. Corelatia Economisire Investitii In Economia Romaneasca

CAPITOLUL 1

FORMAREA VENITURILOR ÎN ECONOMIE

Universul economiei este alcătuit dintr-o multitudine de unități interdependente: economii familiale (menaje), întreprinderi și numeroase organisme și entități publice.

Dacă omitem comportamentul sectorului public deciziile menajelor determină cheltuiala totală a economiei respective, în timp ce deciziile întreprinderilor determină nivelul total al producției economiei.

Deci, formarea veniturilor fundamentale este rezultatul confruntărilor dintre categoriile sociale participante la activitatea economică: salariați, proprietari, întreprinzători, manageri, bancheri, proprietari funciari.

Gospodăriile familiale sunt proprietarii de factori de producție – muncă, pământ și capital – pe care îi oferă întreprinderilor care îi vor utiliza pentru a produce bunuri și servicii. Ca o contraprestație pentru folosirea factorilor de producție, întreprinderile plătesc menajelor o renumerație sub formă de salarii, profituri sau rente pentru pământ.

Aceste sume bănești sunt denumite generic venituri. Menajele cheltuiesc aceste venituri pentru cumpărarea de bunuri și servicii, produse și oferite de către întreprinderi.

1.1. SALARIUL – VENIT FUNDAMENTAL

Salariul, de-a lungul timpului a fost definit în moduri diferite și a avut numeroase semnificații.

Astfel, el a fost folosit inițial pentru a desemna suma de bani pe care o primeau soldații romani pentru a-și cumpăra sarea (salarium), ulterior, termenul de salariu a primit sensul de venit al unei persoane care muncește pentru altcineva, față de care este dependentă juridic sau economic.

Mai apoi clasicii economiei politice considerau salariul un venit ce recompensează munca, mărimea acestuia oscilând în jurul nivelului său natural, prin care se asigură strictul necesar pentru întreținerea salariaților și a familiei sale.

În concepția marxistă, salariul era forma principală a produsului necesar, respectiv forma transformată a valorii forței de muncă, determinarea salariului rezultă din confruntarea dintre clasa muncitoare și clasa capitaliștilor, aceasta din urmă însușindu-și plusvaloarea.

Neoclasicii au susținut și demonstrat că natura salariului ține de modul de confruntare dintre cele două forțe ale pieței muncii: cererea și oferta de muncă, salariul exprimând unitatea dintre forțele concurențiale ale pieței. Ca urmare a Marii Depresiuni economice a anilor 130 și a revoluției keynesiene s-a ajuns la concluzia că salariul nu depinde doar de jocul liber de pe piața muncii ci și de pe celelalte piețe.

În prezent, recunoscut pretutindeni ca formă principală de venit, salariul beneficiază de o tratare amplă, însă mult controversată. Salariul trebuie și poate fi explicat atât pe baza condițiilor de formare a ofertei de muncă și de formare a cererii de muncă, adică pe baza teoriei funcțional-economice a formării veniturilor fundamentale, cât și pe baza contextului social-economic în care funcționează piața muncii, inclusiv pe baza rolului instituțiilor și organizațiilor existente.

Într-un astfel de cadru general, salariul este venitul prin care se renumerează munca salariată în întreprinderi și administrații. El nu este o renumerație oarecare a muncii, ci numai un mod foarte special de recompensare, anume prețul unei munci închiriate și întrebuințate de un întreprinzător, de un agent economic utilizator pe bază de contract.

Mărimea salariului are două limite: una minimă și una maximă.

Limita minimă a salariului ar trebui să se situeze la nivelul costurilor forței de muncă, nivelul ce corespunde oriunde și oricând unei anumite dezvoltări economico-sociale a țării. Către o asemenea limită se orientează utilizatorul de forță de muncă.

Limita maximă a salariului ar putea fi considerată mărimea întregului venit net, realizat din activitatea economică și socială, ceea ce ar însemna ca întreaga valoare adăugată să se transforme în salariu. O astfel de optică este agreată de salariați.

Mărimea posibilă a salariului mediu, din cele arătate mai sus, se află în dependență de gradul dezvoltării economice a țării, mărimea și modificarea salariului mediu fiind influențat de factori: economico-funcționali; sociologici; culturali; tehnici, etc. Acești factori putând fii luați în considerare la nivelul indivizilor posibili aferenți la cel al întreprinderilor și administrațiilor, precum și la nivelul economiei naționale.

Mărimea și dinamica salariului (mediu, normal), ca și ecartul dintre cele două extreme ale acestuia sunt influențate și de procesele interdependente de apropiere și diferențiere dintre salarii.

Diferențierea salariilor, exprimă mărimile inegale de capital uman încorporat (existent) în forța de muncă potențială. În același timp, ea reflectă și șansele diferite de a valorifica acest potențial prin angajarea la diferiți utilizatori de muncă.

Apropierea (tendința de egalizare) între salarii este generată de: ridicarea generală a calificării, egalizarea condițiilor de piață, pierderea “capacității” salariilor de a înregistra scăderi etc.

În același timp, dinamica salariului sunt influențate puternic de raportul de forțe dintre contractanți: utilizatorul și salariații, respectiv patronatul și sindicatele (la nivel de ramură și economie mondială).

Indiferent de situațiile specifice de piață, de starea și evoluția economiilor dintr-o țară sau alta, pe termen lung și cu caracter general (universal), mărimea salariului nominal în termeni reali a înregistrat o tendință generală de creștere.

Această creștere este datorată:

creșterii cheltuielilor pentru producerea (formarea) și reproducerea forței de muncă, aceasta având legătură cu creșterea și diversificarea nevoilor umane;

sporirea productivității muncii, respectiv creșterea mai rapidă (în avans) a productivității muncii față de creșterea salariului mediu;

raportul dintre cererea și oferta de muncă, în sensul creșterii mai puternice a ofertei.

1.2. DOBÂNDA

Dobânda de-a lungul timpului a fost condamnată de morală și religie, apoi a fost confundată cu profitul de către școala clasică, prezentată ca o parte a plusvalorii de către Marx, dobânda a devenit obiect de analiză autonomă cu școala neoclasică, cu școala suedeză și cu cea keynesiană.

Termenul de dobândă este strâns legat de cel al creditului. Astfel, creditul constă în transmiterea de bunuri pe un timp limitat, fixat dinainte, numit scadență, contra unei sume de bani – dobândă. Acest act de încredere a creditorului în debitor se referă la schimbarea unui bun în natură sau în bani contra unei promisiuni de rambursare a acestui bun, la un termen dinainte convenit, împreună cu o dobândă.

Apariția relației dintre creditor și debitor este legată de existența concomitentă a unor agenți economici care dispun de resurse bănești temporar disponibile și a altora care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Astfel apare o piață a creditului în cadrul căreia se confruntă oferta și cererea de credit, în deosebi de credite sub formă de bani. Instituțiile de credit joacă un rol intermediar între creditorii și debitorii originari potențiali.

Prin însăși natura lui, creditul îndeplinește o serie de funcții social-economice pozitive, cum ar fi:

înlesnește sporirea capitalului real;

contribuie la concentrarea activităților economice în unități mari;

accelerează tranzacțiile comerciale;

sporește viteza de rotație a monedei și contribuie la dimensionarea ei;

exercită o influență benefică asupra consumului.

Dobânda, de-a lungul timpului, a fost apreciată în diferite feluri astăzi atribuindu-se, de asemenea sensuri variate. Unii specialiști consideră dobânda o parte de profit încasată de proprietarul capitalului bănesc împrumutat de către debitor. Alți autori o consideră recompensă, un preț al spiritului de economisire.

Adesea, dobânda este apreciată ca o chirie, suma încasată (plătită) pentru utilizarea capitalului, îndeosebi a celui bănesc. De asemenea, ea este privită ca și un preț încasat (plătit) pentru suma de bani folosită într-o afacere, preț care nu este investit prin muncă.

Fiind plătită (încasată) peste mărimea capitolului folosit, dobânda este o formă de venit care caracterizează o economie de piață eficientă și un progres; numai acele activități care se încadrează în acest criteriu sunt aducătoare de dobândă.

J:M:Keynes definea dobânda ca fiind “recompensa pentru renunțarea la lichidități pentru o perioadă determinată și concomitent prețul pe care împrumutătorul acceptă să-l plătească pentru a achiziționa lichiditatea”.

În prezent, s-au conturat și se confruntă două optici cu privire la dobândă: una restrânsă și alta lărgită.

Dobânda în sens restrâns (inițial) constă din acel excedent ce revine proprietarului capitalului dat cu împrumut, din renumerația proprietarului capitalului împrumutat ca răsplată pentru cedarea dreptului de folosință a numeralului pe un timp determinat.

Dobânda este, deci, venitul adus celui care dă un împrumut (creditorul) încasat de la cel ce ia un împrumut (debitorul) și plătit de acesta din urmă pentru achiziționarea utilității unei sume de bani pe o perioadă determinată.

Dobânda în sens larg este surplusul ce revine proprietarului oricărui capital utilizat în condiții normale.

Paul Samuelson spunea că: “dobânda este prețul specific plătit pentru a treia mare categorie de factori de producție – capitalul”.

Formele dobânzii în sens larg sunt, de regulă următoarele:

dobânda pe piața monetară;

dobânda bancară de bază;

dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci și de alte instituții financiare;

dobânda percepută la operațiunile de scontare și rescontare a efectelor de comerț;

dobânzi calculate;

dobânzi pe piața obligațiunilor;

dividendul.

Dobânda simplă constă în suma încasată pentru închirierea serviciului adus de

un capital în condițiile în care dobânda nu se capitalizează; ea este foarte rar folosită.

Dobânda compusă este suma respectivă ce presupune capitalizarea dobânzii, ceea ce înseamnă că se calculează dobânda la dobândă.

Dobânda este un venit contractual și forfetar, aceasta este considerată brută. Dacă din această mărime se scade o primă de risc de insolvabilitate a debitorului și cheltuielile de gestiune ale creditorului (ale băncii), ceea ce rămâne se numește dobândă pură sau netă.

În concluzie, spre deosebire de profit și dividend, dobânda este câștigul (venitul) realizat cu orice element de capital real (tehnic) și pe orice piață concurențială atunci când riscurile sunt inexistente sau când toți factorii de risc au format obiectivul unor prime speciale de asigurare.

1.3. PROFITUL

Termenul de profit a fost și a rămas ambiguu și controversat. Adesea s-a recurs la apropierea acestei noțiuni de cea de beneficiu, în intenția de a se da profitului doar sensul său pozitiv, dar, și așa, relația dintre profit și beneficiu rămâne destul de generală și chiar confuză.

Paul Samuelson a spus că: “mulți oameni consideră profiturile ca reprezentând un surplus inutil și nejustificat din punct de vedere economic, însușit de factorii de producție“.

De-a lungul timpului profitul a fost văzut fie ca rezultatul activității de comerț exterior, fie că se obține doar din activitățile productive agricole, acesta fiind un dar al naturii; fie că profitul este un produs al muncii neplătite, un venit ce revine capitalului; fie că este un salariu pentru munca specială de conducere și coordonare; fie că este un venit care depinde de anumite circumstanțe social-economice favorabile în care își desfășoară activitatea unitățile economice.

Pornindu-se de la ideea generală, conform căreia profitul se identifică cu orice câștig, cu orice surplus, din orice activitate, acțiune, operațiune, s-au conturat două sensuri de abordare și apreciere a profitului.

În primul rând, profitul are un sens peiorativ, fiind considerat un avantaj, un câștig însușit de o persoană fizică sau juridică, fără ca aceasta să aibă vreo contribuție la obținerea lui. Mergându-se pe o asemenea linie de raționament, cel ce-și însușeșt de risc de insolvabilitate a debitorului și cheltuielile de gestiune ale creditorului (ale băncii), ceea ce rămâne se numește dobândă pură sau netă.

În concluzie, spre deosebire de profit și dividend, dobânda este câștigul (venitul) realizat cu orice element de capital real (tehnic) și pe orice piață concurențială atunci când riscurile sunt inexistente sau când toți factorii de risc au format obiectivul unor prime speciale de asigurare.

1.3. PROFITUL

Termenul de profit a fost și a rămas ambiguu și controversat. Adesea s-a recurs la apropierea acestei noțiuni de cea de beneficiu, în intenția de a se da profitului doar sensul său pozitiv, dar, și așa, relația dintre profit și beneficiu rămâne destul de generală și chiar confuză.

Paul Samuelson a spus că: “mulți oameni consideră profiturile ca reprezentând un surplus inutil și nejustificat din punct de vedere economic, însușit de factorii de producție“.

De-a lungul timpului profitul a fost văzut fie ca rezultatul activității de comerț exterior, fie că se obține doar din activitățile productive agricole, acesta fiind un dar al naturii; fie că profitul este un produs al muncii neplătite, un venit ce revine capitalului; fie că este un salariu pentru munca specială de conducere și coordonare; fie că este un venit care depinde de anumite circumstanțe social-economice favorabile în care își desfășoară activitatea unitățile economice.

Pornindu-se de la ideea generală, conform căreia profitul se identifică cu orice câștig, cu orice surplus, din orice activitate, acțiune, operațiune, s-au conturat două sensuri de abordare și apreciere a profitului.

În primul rând, profitul are un sens peiorativ, fiind considerat un avantaj, un câștig însușit de o persoană fizică sau juridică, fără ca aceasta să aibă vreo contribuție la obținerea lui. Mergându-se pe o asemenea linie de raționament, cel ce-și însușește acest venit este apreciat ca un profitor sau chiar ca un parazit social.

În al doilea rând, pornind de la etimologia cuvântului latin – “proficere”, profitul înseamnă a produce, a face ceva în avans față de ceilalți (concurenți), care asigură astfel progresul.

Într-o astfel de viziune, profitul (pur) presupune, prin definiție, creștere economică, progres social, ceea ce înseamnă că însușirea lui depinde de caracterul creator, rațional și eficient al activităților, acțiunilor și operațiunilor economice.

Acesta este sensul pe care legislațiile îl dau profitului în țările cu economie de piață, profitul fiind doar un venit legitim, legal.

În concluzie, profitul exprimă venitul obținut dintr-o activitate economică care progresează; el este atât rezultat al progresului, cât și suport sau factor al acestuia.

Caracteristicile esențiale ale venitului-profit, care îl deosebesc de celelalte venituri, sunt:

profitul este un venit aleatoriu, fiind, prin natura sa, diferențial, nu se poate știi în avans mărimea sa, neștiindu-se de fapt, dacă aceasta va fi sau nu;

profitul este un venit autonom, el nu poate fi confundat cu nici una din celelalte forme de venit.

Privit astfel, profitul îndeplinește următoarele funcții;

el este un indiciu al raționalității economice;

este o motivație a dezvoltării și progresului economic;

un sortiment al acceptării riscului în afaceri;

un factor incitant al sporirii efortului agentului economic pentru eficiență și calitate sporită;

un mobil al cultivării spiritului de economie.

Pentru analiza economică a activității unei întreprinderi o mare importanță o prezintă cunoașterea conținutului următorilor termini: profit contabil, profit economic, profit normal (superprofit).

Profitul contabil reprezintă excedentul de venit net peste costul contabil, mai fiind numit și profit oficial, legislativ și statistic, acesta putând fi brut (înainte de plata impozitului pe profit) și net (după prelevarea impozitelor către municipalități și bugetul de stat).

Profitul economic reprezintă diferența dintre venitul total al firmei și costurile de oportunitate ale tuturor intrărilor (factorilor) utilizate de aceasta într-o perioadă de timp.

În general, atunci când se face teoria generală a profitului se are în vedere acest tip de profit. Profitul contabil, ca și cel economic, poate fi privit ca profit normal și ca supraprofit.

Profiturile normale constau dintr-un minim de profit pe care o firmă trebuie să-l obțină (solicite) în scopul ca acesta să rămână în funcțiune. În acest caz, venitul total încasat este egal cu costurile totale de oportunitate, ceea ce înseamnă că pe baza încasărilor se poate asigura continuarea activităților la aceeași parametrii funcționali.

Profitul normal corespunde venitului care ar reveni întreprinzătorului dacă el ar închiria capitalul său altui întreprinzător sau dacă ar lucra ca salariat la acesta.

Supraprofiturile, în exces față de unele normale (profit pur), se definesc ca venituri nete ce depășesc costurile totale de oportunitate. Termenul este folosit pentru a caracteriza acele firme (întreprinderi) care au rate de profit ce depășesc minimul necesar pentru a rămâne în ramură (industrie).

Profitul pur, rezultă din una sau mai multe surse, acestea având contribuții variate de la un caz la altul:

productivitatea personală a întreprinzătorului;

diversele rente de care el beneficiază: renta de conjunctură sau de piață; rente de situații pentru întreprinderile ce beneficiază de condiții locale avantajoase; monopolul de fapt sau de drept.

