Corelatii Intre Tendintele Psihopatologice de Personalitate Si Mecanismele de Aparare Predilecte la Adolescenti
Corelații între tendințele psihopatologice de personalitate și mecanismele de apărare predilecte la adolescenți
CUPRINS
REZUMAT
ABSTRACT
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. CADRU TEORETIC
1.1. Particularități ale personalității adolescentului
1.1.1. Stadiile adolescenței
1.1.2. Comportamentele de tranziție
1.1.3. Societatea și adolescenții
1.1.4. Dezvoltarea autonomiei
1.1.5. Formarea identitӑții
1.1.6. Dezvoltarea moralӑ
1.1.7. Dezvoltarea cognitivӑ
1.1.8. Dezvoltarea emoționalӑ
1.1.9. Stima de sine
1.1.10. Dezvoltarea creierului
1.1.11. Consumul de droguri
1.1.12. Succesul școlar
1.1.13. Relațiile sociale
1.1.14. Dezvoltarea psihicӑ de ansamblu
1.2. Tendințele psihopatologice de personalitate
1.2.1. Psihiatrie și psihopatologie
1.2.2. Specificul personalitӑții
1.2.3. Personalitate și psihopatologie
1.2.4. Normalitate și psihopatologie
1.2.5. Tendințele psihopatologice și tulburӑrile de personalitate
1.3. Mecanismele de apărare
1.3.1. Abordarea psihanaliticӑ asupra mecanismelor de apӑrare
1.3.2. Procesele din spatele mecanismelor de apӑrare
1.3.3. Clasificarea mecanismelor defensive din perspectivӑ psihiatricӑ
1.3.4. Clasificarea mecanismelor de apӑrare conform stadiilor
dezvoltӑrii psiho-sexuale
1.3.5. Strategiile de apӑrare din perspectivӑ psihodinamicӑ
1.3.6. Alte mecanisme de apӑrare
1.4. Tendințele psihopatologice și mecanismele apӑrare la adolescenți: asocieri
1.4.1. Personalitatea adolescentului și mecanismele de apӑrare
1.4.2. Personalitate și adaptare: de la copilӑrie la maturitate
1.4.3. Personalitatea adolescentului și tulburӑrile psihopatologice
1.4.4. Trӑsӑturile de personalitate și delincvența juvenilӑ
1.4.5. Adolescența și tendințele psihopatologice de personalitate
CAPITOLUL 2. OBIECTIVE ȘI METODOLOGIE
2.1. Obiectivele cercetӑrii
2.1.2. Ipotezele cercetӑrii
2.1.2.1. Ipoteze generale
2.1.2.2. Ipoteze de lucru
2.2. Metodologia cercetӑrii
2.2.1. Prezentarea modelului cercetӑrii
2.2.2. Descrierea tehnicilor de investigație
CAPITOLUL 3. REZULTATE
3. Rezultate
3.1. Statisticӑ descriptivӑ
3.2. Statisticӑ inferențialӑ
3.3. Interpretarea psihologicӑ a rezultatelor
CAPITOLUL 4. CONCLUZII
REFERINTE BIBLIOGRAFICE
ANEXE
REZUMAT
Literatura de specialitate susține asocierea tendințelor psihopatologice de personalitate cu mecanisme de apӑrare specifice. Prezenta lucrare își propune explorarea corelațiilor dintre anumite tendințe psihopatologice de personalitate și patru stiluri defensive, în care sunt încadrate diverse mecanisme de apӑrare (stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu). Eșantionul studiului a fost unul nonclinic. Acesta a fost compus din 55 de adolescenți, elevi în clasa a X-a la Colegiul Național I.L. Caragiale, Ploiești, dintre care 41 de subiecți au fost de sex feminin și 14 de sex masculin. Instrumentele utilizate au constat din douӑ chestionare privind tendințele psihopatologice (Clinical Analysis Questionnaire – Partea a doua), respectiv stilurile defensive (Defense Style Questionnaire). Tendințele psihopatologice investigate au corespuns unor scale din partea clinicӑ a chestionarului CAQ: agitația, depresia anxioasӑ, depresia suicidarӑ, deviația psihopaticӑ, schizofrenia, vina și resentimentul, paranoia și hipocondria. Pentru analiza datelor, s-a utilizat testul de corelație Pearson. Rezultatele susțin majoritatea ipotezelor cercetӑrii: tendințele spre hipocondrie, depresie suicidarӑ, depresie anxioasӑ, vinӑ și resentimente și schizofrenie se asociazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ, iar tendințele spre deviația psihopaticӑ se asociazӑ negativ cu stilul defensiv bazat pe autosacrificiu. Contrar ipotezelor, nu s-au obținut corelații pozitive semnificative între tendințele spre agitație și stilul defensiv maladaptativ și nici între tendințele spre agitație, depresie anxioasӑ și paranoia și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine. De asemenea, nu a existat o corelație negativӑ semnificativӑ între tendințele paranoide și stilul defensiv adaptativ, contrar prezumției studiului. Astfel, constatӑm cӑ adolescenții cu tendințe spre hipocondrie, depresie suicidarӑ, depresie anxioasӑ, vinӑ și resentimente și schizofrenie au un stil defensiv maladaptativ, în timp ce adolescenții cu tendințe spre agitație nu au un stil defensiv maladaptativ. Totodatӑ, rezultatele susțin cӑ adolescenții cu tendințe spre deviația psihopaticӑ nu au un stil defensiv bazat pe autosacrificiu, iar cei cu tendințe paranoide nu au un stil defensiv adaptativ, în timp ce adolescenții cu tendințe spre agitație, depresie anxioasӑ și paranoia nu au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine. În concluzie, obiectivele cercetӑrii de a identifica stilurile defensive specifice unor tendințe psihopatologice, de a studia tendințele psihopatologice și mecanismele de apӑrare în rândul adolescenților și de a identifica asocierile existente între tendințele psihopatologice și stilurile defensive, au fost atinse. Cercetӑri ulterioare sunt necesare pentru a investiga aspectele neprevӑzute ale rezultatelor obținute, precum lipsa unei corelații pozitive semnificative între tendințele spre depresia anxioasӑ și paranoia și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine sau lipsa unei corelații negative semnificative între tendințele spre paranoia și stilul defensiv adaptativ.
ABSTRACT
The literature body in this domain sustains the idea that there are associations between personality psychopathological tendencies and specific defensive strategies. The present paper’s purpose is to explore the relationships between certain personality psychopathological tendencies and four defensive styles, which include various defense mechanisms (maladaptive defense style, image-distorting defense style, adaptive defense style and self-sacrifice defense style). We used a non-clinical sample which was composed of 55 adolescents, students at Colegiul Național I.L. Caragiale, Ploiești. 41 of these were females and 14 were males. The instruments we used consisted of two questionnaires, one of which evaluated certain psychopathological tendencies (Clinical Analysis Questionnaire – Clinical Part) and the other evaluated defensive styles (Defense Style Questionnaire). Psychopathological personality tendencies were evaluated using certain scales of the clinical part of CAQ: agitation, anxious depression, suicidal depression, psychopathic deviation , schizophrenia, guilt and resentment, paranoia and hypochondriasis. For data analysis, we used Pearson Correlation Test. Results sustain most of our general hypothesis: hypochondriasis, suicidal depression, anxious depression, guilt and resentment and schizophrenia tendencies were positively associated with maladaptive defense style, while psychopathic deviation tendencies were negatively associated with self-sacrifice defense style. As opposed to our general hypothesis, there were no significant positive correlations between agitation and maladaptive defense style. Also, there were no significant positive correlations between agitation, anxious depression and paranoia tendencies and image-distorting defense style. We expected a significant negative correlation between paranoia tendencies and adaptive defense style, but we didn’t find one. The results show that subjects with hypochondriasis, suicidal depression, anxious depression, guilt and resentment and schizophrenia tendencies in adolescence, also have a maladaptive defense style, whereas subjects with agitation tendencies in adolescence don’t have a defensive maladaptive style. Results sustain that subjects with psychopathic deviation tendencies in adolescence don’t have a self-sacrifice defense style, while adolescents with paranoia tendencies don’t have an adaptive defense style. Also, results sustain that adolescents with agitation, anxious depression and paranoia tendencies don’t have an image-distorting defense style. To conclude, our objectives to identify specific defense styles that correspond to certain psychopathological personality tendencies, to study psychopathological personality tendencies and self defense mechanisms among adolescents and to identify associations between psychopathological tendencies and defensive styles, were accomplished. Further research is needed to investigate unexpected results, such as the lack of a significant positive correlation between anxious depression and paranoia tendencies and image-distorting defense style or the lack of a significant negative correlation between paranoia tendencies and adaptive defense style.
INTRODUCERE
Aceastӑ lucrare își propune explorarea asocierilor dintre tendințele psihopatologice de personalitate și mecanismele de apӑrare, în rândul adolescenților.
Am ales sӑ investighez aceste concepte la adolescenți întrucât mereu mi-am dorit sӑ cunosc mai multe despre aceastӑ perioadӑ interesantӑ, plinӑ de schimbӑri, care are un impact major asupra devenirii omului. Adolescența este perioada care ne transformӑ vizibil atât fizic, cât și mental, punându-și amprenta asupra dezvoltӑrii noastre globale. Am resimțit toate aceste schimbӑri în propria mea cӑlӑtorie de la copilӑrie cӑtre viața adultӑ și mi-am dorit sӑ cunosc mai multe despre aceastӑ perioadӑ crucialӑ din viața noastrӑ. Cum își cristalizeazӑ adolescenții valorile morale? Ce determinӑ dorința lor de a își dezvolta autonomia în afara familiei? Care sunt caracteristicile crizei de originalitate? Care sunt particularitӑțile stimei de sine la adolescenți? Cum se dezvoltӑ abilitӑțile cognitive ale adolescenților? Care sunt particularitӑțile dezvoltӑrii cerebrale la adolescențӑ? Acestea sunt doar câteva din întrebӑrile la care rӑspunde aceastӑ lucrare (prin reunirea ideilor științifice regӑsite în literature de specialitate) și la care mi-am putut rӑspunde și eu în detaliu cu aceastӑ ocazie. Consider cӑ este important ca aceste lucruri sӑ fie cunoscute de masa largӑ de oameni întrucât adolescența are un rol de o importanțӑ deosebitӑ la nivelul structurӑrii personalitӑții adulte, iar pӑrinții sau apropiații adolescenților ar trebui sӑ cunoascӑ modurile în care ar putea optimiza capacitatea adolescentului de a deveni cea mai bunӑ versiune a viitorului adult.
Studiul tendințelor psihopatologice m-a interesat din primsa faptului cӑ toți avem astfel de tendințe în structura noastrӑ de personalitate. Astfel, consider cӑ este important sӑ învӑțӑm despre ele, sӑ le ameliorӑm efectul în mӑsura în care este posibil și sӑ ne putem da seama dacӑ la un moment dat acestea scapӑ de sub control. Este important sӑ cunoaștem modul în care tendințele psihopatologice de personalitate se manifestӑ în viața noastrӑ pentru a le stӑpâni și a încerca sӑ obținem cât mai mult control asupra propriei evoluții. Nu suntem cu adevӑrat liberi și nu putem lua decizii în cunoștințӑ de cauzӑ decât atunci când ne cunoaștem pe sine cu adevӑrat. De asemenea, am observat cӑ literatura de specialitate se axeazӑ mai mult asupra bolilor psihice diagnosticate decât asupra tendințelor preliminare acestora și de accea mi-am dorit sӑ aduc un plus în aceastӑ direcție.
Mecanismele de apӑrare s-au aflat întotdeauna în aria mea de interes din mai multe motive. În primul rând, m-a fascinat ideea cӑ forțele inconștiente au puterea de a decide în locul nostru, de a ne determina sӑ reacționӑm diferit în diverse situații fӑrӑ ca noi sӑ bӑnuim vreodatӑ cӑ suntem ghidați de ele. Mecanismele de apӑrare fac parte din aceastӑ categorie. În al doilea rând, mi-am dorit sӑ cunosc propriile strategii defensive și modul în care acestea acționeazӑ asupra mea, ceea ce m-a fӑcut sӑ îmi dau seama cӑ mecanismele de apӑrare au, într-adevӑr, un mare impact asupra deciziilor noastre și chiar asupra calitӑții vieții noastre. Mecanismele defensive au deseori rol adaptativ, însӑ se întâmplӑ ca acestea sӑ fie constituite în momenteilor științifice regӑsite în literature de specialitate) și la care mi-am putut rӑspunde și eu în detaliu cu aceastӑ ocazie. Consider cӑ este important ca aceste lucruri sӑ fie cunoscute de masa largӑ de oameni întrucât adolescența are un rol de o importanțӑ deosebitӑ la nivelul structurӑrii personalitӑții adulte, iar pӑrinții sau apropiații adolescenților ar trebui sӑ cunoascӑ modurile în care ar putea optimiza capacitatea adolescentului de a deveni cea mai bunӑ versiune a viitorului adult.
Studiul tendințelor psihopatologice m-a interesat din primsa faptului cӑ toți avem astfel de tendințe în structura noastrӑ de personalitate. Astfel, consider cӑ este important sӑ învӑțӑm despre ele, sӑ le ameliorӑm efectul în mӑsura în care este posibil și sӑ ne putem da seama dacӑ la un moment dat acestea scapӑ de sub control. Este important sӑ cunoaștem modul în care tendințele psihopatologice de personalitate se manifestӑ în viața noastrӑ pentru a le stӑpâni și a încerca sӑ obținem cât mai mult control asupra propriei evoluții. Nu suntem cu adevӑrat liberi și nu putem lua decizii în cunoștințӑ de cauzӑ decât atunci când ne cunoaștem pe sine cu adevӑrat. De asemenea, am observat cӑ literatura de specialitate se axeazӑ mai mult asupra bolilor psihice diagnosticate decât asupra tendințelor preliminare acestora și de accea mi-am dorit sӑ aduc un plus în aceastӑ direcție.
Mecanismele de apӑrare s-au aflat întotdeauna în aria mea de interes din mai multe motive. În primul rând, m-a fascinat ideea cӑ forțele inconștiente au puterea de a decide în locul nostru, de a ne determina sӑ reacționӑm diferit în diverse situații fӑrӑ ca noi sӑ bӑnuim vreodatӑ cӑ suntem ghidați de ele. Mecanismele de apӑrare fac parte din aceastӑ categorie. În al doilea rând, mi-am dorit sӑ cunosc propriile strategii defensive și modul în care acestea acționeazӑ asupra mea, ceea ce m-a fӑcut sӑ îmi dau seama cӑ mecanismele de apӑrare au, într-adevӑr, un mare impact asupra deciziilor noastre și chiar asupra calitӑții vieții noastre. Mecanismele defensive au deseori rol adaptativ, însӑ se întâmplӑ ca acestea sӑ fie constituite în momente de “crizӑ”, fiind benefice pentru psihic pe moment, însӑ nu și pe termen lung. Odatӑ constituite, este dificil sӑ ne dӑm seama de momentele în care acționeazӑ, chiar dacӑ am parcurs un demers de explorare în vederea identificӑrii lor și, cel mai adesea, continuӑ sӑ acționeze chiar și atunci când nu mai avem nevoie de ele, când ”criza” a trecut și reușesc astfel sӑ ne punӑ piedici în evoluția noastrӑ. De aceea, un al treilea motiv în baza cӑruia am ales sӑ studiez mecanismele de apӑrare este dorința de a informa oamenii ce nu au tangențe cu domeniul psihologiei despre existența acestor forte inconștiente care ne ghideazӑ și care meritӑ a fi explorate de fiecare în parte, individual.
Mi-am dorit sӑ studiez tendințele psihopatologice de personalitate în relație cu mecanismele de apӑrare întrucât literatura de specialitate susține existența unor asocieri între cele douӑ concepte, în sensul în care diferite tendințe psihopatologice relaționeazӑ cu mecanisme de apӑrare specifice, astfel încât acestea sӑ rӑspundӑ nevoilor adaptative ale individului. Sigur cӑ un schizofren paranoid, de pildӑ, are nevoie de alte strategii defensive decât un depresiv. Am observat o mare varietate de mecanisme de apӑrare puse în legӑturӑ cu diferite tendințe psihopatologice de personalitate astfel încât m-am centrat asupra studiului celor patru stiluri defensive întâlnite în Defense Style Questionnaire, care înglobeazӑ principalele mecanisme de apӑrare, în relație cu tendințele psihopatologice identificate în Clinical Analysis Questionnaire.
În concluzie, tema acestei lucrӑri s-a conturat ca urmare a curiozitӑții de a explora problematica adolescenței, a tendințelor psihopatologice și a mecanismelor de apӑrare ca entitӑți separate și de a studia interrelațiile ce se stabilesc între ultimele douӑ concepte menționate în rândul adolescenților.
CAPITOLUL 1. CADRU TEORETIC
Particularități ale personalității adolescentului
Adolescența reprezintă o perioadă crucială în evoluția individuală deoarece marchează trecerea de la copilărie la viața adultă. În timpul adolescenței se modelează substanțial personalitatea umană (anumite trăsături de personalitate încep să se manifeste, altele prind contur, devin mai pronunțate, interesele individului se lărgesc). Astfel, putem spune că personalitatea individului se dezvoltă multilateral în această perioadă, iar odată cu ieșirea din adolescență și intrarea în perioada tinereții, putem vorbi despre o personalitate nuanțată și relativ statornică în timp.
1.1.1. Stadiile adolescenței
Șchiopu și Verza (1997) structurează perioada adolescenței într-o serie de substadii de dezvoltare astfel: preadolescența (14-16 ani), adolescența propriu-zisă (16-18 ani) și adolescența prelungită (18-20-25 ani). În continuare vom detalia transformările care se petrec în fiecare dintre aceste substadii din perspectiva dezvoltării personalității.
Astfel, cei doi autori se referă la preadolescență ca fiind o perioadă marcată de individualizare, în special în plan intelectual și în planul relaționării. În plan intelectual, crește interesul pentru probleme abstracte și de sinteză. În planul relaționării, devine pregnantă dorința de afirmare personală. Totodată, și afectivitatea devine mai nuanțată în acest stadiu de dezvoltare. Referitor la lărgirea intereselor, Șchiopu și Verza (1997) vorbesc despre rafinarea interesului pentru lectură, filme, televizor, tehnică etc.
Următorul stadiu, adolescența propriu-zisă, este marcat de o intensă intelectualizare. De asemenea, adolescentul devine acum angrenat în responsbilități care includ dificultăți ce îi permit măsurarea propriilor forțe. Totodată, forma în care adolescentul face evaluări se modifică, trecând de la o evaluare impulsivă, critică, la o evaluare ce tinde să încorporeze mai mult propria originalitate. Preferințele proprii capătă acum o mai mare importanță, devin intense și aspectele vocaționale, se conturează concepția despre lume și viață, iar confruntările sociale complexe capătă acum o mai mare importanță. Individualizarea și conștiința de sine devin mai dinamice acum și devin mai apopiați de valorile culturale (Șchiopu et al., 1997). Putem spune, astfel, că adolescenții se află în plină formare a caracterului, fiind interesați de valorile culturale, dar și de propria individualizare, ceea ce le permite formarea unui sistem de valori propriu și diferit față de ceilalți, în acord cu valorile culturale, dar mai ales cu specificul individual de personalitate.
Ultimul stadiu descris de autori, adolescența prelungită, se diferențiază prin dobândirea independenței, prin nevoia participării sociale intense și prin importanța vieții sentimentale, dar care rămâne, totuși, instabilă. În această perioadă, adolescenții învață rolul social și tot acum unii dintre ei se căsătoresc, ceea ce aduce cu sine noi responsabilități (Șchiopu et al., 1997).
1.1.2. Comportamentele de tranziție
În continuare, vom aborda problematica comportamentelor de tranziție, întâlnite in cazul multor adolescenți, așa cum le descriu Adams și Berzonsky(2009). Astfel, autorii susțin că Perioada adolescenței aduce cu sine o serie de decizii comportamentale care nu le erau disponibile anterior celor ce se aflӑ la aceastӑ vârstӑ. Între acestea se înscriu decizia de studia mai mult sau mai puțin, decizia de a fuma, de a merge la petreceri sau de a alege sӑ se implice în activitӑți extracuriculare. Autorii vorbesc și despre comportamentele de tranziție specifice adolescenților, despre care spun cӑ au rolul de a semnala viitoarea maturitate. Autorii atrag atenția asupra faptului cӑ modalitӑțile adolescenților de a demonstra cӑ au trecut într-o nouӑ etapӑ a vieții pot fi dӑunӑtoare pentru organism sau pentru reputația lor în comunitate. Exemple de astfel de comportamente ar putea fi comportamentul sexual riscant, consumul de droguri sau nepregӑtirea temelor. Autorii amintesc și câteva comportamente cu caracter de tranziție care pot avea un effect benefic asupra individului. În aceastӑ categorie se înscriu activitӑți precum participarea la orchestra școlii, petrecerea timpului la bibliotecӑ, înscrierea în echipa de tenis sau participarea la întâlnirile unui grup religios (Berzonsky et al., 2009).
Așadar, nu putem ignora multitudinea de factori comportamentali diferiți față de copilărie care se manifestă în această perioadă. Aceste comportamente sunt foarte evidente și radical exprimate, făcându-i pe mulți adulți să îi respingă pe cei aflați la adolescență. La acest nivel se manifestă pregnant conflictul dintre generații și, astfel, întâlnim deseori expresii de tipul “Pe vremea mea…” sau diverse apelative deloc admirative care li se aplică adolescenților. Putem aprecia că aceste comportamente vizibile și radicale au rolul de a semnala celorlalți membri ai societății trecerea către maturitate a adolescenților. Ei vor să fie recunoscuți și tratați ca fiind adulți și nu copii. Unul din factorii care duc la comportamente disfuncționale cu caracter de tranziție în adolescență poate fi lipsa ritualurilor de trecere către maturitate. Aceste ritualuri care existau în trecut sau care încă există în anumite regiuni subdezvoltate și în anumite culturi tradiționaliste aveau rolul de a îi transmite adolescentului că i se recunoaște faptul că nu mai este un copil și că i se pot acorda drepturi și responsabilități specifice adulților. În prezent, chiar dacă nu mai există astfel de ritualuri de tranziție, adolescenții resimt în continuare nevoia de a transmite mesajul că au devenit adulți către societate și, astfel, preiau comportamente/activități pe care le desfășoară adulții. Acestea pot fi pozitive (preocuparea pentru cultură, literatură, obținerea unui loc de muncă, obținerea permisului de conducere etc.) sau negative (fumatul, consumul de alcool, participarea la petreceri nocturne etc.). Sunt preferate comportamentele negative în defavoarea celor pozitive întrucât sunt mai la îndemână și mult mai ușor de pus în aplicare (de exemplu, este mult mai ușor pentru un adolescent să fumeze decât să își caute un loc de muncă). În plus, comportamentele disfuncționale cu caracter de noutate pentru ei presupun și recreere, distracție în cadrul cercului de prieteni și de aceea adolescenții le preferӑ pe acestea în defavoarea celor pozitive.
1.1.3. Societatea și adolescenții
Procesul de adolescentizare este privit diferit de societatea extinsă față de individul care îl traversează: oamenii pot minimiza trӑirile adolescenților, în timp ce ei se confruntӑ cu adevӑrate dileme existențiale (Rayner et al., 2012). Astfel, adolescentul se poate simți neînțeles într-o societate în care comportamentul îi este blamat sau în care este discreditat doar în baza apartenenței la o categorie de vârstă. Adulții, adesea dominați de preconcepții și setereotipii, nu înțeleg semnificația comportamentelor specifice adolescenților și mesajele pe care aceștia încearcă să le transmită. Acest lucru nu poate fi benefic pentru individul aflat în plin proces de adolescentizare, care traversează o perioadă de tranziție marcată de incertitudini, dileme existențiale, tensiune psihologică. Această tensiune poate fi sporită de atitudinile dezaprobatoare ale celor din jur și poate chiar stârni motivația de a deveni și mai demonstrativi din punct de vedere comportamental. De asemenea, adolescenții blamați sau discreditați în baza comportamentelor pe care le manifestӑ, pot interioriza ideea cӑ locul lor este în mijlocul grupului de prieteni, pentru cӑ acolo se simt bine și sunt acceptați și nu vor mai încerca sӑ facӑ fațӑ solicitӑrilor altor medii, precum cel familial sau școlar, crezând cӑ nu aparțin grupului respectiv sau, dacӑ au și o stimӑ de sine scӑzutӑ, cӑ nu sunt destul de buni pentru a se adapta altor medii, care au cerințe mai înalte de la ei. De aceea este important sӑ se acționeze cu grijӑ în încercarea de a controla adolescentul și comportamentele pe care acesta le desfӑșoarӑ, permițându-i-se o anumitӑ dozӑ de autonomie și convingându-l mai degrabӑ prin argumente decât prin restricții cӑ anumite comportamente sunt disfuncționale și dӑunӑtoare pentru el. Pӑrinții ar trebui sӑ se axeze mai degrabӑ pe pӑstrarea unei relații amiabile cu copilul ca sӑ îl poatӑ câștiga de partea lor. De asemenea, stimularea formӑrii unui sistem de valori autonom și bine închegat încӑ de timpuriu este crucial pentru modul în care adolescentul va face fațӑ noilor solicitӑri și tentații ce apar în aceastӑ perioadӑ. Unui adolescent ce se conduce dupӑ principii morale clar definite, îi va fi mult mai ușor sӑ reziste anumitor tentații și sӑ nu se complacӑ în comportamente disfuncționale pentru cӑ va avea suficiente motive și argumente pentru a alege sӑ nu facӑ aceste lucruri. La vârsta adolescenței putem vorbi deja de un sistem valoric solid, însӑ numai dacӑ mediul în care s-a dezvoltat individul a fost propice pentru dezvoltarea moralӑ (dacӑ climatul familial a fost sӑnӑtos, bazat pe valori morale pozitive, care au stimulat autonomia copilului, lӑsându-l sӑ își exprime opiniile cu privire la diverse problematici încӑ de timpuriu și îndreptând creativitatea și atenția copilului în direcția moralitӑții, a diferențelor dintre bine și rӑu).
