Coroana Metalica Turnata

Medicina

Coroana Metalica Turnata

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul I

GENERALITĂȚI

Definiție

Indicații

Contraindicații

Capitolul II

ETAPELE CLINICO–TEHNICE DE REALIZARE A COROANEI METALICE TURNATE

Etapele clinice

Etapele tehnice

Capitolul III

ETAPELE TEHNICE DE OBȚINERE A COROANEI METALICE TURNATE

Modelul

Confecționarea machetei

Tiparul

Topirea – turnarea aliajelor nobile și seminobile

Dezambalarea

Prelucrarea, finisarea și lustruirea coroanei metalice turnate

Capitolul IV

MATERIALE UTILIZATE ÎN TEHNOLOGIA COROANEI TURNATE

Aliaje nobile

Aliaje inoxidabile

Capitolul V

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE.

=== Coroana Metalica Turnata ===

Capitolul I

COROANA METALICĂ TURNATĂ

GENERALITĂȚI

Definiție: Coroanele de înveliș total sunt dispozitive protetice agregate extrinsec prin cimentare la suprafața șlefuită a coroanei dentare microprotezele de tipul „coroanelor de înveliș” pot acoperi în totalitate sau numai parțial suprafața dintelui, de unde specificarea de „coroane de înveliș total” sau „coroane parțiale”.

Tipuri de Coroane Turnate: Pereții laterali pot avea grosimi diferite, dacă prezintă grosime inegală este cunoscută sub numele de a)”coroana cu grosime totală”, iar dacă pereții sunt egali dimensionați este denumită b)”coroana cu grosime dirijată”

Indicații: Indicațiile generale au dublu scop:

în scop morfo-funcțional și profilactic:

pe dinți cu carii însoțite de pierderi mari de substanță dentară, când nu mai sunt posibile reconstituiri prin obturații sau inlay-uri;

pe dinți cu obturații întinse sau multiple, care predispun coroana dentară la fracturi, situații în care coroanele de înveliș se utilizează pentru consolidarea rezistenței mecanice a dinților;

în pierderi de substanță dentară prin traumatisme, când reconstituirea prin alte mijloace nu mai este posibilă (de exemplu în unele forme de fracturi ale marginilor incizale și ale unghiurilor dinților frontali) sau în cazul unor fracturi de cuspizi sau de pereți dentari, la nivelul dinților laterali;

în abrazii patologice când, prin aplicarea coroanelor de înveliș este posibilă reconstituirea reliefului ocluzal;

pe dinți cu modificări de formă, volum, poziție și culoare, atunci când acestea pot fi corectate prin aplicarea coroanelor de înveliș; la tineri, din considerente de ordin fizionomic, la vârstnici, mai ales în scop paradontoprofilactic. Pentru corectarea culorii, în zona frontală, se utilizează coroana de înveliș fizionomica, în timp ce, în zonele laterale, când apare si o rezistență scăzută a structurilor, se aplică microproteza de înveliș metalică pentru a conferi protecție mecanică țesuturilor dentare;

pentru refacerea punctelor de contact, când spațiul interdentar este sub 2mm, el poate fi închis printr-o singură coroană; în distanțe de peste 2mm, se cer aplicate două coroane pe dinții învecinați, în timp ce în spațiile ce depășesc 4mm, este necesar ca să se interpună între cele două coroane un element de înlocuire (fig.1).

din considerente profilactice se indică aplicarea coroanelor de înveliș în carii secundare și de colet sau multiple, ca și în perturbări neuromusculare cu bruxism, în prevenirea unor leziuni rapide și de amploare ale substanței dentare;

se aplică în scop profilactic, pentru a preîntâmpina procesele de uzură a dinților date de fricțiunea exercitată de elementele de menținere ale protezelor mobilizabile. De notat că se impune o atitudine selectivă din partea practicienilor în sensul de a nu utiliza în mod obligatoriu și în toate cazurile microproteze de protecție;

în situațiile în care dinții prezintă o mare diferență între diametrul transversal coronar maxim și cel cervical, cazuri care ar necesita rezecții prea întinse de țesut dentar, cu pericolul afectării pulpei dentare si a diminuării sau a compromiterii rezistenței mecanice a bontului;

coroanele turnate cu grosime totală sunt indicate în special pentru dinții laterali cu dimensiuni reduse în sens cervico – ocluzal;

coroanele turnate cu grosime dirijată sunt indicate pe coroanele dinților laterali cu dimensiune cervico – ocluzală mare.

în scop protetic:

pentru realizarea elementelor de agregare, de care se leagă corpurile de punte în restaurările edentațiilor parțiale intercalate;

pentru ancorarea protezelor parțiale mobilizabile, în cazul coroanelor prevăzute cu convexități pentru croșete, cu locașuri pentru sprijinul ocluzal, cu culise etc.;

pentru imobilizarea dinților în paradontopatii; prin solidarizarea unei suite de coroane, se formează un sistem rigid, cu rol de șină de contenție;

în tratamentul disfuncției ocluzale, pentru refacerea reliefului ocluzal și a planului de ocluzie, când, în urma necesităților de nivelare, se șlefuiesc dinții care, ulterior, necesită acoperirea cu coroane;

pentru reconstituirea zonelor de sprijin, când, prin intermediul coroanelor se pot reface condițiile biostatice normale dintre arcade, în scopul prevenirii modificărilor rapoartelor intermaxilare, consecutive distrucțiilor coronare din zonele laterale.

Contraindicații:

Aplicarea coroanelor de înveliș este contraindicată în următoarele situații:

în procesele patologice apicale (osteite, granuloame, chisturi), care n-au fost tratate în prealabil chirurgical sau conservativ;

în tratamentul endodontic incorect sau incomplet (căi false sau obturații incomplete); restaurarea protetică se aplică numai după rezolvarea endodontică a cazului;

pe dinți cu inflamații ale parodonțiului marginal, până la amendarea fenomenelor inflamatorii prin tratamentele parodontale instituite;

pe dinți cu pungi gingivale și osoase; în aceste cazuri trebuie să se facă, în prealabil, un tratament parodontal chirurgical;

pe dinți cu mobilitate dentară avansată, irecuperabili, care necesită extracția;

pe dinți cu resorbții alveolare, când depășesc treimea apicală radiculară, situație care se apreciază în corelație cu gradul de atrofie al marginii alveolare;

pe dinți înclinați peste 30 față de câmpul ocluzal, supuși unor solicitări nefuncționale, permanente, aceasta chiar și atunci când sunt integrați într-o punte;

pe dinți lipsiți de antagoniști, cu unele excepții totuși, de exemplu un molar fără antagonist, reprezentând un al doilea stâlp într-o punte normal solicitată;

în pierderi mari de substanță dentară, care nu mai oferă retenția necesară unei coroane de înveliș. În astfel de cazuri, se fac pregătiri preprotetice de consolidare coronară, fie prin inlay-mod dacă situația clinică permite, fie prin reconstituiri armate, peste care se poate aplica o coroana de înveliș;

la tineri sub 16 ani, cărora le sunt proprii canale dentinare largi, camere pulpare voluminoase, dezvoltarea incompletă a rădăcinii și închiderea incompletă a apexului; în asemenea cazuri se poate face doar o acoperire temporară, prin intermediul unei cape de protecție.

Capitolul II

ETAPELE CLINICO-TEHNICE DE REALIZARE A COROANEI METALICE TURNATE

Aceste două tipuri de coroane cu grosime totală și cu grosime dirijată sunt realizate în faze clinico-tehnice identice. Diferența dintre cele două tipuri de coroane este reprezentată numai de tehnicile utilizate în faza de modelare a machetei.

Etapele clinice constau în:

examinarea pacientului în scopul intervenției stomatologice;

diagnosticul și indicația terapeutică;

preparația dintelui;

amprentarea;

proba și adaptarea coroanelor;

cimentarea coroanei.

Etapele tehnice constau în:

realizarea modelului;

confecționarea machetei;

confecționarea tiparului;

topirea – turnarea;

dezambalarea;

prelucrarea coroanei.

Etapele clinice :

Preparația coroanei dintelui

Are ca obiectiv obținerea unei figuri geometrice neretentive în sens cervico – ocluzal. Coroana proprie a dintelui preparată cu forma caracteristică fiecărui dinte, este numită „bont dentar”. Configurația secțiunii transversale la orice nivel se înscrie în cea a zonei de colet. Trunchiul de con (apropiat de cilindru) cu baza mare orientată cervical reprezintă forma neretentivă. Fața ocluzală a coroanei dintelui este redusă aproximativ 1,5mm, cu respectarea morfologiei. Fețele laterale sunt orientate prin șlefuire ușor convergente ocluzal, cu aspect plan. Diametrul maxim al preparației este situat gingival.

Tehnici pentru prepararea coroanei dentare

Tehnica clasică – utilizează instrumentarul abraziv diversificat din punct de vedere al formelor si dimensiunilor

Instrumentarul este reprezentat de:

discuri plane, concave, convexe, active pe o față, pe doua fețe sau pe muchie;

pietre în forma de roată de moară sau carborund (Hetless) sau diamantate de 10mm diametru, fixate la piesa dreaptă;

pietre cilindrice sau con întors diamantate montate la piesa dreaptă sau în contraunghi.

Tehnica modernă – utilizează instrumente abrazive diversificate din punct de vedere al formelor si dimensiunilor.

Instrumentarul este reprezentat de:

freze diamantate de forme cilindrice si cilindro-conice

Prepararea unui molar

Faza I Șlefuirea fețelor proximale.

Metoda clasică

Se acționează asupra fețelor proximale care se șlefuiesc pentru a deveni paralele cu axul dintelui și totodată tangente la colet.

Instrumentarul utilizat:

discuri abrazive, fixate la piesa dreaptă, care pot fi plane, active pe o singură parte atunci când există dinți vecini ce trebuie menajați sau active pe ambele părți, utilizate când se desființează punctele de contact prin taiere în felie (fig.2). Discurile pot fi impregnate cu praf de carborund, diamantate sau tip Horico;

discuri speciale, abrazive, concave (fig.3), active pe fața lor mezială sau abrazive, convexe, active pe fața distală. Cu discurile concave se șlefuiește pe fețele distale ale dinților laterali, iar cu cele convexe pe fețele lor meziale.

Se cunosc două tehnici de șlefuire a fețelor proximale:

Când există punct de contact.

În acest caz se folosesc următoarele metode:

se utilizează discul activ pe o parte (Horico), care se introduce la nivelul punctului de contact, dinspre ocluzal spre spațiul interdentar si cu mișcări rotatorii, cu înaintare spre colet, se caută să se învingă punctul de contact, in mod progresiv. Pericolul metodei constă in posibilitatea derapării discului cu lezarea părților moi. Evitarea acestui accident se face printr-un sprijin puternic, adecvat, al mâinii operatorului pe arcada dentară și eventual cu un ajutor care îndepărtează și protejează buzele, obrajii, limba și planșeul – cu oglinda dentară sau cu apărătoare specială. Este necesar să se cunoască direcțiile posibile ale derapării, în raport cu hemiarcada la care se lucrează. După ce s-a creat un spațiu minim prin depășirea punctului de contact spațiul se poate largi cu ajutorul unui disc de o grosime mai mare, cum este acela de carborund;

o altă modalitate de suprimare a punctului de contact este metoda secțiunii în felie (slice-cut”), contraindicată de Körber, pentru unele pericole pe care le prezintă, dar utilizată de alți autori. Instrumentele folosite sunt discul diamant abraziv pe muchie sau discul de carborund, abraziv pe ambele fețe. El se aplică aproape de marginea suprafeței ocluzale, într-un plan paralel cu axul dintelui, astfel încât întreaga grosime a instrumentului să pătrundă dinspre ocluzal în interiorul perimetrului dentar, dar tangent la colet. Poziția corectă se obține printr-o înclinație corespunzătoare în direcția de acțiune a discului.

Se secționează o porțiune din dinte care cuprinde și convexitatea maximă a punctului de contact cu dinții vecini. Se va avea în vedere să nu se cadă în interiorul perimetrului radicular, deoarece în acest caz pragul creat este aproape imposibil de corectat. Șlefuirea se perfectează prin mișcări verticale, dinspre colet spre ocluzal, asociate cu mișcări de rotație, în jurul axului sagital al piesei, înspre vestibular și înspre oral, pentru a se evita astfel crearea de praguri la colet și a se face totodată netezirea muchiilor latero-proximale.

Dificultăți în suprimarea punctelor de contact:

În majoritatea cazurilor, menținerea discului paralel cu axul dintelui este dificilă, mai ales, la nivelul molarilor inferiori datorită înclinărilor spre mezial sau distal a cestor dinți. Posibilități de remediere:

se poate folosi piesa în contraunghi cu mandrin scurt, dar care este greu și nesigur de manevrat;

se pot utiliza discuri concave sau convexe, atunci când le avem la dispoziție;

se mai poate întrebuința, la nivelul mandibulei, o piesă dreaptă modificată, cu o ușoară angulație terminală care permite în condiții mult mai bune accesul interdentar în concordanță cu axul dinților ce urmează să fie preparați;

2) când nu există puncte de contact.

Când lipsesc dinții vecini sau se află la o oarecare distantă, șlefuirea este mult ușurată; fețele proximale fiind ușor abordabile se face abrazarea lor cu discuri sau pietre cilindrice adecvate.

Metoda modernă

Șlefuirea fețelor proximale se poate efectua cu viteze înalte cu un diamant conic subțire sau diamant flacără, pornind dinspre lingual și dinspre vestibular spre punctul de contact, care se desființează cu mișcări de ferestruire, cu grijă de a nu leza dinții vecini (fig. 4).

După Johnston, obiectivele șlefuirii proximale sunt:

Paralelizarea fețelor mezială și distală cu axul de inserție al coroanei de înveliș, pentru a contribui la retenția acesteia;

Crearea unui spațiu suficient de mare, pentru a asigura rezistența microprotezei, conferindu-i o grosime corespunzătoare;

Un acces interdentar nestânjenit, în vederea rotunjirii muchiilor și pentru prepararea eventualelor șanțuri, casete etc.;

Pericolul șlefuirii prin metoda modernă constă în coincizarea exagerată a preparației, cu pierderea retentivității și a lezării dinților adiacenți, ceea ce, de altfel, se poate întâmpla dacă nu se acordă suficientă atenție și în cazul șlefuirilor după procedeele clasice (fig.5).

Particularități în șlefuirea fețelor proximale.

Prepararea lor poate să prezinte următoarele aspecte:

În cazul dinților scurți, fetele proximale se șlefuiesc cât mai paralele între ele, pentru a mări retenția coroanei;

În cazul dinților înalți, ele se pot pregăti ușor convergente spre ocluzal;

Dacă s-a creat un prag accidental, se încearcă o reconstituire printr-o obturație proximo – ocluzală de amalgam, acționându-se cu un disc Horico plasat subgingival de prag, prin șlefuire în direcție cervico – ocluzală.

Dacă pragul nu se poate corecta cu discul, se va șlefui cu o piatră diamantată flacăra, care va fi deplasată de-a lungul pragului, până la nivelarea lui. Este de dorit să nu se producă asemenea accidente, deoarece de cele mai multe ori corectarea pragului este extrem de dificilă sau chiar imposibilă.

Controlul șlefuirii fețelor proximale se efectuează astfel:

cu latul sondei, de la colet către ocluzal, pentru a se constata lipsa de retentivități;

se examinează profilul bontului cu oglinda, pentru a controla forma deretentivizată a pereților proximali;

se controlează fețele proximale pentru a constata dacă dinții vecini nu sunt afectați de carie.

Faza II Șlefuirea suprafeței ocluzale

Din suprafețele ocluzale se reduce un strat uniform de substanță dentară, de o grosime egală cu aceea pe care urmează s-o aibă capacul coroanei.

Körber dă următoarele valori pentru grosimea fețelor ocluzale coronare:

pentru aur,

în cazul realizării unui relief ocluzal dinamic este necesar să se îndepărteze 0,5 mm;

când o suprafață ocluzală statică urmează să fie funcțională prin șlefuiri în cavitatea bucală este nevoie să se asigure o grosime de 0,8 – 1,5 mm;

pentru porțelan,

se realizează o grosime de 0,8mm, iar pentru acrilat se indică 1,5 – 2 mm.

Este recomandă ca preparațiile pentru microproteze de înveliș cu capac turnat sau turnate în întregime să prezinte un spațiu față de antagoniști de circa 2mm, pentru a permite eventuale echilibrări ocluzale efectuate în cavitatea bucală și pentru a avea suficientă rezistență la abrazie.

În general, șlefuirea se face urmărind relieful ocluzal și nu în suprafața plană. Atât la dinți cu pulpa vitală cât și în cazul dinților devitali, șlefuirea trebuie să ducă la îndepărtarea unui strat egal de substanța dentară de pe toată suprafața, care își va păstra astfel o configurație asemănătoare celei inițiale (Costa).

După Jüde, trebuie utilizată o piatră de șlefuit piriformă care prin forma ei corespunde unghiul dintre cuspizi și fisuri (fig.6).

