. Corelatia Dintre Salariu Si Productivitatea Muncii Si Impactul Ei Asupra Rentabilitatii (s.c. X
I.1.ECONOMİA DE PİAȚĂ
Economia de piață este o modalitate complexă și deosebit de eficientă, prin care se realizează activitatea economică, respectiv are loc transformarea resurselor în bunuri și servicii necesare trebuințelor umane.
Piața, reprezentând schimbul de produse, precede cu mult sistemul economic denumit în prezent economie de piață. Din cele mai vechi timpuri s-a practicat trocul, s-a dezvoltat schimbul de produse prin intermediul banilor, comerțul a devenit o meserie, au existat popoare care și-au pus amprenta asupra istoriei acestei activitați (de exemplu fenicienii, grecii antici, cartaginezii), s-au constituit centre comerciale și organizații (cum a fost liga hanseatica). În Evul mediu existau târguri deosebit de animate, dar cu toate acestea nu era încă o economie de piață.
Cu timpul, omenirea a găsit o modalitate de desfășurare a activității economice care să se bazeze pe cointeresare, deci pe căi economice care să asigure cooperarea. Această modalitate se impune și se afirmă având ca suport revoluția industrială și deci, și o extraordinară eficiență în folosirea resurselor economice.
Pe fundalul emancipării sociale și politice, a liberalismului, oamenii sunt atrași în activități economice de ideea de a obține un câștig, un plus de produs, care ia forma profitului, iar cei ce-și pun la dispoziție munca obțin și ei un venit care ia forma salariului. Prin combinarea acestor factori materiali și sociali se formează sistemul economic capitalist, caracterizat prin faptul că prin producție se urmărește atingerea a două obiective importante : asigurarea de bunuri materiale necesare satisfacerii trebuințelor umane și obținerea de profit.
Profitul întruchipează un element esențial în calculul eficienței economice și devine esența activității economice. Raportul dintre producție și consum are loc într-o primă etapă, prin actul de vânzare- cumpărare, respectiv prin piață. Piața devine astfel elementul principal al sistemului economic modern, devine liantul dintre toți agenții economici.
Economia de piață este deci un sistem economic în care protagoniștii principali sunt întreprinzătorul investitor și lucrătorul salariat, care, în condițiile liberalismului economic și politic propriu acestui sistem, apar ca parteneri liberi cu șanse de reușită în activitatea economică.
Mecanismul economiei de piață îi este specifică și o anumită stare conflictuală existentă între patroni și salariați, în special în jurul problemei repertiției, precum și între întreprinzători, concretizată prin concurență, care are o importanță deosebită în sporirea eficienței cu care sunt utilizați factorii de producție. Concurența, la rândul ei, efectuează o foarte dură selecție economică. Această “mână invizibilă “, după expresia lui A.Smith, îi elimină din activitate pe agenții economici care nu se pot menține la nivelul impus de eficiența economică existentă la un moment dat într-o anume ramură sau activitate.
De la formarea spontană a prețurilor și de la o concurență mai mult sau mai puțin liberă, economia de piață a evoluat spre o piață dominată de un număr relativ restrâns de agenți economici și o concurență imperfectă. Această evoluție a avut implicații importante în mecanismul de funcționare a economiei de piață, îndeosebi în comportamentul agenților economici. De asemenea, în economia de piață a țărilor industrializate se integrează cu o forță tot mai mare, un nou agent economic: statul. Statul a fost întotdeauna implicat în economia de piață, dar, în condițiile evoluției economice de piață, se schimbă natura acestei implicări, respectiv reglementarea legislativă a cadrului de desfășurare a activității economice, cu un rol important în efectuarea de investiții și consumuri, în general, în asigurarea echilibrului macroeconomic.
Intervenția statului în economia de piață este indirectă și globală, dar foarte puternică, ceea ce reprezintă un aspect actual, modern, al economiei de piață, sistemul păstrându-și principiile sale specifice.