1.1.4. Dezvoltarea autonomiei
În ceea ce privește dezvoltarea autonomiei în această perioadă, procesul este accelerat de transformӑrile fizice și cognitive, de relațiile sociale care se aflӑ în expansiune și de noile drepturi și responsabilitӑți care sunt dobândite la aceastӑ vârstӑ. Stima de sine și identitatea se consolideazӑ, iar afectivitatea, cogniția și comportamentul sunt sub controlul individului într-o mӑsurӑ tot mai mare. (Adams et al., 1997). Această viziune reliefează importanța dezvoltării multilaterale în această perioadă, existând o interdependență între diferitele paliere de dezvoltare. De exemplu, dacă ne referim la un deficient mintal, care stagnează sau evoluează foarte lent pe plan cognitiv, stima de sine va fi scăzută întrucât individul observă că nu poate desfășura sarcini de o dificultate specifică vârstei. De asemenea, sentimentul de autonomie nu va putea fi obținut deoarece nu se va descurca să rezolve singur anumite sarcini, ceea ce îi va prelungi dependența față de alte persoane. Un alt exemplu ar putea fi cel al unui adolescent căruia nu i se oferă și nu i se permite exercitarea unor responsabilități suplimentare, specifice vârstei. Ca și în cazul anterior, acesta este stimulat să rămână în relație de dependență cu alte persoane, precum părinții, sugerându-i-se ideea că nu este capabil să se descurce pe cont propriu. Așadar, dezvoltarea autonomiei este stopată și de această dată. Stimularea autonomiei în aceastӑ perioadӑ poate fi dificilӑ pentru pӑrinți care, bombardați uneori de valul de schimbӑri fizice și psihice ale copilului lor, care începe sӑ se dezvolte într-un adult, devin copleșiți de situație, iar intențiile lor bune se pot îndrepta împotriva copilului lor. De exemplu, un copil supraprotejat de pӑrinți, cӑruia nu i se permite sӑ desfӑșoare activitӑțile pe care le desfӑșoarӑ ceilalți adolescenți, poate fi extrem de incapacitat: va rӑmâne în relație de dependențӑ cu pӑrinții, iar la vârsta adultӑ, când va trebui într-adevӑr sӑ se descurce singur, îi va fi greu sӑ se adapteze noilor solicitӑri și face alegeri greșite tocmai din cauza lipsei de experiențӑ. Așa cum animalele care petrec primii ani din viațӑ alӑturi de mama lor pentru a deprinde, astfel, abilitӑțile de supraviețuire, la fel ne putem gândi și la oameni: este necesar sӑ trecem prin anumite experiențe pentru a deprinde anumite abilitӑți care sӑ ne ajute sӑ ne maturizӑm, sӑ facem alegerile benefice pentru noi și sӑ ne gӑsim locul în societate. Mulți astfel de pӑrinți (supraprotectivi) comit o greșealӑ flagrantӑ, și anume îi transmit, indirect, copilului ideea cӑ locul lui este acolo, cu pӑrinții, cu care se aflӑ într-o relație de interdependențӑ. În realitate, copilului trebuie sӑ i se transmitӑ ideea cӑ familia este doar punctul de plecare de unde va porni spre afirmarea de sine în societate. Dacӑ se stimuleazӑ relația de interdependențӑ, copilul va deveni limitat pe planuri multiple și va rata foarte multe oportunitӑți care ar avea ca scop evoluția lui. Pe de altӑ parte, rolul de pӑrinte devine destul de dificil în aceastӑ perioadӑ deoarece trebuie sӑ pӑstreze un echilibru între a nu frâna dezvoltarea copilului și a nu stopa procesul de formare a identitӑții lui, dar în același timp, rӑmân de maximӑ importanțӑ integritatea fizicӑ, moralӑ și emoționalӑ a adolescentului, de care acesta încӑ nu este încӑ sufficient dezvoltat pentru a se îngriji singur. Adolescenții experimeteazӑ, sfideazӑ regulile impuse de societate (în majoritatea lor) și, deseori, pot recurge la fapte regretabile datoritӑ presiunii grupurilor din care fac parte sau atitudinii demonstrative. Putem spune cӑ, pentru unii pӑrinți (aceia care se confruntӑ cu adolescenți virulenți în atitudine, la care criza de originalitate este pregnantӑ), îngrjijirea corespunzӑtoare a copilului poate deveni o adevӑratӑ artӑ, arta de a pӑstra echilibrul între cele douӑ forțe care se resping (dorința de autonimie a adolescentului și dorința pӑrinților ca el sӑ fie în siguranțӑ) fӑrӑ a produce daune.
1.1.5. Formarea identitӑții
Ne vom îndrepta în continuare către dezvoltarea identității adolescentului. Menționăm, astfel că adolescentul se află în stadiul identitate versus neclaritatea rolului, conform lui Erikson. Adolescenții caută o cale de mijloc între acestea două și se află în plin proces de formare a identității. Erikson subliniază importanța recunoașterii adolescentului de către comunitate, dar și a recunoașterii acesteia de către adolescent. De asemenea, autorul menționează că adolescenții experimentează diferite roluri de adult în ideea de a îl găsi pe cel care li se potrivește (Adams et al., 1997 apud Erikson, 1968). Birch (2000) descrie teoria lui Erikson privind acest stadiu de dezvoltare și afirmӑ cӑ lipsa consolidӑrii adecvate a identitӑții duce la difuziunea rolului, individual fiind confuz în legӑturӑ cu propriul eu. Presiunile pe care pӑrinții le exercitӑ asupra adolescentului pot duce la sentimente extreme de dezorientare și disperare, ce îl pot îndepӑrta pe tânӑr de mediu. Marcia identificӑ patru tipuri de statut de identitate la adolescenți: stadiul difuziune de identitate (implicӑ indecizia fațӑ de problemele de viațӑ și absența angajӑrii), stadiul forcluderea identitӑții (se caracterizeazӑ prin dezvoltarea valorilor, care însӑ este umbritӑ de acceptarea valorilor celorlalți), stadiul moratoriul (privește reevaluarea valorilor concomitant cu incapacitatea de a le duce la bun sfârșit) și stadiul dobândirea identitӑții (indivizii sunt angajați cu fermitate în propriile valori) (Marcia apud Birch, 2000).
Golu (2010) accentueazӑ o particularitate deosebitӑ a adolescentului, spunând cӑ acesta trece printr-un travaliu de doliu, de devenire întrucât în aceastӑ perioadӑ se produc douӑ evenimente majore:”moartea” copilului și “nașterea” adultului. Autoarea puncteazӑ cӑ adolescența este vârsta construirii unei identitӑți, de unde observӑm importanța adolescenței pentru cine va fi viitorul adult. Evenimentele care se petrec în aceastӑ perioadӑ, deciziile adolescentului, percepția celor din jur asupra lui, toate acestea vor duce la anumite reacții din partea acestuia, la adoptarea anumitor comportamente, valori, credințe, toate acestea
aducându-și ponderea în definitivarea particularitӑților de personalitate și identitate la maturitate. Din perspectiva Florindei Golu (2010), aolescentul se caracterizeazӑ prin oscilații frecvente între copilӑrie și maturitate, prin perocuparea fațӑ de viitor, prin sentimente intense, dar labile în relațiile cu sexul opus, printr-o dorințӑ arzӑtoare de cunoaștere, care însӑ nu este susținutӑ
printr-un efort constant, prin nemulțumire fațӑ de alții și narcisism fațӑ de sine.
1.1.6. Dezvoltarea moralӑ
La nivelul dezvoltării morale în perioada adolescenței, cercetările susțin că adolescenții consideră valorile morale ca fiind arbitrare. Totodată, ei cred că oamenii ar trebui să fie liberi să facă și să gândească ce vor (Kohlberg, 1984; Kohlberg și Kramer, 1969; Perry, 1968 apud Adams et al., 1997). Se avansează ideea că fundamentele morale sunt înțelese pentru prima datӑ în adolescență (Colby et al., 1987 apud Adams et al., 1997) și că principiile morale își fac apariția spre sfârșitul adolescenței (Kohlberg et al., 1971 apud Adams et al., 1997). Se vorbește și despre apariția angajamentelor prosociale în timpul adolescenței (Eisenberg apud Adams et al.,1997).
Din perspectivӑ psihanaliticӑ, amintim opinia Annei Freud conform cӑreia adolescența este perioada redobândirii echilibrului dintre ego și id, dupӑ ce acesta a fost tulburat de perioada pubertӑții, ca urmare a creșterii forței id-ului, care nu mai poate fi controlat de superego. (Freud apud Golu, 2010). Conflictul intern produs astfel duce la declanșarea unor mecanisme de apӑrare specifice vârstei, iar adolescenții devin înclinați cӑtre ascetism și cӑtre intelectualizare (Golu, 2010).
Referindu-se la raționarea moralӑ a adolescenților din perspectiva teoriei lui Kohlberg, Olds și Feldman (2010) apreciazӑ cӑ atingerea unor niveluri cognitive superioare atrage cu sine și capacitatea de a elabora raționamente morale complexe. Autorii vorbesc și despre o creștere altruismului și a atitudinii empatice în rândul adolescenților, care are rolul de a stimula dezvoltarea moralӑ.Conform lui, Kohlberg, adolescenții de pânӑ la 13 ani ar trebui sӑ se afle la nivelul II al dezvoltӑrii morale, moralitatea convenționalӑ, urmând ca ulterior sӑ adere la ultimul nivel, moralitatea postconvenționalӑ. Cu toate acestea, unii adolescenți și chiar și unii adulți rӑmân la nivelul I de dezvoltare moralӑ. Conform cercetӑrilor recente, pӑrinții au un rol important în dezvoltarea moralӑ a copiilor: atitudinea suportivӑ și autoritarӑ a pӑrinților, care se preocupӑ de moralitatea copiilor lor în sensul în care îi sprijinӑ în vederea dezvoltӑrii unui sistem de valori autonom, stimuleazӑ raționarea moralӑ a adolescenților, care ajung astfel la niveluri morale superioare (Eisenberg și Morris apud Papalia et al., 2010). De asemenea, anturajul aduce o influențӑ asupra dezvoltӑrii morale a adolescentului, prin discuțiile purtate în grupurile de prieteni (Eisenberg apud Papalia et al., 2010).
1.1.7. Dezvoltarea cognitivӑ
Adolescenții se află în plină dezvoltare și la nivel cognitiv, la începutul acestei perioade făcându-se trecerea de la stadiul operațiilor concrete la cel al operațiilor formale, conform lui Piaget (Piaget și Inhelder apud Adams et al., 1997). Se dezvoltă capacitatea de a înțelege noțiunile abstracte și logica simbolurilor. Un aspect interesant al dezvoltării cognitive este și faptul că adolescenții învață că în relațiile de cauză și efect există mai mulți determinanți (Piaget și Inhelder apud Adams et al., 1997). Constatăm, astfel, că aceștia devin capabili să reflecteze cu mai multă profunzime asupra evenimentelor, descoperind în această manieră complexitatea lor.
Din perspectiva dezvoltӑrii cognitive, adolescenții ajunși în stadiul dezvoltӑrii formale descris de Piaget, utilizeazӑ raționamentul ipotetico-deductiv, devin flexibili în rezolvarea de probleme și pot testa ipoteze, însӑ factorii de mediu îi împliedicӑ pe mulți dintre aceștia sӑ atingӑ acest stadiu de dezvoltare cognitivӑ. De asemenea, s-a constatat existeța unor modificӑri structurale (sporirea cunoașterii declarative, procedurale și conceptuale, creșterea memoriei de lucru) și funcționale (progresul în privința raționӑrii deductive) la nivelul procesӑrii informațiilor în adolescențӑ. Cu toate acestea, imaturitatea emoționalӑ poate duce la anomalii între diferite vârste, precum faptul cӑ adolescenții mai mari pot lua decizii mai proaste decât adolescenții mai mici. Vocabularul cunoaște o evoluție pozitivӑ în timpul adolescenței (Papalia et al., 2010).
1.1.8. Dezvoltarea emoționalӑ
Sub aspect emoțional, cercetările conchid că adolescența este dominată de trăiri intense,
diferite în esență de cele specifice copilăriei și maturității. În trecut, adolescenții erau percepuți
de literatura de specialitate ca fiind labili emoțional (Hall apud Adams et al., 1997).
și dominați de trăiri negative (Adams et al., 1997 apud Freud, 1969). În prezent,
adolescenților li se atribuie adjective precum “disperat” sau copleșit” cu scopul de a ilustra viata
lor interioară (Underwood apud Adams et al., 1997). Constatăm din cele prezentate că adolescența a fost mereu privită ca o perioadă “tulbure”din punct de vedere emoțional, ca o necunoscută cu caracter criptic, întrucât această perioadă presupune pătrunderea într-un nou episod al vieții în care oamenii intră cel mai adesea nepregătiți pentru noile provocări cărora trebuie să le facă față.
1.1.9. Stima de sine
În sfârșit, vom face câteva referiri la dezvoltarea stimei de sine în adolescență. Adams și
Berzonsky (1997) subliniază trei factori ce contribuie subsțantial la formarea stimei de sine (dezvoltarea fizică, mediul educațional și familia), menționând totodată și importanța diferențelor interindividuale la acest nivel. Astfel, menționăm că dezvoltarea fizică se produce într-un ritm diferit la fete față de băieți (fetele sunt cu aproximativ 2 ani înaintea băieților din acest punct de vedere). În cazul fetelor care se dezvoltă de timpuriu pot apărea sentimente de izolare și confuzie. O maturizare fizică timpurie, poate produce confuzii în rândul adulților, care le pot trata pe adolescente ca fiind mai mature decât sunt în realitate. De asemenea, s-a demosntrat că fetele care se dezvoltă fizic de timpuriu, sunt supuse unui risc mai mare de a intra în rândul delincvenților, de a consuma droguri și alcool, de a își începe viața sexuală foarte devreme (Silbereisen apud Adams et al., 1997).
Dezvoltarea fizicӑ în perioada pubertӑții și presiunile societӑții sunt rӑspunzӑtoare pentru imaginea corporalӑ negativӑ a multor adolescente. Preocuparea excesivӑ fațӑ de controlul greutӑții și imaginea propriului corp pot duce la tulburӑri de alimentație. Acestea apar în toatӑ lumea, cu precadere la adolescente și femei tinere (Papalia et al., 2010).
Constatăm, deci faptul că este benefic pentru fete să se dezvolte mai târziu sau la timp și nu mai devreme.
O altă constatare importantă a cercetătorilor în domeniu este existența unei corelații pozitive între stima de sine și rezultatele școlare bune (West, Fish și Stevens, 1980; Hansford și Hattie, 1982; Hattie, 1992; Wylie, 1979 apud Adams et al., 1997). În ceea ce privește rolul familiei în dezvoltarea stimei de sine la adolescenți, putem aminti un studiu realizat asupra a patru stiluri parentale, în urma căruia s-a dovedit că stilul autoritar de parentalitate (caracterizat, în cazul de față prin căldură, sprijin, educare și toleranță) se corelează cel mai bine cu rezultatele școlare bune ale copiilor, cu deprinderile acestora de a se adapta la stres și cu o stimă de sine mai ridicată (Maccoby și Martin apud Adams et al., 1997). Referitor la adolescenții care cresc în familii monoparentale, în cazul acestora se remarcă o stimă de sine mai scăzută față de cei care cresc cu ambii părinți (Rosenberg apud Adams et al., 1997).
Stabilitatea unui nivel ridicat al stimei de sine este foarte importantӑ la vârsta adolescenței întrucât, dupӑ cum am menționat în capitolul referitor la dezvoltarea emoționalӑ a adolescenților, aceastӑ perioadӑ de trecere de la copilӑrie la viațӑ adultӑ este coloratӑ afectiv mai mult ca oricare alta. Adolescenții au trӑiri emoționale intense, sunt sensibili și acordӑ o mare importanțӑ vieții afective. Astfel, toate mesajele venite din exterior cӑtre ei sunt percepute și, uneori, amplificate, deseori analizate și interiorizate. O stimӑ de sine scӑzutӑ atrage cu sine pesimism, negativism legat de propria persoanӑ și trӑiri emoționale negative relative la eul propriu. Acest lucru poate fi periculos pentru evoluția școlarӑ și socialӑ a adolescentului, dar și pentru cӑ adolescenții prezintӑ un risc foarte ridicat de suicid și de ideație suicidarӑ.
1.1.10. Dezvoltarea creierului
Referitor la dezvoltarea creierului în perioada adolescenței, s-a descoperit cӑ între pubertate și maturitate au loc modificӑri spectaculoase la nivelul structurilor cerebrale implicate în emoții, raționare, organizarea comportamentului și autocontrol (Papalia et al., 2009). Autoarea afirmӑ cӑ Existӑ douӑ rețele cerebrale implicate în asumarea de riscuri: o rețea socio-emoționalӑ, unde putem încadra, de exemplu, influența anturajului și o rețea rӑspunzӑtare de controlul cognitive, cu rol în reglarea reacțiilor la stimuli. Prima rețea își face simțitӑ prezența la pubertate, iar cea de-a doua se aflӑ într-un proces de maturizare ce se finalizeazӑ la începutul vieții adulte. Riscurile pe care și le asumӑ, deseori, adolescenții, precum și rӑbufnirile afective specifice acestora pot fi explicate prin interacțiunea celor douӑ rețele cerebrale (Steinberg apud Papalia et al., 2009).
Procesarea informațiilor despre emoții într-o manierӑ distinctӑ fațӑ de adulți poate explica alegerile lipsite de înțelepciune caracteristice adolescenților: într-un studiu, cercetӑtorii au scanat activitatea cerebralӑ a adolescenților, în timp ce aceștia trebuia sӑ recunoascӑ diferite emoții. Descoperirile aratӑ cӑ cei cu vârsta cuprinsӑ între 11 și 13 ani foloseau preponderant nucleul amigdalian, în timp ce adolescenții cu vârste cuprinse între 14 și 17 ani utilizau lobii frontali. Întrucât nucleul amigdalian se asociazӑ cu reacțiile emoționale și instinctuale, iar lobii forntali cu planificarea, judecata, raționarea, reglarea emoționalӑ și controlul impulsurilor, aceatsӑ diferențӑ poate explica alegerile lipsite de înțelepciune din andolescența timpurie, precum abuzul de droguri sau asumarea de riscuri sexuale (Baird, 1999; Yurgelun, 2002 apud Papalia, et al., 2009). De asemenea, dezvoltarea insuficientӑ a sistemelor coricale forntale la adolescențӑ poate fi rӑspunzӑtoare de cӑutarea senzațiilor tari și de incapacitatea de concentrare asupra obiectivelor de lungӑ duratӑ (Bjork et al., 2004; Chambers, Taylor și Potenza, 2003 apud Papalia et al., 2009).
În ceea ce privește dezvoltarea cerebralӑ la adolescențӑ, autoarele adaugӑ: Conexiunile neuronale se împuțineazӑ cӑtre sfârșitul adolescenței, însӑ ele devin totodatӑ mai puternice, iar procesarea cognitivӑ devine mai eficientӑ (Kuhn apud Papalia et al., 2009).
1.1.11. Consumul de droguri
Consumul de droguri reprezintӑ o altӑ problemӑ serioasӑ cu care se confruntӑ adolescenții întrucât acestea stimuleazӑ pӑrți ale creierului care se aflӑ în curs de dezvoltare. Alcoolul, spre exemplu, determinӑ modificarea stӑrii de conștiințӑ și are efecte majore asupra stӑrii de bine fizic, emoțional și social. O practicӑ comunӑ a adolescenților este bӑutul compulsiv. S-a constatat cӑ adolescenții din categoria practicanților bӑutului compulsiv au rezultate școlare mai slabe. De asemenea, efectele imediate și pe termen lung ale alcoolului asupra memoriei și învӑțӑrii sunt mai acute în rândul adolescenților comparativ cu adulții. În ceea ce privește consumul de marijuana, aceasta are efecte asupra motivației, tendințelor depresive, atenției, percepției, vitezei gândirii și nu numai. Consumul de tutun este o altӑ practicӑ comunӑ printre adolescenți. S-a constatat cӑ adolescenții care încep sӑ fumeze în jurul vârstei de 11 ani au o probabilitate de douӑ ori mai mare decât ceilalți sӑ se angreneze în activitӑți și comportamente riscante (Papalia et al., 2010).
1.1.12. Succesul școlar
În ceea ce privește succesul școlar al adolescenților, acesta este influențat de diverse surse, precum convingerile privind eficacitatea personalӑ, practicile parentale, cultura din care provine adolescentul, anturajul, genul și calitatea școlarizӑrii. Aspirațiile educaționale și vocaționale sunt și ele influențate de factori precum eficacitatea personalӑ sau valorile parentale (Papalia et al., 2010). Anumite dimensiuni analizate mai sus, precum stima de sine, nevoia de autonomie sau dezvoltarea moralӑ pot avea implicații asupra succesului școlar. Atfel, stima de sine se aflӑ în relație directӑ cu sentimentul de autoeficacitate personalӑ. În funcție de nivelul stimei de sine, adolescentul se poate angrena în sarcini mai dificile (dacӑ crede cӑ le poate face fațӑ) sau mai ușoare (dacӑ se considerӑ inferior). Sunt dese cazurile în care elevi inteligenți se confruntӑ cu insuccese școlare pentru cӑ nu au încercat sӑ lucreze mai mult acasӑ, ceea ce se poate datora, în parte, dorinței de a se distra, dar se poate datora și stimei de sine scӑzute, în baza cӑreia adolescentul poate considera cӑ nu are rost sӑ încerce pentru cӑ oricum nu va reuși. Nevoia de autonomie are legӑturӑ cu succesul școlar în sensul în care adolescenții devin, deseori, conduși de dorința de autonomie extrafamilialӑ, petrecând foarte mult timp în afara casei (împreunӑ cu prietenii) și ignorând, astfel, școala și sarcinile de lucru pentru acasӑ. În sfârșit, dezvoltarea moralӑ poate avea și ea un rol semnificativ la nivelul succesului școlar: dacӑ adolescentul are convingeri morale solide care valorizeazӑ munca, sârguința, cunoașterea și obținerea succesului prin cultivarea acestora, va avea, cu siguranțӑ, rezultate școlare bune, pe când dacӑ nu se conduce dupӑ astfel de valori sau, mai rӑu, dacӑ se conduce dupӑ “valori” opuse acestora (obținerea succesului prin cultivarea relațiilor sociale, prin persuasiune și manipulare, prin compromisuri sau prin șantaj), nu va mai exista motivația necesarӑ pentru a obține succesul școlar.
1.1.13. Relațiile sociale
Referindu-se la schimbӑrile esențiale cu privire la activitatea fundamentalӑ și la relațiile sociale semnificative care au loc la adolescențӑ, Crețu (2009) sintetizeazӑ o serie de modificӑri importante, atât la nivel școlar, cât și în ceea ce privește sistemul de relații al adolescentului. Astfel, din punct de vedere școlar, conținuturile de învӑțare sunt amplificate (volumul de cunoștințe crește, apar noi discipline); apar discipline care solicitӑ un nivel înalt de abstractizare, precum filosofia sau logica; confruntându-se cu cerințe crescute în mediul școlar, adolescenții își sporesc timpul de învӑțare individual și dobândesc un stil personal de activitate mentalӑ; dispun de calitӑțile fizice și psihice necesare pentru muncӑ; activitӑțile culturale și sportive devin de interes. Cele mai importante aspecte privind schimbӑrile din sistemul de relații vizeazӑ dobândirea autonomiei și independenței în cadrul familiei; noile atitudini ale profesorilor, care le respectӑ punctele de vedere; obținerea unor drepturi suplimentare (obținerea buletinului de identitate și dreptul la vot).
Birch (2000) expune teoria sociologicӑ cu privire la adolescențӑ, în paralel cu cea tradiționalӑ, conform cӑreia adolescența este dominatӑ de frӑmântӑri și stres, agitație și revoltӑ. Astfel, teoria sociologicӑ postuleazӑ ideea cӑ Extinderea gradului de independențӑ și cultivarea intensivӑ a relațiilor de prietenie care atrage un interes major fațӑ de evaluӑrile celorlalți întârzie maturizarea adolescenților (Birch, 2000). De asemenea, adolescenții devin confuzi datoritӑ factorilor de socializare concurenți precum familia, școala, anturajul sau mass media. Toate aceste surse de informare furnizeazӑ o paletӑ largӑ de valori și idealuri entru ei, dar tocmai aceastӑ diversitate îi poate bulversa (Marsland apud Birch, 2000).