La un dinte vital acest mod de șlefuire este justificat de protejarea organului pulpar care trebuie să păstreze un perete parapulpar protector de o grosime egală față de pulpa, în toate punctele sale. La un dinte devital, justificarea este aceea de a nu se face o ablație prea mare de substanță și totodată de a se obține o suprafață ocluzală turnată, de o grosime egală în toate zonele sale ( Shilling – Burg ).

Metoda clasică

Cu o piatră în formă de roată de moară din carborund (Hetless) sau diamantată, de 10 mm diametru, fixată la piesa dreaptă, sau mai bine cu pietre montate cilindrice diamantate, se acționează asupra versantelor suprafețelor ocluzale, la viteze convenționale, urmărindu-se obiectivele șlefuirii amintite (fig.7).

Deși în conduita clasică se începe șlefuirea ocluzal, pentru considerentul de a se reduce prin aceasta înălțimea fețelor proximale și vestibulo–orale, Körber recomandă să se înceapă cu separația, justificând că după înlăturarea punctelor de contact pregătirea ocluzală se face mai ușor, evitându-se pericolul de atingere a dinților vecini. De altfel, nu există o indicație absolută asupra succesiuni celor doi timpi – separarea / reducerea suprafeței ocluzale – aceasta putându-se face după preferințele școlii respective sau după experiența practică a specialistului.

Metoda modernă

Autorii de scoală americană recomandă ca pe suprafața ocluzală care urmează sa fie șlefuită să se realizeze cu viteze înalte și diamant conic rotunjit sau fisura conică, șanțuri pentru orientarea șlefuirii în profunzime. Diferențele de nivel rezultate în urma trasării acestor repere se netezesc, respectându-se totodată cele mai importante contururi cuspidiene și fisurale.

După Johnston se șlefuiesc întâi fosetele și șanțurile, cu o fisură, ca apoi să se reducă suprafața ocluzală în întregime. Pentru a asigura spațiul necesar față de antagoniști trebuie marcate în timpul cinematicii zonele de contact funcționale. În situația unor dinți aflați în versiune și care nu intră în relații ocluzale în totalitate, șlefuirea se face numai în locurile care intră în contact sau care se găsesc doar la 1 mm. distanță de dintele opus.

Astăzi, cu ajutorul turbinei se poate prepara cu rapiditate orice suprafață dentară, cu precauțiile prezentate anterior.

Particularități în șlefuirea suprafeței ocluzale.

Orientarea șlefuirii, în cazul premolarilor și molarilor fără antagoniști, se face obișnuit în raport cu înălțimea la care se află dinții vecini. Când sunt prezente extruzii accentuate este indicat ca o dată cu șlefuirea să se corecteze și denivelarea planului de ocluzie; în consecință prepararea unor astfel de dinți pretinde o prealabilă depulpare ca să se poată reduce din înălțimea bonturilor atât cât este necesar față de nivelul dinților vecini și totodată și pentru a asigura spațiul corespunzător grosimii ocluzale a coroanei.

Controlul șlefuirii suprafeței ocluzale se efectuează după următoarele criterii:

pentru orientare asupra profunzimii preparării se fac controale radiologice pe baza cărora se pot aprecia conturul și dimensiunea camerei pulpare;

controlul șlefuirii sub aspectul distanței de antagoniști se poate face cu hârtie albastră, de 0,25mm, care împăturita în 3,4 sau chiar în 6 și interpusă între arcadele dentare marchează punctele reliefate care mai necesită să fie șlefuite;

se mai poate folosii și o placă de ceară transparentă încălzită, care este strânsă între dinți, în ocluzie de intercuspidare maximă. După răcirea și îndepărtarea plăcii, se observă prin transparență zonele unde stratul de ceara este mai subțire, ceea ce denota un insuficient spațiu la nivelul respectiv;

controlul șlefuirii trebuie efectuat nu numai în intercuspidare maximă ci și în mișcările de lateralitate și de propulsie, cu scopul de a asigura un spațiu suficient între suprafața șlefuită și dinții antagoniști în cursul mișcărilor.

Faza III Șlefuirea fețelor vestibulară și orală

Metoda clasică

Folosind viteze și instrumentar convențional prepararea se desfășoară conform succesiunii următoarelor manopere:

se șlefuiesc fețele vestibulară și orală cu pietre roată, Hetless sau diamantate, de 1-1,5 cm. diametru, fixate la piesa dreaptă (fig.8).

cu pietrele roata se suprimă numai convexitățile mari situate la nivelul ecuatorului dintelui;

în continuare, fețele vestibulo–orale se șlefuiesc cu pietre de formă cilindrică, sprijinite vertical și paralel cu axul dintelui respectiv;

șlefuirea cu pietre cilindrice din carborund și diamantate se face începându-se cu forme mari și continuând cu pietre de diametre din ce în ce mai mici, spre a avea acces cât mai aproape de dinții vecini și de colet;

fețele vestibulo–orale se mai pot șlefui și cu pietre în formă de con invers, active atât pe bază cât și pe fețele laterale.

folosind o piatră con invers activă pe bază, de dimensiune mică, fixată la piesa în contraunghi și sprijinită pe fața vestibulară, se poate prelungi șlefuirea până la marginea gingivală și chiar cu 0,5mm în interiorul șanțului gingio–parodontal, fără a produce leziuni ale parodonțiului marginal (fig.9);

fețele vestibulo–orale șlefuite, trebuie să fie în final paralele cu axul dintelui.

Metoda modernă

Pentru reducerea convexităților vestibulare și orale mari se poate utiliza inițial metoda clasică descrisă anterior, urmând ca șlefuirea să continue cu turbina, cu instrumentar specific vitezelor înalte. Körber recomandă ca atunci când se lucrează cu turbina să se folosească pietre cilindrice cu baza inactivă, sub răcire cu apa, iar direcția spre care se șlefuiește să fie în sens opus față de rotația instrumentului care trebuie doar să atingă gingia, foarte ușor, prin intermediul bazei lustruite, inactive. În cazul când există un acces liber la dinte, sau când dintele este un stâlp de punte izolat, se poate combina faza a III-a cu faza I.

Shillingburg propune schițarea unui șanț de conducere axial, pe suprafața cea mai mare, așa cum ar fi la mandibulă peretele vestibular, iar la maxilar cel oral; când coroana urmează să fie element de agregare într-o punte de întindere mai mare, autorul realizează două șanțuri (pe fața vestibulară și pe cea orală) pentru a împiedica tendința de dislocare meziodistală a coroanei.

Johnston dă indicația ca fețele concave orale să fie șlefuite cu pietre mici rotunde, în scopul realizării unei profunzimi uniforme, iar jumătatea spre ocluzal să aibă în urma preparării o formă asemănătoare cu conturul normal.

Faza IV Rotunjirea și finisarea muchiilor

În această fază se fac netezirea și rotunjirea muchiilor rezultate la trecerea între fețele proximale și cele vestibulo–orale. Se utilizează pietre con invers active pe bază sau lateral ori discuri abrazive pe fața convexă sau pe cea concavă cu care se acționează asupra muchiilor M-V, M-O, D-V, D-O, pentru muchiile M-V si M-O piatra con invers sau discul convex, active pe bază, pentru muchiile D-V si D-O pietre con invers sau discuri concave active pe suprafața laterală (fig.10).

Metoda clasică

Utilizează viteze convenționale, pietrele con invers, discurile convexe sau concave. De notat ca în funcție de direcția de introducere a instrumentelor în cavitatea bucală se folosește conul invers activ pe baza pentru zonele de trecere meziale și conul invers activ pe suprafața laterală pentru zonele de trecere distale. Johnston dă explicații suplimentare asupra necesității rotunjirii muchiilor cu freze, pietre – diamantate sau discuri de hârtie, pentru că astfel grosimea turnăturii să fie egală peste tot și să se poată adapta la configurația marginii gingivale.

Metoda modernă

După Johnston rotunjirea unghiurilor se poate face la început cu viteze și instrumente abrazive convenționale trebuind să fie completate la viteze înalte, cu pietre cilindro–conice rotunjite la vârf, la piesa contraunghi. De cele mai multe ori această fază se poate efectua de la început cu turbina. Este important ca pietrele diamantate să aibă un diametru suficient de mic ca să pătrundă în spațiile interdentare și să fie suficient de lungi pentru a ajunge cu ele la nivel cervical, fără a fi împiedicate de suprafața ocluzală.

Faza V Șlefuirea la nivelul coletului

Reprezintă momentul critic al preparării bontului. Configurația „limitei de preparație” va fi aleasă în funcție de tipul de microproteză care urmează să fie aplicată.

Posibilități de preparare la nivelul limitei cervicale (fig.11 și fig.12).

După Johnston, preparația cervicală se poate prezenta sub următoarele aspecte:

poate fi cu o terminație nedefinită subgingival, sub formă de „pană” ca în cazul preparației tangențiale după Körber;

poate avea o forma de „daltă în unghi ascuțit” care se realizează adeseori lingual și proximal, cu rezultate satisfăcătoare;

se poate prezenta ca o „daltă în bizou”, folosită acolo unde se impune o șlefuire mai profundă ( de exemplu, în cazul prezenței unei carii);

preparația mai poate fi realizată cu „prag”- în unghi drept, ascuțit sau obtuz – simplu sau bizotat. Pragul poate fi schițat de jur împrejur sau numai parțial – vestibular – ori vestibular și oral, depinzând de tipul microprotezei cât și de situația clinică a cazului respectiv;

poate avea și formă „escavată” (vest), denumită „en congé” (fig.13).

Shillingburg este adeptul unei limite de preparație verificabilă cu precizie atât în amprentă cât și pe model, premise indispensabile pentru obținerea unei turnări care să se adapteze cu exactitate la nivelul coletului. După opinia autorului, prepararea cu prag complică amprentarea, adaptarea și inserția microprotezei. În consecință, el se pronunță, în special în cazul coroanelor de aur, pentru modalitatea “en cougé”.

Totodată Shillingburg arată că pentru coroanele de aur așa numita preparație tangențială nu este indicată întrucât obligă la modelarea unor margini coronare subțiri, în lama de cuțit care, nefiind suficient de rezistente, se deformează de cele mai multe ori sub acțiunea forțelor masticatorii.

În consecință, o serie de autori recomandă ca limitele preparației să permită pe cât posibil încastrarea marginii microprotezei în profunzimea smaltului, ceea ce pare că se realizează, în mod satisfăcător prin preparația escavată (en congé) (fig.14 și fig.15)

Preparațiile cu prag se pot efectua cu diferite tipuri de pietre sau freze, la turații convenționale sau cu turbina. Forma definitivă se perfectează la turație mică, iar finisarea se recomandă să fie făcută cu instrumente de mână.

Situarea limitei preparației. Limita cervicală a preparației poate fi situată subgingival sau la nivelul marginii libere gingivale. În general, se admite că plasarea subgingivală a preparației satisface principiul parodontoprofilactic, mai puțin pe cel carioprofilactic și deloc pe cel fizionomic. În opoziție cu tendințele existente în trecut, ca marginile coroanelor de înveliș să pătrundă cât mai mult posibil subgingival, conceptele actuale sunt în căutarea unor tehnici și metode diversificate care urmăresc ca, în raport cu prioritatea obiectivelor urmărite, să se realizeze și forma preparației.

Școlile de stomatologie europene utilizează, de la caz la caz, situarea subgingivală sau supragingivală a limitei preparației.

În alegerea nivelului de plasare a marginii microprotezei nu trebuie să existe idei preconcepute, aceasta făcându-se individualizat, în funcție de vârsta pacientului, de starea sănătății sale parodontale și de necesitățile fizionomice.

Pentru realizarea unei pătrunderi subgingivale a marginii coronare, se face netezirea muchiei de smalt de la nivelul festonului gingival – rezultată în urma șlefuirii fețelor laterale.

De asemenea, în raport cu adâncimea fundului de sac gingival, se șlefuiește cu 0,5-1mm în profunzime, de jur împrejur sub jet puternic de apă, pentru îndepărtarea festonului. Instrumentul abraziv trebuie deplasat paralel cu axul dintelui – în mișcare continuă – ca să nu se formeze șanțuri verticale; în această fază se înlătură și eventualele praguri subgingivale.

Adeseori, înainte de șlefuire, ca măsură pregătitoare se aplică inele elastice, fire subgingivale sau inele de pâslă, cu scopul îndepărtării marginii gingiei. În legătură cu prepararea coletului s-a mai preconizat să se realizeze nu numai o linie de demarcație ci chiar o suprafață de 1-1,5mm lățime, care să facă mai retentivă baza cilindro-conică a bontului (Costa). Reamintim că bontul preparat trebuie să aibă aceeași formă pe care o are și secțiunea dintelui respectiv la nivelul coletului, știut fiind că fiecare are forma sa proprie, ovală, circulară sau trapezoidală.

Referitor la pătrunderea subgingivală a marginilor coroanelor, Richter, într-o cercetare clinică efectuată într-un timp mai îndelungat pe un număr mai mare de pacienți, nu a putut constata o diferență semnificativă între plasarea subgingivală și supragingivală a marginilor microprotezelor. După autor este mai importantă adaptarea și finisarea marginilor coroanelor decât limita lor în raport cu festonul gingival. În general, în scop parodontoprofilactic, se recomandă ca marginile microprotezelor să se situeze supragingival. Atunci când se urmăresc, însă mai ales retenția și stabilitatea coroanelor se preconizează extinderea lor subgingival ca sa se mărească astfel suprafața de fricțiune intre pereții bontului și microproteză.

Situarea subgingivală poate fi condiționată de prezenta terenului cariogen sau de restaurări de data mai veche, preexistente.

În literatura de specialitate se remarcă tendința de a se acorda rolul cel mai important perfectei finisări a marginilor coronare și într-o mai mică măsura nivelului la care se face plasarea acestora.

Consideram, în contextul general al conceptelor actuale că decât să se realizeze forme de praguri neadecvate, acolo unde nu este neapărat necesar, cu instrumentar impropriu, este mai important să se facă o șlefuire tangențială corectă cu netezirea circulară a crestei de smalț, după cum indică Ene Körber, sau o șlefuire „en congé”. De asemenea, trebuie să se urmărească evitarea spinilor iritativi, cu posibilele lor influențe nocive asupra parodonțiului marginal, evitare realizabilă prin obținerea unor amprente perfecte a unei modelari și finisări corespunzătoare a marginilor coroanelor.

Prepararea la nivelul coletului in retracții gingivale.

În faza de preparare prin șlefuire la nivelul coletului se pot evidenția depresiuni cu apariția bifurcației interradiculare, ceea ce obligă la crearea unei prelungiri sub formă de șanț care să continue bifurcația pe fața respectivă a bontului coronar.

Nerespectarea acestei tehnici poate să ducă la confecționarea unei coroane care să treacă peste depresiunea interradiculară ca o coardă, fapt care determină o neadaptare a microprotezei la suprafața dintelui, expunând bontul la carie si descimentarea elementului protetic. Pentru remedierea unei astfel de situații se șlefuiește un șanț cu o piatră cilindro-conică, plasată cu vârful în bifurcație, cu mișcări verticale în axul de inserție al coroanelor (fig.16).

După cum s-a văzut, asemenea șanțuri pot fi realizate și în lipsa depresiunilor radiculare, dacă se consideră că prin aceasta se măresc retentivitatea și stabilitatea microprotezelor.

Șanțurile auxiliare pot fi făcute la nivelul dinților posteriori sau fisuri drepte sau conice, ele trebuind să fie paralele cu axul de inserție și să se termine aproape de linia cervicală (fig.17).

Faza VI Finisarea bontului

Se procedează la finisarea fețelor șlefuite, la suprimarea muchiilor coronare secundare și a acelora dintre suprafața ocluzală și cele laterale (fig.18).

Finisarea se face cu pietre de dimensiuni reduse, cilindrice, diamantate, cu granulații foarte fine și cu discuri de hârtie. Muchiile secundare, neregularitățile și asperitățile se netezesc cu discuri de hârtie umezite, sub răcire cu apă.

Este contraindicată folosirea pastelor de lustruit, deoarece în urma pătrunderii lor în canaliculele dentinare nu se mai poate obține o bună degresare a bontului coronar în momentul cimentării.

Șlefuiri atipice pentru coroane de înveliș speciale.

În cazul dinților scurți, la nivelul unghiurilor ocluzo–laterale este indicată menținerea angulației, spre deosebire de preparațiile obișnuite unde rotunjirea lor se impune;

La dinții scurți sub 5 mm, se recomandă ca, pe lângă realizarea unor fețe paralele, să se prepare și o cavitate ocluzală în formă de casetă, în care pătrunde un cep al coroanei de înveliș;

La dinții lungi și globuloși, precum și la dinții cu retracții parodontale accentuate, se recomandă coroane ale căror margini să se oprească la nivelul ecuatorului dintelui;

Pentru coroanele telescoape, dinții se șlefuiesc mai accentuat tron – conic, pentru a crea spațiul necesar atât pentru capa care se cimentează pe bont, cât și pentru a doua coroană care, fiind solidară cu puntea, se inseră prin alunecare peste capă.

