aceasta precede la
rândul ei starea de a scrie, gra ție căreia poate intra într-o lume
ideală, accesibil ă doar femeii-subiect creatoare328:

„E de ajuns s ă mă p u n î n s t a r e a d e a s c r i e c ă imaginile și
cuvintele vin de la sine. Acest fel de a scrie se aseam ănă cu
ceremonia complicat ă a ceaiului. E curios s ă beau și ceai,
negru, tare, când scriu, și înțeleg de ce am nevoie s ă fiu curat ă
la masa de scris, cu anumite haine (Balzac î și comandase
haine de c ălugăr, cu cordoane de m ătase, ca la o mare cere-
monie de ini țiere), și trebuie s ă-mi fi făcut deja rug ăciunea
dimineții, pentru c ă a scrie e poate un alt fel de ardoare,
pentru că a intra în atmosfera scrisului înseamn ă intrarea în
sacru, folosind limba interioar ă și acceptând necunoscutul
supercon științei”329.

De la un moment dat îns ă, accesul la aceast ă limbă
interioară este din ce în ce mai îngreunat de factori biologici.
Fișa medical ă a bătrâneții, așa cum este ea tr ăită de scriitoarea
cu temperament „amazonic”, se poate u șor desprinde din
ultimele zeci de pagini ale Jurnalului suedez, deși simptoma-
tologia este risipit ă, pauper, prin paginile ultimelor dou ă
volume: femeia supranumit ă, pe vremea leg ăturii cu Nichita
Stănescu, „Madona neagr ă” își trăiește cu rar ă demnitate

328 „Ideea de subiect ne face s ă pătrundem într-o lume unde fiin ța
umană devine propria-i finalitate. (…) Aceast ă orientare spre sine se
poate manifesta și prin intermediul imagin ilor unui loc sau unei
societăți ideale. Mai pu țin definite decât b ărbații prin rolurile sociale,
f e m e i l e s u n t a t r a s e d e a s t f e l d e lumi ideale. Ele trec de marginile
organizării sociale și la bază, și la vârf: la baz ă, prin intermediul
corpului lor, la vârf, prin nevoia de dep ășire a ordinii sociale” (Alain
Touraine, op. cit., p. 237).
329 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez I, ed. cit., p. 37 .

Emanuela Ilie
196 singurătatea radicală în care se adânce ște începând din vara
lui 1989 – anul teribil al desp ărțirii de René. Sfâr șitul
neașteptat (în urma unui infarct) al so țului mult iubit este tr ăit
de Gabriela aproape ca moar tea proprie, într-o logic ă a iubirii
nedespărțite prin moarte pe care ne-o clarific ă Vladimir
Jankélévitch:
„Tu reprezint ă, într-adev ăr, primul Cel ălalt, un celă lalt imediat,
altul și non-eul în punctul s ău de tangență cu eul, limita
proximă a alterit ății. Astfel, moartea unei fiin țe dragi este
aproape ca a noastr ă, aproape la fel de sfâ șietoare ca a noastr ă.
(…) În mila și tristețea sfâșietoare provocate de dispari ția ființei
iubite, tr ăim moartea aproapelui ca pe propria moarte; quasi
mortem propriam; și, în schimb, proximitatea f ără coinciden ță,
vecinătatea familiar ă fără identificare ne permit să ne gândim
moartea altuia ca pe o moarte str ăină”330.
D
in „pustiul plin de durere”331 în care se adânce ște prin
această a treia moarte devastatoare (dup ă aceea a tată lui
sinucigaș și cea a lui Nichita), femeia pare a- și găsi un soi de
confort în transferul oniric, fie el nocturn ori diurn, din lumea
viilor în general dispre țuiți în lumea celor pe care îi resimte în
continuare drept iubiții mei . Călătoria în universul lor,
prezentat ă adesea ca un ritual hibrid, cu elemente preluate
din mai multe religii și culte, îi supline ște, de bun ă seamă, și
nevoia de comunicare cu singurele fiin țe care au în țeles-o
(după cum afirm ă în mod repetat), și „veșnica mea nostalgie
pentru vise de nep ătruns”332, mărturisită încă din tinere țe.
Reversul acestui „ suprasimț al morț ii”, imposibil fă ră „un
dublu supraefort: de supra-semnificare a morților și de dez-
investire a viilor”333 este, desigur, o delimitare și implicit o
îndepărtare orgolioas ă de tot ceea ce înseamn ă exterioritate.
330 Vladimir Jankélévitch, op. cit., pp. 30-31.
331 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II, e d. cit., p. 262.
332 Idem, Jurnal suedez I, e d. cit., p. 212.
333 Adela Toplean, op. cit., p, 251.

Corpuri, exiluri, terapii
197 Pe lângă frecventele c ălătorii în lumea mor ților (pe care,
desigur, îi declar ă în repetate rânduri cei cu adev ărat vii334!),
Gabriela Melinescu nu contene ște să vadă în creație mijlocul
perfect de a accede c ătre statutul de fiin ță eternă. De la un
punct încolo îns ă, deși scriitoarea orgolioas ă pare la fel de
obsedată ca întotdeauna de descop erirea celei mai potrivite
formule estetice, nu mai poate ignora semnalele de alarm ă trase
de propriul corp, care pare a se metamorfoza subit, dintr-un
sediu al sufletului cu elanuri grandioase, tr ăite aproape
expresionist, într-unul al organelor îndurerate. Într-un mod cu
totul semnificativ, ultimele însemn ări din 2003 concentreaz ă
această schimbare major ă, preferând îns ă, ca și în alte situa ții,
să comute accentele de pe individual pe colectiv:

„30 decembrie 2003
Am alergat prin ninsoare sim țind bucurie în tot corpul, în care
există o altă lume, cea a organelor, despre care nu știu mare
lucru. Cineva din adâncul trupului se bucur ă, și corpul e plin
de suflet, se însufle țește și mai mult.
Un fenomen extraordinar a avut în Suedia: a ap ărut pe cer o
aureolă, un nimb alb, str ălucitor – cristale de ghea ță? Un semn
de la Domnul?
În aceeași zi în Iran un groaznic cutremur de p ământ în care
au murit mai mult de 30.000 de oameni. E foarte frig și copiii
care au supravie țuit stau strân și împreun ă, încercând s ă se
încălzească prin trupurile lor”335.

Încă neasumat (c ăci nerecunoscut direct), aici, trupul
metamorfozat va deveni o prelucrare motivic ă esențială în

334 Acest tip aparte de disimulare este firesc în cazul confrunt ării
cu o dispari ție sau o absen ță perceput ă drept radical ă. Nu trebuie s ă
uităm că, atunci „când fiin țele lipsesc, fiin ța apare ca profunzime a
disimulării în care devine lips ă. Când disimularea dispare, disimula-
rea, devenit ă aparență, face ca «totul s ă dispară», dar din acest «totul
a dispărut» ea face tot o aparen ță” (Maurice Blanchot, op. cit , p. 335).
335 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008), Editura
Polirom, Ia și, 2010 , pp. 34-35.

Emanuela Ilie
198 sutele de pagini ce reflect ă ultimul interval temporal surprins
în jurnal (2004-2008). Abia în paginile lui336, Gabriela
aminteș te din ce în ce mai des de durerile constante, de și cu
intensitate diferită , percepute ini țial la nivelul membrelor,
ulterior extinse în întregul trup. Nu mai poate c ălători ca
altădată în diferite ță ri din Europa, sim țindu-se extenuată ori
de câte ori alege, totu și, această formă de recunoa ștere a
rolului pe care, înc ă, alteritatea îl de ține într-o via ță dedicată
în întregime artei. Admite, în fine, c ă suferă de artroz ă, iar
într-o însemnare datată august 2006 are chiar luciditatea de a-i
recunoaște sursa și de a o exprima în termeni ce amintesc de
revelația tardiv ă a Gloriei Steinem: „bulimia d ă la bătrânețe
artroza – totul se pl ătește – nimic nu se repar ă repede cum
credeam în tinere țe – toate violenț ele făcute corpului ca unui
vas de mare pre ț, precedând gândirea – toate r ămân precum
niște răni metamorfozate în altceva greu de vindecat”337.
Și mai mult ă suferință îi produce con știentizarea pierde-
rii memoriei imediate. O adev ărată dramă îi declan șează, spre
exemplu, faptul c ă nu își mai găsește acele obiecte de care este
legată aproape organic. Spre deosebire de Vera C ălin – la care,
cum am putut vedea, există un veritabil cult al spa țiului
personal și al recuzitei care îl populeaz ă –, Gabriela Melinescu
nu arată vreo form ă o a r e c a r e d e a t a șament fa ță de obiectele
336 Spre deosebire, spre exemplu, de confesiunea ap ărută în
„Apostrof” ca r ăspuns la ancheta „Scriitorul și trupul s ău”, în care
autoarea nu se sfie ște să își laude trupul, ocolindu-i cu senin ătate
semnalele de alarm ă: „Trebuie să vă spun că eu consider corpul meu
c a o m i n u n e , c a u n m a r e m i s t e r d e c a r e n u m i – e r u șine niciodat ă.
Deși unii filosofi pe care-i citesc cu pl ăcere, Plotin, Jakob Böhme, au
scris că le era ru șine că aveau corp, referindu-se la organele sexuale.
Corpul meu r ămâne mai departe o enigmă , învățându-m ă să-l
ascult, printr-o mie de lec ții subtile. (…) Mi-ar pl ăcea ca în momen-
tul separ ării de corp s ă fiu lucid ă și să bat din palme, a șa cum au
făcut William Blake și John Cowper Powys” ( Scriitorul și trupul s ău,
carte gândit ă și alcătuită de Marta Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj-
Napoca, 2007, p. 108).
337 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008), ed. cit., p.191.