1.1.14. Dezvoltarea psihicӑ de ansamblu
În final, vom sintetiza aspectele dominante ale dezvoltӑrii psihice ale adolescentului. Remarcӑm, printre acestea, un avans cognitiv considerabil, capacitӑțile de cunoaștere aflându-se la cote maxime. De asemenea, un alt factor de schimbare esențial este depӑșirea identificӑrii cu pӑrinții, care va duce la integrarea în viața socialӑ. Totodatӑ, adolescenții se caracterizeazӑ
printr-o puternicӑ intensificare a conștiinței de sine, printr-o cӑutare continuӑ a unicitӑții. În plus, aceastӑ perioadӑ presupune dobândirea autonomiei și a independenței. Acum se formeazӑ și conștiința apartenenței la generație. Nu în ultimul rând, adolescenții dobândesc în aceastӑ perioadӑ a vieții noi componente de personalitate care se vor integra într-un tot unitar specific individual și care le vor servi în adaptarea la cele mai diverse situații (Crețu, 2009).
1.2. Tendințele psihopatologice de personalitate
1.2.1. Psihiatrie și psihopatologie
Pentru început, ne vom opri asupra specificului psihopatologiei ca știință umanistă, conform viziunii lui Constantin Enăchescu (2005): Psihopatologia se preocupӑ de ființa umanӑ, unicӑ și diferitӑ fațӑ de normalitatea psihicӑ a celorlalți. Tulburӑrile psihice sunt private ca accidente psihobiologice. De aceea, psihopatologia renunțӑ la observația clinic specific psihiatriei în favoarea unei reflecții asupra naturii finite umane aflatӑ în stare de suferințӑ.
De asemena, autorul afirmă că psihopatologia s-a constituit ca disciplină de sine stătătoare la confluența întâlnirilor interdisciplinare ale “umanului”. Obiectul psihopatologiei a fost preluat de la psihiatrie, modelul de gândire și metodele de la psihologie și filozofie, iar atitudinea față de obiectul cunoașterii de la psihanaliză.
Același Constantin Enăchescu (2005) face multiple referiri comparative între psihopatologie și psihiatrie ca domenii de sine stătătoare, diferite din prisma obiectului lor de activitate. Autorul afirmă că interesul psihopatologiei se axează pe omul aflat în suferință și nu pe boală, ca în cazul psihiatriei. Pornind de la acest aspect, autorul enumeră în continuare dimensiunile ce definesc studiul psihopatologiei, ca știință de sine stătătoare, și anume: structurile personalităților morbide, modurile și sensurile delirului, structurile socio-familiale, modurile de comunicare-expresie, actele și conduitele bolnavilor. În ceea ce privește metodologia psihopatologiei, aceasta este considerată de autor ca fiind orientată în trei mari direcții: înțelegerea (presupune pătrunderea intuitivă a fenomenului psihic morbid; vorbim despre o atitudine de natură fenomenologică întrucât semnificația evenimentelor este raportată la persoana și viața bolnavului), explicarea (presupune interpretări ale datelor de observație și stabilirea unor legături de cauzalitate între acestea) și interpretarea fenomenului psihic morbid (are la bază metoda reflecției filozofice; iși propune descifrarea faptului psihiatric și a naturii diferite a persoanei bolnavului psihic).
O altă diferențiere între psihiatrie și psihopatologie pe care autorul o amintește, se referă la intențiile fiecărei științe în parte: Psihopatologia se deosebește de psihiatrie prin faptul cӑ nu vizeazӑ împunӑtӑțirea stӑrii bolnavului prin modalitӑți terapeutice, ci se centreazӑ asupra explicӑrii și înțelegerii fenomenului psihic morbid. Psihopatologia se apropie de filosofie prin faptul cӑ își ascultӑ obiectul studiului. De aceea psihopatologia oferӑ filosofiei rӑspunsuri la anumite întrebӑri existențiale despre natura umanӑ, iar psihiatriei îi oferӑ semnificații pentru diferite tulburӑri psihice, prin înțelegerea cӑrora psihiatria poate veni în sprijinul pacientului cu modalitӑți terapeutice și diagnostice optimizate ( Enăchescu, 2005).
Constatăm, din cele prezentate, că psihopatologia se aporpie mai degrabă de științele
umaniste, precum psihologia sau filozofia, decât de psihiatrie. Deși împart același obiect de studiu (psihicul uman), psihiatria și psihopatologia au unghiuri diferite din care privesc disfuncționalitățile acestuia (fie ca boală psihică – centrându-se pe simptom și pe înlăurarea acestuia pe cale chimică, fie ca suferință umană – intenționând descifrarea conținuturilor psihice care au dus la apariția bolii și orientându-se mai degrabă către “suflet”).
1.2.2. Specificul personalitӑții
Vom aminti, pentru început, concepția lui Allport despre specificul personalitӑții, care afirmӑ cӑ personalitatea se prezintӑ ca o organizare dinamicӑ a sistemelor psihofizice ce au ca rezultat gândire și comportamentul proprii individului Allport (1991). O altă definiție populară a personalității este dată de Eysenck, care vede personalitatea ca pe o organizare stabilӑ în timp a caracterului, temperamentului, inteligenței și fizicului unei persoane, aceasta fiind rӑspunzӑtoare de unicitatea individului în adaptarea sa la mediul înconjurӑtor (Eysenck apud Avram, 2009).
O altă definiție a personalității este formulată de Mc Clelland, care spune cӑ personalitatea reprezintӑ o conceptualizare detaliatӑ a comportamentului individului (Mc Clelland apud Avram, 2009).
Observăm o anumită divergență între opiniile specialiștilor cu privire la specificul personalității, așa cum menționează și Zlate (2008), care vorbește despre dificultӑțile întâmpinate de oamenii de științӑ în definirea obiectului psihologiei personalitӑții. Astfel, s-a apelat la diverse categorii de termeni care sӑ descrie spcificul personalitӑții (trӑsӑturi, factori, Eu, atitudini etc.). Ulterior, s-au conturat diverse teorii ale personalitӑții, pornind de la anumite categorii de termeni. De exemplu, abordarea personalitӑții în termeni de trӑsӑturi a dus la construirea teoriilor tipologice, în timp ce preferința pentru descrierea personalitӑții în termeni de factori a dus la apariția teoriilor psihometrice. Construirea unor modele explicative-interpretative ale personalitӑții a fost posibilӑ prin relaționarea dintre mai multe teorii, iar aceste modele a dus la formularea unor perspective generale de descriere și înțelegere a specificului personalitӑții.
Eterogenitatea opiniilor specialiștilor și dificultatea delimitării ariei de desfășurare a psihologiei personalității, ca și a noțiunii de personalitate provin tocmai din complexitatea personalității umane, din unicitatea și ineditul ei. Nu există nimic altceva în mediul înconjurător cu care să putem asemăna personalitatea. Aceasta reprezintă bogăția supremă a ființei umane, aici rezidă toate calitățile pe care le apreciem la semenii noștri (bunătatea, altruismul, inteligența, meticulozitatea specifică introvertului, vitalitatea specifică sangvinului, creativitatea cu care sunt înzestrate geniile etc.), dar și aspectele negative ale omului. Oamenii sunt atât de diverși ca și personalitate încât poate că tocmai de aceea este atât de dificil de ajuns la un numitor comun între toate personalitățile existente, astfel încât să existe o definiție fundamentalӑ a acestei noțiuni.
1.2.3. Personalitate și psihopatologie
Putem explica relația dintre personalitate și manifestările cu caracter psihopatologic prin faptul că personalitatea reprezintӑ o bazӑ pe care se fundamenteazӑ atât normalitatea, cât și tulburarea psihicӑ. Personalitatea furnizeazӑ caracteristicile ce țin de unicitatea fiecӑrui tablou clinic. Trauma psihicӑ se aflӑ în strânsӑ legӑturӑ cu personalitatea întrucât, deși trauma acționeazӑ din exterior asupra individului, ea se va întrepӑtrunde cu personalitatea și va avea un rol în dezvoltarea ulterioarӑ a individului (Tudose et al., 2002).
1.2.4. Normalitate și psihopatologie
În lucrarea de față, ne interesează personalitatea umană normală (fără tulburări psihice grave), privită însă din perspectiva psihopatologiei. După cum am menționat și mai sus, psihopatologia nu își propune încadrarea individului într-o boală, ci se centrează mai degrabă pe mecanismele care au stat la baza formării acesteia, pe trăirile lăuntrice ale individului, apropiindu-se astfel de psihoterapie. Așadar, în sfera de studiu a psihopatologiei, pot intra și cei aparținând spectrului normalității psihice. Cunoaștem că nu există normalitate perfectă, așa cum nu există nici “nebunie”, ”alienare” completă, ci lucrurile sunt mult mai nunațate în realitate. În lucrarea de față ne vom centra tocmai aspura acestor “nuanțe” ale personalității umane normale, care pot duce, într-un anumit context nefavorabil de viață la dezvoltarea unor tulburări psihice. De asemenea, cunaștem că fiecare dintre noi are în structura de personalitate anumite tendințe psihopatologice, care însă se află între limitele normalității. Totuși, aceste tendințe ne pot furniza informații valoroase despre personalitatea individului și despre tulburările psihice la care este predispus în condițiile unui context nefavorabil, care va duce la evoluția individului către o boală psihică. Totodată, investigarea acestor tendințe poate fi utilă și pentru a afla în ce măsură individul este predispus să dezvolte un diagnostic psihiatric în viitor sau nu. Cu toate acestea, posibilitățile de a face astfel de predicții sunt limitate întrucât instalarea bolii psihice are la bază o multitudine de factori care țin fie de diateza individului, fie de structura acestuia de personalitate, fie de contextul psiho-social în care se află. Este imposibil de prezis cu exactitate ponderea tuturor acestor factori în viața individului și modul în care îl vor influența, dar putem face aprecieri în acest sens cu privire la factorii ce țin de structura de personalitate. Nu trebuie să uităm însă să ne asumăm limite clare în ceea ce privește predicția comportamentului sau personalității individului în viitor.
În sprijinul ideii că personalitățile normale dispun de anumite tendințe de spectru psihopatologic și pe baza acestora putem prezice predispoziția individului către o boală psihică sau alta, putem aminti definiția lui Schneider, conform căruia patologia personalitӑții se exprimӑ printr-o deviație pur cantitativӑ a normalitӑții ei(Enӑchescu, 2005).
Pentru a reliefa cât mai nuanțat granițele dintre personalitatea normalӑ și cea patologicӑ, vom apela la Maria-Elena Osiceanu, care abordeazӑ personaitatea umanӑ în registrul
normal-patologic din perspectiva continuitӑții sau discontinuitӑții, a cantitativului sau calitativului în sfera proceselor și fenomenelor psihice (Osiceanu, 2009).
Autoarea afirmӑ cӑ existӑ o continuitate între fenomenele normale și cele patologice, Delimitarea exactӑ între normal și pathologic fiind imposibilӑ (Osiceanu, 2009). De asemenea, Autoarea afirmӑ cӑ normalitatea psihicӑ se exprimӑ în baza variațiilor ce se interpun într-un continuum de naturӑ bipolarӑ, sugerând ideea de relativitate a acesteia. Existӑ diferențe de proporții între normalitatea psihicӑ și cea somaticӑ, cea din urmӑ nefiind marcatӑ o mare variabilitate (Golu apud Osiceanu, 2009).
Psihopatologia modernӑ oferӑ douӑ criterii de diferențiere între normal și patologic: unul statistic și unul social (Tratatul de psihiatrie Oxford apud Osiceanu, 2009). Din punct de vedere statistic, se impune un scor de departajare cantitativӑ a personalitӑților normale de cele anormale, cele din urmӑ având variații cnatitative semnificative fațӑ de personalitӑțile din prima categorie. Cel de-al doilea criteriu, cel social, se axeazӑ pe viziunea calitativӑ asupra trӑsӑturilor de personalitate: personalitӑțile anormale sunt concepute ca variații calitative ale normalului (apud Gelder, Gath, Mayou Osiceanu, 2009).
1.2.5. Tendințele psihopatologice și tulburӑrile de personalitate
Sorin Negruți (2011) realizeazӑ o caracterizare succintӑ a tendințelor psihopatologice de personalitate pe care le întâlnim la oamenii normali din punct de vedere psihic, numindu-le “personalitӑți dificile” (Negruți, 2011, pp. 155). Autorul trece în revistӑ personalitatea anxioasӑ, personalitatea paranoicӑ, personalitatea histrionicӑ, personalitatea obsesionalӑ, personalitatea narcisicӑ, personalitatea schizoidӑ, personalitatea depresivӑ, personalitatea dependentӑ, personalitatea pasiv-agresivӑ și, în sfârșit, personalitatea evitantӑ (Negruți, 2011).
Personalitatea anxioasӑ este caracteristicӑ persoanelor care se îngrijoreazӑ pentru lucruri mӑrunte, cotidiene, nesemnificative. Aceste persoane au nevoie sӑ deținӑ în permanențӑ controlul asupra lucrurilor și sunt foarte tensionate (Negruți, 2011).
Persoanele ce au în structura de personalitate tendințe paranoice riposteazӑ la cea mai micӑ amenințare, se considerӑ atacate de cei din jur și sunt mereu în alertӑ pentru a identifica persoanele rӑu-voitoare (Negruți, 2011).
Personalitatea histrionicӑ presupune exprimarea exageratӑ a emoțiilor, care sunt schimbӑtoare, dorința de a capta atenția și de a stârni admirație (Negruți, 2011).
Obsesionalii sunt nehotӑrâți, rutinieri, centrați foarte mult asupra normelor și a regulilor, în timp ce narcisiștii sunt lipsiți de empatie și considerӑ cӑ li se cuvine mai mult decât este permis în realitate (drepturi, favoruri) (Negruți, 2011).
Personalitatea schizoidӑ înscrie persoane solitare, centrate pe sine și mai puțin pe ceilalți și pe pӑrerile lor, pentru care mediul social este mai mult o necunoscutӑ decât un spațiu securizant și primitor(Negruți, 2011).
Indivizii depresivi se simt inferiori celorlalți, sunt pesimiști și rareori se simt fericiți, iar personalitӑțile dependente denotӑ credința individului cӑ nu se poate descurca singur, apelând la ceilalți chiar și pentru lucruri nesemnificative (Negruți, 2011).
Personalitatea pasiv-agresivӑ se remarcӑ prin tendința individului de a critica, considerându-se, totodatӑ, neînțeles sau neîndreptӑțit, iar personalitatea evitantӑ este caracteristicӑ celor care au o sensibilitate crescutӑ la criticile celorlalți, care își asumӑ roluri care sunt mult sub capacitӑțile lor (Negruți, 2011).
Pentru a oferi o paletӑ cât mai largӑ de tendințe psihopatologice posibile în structura normalӑ de personalitate, vom apela și la clasificarea tulburӑrilor de personalitate, întâlnitӑ în DSM-IV-TR, cu menținunea cӑ nivelul la care aceste caracteristici se manifestӑ în personalitatea normalӑ este semnificativ redus fațӑ de tulburarea de personalitate.
Vom expune succint tipurile de personalitate prezente în psihopatologie în conformitate cu DSM-IV-TR (2003). Identificӑm, astfel, numeroase tipuri de tulburӑri ce fac parte din aceastӑ sferӑ: de naturӑ paranoidӑ, schizoidӑ, schizotipalӑ, antisocialӑ, histrionicӑ, narcisisticӑ, evitantӑ, dependentӑ, obsesivo-compulsivӑ, tulburarea de personalitate borderline și tulburarea de personalitate fӑrӑ altӑ specificație.
Tulburarea de personalitate paranoidӑ este “un pattern de detașare de neîncredere și suspiciune, intențiile altora fiind interpretate ca suspiciune” (DSM-IV-TR, 2003, pp. 685). Existӑ o serie de criterii în baza cӑrora se stabilește acest diagnostic, deși tendințele paranoide, ca și orice alt tip de tendințe psihopatologice pot exista și în structura de personalitate a indivizilor cu o evoluție psihicӑ normalӑ. Primul criteriu în baza cӑruia se stabilește diagnosticul de tulburare paranoidӑ de personalitate este credința lipsitӑ de evidențe practice cӑ oamenii dn jur vor sӑ îi facӑ rӑu subiectului. Cel de-al doilea criteriu presupune convingerea nejustificatӑ cӑ alte persoane au lezat iremediabil individul în cauzӑ. El este cuprins de neîncredere fațӑ de alții. Al treilea criteriu se referӑ la faptul cӑ persoanele afectate de acastӑ tulburare refuzӑ sӑ întreținӑ relații sociale bazate pe încredere, fiind convinse în permanențӑ cӑ celӑlalt vrea sӑ le facӑ rӑu. În sfârșit, ultimul criteriu presupune deformarea semnificației mesajelor transmise, considerând în permanențӑ cӑ remarcile oamenilor au un caracter amenințӑtor pentru ei. Un alt criteriu de încadrare în diagnosticul de tulburare paranoidӑ de personalitate surprinde ideea cӑ acești oameni nu uitӑ rӑul pe care considerӑ cӑ l-au fӑcut alții fațӑ de ei. Al șaselea criteru spune cӑ pacienții cu personalitate paranoidӑ sunt defensivi, ripostând frecvent la insultele care considerӑ cӑ le sunt aduse din exterior. Un alt criteriu ar fi suspiciunea infidelitӑții partenerului de viațӑ (DSM-IV-TR, 2003).
Tulburarea schizoidӑ de personalitate este caracterizatӑ prin detașare fațӑ de mediul social și lipsa exprimӑrii emoțiilor. Criteriile diagnosticӑrii acestei tulburӑri se referӑ la indiferența indivizilor fațӑ de apartenența la grup sau fațӑ de formarea de relații, la preferința de a desfӑșura activitӑți solitare în timpul liber, la lipsa interesului fațӑ de sexualitate și la preferința sarcinilor mecanice, la incapacitatea de a obține satisfacție din activitӑțile desfӑșurate, la absența persoanelor apropiate din viața lor, la indiferența fațӑ de opiniile celorlalți despre ei și la lipsa expresiilor faciale (DSM-IV-TR, 2003).
Tulburarea de personalitate schizotipalӑ este descrisӑ ca “un pattern de discomfort acut în relațiile intime, de distorsiuni cognitive sau perceptuale și excentricitӑți de comportament” (DSM-IV-TR, 2003, pp. 685). Un criteriu definitoriu pentru acest tip de tulburare este interpretarea incorectӑ a evenimentelor care au loc. Un alt indicator ar fi preocuparea fațӑ de fenomenele paranormale. De asemenea, persoanele schizotipale au tulburӑri de percepție și se asemӑnӑ cu paranoicii prin predispoziția cӑtre suspiciune. Un alt criteriu se referӑ la rigiditatea manifestatӑ în relațiile sociale. Totodatӑ, tulburarea schizotipalӑ presupune alienarea individului fațӑ de ceilalți oameni. Un alt criteriu derivӑ din acest fapt și se referӑ la anxietatea experimentatӑ de acești oameni în prezența persoanelor nefamiliare (DSM-IV-TR, 2003).
Tulburarea de tip antisocial presupune desconsiderarea și încӑlcarea drepturilor celorlalți oameni. Aceastӑ tulburare debuteazӑ în adolescențӑ, fiind absolut necesar ca subiectul sӑ fi împlinit vârsta de 18 ani și sӑ fi avut un istoric de tulburӑri de comportament pentru a fi diagnosticat. Criteriile legate de manifestarea efectivӑ a bolii sunt: incapacitatea de a respecta normele sociale și legile, centrarea pe interesul personal cu riscul de a face rӑu altora, impulsivitatea, agresivitatea (inclusiv cea fizicӑ), lipsa protejӑrii siguranței lor și a altora, iresponsabilitatea și lipsa remușcӑrilor (DSM-IV-TR, 2003).
Tulburarea de personalitate borderline este caracterizatӑ prin instabilitatea relațiilor, a imaginii de sine și a afectelor, remarcându-se, totodatӑ, prin varietatea de situații în care se manifestӑ aceste simptome. Ca și criterii definitorii pentru încadrarea pacienților în acest diagnostic, ne referim la teama de abandon a acestor persoane, care atinge cote maxime. De asemenea, se angajeazӑ în relații interpersonale pe cât de intense, pe atât de instabile. Imaginea de sine, este, totodatӑ, caracterizatӑ prin instabilitate. Impulsivitatea lor se exprimӑ în relația cu propria persoanӑ, punându-se în pericol. Ideația sau comportamentul cu caracter suicidar sau autodistructiv reprezintӑ o altӑ trӑsӑturӑ definitorie. Schimbӑrile lor bruște de dispoziție duc la instabilitate în sfera afectivitӑții. Acești indivizi sunt dominați de sentimente de vid emoțional, iar emoția care îi caracterizeazӑ cel mai bine este mânia (DSM-IV-TR, 2003).
Tulburarea histrionicӑ se caracterizeazӑ prin cӑutarea atenției și prin exagerarea emoțiilor. Primul criteriu pe care îl luӑm în considerare pentru acest diagnostic este iritarea pe care o simte individul atunci când nu se aflӑ în centrul atenției. Cel de-al doilea criteriu enunțat în DSM-IV-TR se referӑ la comportamentul excentric al acestor persoane. Urmӑtorul criteriu se centreazӑ asupra instabilitӑții expresiilor emoționale. De asemenea, al patrulea criteriu spune cӑ opiniile acestora sunt vagi și, deși epateazӑ prin capacitatea lor de a capta atenția celor din jur, conținutul ideilor transmise nu are o bazӑ solidӑ. Un alt criteriu de diferențiere atrage atenția asupra faptului cӑ histrionicii sunt teatrali, exagerându-și propriile emoții. Totodatӑ, ei se caracterizeazӑ printr-un grad înalt de sugestibilitate (DSM-IV-TR, 2003).
Narcisicii sunt dornici de a fi admirați și incapabili de a empatiza. Ei sunt dominați de sentimente de grandoare și subestimeazӑ aportul adus de ceilalți în realizarea unei sarcini. Vor sӑ le fie recunoscutӑ originalitatea și au nevoie sӑ fie admirați. Sunt predispuși sӑ îi exploateze pe ceilalți și sunt incapabili de a empatiza. Invidia face parte din viața lor, fie cӑ ei sunt invidioși pe alții, fie cӑ sunt convinși de invidia pe care o stârnesc în jur (DSM-IV-TR, 2003).
Evitanții sunt inhibați și preocupați de modul în care sunt evaluați de alte persoane. Munca în echipӑ este problematicӑ pentru aceste persoane deoarece au o sensibilitate crescutӑ la criticӑ și evaluare. Relațiile interpersonale sunt afectate, de asemenea, de aceastӑ sensibilitate, evitând contactul cu oamenii. Din același motiv, își ascund sentimentele și sunt inhibați în contexte sociale. Au complexe de inferioritate și nu sunt receptivi la elemente de noutate (DSM-IV-TR, 2003).
Tulburarea de personalitate dependentӑ “este un pattern de comportament submisiv și de aderențӑ în legӑturӑ cu necesitatea excesivӑ de a fi protejat de cineva” (DSM-IV-TR, 2003, pp. 685). Sunt persoane nehotӑrâte, nu iau decizii pe cont propriu, ci mai degrabӑ așteaptӑ pӑrerea sau aprobarea altora. Spiritul de inițiativӑ și responsabilitatea reprezintӑ arii problematice pentru ei. De asemenea, sunt incapabili sӑ își exprime dezacordul. Nu pot coordona o activitate și nu pot finaliza sarcini pe cont propriu. Deseori se angajeazӑ în activitӑți neplӑcute doar pentru a avea un supervizor. Dacӑ relația de dependențӑ se încheie din diverse motive, cautӑ imediat o nouӑ relație similarӑ din acest punct de vedere (DSM-IV-TR, 2003).
Personalitatea obsesivo-compulsivӑ se reflectӑ în perfecționismul și controlul de care au nevoie indivizii afectați. Principalul indicator al acestei tulburӑri este preocuparea obsesivӑ fațӑ de respectarea regulilor, procedurilor, centrarea pe formӑ și nu pe conținut, toate acestea având drept rezultat pierderea din vedere a obiectivului activitӑții. De asemenea, atenția la detalii și perfecționismul sunt duse la extrem, nefinalizând niciodatӑ o sarcinӑ pentru cӑ niciodatӑ nu li se pare destul de bunӑ. Sunt tipicari în ceea ce privește problemele de eticӑ și moralitate. Sunt “strângӑtori” de obiecte fӑrӑ valoare, avari și rigizi în comportament (DSM-IV-TR, 2003).
Tulburarea de personalitate fӑrӑ altӑ specificație se regӑsește fie în situația în care individul prezintӑ o serie de simptome caracteristice mai multor tulburӑri specifice, fie în situația în care simptomele individului nu se regӑsesc în caracterizarea niciunei tulburӑri specifice din clasificarea prezentatӑ, cum ar fi tulburarea de personalitate pasiv-agresivӑ (DSM-IV-TR, 2003).
În descrierea realizatӑ de Constantin Enӑchescu (2005) întâlnim personalități nevrotice, personalități isterice și dependente, personalități paranoice, personalități psihastenic-obsesionale sau compulsive, personalități psihopatice, personalități-limită (borderline), personalități deficitare și imature, personalități deteriorate și personalități defectuale.
