Corelatia Surprindere Ofensiva In Lupata Armata Moderna

LUCRARE DE LICENȚĂ

CORELAȚIA SURPRINDERE – OFENSIVĂ ÎN LUPTA ARMATĂ MODERNĂ

REFERAT DE APRECIERE

a lucrării de licență

1. Numele și prenumele absolventului:

Ioniță Gabriel

2. Domeniul de studii:

Științe militare, informații și ordine publică

3. Programul de studii universitare de licență:

Managementul organizației

4. Tema lucrării de licență:

Corelația surprindere – ofensivă în lupta armată modernă

5. Aprecieri asupra conținutului teoretic al lucrării de licență (se marchează cu X):

6. Aprecieri asupra părții practic-aplicative a lucrării de licență (se marchează cu X):

7. Aprecieri privind redactarea lucrării de licență:

8. Considerații finale:

Apreciez lucrarea de licență cu nota ___________ și o recomand pentru a fi susținută în prezența comisiei examenului de licență.

Data Conducător științific

CUPRINS

INTRODUCERE

Capitolul 1: SURPRINDEREA ȘI INFLUENȚA ÎN LUPTA ARMATĂ

1.1. Surprinderea – factor decisiv în confruntările armate

1.2. Domeniile surprinderii

1.2.1. Surprinderea strategică

1.2.2. Surprinderea operativă

1.2.3. Surprinderea tactică

1.2.4. Surprinderea tehnologică

1.3 Rolul și efectul surprinderii în lupta armată

Capitolul 2: OPERAȚIA OFENSIVĂ ÎN CONTEXTUL REALIZĂRII ȘI EVITĂRII SURPRINDERII

2.1. Considerații privind războiul modern

2.2. Aspecte definitorii cu privire la operațiile ofensive

2.3. Planificarea operației ofensive

2.4. Manevra – principiu fundamental al artei militare în operația ofensivă

2.5. Surprinderea în acțiunile ofensive

Capitolul 3: STUDIU DE CAZ: RĂZBOIUL DIN IRAK – 2003

3.1. Scurt istoric al zonei de conflict

3.2. Analiza contextului politico-militar al conflictului

3.3. Obiectivele beligeranților

3.4. Scopul întrebuințării forțelor și manevrele desfășurate

3.5. Surprinderea factor determinant în realizarea succesului operației

3.6. Consecințe ale conflictului

CONCLUZII

INTRODUCERE

Am ales să tratez în prezenta lucrare tematica surprinderii și a operației ofensive în contextul războiului modern, alegere motivată de necesitatea cunoașterii caracteristicilor războiului modern și a modului în care aplicarea corespunzătoare a principiului surprinderii influențează dinamica unei operații.

Lucrarea de față ,,Corelația surprindere – ofensivă în lupta armată modernă“ este o temă complexă care propune cititorului să studieze influenta surprinderii în diferite domenii și totodată dorește sa scoată în evidență importanța acestui principiu în corelație cu acțiunile ofensive ale lumii contemporane.

În ceea ce privește operația ofensivă, aceasta a reprezentat dintotdeauna forma de luptă decisivă a operațiilor militare prin care se realizează atingerea scopului general al războiului care constă în respingerea, capturarea sau nimicirea grupărilor de forțe armate ale inamicului și anihilarea capacității de ofensivă a acestuia.

Aspectele pe care le-am evidențiat sunt principalele delimitări conceptuale referitoare la principiul surprinderii și la operația ofensivă în acțiunile militare, ca mai apoi să prezint modul în care s-au materializat aceste două noțiuni în cadrul Războiului din Irak din 2003. Doresc să scot în evidență importanța crescândă a surprinderii și ofensivei în conlictele armate moderne, contemporane și viitoare.

Pe măsura dezvoltării fenomenului militar, domeniile principiului au cunoscut o dezvoltare puternică, revoluția tehnologică avand cel mai mare impact asupra surprinderii.

Problematica aplicării surprinderii crește odată cu nivelul la care trebuie aplicată, astfel se observă că cele mai frecvente exemple de surprindere au loc, în special, la nivel tactic.

Având un rol important în acțiunile militare, surprinderea devine unul din mijloacele de realizare a superiorității în punctul hotărâtor, devenind o sursă de efecte negative pentru cel surprins. Aceste efecte se pot transforma în factori de succes doar daca, după realizarea surprinderii, acțiunile militare vor fi continuate prin acțiuni ofensive.

Studiul de caz al lucrării prezintă conflictul armat al Războiului din Irak din 2003, unde se reflectă cel mai bine principiul surprinderii în lupta armată, atât în mediul aeriat cât și în cel terestru, surprinderea fiind realizată la toate nivelurile artei militare.

Capitolul 1: SURPRINDEREA ȘI INFLUENȚA ÎN LUPTA ARMATĂ

Chiar dacă tacticile de luptă și armele s-au schimbat de-a lungul secolelor, lupta armată din prezent nu diferă foarte mult de cea din trecut, fiind însoțită permanent de principiul surprinderii.

Surprinderea din punct de vedere militar este definită ca fiind rezultatul măsurilor întreprinse pentru pregătirea și desfășurarea acțiunilor de luptă astfel încât sa aibă un caracter neașteptat pentru inamic în ceea ce privește locul, momentul și mijloacele cu care se execută lovitura. Ea trebuie să asigure lovirea adversarului, să provoace panică, să-i reducă capacitatea de luptă și să-i dezorganizeze conducerea, creând condiții favorabile pentru nimicirea lui și în condițiile în care acesta este superior atât din punct de vedere numeric cât și tehnic.

Influența surprinderii în domeniul militar se evidențiază încă de la baza acestuia făcând parte din principiile luptei armate care au fost fundamentate cu mult timp în urmă, ajungându-se la consensul că acestea sunt: principiul concentrării forțelor, principiul manevrei, principiul inițiativei ofensive, principiul unității de comandă, principiul stabilirii clare a obiectivului, principiul siguranței, principiul economiei de forțe, principiul surprinderii, principiul simplicității.

Factorii principali care contribuie la realizarea surprinderii adversarului în operațiile militare moderne sunt:

Prevederea; cunoașterea cât mai temeinică a factorilor situației, tendințele de evoluție a acestora și influența pe care ar putea-o avea în viitor asupra fizionomiei și deznodământului acțiunilor; flexibilitatea gândirii și acțiunii; rapiditatea; inițiativa; păstrarea secretului asupra acțiunilor proprii; mascarea; capacitatea comandanților de a-și asuma riscul necesar calculat; dezinformarea permanentă a adversarului; oportunitatea; violența și precizia focului; mobilitatea și manevra trupelor, întrebuințarea unor procedee noi de acțiune.

Operațiile militare desfășurate prin surprindere implică, existența unui risc ce trebuie asumat, întrucât aceasta presupune angajarea forțelor proprii în condiții mai periculoase decât cele normale sub multiple aspecte ce țin de teren, vreme, sprijin, suport logistic, care în cazul unei nereușite contribuie la apariția unor efecte negative, ce pot conduce la compromiterea parțială sau totală a operațiilor desfășurate.

1.1. Surprinderea- factor decisiv în confruntările armate

Surprinderea a apărut dintr-o necesitate obiectivă, impusă de nevoia de a anihila superioritatea adversarului și de a se obține victorii în condiții deosebit de grele, cu forțe și mijloace de luptă mai puține decât ale adversarului.

Necesitatea surprinderii în luptele armate a decurs, de asemenea, din nevoia ca utilizând procedee și forme de luptă de mare eficiență, mijloace de luptă de la cele mai moderne până la cele improvizate și executând lovituri simultane și decisive asupra inamicului, reducându-i astfel sistematic capacitatea combativă, temporizându-i acțiunile și anulându-i superioritatea inițială în personal și tehnica de luptă.

Confruntările militare care au însoțit istoria societății omenești au consacrat surprinderea ca principiu de bază al acțiunii militare. Istoria ne oferă nenumărate exemple de aplicare cu iscusință a acestui principiu. S-ar putea ca în arta militară românească, realizarea surprinderii și evitarea ei a reprezentat, în toate timpurile, unul din principiile fundamentale ale luptei armate, chiar dacă nu întotdeauna evenimentele militare s-au derulat potrivit concepției planurilor, iar uneori s-au soldat cu insuccese.

Acțiunile desfășurate de oștile române împotriva agresorului, manevrele iscusite de la Tapae, de la Rovine, de la Călugăreni și Guruslău, de la Podul Înalt și Sibiu, cele întreprinse în campanile dintre 1916-1918 la Prunaru, la Oituz și Mărășești, ilustrează rolul și locul surprinderii. Acțiunile militare din august 1944 constituie, de asemenea, un exemplu de realizare a surprinderii la nivel strategic, fapt care a influențat hotărâtor scurtarea incredibilă a celui de-al doilea război mondial.

Este notoriu că marile succese obținute în confruntările militare din toate timpurile s-au bazat, în majoritatea lor, pe modalități de acțiune uneori, greu de imaginat de adversar, ca urmare a raportării într-o manieră corectă la cerințele legilor și principiilor luptei armate (spre exemplu, acțiunea israeliană, de la coada lacului Amar, în războiul de Yom Kippur sau modul de acțiune al britanicilor în războiul din Malvine), chiar dacă, aparent, ele au fost încălcate.

Gândirea militară românească a acordat și ea, o atenție deosebită problematicii surprinderii în acțiunile militare. În numeroase lucrări s-au formulat opinii din cele mai diferite cu privire la conținutul, domeniile, metodele, procedeele și efectele surprinderii. În lucrarea „Elemente de strategie” este scoasă în evidență omniprezența surprinderii în concepția comandanților.

„În toate timpurile surprinderea a avut un rol hotărâtor în obținerea victoriei. Toți marii căpitani, au folosit-o atât în manevra strategică, cât și pe câmpul de bătălie”.

Studii interesante privind rolul surprinderii au fost făcute și în perioada postbelică. Se considera că surprinderea amplifică efectele forței proprii, punând în inferioritate forțele adverse, constituie o garanție de reușită a manevrei și un complement indispensabil al vitezei.

Trecerea în revistă a opiniilor câtorva dintre teoreticienii militari, aparținând celor mai diverse epoci din istorie, referitoare la surprinderea în acțiunile militare, a avut drept scop evidențierea permanenței de care s-a bucurat principiul respectiv în studiile de arta militară, rolul lui în obținerea succesului.

Domeniile principale în care se poate realiza surprinderea sunt: ritmul operației; valoarea și structura forțelor și mijloacelor; direcția sau locul efortului principal; locul și momentul acțiunii. Prin realizarea surprinderii forțele luptătoare pot obține rezultate care depășesc cu mult efortul depus. De cele mai multe ori, nu este necesar ca inamicul să fie complet luat prin surprindere, ci este suficient ca el să ia act sau să fie prevenit prea târziu pentru a putea reacționa în mod eficient.

În „arta militară” a lui Mauritius victoria este condiționată, în egală măsură, de „chibzuința conducătorului de oști și de vrednicia luptătorilor, de folosirea surprinderii, a momelilor și înșelăciunilor, de lipsirea dușmanului de bucate, de apă, de nutrețuri și de măsuri adecvate, după cum sunt clipele și războaiele”.

Scopul esențial al acțiunilor prin surprindere vizează lovirea inamicului când se găsește în condiții nefavorabile, când este nepregătit sau mai puțin pregătit să pareze lovitura. Lovitura prin surprindere urmărește să ducă la paralizarea voinței și capacitații inamicului de a opune rezistență organizată, de a-l împiedica să ia în timp oportun contramăsuri eficiente și de a-l oblige să accepte lupta în condiții dezavantajoase. Acestea asigură posibilitatea de a obține succese maxime cu pierderi mici, chiar în situațiile în care adversarul deține superioritatea în raportul de forțe. Sub acest aspect, priceperea de a realiza surprinderea și, ca rezultat al acesteia, înfrângerea unei grupări mai mari de forțe, dobândește valoarea de criteriu definitoriu al măiestriei în concepție și în desfășurarea acțiunilor. Din aceste considerente, surprinderea este un important factor de modificare a raportului de forțe.

În condițiile actualului proces de modernizare a înzestrării forțelor noastre armate, eficiența lovirii adversarului prin surprindere impune ca preocupările pentru realizarea unor lovituri de acest gen să fie prezente în actul de decizie la toate eșaloanele.

A intratau mai puțin pregătit să pareze lovitura. Lovitura prin surprindere urmărește să ducă la paralizarea voinței și capacitații inamicului de a opune rezistență organizată, de a-l împiedica să ia în timp oportun contramăsuri eficiente și de a-l oblige să accepte lupta în condiții dezavantajoase. Acestea asigură posibilitatea de a obține succese maxime cu pierderi mici, chiar în situațiile în care adversarul deține superioritatea în raportul de forțe. Sub acest aspect, priceperea de a realiza surprinderea și, ca rezultat al acesteia, înfrângerea unei grupări mai mari de forțe, dobândește valoarea de criteriu definitoriu al măiestriei în concepție și în desfășurarea acțiunilor. Din aceste considerente, surprinderea este un important factor de modificare a raportului de forțe.

În condițiile actualului proces de modernizare a înzestrării forțelor noastre armate, eficiența lovirii adversarului prin surprindere impune ca preocupările pentru realizarea unor lovituri de acest gen să fie prezente în actul de decizie la toate eșaloanele.

A intrat în practica comandanților ca scopurile acțiunilor proprii să vizeze obiective neașteptate pentru inamic, să fie folosite modalități de atingere a lor de natură să-l găsească pe adversar nepregătit. O modalitate eficientă de realizare a surprinderii este stabilirea de obiective alternative, deoarece cucerirea unui obiectiv este mai ușoară dacă sunt amenințate în același timp și alte obiective.

Surprinderea se obține nu numai printr-o concepție justă, ci și prin activitatea minuțios organizată de către statele majore, precum și prin execuția precisă a acțiunilor preconizate, de către trupe. În prezent, întrebuințarea unor mijloace de luptă cu un înalt grad de tehnicitate impune efectuarea unor calcule precise pentru folosirea lor în luptă.

Modalitățile de realizare a surprinderii sunt foarte diferite, întrebuințarea unor tipuri noi de mijloace de luptă la care inamicul nu se așteaptă și pe care nu le cunoaște, a unor metode și procedee originale de utilizare a mijloacelor de luptă existente, alegerea timpului de declanșare a acțiunii astfel încât inamicul să fie lovit atunci când este nepregătit, stabilirea locului de aplicare a loviturilor acolo unde el nu se așteaptă.

„Folosirea unor mijloace de luptă necunoscute de adversar constituie una dintre cele mai eficiente modalități de realizare a surprinderii”. Dar aceasta nu este suficientă pentru a asigura în mod automat surprinderea inamicului. În aceeași măsură se impune atenției și studierea metodelor și procedeelor prin care să se asigure eficiență maximă în utilizarea acestor mijloace. Realizarea unor noi tipuri de mijloace de luptă duce efectiv la surprinderea adversarului numai dacă și în măsura în care este însoțită și de utilizarea unor noi procedee de acțiune necunoscute de el.

Atacul de scurtă durată sau atacul prin surprindere și de mică amploare spațială, dar de violență extremă, este un procedeu de luptă eficient, ce presupune executarea unui atac rapid și îndrăzneț executat asupra inamicului aflat în apărare, staționare sau deplasare, precum și împotriva unor obiective importante din adâncimea teritoriului cucerit (aflate în planul de acțiune al raidului și incursiunii).

Caracteristicile acestui procedeu sunt următoarele: durată scurtă de timp din momentul declanșării atacului și până la încetarea acestuia; executarea focului se face prin surprindere, pe una sau mai multe direcții convergente, cu sau fără pregătire de foc; raportul de forțe nu este unul foarte important, dacă se asigură grupării de atac posibilități sigure de manevră și eschiva, astfel încât să poată ieși din raionul acțiunii fără a suporta efectele majore ale reacției inamicului; se execută cu forțe de valoare diferită, adesea independente, fără sprijin din partea eșalonului superior sau al vecinilor.

De cele mai multe ori atacurile se execută pe întuneric sau alte condiții cu vizibilitate redusă (ceață) și în condiții meteorologice grele (viscol, ploaie, furtuna). Exemplele sunt nenumărate în istoria națională și universală. Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare au recurs adesea la atacuri de scurtă durată, executate, în special, noaptea, prin surprindere, asupra taberelor otomane.

La 16 iunie 1462, Vlad Țepeș aflat în fruntea unor detașamente de călăreți, în toiul nopții la lumina făcliilor, a provocat panica și deruta în rândurile otomane aflate la Târgoviște. Referitor la acest procedeu, Nicolae de Motrussa arată că grupările de forte ale oastei românești pătrundeau prin surprindere în taberele adormite ale turcilor și”… în toiul nopții alergând ca un fulger în toate direcțiile a făcut măcel mare”.

O acțiune desfășurată prin surprindere, în momente, locuri și moduri de purtare neașteptate pentru inamic, poate modifica substanțial raportul de forțe, favorizând realizarea libertății de acțiune, adjudecării inițiativei locale și obținerii unor succese notabile. De aceea, surprinderea este o condiție a reușitei în ducerea acțiunilor de luptă.

Efectele surprinderii se produc dacă, pe lângă măsurile obișnuite de ascundere și inducere în eroare a inamicului, în ceea ce privește intențiile proprii, se vor evita stereotipia, acțiunile cu desfășurare liniara, uniformă, înscrise riguros în canoanele previzibile, cunoscute și controlate, în egală măsură, de agresor.

O cerință a surprinderii este aceea a comportamentului contrar așteptărilor adversarului, cum bine ilustra Kotarbinski: ”un escadron de cavalerie țintește pe neașteptate dintr-o pădure, năpustindu-se asupra unei baterii de tunuri, care înaintează netulburat în spatele frontului, într-un marș tehnic. Catastrofă!”