Corpuri, exiluri, terapii
199 care ar reproduce, metonimic, realit ățile române ști, de mult fie
abandonate, fie izgonite într-o zon ă greu tangibil ă a memoriei
individuale. În cazul ei, sunt regretate r ătăcirea sau pierderea
unor obiecte asociate, metonimic, atât cu propria identitate
artistică (mai exact, cu ritualul crea tor care îi e vital ca aerul),
cât ș i cu lumea iubirii îns ăși, astfel pierdută pe vecie338:
„Am pierdut stiloul Pelikan, dă ruit de René, cump ărat la
Luzern, stilou care parc ă îmi vorbe ște, spunând c ă e pe
aproape, s ă-l caut! Dar am c ăutat peste tot f ără să dau peste el!
Și tot stiloul «vorbe ște» și chiar dac ă asta e numai în propriul
meu cap, asta m ă îndeamn ă să nu abandonez, s ă-l caut în
fiecare zi. Celelalte lucruri pierdute se «comport ă» altfel – de
exemplu, cruciuliț ele pierdute – ele sunt mute, sugerându-mi
că toată credința mea e în ăuntru ș i nu în afar ă. […]
Unde eș ti, stilou iubit Pelikan? Oare te-am aruncat la gunoi?
Fratele tău mai mare, Parker, cu care desenez, î ți duce dorul la
fel ca și mine.
Unde ești? În ce punct al casei în care locuiesc?”339 etc. etc.
Și totuși, exceptând asemenea (in)discrete derapaje pe
gheața subțire a confesiunii voalate, în Jurnalul suedez, ca în
majoritatea auto-reprezent ărilor diaristice, tematizarea propriei
îmbătrâniri nu este direct ă. Reflecțiile umbrite despre impactul
ei psihologic asupra celorlalț i sunt însă dintre cele mai ata șante:
338 „Sunt obiectele care, disp ărând, iau cu ele o civilizaț ie întreag ă,
cu tot cu oamenii care îi d ăduseră culoare”(Andi Mihalache, Timpul,
obiectul, povestirea, ed. cit., p. 356).
339 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V (2003-2008), ed. cit. , p. 216.
La polul opus față de aceast ă perspectiv ă sumbră asupra pierderii
obiectelor – reminder, memorialista Amelia Pavel o asociază cu
sindromul Charlie Chaplin : „când e ști într-o stare de nesiguran ță,
neliniște sau inconfort interior, poate de ordin afectiv, de obicei chiar
de ordin afectiv, începi s ă faci mici încurc ături cu obiectele: pe ce pui
mâna îți cade pe jos, pierzi lucruri, le r ătăcești, ele dispar ca și cum
ți-ar face în necaz” (Amelia Pavel, Un martor în plus , volumul al
II-lea, ed. cit., p. 109).

Emanuela Ilie
200 „30 iulie 2007
A murit Ingmar Bergmar – s-a stins pe insula oilor, la Gotland.
În ultimul timp a f ăcut un repro ș grav celor mai b ătrâni decât
el: «De ce nu mi-a ți spus că bătrânețea e atât de îngrozitoare?»
Acest strig ăt al maestrului trebuie luat în seam ă de toat ă
lumea: b ătrânețea nu iart ă pe nimeni, nici m ăcar pe mae ștri!
În ultimul timp, Maestrul a tr ăit foarte izolat, nu-i telefona
decât sâmb ăta prietenul s ău, actorul Erland Josephson, în rest
tăcere total ă, ca și cum un om b ătrân e deja un mort care nu
mai conteaz ă pentru via ță. Ce diferen ță între felul în care
oamenii îi pre țuiau pe b ătrâni altădată și această groaznic ă
îngropare de vii a b ătrânilor – iscat ă în vest și răspândită în
toată lumea – un om b ătrân e comparat cu o ma șină uzată
demnă de a mări uriașul munte al de șeurilor. Atât de nedrept
pentru Maestrul Bergman, care a creat și la bătrânețe, s-a
arătat viu, dar pe care lumea teatrului și a filmului și alți
bătrâni, ceva mai tineri (ca Lars Norén) l-au declarat déjà passé,
fără valoare. Totu și «mândria» na țională, gregară, suedeză,
s-a grăbit să-l foloseasc ă pe maestru pentru a da Suediei un
glanț și mai comercial”340.

În mod evident, ceea ce scriitoarea noastr ă numește
această îngropare de vii a b ătrânilor , îngroșând apocaliptic un
adevăr nu numai suedez, este ușor de raportat la seria de
atribute negative identificate de Améry în Privirea celorlal ți:
„Celui ce îmb ătrânește sau celui ce-a și ajuns b ătrân îi sunt
atribuite numeroase adjective care încep cu prefixul «in» sau
«ne»: e incapabil de o performan ță fizică considerabil ă, e
nepriceput, inapt s ă facă asta și aia, incorigibil, ineficace, ne-
dorit, nes ănătos, ne-tânăr”. Trecând sub t ăcere func ționalitatea
incontestabil ă a acestor particule pe plan strict lexical, eseistul
le supraliciteaz ă rolul metonimic: „Silaba negativ ă de început,
ca expresie a unei nega ții izvorând din temeiuri emo ționale
profunde, o putem considera, dac ă vrem, o anulare sau o

340 Jurnal suedez V (2003-2008), ed. cit. , p. 226.

Corpuri, exiluri, terapii
201 nimicire a omului ce îmb ătrânește de către societate”341.
Revenind la Jurnalul suedez, să notă m că autoarea lui nu
admite nic ăieri că este supus ă unei asemenea forme de
inacceptare sau agresiune social ă. Își recunoa ște, în schimb, o
anume acutizare a sensibilit ăților biologice, care o determin ă
să suporte din ce în ce mai greu și bolile tipice (în cazul ei
capricioase), și ceea ce catalogheaz ă drept un iad exterior. Ca
majoritatea vârstnicilor, devine extrem de sensibil ă la capi-
tolul auz342, așa încât suport ă din ce în ce mai greu sunetele
„infernale” din Stockholm, și în special cele din propriul
cartier și propria cas ă. Zeci și zeci de pagini din ultimul volum
al Jurnalului suedez descriu atmosfera din ce în ce mai
apăsătoare în care propriul corp, și așa slăbit de neajunsurile
vârstei, se simte captiv f ără speranță . Agresiunile umane sau
urbane (zgomotele puternice provocate de vecinii extremiș ti
zi și noapte, mizeria din anumite cartiere ce îi dau senza ția
transformă rii Stockholmului într-un infern etc.) contribuie
cum spuneam decisiv, la rândul lor, la poten țarea suferinț ei
cotidiene a scriitoarei care ajunge s ă nu mai poat ă lucra decât
în biblioteci, ziua, sau pe întuneric, noaptea.
În multe din pagini, diarista d ă impresia c ă pare efectiv
excedată de suferin țele sterilizatoare estetic. Emblematic ă, din
această perspectiv ă, este o însemnare din 17 ianuarie 1999,
care pleac ă de la agresiunea colectiv ă (asasinarea în Kosovo a
50 de civili, mai exact) pentru a reaminti natura aparte a
vulnerabilit ății biologice. Liantul e, și de aceast ă dată , statutul
artistului scindat între culturi și limbaje, o prelucrare motivic ă
recurentă a jurnalului propriu, c ăreia i se adaug ă motivul
specular, un alt înso țitor fidel al consemn ărilor diaristice:
„Mă doare inima pentru c ă am mul ți prieteni sârbi; când ne
întâlnim la Stockholm, nu putem s ă vorbim prea mult, ca
341 Jean Améry, op. cit ., p. 92.
342 Specialiș tii recunosc faptul c ă, dintre toate „modalit ățile senzo-
riale”, echilibrul, v ăzul și auzul sunt cele mai afectate de îmb ătrânire
(V. Roger Fontaine, op. cit., pp. 70-72).

Emanuela Ilie
202 altădată. Îmi e team ă să nu-i rănesc vorbind de crimele din
țara lor, care a devenit ca o suferin ță perpetuă. Trăiam cu to ții
parcă o viață dublă: aici și acolo unde ne-am n ăscut, pentru c ă
oricât ne-am str ădui, țara de na ștere nu poate pieri niciodat ă
din profunzimea noastr ă. N-am scris prea mult în ultimul
timp și asta se vede pe mine – sunt nemul țumită, îmi fac
reproșuri în oglind ă ca și cum aș vorbi «str ăinului» din mine,
care mă saboteaz ă mai rău decât un du șman. La urma urmei,
după atâția ani de gândit și scris, credeam c ă totul va deveni
mai simplu: a te pune în starea de a scrie! Dar asta depinde de
o mie de lucruri care nu depind întotdeauna de mine. Chiar și
ficatul, rinichii, splina etc. pot constitui un atac la acea stare
indescriptibil ă prin care sunt accesibil ă scrisului”343.