Controlul preparației bontului finit (fig.19) – se face cu latul sondei de-a lungul tuturor fețelor urmărindu-se următoarele obiective:

Coincizarea să fie de 0,5mm, abia perceptibilă cu ochiul liber;

Circumferința subgingivală să urmeze conturul secțiunii transversale radiculare;

Fețele verticale să fie plane;

Perimetrul ocluzal să corespundă în mare traseului secțiunii transversale radiculare;

Perimetrul ocluzal să se înscrie în interiorul celui cervical;

Spațiul interocluzal să fie suficient de mare pentru grosimea coroanei.

Controlul deretentivizării – se ia perimetrul cu o sârmă de viplă maleabilă de 0,2mm diametru care se înfășoară la colet și dacă poate fi ridicată cu ușurință, fără să întâmpine obstacole și deformări, se apreciază că forma preparației este corectă, lipsită de retentivități. În cazuri speciale se ia o amprentă, se toarnă modelul, verificându-se prin aceasta o serie de aspecte legate de corecta preparare a bontului.

Șlefuirea bontului exclusiv cu turbina.

După Körber, prepararea de tip tangențial are loc în două faze:

faza supragingivală.

În această etapă este preparat dintele până la festonul gingival cu pietre diamantate lungi, ușor efilate.

Prepararea supragingivală se execută cu turbina în 3 timpi:

separarea: în cazul când se prepară un dinte care are un vecin cu punct de contact, se atacă dinspre vestibular și dinspre oral, prin insinuarea pietrei de șlefuit către spațiul interdentar, bineînțeles șlefuindu-se dintele aflat în curs de preparare, fără să se atingă vecinul. Dacă se prepară in același timp doi dinți alăturați, se trece piatra diamantată printre ei;

reducerea ocluzală: se utilizează pietre de șlefuit diamantate tronconice sau cilindrice, ori pietre lenticulare, cu care prin mișcări de du-te-vino, alternativ spre vestibular și oral, după metodele deja descrise, se elimină suficient țesut dentar pentru obținerea distanței necesare față de antagoniști;

prepararea fețelor laterale: prin șlefuiri de jur împrejur, toate fețele laterale ale bontului dentar se prepară tangente la colet, ținându-se cont și de gradul de convergență pe care trebuie să-l aibă în final.

faza subgingivală.

Cu o piatră fină diamantată efilată, extrem de subțire, având o parte activă de numai 2-3 mm se pătrunde subgingival circumscriindu-se coletul, sub acțiunea unui jet puternic de apă care îndepărtează festonul. Faza se execută în cazul coroanelor cu pătrundere subgingivală. În situații de cariorezistență și un oarecare grad de insuficiență parodontală, se poate șlefui numai până la nivelul marginii gingivale conform preparării de tip excavat, prezentată anterior.

Greșeli, accidente și complicații în șlefuirea dinților.

Greșeli cu consecințe asupra formelor șlefuirii (fig.20 și fig.21):

forme de bont exagerat conicizate, cu consecințe asupra retentivității coroanelor și a integrității pulpare;

bonturi cu perimetrul ocluzal mai mare decât cel cervical;

zone retentive la nivelul coletului – consecința unei incorecte preparări și finisări a bontului;

șanțuri verticale pe suprafața bontului și la colet, fapt care denotă că instrumentul de șlefuit nu a fost manevrat în mișcare continuă;

prepararea coletului pentru coroanele cu pătrundere subgingivală, insuficient de profund efectuată (a nu se confunda cu preparația escavată unde șlefuirea limitei se face, în mod voit, supragingival);

subminări retentive (praguri accidentale în profunzime), consecința unei tehnici greșite în orientarea instrumentelor de șlefuit, au drept rezultat o inserție incompletă și incorectă a coroanei;

spațiu interocluzal insuficient printr-o reducere prea mică de substanță dentară la acest nivel.

Accidente posibile în timpul șlefuirii:

durerea, care depinde de sensibilitatea individuală, în cazul dinților vitali se folosește anestezia;

secționarea buzei, limbii, planșeului sau mucoasei jugale, prin lipsa unui punct de sprijin ferm al mâinii operatorului, greșeală care poate determina deraparea instrumentului de șlefuit;

în raport cu gravitatea leziunii se pot lua măsuri ca badijonări cu H⒉O⒉, compresiuni pentru hemostază sau sutură chirurgicală;

deschiderea camerei pulpare, printr-o orientare greșită asupra dimen-siunilor organului pulpar;

traumatizarea paradonțiului marginal, consecutivă șlefuirii, poate să determine o lezare a fibrelor subepiteliale, ceea ce duce la retracții cicatriceale sau la apariția pungilor gingivale;

șlefuirea din neatenție sau printr-o tehnică greșită a dintelui adiacent – punct de plecare pentru dezvoltarea unei carii;

fracturarea coronară a dintelui vecin sau antagonist, prin neatenție sau prin manevrarea greșită a instrumentelor de șlefuit.

Complicații posibile după șlefuire:

pulpita însoțită de durerile care apar în scurt timp după șlefuire. În principiu, tratamentul constă din extirparea vitală a pulpei, sau în unele cazuri se pot face tratamente cu substanțe medicamentoase, cum sunt corticosteroizii.

Sedarea durerilor nu înlătură pericolul afectării pulpei, îndeosebi prin cimentare, de aceea se recomandă în astfel de situații să se aplice coroane de protecție provizorie cu Calxil, pe o perioadă de câteva săptămâni, sau în cazul coroanelor singulare să se cimenteze cu un ciment neutru. În afară de încercarea de terapie medicamentoasă se indică extirparea vitală, mai ales atunci când bontul reprezintă unul din stâlpii unei punți de o întindere mai mare;

durerea trecătoare, care apare provocată de agenți termici și chimici și cedează în urma aplicării coroanelor de protecție;

necroza pulpară tardivă și gangrena pulpară – complicații ale șlefuirii – cu consecințe asupra integrității țesuturilor periapicale (parodontite aplicate, cronice și acute);

fractura bontului coronar, consecința lipsei de consolidare mecanică, în special a dinților monoradiculari depulpați.

AMPRENTAREA

Câmpul protetic este o noțiune de bază, întâlnită frecvent în specialitate și definește totalitatea elementelor morfologice cu care coroana de acoperire prezintă raporturi de contact. Amprenta transferă în negativ dintele preparat și restul elementelor câmpului protetic din cavitatea bucală în laboratorul de tehnică dentară.

În amprentă sunt înregistrate următoarele elemente:

bontul dentar

dinții vecini

dinții antagoniști

ocluzia dentară în poziție de intercuspidare maximă.

Amprenta este efectuată cu ajutorul următoarelor materiale:

materiale termoplastice (Stents și Kerr)

materiale elastice – elastomeri.

TEHNICI DE AMPRENTARE

În literatura de specialitate s-a impus următoarea nomenclatură pentru clasificarea tehnicilor de amprentare (Witz 1977).

Amprenta unimaxilară:

Amprenta obișnuită sau într-un timp;

Amprenta în doi timpi;

Amprenta de spălare (în două faze);

Amprenta în dublu amestec;

Amprenta compusă (sandwich).

Amprenta unitară, cu mase termoplastice sau mase elastice (elastomeri de sinteză) în tub (inel) de cupru.

Amprentă bimaxilară, cu masa termoplastică și elastomeri de sinteză sau cu elastomeri de sinteză chit și fluid în lingură specială.

Amprenta unimaxilară:

Amprenta obișnuită.

Materialul ales pentru amprentare se depune într-o lingură universală, care este așezată pe câmpul protetic. Această amprentă se realizează pentru înregistrarea dinților antagoniști. Materialul folosit este reprezentat în general de hidrocoloizii ireversibili. Pentru toate amprentele cu elastomeri de sinteză este pregătit șanțul gingival.

Amprenta în doi timpi.

În primul timp pe dintele preparat și în fundul de sac gingival se depune prin injectare elastomerul fluid.

În timpul doi, siliconul solid preparat cu reactivul, depus într-o lingură universală se așează pe câmpul protetic, ca să înglobeze siliconul fluid. În această categorie poate să fie introdusă tehnica de amprentare prin injectare.

Amprenta de spălare (wash technic).

Amprenta se obține în două faze:

În prima fază

elastomerul solid (chit) este preparat, depus în lingura universală prevăzută cu sistem eficient de retenție (orificii de 2mm) și așezată pe câmpul protetic. După priza materialului, amprenta este îndepărtată de pe câmpul protetic. Amprenta reprezentată de elastomerul solid este pregătită astfel:

spălată suprafața sub jet de apă;

uscată cu jetul de aer de la unitul dentar;

tăiat langhetele (materialul care a pătruns în spațiile dentare proximale) cu ajutorul unei foarfeci;

decupate șanțuri triunghiulare (delimitate de 2 pereți) la nivelul fețelor vestibulare și orale ale indentațiilor (amprentele dinților) care se continuă pe versantul vestibular și palatinal sau lingual (inferior). Rolul șanțurilor este să permită refularea excesului de silicon fluid la așezarea amprentei pe câmpul protetic. Prezența șanțurilor împiedică deformarea primei amprente prin suprapresiune. Varianta la această tehnică constă în micșorarea lingurii în timpul amprentării când materialul are plasticitate. Direcția de deplasare a lingurii este în plan orizontal, înainte, înapoi și lateral stânga, dreapta. Mișcarea lingurii creează spațiul pentru materialul de amprentare fluid.

În faza a doua

este pregătit elastomerul fluid care se introduce într-o seringă, pentru a se depune în șanțul gingio – dentar, pe suprafața bontului, pe dinții vecini și în impresiunile amprentei realizată în faza întâi din elastomer chitos. Lingura în care se află amprenta și elastomerul fluid se reintroduce în cavitatea bucală pe câmpul protetic, în aceeași poziție.

După priză, 2-4 min, se îndepărtează amprenta. Este spălată și uscată.

Examinarea amprentei:

materialul fluid, cu altă culoare decât cel chitos, prezintă limitele preparației bontului și fundurile de sac.

Fiecare indentație este bine delimitată printr-o proeminență inelară care depășește suprafața amprentei cu 0,5-1 mm, cât a pătruns în șanțul gingio–dentar.

între impresiunea bontului dentar și dinții vecini mezial și distal, apare un perete cu grosime care arată ce spațiu s-a creat pentru peretele viitoarei microproteze;

în părțile delicve ale impresiunilor apar reliefurile negative ale fețelor ocluzale;

amprenta să cuprindă un număr de dinți vecini, meziali și distali;

ambele materiale să fie solidare. Materialul fluid pentru înregistrarea detaliilor se poate desprinde de pe cel solid (chitos), dacă suprafața primei amprente nu a fost foarte bine uscată – defecțiune posibilă care impune repetarea amprentei din faza II

Amprenta în amestec dublu.

Această tehnică se desfășoară astfel:

șanțul gingival este preparat după o metodă cunoscută și preferată de specialist;

în prima fază, materialul elastomer chit este preparat și depus în lingura universală, așezat pe arcada unde este situat bontul dentar. Sunt efectuate câteva mișcări în plan orizontal. Se obțin impresiunile dinților mărite și deformate, lingura împreună cu materialul de amprentare sunt îndepărtate imediat din cavitatea bucală;

materialul chitos îndepărtat, în stare plastică, este uscat. Elastomerul fluid, pregătit de asistentă, tras în seringi, se depune în șanțul gingival, pe suprafața bontului și pe suprafața materialului chitos din lingură, care este tot în faza plastică;

lingura cu cele două materiale se reintroduce în cavitatea bucală și se așează pe arcada dentară.

În timpul prelucrării materialelor nu se exercită presiuni.

După priză, amprenta este îndepărtată din cavitatea bucală, se spală și se examinează sistematic toate elementele.

Amprenta compusă (sandwich)-variantă a tehnicii descrise anterior.

Tehnica constă în următoarele:

elastomerul consistent, chitos este pregătit și depus în lingura universală, preferată. Concomitent se prepară elastomerul fluid care se depune pe suprafața celui din lingură să-l acopere într-un strat uniform de gros.

Lingura cu ambele materiale este așezată în poziția necesară efectuării amprentei, pe arcada dentară. După polimerizarea materialelor, desfășurată în același timp, amprenta este îndepărtată din cavitatea bucală, spălată și uscată.

Caracteristicile tehnicii constau în priza simultană a materialelor, absența tensiunilor interne și a posibilității de deformare. Este necesară asistenta, care prepară materialul fluid.

Amprenta unitară

Este amprenta care înregistrează un singur dinte preparat pentru reconstituire, acoperire sau substituție.

Amprenta unitară pentru acoperire prezintă două elemente caracteristice:

forma bontului dentar cu toate aspectele posibile (trunchi de con mai apropiat de cilindru sau mai apropiat de con);

dimensiunea bontului dentar la nivelul fețelor laterale, cuprinse între șanțul gingio–dentar și fața ocluzală sau marginea incizală;

de asemenea, dimensiunile feței ocluzale pentru dinții laterali și marginea incizală pentru dinții frontali.

Limita gingivală este întotdeauna foarte fidel înregistrată.

Tehnici pentru amprentarea unitară

Sunt cunoscute două tehnici: tehnica clasică și tehnica modernă. Ambele tehnici folosesc o microportamprentă reprezentată de tubul (inelul sau cilindrul) de cupru. Tubul de cupru se poate obține în laboratorul de tehnică dentară după o tehnologie simplă din banda de tablă care are grosimea de 0,2 mm. Poate fi prefabricat și comercializat cu diferite dimensiuni (diametre).

Inelele prefabricate sunt sortate pe dimensiuni și numere. Alegerea se face cu ajutorul perimetrului înregistrat cu sârmă de viplă de 0,2 mm la nivelul șanțului gingio–dentar. Un instrument conic gradat, cunoscut sub numele de „con pentru ales inele” este utilizat să se obțină inelul corespunzător perimetrului. Inelul selectat este dezinfectat prin procedee clinice (spray) sau fizice, încălzit la roșu (flambat), după care se succed mai multe intervenții cunoscute sub termenul de adaptare.

Tehnici de amprentare directă într-un timp (fără amprentă unitară)

Amprenta de corectare.

Reprezintă o modificare a metodei de amprentare în doi timpi. Este o amprentă în ocluzie, care utilizează materiale siliconate de consistențe diferite. La acest tip de amprentă este necesar să se folosească o lingură metalică specială ca portamprentă (Ketenbach).

Amprenta în ocluzie cu elastomeri fluizi – într-o preamprentă cu mase termo-plastice (ștenț).

Tehnica este caracterizată de următoarele elemente:

nu utilizează lingura pentru depunerea elastomerilor;

nu utilizează elastomeri vâscoși (chitoși);

folosește materiale termoplastice de tipul stentului și kerrului;

folosește o bandă de tifon cu lungime variabilă și lățime de 2 cm.

Tehnica de amprentare se desfășoară astfel:

la prezentarea pacientului pentru șlefuirea dinților înainte să se înceapă intervenția.

câmpul protetic este amprentat cu stent, materialul este plastifiat la căldură umedă (apă la 70 de grade), i se dă forma de paralelipiped cu grosimea de 5mm.

fețele sunt acoperite de tifon umezit.

masa plastifiată se așează pe zona arcadei unde se va prepara bontul dentar.

mandibula este condusă în poziție de intercuspidare maximă. Poziția este controlată la nivelul hemiarcadei opuse.

stențul este răcit cu spray-ul unitului dentar.

preamprenta cu ștenț (conformatorul) este uscată cu jetul de aer.

elastomerul fluid preparat se încarcă în seringă să se depună în sacul gingio– dentar pe bont și pe ambele fețe ale impresiunilor preamprentei din ștenț.

stratul de elastomer se recomandă să fie subțire și uniform de gros.

Preamprenta în care este elastomerul se reașează pe câmpul protetic în aceeași poziție;

pacientul a fost instruit să realizeze poziția de intercuspidare maximă.

Îndepărtarea amprentei de pe câmpul protetic și din cavitatea bucală este obținută după reacția de polimerizare. Acest tip de amprentă este utilizată cu frecvență maximă pentru lucrările protetice reprezentate de microproteze și punți dentare metalice și metalo–acrilice.

Proba și adaptarea coroanelor de înveliș metalice

Inserția coroanei pe bont.

Coroana trebuie să se insereze complet, prin fricțiune ușoară, sub acțiunea unei forțe reduse. Dificultățile de inserție se pot datora unor plusuri din interiorul microprotezei, unor neconcordanțe între forma preparației clinice și modelul ei, ca urmare a unor deficiențe ale amprentării sau în realizarea modelului.

Adeseori și contactele proximale modelate în exces pot să împiedice inserția completă a coroanei. Dacă în urma îndepărtării unui strat de la nivelul convexităților proximale, coroana nu se inserează complet și dacă se presupune prezența unor plusuri în interior, se amprentează bontul cu inel de cupru și se toarnă modelul pe care se trasează limita preparației. Se înnegrește interiorul coroanei cu negru de fum (prin arderea unei bulete de vată, înmuiată în ulei de vaselină) și se introduce pe bontul modelului până la porțiunea unde nu mai avansează. Se îndepărtează coroana de pe bont și se caută în interior zona care localizează punctul asupra căruia trebuie să se intervină. Se fac retușările necesare până când marginea coroanei ajunge peste tot la limita preparației.