Cu toate succesele deosebite obținute, economia de piață nu este un sistem economic perfect, datorită existenței următoarelor elemente:
nu asigură o repartiție echilibrată a bogăției pe care o creează, ceea ce constituie o sursă de nemulțumiri sociale, conflicte de muncă, etc.;
îi este specifică imposibilitatea de a oferi locuri de muncă tuturor celor capabili să muncească și deci, apariția fenomenului de șomaj ;
incertitudinea în ceea ce privește conjunctura dezvoltării economice, amenințarea falimentului etc.
În raport cu cele prezentate, putem concluziona că fenomene ca relativa stagnare a activității economice, inflația, recesiunea, șomajul sunt de neevitat, în unele perioade, chiar și în economiile de piață cele mai prospere. Dar, în pofida celor prezentate mai sus, sistemul se dovedește a fi foarte eficient sub aspect economic, adică al folosirii resurselor economice, fapt ilustrat de prosperitatea existentă în țările care au o economie de piață modernă.
Experiența acestor țări și mai ales rezultatele economice obținute în perioada postbelică duc la concluzia că economia de piață modernă este o condiție necesară pentru creșterea economică și, pe baza ei, a prosperității. În același timp, trebuie precizat faptul că sistemul economiei de piață nu reprezintă și o condiție suficientă pentru a atinge prosperitatea. În acest sens, putem lua ca exemplu starea economică a mai multor țări care,deși evoluează de mulți ani în condițiile economiei de piață, nu au atins bunăstarea. Cel mai elocvent exemplu îl constitue țările de pe continentul latino-american unde, cu excepția Braziliei, toate celelalte țări sunt țări independente, cu economie de piață încă din primele decenii ale secolului al –XIX-lea, dar care au niveluri de trai scăzute.
Realizarea prosperității în economia de piață modernă, respectiv pentru a obține efectele pe care în mod potențial economia de piață le poate asigura, se cere respectarea regulilor riguroase pe care sistemul le impune, efectuarea unui efort economic tot mai mult intensiv, o foarte mare deschidere spre progresul tehnic, perfecționarea formelor de organizare și conducere a activităților economice, multă muncă, disciplină și seriozitate în afaceri economice .
Economia de piață se bazează pe liberalismul economic, care are ca fundament dominanța propeietății private, sub diferitele ei forme: individuală, a socio-grupurilor sau a organizațiilor naționale și internaționale. Această proprietate conferă mediului economic caracteristica de eterogenitate, respectiv o mare diversitate de centre de activitate economică, motiv pentru care putem spune că economia de piață este multipolară, descentralizată.
Din lupta multiplelor și diveselor interese se formează cei doi mari poli: CEREREA și OFERTA, între care există atât relații de forță, cât și de cooperare.
Se poate spune că economia de piață este un sistem economic a cărui organizare și funcționare se bazează pe proprietatea privată și se realizează prin mecanismele pieței, într-un cadru reglementat legislativ.
Legea economică nr.1 a domeniului economic este legea interesului privat care acționează în favoarea oamenilor, în condițiile dominației proprietății private. Obiectivitatea ei s-a regăsit și în condițiile dominației proprietății publice, dar din păcate consecințele au fost negative, prin deteriorarea constantă a eficienței economice.
Economia de piață este de tip concurențial deoarece este determinată atât de caracterul eterogen, cât și de faptul că decizia și acțiunea sunt la latitudinea agenților economici, fiecare urmărind să obțină maximum de eficiență economică. Economia de piață este, de asemenea și o economie de întreprindere, firma reprezentând spațiul economic fundamental de decizie și de acțiune.
Profitul este motivul fundamental pentru care întreprinzătorul își asumă riscul concurențial. Obținerea profitului în activitatea economică este atât în avantajul întreprinzătorului, cât și al consumatorului și al întregii societăți prin redistribuire, ceea ce poate asigura un nivel ridicat de asistență socială, acces la învățământ și cultură și la tot ce decurge din termenul generic de protecție socială.