Un aspect important în aprecierea tipologică a personalităților nevrotice este stadiul de dezvoltare libidinală. Se izolează, în acest sens, caractere precum cel oral, cel sadic-anal, cel falic, cel narcisic sau cel masochist (Enăchescu, 2005). Putem spune că nevroticii se identifică cu tipul masochist, caracterizat prin tendințe autopunitive și conduite de eșec, provenite din culpabilizarea inconștientӑ generatӑ de complexul oedipian (Enăchescu, 2005).
Personalitățile isterice sunt descrise diferențiat în literatură după criteriul genului. Astfel, femeile isterice se caracterizează prin histrionism, facilitarea afectelor, un model de gândire dominat de imaginație, reactivitate emoțională cu hiperemotivitate și impulsivitate, sugestibilitate crescută și mitomanie, dependență afectivă, tulburări de dinamică sexuală (frigiditate, indiferență, dezgust). În ceea ce privește personalitatea isterică la barbați, Lemperiere ( apud Enăchescu, 2005) diferențiază între bărbatul histrion (histrionism asociat cu o stare de dezechilibru psihic, instabilitate, existență parazitară, afaceri frauduloase etc.) și bărbatul
pasiv-dependent (caracterizat prin imaturitate, inhibare socială, lipsa controlului emoțiilor). Acest tip de patologie este întâlnit în: personalitatea histrionică (indivizi superficiali, lipsiți de autenticitate, deși afișează căldură și farmec; indivizi egocentrici, preocupați de sine, indiferenți față de alții; indivizi exigenți și orgolioși; indivizi dependenți, slabi, neliniștiți; indivizi înclinați către amenințări, tentative de suicid în scop manipulativ), personalitatea dependentă (caracterizată prin inabilitate de autonomie, inabilitte de a își asuma responsabilitatea, apel la ajutor extern, dependență de alte personae, lipsa încrederii în sine, sentimente de abandon) și personalitatea pasiv-agresivă (caracterizată prin inabilitatea de a desfășura o activitate adecvată din punct de vedere profesional și social, rezistență în acțiuni, încăpățânare, pierdere de timp, ineficacitate durabilă în plan social și profesional) (Enăchescu, 2005).
În ceea ce privește personalitățile de tip paranoid, acestea se diferențiază prin: orgoliu și sentimente de superioritate în raport cu ceilalți, dispoziție incertă, neîncredere, tendința la suspiciune ostilă, interpretări răuvoitoare față de ceilalți, falsitatea judecății, interpretări eronate. Kretschmer ( apud Enăchescu, 2005) descrie trei tipuri de personalitate paranoică: personalitatea paranoică combativă (personalitate dominată de fanatisme), personalitatea paranoică submisivă (caracterizată prin originalitate, izolare, lupta pentru un ideal) și personalitatea senzitivă (sensibili, profund impresionabili) (Enăchescu, 2005).
Urmează personalitățile psihastenic-obsesionale sau compulsive, care au ca și subdiviziuni personalitatea psihastenică, personalitatea obsesională sau compulsivă, personalitatea anancastă, caracterul anal. Astfel, în cadrul personalității psihastenice regăsim tendința spre scrupule și inhibiție afectivă; orice decizie sau activitate presupune un real efort pentru individ; personae înclinate către introspecție, meticuloase, lente, serioase, rigide din punct de vedere moral. Personalitatea obsesională sau compulsivă se referă la indivizi cu tendința de a verifica orice lucru, de a recurge la ritualuri, plini de îndoieli. Caracterul anal se caracterizează prin economie sau parcimonie; ordine sau punctualitate; încăpățânare sau automatism rigid. În sfârșit, personalitatea anancastă îmbină un caracter exagerat de atent, îngrijit cu pedanteria, minuțiozitatea, corectitudinea, indivizii fiind profund neliniștiți. Totodată, anancaștii sunt dominați și de îndoieli, obsesii, compulsiuni și ritualuri (Enăchescu, 2005).
În continuare vom expune personalitățile psihopatice: acestea includ invivizi impulsivi, agresivi, fără anxietate și cu manifestări de tipul trăsăturilor de caracter cu aparență isterică, tulburărilor de conduită sexuală, tulburărilor de dispoziție afectivă și episoadelor disforice de scurtă durată (Enăchescu, 2005).
Personalitățile-limită se caracterizează prin angoasă, simptome nevrotice, sindromul depresiv, instabilitate și impulsivitate, activitate fantasmatică, distrucția coerenței Eului, organizare haotică a dezvoltării libidinale și tendințe agresive intense (Enăchescu, 2005).
Personalitățile deficitare și imature sunt definite prin așa-numita “stare de deficiență”. Astfel, deficiența intelectuală afectează subdezvoltarea intelectului; deficiența afectivă presupune o lipsă a dezvoltării emoționale a individului, o incapacitate a acestuia de a își controla relațiile emoționale; deficiența de comunicare (dimensiunea periferică – tulburarea analizatorilor vizual sau auditiv, dimensiunea centrală – afazie, apraxie, agnozie, globală – tulburarea dinamicii sistemului personalității) și o deficiență de adaptare-integrare socială (factori
determinanți – starea de dependență familială sau socială, reprezentând o stare de inadaptare pasivă a individului și starea de inadaptare activă, caracterizată prin conflicte (Enăchescu, 2005).
Personalitățile deteriorate – deteriorările se pot produce la nivel intelectual (gândirea, memoria etc.), afectiv (relațiile emoționale), instinctual (instinct, trebuințe, pulsiuni, motivație etc.), comportamental (orientarea temporal-spațială și autopsihică, motivația comportamentală, reacții de opoziție, inactivitate etc.)și social (deteriorare temporal-spațială, tendință la fugă și vagabondaj, colecționarism absurd etc.) (Enăchescu, 2005).
În sfârșit, personalitățile defectuale reunesc “modele de personalități anormale caracterizate prin existența unor modificări structural-dinamice ale personalității consecutive evoluției îndelungate unui proces psihopatologic, de factură psihotică, care a operat o modificare profundă într-un anumit sector al aparatului psihic sau al sistemului personalității globale a individului (Enăchescu, 2005).
Obesrvӑm prezența unui spectru larg de tendințe psihopatologice în literatura de specialitate astfel încât fiecare dintre noi se poate regӑsi într-o mӑsurӑ mai mare sau mai micӑ în cel puțin una dintre tendințele descrise. Este important sӑ ne cunoaștem propriile tendințe psihopatologice astfel încât sӑ le controlӑm și sӑ acționӑm atunci când ne dӑm seama cӑ o astfel de manifestare ne invadeazӑ viața pentru a minimaliza astfel riscul ca într-o situație dificilӑ de viațӑ, aceste tendințe sӑ evolueze cӑtre un posbil diagnostic psihiatric.
1.3. Mecanismele de apărare
1.3.1. Abordarea psihanaliticӑ asupra mecanismelor de apӑrare
Pentru a introduce în expunerea lucrării termenul de “mecanism de apărare”, vom porni de la abordearea psihanalitică, care explică relația dintre conștient și inconștient Starea de conștiințӑ este trecӑtoare (o reprezentare, de exemplu, nu este în permanențӑ conștientӑ, însӑ ea poate reveni cu ușurințӑ în sfera conștiinței dupӑ ce a trecut în inconștient)(Freud, 1923). Observăm, deci, cӑ relația de interdependență ce se impune între conștiință și inconștient, migrațiile gândurilor, a amintirilor etc. din conștient în inconștient și invers fiind indispensabile vieții psihice.
Freud (1915) justifică existența inconștientului și argumentează necesitatea acestuia prin faptul cӑ acesta provine din caracterul lacunar al conștiinței. Existӑ acte psihice care se produc în permanențӑ și necesitӑ alte acte psihice pentru a fi explicate, la care însӑ, conștiința nu mai are acces. Ne referim aici în principal la actele ratate și la visele din timpul somnului în cazul indivizilor sӑnӑtoși și la tot ceea ce înseamnӑ symptom psihic în cazul pacienților cu boli psihice.
În contextul înțelegerii modului de funcționare a inconștientului și a necesității acestuia pentru viața psihică, introducem noțiunea de mecanism de apărare, ca proces psihic automat care protejează individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres. Mecanismul se produce întotdeauna inconștient, dar poate intra în sfera conștiinței odată ce a fost activat (DSM-IV-TR, 2003).
Blackman (2009) vorbește despre beneficiile pe care le poate aduce individului conștientizarea mecanismelor de apărare cărora le este subjugat și anume, acesta poate să își explice mai bine semnificația propriilor comportamente, simptome și atitudini iraționale. Conștientizarea acestor mecanisme poate duce chiar la eliberarea pacienților de simptomele psihiatrice.
Pentru a înțelege mai bine cât de prezente sunt mecanismele de apărare în viața fiecăruia dintre noi și cât de mult ne pot controla toate aspectele vieții, vom aminti afirmația Annei Freud (apud Blackman, 2009) și a lui Brenner ( apud Blackman, 2009) care spuneau cӑ mecanismele de apӑrare se pot regӑsi în cele mai diverse activitӑți. Blackman (2009) nuanțează și exemplifică semnificația acestei afirmații spunând cӑ un mecanism defensiv poate însemna și a țipa la cineva sau a juca golf. De asemenea, și economiseirea banilor ar putea avea scop defensiv. Concret, orice activitate poate reprezenta un mecanism de apӑrare în condițiile în care acea activitate împiedicӑ persoana sӑ experimenteze emoții negative.
Blackman (2009) face o comparație inedită între mecanismele de apărare și întrerupătoarele de circuite, spunând că acestea funcționează la fel: precum o intensitate ridicatӑ a curentului electric duce la o creștere ampermeticӑ ce se soldeazӑ cu scurtcircuitare, becul nemaiputând fi aprins, în mod similar, atunci când afecte ca furia, depresia, anxietatea sau vinovӑția devin copleșitoare pentru psihic, un întrerupӑtor mental acționeazӑ prin eliminarea lor din sfera conștiinței. Acest mecanism de funcționare este automatizat în ambele cazuri.
Pornind de la comparația lui Blackman, ne putem gândi la mecanismele de apărare ca la elemente ale psihismului care intervin pentru a ne autoproteja de o posibilă “dezintegrare” a Eului, de amenințări și pericole externe cărora considerăm că nu le putem face față. Privite astfel, mecanismele de apărare au un rol benefic pentru psihicul nostru, însă nu trebuie să neglijăm nici dimensiunea negativă a acestora: se întâmplă adesea (în special în cazul evenimentelor traumatice, șocante, care au atras cu sine apărări noi pentru a răspunde la intensitatea traumei resimțite) ca mecanismele de apărare să se înrădăcineze puternic în structura psihică a individului și să acționeze în contexte în care acesta nu are nevoie de ele, având un efect nociv și periculos asupra sa. De exemplu, o persoană care a experimentat sentimente puternice de rușine într-un context social, poate apoi să dezvolte un mecanism de apărare centrat pe evitarea situațiilor de tipul celei care i-a creat probleme. Astfel, persoana va evita din ce în ce mai mult contextele sociale și poate dezvolta chiar și o fobie socială. Un astfel de mecanism de apărare nu poate fi decât incapacitant pentru persoana respectivă, care, trăind în societate, va întâmpina dificultăți în toate aspectele vieții (profesional – va fi incapabilă să susțină examene orale, să vorbească în public etc., personal – va fi incapabilă să formeze o relație intimă și
social – nu va putea lega relații cu cei din jur). Este evidentă, în cazul de față necesitatea intervenției terapeutice în scopul de a ajuta persoana să conștientizeze proveniența problemelor sale și să descopere ce mecanism de apărare a fost pus în funcțiune (pentru a diminua sau a elimina astfel acțiunea sa).
Blackman (2009) continuă comparația sa sugestivă în context terapeutic, spunând cӑ psihoterapeutul are rolul de a determina cauza funcționӑrii defectuoase a circuitelor. Reliefând ideea sugerată în exemplul de mai sus, Blackman spune că una dintre sarcinile terapeutului poate fi identificarea mecanismului de apărare de care individul nu mai are nevoie, care (deși l-a ajutat să depășească un moment traumatic, acum îl incapacitează) și înlocuirea acestuia cu altul, mai productiv.
1.3.2. Procesele din spatele mecanismelor de apӑrare
În continuare vom încerca să răspundem la câteva întrebări de bază pentru înțelegerea proceselor ce stau în spatele mecanismelor de apărare. Astfel, o primă întrebare care poate să apară atunci când ne gândim la mecanismele defensive este “împotriva cui se apără Eul?”. Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să menționăm că pulsiunile Sinelui, deși se află în inconștient, încearcă permanent să pătrundă în sfera conștiinței, pentru a fi satisfăcute. Astfel iau naștere conflictele dintre Eu și pulsiuni. De asemenea, afetctele legate de pulsiunile Sinelui, precum iubirea, gelozia, durerea și doliul vor suferi transformӑri ca urmare a mӑsurilor pe care le ia Eul pentru a le face fațӑ (Ionescu et al, 2002). O altă întrebare la care este esențial să răspundem este “din ce motive se apără Eul?”. Potrivit Annei Freud există trei motive care duc la crearea și punerea în funcțiune a mecanismelor de apărare: teama Supraeului, teama reală și teama ca intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă. Teama Supraeului împiedică pulsiunea să devină conștientă pentru a fi satisfăcută, motiv pentru care Eul intră în luptă cu pulsiunea și se folosește de mecanisme de apărare. Teama reală, ca motiv al apărării Eului este exemplificată prin cazul unui copil care nu își satisfice pulsiunile pentru că i s-a interzis din exterior să o facă, spunându-i-se că este greșit (de către părinți, educatori etc.). Primele două motive (teama Supraeului și teama reală) au în comun faptul că Eul se ghidează în ambele cazuri după principiul realității. Cel de-al treilea motiv, teama ca intensitatea pulsiunii să nu devină excesivă, apare în perioade de transformare fiziologică (pubertatea, menopauza) și la debutul unui episod psihotic. Astfel, mecanismele de apărare provin din lupta între Eu și pulsiuni întrucât Eul încearcă să se apere atât împotriva pulsiunilor, cât și împotriva afectelor asociate acestora (Freud apud Ionescu et al 2002). Ne întrebăm, de asemenea, ce este o apărare reușită. Pentru a oferi un răspuns adecvat acestei întrebări, vom apela la Anna Freud, care spune că succesul unui mecanism de apărare trebuie privit în raport cu propriul Eu și nu cu lumea externă și de adaptarea la mediul înconjurător. De asemenea, Anna Freud avansează ideea că un mecanism de apărare poate fi considerat reușit dacă împiedică intrarea în conștiință a pulsiunii nedorite, dacă îndepărtează angoasa conexă pulsiunii și dacă evită orice formă de neplăcere. Totodată, Anna Freud consideră că orice mecanism de apărare reușit este periculos întrucât restrânge foarte mult sfera conștiinței și falsifică realitatea, ducând, deseori la îmbolnăvire sau la o dezvoltare dezadaptativă (Freud apud Ionescu et al., 2002). O altă întrebare de bază ar fi “Ce este o apărare dezadaptativă?”. Contrar Annei Freud, Vaillant este de părere că anumite mecanisme de apărare pot avea valoare adaptativă, facilitând atât homeostazia psihică, cât și adaptarea individului la mediu. Pentru ca o apărare să fie adaptativă, ea trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici. Acestea nu au ca scop dispariția afectului, ci prelucrarea lui, reducându-se astfel durerea. Totodată, mecanismele de apărare cu caracter adaptativ se întind pe o perioadă îndelungată de timp, anticiparea fiind superioară acțiunii. De asemenea, apărările sunt cu atât mai adaptative, cu cât sunt mai specifice. O altă caracteristică importantă pentru adaptabilitatea mecanismelor de apărare este canalizarea sentimentelor și nu blocarea acestora. Nu în ultimul rând, Vaillant spune că apărările adaptative structurează personalitatea individului astfel încât să apară ca un personaj atrăgător pentru societate (Vaillant apud Ionescu et al, 2002).
Blackman (2009) se referӑ la mecanismele de apӑrare ca fiind o serie de operații mentale ce acționeazӑ cu scopul de a înlӑtura afectele neplӑte. Autorul se referă prin conceptul de afecte neplăcute la anxietate, depresie și furie.
1.3.3. Clasificarea mecanismelor defensive din perspectivӑ psihiatricӑ
Sadock & Sadock (2007) încareazӑ strategiile defensive întâlnite în tulburӑrile de personalitate în patru categorii de bazӑ: defensele narcisice, defensele imature, defensele nevrotice și defensele mature. Astfel, defensele narcisice includ negarea, distorsiunea, idealizarea primitivӑ, proiecția și identificarea proiectivӑ, pe când strategiile defensive imature cuprind scindarea, blocarea acting-out, hipocondria, identificarea, introecția, comportamentul pasiv-agresiv, proiecția, regresia, fantezia și simbolizarea. În cadrul mecanismelor de apӑrare de tip nevrotic se regӑsesc deplasarea, disocierea, externalizarea, inhibiția, intelectualizarea, izolarea, raționalizarea, formarea de reacții, represia și sexualizarea, iar defensele mature sunt altruismul, anticiparea, ascetismul, umorul, sublimarea și supresia.
Conform autorilor Sadock & Sadock (2007), fiecarei tulburӑri de personalitate îi sunt specifice anumite strategii defensive, în funcție de specificul fiecӑrei patologii în parte. De exemplu, tulburarea de personalitate paranoidӑ este guvernatӑ de proiecție, negare și raționalizare. Tulburarea de personalitate schizoidӑ, pe de altӑ parte, este caracterizatӑ prin inhibiție, ca și mecanism de apӑrare preferat, iar tulburarea de personalitate schizotipalӑ se coreleazӑ cu gândirea magicӑ, scindarea și izolarea afectului. Histrionicii uzeazӑ de refulare, identificare, somatizare, conversie, disociere, negare și externalizare pentru a se apӑra, iar tulburӑrii de personalitate borderline îi sunt specifice scindarea, idealizarea primitivӑ și identificarea proiectivӑ. Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivӑ este guvernatӑ de izolare, formațiune reactivӑ, intelectualizare și raționalizare, în timp ce tulburarea de personalitate de tip evitant se caracterizeazӑ prin evitare și inhibiție.
În continuare vom aborda problematica mecanismelor de apӑrare implicate în alte tulburӑri psihiatrice, precum schizofrenia, tulburarea delirantӑ sau tulburӑrile ce țin de anxietate, din perspectiva DSM-IV-TR (2003). Astfel, în cazul schizofreniei întâlnim mecanisme defensive de tipul proiecției psihotice, al formӑrii de reacție și al negӑrii cu caracter psihotic. Proiecția, ca mecanism defensiv de bazӑ în vederea formӑrii delirului paranoid, este privitӑ în context psihotic ca o externalizare și proectare asupra altora a propriilor senzații, în special legate de agresivitate și sexualitate. Mecanismul negӑrii în context psihotic se manifestӑ prin transpunerea confuziei în delir și halucinații. Pacienții diagnosticați cu tulburare delirantӑ se folosesc de negare pentru a elimina emoțiile negative, precum rușinea, umilința sau inferioritatea. În cazul acestora se regӑsește și formațiunea reactivӑ, care ia forma transpunerii sentimentelor negative în opusul lor (de exemplu, inferioritatea ia forma grandiozitӑții). Tot pentru a se proteja de propriile sentimente negative, aceștia apeleazӑ la proiecție. Tulburarea de somatizare se manifestӑ prin reprimarea unor dorințe care se exprimӑ, mai apoi prin acuze somatice. Anxietatea generalizatӑ este corelatӑ cu regresia, ca mecanism de apӑrare dominant, în timp ce fobia face apel la deplasare pentru a se detașa de situația traumatizantӑ și de simbolizare pentru a fixa anxietatea deplasatӑ asupra unui alt obiect simbolic. Agorafobia se caracterizeazӑ prin proiecție, pe care o utilizeazӑ pentru a proiecta tendințele reprimate în inconștient asupra altor obiecte din mediu, care este considerat amenințӑtor.
1.3.4. Clasificarea mecanismelor de apӑrare conform stadiilor dezvoltӑrii psiho-sexuale
O problemă a literaturii de specialitate în ceea ce privește mecanismele de apărare, este că acestea nu au un număr clar definit, ci vorbim mai degrabă de clasificări diferite în cazul autorilor diferiți. Astfel, în continuare vom extrage și vom prezenta o serie din multitudinea de mecanisme de apărare și de clasificări ale acestora descrise în literatura de specialitate.
Blackman (2009) încadrează mecanismele de apărare în categorii în funcție de stadiile dezvoltării libidinale astfel:
Mecanismele de apărare specifice stadiului oral (0-3 ani) sunt: proiecția, introiecția, halucinația (Blackman, 2009).
Mecanismele de apărare specifice stadiului anal (1,5-5 ani) sunt: identificarea proiectivă, învinovățirea proiectivă, negarea, dediferențierea, clivajul, animismul, deanimarea, formațiunea reacțională, anularea retroactivă și ritualurile, izolarea, externalizarea, întoarcerea asupra propriei persoane, negativismul, compartimentarea gândirii, agresivitatea ostilă (Blackman, 2009).
Mecanismele de apărare specifice primului stadiu genital (2-6 ani) sunt: deplasarea, simbolizarea, condensarea, formațiunile iluzorii sau reveriile, comportamentul evaziv, confabulația, refularea, halucinația negativă, regresia libidinală, regresia Eului, regresia temporală, regresia topică, reprimarea, identificarea cu o fantasmă, identificarea cu dorințe/fantasme parentale, identificarea cu o imagine sau cu un obiect idealizat, identificarea cu agresorul, identificarea cu victima, identificarea cu obiectul pierdut, identificarea cu introiectul, seducerea agresorului (Blackman, 2009).
Mecanismele de apărare specifice perioadei de latență (6-11 ani) sunt: sublimarea, comportamentul provocator, raționalizarea, ruminarea mentală, comportamentul contrafobic, intelectualizarea, socializarea și distanțarea, investirea pulsională a unei funcții a Eului, inhibarea unei funcții a Eului, idealizarea, devalorizarea (Blackman, 2009).
Mecanismele de apărare specifice celui de-al doilea stadiu genital (13-20 ani +): umorul, concretizarea, dezidentificarea, constituirea grupului, ascetismul, alegerea de obiect unisexuală (Blackman, 2009).
Din perspectivă psihodinamică, mecanismele de apărare ale Eului sunt definite în literatura de specialitate ca modalitӑți de a înșela disconfortul și anxietatea, având rol adaptativ (Allport apud Mitrofan, 2008).
1.3.5. Strategiile de apӑrare din perspectivӑ psihodinamicӑ
Mitrofan (2008) subliniază necesitatea cunoașterii modului de manifestare a mecanismelor de apărare în context terapeutic. Autoarea explică aceasta prin faptul că cei care vin în terapie, utilizează deseori aceste mecanisme într-o manieră dezadaptativă, ceea ce poate duce la autosabotaj.
În continuare vom lista principalele strategii de apărare ale Eului din perspectivă psihodinamică, în conformitate cu Mitrofan (2008). Acestea sunt: reprimarea, negarea, raționalizarea, proiecția, introiecția, regresia, formațiunea reactivă, sublimarea și compensarea.
Reprimarea se referă la împiedicarea emoțiilor negative sӑ pӑtrundӑ în sfera conștiinței (Mitrofan, 2008).
Negarea presupune neacceptarea existenței unui fapt care deja s-a petrecut ( Mitrofan, 2008).
Raționalizarea presupune adaptarea unor idei provenite din exterior la convingerile personale (Allport apud Mitrofan, 2008).
Proiecția presupune atribuirea propriilor intenții, gânduri, sentimente altcuiva cu scopul de a scăpa de culpabilitate (Mitrofan, 2008).
Introiecția se referă la preluarea nediscriminatorie din exterior de conținuturi și informații care sunt integrate în structura de personalitate ca aparținând persoanei respective. Introiecția se produce masiv în copilӑrie, când informațiile sunt “absorbite” practice din exterior, iar pӑrinții sunt foarte vehemenți în impunerea punctului de vedere. Introiectarea excesivӑ însӑ, aduce problem structurӑrii viitoare a propriilor roluri identitare întrucât individual este confuz, neștiind ce i se potrivește și ce nu din masa de informații acumulate din exterior (Mitrofan, 2008).
Regresia presupune revenirea la o vârstă trecută, la modelele comportamentale și afective din trecut, evitarea asumării vârstei reale și a responsabilităților aferente (Mitrofan, 2008).
Formațiunea reactivă este o strategie defensivӑ prin care individul pretinde opusul a ceea ce simte în realitate (Mitrofan, 2008).
Sublimarea este un mecanism de apӑrare ce presupune exprimarea într-o formӑ acceptatӑ social a conținuturilor reprimate. Putem oferi aici exemplul persoanelor care, reprimându-și sadismul, aleg sӑ devinӑ chirurgic sau mӑcelari (Mitrofan, 2008).
În sfârșit, compensarea se referă la mascarea defectelor, a deficiențelor proprii și accentuarea caracteristicilor dezirabile (Mitrofan, 2008).
Printre mecanismele de apărare descrise în psihanaliză se mai numără și izolarea, identificarea, inversiunea, scindarea.
Izolarea este descrisă ca fiind o perioadă de timp, după petrecerea unui eveniment semnificativ traumatizant pentru subiect, în care acesta crede că nimic nu mai trebuie să se întample și nu mai percepe nimic din mediul extern (Freud apud Conte et al 1995).