Aceeași metodă de retușare poate fi efectuată direct în cavitatea bucală, dacă bontul preparat nu prezintă o sensibilitate exagerată, în urma șlefuirii.

În general, nu se admit corectări importante. O inadaptare care nu se remediază ușor și rapid, trebuie să oblige la refacerea coroanei (dacă este numai o greșeală tehnică) sau sunt necesare anumite corectări ale preparației, urmate de o nouă amprentă, dacă au survenit și greșeli clinice.

Adaptarea cervicală a coroanei.

Coroana poate fi „scurtată” la colet din cauza unei prelucrări inadecvate, efectuată de tehnician, sau a unei amprentări incorecte (materialul de amprentă nu pătrunde în profunzime, deoarece șanțul gingio–parodontal n-a fost lărgit în prealabil, sau nu s-au eliminat de la nivelul respectiv secrețiile). Coroana poate să fie „lungă” din cauza gravărilor exagerate și a modelării în exces a marginilor, efectuate de tehnician. În cazul când coroana a fost complet inserată se controlează dacă adaptarea marginală este corectă.

La coroanele cu pătrundere subgingivală este greu de controlat raportul marginii coroanei cu zona cervicală, întrucât investigarea nu se poate face decât prin palpare cu sonda. Introducerea cu grijă a vârfului sondei în șanțul gingio–parodontal și palparea de jur împrejur pot da relații asupra faptului dacă există o trecere lină între dinte și marginea coroanei sau se simte o evazare a acesteia față de colet. Acest din urmă caz reiese în evidență prin agățarea instrumentului la nivelul respectiv. Pe lângă controlul adaptării în sens transversal se face și verificarea adaptării în sens vertical, pentru a constata dacă există relații concordante sau nu între marginea coroanei, fundul șanțului gingio–parodontal și paralelismul cu festonul gingival.

Verificarea ocluziei.

După adaptarea marginală a coroanei, urmează verificarea ocluziei cu ajutorul hârtiei de articulație sau cu o folie de ceară.

Se fac, marcarea și îndepărtarea contactelor care înalță ocluzia în I.M. În cazul unei coroane prea înalte, zonele marcate se șlefuiesc până se obține relația de angrenare la dimensiunea verticală de ocluzie inițială. Se controlează de asemenea și modul cum se realizează contactul cuspid–fosă. Bineînțeles, cuspizii de sprijin nu se șlefuiesc în nici un caz.

Pentru îndepărtarea corectă din domeniul ocluziei funcționale, se marchează contactele interocluzale cu diferite culori: cu o culoare contactele premature din ocluzia de intercuspidare și cu alte culori interferențele de pe traiectoria mișcărilor de lateralitate și propulsie.

Variantele tehnologice ale coroanelor de înveliș metalice.

Coroana turnată.

Pentru realizarea acestei microproteze, bontul se poate șlefui fără prag, prin modalitatea de preparare tangențială sau escavată („en congé”), precum și cu prag circular. Coroanele turnate pot fi folosite drept microproteze de protecție, de sprijin, de ancorare și, în special, ca elemente de agregare în proteze fixe plurale. Din punct de vedere tehnic, coroanele turnate se pot realiza cu grosime dirijată sau fără grosime dirijată. Coroana turnată cu grosime nedirijată se aplică intim pe toată circumferința bontului, conferindu-i o valoare retentivă ridicată și rezistență față de forțele masticatorii.

Ca dezavantaje se pot menționa:

posibilitatea transmiterii variațiilor de temperatură și iritarea pulpei, datorită contactului intim cu bontul coronar și a stratului foarte redus de ciment dentar;

cantitatea adesea prea mare de aliaj necesar atunci când se toarnă din aliaje de aur.

Pentru raționalizarea modelării se pot folosi matrice coronare prefabricate din ceară sau material plastic, prin care se realizează o grosime dirijată a pereților coroanei. Topirea marginii pe circa 2-3 mm, efectuată în faza modelării în ceară, garantează o închidere și o adaptare corectă a acesteia, rezultatul fiind o coroană care nu se aplică în totalitate pe circumferința bontului, ci doar la nivel cervical.

Coroana cu grosime dirijată este apreciată ca cea mai corespunzătoare, pe următoarele considerente:

poate să redea cu exactitate proporțiile și detaliile anatomice ale dinților naturali;

aduce rezolvarea adaptării la colet cât și pe toată suprafața bontului, precum și economie de aliaje nobile, atunci când se realizează din astfel de materiale.

Coroanele turnate se confecționează în prezent, în țara noastră din:

aliaje de aur:

de 916 ‰ (22 carate);

de 833 ‰ (20 carate);

aliaje din paladiu–argint:

Palliag, Palidor;

aliaje din crom–cobalt:

Romtecos;

aliaje pe bază de Cu, Al și Ni:

Gaudent.

Cimentarea coroanei.

Cimentarea poate fi finală (definitivă).

Coroana metalică turnată nu dispune de o cimentare provizorie deoarece poate fi înghițită.

Cimentarea este realizată pentru perioade îndelungate de timp exprimate într-un număr mai mare sau mai mic de ani.

Cimentarea finală este realizată dacă este utilizat un ciment fabricat și comercializat în acest scop.

Pentru fixarea finală sunt întrebuințate următoarele cimenturi:

oxifosfat de zinc;

policarboxilat de zinc;

cimenturile diacrilice;

cimenturile ionomere de sticlă (glass ionomere)

Această fază clinică finalizează activitatea clinico–tehnică desfășurată pe perioadele variabile de timp pentru obținerea lucrărilor protetice.

Valoarea acestei faze este determinată de efecte care urmează; în general sunt pozitive. Doar un moment de neatenție sau de superficialitate anulează în totalitate activitatea depusă.

Pacientul este așezat confortabil pe fotoliu, capul sprijinit pe tetieră cu poziții diferite pentru mandibulă și maxilar.

Faza se desfășoară succesiv astfel:

Se pregătește instrumentarul necesar reprezentat de:

trusa de consultație stomatologică (oglindă, pensă, sondă);

aspiratorul de salivă și instruirea pacientului pentru folosirea lui;

rulouri de vată în cantitate suficientă;

flaconul de ciment (pulbere și lichidul);

plăcuța de sticlă;

spatula pentru prepararea amestecului.

Se pregătește proteza din punct de vedere fizic, chimic și igienic;

fizic, sunt îndepărtate eventuale resturi din interior, de pastă de lustruit sau mase de ambalaj. În general interiorul este curățat în laborator pentru adaptarea microprotezei pe model;

chimic, se folosesc substanțe degresate (alcool, neofalină), cu ajutorul unor bulete de vată cu care se tamponează fețele microprotezei;

igienic, se dezinfectează cu alcool sau cu spray-uri antiseptice.

Se pregătește câmpul protetic la nivelul bontului dentar prin:

îndepărtarea resturilor de ciment provizoriu sau a resturilor alimentare (placa dentară);

badijonarea cu cloroform, alcool, sau numai apă călduță dacă este vital și sensibil, dureros;

se face izolarea cu ajutorul aspiratorului sau a rulourilor de vată;

uscarea cu jet de aer, prudent pentru bonturile cu sensibilitate dureroasă, și pentru parodonțiu congestionat. Dacă există asistentă, concomitent cu pregătirea câmpului protetic de către specialist, se prepară pasta de ciment.

Prepararea pastei de ciment:

pulberea este depusă pe sticlă în două – trei porții;

lichidul, la cimentul oxifosfat de zinc necesar pentru o coroană este de 2-3 picături;

încorporarea pulberii în lichid este progresivă. Cu ajutorul spatulei se omogenizează amestecul ca să se obțină o pastă fluid vâscoasă, care are tendința să curgă;

pentru cimentul ionomer de sticlă sunt necesare două picături de lichid și două lingurițe de pudră pentru o coroană;

spatularea se efectuează prin mișcări precise, desfășurate în timp foarte redus.

Inserția lucrării protetice pe bontul dentar:

pasta, imediat după preparare, se aplică direct cu spatula strict pe pereții interiori. Este contraindicat să se completeze toată cavitatea cu ciment.

pe bont, pasta de ciment se depune cu spatula sau mai corect cu pensula;

microproteza menținută între degete este aplicată în poziție corespunzătoare pe bontul dentar, pe fața ocluzală, se exercită presiune digitală;

în momentul inserției se urmărește să nu pătrundă fire de tifon sau de vată între bontul dentar și microproteză;

aspiratorul de salivă este așezat în vestibul;

mandibula este condusă să poziționeze arcada inferioară față de cea superioară în intercuspidare maximă;

priza cimentului apare după 5-10 minute în funcție de tipul de ciment;

surplusul din zona festonului gingival este îndepărtat după priză prin agățare cu un instrument de detartraj. Prezența resturilor este iritativă pentru parodonțiul marginal;

examinarea relațiilor ocluzale după cimentare cu ajutorul hârtiei de articulație este obligatorie fiindcă pelicula de ciment interpusă, este posibil să modifice parțial contactele cu dinții antagoniști. Semnele înscrise pe hârtie sunt reduse prin șlefuire, după care urmează lustruirea.

« Etapele tehnice »

1. Realizarea modelului.

Modelul reprezintă copia pozitivă a câmpului protetic redat cu cea mai mare exactitate. Este realizat prin turnarea pastei de ghips în amprentă sau prin electroplacare.

Recomandări tehnologice pentru obținerea caracteristicilor

proporția apă–pudră să fie întotdeauna riguroasă, conform instrucțiunilor date de producător. Orice variație a proporției va influența aspectul suprafeței, rezistența și expansiunea;

spatularea mecanică (de preferat în vacuum) sau manuală vor avea rezultate maxime dacă vor fi efectuate într-un timp optim. Dacă spatularea este efectuată mai mult, reacția de priză este brutală, fiind însoțită de o creștere a expansiunii;

pasta de ghips este turnată și amprenta se vibrează permanent, dar temperat;

dimensiunea particulelor, timpul de priză, expansiunea și rezistența mecanică sunt factori fizici importanți pe care unii producători îi menționează pe eticheta ambalajului;

deformarea amprentei se poate produce dacă se răstoarnă după ce a fost umplută cu ghips și presată cu putere peste o altă cantitate de ghips de pe masa de lucru;

impregnarea amprentei cu apă, glicerină sau ulei s-a constatat că reduce rezistența la rupere (zdrobire) a modelului de ghips care a fost turnat.

Tehnici pentru obținerea modelelor

Modelul cu bont mobilizabil după amprentă cu siliconi.

Modelul cu bont mobilizabil după amprenta cu masă termoplastică în inel de cupru.

Modelul cu bont fix.

Confecționarea machetei.

Macheta pentru coroana cu grosime totală.

Macheta viitoarei coroane prezintă raport de contact intim cu modelul bontului dentar pe toate suprafețele lui.

– Tehnici pentru obținerea machetei –

Tehnica răcirii gradate;

Tehnica prin prelucrare;

Tehnica de obținere a capei prin ambutisarea unui disc din material plastic;

Tehnica de obținere a machetei prin adiție după concepția școlii gnato-logice;

Folia de ceară și picurare.

Macheta coroanei cu grosime dirijată

Macheta acestei coroane prezintă următoarele particularități: pereții laterali sunt cu dimensiuni egale de 0,30 mm; contactul cu bontul modelului este numai în zona coletului pe înălțime de 2 mm (în rest pereții laterali sunt la distanță) și la nivelul feței ocluzale.

– Tehnici pentru obținerea machetei –

Tehnici ce utilizează elemente fabricate;

Tehnica ce utilizează folia de ceară calimată;

Tehnica ce utilizează un model duplicat din masă de ambalat.

Confecționarea tiparului.

Tiparul reprezintă o cavitate delimitată de pereți din material refractar. Apare ca fază intermediară în procesul tehnologic de confecționare a machetei și a viitoarei proteze (fig.22).

Tiparul se obține în urma efectuării a două operațiuni:

Prin acoperirea machetei cu pastă de masă de ambalat (cunoscută sub numele de ambalare) după 20 –30 min., se produce fenomenul de priză (devine un corp solid);

Prin arderea machetei (ceară sau masă plastică).

Topirea – turnarea.

Reprezintă faza tehnologică în care se materializează piesa protetică metalică.

Această fază cuprinde următoarele operațiunii:

de alegere calitativă și cantitativă a aliajului;

de topirea lui;

de introducere în tipar.

Dezasamblarea.

Este marcată de evidențierea coroanelor turnate care fac corp comun cu tijele de turnare și conul de turnare.

Masa de ambalat se fragmentează și se desprinde de pe metal odată cu introducerea în apă. Îndepărtarea totală se efectuează fizic prin acționarea spatulei în locul unde persistă sau prin-un jet de nisip (particule de grund) care este proiectat pe suprafața microprotezei, fiind vehiculat de aerul comprimat.

Prelucrarea coroanei.

După ce tijele sunt secționate urmează prelucrarea, finisarea și lustruirea microprotezei. Restaurările protetice fixate în cavitatea bucală vor prezenta întotdeauna suprafețe extrem de netede, suficient de lustruite, pentru a nu adera saliva și resturi alimentare, să se formeze depozite, care se colorează și devin neaspectuase.

Capitolul III

ETAPELE TEHNICE DE OBȚINERE A COROANEI METALICE TURNATE

Modelul.

Modelul reprezintă copia pozitivă a câmpului protetic redat cu cea mai mare exactitate. Este realizat prin turnarea pastei de ghips în amprentă sau prin electroplacare.

Caracteristicile ghipsurilor pentru modele.

Ghipsurile speciale (dure și extradure) prezintă următoarele caracteristici:

expansiune minimă în timpul zilei;

maximum de duritate la nivelul suprafeței (comparativ cu restul ghipsurilor);

suprafețe foarte netede.

Tehnici pentru obținerea modelelor.

1) Modelul cu bont mobilizabil după amprentă cu siliconi.

La această tehnică sunt utilizate tije metalice care sunt produse industrial și comercializate în acest scop.

Tijele sunt de două feluri, simple și compuse.

Tijele simple prezintă următoarele caracteristici:

dimensiuni: lungimea 25-30 mm, grosimea 2 mm;

structura: aliaj de bronz;

forma: partea coronară este un cilindru cu asperități retentive, partea radiculară este cilindro-conică cu o fațetă plană pentru ghidaj.

Tijele compuse prezintă următoarele caracteristici:

partea radiculară pentru ghidaj are două tije, una cilindrică cu diametrul de 0,8-1mm și alta cilindro-conică cu diametrul de 2mm;

cele două tije în plan transversal sunt situate la o distanță de 2 mm una față de alta;

tijele compuse asigură poziționarea bontului mobil în soclul modelului mai precis decât cele simple.

În impresiunile dentare ale amprentei se introduce pasta de ghips dur, pe o înălțime de 7-8 mm de la marginea de colet. Înainte de priză, extremitatea retentivă a tijelor metalice este introdusă în centrul bontului dentar reprodus de amprentă.

Pentru dinții vecini sunt așezate inele cu extremitate zimțată, din aluminiu sau oțel. Suprafața ghipsului dur, corespunzătoare bontului dentar, se netezește. După priza ghipsului dur, în amprentă se introduce ghips pentru realizarea soclului și prelungirea distală pe care se taie cheia de ocluzie. În amprenta totală se toarnă pastă de ghips pentru modelul dinților antagoniști și pentru prelungirea distală unde este cheia de ocluzie.

După demontarea amprentei, cu un ferăstrău ce are pânza foarte subțire, modelul este secționat în continuarea fețelor proximale ale bontului dentar. Modelul bontului dentar se desprinde de restul modelului, împreună cu un fragment corespunzător procesului alveolar.

Operațiunea de mobilizare este obținută după împingere pe extremitatea tijei metalice de pe fața inferioară a soclului. Repoziționarea pe model este posibilă, după mobilizare, datorită tijei și a suprafeței plane pe care aceasta o prezintă, în scopul ghidajului (fig.23).

Repoziționarea bonturilor mobile este mai corect obținută dacă sunt utilizate tije metalice duble. Acest tip de model oferă avantaje pentru faza de realizare a machetei.

2) Modelul cu bont mobilizabil, după amprenta cu masă termoplastică în inel de cupru. Prezintă două variante:

a) prima variantă: o buclă de ceară calibrată de 10 mm înălțime se înfășoară în jurul marginii cervicale a inelului de cupru, de care se lipește. Se obține un conformator cilindric în prelungirea marginilor acestuia.

În amprenta din interiorul inelului se introduce pastă de ghips dur prin vibrare permanentă. Înainte de priză se introduce, central, extremitatea retentivă a tijei metalice (fig.24).

b) a doua variantă: banda de ceară pentru conformator este mai lată, fiind de 20mm. În amprenta cu acest conformator se depune, după tehnicile cunoscute, pasta de ghips dur, se obține un bont coronar cu o prelungire radiculară cilindrică de 20 mm lungime. Această prelungire radiculară este prelucrată, prin tăiere și șlefuire, să se obțină forma neretentivă (cilindro-conică). Corespunzător feței vestibulare se creează o fațetă plană, fiind elementul de ghidaj al bontului mobilizabil în soclul modelului.

Inelul de cupru cu bontul turnat este așezat în supraamprenta de ghips, care se reconstituie și se solidarizează, prin lipire cu ceară, pe fața exterioară (fig.25).