De bună seamă, scriitoarei nu îi mai reu șește, ca la
începutul exilului suedez autoimpus, blocajul contamin ării
de/ cu acest r ău (auto)destructiv, m ărturisindu-se izgonită din
starea de limb ă interioar ă care face posibil ă manifestarea de
natură artistică. Dar se înc ăpățânează totuși să creadă în
potențialul deopotriv ă taumaturgic și epifanic al scrisului,
indiferent de genul acestuia, ca și în existen ța acelui spa țiu
interior, perfect securizat, trans-lingvistic, apt s ă îi asigure
doza necesar ă supravie țuirii artistice, inclusiv printr-un fel de
izolare ascetic ă.
Cădere atipic ă de cortin ă diaristic ă, fraza final ă a cărții
apelează la o imagine în esen ță oximoronic ă – nu atât a femi-
nității doar în aparen ță vulnerate, cât a artei care î și extrage
frumusețea și forța dintr-o lume paralel ă: „Nelly [Sachs] a
scris în întuneric poemele ei profunde, f ăcându-se invizibil ă
pentru du șmanii ei, tr ăind în lumi paralele a șa cum numai
artiștii iubind via ța o pot face”344. Și din perspectiva finalit ății
actului artistic, analogia cu destinul creator al poetei germane evreice (care a fost for țată, la rândul ei, s ă trăiască la
Stockholm!) este, bineîn țeles, relevant ă. La fel ca, bun ăoară,

343 Gabriela Melinescu, Jurnal suedez V, ed. cit ., p. 130.
344 Ibidem , p. 306.

Corpuri, exiluri, terapii
203 Călătoria în spa țiul-fără-de-praf a lui Nelly Sachs, Jurnalul suedez
al Gabrielei Melinescu constituie, în sine, o dovad ă certă a
faptului c ă scriitura direct ă a sinelui poate într-adev ăr conferi
eului consisten ța unui Eu345. Că ci funcț ionează ca form ă
esențială de acces la acea alteritate transcendent(al) ă ce ia
naștere doar în straniul teritoriu aflat în fond dincolo de
hotarele oric ăror culturi, limbaje și identități creatoare.
„Așa ne ștergem și noi,
totul se estompeaz ă, se uită, dispare!”
Pe cât de
încrezătoare în func ția terapeutică a jurnalului
rămâne, pân ă la capăt, Gabriela Melinescu, pe atât de sceptic ă
se dovede ște, până la capăt, Mariana Șora, autoarea celor
Două jurnale fa ță în față (ediție îngrijit ă și postfață de Lia
Ghimpu, prefață de Cornel Ungureanu, Cartea Româneasc ă,
București, 2009). Ce-i drept, mare admiratoare a jurnalelor lui
Amiel, Gide, Green ș.a., pe care-i citeaz ă pe pagini întregi,
diarista îi concede speciei un atu esen țial, deși se dezl ănțuie
încă de la început, cu fervoarea inerent ă împotriva sl ăbiciu-
nilor inerente unui temperament minor , pe care denaturarea în
timp le-a f ăcut din ce în ce mai vizibile:
„Jurnalul nu e un gen literar; nu spun c ă e un gen inferior, cu
toate că denotă din capul locului un temperament minor, c ăci
nu e vorba aici de o teorie a genurilor literare, ci de faptul c ă
jurnalul nu e literatur ă, nu e art ă, și în asta îi const ă
345 „Scriitura intim ă este terenul pe care se construie ște și se
deconstruie ște edificiul la nesfâr șit provizoriu ș i aproximativ, care îi
conferă eului consisten ța unui Eu. Materialul brut al limbii materne
din jurnal î și croiește drum spre limbajul poetic sau teoretic. Sensul
existenței personale și al istoriei colective devine obiectul unei
puneri cotidiene sub semnul întreb ării. Memoria depune – sau
descarcă – în jurnal ceea ce vrea s ă arhiveze și să transmit ă sau ceea
ce vrea s ă adăpostească, așteptând ca uitarea s ă-și fi încheiat
lucrarea” (Jacques Le Rider, Jurnale intime vieneze, ed. cit., p. 347).

Emanuela Ilie
204 inferioritatea și superioritatea. Prima e pe plan estetic, al
expresiei, a doua pe planul autenticit ății, al «omeniei».
Jurnalul, aș a cum se concepea înainte vreme, î și avea valoarea
întreagă ; așa cum se practic ă astăzi, nu e decât refugiul celor
lipsiți de talent pentru adev ărata literatur ă. Înainte cine fă cea
un jurnal, îl f ăcea din motive de ordin personal, intim într-
adevăr: control, autoobservare, p ăstrare a st ărilor dincolo de
memorie; toate acestea fie din simpla pl ăcere de a- și scăpa
trăirile din gheara timpului, fie cu un scop a ș zice utilitarist
foarte precis, și anume pentru a servi desfăș urarea deplin ă a
persoanei, prin acest instrument de autoanaliză susținută,
care la rândul ei e instrument al voin ței de a se forma, în sens
gœthean.
Un asemenea jurnal e documentul cel mai autentic și cel mai
uman posibil. Interesul lui tr anscende interesul literaturii,
prin faptul c ă e «caz» ș i mărturie de epocă în acela și timp,
prin faptul c ă e conținut uman nud, liber de artificiul
expresiei”346.
Instrumente de autoanaliz ă susținută sunt, desigur, și cele
două jurnale proprii, concepute la peste o jum ătate de secol
distanță și puse de aceast ă dată față în față, într-un gest de
tardivă, dar binevenit ă reveren ță făcut speciei confesive în
care, totu și, Mariana Șora s-a manifestat fervent, f ără
conștiința simultană a abandonă rii în fa ța rezidualului347.
346 Mariana Șora, Două jurnale fa ță în față, ediție îngrijit ă și postfață
de Lia Ghimpu, prefață de Cornel Ungureanu, Editura Cartea
Româneasc ă, București, 2009, pp. 23-24.
347 Critică mai peste marginile iertate cu propria ipostaz ă de
diaristă, scriitoarea î și va sanc ționa ori de câte ori va avea prilejul
slăbiciunile ori limitele dovedite de ritmul, tema ș i scriitura tip
jurnal. În cartea autobiografică O viață în bucăți, s e v a p l â n g e s p r e
exemplu în mai multe rânduri de inconsisten ța tuturor jurnalelor
sale: „Toat ă colecția mea de jurnale nu mi-a fost îns ă de niciun folos.
[…] Numai impresii și reflecții, strânse ca într-un ierbar. […] P ăcat
că n-am avut r ăbdare, iar mai târziu, ce-i drept, nici timpul necesar
să-l țin la zi! Poate din lips ă de talent pentru inven țiile fanteziei,

Corpuri, exiluri, terapii
205 Primul jurnal e început la 21 de ani, dintr-un impuls recunos-
cut încă din nota țiile cu rol de uvertur ă (datate 18 august 1938 ,
moment al angaj ării lucide într-un proiect existen țial major,
articulat în jurul exprim ării sinelui: „Vreau s ă mă cunosc mai
bine, să mă analizez, dacă nu mai lucid, c ăci nu se poate, dar
mai constant și mai programatic. Și vreau s ă câștig exerci țiul
exprimării”)348, și e ț inut cu relativ ă frecven ță până la 2
decembrie 1940 , așadar se încheie în plin timp al asasinilor, în
care nu doar orice practic ă de vector cultural, ci și exercițiul
trăirii efective a tinere ții devine o form ă de lux nepermis: „Nu
mai citesc, nu mai scriu, propriu-zis nu mai tr ăiesc. Până când,
Doamne, pân ă când ai s ă permiț i ca infamii s ă stăpânească
lumea, pân ă când grija a milioane de oameni o s ă fie, mereu
de pe o zi pe alta: cine pe cine a ucis?” etc. etc. Cel de-al doilea jurnal re ținut în aceea și ediție, redactat între 1991 și 1992,
conține efemeridele vie ții unei septuagenare care îș i trăiește la
Munchen – a șadar, departe de țările în care s-a n ăscut
(Ungaria) ori și-a trăit cea mai mare parte a copil ăriei, adoles-
cenței și tinereț ii (România) –, o vârst ă asumată ca așezare
lucidă „î
n fața dărâmăturilor vie ții”349, așadar ca acceptare a
intrării într-un interval al renun țărilor și pierderilor
irepresibile: „la adânci b ătrâneți, când știu că nimic din ce am
visat (zic acum «visat») nu mai poate fi transformat în realitate
trăită”350.
Într-o form ă concentrat ă, prin urmare, cele dou ă scrieri
diaristice reflect ă o biografie jalonată , simbolic, de dou ă
extreme perceptive, esen țiale pentru fiin ța-care-trăiește, dar ș i
poate și din caren ța energiei cerute de ob iectivare, de disciplin ă și
continuitate, impulsul de a fi xa câteva ceva pe hârtie și-a făcut vad
mereu în exprimarea direct ă, o form ă necontrolat ă, nestăpânită ,
adesea l ăbărțată și de fapt dispre țuită ca un fel de substitut: o
manieră de a-ți da aerul c ă scrii. Spontan, e adev ărat” (Mariana Ș ora,
O viață în bucăți, Editura Academiei Române, Bucure ști, 2007, pp.
453-454).
348 Idem, Dou ă jurnale fa ță în față, ed. cit., p. 11.
349 Ibidem, p. 158.
350 Ibidem, p. 261.