Într-o economie concurențială dinamică, profitul economic (pur) poate fi explicat prin inovații care stimulează investițiile, producția, ocuparea și mai buna organizare a firmei, fie profitul economic poate fi considerat o renumerație a întreprinzătorului pentru preluarea asupra sa a riscului incertitudinii.

Ordinea constituirii veniturilor din profitul net suscită mari dispute:

de exemplu, mulți acționari ar dori ca întregul profit net să li se împartă sub formă de dividende;

alții doresc să participe la fondul de dezvoltare cu cât apreciază că este avantajos pentru ei;

întreprinzătorii și managerii-administratori încearcă să aloce o cotă cât mai mare pentru dezvoltare, pentru a asigura o situație mai bună a firmei în viitor.

Profitul îndeplinește mai bine funcția de repartiție a resurselor între tipurile alternative de producție. Apariția profitului este semnalul că societatea dorește lărgirea ramurii concrete. În fapt, existența profitului apare nu doar ca stimul în sensul dezvoltării acestei activități, ci și ca sursă financiară a acestei dezvoltări.

1.4. RENTA

Renta continuă să prezinte o mare importanță practică și un deosebit interes economic. Atât în trecut cât și în prezent s-au conturat, există și se confruntă mai multe linii de abordare și de explicare a venitului-rentă.

Mult timp a predominat ideea conform căreia renta este venitul ce se cuvine proprietarului de terenuri, pentru acordarea dreptului de folosință a terenului către arendaș. Pe de altă parte, renta este explicată pe baza comportamentelor specifice ale agenților economici pe piața terenurilor agricole și cu alte destinații, ca piețe derivate ale piețelor agroalimentare.

În sfârșit s-a conturat punctul de vedere cu privire la caracterul universal al rentei, ca venit care apare atunci când acolo unde un anume factor de producție deosebit ca importanță economică este monopolizat de anumiți producători-ofertanți.

Aceste optici generale privitoare la rentă au fost fundamentate în maniere specifice de către specialiști în teoria economică.

Astfel W.Petty susține că: “renta funciară reprezintă surplusul obținut de pe un teren oarecare, după ce, din venitul obținut, s-au scăzut cheltuielile cu întreținerea lucrătorului agricol și celelalte cheltuieli de exploatare a terenului.”

Pornind de la premisa evidentă că lucrătorul agricol produce mai multe bunuri decât consumă, Fr.Qeusnay ajunge la concluzia că numai munca agricolă creează valoare și produs net, respectiv rentă. J.B.Soy susține că renta este o recompensă pentru serviciile aduse de pământul-natură, așa cum profilul recompensează capitalul, iar salariul-munca.

Într-o accepțiune generală, renta este acel venit fundamental care revine (proprietarul) oricărui factor de producție a cărui ofertă este rigidă sau foarte puțin elastică; este venitul pretins de proprietar pentru transferarea dreptului de folosință și de uzufruct a factorilor de producție cu însușiri speciale de către alte persoane (întreprinzători). Pentru utilizatorul factorului respectiv, renta constituie plata pentru folosirea temporală a acestui factor, pe bază de contract.

Așa cum s-a arătat, mecanismele de formare a veniturilor fundamentale se desfășoară atât pe baza unor legi economice specifice, cât și sub incidența unor confruntări sociale de mai mare sau mai mică amploare. Trebuie precizat însă că nivelurile, corelațiile și dinamicile acestora se încadrează și se mișcă pe un fundal general: producția națională.

CAPITOLUL 2.

UTILIZAREA VENITURILOR

Nivelul venitului disponibil este factorul principal care determină mărimea consumului și a economiilor gospodăriilor. Gospodăriile alocă venitul disponibil, care este venitul rămas după reducerea taxelor, impozitelor, fie pentru consumul curent, fie pentru economisire și satisface nevoi viitoare de consum.

Alături de venit, există și alți factori care stau la baza incitării gospodăriilor să consume mai multe, cum ar fi: stocul de avuție (active totale), structura de vârstă a populației, structura avuției.

2.1. CHELTUIELI DE CONSUM

Consumul și economisirea își au izvorul în venit. Consumul poate fi definit prin folosirea bunurilor economice achiziționate de către gospodării, alți agenți economici și administrații publice pentru satisfacerea unei nevoi personale sau edective, folosire ce implică distrugerea bunurilor.

Consumul personal și cel colectiv pot fi structurate după mai multe criterii:

a) după obiectul consumului, acesta se împarte în:

consum privat, care privește consumul gospodăriilor;

consum public sau guvernamental, care se referă la stat și la investițiile sale (administrații publice);

b) după obiectul consumului, avem:

consum material, de bunuri materiale de satisfacție, care la rândul lui cuprinde:

consum de produse alimentare;

consum de produse nealimentare;

consum de servicii.

c) după durata consumului, acesta se grupează în:

consum propriu-zis, ce cuprinde bunuri de folosință curentă, adică cele care își pierd utilitatea printr-un singur act de folosință.

consum de bunuri de folosință îndelungată, a căror utilizare se realizează pe o perioadă mai mare.

Mărimea cheltuielilor de consum depind atât de mărimea venitului disponibil, cât și de proporția în care venitul disponibil este utilizat pentru consum sau este economisit.

În multe țări consumul este studiat cu ajutorul bugetelor de familie, care se înlocuiesc pe diferite categorii și tipuri reprezentative de familie.

Bugetele de familie pot fi definite ca un sistem de evidență prin care se înregistrează sistematic și cronologic, de regulă pe o perioadă de 1 an, veniturile după natura lor (din muncă, din surse bugetare, etc.), iar cheltuielile de consum după destinația lor: hrană, locuință, învățământ, transport, sănătate, etc.

Având în vedere faptul că veniturile de care dispune menajul sunt limitate, consumatorul își selectează trebuințele de satisfăcut și compară utilitatea bunurilor.

Consumatorul are în vedere asigurarea maximului de satisfacție, atingerea acestuia având loc în condițiile în care sunt egale utilitățile finale ale ultimelor bunuri consumate din fiecare grupă, respectiv din fiecare categorie destinate consumului.

Pe baza concluziilor ce rezultă din teoria asigurării maximului de satisfacție, comportamentul mediu în materie de consum în funcție de variația venitului este pus în evidență de “legea lui Engel” cu cât o familie este mai săracă cu atât mai mare este proporția venitului ei cheltuit, în mod necesar pentru hrană.

Într-adevăr, aceasta este realitatea. În familiile cu un venit scăzut, mai mic sau chiar mult mai mic decât media la nivelul național, o mare parte din venitul lor este cheltuit pentru hrană, urmând apoi celelalte nevoi.

Apreciind evoluția cheltuielilor pentru consum pe baza bugetelor de familie, în țările dezvoltate economic, se pot observa următoarele tendințe:

cheltuielile pentru consum alimentar, în contextul creșterii, diversificării structurii și îmbunătățirii calității, crește într-o măsură mai mică decât venitul și își reduce ponderea în total, la circa 20%;

cheltuielile cu îmbrăcămintea, încălțămintea și accesoriile care urmează aceeași dinamică ca și cheltuielile pentru consum alimentar, iar ponderea lor a ajuns la mai puțin de 10%;

cheltuielile cu serviciile, inclusiv locuință și confort au sporit mai mult decât venitul.

Mărimea cheltuielilor destinate consumului personal depind de factori obiectivi și de factori subiectivi (nivelul și dinamica veniturilor, modificarea politicii fiscale, înclinații psihologice, obiceiurile indivizilor, etc).

Mobilările subiective care incită gospodăriile și administrația publică să nu consume o parte din venit generează economii pozitive, dar și apariția unor economii negative sub forma rezervelor bănești destinate asigurării bătrâneții sau ajutoare de șomaj finanțate prin împrumuturi.

Dacă avem în vedere averea, familiile se abțin a consuma și economisesc pentru a acumula o anumită avere, pentru a putea să-și finanțeze consumul în continuare. Cu cât oamenii dispun de o avere mai mare, cu atât vor economisi mai puțin, pentru a-și asigura consumul ulterior sau o anumită dorință.

Structura avuției are o influență diferită asupra consumului și economiilor. Avuția lichidă, reprezentată de depozite și titluri pe termen scurt, are un impact mai mare asupra consumului, decât avuția nelichidă, reprezentată de activele imobiliare sau titlurile de plasament pe termen lung. Deținerea de avuție lichidă conduce mai ușor la lipsa de economii.

Pe baza factorilor obiectivi și subiectivi, J.M.Keynes susține că de regulă, o parte din venit este economisită, atunci când venitul crește peste nivelul necesar satisfacerii nevoilor primare ale individului și familiei sale.

Cheltuielile de consum sunt nu numai în funcție de venitul curent ci și de nivelul mai ridicat al venitului de care s-a dispus într-o perioadă anterioară.

După J.M.Keynes, relația dintre venit și consum se află sub incidența legii psihologice fundamentale: de regulă și în medie o dată cu creșterea sau reducerea venitului, oamenii înclină să-și mărească sau să-și diminueze consumul, dar într-o proporție mai redusă.

Legătura funcțională dintre un venit și cheltuielile pentru consum efectuate la acel nivel de venit reprezintă înclinația spre consum, care se manifestă sub forma unei mărimi medii și mărimi marginale.

Înclinația medie spre consum () se determină ca raport între consum și venitul disponibil:

= C/YD

– înclinația medie spre consum;

C – consumul;

YD = venitul disponibil

Înclinația marginală spre consum (c') exprimă ponderea din venitul disponibil suplimentar, care se adaugă la consum și se calculează ca raport între consumul edițional (∆C) și sporul de venit disponibil:

c' = ∆C/∆YD

c' – înclinația marginală spre consum;

∆C – variația consumului (consumul adițional);

∆YD – sporul de venit disponibil;

Funcția de consum are următoarea proprietate fundamentală: dacă venitul crește(/∆YD), atunci crește și consumul (∆C), dat în măsură mai mică (∆YD>∆C); dacă venitul scade, se diminuează și consumul, dar în măsură mai mică decât venitul.

Relația consum-venit poate fi exprimată nu numai printr-o funcție, ci și printr-o diagramă, în care se evidențiază concomitent, totalul cheltuielilor de consum și venitul disponibil. Diagrama consum-venit, prezentată în fig.2.1., denumită uneori “Crucea Keynesiană”, are înscris pe abscisă venitul disponibil, iar pe ordonată consumul, înclinată la 45º, care permite “trecerea” de la o axă la alta și ea arată direct dacă cheltuiala de consum este superioară, egală sau inferioară venitului.

Fig.2.1. Diagrama consum – venit

Înclinația marginală spre consum măsoară modificarea consumului ca urmare a venitului disponibil. Se observă că, la o modificare a venitului disponibil, ΔYD, are loc o modificare a consumului ΔC.

În funcția consumului: C=c'xYD sau C=c'xYD+C0 (C0 este consum autonom), unde c' reprezintă tocmai înclinația marginală spre consum (∆C/∆YD), adică panta curbei consumului (o mărime pozitivă, dar subunitară).

Se observă că la nivele scăzute ale venitului disponibil, consumul depășește venitul și se dezeconomisește. Consumul poate fii mai mare decât venitul disponibil numai pe o perioadă scurtă de timp, excedentul de consum poate fi acoperit prin economii anterioare sau prin împrumuturi.

Pe măsură ce venitul disponibil crește, c' – adică înclinația marginală spre consum, se reduce și sporește înclinația marginală spre economisire. În funcție de mărimea venitului disponibil și a consumului, economiile sunt pozitive sau negative.

Înclinația marginală spre consum este o mărime pozitivă, dar subunitară: 0<c'<1. În condiții normale nu poate lua valori extreme (0 sau 1) și mărimea sa se modifică în raport de fazele ciclurilor economice în perioada de boom: – c' ia valori cuprinse între 0,6-0,7 ,iar în perioada de recesiune, c' este mai mare.

2.2.ECONOMISIREA

Venitul disponibil este utilizat fie pentru consum, fie este economisit. Ceea ce nu se consumă reprezintă venitul economisit:

YD=C+S

YD – venitul disponibil;

C – consumul;

S – economisirea.

În procesul de utilizare a venitului, se are în vedere atât satisfacerea nevoilor de consum actuale, cât și a celor viitoare, adică o anumită proporție între consum și economisire. Comportamentul de economisire este descris de J.M.Keynes în felul următor: “nimeni nu constată că economisirea reprezintă excesul de venit față de cheltuielile de consum “.

Prin urmare există o corelație între consum și economisire. Această corelație sau raport între consum și economisire este influențat de factori cum ar fi: stocul de avuție (sau activele totale, structura de vârstă a populației, structura avuției, rata dobânzii).

Cum am mai menționat, familiile se abțin a consuma și economisesc în perioada activă a vieții lor, pentru a acumula o anumită avere, pentru a putea să-și finanțeze consumul, nevoile, în perioada post-activă. Cu cât averea acumulată va fi mai mare, cu atât economisirea va fii mai mică, se va economisii mai puțin.

Structura de vârstă a populației nu este constantă, ceea ce influențează asupra variabilității proporției utilizării venitului pentru consum și economisire. Având în vedere că, pentru majoritatea gospodăriilor venitul crește odată cu vârsta, cu anii de perioadă activă, când cheltuielile de consum a gospodăriilor tinere sunt mai mari la început când se datorează cu bunuri de folosință îndelungată și efectuează cheltuieli însemnate pentru creșterea copiilor, economiile sunt mai scăzute, dar cu trecerea anilor, raportul consum economisire se tinde să se echilibreze, iar mai apoi să se inverseze.

Deținerea de avuție lichidă, reprezentată de depozite și titluri pe termen scurt, conduce mai ușor la lipsa de economii.

Legătura dintre consum – economisire și rata dobânzii este completă și importantă, atât timp cât banii au o influență importantă (mare) asupra consumului. Rata dobânzii influențează consumul, mai întâi prin intermediul dorinței de economisire. Scăderea ratei dobânzii micșorează rata economisirii.

În al doilea rând, când rata dobânzii la depozitele bancare și la titlurile financiare pe termen scurt scade, gospodăriile au tendința să cumpere mai multe bunuri durabile, cea ce înseamnă că sporesc cheltuielile de consum, deci economisirea scade.

În al treilea rând, o dată cu scăderea ratei dobânzii valoarea titlurilor financiare crește și gospodăriile sunt mai bogate.

În teoria keynesistă economiile sunt reversul consumului, deoarece modalitatea utilizării venitului este formată din consum și economii. Cu cât crește consumul, cu atât trebuie să scadă economisirea și invers, cu cât crește economisirea cu atât trebuie să scadă consumul.

Dacă orice venit are două destinații, consum și economisire, adică: Y = C+S, înseamnă că sumele economisite apar ca o parte din venit, care nu este consumată: S = Y-C.

Legătura între evoluția economiilor și cea a venitului este exprimată prin înclinația medie și cea marginală spre economii.

Înclinația medie spre economii sau rata economisirii () se definește ca un raport între suma totală economisită și venit, adică: = S/Y unde:

– rata economisirii;

S- economisirea (fig.2.2.);

Y- venitul.

Fig.2.2. Funcția de economisire

Economisirea poate fi reprezentară printr-o curbă specifică. Într-o diagramă, pe o axă orizontală este reprezentat venitul disponibil, iar pe axa verticală economisirea, S, adică ceea ce gospodăriile nu cheltuiesc, suma care este o mărime pozitivă, C, dar ea poate fi și negativă în cazul dezeconomiilor.

În ceea ce privește înclinația spre economisire, ea este prezentată în figura 2.3.

Fig.2.3. Înclinația spre economisire

Curba înclinației spre economisire este bazată direct, astfel încât dezeconomisirea este plasată sub abscisă, care indică venitul disponibil. Atunci când venitul depășește nivelul venitului disponibil se formează economii pozitive.

Încovoierea curbei economisirii este întotdeauna opusă curbei consumului. În timp ce înclinația spre consum scade la grupele de venituri mai ridicate, înclinația medie spre economii sporește.

Rezultatul este că, dacă curba consumului este convexă, curba economisirii este concavă.

Înclinația marginală spre consum, c' , este însoțită de înclinația marginală spre economisire (∆), fiind definită ca raport între variația sumei economisite (dS) și variația venitului (dY), adică:

∆ = dS/dY

∆ – înclinația marginală spre economisire;

dS – variația sumei economisite;

dY – variația venitului.

Ea exprimă mărimea fracțiunii, din care fiecare unitate monetară adițională de venit, care este economisită, în loc să fie consumată.

Înclinația medie spre economisire este variabilă, în funcție de nivelul venitului. Pentru un nivel redus de venit, care nu acoperă nivelul minim de trai și pentru un venit nul economisirea este negativă, egală cu (-C0). Dacă consumul este pozitiv, pentru un venit nul sau mai mic decât minimul de trai înseamnă că a avut loc “o dezeconomisire”, adică o economisire negativă, o micșorare a resurselor create anterior, pe baza cărora a fost finanțat un consum autonom, incompresibil.