Mecanismul identificării se referă la persoane care, inconștient, se identifică cu altcineva. Interesant este ceea ce spune Freud despre indivizii dominați de identificare, și anume că aceștia au fantezii în care îi mănâncă sau sunt mâncați de cei cu care se identifică. De asemenea, Freud asociază identificarea cu geneza depresiei, spunând că melancholia este o reacție la pierderea unui obiect iubit (Freud apud Conte et al 1995).
Inversiunea presupune transformarea unui instinct în opusul lui. Freud exemplifică acest mecanism prin trecerea de la iubire la ură sau prin trecerea de la masochism la sadism. Explicația pe care o oferă Freud în ceea ce privește exemplele oferite este că inversiunea presupune două procese, și anume trecerea de la pasivitate la activitate și inversarea conținutului instinctual (Freud apud Conte et al 1995).
Conceptul de scindare (splitting) a fost introdus de Melanie Klein și este explicat astfel: obiectul primar este scindat în două dimensiuni: cea a idealului și cea a persecutorului, amândouă fiind introiectate în lumea internă. Ulterior, dezvoltându-se, lumea interioară devine organizată în jurul fanteziilor corespunzătoare ideilor interioare despre bine și rău. Individul se consideră bun sau rău în funcție de predominanța obiectelor bune sau rele din lumea internă (Klein apud Conte et al, 1995).
1.3.6. Alte mecanisme de apӑrare
Șerban Ionescu (et al., 2002) trece în revistă în conformitate cu DSM-IV și alte mecanisme de apărare, pe care nu le-am descris anterior, printre care: agresiunea pasivă, autoobservarea, blocajul, complezența, condensarea, conduita contrafobică, controlul, depersonalizarea, deplasarea, deprecierea, desexualizarea, detașarea, disocierea, distorsiunea psihotică, evitarea, forcluderea, idealizarea, ipohondria, omnipotența, reliefarea afectelor, reparația, ritualizarea, sexualizarea, somatizarea.
Agresiunea pasivă presupune un răspuns la conflictele emoționale prin agresivitate față de celălalt, exprimată pasiv (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Autoobservarea: “subiectul tratează conflictul emoțional sau factorii de stres interni sau externi procedând la o reflecție asupra gândurilor, sentimentelor, motivației și comportamentului său și răspunzând în mod corespunzător” (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Blocajul presupune inhibiția afectelor. Se aseamănă cu refluarea, dar durează mai puțin și implică o senzație de tensiune interioară, ca efect al reprimării afectului (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Compensația este o încercare inconștientă de a găsi substitute pentru pierderile sau inadecvările reale sau imaginare. Persoana exagerează aspectele dezirabile (Ionescu et al, 2002 apud).
Condensarea este caracteristică viselor, actelor ratate, a jocurilor de cuvinte, este specifică inconștientului. Se manifestă prin faptul că o reprezentare singulară presupune existența mai multor lanțuri asociative. Condensarea explică lacunele din istorie (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Controlul este dirijarea într-o manierӑ exageratӑ a lucrurilor cu scopul de a reduce anxietatea. Intervenția prin sugestii, sabotajul, seducția, complezența excesivӑ sunt diverse strategii prin care se poate exercita controlul (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Depersonalizarea constă în alterarea imaginii de sine ca urmare a “dezinvestirii” Eului și se manifestă printr-o înstrăinare a subiectului de sine însuși (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Deprecierea este exagerarea defectelor celorlalți (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Desexualizarea implică neutralizarea investirii libidinale a obiectului (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Disocierea se referӑ la alterarea funcțiilor de integrare ale conștiinței, ale memoriei, ale percepției de sine sau ale mediului înconjurător (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Evitarea presupune deturnarea activă a gândurilor, acțiunilor ce pot naște conflicte (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Idealizarea se referă la exagerarea propriilor calități sau ale celorlalți, în timp ce omipotența vine ca un răspuns la conflictele emoționale sau la factorii de stres, subiectul reacționând ca și când ar deține puteri superioare celorlalți (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Un alt mecanism de apărare a Eului este reliefarea afectelor și implică amplificarea inconștientă a sentimentelor în scop defensiv. De asemenea, se vorbește și despre ritualizare, ca stabilire a unei ordini în care trebuie să se desfășoare lucrurile și despre sexualizare, însemnând investirea unui obiect cu conotații ce țin de sexualitate, deși prin natura lui, obiectul nu are însemnӑtate sexualӑ. Scopul acestei strategii este diminuarea anxietӑții trӑite datoritӑ unor pulsiuni interzise (DSM-IV apud Ionescu et al, 2002).
Am prezentat pe scurt o serie de mecanisme de apărare, cele mai întâlnite în literatura de specialitate, însă acestea reprezintă doar o mică parte din multitudinea de mecanisme defensive pe care omul le poate pune în funcțiune în diferite contexte de viață. Putem spune chiar că mecanismele de apărare sunt “infinite” și că fiecare își poate crea propriul mecanism de apărare. În literatură întâlnim mecanisme defensive dintre cele mai diverse (de la cele tipice, precum evitarea, deplasarea, regresia sau proiecția, până la mecanisme precum a mânca și a bea sau a face pe bufonul, a lua în derâdere) (Ionescu et al, 2002).
1.4. Tendințele psihopatologice și mecanismele apӑrare la adolescenți: asocieri
1.4.1. Personalitatea adolescentului și mecanismele de apӑrare
Personalitatea este în plinӑ schimbare în adolescențӑ, aceasta fiind perioada în care individul încearcӑ sӑ renunțe la o parte din el ce i-a fost definitorie pânӑ la momentul respectiv: statutul de copil. În consecințӑ, schimbӑrile ce au loc la nivelul structurii de personalitate determinӑ schimbӑri și la nivel comportamental, relațional, fiind influențate, totodatӑ, și mecanismele de apӑrare pe care copilul, aflat acum în prag de adolescențӑ, și le construise pânӑ la momentul respectiv. De exemplu, mulți adolescenți își dau seama cӑ în copilӑrie au introiectat foarte multe conținuturi venite din exterior cӑtre ei, fӑrӑ a le evalua critic. Acum este momentul în care acestea sunt reconsiderate, reevaluate și redirecționate cӑtre a rӑmâne sau nu caracteristice pentru individ. De aceea unii adolescenți devin “de nerecunoscut” în aceastӑ perioadӑ, dorind sӑ fie altfel decât au fost pânӑ atunci. Pe de altӑ parte, noile solicitӑri, noile cerințe și responsabilitӑți cӑrora trebuie sӑ le facӑ fațӑ pot determina inconștientul sӑ își construiascӑ noi apӑrӑri, de care poate cӑ nu avea nevoie pânӑ atunci. Dezvoltarea emoționalӑ și cognitivӑ pot avea efecte benefice asupra mecanismelor de apӑrare, în sensul în care individul devine capabil sӑ se doteze cu mecanisme de apӑrare adaptative într-o mӑsurӑ mai mare decât în copilӑrie. Adolescența poate fi caracterizatӑ printr-o explozie de schimbӑri la nivel individual, care determinӑ restructurӑri psihice pe multiple niveluri.
Pentru a introduce mecanismele de apӑrare în relație cu tendințele psihopatologice, ne vom opri, în continuare, asupra unui studiu realizat în 2011, cu privire la rolul pe care îl joacӑ mecanismele de apӑrare în tulburarea depresivӑ majorӑ. Eșantionul clinic a constat în 103 pacienți diagnosticați cu tulburare depresivӑ majorӑ, iar grupul de control a avut 770 de participanți. S-au aplicat chestionarele DSQ 60, COPE, DAS, Beck, Zung. Rezultatele studiului afirmӑ existența a 14 mecanisme de apӑrare specifice pacienților cu tulburare depresivӑ majorӑ, și anume: pasiv-agresivitate, clivaj (de sine și al celorlalți), proiecție, negare, identificare proiectivӑ, disociere, acting-out, devalorizare, fantasmare, retragere, intelectualizare, deplasare, regresie, idealizare, izolare, lamentare (Crașovan, 2011). Remarcӑm faptul cӑ o serie dintre acestea se coreleazӑ în mod evident cu trӑsӑturile depresiei, precum proiecția, devalorizarea, retragerea, izolarea sau lamentarea.
Referitor la mecanismele de apӑrare specifice adolescenților, în 2013 s-a realizat un studiu ce își propune sӑ descopere relațiile dintre religiozitate și mecanismele de apӑrare la adolescenți. Studiul s-a desfӑșurat în Iran, la Universitatea Mohaghegh Ardabili și a inclus 200 de eleve la un liceu din Teheran. Instrumentul utilizat a fost DSQ (Defense Style Questionnaire). Studiul relevӑ faptul cӑ mecanismele de apӑrare diferӑ în termeni de calitate între persoanele cu un nivel ridicat al religiozitӑții, respectiv cu un nivel scӑzut al religiozitӑții. Astfel, persoanele religioase tind sӑ dezvolte mecanisme de apӑrare mature și adaptative, în timp ce mecanismele de apӑrare caracteristice persoanelor non-religioase sunt mai degrabӑ dezadaptative (Zeinalizade tari et al., 2013). Constatӑm din studiul prezentat cӑ religia constituie un pilon solid în viața persoanelor practicante, aceasta conferindu-le confort psihic și stare de bine psihologic. În momentele grele, în care alți piloni din viața individului s-au nӑruit, rӑmâne în continuare pilonul solid constituit de religie, care nu poate fi doborât niciodatӑ. Astfel, persoanele religioase nu vor putea spune niciodatӑ cӑ ”au pierdut totul” sau cӑ “nu mai au nimic”. Confortul psihic oferit de aceastӑ certitudine și starea de bine pe care o conferӑ practicile religioase în sine, ajutӑ, cu siguranțӑ, la crearea unor mecanisme de apӑrare adaptative.
Un alt studiu realizat la Universitatea din Teheran, ce dateazӑ din 2011, investigheazӑ posibilitatea ca stilurile defensive sӑ prezicӑ trӑsӑturile psihopatologice în rândul adolescenților. Eșantionul studiului a inclus 51 de bӑieți și 85 de fete, cu media de vârstӑ de 18 ani. Investigarea participanților a constat din rӑspunsurile oferite la o serie de chestionare: DSQ-40 (Defense Style Questionnaire) și YSR (Youth Self-Report). Rezultatele obținute în cadrul cercetӑrii susțin ideea cӑ subiecții dotați cu mecanisme de apӑrare mature dispun de bune abilitӑți sociale. De asemenea, cei ce fac parte din aceastӑ categorie au o atenție bine dezvoltatӑ. Problemele sociale s-au întâlnit la participanții cu mecanisme de apӑrare imature și nevrotice. S-a dovedit, de asemenea, cӑ depresivii retrași au mecanisme de apӑrare imature, în timp ce depresivii anxioși, indivizii agresivi și cei cu probleme de comportament au mecanisme de apӑrare nevrotice. Concluzia cercetӑtorilor a fost cӑ mecanismele de apӑrare sunt rӑspunzӑtoare de problemele psihologice pe care le pot dezvolta adolescenții, în sensul în care diferite disfuncționalitӑți de naturӑ psihologicӑ pot fi explicate prin diferite mecanisme de apӑrare (Granmaye pour et al., 2011).
În Italia s-a realizat un studiu privind investigarea corelațiilor dintre auto-mutilare, simptomele psihiatrice și mecanismele de apӑrare pe un lot de 578 de studenți de la diferite universitӑți din țarӑ. Participanții au fost evaluați prin metoda chestionarului, iar rezultatele conchid asupra ideii cӑ auto-mutilarea se coreleazӑ pozitiv cu mecanismele de apӑrare dezadaptative, în sensul în care indivizii care practicӑ auto-mutilarea recurentӑ sunt dotați cu mecanisme de apӑrare dezadaptative (Sarno et al., 2010).
În concluzie, constatӑm existența unei palate largi de aspecte ale vieții care sunt influențate de mecanismele de apӑrare (de pildӑ, funcționarea socialӑ, comportamentul, atenția, auto-mutilarea), dar existӑ și multiple elemente care pot influența formarea mecanismelor de apӑrare, cum ar fi religiozitatea sau chiar perioada plinӑ de schimbӑri a adolescenței.
1.4.2. Personalitate și adaptare: de la copilӑrie la maturitate
Dorind sӑ investigheze schimbӑrile ce au loc în structura personalitӑții de la copilӑrie la maturitate, cercetӑtorii de la Universitatea Williams din Williamstown, SUA, realizeazӑ un studiu longitudinal. Studiul a avut 62 de subiecți, care au fost cercetați din copilӑrie pânӑ la vârsta adultӑ. Conform rezultatelor obținute, cel mai bun predictor pentru adaptarea adultului este reprezentat de schimbӑrile de personalitate de la copilӑrie la maturitate influențate de mecanisme de apӑrare. De exemplu, schimbӑrile la nivelul gradului de sociabilitate influențate de proiecție, ca mecanism de apӑrare cu valoare adaptativӑ, prezic sӑnӑtatea și lipsa depresiei, dar favorizeazӑ instalarea anxietӑții. Fluctuațiile încrederii în sine de la copilӑrie la maturitate, influențate de mecanismul identificӑrii, prezic sӑnӑtatea, lipsa depresiei și lipsa anxietӑții (sau diminuarea ultimelor douӑ). Acest studiu demonstreazӑ cӑ nu existӑ un continuum între trӑsӑturile adaptative (încredere în sine, angajament cognitiv și cӑldurӑ sufleteascӑ) din copilӑrie și maturitate. Dimpotrivӑ, cercetӑtorii ajung la concluzia cӑ tocmai instabilitatea în personalitate pe parcursul perioadelor de dezvoltare este cea care prezice mai bine adaptarea la vârsta adultӑ. Mai exact, componentele dinamice ale caracteristicilor personalitӑții prezic adaptarea mai degrabӑ decât componentele stabile. Mai mult decât atât, cercetӑtorii au descoperit cӑ instabilitatea trӑsӑturilor de personalitate este determinatӑ de utilizarea anumitor mecanisme de apӑrare. De exemplu, s-a demonstrat cӑ identificarea este mecanismul de apӑrare care prezice instabilitatea încrederii în sine de la copilӑrie la adolescențӑ. Contrar așteptӑrilor, instabilitatea încrederii în sine de la copilӑrie la maturitate este cea care prezice adaptarea la viața adultӑ mai degrabӑ decât stabilitatea încrederii în sine. Sociabilitatea, de asemenea, s-a demonstrat cӑ nu prezice adaptarea, ci mai degrabӑ instabilitatea sociabilitӑții are un rol în adaptarea adulților. Aceasta a fost corelatӑ cu proiecția, ca mecanism defensiv. Altӑ descoperire aratӑ cӑ mecanismele defensive dobândite în copilӑria timpurie aduc schimbӑri în personalitatea copilului (Cramer et al., 2004). Conform acestor descoperiri, putem aprecia cӑ instabilitatea trӑsӑturilor de personalitate de la copilӑrie la adolescențӑ poate fi înțeleasӑ din perspectivӑ evolutivӑ: individul crește, se schimbӑ, se dezvoltӑ, evolueazӑ și de aceea, schimbarea reprezintӑ un factor adaptativ la maturitate: pentru cӑ schimbarea, în acest context, înseamnӑ evoluție. Nu ne putem adapta la solicitӑrile vârtsei adulte cu mintea și emoțiile din copilӑrie, ci acestea trebuie sӑ creascӑ, sӑ se cizeleze odatӑ cu noi.
Munteanu (2010) realizeazӑ o cercetare într-un liceu din Timișoara pentru a explora relațiile dintre trӑsӑturile de personalitate precum nivelul energetic, tiparul emoțional sau structura motivaționalӑ și succesul școlar. Au participat 100 de subiecți selectați randomizat, cӑrora li s-au aplicat chestionarele Myer-Briggs Type Inventory, Eysenck Personality Inventory și Motivational Structure of Personality Questionnaire. Succesul școlar a fost evaluat pe baza rezultatelor obținute de fiecare elev în anul anterior de studiu. Conform rezultatelor obținute, nivelul energetic și tiparul emoțional nu influențeazӑ rezultatele școlare ale adolescenților, în timp ce anumite trӑsӑturi specifice structurii motivaționale a acestora au influențe pozitive asupra performanțelor școlare. Dupӑ cum era de așteptat, motivația are influențe asupra rezultatelor școlare întrucât este necesar sӑ reglӑm nivelul optimumului motivational în vederea obținerii unor performanțe bune pe termen lung.
Așadar, constatӑm cӑ schimbӑrile în structura de personalitate sunt benefice pentru adaptarea adultului și cӑ nu existӑ, așa cum ne-am fi așteptat, un continuum între trӑsӑturile de personalitate din copilӑrie și cele de la maturitate în cazul adulților adaptați corespunzӑtor mediului. De asemenea, remarcӑm faptul cӑ nivelul energetic și emoțional nu prezic performanța școlarӑ, motivația fiind relaționatӑ într-o mӑsurӑ mult mai mare cu succesul școlar la adolescenți.
1.4.3. Personalitatea adolescentului și tulburӑrile psihopatologice
Trӑsӑturile de personalitate reprezintӑ o fundație pe baza cӑreia se pot dezvolta sau nu boli psihice, incluzând bolile din categoria psihozelor. În Australia, la Universitatea din Melbourne s-a realizat un studiu longitudinal cu scopul de a afla dacӑ legӑtura dintre simptomele cu caracter psihotic și personalitate existӑ deja la vârsta adolescenței. Participanții au fost recrutați de la 34 de școli din Melbourne, însumând un numӑr de 654 de elevi. În ceea ce privește metoda utilizatӑ, cercetӑtorii au folosit chestionarele NEO-FFI, CES-D (pentru depresie) și CAPE (pentru determinarea experiențelor psihotice). Nevrotismul a fost corelat pozitiv cu aproape toate subscalele CAPE. Agreabilitatea, dimpotrivӑ, a fost asociatӑ negativ cu subscalele CAPE. Deschiderea cӑtre experiențe s-a corelat pozitiv cu ideile de persecuție și cu gândirea magicӑ (subscale CAPE). În colnluzie, studiul a descoperit cӑ psihozele se dezvoltӑ pe baza unor trӑsӑturi de personalitate deja existente la vârsta adolescenței. Deși literatura de specialitate anterioarӑ sugereazӑ ideea cӑ depresia favorizeazӑ declanșarea experiențelor psihotice, conform autorilor, ea nu explicӑ în totalitate declanșarea unei astfel de boli (Wiltink et al., 2015).
În SUA s-a realizat un studiu longitudinal privind explorarea predictorilor ideației suicidare în cazul adolescenților depresivi. Eșantionul a fost constituit din 117 subiecți. Pentru evaluarea funcționӑrii interpersonale s-a utilizat instrumentul Life Stress Interview, iar pentru trӑsӑturile de personalitate, s-au utilizat multiple inventare. Cea mai importantӑ descoperire se referӑ la relațiile interpersonale, care, dacӑ sunt disfuncționale, prezic ideația suicidarӑ în timpul episoadelor depresive la adolescenți (Vrshek-Schallhorn et al., 2011). Aceastӑ descoperire trimite la ideea cӑ adolescenții dezvoltӑ relații fuzionale cu cei de-o seamӑ, grupul de prieteni fiind un aspect foarte important în viața lor. Intenția lor este sӑ se desprindӑ de familie, așa cӑ își creeazӑ un cerc de prieteni care substituie, în anumite privințe, anumite roluri care în copilӑrie reveneau cu precӑdere familiei. De aceea, adolescenții investesc afectiv foarte mult în grupul de prieteni. În acest context, este de la sine înțeles cӑ unui adolescent depresiv care nu dispune de relații de prietenie funcționale și suportive, îi lipsește de fapt un pilon de rezistențӑ pentru a face fațӑ solicitӑrilor. Adolescentul poate simți cӑ viața lui este lipsitӑ de însemnӑtate și cӑ nu are nimic pe care sӑ se sprijine, iar, în contextul depresiei, lipsa confirmӑrilor externe cӑ viața lui are sens poate duce foarte ușor cӑtre ideația suicidarӑ.
Nu putem neglija suiectul suicidului juvenil, acesta reprezentând o cauzӑ semnificativӑ a mortalitӑții în rândul adolescenților. Deși DSM-IV nu alocӑ o categorie specificӑ suicidului sau ideației suicidare, specificul acestora fiind relativ neclar în spectrul psihopatologic, actul suicidar continuӑ sӑ rӑmânӑ o problemӑ de proporții pentru populația de adolescenți europeni. În acest sens, s-a constatat cӑ suicidul se plaseazӑ înaintea accidentelor rutiere ca și cauzӑ a mortalitӑții adolescenților în Europa și tinde sӑ avanseze cӑtre prima poziție (Pawlak apud Marcelli et al., 2007). Tentativele de suicid sunt frecvente la vârsta adolescenței și, conform lui Marcelli (2007), acestea trag un semnal de alarmӑ asupra caracteristicilor mediului în care se dezvoltӑ individul și reprezintӑ o dovadӑ de autoagresivitate. Rudicӑ (2012) atrage atenția asupra faptului cӑ nu putem încadra suicidul în categoria de simptom al unei boli psihice (de pildӑ, depresia anxioasӑ, care presupune fixarea unei convingeri a propriei vinovӑții) înainte de a investiga motivele actului suicidar și maniera în care acesta este realizat. De asemenea, autorul vine în sprijinul acestei idei prin faptul cӑ numeroase persoane care, la un moment dat în viațӑ, au manifestat o tentativӑ de suicid, mai apoi au revenit la normalitate psihologicӑ și nu s-au mai confruntat cu ideația suicidarӑ. Aceastӑ idee ne duce cu gândul cӑtre rolul pe care factorii de mediu, de tipul evenimentelor neprevӑzute, îl poate juca în apariția ideației suicidare sau chiar a suicidului. Comportamentul suicidar rӑmâne încӑ neînțeles în totalitate în literaturӑ și meritӑ a fi investigat în continuare întrucât pierderile suferite datoritӑ lipsei de informare asupra “semnelor”, cauzelor acestui tip de comportament sau asupra îngrijirii psihologice de care au nevoie persoanele care au trecut printr-o tentativӑ de suicid pentru a nu se ajunge la recidivӑ sunt cuantificabile în vieți omenești.
Mtanes (2013), subliniazӑ în lucrarea sa, faptul cӑ existӑ o serie de anomalii psihice care sunt foarte comune în rândul adolescenților, printre care tulburӑrile de comportament, abuzul de substanțe, anxietatea și depresia. Alte tulburӑri, precum tulburӑrile de alimentație, tulburarea bipolarӑ, comportamentul suicidar și auto-mutilarea, încep a se manifesta, de obicei, la adolescențӑ, dar frecvența acestor tulburӑri este mult mai redusӑ decât în cazul celor descrise mai sus. Alte tulburӑri psihice, de tipul dificultӑților de învӑțare, retardului mental sau ADHD, se manifestӑ încӑ din copilӑrie, dar continuӑ și la vârsta adolescenței. Autorul a realizat un studiu asupra a 19 adolescenți cu vârstele cuprinse între 15 și 19 ani care au comis suicid. Metoda de analizӑ utilizatӑ a fost interviul cu rudele victimei, post mortem, care viza aspecte precum circumstanțele morții, copilӑria decedatului, adolescența lui, problemele lui financiare și legale, problemele de viațӑ, relațiile cu semenii, istoricul educațional, medical și ocupațional, tulburӑri psihice și de personalitate. Toți cei incluși în studiu avuseserӑ un diagnostic psihiatric înainte de comiterea actului. Aceștia sufereau în proporție de 68,5% de tulburӑri în sfera afectivitӑții (12 subiecți se aflau în timpul unui episod depresiv major și unul era diagnosticat cu tulburare afectivӑ bipolarӑ), 21,1% aveau tulburare de adaptare cu dispoziție depresivӑ, schizofrenia afectivӑ s-a regӑsit într-un singur caz, iar 52,6% erau dependenți de substanțe.Privind metoda de suicid predominantӑ, subiecții au apelat preponderent la auto-mutilare, dar și al auto-otrӑvire. 19 participanți au lӑsat un bilet de rӑmas-bun, iar 15 dintre ei comunicaserӑ cuiva intenția lor înainte de sӑvârșirea faptei. Dintr-un total de 19 cazuri investigate, 7 au inclus o tentativӑ anterioarӑ de suicid. În ceea ce privește istoricul familial, 2 copii fuseserӑ adoptați, un copil suferiserӑ moartea unui pӑrinte, 14 copii crescuserӑ alӑturi de ambii pӑrinți în copilӑrie și numai 9 crescuserӑ cu pӑrinții în adolescențӑ. Toți subiecții aveau frați. Comportamentul suicidar fusese prezent anterior în familiile a 9 copii dintre cei investigați. Un total de 9 subiecți suferiserӑ probleme de dezvoltare în copilӑrie, iar în privința relațiilor interpersonale, despre un singur subiect s-a declarat cӑ nu avea niciun prieten. Toți participanții s-au confruntat cu evenimente de viațӑ majore cu cel mult 6 luni înainte de sӑvârșirea faptei, printre care se numӑrӑ eșecul educațional, evenimentele stresante în școalӑ, sfârșitul unei relații, problemele cu partenerul de viațӑ, problemele emoționale severe în cadrul familiei și problemele severe în relația cu un pӑrinte. Conform, rezultatelor autopsiei, tulburarea psihiatricӑ de la momentul morții prezenta un risc major de suicid.