Emanuela Ilie
206 pentru fiin ța-care-se-scrie, pe deplin con știentă de responsabi-
litatea care îi este dat ă odată c u d e s i t u a r e a s a î n l u m e și în
propriul corp. În term enii Adelei Toplean,
„Vom spune, atunci, c ă biografia prinde contur în tensiunea
dintre cele dou ă extreme: (moderna) datorie de a tr ăi angajat (dup ă
ce te-ai trezit n ăscut), corporal ș i simbolic, în lumea social ă, și
desuetul (imperativ) de a disp ărea, corporal, în neant ori într-o lume
de dincolo. În sens heideggerian, dacă doriți, nici o biografie nu
se poate desprinde de moartea pe care adesea nici nu o nume ște, dar
d e l a a l c ărei orizon nu se poate oricum sustrage; ș i în sens
riccœurian, o biografie este discursul unei vita activa care se
desfășoară în orizontul c ărnii, al unui trup care nu doar se degra-
dează , dar și dorește, și cu care ne afl ăm într-un raport nemijlocit ”
(subl. aut.)351.
Într-o astfel de scrie
re de orientare decis identitar ă,
referințele corporale sunt, într-adev ăr, deosebit de semnifica-
tive, cu atât mai mult cu cât ele evolueaz ă, cantitativ și
calitativ, odat ă cu vârsta diaristei. În Jurnal de tinere țe (1938-
1940) , puținele nota ții corporale strecurate între numeroasele
observaț ii culturale și fișe de lectur ă par menite a justifica
existența unei opozi ții între cele dou ă euri ale femeii. De și
pătimaș îndrăgostită de M. (Mihai), tân ăra de nici 22 de ani î și
păstrează luciditatea excesiv ă și își recunoa ște, indirect,
incapacitatea de a se abandona total tr ăirilor și emoțiilor celor
mai simple. Ce-i drept, eul diurn se poate uneori descă tușa,
obligând trupul androgin352 să recupereze, într-o adev ărată
351 Adela Toplean, Moartea modern ă, între poetic ă și tanatologie.
Repere suedeze, accente româneș ti, Editura Universit ății din Bucureș ti,
2016, p. 223.
352 Autoarea volumului O viață în bucăți (în care î și va rememora
chiar deceniul extrem de tulburat din existen ță, „epoca de glorie și
mizerie din Franț a”) îș i va descrie de altfel corpul tân ăr ca pe unul
androgin, recunoscându- și în acela și timp indirect dualitatea
percepției față de el : „Ce v ăd? O fiin ță feminin ă (…), femeie nu pot
să- i z i c , n u e d e s t u l d e m a t u r ă, nici destul de feminin ă; are ceva

Corpuri, exiluri, terapii
207 frenezie senzorial ă, emoții de o puritate infantil ă. Contabili-
zându-le în paginile de jurnal, Mariana le descoper ă și o forță
ce depășește granițele conven ționale ale reprezent ării de gen:
„Acum, aici, la mare, pe câmp, zburd, seara cad de oboseal ă.
Citesc pu țin, învăț să merg pe biciclet ă, visul copil ăriei mele;
cred că nici la zece ani n-aș fi putut s ă mă bucur mai din plin
de asta. Pe plaj ă mă surprind jucându-m ă într-adev ăr, scoicile
pe care le g ăsesc sunt o bucurie, cum c ăutarea lor e o preocu-
pare, cum pă strarea lor e o consecin ță fireasc ă a bucuriei și
preocupării; înțeleg jocul din nou; azi, instalat ă pe un
«fotoliu» fabricat de Mihai din nisip și pietre, am spus c ă mă
joc de-a tr ăsura, prilej pentru Mihai s ă clădească o mașină
sport în jurul meu. Vân ătăile și zgârieturile de pe trup le
recoltez oprindu-m ă în spini și urzici sau drept în zidurile
«cetățuilor» normande cu bicicleta. Sunt adev ărate trofee de
băiat mic, curajos. E a șa de frumos totul, nu-mi lipse ște decât
casa din copil ărie. E așa de sim plu s ă te simți cuminte, s ă
renunți la a fi «interesant» și glorios”353.
Imedia
t, însă, cel de-al doilea eu, cel asumat de la
început drept nocturn354, o determin ă să admită fragilitatea
băiețos în gesturile repezi, în vorbele spuse cu bruscheț e, în sinceri-
tatea adesea inoportun ă […]. Băiețoiul ratat vie țuind într-un trup de
sex feminin are o înf ățișare atră gătoare, ovalul fe ței e subțire, ochii
sub pleoapele cam grele î și schimb ă culoarea de la cenu șiu-verzui
spre albastru ș i vioriu, sprâncenele bine arcuite, nasul un pic mai
puțin fin, totul încadrat de bucle rebele, castanii cu luciri metalice –
un rest din blondul auriu al copil ăriei, iar râsul franc dezvele ște un
șirag de din ți dacă nu chiar perfect egali ca perlele, în orice caz de o
albeață și conforma ție triumfal ă, parcă gata oricând s ă muște din
fructele p ământului. Summa summarum , o apari ție nu tocmai
neplăcută” (Mariana Șora, O viață în bucăți, ed. cit., pp. 23-24).
353 Idem, Două jurnale…, ed. cit., p. 36.
354 Doar în complementaritate, desigur, cele dou ă euri ale tinerei
diariste formeaz ă ceea ce Liana Cozea nume ște de Al doilea Eu , adică
eul intim, reflectat în literatura confesiv ă a doamnelor (v. A l doilea
Eu, Editura Cartea Româneasc ă, București, 2013).

Emanuela Ilie
208 unei asemenea reprezent ări în nuan țele pastelate ale
retrospec ției fără concentra ție analitic ă serioasă. Reflectat ă în
text, alteritatea funciar ă pare a contrage o serie întreag ă de
neliniști individuale, nelipsite îns ă de tușele genera ționiste
cunoscute:

„Și totuși seara, odat ă cu întunericul, se instaleaz ă iarăși în
mine un alt eu, o con știință altfel lucid ă decât cea de la lumina
soarelui, și-mi pune întreb ări, întreb ări la care a ș vrea un
răspuns dinafar ă, de la altcineva, nu mai de ștept, dar mai
mare, mai sigur ă decât mine. Am impresia c ă nu fac nimic
anume, c ă ar trebui s ă fac ceva, dar nu știu precis ce, prin care
să-mi îndeplinesc o datorie. Acum n-am nici o datorie, înainte
erau lecțiile, lecturile, micile treburi impuse de școală, de
mama; cum sunt liber ă, cum am dorit s ă fiu. Și nu e bine.
Vreau o preocupare din obliga ție, pentru ca jocul s ă fie o
răsplată; vreau o activitate mai mult sau mai pu țin neplăcută,
pentru ca pl ăcerile să poată fi căutate. Așa cum e acum, când
totul e făcut «din pl ăcere», am impresia c ă nu merit ce am, și
că meritul vine din satisfacerea unor îndator ări exterioare.
Ce dreptate are Mihai când spune c ă nimic nu meri ți, chiar
dacă muncești întâi și pe urm ă «te joci». Știu, și totuși doresc
«o munc ă», dar nu sunt bun ă de niciuna. Scrisul nu-l simt o
datorie, pentru c ă știu că nu e voca ție. Dacă a r t r e b u i s ă
muncesc pentru pâine, nu numai c ă aș fi nefericit ă, iarăși aș
alerga dup ă o libertate care s ă-mi permit ă să mă ocup de
activitatea mea adev ărată, dar care e asta”355?

Deși e la fel de convins ă de existen ța unei discrepan țe
supărătoare între corpul exterior și cel interior, între vârsta
biologică și cea spiritual ă („Trăiesc ca o b ătrână, între
amintiri”356), tânăra diarist ă se încăpățânează să își treacă sub

355 Mariana Șora, Două jurnale fa ță în față, ed. cit., pp. 36-37.
356 Ibidem, p. 22. Aceea și convingere va fi exprimat ă, cu încă și mai
multă fermitate, în densul volum autobiografic O viață în fărâme:
„A-ți reaminti e o predilec ție de om b ătrân. Le place și altora, înc ă

Corpuri, exiluri, terapii
209 tăcere, momentan, propriul trup, înc ă nepregă tită să exploreze
această graniță între interioritate ș i exterioritate. Nu trebuie s ă
uităm că:
„trupul feminin func ționează ca prag al interac țiunii dintre
sine și lumea exterioar ă. La suprafa ța sa au loc negocierile cu
exteriorul, îns ă principalul negociator – sinele – se afl ă mult în
interiorul corporalit ății. Gestionarea corporal ă constituie astfel
o marcă a sanității – m
anifestată fie prin rezistență , fie prin
calibrare la diver și factori
externi. Corporalitatea ca prag cu
exteriorul se face la nivelul imaginii de sine și presupune un
efort continu
u de adaptare prin incongruen ța dintre sine și
«im
aginea sinelui qua corp», analizat ă de Lacan ca «etap ă a
oglindirii» (fr. le stade du mir
oir, engl. mirror stage )”357.
Asumat c
a termen obligatoriu al unei cunoscute dualit ăți,
corpul continu ă să îi apar ă drept unul dintre pretextele
conceptuale cele mai potrivite materializă rii artistice. Atunci
când și spațiul exterior poart ă amprenta unei memorii cultu-
rale încărcate de sens, poten țiala scriitoare o trage de mânec ă,
orgolioas ă, pe diarista suferind ă de „bolile profesionale” (cf .
Eugen Simion) cunoscute. A șa cum se întâmpl ă, spre exem-
plu, la finalul însemn ărilor datate 2 August 1939, Langrune :
aflată încă sub influen ța unor st ări frizând extaticul, Mariana
își notează eboșa unui scenariu artistic articulat chiar în jurul
dualității arhaice corp-suflet:
„Aseară în autobuz, plin ă încă de ardoarea mistic ă a Evului
Mediu pe care o tr ădează nemijlocit zidurile, pietrele, plin ă de
vedenia pe care am avut-o, a vie ții monahale, de atunci, de
tineri, să scormone în trecut, e îns ă firesc ca pornirea de a umbla în
căutarea timpului pierdut să devină o meteahn ă pe măsură ce
timpul cre ște-n urma ta ș i-n față scade, când abia mai z ărești ceva
înainte, când uit ătura se love ște de zidul ce se apropie, iar clipele la
spate s-au adunat noian” ( O viață în fărâme, e d. cit., p. 9).
357 Raluca Bibiri, Autoreprezentarea feminin ă. O psihanaliză culturală,
Editura Universit ății din Bucureș ti, 2014, p. 140.