Pragul de economisire, adică punctul în care gospodăriile nu se îndatorează, nici nu economisesc este punctul curbei de consum (C), curba de consum fiind prezentată în figura 2.4., care aceasta intersectează linia de 45°, indică nivelul venitului disponibil (YD) la care gospodăriile își acoperă în întregime cheltuielile de consum.

Fig.2.4. Panta factorului de consum

La dreapta punctului C curba consumului este sub linia de 45° și distanța dintre ele arată economisirea netă. La stânga punctului C, curba consumului este superioară liniei de 45° și arată că temporar menajele cheltuiesc pentru consum o sumă mai mare decât venitul adică dezeconomisesc.

Economisirea nu devine pozitivă decât dincolo de pragul de economisire, ea semnifică existența unui nivel de venit la care gospodăriile încetează să-și mai cheltuiască economisirea anterioară.

Din cele de mai sus rezultă că nu numai consumul este în funcție de venit (C=f (Y)), ci și economisirea depinde de Y:

S = Y- C = Y – f(Y) = S(Y)

În cazul funcției de consum afine, prezentată în figura 2.5.,de forma:

C = c' x Y + C0, unde 0< c'<1 și C0>0, C0 – consum autonom.

Funcția de economisire este:

S = Y – C = Y – (c' x Y + C0) = (1- c') x Y – C0 = ∆Y – C0

C0 = c' x Y + C0

S = ∆Y – C0

Fig.2.5. Funcția de consum afină

Rezultă că economisirea este o funcție crescătoare în raport cu nivelul venitului. Funcția economisirii este “imaginea în oglindă” a funcției consumului. De mărimea economiilor depinde volumul investițiilor și venitul național în viitor.

În analiza macroeconomică, economiile sunt partea din venitul național curent care nu este cheltuită pentru consumul curent și astfel apare modelul retragerilor din fluxul circular al venitului național.

În termeni reali, economiile sunt importante pentru că “finanțează” investițiile fizice. Prin economisire, adică renunțarea la consumul curent, se eliberează resurse care pot fi orientate spre creșterea stocului de capital național și de aici mărirea capacității acestuia de a produce o cantitate mai mare de bunuri în unitatea de timp.

Economiile realizate sunt clasate pe 3 direcții:

tezaurizarea (în obiecte din metale prețioase, tablouri, etc.), deci o utilizare inactivă;

plasamente în bănci și alte instituții financiare, în deosebi pentru obținerea de dobânzi (din depuneri de bani și din cumpărarea de obligațiuni și rente de stat);

investiții, respectiv pentru cumpărarea de bunuri pentru producție și de bunuri imobiliare.

CAPITOLUL 3

INVESTIȚIILE

3.1. CONCEPT ȘI STRUCTURĂ

Conceptul de “investiții” trebuie privit astăzi ca un concept mai larg decât cel pe care ne-am obișnuit să-l definim.

Pe de o parte investițiile reprezintă cheltuielile efectuate pentru lucrări de construcții, de instalații și de montaj, pentru achiziționarea de utilaje, mijloacele de transport, alte cheltuieli destinate creării de noi mijloace fixe, pentru dezvoltarea, modernizarea, reconstrucția celor existente, precum și valoarea serviciilor legate de transferul de proprietate al mijloacelor fixe existente și al terenurilor, etc.

Din alt punct de vedere, investiția este o utilizare a venitului care se materializează într-un avans la capital sau (patrimonii) în vederea obținerii unui venit.

Într-o accepțiune mai largă investiția reprezintă orice decizie de cheltuială care conduce la dobândirea unei activități în vederea obținerii ulterioare a unui flux de lichidități și care are ca scop creșterea avuției proprietarilor întreprinderi.

Decizia de economisire și investiție în cazul micului producător aparține aceluiași agent economic. Acesta economisește și simultan investește.

În economiile de piață dezvoltate, investiția adică formarea capitalului este efectuată de societățile non-financiare.

Investiția este o activitate economică fundamentală care provoacă o creștere în viitor a venitului de unde decurge și o modificare a consumului și a economiilor și implicit condiționează dimensiunea utilizării factorilor de producție.

Volumul investițiilor este variabil în timp și are un puternic efect de antrenare .În economiile de piață moderne, prin măsuri bugetare și monetare adecvate, puse în practică de puterea publică este posibilă atenuarea fluctuațiilor investițiilor și îndeplinesc un important rol stabilizator al economiei. Obiectivul lor este de a atenua amplitudinea oscilațiilor care efectuează prețurile, utilizarea, producția.

Investițiile sunt cheltuielile destinate stocului de capital, care se depreciază. Deprecierea înseamnă o reducere a stocurilor de capital prin deteriorarea în timp, adică prin uzură. Adăugirile totale la stocul de capital, adică cele pentru refacerea capitalului uzat și cele pentru creșterea stocului reprezintă, sunt investițiile.

Deci investițiile se pot defini ca fiind ansamblu cheltuielilor private și publice destinate menținerii și creșterii stocului de capital.

Investițiile cuprind următoarele elemente de structură:

construcții, ce reprezintă ansamblu lucrărilor prin care se realizează construcțiile noi, reconstituirea, dezvoltarea, modernizarea clădirilor cu diferite destinații, lucrări de montaj etc.;

utilajul cu și fără montaj, ce reprezintă mașinile, echipamentele, liniile și instalațiile tehnologice care pot funcționa numai după asigurarea lucrărilor de montaj, precum și cele care pot funcționa independent; de asemenea în această categorie sunt incluse și mijloacele de transport;

lucrări geologice și de foraj, care reprezintă ansamblul lucrărilor pentru identificarea de noi rezerve de substanțe minerale utile; obținerea datelor de proiectare a construcțiilor energetice, hidrotehnice, industriale, etc. pentru determinarea structurii și compoziției solului, a regimului de ape freatice, pentru terenurile unde urmează să fie amplasate obiective de investiții, foraj de exploatare etc.;

alte investiții, care reprezintă cheltuielile efectuate pentru cumpărarea animalelor de muncă, de producție și de reproducție, plantații de vii, pomi fructiferi, împăduriri, achiziționarea obiectivelor de inventar gospodăresc de natura mijloacelor fixe, plata studiilor de cercetare și proiectare pentru obiective de investiții, comisionul băncilor pentru operațiuni efectuate în legătură cu investițiile.

3.2.TIPOLOGIA INVESTIȚIILOR

Investițiile de economie sunt prezentate pe forme de proprietate, elemente de structură și pe activități al economiei naționale. Începând cu anul 1998, investițiile au fost grupate în funcție de forma de proprietate asupra capitalului social al unităților care le-au realizat, astfel:

proprietate majoră de stat, care cuprinde capitalul integral de stat, capitalul public de interes național și local, mixt (peste 50% capitalul social de stat);

proprietate majoritară privată, care cuprinde capitalul integral privat, mixt (peste 50% capital social privat), capital integral străin, cooperatist și obștesc. În cadrul acestei categorii se cuprind și investițiile populației pentru diferite destinații.

Repartizarea investițiilor pe activități ale economiei naționale s-a efectuat avându-se în vedere destinația lor în cadrul unităților economice și social culturale, potrivit “Clasificării Activităților din Economia Națională (CAEN)”.

După destinația lor, investițiile se împart în trei categorii:

investiții pentru afaceri, care constă în cheltuielile făcute de firme pentru mașini, utilaje, instalații, construcții, etc., respectiv pentru construirea stocului de capital fix;

investiții imobiliare (investiții rezidențiale), care costă în cheltuielile pentru constituirea sau achiziționarea de clădiri pentru care servesc drept locuință;

investițiile în stocuri.

Cum am mai specificat, investițiile se pot defini ca ansamblul cheltuielilor destinate menținerii și creșterii stocului de capital. Stocul de capital poate fi, pe de o parte stoc de capital fizic și pe de altă parte stoc de capital uman.

Stocul de capital fizic este alcătuit din stocul de capital productiv, din stocul de imobile și din stocurile materiale. De aceea și investițiile pot fii mai întâi identificate ca investiții în capital productiv (în afaceri), investiții în imobile (imobiliare) și investiții în stocuri.

Stocul de capital uman este alcătuit din stocul de sănătate, stocul de instrucție și stocul de educație. De aceea și investițiile în capitalul uman pot fii identificate, în al doilea rând, ca investiții în sănătate și investiții în educație (pregătire).

Investițiile în educație, la rândul lor, pot fii împărțite în investiții pentru pregătirea primară, investiții pentru pregătirea la locul de muncă, investiții pentru pregătirea liceală, universitară și investiții pentru pregătirea postuniversitară.

Pe parcursul utilizării sale, stocul de capital se depreciază. Adăugirile totale la stocul de capital, adică cele pentru refacerea și cele pentru creșterea stocului de capital, reprezintă investițiile brute.

Cheltuielile făcute numai pentru creșterea netă a stocului de capital într-o perioadă de timp, reprezintă investițiile nete.

După destinația lor, putem reprezenta schematic investițiile, astfel:

INVESTIȚII – în capital fizic – în afaceri

– în imobiliare

– în stocuri

– în capital uman – în sănătate

– în pregătire – primară

– la locul de muncă

– liceală

– universitară

– postuniversitară

3.2.1. INVESTIȚIILE PENTRU AFACERI

După cum am mai prezentat anterior, investițiile, după destinația lor, se împart în trei categorii:

investiții pentru afaceri;

investiții imobiliare;

investiții în stocuri.

Locul investițiilor în cadrul cererii agregate poate fii redat sugestiv în figura 3.1.:

Fig.3.1. Cererea agregată

Se poate observa că investițiile ocupă un loc important în cadrul cererii agregate. În majoritatea țărilor dezvoltate ale lumii, cheltuielile pentru consum se situează între 50-60% din PNB, cheltuielile pentru investiții în jur de 20% din PNB, iar restul din PNB se împarte între cheltuielile guvernamentale și exporturile nete, în proporții diferite de la țară la țară.

Investițiile pentru constituirea stocului de capital fix reprezintă cea mai importantă parte a investițiilor totale. În cadrul cheltuielilor pentru investiții, investițiile pentru afaceri ocupă ponderea cea mai mare.

Ele constituie principala componentă a investițiilor din economie și reprezintă totalitatea cheltuielilor ce se fac de către firme pentru a-și constitui stocul de capital, adică mașinile, utilajele, instalațiile, construcțiile utilizate în producerea de bunuri și servicii.

Firmele își pun o serie de probleme cum ar fi:

cât de mare trebuie să fie stocul lor de capital ?;

care trebuie să fie rata creșterii stocului de capital, adică rata investițiilor în fiecare perioadă ?

Toate firmele urmăresc maximizarea profitului obținut. Dacă firmele obțin un profit nesatisfăcător, caută să-și mărească stocul de capital dorit. Se pune problema cât de mare trebuie să fie stocul de capital pentru a realiza un profit maxim. La această întrebare pot răspunde firmele dacă își compară două elemente de bază:

produsul marginal al capitalului;

costul marginal al capitalului.

Produsul marginal al capitalului reprezintă creșterea veniturilor firmelor, obținută prin folosirea în producție a unei unități de capital în plus.

Costul marginal al capitalului reprezintă creșterea costului producției ca urmare a folosirii unei unități suplimentare de capital. Cea mai bună soluție a determinării acestui cost este utilizarea ratei dobânzii. Astfel, dacă sporul de capital s-a realizat din surse proprii sau din surse împrumutate de la o bancă, costul acestei creșteri și poate constitui dobânda respectivă.

Dacă firmele vor constata că produsul marginal al capitalului este mai mic decât costul marginal al capitalului, vor proceda la mărirea stocului de capital până când.

Se obține astfel stocul de capital dorit.

Evoluția stocului de capital determinată de comportamentul investițional al firmelor, care de obicei este apreciat cu ajutorul funcției de producției Cobb-douglas de forma:

Y = L1-a x Ka; 0 < a < 1

L – cantitatea de muncă utilizată;

A – constantă, ce exprimă elasticitatea venitului în funcție de capital, adică cu cât crește venitul la creșterea cu o unitate a capitalului;

Y – venitul;

K – capitalul.

Stocul de capital dorit va fi:

K = aY/mc

Se observă că stocul de capital variază proporțional cu venitul (Y) și invers proporțional cu costul marginal al capitalului (mc), în condițiile în care, desigur, cm considerat factorul de muncă fiind fix. Dacă considerăm factorul de muncă variabil, stocul de capital dorit va fi:

K = ()1-a x Y

W- salariul real

Din această relație se observă că o creștere a salariului real determină și creșterea stocului de capital dorit.

Produsul marginal al capitalului rămâne un element de capital. În funcție de specificul și durata investițiilor făcute, firmele vor trebui să estimeze corect venitul viitor ce-l va aduce această creștere de capital.

Deci creșterea stocului de capital va depinde atât de nivelul curent al venitului cât și de speranțele firmei într-un venit viitor. Capitalul, pe măsura utilizării lui, se depreciază, ceea ce implică o serie de cheltuieli de întreținere și reparații. În acest caz, costul uitlizării capitalului va fi:

mc= i + d

i- rata dobânzii;

d- rata uzurii (deprecierii) capitalului.

mc – costul marginal al capitolului.

Costul utilizării capitalului trebuie să țină cont atât de rata nominală a dobânzii, cât și de rata reală a dobânzii: atunci costul utilizării capitalului va fi:

mc = (i – ri ) + d = ir + d

ir – rata reală a dobânzii.

Costul utilizării capitolului mai poate fi afectat și de: impozitele pe venitul corporațiilor, o serie de scutiri de taxe pentru anumite credite de investiții, fiind:

mc = ir +d + tv – st

tv – impozitele pe venitul corporațiilor;

st – scutiri de taxe pentru anumite credite de investiții.

3.2.2. INVESTIIȚILE REZIDENȚIALE

Investițiile rezidențiale (imobiliare), constă în cheltuielile de investiții pentru construcția de locuințe noi, pentru o singură sau mai multe familii. Imobilele reprezintă o parte din bunurile pe care le deține proprietarul unei averi, bunuri care, spre deosebire de alte componente ale averii, au o viață mai lungă.

Investițiile imobiliare ocupă locul secund după investițiile în afaceri în cadrul cheltuielilor pentru investiție.

În țările dezvoltate, investițiile imobiliare cunosc fluctuații ciclice mai mari, cu durate ale ciclului între 5-10 ani, precum și faptul că se dublează în medie cam la 30-35 ani.

Și investițiile imobiliare, ca de altfel toate celelalte investiții, se realizează în funcție de cererea de imobile. Această cerere va fi cu atât mai mare, cu cât prețul imobilelor va fi mai scăzut. Cererea de imobile este determinată de câștigul net pe care îl aduce deținerea unui imobil.

Acest câștig net se determină ca o diferență între câștigul brut al deținerii imobilului și costul deținerii acestui imobil. Costul deținerii imobilului este constituit din deprecierea acestuia (uzura suferită), din impozitele și taxele percepute de stat, costul dobânzii, costul asigurărilor, etc.

Câștigul brut al deținerii, dacă imobilul este alcătuit din chiria (rentă) plătită proprietarului, dacă imobilul este închiriat sau din câștigul proprietarului, care locuiește în imobilul său și nu mai plătește astfel o chirie, plus câștigul de capital realizat din creșterea valorii imobilului.

Un alt factor determinant al cererii de imobile este nivelul bogăției indivizilor. În acest sene, cu cât indivizii sunt mai bogați, au o avere mai mare, cu atât înclinația lor spre deținerea de imobile este mai mare.

Cererea de imobile poate fi influențată și de câștigul net adus de alte forme ale averii și cu cât acesta este mai mare, cu atât înclinația spre a deține imobile este mai mică.

3.2.3. INVESTIȚIILE ÎN STOCURI

Investițiile în stocuri constă din materii prime, semifabricate, producție neterminată și produse finite păstrate în vederea vânzării. Investițiile în stocuri reprezintă de obicei o parte foarte mică a cererii agregate și pot avea chiar valori negative în perioadele de recesiune, deoarece firmele își reduc stocurile de bunuri existente pentru vânzare.

Investițiile în stocuri sunt influențate de volumul așteptat al vânzărilor – costul păstrării costurilor, rata dobânzii, posibilitatea întârzierii aprovizionării cu materii prime și materiale, fazele ciclului economic, incertitudini asupra evoluției economice, etc.

Investițiile în stocuri sunt necesare deoarece:

asigură continuitatea procesului de producție;

aprovizionarea este mai ieftină dacă se face în condiții mai mari decât în cantitățile necesare pentru o zi;

o serie de materii prime și materiale nu se găsesc decât în anumite perioade ale anului;

iarna aprovizionarea se face mai dificil.

Fiecare firmă își propune constituirea unor stocuri care să reprezinte un anumit procent din valoarea vânzărilor finale. Investiția în stocuri poate fi prezentată ca o funcție stabilă a vânzărilor așteptate – ceteris paribus. În această situație, modelarea modificării în timp a investiției în stocuri implică folosirea relației;

∆Inv = n x ∆R

∆I nv – modificarea investițiilor în stocuri;

n – ritmul vânzărilor;

∆R – modificarea în vânzările așteptate.