Supraamprenta este izolată 10 min. în apă cu detergent sau săpun. Pasta de ghips preparată este turnată progresiv, supraamprenta fiind vibrată pentru a se realiza modelul dinților vecini.

Pe suprafața superioară a prelungirii distale de la nivelul soclului se taie depresiunea în formă de T, Y sau V să se obțină cheia de ocluzie. Modelul dinților antagoniști este turnat diferit, în funcție de tipul de amprentă (globală sau totală).

Dacă amprenta a fost totală, modelul antagoniștilor este turnat separat. După demulare, se așează cu ajutorul cerii de ocluzie în poziție de intercuspidare maximă, așa cum a fost înregistrată în cabinet.

Bontul este detașat din soclul modelului prin împingere pe extremitatea tijei sau prin ciocănire pe extremitatea radiculară, când nu are tijă metalică.

Prelucrarea bontului mobil.

Bontul este mobilizat din soclu pentru a fi prelucrat în zona cervicală. Este folosită o freză sferică cu diametrul de 1,5-2mm montată la piesa de mână, a motorului suspendat de tehnică dentară. Prelucrarea constă în crearea unui șanț adânc pe tot perimetrul bontului, dincolo de limita cervicală. Marginea șanțului orientată spre bontul coronar apare evidentă și reprezintă reperul ce îl dirijează pe tehnician în modelarea machetei, în zona respectivă. Bontul fix în soclu nu este posibil să fie prelucrat cervical.

Modelul cu bont fix.

Acest model este posibil să fie utilizat după toate tipurile de amprentă. Pasta de ghips dur este depusă progresiv în zona cea mai înaltă a amprentei. Prin vibrare curge și alunecă pe suprafețele amprentei, pătrunde în toate detaliile înregistrate. În final, este realizat soclul cu prelungirea distală pe care se creează depresiuni în formele cunoscute. Prelungirea modelului se izolează, după care se toarnă, în impresiunile antagoniștilor, modelul dinților antagoniști și, totodată, peste prelungirea distală.

După îndepărtarea amprentei se obțin cele două părți ale modelului, care se pot așeza în ocluzie cu intercuspidare maximă datorită cheii de ocluzie. La acest model bontul dentar nu se poate detașa din soclu.

Confecționarea machetei.

1) Macheta pentru coroana cu grosime totală.

Macheta viitoarei coroane prezintă raport de contact intim cu modelul bontului dentar pe toate suprafețele lui (fig.26).

– Tehnici pentru obținerea machetei –

a) Tehnica răcirii gradate se caracterizează prin:

Izolarea bontului la nivelul coroanei (în soluții apoase, cu detergenți, saponate);

Ceara albastră pentru Inlay este topită într-o singură lingură de laborator sau în vasul unui termostat (laboratoarele dotate);

Bontul cu partea coronară este scufundat în ceara topită pentru câteva secunde;

Timpul de scufundare este dependent de calitățile fizico – chimice ale cerii, de temperatura cerii;

În jurul bontului se formează un strat solidificat de ceară cu grosime de 0,30-0,40mm;

Primul strat reprezintă o capă cu pereți uniformi de groși;

Forma definitivă a machetei se obține prin punerea cerii, picătură cu picătură, ca pe fețele laterale să se realizeze convexitatea specifică a fiecărei fețe, precum și punctele de contact cu dinții vecini. Pe fața ocluzală se picură pentru realizarea reliefului ocluzal și contactului cu dinții antagoniști;

Modelajul cu spatula, prin răzuire, are scopul să netezească fețele și creează imaginea uniformizării modelajului. Această tehnică este posibil utilizată numai dacă bontul se mobilizează din soclu.

b) Tehnica prin picurare se caracterizează prin:

Izolarea bontului la nivelul părții coronare după tehnicile obișnuite de izolare;

Depunerea cerii fluide, picătură cu picătură în mod progresiv, pe toate fețele bontului cu ajutorul spatulei, până se ajunge la un volum ușor mărit față de cele ale unei coroane dentare;

Modelarea fețelor este efectuată prin răzuire cu spatula din aproape în aproape.

c) Tehnica de obținere a capei prin ambutisarea unui disc din material plastic.

Fabricile producătoare de materiale dentare comercializează o trusă compusă din: discuri de material plastic de 0,15-0,20 mm grosime, o pensă specială și o chiuvetă dintr-un material siliconic.

Tehnica se caracterizează prin:

Realizarea capei:

Discul prins în pensă este ținut deasupra unei flăcări pentru plastifiere; în această stare se așează deasupra chiuvetei și se imprimă bontul modelului. Discul, din material plastic presat, are contact intim cu fețele modelului. Plasticul ce depășește zona coletului este tăiat cu foarfeca.

Adaptarea cervicală și forma finală a machetei se realizează cu ceară topită, care se picură pe fața ocluzală și pe fețele laterale. Prin radiere se dă morfologia în raport cu dintele în cauză, cu dinții vecini și dinții antagoniști.

d) Tehnica de obținere a machetei prin adiție după concepția școlii gnatolo-gice.

Această tehnică se caracterizează prin următoarele aspecte:

Modelele sunt montate în articulator

Macheta începe cu realizarea feței ocluzale. Se picură ceară pentru localizarea vârfului cuspizilor și a crestelor marginale, conturând, astfel, fața ocluzală a machetei, după care urmează inserția crestelor sagitale și esențiale, cu delimitarea șanțurilor și fosetelor.

Fețele laterale sunt modelate în raport cu morfologia dinților vecini, înscriindu-se în configurația generală a arcadei. După această concepție, relieful feței ocluzale este cuspidat cu maximum de eficiență în masticație.

e) Folia de ceară și picurarea.

Controlul machetei.

Acest control este obligatoriu înainte de a se începe pregătirea pentru ambalare, urmărindu-se:

Adaptarea și aspectul marginii cervicale care va fi în contact intim cu bontul în zona respectivă, netedă, continuă și subțire, până la limita preparației;

Punctele de contact cu dinții vecini;

Convexitățile și șanțurile de descărcare de pe fața vestibulară și orală;

Înscrierea în morfologia dinților vecini și în curbura arcadei;

Relieful ocluzal, modelaj funcțional, realizarea punctelor de contact cu dinții antagoniști;

Aspectul general al machetei arată gradul de finisare, fiind cunoscut că, după o machetă finisată, piesa turnată obținută este prelucrată foarte puțin;

Modul cum se aplică pe fețele bontului și cum se îndepărtează;

Grosimea feței ocluzale (1mm este ideal, rezistă în timp).

Coroanele turnate cu grosime totală prezintă următoarele caracteristici:

Fețele interioare ale coroanei sunt în contact cu bontul dentar;

Pereții laterali au dimensiuni mari neuniforme;

Între fețele interioare ale coroanei și fețele bontului dentar apare forța de fricțiune care-i determină cea mai eficientă stabilitate;

Variațiile de temperatură din cavitatea bucală sunt transmise în totalitate bontului dentar;

Îndepărtarea de pe bontul dentar este efectuată cu dificultate (cu mult efort pentru stomatolog și traumatizant pentru pacient) prin tăierea feței ocluzale și vestibulare;

Confecționarea este obținută prin consum mare de material (prețul de cost este ridicat dacă se toarnă din aliaje nobile);

Indicația majoră o reprezintă dinții laterali cu dimensiuni reduse în sens cervico-ocluzal.

2) Macheta coroanei cu grosime dirijată

Macheta acestei coroane prezintă următoarele particularități: pereții laterali sunt cu dimensiuni egale de 0,30 mm; contactul cu bontul modelului este numai în zona coletului pe înălțime de 2 mm (în rest pereții laterali sunt la distanță) și la nivelul feței ocluzale.

Tehnici pentru obținerea machetei

Tehnici ce utilizează elemente fabricate industrial sunt produse din ceară sau din mase termoplastice, seturi de machete, caracterizate de forme și dimensiuni variate.

Corespunzător modelului se selecționează macheta fabricată și se adaptează pe bont. Adaptarea finală, ocluzal și cervical este obținută prin unele adăugiri de ceară picurată. Macheta coroanei este realizată într-un timp foarte redus. Pentru realizare, tehnicianul nu are nevoie să fie talentat și priceput.

Tehnica ce utilizează folia de ceară calibrată.

Din folia de ceară calibrată de 0,30 mm se secționează o bandă dreptunghiulară, care este înfășurată în jurul bontului. Extremitățile sunt lipite, formându-se un cilindru (în tehnica dentară cilindrul poartă numele de inel). La nivelul zonei cervicale, este adaptat intim la bont, prin modelare și prin picurare de ceară (fig.27).

Forma caracteristică a fețelor laterale (vestibulară, orală, mezială și distală) este obținută prin modelarea pereților inelului astfel: extremitatea unui fuloar împinge din interior către exterior peretele pentru realizarea ecuatorului (convexităților) și a punctelor de contact, lama spatulei este aplicată la exterior în jumătatea ocluzală pe fața vestibulară pentru modelarea șanțului de descărcare.

Extremitatea ocluzală a inelului este adunată. Pe această extremitate se așează o rondelă din aceeași ceară calibrată, de care se solidarizează prin lipire.

Morfologia feței ocluzale este realizată prin două operațiuni:

se picură ceară pe rondela fixată de inel;

după solidificare se modelează prin tăiere (fosetele și pantele cuspidiene) sau prin radiere din aproape în aproape;

macheta capacului este obținută prin picurare. Ceara încălzită este picurată direct pe fața ocluzală a bontului.

Tehnica ce utilizează un model duplicat din masă de ambalat.

Pe bontul modelului se modelează din ceară specială (ce conține gutapercă) o machetă care prezintă următoarele caracteristici: este fixă pe model, marginea cervicală este la distanță de 2 mm de limita preparației și este în toate sensurile (ocluzal, vestibular, oral și proximal) mai mică cu 0,30 mm.

Această operație de modelare a machetei se realizează cu scopul să se obțină modificarea formei dimensiunii bontului și se numește „remodelare”. După premodelare întregul model este amprentat, cu ajutorul hidrocoloizilor reversibili pentru a fi duplicat.

În amprentă, este turnată pastă din masa de ambalat și se obține modelul duplicat. Macheta coroanei se modelează pe bontul acestui model, prin tehnica de picurare a cerii și de radiere. Macheta nu se detașează de pe model pentru ambalare. Modelul duplicat constituie o parte din tipar.

Coroanele obișnuite după această tehnică sunt foarte precise (adaptate cervical și ocluzal) deoarece macheta nu mai este îndepărtată de pe model pentru ambalare, operație ce reprezintă un factor de risc, fiindcă poate fi însoțită, de multe ori, de deformarea acesteia. Primele două tehnici sunt frecvent utilizate fiind expeditive.

Modelul duplicat și folie de ceară

În trecut au existat preocupări pentru realizarea coroanelor turnate cu grosime dirijată după tehnici greoaie ce au rămas cunoscute sub următoarele denumiri: tehnica ce utiliza folia de plumb, tehnica ce utiliza ața cerată, tehnica ce utiliza masa de ambalat sau de moldină.

Aceste tehnici, în prezent, nu mai au decât valoare istorică, fiind citate în dorința de a ilustra străduința înaintașilor pentru confecționarea unor coroane turnate cu pereți subțiri și dimensiuni uniforme.

Coroana cu grosime dirijată prezintă următoarele caracteristici:

pereții laterali sunt cu dimensiuni (grosimi) egale (0,3 mm);

pereții laterali sunt la distanță de fețele bontului dentar;

coroana are contact cu bontul dentar pe fața ocluzală și la nivelul zonei cervicale pe o distanță de 2 mm;

între suprafața interioară a coroanei și fețele bontului dentar există un spațiu ocupat de cimentul de fixare;

transmite parțial bontului dentar variațiile de temperatură din cavitatea bucală;

îndepărtarea de pe bontul dentar este efectuată prin tăiere, dar cu un efort mai redus decât la cele cu grosime totală. Operațiunea este mai puțin traumatizantă pentru purtător;

pentru confecționare se consumă o cantitate minimă de aliaj, ceea ce-i determină un preț de cost mai mic decât primele;

sunt indicate pe coroanele dinților laterali cu dimensiune cervico-ocluzală mare.

Tiparul

Obiectivul tuturor tehnicilor de turnare este de a se obține după macheta de ceară o piesă protetică fără porozități, cu structură omogenă, adaptată cu precizie la preparația dintelui. Procesul de realizare a unei piese turnate cu dimensiuni mici, precisă și omogenă, cum se impune să fie microprotezele; se desfășoară respectându-se anumite reguli și principii. Este cunoscut faptul că turnătura finită niciodată nu poate să fie mai bună decât macheta de ceară, de unde apare concluzia: „să se acorde atenție deosebită machetei”, materializată prin: modelaj de mare exactitate, cu adaptare maximă la preparația dintelui și finisare excelentă.

Macheta înainte de ambalare este pregătită astfel:

Suprafața este curățată prin periaj cu o perie moale pentru îndepărtarea resturilor de ceară și degresată.

Sunt fixate tijele de turnare. Pot fi utilizate tije din mase plastice, din ceară sau din metal. Operațiunea de fixare a tijelor la machetă este deosebit de importanță pentru succesul turnăturii. Multe microproteze prezintă defecțiuni deoarece această operație nu a fost realizată în mod corect.

Tija are rolul să creeze canalul prin care curge aliajul fluid în cavitatea tiparului, să creeze o turnătură cu densitate omogenă la suprafață și în interior.

Tija își îndeplinește rolul prin următorii factori: diametrul secțiunii transversale, lungime și poziționare.

Diametrul tijei este dependent de volumul tiparului. Diametrul minim este de 1,7 mm, dimensiunea optimă este de 2,5 mm. Dimensiunea corespunzătoare a tijei diminuează posibilitățile de apariție a porozităților în piesa turnată.

Tija de metal nu trebuie supraîncălzită, deoarece topește sau distorsionează suprafața adiacentă, urmată de modificări în forma și volumul machetei. Corect este să se adauge o picătură de ceară pe locul unde se va atașa tija de turnare. Tijele sunt preparate cilindrice, tubulare, fiindcă înmagazinează mai puțină căldură. Dacă tijele sunt din metal vor fi din cele inoxidabile.

Reprezintă o greșeală utilizarea tijelor cu diametru redus (subțiri), deoarece rezultă piese turnate cu porozități sau cu orificii mici. Pentru a exclude această cauză în apariția porozităților tija de turnare trebuie să prezinte dimensiuni corespunzătoare și să constituie rezervor de aliaj fluid.

Așezarea tijelor de turnare este importantă pentru obținerea unor piese turnate complete (în totalitate). Tija este așezată pe suprafața machetei în locul cel mai gros, dar nu într-o zonă unde se modifică morfofiziologia, pentru a diminua sursele de apariție a porozităților. La machetele coroanelor ce sunt elemente de agregare, tijele sunt fixate pe fețele proximale spre spațiul edentat, aproape de fața ocluzală.

La machetele coroanelor, în cazul arcadelor integre, pentru mandibulă sunt așezate pe versantul lingual al unui cuspid lingual iar pentru maxilar pe versantul vestibular al unui cuspid palatinal.

Poziționarea tijelor față de suprafața machetei participă, de asemenea, la obținerea unei piese turnate complete:

tija de turnare este orientată în așa fel ca aliajul fluid să poată curge pe direcția forței matrice centrifuge de împingere a acestuia. Așezarea tijelor de turnare în unghi față de această direcție, a forței de turnare, impune o schimbare a sensului curgerii aliajului, ceea ce va reprezenta cauza unei piese incomplete;

orientarea tijei de turnare să se efectueze ca aliajul să nu lovească direct reliefurile ascuțite ale ambalajului care se pot fractura și să producă obstruări;

aliajul topit să pătrundă în cavitatea tiparului pe drumul cel mai scurt;

pentru toate piesele turnate se va crea o pâlnie de turnare, mai ales când sunt turnate prin presiune;

tija de turnare nu se va așeza într-un punct unde piesa protetică este mai mult solicitată.

Tija de turnare este fixată, față de suprafața machetei, într-un unghi mai mare de 90°, pentru a diminua posibilitatea apariției „turbionarii” aliajului fluid.

Canalele de evacuare a gazelor din tipar sunt plasate astfel:

o extremitate în apropierea marginii cervicale, spre vestibular

cealaltă extremitate pe conul conformatorului pentru a situa orificiul în porțiunea superioară a pâlniei de turnare (fig.28).

Gazele fierbinți din interiorul tiparului nu pot ieși suficient de repede prin porii din pereții masei de ambalat când aliajul fluid curge prin canalul de turnare. În interiorul tiparului rezultă o turbulență și o contrapresiune din cauza acestor gaze, deoarece nu au o evacuare rapidă. Dacă presiunea gazelor comprimate depășește presiunea aliajului fluid, atunci gazul își va crea drum prin metal, provocând porozități.

Recomandări pentru evitarea porozităților determinate de contrapresiune

Porozitățile prin contrapresiunea gazelor se produc, în special, la coroanele turnate, pentru acestea fiind necesare și obligatorii tijele de evacuare a gazelor.