Emanuela Ilie
210 acolo, mi-am imaginat o alt ă viață: cea a unui c ălugăr de
douăzeci de ani. B ăiat pasionat, care se d ă în întregime tutu-
ror trăirilor, de o sensibilitate profund ă pentru metafizic ă, cu
problema ve șnic nerezolvat ă a dualității omului. Problema
centrală a unei nuvele probabile; conflict rezultat din cele
două naturi ale omului; corpul și sufletul, cum se crede azi că
a fost problema Evului Mediu; lupt ă între spirit și materie
numai întrucât materia atrage sp iritul la un nivel inferior
nivelului lui firesc, numai întrucât biologicul serve ște voința
de comoditate a spiritului, zborul în mister”358.
În mod e
vident, la pu țin peste 20 de ani, o asemenea
încredere oarb ă în funcționalitatea limitat ă a biologicului este
încă firească. La mai mult de cinci decenii îns ă, interdepen-
dența dintre biologic ș i spiritual e asumat ă în tonuri la fel de
firești, mai ales c ă, în anii în care îș i scrie Jurnalul ( 1991-1992),
Mariana Șora ar putea fi considerat ă o veteran ă a exilului. O
veterană care și-a păstrat totu și intactă convingerea în propria
responsabilitate artistic ă359. Autoarea aproape octogenar ă nu
pare a se fi vindecat de bolile profesionale ale diaristului. Înc ă și
mai frecvent, în textul confesiv sunt valorificate nodurile
identitare asociate scrisului: „bovarismul scrisului”360, „talentul
358 Ibidem, p. 31. Dou ă luni mai târziu, pe 18 octombrie 1939,
diarista î și transcrie câteva pagini de însemn ări datate iunie 1938 care
dovedesc constan ța interogaț iilor legate de aceast ă dualitate funci-
ară: „Omul e o unitate nu numai material, dar și intelectual indes-
tructibilă. Fiindcă un om real nu se poate t ăia în dou ă jumătăți: corp
si suflet; ș i nu fiindc ă nu se poate, ci pentru c ă aceste jum ătăți sunt
abstracții (…) Concep ția medieval ă a dualismului: conflict între suflet
ca principiu al înaltului, al supraumanului și trup – principiu al
pământescului, de jos (cu tot ce sus și jos implic ă în simbolismul
creștin popular), e o concep ție izvorât ă probabil dintr-o stare de fapt,
ca atâtea teorii, expresia unei st ări reale, care în acest caz trebuie s ă fi
fost dualitate interioară acută” (Ibidem, p. 54).
359 Forma proprie de a tr ăi ceea ce Edward W. Said nume ște
„misiunea intelectual ă a exilatului” (a pud Briscan Zara, op. cit., p. 94).
360 Mariana Șora, op. cit., p. 264.

Corpuri, exiluri, terapii
211 inexistent” și lipsa de „constan ță a efortului”361, neîncrederea
în propriul scris, în mo d special în jurnalul c ăruia îi recu-
noaște încă de la început, din tinere țe, inconsisten ța:
„Neputând treb ălui la ceva ce s-ar chema «oper ă» și simțind
totuși acut nevoia exprim ării, chiar și a gestului de a scrie,
umplu pagini și pagini de a șa-zis jurnal. Ceea ce ridic ă din
nou problema rostului însemn ărilor, zilnice sau nu”362. Pe
măsură ce înainteaz ă în vârstă, scriitoarea trece, desigur, prin
majoritatea fazelo r clasice ale rela ției complicate dintre diarist
și propriul text, ajungând pân ă la satura ție și repulsie:

„Mi-e scârb ă numai la gândul s ă iau creionul în mân ă, mi-e
scârbă să caut cuvinte, fraze, o înl ănțuire pentru gânduri,
situații, imagini, de mii de ori întoarse pe fa ță și pe dos. Mi-e
scârbă să mai dau cu nasul de acest rebut ce iese din toate –
chiar și din cele reu șite, închegate, predate și care nu apar. De
ce nu renun ț? De ce nu o las balt ă? De ce preten ția asta, la ce
bun, la ce e util s ă mă străduiesc în zadar? Și chiar dac ă n-ar fi
în zadar. Nu sunt de tip creator. Dovada: nu-mi vine s ă scriu,
nu-mi face nici o pl ăcere. Și totuși v r e a u . C e a m d e s p u s ?
Toată mizeria amar ă a fost spus ă de mii de ori, mereu în alt
fel, dar mereu aceea și. Toată negreala asta s-o v ărs pe capul
altora, chipurile ca s ă le placă”363?

Vocabula cromatic ă din finalul acestei adev ărate invec-
tive nu e, desigur, întâmpl ătoare. Dac ă se parcurg cu aten ție
paginile de senectute, e limpede c ă cernelurile consemn ării
efemeridelor se întunec ă treptat. De fapt, pe m ăsură ce corpul
biologic îmb ătrânește și, inevitabil, izoleaz ă ființa364, corpul

361 Ibidem , p. 165.
362 Ibidem , p. 272.
363 Ibidem, , pp. 240-241.
364 „Corpul care, dup ă cum a spus-o Sartre, era le néglijé și
se-nțelegea pe sine neînțelegându-se, acest corp care nu ne mai mij-
locește lumea, ci ne izoleaz ă de lume și spațiu prin respira ția îngre-
unată, prin picioarele suferinde și încheieturile suferinde de artrit ă,
se transform ă într-o temni ță, dar și în adăpostul nostru cel de pe

Emanuela Ilie
212 discursiv devine din ce în ce mai nelini știt, mai înc ărcat,
paradoxal – inclusiv de con știința propriei inutilit ăți. Ceea ce
produce impresia (doar în aparen ță paradoxal ă) de text din ce
în ce mai… ego-centrat. Evenimentele consemnate sunt din ce
în ce mai pu ține. Dintre ele, nu lipsesc actele asociate cu sau
determinate de îmb ătrânire: injecț iile pentru artroz ă, ecogra-
fiile pentru depistarea unei posibi le recidive, vizita la ortoped,
„slăbirea frânelor”365 șcl. Singura lor învestitur ă autentic ă este
cea scriptural ă, apasă obsesiv diarista chiar și atunci când îș i
recunoaște nevoia de pauz ă, prescriindu- și singur ă o
recuperare prin scris cu dublu efect terapeutic:
„O pauză va fi binef ăcătoare. O zi pierdut ă deliberat e altceva
decât una pierdut ă à contre cœur . Și ea e materie de scris:
mărul imens, ron țăit pe îndelete, nu, nu era frumos «m ărul
grecesc», decât cu pielea de mestecat, a trebuit cojit – lini ștea,
comoditatea acestei zile f ără de urmă de «program» – atunci
când o simpl ă ieșire la ortoped ca s ă-mi îngrijesc oasele
bătrâne, mă face praf ca ș i cum aș fi fă cut o excursie lung ă.
Amănuntele trebuie toate spuse cu ră bdare – ducând la între-
barea cum m-am târât, cât am fost de extenuat ă. Plictisit ă la
gândul c ă trebuie s ă ies. Insolen ța asistentei de la birou.
Ajunge s ă mergi de vreo dou ă-trei ori într-un cabinet ca s ă
vezi care dintre asistente are ceva cu doctorul… etc.”366.
Prom
isiunea de consemnare minuț ioasă, strategic ă, de
efect, nu este onorată întotdeauna. Ispita cea mai amenin ță-
toare rămâne totu și autoanihilarea. Cea scriptural ă, desigur;
cele Două jurnale fa ță în față nu se transformă î n c e e a c e s – a r
putea numi, cu o formul ă utilizată d e M i r c e a M i h ăieș în
Cărțile crude…, „documente ale auto-extinc ției”367. Diarista nu
urmă. El ne devine înveli ș, refugiu și ultimă rămășiță” (Jean Améy,
op. cit., p. 53).
365 Mariana Șora, op. cit. , p. 234.
366 Ibidem, pp. 266-267;
367 Mircea Mih ăieș, op. cit., p. 38.

Corpuri, exiluri, terapii
213 cade în ispita dezn ădejdii sau a eliber ării prin moartea auto-
provocat ă nici măcar atunci când se crede vizitat ă de o
alteritate r ău prevestitoare (în diminea ța zilei de 19 martie
1992, spre exemplu, aflată în semisomn, vede plutind în aer,
deasupra propriului corp, o form ă asemănătoare cu o uria șă
pasăre albă , pe care o consider ă imediat „îngerul mor ții”368).
Consecin țele imediate (în plan psihologic ș i creator) ale acestei
epifanii întunecate sunt previzibile. Dup ă un rest de zi
cufundat în depresie și o zi urm ătoare fără reflex artistic,
scriitoarea î și concentreaz ă, cu o luciditate demn ă, suferința
extremă, tradusă ca tenta ție a renunță rii la scris, într-un
paragraf pus între paranteze și datat dou ă zile mai târziu. Un
paragraf esen țial, care exploateaz ă, pentru prima dat ă direct,
ideea de contopire, de suprapunere f ără niciun rest, între
pagina alb ă și corpul asumat, în sfâr șit, drept unul învins:
„21 martie 1992, sâmb ătă
Ziua de ieri a fost ceva mai bun ă, aproape normal ă, am
fost ceva mai activ ă, dacă activitate se cheam ă să repeți la
nesfârșit aceleași lucruri.
(Pagină simbol. Pornit ă să notez multe, m-am întrerupt
și au ră mas nescrise. Ce era? Am uitat. A șa ne ștergem și n oi,
totul se estompeaz ă, se uită , dispare! – 23 martie)”369
O reflecție reținută de jurnal o lun ă mai târziu (pe 26
aprilie 1992, mai exact) valorific ă din nou, poate mai vizibil
textualist, obsesivele interoga ții ale diari știlor moderni pentru
a se încheia cu ideea unui vitalism existen țial extrem. Vitalism
ce nu se poate recunoa ște nicicum învins, ci doar echivalat cu
forma aceasta de angajare absolut ă care este scrisul:
„Acest produs filiform, întins peste o duzin ă de caiete cel pu țin,
iese din mine în mod firesc, ca firul de p ăianjen, îl «fabric» din
instinct, din pornire (s ă lăsăm de-o parte latura de pis-aller a
368 Mariana Șora, op, cit., p. 236;
369 Mariana Șora, op. cit., p. 237;

Emanuela Ilie
214 acestei pseudo-activit ăți). Dar orice compara ție cu pânza de
păianjen e inexact ă, cum ar fi și cea cu albina ce- ți produce
mierea sau vipera otrava, de vreme ce la ele produc ția își are
rostul, utilitatea imediat ă pentru via ță, pe când emisiunea
mea de cuvinte în șirate nu are nici o func ție în ordinea
practică. Sau poate î și are totu și rostul în p ăstrarea sau
câștigarea unui echilibru vital”370?