Stocurile firmei pot fi pe de o parte stocuri dorite (anticipate), pe care și le anticipează și stocuri nedorite (neanticipate), adică acele stocuri care apar ca urmare a unor reduceri neprevăzute ale vânzărilor sau acele stocuri care se fac cu bună știință pentru reînoirea unor stocuri epuizate ca urmare a unei neașteptate cereri agregate.

Corespunzător celor două categorii de stocuri vom avea investiții dorite în stocuri și investiții nedorite în stocuri.

Investiția dorită în stocuri poate fi răspunsul unei creșteri recente în cerea totală, iar investiția nedorită în stocuri este rezultatul unei cereri totale neașteptate de mici. Rezultă că o acumulare rapidă în stocuri poate fi asociată cu o cerere totală aflată fie în ascensiune rapidă, fie într-un declin rapid. În cursul ciclului economic, investițiile în stocuri fluctuează substanțial.

Din practica economică a țărilor dezvoltate s-a constatat în general investițiile în stocuri au cele mai mari fluctuații în cadrul ciclului afacerilor. Astfel, în faza de avânt economic, PNB crește rapid depășind în final ritmul de creștere al vânzărilor și scăzând viteza de rulare a stocurilor.

Aceasta face ca firmele să constate că stocurile lor cresc, lucru ce le determină să înceapă o reducere a investițiilor în stocuri, reducere ce are o influență negativă și asupra PNB, a cărui ritm de creștere scade, făcând ca economia să intre în faza de depresiune.

Reducerile de stocuri continuă în faza de criză, iar în finalul crizei, investițiile în stocuri devin negative. Deci pentru a aduce stocurile la normal, firmele reduc producția, reducându-se în mod corespunzător PNB și astfel economia intră în faza de criză.

Cu cât stocurile vor fi menținute la un nivel cât mai apropiat de nivelul cererii agregate, deci cu cât vânzările și producția se vor modifica aproximativ concomitent cu atât fluctuațiile în investițiile pentru stocuri și fluctuațiile PNB vor fi mai mici, iar durata crizelor redusă.

3.2.4. INVESTIȚIILE ÎN CAPITALUL UMAN

Înțelegerea corectă a investițiilor în capitalul uman presupune înțelegerea prealabilă a conceptelor:

costul lansării unui om în viață;

investiția în capitalul uman;

costul omului în decursul vieții sale;

capitalul uman.

Acești indicatori sintetici nu pot fi exprimați decât valoric, iar relațiile de interdependență dintre ei pot fi redate astfel:

Costul lansării în viață a unui om reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care societatea și familia le face pentru ca un individ să poată să producă ceva util societății.

Investițiile în capitalul uman reprezintă totalitatea cheltuielilor aferente unui individ, atât pentru a fi lansat în viață cât și după aceea, în scopul de a-și perfecționa pregătirea generală și profesională.

Costul omului în decursul vieții sale reprezintă totalitatea cheltuielilor aferente unui individ de-a lungul vieții sale.

Capitalul uman – reprezintă totalitatea veniturilor din muncă pe care le realizează un individ de-a lungul vieții sale, capital care este rezultatul investițiilor menționate la punctul b).

3.2.5. INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE

Nevoia de capital și de investiții care se ridică la un nivel mult peste posibilitățile economice actuale impune ca o condiție obiectivă apelarea la capitalul străin sub forma atragerii de investiții directe de capital, caracteristică comună tuturor statelor ex-comuniste.

În acest sens, există deja un interes de ambele părți, atât din partea investitorilor și capitalului străin, cât și din partea investitorilor autohtoni.

Iminenta integrare a statelor din estul și centrul Europei alături de cele vest europene în Uniunea Europeană, stimulată de interese strategice de ambele părți, impune atât o extindere a cooperării internaționale cu alte state și mai ales cu cele dezvoltate cât și o accelerare a tranziției la economia de piață, care să deschidă orizonturi reale cooperării internaționale.

Forța necesară accelerării acestui proces de tranziție la economia de piață și a aderării la Uniunea Europeană rezidă numai în disponibilul de capital.

Conștiente de aceste realități, statele vest-europene, interesate în procesul de atragere a fostelor state socialiste la sistemul economiei de piață, au demarat ele însele o serie de programe de sprijin comunitar statelor aflate în tranziție.

Au fost încheiate acorduri de asociere cu Comunitatea Europeană de către toate țările est și central – europene. Asemenea acorduri au fost semnate de Polonia, Ungaria, Cehoslovacia în 1991, apoi de către România și Bulgaria în 1993, Rusia în 1996, etc.

În acordurile de asociere sa stipulat că: „Comunitatea va examina acordarea, în anumite circumstanțe, a unor fonduri pentru stabilizarea macroeconomiei”. Conștiente la rândul lor, că obstacolul principal pe care îl au de înfruntat statele în tranziție, îl constituie lipsa de capital și respectiv, de investiții în domeniul privat, productiv și al serviciilor, țările vest-europene dezvoltate manifestă real interes în acordarea de ajutoare financiare economiilor în tranziție.

Tranziția spre economia de piață este caracterizată în toate statele est și central – europene de o instabilitate a economiilor naționale, de declin economic, de o adevărată criză de capital și o rată periculos de mică a investițiilor, mai ales a celor productive.

Nevoia de capital străin rezidă tocmai din incapacitatea propriilor economii naționale ex – comuniste de a satisface nevoia, chiar minimă, de capital pentru refacerea economică și pentru relansarea investițiilor, care în situația menținerii reculului din anii imediat după 1990, riscă să arunce aceste economii în totală dependență de lumea dezvoltată, cu grave consecințe pe termen mediu și lung.

Pe de altă parte, această nevoie de capital străin este amplificată și de nivelul tehnologic mult rămas în urmă al dotărilor și producției industriale din țările aflate în tranziție.

Internaționalizarea și globalizarea problemelor economice, ale producției industriale, ale mișcării capitalurilor financiare fac ca activitatea de investiții să devină una de natură globală, cu implicații, de acum, asupra tuturor economiilor naționale și asupra întregii economiei mondiale.

În plan general, în perioada 1981 – 1993 investițiile provenite din Uniunea Europeană au reprezentat peste 30% din volumul investițiilor străine care au influențat în mod determinant economia mondială. Aceste investiții au fost îndreptate în principal în cadrul zonei vest-europene 339 miliarde de dolari, spre SUA – 249 miliarde dolari, spre Japonia Sud – Estasiatică – circa 25 miliarde dolari.

În ce privește Europa, abia după anul 1990 a început să se înregistreze o anumită orientare a anumită orientare a investitorilor vest – europeni și spre statele din estul și centrul Europei, însă la un nivel relativ scăzut, volumul total fiind mult inferior celui de care au beneficiat Singapore, Malaesia și Argentina la un loc.

Mai multe studii efectuate în rândul investitorilor vest – europei au ajuns la concluzii foarte apropiate privind motivația acestor investitori în țările foste comuniste și anume:

accesul ușor la piața acestor state;

costul scăzut al mâinii de lucru posibilitatea obținerii unor produse mai ieftine datorită nivelului scăzut cu manopera

Nu trebuie omis faptul că majoritatea firmelor străine investitoare sunt orientate pe export și numai în mică măsură pe satisfacerea unor piețe interne ale statelor primitoare și de aceea accesul la piață este esențial pentru investitorii străini precum și avantajele costurilor reduse.

Investițiile străine directe constituie prin formă și conținut economic, o formă, cu îndelung trecut, a relațiilor economice și de cooperare internațională.

În condițiile unui avânt al schimburilor economice internaționale, investițiile străine directe cunosc o dezvoltare continuă la jumătatea și spre sfârșitul secolului al XIX-lea prin apariția unor corporații internaționale cum ar fi: Shell, Standard Oil, A.E.G. Sienens, Royal Dutch, etc. care au marcat o primă perioadă a practicii investițiilor directe în străinătate, în special în anii 1875 – 1895. Perioada de după al doilea război mondial a diferențiat procesul de evoluție a investițiilor străine.

În rândul țărilor socialiste investițiile străine au fost inițial respinse în totalitate, pentru ca mai apoi Iugoslavia și mai târziu Ungaria să accepte realizarea de investiții străine pe teritoriul lor, în domeniul producției, cât și al comerțului și serviciilor.

Statele socialiste urmăreau în special atragerea de tehnologii moderne și aplicarea lor în propriile economii naționale, precum și accesul pe piețele occidentale cu ajutorul capitalului străin, având însă, de fiecare dată, pretenția la păstrarea controlului asupra fiecărui proiect, astfel că nici o participare străină de capital nu putea depăși 50% din capitalul societății mixte înființate în comun, atât pe teritoriul statelor răsăritene, cât și pe teritoriul statelor occidentale.

În zona statelor nesocialiste, politicile investițiilor străine au continuat și s-au amplificat, mai ales după cel de-al doilea război mondial. Cea mai evidentă creștere a investițiilor străine directe în zona țărilor occidentale a avut loc în anii de după 1965, când această creștere a fost peste 20 de ori, numai până la finele anului 1989.

În condițiile trecerii la economia de piață, în teoriile ex-comuniste renaște proprietatea privată, iar principalii investitori încep a fi persoanele sau firmele private. La rândul lor și acestea urmăresc cu prioritate realizarea unui cât mai mare profit. Acest lucru face ca între investitorul străin și cel autohton să existe o anumită convergență de interese.

Însă această convergență de interese la nivel microeconomic adesea devine în divergență cu interesele macroeconomice.

Pentru investitorul privat contează mai puțin unde și în ce domeniu se va înscrie proiectul său de investiție, ci doar dacă acesta va aduce profituri sigure și mari, pe când interesul macroeconomic cere o anumită orientare a noilor investiții spre domenii de interes național, sau, cel puțin, spre domenii agreate de interesul național.

La fel, în practică, investitorii străini au acționat de fiecare dată cu prioritate în interesul propriul, chiar cu completa desconsiderare a intereselor naționale ale statelor beneficiare de investițiile străine.

Țările aflate în tranziție au o serie de interese convergente cu cele ale statelor dezvoltate, printre care ar fi de reținut:

armonizarea nivelurilor de dezvoltare economică și crearea unor posibilități sporite de revitalizare economică a acestui grup de state;

crearea condițiilor de folosire mai intensă a rezultatelor umane la locul de reședință al acestora și prevenirea emigrării acestora spre țările dezvoltate industrial;

adâncirea divizionării internaționale a muncii;

crearea condițiilor necesare procesului de integrare economică și politică la nivelul întregului continent european, etc.

Pe de altă parte, apar evidente și o serie de interese particulare ale statelor dezvoltate, care nu se suprapun cu cele ale economiilor naționale primitoare, cum ar fi:

asigurarea unor plasamente rentabile ale surplusului de capital acumulat pe piața capitalului și în băncile occidentale, care nu-și găsește justificare convenabilă în propriile economii naționale.

dorința de a crea noi piețe de desfacere pentru produsele proprii, de înalt nivel tehnologic.

interesul în extinderea prezenței capitalurilor și a controlului asupra altor economii naționale pentru a trage foloasele posibile din acestea;

tendința de preluare a controlului asupra unor unități economice sau sectoare de importanță majoră.

Toate aceste interese fac din economiile în tranziție obiective certe ale capitalului internațional. De asemenea apar anumite divergențe de interese chiar în planul intern al economiilor naționale ale statelor dezvoltate exportatoare investiții străine directe.

Statele din centrul și estul Europei, după abolirea sistemului socialist din anii 1989-1990, guvernele ce au preluat conducerea acestor state au trecut la o serie de acte normative care să dea un cadru juridic acceptabil pentru atragerea sau deschiderea față de penetrarea investițiilor directe din statele dezvoltate, mai ales, adoptând legi de natură de a crea un asemenea cadru și un climat favorabil investițiilor străine.

O măsură de mare importanță și un efect pozitiv în atragerea de investitori străini a constat în încheierea de acorduri de evitare a dublei impuneri și de promovare a investițiilor, acte care dau investitorilor străini noi garanții și securitate asupra investițiilor în aceste economii naționale.

Anumite state printre, care și România, au acordat anumite facilități fiscale, chiar discriminatoare față de proprii investitori.

O trăsătură comună a statelor foste comuniste este suprasolicitarea valului investițiilor străine, o tendință de integrare a capitalului străin în politicile proprii de redresare și reformă economică, pe fondul real al unei lipse de resurse financiare.

Factorii de cea mai mare importanță în fundamentarea deciziilor de a investi în străinătate sunt: stabilitatea politică, stabilitatea financiară, calificarea forței de muncă, profitabilitatea potențială, așa după cum este redat în tabelul următor:

Tabelul 3.1.

Factorii determinanți a investițiilor directe străine

Sursa: Banca Austriei, Investiții directe în Europa de Est, Viena 1994.

Investițiile străine directe, ca metodă de expansiune a societăților transnaționale au cunoscut o ascensiune continuă; ca urmare statul mondial de investiții străine directe a crescut de la 14,3 miliarde USD în 1914 la 1794 miliarde USD în 1991, aproape de 126 de ori în 77 de ani.

Principalele state furnizoare de investiții străine directe au fost și continuă să fie SUA, cu o pondere în totalul de ieșiri de investiții străine directe de 18,5% în 1914 și 24,3% în 1991; Anglia cu 45,4% în 1914 și 13,6% în 1991; Germani cu 10,5% în 1914 și 9,4% în 1991; Franța cu 12,2% în 1914 și 7,4% în 1991; Japonia 0,1% în 1914 și 13,1% în 1991 (vezi tabelul 3.2.).

Tabelul 3.2.

Statutul mondial de investiții directe – miliarde dolari

Sursa: W. Andrfeff/ les multinationales globales Edituras Decnverte, Paris 1995 pag.10.

În plan sectorial în ultimile 3 decenii asistăm la o reorientare investițiilor străine directe dinspre resurse materiale spre cele intelectuale. Ponderea investițiilor străine directe, ieșite din statele dezvoltate, a crescut în sectorul terțiar de la 32% la 50%, în timp ce în sectorul primar s-a redus de la 23% la 11%, iar în sectorul secundar de la 45% la 38% (vezi tabelul 3.3).

Tabelul 3.3.

Repartizarea sectorială a statului mondial de ISD exprimată în %

Sursa: W. Andreff /Les multinationales globales, Editura Decounerte, Paris 1995, pag.27

Principalele state industrializate, deși sunt deosebit de deschise intrărilor de capital străin sub forma de investiții străine directe, impus anumitor sectoare interdicție totală față de acestea. Sunt supase restricțiilor totale domeniile.

transportului feroviar în toate statele europene dezvoltate;

transporturile rutiere, în majoritatea statelor, cu excepția Franței și Finlandei;

sectorul petrolier și gaze naturale, în Austria, Australia, Grecia și Islanda.

De asemenea sunt supuse unor restricții sub forma condiționării de reciprocitate sau unor limitări, sectoare cum ar fi:

asigurările;

domeniul bancar;

radiodifuziunea;

transportul aerian;

transportul maritim, etc.

Practic, problematica investițiilor străine directe în statele ex-socialiste apare sub două aspecte esențiale.

pe de o parte, se evidențiază interesul acestor economii de a atinge capitalul străin sub formă de investiții străine directe, ca o cale de acces la o serie de factori acceleratori ai tranziției și de redresare economică;

iar, pe de altă parte, investitorii străini e manifestă interesați de realizarea acestor investiții în aceste state, atât din punctul de vedere al interesului firmelor investitoare cât și al intereselor macroeconomice și chiar mondoeconomice ale statelor furnizoare de investiții străine directe.

Afluxul de capital străin nu se face numai pe calea investițiilor străine directe, ci și pe calea investițiilor de portofoliu.

Deși mult sub nivelul necesarului, investițiile străine directe în statele aflate în tranziție au avut un anumit impact asupra economiilor în tranziție:

un prim efect direct și evident al fluxului de investiții străine directe constă în însuși volumul efectiv al capitalului intrat ca resurse externe de investiții. Până la jumătatea anului 1996, în statele din Europa centrală și de est s-a realizat un volum de 32 259,7mil.$, în România volumul acestora înregistrat la finele lui noiembrie 1996 a fost de 2155,6 mil.$;

un alt efect constă în proliferarea unităților economice din inițiative private cu participare de capital străin;

numărul de locuri de muncă;

aportul tehnologic;

pârghii de consolidare a legăturilor internaționale și ale interdependențelor economice, politice și de securitate;

impactul investițiilor străine directe asupra economiilor în tranziție pare să îmbrace și unele aspecte negative, conducând la o anumită marginalizare din partea guvernelor și o anumită paralizare a agenților economici în fața efortului autohton, necesar oricărei economii naționale;

caracterul intensiv al investițiilor străine directe, care reflectă cu mai mare expresivitate aportul de tehnologie și de tehnică modernă scontat de statele primitoare.

