Corpul in Arhitectură [608951]

Corpul in Arhitectură

“Am putea fi de pă rere că o cultura este mai ata
ș
ată de valorile ei, decât de formele

pe care le poate lua, că a cestea pot fi cu u
ș
urin
ț
ă modificate, abandonate
ș
i reluate din

nou… adevăratul în
ț
eles e ste puternic înrădăcinat.” – Michel Foucault.

Această plan
ș
ă ne vorbe
ș
te despre rela
ț
ia dintre corp, forma arhitecturală
ș
i

subiectivitatea, rela
ț
ie ce a cunoscut diferite interpretări, în cadrul teoriei arhitecturale.

O data cu evolu
ț
ia tehnologică, cu noile forme de organizare ale puterii, atunci când

obiectul tradi
ț
ional
ș
i ordo narea cuno
ș
tin
ț
elor arhitecturale par a fi eclipsate, conceptele

despre persoană, ordine
ș
i subiectivitate promit să fie radical transformate.

Pentru început, vom lua în considerare rela
ț
ia dintre om
ș
i arhitectură, definită de

Vitruvius în tratatul său – “De architectura”. Vitruvius descrie cum o figură umană ar putea fi

înscrisă într-un cerc
ș
i un pătrat, furnizând un set de principii geometrice ideale interpretate

în forma arhitecturală. As tfel, textul autorului ne vorbe
ș
te despre întruchiparea tradi
ț
iei

umanismului în arhitectur ă. Aceasta rela
ț
ie tradi
ț
ională a fost descrisă cu ajutorul unei

varietă
ț
i a figurilor de stil. Astfel, întâlnim: analogii în care clădirile sunt asemeni oamenilor,

metafore specifice prin ca re corpul singular al regilor desemnează structura unei puteri,

sinecdoce in care clădirile izolate reprezintă lumi întregi, metonimii în care detaliile

arhitecturale, precum colo ana sunt în
ț
elese ca un întreg – corp, etc.

În ultimele două se cole ale erei noastre, prezen
ț
a
ș
i stabilitatea corpului ca model au

fost înlocuite cu simulacr e.(lat simulacrum =
​
aparen
ț
e în
ș
elătoare; ac
ț
iuni simulate; obiecte

care dau o falsă impresie a realită
ț
ii). Experien
ț
a umană poate fi privită ca un vârtej de apă,

într-un ocean al informa
ț
iei. Diagnoza este datorată unei biopolitici a unei societă
ț
i de

control. Bioputerea, conc ept consacrat lui Michel Foucault, operează direct prin intermediul

func
ț
iei administrative. Ace astă tehnologie a puterii, cum o numesc speciali
ș
tii, transformă

conceptele de public
ș
i privat, interior
ș
i exterior, local
ș
i global. Societatea nu mai este o

unitate ierarhică
ș
i organi ca a păr
ț
ilor ci mai degrabă o re
ț
ea a diferitelor posibilită
ț
i de

manifestare.
​
Experimentă m astfel, o trecere, în care intimită
ț
ile noastre devin locul în care

aspira
ț
iile, speran
ț
ele, co
ș
marurile
ș
i puterea au negociat
ș
i s-au manifestat ca noi forme de

subiectivitate
ș
i ordine soci ală. Persoana
ș
i figurarea acesteia ca subiect nu mai este

determinată de transcend en
ț
ă ci este imanent
ș
i intim proiectată.

Originea arhitectu rii moderne se găse
ș
te în eroziunea rela
ț
iei metaforice dintre corp
ș
i

arhitectură, a condi
ț
iei ne cesare de existen
ț
ă. Începutul sfâr
ș
itului, “the beggining of the

end”, după cum afirmă P erez-Gomez,(critic modern,teoretician al arhitecturii si promotor al

fenomenologiei in arhitect ura), arhitecturii traditionale este determinată prin înlocuirea

metaforelor corpului din co nsiderente
ș
tiin
ț
ifice. Claude Perrault respinge autoritatea corpului

ca model pentru ordinele clasice.(“Ordonnance for the Five Kinds of Columns”-1683). Acesta

afirmă că regulile propor
ț
iei au determinat o frumuse
ț
e arbitrară bazată pe extravagan
ț
a

venită dintr-o modă în sc himbul valorilor sau a unui adevăr nesfâr
ș
it. Acesta consideră că

autoritatea derivă cu ajuto rul min
ț
ii, măsurii, a calculului, nu dintr-o antică autoritate, lege

naturală sau percep
ț
ie. Pri mând ra
ț
iunea, propor
ț
ia arhitecturală se pierde pentru prima

dată, în mod explicit, o dat ă cu legătura dintre macrocosm
ș
i microcosm. Acest aspect este

relevat de asemenea în s tudiul lui Perez Gomez – “Arch itecture and the Crisis of Modern

Science”.

Metaforele corpul ui stau nu numai la baza arhitecturii la nivel de cunoa
ș
tere ci

reprezintă de asemenea
ș
i nucleul umanită
ț
ii în sine. Joseph Rykwert,critic al arhitecturii

contemporane, în studiul său “The Dancing Column”, afirmă că condi
ț
ia oricărei persoane de

a se găsi pe sine este ace ea de a considera pentru început că clădirile ar trebui asemănate

cu corpurile umane, iar ma i apoi, percepute ca lumi întregi. Această condi
ț
ie, probabil

singura necesară prin ca re ar putea supravie
ț
ui arhitectura, depinde de aceasta dublă

metaforă, fiind in func
ț
ie de limbajul arhitectural (limbajul formelor).

Creearea unei ordi ni într-o lume variabilă
ș
i finită rămâne scopul final al gândurilor
ș
i

ac
ț
iunilor omului, al arhitect ului. Proiectarea corpului nu este doar telos-ul arhitecturii, ci
ș
i a

umanită
ț
ii în sine. Metafo ra corpului în arhitectură reprezintă funda
ț
ia structurii poetice a

lumii.

Experien
ț
ele corpului nos tru furnizează metafore primare prin care ne sunt organizate

percep
ț
iile senzoriale în ara njamente cu în
ț
eles. “Trăim” prin aceste metafore în sensul în

care acestea ne guverne ază în
ț
elegerea existen
ț
ei, prin aceasta umanitatea cunoscând o

dezvoltare puternic cogni tivă
ș
i socială a realită
ț
ii.

Proiec
ț
ia metafori că a corpului în arhitectură reprezintă condi
ț
ia primă pentru

construirea unei lumi plin e de în
ț
eles. Identificarea între corp
ș
i clădire este condi
ț
ia

necesară de a fi uman, d e a face o locuin
ț
ă pentru umanitate într-o lume ostilă. Nu este

exclus faptul că intrarea î n această locuin
ț
ă, realizandu-se desigur prin deschiderea unei u
ș
i,

implicit trecerea unui prag , e capabilă să reprezinte diferite tipuri de acces. Astfel, arhitectura

nu reprezintă doar un adă post,un refugiu in care ne căutăm salvarea, ci un act revelator al

posibilită
ț
ii de a fi constru it ca om.