Pletea (2011) investigheazӑ în cadrul tezei de doctorat modificӑrile psihologice și psihopatologice ale adolescenților consumatori de droguri. Autoarea descrie personalitatea dependentului de droguri ca fiind rigidӑ, bazatӑ pe respingerea societӑții, impulsivitate, toleranțӑ scӑzutӑ la frustrare, lipsa auto-controlului (ce poate escalada rapid în sfera manifestilor agresive). Profilul psihologic al dependentului de droguri este descris de Mariana Pletea ca fiind caracterizat prin depdendențӑ afectivӑ, angoasӑ de separate, izolare și anxietate manifestatӑ în relațiile interpersonale, intoleranțӑ la frustrare, elemente depresive, nevoia exageratӑ de iubirea celorlalți, lipsa încrederii în forțele proprii, iritabilitate, lipsa spiritului competitiv, timiditate.
Carr (2006) abordeazӑ tendințele psihopatologice specifice adolescenților, de tipul abuzului de droguri, al tulburӑrilor dispoziționale sau de alimentație. De asemenea, autorul atinge și problematica schizofreniei cu debut la adolescențӑ. Consumul de droguri se regӑsește în DSM-IV-TR (2003) ca abuz de substanțe (un tipar dezadaptativ de uz al substanțelor ce conduce la probleme clinice severe în decursul a 12 luni de la utilizare) și ca dependențӑ de substanțe. Deși consumul de droguri este recunoscut ca fiind o problemӑ ce ține de patologia psihicului, aceasta este deseori greu de diagnosticat deoarece existӑ o multitudine de stadii și tipuri de abuz de droguri, dintre care doar unele sunt considerate trӑsӑturi clinice. Totuși, existӑ o varietate de tipare comportamentale cu care poate fi asociat consumul patologic de droguri (Carr, 2006). Conform DSM-IV-TR (2003), astfel de patternuri comportamentale pot varia de la intoxicație, retragere, pânӑ la demențӑ, tulburӑri psihotice, tulburӑri de anxietate, disfuncții sexuale sau tulburӑri ale ciclului somn-veghe. Astfel putem diferenția între adolescenții care consumӑ droguri regulat, experimentând cu o varietate de substanțe și care au debut precoce în consumul de droguri și cei care consumӑ ocazional doar o anumitӑ substanțӑ. Cei din prima categorie prezintӑ patternuri comportamentale disfuncționale într-o mӑsurӑ mult mai mare decât cei din a doua categorie. Motivul principal pentru care adolescenții consumӑ droguri este cӑ vor sӑ își autoinducӑ o stare afectivӑ de bine. Totuși, multe droguri sunt cunoscute pentru asocierea lor cu simptome, precum anxietatea, depresia sau furia. Acestea sunt droguri puternice, de tipul cocainei, dependența instalându-se foarte rapid în urma simptomelor negative asociate cu retragerea din consum. Abuzul de droguri creeazӑ probleme adolescenților pe planuri multiple: apar conflicte intrafamiliale și conflicte școlare (cu profesorii) fie datoritӑ scӑderii performanțelor școlare ale adolescentului, fie datoritӑ comportamentului sӑu anti-social asociat cu consumul de droguri. Unii adolescenți înceteazӑ relațiile de prietenie cu cei care nu consumӑ droguri, devenind parte a unei subculturi consumatoare de substanțe, iar alții se izoleazӑ tot mai mult pe mӑsurӑ ce drogul devine o parte mai însemnatӑ a vieții lor. Astfel ei pot lua contact și cu delincvența juvenilӑ, comportamentele lor anti-sociale devenind prin aceasta recunoscute social (Carr, 2006). Constatӑm, deci, cӑ o astfel de experiențӑ la vârsta fragilӑ a adolescenței, poate avea efecte semnificative asupra elouției individuale ulterioare pe planuri multiple (social, cognitiv, cultural, emoțional). Adolescența este vârsta cӑutӑrii de sine, dar în loc sӑ se gӑseascӑ, dependenții de droguri devin și mai confuzi în privința identitӑții personale. Blamarea, stigmatizarea celor din jur își pun și ele amprenta asupra evoluției stimei de sine, a încrederii în forțele proprii, ceea ce nu face decât sӑ adânceascӑ consumatorul de droguri în dependența sa.
De multe ori, abuzul de substanțe coexistӑ cu alte tulburӑri în rândul adolescenților, precum cele din sfera dispozițiilor sau a comportamentelor alimentare. De importanțӑ majorӑ în tratarea subiectului referitor la psihopatologia adolescentului sunt tulburӑrile dispoziționale, de tipul episodului depresiv major sau al tulburӑrii depresive recurente. Adolescenții care au suferit un episod depresiv major sunt înclinați cӑtre depresie și la vârsta adultӑ, deși nu mai manifestӑ predispoziție cӑtre dezvoltarea altor tipuri de tulburӑri psihopatologice ca adulți. Existӑ multiple teorii care încearcӑ sӑ explice depresia la adolescenți. Teoria atașamentului descrisӑ de Blatt se referӑ la experimentarea unui atașament disfuncțional determinat de neglijarea parentalӑ, de exagerarea autoritӑții parentale sau de indulgența parentalӑ ca și cauze pentru dezvoltarea tulburӑrilor depresive, în timp ce teoria lui Bibring explicӑ depresia prin scӑderea stimei de sine datoritӑ unei defazӑri între sinele real și sinele ideal, ce rezultӑ din cerințele parentale nerealiste din timpul copilӑriei (Blatt, Bibring apud Carr, 2006).
Prevalența tulburӑrilor de alimentație, în special bulimia nervosa și anorexia nervosa, este foarte mare, procentajul adolescentelor care suferӑ de tulburӑri de alimentație fiind între 1 și 2 % (Carr, 2006). Privind acest aspect, facem referire la impactul major pe care imaginea promovatӑ în media îl are asupra fetelor aflate la vârsta adolescenței. Indiferent dacӑ ajung sau nu sӑ aibӑ tulburӑri de alimentație, majoritatea adolescentelor sunt preocupate de aspectul lor fizic și nu sunt mulțumite de felul în care aratӑ. În parte, aceastӑ preocupare se datoreazӑ schimbӑrilor la nivel corporal cu care s-au confruntat la pubertate și valorizӑrii unei imagini corporale feminine diferitӑ fațӑ de copilӑrie. Dar pe lângӑ acestea, mediatizarea excesivӑ a unui anumit tip de corp le face pe multe adolescente sӑ își doreascӑ și sӑ facӑ mari eforturi pentru a arӑta într-un anumit fel, deși, deseori, așteptӑrile lor și rezultatele pe care doresc sӑ le obținӑ nu sunt deloc realiste.
Un procentaj de 1% din populația generalӑ cu vârsta de peste 18 ani este afectatӑ de schizofrenie (Kuipers apud Carr, 2006), iar în ceea ce privește prevalența bolii în rândul adolescenților cu vârsta sub 18 ani, nu existӑ un consens în literatura de specialitate, dar se cunoaște cӑ schizofrenia cu debutul în adolescențӑ este mult mai frecventӑ decât schizofrenia cu debut precoce, în copilӑrie (Asarnow și Asarnow; Gillberg apud Carr, 2006). Un bun prognostic al schizofreniei este dat de urmӑtoarele caracteristici: lipsa istoricului psihopatologic în familie, indvidul sӑ fie adolescent și nu copil, femeie și nu bӑrbat, cu bune abilitӑți adaptative, episodul psihotic sӑ se fi petrecut ca urmare a unui eveniment de viațӑ, istoricul familial de tulburӑri afective mai degrabӑ decât de schizofrenie, trӑsӑturi afective ale individului, absența simptomelor negative, absența abuzului de droguri, urmarea tratamentului de timpuriu, rӑspunsul pozitiv la neuroleptice, familie suportivӑ (Asarnow și Asarnow; Hollis; Jablensky; Merry și Werry apud Carr, 2006).
Sorin Negruți (2011) abordeazӑ personalitatea în corelație cu vârsta și explicӑ necesitatea studiului asociativ al celor douӑ concepte menționate prin faptul cӑ personalitatea umanӑ este într-o continuӑ dezvoltare care poate fi reprezentatӑ mai degrabӑ sinusoidal decât linear. Mai exact, dezvoltarea personalitӑții depinde de o multitudine de factori, iar vârsta joacӑ un rol important în percepția și înțelegerea individului despre stimulii prezenți în mediu. Vârsta determinӑ într-o anumitӑ mӑsurӑ calitatea percepției individului, care, la rândul ei, determinӑ semnificația pe care el o dӑ diferitelor evenimente, urmând ca interiorizarea acestor semnificații sӑ poatӑ ghida individul într-o anumitӑ direcție a dezvoltӑrii personalitӑții lui. Astfel, autorul puncteazӑ câteva caracteristici ale personalitӑții adolescentului, precum intensificarea proceselor de intelectualizare și relaționare, creșterea interesului fațӑ de probleme abstracte și de sintezӑ sau dezvoltarea autonomiei gândirii morale.
1.4.4. Trӑsӑturile de personalitate și delincvența juvenilӑ
Siegel (et al., 1991) abordeazӑ problema delincvenței juvenile în corelație cu caracteristicile de personalitate care ar putea prezice o astfel de manifestare. Deși atrag atenția asupra faptului cӑ studiile de specialitate sunt inconsistente în privința rezultatelor, cei doi autori expun caracteristicile personalitӑții care ar favoriza delincvența juvenilӑ, conform descoperirilor lui Sheldon și Glueck. Studiul întreprins de aceștia aratӑ cӑ delincvența juvenilӑ este asociatӑ cu asertvitatea, extraversia, ambivalența, impulsivitatea, sentimentul lipsei de apreciere, narcisismul, neîncrederea în autoritate, dar și cu suspiciunea, slabele abilitӑți personale, instabilitatea mentalӑ, sadismul, ostilitatea, lipsa empatiei și resentimentele.
Autorul prezintӑ și descoperirea lui Eysenck privind trӑsӑturile care favorizeazӑ caracterul antisocial al personalitӑții, și anume cӑ extraversia și nevrotismul se asociazӑ cu comportamentul delincvent. De asemenea, se atrage atenția asupra concluziei trase de majoritatea cercetӑtorilor în domeniu, conform cӑreia hiperactivitatea, impulsivitatea, deficitul de atenție, tulburӑrile comportamentale, tulburӑrile anxiogene și depresia sunt asociate cu abuzul de droguri, promiscuitatea sexualӑ și violența (Siegel et al., 1991).
În ceea ce privește corelația dintre tendințele psihopatologice și delincvența juvenilӑ, cea din urmӑ este asociatӑ, deseori, în literatura de specialitate, cu personalitatea antisocialӑ. Referitor la cauzele dezvoltӑrii unui astfel de tipar dezadaptativ de personalitate, putem aminti posibilitatea ca unul dintre pӑrinți sӑ fie psihopat, lipsa dragostei, respingerea parentalӑ în copilӑrie și inconsecvența în disciplinarea copilului (Siegel et al., 1991).
Problema delincvenței juvenile a captat și atenția unor cercetӑtori din Franța, care au investigat contribuțiile pe care psihopatia, narcisismul, machiavelismul și sadismul le au în apariția acestui fenomen. 615 elevi de liceu au completat chestionare, în urma cӑrora s-a constatat cӑ tendințele psihopatice și sadistice reprezintӑ predictori independenți ai delincvenței juvenile la bӑieți (Chabrol et al., 2009). O ipotezӑ în ceea ce privește diferențele bӑieți/fete la acest capitol ar fi cӑ fetele sunt învӑțate din copilӑrie sӑ fie empatice, sӑ manifeste considerație fațӑ de emoții, ceea ce duce, probabil, la reprimarea tendințelor sadistice, pe care bӑieții le alimenteazӑ deseori în copilӑrie prin jocurile computerizate cu lupte, bӑtӑi etc. Astfel, chiar dacӑ și fetele au impulsuri sadice, au învӑțat într-o mӑsurӑ mai mare decât bӑieții cӑ nu este acceptat social sӑ și le exprime.
În cadrul tezei de doctorat, Ilade (2010) amintește de precursorul delincvenței juvenile, comportamentul deviant, manifestӑrile acestuia aflându-se într-o strânsӑ legӑturӑ cu perioada adolescenței. Autorul explicӑ frecvența acestui comportament în rândul adolescenților prin instalarea unei stӑri conflictuale între individ și mediul care îl înconjoarӑ, fie cӑ vorbim despre școalӑ, familie, prieteni sau chiar propria lui persoanӑ. Manifestӑrile comportamentului deviant pot varia de la indisciplina în timpul lecției, neglijarea sarcinilor școlare sau lipsa de respect fațӑ de autoritate, pânӑ la minciunӑ, fuga de la școalӑ/de acasӑ sau chiar abandonul solar. Studiul lui Ilade confirmӑ ipoteza cӑ adolescenții care au manifestӑri specifice comportamentului deviant au și o inteligențӑ emoționalӑ semnificativ mai scӑzutӑ fațӑ de ceilalți. De asemenea, studiul demonstreazӑ existența unei corelații între inteligența emoționalӑ și toleranțӑ. Un nivel scӑzut al inteligenței emoționale se asociazӑ cu lipsa de inițiativӑ, cu lipsa acceptӑrii de sine și cu o sociabilitate redusӑ.
În concluzie, delincvența juvenilӑ reprezintӑ o adevӑratӑ problemӑ, atât pentru individ, cât și pentru societatea din care face parte și se asociazӑ cu tendințele sadistice, narcisice, psihopatice, dar și cu ostilitate, lipsa empatiei și multe altele. Cauzele care stau la baza formӑrii acestor tendințe dominante pot varia de la existența unui pӑrinte psihopat în familie, pânӑ la lipsa dragostei și afecțiunii în copilӑrie.
1.4.5. Adolescența și tendințele psihopatologice de personalitate
Numeroase studii de specialitate investigheazӑ diverse tulburӑri cu specific psihopatologic pe loturi de adolescenți care nu manifestӑ simptomatologie necesar a fi diagnosticatӑ. Acestea se referӑ, de fapt, la tendințele psihopatologice, și nu la bolile psihiatrice deja instalate. De exemplu, un studiu realizat în Italia, ce dateazӑ din 2014 s-a axat asupra trӑsӑturilor psihopatice la adolescenți și asupra relațiilor ce se stailesc între acestea și dimensiunile Big-Five. Lotul de subiecți a constat în 1253 de elevi recrutați de la liceele din Italia, cӑrora li s-au acordat spre completare urmӑtoarele chestionare: YPI (Youth Psychopatic Traits Inventory), BFI (Big Five Inventory și Reactive-Proactive Agression Questionnaire). Descoperirile aratӑ scoruri semnificativ mai mari la bӑieți decât la fete pentru toate dimensiunile psihopatiei, în timp ce scalele Big Five aratӑ scoruri mai ridicate la fete decât la bӑieți. Alte rezultate aratӑ susținerea ipotezei cӑ psihopatia și dimensiunile acesteia reprezintӑ trӑsӑturi de personalitate generale în rândul adolescenților (Borroni et al., 2014).
De asemenea, un alt studiu a investigat trӑsӑturile de tip paranoid în rândul populației generale de adolescenți. Studiul s-a desfӑșurat în Belgia și a inclus în eșantionul supus cercetӑrii 131 de adolescenți. Ipoteza de la care s-a pornit a fost cӑ trӑsӑturile de tip paranoid se asociazӑ cu instabilitatea stimei de sine. În conformitate cu descoperirile anterioare, aceastӑ ipotezӑ a fost confirmatӑ, furnizând dovezi suplimentare în sprijinul ideii cӑ ideația paranoidӑ relaționeazӑ cu instabilitatea stimei de sine (Filip et al., 2009).
Referitor la trӑsӑturile schizotipale și obsesiv-compulsive de personalitate la nivel nonclinic, un studiu realizat în Spania pe un lot de adolescenți investigheazӑ relațiile ce se stabilesc între trӑsӑturile schizotipale de personalitate, simptomele de tip obsesiv-compulsiv și funcționarea socialӑ. Eșantionul, format din 508 adolescenți, a fost evaluat prin administrarea urmӑtoarelor chestionare: The Schizotypal Personality Questionnaire-Brief, Maudsley Obsessive-Compulsive Inventory și Social Adaptation Self-evaluation Scale. Rezultatele aratӑ asocieri pozitive între 4 factori ai personalitӑții schizotipale (interpersonal, dezorganizat, paranoia și ideație magicӑ) și tendințele obsesiv-compulsive. Funcționarea socialӑ, pe de altӑ parte, a fost corelatӑ negativ cu trӑsӑturile schizotipale de personalitate. Totuși, nu s-au identificat asocieri între tendințele obsesiv-compulsive și funcționarea socialӑ (Fonseca-Pedrero et al., 2010).
Același autor, Fonseca-Pedrero, realizeazӑ un alt studiu asupra trӑsӑturilor schizotipale la adolescenți, pe care le coreleazӑ, de aceastӑ datӑ, cu simptomele depresive. Lotul nonclinic, format din 1384 de adolescenți, a fost evaluat pe baza unor chestionare privind trӑsӑturile schizotipale, respectiv depresia. Concluzia cercetӑtorilor în urma analizei rezultatelor obținute a fost cӑ dereglӑrile afective sunt prezente și la nivel nonclinic întrucât datele obținute vin în sprijinul cercetӑrilor anterioare, realizate atât asupra pacienților schizofreni, cât și asupra loturilor nonclinice (Fonseca-Pedrero et al., 2011).
Prezența dereglӑrilor afective în cadrul populației nonclinice de adolescenți a fost confirmatӑ de un alt studiu al aceluiași autor, care a avut în componențӑ un eșantion de 1455 de elevi de liceu. Obiectivul cercetӑrii a fost explorarea relației dintre dimensiunile schizotipiei, problemele emoționale și comportamentale și trӑsӑturile specifice tulburӑrilor de personalitate în rândul populației generale de adolescenți. Procedura utilizatӑ a presupus și de aceastӑ datӑ completarea de chestionare (ESQUIZO-Q, SDQ, PDQ-4). S-au constatat corelații semnificative între schizotipie și problemele emoționale și comportamentale. Participanții cu scoruri înalte la dimensiunea schizotipie au raportat scoruri înalte și la problemele emoționale și de comportament. Precum aratӑ și studiile clinice, și în acest studiu se remarcӑ o suprapunere sunbstanțialӑ a schizotipiei cu trӑsӑturile tulburӑrilor de personalitate. Dupӑ cum am menționat mai sus, dereglӑrile afective sunt prezente și la nivel nonclinic, conform studiului. De asemenea, s-a observat și prezența problemelor comportamentale (Fonseca-Pedrero et al., 2011).
Tot în vederea cercetӑrii tendințelor psihopatologice asupra adolescenților nonclinici, un alt studiu, realizat în Franța, se centreazӑ pe explorarea relațiilor dintre trӑsӑturile psihopatice și simptomele depresive, utilizând un lot de 243 de elevi de liceu. Aceștia au completat douӑ chestionare privind evaluarea simptomelor depresive, respectiv a trӑsӑturilor de personalitate cu caracter psihopatic. Au existat corelații semnificative între cele douӑ categorii de tendințe psihopatologice investigate. Trӑsӑturile narcisistice (asociate cu psihopatia) reprezintӑ un mediator între dispoziția depresivӑ și lipsa de emoții, conform rezultatelor, iar dispoziția depresivӑ prezice cel mai bine impulsivitatea și lipsa de control asupra comportamentului. Studiul afirmӑ cӑ existӑ un continuum ce se stabilește între dispoziția depresivӑ, trӑsӑturile psihopatice și problemele de comportament la adolescenți (Chabrol et al., 2010).
Olteanu (2010) investigheazӑ aspectele psihopatologice implicate în problema obezitӑții sau a supraponderalitӑții la adolescenți. Nu s-a apelat la un lot de subiecți cu obezitate diagnosticatӑ întrucât s-a dorit investigarea copilului obișnuit, modern, din mediul urban care este, deseori, afectat de obezitate prin prisma alimentației defectuoase. Vârsta subiecților incluși în studiu a fost cuprinsӑ între 8 și 12 ani. A existat un eșantion format din 87 de copii cu obezitate și un eșantion format din 75 de copii normoponderali. Ca și instrumente utilizate, autoarea a apelat la urmӑtoarele: Chestionarul Profilul de sӑnӑtate al copilului, forma pentru copii, CHIP-CE, Chestionarul stimei de sine pentru Copii elaborat de Duclos, Laporte și Ross în 1995, Scala picturalӑ a imaginii corporale pentru copii a lui Collins (1991), Lista de simptome comportamentale pediatrice și Interviul clinic semistructurat cu copilul și pӑrintele KID-SCID. În ceea ce privește simpomele psihopatologice, rezultatele se prezintӑ astfel: eșantionul normoponderal nu indicӑ un tablou semnificativ, în timp ce grupul cu obezitate indicӑ probleme psihopatologice variate (de exemplu, ADHD – afectare moderatӑ – cu hiperprosexie și randament școlar inconstant; ADHD – afectare moderatӑ – cu dificultӑți relaționale, irascibilitate și opoziție; tulburare anxioasӑ – anxietate de separare și tulburӑri de somn -; tulburare de somatizare și stimӑ de sine scӑzutӑ; stare reactivӑ de tip depresiv; ticuri polimorfe faciale.
Un studiu realizat în 2005 în Spania aratӑ cӑ existӑ o multitudine de schimbӑri de personalitate în jurul vârstei de 10-11 ani și cӑ acestea nu sunt determinate neapӑrat de pubertate. Genul, pe de altӑ parte, s-a dovedit a avea efecte puternice asupra unor trӑsӑturi precum psihotismul sau comportamentul antisocial. Vârsta a avut un efect semnificativ asupra trӑsӑturilor investigate: a crescut nivelul extraversiei, al psihotismului, al sinceritӑții și al comportamentului antisocial, iar nivelul nevrotismului a scӑzut (Canals et al., 2005).
În concluzie, putem spune cӑ s-au efectuat cercetӑri dintre cele mai diverse pe subiectul tendințelor psihopatologice la adolescenți, descoperirile find, de asemenea, foarte variate. Una din descoperirile importante prezentate se referӑ la faptul cӑ dereglӑrile afective existӑ și în cazul populației nonclinice de adolescenți, ceea ce sugereazӑ existența unei predispoziții a adolescenților afectați de astfel de dereglӑri cӑtre dezvoltarea unui diagnostic de schizofrenie, dar, pe de altӑ parte, ne poate trimite și cӑtre ideea unei intensificӑri a spectrului afectiv al adolescentului, care este normalӑ în aceastӑ perioadӑ. Alte cercetӑri vorbesc despre depresie în relație cu impulsivitatea, atât de specificӑ adolescenților sau despre continuumul ce se creeazӑ între depresie și lipsa emoțiilor, pe care o putem asocia cu psihopatia. Un lucru este cert, și anume cӑ tendințele psihopatologice sunt deja instalate la vârsta adolescenței în cazul dezvoltӑrii de psihoze ulterioare, ceea ce atrage atenția asupra necesitӑții explorӑrii lor, a cauzelor care duc la instalarea lor și a modalitӑților de combatere sau prevenire a manifestӑrii pregnante a acestora în comportament.
CAPITOLUL 2. OBIECTIVE ȘI METODOLOGIE
2.1. Obiectivele cercetӑrii
Existența unor asocieri între tendințele psihopatologice de personalitate și diferite mecanisme de apӑrare, în funcție de caracteristicile fiecӑrei tendințe în parte, este unanim acceptatӑ în literatura de specialitate. Studiile consultate reflectӑ ascocieri dintre cele mai variate între aceste douӑ concepte, centrându-se pe specificul diverselor mecanisme de apӑrare în parte în relație cu specificul anumitor tendințe psihopatologice de personalitate. Luând în considerare literatura de specialitate existentӑ pânӑ la momentul dat, am formulat urmӑtoarele obiective pentru prezenta cercetare:
Identificarea asocierilor existente între tendințele psihopatologice de personalitate și cele patru stiluri defensive elaborate în Defense Style Questionnaire (stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu).
Identificarea stilurilor defensive specifice scalelor clinice din Clinical Analysis Questionnaire (CAQ).
Studierea tendințelor psihopatologice de personalitate și a mecanismelor de apӑrare aferente acestora pe populația de adolescenți.
2.1.2. Ipotezele cercetӑrii
Pentru elaborarea ipotezelor, atât a celor generale, cât și a celor de lucru, am luat în considerare posibilele relații existente între anumite scale ce se regӑsesc în partea clinicӑ a chestionarului CAQ (agitația, depresia anxioasӑ, depresia suicidarӑ, vina și resentimentul, deviația psihopaticӑ, paranoia, schizophrenia, hipocondria) și cele patru stiluri defensive ce se regӑsesc în chestionarul DSQ (stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu).
2.1.2.1. Ipoteze generale
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre agitație au un stil defensiv maladaptativ.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre agitație au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre hipocondrie au un stil defensiv maladaptativ.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre depresia suicidarӑ au un stil defensiv maladaptativ.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre depresia anxioasӑ au un stil defensiv maladaptativ.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre depresia anxioasӑ au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre vinӑ și resentimente au un stil defensiv maladaptativ.
Presupunem cӑ adolesenții cu tendințe paranoide au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe paranoide nu au un stil defensiv adaptativ.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre deviația psihopaticӑ nu au un stil defensiv bazat pe autosacrificiu.