Surprinderea se realizează printr-o concepție flexibilă și de excelenta inovare, pe o activitate minuțios organizată și prin execuția precisă, sincronizată, de mare vivacitate a acțiunilor planificate. Una dintre modalitățile eficiente de realizare a surprinderii o constituie folosirea unei game variate de procedee de hărțuire neașteptate și necunoscute de inamic.

Principalii factori care contribuie la realizarea surprinderii pe timpul angajărilor acțiunilor de luptă sunt: cunoașterea situației, a caracterului acțiunilor inamicului; realizarea unei polivalente acționale pentru forțele angajate; mascarea desăvârșită a activităților și acțiunilor pregătitoare și de execuție.

1.2. Domeniile surprinderii

Războiul se manifestă în toate sferele activității sociale: militară, politica, economică, tehnologică, ideologica, s.a.

Prin urmare, în fiecare din aceste domenii surprinderea se va putea manifesta în mod independent, însă efectul maxim asupra inamicului se va putea obține atunci când se va realiza o acțiune concretă, sistematică, efectele globale obținute pe această cale fiind mult mai mari decât suma efectelor obținute în fiecare domeniu în parte.

Surprinderea poate fi realizată în cadrul acțiunilor de amploare diferită strategică, operativă și tactică și este condiționată de formarea anumitor deprinderi și luarea unor măsuri privind păstrarea secretului în legătură cu tot ce privește pregătirea acțiunilor militare, ascunderea ingenioasă a intențiilor tactice, operative și strategice, precum și abilitatea de a induce în eroare adversarul, exploatarea situațiilor favorabile apărute în mod neașteptat, simularea inițiativei, etc.

În funcție de intensitatea acțiunilor militare întreprinse se poate aprecia că surprinderea poate fi totală dacă se manifestă pe deplin în integritatea acțiunii analizate (în 1990 când Irakul a atacat Kuweitul) sau parțială, dacă se referă la unul sau doar câteva elemente definitorii ale situației strategice și geopolitice analizate.

1.2.1. Surprinderea strategică

Surprinderea strategică este cea mai cuprinzătoare și complexă formă, având consecințe foarte importante pentru securitate, independența și integritatea teritorială a oricărei țări. Realizarea ei se face printr-un ansamblu de măsuri și acțiuni adaptate de conducerea politico-militară în cadrul unei etape a războiului sau operații strategice, astfel încât acțiunile politice, diplomatice, militare, economice și psihologice, atât în ceea ce privește sentimental, locul, amploarea lor, momentul și mijloacele prin care se realizează, să aibă un caracter neprevăzut pentru adversar.

„Surprinderea strategică constituie una din principalele căi prin care se asigură condiții pentru dobândirea și menținerea inițiativei și crearea unui nou raport de forțe în domeniile hotărâtoare și într-un timp relative scurt, în vederea realizării scopurilor politico-militare ale operațiilor strategice și ale războiului”.

În surprinderea strategică a avut un rol important dezvoltarea continuă a mijloacelor de luptă noi, cum a fost aviația, care a pus statele într-o situație dificilă din cauza înzestrării inegale cu mijloace de lovire dar și a mijloacelor de descoperire a pregătirilor de luptă. Tehnologia de care dispune marile puteri este atât de avansată încât posibilitatea surprinderii strategice a devenit foarte redusă. Avantajul tehnologic al acestor state creează un decalaj cu statele mai mici care nu au potențial militar atât de ridicat, deci putem spune că realizarea și evitarea surprinderii la nivel strategic depinde de gradul de dezvoltare tehnologică.

Pe măsura avansului tehnologiei s-a dezvoltat și capacitatea de realizare a surprinderii strategice. În epoca actuală, surprinderea se poate realiza simultan pe câteva planuri: timpul și locul atacului, rapiditatea deplasării, utilizarea sistemelor noi de armament și a modalităților noi de asigurare logistică a trupelor. Ca urmare a faptului că dezvoltările tehnologice au adus contribuții fără precedent la fezabilitatea surprinderii strategice, timpul de avertizare la dispoziția serviciilor de informații pentru prevenirea atacului prin surprindere a scăzut în mod dramatic. În același timp a crescut în mod semnificativ puterea ofensivei față de cea a apărării, în prima fază a războiului, evident, ca rezultat al realizării surprinderii.

Este evident faptul că interesul pentru surprinderea strategică este mai puternic dezvoltat în țările care sunt conștiente de vulnerabilitatea lor la o agresiune externă. Țările cu forțe armate puternice sunt mai puțin interesate de utilizarea surprinderii și dezinformării, trebuind să facă un efort conștient de punere în valoare a întregului potențial al acestora dacă doresc să-și mențină o poziție superioară șiș a obțină rezultate militare decisive, cu costuri minime.

Deși surprinderea strategică în istoria militară modernă a eșuat rareori în ceea ce privește impactul său inițial, surprinderea inamicului nu înseamnă în mod obligatoriu că agresorul a dobândit avantaje maxim posibile sau că și-ar fi apropiat victoria finală doar prin faptul că a reușit să realizeze surprinderea. De exemplu, japonezii nu și-au continuat succesul lor inițial la Pearl Harbor prin atacuri repetate asupra depozitelor de combustibil ale S.U.A. și asupra altor instalații ale forțelor aeriene și maritime din Hawai, ceea ce a anulat din impactul inițial al surprinderii. Același lucru s-a întâmplat cu serviciile de informații ale aliaților în cazul realizării surprinderii debarcărilor din Salerno și Normandia.

Avantajele rezultate în urma realizării surprinderii strategice vor fi maximizate de măsura în care planurile de atac devin flexibile, iar comandanții de teren dispun de multă libertate de acțiune și decizie și sunt încurajați să-și asume riscuri. De exemplu, germanii au exploatat foarte bine surprinderea realizată în faza inițială a atacului asupra Norvegiei spre vest, în anul 1940 și primele etape ale atacului asupra Uniunii Sovietice în anul 1941. Tot germanii sunt cei care au eșuat din acest punct de vedere în timpul ofensivei din Ardeni în anul 1944.

Prin urmare, realizarea surprinderii constituie doar prima fază a planificării unei agresiuni militare sau nonmilitare, a doua fază trebuie să conțină pregătiri detaliate pentru exploatarea la maximum a atacului surpriză proiectat.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au demonstrate că surprinderea strategică poate să însemne și altceva decât atacul cu rachete nucleare, la fel de periculos, dacă nu chiar mai periculos, precum cel terorist, întrucât nu există mijloace de contracarare pe măsură. De aceea, aria scenariilor posibile care pot invoca articolul 5, se cere reconsiderata și extinsă, pentru a se crea acel suport al transformării NATO și realizării capacității de acțiune și de reacție necesare. Evident, NATO a acceptat această perspectivă și acționează ca atare. Acțiunile din Balcanii de Vest, din Bosnia și Kosovo, ca și cele din Afganistan, au demonstrat că Alianța dispune de acea flexibilitate necesară pentru a face față nu doar surprinderii strategice, ci chiar și surprinderii tactice.

Campania din Kosovo, acțiunile din Macedonia și din Afganistan sunt efectiv acțiuni colective, care dau altă dimensiune, mai extinsă, articolului 5. Unele dintre acțiunile Alianței – sprijinul refugiaților, intervenția în caz de calamități, acțiunile de menținere a păcii etc. au fost considerate non-articol 5.

Problematica acțiunii strategice prezintă aspecte particulare pentru statul agresor, pe de o parte și pentru statul asupra căruia se săvârșește agresiunea, pe de altă parte. Agresorul dispune, de regulă, de inițiative și libertate de acțiune. El alege momentul, locul, mijlocul și puterea primelor lovituri, dispune de mai mult timp pentru luarea măsurilor necesare creării condițiilor favorabile declanșării agresiunii. El poate, totodată, să stabilească un anumit scenăriu, o fizionomie convenabilă agresiunii. Este bine cunoscut, de pildă, că Hitler nu a dorit să amâne atacul împotriva Uniunii Sovietice, convins fiind că aceasta putea să-și dezvolte într-un viitor nu prea îndepărtat capacitatea de ripostă militară. În plus, Germania a manevrat în raporturile sala politice, economice și diplomatice cu Uniunea Sovietică cu destulă abilitate.

Concluzia se impune de la sine: pregătirea permanenta pentru apărarea țării este unica posibilitate de a realiza surprinderea la nivel strategic și de a opune rezistența unei eventuale agresiuni executate prin surprindere. Avantajele care decurg din realizarea, printr-un complex de măsuri specifice, a surprinderii strategice în războiul de apărare justifica pe deplin eforturile politice, diplomatice și economice inerente, volumul de muncă și investițiile materiale și financiare.

Marile decalaje tehnologice, precum și acțiunile de tip rapid, diversificate și efectuate cu forțe puține, oferă condiții pentru realizarea surprinderii strategice.

1.2.2. Surprinderea operativă

Surprinderea operativă acționează în teren cu toate tipurile de forțe (terestre, navale și aeriene) până la nivelul unei zone de operații, iar efortul depus de forțe este echivalent cu o armată de arme întrunite.

Surprinderea operativă are ca principal scop realizarea unor obiective bine determinate în timp și spațiu (devansarea inamicului în declanșarea acțiunilor și executarea loviturilor fără o pregătire de lungă durată, ducerea operațiilor pe direcții pe care acesta nu a fost pregătit să facă față, realizarea rapidă a manevrei de forțe și mijloace și a joncțiunii cu trupele de desant aerian și forțele din mișcarea de rezistență, menținerea îndelungată a unor raioane cheie din teren etc.) și care, o dată atinse, asigură condiții favorabile obținerii succesului în operație și în împlinirea scopurilor propuse.

Pentru a se ajunge la realizarea surprinderii din punct de vedere operativ este necesară, în primul rând, conceperea și organizarea unor acțiuni de amploare, cu o desfășurare mare de forțe și mijloace, iar în al doilea rând, să se execute lovituri astfel încât să îl găsească nepregătit pe inamic și să nu poată fi în măsură să le contracareze. Acesta este principalul motiv pentru care surprinderea operativă este condiționată atât de realizarea unor raporturi de forțe adecvate formei de acțiuni militare proiectate sau în curs de desfășurare, cât și de priceperea și inițiativa comandanților și statelor majore în pregătirea operațiilor și conducerea trupelor pe timpul ducerii acestora.

Arta operativă este singura capabilă să evalueze ce este necesar și posibil să se execute la nivel tactic și șă elaboreze planul întrunit, care să maximizeze șansele de reușită ale acțiunilor marilor unități și unităților subordinate.

Surprinderea operativă se realizează prin procedee de acțiuni diferite și prin desfășurarea diverselor activități, cele mai indicate fiind: concentrarea în secret a forțelor și mijloacelor necesare ducerii operațiilor, cât mai aproape de trupele adversarului și numai pentru timpul strict necesar în îndeplinirea misiunii; realizarea în timp scurt și fără regrupări complicate a dispozitivelor operative; aplicarea măsurilor de război electronic, atât în perioada de pregătire, cât și pe timpul ducerii operațiilor; ascunderea rezervelor față de cercetarea de toate felurile a inamicului; dispersarea forțelor în limitele admise de condițiile situației operative și concentrarea eforturilor acestora în momentul hotărâtor al operației, fără ca inamicul să poată lua măsuri imediate de contracarare; valorificarea mobilității trupelor în raport cu caracteristicile terenului, cu condițiile de timp și starea vremii; folosirea ori de câte ori este posibil, a formelor de manevră combinate; evitarea angajării unor acțiuni, care s-ar solda în final cu pierderi mari în personal și tehnica militară; folosirea cu pricepere a caracteristicilor terenului și adaptarea unor forme și procedee de luptă pentru a-l atrage pe inamic în raioanele în care poate fi lovit și înfrânt cu forțe mai puține; schimbarea metodelor de nimicire prin foc a inamicului; organizarea mascării centralizate a acțiunilor viitoare și executarea acesteia după un plan unic.

1.2.3. Surprinderea tactică

„Surprinderea tactică este una din condițiile de bază ale obținerii succesului în lupta”, este rezultatul măsurilor luate în vederea executării pe neașteptate a acțiunilor cu foc și trupe asupra inamicului, a creării condițiilor favorabile pentru nimicirea lui cu forțe puține. Surprinderea tactică se realizează prin supremația informațională, prin acțiune instantanee și prin dominația politică și strategică.

La nivel tactic aspectul cel mai important este ca surprinderea să fie realizată în fiecare luptă, în toate punctele de angajare ale inamicului și să fie exploatată cu succes.

Din punct de vedere tactic surprinderea se referă la folosirea unor procedee noi de luptă, executarea unor lovituri puternice cu arma nucleară, artileria și aviația atunci când, și în locurile în care, inamicul nu se așteaptă, a unor manevre în ascuns cu trupe de infanterie și tancuri și a unor lovituri în flancul și spatele inamicului. Surprinderea în accepțiunea modernă presupune devansarea inamicului în executarea unor lovituri care să-i provoace pierderi importante, să-i dezorganizeze conducerea și să pună trupele proprii în situații favorabile ducerii acțiunilor de luptă următoare.

Acțiunile active de cercetare pot constitui o modalitate de realizare a surprinderii și a efectului de șoc. Pot produce demoralizarea inamicului, neutralizarea cercetării acestuia, identificarea unor oportunități. Acțiunile active de cercetare amenința securitatea zonelor din spate ale dispozitivului inamic și punctele sale de comandă și produc incertitudine în rândul trupelor acestuia. De asemenea, contribuie la ascunderea direcțiilor de acțiune ale trupelor proprii, a dispozitivului acestora și a intențiilor viitoare.

Efectul de șoc, ca și surprinderea, nu are prin sine însăși un efect decisiv. Numai exploatarea cu succes, prin acțiuni manevriere și lovituri la distanță și cu precizie, asigura caracterul decisive al efectului de șoc, paralizând voința și capacitatea de riposte a inamicului.

Mediul în care se produce violența la nivel tactic creează uneori situații asimetrice între adversari. Luptele și angajamentele ce caracterizează acțiunile tactice au mai multe caracteristici comune, care pot fi definite astfel:

Modalități, mijloace și finalități limitate. Operațiile viitorului vor avea obiective limitate, care după declanșarea acțiunilor se vor putea modifica. Considerentele legale, politice și diplomatice vor putea impune limitări și condiționări serioase modalităților și mijloacelor ce vor putea fi folosite, incluzând diferite sisteme de armament. De asemenea, utilizarea regulilor de angajare clar definite este deosebit de importantă pentru menținerea capacității de adaptare la diverse circumstanțe.

Proiectarea forțelor, cu rapiditate, contribuie în mod semnificativ atât la prevenirea, descurajarea sau oprirea beligeranților potențiali, cât și a conflictului însuși. Structurile militare moderne trebuie să fie pregătite acțional și logistic pentru a duce cu succes acțiuni de durată, peste limita de timp prevăzută în planificarea inițială.

Abordarea manevrieră a luptei urmărește obținerea succesului în mod direct, prin atacarea voinței și coeziunii inamicului, mai curând decât prin distrugerea capabilităților sale materiale. Ea presupune cunoașterea profundă a tacticii și un nivel înalt de pregătire a trupelor, comandanților și a statelor majore. Utilizarea structurilor de arme întrunite și chiar a acelor intercategorii de forțe, la nivel tactic, asigură o mult mai mare flexibilitate de acțiune, permite executarea unor acțiuni multiple, rapide, violente și prin surprindere, care creează confuzie și o stare de incertitudine în rândul inamicului, căruia acesta să nu-i poată face față.

Anihilarea coeziunii inamicului se poate realiza cu succes doar prin integrarea reală a factorilor, pe care se bazează puterea sa de luptă și a sistemului doctrinar pe care îl utilizează. Vulnerabilitățile identificate la inamic sunt apoi exploatate prin manevră urmărindu-se obținerea unei efect maxim prin surprinderea inamicului. Într-o situație de șoc, rezistența opusă de o structură militară se prăbușește într-un mod disproporționat de mare.

Subminarea voinței inamicului este o modalitate, prin combinarea cu alți factori, de a scoate rapid din luptă structurile adversarului. Hotărârea de a continua lupta va fi diminuată o dată cu lipsa sentimentului de speranță, rezultând din convingerea că obiectivele propuse nu sunt realizabile.

Procedeele pentru obținerea surprinderii tactice sunt foarte numeroase și extrem de variate, ele rezultând din condițiile concrete în care se duce lupta.

Surprinderea se poate realiza mai ușor, folosind porțiunile din teren acoperite și greu accesibile, în scopul lovirii adversarului în flanc și spate.

O forță bine pregătită poate realiza surprinderea prin infiltrarea și atacul spatelui adversarului său prin manevra pe perioade cu vizibilitate redusă (ceata, ploaie, zăpadă sau noapte). Aceste forțe pot combina utilizarea elicopterelor, cu abilitățile din domeniul alpinismului pentru a realiza operații în orice zonă, în punctele decisive, pentru a cucerii și controla terenul cheie.

În același timp, analiza și evaluarea ultimelor conflictelor militare au evidențiat accentuarea caracterului manevrier al luptei, necesitatea asigurării unei aeromobilităti sporite, rolul decisiv al surprinderii, accentuarea trecerii de la formele de luptă precis delimitate, la formele de luptă combinate, devenind tot mai rare acțiunile militare dominate puternic de o singură formă de luptă.