CAPITOLUL 4

CORELAȚIA ECONOMISIRE – INVESTIȚII ÎN ROMÂNIA

Analiza raporturilor de mărime dintre economii și investiții se realizează prin luarea în considerare a tuturor principiilor de investigare macroeconomică: temporalitatea (în cadrul unui an economic sau an fiscal); teritorialitatea, adică reportarea acestor mărimi la cadrul național – statal; punerea accentului pe operațiunile subiecților economici individuali; autonomi și apoi agregarea acestora pe funcții și forme instituționale; structura activităților economice pe niveluri ale economiei, pe categorii de fluxuri și trecerea permanentă a lor de la micro la macro și invers.

4.1. DINAMICA VENITURILOR

Veniturile totale cuprind următoarele elemente:

veniturile bănești pe surse de proveniență (salarii, venituri din activități pe cont propriu, vânzări, ajutoare de șomaj, pensii, alocații pentru copii, burse și alte prestații de producție socială, venituri din proprietăți, etc.);

contravaloarea prestațiilor (mărfuri și servicii) gratuite sau cu reducere de preț, calculată pe baza prețurilor și tarifelor curente utilizate de unitatea ofertantă;

contravaloarea consumului de produse alimentare și nealimentare din resurse proprii (producție, stoc, etc.), determinată pe baza prețurilor medii lunare ale produselor respective.

În anii 1997,1998,1999 veniturile totale ale populației, sunt prezente în tabelul 4.1.:

Tabelul 4.1.

Veniturile totale ale populației

Tabelul 4.1. (continuare)

Se poate observa o creștere a veniturilor totale a gospodăriilor în anul 1998 veniturile totale cresc de la 1219510 lei în 1987 lunar la 1820810 leu lunar, înregistrând o creștere cu 1,49% a veniturilor din 1998 față de veniturile din 1997. În anul 1999 veniturile totale cresc de la 1820810 lei lunar în 1998 la 2377404 lei lunar, înregistrând o creștere cu 1,30% a veniturilor din 1999 față de cele din 1998.

În anul 1998 economia reală a fost în regres pentru al doilea an consecutiv. Cu excepția inflației, semnificativ mai mică decât în 1997 și a unor progrese sectoriale izolate sau temporare, în majoritatea domeniilor de activitate situația s-a deteriorat, puterea de cumpărare a veniturilor populației a scăzut ca urmare a creșterii prețurilor cu 40,6% mai mari decât cele din 1997.

Toate acestea și nu numai, au dus la creșterea veniturilor totale ale gospodăriilor din anul 1998 și 1999.

Dacă grupăm gospodăriile după numărul persoanelor din componență, veniturile totale ale acestor gospodării vor fi, în anul 1999 după cum urmează în tabelul 4.2.

Tabelul 4.2

Veniturile totale ale gospodăriilor după numărul persoanelor din componență.

Se observă că veniturile gospodărești diferă în funcție de numărul de persoane avute în componență astfel, gospodăriile cu o persoană are un venit de 1081730 lei/persoană în timp ce gospodăriile cu două persoane au un venit de 1059800 lei/persoană, gospodăriile formate din 3 membrii au un venit de 874877 lei/persoană, ajungând ca la gospodăriile formate din 6 persoane și chiar mai multe venitul pe persoană să fie de 531301 lei /persoană.

Această scădere a veniturilor proporțională cu creșterea numărului de persoană dintr-o gospodărie poate fi datorată fie faptului că într-o gospodărie de două sau mai multe persoane, doar câțiva membrii muncesc din totalul acestora, iar venitul pe gospodărie se împarte la totalul membrilor care o formează, fie gospodăria este formată din persoane minore și majore, cele majore fiind salariate, fie gospodăria este formată din persoane active și inactive.

În cadrul veniturilor obținute de fiecare gospodărie în parte, ponderea în cadrul veniturilor totale o dețin veniturile bănești, pondere diferită de la o gospodărie la alta, iar în cadrul veniturilor bănești ponderea o dețin salariile, premiile, beneficiile, urmate îndeaproape de contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii, apoi de veniturile din prestațiile de protecție socială, urmate fie de veniturile din vânzarea bunurilor construcțiilor, terenurilor, urmate în final de contravaloarea prestațiilor gratuite sau cu reducere de preț de la agenți economici.

Gruparea gospodăriilor pe decile s-a efectuat pe baza venitului total pe o persoană, de aflat cu indicele prețurilor de consum ale populației cu bază ianuarie 1999. Fiecare decilă cuprinde 10% din totalul gospodăriilor cercetate (gospodării din aproximativ 36000 locuințe), ordonate crescător după nivelul venitului mediu lunar pe o persoană. Veniturile medii sunt prezentate în expresia nominală și s-au determinat din nivelurile corespunzătoare fiecărei luni de cercetare.

Veniturile totale ale gospodăriilor, pe decile, în 1999 (total gospodării),prezentate în tabelul 4.3.

Tabelul 4.3.

Veniturile totale ale gospodăriilor, pe decile

Se observă o creștere a veniturilor de la decilă la decilă, iar în cadrul veniturilor totale, veniturile bănești dețin ponderea cea mai mare de la 58,4%, până la 77,7% din totalul veniturilor totale. În cadrul veniturilor bănești ponderea este deținută de contravaloarea consumului de produse agricole din surse proprii de la 21,5% la 41,3%, urmată de veniturile din prestații de producție socială de la 8,9% la 28,9%, apoi de salarii, pensii, beneficii de la 15,1% la 48,8%.

În anul 1997 caracterul măsurilor aplicate în domeniul veniturilor a fost oscilant.

Politica salarială a fost asociată parțial eforturilor depuse în plan monetar, valutar și bugetar pentru calmarea inflației, în prima parte a anului autoritățile au reușit să formeze creșterile salariale, iar ca efect al eforturilor concentrate, presiunea cererii asupra ofertei s-a relaxat și creșterea prețurilor s-a calmat.

Începând cu mijlocul anului politica veniturilor salariale nu a mai fost subordonată, cu prioritate, luptei împotriva inflației, indexările și compensările acordate au determinat creșterea salariilor în neconcordanță cu rezultatele economice în majoritatea întreprinderilor de stat cu dificultăți financiare; majorarea costurilor salariale a fost recuperată, de regulă prin creșterea prețurilor și tarifelor și a fost principala cauză a presiunilor inflaționiste din ultimele luni ale anului.

Câștigul salarial nominal mediu net lunar în 1997 a fost cu peste 98% mai mare decât în anul precedent. În acest an, au continuat să se mențină decalaje importante între câștigurile obținute de salariații din diferite ramuri și sectoare de activitate.

La jumătatea anului pensionarii au devenit mai numeroși decât salariații. Pensionările, accentuarea șomajului și soldul negativ al mișcării migratorii externe au determinat reducerea numărului persoanelor antrenate în crearea PIB. Șomajul s-a accentuat fiind extins și persistent în județele din estul țării.

În anul 1998 politica salarială nu a fost corelată cu celelalte măsuri care au vizat reprimarea inflației.

În prima parte a anului autoritățile au promovat, sub presiuni sindicale, un sistem de indexare a câștigurilor salariale fapt ce a permis majorarea veniturilor, chiar și pentru salariații întreprinderilor de stat neprofitabile și insolubile. Efectele generatoare de această măsură au fost parțial compensate de constrângerile exercitate de celelalte politici antiinflamaționiste, mai ales de componentele monetară și valutară, astfel încât ratele lunare ale inflației s-au înscris în intervalul martie – august pe o pantă descendentă.

Câștigul salarial nominal mediu net lunar în anul 1998 a fost cu aproape 70% mai mare decât în anul precedent.

În anul 1999, politica în domeniul veniturilor a reflectat preocupările autorităților de a îmbunătății situația unor categorii sociale defavorizate (pensionari, șomeri), precum și eforturile de a limita presiunile inflaționiste.

Astfel printre măsurile luate în acest domeniu s-au aflat atât cele de recorelare a pensiilor, de majorare a salariului minim pe economie și a alocațiilor de stat pentru copii, cât și cele de limitare a creșterilor salariale în regiile autonome, companiile naționale și societățile comerciale cu capital de stat, limitări doar parțial încununate de succes.

4.2. DINAMICA ȘI STRUCTURA CHELTUIELILOR DE CONSUM

Cheltuielile totale cuprind următoarele elemente:

cheltuieli bănești, indiferent de destinație (consum, impozite și plăți obligatorii, cumpărări de animale și păsări, imobile și terenuri, alte cheltuieli de investiții, etc.) inclusiv contravaloarea valoarea prestațiilor (mărfuri și servicii) gratuite sau cu reducere de preț, calculată pe baza prețurilor și tarifelor curente utilizate de unitatea aferentă;

contravaloarea consumului de produse alimentare și nealimentare din resurse proprii (producție, stoc, etc.) determinată pe baza prețurilor medii lunare ale produselor respective.

cheltuielile bănești pentru cumpărarea produselor alimentare consumate, a mărfurilor nealimentare și pentru plata serviciilor, inclusiv contravaloarea prestațiilor (mărfuri și servicii) gratuite sau cu reducere de preț;

contravaloarea consumului de produse alimentare și nealimentare din resurse proprii.

Consumul (disponibil de consum) mediu anual de produse alimentare pe locuitor exprimat în unități fizice, reprezintă cantitățile de produse alimentare destinate consumului uman indiferent de forma sub care se consumă (naturală sau prelucrată), de sursa de aprovizionare (magazine alimentare, piața liberă, consumul din resurse proprii, etc.) sau de locul unde se consumă (gospodării individuale restaurante, cantine, gospodării instituționale, etc.)

Distribuția gospodăriilor și persoanelor din gospodării, pe decile, în anul 1999prezentată în tabelul 4.4.

Tabelul 4.4.

Distribuția gospodăriilor și persoanelor din gospodării, pe decile

Cheltuielile totale ale populației, împărțită pe gospodării de salariați, patroni, țărani, șomeri, pensionari, pe gospodării în funcție de numărul persoanelor din componență, de la o persoană până la șase și chiar mai multe; pe gospodării pe decile înregistrează o creștere în prezent față de trecut, creștere datorată ratei inflației, situației prezente economiei naționale în toate domeniile de activitate, creșterii în continuare a prețurilor față de anii precedenți toate ducând la scăderea puterii de cumpărare a veniturilor populației.

Structura cheltuielilor totale de consum este prezentată în figura 4.1.

Fig.4.1. Structura cheltuielilor totale de consum

Pe baza graficelor mai sus prezentate, ponderile cheltuielilor pentru produse alimentare, pentru mărfuri nealimentare, pentru plata serviciilor sunt diferite.

Astfel, în totalul gospodăriilor cheltuielile pentru produse alimentare, dețin o pondere majoră de 53,5%, fiind urmate de cheltuielile pentru mărfurile nealimentare cu o pondere în total de 29,3%, iar cheltuielile pentru plata serviciilor dețin în total o pondere de 17,2%.

În totalul cheltuielilor efectuate de salariați se menține aceeași ierarhie, însă ponderile sunt diferite, cheltuielile pentru produse alimentare (50,9%), cheltuieli pentru plata serviciilor 19,9%.

În totalul cheltuielilor efectuate de patroni, cheltuielile pentru produsele alimentare sunt de 44,2% (mai mici decât cele ale salariaților), cheltuielile pentru mărfurile nealimentare au o pondere în totalul cheltuielilor de 36,3% (mai mari decât cele ale salariaților).

În totalul cheltuielilor efectuate de țărani, cele mai mari cheltuieli sunt cele pentru produsele alimentare 57,0% din total (mai mari și decât cele ale patronilor și cele ale salariaților), urmate de cheltuielile pentru mărfuri nealimentare 34,4% (mai mici decât cele ale patronilor și mai mari decât cele ale salariaților) și în final cheltuielile pentru plata serviciilor 8,6% (mai mici decât cele efectuate de salariați și de către patroni).

Șomerii au un nivel mult mai ridicat al cheltuielilor pentru alimente (59,6% din totalul cheltuielilor) față de salariați, patroni, țărani, un nivel mult mai scăzut al cheltuielilor pentru mărfurile nealimentare (24,4%)față de celelalte categorii de persoane și un nivel de 16,0% al cheltuielilor pentru plata serviciilor, mai mare decât al țăranilor și mai mic decât al patronilor și salariaților.

Pensionarii au un nivel al cheltuielilor pentru produse alimentare de 54,6% din totalul cheltuielilor, cheltuieli pentru mărfurile nealimentare în valoare de 28,8% din total, iar cheltuielile pentru plata serviciilor de 16,6% din totalul cheltuielilor efectuate de pensionari. Cheltuieli totale ale gospodăriilor sunt prezentate în tabelul 4.5.

Tabelul 4.5.

Cheltuieli totale ale gospodăriilor

Cheltuielile totale cresc de la un an la altul (1998-1999), în anul 1999 cheltuielile totale crescând cu 1,31% față de 1998. Cheltuielile efectuate de salariați, patroni, șomeri, pensionari de asemenea, cresc din 1998 la 1999. În cadrul cheltuielilor totale ponderea este reprezentată de cheltuielile bănești.

Cheltuieli totale ale gospodăriilor, grupate după numărul de persoane din componență, în 1999, sunt prezentate în tabelul 4.6.

Tabelul 4.6.

Cheltuieli totale ale gospodăriilor, grupate după numărul de persoane din componență

Analizând cheltuielile totale ale gospodăriilor, grupate după numărul persoanelor din componență, în anul 1999, observăm că în gospodăriile formate din două, trei, patru, cinci, șase și mai multe persoane, cheltuielile scad în funcție de numărul persoanelor ce compun aceea gospodărie. Această scădere a cheltuielilor poate fi datorată venitului fiecărei gospodării, care în funcție de creșterea numărului persoanelor din fiecare gospodărie, scade proporțional. Deci existând un venit din ce în ce mai mic și cheltuielile vor scade la rândul lor.

În cadrul cheltuielilor totale ponderea o reprezintă cheltuielile bănești, în cadrul acestora din urmă ponderea o reprezintă contravaloarea consumului de produse agricole din resurse proprii, fiind urmate de cumpărarea de alimente și băuturi consumate, apoi de cumpărarea de mărfuri nealimentare, plata serviciilor și ulterior de celelalte cheltuieli.

Structura cheltuielilor totale de consum o prezentăm în tabelul 4.7., în funcție de destinația cheltuielilor, pentru: alimente, băuturi, îmbrăcăminte, încălțăminte, locuință achiziții de bunuri, medicamente, îngrijire medicală, transport, telecomunicații, cultură, învățământ, educație, cheltuieli pentru uz personal.

Cheltuielile totale de consum ale gospodăriilor cresc de la un an la altul, cu 1,31% în anul 1999 față de anul 1998, această creștere fiind valabilă atât pentru patroni, salariați, țărani, cât și pentru șomeri și pensionați.

În cadrul cheltuielilor totale de consum efectuate de către gospodării, cele mai mari cheltuielile sunt cheltuielile pentru alimente și băuturi, urmate de cheltuielile pentru locuințe și înzestrarea cu bunuri, urmate în proporții diferite de celelalte cheltuieli.

Cheltuielile cu alimentele și băuturile dețin ponderea cea mai mare, pentru că oamenii de-a tot lungul vieții lor trebuie să se hrănească și să bea. Apoi, la formarea unui familii cheltuielile cele mai mari sunt reprezentate de cheltuielile pentru achiziționarea locuințelor și a bunurilor de folosință îndelungată, urmate apoi de celelalte cheltuieli, care neapărat sunt mai mici având în vedere atemporalităților (transport, telecomunicații, medicamente, îngrijire medicală, îmbrăcăminte, încălțăminte, etc.).

Tabelul 4.7.

Structura cheltuielilor totale de consum ale gospodăriilor

Structura cheltuielilor bănești de consum ale gospodăriilor este prezentată în tabelul 4.8.

Tabelul 4.8.

Structura cheltuielilor bănești de consum ale gospodăriilor

Urmărind structura cheltuielilor bănești de consum de-a lungul anilor 1996, 1997, 1998 și 1999 se poate observa o creștere a acestora de la un an la altul, astfel în anul 1996 cheltuielile bănești de consum erau de 802952 lei, lunar pe o gospodărie pentru ca în anul 1997 acesta să crească la valoarea de 625440 lei lunar pe o gospodărie, adică se înregistrează o creștere de 206%, adică dublu.

În anul 1998 nivelul cheltuielilor bănești de consum se înregistrează la valoarea de 962602 lei lunar pe o gospodărie, înregistrând o creștere de 153% față de anul precedent. În anul 1999 cheltuielile bănești de consum cresc în continuare, ajungând la 1282411 lei lunar pe o gospodărie, înregistrând o creștere de 133% față de anul 1998.