Presupunem cӑ adolescenții cu tendințe spre schizofrenie au un stil defensiv maladaptativ.
2.1.2.2. Ipoteze de lucru
a) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între agitație și stilul defensiv maladaptativ.
b) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între agitație și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine.
c) Existӑ o corelație pozitivӑ între hipocondrie și stilul defensiv maladaptativ.
d) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între depresia suicidarӑ și stilul defensiv maladaptativ.
e) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între depresia anxioasӑ și stilul defensiv maladaptativ.
f) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între depresia anxioasӑ și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine.
g) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între scala “vina și resentimentul” din CAQ și stilul defensiv maladaptativ.
h) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între paranoia și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine.
i) Nu existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între paranoia și stilul defensiv adaptativ.
j) Nu existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între deviația psihopaticӑ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu.
k) Existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între schizofrenie și stilul defensiv maladaptativ.
2.2. Metodologia cercetӑrii
2.2.1. Prezentarea modelului cercetӑrii
Prezenta cercetare are în vedere testarea corelației dintre douӑ variabile dependente, acestea fiind reprezentate de tendințele psihopatologice, respectiv de mecanismele de apӑrare în rândul adolescenților. Tendințele psihopatologice investigate corespund unor scale clinice din chestionarul CAQ, și anume: agitația, depresia anxioasӑ, depresia suicidarӑ, vina și resentimentul, hipocondria, deviația psihopaticӑ, paranoia și schizofrenia. Mecanismele de apӑrare au fost grupate în patru stiluri defensive de referințӑ, conform chestionarului DSQ, astfel: stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu. Designul cercetӑrii este de tip nonexperimental, recoltarea datelor având la bazӑ completarea de chestionare autoadministrate.
Lotul de subiecți a fost constituit inițial din 60 de elevi de liceu recoltați de la Colegiul Național I.L. Caragiale, Ploiești, Prahova. 5 dintre aceștia au completat un singur chestionar din cele douӑ necesare studiului (DSQ) și nu au mai fost disponibili pentru completarea celui de-al doilea chestionar (CAQ). Drept urmare, acești participanți au fost excluși din cadrul cercetӑrii. Astfel, eșantionul final a fost format din 55 de elevi în clasa a X-a, cu vârsta cuprinsӑ între 15 și 17 ani, dintre care 41 fete și 14 bӑieți. Înainte de a participa la studiu, participanții au fost informați cu privire la obiectivele cercetӑrii și la sarcina pe care o au ei în vederea realizӑrii studiului. De asemenea, li s-a comunicat modul în care vor fi folosite datele și li s-a garantat confidențialitatea informațiilor, atât oral, cât și printr-un formular de consimțӑmânt informat, pe care l-au primit în dublu exemplar (unul a rӑmas la participant, iar celӑlalt a fost predat dupӑ ce a fost citit și semnat în prealabil de unul dintre pӑrinți). Formularul de consimțӑmânt informat se gӑsește la Anexa 1. Nu au existat factori perturbatori pe durata administrӑrii chestionarelor întrucât acestea au fost completate la clasӑ, mai exact la ora de limba englezӑ, unde au fost supravegheați și îndrumați de cercetӑtor, fiind prezentӑ totodatӑ și doamna profesoarӑ. Având în vedere numӑrul relativ mare de itemi al chestionarelor, a fost posibilӑ completarea unui singur chestionar în timpul unei ore, astfel încât a fost necesarӑ revenirea la o altӑ orӑ de clasӑ pentru administrarea celui de-al doilea chestionar. Datele au fost recoltate în decurs de patru sӑptӑmâni de la trei clase de elevi, în timpul orelor de limba englezӑ.
2.2.2. Descrierea tehnicilor de investigație
Pentru investigarea tendințelor psihopatologice de personalitate am utilizat partea a doua din Clinical Analysis Questionnaire (CAQ), chestionar dezvoltat de Samuel Krug pentru evaluarea profilurilor anormale de personalitate. Instrumentul CAQ include 272 de itemi, care mӑsoarӑ 16 factori primari ai personalitӑții normale (Partea I) și 12 factori primari care mӑsoarӑ caracteristicile de personalitate care depӑșesc sfera normalitӑții (Partea a II-a). Fiecare factor de personalitate este evaluat prin intermediul a 12 itemi, fiecare item având rӑspunsuri pe scalӑ Likert (3 variante de rӑspuns). Scorurile brute se pot converti în scoruri standardizate utilizând tabelele de standardizare. Astfel pot fi reflectate diferențele individuale de vârstӑ și gen. Scorurile standardizate variazӑ de la 1 la 10 pentru majoritatea factorilor, având media de 5,5 și abaterea standard egalӑ cu 2. Pentru cei 12 factori clinici mӑsurați în partea a doua a chestionarului, scorul standard 1 reflectӑ lipsa patologiei. Cu cât scorurile standard sunt mai mari, cu atât sunt associate cu un grad mai înalt al patologiei (Patterson et al., 2014). Proprietӑțile psihometrice ale testului s-au dovedit a fi adecvate. Indicele Cronbach Alfa are o valoare de 0,69 (N = 473) pentru acest test (Rodriguez, 2012), ceea ce indicӑ o consistențӑ internӑ ridicatӑ. Pentru verificarea fidelitӑții test-retest, s-a apelat la un lot de 40 de pacienți depresivi, cӑrora li s-a administrat partea clinic a chestionarului la interval de 15 zile. Valoarea obținutӑ a fost de 0.76, indicând un grad înalt al fidelitӑții test-retest (Deb, 2009).
Pentru investigarea stilurilor defensive, am utilizat Defense Style Questionnaire (DSQ), variant cu 88 de itemi. Acest chestionar a fost dezvoltat de Bond și Wesley în 1996. Instrumentul permite atât evaluarea mecanismelor de apӑrare individual, cât și includerea acestora în patru mari categorii de stiluri defensive și evaluarea acestora (stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu). Indicele Cronbach Alfa aratӑ o consistențӑ internӑ ridicatӑ, având valoarea 0,88 (Andrade et al., 2006). În urma studiilor efectuate s-a demonstrat cӑ DSQ coreleazӑ cu multiple teste de personalitate. De exemplu, într-un studiu asupra a 106 studenți, mecanismele de apӑrare ale DSQ au arӑtat corelații semnificative cu Personality Disorder Questionnaire (PDQ-R). Validitatea predictivӑ a DSQ a fost demonstratӑ prin studiile efectuate. De exemplu, într-un studiu realizat asupra pacienților depresivi, s-a descoperit cӑ pacienții care utilizau preponderant mecanisme de apӑrare imature, nu rӑspundeau la fel de bine la tratament ca și ceilalți pacienți. Fidelitatea test-retest pentru cele patru stiluri defensive a fost investigatӑ printr-un studiu cu 156 de pacienți de psihiatrie, dintre care 39 au fost testate din nou dupӑ 6 luni. Astfel, s-a constatat cӑ fidelitatea test-retest este destul de ridicatӑ (p = 0,001). Pentru stilul defensiv maladaptativ r = 0,73, pentru stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine r = 0,71, pentru stilul defensiv bazat pe autosacrificiu r = 0,68, iar pentru stilul defensiv adaptativ r = 0,69. (Bond, et al., 1996).
CAPITOLUL 3. REZULTATE
3. Rezultate
3.1. Statisticӑ descriptivӑ
Pentru a calcula indicatorii dispersiei (deviația standard, minimum, maximum, eroarea standard a mediei), indicatorii distribuției (boldirea și asimetria) și pentru reprezentarea graficӑ a curbei normale, am utilizat SPSS.
Datele din tabelul 1 vizeazӑ toate variabilele studiului (cele 8 scale utilizate din CAQ și cele 4 stiluri defensive din DSQ). Tabelul prezintӑ volumul eșantionului pentru fiecare variabilӑ în parte, scorul minim și scorul maxim obținute la fiecare scalӑ investigatӑ, media și abaterea standard pentru fiecare variabilӑ.
Tabel 2
Tabelul 2 include volumul eșantionului pentru fiecare variabilӑ investigatӑ, scorul maxim obținut pentru fiecare variabilӑ, scorul minim obținut pentru fiecare variabilӑ, media și abaterea standard. Dacӑ tabelul 1 cuprindea aceiași indicatori statistici pe baza scorurilor brute, de aceastӑ datӑ valorile sunt exprimate în scoruri standardizate. Cel mai înalt scor standardizat înregistrat pentru scalele CAQ a fost de 89.04, la scala “hipocondria”, urmatӑ de scala “vina și resentimentul” cu un scor maxim de 80.75 și de scala “depresia suicidarӑ”, cu un scor de 79.33. Cel mai mic scor a fost înregistrat la scala “depresie anxioasӑ” (26.39). În cazul celui de-al doilea chestionar, DSQ, scorul maxim a fost obținut la categoria stilului defensiv adaptativ (75.65), iar scorul minim a fost obținut la stilul defensiv bazat pe autosacrificiu (20,67).
Tabelul 3 ne oferӑ procentajele subiecților incluși în studiu, dupӑ criteriul genului. Astfel, eșantionul fiind compus din 41 de subiecți de sex feminin, respectiv 14 subiecți de sex masculin, observӑm cӑ studiul a inclus 25,5% bӑieți și 74,5% fete.
Tabelul 4 prezintӑ procentajele de subiecți în funcție de vârsta acestora. De asemenea, tabelul ne aratӑ și frecvența cu care se întâlnește în eșantion o anumitӑ vârstӑ. Astfel, observӑm cӑ eșantionul studiului a fost compus din 4 subiecți în vârstӑ de 17 ani, 33 de subiecți în vârstӑ de 16 ani, 17 subiecți în vârstӑ de 15 ani și un subiect cu vârsta de 14 ani. Astfel, a existat un procentaj de 1,8% subiecți în vârstӑ de 14 ani, 30,9% subiecți în vârstӑ de 15 ani, 60% subiecți de 16 ani și 7,3% subiecți cu vârsta de 17 ani. Vârsta subiecților a fost relativ omogenӑ (cu o pondere de 60% a subiecților de 16 ani) întrucât aceștia au fost aproape excusiv elevi în clasa a X-a.
Tabel 5
În afara mediei, a abaterii standard, a valorii minime și maxime obținute pentru fiecare variabilӑ, indicatori ce au fost prezentați și anterior, tabelul 5 include și eroarea standard a mediei, gradul de simetrie (skewness) și de aplatizare (kurtosis) a distribuției. Astfel, observӑm prezența unei asimetrii pozitive accentuate în cazul hipocondriei (skewness = 1,175) și în cazul depresiei suicidare (skewness = 1,040). Asimetrii negative accentuate nu au fost înregistrate. Celelalte variabile (agitația, depresia anxioasӑ, vina și resentimentul, paranoia, deviația psihopaticӑ, schizofrenia, stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu) nu prezintӑ asimetrie accentuatӑ fațӑ de curba normalӑ. În ceea ce privește gradul de extindere pe verticalӑ a curbelor de distribuție (kurtosis), observӑm o abatere pozitivӑ accentuatӑ de la aplatizarea normalӑ în cazul hipocondriei (kurtosis = 2,871). Abateri accentuate în sens negativ de la aplatizarea normalӑ nu au fost înregistrate. Ca și în cazul simetriei, indicatorul aplatizӑrii prezintӑ valori ce nu se abat semnificativ de la normalitate pentru majoritatea variabilelor investigate (depresia anxioasӑ, depresia suicidarӑ, vina și resentimentul, deviația psihopaticӑ, agitația, schizofrenia, paranoia, stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu).
3.2. Statisticӑ inferențialӑ
Pentru prelucrarea statisticӑ a datelor, am utilizat testul de corelație Pearson, în vederea descoperirii asocierilor existente între variabilele studiului, conform ipotezelor stabilite. Astfel, scalele chestionarului Clinical Analysis Questionnaire (Partea a doua) au fost corelate cu cele patru stiluri defensive din chestionarul Defense Style Questionnaire (stilul defensiv maladaptativ, stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, stilul defensiv adaptativ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu).
H1: Agitația se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ.
Tabel 6
Constatӑm cӑ existӑ o corelație negativӑ semnificativӑ între scala “agitație” din CAQ și stilul defensiv maladaptativ (r = -0,271, df = 55, p < 0,05), de unde rezultӑ cӑ se acceptӑ ipoteza de nul. Mӑrimea efectului este neglijabilӑ, pentru r = -0,271.
H2: Agitația se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii.
Tabel 7
Constatӑm cӑ existӑ o relație nesemnificativӑ între scala “agitație” din CAQ și stilul defensiv bazat pe distosionarea imaginii de sine (r = -,189, df = 55, p > 0,05), ceea ce înseamnӑ cӑ se accept ipoteza de nul. Mӑrimea efectului este neglijabilӑ, pentru r = -0,189.
H3: Hipocondria se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ.
Tabel 8
Constatӑm cӑ existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între scala “hipocondrie” (D1) și stilul defensiv maladaptativ (r = 0,623, df = 55, p < 0,01), de unde rezultӑ cӑ ipoteza de nul este respinsӑ. Mӑrimea efectului este ridicatӑ, pentru r = 0,623. Ipoteza cercetӑrii (H4): Depresia suicidarӑ se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ.
H4: Depresia suicidarӑ se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ.
Tabel 9
Constatӑm cӑ existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între scala “depresie suicidarӑ” (D2) din CAQ și stilul defensiv maladaptativ (r = 0,664, df = 55, p < 0,01), de unde rezultӑ cӑ ipoteza de nul este respinsӑ. Mӑrimea efectului este ridicatӑ, pentru r = 0,664.
H5: Depresia anxioasӑ se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ.
Tabel 10
Constatӑm cӑ existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între scala “depresie anxioasӑ” (D4) din CAQ și stilul defensiv maladaptativ (r = 0,423, df = 55, p < 0,01), de unde rezultӑ cӑ se respinge ipoteza de nul. Mӑrimea efectului este moderatӑ, pentr r = 0,423Ipoteza cercetӑrii (H6): Depresia anxioasӑ se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii.
H6: Depresia anxioasӑ coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii.
Tabel 11
Constatӑm cӑ existӑ o relație nesemnificativӑ între depresia anxioasӑ și distorsionarea imaginii de sine (r = 0,043, df = 55, p > 0,05), ceea ce înseamnӑ cӑ se acceptӑ ipoteza de nul. Mӑrimea efectului este neglijabilӑ, pentru r = 0,043.
H7: Vina și resentimentul se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ.
Tabel 12
Constatӑm cӑ existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între scala “vina și resentimentul” (D6) din CAQ și stilul defensiv maladaptativ (r = 0,583, df = 55, p < 0,01), de unde rezultӑ cӑ se respinge ipoteza de nul. Mӑrimea efectului este ridicatӑ, pentru r = 0,583.
H8: Paranoia se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii.
Tabel 13
Constatӑm cӑ existӑ o relație nesemnificativӑ între scala “paranoia” din CAQ și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine (r = 0,156, df = 55, p > 0,05), ceea ce presupune acceptarea ipotezei de nul. Mӑrimea efectului este minorӑ, pentru r = 0,156.
H9: Paranoia se coreleazӑ negativ cu stilul defensiv adaptativ.
Tabel 14
Constatӑm cӑ existӑ o relație nesemnificativӑ între scala “paranoia” din CAQ și stilul defensiv adaptativ (r = 0,022, df = 55, p > 0,05), ceea ce înseamnӑ cӑ ipoteza de nul se acceptӑ. Mӑrimea efectului este neglijabilӑ, pentru r = 0,022.
H10: Deviația psihopaticӑ se coreleazӑ negativ cu stilul defensiv bazat pe autosacrificiu.
Tabel 15
Constatӑm cӑ existӑ o corelație negativӑ semnificativӑ între scala “deviația psihopaticӑ” (Pp) din CAQ și stilul defensiv bazat pe autosacrificiu (r = -0,329, df = 55, p < 0,05), de unde rezultӑ cӑ ipoteza de nul este respinsӑ. Mӑrimea efectului este moderatӑ, pentru r = -0,329.
H11: Schizofrenia se coreleazӑ pozitiv cu stilul defensiv maladaptativ.
Tabelul 16
Constatӑm cӑ existӑ o corelație pozitivӑ semnificativӑ între scala “schizofrenie” (Sc) din CAQ și stilul defensiv maladaptativ (r =0, 625, df = 55, p < 0,01), de unde rezultӑ cӑ ipoteza de nul este respinsӑ. Mӑrimea efectului este ridicatӑ, pentru r = 0,625.
În concluzie, se observӑ faptul cӑ majoritatea ipotezelor de lucru au fost acceptate, cu foarte puține excepții – cinci ipoteze nu au fost acceptate dintr-un total de 11 ipoteze de lucru.
3.3. Interpretarea psihologicӑ a rezultatelor
Aceastӑ cerceare a avut ca scop verificarea existenței unor asocieri între diferite tendințe psihopatologice de de personalitate și patru stiluri defensive în rândul adolescenților. Rezultatele studiului confirmӑ existența a cinci asocieri dintre cele 11 care au fost verificate.
Ne vom referi, pentru început la relația dintre agitație și stilul defensiv maladaptativ. Privind aceastӑ corelație, rezultatul obținut a fost neașteptat, demonstrându-se cӑ adolescenții cu tendințe spre agitație nu au un stil defensiv maladaptativ. Tendințele psihopatologice spre agitație se referӑ la indivizii care sunt dornici de a avea experiențe extreme, cӑrora le plac aventurile. Scorurile înalte înregistrate de obicei la aceastӑ scalӑ aparțin narcomanilor și personalitӑților antisociale. Așadar, constatӑm, conform rezultatului obținut, cӑ adolescenții din aceastӑ categorie nu folosesc defense de tip maladaptativ, precum proiecția, regresia, inhibiția, acting-out, retragerea, somatizarea sau fantasmarea (Bond et al., 1994). Am putea explica, de exemplu, lipsa inhibiției la aceastӑ categorie prin faptul cӑ acțiunile pe care le preferӑ aceștia sunt mai degrabӑ dezinhibitorii (sunt dornici de “senzații tari”, experiențe extreme). Retragerea și fantasmarea, sunt, totodatӑ, incompatibile cu acțiunile specifice acestor persoane, care presupun tocmai angrenarea în activitӑți antrenante și nu evitarea lor prin retragere și fantasmare.
Privind relația dintre agitație și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, am obținut, de asemenea, un rezultat neașteptat, constatându-se cӑ adolescenții cu tendințe spre agitație nu au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine. Așa cum am amintit mai sus, indivizii care înregistreazӑ scoruri înalte la agitație sunt dornici de aventuri și senzații extreme. În cadrul stilului defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine încadrӑm, conform DSQ (Bond et al., 1996), mecanisme de apӑrare precum omnipotența, devalorizarea, negarea, splitting sau izolarea. Constatӑm, conform rezultatului obținut, cӑ îndivizii cu scoruri înalte la agitație nu uzeazӑ de mecanisme de apӑrare din spectrul stilului defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine. Dacӑ ne referim la devalorizare și izolare, putem aprecia cӑ persoanele cu scoruri înalte la agitație au experiențe palpitante, aventuroase, ceea ce se opune izolӑrii, care presupune mai degrabӑ o lipsӑ a acțiunii. Aceste experiențe extreme pot furniza sentimente de omnipotențӑ mai degrabӑ decât de devalorizare, ceea ce înseamnӑ cӑ ar fi fost posibil sӑ existe o corelație pozitivӑ semnificativӑ între agitație și omnipotențӑ, dacӑ aceastӑ corelație s-ar fi investigat separat și nu luând în considerare stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine ca întreg. Mecansismul de apӑrare splitting nu a corelat pozitiv, probabil, agitația întrucât lotul investigat în studiul de fațӑ a fost non-clinic, iar acest mecanism de apӑrare se regӑsește mai degrabӑ în rândul pacienților diagnosticați cu boli psihice grave.
Ne vom referi în continuare la asocierea dintre tendințele spre hipocondrie și stilul defensiv maladaptativ. Rezultatul obținut privind aceastӑ corelație confirm ipoteza conform cӑreia adolescenții cu tendințe spre hipocondrie au un stil defenesiv maladaptativ. Indivizii cu un scor înalt la hipocondrie prezintӑ, deseori, simptome specifice depresiei și sunt preocupați în mare mӑsurӑ de integritatea și sӑnӑtatea corporalӑ. Conform rezultatului obținut, adolescenții cu un scor înalt la aceastӑ scalӑ uzeazӑ de mecanisme defensive maladaptative (de exemplu, inhibiția, retragerea, fantasmarea, somatizarea) (Bond et al., 1994). Persoanele cu un scor înalt la hipocondrie prezintӑ și simpome depresive, iar mecanismele de apӑrare mai sus menționate sunt specifice depresiei. Somatizarea se coreleazӑ în mod particular cu hipocondria întrucât ambele presupun acuze la nivel organic ce au la bazӑ o cauzӑ psihologicӑ. Astfel, relația dintre hipocondrie și stilul defensiv maladaptativ poate fi explicatӑ prin faptul cӑ persoanele cu tendințe spre hipocondrie sunt depresive, iar stilul defensiv maladaptativ include mecanisme de apӑrare specifice depresivilor (inhibiția, retragerea, fantasmarea), dar și prin faptul cӑ somatizarea, ca strategie defensivӑ ce face parte din stilul maladaptativ, presupune acuze organice pe un substrat psihologic, asemeni indivizilor cu hipocondrie.
În ceea ce privește relația dintre depresia suicidarӑ, ca tendințӑ psihopatologicӑ de personalitate și stilul defensiv maladaptativ, rezultatele atestӑ ipoteza conform cӑreia adolescenții cu tendințe spre depresia suicidarӑ au un stil defensiv maladaptativ. Scorurile înalte la depresia suicidarӑ vizeazӑ indivizii pentru care viața pare lipsitӑ de sens, care iau în considerare alternativa morții ca soluție pentru problemele lor. În urma rezultatului obținut, putem afirma cӑ adolesenții cu un scor înalt la aceastӑ scalӑ folosesc mecansimele defensive maladaptative, de tipul inhibiției, retragerii, regresiei, proiecției sau fantasmӑrii (Bond et al., 1994). Rezultatul obținut aratӑ cӑ indivizii cu tendințe spre depresia suicidarӑ au un stil defensiv maladaptativ. Putem înțelege acest rezultat din prisma faptului cӑ depresia, în general, presupune inhibiție și retragere din lume, fantasmarea fiind modul preferat de a relaționa cu lumea, în defavoarea interacțiunii directe. De asemenea, ideația suicidarӑ se manifestӑ prin fantasmare.
O altӑ ipotezӑ care a fost supusӑ verificӑrii prin metode statistice se referӑ la faptul cӑ adolescenții cu tendințe spre depresia anxioasӑ au un stil defensiv maladaptativ. Validitatea acestei ipoteze a fost demonstratӑ. . Subiecții cu un scor înalt la depresia anxioasӑ sunt deseori nevrotici, alcoolici și schizofreni paranoizi. Aceștia sunt cufundați în gânduri negative referitoare la posibile amenințӑri și pericole ce pot surveni din mediu, sunt lipsiți de încredere în sine și preferӑ tӑcerea și nu exprimarea liberӑ. Rezultatul obținut susține ipoteza conform cӑreia adolescenții cu un scor înalt la aceastӑ scalӑ uzeazӑ de mecanisme de apӑrare de tip maladaptativ. Putem argumenta acest rezultat, referindu-ne, de pildӑ, la inhibiție, ca mecanism de apӑrare ce face parte din stilul defensiv maladaptativ (Bond, et al., 1994). Astfel, lipsa de încredere în forțele proprii și lipsa comunicӑrii, caracteristici specifice depresiei anxioase, pot fi explicate prin inhibiție, ca strategie defensivӑ. Retragerea, ca mecanism defensiv maladaptativ, se asociazӑ, totodatӑ, cu gândurile primejdioase despre lume, care duc la dorința de a o evita cât mai mult. Și fantasmarea poate fi luatӑ în considerare în acest context, care se poate asocia cu șirul neîntrerupt al gândurilor aducӑtoare de anxietate.
A fost verificatӑ și existența unei relații între depresia anxioasӑ și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii, însӑ rezultatul demonstreazӑ cӑ adolescenții care au tendințe spre depresia anxioasӑ nu folosesc stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii, așa cum ne-am fi așteptat. . Dupӑ cum am menționat și mai sus, indivizii care obțin socruri înalte la depresia anxioasӑ sunt, de regulӑ, persoane neîndemânatice, nu au încredere în forțele proprii și rareori spun ceea ce gândesc. Alcoolicii, nevroticii și schizofrenii fac parte din aceastӑ categorie. Stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine include omnipotența, devalorizarea, splitting, negarea sau izolarea (Bond et al., 1994). Rezultatul obținut susține cӑ indivizii cu tendințe spre depresie anxioasӑ nu folosesc stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii. Astfel, apreciem cӑ depresia anxioasӑ nu se coreleazӑ cu omnipotența, caracteristicile acesteia având o legӑturӑ mai mare cu devalorizarea (lipsa de încredere în sine), fapt ce ne duce cu gândul la necesitatea evaluӑrii relației dintre depresia anxioasӑ și devalorizare, în mod particular, ceea ce nu a fӑcut obiectul studiului prezent. Izolarea, de asemenea, pare a avea o legӑturӑ cu depresia anxioasӑ, în sensul în care indivizii anxioși tind sӑ elimine din viața lor obiectele/situațiile care le provoacӑ anxietate, ceea ce poate duce deseori la izolare. O investigare punctualӑ între depresia anxioasӑ și acest mecanism de apӑrare ar putea oferi mai multe explicații. Mecanismul de apӑrare splitting este specific, așa cum am menționat și mai sus, pacienților diagnosticați cu boli psihice grave, iar eșantionul acestui studiu a fost de tip non-clinic, ceea ce poate explica, în parte, lipsa de corelații cu aceastӑ categorie de defense (bazatepe distorsionarea imaginii de sine).