Clausewitz considera că cel mai adecvat domeniu de manifestare a surprinderii este tactica: „În tactică arată el, surprinderea este mult mai la locul ei, din motivul firesc că toate duratele și spațiile sunt mai mici. În strategie, ea devine deci cu atât mai posibil cu cât măsurile respective sunt mai aproape de domeniul tacticii, și cu atât mai dificilă cu cât aceasta se afla mai sus, către domeniul politicii.”

Pe timpul ducerii luptei avem în față un inamic în acțiune, care caută în mod activ să ne provoace situații dificile și să obțină succesul. Acest antagonism a permis praxiologiei să formuleze conceptul de cooperare negativă utilizat pentru a caracteriza tipul specific de acțiune umană denumit ”luptă” sau ”acțiune de luptă”. Potrivit acestui concept, problema pe care și-o pun părțile angajate în conflict este aceea de a slăbi și a înfrânge adversarul, un scop diametral opus celui pe care și-l propune cooperarea pozitivă, care vizează realizarea unei eficiențe maxime.

La prima vedere s-ar părea că alegerea unei modalități de surprindere a inamicului în această etapă este o problemă mult mai complexă decât cea care se pune în pregătirea acțiunii. În realitate, nu este chiar așa. Existența unui inamic rațional, cu interese opuse intereselor noastre, înlătură măcar o parte din incertitudini, spre deosebire de factorii caracterizați de un oarecare pasivism existent în perioada de pregătire a luptei. În desfășurarea luptei, corelația surprindere-risc comportă aspecte specifice de” arta comandantului”, metodele oferite de teoria jocurilor.

În mod obișnuit se exprimă părerea că, atunci când există câteva procedee tactice care au o eficacitate diferită, trebuie ales doar acela care are o eficacitate mai mare, renunțându-se la celelalte. În acest caz se scapă din vedere că un inamic bine pregătit poate, ca și noi, să aprecieze eficacitatea procedeelor noastre posibile și să-și organizeze acțiunile de ripostă ținând seama de cel mai eficace dintre acestea. În consecință, eficacitatea celui mai bun procedeu folosit de trupele noastre poate să scadă simțitor, iar pentru a evita acest lucru nu trebuie să se renunțe la nici unul din procedeele tactice posibile oricât de neindicat ar fi el. Acest mod de abordare îl va face pe inamic să nu deducă cu ușurință intențiile, îl va obliga să se pregătească pentru respingerea oricăror acțiuni și să-și disperseze eforturile.

Surprinderea inamicului se va realiza acceptând riscul și folosind unul din procedeele de luptă în aparență neindicat, în realitate însă eficient tocmai din cauza caracterului neașteptat. Folosirea, alături de procedee de luptă cu o eficiență ridicată, a unora care în alte situații s-au dovedit mai puțin eficiente este într-adevăr legată de un anumit risc, însă acesta este pe deplin justificat.

Un procedeu de realizare a surprinderii îl constituie atacurile de mică amploare, executate pe timp de noapte, mai ales pe timp de viscol, ninsoare puternică sau alte condiții meteorologice grele.

Totodată surprinderea poate fi realizată și prin aplicarea într-un mod neașteptat pentru inamic a unor forme și procedee de acțiune de rutină. Astfel, își pot dovedi eficiența:

În ofensivă: alegerea direcției loviturii principale și a sectoarelor de efort în locuri considerate neindicate de către inamic; executarea în ascuns a regrupărilor; concentrarea în secret a grupării de forțe și ocuparea în ascuns a bazei de plecare la ofensivă; utilizarea unor procedee neașteptate în executarea pregătirii de foc; folosirea procedeului de trecere la ofensivă din mișcare; folosirea pe scară largă a detașamentelor înaintate și a desantului aerian; combinarea loviturilor executate de forțele armate cu cele ale formațiunilor de rezistență asupra spatelui dispozitivului inamic.

În apărare: organizarea unui sistem de foc suplu și conducerea activă a acestuia; pregătirea de pungi de foc; realizarea unui sistem ingenios de baraje, obstacole și distrugeri, inclusive folosirea ”dispozitivelor surpriză”; executarea în ascuns și cu repeziciune a manevrei de forțe și de mijloace; lovirea inamicului prin contraatac și contralovitură, uneori și prin executarea unor lovituri în fața limitei dinainte a apărării pe direcții pe care acesta nu se așteaptă.

1.2.4. Surprinderea tehnologică

„Surprinderea tehnologică își are viitorul ei, progresele mari pe care le face zilnic știință, pot pune în serviciul războiului alte noi mijloace de luptă nebănuite, pregătite în taina laboratoarelor și cărora cu greu li se poate face față, cel puțin la început”. Această surprindere tehnologică a stat la baza concepției dintre state în domeniul producerii și perfecționării continue a mijloacelor de luptă până în zilele noastre, când această întrecere, mai ales cea dintre superputerile lumii, s-a materializat în producerea și perfecționarea mijloacelor de nimicire în masă, a celor clasice de mare precizie și a mijloacelor de cercetare pentru prevenirea surprinderii.

În momentul înzestrării trupelor, în premieră, cu arme sau tehnologii militare care nu au mai fost întrebuințate, a dus la surprinderea adversarului, acesta având o reacție ineficientă sau chiar o lipsă de reacție.

„Aceasta surprindere nu poate fi provocată doar prin apariția unui nou armament, ci și folosirea celui existent într-un mod neobișnuit, nemaiîntâlnit încă (folosirea rachetelor antitanc dirijate petru combaterea aviației care zboară la joasă înălțime, a elicopterelor pentru plantarea rapidă a câmpurilor de mine și pregătirea unor aliniamente antitanc, folosirea tancurilor pentru trageri din poziții acoperite, folosirea artileriei antiaeriene de calibru mare pentru distrugerea lucrărilor de fortificații permanente), poate duce la aceleași rezultate”.

Un exemplu de surprindere tehnologică s-a produs pe câmpul de luptă, prin apariția tancurilor (la 15 septembrie 1916, englezii au folosit în bătălia de la Somme, un număr de 49 de tancuri, din care numai 18 au ajuns pe câmpul de luptă, restul nu au mai putut fi întrebuințate din cauza defectelor tehnologice). „Pentru păstrarea secretului fabricării tancurilor, englezii au răspândit zvonul că fabrică TANCURI, adică rezervoare pentru locomotive, necesare exportului. Aceasta a făcut ca spionajul inamicului, să fie indus în eroare, iar apariția tancurilor pe câmpul de luptă să constituie o adevărată surpriză. Mai târziu, la 20 noiembrie 1917, englezii folosind tancurile în masă, au realizat surprinderea, dar rezultatele obținute au fost locale, datorită lipsei unor mijloace de rezervă pentru dezvoltarea succesului”.

Datorită faptului că prima apariție a tancurilor pe câmpul de luptă, a dus la surprinderea adversarului, putem afirma că reprezintă un exemplu elocvent de surprindere tehnologică.

„Cel mai edificator exemplu de surprindere tehnologică din întreaga istorie a războaielor, a fost folosirea în august 1945 a armei nucleare asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki”. Consecințele celor două lovituri nucleare au fost: capitularea Japoniei în primul rând, producerea unui dezechilibru tehnologic și operațional total, ceea ce a determinat eficientizarea absolută a legii raportului de forțe și comprimarea maximă a timpului strategic.

„Optimizarea relației dintre surprindere și tehnologie presupune un permanent efort reciproc, o adoptare mereu mai bună în ambele sensuri, adică evaluarea corectă a implicațiilor militare a noilor descoperiri și elaborarea concepțiilor de întrebuințare într-un mod nou a tehnicii militare create prin tehnologii de vârf”.

1.3 Rolul și efectul surprinderii în lupta armată

Fiind consacrată ca principiu de bază al luptei armate în urma confruntărilor militare desfășurate de-a lungul istoriei, surprinderea are în prezent și va avea și în viitor un rol important în pregătirea și executarea operației ofensive întrucât urmărește lovirea pe neașteptate a inamicului, în condiții favorabile nimicirii cu forțe și mijloace mai puține și reducerea capacității de ripostă a acestuia, prin modificarea raportului de forțe. Elementul definitoriu al acesteia constă în caracterul neașteptat al acțiunilor în ceea ce privește locul, momentul și mijloacele cu care se execută lovitura.

Importanța și rolul surprinderii în operația ofensivă sunt evidențiate și de către teoreticianul militar german Carl von Clausewiz care considera că surprinderea „stă, mai mult sau mai puțin, la baza a tot ce se întreprinde, pentru că fără surprindere, de fapt, nu se poate închipui superioritatea în punctul hotărâtor”.

Surprinderea și implicit caracterul neașteptat al loviturii, element de maximă importanță pentru succesul operației ofensive, se realizează prin punerea în aplicare a unor măsuri și acțiuni ce vizează în general cunoașterea temeinică a inamicului, păstrarea secretului acțiunilor proprii, mascarea, dezinformarea permanentă a adversarului, precum și înlăturarea șablonismului și a schematismului în pregătirea și ducerea acțiunilor militare.

Rolul informației în câmpul de luptă modern a crescut considerabil și în același timp și rolul cunoașterii temeinice a inamicului necesară în vederea adoptării hotărârilor adecvate situațiilor, precum și a conducerii forțelor proprii. Surprinderea nu este garantată numai de folosirea elementelor ce copleșesc pe adversar și anume aviația, artileria, tancurile sau transportoarele blindate. Este nevoie de o cercetare eficace, capabilă să furnizeze informații precise și oportune despre forțele și obiectivele împotriva cărora urmează să fie întrebuințate forțele proprii. Mijloacele de cercetare s-au dezvoltat și continuă să se dezvolte în ceea ce privește cantitatea și calitatea informațiilor culese, distanțele la care se realizează, viteza de transmitere, precum și capacitatea de prelucrare și valorificare a acestora.

Elementele de cercetare în dispozitivul inamicului reprezintă unul dintre pilonii importanți ai cunoașterii adversarului. Analiza războaielor din Golful Persic demonstrează importanța acestui tip de cercetare, specialitate capabilă să valideze informațiile obținute pe alte căi, să distingă țintele reale de cele false și să furnizeze toate elementele necesare mijloacelor de lovire.

În ceea ce privește păstrarea secretului asupra acțiunilor proprii, istoria conflictelor militare oferă exemple semnificative precum declanșarea războiului arabo-israelian din 1967. Datorită măsurilor luate de comandamentele israeliene privind închiderea acelor canale prin care s-ar putea obține informații referitoare la acțiunile viitoare, cercetarea arabă nu a reușit să procure informații privind locul și momentul acțiunilor viitoare ale armatei israeliene, efectele surprinderii fiind bine cunoscute.

Un alt instrument al surprinderii prin care este realizat caracterul neașteptat al loviturii este mascarea, atât a dispozitivelor și a acțiunilor de luptă, cât și a activităților desfășurate în vederea pregătirii și ducerii luptei. Realizarea surprinderii depinde în mare măsură de organizarea mascării, care trebuie să fie continuă, deoarece mijloacele de cercetare ale inamicului acționează fără întrerupere; să fie variată, ceea ce presupune evitarea șablonismului, executarea în complex a unor lucrări și activități, folosind toate mijloacele posibile, găsirea unor forme noi de ascundere și de înșelare a inamicului adecvate situației; să fie eficientă, trebuie să se analizeze dacă aceasta este în măsură să-l convingă pe inamic să acționeze pe direcțiile care convin trupelor proprii și să fie controlată periodic, pentru a se verifica corectitudinea realizării de către trupe a tuturor obiectivelor.

Dezinformarea este un alt instrument prin care se realizează surprinderea. Aceasta informare greșită, în mod intenționat constă în „crearea unei realități atât de convingătoare încât adversarul să o considere justă”. Aceasta cuprinde un ansamblu de măsuri și acțiuni cu caracter politic, politico-diplomatic, militar, economic și de altă natură, menit să-l înșele pe adversar atât asupra scopurilor politice, strategice, operative și tactice fundamentale urmărite, cât și asupra planurilor concrete de acțiune. De obicei, dezinformarea se realizează prin folosirea tehnicii de transmisiuni și cu ajutorul radiodifuziunii, televiziunii, presei, subunităților de cercetare ale marilor unități existente la pace, cercetării strategice, propagandei speciale și a populației civile.

O atenție deosebită trebuie însă acordată folosirii în exces a acestor acțiuni de dezinformare deoarece folosirea lor timp îndelungat duce la scăderea și chiar pierderea credibilității.

În confruntările militare se regăsesc numeroase exemple care dovedesc că realizarea surprinderii se bazează pe alegerea judicioasă a direcției loviturii principale și a a celorlalte lovituri precum și realizarea în ascuns a grupărilor de forțe pe aceste direcții. De regulă, operația ofensivă, așa cum și inamicul se așteaptă, se desfășoară pe direcțiile cele mai favorabile, în general de-a lungul comunicațiilor, pe direcția cea mai scurtă care duce în adâncimea dispozitivului de apărare, pe direcția cea mai accesibilă tuturor armelor, pe direcția pe care se găsesc obiective importante.

Următoarea etapă este păstrarea secretului asupra acțiunilor proprii, gamă de măsuri prin care inamicul este înșelat privind direcția reală, această dezinformare realizându-se prin executarea unor activități mai intense pe direcția pe care nu se va concentra efortul principal al ofensivei, pentru ca inamicul, descoperindu-le, să tragă concluzia că pe acea direcție se va da lovitura principală.

S-a constatat că procedeele de trecere la ofensivă din mișcare oferă cele mai bune condiții pentru realizarea surprinderii datorită faptului că aceasta se execută fără ocuparea bazei de plecare la atac, aducându-se forțe din adâncimea dispozitivului propriu și urmărindu-se nimicirea inamicului înainte ca acesta să-și îmbunătățească sistemul defensiv. Există și alte modalități prin care este realizată surprinderea, dar principalul mijloc, în operațiile ofensive, rămâne însă manevra, ansamblu complex de acțiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forțe și mijloace, în locul și la timpul stabilit și punerea ei într-o situație favorabilă față de inamic, în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra adversarului.

Elementul definitoriu al măiestriei în desfășurarea operațiilor ofensive este corelația dintre capacitatea de a realiza surprinderea inamicului și arta de a evita a fi surprins. Descifrarea din timp a planurilor inamicului reprezintă o condiție esențială în evitarea surprinderii, informațiile pe care le deținem despre inamic să fie în raport direct cu acesta.

În consecință, realizarea surprinderii depinde în mare măsură de existența unor capabilități ale comandamentelor militare de a pune în aplicare o serie de măsuri prin care să se realizeze caracterul neașteptat al loviturii, evitarea surprinderii bazându-se pe eforturile de contracarare a mijloacelor de cercetare inamice pentru că, odată declanșată acțiunea, inamicul vă urmării de asemenea realizarea surprinderii.

Capitolul 2: OPERAȚIA OFENSIVĂ ÎN CONTEXTUL REALIZĂRII ȘI EVITĂRII SURPRINDERII

În actualele condiții, datorită trecerii de la societatea industrială la cea informațională și datorită dezvoltării tehnologiilor în toate domeniile vieții economico-sociale, operațiile militare suferă modificări semnificative în tipologie și conținut.

Într-o analiză comparativă între cele două forme clasice ale operațiilor militare, ofensivă și apărarea, teoreticianul militar Carl von Clausewitz evidenția caracterul negativ al operației de apărare, prin prisma scopului acesteia, acela de a menține, păstra, față de scopul ofensivei, unul pozitiv de altfel, acela de a cuceri. El conchidea că „suntem obligați să recurgem la apărare doar atât timp cât, din pricina slăbiciunii, ne este necesară și suntem obligați să o păstrăm de îndată ce suntem destul de puternici ca să ne propunem scopul pozitiv”.

2.1. Considerații privind războiul modern

Războiul modern nu schimbă conceptul de război. Schimbă doar forțele, mijloacele și acțiunile, în funcție de decizia politică, de limitele angajării și de caracteristicile mediului strategic. Am putea spune că războiul modern se bazează pe teoria clasică extinsă a războiului. Astfel, războaiele, în primul rând, se dezvoltă odata cu societatea și poartă amprenta celor din generațiile anterioare, iar în al doilea rând se modelează în funcție de tipurile de cerințe ale noii societăti.

Confruntările armate au suferit, odată cu procesul continuu de dezvoltare a societății omenești, modificări semnificative, generate în principiu de următorii factori: revoluționarea bazei economice a societății; creșterea rolului informației și a vitezei de transformare a proceselor și fenomenelor specifice domeniului militar; asimilarea rezultatelor revoluției tehnico-științifice în domeniul acțiunilor militare; demasificarea armatelor; noile tipuri de riscuri și vulnerabilități la adresa securității statale, regionale și globale.

Analiza confruntărilor armate evidențiază rolul factorului economic și gradul de influentă al acestuia în desfășurarea acțiunilor militare. Se poate observa, în momentul actual, o tendintă de tranzitare de la sistemul economic industrial spre sistemul economic informațional. Referior la această restructurare și implicațiile sale în desfășurarea operaților militare, Alvin Toffler conchidea: „cand comparăm noile trăsături ale războiului cu cele ale noii economii, paralelele devin inconfundabile”.

Mutațiile existente în domeniul acțiunilor militare se datorează în mare măsură și factorului informațional. Pornind de la ideea că cine deține informația, deține și puterea, resursa informațională reprezintă un factor definitoriu al confruntărilor armate moderne, datorită capacității de stocare, prelucrare și transmitere a datelor în spațiul de luptă, puternic cibernetizat în epoca contemporană.

Resursa informațională este capabilă să compenseze limitele fiziologice ale omului și caracteristicile tehnice ale armamentului clasic și să coordoneze angajarea simultană a diverselor categorii de forțe și sisteme de armament, capabilități ce duc la producerea de pierderi semnificative în cadrul sistemului acțional al inamicului. Spre exemplu, pe baza acestor capabilități s-a dezvoltat conceptul loviturilor de precizie la distanță.