Între albul de doliu al paginii voit nescrise și acest
produs filiform, înnegrit de începutul de con știință a corpului
învins , iau naștere, desigur, tensiunile proprii unui interval
heterotopic, unde simultan exist ă viață și moarte biologic ă,
viață și moarte textual ă. Asigurându-i diaristei singura form ă
de echilibru trans- vital care îi mai poate certifica propria
existență.371

370 Ibidem , p. 275.
371 Plecând de la tematizarea îmb ătrânirii și a iubirii în Jurnalul
ocult al lui Strindberg, Adela Toplean observ ă apariția unei izbucniri
trans-vitale la creatorul aflat la senectute. Chiar dac ă îi lipse ște
obsesia erotic ă, intensă până la capăt la scriitorul suedez, Marianei
Șora i se potrive ște profilul diaristului schi țat de cercet ătoarea morții
moderne : „Îmbătrânirea, izolarea, pasiunea – iat ă c â t e v a d i n t r e p r e –
misele care, o dat ă încăpute pe mâna unui creator, pot conduce la
efecte estetice (dar și existențiale) tulbur ătoare. Aceast ă «combina ție
fatală» de factori, deopotriv ă deformant ă și formatoare, deopotriv ă
alienantă și salvatoare, nu poate s ă nu fie și o manier ă de trans-
cunoaștere care dispre țuiește viața ca succesiune frustrant ă de eveni-
mente cotidiene aleatorii care prea adesea rezist ă abordării crea-
toare), și ia cu asalt moartea (ca întrerupere meschin ă a tuturor str ă-
daniilor de a frânge, prin crea ție, lanțul univoc și monoton al
evenimentelor zilnice). […] Aceast ă cu-totul-nou ă «schemă de acți-
une» (beligerant ă), câtuși de puțin strategic ă, dar profund intuitiv ă
și urgentă se ridică – atunci când nu e șuează în ridicol și supersti ție
nevrotică – într-o izbucnire trans-vital ă pe care nici un tân ăr creator
(îndrăgostit și sociabil) nu o poate p ătrunde cu adev ărat.” (op. cit.,
pp. 257-258).

Corpuri, exiluri, terapii
215 Indiferent dac ă e conceput ă ca form ă de revolt ă
surdinizat ă sau de terapeutic ă (in)eficient ă a angoasei,
tematizarea, cu sau f ără voie, a acestei ipostaze a corporalit ății
se dovede ște, finalmente, una dintre ultimele libert ăți permise
ființei care-se-scrie . Care-se-scrie , știind foarte bine că în fața
morții se ș terge orice discriminare sau determinare de gen…

217 În loc de concluzii
În des
chiderea ultimului capitol din Regăsirea intimit ății.
Corpul în proza româneasc ă interbelic ă și postdecembrist ă, Simona
Sora observa, pe bun ă dreptate, s ărăcia descurajatoare a
studiilor (sociologice, antropolog ice, literare) despre corp. Cu
toate că , în cei doisprezece ani scurș i de la apari ția excelentei
sale cărți, au apărut suficiente lucr ări care, cel pu țin parțial, fac
dreptate marelui ignorat, merit ă citată în întregime perspectiva
cercetătoarei asupra motivelor pentru care corpul ră mâne, în
general, aproape exclus și din (meta)textele literare:
„Se întâmpl ă toate acestea poate și pentru c ă a scrie despre
corp înseamn ă întotdeauna a scrie despre propriul corp. Spre
deosebire de temele consacrate ale studiului literar, corpul îl
implică pe exeget într-un sens tangibil. Când scrii despre cor-
pul personajelor sau despre intimitatea lor, despre muta țiile
corporale și «diferen țele de corp», ori despre reg ăsirea intimi-
tății în (ș i prin) literatur ă, a transform ării intimit ății autorului
cu propriul scris sau a cititorului cu literatura – acest lucru te
implică direct, nu doar ca lector privilegiat de literatur ă.
Oricât ai îngropa subiectul în bibliografii și note de subsol, în
argumente de autoritate și demonstraț ii consacrate, oricât de
lin ai trece prin corpusurile filosofice despre corp, diferen ța și
noutatea încercă rii vin tot dinspre corpul propriu, care se
scutură, în final, de toat ă zgura pentru a verifica – revelator
implacabil – ipotezele și concluziile”372.
Am, la rân
dul meu, aceeaș i impresie. În ciuda oric ărei
tentative de instrumentare (a se citi: acoperire) bibliografic ă,
372 Simona Sora, Regăsirea intimit ății. Corpul în proza românească
interbelică și postdecembrist ă. ed. cit., p. 271.

218 un studiu precum cel de fa ță, rotunjit în jurul unui subiect cu
totul neliniș titor – corpul traumatizat ca tem ă radicală a auto-
reprezentă rii feminine – risc ă să fie interpretat, volens nolens , și
ca un revelator identitar. Atât pentru autoarea care, ce-i drept,
nu a trăit pe viu toate traumele pe care a încercat, poate
stângace, s ă le întrupeze aici, cât și pentru cititorul provocat,
printr-o lectur ă fără îndoială solicitantă , să își conștientizeze
ori să își (re)dimensioneze propriul corp, fie el masculin ori
feminin.
În acelaș i timp, la capă tul analizelor incluse în carte
(analize redactate, cu sincopel e inerente, de-a lungul câtorva
ani de studiu individual și intensiv – c ăci animat, din când în
când, de confrunt ări amical-colegiale și extensive… – pe
marginea câtorva ipostaze incomode ale corporalit ății
feminine), pot să îmi recunosc și o certitudine. A scrie despre
corp nu constituie un act de frond ă academic ă și nici un
manifest pro marginalitate/ minorat artistic.
Cum din punctul meu de vedere corporalitatea feminin ă
aparent îngenuncheat ă sau abrutizat ă este departe de a
constitui o tem ă sau un motiv marginal/ minor, a scrie despre
corpul feminin, fie el ș i traumatizat, nu e o situare în răspăr
sau în po
fida, ci o carte de identitate creatoare cât se poate de
viabilă. Mai ales la o vârst ă la care, într-adev ăr, CORPUL ȘTIE
MAI MULT. Dureros mai mult.

219 Bibliografie primar ă
Apolzan, Lucia ,
Drumuri, încerc ări, împliniri . Memorii, Editura
Fundației Culturale Române, Bucure ști, 1998.
Buzea, Constanț a, Creștetul de ghea ță. Jurnal 1969-1971 , Editura
Humanitas, Bucure ști, 2008.
Caia, Loredana, Despre cancer și alți demoni , Cuvânt înainte de
Dumitru Constantin -Dulcan, Editura Școala Ardelean ă,
2017.
Cassian, Nina, Memoria ca zestre. Cartea I. 1948-1953 , Editura
Institutului Cultural Român, Bucure ști, 2003.
Cassian, Nina, Memoria ca zestre. Cartea a II-a. 1975-1979,
Editura Institutului Cultural Român, Bucure ști, 2003.
Cassian, Nina, Memoria ca zestre. Cartea a III-a. 1985-2005 ,
Cărțile Tango, Bucure ști, 2010.
Dragă Virginia, Scrisori din țara mea , Asociația Black Button,
București, 2019.
Grigore, Mioara, Cancerul, dragostea mea , Editura Predania,
București, f.a.
Feminin – Masculin. Povestiri de carier ă – viață, coord. Alina
Hurubean, Institutul European, Ia și, 2016.
Melinescu, Gabriela, Jurnal suedez I , Editura Univers, Bucure ști,
2000.
Melinescu, Gabriela , Jurnal suedez II (1984-1989) , Editura
Polir
om, Iaș i, 2002.
Melinescu, Gabriela, Jurnal suedez III (1990-1996) , Editura
Polirom, Iaș i, 2004.
Melinescu, Gabriela, Jurnal suedez IV (1997-2002), Editura
Polirom, Iaș i, 2008.
Melinescu, Gabriela , Jurnal suedez V (2003-2008) , Editura
Polirom, Iaș i, 2010.
Melinescu, Gabriela, Bătăi de aripi , în Ghetele fericirii. Nuvele , tra-
duse din suedeză de autoare, Editura Polirom, Ia și, 2006.

220 Mihalache, Ștefania, Sisteme de fixare și prindere , Editura Nemira,
București, 2016.
Nașterea. Istorii tr ăite, coord. Mihaela Miroiu, Otilia Dragomir,
Editura Polirom, Ia și, 2010.
Nicolaie, Ioana, Cerul din burt ă, ediția a II-a, Editura Polirom,
Iași, 2010.
Pavel, Amelia, Un martor în plus , Editura Du Style, Bucure ști,
1997.
Pavel, Amelia, Un martor în plus , volumul al II-lea, Editura
Universalia, Bucure ști, 2001.
Povești cu scriitoare și copii , coord. Alina Pu rcaru, Editura
Polirom, Ia și, 2014.
Ralian, Antoaneta, Amintirile unei nonagenare. C ălătoriile mele,
scriitorii mei , Editura Humanitas, Bucure ști, 2014.
Ralian, Antoaneta, Jocul de-a sim țurile, în Cartea sim țurilor,
editor Dan C. Mih ăilescu, Humanitas, Bucure ști, 2015.
Răileanu, Camelia, Întoarcerea din Iad. Jurnal, ediție îngrijit ă și
cuvânt înainte de Florentina Toni ță, Editura Eikon,
București, 2018 .
Scriitorul și trupul s ău, carte gândit ă și alcătuită de Marta
Petreu, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 2007.
Șora, Mariana, Două jurnale fa ță în față, Ediție îngrijit ă și
postfață de Lia Ghimpu, Prefa ță de Cornel Ungureanu,
Editura Cartea Româneasc ă, București, 2009.
Șora, Mariana, O viață în bucăți, Editura Academiei Române,
București, 2007.
Tovarășe de drum. Experien ța feminin ă în comunism , volum coor-
donat de Radu Pavel Gheo și Dan Lungu, Editura
Polirom, Ia și, 2008.
Vlădăreanu, Elena, Non Stress Test , Casa de Pariuri Literare,
București, 2016.