Comportamentul agenților economici, producători și consumatori în economia de piață are la bază eficiența economică în ansablul său, ca rezultat al tendinței permanente a fiecărui agent economic de a obține maximum de eficiență din acțiunea ce o întreprinde.
Economia de piață este și o economie care se caracterizează prin intervenția indirectă și globală a statului.
Economia de schimb reprezintă forma universală de organizare și funcționare a activității economice în lumea contemporană și ea a cunoscut și cunoaște numeroase aspecte specifice pentru diferte țări și perioade de timp.
Cu toate acestea, pentru a contura conceptul de economie de piață modernă, trebuie să luăm în calcul, pe lângă caracteristicile specifice și unele caracteristici generale, dintre care ne apar următoarele :
monetarizarea economiei ;
autonomia și independența economică a agenților economici ;
specializarea agenților economici în obținerea anumitor bunuri și prestarea anumitor servicii ;
formarea liberă, pe piață, a prețurilor, ca expresie raportului cerere / ofertă, prin negocieri directe între vânzător și cumpărător ;
existența și funcționarea unui puternic, ramificat și modern echipat sistem bancar, precum și a unei structuri tehnico-economice competitive, capabilă să asigure o prelucrare și o combinare cât mai eficientă a factorilor de producție.
Sistemul economiei de piață reprezintă acel tip de organizare a economiei în care raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor, metodelor de organizare și de combinare a factorilor de producție, persoanele și categoriile de persoane care au acces la aceste bunuri prin mijlocirea nivelului și dinamicii prețurilor.
Pentru o înțelegere suficient de cuprinzătoare, trebuie avut în vedere faptul că funcționarea vieții economice în cadrul sistemului economic de piață are loc pe baza legilor pieței, întrucât conținutul esențial, substanța economiei de piață, nu este constituit de piață, ci de producția și circulația de mărfuri. În concluzie, funcționarea vieții economice în cadrul sistemului economic de piață are loc pe baza legităților producției și circulației de mărfuri, care este de fapt o trăsătură a economiei moderne de piață.
Considerăm că economia de piață modernă este o economie de schimb, bazată pe :
existența dominantă a proprietății private ;
mecanismul de reglare al producției este bazat pe cerere și ofertă, respectiv pe concurență ;
accesul la bunuri și servicii are loc prin intermediul prețurilor stabilite în mod liber, pe piață ;
se fundamentează pe un regim politic de tip liberal, care garantează libertatea, separarea puterilor în stat și drepturile fundamentale ale omului ;
intervenția indirectă și globală a statului ;
interdependența dintre economiile naționale, întrucât acestea se află integrate într-un anume spațiu economic.
Caracteristica esențială a economiilor moderne este pluralismul formelor de proprietate, dominat de proprietatea privată. Nu există nici o economie modernă în care să nu fie dominantă proprietatea particulară, deoarece aceasta s-a dovedit a fi cea mai eficientă formă de proprietate și corespunde cel mai bine legii economice fundamentale: legea interesului particular. Totodată, proprietatea privată este forma de proprietate care exclude totalitarismul și determină democrația.
În economiile moderne există și proprietatea publică (de stat), care apare ca o necesitate din perspectiva existenței unor domenii de interes general : apărare, asistență socială, învățământ, care are o pondere relativ mică și trebuie să slujească interesul național în marea globalizare.
Obiectivitatea legii economice a interesului privat s-a regăsit și în cond schimb, bazată pe :
existența dominantă a proprietății private ;
mecanismul de reglare al producției este bazat pe cerere și ofertă, respectiv pe concurență ;
accesul la bunuri și servicii are loc prin intermediul prețurilor stabilite în mod liber, pe piață ;
se fundamentează pe un regim politic de tip liberal, care garantează libertatea, separarea puterilor în stat și drepturile fundamentale ale omului ;
intervenția indirectă și globală a statului ;
interdependența dintre economiile naționale, întrucât acestea se află integrate într-un anume spațiu economic.