Importanța acestei resurse este evidențiată și în Operația „Iraqi Freedom”, operație în care baza acțiunilor au reprezentat-o „soldații software americani” și sistemele informatice care stocau, prelucrau, analizau și transmiteau informațiile, în timp oportun, concomitent cu neutralizarea sistemelor informatice irakiene. Percepută ca arma, factor de risc și instrument operațional și tehnic, resursa informațională a condus, pe lângă dezvoltarea de noi capacități, la apariția unor noi riscuri și vulnerabilități, precum terorismul cibernetic, fiind necesară adaptarea doctrinelor militare la aceste noi tipuri de amenințări.

Asimilarea rezultatelor revoluției tehnico-științifică în domeniul acțiunilor militare reprezintă un alt factor important în transformarea modului de desfășurare a confruntărilor armate. Această revoluție tehnologico-militară reprezintă „ansamblul transformărilor calitative care se produc în domeniul militar pe baza cuceririlor de vârf ale progresului tehnic și științific, concretizate în apariția unor noi categorii de armament, tehnica de luptă și echipament militar care la rândul lor influențează formele și procedeele de luptă, structurile organizate ale armatelor, conceptele strategice și doctrinele militare, metodele și tehnicile de conducere a războiului și a acțiunilor de luptă”.

În condițiile actuale, puterea militară a unui stat sau a unei coaliții și implicit finalitatea unei confruntări armate, depind în mare măsură de factorul tehnologic. Strategia epocii actuale este o strategie a mijloacelor, o cursă a înarmărilor, prin care se urmărește, pe baza proiectelor de cercetare, dezvoltarea sistemelor de arme, mai exact a preciziei loviturilor și capacității distructive a acestora. De asemenea, acțiunile militare moderne se bazează din ce în ce mai mult pe întrebuințarea mijloacelor de luptă aeriene, datorită vitezei, razei de acțiune și supleței acțiunilor, și pe distrugerea selectivă a obiectivelor considerate vitale pentru inamic.

Confruntările armate moderne vor consta într-o succesiune de ciocniri violente, în care nu va exista o linie a frontului, ci doar un „cyberspațiu” al operațiilor. Acest lucru se datorează doctrinei acțiunilor militare moderne, care presupune lovirea puternică a centrului de greutate al inamicului, prin care să se destabilizeze sistemul acțional al acestuia. Tocmai pe aceste aspecte se bazează doctrina Bătăliei Aeroterestre în armata S.U.A. și doctrina FOFA (Follow-On Forces Attack/lovitura în adâncime) pentru trupele NATO.

O altă consecință a revoluției tehnologice militare este apariția conceptului de „task forces”, grupări de forțe flexibile, capabile în orice moment să fie dislocate într-un teatru de operații, să execute misiuni precise. Războiul din Golf din 2003 reprezintă expresia tranziției de la „războiul total industrialist” la „războiul de precizie”, acțiunile forțelor aliate fiind o dovadă a eficienței manevrei decisive datorată preciziei și capacității distructive a sistemelor moderne de arme întrebuințate în luptă.

Demasificarea armatelor moderne, consecință a dezvoltării tehnicii întrebuințata în confruntările armate, reprezintă un alt factor important în procesul de evoluție al modului de desfășurare al acțiunilor militare. Acest fapt se datorează dezvoltării mijloacelor de luptă și implicit creșterii nivelului de precizie al loviturilor și intensificării efectelor distructive ale acestora. Centrul de greutate al armatelor moderne nu se va baza pe componenta cantitativă, ci dimpotrivă, pe cea calitativă.

În ceea ce privește noile tipuri de riscuri și vulnerabilități la adresa securității statale, regionale și globale, există un proces continuu de modificare în tipologie și conținut a acțiunilor militare, proces a cărui finalitate ar trebui să devină un răspuns la aceste noi tipuri de amenințări. Datorită caracterului de tip asimetric, noile tipuri de riscuri și amenințări vor conduce la o nouă abordare în ceea ce privește procedeele de ducere a acțiunilor militare, procedee ce vor fi diferite de cele de tip clasic.

Actualmente, revoluția în afacerile militare a conturat următoarele noi domenii ale războiului modern: loviturile de precizie la mare distanță; războiul informațional; manevra decisivă, operațiile în spațiu cosmic.

Ideea dezvoltării unor sisteme de armament capabile să execute lovituri precise la mare distanța s-a dezvoltat în timpul Războiului Rece, reprezentând o adevărată provocare tehnologică atât pentru armatele statelor membre NATO, cât și pentru armatele statelor membre Tratatului de la Varșovia.

Loviturile de precizie la mare distanță vor avea un rol hotărâtor în modul de ducere a acțiunilor militare deoarece vizează identificarea și distrugerea obiectivelor din adâncimea dispozitivului advers considerate vitale pentru acesta.

Un alt domeniu actual al războiului modern este cel al manevrei decisive. Manevra decisivă prezintă o serie de caracteristici care o individualizează și o deosebesc de manevra clasică, acea deplasare a unor grupări de forțe, combinată cu sprijinul de foc, prin care să ofere un avantaj pozițional în vederea îndeplinirii misiunii. Manevra decisivă tinde să devină, datorită caracteristicilor sale de exploatare a nonliniarității războiului, prin lovirea directă a centrului de greutate al adversarului, un factor determinant în modul de desfășurare a confruntărilor armate.

Războiul informațional este un alt domeniu al războiului modern. Acesta reprezintă totalitatea acțiunilor la nivel tactic, operativ și strategic pe timp de pace, criza, escaladare a crizei și a conflictului, care folosesc mijloace informaționale pentru atingerea obiectivelor proprii. Succesul unei acțiuni militare va depinde din ce în ce mai mult de sistemele informatice încorporate în structurile operaționale.

Cel mai recent domeniu identificat, al războiului modern, este războiul în spațiul cosmic. Bazat pe două componente majore, operațiile spațiale strategice independente și sprijinul operațiilor întrunite intercategorii de forțe, războiul în spațiul cosmic comportă coordonarea în timp real a operațiilor folosind sprijinul tehnicii militare dispusă în spațiul cosmic.

Operațiile spațiale strategice independente vizează, în esență, protejarea sistemelor spațiale proprii și neutralizarea sistemelor adversarului.

Sprijinul operațiilor întrunite intercategorii de forțe presupune obținerea unui avantaj semnificativ față de adversar prin exploatarea capabilităților sistemelor spațiale. Aceste capabilități constă, pe de o parte în existența unor rețele de comunicații care vor asigura eficienta sistemelor de comandă și control, iar pe de altă parte în colectarea și transmiterea de informații necesare proceselor de planificare a operațiilor. Aceste capabilități conduc la creșterea ritmului de deplasare, anticiparea acțiunilor adversarului și menținerea inițiativei.

2.2. Aspecte definitorii cu privire la operațiile ofensive

Operația ofensivă a reprezentat dintotdeauna forma de luptă decisivă a operațiilor militare prin care se realizează atingerea scopului general al războiului.

Conținutul scopurilor operației ofensive, atât al celui general cât și al celor parțiale, trebuie să cuprindă trei elemente definitorii care vor da o logică structurilor acestor scopuri și anume: elementul dimensiunii spațiale, elementul dimensiunii temporale și elementul de specialitate al operației.

Organizându-se pe două planuri, cel strategic și cel operativ, și planificându-se în mare măsură pe misiuni, operația ofensivă cuprinde un scop general realizat prin îndeplinirea unuia sau mai multe scopuri parțiale. Scopurile operației ofensive decurg din obiectivul strategic general al războiului care constă în respingerea, capturarea sau nimicirea grupărilor de forte ale inamicului și anihilarea capacității de ofensivă a acestuia, urmărindu-se crearea condițiilor pentru succesul operațiilor ulterioare, adică încetarea ostilităților și trecerea la operații postconflict, prin aplicarea elementelor puterii de luptă pe toată adâncimea dispozitivului inamicului.

În funcție de obiectivele urmărite și amploarea forțelor angajate, operațiile ofensive se pot clasifica astfel: operații ofensive strategice și operații ofensive de nivel operativ.

Operațiile ofensive de nivel strategic sunt conduse de către Statul Major General și reprezintă acțiuni de mare amploare care comportă îndeplinirea unor obiective importante din punct de vedere strategic, acțiuni ce sunt desfășurate de către grupări intercategorii de forțe.

Operațiile ofensive de nivel operativ sunt operațiile desfășurate de către grupările de forțe interarme și conduse de către comandamentele acestora în vederea îndeplinirii unor scopuri de importanta operativă.

Clasificată în funcție de procedeul de declanșare a acțiunilor, operația ofensivă se poate desfășura din contact nemijlocit cu inamicul, din mișcare sau combinată.

Operația ofensivă din contact nemijlocit cu inamicul este tipul de operație cel mai adecvat pentru a executa atacul dispozitivului de apărare al inamicului, după ocuparea unei baze de plecare la ofensivă și în condițiile în care acesta a avut suficient timp pentru a-și organiza apărarea. Aceasta necesită o sincronizare perfectă pentru utilizarea coordonată și amplă a tuturor forțelor disponibile într-o acțiune întrunită și eficientă pentru executarea manevrelor, loviturilor concentrate cu focul aviației, artileriei și rachetelor, ruperea limitei dinainte a apărării și executarea manevrelor în adâncime. Acest tip de operație ofensivă prezintă avantajul posibilității de a procura informații detaliate despre situația inamicului și de planificare minuțioasă a acțiunilor.

Operația ofensivă din mișcare este tipul de operație ce se execută rapid, împotriva unei apărări nepregătite sau pregătite în grabă, pentru a exploata o situație favorabilă sau pentru a prelua inițiativa în urma desfășurării cu succes a operației de apărare.

Ofensiva combinată se execută de grupări de forțe de nivel mari unități, o parte din forțe din contact, de regulă forțe de angajare imediată, iar cu altă parte din mișcare, respectiv forțele de angajare ulterioară sau rezerva adusă din adâncimea dispozitivului propriu.

Complexitatea spațiului de luptă modern influențează și modelează structura modului de desfășurare a acțiunilor militare. Amploarea operațiilor ofensive depinde în mare măsură de vectorii de timp, spațiu și dinamică. Practica militară a consacrat următorii indicatori în ceea ce privește amploarea unei operații ofensive: lărgimea fâșiei de ofensiva; adâncimea operației și a fiecărei misiuni în parte; dimensiunile sectoarelor de rupere; ritmul de înaintare a trupelor.

Dimensiunea sectoarelor de rupere este influențată în principal de factori precum lungimea aliniamentului de contact, numărul direcțiilor de ofensivă, raportul de forțe general sau cel preconizat pe fiecare direcție de ofensivă.

În ceea ce privește dispozitivul forțelor, în vederea stabilirii acestuia pentru desfășurarea operației ofensive, datorită caracteristicilor confruntărilor armate moderne, se vor lua în considerare aspectele referitoare la dezvoltarea tehnologiilor militare, gradul de mobilitate al trupelor, capacitatea de manevră și puterea de foc a acestora.

În ceea ce privește gruparea de angajare, aceasta se compune din forțele de angajare imediată, forțele de angajare ulterioară și forțele de sprijin.

În operația ofensivă, forțele de angajare imediată au ca misiuni: ruperea apărării inamicului; dezvoltarea ofensivei în ritm rapid; nimicirea grupării principale de forțe ale adversarului; respingerea ripostelor ofensive; cucerirea unor raioane importante; asigurarea introducerii în operație a forțelor de angajare ulterioară; dezvoltarea ofensivei în adâncime.

Forțele de angajare ulterioară sunt introduse în operație în vederea exploatării succesului forțelor de angajare imediată sau intensificării loviturii principale, dar și pentru a înlocui o parte din forțele de angajare imediată care au suferit pierderi semnificative sau în vederea dezvoltării ofensivei pe o direcție nouă.

Referitor la forțele de sprijin, analiza confruntărilor armate moderne evidențiază caracterul indispensabil al acestora în obținerea succesului în operațiile întrunire. În compunerea forțelor de sprijin, la nivel strategic și la cel operativ, vor intra aviația, mari unități de artilerie și rachete, mari unități de geniu, unități de cercetare, radiolocație și protecție nucleară, biologică și chimică. Misiunile forțelor de sprijin sunt diferite că specific, fiind adaptate în funcție de cerințele operației.

Creșterea semnificativă a mobilității trupelor și caracterul aeroterestru al acțiunilor militare moderne conferă rezervei un rol special în modul de desfășurare a operației ofensive.

Sistemul logistic este un alt element important din cadrul dispozitivului forțelor. Alcătuit din mări unități și formațiuni de logistică, acesta asigură aprovizionarea trupelor cu tehnică, muniție și materiale necesare.

2.3. Planificarea operației ofensive

În războiul contemporan pregătirea operațiilor militare reprezintă „ansamblul de activități și măsuri ce se execută de comandamente și forțele subordonate acestora pentru conceperea și planificarea operației, organizarea și asigurarea acțiunilor, protecției trupelor și logisticii, aducerea forțelor la capacitatea de luptă necesară, în dispozitivele și situațiile optime, realizarea coordonării permanente și a cooperării neîntrerupte între toate forțele participante la operație”.

Cursul unei acțiuni reprezintă, din punct de vedere militar, o succesiune coerentă de acțiuni desfășurate de către o grupare de forțe în vederea îndeplinirii unui obiectiv. Executată de către statul major, elaborarea cursurilor operației ofensive presupune, în principiu, alegerea, în urma analizei situației, a variantelor de acțiune considerate viabile. Viabilitatea cursurilor de acțiune ale operației ofensive implica atât respectarea intenției comandantului, atingerea scopului urmărit și posibilitatea de a sprijini, cu mijloace specifice, grupările de forțe proprii, cât și respectarea dreptului conflictelor militare.

Rezultatele analizei trebuie să reprezinte, ca și condiție privind eficienta acesteia, răspunsuri referitoare la dispozitivul de luptă și concepția operației inamicului nivelul de combativitate al trupelor sale, formele de manevră în apărare pe care acesta le-ar putea adopta, dar și modul de exploatare a unei eventuale atitudini ostile a populației locale față de trupele inamice.

În ceea ce privește analiza trupelor proprii, se urmărește studierea următoarelor aspecte: nivelul de combativitate al acestora; nivelul de protecție împotriva unui eventual atac ce presupune folosirea armelor de distrugere în masă; existența resurselor materiale, tehnice și medicale necesare desfășurării operației ofensive.

Analiza spațiului de desfășurare a operației presupune cunoașterea atât a fizionomiei localităților, a rețelelor de comunicații și a caracteristicilor terenului, cât și modul în care acestea influențează folosirea tehnicii de luptă, adoptarea diferitelor forme de manevră specifice operației ofensive și executarea unor amenajări genistice.

Elaborarea planului operației reprezintă principala activitate în planificarea operației ofensive. Acesta implica orientarea planificării în trei direcții: planificarea acțiunii forțelor; planificarea logisticii; planificarea asigurării acțiunilor și protecției trupelor. Planificarea acțiunilor forțelor este concretizata în planul operației care include: misiunea grupării de forțe și modul de continuare a acțiunilor după îndeplinirea acesteia; concepția operației; dispozitivul și varianta probabilă de acțiune a inamicului; concepția de acțiune a vecinilor necesară realizării unei cooperări eficiente. Este imperios necesară elaborarea, în planul operației, a unor planuri ale compartimentelor, armelor și specialităților și particularizate în vederea coordonării acțiunilor pentru îndeplinirea obiectivului operației.

Pe baza concepției și planului operației se va elabora planul de sprijin logistic care vizează următoarele aspecte: planificarea aprovizionării trupelor, planificarea mentenanței, planificarea cartiruirii trupelor, asigurarea viabilității cailor de comunicație. Trebuie reținut însă faptul că aceasta planificare depinde în mare măsură de caracterul, intensitatea și ritmul acțiunilor desfășurate de trupele proprii.

Planificarea asigurării acțiunilor și protecției trupelor reprezintă gama de măsuri și acțiuni desfășurate de către grupările de forțe speciale destinate, prin care se realizează: protecția electronică, protecția genistică, mascarea, siguranță, protecția nucleară, biologică și chimică, protecția psihologică, asigurarea cu resurse umane, asigurarea topogeodezică, asigurarea hidrometeorologică. Aceasta planificare se bazează pe concepția operației și ordinului eșalonului superior și se materializează în anexe la planul operației.

Protecția electronică reprezintă o gamă largă de acțiuni desfășurate de către forțele proprii în vederea contracarării efectelor războiului electronic întreprins de inamic și vizează realizarea a două cerințe: protecția electronică preventivă, direcționată împotriva cercetării electronice inamice și protecția împotriva atacului electronic al inamicului, atac ce comporta acțiuni de bruiaj.

Protecția genistică reprezintă ansamblul măsurilor și lucrărilor executate de către elementul de geniu, prin care se vor asigura condiții favorabile desfășurării operațiilor, executării manevrei de forțe și mijloace, protecția trupelor împotriva armelor de distrugere în masă, precum și protecția împotriva sistemelor incendiare inamice.

Acțiunile de mascare au ca finalitate camuflarea dispozitivului de luptă, a armamentului și tehnicii și asigurarea secretului pregătirii și desfășurării operațiilor.

Siguranța reprezintă gama de acțiuni prin care se realizează protecția grupării de forțe proprii, evitarea surprinderii și desfășurarea în condiții favorabile a operațiilor. Clasificată în funcție de eșalonul la care se execută, siguranță poate fi nemijlocita sau de luptă. În ambele cazuri, primordială este siguranța forțelor de pe direcția principală de efort.