De–a lungul acestor ani analizați ponderea cheltuielilor pentru mărfuri nealimentare în totalul cheltuielilor de consum se menține la un nivel aproape constant 1996 – 38,0%, 1997 – 34,7%, 1998 – 34,1%, 1999 – 34,0%.

În cea ce privește ponderea cheltuielilor pentru produse alimentare în totalul cheltuielilor bănești de consum acestea înregistrează o ușoară scădere: 1996-45,0%, 1997- 46,4%, 1998-44,1%, 1999-40,5%, în timp ce cheltuielile pentru plata serviciilor în totalul cheltuielilor bănești de consum înregistrează o creștere:1996-47,0%, 1997-18,9%, 1998-21,8% și în 1999-25,5%.

În politica de prețuri nu au intervenit modificări esențiale în anul 1996, statul din considerente de producție socială, continuă să administreze prețurile unor bunuri și servicii de bază, importante pentru consumul populației (printre care s-au numărat: făina, laptele, carnea, transportul în comun, energia electrică, chiriile).

Această opțiune în politica de prețuri nu a dus la rezultatele așteptate; astfel pe de o parte la produsele subvenționate cererea a fost stimulată, iar oferta nu a reușit să satisfacă consumatorii și , pe de altă parte, au fost afectate nivelul producției și rezultatele financiare ale producțiilor de asemenea bunuri și servicii, care au acumulat pierderi și rezistență de plata față de furnizori și stat atât timp cât sistemul de subvenționare nu a excelat în operativitate.

Prețurile de consum s-au majorat în interesul 1 ianuarie-31 decembrie 1996, cu 56,9%, de peste două ori mai mult decât în anul precedent (când creșterea a fost de 27,8%). Această majorare se datorează dezechilibrului dintre cerere și ofertă, majorării costurilor și inflației. Cele mai mari majorări de prețuri au fost înregistrate la mărfurile nealimentare (cu 60,3%), deși alimentele și serviciile sau scumpit mai puțin (cu 55,2% și respectiv cu 53,6%); la câteva produse și servicii de bază prețurile au crescut simțitor și spre sfârșitul anului au afectat puterea de cumpărare a veniturilor populației, mai ales a categoriilor dezavantajate (pensionari, șomeri, elevi, studenți).

În anul 1997 evoluția prețurilor a reflectat decizia guvernului de a desăvârșii reforma în acest domeniu: statul a încetat să mai administreze prețurile alimentelor de bază, limitându-și intervenția la tarifele pentru energie și cele pentru serviciile publice; ca urmare a liberalizărilor, creșterea nivelului general al prețurilor a inclus și o componentă corectivă.

Prețurile de consum s-a majorat în anul 1997 cu 151,4% înregistrând cea mai mare creștere din ultimii ani. Cele mai mari scumpiri s-au înregistrat la servicii (aproape o creștere cu 204% față de anul 1996); în cazul mărfurilor, scumpirile au fost ceva mai modeste (cu 145,6%la alimente și cu 142,6%la produsele nealimentare), dar unele alimente de bază (pâinea, carnea, laptele și legumele) au ajuns la sfârșitul anului de 2,5 ori -3 ori mai scumpe, iar combustibilii și energia de peste 3 ori. Aceste evoluții au afectat puterea de cumpărare a veniturilor populației.

Creșterea prețurilor a fost mai moderată în 1998, rata medie lunară a inflației, de 2,9%, fiind cu peste 5% mai mică decât în 1997. Aproape un sfert din creșterea prețurilor de consum în 1998 poate fi atribuită unor factori corectivi: ajustarea prețurilor menținute administrativ, în special pentru servicii, aplicarea noilor reglementări privind taxa pe valoarea adăugată și modificarea accizelor, în principal la produsele petroliere.

Prețurile de consum în anul 1998 au fost cu 40,6% mai mari decât în anul 1997, creșteri mai accentuate fiind consemnate la tarifele pentru servicii. Scumpirile au fost mai moderate la alimente (26,5%), iar la unele produse nealimentare au fost înregistrate majorări semnificative.

În anul 1999 creșterea prețurilor de consum s-a produs atât în mod tradițional, prin costuri și cerere pe piața liberă, cât și prin ajustarea relativă a prețurilor administrate și prin modificări ale reglementărilor fiscale.

4. 3. PROCESUL DE ECONOMISIRE ÎN ROMÂNIA.

După cum s-a prezentat și în capitolul 2.2., economisirea este reversul procesului de consum, deoarece venitul disponibil este fie pentru consum, fie este economisit: YD = C + S

De unde: S = YD – C, deci economisirea reprezintă sumele care apar ca un “reziduu”, respectiv ca o parte din venit care nu este consumată.

Economiile sunt importante pentru că finanțează investițiile fizice. Prin economisire, adică renunțarea la consumul curent, se eliberează resurse care pot fi orientate spre creșterea stocului de capital național, ducând la producerea unor cantități mai mari de bunuri în unitatea de timp. De mărimea economiilor depinde volumul investițiilor și venitul național în viitor.

Investițiile sunt strâns legate de o serie de indicatori macroeconomici cum ar fi: produsul intern brut (PIB), venitul național (VN),produsul național brut (PNB).

Produsul intern brut exprimă valoarea adăugată brută a producției finale a bunurilor și serviciilor create, în cursul unei perioade, de agenți economici care își desfășoară activitatea pe teritoriul țării și este destinat consumului, investițiilor, creșterea stocurilor și exportului.

PIB = C + I+ G + En unde, PIB – produsul intern brut

C – consum

I – investiții

G – cheltuieli guvernamentale

En – export net

De asemenea, PIB = CF + FBKF + VS + (E – H), unde

PIB – produsul intern brut

CF – consum final

FBKF – formarea brută a capitalului fix

VS – variația stocurilor

E – exporturi

H – importuri

În ultimii 10 ani, PIB real a înregistrat următoarele variații procentuale anuale prezentate în figura 4.2.

Se observă în primii trei ani avuți în vedere variația PIB este o variație negativă, urmând ca în anul 1993 ca să devină pozitivă, variația crescând până în anul 1995, apoi scăzând în 1996, ea rămânând totuși pozitivă. Din anul1997 variația PIB devine negativă, ea fiind negativă și pe parcursul anilor 1998, 1999 pentru ca în anul 2000 să devină pozitivă.

Fig. 4.2. Produsul intern brut – variații

În continuare vom prezenta dinamica PIB, pe categorii de utilizări, pentru ultimii 10 ani, în tabelul 4.9. Evoluția produsului intern brut a fost estimată în condiții comparabile din punct de vedere metodologic. Pentru a asigura respectarea acestei cerințe, pentru anii 1999-2000 indicii de volum au avut ca an de bază anul 1998.

Tabelul 4.9.

Dinamica produsului intern brut

FBKF – formarea brută a capitalului fix

VSM – variația stocului material

CF – consum final

CAP – consum al administrației publice

CAPr – consum al administrației private

Er – export net

Anul 1991 a fost un an frământat pentru societatea românească, un an în care economia a crescut să-și redefinească sensul și să-și regăsească echilibrul, într-un cadru juridic și instituțional restructurat fundamental. Structura economiei românești rămâne, în continuare distorsională, fiind caracterizată prin ponderea mare a ramurilor producătoare de mijloace destinate investițiilor, a căror flexibilitate este limitată. Tendința de descreștere economică nu a putut fi stopată, procesul inflaționist a înregistrat rate înalte, s-a menținut deficitul balanței de plăți curente și a început și a început să se manifeste șomajul.

PIB s-a readus în anul 1991 față de 1990 cu 13,7%. Ponderea industriei și construcțiilor în formarea PIB a scăzut, ceea ce arată un început al restructurării.

În al doilea an al tranziției României de piață rezultatele de ansamblu occidental să fie nesatisfăcătoare: PIB a scăzut în termeni cu 15,4% față de 1992, s-a reținut dependența țării față de finanțare externă la cote înalte, inflația s-a menținut la un nivel ridicat, cheltuielile statului au depășit substanțial veniturile.

Cu toate acestea în cursul anului 1992 au putut fi detectate semne ale depășirii momentele critice ale declinului și restabilirii echilibrelor fundamentale și economice. Evoluția nefavorabilă a principalilor indicatori macroeconomici a pierdut din intensitate; imobilizarea resurselor în creșteri de stocuri s-a atenuat, gradul de acoperire a importurilor prin exporturi a crescut, pe seama creșterii cu 13,6% a exporturilor.

În structura PIB este îngrijorătoare scăderea formării brute capitalului fix. Imobilizările în acumularea de noi stocuri depășesc ca volum nivelul resurselor utilizate pentru formarea brută a capitalului fix. Această situație reflectă perpetuarea unor disfuncții și anume, continuarea producției în ramuri și domenii de activitate pentru produsele cărora nu există cerere și care constituie principala cauză a formării arieratelor.

Ponderea investițiilor brute în totalul PIB este mai mare în 1992, dar în cadrul acestuia FBKF a scăzut de la 29,9% la numai 13% din PIB. Consumul populației a scăzut, acest consum fiind sprijinit în cea mai mare parte prin import, și într-o măsură mai mică, prin formarea mai lentă a stocurilor și reducerea investițiilor.

Anul 1993 reprezintă o etapă crucială a procesului de tranziție. După ce în linii mari baza juridică a fost creată, au apărut instituții specifice noilor structuri economice și experiența în utilizarea mecanismelor de piață era amplificat, restructurarea și conducerea economiei numai cu mecanismele și practicile ce țin de economia de piață a devenit extrem de urgentă.

În acest an, PIB a înregistrat o creștere cu 1% față de anii anteriori, producția agricolă a crescut, cea industrială la fel, comerțul exterior idem și utilizarea PIB arată depășirea momentului de vârf al crizei economice: consumul final crește cu 1,1%, volumul exporturilor a crescut cu 5,1%, iar cel al importurilor cu 2,6%, se înregistrează un ușor declin al ponderii volumului stocurilor în PIB, formarea brută a capitalului fix scade în continuare de la 14,9% la 13,4% ceea ce arată că procesul investițional a rămas modest.

Începutul anului 1994 a marcat, de departe, cea mai favorabilă conjunctură economică de după 1990:stabilizarea producției industriale, dimensiunea disponibilităților valutare în conturile bancare, inflație în scădere, negocierile cu FMI pentru un nou aranjament stand-by, etc.

În 1994 PIB a crescut cu 3,5% față de 1993, în prețuri curente, PIB a ajuns la 48338 miliarde lei față de 19733 miliarde lei în 1993, ceea ce a permis atât creșterea ponderii investițiilor de la 17,1% la 20,7%, cât și reducerea importului net, consumul populației a înregistrat o tendință de scădere, această reducere putând fi asociată cu creșterea înclinației spre economisire, care a fost stimulată de ratele înalte ale dobânzilor bancare oferite pentru depozite.

În anul 1995 relansarea economică a continuat și s-a intensificat, creșterea reală a PIB fiind de 6,9% față de 1994. Formularea brută a capitalului fix este în al patrulea an consecutiv de redresare sensibilă, fiind o evoluție concordantă cu relansarea procesului investițional din economie și creștere cu 10,5% față de 1994.

Ponderea investițiilor în PIB a fost de 17,7% cu 2% mai mult ca în anul 1994 (13800 miliarde lei). Circa 20% din totalul investițiilor s-au concentrat în industria prelucrătoare, 40% din acestea revenind sectorului terțiar (transporturi, comerț, activități financiar-bancare, etc), ponderea investițiilor în sectorul privat a avut un ritm de creștere mai ridicat, ceea ce a făcut ca ponderea acestora în totalul investițiilor să crească de la 37% (1994) la 45% (1995), în mod simetric, ponderea investițiilor sectorului public redus de la 59% la 50%.

Economia românească a înregistrat în anul 1996, pentru al patrulea an consecutiv, o rată pozitivă de creștere, PIB s-a majorat cu 4,1%, ajungând să reprezinte 88% din nivelul anului 1989. Producția industrială, angajarea forței de muncă și veniturile populației au cunoscut de asemenea evoluții corespunzătoare, importurile s-au majorat, exporturile au stagnat, inflația s-a reinflamat semnificativ, etc.

Creșterea PIB a fost indusă în special de consumul intern, s-au înregistrat creșterile consumului final cu 42% și formării brute a capitalului fix. A avut loc amplificarea procesului investițional, mai ales în sectorul privat, a determinat majorarea ratei de investiție (raportul între FBCF și valoarea adăugată pe economie) de la 21,9% (1995) la 23,3% (1996). Rata de investiție a fost superioară, pentru al doilea an ratei de economisire.

Investițiile au fost estimate în 1996 la 20677 miliarde lei și au fost destinate, în principal, industriei prelucrătoare și ramurilor care asigură o mare parte din resursele energetice și de materii prime, iar investițiile în sectorul terțial au fost de 43% din totalul investițiilor din economie.

În ceea ce privește PIB în 1997 aceasta s-a redus în termeni reali cu 6,6%, datorită:

restrângerii activității în sectoarele industriale primare și efectelor de multiplicare ale acestei restrângeri;

rigidizării constrângerilor financiare;

reducerii cererii agregate în condițiile modificării prețurilor relative;

scăderii importante în sectorul construcțiilor și al investițiilor, ca rezultat al politicilor monetare antiinflaționiste;

Investițiile și construcțiile au fost cele mai afectate de climatul general de declin economic, reducerea reală pe care au înregistrat-o în anul 1997 fiind de 19%, respectiv de 22%.

Investițiile s-au ridicat la valoarea nominală de 38365 miliarde lei și au fost destinate în principal industriei, 146%, sectorului tranzacțiilor imobiliare (12%), agriculturii (11%) sectorului de poștă și telecomunicații (6%) și transporturilor (peste 5%), FBCF s-a redus cu aproape 16%, rata de investiție mai mică cu peste 4%, a ajuns la 20,8%. În condițiile în care volumul investițiilor în economie a reprezentat numai 81% din realizările anului precedent.

În anul 1998 economia reală a fost în regres pentru al doilea an consecutiv; cu excepția inflației, semnificativ mai mică decât în anul anterior și a unor progrese sectoriale izolate sau temporare, în majoritatea domeniilor de activitate situația s-a deteriorat. PIB creat în anul 1998 a avut valoare nominală de 338070 miliarde lei, fiind în termeni reali cu 7,3%mai mic decât în anul anterior. Economia a utilizat în procesul investițional numai 18,1% din PIB cu 4% mai puțin decât în anul 1997; FBCF a scăzut cu circa 18%.

PIB creat în anul 1998 a avut valoare nominală de 338070 miliarde lei, fiind în termeni reali cu 7,3%mai mic decât în anul anterior. Economia a utilizat în procesul investițional numai 18,1% din PIB cu 4% mai puțin decât în anul 1997; FBCF a scăzut cu circa 18%.

Investițiile au fost pentru al doilea an consecutiv, domeniul cel mai afectat de climatul general de recesiune, reducerea lor în termeni reali (cu 18,6%) reflectând dificultățile majore cu care a fost confruntată economia, printre care scăderea ratei economice, creșterea deficitului extern, etc.

Investițiile din economie în anul 1998 au însumat 45,3% miliarde lei. Valoarea capitalului străin investit în România a ajuns la sfârșitul anului 1998 la aproape 3649 milioane dolari, fiind investit în industria materialelor de construcții, industria automobilelor și a componentelor auto, în industria de prelucrare a hidrocarburilor în industria rulmenților.

În anul 1999, având o valoare nominală de 539350,9 miliarde lei. Ponderea consumului final în PIB a fost de 84%. Rata de investire a fost de 19,5%. În anul 2000 au fost înregistrate progrese în majoritatea domeniilor economice, PIB a crescut, inflația a fost cea mai scăzută din ultimii trei ani, iar șomajul s-a restrâns.

PIB creat în 2000 a fost de 796533,7 miliarde lei cu 1,6% mai mare decât în 1999. Rata de investiție înregistrată (18,5) fiind inferioară în semestrul al doilea a determinat creșterea ratei de investiție care la nivelul întregului a ajuns la 20,7%.

Investițiile realizate în economie au însumat peste 106728 miliarde lei fiind cu 5% mai mari decât cele din 1991. Acestea au fost realizate în principal în industrie (31,7%), agricultură (16,9%), construcții (9,5%). La nivelul economiei naționale, cea mai mare parte a investițiilor a fost finanțată din surse proprii (41,2%) și din resursele populației (26,4%); creditele bancare au reprezentat 12,5% din totalul resurselor, iar fondurile bugetare centrale și la cele sub 8%.

Formarea brută de capital fix cifrată la aproape 147210 miliarde lei, a fost cu 5,5% mai mare decât în 1999, reprezentând 18,5% din PIB, Procesul a fost oscilant pe parcursul anului; în primul semestru acumularea brută de capital fix s-a menținut relativ la același nivel cu cel din perioada corespunzătoare a anului precedent.