221
Bibliografie secundar ă

Améry, Jean, Despre îmb ătrânire. Revolt ă și resemnare , Traducere
din limba german ă și note de Alexandru Al. Șahighian,
Editura Art, Bucure ști, 2010.
Ardenne, Paul, Extrême. Esthétiques de la limite dépassée,
Editions Flammarion, Paris, 2006.
Babeți, Adriana, Universurile reziduale și identitățile descompuse.
Reprezent ări în romanul central-european postbelic , în Dile-
mele identit ății. Forme de legitimare a literaturii în discursul
cultural european al secolului XX , coordonatori Andrei
Bodiu, Rodica Ilie, Adrian L ăcătuș, Editura Universit ății
Transilvania din Bra șov, 2011.
Barthes, Roland , Camera luminoas ă. Însemnări despre fotografie ,
traducere de Virgil Mle șniță, Editura Idea Design &
Print, Cluj, 2009.
Barthes, Roland, Discursul îndr ăgostit – Seminar ținut la Ecole
pratique des hautes études 1974-1976, urmat de Fragmente
dintr-un discurs îndr ăgostit (pagini inedite) , cuvânt înainte
de Eric Marty, prezentare și ediție de Claude Coste,
traducere, note și introducere la edi ția româneasc ă de
Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Ia și, 2018.
Băban, Adriana, O abordare psihologic ă a sexualit ății și a compor-
tamentului de reproducere a fe meilor din Româ nia postcomu-
nistă, în Reproducerea diferen țelor de gen. Politici, sfer ă
publică și viață cotidiană în țările postsocialiste , editoare
Susan Gal și Gail Kligman, traducere de Monica Frunz ă,
Editura Funda ției pentru Studii Europene, Cluj-Napoca,
2003.
Bibiri, Raluca, Autoreprezentarea feminin ă: o psihanaliz ă culturală,
Editura Universit ății din Bucure ști, Bucure ști, 2014.
Biot, Christian, Guinard, Françoise, Hortala, Françoise , Mourir
vivant, Les Ēditions de l’Atelier/ Ēditions Ouvrières,
Paris, 1996.

222 Blanchot, Maurice, Spațiul literar , traducere și prefață de Irina
Mavrodin, Editura Minerva, Bucure ști, 2007.
Bock, Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu pân ă în
zilele noastre, traducere de Mariana Cristina B ărbulescu,
Editura Polirom, Ia și, 2002.
Creație și Maladie. Suferin ța, boala subordoneaz ă și stimuleaz ă
creația, coord. Arlette Bouloumié, prefa ță de Michel
Tournier, traducere de Constantin Sfeatcu, Editura Artemis, Bucure ști, 2006.
Bourdieu, Pierre, Limbaj și putere simbolic ă, traducere din limba
franceză de Bogdan Ghiu, studiu introductiv de John B.
Thompson, traducere din limba englez ă de Laura
Albulescu, Editura Art, Bucure ști, 2012.
Bourdieu, Pierre, Dominația masculin ă, traducere din limba
franceză de Bogdan Ghiu, edi ția a II-a revizuit ă, Editura
Art, Bucure ști, 2017.
Brodski, Iosif, Mai mult decît unu , prefață, traducere și note de
Marina Vraciu, Editura Ideea European ă, București, 2011.
Burța-Cernat, Bianca, Fotografie de grup cu scriitoare uitate.
Proza feminin ă interbelic ă, Editura Cartea Româneasc ă,
Bucureș
ti, 2011.
Cammaréri, Corinne, Amour maternel ou sublimation des femmes.
Des écrivaines interrogent altérité, maternité et création , Eres,
Paris, 2012.
Călinescu, Matei, Amintiri dintr-un paradis pierdut, în Cartea cu
bunici , coordonator Marius Chivu, Editura Humanitas,
București, 2008.
Ciocan, Cristian, Problema corporalit ății în scrierile tân ărului
Lévinas, în Sensuri ale corpului , Editor George Bondor,
Editura Universit ății din Iași, Iași, 2011.
Cixous, Hélène, La jeune née , Union Générale d’Editions, Paris,
1975.
Cozea, Liana , Al doilea Eu , Editura Cartea Româneasc ă,
București, 2013.
Crăciun, Gheorghe, Pactul somatografic , ediție îngrijit ă și pre-
față de Ion Bogdan Lefter, Editura Paralela 45, Pite ști,
2009.

223 Crâșmăreanu, Florin, Metamorfozele corpului : de la corpul dat la
«corpul inventat» , în Sensuri ale corpului , Editor George
Bondor, Editura Universit ății din Iași, Iași, 2011.
Cum citesc b ărbații cărțile femeilor, volum coordonat de Lia Faur
și Șerban Axinte, Editura Polirom, Ia și, 2017.
Daun, Ake , Mentalitatea suedez ă, traducere de Liliana Donose
Samuelsson, Editura Humanitas, Bucure ști, 1995.
Deleuze, Gilles; Félix, Guattari, Cum ne putea crea un corp f ără
organe , în Capitalism și schizofrenie 2. Mii de platouri ,
traducere din limba francez ă de Bogdan Ghiu, Editura
Art, Bucure ști, 2013.
Dinu, Adela, Diaristica feminin ă româneasc ă, Casa Cărții de
Știință, Cluj-Napoca, 2012.
Dragomir, Otilia, Limbaj, gen și putere, în Femei, cuvinte și ima-
gini. Perspective feministe, de Adina Br ădeanu, Otilia
Dragomir (coord.), Daniela Roven ța-Frumușani, Romina
Surugiu, Editura Polirom, Ia și, 2002.
Durand, Régis, Le Regard pensif. Lieux et objets de la photo-
graphie , Paris, Editions de la Différence, 2002.
Fontaine, Roger, Psihologia îmb ătrânirii , traducere de Dana
Zămosteanu, Editura Polirom, Ia și, 2018.
Fouque, Antoinette, Gravidanza. Feminologie II, Des Femmes,
2007.
Gal, Susan, Kligman, Gail, Politicile de gen în perioada postsocia-
listă. Un eseu istoric comparativ , traducere de Delia
Răzdolescu, Editura Polirom, Ia și, 2003.
Grigurcu, Gheorghe Grigurcu, Exerciții de adev ăr, Editura
Timpul, Ia și, 2011.
Gubar, Susan, The Blank Page and the Issues of Female Creativity ,
http://revistes.ub.edu/index.php/lectora/article/viewFile
/10763/13537 Reprinted by permission of The University
of Chicago. Originally published in Critical Inquiry Vol. 8, No. 2, Writing and Sexual Difference (Winter, 1981).
Grünberg, Laura, Corpul ca informa ție în societatea supravegherii
de azi , în Introducere în sociologia corpului. Teme, perspec-
tive și experien țe întrupate, volum coordonat de Laura
Grünberg, Editura Polirom, Ia și, 2010.

224 Holban, Ioan, Literatura român ă subiectiv ă de la origini pân ă la
1990. Jurnalul in tim. Autobiografia literar ă, Editura Tipo
Moldova, Ia și, 2007.
Ilie, Emanuela, „Memoria ca zestre”. Eros f ără limite și educație de
partid , în Valorile educa ției, din Antichitate pân ă azi (coord.
Emanuela Ilie, Claudia T ărnăuceanu, Claudia), Editura
Universit ății „Al. I. Cuza”, Ia și, 2017, pp. 141-156.
Ilie, Emanuela, Corpul feminin, șocurile (pre)maternit ății și
reflectările lor literare . A Different Revolution. The Feminine
Body, the Pre-motherhood Shocks and their Literary
Reflections , în Revolutions, the Archeology of Change ,
Emanuel Grosu, Anca-Diana Bibiri, Camelia Gr ădinaru,
Andreea Mironescu, Roxana Patra ș (editors), Editura
Universit ății „Al. I. Cuza”, Ia și, 2018, pp. 435-442.
Ilie, Emanuela, „ În țara asta numit ă bătrânețe…”. Confesiuni
despre „corpul învins” (I), în „Expres cultural”, nr. 10, oc-
tombrie 2017; „ În țara asta numit ă bătrânețe…”. Confesiuni
despre „corpul învins” (II), în „Expres cultural”, nr. 11-12,
noiembrie-decembrie 2017.
Ilie, Emanuela, Confesiuni din(acolo de) infernul corporal (I) , în
„Convorbiri literare”, nr. 11, noiembrie 2019; Confesiuni
din(acolo de) infernul corporal (II) , în „Convorbiri literare”,
nr. 12, decembrie 2019.
Istoria corpului , vol. II. De la Revolu ția Francez ă la Primul R ăzboi
Mondial , coord. Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine,
Georges Vigarello, traducere din limba francez ă de
Simona Manolache, Camelia Biholaru, Cristina Drahta,
Giuliano Sfichi, Editura Art, Bucure ști, 2008.
Sanda Golopen ția, Cuvintele exilului, în Între patrii: m ărturii
despre identitate și exil, volum coordonat de Mirela Florian
și Ioana Popescu, Editura Polirom, Ia și, 2006.
Jankélévitch, Vladimir , Tratat despre moarte , traducere de Ilie
Gyurcsik și Margareta Gyurcsik, Editura Amarcord,
Timișoara, 2000.
Kligman, Gail, Politica duplicit ății, traducere de Marilena
Dumitrescu, Editura Humanitas, Bucure ști, 2000.
Le Breton, David, L’Adieu Au Corps, Editions Métailié, Paris, 1999.