Protecția nucleară, biologică și chimică presupune planificarea, organizarea și executarea unor acțiuni menite să prevină și să protejeze trupele proprii împotriva efectelor atacului folosind arme de distrugere în masă.

Protecția psihologică presupune executarea unor acțiuni destinate să neutralizeze efectele unor mesaje ostile răspândite de către inamic în rândul trupelor proprii și să diminueze impactul operațiilor asupra moralului forțelor.

Asigurarea cu resurse umane vizează, în urma analizării datelor referitoare la pierderile suferite și nivelul de încredere, realizarea unui necesar de efective capabile să îndeplinească misiunile următoare.

Asigurarea topogeodezica se desfășoară în vederea procurării datelor și documentelor topogeodezice necesare pregătirii și desfășurării operațiilor, verificându-se, astfel, gradul de concordanță dintre hărți și terenul în care urmează să se desfășoare operațiile.

Asigurarea hidrometeorologică comporta analizarea informațiilor cu privire la situația hidrologica și meteorologică și modul în care vor influența ducerea acțiunilor.

Principalele tipuri de ordine prin care misiunile operației ofensive sunt transmise grupărilor de forțe participante sunt următoarele: ordinul de operație, ordinul logistic, ordinul preliminar, ordinul fragmentar și ordinul special de operație.

Activitatea de reanalizare a planului operației, desfășurată de către șefii de compartimente sub conducerea șefului de stat major, vizează validarea sau actualizarea acestuia, ca urmare a evoluției situației și schimbărilor survenite privind cursul operației.

2.4. Manevra – principiu fundamental al artei militare în operația ofensivă

Forma cea mai des întâlnită în istoria confruntărilor miliare, tocmai datorită faptului că este aproape imposibil ca dispozitivele de luptă ale inamicului să nu prezinte goluri sau flancurile acestuia sa nu fie descoperite, manevra de invaluire, constă intr-o acțiune frontală executată asupra forțelor principale ale inamicului, concomitent cu acțiunea unei/unor grupari de manevra care execută lovituri asupra unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului adversarului. Existența unei stranse cooperari intre acțiunile frontale și cele de flanc reprezintã un element esențial de care trebuie să se țină cont in momentul desfasurarii acestei forme de maneva.

Manevra de învăluire poate fi simplă sau dublă. Învăluirea simplă poate fi executată în două moduri: cu forțele principale se execută învăluirea în timp ce pentru acțiunea frontală se destina o cantitate mai mică de forțe; executarea învăluirii cu gruparea mai mică de forțe în timp ce forțele principale acționează de front. Manevra de învăluire dubla presupune crearea și pătrunderea grupărilor de forțe în vederea angajării inamicului la ambele flancuri, iar o parte din forte angajează inamicul de front.

O altă modalitate de manevrare a inamicului este întoarcerea, care reprezintă „modul prin care se creează gruparea de forțe și mijloace favorabilă în locul și la momentul stabilit, în vederea declanșării unor lovituri hotărâtoare în flancul și spatele dispozitivului inamicului – de regulă pe căile de comunicații tactice și operative -, fără a se realiza legătura cu mijloacele de foc ale grupării de fixare pe toată adâncimea executării manevrei, ci numai legătura de cooperare”.

Pierzându-și titulatura de forma principală de manevra datorită caracteristicilor câmpului de luptă modern, angajarea frontală, forma directă de acțiune, rămâne o modalitate posibilă de acțiune în cazul în care, datorită condițiilor neprielnice, nu se pot executa celelalte forme de manevră. Condițiile neprielnice sunt date de lipsa flancurilor descoperite sau a unor golurilor în dispozitivele de luptă ale inamicului, dar și existența unor porțiuni de teren nefavorabile executării unor forme de manevra cunoscute.

Lovitura frontală este „acea formă de manevră în ofensivă care constă în executarea ruperii și străpungerii apărării inamicului prin concentrarea forțelor și mijloacelor pe fronturi înguste (în sectoare de rupere) și dezvoltarea ulterioară a succesului prin introducerea în luptă sau bătălie a forțelor de angajare ulterioară în scopul lovirii trupelor inamicului în flanc și spate, încercuirii și nimicirii principalelor grupări de forte ale acestuia, cuceririi unor raioane importante din adâncimea apărării și interceptarea cailor de retragere”. Datorită modului de desfășurare a confruntărilor militare militare moderne, se recomanda evitarea pe cât posibil a acestui stil direct de acțiune în operațiile ofensive moderne, deoarece este formă de manevra cea mai costisitoare.

Datorită dezvoltării tehnicii de luptă, și implicit a creșterii puterii și preciziei focului, folosirii spațiului aerian ca o altă dimensiune a luptei, lovitura în adâncime reprezintă o soluție modernă pentru ducerea operației ofensive. Acest instrument al stilului indirect de acțiune este definit ca fiind „o modalitate de ducere a luptei ofensive prin care se urmărește neutralizarea simultană a defensivei inamicului pe întreaga ei adâncime, ruperea apărării tactice concomitent cu angajarea rezervelor tactice și operative, acționând terestru și aerian într-o concepție unitară”.

Eficienta acestei forme de manevră consta în angajarea simultană de front și în adâncime a inamicului, prin care se urmărește, în urma unor lovituri precise, distrugerea unor obiective care va conduce la destabilizarea sistemului acțional al adversarului prin dezorganizarea unor funcții precum comanda, controlul, comunicațiile, fapt ce comporta reducerea capacității de luptă a trupelor acestuia.

Manevra pe direcții interioare o regăsim în operațiile ofensive de nivel strategic, se execută de regulă împotriva inamicului care a acționat pe linii exterioare sau când, în urma ruperii frontului ca urmare a loviturii frontale, gruparea de forțe proprii a ajuns într-o poziție centrală.

Manevra pe direcții exterioare se execută de regulă în cadrul unei campanii, necesitând mai multe grupări de forțe, separate în spațiu, ce acționează pe direcții convergente spre anumite obiective strategice din dispozitivului inamicului. Dezavantajul acestei forme de manevră consta în faptul că forțele proprii fiind separate, inamicul, dispunând de forțe mobile, poate execută o manevră pe direcții interioare.

Manevra pe verticală se execută de către grupuri aeropurtate sau aeromobile, în scopul asigurării îndeplinirii obiectivelor operației prin cucerirea și menținerea unui spațiu până la joncțiunea cu forțe proprii.

Revoluția în afacerile militare, deși a modificat conținutul unor principii ale luptei armate și modul de desfășurare a acesteia, nu a diminuat rolul manevrei în operațiile militare, element de specialitate al operației ofensive regăsit în toate formele luptei armate.

Reprezentând una din condițiile de bază necesare obținerii succesului în operațiile militare, manevra de foc, forțe și mijloace se execută în vederea „deplasării rapide și organizate a subunităților pentru a crea cele mai favorabile grupări de ofensiva pe direcția de atac, schimbării eforturilor de pe o direcție pe alta, intensificării și executării unui atac neîntrerupt și prin surprindere asupra flancurilor și spatelui dispozitivului inamic, încercuirii și nimicirii lui pe părți”.

Importanta manevrei și rolul acesteia în operațiile ofensive aduce manevra într-o poziție câștigată și va fi susținută în continuare de: sporirea eficienței acțiunilor de luptă pe ansamblu; impunerea inițiativei și menținerea acesteia pe o durată cât mai lungă; realizarea surprinderii și producerea unui șoc psihologic asupra inamicului, crearea unei stări de haos și nesiguranța.

2.5. Surprinderea în acțiunile ofensive

Ofensiva este forma principală de acțiune specifică luptei armate, prin care forțele armate realizează capturarea, izgonirea sau nimicirea inamicului, acest lucru ducând la îndeplinirea scopului final al războiului.

Surprinderea reprezintă unul din factorii determinanți ai ofensivei, ea asigurând inițiativa, oferind comandantului posibilitatea de a alege momentul, locul și tehnica de atac pentru a lovi inamicul în punctul cel mai vulnerabil.

În acțiunile cu caracter ofensiv ale unităților și mărilor unități tactice, surprinderea se manifesta prin acțiuni pregătite în ascuns, acțiuni îndrăznețe și decisive care urmăresc împiedicarea unor riposte organizate și eficiente din partea inamicului și obținerea succesului în luptă.

Pentru a avea succes, acțiunile de luptă trebuiesc planificate astfel încât să fie incerte și nesigure pentru inamic, acesta neavând capacitatea de a lua măsuri de contracarare corespunzătoare. Aceste elemente sunt: direcțiile de trecere la ofensivă și în principal direcția loviturii principale; procedeul trecerii la ofensivă, locul sectoarelor d rupere și dezvoltare a acestora; momentul începerii pregătirii de foc a ofensivei, metodele și procedeele utilizate în cadrul acesteia, momentul și aliniamentul introducerii în lupta a forțelor de angajare ulterioară. Dacă aceste elemente rămân necunoscute inamicului, atunci surprinderea se va putea materializa.

Specialiștii militari spun că în acțiunile cu caracter ofensiv „realizarea surprinderii depinde de realizarea unei superiorități cantitative de forțe și mijloace, mai ales de superioritatea calitativă în concepție și execuție”.

O modalitate de a obține surprinderea este aceea de a „realiza un asemenea raport de forțe pe direcțiile de ofensivă, în special pe direcția loviturii principale, încât rezultatele obținute să conducă în mod cert la ruperea apărării inamicului”. În această situație nu trebuie să ne gândim la aglomerarea cu forțe pe spații mici pentru că poate duce la contrasurprindere din partea inamicului.

Pentru a constitui o surpriză, lovitura principală trebuie aleasă acolo unde inamicul este cel mai vulnerabil și nu se așteaptă, iar locurile în care inamicul se așteaptă să se ducă ofensiva sunt de-a lungul comunicațiilor, pe direcția cea mai scurtă care duce în adâncimea dispozitivului de apărare, pe direcția accesibilă tuturor categoriilor de arme. În unele situații, comandantul poate hotărî ca direcția loviturii principale să se aleagă în afara comunicațiilor. Pentru că lovitura principală să aibe succes, trebuie să fie luate o serie de măsuri de ascundere și păstrare a acțiunilor, iar în același timp pregătirea unor acțiuni prin care inamicul să fie înșelat asupra direcției reale. Astfel se vor executa misiuni de cercetare, se vor crea puncte de comandă, deplasări ale trupelor pe anumite direcții care vor fi false, ducând inamicul în eroare.

O altă modalitate de a realiza surprinderea este trecerea la ofensivă din mișcare și combinat care au fost folosite și până acum pentru a executa fie contraatacuri sau pentru a intensifica ofensiva.

Ofensivă din mișcare „se execută în urma unei pregătiri în timp scurt, împotriva unei apărări nepregătite sau pregătite în grabă, cu scopul exploatării unei situații favorabile sau al preluării inițiativei după o apărare desfășurată cu succes”.

Caracteristic acestei acțiuni este faptul că forțele utilizate pentru declanșarea atacului sunt cele disponibile în momentul luării deciziei sau aduse din spate; timpul pregătirii este redus la maxim; durata recunoașterilor este extrem de redusă și nu exista timp pentru repetiții; accentul este pus pe agilitate, cu riscul pierderii sincronizării; succesul ofensivei din mișcare depinde de existența căilor de comunicații; dacă ofensivă din mișcare nu are șanse la succes, se poate trece la ofensivă din contact.

Ofensiva combinată „se execută numai de către marea unitate, cu o parte din forțe din contact, iar cu altă parte din mișcare prin aducerea lor din spate”. Caracteristic acestei ofensive este că se poate desfășura de front, paralelă, din aer; obiectivul este de a nimici și captura inamicul.

Odată cu trecerea timpului au fost puse în practică și alte metode de a realiza surprinderea cum ar fi începerea ofensivei în condiții nu favorabile sau pe timp de noapte, trecerea la ofensivă fără pregătire de foc sau cu o pregătire de foc scurtă, dar și folosirea manevrei care rămâne un principal mijloc de realizare a surprinderii.

Manevra se referă la deplasarea forțelor și mijloacelor proprii în scopul aplicării puterii de luptă în timp și spațiu pentru a obține un avantaj în raport cu inamicul. Dacă vorbim despre manevra în realizarea surprinderii este necesar să amintim: manevra în adâncime, manevra de întoarcere dar și folosirea desantului aerian care reprezintă un mijloc de surprindere foarte eficient.

Obiectivul manevrei în adâncime este acela de a cuceri și menține elemente de infrastructură. Surprinderea se realizează în cadrul loviturii în adâncime prin rapiditatea acțiunilor și a angajării în timp foarte scurt a unor elemente de dispozitiv situate la distanță de aliniamentul de contact. Pentru obținerea succesului și eficienței loviturii în adâncime „acțiunile ofensive vor avea un pregnant caracter interarme și chiar intercategorii de forte ale armatei, chiar la nivel tactic, cu alte cuvinte lupta va avea un caracter aeroterestru și, dacă este cazul și naval”.

O eficiență sporită prezintă și manevra de întoarcere care produce surprinderea pentru inamic în zonele cu teren frământat deoarece sunt întrebuințate detașamentele de întoarcere care sunt formate din subunități sau unități de arme întrunite ce pătrund în adâncimea dispozitivului inamic și ataca în flancul și spatele acestuia.

Am amintit de folosirea desantului aerian care reprezintă un mijloc de realizare a surprinderii ce capătă încredere și ia amploare odată cu trecerea timpului. „Folosind desantul aerian, surprinderea se realizează mai ușor decât de trupele de uscat, deoarece el nu este legat de comunicații, fiind posibilă întrebuințarea lui, în adâncimi variabile în dispozitivul inamicului, în timp scurt”.

Pentru a avea succes desantarea trupelor, este necesară luarea unor măsuri cum ar fi: pregătirea, îmbarcarea, transportul și, desantarea trupelor să se facă în secret.

Surprinderea se poate realiza și prin efectele misiunilor pe care le poate îndeplini desantul aerian: nimicirea mijloacelor de atac nuclear ale inamicului, ocuparea unor obiective importante din adâncimea dispozitivului și menținerea până la venirea trupelor care acționează pe front, scoaterea din funcțiune a unor obiective importante, capturarea unor documente care prezintă importanță, etc.

Surprinderea în acțiunile ofensive este o modalitate de a eficientiza acțiunea militară deoarece acțiunile se desfășoară foarte rapid, timpul de schimbare a direcției de atac este mic, iar deciziile trebuiesc luate foarte rapid. Cu cât scurtăm timpul de decizie, cu atât surprinderea este mai mare deoarece inamicul nu are timp să își dea seama de intențiile adversarului.

Un exemplu edificator al principiului realizării surprinderii în lupta ofensiva este atacul de la Pearl Harbour în care trupele japoneze au lansat un atac militar împotriva bazei navale americane, în dimineața zilei de 7 decembrie 1941.

Acest atac al japonezilor a venit fără o declarație de război, iar pagubele suferite de armata americană au fost foarte mari: 4 cuirasate scufundate și 4 avariate; 3 crucișătoare distruse împreună cu alte 3 distrugătoare; 18 de avioane distruse; 2345 de militari uciși; 1247 militari răniți. Pierderile japonezilor au fost foarte mici: 29 de avioane doborâte, 4 mini-submarine scufundate și 65 de militari uciși. Obiectivul atacului a fost de a anihila marina americană pentru a nu împiedica atacul planificat de Japonia asupra Malaeziei și a Indiilor de Est, unde Japonia căuta acces la rezervele bogate în petrol.

Atacul Japoniei a fost alcătuit din 6 portavioane care plecase într-o zonă la nord-vest de Hawai, de unde urma să fie inițiat atacul: două valuri de atac, primul fiind format din 180 de avioane iar cel de-al doilea din 171 de avioane. Astfel în 90 de minute, trupele japoneze au reușit să realizeze surprinderea asupra forțelor americane creându-le pagube imense deoarece aceștia nu erau pregătiți pentru atac. Ca rezultat în urma acestui atac surpriză lansat de Japonia, Statele Unite ale Americii a intrat în Al Doilea Război Mondial.

Japonia a demonstrat modalitatea de realizare a unei surprinderi clasice, totale, în care inamicul este prins nepregătit și pus în fața faptului împlinit, este cuprins de teroarea atacului și haos, fiind neputincios.

Capitolul 3: STUDIU DE CAZ: RĂZBOIUL DIN IRAK – 2003

Am ales să abordez în acest studiu de caz conflictul din Irak desfășurat în anul 2003, deoarece este una dintre cele mai vizibile manifestări ale unei ofensive reușite la care a contribuit în mod real surprinderea, în special cea informațională și tehnologică. Acest conflict a contribuit la schimbarea fizionomiei războiului și este reprezentativ pentru lupta armată contemporană.

Războiul din Irak, este expresia clară a întrebuințării surprinderii pentru asigurarea succesului în forma de bază a luptei armate, ofensiva, deoarece forțele armate americate au știut să valorifice oportunitățile oferite de spațiul de luptă, de progresul tehnologic și informațional astfel încât să își creeze în mod evident un avantaj în fața adversarului. Utilizarea tehnologiei informaționale a permis comandamentelor americane să aibă tot timpul acces la o perspectivă reală a mediului de confruntare și să nu le permită forțelor irakiene desfășurarea unor riposte sau atacuri reușite.

Alegerea acestui conflict oferă suficiente detalii pentru analiza corelației surpindere-ofensivă în lupta armată contemporană , în special asupra modului în care întrebuințarea principiului anterior menționat duce la obținerea rezultatelor dorite, anume îndeplinirea misiunii cu succes.