În anul 2000 din punct de vedere al utilizării produsului intern brut, creșterea s-a repartizat îndeosebi pe formarea brută a capitalului fix (care a crescut cu 5,5%) și pe consumul final (cu 1,7%). În structură consumul final are reprezentat 86,4% din PIB, FBKF, 18,5% din PIB (mai mult decât în cei doi ani precedenți, dar încă sub nivelul de 21,4% din 1995), variațiile stocurilor – 1% din PIB, iar importul net 5,8% din PIB (valoare comparabilă cu cea din 1995).

Ritmurile de creștere înregistrate în cazul exporturilor și importurilor au avut tendințe diferite: în prima parte a anului au fost mai dinamice exporturile, deficitul comercial fiind mai mic decât cel din anul 1999. În a doua parte a anului tendințele sau inversat constatându-se o creștere accelerată a importurilor pe fondul reluării procesului investițional, al creșterii economice de ansamblu.

În cea ce urmează prezentăm în tabelul 4.10. date ale agregatelor macroeconomice ale sectoarelor instituționale, în mărimi absolute.

Venitul disponibil brut este soldul contului de distribuire secundară a venitului și măsoară partea din valoarea creată, de care dispune națiunea pentru consum final și economie brută.

Consumul final total este obținut din însumarea consumului final al gospodăriilor populației, al administrației publice și al administrației private.

Consumul final al gospodăriilor populației însumează toate bunurile și serviciile utilizate pentru satisfacerea directă a nevoilor umane individuale ale gospodăriilor rezidente. Consumul final al administrației publice (sau private) reprezintă valoarea serviciilor nedestinate pieței produse de administrația publică (sau privată) în folosul colectivității sau a unor grupuri de gospodării. Se calculează ca diferență între producția sectorului administrația publică (sau privată) și valoarea vânzărilor reziduale.

Economia brută, soldul contului de utilizarea a venitului este partea din venitul disponibil brut care nu a fost folosită pentru consum final, fiind destinată acumulării de active fizice sau financiare. Pentru societățile și cvasisocietățile nefinanciare, instituțiile financiare și întreprinderile de asigurări care nu au consum final, economia brută este egală cu venitul disponibil brut.

Tabelul 4.10.

Agregate macroeconomice ale sectoarelor instituționale

Miliarde lei, prețuri curente

Formarea brută a capitalului fix sau investiția brută reprezintă valoarea bunurilor durabile (destinate altor scopuri decât cele militare) achiziționate de unitățile producătoare rezidente cu scopul de a fi utilizate timp de cel puțin un an în procesul de producție, precum și valoarea serviciilor încorporate în bunurile de capital fix.

Capacitatea (+) sau necesarul de finanțare (-) reprezintă soldul contului de capital și arată resursele pe care națiunea le poate pune la dispoziția restului lumii sau aceasta le furnizează națiunii (în cazul în care există un necesar de finanțare).

Formarea brută a capitalului fix s-au investiția brută, este formată din investiția netă și investiția de refacere. Aceasta din urmă este finanțată din amortizarea capitalului uzat, iar investiția netă este finanțată din venit și reprezintă de fapt economisirea.

Toate agregatele macroeconomice din tabel sunt prezentate pentru următoarele sectoare instituționale:

societăți și cvasisocietăți nefinanciare;

gospodăriile populației;

instituții financiare;

întreprinderi de asigurări;

administrația publică;

administrația privată;

Societățile și cvasisocietățile nefinanciare cuprind unitățile instituționale nefinanciare a căror funcție o constituie producerea de bunuri și servicii nefinanciare destinate pieței și ale căror resurse principale (peste 50%) provin din vânzarea producției. În acest sector se include activitatea regiilor autonome și a societăților comerciale nefinanciare.

Gospodăriile populației reprezintă sectorul care include indivizi sau grupuri de indivizi a căror funcție principală o constituie consumul sau eventual producția, dacă aceasta se realizează de către întreprinzătorii individuali sau asociațiile familiale. Resursele principale ale acestor unități provin din remunerarea muncii, venituri din proprietate, transferuri de la alte sectoare sau din vânzarea producției de bunuri și servicii realizate.

Instituțiile financiare grupează unitățile instituționale a căror funcție principală constă în a finanța, respectiv a colecta, transforma și repartiza disponibilități financiare. Resursele principale ale acestor unități sunt constituite din fonduri provenind din angajamentele contractate (depozite la vedere și la termen, obligațiuni, etc.) și din dobânzile primite.

Întreprinderile de asigurări includ toate unitățile instituționale a căror funcție principală este cea de asigurare, adică de a transforma riscurile individuale în riscuri colective, resursele fiind constituite din primele contractuale.

Administrația publică cuprinde unitățile instituționale a căror funcție principală este de a produce servicii nedestinate pieței pentru colectivitate și de a efectua operații de redistribuire a veniturilor statului; resursele lor provin din prelevări sau vărsăminte obligatorii efectuate de unități aparținând altor sectoare.

Administrația privată grupează unitățile instituționale rezidente care produc în principal servicii nedestinate pieței pentru gospodării și ale căror resurse, în cea mai mare parte, provin din contribuțiile voluntare efectuate de gospodării și din veniturile pe proprietate.

Se poate observa că în perioada analizată venitul disponibil brut a înregistrat creșteri succesive de la un an la altul, fiind alocat consumului final și economiei brute. Sumele alocate consumului final au fost proporțional mai mari decât sumele alocate economiei brute.

Prin urmare investițiile se realizează fie prin amortizare fie prin împrumuturi externe. Din punct de vedere al intrărilor de capital de natura creditelor pe termen mediu și lung anul 2000 s-a caracterizat prin fluxuri sporite față de cele aferente anului 1999, în condițiile unor rambursări diminuate pentru creditele angajate anterior. Creditele acordate de organismele financiare internaționale și de grupurile financiare au contribuit în proporție de aproape 43% la influxurile totale din creditele financiare și comerciale.

Tabelul 4.11.

Rate specifice conturilor naționale

Contabilitatea națională reprezintă un ansamblu coerent și detaliat de conturi și tabele ce oferă o imagine sistematică, comparabilă și completă a activității economice a unei țări. Aceasta clasifică marea varietate de fluxuri economice într-un număr restrâns de categorii fundamentale și le înscrie într-un cadru de ansamblu ce permite obținerea unei reprezentări a circuitului economic adaptată nevoilor de analiză, previziune și de politică economică.

Rata de investiții a sectorului societăți și cvasisocietăți nefinanciare: valoarea adăugată brută a sectorului societăți și cvasisocietăți nefinaciare x100.

Rata de autofinanțare a sectorului societăți și cvasisocietăți nefinaciare: (economia brută + transferul neted de capital): (formarea brută a capitalului fix + variația stocurilor + achiziții minus cedări de active nefinaciare neproduse) x 100.

Rate de economie financiară ale gospodăriilor populației: (capacitatea (+) sau necesarul de finanțare (-) al gospodăriilor populației = venitul disponibil brut al gospodăriilor populației) x 100.
Rata de economie a gospodăriilor populației: economia brută a gospodăriilor populației: venitul disponibil brut al gospodăriilor brut x 100.

Rata de economie financiară a națiunii: capacitatea (necesarul) de finanțare a (al) economiei naționale: venitul disponibil brut al economiei naționale.

Rata excedentului brut: total excedent brut de exploatare: valoarea adăugată brută a economiei naționale x 100.

Rata de presiune fiscală (impozite pe producție și importuri + impozite curente pe venit și patrimoniu): PIB x 100.

Rata de presiune socială: cotizațiile sociale efective primite de administrația publică: PIB x 100.

Ponderea capacității (+) sau necesarului (-) de finanțare a națiunii în PIB: capacitatea (+) sau necesarul (-) de finanțare a (al) economiei naționale: PIB x 100.

Se poate observa o descreștere de la un an la altul a tuturor acestor rate, la unele înregistrându-se o descreștere mai slabă sau mai accentuată. Aceste date prezintă o situație alarmantă în condițiile unor scăderi continue a economisirii, a investițiilor, o creștere a cotizațiilor sociale și a creșterii continue a necesarului de finanțare a economiei naționale.

Prin urmare atingerea creșterii economice se va asigura prin îmbunătățirea echilibrelor macroeconomice, între care prioritară este îmbunătățirea sensibilă a raportului dintre componentele cererii totale.

Având în vedere că dinamica stocului intern de capital este un factor decisiv în menținerea creșterii economice rapide și permanente, se va acorda o atenție deosebită punerii în stare de normalitate a corelației consum – economisire – investiții. Punerea în aplicare a măsurilor de îmbunătățire reală a mediului de afaceri se va face printr-o relansare semnificativă a procesului investițional.

4.4. INVESTIȚIILE

4.4.1. INVESTIȚIILE STRĂINE DIRECTE ÎN ROMÂNIA

În anul 1989, România era lipsită de orice datorie externă la momentul începerii procesului de tranziție, iar, pe de altă parte, era într-o stare deosebit de gravă a dotării tehnice din cauza lipsei de piese de schimb și de întreținere a utilajelor provenite din import la care, în ultimii ani, nu s-au mai importat nici un fel de componente pentru reparații, întreținere sau modernizare.

Aceasta a făcut ca după 1989 majoritatea agenților economici să se regăsească într-o situație din punct de vedere al dotărilor și funcționalității unor mijloace fixe de mare importanță. Scăderea bruscă a posibilităților de export, din mai multe cauze a îngreunat și mai mult situația întreprinderilor românești și șansele lor de competitivitate pe piața externă.

Această stare de fapt a condus și la o mare nevoie de a apela la capitalul străin și la investițiile străine considerate de unii, exagerat, ca singura cale de salvare a economiei naționale.

Condițiile macroeconomice din România au fost favorabile atragerii de investiții străine directe încă din anii postdecembrist, știut fiind că în 1973 România avea deja legiferată posibilitatea de cooperare în domeniul investițiilor cu firme și inve4stitori externi, inclusiv, poate cu mai mare interes, din țările occidentale. Acest lucru a permis existența deja a unei experiențe în momentul începerii tranzacției spre economia de piață și o nouă deschidere față de această activitate.

Programele guvernamentale și politice macroeconomice de după 1989 au dat unele impulsuri atractivității investițiilor străine de capital în România. Programul de privatizare a fost elementul asupra căreia și-au concentrat atenția, în primul rând, atât specialiști străini în probleme, cât și investitorii de capital.

Existența unui potențial de resurse de un nivel de calificare și instruire de bună calitate și ieftine au făcut și fac din economia românească un câmp favorabil și de interes pentru investitorii externi de a investi în România.

Dacă luăm în considerare realizările economice exprimate prin PIB înregistrat în ultimii ani de câtre economiile în tranziție, în general, și de către economia României, în special, proiectând trendul rezultat pentru următorii câțiva ani se desprinde dar concluzia că sectorul privat este încă alarmant de inferior nevoilor naționale, iar relansarea economică și susținerea ei nu se poate realiza acest sector în proces de generalizare.

Pe baza activelor datorii nu se poate sconta o nouă creștere substanțială a PIB din țare noastră în anii imediat următori. În România, indicele PIB a evoluat pe tot parcursul acestor ani sub nivelul anului 1989. Principala cauză a acestui declin se regăsește în scăderea producției industriale, care în 1994 se află la un nivel de 69% față de 1990, aceasta participând cu 34,6% la crearea PNB.

Pe de altă parte, agricultura, cu rezultatele cunoscute, destul de precare, este de asemenea, un factor cu import negativ asupra ritmului economiei naționale. Nivelul PIB, de 38,2 miliarde dolari din 1990, nu poate fi nicicum atins și depășit fără refacerea și reînnoirea stocului de mijloace fixe în funcțiune.

Cu o rată a investițiilor de maxim 21, 9% în 1995, după ce coborâre la 14,4% în 1991, nu se poate prognoza nici o creștere economică, cel puțin în anii imediat următorii, care să asigure evitarea declinului și să garanteze o anumită relansare.

Nevoia de investiție a României ar fi de 8-10-12 miliarde dolari anual, calculat la o rată a acumulării de minim 30% din PIB al țării. Necesarul de investiție pentru o dinamică cel puțin moderată a economiei naționale se situează la o distanță alarmantă față de realizările ultimilor ani.

În aceste condiții problematice investițiilor străine de capital în România devine o componență hotărâtoare a strategiei macroeconomice pe termen mediu și lung. Anii de după 1989 sunt marcați de o avalanșă de apeluri la investiții străine directe, ca o cale de au cale salvgardare. Despre o strategie de acumulare de capital autohton aproape că nici nu se vorbește decât cu mici și întâmplătoare referiri ocazionale, atât în Parlament, cât și în alte organe de decizie.

Desigur că o opțiune asupra priorităților directe și investițiile autohtone nu poate fi decât în favoarea priorității absolute a investițiilor autohtone. Doar factorul endogen-acumularea de capital autohton și încurajarea investitorului autohton-poate da economiei naționale conținut și viitor în condiții de independență, suveranitate și egalitate pe planul relațiilor economice mondiale.

Această strategie este un atribut al puterii și o componentă a tranzacției spre o economie de piață cu potența de integrare în structurile economice și politice europene și euroatlantice.

Însă, capitalurile vărsate sunt localizate mai ales în domenii nestrategice (comerț, bănci, servicii, turism și hoteluri), în timp ce în domeniul producției și mai ales al industriilor de bază, capitalul vărsat nu este deloc în concordanță cu cel subscris. Revărsarea acestui capital este expresia, fie o nesiguranței din concepția investitorului străin, fie în calitatea discutabilă a unor investitori acceptați cu ușurință de către partenerii români, fie din lipsă de informații, asupra lor și de posibilitățile de a se informa, fie chiar din recunoașterea unor reguli de bază de relațiilor externe economice și de cooperare.

Chiar cu o considerabilă accelerare a intrărilor de investiții străine directe în România, atingerea unor niveluri anuale considerabile, care ar fi de ordinul de peste un miliard de dolari pe an sau mai mari, nevoia de capital investițional al României de 8-12 miliarde dolari anual nu poate fi satisfăcut decât prin aportul capitalului autohton și prin apelul la credite internaționale cu sprijinul statului și astfel să fie posibil ca întreprinzătorul român, potențial, să acumuleze capital și să atragă capital lichid în vederea unor investiții fiabile, care ele însele, pot fi garanțiile unor finanțări de care economia are absolută și stringentă nevoie.

Este necesară o revizuire a sistemului și politicilor fiscale, care să asigure și să stimuleze acumulările de capital autohton, singură cale cu adevărat eficientă a relansării economice.

România are la rândul său o serie de motivații obiective și subiective ce stau la baza interesului față de investițiile străine directe, dintre care prezentăm:

nevoia de capital în vederea retehnologizării, a refacerii economice în urma restructurărilor impuse de tranziția la un alt sistem economic, cel al economiei de piață, constituie o primă mare motivare a interesului de atragere de capital străin;

transferul de tehnologie și de Know-how prin realizarea unor asocieri cu parteneri străini din toate țările dezvoltate și prin atragerea de capital să se faciliteze accesul la această tehnologie.

preluarea și aplicarea noilor metode de conducere constituie o componență restructurărilor necesare reușitei tranziției;

accesul la piața occidentală cu pretențiile sale ridicate, constituie, de asemenea o motivație serioasă a atragerii de investiții străine directe.

În România a fost necesară constituirea cadrului juridic favorabil afluxului de investiții străine directe. Principala măsurii de facilitare a pătrunderii acestora în economia românească a constituit-o Legea nr. 35 din 1991 privind regimul investițiilor străine în România, apoi au urmat Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităților economice în societăți comerciale și în regii autohtone și Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerțului, alături de Legea nr. 12/1990 privind impozitul de profit, acestea fiind necesare asigurării cadrului de desfășurarea unor acțiuni de cooperare externă și de atragere de investiții străine directe. Apariția Legii nr. 58/1991 privind privatizarea s-a constituit într-un nou impuls al atragerii de ISD, existând, de acum, baza unor adevărate parteneriate economico-industriale între firmele românești și firmele din alte țări. Cadrul legislativ care a fost astfel constituit, asigură în principal accesul neîngrădit în România al ISD, garantează integrarea capitalului străin, în sensul că nu pot fi naționalizate, apropiate, rechiziționate sau supuse altor măsuri cu efecte similare, se garantează investitorilor străini libera dispunere asupra profiturilor anuale înregistrate.

În perioada 1990-1995 volumul investițiilor străine în România (prezentate în tabelul 4.12) a crescut, deși cu mici reculuri în anii 1993 și 1995, stocul acestora ajungând de la 87,3 milioane dolari, în 1990, la 1594,8 milioane dolari în 1995, perioadă în care numărul de societăți cu participare de capital străin a crescut de la 1427 la 42464.

Tabelul 4.12

Dinamica investițiilor străine în România în perioada 1990-1995.

Sursa. Raportul anual al Băncii Naționale a României privind balanța de plăți și poziția investițoinală a României – 1995.