Caracteristica esențială a economiilor moderne este pluralismul formelor de proprietate, dominat de proprietatea privată. Nu există nici o economie modernă în care să nu fie dominantă proprietatea particulară, deoarece aceasta s-a dovedit a fi cea mai eficientă formă de proprietate și corespunde cel mai bine legii economice fundamentale: legea interesului particular. Totodată, proprietatea privată este forma de proprietate care exclude totalitarismul și determină democrația.
În economiile moderne există și proprietatea publică (de stat), care apare ca o necesitate din perspectiva existenței unor domenii de interes general : apărare, asistență socială, învățământ, care are o pondere relativ mică și trebuie să slujească interesul național în marea globalizare.
Obiectivitatea legii economice a interesului privat s-a regăsit și în condițiile dominației proprietății publice, ea manifestându-se prin deteriorarea constantă, consecventă a eficienței economice. Eficiența scăzută a sistemului de proprietate bazat pe dominanța proprietății publice se justifică prin următoarele elemente :
intervenția neavizată, directă și permanentă a politicului dominat de subiectiv;
acolo unde există, ea funcționează în așa numitele “condiții de seră”, concretizate în limitarea concurenței prin impunerea statutului de monopol și, uneori, prin menținerea artificială a prețurilor ;
posibilitatea subvenționării din bugetul de stat ;
este puternic supusă problemelor de birocratizare, iar deciziile se iau destul de greu, întrucât sunt bani publici și necesită aprobări multiple ;
limitează, până la desființare, motivația pentru muncă.
Eficiența scăzută înregistrată în sectorul de stat are și o anumită justificare legată, pe de o parte, de scopul urmărit și, pe de altă parte, de domeniul în care aceasta există. Statul este chemat să rezolve o serie de probleme de interes general: asistență socială, învățământ, locuri de muncă. De asemenea, statul intervine în domenii în care capitalul privat nu prea se “înghesuie” pentru că nu este satisfăcut interesul imediat: cercetarea științifică fundamentală, funcționarea normală a infrastructurii, inclusiv apărarea statului.
În concluzie, proprietatea de stat, chiar și cu amendamentele legate de scop și domeniu, s-a dovedit a fi ineficientă, motiv pentru care în toate statele există tendințe de restrângere a mărimii sale. În același timp, în mod invariabil, în toate statele dezvoltate întâlnim economii de piață bazate pe dominanța proprietății private, motiv în plus pentru ca țarile foste socialiste să-și propună ca obiectiv imediat și fundamental privatizarea.
I.2. PİAȚA MUNCİİ
I.2.1.Oferta și cererea de muncă
Piața muncii se întemeiază, ca și celelalte piețe, pe întâlnirea și confruntarea cererii cu oferta.Orice activitate care se inițiază sau există în societate generează nevoia de muncă.
Piața muncii reprezintă spațiul economic în care tranzacționează în mod liber utilizatorii de muncă, în calitate de cumpărători și posesorii resursei de muncă, în calitate de vânzători, în care, prin mecanismul pieței muncii, al concurenței libere între agenții economici, al altor mecanisme specifice, se ajustează cererea și oferta de muncă.
Oferta de muncă este formată din munca pe care o pot depune membrii societății în condiții salariale. Oferta de muncă se exprimă prin numărul celor apți de muncă sau populația activă disponibilă, din care se scade numărul femeilor de profesie casnică, al studenților, militarilor în termen și al celor care nu doresc să se angajeze în nici o activitate, întrucât au resurse pentru existență.
Oferta de muncă constituie deci acele resurse de muncă, acel potențial de muncă, care se încadrează în categoria de ofertă pe baza criteriului salarizării. Oferta de muncă se manifestă prin cererea de locuri de muncă salariată, în angajarea ca salariați.
Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează la un moment dat într-o economie de piață. Cererea se exprimă prin intermediul numărului locurilor de muncă.
Cererea de muncă are ca punct de plecare nevoia de servicii-muncă din partea utilizatorilor acesteia. Condiția esențială pentru ca nevoia de muncă să fie considerată în categoria cererii de muncă este remunerarea sau salarizarea ei.
Cererea de muncă și oferta de muncă sunt categorii și mărimi dependente, pe de o parte, de dezvoltarea economico-socială, de amploarea și structurile activităților economice și ale acțiunilor sociale și, pe de altă parte, fenomenele și procesele social-demografice.
Caracterul specific al pieței muncii pote fi pus în evidență prin următoarele aspecte:
Cererea de muncă este, pe termen scurt, practic, invariabilă. Cererea de noi locuri de muncă presupune dezvoltarea activităților existente și inițierea altora noi;
Oferta de muncă se formează în decursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care noua generație ajunge la vârsta legală de muncă și se instruiește;
Oferta de muncă iși pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;
Mobilitatea redusă a forței de muncă, a posesorului acesteia; oamenii sunt atașați mediului social-economic în care s-au format și unde trăiesc;
Oferta de muncă depinde și de alți factori decât cei economici(vârsta, starea sănătății, psihologia oamenilor);
Eterogenitatea cererii și ofertei de muncă, neconcordanța dintre structurile acestora fac ca substituirea între diferitele ei componente să fie redusă.
Piața muncii, ca expresie a raportirilor dintre cerere și ofertă, se desfășoară în două trepte sau faze:
prima fază – se manifestă pe ansamblul unei economii sau pe segmente mari de cerere și ofertă determinate de particularitățile tehnico-economice ale activităților. În cadrul acestei faze se formează condițiile generale de angajare a salariaților, se conturează principiile care stau la baza stabilirii salariilor. Aici se manifestă tendința generală de formare a salariilor la nivelul economiei naționale sau la nivelul unor mari segmente de piață a muncii.
a doua fază – reprezintă o continuare a celei dintâi și constă în întâlnirea cererii cu oferta de muncă în termeni reali, în funcție de condițiile concrete ale firmei și salariaților săi.
Cererea se dimensionează precis ca volum și structură pe baza contractelor și altor angajamente asumate de firme, iar oferta se delimitează pornind de la programul de muncă, număr de ore suplimentare pe care le acceptă să le realizeze sau nu salariații în funcție de nevoile și aspirațiile lor, de situația socială și economică, etc. la momentul respectiv.
Din confruntarea cererii cu oferta de muncă, la cest nivel se determină mărimea și dinamica reale ale salariului.
Pe piața muncii se întalnesc și se confruntă două forțe, se manifestă două comportamente:
vânzatorul de muncă, ofertantul acestui articol specific care așteaptă maximum de avantaj de pe urma vânzării, a închirierii muncii sale.(maximum de utilității și minimum de dezutilități);
cumpărătorul de forță de muncă, utilizatorul (cel care oferă locuri de muncă ), care, la rândul lui așteaptă maximum de profit).
I.2.2. Motivația muncii în economia de piață
Locul și rolul muncii în ansamblul dezvoltării social-economice sunt supuse unor semnificative transformări în raport de nivelul dezvoltării economice, de gradul în care sunt satisfăcute trebuințele umane. În literatura de specialitate, problematica referitoare la modalitățile, pârghiile prin care poate fi analizat și stimulat locul și rolul muncii în procesul de producție îmbracă forma motivației muncii.
Concentrarea motivației muncii doar în jurul salariului și a organizării muncii pornind de la mașini a determinat neglijarea celorlalte trebuințe umane, respectiv cele de securitate a muncii și de afiliere la un anume grup social, fapt ce a determinat apariția unor conflicte între patroni și salariați, concretizate inclusiv în reducerea randamentelor.