3.1. Scurt istoric al zonei de conflict

Republica Irak este o țară din Orientul Mijlociu situată în Asia de Sud-Vest la confluența dintre râurile Tigru și Eufrat, care deasemenea, include și sudul Kurdistanului. Are frontiere cu Kuweitul și Arabia Saudită la sud, Iordania la vest, Siria la nord-vest, Turcia la nord și Iran la est. Irakul are o zonă îngustă de coastă la Umm Qasr în Golful Persic.

Saddam Hussein preia puterea în 1979, înrăutățind regimul intern și urmărind a se erija în lider al lumii arabe. Saddam Hussein atacă în 1980 Iranul, sub pretextul vechii dispute de frontieră. Războiul îndelungat și epuizant, soldat cu grele pierderi umane și mari distrugeri materiale, se încheie în 1988.

Operația Desert Storm a avut un impact major în configurarea unei stări de tensiune în zonă. Astfel, trupele irakiene ocupa Kuwaitul în 1990. Conform rezoluției ONU din noiembrie 1990, lui Saddam Hussein i se cere retragerea tuturor trupelor din Kuwait până la 15.01.1991. Datorită lipsei de răspuns din partea acestuia are ca urmare inițierea la 17.01.1991 unei operații aeriene a forțelor aliate grupate sub egida ONU și conduse de SUA, apoi declanșarea la 24.02.1991 a ofensivei terestre care încheie, în 28.02.1991, Războiul din Golf, prin eliberarea Kuwaitului și înfrângerea trupelor irakiene. În pofida pierderilor grele suferite în război și revoltelor interne izbucnite în aceea perioadă de kurzi și șiiți, a situației economice catastrofale și a sancțiunilor impuse de ONU, Saddam Hussein reușește să-și consolideze puterea. În 1995, ONU accepta exportul unor cantități de petrol irakian contra achiziționării de hrană și medicamente pentru populație. Până în noiembrie 1997 relațiile Irak – ONU nu au cunoscut tensiuni majore până când Saddam Hussein a expulzat inspectorii internaționali, făcând astfel primul pas către ceea ce a fost Războiul din Irak.

Tara cu a doua cea mai mare cantitate de rezerve de petrol de pe Pământ, după Arabia Saudită a fost invadată în anul 2003 de către Coaliția condusă de către Statele Unite și Regatul Unit care a îndepărtat de la putere partidul Ba’th instaurat de Saddam Hussein.

Locuitorii Irakului în număr de 36,004,552 conform estimărilor din 2014 se împart în arabi 64,7%, kurzi 23%, azerbaidjeni 5,6%, majoritatea, concentrându-se în câmpia Tigru-Eufrat, cu un procent de 76% populație urbană, 96% dintre ei fiind de religie islamică.

Bagdadul, deși a suferit două serii de bombardamente între 1991 și aprilie 2003 fiind parțial distrus, a rămas unul dintre cele mai mari orașe din lume în privința populației, având 4.5 milioane de locuitori. Ca mărime, Bagdadul este al doilea oraș al Lumii Arabe și al doilea oraș din sud-vestul Asiei (după Teheran).

La 19 august 2010, după circa 7 ani și jumătate de ocupație, ultima unitate combatantă a forțelor militare ale SUA a fost retrasă complet. În țară, au rămas până la 50.000 militari americani pentru misiuni speciale, necombatante, așa cum ar fi antrenarea forțelor de securitate și antiteroriste irakiene.

3.2. Analiza contextului politico-militar al conflictului

Rezervele fabuloase de țiței, de foarte bună calitate și exploatabile cu costuri incredibil de mici, precum și șansa de a elimina dependenta relativă a pieței mondiale fata de OPEC sunt cele mai consistente mize ale disputei din jurul Irakului. Cu investiții de zece miliarde de dolari în modernizarea infrastructurii, pe termen mediu, Irakul ar putea, cu o producție de cinci-șase milioane barili, să intre în topul primilor trei producători mondiali. Rezervele insuficient exploatate din vestul Irakului ar putea răsturna raporturile de pe piața actuală a producătorilor de petrol.

Istoria dictaturii lui Saddam demonstrează însă că petrolul a devenit o armă cu mult mai periculoasă decât a fost în mâna OPEC în 1973, în condițiile în care aproape 20 de zăcăminte, extrem de bogate, aflate în exploatare sau investigate, de care dispune Irakul, cele de la Majnoun, West Qurna și Nahr bin Umăr sunt veritabile oceane subterane, însumând doar ele peste 30 de miliarde barili, adică tot atâtea rezerve cât poseda SUA.

America, în schimb, este un mare consumator de petrol, înghițind 25% din producția mondială, mai bine de jumătate din această cantitate procurând-o din import. Cererea internă de țiței a SUA era acoperită acum trei decenii din producție proprie în proporție de 70%, dar astăzi mai reprezintă doar 42%, iar perspectivele nu sunt deloc încurajatoare: rezervele din Texas sunt pe cale de epuizare, cele din Golful Mexic sunt costisitoare, iar cele din Alaska sunt practic blocate în urma campaniilor ecologiste. O criză majoră în aprovizionarea cu petrol a unei țări cu consumul Americii ar putea să dea peste cap toate echilibrele ei interne și pe cele globale. În 2020, când rezervele de țiței din Golf vor reprezenta 75% din totalul mondial, fata de 65% în prezent, și dependenta SUA, ca și a tuturor celorlalți consumatori fata de această regiune, situația va deveni critică.

Operația Enduring Freedom avea un mandat clar de la Consiliul de Securitate al ONU și, grație acestuia, ea nu a provocat niciun dezacord. În plus, ea a fost pusă în operă după un val de solidaritate internațională spontană. N-a fost de mirare că această operație a trecut aproape fără probleme. În același timp, ea a contribuit la coeziunea relației transatlantice.

În schimb, a doua operație declanșată în numele libertății, adică Iraqi Freedom, ne poate servi ca exemplu de operațiune militară care debordează de probleme.

Prima problemă este generată de președintele american George W. Bush, care, bazându-se pe anumite informații furnizate de serviciile secrete, a acuzat regimul lui Saddam Hussein că deține cantități mari de arme de distrugere în masă, că are legături cu gruparea teroristă Al-Qaeda și că este un pericol iminent pentru umanitate, făcându-l responsabil de atentatele de la 11 septembrie 2001.

O a doua problemă a fost generată de intrarea în Irak în absența mandatului Consiliului de Securitate.

În cadrul investigației derulate sub egida ONU s-a constatat absenta armelor de distrugere în masă, dar și faptul că inspectorii au acuzat autoritățile irakiene de necolaborare pe întreg parcursul investigațiilor.

Nereușind să convingă Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite ca să aprobe o rezoluție care să sprijine necesitatea intrării în Irak, președintele Americii George W. Bush a făcut o reuniune cu așa numitul Trio al Azorelor format din patru mari personalități și anume: George w. Bush, președintele Americii, Tony Blair, prim-ministrul Regatului Unit, José María Aznar, președintele spaniol și Durão Barroso prim-ministrul portughez, pentru a anunța crearea unei alianțe care avea scopul de a invada Irakul și de a-l detrona pe Saddam Hussein. Reacția opiniei publice mondiale a fost în general ostilă, în special prin realizarea unor manifestații mondiale contra războiului din Irak, dar alianță a demonstrat necesitatea intrării în Irak.

La 20 martie 2003 a fost inițiată operația Iraqi Freedom. Conflictul a fost de scurtă durată, și cu daune minime pentru armatele din cadrul alianței, datorită inegalității între forțele implicate: consecință a unui deceniu de embargo, Irakul a dus lipsă de apărare antiaeriană, iar armata și economia să se aflau în condiții grele. În timpul războiului, armata irakiană nu a folosit nimic ce ar fi semănat cu o armă de distrugere în masă.

Ocuparea Irakului, condusă de armata americană cu sprijinul Regatului Unit, Poloniei și într-o proporție mai mică de alte țări aliate, încearcă oficial să înlocuiască sistemul impus de Saddam Hussein, după prăbușirea acestuia, cu un sistem democratic și să reconstruiască infrastructura civilă devastată de forțele de ocupare.

Pentru a organiza reconstrucția, s-a creat un Birou de Reconstrucție și Asistență Umanitară. Din aprilie până în mai 2003, a fost condus de generalul Jay Garner, înlocuit mai târziu de administratorul civil american Paul Bremer.

S-a început împărțirea anumitor puteri cu un consiliu de guvernare irakian provizoriu. O problemă gravă de rezolvat de către forțele de ocupație este instabilitatea și câteva cazuri de inexistență, ale serviciilor de furnizare a apei potabile, gazului și a electricității, distruse în timpul conflictului. Paul Bremer a anunțat că suveranitatea și controlul total vor fi conferite guvernului irakian la 30 iunie 2004. La 28 iunie Paul Bremer, reprezentând guvernul Statelor Unite, a oferit formal suveranitatea guvernului irakian. În practică, acest guvern este limitat puternic, datorită absenței unor importanți lideri sciiți, lipsa de control asupra activității trupelor străine și atacurile teroriste ale rezistenței irakiene.

3.3. Obiectivele beligeranților

O vorbă foarte veche spunea că, diplomatului îi urmează militarul. Acolo unde diplomația eșuează, forța militară va trebui să își spună cuvântul. Evenimentele desfășurate au arătat cu prisosință acest lucru.

Deși trăim într-o lume în care s-ar presupune că organizațiile internaționale sunt însărcinate cu definirea și prezervarea securității internaționale sau că o comunitate globală conectată prin internet, fax, telefon și reguli ale pieței și-ar putea rezolva pe cale pașnică problemele, lucrurile se pare că nu stau chiar așa.

Faimoasa replică a generalului Clausewitz, după care războiul înseamnă pur și simplu un instrument ceva mai deosebit de politică externă pare să nu-și fi pierdut nimic din acuratețea pe care o avea înainte de apariția armelor nucleare sau înainte de apariția instituțiilor de securitate colectivă. Atunci când o mare putere consideră că interese vitale ale ei, cum ar fi, spre exemplu, securitatea propriilor cetățeni sau controlul asupra liniilor de comunicație și asupra resurselor de materie primă, sunt amenințate de o terță parte, conflictul cu această parte este iminent, în cazul în care diplomația nu a reușit să rezolve problema.

Lucrurile sunt încă mai evidente astăzi. Conducerea republicană a Statelor Unite ale Americii consideră că ne aflăm într-un al patrulea război mondial în care faze cum ar fi Afganistanul, Filipinele sau Irakul nu reprezintă decât campanii sau chiar bătălii în interiorul unui conflict ce opune Americii terorismul islamului fundamentalist. În momentul de față, ne aflăm doar în toiul unei conflagrații începute oficial la 11 septembrie 2001 și anunțată încă de la atentatele asupra ambasadei americane din Kenya în 1998 și asupra navei USS Cole în toamna anului 2000.

Diplomația a eșuat în cazul Irakului datorită lipsei de colaborare intre Saddam Hussein și SUA. Scopurile politicilor americane în Golf erau clare: înlăturarea unui regim în atâtea rânduri agresiv cu vecinii săi, cunoscut pentru legăturile sale cu terorismul fundamentalist și pentru programele sale de dezvoltare a armelor de distrugere în masă. Ocuparea Irakului urma să reprezinte un uriaș factor descurajant pentru celelalte regimuri suspectate de legături cu terorismul în special Libia, Siria, Iran și să ofere populației americane siguranța și securitatea națională.

Puțini specialiști în relațiile internaționale se mai îndoiau de hotărârea conducerii americane de a iniția un război împotriva Irakului după discursul președintelui George W. Bush din 12 septembrie 2002 din plenul Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite. În acest discurs, șeful guvernului american anunța intenția de a interveni militar contra regimului de la Bagdad pentru a distruge definitiv potențialul acestei țări de a amenința Occidentul sau pe proprii săi vecini cu folosirea unor arme de distrugere în masă. Problemele care urmau să se pună din perspectiva planificatorilor militari după acest moment urmau să fie legate mai ales de modificarea planurilor de atac, de mobilizarea forțelor, de transportul lor în teatrul de operații și de purtare efectivă a conflictului.

Războiul din Irak a fost hotărât deja imediat după 11 septembrie 2001, când președintele George W. Bush a anunțat „o campanie îndelungată”, anunț care a fost urmat de modificarea doctrinei militare a SUA prin recursul la „războiul preventiv”. Din anumite motive, războiul din 1991 împotriva Irakului nu a fost dus până la capăt. Poate că a fost nevoie să vină lovitura de la 11 septembrie 2001 pentru ca populația Americii și a restului lumii să fie convinsă de necesitatea acestei campanii.

O problemă a fost legată de contribuțiile pe care alte state le-ar putea aduce direct acestei campanii militare de a dezarma Irakul și de a înlătura regimul instaurat de Saddam Hussein. Cel mai apropiat aliat american, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, s-a vădit a fi și singura putere mondială care și-a oferit forțele armate pentru operația Iraqi Freedom. La patruzeci de ani după ce s-a retras din vechiul emirat al Kuweitului, Marea Britanie revine în Golf, trimițând mai bine de un sfert din forțele sale armate. Puțini sunt cei care astăzi contesta faptul că Marea Britanie este cea de-a doua putere militară a lumii după capacitatea de a proiecta forța la distanță.

Pentru un stat cu un buget al apărării de aproape opt ori mai mic decât cel american, însumând doar 40 de miliarde de dolari, performanțele britanice sunt impresionante. Efortul uman și material al Angliei a reprezentat mai bine de 20 de procente din cel al Coaliției.

Saddam Hussein a fost acuzat de genocid, crime de război și crime împotriva umanității în cazul campaniei militare împotriva kurzilor din nordul Irakului de la sfârșitul anilor 80, fiind găsit vinovat.

În timpul unei conferințe de presă, secretarul american al apărării, Donald Rumsfeld a declarat că războiul din Irak a avut opt obiective:

1. Răsturnarea regimului lui Saddam Hussein prin lovirea acestuia cu forța, amploare și pe o scară care să arate clar irakienilor că liderul de la Bagdad și regimul său sunt de domeniul trecutului;

2. Identificarea, izolarea și, în cele din urmă, eliminarea din Irak a armelor de distrugere în masă;

3. Căutarea și capturarea teroriștilor care s-au refugiat în Irak;

4. Strângerea tuturor informațiilor referitoare la rețelele teroriste din Irak și din regiune;

5. Colectarea de informații referitoare la rețelele internaționale de trafic de arme de distrugere în masă;

6. Ridicarea sancțiunilor impuse Irakului și acordarea imediată a unui ajutor umanitar;

7. Asigurarea securității câmpurilor petroliere, care aparțin poporului Irakian și de care acesta are nevoie pentru a-și dezvolta țară după zeci de ani în care a fost neglijata de regimul irakian.

8. Ajutarea poporului irakian în vederea creării condițiilor necesare unei tranziții rapide spre un guvern reprezentativ, care să nu constituie o amenințare pentru statele vecine și să fie hotărât să asigure integritatea teritorială a Irakului.

3.4. Scopul întrebuințării forțelor și manevrele desfășurate

În ziua de azi, terorismul este perceput ca amenințarea cea mai gravă. Începând cu 11 septembrie 2001, se vorbește de terorismul global, care reprezintă a treia etapă în istoria terorismului, etapele precedente fiind terorismul național și, începând cu anii 1970, terorismul internațional.

Întreaga lume repetă fraza că atentatele din 11 septembrie 2001 au schimbat totul. Este adevărat, dar nu trebuie uitat că, după această dată magică, există, de asemenea, o continuitate incontestabilă. Ea privește substanța terorismului ca o strategie indirectă ce implică 4 actori principali. Primul actor se numește expeditor al mesajului; data de 11 septembrie 2001, din nou, ne-a confirmat că doar el și nimeni altul decide când, în ce loc, cum și pe cine va lovi. Al doilea actor este ținta, adică populația și, prin intermediul său, autoritățile orașului sau statului lovit, ce se află de fiecare dată în rol pasiv. Lui nu-i rămâne decât să reflecteze asupra conținutului mesajului, care reprezintă al treilea actor și să pregătească răspunsul, ce va deveni ultimul, al patrulea actor. Victimele și marile distrugeri materiale joacă întotdeauna rolul mijloacelor de presiune utilizate pentru a influența reflecția și deciziile celor care hotărăsc caracterul răspunsului.

După atentatele șocante, viitorul securității internaționale la nivel global depindea de reacția administrației G.W. Bush. Președintele și consilierii săi pe probleme specifice au întocmit un plan. În primul rând, au interpretat atacurile din 11 septembrie ca acte de război, adică drept acte ale unei strategii directe.

În al doilea rând, întreaga administrație a lui G.W. Bush a trecut sub tăcere cele două părți ale mesajului actelor rețelei Al-Qaeda. Adică protestul împotriva susținerii pe termen lung de care beneficiau regimurile apostate și despotice din Arabia Saudită, din Egipt și din Pakistan. În același timp, era vorba de angajamentul unilateral al SUA în conflictul israelo-palestinian. Desigur, se poate pune întrebarea cine a dat mandat organizației Al-Qaeda să acționeze în numele unui miliard de musulmani.

Astăzi, se poate pune întrebarea dacă atacurile din 11 septembrie 2001 erau o formă de protest împotriva globalizării, care aprofundează diferențele între state cât și în interiorul statelor. Analizând dimensiunea economică a globalizării, există mult mai puțini câștigători din emisfera nordică decât cei care pierd în emisfera sudică și, mai ales, din lumea islamică. Primii impun celorlalți organizarea lor politică, adică democrația liberală.