Este esențial ca diametrul tijei de turnare să fie cu dimensiuni mai mari decât dimensiunile celei mai mari secțiuni transversale a machetei de ceară. Aceasta ușurează curgerea aliajului și împiedică solidificarea lui înainte de a se umple toată cavitatea tiparului.

Crearea unui rezervor de aliaj fluid va contribui la eliminarea acestui gen de porozitate.

Distanța dintre extremitatea machetei de ceară și partea exterioară a ambalajului să fie de 10 mm. Dimensiuni mai mari ale peretelui cavității tiparului nu favorizează evacuarea prin porii acestuia, a unei cantități de gaze.

Temperatura cuptorului de încălzit (calcinare) menținută la valorile maxime posibile pentru tiparul de masă de ambalat, contribuie la eliminarea porozității, deoarece, la temperatura înaltă, viteza de răcire a aliajului fluid va fi mai lentă, încât se va putea scurge mai mult din rezervor la cavitatea tiparului.

Numărul de rotiri crescut al centrifugării sau creșterea presiunii la cele care împing aliajul prin aer comprimat, are importanță pentru eliminarea porozităților.

Efectuarea procesului de turnare în vacuum este foarte corespunzătoare pentru obținerea turnăturilor fără porozități.

Utilizarea unei cantități mai mari de metal, decât cel necesar pentru umplerea cavității tiparului, încât să rămână un con (buton) de turnare bine dimensionat.

Calcinarea (încălzirea) lentă favorizează crearea porilor în pereții tiparului prin care pot să se evacueze o cantitate de gaze.

Teoria expansiunii și compensații

Confecționarea microprotezelor nu este o știință foarte exactă, dacă ne gândim să asociem diferitele variabile reprezentate prin fazele clinico–tehnice (prepararea dintelui, amprentarea, materialele de modele, macheta de ceară, ambalarea, turnarea) însă, în prezent, suntem în posesia unor cunoștințe asupra proprietăților materialelor folosite și asupra efectelor acestora în procesul tehnologic.

În procesul de topire – turnare, datorită temperaturilor înalte apar fenomene care determină modificări în volumul aliajului, materializate în piesa finită. Coeficientul exact al contracției aliajului la solidificare nu este cunoscut; sunt date valori cuprinse între 1,1 până la 1,5 % pentru aliajele nobile și seminobile (Johnston, Philips și Dykema). Pentru a se compensa această contracție a aliajului, cavitatea tiparului se impune să fie un volum mai mare, ceea ce se obține prin dilatarea (expansiunea) maselor de ambalat. Sunt utilizate cele trei tipuri de expansiuni ale maselor de ambalat:

expansiunea de priză, produsă în faza de trecere de la starea plastică la starea solidă;

expansiunea hidroscopică apare dacă ambalajul ajunge în contact cu apa;

expansiunea termică apare dacă ambalajul este încălzit.

Expansiunea de priză .

Macheta din ceară își mărește volumul când masa de ambalare eliberează temperatură în timpul prizei. Această expansiune este într-un procent 0,3 – 0,5. Expansiunea de priză nu se produce dacă pasta de masă de ambalat este introdusă într-o cavitate închisă, delimitată de pereți rigizi, metalici (chiuvetă).

Expansiunea hidroscopică

Este obținută prin următoarele procedee tehnologice:

chiuveta cu masa de ambalat, în faza de priză este introdusă într-un vas cu apă ce prezintă temperatura de 35 – 40°C unde este menținută 3 – 5 min. ;

adaos controlat de apă, numai la suprafața masei de ambalat în faza de priză, apa se adaugă într-o anumită cantitate (Asar, Mahler și Pejton). Ei au adăugat cantitatea specifică de apă în inelul de ambalare, cu ajutorul unei seringi, în loc să așeze inelul de ambalare într-o baie de apă, din care absorbea o cantitate maximă de apă. Operatorul are capacitatea să controleze valoarea exactă a expansiunii care rezultă. Mecanismul acestui tip de expansiune este același ca pentru expansiunea normală de priză, creșterea cristalelor de ghips;

umezirea hârtiei de azbest ce căptușește toată suprafața interioară a inelului (chiuvetă); prin aceasta se produce o dilatare hidroscopică.

Expansiunea hidroscopică a ambalării a fost utilizată pentru prima dată în 1932 de Carl Scheu. În 1943 Hollenback a simplificat tehnica, pentru a fi utilizată definitiv.

Importanța căptușirii în interior a cilindrului metalic cu hârtie de azbest:

Azbestul este comprimabil sub acțiunea unei presiuni aplicată pe peretele interior, permițând expansiunea masei de ambalat. Pereții rigizi ai cilindrului ar opri această expansiune;

Azbestul umezit reprezintă un mediu favorabil în care se realizează expansiunea hidroscopică

Azbestul fiind rezistent la temperaturile înalte și compresibil, permite contracția inelului (chiuvetei) după ce a fost scos din cuptor; care se răcește mai repede, în timp ce aliajul folosit pentru turnare este topit;

Azbestul favorizează îndepărtarea conținutului după turnare.

Tehnica ambalării într-un singur material în doi timpi

Această tehnică a fost imaginată în dorința de a se obține o expansiune optimă a cavității tiparului, atât în faza de priză cât și termică care să compenseze în totalitate contracția aliajului la solidificare. Indicația nu are limite, poate fi utilizată pentru toate tipurile de microproteze precum și pentru punțile dintr-o bucată.

Procedeul tehnologic se desfășoară astfel:

Se amestecă o cantitate redusă de pudră de masă de ambalat cu apă distilată (la temperatura camerei). Proporția să fie numai cea scrisă la prospectul produsului. Spatularea se efectuează manual, mecanic sau la vacuum.

Se acoperă macheta de ceară prin pensulare și vibrare, cu grijă să nu se producă incluzii de bule de aer la suprafață. Stratul este foarte subțire.

Cu pensulă (păr moale) se pulverizează pudra uscată de masă de ambalat peste pasta depusă; se vibrează cu un instrument ce prezintă crestături, să se absoarbă toată pudra. Se repetă de 3–4 ori, alternativ, depunerea pastei cu depunerea pudrei. Macheta va fi inclusă într-o formă ovală, de masă de ambalat. Macheta de ceară, astfel ambalată, este lăsată să facă priză 5–10 min.

Se prepară un alt amestec din același produs (de masă de ambalat), dar în cantități duble.

Pasta este turnată în cilindrul metalic. Macheta de ceară, ambalată înainte (nucleu). Suprafața exterioară este umezită prin introducerea și scoaterea imediată din apă. Nucleul este inserat în pasta de masă de ambalat din cilindru.

Ambalajul este lăsat să facă priză 45 min. Se continuă procedeele cunoscute de scoatere a pâlniei, a tijei și cu preîncălzirea.

Scoaterea tijei de turnare

Tija de turnare este scoasă la 40–50 min. de la ambalare după următorul procedeu:

este îndepărtat capacul de cauciuc al conformatorului care a creat pâlnia de turnare;

particulele de masă de ambalat sunt îndepărtate din jurul tijei cu ajutorul unei pensule pentru a nu pătrunde în locul acesteia după scoatere;

extremitatea tijei este încălzită la flacăra becului Bunsen și trasă progresiv cu cleștele crampon în jos din ambalaj. Lasă o trecere liberă la macheta de ceară, după care marginea canalului de curgere este curățată, fiind detașate particulele nesusținute din jurul orificiului, care ar putea pătrunde în interiorul tiparului.

În laboratoarele care sunt dotate cu aspirator pentru ceară din tipare, chiuveta este introdusă 2-3 min. în apă fiartă, ceara înmuiată este eliminată prin vacuum.

După eliminarea cerii, chiuveta este așezată într-un cuptor rece, cu pâlnia în jos, care este apoi conectat la sursa de energie calorică.

Tiparul va fi încălzit la o temperatură destul de înaltă (750 – 800°C) într-o perioadă lungă de timp pentru a elimina complet ceara. Când se elimină ceara, o parte din ea este absorbită de masa de ambalat, aceasta necesită un timp mai lung ca să fie arsă; să nu rămână obstruați porii din pereți cu carbon.

Arderea la temperaturi înalte are scopul să elimine toată ceara și carbonul rezidual, de a se ajunge la o cavitate a tiparului care să fie duplicatul machetei de ceară. Totodată se obține și expansiunea termică. Supraîncălzirea tiparului este dăunătoare și se evită întotdeauna, deoarece, liantul din masa de ambalat, ghipsul, care, chimic, este sulfatul de calciu, la temperaturi peste 800°C, se descompune lent și degajă sulf sau compuși de sulf. Sulful se combină cu anumite elemente din aliajele topite în special cu argintul și cuprul, rezultând la suprafața piesei turnate o peliculă de sulfuri care produce o colorație specifică, greu de înlăturat. Sulful corodează inelele metalice (conformatoarele) și elementul de încălzire al acestuia, provocând deteriorarea.

Recomandabil este ca într-un laborator să se stabilească un ciclu de ardere care să devină o obișnuință.

4. Topirea – turnarea aliajelor nobile și seminobile

Sursa de căldură se impune să acționeze asupra întregii cantități de aliaj. Dacă este folosită ca sursă de căldură flacăra oxi–metan, va fi foarte bine reglată încât să se evidențieze cele trei zone conice ale acesteia. Conul central albastru deschis este zona cu combustia aproape completă, fiind partea cea mai fierbinte a flăcării și ușor reductoare. Această parte a flăcării trebuie să atingă aliajul și să-l acopere cât mai complet, pentru ca topirea să se efectueze în timp scurt, și totodată să-l protejeze contra oxidării. După lichefierea aliajului apare riscul oxidării. Acest fenomen apare, în special, la aliajele de aur dentar tipul „dur” care conțin elemente ce se oxidează cu ușurință în cursul topirii. La solidificarea aliajului, oxigenul care s-a dizolvat în masa lui este expulzat, iar în locul acestuia apar microspații, care sunt repartizate pe suprafață sau în adâncime, cunoscute sub numele de porozități.

În timpul topirii se produce o oarecare oxidare, chiar dacă arzătorul a fost reglat și utilizat în mod corespunzător. Este foarte important ca aliajul să fie bine protejat contra oxidării, utilizând un decapant (dezoxidant). Decapantul formează un înveliș (crustă) protector și, totodată, reduce oxizii, cu forme de metal curat, păstrându-se compoziția aliajului și proprietățile fizico–chimice.

Substanța decapantă se adaugă în două momente:

când aliajul începe să se lichefieze

înainte de a se turna (declanșa forța de împingere)

Supraîncălzirea aliajului, temperaturile înalte, produc oxidare excesivă și absorbția gazelor. Supraîncălzirea determină turnături cu suprafețe ruguase (cu granulație mare) care sunt mai puțin rezistente la rupere (chiar casante). Pe suprafață apar porozități și decolorări. Dacă pe suprafața aliajului de aur topit apare o peliculă mată, este dovada oxidării; suprafața lucioasă, strălucitoare ca oglinda, arată aliaj redus (curat).

Porozitățile reprezintă defecțiuni foarte grave, deoarece au următoarele consecințe:

suprafața poroasă oferă adăpost pentru lichidul bucal, resturi alimentare și microorganisme;

suprafața cu porozități nu se poate prelucra să se obțină luciul caracteristic aliajului respectiv;

duritatea, rezistența la rupere și ductibilitate, proprietăți fizice ce caracterizează aliajul și pentru care a fost preparat sunt reduse, fiind necorespunzătoare scopului urmărit.

5. Dezambalarea

Este marcată de evidențierea coroanelor turnate care fac corp comun cu tijele de turnare și conul de turnare. Operațiile de secționare a tijelor de turnare și prelucrarea sunt cunoscute.

Pentru aliajele de aur răcirea imediat după turnare va produce modificări în structura aliajului; astfel devine foarte moale și maleabil. Răcirea lentă (în tipar sau în cuptor) după turnare mărește duritatea, rezistența la tocire și fragilitatea aliajelor (aliajele devin mai dure)

Tratamentul termic pentru înmuiere sau durcisare (întărire), poate fi efectuat în mod eficient prin reglarea timpului în care piesa turnată este lăsată să se răcească în masa de ambalat după turnare. Pentru înmuiere, chiuveta este introdusă în apă timp de un minut sau două, imediat după turnare. Pentru a se obține întărirea, chiuveta este lăsată să se răcească lent între 3–6 min. înainte de introducerea în apă. Dezambalarea este marcată de evidențierea coroanelor turnate, care fac corp comun cu tijele de turnare și conul de turnare.

6. Prelucrarea, finisarea și lustruirea coroanei metalice turnate

Prelucrarea materialelor metalice se poate obține prin două procedee:

Mecanic – așchiere cu materiale abrazive,

Electrochimic

1. Prelucrarea mecanică – care realizează reduceri ale volumului, schimbări de formă prin consum de material, metal. Cu cât prelucrarea este redusă, pierderea de material este mai mică. Prelucrarea metalului este obținută cu ajutorul micromotoarelor pentru prelucrări mecanice care îndepărtează gradat o parte din plusul existent pe fețele protezei. Motorul orizontal la care se fixează un disc este utilizat pentru prelucrări mari și pentru secționarea tijelor la aliaje extradure. Secționarea tijelor care au rezultat din canalele de turnare, la toate aliajele nobile se face cu un clește care secționează fără rumeguș.

Materiale abrazive – gorund, pietrele care conțin bioxid de siliciu și trioxid de aluminiu. Sunt utilizate și la sablator. Toate prelucrările debutează prin sablare.

Sablarea utilizează jetul de nisip format de aurul comprimat și particulele de materiale sub formă de granule cu dimensiuni variabile în funcție de scop.

Sablarea se realizează în vederea următoarelor scopuri:

Îndepărtarea fețelor de ambalat

Îndepărtarea oxizilor (în timpul răcirii piesei aliajul se oxidează).

Instrumentele de prelucrare: cilindrice și roată, ele acționează circular. Aceste pietre sunt fie fixate, fie mobile; au culori diferite (alb, brun, gri închis), culoarea arată duritatea. În prezent sunt comercializate – freze tunstor carbid – aliaj dur pentru lucrări care au ca scop îndepărtarea unei cantități minime – prelucrare pentru netezirea fețelor. Aceste freze au forme și dimensiuni diferite.

2. Prelucrarea electro – chimică utilizează:

– baia galvanică – este utilizată uneori pentru realizarea modelelor dar soluția electrolitică este alta decât cea cu sulfat de cupru și piesa este așezată la anod. Curentul continuu se scurge de la anod la catod („smulge” piesa protetică care apare lustruită).

baia cu ultrasunete este alcătuită din:

recipient

soluție

sursa care produce ultrasunete care au o frecvență mai mare decât a sunetelor obișnuite care echivalează cu aluminiul.

Prelucrările sunt realizate în alte încăperi decât în încăperile unde se prelucrează mecanic; încăperi fără pulberi în atmosferă. Aceste prelucrări sunt de mare precizie, solicită materiale speciale și sunt prezente numai în laboratoarele dotate.

Lustruirea pieselor. Este o prelucrare mecanică sau electrochimică prin care se obțin suprafețe cu un aspect care-l imită pe al sticlei prelucrate cu luciu, sau al oglinzilor. O suprafață lustruită, macroscopic nu prezintă microdenivelări ci este continuă.

Scopul pentru care se obține lustruirea:

Părțile moi (limbă, obraz)

nu sunt lezate

se asigură un grad de confort

nu favorizează menținerea resturilor alimentare

alunecă foarte ușor pe ele.

Cu cât aliajul este mai dur cu atât se obține un luciu perfect și de lungă durată. Luciul este modificat la aliaje prin coroziune. Coroziunea mătuește lucrarea.

Luciul pieselor protetice din metal se realizează prin fixarea unor perii, pufuri, pâsle și gume la motorul orizontal. Se folosește oxidul de crom care are o acțiune deosebită în redarea lustrului.

Capitolul IV

MATERIALE UTILIZATE ÎN TEHNOLOGIA COROANEI TURNATE

Materialele metalice sunt reprezentate de aliajele următoarelor metale: aur, platină, paladiu, argint, cupru, crom, nichel, cobalt, molibden, fier (pentru wipla) și aluminiu (pentru bronzuri).

METALELE

Metalele sunt elemente chimice care prezintă următoarele caracteristici fizico – chimice comune:

Corpuri solide la temperatura camerei, cu excepția mercurului care este fluid;

Structura este policristalină (4,5) cubică sau (15) hexagonală. Cristalul este o formă a stării solide a materiei;

Culoarea este gri–argintiu cu două excepții reprezentate de cupru și de aur. În faza de pulbere fină toate sunt gri, deoarece razele luminoase sunt absorbite în totalitate;

Opace datorită electronilor liberi care trec de pe o orbită pe alta;

Luciul propriu fiindcă reflectă razele luminoase și o parte a radiațiilor electromagnetice;

Conductibilitatea termo–electrică specifică mare. Conductibilitatea apare redusă când în structură există impurități însoțite de neregularități ale structurii cristaline. Metalele cu cea mai bună conductibilitate sunt : Cu, Ag și Au.

Greutatea specifică este variabilă ceea ce a determinat clasificarea în metale ușoare și metale grele (greutate specifică peste 5). Este exprimată în g/cm³. Este o caracteristică importantă pentru lucrările protetice dentare.