Creșterile mari se înregistrează în 1994 și 1995, la care modificarea Legii 35, privind investițiile străine prin creșterea plafoanelor capitalului extern a avut o influență decisivă. Scăderea investițiilor directe de capital în 1996 a agravat problema balanței de plăți și a neutralizat efortul BNR de a duce capital. O contribuție mai mare au avut, pentru prima dată și în mod substanțial, împrumuturile sub forma investițiilor de portofoliu.

Investițiile directe de capital (capital vărsat în numerar și în natură) au crescut în 1997 față de 1996 de 4,7 ori (cea mai mare creștere de după 1989), înregistrând un volum total anual de 1224 milioane USD.

Deschiderea pieței de capital românești pentru nerezidenți în iulie 1997, a atras întăriri nete de capital sub forma investițiilor de portofoliu în valoare de 142 milioane USD. Un volum substanțial de capital extern a intrat în România și prin emisiunile de obligațiuni pe piețele internaționale de capital (circa 699 milioane USD). Din acestea, 350 milioane USD au parvenit din emisiunea de euroobligațiuni a Ministrului Finanțelor, iar 221 milioane USD au aparținut RENEL și Băncii Comerciale Române (BCR).

În cadrul contului de capital, investițiile directe (în numerar și în natură) au crescut față de 1997 cu două treimi, înregistrând un volum total anual de 2040 milioane dolari. Creșterea a provenit din privatizarea a 35% din Compania Națională Romtelecom. Abstracțiile făcând de încasările din privatizare, investițiile directe s-au menținut, ca și în anul anterior, la nivelul de aproximativ 100 milioane USD pe lună, nivel destul de modest în raport cu nevoia de retehnologizare.

Reducerea cu 85,3% a investițiilor de portofoliu față de 1997 reflectă, pe de o parte, posibilitatea limitată de noi emisiuni de obligațiuni românești pe piețele externe de capital, dar pe de altă parte, insuficienta dezvoltare a pieței interne de capital, care să atragă investitorii străini.

În anul 1999 investițiile directe nete au însumat 1024 milioane dolari SUA. În acest an are loc plafonarea investițiilor directe ca rezultat al limitării din luna aprilie a importărilor de mașini și echipamente, prin eliminarea facilităților normale acordate investitorilor străini, dar și al instabilității cadrului legislativ. Cu toate acestea, investițiile directe au constituit, pentru al treilea an consecutiv, principala sursă de finanțare a deficitului de cont curent.

Investițiile directe în anul 2000 se situează ușor peste nivelul anului 1999-1036 milioane USD (cu 1,1%), pe fondul ameliorării mediului internațional și în pofida efectelor inhibitoare ale anului electoral. Investițiile directe pentru al patrulea an consecutiv, au constituit principala sursă de finanțare a deficitului de cont curent (peste 76%).

În ceea ce privește investițiile de portofoliu, s-a produs o îmbunătățire atât la nivelul intrărilor, care s-au majorat de 2,2 ori, în principal pe seama împrumuturilor obținute de administrația publică prin cele două emisiuni de euroobligațiuni în valoare de 259 milioane USD, cât și la nivelul ieșirilor în scădere cu 60%.

Investițiile străine în România, provin în cea mai mare parte din zona Uniunii europene (peste 80% ca valoare și peste 49% ca număr de investitori) din America de Nord (cu o pondere de 11-17% în volumul investițiilor și de 16% în numărul total de investitori), în timp ce investițiile străine provenite din Asia și mai ales din Orient denotă investiții specifice mici, dispersate într-un mare număr de societăți.

Sub aspectul distribuției sectoriale a investițiilor străine rezultă că principala ramură consumatoare de investiții străine directe o constituie industria alimentară, urmată de industria construcțiilor de mașini, turismul și industria ușoară.

România, ca de altfel toate economiile aflate în tranziție, abordează problematica investițiilor directe ca o soluție de accelerare a tranziției care, corelate cu evoluția economiei naționale și cu strategiile naționale și cu strategiile unor structuri internaționale au activitate economică, accelerând procesul de tranziție pentru a se ajunge la obiectivul fundamental declarat și dorit și anume cel al economiei de piață.

Pornind de la situația creată în domeniul investițiilor străine directe, caracterizată printr-o lipsă de credibilitate pe plan internațional la care au contribuit instabilitatea legislativă, birocrația și corupția, punerea în aplicare a Strategiei naționale de dezvoltare economică pe perioada 2001-2004 are ca obiectiv prioritar creșterea semnificativă a volumului investițiilor străine în România, prin asigurarea unui climat investițional destinat să încurajeze și să atragă investițiile străine (îmbunătățirea cadrului legislativ și instituțional, inițierea de acțiuni de cooperare internațională, prin preluarea relațiilor cu instituțiilor internaționale din domeniu atragerii investițiilor străine, elaborarea de politici pentru a atrage investițiile străine în România, asigurarea de servicii pentru investitorii străini, etc.).

4. 4. 2. INVESTIȚIILE ÎN PERIOADA 1994-2000 ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ

Investițiile reprezintă cheltuielile efectuate pentru lucrări de construcții, de instalații și de montaj, pentru achiziționarea de utilaje, mijloace de transport, alte cheltuieli destinate creării de noi mijloace fixe, pentru dezvoltare, modernizarea , reconstrucția celor existente, precum și valoarea serviciilor legate de transferul de proprietate al mijloacelor fixe existente și al terenurilor, etc.

Investițiile cuprind următoarele elemente de structură:

construcții, ce reprezintă ansamblul lucrărilor prin care se realizează construcții noi, reconstituirea, dezvoltarea, modernizarea clădirilor cu diferite destinații, lucrări de montaj etc.

utilaje (cu și fără montaj), ce reprezintă mașinile, echipamentele, liniile și instalațiile tehnologice care pot funcționa numai după asigurarea lucrărilor de montaj, precum și cele care pot funcționa independent; de asemenea în această categorie sunt incluse și mijloacele de transport;

lucrări geologice și de foraj, care reprezintă ansamblul lucrărilor pentru: identificarea de noi rezerve de substanțe minerale utile, obținerea datelor de proiectare a construcțiilor energetice, hidrotehnice, industriale, etc. pentru determinarea structurii și compoziției solului, a regimului de ape freatice, pentru terenurile unde urmează să fie amplasate obiective de investiții, foraj de exploatare etc;

alte investiții care reprezintă cheltuielile efectuate pentru cumpărarea animalelor de muncă, de producție și de reproducție; plantații de vii, pomi fructiferi, achiziționarea obiectelor de inventar gospodăresc de natura mijloacelor fixe, plata studiilor de cercetare și proiectare pentru obiective de investiții, comisionul băncilor pentru operațiuni efectuate în legătură cu investițiile.

Investițiile în economie sunt prezentate pe forme de proprietate, elemente de structură și pe activități ale economiei naționale. Începând cu anul 1998, investițiile au fost grupate în funcție de forma de proprietate asupra capitalului social al unităților care le-au realizat, astfel.

proprietate majoră de stat, cuprinde capitalul integral de stat, capitalul public de interes național și local, mixt (peste 50% capitalul social de stat);

proprietate majoritară privată, care cuprinde capitalul integral privat, mixt (peste 50% capital social privat).Capitalul integral străin, cooperatist și obștesc. În cadrul acestei categorii se cuprind și investițiile populației pentru diferite destinații.

Repartizarea investițiilor pe activități ale economiei naționale (prezentate în figura 4.3.) s-a efectuat avându-se în vedere destinația lor în cadrul unităților economice și social culturale, potrivit “Clasificării Activităților din Economia Națională (CAEN)”.

Indicii privind evoluția investițiilor au fost calculați pe baza datelor prețuri comparabile.

Fig. 4.3.Repartizarea investițiilor pe activități ale economiei naționale

În tabelele 4.13.,4.14,4.15.,4.16.,4.17. și 4.18. sunt prezentate investițiile pe activități ale economiei naționale, investițiile pe forme de proprietate, investițiile pe elemente de structură, investițiile în industrie pe activități, indicii investițiilor pe activități ale economiei naționale și indicii investițiilor în industrie pe activități.

Tabelul4.13

Investiții pe activități ale economiei naționale mil. lei prețuri curente

Tabelul4.14.

Investiții pe forme de proprietate – mil. lei prețuri curente

Tabelul 4.15.

Investiții pe elemente de structură – mil. lei prețuri curente (procente)

Tabelul 4.16.

Investiții în industrie, pe activități – mil. lei prețuri curente

Tabelul 4.17.

Indicii investițiilor, pe activități ale economiei naționale

1990 = 100

Tabelul 4.18.

Indicii investițiilor, în industrie, pe activități

1990 = 100

Tabelul 4.18. (continuare)

Politica economică a trebuit să facă față unei duble provocări în anul 2000. Pe plan intern era necesară întreruperea trendului negativ din anii anteriori și reluarea creșterii economice pe baze sănătoase, sustenabile, însoțită de o reducere semnificativă a ratei inflației.

Cel mai important câștig al anului 2000 a fost reluarea creșterii economice, având în vedere faptul că principalul motor al creșterii l-au constituit exporturile, peste 2/3 din acestea fiind destinate țărilor dezvoltate. Din punct de vedere al formării PIB, creșterea de 1,6% s-a datorat evoluției favorabile din industrie (care a crescut cu 1,6%), construcții (care a crescut cu 3%) și servicii (cu 3,1% mai mari), în timp ce valoarea adăugată din agricultură a scăzut cu 15,8%.

Structura economiei României în anul 2000 s-a apropiat de cea a țărilor dezvoltate, industria reducându-și ponderea la 27,6% (față de 32,9% din economie în anul 1995), agricultura scăzând la 11,4% (de la 19,8%) cu 5 ani mai devreme, iar serviciile crescând la 46,6% (față de 36% în anul 1995).

În anul 2000 au fost înregistrate progrese în majoritatea domeniilor economice (PIB a crescut, inflația a fost cea mai scăzută din ultimii 3 ani, șomajul s-a restrâns, etc). Industria a fost ramura cea mai dinamică; revigorarea activității în majoritatea sectoarelor industriale, a permis în anul2000 obținerea unui spor de valoare adăugată brută de 6,1%, corespunzătoare unei creșteri de 8% a producției industriale.

În construcții, încă de la jumătatea anului s-a consemnat stoparea declinului care a afectat ramura în ultimii 2 ani; relansarea produsă în a doua jumătate a anului o dată cu reluarea procesului investițional, a permis creșterea valorii adăugate brute cu 6,3%, comparativ cu 1999.

Și în sectorul serviciilor au fost înregistrate evoluții pozitive.

Investițiile realizate în economie, au însumat peste 106-728 miliarde lei fiind în termeni reali, cu 5% mai mari decât în 1999. Acestea au fost realizate, în principal în industrie (37,1% din total), agricultură (16,9%), construcții (9.5%).

Pe sectoare de proprietate, tendința investițiilor a fost divergentă: în timp ce investițiile în fondurile publice au continuat să scadă, cele din sectorul privat au crescut (cu 15,7% față de 1999),investițiile în acest sector ajungând la 67939 miliarde lei (63,7% din total) în majoritate utilaje și mijloace de transport.

La nivelul economiei naționale, cea mai mare parte a investițiilor a fost finanțată din surse proprii (41,2%) și din resursele populației (26,4%); creditele bancare au reprezentat 12,5% din totalul resurselor, iar fondurile bugetare centrale și locale sub 8%.

CONCLUZII

Lucrarea „Corelația economisire – investiții în economia românească” este formată din patru părți, primele trei fiind de natură teoretică, iar a patra de natură practică.

Prima parte, capitolul 1, intitulat „Formarea veniturilor în economie” prezintă principalele venituri din economie: salariul, dobânda, profitul, renta ca rezultate ale confruntărilor dintre diferitele categorii sociale participante la activitatea economică.

Pe baza acestor venituri gospodăriile sunt incitate să efectueze o serie de cheltuieli fie să economisească. Această alocare a veniturilor este prezentată în capitolul 2, „Utilizarea veniturilor”, cu cele două direcții de utilizare fie pentru cheltuielile de consum, fie pentru economisire.

Veniturile sunt utilizate fie pentru consum, fie sunt economisite, avându-se în vedere atât satisfacerea nevoilor de consum actuale, cât și a celor viitoare, adică o anumită proporție între consum și economisire. Economiile sunt alocate pe trei direcții: tezaurizarea, deci o utilizare inactivă; plasamente în bănci și alte instituții financiare, îndeosebi pentru obținerea de dobânzi și investiții, respectiv pentru cumpărarea de bunuri pentru producție și de bunuri imobiliare.

Investițiile sunt prezentate în capitolul 3, „Investițiile”, după destinația lor, investiții în capital fizic și investiții în capital uman. În cadrul investițiilor în capitalul fizic, investițiile pentru afaceri dețin ponderea cea mai mare, fiind urmate de investițiile rezidențiale și mai apoi de investițiile în stocuri. Investițiile în capitalul uman pot fi identificate ca investiții în sănătate și investiții în educație (pregătire).

Investițiile în ansamblul lor pot fi investiții autohtone și investiții străine. Investițiile străine în cadrul investițiilor din statele ex – socialiste sunt importante din două puncte de vedere.

În primul rând, nevoia de capital și de investiții care se ridică la un nivel mult peste posibilitățile economice actuale ale acestor economii motivează interesul acestora de a atrage capitalul străin, sub formă de investiții străine directe, ca o cale de acces la o serie de factori acceleratori ai tranziției și de redresare economică.

În al doilea rând, investitorii străini se manifestă interesați de realizarea acestor investiții în aceste state, atât din punctul de vedere al firmelor investitoare cât și al intereselor macroeconomice și chiar mondoeconomice ale țărilor furnizoare de investiții străine directe.

În capitolul 4 al lucrării, intitulat „Corelația economisire – investiții în România”, care reprezintă partea practică a lucrării, se prezintă în primul rând dinamica veniturilor de la noi din țară.

Veniturile prezintă un trend crescător de – a lungul ultimilor ani, creștere datorată ratei inflației, situației prezente a economiei naționale în toate domeniile de activitate, creșterii în continuare a prețurilor față de anii precedenți, toate ducând la scăderea puterii de cumpărare a veniturilor populației.

La fel ca și veniturile, cheltuielile de consum cresc de-a lungul anilor începând cu 1990 până în prezent, creștere valabilă atât pentru patroni, salariați, țărani, cât și pentru șomeri și pensionari. În cadrul cheltuielilor totale de consum efectuate de gospodării, cele mai mari cheltuieli sunt cele pentru alimente și băuturi, urmate de cheltuielile pentru locuințe și înzestrarea cu bunuri urmate în proporții diferite de celelalte cheltuieli.

Procesul de economisire este afectat de creșterea continuă a cheltuielilor de consum, dar și de scăderea puterii de cumpărare a monedei naționale. Prin urmare nici procesul investițional nu-și urmează cursul normal, fiind realizat mai mult pe seama amortizării, fie pe seama împrumuturilor externe.

Problematica investițiilor străine de capital în România devine o componentă hotărâtoare a strategiei macroeconomice pe termen mediu și lung. Însă, capitalurile vărsate sunt localizate mai ales în domenii nestrategice, în timp ce în domeniul producției și mai ales al industriilor de bază, capitalul vărsat nu este deloc în concordanță cu cel subscris.

Chiar cu o considerabilă accelerare a intrărilor de investiții străine directe în România, nevoia de capital investițional al României nu poate fi satisfăcută decât prin aportul capitalului autohton și prin apelul la credite internaționale cu sprijinul statului. Este necesară o revizuire a sistemului și politicilor fiscale, care să asigure și să stimuleze acumulările de capital autohton, singura cale cu adevărat eficientă a relansării economice.

Investițiile autohtone au cunoscut o puternică fluctuație după anul 1990. În primii ani postdecembriști procesul investițional a rămas modest, urmând în anii următori relansarea acestuia ca urmare a măsurilor financiare, monetare, fiscale, luate de către autorități.

BIBLIOGRAFIE

Băbăiță I., Silași Gr., Duță Alexandrina – Macroeconomia, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1999

Băcescu M., Băcescu – Cărbunaru Angelica– Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura All Educational, București,1998

Băcescu M., Băcescu – Cărbunaru Angelica – Compendiu de macroeconomie, Editura Economică, București, 1997

Chiriță Nora, Scarlat E. – Politici macroeconomice, editura economică, București, 1998

Denuța I. – Investiții străine directe în țările est și central Europene, Editura Economică, București, 1998

Pecican E. Ș. – Macroeconometrie, Editura Economică, București, 1996

Samuelson P.A., Nordhaus W.D. – Economie politică, Editura Teora, București, 2000

XXX – Raportul anual 1991 – 1995 al Băncii Naționale Române

XXX – raportul anual 1996 al Băncii Naționale Române

XXX – Raportul anual 1997 al Băncii Naționale Române

XXX – Raportul anual 1998 al Băncii Naționale Române

XXX – Raportul anual 2000 al Băncii Naționale Române

XXX – Anuarul statistic al României 2000

XXX – Tribuna Economică, Nr.31/2001