Administrația George W. Bush a declarat război global împotriva terorismului – GWT. Față în față cu strategia indirectă, Washingtonul a mizat pe răspunsul direct, în plus pur militar. Până în zilele noastre, punerea în operă a acestei serii avea două prezentări, ambele având două lucruri în comun. Prima caracteristică se manifestă prin accentul enorm pus pe aspectele nonmateriale ce sensibilizează populația civilă și mobilizează susținerea întregii națiuni. A doua caracteristică comună se evidențiază prin accentul ce a fost pus pe caracterul internațional al fiecărei operații, pentru a putea să le prezinte ca acțiuni ale „comunității internaționale”.

Operația Iraqi Freedom avea consecințe nefaste pentru relația transatlantică și mai ales, pentru UE. În ceea ce privește NATO, este evident că ea a fost marginalizată, și „va rămâne slăbită de voința americană de a nu se servi de ea decât atunci când lectura geopolitică făcută la Casa Albă va impune alte atitudini diplomatico-strategice”. Este vorba de o apropiere ce poate avea grave consecințe pentru funcționarea Alianței Nord-Atlantice în viitorul previzibil. Hotărârea Washingtonului a fost împărtășită de Spania, Marea Britanie și Polonia. Numitorul lor comun nu era deloc orientarea politică, ci voința de a câștiga favoarea SUA.

În primele două țări, decizia de a participa la intrarea militară a fost adoptată în ciuda refuzului spontan al populației, precum și a celor mai mari demonstrații de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Marea Britanie a trimis în Irak 11.000 de soldați din Brigada 1 Mecanizată, cu o mare susținere logistică și cu sistemele de arme moderne, ca avioanele Tornado, C-17, Hercules până la Nimrod și elicoptere Puma, Chinook, Lynx și Gazelle. În cazul Spaniei, era vorba de 3.200 de soldați din Brigada cea mai modernă, care ulterior era lărgită de soldați din Honduras, Nicaragua și Republica Dominicană.

Manevrele desfășurate în timpul războiului:

În zilele care au precedat ziua de 19 martie și pe toată durata acesteia forțele SUA (Divizia 3 Infanterie) și cele ale Coaliției s-au poziționat mai aproape de granița dintre Kuweit și Irak; forță expediționară Marina I a SUA și pușcașii marini britanici se pregăteau să atace, apropiindu-se de Basra; forțele speciale americane și britanice au acționat pe teritoriul Irakului pentru a lua contactul cu forțele oponente, a culege informații despre tintele potențiale și despre anumite obiective, precum lansatoare de rachete sol-sol, deplasări ale conducătorilor cheie și despre câmpurile de petrol.

În ziua de 20 martie campania aeriană a Operației „Iraqi Freedom” a fost declanșată puțin înainte de ora locală 09:00, când sute de aeronave ale Coaliției și rachete de croazieră s-au îndreptat către obiective militare și locuri de dispunere a conducerii regimului Saddam din Bagdad și din alte orașe; pentru prima dată, a fost folosită numai muniție ghidată, de precizie, pentru a minimiza distrugerile colaterale; aeronavele au decolat de la distanțe mari: Baza Aeriană Whiterman, Oceanul Indian, Marea Britanie, precum și din 30 de localități de pe întreg cuprinsul zonei de resposabilitate aComandamentului Central și de pe 5 portavioane; aeronavele B-2 au efectuat cele mai lungi zboruri, acestea durand dus-întors aproximativ 34 de ore.

Pe timpul nopții ce a precedat operația militară de dezarmare a Irakului, trei nave maritime și 2 submarine britanice care făceau parte din Componența Maritimă a forțelor Coaliției au lansat rachete de atac terestru Tomahawk.

Unități ale forțelor speciale ale SUA au fost dislocate în zona localității Halabjah în scopul consolidării unui dispozitiv existent, în vederea deschiderii noi zone de operații în nordul Irakului.

În confruntările cu forțele aliate, armata irakiană a lansat 5 rachete asupra obiectivelor forțelor aliate; trei dintre acestea au fost interceptate și distruse de rachete americane tip Patriot. 

Trupele terestre americane și britanice, simultan cu bombardamentele aeriene a circa 1.400 de zboruri, executate de aeronave provenind de pe portavioane sau din bazele aeriene din Arabia Saudită și Kuweit au declanșat acțiuni de luptă pe axa strategica Basra-Bagdad, cu mai multe unități de tancuri și infanterie.

După pătrunderea pe teritoriul Irakian, Divizia I Marina a declanșat un atac concentrat asupra Dealului Safwan, situat în apropierea granitei sudice a Irakului; tancurile irakiene erau atacate în partea de vest, în apropierea câmpurilor petroliere din Ramallah; infanteria marină americană a cucerit portul Umm Qasr, situat la aproximativ 50 de kilometrii sud față de Basra, oraș situat la vărsarea râului Tigru în ocean, fiind un port major și un important punct de acces în Golful Persic.

Divizia I Infanterie Marina a Marii Britanii a lovit Divizia 51 Mecanizata a Irakului producându-i pierderi însemnate în spatele dispozitivului; în timp ce infanteriștii marini americani pătrundeau în Irak, echipă SEAL și infanteriștii marini britanici au executat raiduri aeriene, cu elicoptere, asupra a doua terminale de petrol (Kaabot and Mabot) situate în Golful Persic. Simultan, alte forțe SEAL și britanice, sprijinite de aeronave AC-130 și A-10, au capturat o serie de facilități petroliere din Peninsula Al Faw; forțe Speciale au lovit, de asemenea, facilități de comandă și control care aveau legătură cu presupusele arme de distrugere în masă.

Divizia 51 Mecanizata Irak capitulase, marcând prima capitulare a unui comandant de divizie irakiană și a locțiitorului acestuia. Cei aproximativ 8.000 de militari au fost luați prizonieri de război. Elemente din Batalionul 1 Tancuri și Batalionul din Brigada 7 Infanterie Marina au atacat, iar ulterior au cucerit orașul Safwan. Alți infanteriști marini au reușit să cucerească o parte din câmpurile petrolifere de la Rumaylah.

În noaptea dintre 22-23 martie 2003 aeronavele aliate au aterizat în nordul Irakului unde au fost debarcați militari și s-au adus provizii în zona controlată de kurzi; a fost deschis un front de nord nu numai împotriva armatei Irakiene, ci și împotriva lui Ansar al-Islam, un grup militar islamic cu tabere de antrenament la Kalak, pe granița iraniană.

O armată terestră, constituită din 100.000 de militari, a Coaliției a intrat în Irak din Kuweit pe trei direcții, pentru a străbate cei 482 kilometrii până la Bagdad:

în vest- Divizia 3 Infanterie Americană;

în centru- Corpul Expediționar al Infanteriei Marine s-a îndreptat spre nord;

în partea estică a frontului, britanicii au avut sarcina de a ocupa portul

Umm Qasr și orașul Basra, fiind al doilea oraș ca dimensiune al Irakului, cu o populație de o jumătate de milion de locuitori.

Brigada a 7-a de blindate britanică a acoperit 112 km de la granița irakiano-kuweitiana și până la periferiile Basrei în mai puțin de o zi; aliații au ocupat terenurile petroliere și rafinariile-cheie de la nord de Basra; forțele speciale au ocupat aerodromurile din vestul Irakului.

În noaptea de 25 spre 26 martie datorită unei crunte furtuni de nisip așa zișii „fedaini ai lui Saddam” au întârziat înaintarea spre nord.

În zilele următoare forțele americane au intrat în „pauză operativă”; Saddam și-a repoziționat cele șase divizii de elită ale Gărzii Republicane în jurul Bagdadului. Au continuat luptele pentru orașul Najaf, încercuit cu două zile înainte, estimându-se ca forțele care opuneau rezistență erau de valoare 2-3 brigăzi și forțe paramilitare. În nordul Irakului armata irakiană se retrage din zona Bani Maqan, situată în apropiere de Kirkuk. Forțele kurde ocupa pozițiile părăsite de armata uakiana, fără a angaja lupta cu aceasta.

Forțele aeriene ale Coaliției au executat peste 1.500 de zboruri. Elicopterele Apache, din Divizia 101 Aeropurtata, au sprijin operațiile în adâncime împotriva Diviziei Medina a Gărzii Republicane.

Forțele speciale au executat raiduri și lovituri aeriene în vecinătate localităților Aș Samawah și Ar Rubah. Subunități de rangeri au executat raiduri asupra diverselor obiective militare din vestul Irakului.

Forțele Coaliției din sudul Irakului au capturat rafinăria de la Basra, unul dintre cele trei mari complexe de rafinare a petrolului din Irak.

Marea majoritate a Diviziei 3 Infanterie s-a concentrat intre Najaf și Karbala, după o înaintare în mare viteză prin deșert dinspre Kuweit, pregătindu-se să angajeze lupta cu Divizia Mediană, Garda Republicană de elită a lui Saddam Hussein. Un atac aerian al Coaliției a distrus aproape tot echipamentul diviziilor din Bagdad și Medina.

Pe 3 aprilie 2003 forțele americane au ajuns la periferia Bagdadului, ocupâd aeroportul.

În ziua de 5 aprilie Bagdadul a fost ocupat din trei direcții:

Divizia 3 Infanterie se apropia dinspre sud-vest;

Infanteriștii marini se apropiau dinspre sud-est;

Brigada a Diviziei 101 aeropurtate venea dinspre nord.

Pe 7 aprilie un purtător de cuvânt al Coaliției a anunțat că cercul din jurul capitalei se închisese și ca Irakul mai avea doar 19 tancuri și 40 de piese de artilerie, iar forțele Coaliției aveau în jur de 7.000 de irakieni ca prizonieri de război.

Pe 8 aprilie conducerea irakiană centrala, politica și militară, a fost neutralizată, iar Saddam Hussein și demnitarii irakieni ai regimului au dispărut.

În data de 9 aprilie șiiții din estul Bagdadului au ieșit în întâmpinarea trupelor americane făcând gesturi amicale din mâini, scandând lozinci împotriva regimului Saddam și cuvintele de mulțumire la adresa militarilor Coaliției; trupele americane controlau o mare parte a orașului Bagdad; militarii din Corpul Expediționar Marin I al SUA a cucerit orașul Tikrit, aducând ultimul bastion al regimului Saddam Hussein sub controlul Coaliției; marea majoritate a câmpurilor petroliere se aflau sub controlul Coaliției. Autoritățile americane au făcut cunoscut faptul că înfrângerea rezistenței forțelor irakiene izolate din Tikrit poate fi considerat momentul încheierii războiului din Irak.

La 13 decembrie 2003, fostul președinte, Saddam Hussein, a fost capturat în ascunzătoarea sa din Tikrit de forțele americane și kurdo-irakiene.

3.5. Surprinderea factor determinant în realizarea succesului operației

Principiul surprinderii, se pare că nu mai există la nivelul războiului modern, toată lumea știa că Statele Unite vor declanșa războiul împotriva lui Saddam Hussein, singurele elemente de surpriză constituindu-le momentul când va fi declanșat și amploarea acțiunilor manifestându-se destul de pregnant în acțiunile tactice și în cele asimetrice.

Războiul bazat pe Rețea, tehnologia informației, folosirea continuă și neașteptată a loviturilor aeriene, întrebuințarea grupărilor expediționare și a forțelor speciale dau acestui principiu al surprinderii, ca și celorlalte, o altă structurare și alte conotații. Astfel, rețeaua centrală, grila de senzori și dominanța informațională transformă surprinderea din surprindere punctuală, generată de o acțiune neașteptată, într-unul sau în mai multe puncte, în surprindere omniprezentă, întrucât înalta tehnologie, tehnologiile emergente și tehnologia informației și comunicației, modul de organizare și conducere a acțiunilor creează condiții pentru ca inamicul să poată fi surprins oricând și oriunde. El nu se poate ascunde, nu-și poate proteja forțele, nu știe de unde va fi lovit, când, cum și cu ce va fi lovit. Astfel, spațiul controlat devine invers proporțional cu mărimea forței care acționează și direct proporțional cu calitatea acesteia, diferența fiind întotdeauna compensată de informație, mobilitate, forță tehnologică.

Surprinderea omniprezentă creează o vulnerabilitate permanentă și totală a inamicului, de unde și durată foarte scurtă a unui astfel de război, dus în condițiile superiorității tehnologice, informaționale și strategice. Desigur, un astfel de principiu va avea alte conotații și un alt impact, atunci când în teatru se vor opune două armate înalt tehnologizate.

Războiul rapid se declanșează în urma unei decizii politice adecvate și urmărește fie crearea unui fapt împlinit, prin realizarea surprinderii strategice, fie nimicirea în scurt timp a forțelor adverse sau punerea lor în imposibilitatea de a reacționa.

Un astfel de război se duce, totdeauna, în superioritate tehnologică, de armate cu structuri elastice, moderne, cu mijloace de luptă foarte perfecționate, performante, pregătite din timp în sistemul strategiei acțiunilor rapide; toate acestea descriu un război ofensiv.

Un astfel de război presupune: supremație informațională; high tech; realizarea surprinderii strategice sau tactice; coordonarea precisă a loviturilor din aer cu cele ale forțelor terestre și ale forțelor navale; operații și acțiuni de luptă de tip rapid. Scenariul unui astfel de război ar putea fi următorul: realizarea rapidă a supremației informaționale; dezinformare; lovitură radioelectronică totală și complexă; lovitură aeriană complexă; operații aeroterestre rapide și surprinzătoare.

Războiul din Golf a demonstrat că „distrugerea ochilor, urechilor și gurii Irakului, ca și utilizarea platformelor de culegere a datelor de suprafață sau spațiale“ au asigurat forțelor Coaliției superioritatea informațională, decisivă în stăpânirea spațiului aerian.

În martie 2003 în Irak, înalta tehnologie, acțiunile ISR și cele specifice Războiului bazat pe Rețea s-au dovedit extrem de performante. Totuși, cel puțin până pe aliniamentul Bagdadului, lupta în mediul urban a fost evitată, forțele americano-britanice mulțumindu-se, în această etapă, să blocheze principalele localități și să le oblige să capituleze, prin strategia unui fapt împlinit.

Războiul bazat pe Rețea reușește acest lucru, ordonând datele și informațiile. De acestea vor beneficia toți participanții, de la simplul soldat, la comandant, de la subunitatea luptătoare la dimensiunea logistică. Acest concept, cum bine se știe, a fost elaborat de Statele Unite și folosit, pentru prima oară, de americani, în războiul din Irak din 2003. Comandamentul operațional a fost instalat în Qatar. Mai bine de 60 de servere de mare putere au asistat proiecția, desfășurarea și acțiunile forțelor în teatru.

Comandamentul a știut tot ce se întâmplă cu primele unități, chiar înainte de contact, și a avut posibilitatea să intervină eficient.

Blindatele americane au acționat nu ca forță de izbire, ci ca forță de cucerire, înapoia a trei scuturi foarte importante (scutul informațional, scutul aerian și scutul terestru – de foc). Scutul informațional a fost asigurat de sistemul de sisteme al Războiului în Rețea, adică de acel sistem care a permis supremația informațională, transmiterea informației în timp real și conducerea directă a platformelor de luptă, în completarea rețelei obișnuite de comandă și control.

Tancurile au fost dotate cu sisteme GPS, cu indicatori termici, iar cele ale comandanților cu elemente ale Războiului în Rețea (calculatoare cuplate la rețeaua platformelor de luptă, la rețeaua senzorilor și, bineînțeles, la rețeaua centrală C4). În componența acestui scut informațional au intrat și alte informații decât cele transmise prin mijloace ale sistemului cunoscut compus din sateliți, AWACS, avioane de cercetare, avioane fără pilot, forțe speciale etc. Este vorba de informații obținute prin agenți și prin surse din afara forțelor armate, dar cuplate la rețeaua centrală.

Componenta politică și cea psihologică ale acestui război au jucat un rol chiar mai important decât acțiunea propriu-zisă, în teatru. Informațiile care au apărut ulterior în legătură cu modul în care a fost pregătit războiul, premiile mari (câte 15 milioane de dolari pentru informații în legătură cu locul în care se ascunde fiecare dintre cei doi fii ai lui Saddam Hussein și 25 de milioane de dolari pentru informații în legătură cu liderul irakian), acțiunile politico-diplomatice, economice și informaționale la scară mondială arată că războiul viitorului nu se reduce doar la teatrul de operații, ci se mondializează.

Scutul aerian a fost asigurat de componenta strategică a Forțelor Aeriene, de aviația de pe portavioane și de cea a forțelor terestre, iar scutul terestru de forțele speciale, de mijloacele aeriene ale diviziilor precum elicopterele de atac Apache și avioanele A 10, și de sistemele de arme.

Tancurile nu au fost întrebuințate pentru lupta propriu-zisă în localitate, în principal, în Bagdad, Basra și Kerbala. Ele au avut rol de descurajare și de susținere cu foc. Irakienii nu au dispus de mijloace pentru a împiedica pătrunderea tancurilor M1A1 Abrams în localități.

Schema de acțiune a fost următoarea: informație – atac electronic – atac aerian – înaintare terestră pe suport de tancuri, aceasta din urmă asigurând controlul și stăpânirea teatrului. Soarta tancurilor în armatele moderne este discutată de mai mulți ani, iar războiul din martie-aprilie 2003 pare să fi dat un prim răspuns acestei provocări. Pentru că tancurile, în acest război, au avut un rol cu totul deosebit. Urmează că viitorul să aleagă între condiția tancului ca nucleu greu al unei formații terestre, puternic acoperită informațional, aerian și terestru, și aceea de a fi înlocuit printr-un vehicul pe roți, mai ușor și cu posibilități de a fi transportat rapid în teatru.

Conceptul NCW/NCO a fost utilizat în plenitudinea lui în campania din Irak, din martie-aprilie 2003. Această campanie a constituit un adevărat laborator experimental în cadrul proiectului Pentagonului de a constitui o infosferă – GIG, pe termen mai lung.