Temperatura de topire are valori extrem de variate: de la -39°C pentru mercur la 3400°C pentru wolfram.

Rezistența mecanică reprezintă proprietatea de a se opune forțelor exterioare care tind să le deformeze plastic, elastic sau să le fractureze. În general metalele prezintă elasticitate și plasticitate diferențiate, specifice fiecărei grupe. Platina, argintul, cuprul, staniul sunt ușor deformabile datorită plasticității. Plasticitatea nu modifică integritatea corpului metalic. Rezistența mecanică recomandă metalele pentru utilizare în anumite scopuri. În stomatologie sunt utilizate pentru realizarea lucrărilor protetice, în mod diferențiat.

Chimic, în contact cu acizii formează săruri.

Ionizează în soluții acide eliberând particule încărcate cu sarcini electrice pozitive (ioni pozitivi).

ALIAJELE

Aliajele sunt, în faza solidă sau lichidă, amestecuri omogene compuse din două sau mai multe metale.

Comportamentul metalelor în faza lichidă este variabil ceea ce creează următoarele tipuri de aliaje:

Ambele metale, în faza lichidă, sunt solubile unul în celălalt în orice proporție, formând o soluție omogenă ce se menține și în faza solidă. Repartizarea cristalelor în structura aliajelor este echilibrată (ex.: aliajele de Au–Cu, Au–Ag sau Au–Ag–Cu) în aceste tipuri de aliaje sunt cuprinse metalele cu afinitate între ele.

Ambele metale sunt solubile între ele în faza lichidă dar în faza de cristalizare solidă se separă. Aliajul în faza solidă este format din cristale pure ale fiecărui element care a intrat în compoziție. Sunt aliajele ușor fuzibile Melotul și Șpentul. Punctul de topire este inferior elementelor care formează structura. Aceste aliaje sunt cunoscute sub numele de „aliaje eutectice”.

Ambele metale sunt solubile unul în celălalt strict numai în anumite proporții. Dacă acestea sunt depășite aliajul devine casant, până la friabil.

Ambele metale formează între ele combinații chimice cunoscute sub numele de „compuși intermetalici”. Prezența acestor compuși determină un nou comportament, aliajul devine casant.

Metalele care nu pot fi amestecate în nici o proporție. Nu se pot obține aliaje.

Caracteristici fizico–chimice generale ale aliajelor:

Duritatea este mai mare decât a fiecărui component.

Rezistența la deformare plasto – elastică și la rupere este mai mare decât a elementelor componente.

Conductibilitatea termică și electrică este mai redusă decât a fiecărui component.

Greutatea specifică are o valoare medie, între cea a metalului component cu greutatea cea mai mică și cea a celui cu greutatea cea mai mare.

Punctul de topire este mai redus decât al fiecărui metal din compoziție.

Coroziunea

Coroziunea reprezintă deteriorarea suprafeței metalelor și aliajelor.

Metalele și aliajele în contact cu factorii din mediul înconjurător (gaze sau lichide) formează produși de coroziune. Acești produși de coroziune pot avea un comportament diferențiat putând să accelereze, să întârzie sau să nu influențeze deteriorarea suprafeței.

Aliajele utilizate pentru lucrările protetice în mediul bucal sunt supuse, datorită variațiilor de pH și de temperatură, fenomenului de coroziune. Rezistența la coroziune pentru aliajele stomatologice reprezintă o condiție esențială.

Coroziunea de suprafață este anticipată de apariția mătuirii și de formarea petelor.

Coroziunea se datorează mai multor cauze: chimică, electro-chimică.

Forme de prezentare ale aliajelor recomandate pentru protetica dentară

Protezele dentare prezintă dimensiuni și forme foarte diferite și sunt realizate prin procese tehnologice variate. Pentru obținerea lor sunt necesare multe tipuri de materiale.

Produsele metalice sunt comercializate în următoarele forme:

granule, pastile, emisfere, paralelipipede cu secțiune pătrată, dreptunghiulară sau hexagonală, cilindru, pe care sunt înscrise cifre, litere sau simboluri ale firmelor. Sunt utilizate pentru a fi topite și turnate;

tablă laminată cu grosimea de 0,25–0,30 mm pentru cape, de 0,1–0,2 mm pentru inele ortodontice și de 1 mm pentru topire – turnare;

sârmă cu diametre diferite din aliaje de wipla sau Cr–Co. Din sârma cu diametrul de 0,2 mm sunt efectuate diferite ligaturi. Sârma cu diametrul de 0,6 – 0,8 mm este folosită pentru croșetele dentare ale protezelor parțiale, sârma de 1,2 – 1,5 mm pentru realizarea atelelor utilizate pentru contenția fragmentelor oaselor maxilarului;

elemente fabricate pentru croșete, bare linguale, bare palatinale necesare obținerii protezelor scheletate.

Tehnici pentru prelucrarea aliajelor

Aliajele sunt prelucrate la temperaturi diferite astfel:

Prelucrarea la temperatura de 20°C, cunoscută sub numele de prelucrare la rece, care constă în laminare, îndoire, trefilare, ambutisare, ștanțare, presare.

Prelucrarea la temperatura de peste 100°C cunoscută sub numele de prelucrare la cald, care constă în topire – turnare, topire – lipire, tratamente termice.

1. ALIAJELE NOBILE

Aceste aliaje prezintă în compoziție elemente nobile în procente variate. Metalele nobile sunt prezentate de: Au, Pt, Pa, Ir, Radiu, Ruteniu, Osmiu.

AURUL

Caracteristici:

culoare galbenă, caracteristică;

greutate specifică: 19,3 gr./cm³;

duritate redusă: 43 kg/cm³ (Brinell); este foarte moale;

ductilitate și maleabilitate foarte bune: se poate trage în foi foarte subțiri;

rezistent la acțiunea acizilor, bazelor și sărurilor; nu-l dizolvă de cât apa regală (3 părți acid azotic, o parte acid clorhidric);

rezistent la coroziune.

Indicații:

în industrie: rol catalitic, pentru aurirea electrochimică;

în stomatologie: sub formă de aliaje pentru lucrări protetice;

în medicina generală: săruri de aur pentru tratamentul reumatismului.

Duritatea foarte scăzută nu-l recomandă să fie utilizat pentru realizarea protezelor.

Este aliat cu alte metale (Ag, Cu, Ni, Pt, Pa, Ir) pentru a-i îmbunătății caracteristicile fizico – mecanice.

Aliajele de aur recomandate pentru uzul stomatologic prezintă în compoziție procente variate de aur pur în funcție de calitățile mecanice care sunt cerute aliajului pentru un anumit tip de lucrare protetică.

Aliajele de aur sunt întrebuințate în stomatologie fiindcă rezistă foarte bine la acțiunea corosivă a mediului bucal și pentru că rezultă proteze dentare cu precizie de inegalat de către alte aliaje.

Metalele din compoziția aliajelor de aur

Argintul

caracteristici:

culoare gri specifică,

maleabil și ductil, ușor de prelucrat,

punctul de topire este de 1071°C,

greutatea specifică este 10,5

în stare fluidă absoarbe gaze în special oxigenul pe care îl eliberează în faza de solidificare rezultând turnături poroase,

are afinitate pentru produși sulfuroși se înnegrește,

se combină cu aurul, îi modifică culoarea și-i mărește duritatea și rezistența la abraziune.

Cuprul

caracteristici:

culoare roșie, caracteristică. Imprimă culoarea sa aliajelor,

maleabil și ductil,

conductibilitate termo – electrică foarte bună,

se aliază ușor cu aurul și îi închide culoarea,

crește rezistența și duritatea aliajului.

În aliajele de aur intră în proporție egală cu argintul (42 + 42).

Platina – este un element din grupa metalelor nobile

caracteristici fizico – chimice:

culoarea este gri–argintie, este influențată de culoarea aliajului, devenind gri–galben;

maleabilă și ductilă;

punctul de topire este foarte înalt, 1754,44° C;

greutatea specifică este de 21,4 mai mare decât a aurului;

mărește rezistența la rupere și crește duritatea aliajului, fiind mai rezistent la abraziune;

punctul de topire înalt crește intervalul de topire al aliajului;

lustrul aliajului este menținut mai bine mult timp;

Folia de platină a reprezentat în trecut suportul pe care se depunea și sinteriza masa ceramică. În prezent tehnologia este depășită.

Paladiul, element din grupa metalelor mobile

caracteristici fizico – chimice:

culoarea gri–argintiu, deschide mult culoarea aliajului;

maleabil și ductil;

punctul de topire este de 1548,88°C;

greutatea specifică 12;

mărește maleabilitatea, ductilitatea, duritatea, rezistența la rupere și rezistența la deformare elastică și plastică a aliajului;

ridică intervalul de topire al aliajului de aur;

procentul din compoziția aliajelor de aur este variabil, dar are putere mare de înnobilare a acestuia.

Iridiul, element din grupa metalelor nobile,

caracteristici fizico – chimice:

culoarea asemănătoare cu cea a argintului;

greutatea specifică este de 22,4;

duritate foarte mare;

rezistent la rupere, îndoire și deformare;

casant la șocuri;

rezistent la acizi și baze foarte active inclusiv la apa regală;

punctul de topire este înalt, 2454°C;

procentul de aliere este variabil, până la 25%;

structura cristalină este foarte fină, transmițând-o și aliajului.

TIPURI DE ALIAJE DE AUR.

ALIAJUL DE AUR 916 ‰ = 22 KARATE (ALIAJE DE AUR MOI)

Compoziția chimică.

916 gr sunt reprezentate de aur pur, restul până la 1000 gr (84 gr) este reprezentat de argint și cupru, în general în proporții egale. Dacă proporția se modifică în favoarea cuprului, aliajul este mai dur și prezintă culoarea roșie. Dacă procentul de argint este mai mare, aliajul are o duritate mai scăzută și culoarea este mai puțin intensă.

Aliajul de aur 916‰ este cel mai maleabil dintre toate aliajele aurului, de aceea este utilizat în scopul realizării următoarelor microproteze: incrustații intratisulare, coroane turnate. Marginile incrustațiilor se pot brunisa.

caracteristici fizico – chimice:

culoare galbenă;

foarte maleabil și ductil;

rezistent la coroziune;

nu se dezomogenizează.

Aliajul de aur 833‰ = 20 karate (aliaje de aur mediu tari)

Compoziția chimică.

La 1000 gr de aur: 833 gr sunt reprezentate de aur pur, iar restul de 167 gr sunt completate cu cupru și argint. Acest aliaj are în structură procentul de cupru mai mare decât cel de argint. Cuprul conferă aliajului o duritate mai mare, rezistență la abraziune și la rupere. Datorită acestor caracteristici este folosit la confecționarea de: RCR, coroane, incrustații, punți dentare, corpul de punte 1–2 dinți.

Datorită procentului mare de argint și cupru există pericolul ca în timpul topirii – turnării să se producă dezomogenizarea urmată de modificarea comportamentului fizico – chimic, putând deveni sensibil la coroziune.

Aliajul de aur 833‰ cu argint, cupru, zinc, paladiu și platină (aliaje tari)

În acest aliaj argintul și cuprul sunt reprezentate în procente reduse, fiind înlocuite de platină. Aliajul are duritate foarte mare, este rezistent la rupere și la șoc cu un grad de elasticitate. Prezența platinei în compoziție îmbunătățește calitățile fizico–chimice ale aliajului, sunt foarte rezistente față de acțiunea unor substanțe oxidante.

Indicațiile sunt:

coroanele de substituție,

coroanele parțiale 3/4 și 4/5,

punți dentare întinse (totale),

proteze scheletate.

În compoziție sunt adăugate în procente variate paladiu 20/50 ‰, iridiu până la 25 ‰.

Aliajele de aur 750‰ = 16 karate

În compoziția fizico–chimică argintul este reprezentat de 83 părți, iar cuprul de 167. Într-un procent ridicat, cuprul conferă aliajului caracteristici fizico – chimice superioare comparativ cu aliajul de 833 ‰, este mai dur și are elasticitate mult mai mare.

În acest aliaj s-a introdus platină, paladiu și iridiu până la 50% pentru a crește duritatea și rezistența la acțiunea substanțelor corosive.

Caracteristicile fizico–chimice ale aliajelor nobile

Aliajele nobile sunt indicate pentru realizarea tuturor tipurilor de lucrări protetice dentare, fixe și mobilizabile (proteza scheletată). În faza fluidă aceste aliaje sunt foarte fluide, caracteristică care favorizează curgerea în tipare cu dimensiuni (grosime) foarte reduse, de numai 0,25–0,35 mm, obținându-se proteze foarte subțiri (coroane turnate cu grosime dirijată etc.).

Coeficientul de contracție la trecerea din starea fluidă în cea solidă este foarte mic, de 1,1–1,3%, compensat în totalitate de expansiunea masei de ambalat. Rezultă piese protetice de cea mai mare exactitate (precizie).

Din punct de vedere chimic sunt deosebit de rezistente la acțiunea corozivă a acizilor și bazelor. În mediu bucal sunt foarte bine tolerate.

Din punct de vedere financiar valoarea materialului se menține după îndepărtarea lucrării de pe câmpul protetic, fiindcă în urma rafinării aliajului se poate recupera pentru reutilizare în stomatologie sau la bijuterii.

Aliajele argintului cu paladiu.

Aceste aliaje reprezintă o categorie de aliaje nobile diferită de aliajele de aur sau platină. Compoziția fizico–chimică este dominată de prezența argintului și a paladiului, la care se adaugă alte elemente în microprocente.

Aceste aliaje prezintă un preț de cost mai redus decât aliajele de aur sau platină. Aliajele argintului cu paladiu au fost create pentru a înlocui parțial sau total aliajele de aur sau platină.

ALIAJELE INOXIDABILE

Aliajele de Ni și Cr

Elementul principal prezent în compoziția acestor aliaje este Ni.

Compoziția chimică:

nichel = 65 – 70%

crom = 14 – 16%

elemente secundare (aluminiu, molibden, tungsten, bor, siliciu, carbon, mangan) = 3–11%. Procentul variază în funcție de firma producătoare.

Elementele secundare sunt introduse în compoziție în următoarele scopuri:

obținerea structurii microcristaline, prin adăugarea borului, siliciului, carbonului și aluminiului;

dezoxidarea, prin adăugarea siliciului și a borului;

obținerea fluidității corespunzătoare în faza lichidă, prin adăugarea borului și a siliciului;

obținerea rezistenței la coroziune, prin adăugarea manganului, molibdenului și a tungstenului. Pelicula de oxid de Cr reprezintă elementul de protecție anticorozivă.

Rezistența mecanică (la deformare, rupere, abraziune) este dată de Cr.

Caracteristicile fizico – chimice:

culoarea acestor aliaje este gri–argintiu. Se poate afirma despre această culoare că este de referință prin comparație cu aliajele de culoare galbenă (aliajele de aur și bronz).

De menționat că aliaje care să prezinte culoare albă nu există în realitate. Numai în unele publicații se scrie, din eroare, „aliaje de culoare albă”. Culoarea albă asemănătoare sau identică cu a smalțului coroanelor dentare au numai materialele nemetalice din grupele rășini (acrilice), ceramice și mase compozite. Există tendința să se utilizeze expresiile „aliaje albe” și „aliaje galbene” dar acestea nu sunt recomandate în mediul universitar ci, cel mult, numai în comerț.

Această culoare constituie un dezavantaj față de aliajele de bronz.

greutatea specifică este de 7 – 9 gr/cm³. Este mult mai redusă decât a aliajelor de aur. Lucrările protetice dentare au greutate mai mică, se consumă mai puțin aliaj.

Greutatea specifică redusă impune o altă tehnologie de ambalare a machetelor, canale de curgere cu diametre de 3 – 4mm și o forță de împingere a aliajului suficient de mare (mult mai mare decât pentru aliajele nobile)

duritatea, în unități Brinell, este de 180–280 kg/mm². Această duritate constituie un avantaj pentru reducerea dimensiunilor pieselor protetice și un dezavantaj pentru faza de prelucrare fizică, pentru fețele ocluzale ale dinților antagoniști (se produce abraziune) și pentru momentul îndepărtării prin secționare a microprotezelor.

intervalul de topire–turnare este de 1150 – 1359°C. Aceste temperaturi se obțin în laboratorul de tehnică dentară cu alte aparate decât cele utilizate pentru aliajele nobile. Sursa de căldură este obligatoriu să acționeze pe toată suprafața masei de aliaj ce urmează a fi turnată;

coeficientul de contracție la răcire al acestor aliaje este de 2,2 – 3,5% în funcție de valoarea termică a intervalului de topire;

rezistența la coroziune în mediul bucal este satisfăcătoare dacă procesul tehnologic în laborator se desfășoară după condițiile înscrise în prospectul produsului;

comportamentul biologic. În general aceste aliaje sunt suportate foarte bine dar nu este exclus să apară următoarele manifestări patologice:

dermatite alergice, la tehnicienii dentari, datorită contactului cu pulberile în timpul prelucrării pieselor protetice;

edem al pleoapelor, tot de natură alergică;

eczeme cronice.