Motivația, în special cea a muncii,reprezintă un fenomen de o complexitate deosebită. Potrivit literaturii de specialitate, complexitatea motivației este explicată prin următoarele:
identificarea și denumirea acțiunilor motivaționale este dificilă, deorece nu pot fi consemnate în mod direct; în consecință, se deduce prezența unui motiv din asocierea unor efecte cunoscute și a unor cauze presupuse. Aceasta nu exclude situațiile prin care aceeași cauză, aceeași motivație determină comportamente diferite;
natura motivației este diversă, uneori diferită în mod fundamental, de la o categorie de indivizi la alta, de la un individ la altul. Diferențierile sunt determinate nu atât de natura activității, cât de nivelul de pregătire profesională, starea materială, tipuri de stratificare a trebuințelor, natura și categoria de stiluri dominante;
modalitățile și gradul de împlinire a motivației sunt variabile chiar și atunci când acționează stimuli asemănători sau identici – pentru unii agenți economici satisfacerea unei anumite mărimi a consumului personal determină înclinația spre investiții, în timp ce pentru alții poate să genereze multiplicarea condițiilor care să impună creșterea în continuare a consumului;
motivele sunt variate, mobile, aflate într-o înlănțuire contradictorie, uneori foarte instabilă, complicând nu numai observarea, ci și măsurarea. Sunt rare cazurile în care acțiunea umană are la bază un singur motiv, iar atunci când acesta ar exista, intensitățile și gradele de conștientizare pot să fie diferite, pe parcursul derulării acțiunii. Realitatea ne conferă o configurație motivațională în care anumite motive sunt mai mult sau mai puțin durabile, au un anume realism și se află în diferite corelații, de colaborare sau conflict. Semnificativă, în acest sens pentru economia noastră, este motivația ce însoțește restructurarea și privatizarea sau aceea care a însoțit liberalizarea prețurilor.
fenomenul motivațional nu numai că este insuficient studiat, formalizat, dar este și dificil de experimentat. Procesul de muncă s-a regăsit în cercetarea științifică în mai multe modele, în care factorul uman îndeplinește un rol economic, social, comportamental. În contextul acestei diversități de roluri acordate factorului uman, este deosebit de dificilă atât formalizarea cât și experimentarea.
Formele de motivație a muncii reprezintă ansamblul principiilor, criteriilor, instrumentelor și modalităților prin care firmele si, respectiv, echipele manageriale stabilesc strategiile pentru orientarea comportamentului uman în procesul muncii, în vederea satisfacerii trebuințelor umane.
Motivația are două dimensiuni :
motivele, ca expresie a trebuințelor, respectiv a nevoilor și așteptărilor oamenilor ; în mod concret, nevoile semnifică ceea ce oamenii nu au, iar așteptările, ceea ce cred că vor obține ca urmare a muncii efectuate ;
stimulentele, recompensele, care sunt rezultanta relațiilor dintre muncă și capital, intermediate de echipa managerială ; chiar dacă acestea din urmă sunt dependente de mediul exterior al individului, ele sunt la fel de hotărâtoare în motivarea muncii.
Practica motivației muncii demonstrează existența unor elemente comune care pot fi prezentate dupa următoarele criterii : natura recompenselor și a efectelor, sursa care le generează și gradul de implicare a cunoașterii și a afectivității în procesul motivațional.
În raport de natura recompenselor și a efectelor acestora, întâlnim motivația pozitivă și motivația negativă.
Motivația pozitivă constă în realizarea unei legături directe între rezultatele muncii și satisfacția acesteia, respectiv recompensarea și încurajarea obținerii orcărui rezultat util, performant (ex.: creșterea câștigului salarial ca urmare a reducerii costurilor de producție, a sporirii calității etc.)