225 Le Breton, David, Antropologia corpului și modernitatea , tradu-
cere de Doina Lic ă, Editura Amarcord, Timi șoara, 2002.
Le Rider, Jacques, Jurnale intime vieneze, traducere din limba
franceză și prefață de Magda Jeanrenaud, Editura
Polirom, Ia și, 2001.
Le Rider, Jacques, Modernitatea vienez ă și crizele identit ății, post-
față de Adriana Babe ți, traducere de Magda Jeanrenaud,
Editura Universit ății „Al. I. Cuza”, Ia și, 2003.
Le visage , dirigé par Chaterine Chalier, Éditions Autrement,
Série Mutations no.48, Paris, 1994.
Liiceanu, Aurora, Madlena , prefață de Nayla Elamin, Editura
Polirom, Ia și, 2017.
Manolescu, Florin, Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-
1989. Scriitori, re viste, institu ții, organiza ții, Editura
Compania, Bucure ști, 2003.
Mavrodin, Irina, Prefață la Albert Camus, Exilul și împărăția,
Editura Pentru Literatur ă, București, 1968.
Melchior-Bonnet, Sabine, Istoria oglinzii, traducere de Lumini ța
Brăileanu, prefa ță de Jean Delumeau, Editura Univers,
București, 2000.
Mihalache, Andi, Contribuții la istoria ideii de patrimoniu. Surse,
evoluții, interpret ări, Editura Universit ății „Al.I. Cuza”,
Iași, 2014.
Mihalache, Andi, Timpul, obiectul, povestirea , Editura Universi-
tății „Al.I. Cuza”, Ia și, 2017.
Mihăieș, Mircea, De veghe în oglind ă, Ediția a II-a, rev ăzută,
Editura Cartea Româneasc ă, București, 2005.
Mihăieș, Mircea, Cărțile crude. Jurnalul intim și sinuciderea ,
ediția a II-a rev ăzută, Editura Polirom, Ia și, 2005.
Mihăilescu, Dan C., Castelul, biblioteca, pu șcăria: trei v ămi ale
feminității exemplare , Editura Humanitas, Bucure ști, 2013.
Miroiu, Mihaela, Drumul c ătre autonomie. Teorii politice feministe ,
Editura Polirom, Ia și, 2004.
Miroiu, Mihaela, Gândul umbrei. Abord ări feministe în filozofie,
Ediția a II-a rev ăzută, Editura Polirom, Ia și, 2020.
Nicolaescu, M ădălina, Corpul, în Lexicon feminist, editoare Otilia
Dragomir, Mihaela Miroiu, Editura Polirom, Ia și, 2002.

226 Orbach, Susie, Corpuri. Regândirea leg ăturii dintre minte și corp ,
traducere din limba englez ă de Simona Ligia Tutunaru,
Editura Trei, Bucure ști, 2018.
Pavel, Toma, Lumi ficționale, traducere de Maria Mociorni ță,
prefață de Paul Cornea, Editura Minerva, Bucure ști, 1992.
Păunescu, Ramona, Evoluții politice ale maternit ății. Perspective
feministe , Editura Polirom, Ia și, 2012.
Pillat, Monica, Boala ca traseu ini țiatic, în „Secolul 21”, nr. 9-12/
2015 („Corpul și vindecătorul său”), pp. 12-14.
Pîrjol, Florina, Carte de identit ăți. Mutații ale autobiograficului în
proza româneasc ă de după 1989 , Editura Cartea Româneasc ă,
București, 2014.
Politica pronatalist ă a regimului Ceau șescu. Institu ții și practici,
coord. Luciana M. Jinga, Fl orin S. Soare, Corina Dobo ș,
Cristina Roman, Editura Polirom, Ia și, 2011.
Radu, Tania, Chenzine literare , Editura Humanitas, Bucure ști,
2014.
Sălcudeanu, Nicoleta, Patria de hârtie. Eseu despre exil , Editura
Aula, Bra șov, 2003.
Simion, Eugen, Ficțiunea jurnalului intim (I-III) , Editura Univers
Enciclopedic, Bucure ști, 2001.
Simion, Eugen, Genurile biograficului , Editura Univers Enciclo-
pedic, Bucure ști, 2002.
Simion-Mercurian , Chris, Care dintre noi. Which one of us , Editura
TREI, Bucure ști, 2018.
Sontag, Susan, Boala ca metafor ă. Sida și metaforele ei, traducere,
prefață și tabel cronologic de Aurel Sasu, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1995.
Sontag, Susan, Despre fotografie , traducere din limba englez ă
de Delia Zahareanu, cu un eseu de Erwin Kessler,
Editura Vellant, Bucure ști, 2014.
Sora, Simona, Regăsirea intimit ății. Corpul în proza româneasc ă
interbelică și postdecembrist ă, Editura Cartea Româneasc ă,
București, 2008.
Steinem, Gloria, Revoluția interioar ă. Cartea respectului de sine ,
traducere de Voichi ța Năchescu și Anca Pârvulescu, Post-
față de Voichi ța Năchescu, Editura Polirom, Ia și, 2001.

227 Teampău, Petruța, Corpul în prezent, prezentul în corp, în Intro-
ducere în sociologia corpului. Teme, perspective și experien țe
întrupate, volum coordonat de Laura Grünberg, Editura
Polirom, Ia și.
Teampău, Petruța, „Muncă, tinerețe, frumuse țe.” Corp, feminitate,
sexualitate în regimul comunist, în Introducere în sociologia
corpului. Teme, perspective și experien țe întrupate, volum
coordonat de Laura Grünberg, Editura Polirom, Ia și,
2010.
Teodorescu, Maternitatea în spa țiul românesc. Mecanisme și
reprezentări socio-culturale , Institutul European, Ia și, 2017.
Toplean, Adela, Moartea modern ă, între poetic ă și tanatologie.
Repere suedeze, realit ăți românești, Editura Universit ății
din Bucure ști, Bucure ști, 2016.
Touraine, Alain, Lumea femeilor , traducere din limba francez ă
de Magda Jeanrenaud, Editura Art, Bucure ști, 2007.
Turliuc, Maria; Nicoleta, M ăirean, Cornelia , Psihologia traumei ,
Editura Polirom, Ia și, 2014.
Ungureanu, Cornel, La Vest de Eden, II, Editura Amarcord,
Timișoara, 2000.
Ursa, Anca, Metamorfozele oglinzii. Imaginarul jurnalului literar
românesc , Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006.
Zara, Briscan, Literatura din exil, Editura Universit ății „Al.I.
Cuza” din Ia și, 2016.

CUPRINS

Doru Scărlătescu – Femeia, dragostea noastră …………………………….. 5
(În loc de introducere) Corp ul și experiențele care
„înfemeiesc”. Cu un mic o col, despre valorizarea
corpului în stud iile de gen ……………………………. …………………………….. 15

Capitolul I Corpuri traumatizate, interdicții, alegeri …………….. 31
Alături de câteva Tovarășe de drum .
Despre avortul clandestin și „chiuretajul doveditor” ………. .. 36
„Corpul gravid ca mormânt” și maternitatea exclusiv ar tistică …………………………………….. ………………………………… 46
„Chipul slut de care fuge umbra”, sexul compensatoriu și raclajul necesar ………………….. ………….. 58
Corpul feminin, fericirile și șocurile (pre)maternității …… .. 69

Capitolul II „Cancerul, dragostea mea”.
Variații pe tema c orpului mutilat ……………………….. ……………………… 95
Reprezentarea corpului bol nav. Mic excurs istoric …………. .. 95
…Scurt intermezzo despre memoriile de iarnă și obligatoriile „compr imate de simțuri” ……………………. …………. 104
Suprapersonajul. Cancerul, Al Capone și Elefantul într-un mag azin de porțelanuri ………………. ……… 109
„Cine este, de fapt, subi ectul suferinței?” ………………. ………….. 116
Cancerul, corpul, feminita tea. „Care dintre noi?” …………. ….. 121
„Cancerul, dragostea mea”. Maternitatea extatică, g raviditatea demonică………………. ….. 126
„Ca un schelet optimist”. Corpul împuținat vs.
spiritul inv incibil ……………………………………. ………………………………. 136

Capitolul al III-lea Corpuri învinse , exiluri, terapii ……………….. 147
Preliminarii. Corpul bătr ân, marele „învins”? …………….. ……. 147
„În această țară numită bătrânețe”.
Memoria corpul ui învins… ……………………………….. ………………….. 155
… și a celui învingă tor. Corpul, fotogra fia, recuperarea ….. 162

Cele două exiluri, (im)p osibila „aclimatizare”
și îmbătrânire a culturală ………………………………. ……………………… 170
„Această groaznică îngropare de vii a bătrânilor”… ………. .. 186
„Așa ne ștergem și noi, totul se estompează,
se uită, dis pare!” …………………………………….. ……………………………… 203

În loc de co ncluzii ……………………………………. ………………………………….. 217
Bibliografie primară …………………………………… ………………………………. 219
Bibliografie s ecundară …………………………………. ……………………………. 221

COMENZI – CARTEA PRIN POȘTĂ
Telefon: 0763 082 213
Adresa: Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt, nr. 2, Iași – 700124
E-mail: comenzi@ecredu.ro

Tipărit în România