Armamentele dirijate prin GPS și-au extins sfera, unele dintre acestea fiind destinate pentru lupta în mediul urban, în locuri greu accesibile, cum ar fi terenul muntos-împădurit, jungla, locurile mlăștinoase etc. Se lucrează deja la dispozitive și sisteme care să detecteze rachetele de croazieră și să le distrugă, chiar și în mediul urban, fără efecte colaterale. În același timp, după experiențele din Iugoslavia, Afghanistan și Irak, urmează să fie perfecționate și rachetele de croazieră în ceea ce privește bătaia, precizia și efectul la țintă, sistemele de indicare și marcare a țintelor, dispozitivele de lansare și sistemele de ghidare a bombelor și rachetelor, atât de pe aeronavele strategice, care aparțin Forțelor Aeriene, cât și de pe cele care aparțin Forțelor Terestre, Forțelor Navale sau Infanteriei Marine.

În data de 20 martie 2003 a început operația de eliberare a Irakului și forțele aeriene ale SUA au lansat atacuri aeriene asupra unor ținte cheie din Bagdad folosind în acest proces 1.400 de zboruri și rachete. Similar operației „Enduring Freedom” din Afghanistan, în primele șase săptămâni de conflict 68% din sistemele de armament folosite conțineau muniții inteligente. Pe 26 martie 2003 s-au parașutat aproximativ 1.000 de militari americani în nordul Irakului pentru a facilita cucerirea unui aerodrom în vederea asigurării transportului trupelor și resurselor. În aceste condiții, Coaliția a declarat pe 16 aprilie 2003 supremația aeriană deasupra Irakului. Forțele aeriene ale Coaliției au efectuat peste 1.000 de zboruri ISR, în primele săptămâni ale conflictului, reușind să colecteze 42.000 de imagini de pe câmpul de luptă și mai mult de 3.000 de ore de înregistrări video.

Trupele Coaliției cunoșteau aproape totul despre armată irakiană datorită faptului că forțele americane au dislocat în teatrul de operație tehnologii nemaivăzute la acea dată. Pe timpul cât s-a desfășurat războiul, sute de aeronave împreună cu senzori de mișcare montați pe sateliți, detectori termali și echipamente de monitorizare optice și de comunicații zburau deasupra Irakului. Cele patru categorii de forțe au reușit să se sincronizeze ca niciodată. Comandanții armatei SUA din Qatar și Kuwait au avut la dispoziție de 42 de ori mai multă bandă de frecvență decât omologii lor din războiul din Golf. Au fost montate de asemenea conexiuni de viteză mare pentru unitățile de intelligence din teren pentru facilitarea schimbului de informații. Un nou sistem de marcare a forței ținea evidenta unităților luptătoare și permitea chiar schimbul de e-mailuri dintre comandament și forțele aflate la contact. Aceste revoluții în modul de purtare a războiului a convins Pentagonul ca războiul putea fi luptat cu o forță mai mică și mai mobilă, reliefând succesele rețelelor folosite.

În timpul furtunii de nisip care a durat trei zile, un avion radar al SUA a detectat o unitate a Gărzii Republicane care realiza o manevră în jurul forțelor americane. Bombardierele au atacat folosind muniție inteligenta care nu era afectată de visibilitatea scăzută. Acestea au distrus doar trupele irakiene fără a afecta trupele proprii datorită sistemelui Blue Force Tracker. Acesta este un sistem compus din din legături de comunicații cu scopul de a interconecta vehicule între ele și comandanți. Au fost interconectate aproximativ 2.500 de vehicule prin acest sistem. Fiecare vehicul își transmite poziția prin coordonatele GPS și un cod ID iar comandantul vede aceste fluxuri de informații pe un ecran în centrul de comandă și îi permite luarea celei mai bune decizii în situația respectivă.

Combinația dintre rachetele ghidate prin GPS, senzori precum JSTARS care zburau în spațiul aerian irakian și rețelele întrunite de comunicații în timp real, a împiedicat orice riposta din partea adversarilor irakieni. Chiar dacă irakienii încercau să se deplaseze în timpul furtunilor de nisip sau în timpul nopții, forțele Coaliției aveau capacitatea de a-i identifica și de a-i lovi. Din cauza ritmului rapid de avansare a forțelor Coaliției, orice dislocare a irakienilor trebuia executată rapid pentru a ajuta forțele aflate la contact.

Un rol important în începutul campaniei l-au avut forțele pentru operații speciale. Un număr de echipe al FOS au reușit să dezafecteze rețeaua de comandă și control irakiana, să captureze puțurile de petrol, să prevină distrugerea barajelor de apă și să preia controlul asupra aerodromurilor.

FOS împreună cu unitățile de intelligence au întrerupt liniile de comunicații din Bagdad, grăbind astfel colapsul forțelor irakiene imediat cum au început luptele urbane.

Pentru realizarea surprinderii informaționale, Divizia de Activități speciale a Agenției de Informații Centrale a SUA s-au infiltrat în iulie 2002 în Irak. Acolo s-au pregătit pentru venirea trupelor Coaliției și împreună cu FOS americane au început să organizeze rezistenta kurdă din nordul Irakului. Echipele SAD au desfășurat de asemenea misiuni de achiziție a tintelor de mare valoare care au dus la primele lovituri asupra lui Saddam Hussein și asupra generalilor săi. Chiar dacă loviturile împotriva conducătorului irakian au fost lipsite de succes, acestea au fost vitale pentru întreruperea capacității irakiene de comandă și control.

Printre alte acțiuni informaționale executate se enumera și convingerea unor ofițeri irakieni importanți în a se preda împreună cu unitățile lor sau de a nu opune rezistență împotriva ofensivei Coaliției. Un ofițer american de informații lucrând sub acoperire a reușit să inducă în eroare un omolog irakian de-al său prin vânzarea planurilor false de intrare în Irak. Astfel prin inducerea în eroare a conducerii irakiene ca forțele Coaliției vor începe ofensiva dinspre direcția Turciei și a Iordanului, forțele irakiene majore au ocupat aliniamente în nordul și vestul Irakului facilitând astfel ofensiva reală din sud, sud-est dinspre Kuwait și Golful Persic care nu a întâlnit rezistenta majoră pe parcursul conflictului.

Coaliția multinațională au purtat o victorie mare între 19 martie și 9 aprilie. Au reușit să înfrângă o armată de 400.000 de militari, să îndepărteze un dictator și să cucerească zone urbane cheie, suferind în acest proces mai puțin de 200 de morți, mult mai puțin decât în operația „Furtuna Deșertului” desfășurată în urmă cu zece ani.

3.6. Consecințe ale conflictului

La șase luni după ce președintele George W. Bush a proclamat victoria americană în cadrul operației militare Iraqi Freedom, arsenalul de distrugere în masa în numele căruia Washingtonul și-a justificat și legitimat atacul armat, nu a fost descoperit.

Intrarea și ocupația militară a Irakului, inițiate de președintele George W. Bush în 2003, a costat America peste 100 de miliarde de dolari și s-a soldat cu moartea a mai puțin de 200 de militari americani. În decursul războiului, aproximativ 11.000 de irakieni susținători ai regimului Ba’th și-au pierdut viața.

Pe de altă parte conflictul din Irak a permis Iranului să devină putere regională dominantă. Războiul din Irak a contribuit la creșterea substanțială a prețului petrolului, ceea ce a conferit beneficii materiale majore pentru exportatorii de țiței precum Rusia, Arabia Saudită și Venezuela. Din cauza gestionării necorespunzătoare, corupției și lipsei de supraveghere, miliarde de dolari, alocați de Congresul American pentru reconstrucție și pentru instruirea armatei irakiene, au fost irosiți sau pierduți fără justificări.

Cu toate presiunile internaționale, parlamentarii aleși în formarea unui guvern, având mai multă loialitate sectariană șiită și sunită decât națională, au fost incapabili să formeze o coaliție reprezentativă care să guverneze țara. Departe de a fi cu adevărat libere, echitabile și corecte, alegerile din februarie au reflectat mai ales apartenența electoratului la sectele respective.

Crearea regimului democratic trebuia să genereze o serie de schimbări democratice în regiune, însă acestea au eșuat în anarhie, insurgenta și război civil.

Odată cu eliberarea Bagdadului, acesta a căzut foarte rapid prada anarhiei și jafului sistematizat, forțele militare nefiind capabile să reinstaureze în mod eficient ordinea publică. Acest aspect a fost cauzat de planificarea defectuoasă a acțiunilor din perspectiva operației post-conflict, care a pus accent numai pe înfrângerea forțelor armate irakiene, asigurând necesarul de trupe numai pentru acest obiectiv și subestimând efectele sociale și politice ale eliminării regimului lui Saddam Hussein.

Deși aparent libere, mass-media irakiene, nefiind obiective sau imparțiale și reflectând interese sectariene, sunt profund polarizate. Angajările pentru posturile din birocrația guvernului de la Bagdad se fac pe bază de contacte și pe criterii etnice, nu pe motiv de merit sau calificare. Incapabil să colecteze eficient impozitele, guvernul irakian supraviețuiește aproape exclusiv din veniturile de la exportul de petrol.

Retragerea trupelor combatante americane este, evident, parțială. Cei 50.000 de soldați care au rămas în Irak după terminarea conflictului, dotați cu armament puternic și asigurați de dominația aeriană a aviației americane, departe de a fi o forță neglijabilă, și-au menținut capabilitatea de a participa la acțiuni de luptă comune cu armata irakiană împotriva insurgenților. Trupele de Operații Speciale“puteau iniția autonom misiuni specifice de antiterorism. Unele brigăzi de infanterie aveau misiunea de a asigura securitatea celor 96 de baze militare americane din Irak. Deoarece armata irakiană nu a fost dotată cu elicoptere sau avioane de luptă, aviația SUA a continuat să controleze spațiul aerian.

Barack Obama, președintele Americii, a promis că Statele Unite vor continua să contribuie activ la apărarea, dezvoltarea și consolidarea statului irakian. Alți oficiali americani au reafirmat că angajamentul SUA în Irak este temeinic și rămâne valabil pe termen lung. Liderii de la Pentagon insistau că transferul atribuțiilor de securitate de la americani la autoritățile irakiene trebuie să fie treptat, controlat și responsabil, ca să mențină un nivel tolerabil de violență și să servească atât interesele Irakului, cât și pe cele ale SUA. În mare parte, funcțiile dirijate până acum de Pentagon în Irak au fost preluate de Departamentul de Stat.

Administrația de la Washington a semnalat irakienilor că vor fi nevoiti să-și rezolve singuri conflictele interne. Acordul permite noului guvern irakian să solicite ca trupele americane să-și continue prezența în Irak ca să asigure securitatea țării și să prevină intervenții militare străine.

O parte din publicul american care a detestat războiul din Irak a fost dezamăgită de decizia simultană a președintelui de a crește prezența militară a SUA în Afganistan, prin detașarea a 30.000 de soldați. În Irak, retragerea aparent ireversibilă a trupelor americane combatante a provocat reacții diferite.

Premierul Nouri al-Maliki a declarat, in urma conflictului, că Irakul a devenit o țară suverană și independentă. O minoritate consideră că Irakul încă nu se poate descurca singur și că numai continuarea prezenței militare a SUA poate preveni agravarea conflictelor interetnice, reactivarea milițiilor sectariene și destabilizarea statului.

Irakienii, cu convingeri naționaliste, se declară revoltați că străinii și vecinii Irakului (Iran, Arabia Saudită, Turcia, Siria și Israel) au mult prea multă influență asupra procesului politic din Irak, contribuie cu fonduri pentru diferite grupuri și generează discordie etnică. Majoritatea irakienilor preferă încetarea promptă a ocupației militare prin dezangajarea totală a trupelor străine din Irak.

O mare parte dintre irakieni consideră că, părăsind Irakul, americanii lasă în urmă o țară neguvernabilă, o infrastructură devastată, o populație sărăcită și un mare număr de sinistrați, văduve și orfani. Deși omenirea a scăpat de Saddam Hussein, războiul din Irak a avut deja consecințe neprevăzute, atât pentru Irak, cât și pentru Statele Unite.

După încheierea operațiilor militare majore și ocuparea Irakului a izbucnit o insurgență de proporții, care a înghițit resurse materiale și politice, dar mai ales vieți omenești. Insurgenta a fost dublată de violenta sectară, reaprinzându-se conflictele dintre șiiți și suniți sau dintre creștini și musulmani. Eliminarea regimului lui Saddam Hussein a condus la facilitarea instalării în Irak a grupării Al-Qaeda care s-a lansat într-o campanie furibundă de atacuri teroriste și violenta sectară.

Ocuparea Irakului a acționat ca un magnet pentru islamiștii radicali la nivel global, o bună parte dintre insurgenți fiind luptători străini atrași de posibilitatea confruntării cu Statele Unite. Situația a fost cu greu stabilizata în perioada 2007-2009 prin sporirea numărului de militari americani și adoptarea unei strategii comprehensive de contrainsurgență.

Din păcate, realitatea contemporană dovedește că drumul spre stabilitate și securitate în Irak este unul dificil și plin de incertitudine.

Astăzi, grupări antiguvernamentale au lansat operații militare fără precedent care au dus la instaurarea unui climat de insecuritate în partea de nord a Irakului.

Statul Islamic în Irak și Levant (SIIL) este o grupare sunită insurgentă afiliată al-Qaeda activă în Irak și Siria. Gruparea teroristă este cunoscută în Occident drept Statul Islamic al Irakului și Siriei (ISIS). Din 2010, SIIL este condus de Abu Bakr al-Bagdadi. SIIL controlează zone din Siria, Irak, Turcia și Liban.

În aprilie 2013, Abu Bakr al-Bagdadi anunța că Statul Islamic în Irak (ISI, organizația Al-Qaeda din Irak) și Frontul al-Nusra grupare jihadistă activă în Siria ar fuziona pentru a forma Statul Islamic în Irak și Levant. Frontul al-Nusra a refuzat să adere la noua entitate și cele două grupări au acționat separat.

SIIL a contestat autoritatea conducătorului Al-Qaida, Ayman al-Zawahiri, respingând solicitarea acestuia de a se concentra doar asupra Irakului și de a lăsa Siria Frontului Al-Nusra.

Charles Lister, cercetător la Brookings Doha Centre, estimează că organizația are aproximativ 6.000 de combatanți în Irak și aproximativ 7.000 de combatanți în Siria, cifre care nu pot fi coroborate cu alte surse.

La 15 iunie 2014, SIIL controla nordul Irakului și se afla la 100 de km de Bagdad, după ce anterior au capturat orașe ca Moșul, Raqqa, Deir al Zawr, Ramadi sau Fallujah.

Toate acestea sunt o dovadă a faptului că o retragere prematură a forțelor militare de stabilizare și reconstrucție pot avea consecințe grave și greu de gestionat de către noile forțe de securitate naționale.

CONCLUZII

Concluzia ce reiese în urma cercetării realizate în lucrarea de față scoate în evidență faptul că, surprinderea reprezintă un principiu de actualitate, viabil. În contextul evoluției spectaculoase a tehnologiei și a revoluției informaționale, realizarea surprinderii a devenit tot mai complexă, dar în niciun caz imposibilă. Interesul manifestat de către mass-media pentru zonele de conflict, mijloacele tot mai avansate de colectare și transmitere a informațiilor, posibilitatea captării imaginilor prin satelit și procedeele moderne de analiză a acestora, au deschis noi posibilități de realizare a surprinderii.

Surprinderea, de cele mai multe ori, cum s-a demonstrat și în partea aplicativă a lucrării, se realizează pe mai multe dimensiuni și nu se limitează la un singur element al puterii de luptă.

Surprinderea este omniprezență și creează o vulnerabilitate permanentă și totală a inamicului datorită efectelor distructive, de natura fizică și psihică, de unde și durată foarte scurtă a unui astfel de război.

În partea practică a lucrării se poate observa că inamicul a fost surprins total, fiind instaurată panica, și ca trupele care au realizat surprinderea au pus inamicul în condiții grele, din care nu a putut scăpa. Modalitatea de adaptare a tehnicii la condițiile din teren, au dus la surprinderea inamicului din punct de vedere tehnologic, iar surprinderea tactică a fost realizată pe toată durata acțiunii militare prin dezvoltarea operațiilor ofensive de către forțele Coaliției.

În prezent, surprinderea implica multă răbdare, păstrarea secretului și o atentă planificare a operațiilor militare. În era informației, ascunderea acțiunilor proprii de ochii inamicului este aproape imposibilă. Înșelarea percepției acestuia despre intențiile proprii reprezintă însă cheia realizării surprinderii. Acest lucru a fost transpus în practică atunci când un ofițer american sub acoperire a reușit să vândă planuri false omologului sau irakian, în legătură cu o viitoare intrare americană în Irak dinspre direcția Turciei și Iordanului, fapt ce a condus la concentrarea trupelor lui Sadam Hussein în nord, la granița cu cele două țări menționate anterior, facilitând în acest fel intrarea Coaliției dinspre sud, de pe direcția Golfului Persic, lăsând loc liber realizării surprinderii la nivel strategic.

Prin această lucrare am încercat să scot în evidență, importanta surprinderii în operațiile ofensive și să subliniez faptul că indiferent de nivelul de evoluție la care vor ajunge mijloacele și tehnicile de luptă, nu se vor putea câștiga confruntări, fără o utilizare adecvată a acestui principiu în colaborare cu celelalte principii ale luptei armate.

În urma studierii acestui subiect, sunt de părere că surprinderea în luptă armată modernă, poate avea un rol însemnat în obținerea și amplificarea succesului, în obținerea unor rezultate uneori mult peste posibilitățile grupurilor de forțe întrebuințate.