Motivația negativă are în vedere utilizarea unor factori bazați pe sancțiuni sau amenințări în situația obținerii în muncă a unor rezultate în scădere sau negative (ex.: diminuarea câștigului salarial ca urmare a nerealizării producției fizice, a depășirii consumurilor specifice, a întârzierilor de la programul de muncă etc).
În funcție de sursa care declanșează motivele și stabilește stimulentele, există motivație intrinsecă și motivație extrinsecă.
Motivația intrinsecă este aceea care are ca sursă obiective, scopuri proprii individului în cauză, provenite din concepția sa despre viață sau din munca desfașurată (ex.:obtinerea unor câștiguri economico – financiare asociată stării de performanță, nu numai pentru a-și mări câștigul salarial, ci și pentru sau îndeosebi datorită faptului că desfășoară munca, activitatea care-i face plăcere).
Motivația extinsecă are ca sursă scopuri determinate de forțe exterioare individului sau muncii desfășurate (ex.: participă la muncă nu atât pentru a obține un câștig salarial, cât pentru a scăpa de presiunea părinților, a familiei ).
În raport de gradul de implicare a cunoașterii și a afectivității, distingem motivație cognitivă și motivație afectivă.
Motivația cognitivă presupune că procesul muncii, dominat de ideea de cunoaștere, de creație, de a inova și a inventa (ex. :participarea la muncă aproape în exclusivitate pentru a crea, pentru a inventa, inclusiv din plăcerea de a explica altora, de a rezolva diferite probleme) din rațiunea “lucrului bine făcut”.
Motivația afectivă este proprie individului care obține rezultate performante, dar nu ca urmare a “pornirilor interioare”, ci din ideea “de a fi acceptat, apreciat, de regulă, în lumea creatorilor (ex. : munca pentru a ocupă o funcție superioară, nu atât pentru a-și mări venitul salarial, cât pentru a demonstra celorlalți că este preocupat de performanță și că este capabil).
Personalul este unul din elementele determinante ale întreprinderii. Acesta este o sursa din ce în ce mai importantă de productivitate. Motivația și eficacitatea personalului depind esențial de modul în care acesta este angajat (utilizat), de condițiile de organizare și funcționare a întreprinderii; răspunsul la nevoile oamenilor nu se face numai pe plan material, la nivelul remunerării etc., dar și pe planul dezvoltării individuale și colective. Funcția de personal este deci concepută prin asocierea strânsă dintre laturile umane cu celelte probleme ale firmei și, mai ales, cu cele de organizare și gestiune.
Indiferent de categoria de științe economice spre care un anume tip sau concepție de management înclina mai mult, fundamentul acestuia (managementul) este economia politică. În consecință motivația muncii – cauză și efect al activității economice – impune, în vederea realizarii ei, un anumit tip sau concepție de management.
Realizarea obiectivelor firmei presupune o concepție privind funcția socială, bazată pe motivația muncii, aceasta din urmă fără a fi redusă, așa cum a apărut initial, la forma sa economică. Funcția socială a întreprinderii, în epoca actuală, nu trebuie limitată la atribuțiile serviciului de personal, ci extinsă asupra obiectivelor generale ale firmei– economice, sociale, culturale–în care relația dintre proprietate și muncă pornește de la statutul de negociere între parteneri egali și șfârșește într-un proiect comun, ale cărui coordonate exprimă interesele tuturor forțelor implicate.
În contextul economiilor dezvoltate, accentul în ceea ce privește strategia de motivare a salariaților, în cadrul sistemului de management paticipativ, se deplasează tot mai mult spre motivația intrinsecă.
Din contextul celor prezentate, este evident faptul că principala componentă a motivației muncii rămâne salariul, deoarece punctul de plecare în elaborarea oricărei strategii de motivare a factorului uman este satisfacerea trebuințelor fiziologice și de securitate a existenței.