Aceste manifestări sunt produse de prezența pulberii de nichel și de terenul asupra căruia acționează.

Aliajul inoxidabil wipla

Acest aliaj este un oțel inoxidabil care este caracterizat de procentul foarte mare de fier și de prezența carbonului

Compoziția chimică:

fier = 70–72%

crom = 18%

nichel = 8%

elemente suplimentare reprezentate de mangan, molibden, siliciu, tantal, titan, cu rol să fixeze carbonul în aliaj.

Aliajele care conțin fier în procent mai mare de 50% și carbon până la 2% se numesc oțeluri.

Dacă procentul de carbon depășește 2%, aliajul se numește fontă. Aliajele de fier și carbon în aceste proporții formează soluții solide, omogene și sunt cunoscute sub numele de aliaje austenitice.

Fierul are punctul de topire 1539° C, duritate Brinell 55 kg/mm² prezintă patru stări alotropice cu structuri și proprietăți deosebite (alfa, beta, gamma, delta). Aliajele folosite în stomatologie conțin fierul gamma. Oțelul austenitic rezultat din combinația fierului și carbonului nu este inoxidabil.

Pentru a fi transformat în oțel inoxidabil se adaugă crom în procent de 18% și nichel 8%. Pentru a împiedica formarea carburii de fier și crom se adaugă aliajului microprocente de mangan, molibden, siliciu, tantal și titan, cu rol să fixeze carbonul în aliaj. Cromul conferă aliajului rezistență față de acțiunea agenților oxidanți, mărindu-i totodată maleabilitatea, ductibilitatea și rezistența mecanică. Cromul și nichelul stabilizează structura austenitică a aliajului.

Aliajul utilizat în stomatologie este cunoscut sub numele de wipla „Wie Platin”, din limba germană având culoarea asemănătoare platinei. Datorită procentului de crom, wipla este denumită și aliaj inoxidabil de tip 18/8.

Caracteristicile fizico – chimice:

Culoarea este gri – argintie, asemănătoare platinei;

Duritatea este de 160 kg/mm² (Brinell);

Intervalul de topire este cuprins între 1375 – 1420° C;

Luciul suprafețelor prelucrate este rezistent la mediul bucal;

Rezistență la acțiunea corozivă a mediului bucal, datorită prezenței oxidului de crom format pe suprafață;

În faza lichidă vâscozitatea este crescută, ceea ce împiedică obținerea pieselor turnate subțiri (0,30 – 0,35mm);

Tratamentul termic este necesar, fiindcă în timpul prelucrării se modifică structura austenitică. Tratamentul constă în reîncălzirea piesei protetice la 1000 – 1100°C, urmată de răcirea bruscă;

Aliajul nu este corespunzător pentru solidarizarea a două elemente. Există un aliaj pentru lipit, dar este impropriu, conține mult argint, având rezistență mecanică și chimică redusă;

Coeficientul de contracție la trecerea din faza fluidă în cea solidă este mare, de 2,5–3% nefiind compensat de masa de ambalat. Rezultă piese turnate cu dimensiuni mai mici datorită contracției;

Precizia pieselor turnate nu este posibilă, fiindcă are viscozitate crescută și coeficientul de contracție mare.

Forme de prezentare comercială:

Tablă de 0,10 – 0,15 mm pentru inele ortodontice și cape;

Sârmă cu dimensiuni foarte diferite:

0,2 mm, maleabilă, pentru perimetre și legături

0,6–0,8 mm, foarte flexibilă, utilizată pentru realizarea croșetelor protezelor parțiale acrilice

1–2,5 mm, foarte tare ferder–hart, utilizată pentru atelele chirurgicale și pentru arcurile aparatelor ortodontice. Acest sortiment de sârmă în secțiune transversală poate fi rotundă sau semirotundă..

Elemente cu forme diferite pentru a se obține prin modelare croșete prefabricate;

Bare prefabricate care sunt modelate cu ajutorul cleștilor speciali pentru a se realiza o bară linguală sau o bară palatinală.

Aliajele de bronz

Reprezentantul comercial în România este produsul „Gaudent”.

Această categorie de aliaje prezintă în compoziție următoarele elemente:

cupru = 80 – 82%

aluminiu = 8,5 – 10%

nichel = 3 – 4%

mangan = 1,5 – 2%

fier = 1%

Compoziția chimică complexă a creat un comportament fizico–chimic special, aceste aliaje fiind cunoscute sub numele de „bronzuri speciale”.

Caracteristici fizico – chimice:

rezistență la agenții care favorizează și produc coroziunea. Această rezistență se datorează filmului protetic de oxid de aluminiu care se formează pe suprafața aliajului și care dacă este îndepărtat mecanic (prin abraziune) se reface imediat;

duritatea este de 130 unități Brinell la piesele turnate;

greutatea specifică: 8,5 gr/cm³;

intervalul de topire:1025 – 1050° C;

conductibilitatea termică este de 2,5 ori mai mică decât a aliajelor nobile;

fluiditatea este corespunzătoare pentru obținerea microprotezelor și punților dentare. Această caracteristică asigură curgerea în tipare cu dimensiuni (grosime) de 0,30 – 0,35 mm;

rezistența la rupere prin tracțiune este de 40 kgf/mm². După tratament termic aceasta crește la 65 kgf/mm²;

culoarea este galben, factor deosebit de favorabil.

Gaudent-ul a dominat mult timp activitatea stomatologică pentru restaurarea morfologică a coroanelor și arcadelor dentare, reușind progresiv să înlocuiască aliajul de oțel inoxidabil wipla.

În prezent, aliajele de Cr – Ni, produse în sortimente variate, tind să fie utilizate dar ele prezintă următoarele caracteristici nefavorabile:

culoarea gri – argintie, neacceptată de mulți pacienți;

duritatea Vicker 240, mult mai mare față de alte aliaje dentare;

interval de topire înalt: 1280 -1350°C (necesită surse de căldură și aparate speciale).

Gaudent-ul este apreciat în cadrul activității protetice pentru:

rezistența la coroziune și oxidare în mediul bucal

duritatea apropiată de cea a aliajelor de aur

intervalul de topire asemănător cu al aliajelor mobile

masa de ambalat compensează coeficientul de contracție

prelucrarea în laborator este efectuată cu instrumentele de abraziune obișnuite

rezistența la deformare plastică și elastică

îndepărtarea microprotezelor de acoperire de pe bonturile dentare nu reprezintă o operațiune foarte dificilă.

Bronzurile reprezintă o alternativă la celelalte tipuri de aliaje (nobile și nenobile) datorită caracteristicilor și a prețului de cost redus.

Recomandări practice foarte utile:

Canalele pentru curgerea aliajului fluid să fie dimensionate corespunzător (diametre 3 – 4mm).

Rezervorul de aliaj fluid să fie situat la 15mm de vârful pâlniei de turnare.

Expansiunea masei de ambalat (de priză hidroscopică și termică) să fie obținută în mod științific.

Calcinarea tiparului la silicon este obținută la 650°

Aliajul încălzit în cuptor la temperatura de 700°C

Sursa de căldură ideală o reprezintă curenții de înaltă frecvență, asociată cu introducerea aliajului fluid în tipar în vid cu ajutorul aerului comprimat.

Răcirea tiparului să fie făcută într-un timp foarte scurt (30 – 40 sec.) după turnare. Această răcire rapidă reduce posibilitatea formării fazei gamma, bogată în Al, cu rezistență scăzută la coroziune.

Aliajele de Cr – Co (stelite)

Aliajele de crom–cobalt sunt superioare aliajelor inoxidabile de wipla (fier, crom–nichel).

Sunt combinații complexe în a căror compoziție sunt cuprinse multe metale: crom, cobalt, nichel, molibden, siliciu, carbon, magneziu, aluminiu, tantal, tungsten, titan, wolfram, vanadiu, niobiul. Procentul cel mai mare este reprezentat de crom (15–30%) și de cobalt (1–64%). Pentru fiecare produs există o anumită rețetă de fabricație, cunoscută numai de specialiștii care elaborează aliajul.

Metodele posibile de formare a acestor aliaje sunt:

Cromul este metal gri–argintiu mai dur decât fierul.

Punctul de topire este de 1876°C iar greutatea specifică 7,1. Este sensibil la acidul clorhidric. În procent de peste 12% conferă aliajelor pasivități față de acțiunea oxigenului. Este conținut în aliaj în proporție de 15–30%.

Cobaltul este un metal cu aspect cromatic asemănător argintului. Duritatea este mai mare decât a fierului și a nichelului. În combinații conferă aliajului duritate ridicată și stabilitate chimică, protejându-l față de acțiunea acizilor și a bazelor.

Punctul de topire este de 1481°C iar greutatea specifică 8,9. În aliaj intră în procente variabile 2–64%.

Nichelul este un metal gri–argintiu, maleabil și ductil, cu punctul de topire la 1441°C și greutatea specifică de 8,6. În combinație cu celelalte elemente conferă aliajului următoarele: din etibilitate, reducerea durității (astfel fiind posibilă prelucrarea la rece), reduce oxidarea, favorizează omogenizarea structurii. În compoziția aliajelor proporția este variabilă 5–55%.

Molibdenul este metal cu aspect cromatic comun gri–argintiu, relativ maleabil. Punctul de topire este de 2606°C iar greutatea specifică de 10, 2. În compoziția aliajului este introdus în procente cuprinse între 5–18%. Aliajului îi conferă următoarele: duritate, rezistență la rupere prin formarea unei structuri cristaline fine.

Tungstenul este un metal foarte dur cu punct de topire ridicat 3380,57°C. Este deosebit de rezistent la acțiunea celor mai mulți acizi și baze. Împreună cu tantalul, vanadiul și niobiul fac parte din aceeași subgrupă a sistemului periodic. Tantalul este foarte tenace, maleabil și ductil, fiind posibil să fie trefilat și ambutisat. Tantalul este din punct de vedere electro–chimic inert, foarte bine suportat de țesuturi. Aceste caracteristici îl recomandă pentru confecționarea implantelor intraosoase. În aliaje este introdus în proporție de 4 – 5%.

Magneziul este un metal cu duritate mare. Greutatea specifică este 7,12. Punctul de topire este de 1216°C. Ductibilitatea și maleabilitatea sunt reduse. În aliaj este în proporție de aproximativ 5%.

Aluminiu este un metal cu duritate redusă. Greutatea specifică este de 2,7. Punctul de topire este de 646°C. În compoziția aliajelor de tip bronzuri este introdus în procent de 8 – 10%. Aluminiul și manganul sunt adăugate în scopul să crească fluiditatea aliajului (în faza fluidă). Pentru aceste aliaje fluiditatea constituie o caracteristică specifică.

Caracteristici fizico – chimice

Greutatea specifică este unică (6,5 – 8), deci sunt mult mai ușoare decât aliajele nobile.

Rezistența la acțiunea corozivă a oxigenului, acizilor și bazelor.

Intervalul de topire este cuprins între 1300 – 1500°C.

Rezistența mecanică, manifestată prin rezistența la abraziune, la rupere și prin duritatea crescută (pe scara Brinell 180 – 340kg/mmp). Această caracteristică determină dificultăți pentru faza de prelucrare prin așchiere. După finisare și lustruire, se menține aspectul lucios de la nivelul suprafețelor.

Fluiditatea mare din faza lichidă determinată de vâscozitatea redusă favorizează pătrunderea în tipare cu dimensiuni mici, astfel fiind obținute turnături subțiri.

Coeficientul de contracție la răcire este de 1,7 – 2%, fiind compensat de expansiunea tiparului.

Intervalul de topire, reprezentat de temperaturi și coeficientul de contracție mare solicită utilizarea unor mase de ambalat speciale.

Cristalizează la răcire omogen; se formează o structură austerică.

Produsele obținute prin trefilare (sârmă) au flexibilitate mai mare decât componentele protezelor realizate prin turnare.

Aspectul lucios al suprafețelor prelucrate mecanic sau chimic se menține o perioadă îndelungată în cavitatea bucală.

Indicații:

Aceste aliaje au fost imaginate și produse pentru realizarea componentelor metalice a protezei scheletate.

Caracteristicile fizico–chimice pe care le posedă sunt corespunzătoare pentru acest tip de proteze. Din necesitate au fost realizate și alte proteze dentare (punți, coroane de acoperire sau de substituție). Duritatea foarte mare constituie o deficiență importantă pentru momentul îndepărtării după câmpul protetic prin secționări. Implantele superiostale sunt realizate din aceste aliaje, în general fiind tolerate de țesături.

Forma de prezentare comercială este diferită în funcție de preferințele firmei. Astfel sunt: pastile cu aspect de emisferă, de paralelipiped, cu bază hexagon, pătrată sau dreptunghiulară, cuburi sau cilindrii de 10–12 mm lungime și diametre de 4-5 mm.

Denumiri comerciale ale aliajelor

Vitalium, pe care sunt inițialele V–260 și V–180 (cifrele reprezintă valoarea durității în unități Brinell). V–100 este produsul cu duritate mai mică indicat pentru realizarea punților dentare.

Wisil, Remanim, Rubonit, Niranium.

Sârmă Wiplam pentru croșete, ea dobândește flexibilitate prin modelare la rece cu cleștii.

Elemente speciale de menținere a sprijinului și stabilizare ale protezelor scheletate, culise, balamale, bare cu călăreț, sistemul Ceka, capsele.

Bibliografie

Ion Rândașu vol. I „Proteze dentare”, Ed. Medicală, București 2000

Prelipceanu „Protetica dentară”

I. Rândașu, O.V. Rândașu „Materiale dentare”, Ed. Medicală, București 2001

Capitolul V

CONCLUZII

Coroana metalică este o microproteză ce acoperă în totalitate fețele porțiunii coronare a dintelui, refăcând morfofuncțional integritatea acestuia.

Coroanele turnate sunt realizate din aliaje nobile sau seminobile; pereții laterali pot avea grosimi diferite; dacă prezintă grosimi inegale coroana este cu grosime totală, iar dacă pereții sunt egali dimensionați este cu grosime dirijată.

Caracteristicile coroanei cu grosime totală sunt:

fețele interioare ale coroanei sunt în contact cu bontul dentar;

pereții laterali au dimensiuni mari neuniforme;

între fețele interioare ale coroanei și fețele bontului dentar apare forța de fricțiune care-i determină cea mai eficientă stabilitate;

variațiile de temperatură din cavitatea bucală sunt transmise în totalitate bontului dentar;

îndepărtarea de pe bontul dentar este efectuată cu dificultate prin tăierea feței ocluzale și vestibulare;

se consumă mult material pentru confecționarea ei;

indicația majoră o reprezintă dinții laterali cu dimensiuni reduse în sens cervico-ocluzal.

Caracteristicile coroanei cu grosime dirijată sunt:

pereții laterali au grosimi egale de 0,3 mm;

pereții laterali sunt la distanță de fețele bontului dentar;

coroana are contact cu bontul dentar pe fața ocluzală și la nivelul zonei cervicale pe o distanță de 2 mm.;

transmit parțial variațiile de temperatură;

se consumă mai puțin material pentru confecționare;

sunt indicate pe dinții laterali cu dimensiuni cervico-ocluzale mari.

Indiferent de tipul coroanei turnate din punct de vedere clinico-tehnic sunt parcurse aceleași etape, etape ce trebuie respectate cu strictețe pentru a nu apare erori ce forțează tehnicianul să refacă coroana.

INTRODUCERE

Lipsa igienei dentare și iatrogeniile clinico-tehnice dublate de o neglijențǎ a pacienților, alterează și mai mult integritatea sistemului stomatognat, îngreunând actul de refacere morfologicǎ și funcționalǎ a acestuia.

Diferitele leziuni ale coroanelor dentare, precum și parodontopatiile marginale disfuncționeazǎ continuu sistemul stomatognat.

Dacǎ acestor maladii li se asociază un factor parafuncțional traumatic, atunci apariția edentațiilor și afectarea A.T.M. este grăbitǎ, cu repercusiuni consecutive asupra funcționalității întregului sistem.

În cadrul coroanelor de acoperire, ce acoperă în totalitate fețele porțiunii coronare a unui dinte, coroana metalică are un rol deosebit.

Cu toate că este o coroană inestetică, indicată mai mult în zona laterală, dar cu rezistență foarte bună ce reface eficient funcția masticatorii, această coroană la ora actuală este accesibilă unei largi categorii de pacienți.

De cele mai multe ori indicația de coroană metalică(cu grosime totală sau dirijată) este dată de condiția materială a pacientului.

Chiar dacă, datorită efectului inestetic există tendința înlocuirii acestui de tip de coroană de acoperire în continuare se realizează astfel de microproteze la scară largă, motiv pentru care am ales tema acestei lucrări de diplomă.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Coroana Metalica Turnata (ID: 155320)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Coroana Metalica Turnata

Copyright Notice

Sechele de Poliomelita

Eficienta Fizio Kinetoterapiei In Paralizia de Plex Brahial

Programul de Recuperare In Patologia Disco Vertebrala a Coloanei Cervicale

Procesul de Ingriire al Unui Pacient cu Diabet Zaharat I

Tratarea Pacientilor cu Fracturi, Luxatii Si Entorse

Dermatita Atopica la Copil

Copyright Notice

Similar Posts