Privind relația dintre tendințele spre vinӑ și resentimente și stilul defensiv maladaptativ, rezultatul atestӑ existența unei asocieri între cele douӑ variabile, adolescenții cu tendințe spre vinӑ și resentimente fiind înclinați sӑ adopte și un stil defensiv maladaptativ. Scala “vina și resentimentul” se referӑ tot la un tip de depresie, având în centru cuplabilizarea nevroticӑ. Scoruri înalte la aceastӑ scalӑ se întâlnesc, de regulӑ, la alcoolici, narcomani și în cazul tulburӑrilor de comportament. Conform rezultatului obținut în cadrul studiului prezent, indivizii cu un scor înalt la aceastӑ scalӑ folosesc stilul defensiv maladaptativ. Pentru a explica acest rezultat, ne vom referi, în primul rând, la inhibiție și retragere, mecanisme de apӑrare maladaptative specifice oricӑrui tip de depresie. Lipsa dorinței de a trӑri și a sentimentului cӑ meritӑ sӑ se bucure de viațӑ duc la inhibiție și la retragerea din interacțiunea cu lumea. În al doilea rând, fantasmarea se poate corela cu ruminația, ca trӑsӑturӑ specificӑ depresivilor, în special a celor ce se autoculpabilizeazӑ. Ei se pot gândi la ce ar fi putut sӑ facӑ diferit, la cum ar fi fost dacӑ ar fi acționat altfel. În al treilea rând, putem aminti și somatizarea, ca mecanism defensiv maladaptativ specific depresiei, în general (care are și simptome fizice, precum migrenele, oboseala prelungitӑ etc.). În al patrulea rând, mecanismul defensiv maladaptativ bazat pe trecerea la act (acting-out) poate explica tulburӑrile de comportament ale unora dintre cei ce suferӑ de acest tip de depresie.
Am investigat în cadrul studiului și posibilitatea existenței unei relații între tendințele paranoide și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii, însӑ rezultatul obținut demonstreazӑ cӑ adolescenții cu astfel de tendințe nu au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii. Scorurile înalte obținute la paranoia vizeazӑ, în special, persoane care se caracterizeazӑ prin suspiciozitate, gelozie. Schizofrenii paranoizi și cei care suferӑ de tulburӑri de comportament înregistreazӑ cele mai ridicate scoruri la aceastӑ scalӑ. Devalorizarea, omnipotența, negarea, izolarea, splitting sunt mecanisme de apӑrare ce fac parte din stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, conform lui Bond (et al., 1994). Rezultatul obținut susține faptul cӑ indivizii cu scoruri înalte la paranoia nu au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii. Referindu-ne la aceste strategii defensive în corelație cu paranoia, pare cӑ negarea și devalorizarea ar avea o legӑturӑ cu paranoia: negarea poate fi specificӑ acestor persoane întrucât ele sunt guvernate de pӑreri și interpretӑri care nu au, cel mai adesea, legӑturӑ cu realitatea, iar aceasta poate presupune și negarea propriilor defecte sau puncte slabe și exagerarea defectelor altora. Devalorizarea, pe de altӑ parte, poate avea o legӑturӑ cu înclinația acestor persoane de a fi geloase pe alții (considerӑ cӑ alții sunt mai valoroși decât ei). Izolarea, de asemenea, ar putea sa fie corelatӑ cu paranoia din prisma faptului cӑ paranoizii considerӑ mediul în care trӑiesc ca fiind ostil și amenințӑtor (datoritӑ neîncrederii în oameni), ceea ce ar putea duce la izolare fațӑ de acesta. În concluzie, rezultatul obținut ar putea fi explicat doar prin lipsa omnipotenței și a mecanismului de apare splitting în cazul celor care au obținut un scor înalt la scala “paranoia” întrucât aceste persoane par mai degrabӑ a se devaloriza decât a se considera omnipotente, iar splitting-ul este un mecanism de apӑrare întâlnit la persoane cu boli psihice grave, care nu au fӑcut parte din eșantionul prezentului studiu. Astfel, cercetӑrile viitoare privind relația dintre paranoia și negare, devalorizare, izolare ar putea aduce mai multe explicații cu privire la acest subiect.
Prezentul studiu și-a propus și verificarea relației dintre tendințele paranoide și stilul defensiv adaptativ, însӑ rezultatele obținute nu demonstreazӑ, așa cum ne-am fi așteptat, cӑ adolescenții cu tendințe paranoide nu folosesc stilul defensiv adaptativ. Așa cum am menționat și mai sus, scorurile înalte la paranoia sunt întregistrate de persoane suspicioase, marcate de gelozie și de neîncredere în oameni. Stilul defensiv adaptativ, pe de altӑ parte, include mecanisme de apӑrare de tipul sublimӑrii, umorului, suprimӑrii sau anticipӑrii. Acest rezultat este paradoxal întrucât tendințele paranoide presupun un grad mai mare sau mai mic de distrosionare a realitӑții, motiv pentru care ne-am fi așteptat ca mecanismele de apӑrare din sfera distorsionӑrii imaginii sӑ fie specifice acestor indivizi, în timp ce mecansimele de apӑrare adaptative sӑ nu se regӑseascӑ printre aceștia.
Conform așteptӑrilor, studiul a demonstrat cӑ adolescenții cu tendințe spre deviația psihopaticӑ nu au un stil defensiv adaptativ. Scorurile mari obținute la deviația psihopaticӑ indicӑ persoane dezinhibate, dornice de aventuri și “senzații tari”, impulsive, ce se bucurӑ atunci când apar situații problematice. Personalitatea antisocialӑ este înalt corelatӑ cu scorurile înalte la aceastӑ scalӑ. Rezultatul studiului confirmӑ ipoteza conform cӑreia stilul defensiv bazat pe autosacrificiu nu se regӑsește în cazul acestor persoane. Am putea explica acest rezultat tocmai prin tendințele lor antisociale, care îi fac sӑ se bucure atunci când se întâmplӑ ceva rӑu altcuiva și sӑ fie impulsivi. Aceste caracteristici sunt total opuse empatiei, care este necesarӑ pentru a dezvolta un stil defensiv bazat pe autosacrificiu (în aceastӑ categorie încadrӑm mecanisme de apӑrare precum pseudo-altruismul, formațiunea reacționarӑ și negarea) (Bond, et al., 1994).
O ultimӑ descoperire a acestui studiu vizeazӑ existența unei relații între tendințele spre schizofrenie și stilul defensiv maladaptativ, în sensul în care adolescenții cu tendințe spre schizofrenie tind sӑ adopte și un stil defensiv maladaptativ. Indivizii cu scoruri înalte la schizofrenie se simt respinși de societate, au dificultӑți în exprimarea ideilor, se caracterizeazӑ printr-o retragere nu numai socialӑ, ci și fațӑ de realitate. Rezultatul obținut susține ipoteza conform cӑreia persoanele cu scoruri înalte la aceastӑ scalӑ folosesc mecanisme de apӑrare din categoria celor maladaptative. Retragerea și inhibiția, ca strategii defensive maladaptative (Bond, et al., 1994), se asociazӑ cu scorurile înalte la schizofrenie întrucât aceastӑ scalӑ vizeazӑ persoanele marcate de o puternicӑ retragere din viața socialӑ, dar și din realitate. De asemenea, în descrierea scalei se vorbește despre incapacitatea subiecților de a își exprima ideile, caracteristicӑ ce poate fi asociatӑ cu inhibiția. Fantasmarea, de asemenea, poate fi relaționatӑ cu retragerea din realitate și cu ideile delirante, dacӑ este cazul.
În concluzie, rezultatele atestӑ faptul cӑ adolescenții cu tendințe spre hipocondrie, depresie suicidarӑ, depresie anxioasӑ, vinӑ și resentimente și schizofrenie au un stil defensiv maladaptativ, în timp ce adolescneții cu tendințe spre agitație tind sӑ nu dezvolte acest stil defensiv. De asemenea, conform rezultatelor obținute, putem aprecia cӑ adolescenții cu tendințe spre deviația psihopaticӑ tind sӑ nu dezvolte un stil defensiv bazat pe autosacrificiu, iar adolescenții cu tendințe spre agitație, depresie anxioasӑ și paranoia tind sӑ nu dezvolte un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii.
CAPITOLUL 4. CONCLUZII
Alegerea temei de cercetare a fost ghidatӑ de dorința de a studia specificul tendințelor psihopatologice, al mecanismelor de apӑrare și particularitӑțile adolescentului. Aceste trei puncte au fost atinse prin cadrul teoretic al lucrӑrii, în care au fost detaliate caracteristicile conceptelor menționate. Obiectivele propuse pentru studiul realizat au vizat urmӑtoarele aspecte: identificarea asocierilor existente între trendințele psihopatologice de personalitate și cele patru stiluri defensive întâlnite în DSQ; identificarea stilurilor defensive specifice unor scale clinice din CAQ; studierea tendințelor psihopatologice de personalitate și a mecanismelor de apӑrare aferente acestora asupra adolescenților. Primele douӑ obiective au putut fi atinse prin analiza statisticӑ a datelor, care a avut la bazӑ identificarea corelațiilor dintre dimensiunile investigate. Cel de-al treilea obiectiv a fost îndeplinit întrucât am lucrat cu un lot de adolescenți, cӑrora li
s-au administrat instrumente specifice pentru fiecare particularitate de personalitate urmӑritӑ (tendințele psihopatologice și mecanismele de apӑrare).
Rezultatele obținute au confirmat ipotezele cercetӑrii, în majoritatea lor. Ipotezele au fost construite pornind de la ideile întâlnite în literatura de specialitate, iar confirmarea acestora implicӑ și o concordanțӑ a rezultatelor cu opiniile de specialitate din domeniu. Concret, rezultatele aratӑ cӑ adolescenții cu tendințe spre hipocondrie, depresie suicidarӑ, depresie anxioasӑ, vinӑ și resentimente și schizofrenie au un stil defensiv maladaptativ, iar adolescenții cu tendințe spre agitație nu au acest stil defensiv. De asemenea, rezultatele susțin cӑ adolescenții cu tendințe spre deviația psihopaticӑ nu au un stil defensiv bazat pe autosacrificiu. Totodatӑ, se observӑ din rezultate cӑ adolescenții cu tendințe spre paranoia nu au un stil defensiv adaptativ și cӑ cei cu tendințe spre agitație, depresie anxioasӑ și paranoia nu au un stil defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine.
Au existat câteva rezultate surprinzӑtoare și aparent paradoxale, fiind necesar ca aceste aspecte sӑ fie investigate mai aprofundat în viitor pentru a identifica realitatea științificӑ. De exemplu, nu am obținut o corelație pozitivӑ semnificativӑ între depresia anxioasӑ și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine, așa cum ne-am fi așteptat. În cadrul acestui stil defensiv includem mecanisme de apӑrare precum omnipotența, devalorizarea, izolarea și splitting. Lipsa corelației pozitive între depresia anxioasӑ și mecanismul de apӑrare “splitting” este explicabilӑ din prisma faptului cӑ aceastӑ strategie defensivӑ este specificӑ pacienților diagnosticați cu boli psihice, în timp ce eșantionul studiului de fațӑ a fost unul non-clinic. Putem explica și lipsa unei corelații pozitive între depresia anxioasӑ și omnipotențӑ prin faptul cӑ anxietatea presupune tocmai exagerarea posibilelor situații primejdioase cӑrora persoana nu crede cӑ le poate face fațӑ. Acest lucru ne duce cu gândul cӑtre o posibilӑ asociere între depresia anxioasӑ și devalorizare deoarce persoana anxioasӑ se simte nesemnificativӑ în raport cu pericolele cӑrora ar putea fi pusӑ în situația de a le face fațӑ. De asemenea, depresia presupune prin definiție, o anumitӑ dozӑ de devalorizare a persoanei întrucât stima de sine a depresivilor este foarte scӑzutӑ. Astfel, ca și direcție viitoare de cercetare am putea menționa studierea relației dintre depresia anxioasӑ și devalorizare, ca mecanism de apӑrare individual, ceea ce nu a fӑcut obiectul prezentului studiu. Un alt mecanism de apӑrare care ne putem aștepta sӑ coreleze pozitiv cu depresia anxioasӑ este izolarea. Acesta face parte tot din categoria mecanismelor de apӑrare bazate pe distorsionarea imaginii de sine, categorie cu care depresia anxioasӑ nu a corelat pozitiv în acest studiu. Persoanele depresive, ca și cele anxioase au tendința de a se izola de lume, de societate, motiv pentru care lipsa existenței unei corelații pozitive între cele douӑ pare paradoxalӑ. De aceea, meritӑ investigatӑ relația dintre cele douӑ concepte în viitor. Un alt rezultat surprinzӑtor se referӑ la lipsa unei asocieri pozitive între tendințele paranoide și stilul defensiv bazat pe distorsionarea imaginii de sine. Dupӑ cum am menționat și mai sus, douӑ dintre mecanismele de apӑrare pe care le includem în aceastӑ categorie sunt izolarea și devalorizarea. Consider paradoxalӑ lipsa unei corelații pozitive între paranoia și aceste douӑ mecanisme de apӑrare întrucât, devalorizarea, pe de o parte, poate avea legӑturӑ cu tendința acestor persoane de a fi neîncrezӑtoare în oameni și geloase (o ipotezӑ ar fi cӑ nu se considerӑ demne de a fi tratate cu iubire și toleranțӑ), iar izolarea, pe de altӑ parte ar putea apӑrea în condițiile în care paranoizii considerӑ lumea un mediu ostil și amenințӑtor de care trebuie sӑ se apere. În acest context, consider utilӑ investigarea relației dintre paranoia și devalorizare și izolare, ca mecanisme de apӑrare individuale.
Cercetarea de fațӑ are și o serie de limite care trebuie luate în considerare atunci când ne referim la gradul de validitate al rezultatelor. Astfel, eșantionul studiului a avut un volum destul de redus (N = 55), ceea ce nu permite extrapolarea rezultatelor la întreaga populație de adolescenți. De asemenea, au existat doar 14 subiecți de sex masculin, ceea ce poate implica o validitate mai mare a rezultatelor pentru fete decât pentru bӑieți. O altӑ limitӑ referitoare tot la modul de constituire a eșantionului, este cӑ nu am avut un lot construit într-o manierӑ randomizatӑ (elevii din liceu nu au avut șanse egale de a partcipa la studiu) pentru a putea generaliza rezultatele pe populația de elevi din liceul respectiv. O altӑ limitӑ ar fi legatӑ de instrumentele utilizate, care s-au bazat pe autoraportarea rezultatelor. În acest context, au intervenit câteva variabile care au distorsionat într-o mӑsurӑ mai mare sau mai micӑ rezultatele, și ne referim aici la gradul de autocunoaștere al fiecӑrui participant, la capacitatea de înțelegere a semnificației itemilor, la capacitatea de concentrare pe o perioadӑ îndelungatӑ (testarea s-a realizat în douӑ sesiuni a câte o orӑ pentru fiecare participant). Dacӑ luӑm în considerare vârsta relativ fragedӑ a participanților, ne putem gândi cӑ toate aceste variabile au acționat într-o mӑsurӑ semnificativӑ. Pe de altӑ parte, toți subiecții erau elevi la un liceu foarte bun, fiind obișnuiți cu sarcini de lucru complexe, ce presupun o mare capacitate de concentrare pe un timp îndelungat și o mare capacitate de comprehensiune. De asemenea, testarea s-a desfӑșurat într-un mediu organizat, la ora de clasӑ, împreunӑ cu cercetӑtorul și cu doamna profesoarӑ de la ora respectivӑ, ceea ce a sporit nivelul de atenție al elevilor și seriozitatea cu care au tratat sarcina.
În concluzie, lucrarea și-a atins obiectivele propuse și a adus un plus în literaturӑ prin punerea în relație a tendințelor psihopatologice de personalitate cu patru clustere de stiluri defensive, înglobând fiecare o diversitate de mecanisme de apӑrare, și nu cu strategii defensive particulare. Acest lucru aduce posibilitatea de a generaliza, stabilind o categorie de strategii defensive în baza cӑreia funcționeazӑ preponderent fiecare tendințӑ psihopatologicӑ de personalitate în parte.
REFERINTE BIBLIOGRAFICE
1.American Psychiatric Association (2003), Manual de diagnostic și statistica tulburӑrilor mentale, ediția a IV-a revizuitӑ (DSM-IV-TR), Editura Ascociației Psihiatrilor Liberi din România, București.
2. Adams, G. R., Berzonsky, M. D. (2009), Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell, Editura Polirom, București.
3. Andrade, M., Shirakawa, I. (2006), Versao brasiliera do Defense Style Questionnaire (DSQ) de Michael Bond: problemas e solucoes, Revista de Psiquiatria do Rio Grande, 28, 2.
4. Avram, E. (2009), Psihologia personalității. Arhitectură și dimensiuni, Editura Universitară, București.
5. Allport, G. W. (1991), Structura și dezvoltarea personalității, Editura Didactică și Pedagogică, București.
6. Birch, A. (2000), Psihologia dezvoltӑrii, Editura Tehnicӑ, București.
7. Blackman, J. S. (2009), 101 apărări. Editura Trei, București.
8. Bond, M., Wesley, S. (1996), Manual for the Defense Style Questionnaire (DSQ).
9. Borroni, S., Somma, A., Andershed, H., Maffei, C., Fossati, A. (2014), Psychopaty dimensions, Big Five traits, and dispositional aggression in adolescence: Issues of gender consistency. Personality and Individual Differences, 66, 199-203.
10. Canals, J., Vigil-Colet, A., Chico, E., Marti-Henneberg, C. (2005), Personality changes during adolescence: the role of gender and pubertal development, Personality and Individual Differences, 39, 179-188.
11. Carr, A. (2006), The Handbook of Child and Adolescent Clinical Psichology, Editura Taylor and Francis Inc, New York.
12. Chabrol, H., Labeyrie, N., Rodgers, R.F., Levenson, M.R. (2010), An exploratory study of the relations between psychopathic traits and depressive symptoms in a non-clinical sample of adolescents. Revue europeene de psychologie appliquee, 60, 181-187.
13. Chabrol, H., Leeuwen, N.V., Rodgers, R., Sejourne, N. (2009), Contributions of psychopathic, narcissistic, Machiavellian, and sadistic personality traits to juvenile delinquency. Personality and Individual Differences, 47, 734-739.
14. Conte, H. R., Plutchik, R. (1995), Ego Defenses. Theory and Measurement, Editura Eistein Psychiatry Publication, New York.
15. Cramer, P., Tracy, A. (2005), The pathway from child personality to adult adjustment: The road in not straight. Journal of Research in Personality, 39, 369-394.
16. Crașovan, D. I. (2011), Rolul mecanismelor de apӑrare/coping în tulburarea depresivӑ majorӑ, Tezӑ nepublicatӑ de doctorat.
17. Crețu, T. (2009), Psihologia vârstelor, Editura Polirom, Iași.
18. Deb, S., Bhattacharjee, A. (2009), Mental Depression. The Silent Killer, Editura Ashok Kumar Mittal Concept Publishing Company, New Delhi.
19. Enăchescu, C. (2005), Tratat de psihopatologie, Editura Polirom, București.
20. Fonseca-Pedrero, E., Lemos-Giraldez, S., Paino, M., Muniz, J. (2011), Schizotypy, emotional-behavioural problems and personality disorder traits in a non-clinical adolescent population. Psychiatry Research, 190, 316-321.
21. Fonseca-Pedrero, E., Lemos-Giraldez, S., Paino-Pinerio, M., Villazon-Garcia, U., Muniz, J. (2010), Schizotypal traits, obsessive-compulsive symptoms, and social functioning in adolescents. Comprehensive Psychiatry, 51, 71-77.
22. Fonseca-Pedrero, E., Paino, M., Lemos-Giraldez, S., Muniz, J. (2011), Schizotypal traits and depressive symptoms in nonclinical adolescents. Comprehensive Psychiatry, 52, 293-300.
23. Freud, S. (2009), Opere esențiale. Psihologia inconștientului, Editura Trei, București.
24. Golu, F. (2010), Psihologia dezoltӑrii umane, Editura Universitarӑ, București.
25. Granmaye pour, S., Nezhad, M.A.S., Sabooni, M., Mir ahmadi, H. (2011), Can defense styles predict psychopatology in adolescents?. Procedia – Social and Behavioral Sciences, 30, 590-595.
26. Ilade, C. C. (2010), Rolul inteligenței emoționale în prevenirea comportamentului deviant la adolescenți, Tezӑ de doctorat nepublicatӑ. (coord. Nicolae mitrofan)
27. Ionescu, Ș., Jacquet, M., Lhote, C. (2002), Mecanismele de apărare. Teorie și aspecte clinice, Editura Polirom, București.
28. Marcelli, D., Berthaut, E. (2007), Depresie și tentative de suicid la adolescențӑ, Editura Polirom, Iași.
29. Mitrofan, I. (2008), Psihoterapie (Repere teoretice, metodologice și aplicative), Editura SPER, București.
30. Mtanes, E. (2013), Adolescent emotional disorders and the tendency to commit suicide, Tezӑ nepublicatӑ de doctorat.
31. Munteanu, A., Costea, I. (2010), School achievement and personality dynamics in adolescence. Procedia Social and Behavioral Sciences, 2, 1809-1813.
32. Negruți, S. (2011), Personalitatea! O explorare multidimensionalӑ și interdisciplinarӑ, Tipografia Netkraft IMPEX 2000, București.
33. Olteanu, O. (2010), Aspecte psihologice și psihopatologice ale obezitӑți și supraponderalitӑții la copii, preadolescenți, Tezӑ de doctorat nepublicatӑ.
34. Osiceanu, M. (2009), Personalitate și personaj, Editura MEGA, Cluj-Napoca.
Papalia, D. E., Olds, S. W., Feldman, R. D. (2010), Dezvoltarea umanӑ, Editura TREI, București.
35. Patterson, F.M., Daigler, R.T. (2014), The abnormal psychology of investment performance, Review of Financial Economics, 23, 55-63.
36. Pletea, M. (2011), Modificӑri psihologice și psihopatologice la un lot de adolescenți și tineri consumatori de droguri. Studiu comparativ: femei/bӑrbați, Tezӑ de doctorat nepublicatӑ.
37. Raes, F., Gucht, D.V. (2009), Paranoia and instability of self-esteem in adolescents, Personality and Individual Differences, 47, 928-932.
38. Rayner, E., Joyce, A., Rose, J., Twyman, M., Clulow. C. (2012), Psihodinamica dezvoltării umane. Creștere, maturitate, senectute, Editura Trei, București.
39. Rodriguez, A.P.A. (2012), Analisis factorial confirmatorio del cuestionario de analisis clinic (CAQ) en una de jovenes de Bucaramanga, Psychologia. Avances de la Disciplina, 6, 2.
40. Rudicӑ, T. (2012), Maturizarea personalitӑții, Editura Polirom, Iași.
41. Sadock, B.J., Sadock, V.A. (2007), Kaplan & Sadock’s Synopsis of Psychiatry. Behavioral Sciences/Clinical Psychiatry, Editura Lippincot Williams & Wilkins, New York.
42. Siegel, L. J., Senna, J. L. (1991), Juvenile delinquency. Theory, Practice and Law, Editura West Publishing Company, Statele Unite ale Americii.
43. Sarno, I., Madeddu, F., Gratz, K.L. (2010), Self-injury, psychiatric symptoms, and defense mechanisms: Findings in an Italian nonclinical sample. European Psychiatry, 25, 136-145.
44. Șchiopu, U., Verza, E. (1997), Psihologia vârstelor. Ciclurile vieții, Editura Didactică și Pedagogică, București.
45. Tudose, F., Tudose, C., Dobranici, L. (2002), Psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi, Editura Infomedica, București.
46. Vrshek-Schallhorn, S., Czarlinski J., Mineka, S., Zinbarg, R.E., Craske, M. (2011), Prospective predictors of suicidal ideation during depressive episodes among older adolescents and young adults. Personality and Individual Differences, 50, 1202-1207.
47. Wiltink, S., Nelson, B., Velthorst, E., Wigman, J.T.W., Baksheev, G., Cosgrave, E., Ross, M., Ryan, J., Yung, A.R. (2015), The relationship between personality traits and psychotic like experiences in a large non-clinical adolescent sample. Personality and Individual Differences, 73, 92-97.
48. Zeinalizade tari, A., Sobhi-Gharamaleki, N., Hojjati, A., Alian, B. (2014), Relationship between religious orientation and defense mechanisms in adolescents. Procedia – Social and Behavioral Sciences, 114, 287-290.
49. Zlate, M. (2008), Eul și personalitatea, Editura Trei, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Corelatii Intre Tendintele Psihopatologice de Personalitate Si Mecanismele de Aparare Predilecte la Adolescenti (ID: 138538)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.