II.1. SALARIUL – VENIT FUNDAMENTAL
II.1.1. Salariul – geneză și semnificații
Folosit inițial pentru a desemna suma de bani pe care o primeau soldații romani pentru a-și cumpara sarea, termenul de salariu a primit ulterior sensul de venit al unei persoane care muncește pentru altcineva, față de care este dependentă juridic sau economic.
Potrivit din punctul de vedere al desfășurării activității economice, adică al faptului că activitatea economică presupune combinarea factorilor de producție din care munca nu lipsește niciodată, salariul reprezintă un cost, o componentă a costului total al bunului obținut.
Dacă se are în vedere că orice activitate se finalizează în bunuri economice, care, prin prețuri de piață, se transformă în bani, în venit, iar aceasta se împarte între toți acei factori care au contribuit la realizarea sa, salariul reprezintă venitul celor care au contribuit prin munca depusă la obținerea rezultatelor respective.
Din această situație în care salariul este pe de o parte cost, iar pe de altă parte venit, se desprinde concluzia că el depinde de muncă, dar și de rezultatele obținute, iar mărimea sa concretă pentru fiecare salariat se poate stabili numai la nivelul firmei, pentru că numai aici se poate cunoaște care este contribuția alături de ceilalți factori de producție la rezultate, la realizarea venitului.
În ceea ce privește explicarea naturii salariului, predominantă este optica neoclasică.
Teoria dualistă a salariului și a mărimii sale reflectă situația reală de necontestat a determinării salariului, concomitent, prin costul forței de muncă și prin productivitatea marginală a muncii. In viziunea acestei teorii, ceea ce privește salariatul este o parte din produsul muncii, condiționat de nivelul productivității. Dar, mărimea salariului se formează astfel încât să se situeze cel puțin la nivelul costului forței de muncă.
Salariul trebuie și poate fi explicat pe baza condițiilor de formare a ofertei de muncă și de formare a cererii de muncă, cât și pe baza contextului social – economie în care funcționează piața muncii, inclusiv pe baza rolului instituțiilor și organizațiilor existente.
Într-un astfel de cadru general, salariul este venitul prin care se remunerează munca salariată în întreprinderi și administrații.
Salariul nu este o remunerație oarecare a muncii, ci numai un mod foarte special de recompensare, anume prețul unei munci închiriate și întrebuințate de un întreprinzător, de un agent economic utilizator pe bază de contract.
Combinându-se optica salariu-venit cu cea a salariului-cost, pe fundalul salariu-preț, au fost creați și se folosesc numeroși termeni derivați cum sunt: salariul direct, salariul indirect, salariul de bază, salariul brut, salariul net, salariul colectiv, salariul minim garantat (de creștere) etc.
Salariul direct exprimă remunerația efectivă primită de salariat corespunzător cu cantitatea de muncă prestată și cu efectele ei; este format din salariul net și din sumele ce se cuvin salariatului drept concediu legal și al 13-lea salariu (eventual).
Salariul indirect – acea fracțiune a salariului-cost, care este plătită familiei salariatului în funcție de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.
Salariul de bază – acea formă a salariului-venit, care, teoretic, se determină în funcție de salariul minim real. Practic, el se calculează prin înmulțirea salariului orar neociat cu numărul de ore lucrate într-o lună.
Salariul brut constă în sumele ce exprimă salariul de bază și toate adaosurile salariale (venituri brute din muncă).
Salariul net rezultă din cel brut după ce se scad reținerile obligatorii conform legii.
Salariul colectiv este formă a salariului-cost, care se acordă tuturor salariaților unei întreprinderi, ca sume ce semnifică participarea lor la rezultatele financiare ale acesteia sau ca facilități făcute salariaților la unele servicii (creșe de copii, cantine, tabere pentru elevi).
Salariul minim (de creștere, garantat) – salariul fixat pe cale legală pentru a garanta salariaților din categoriile defavorizate un venit care să corespundă minimului de subzistență, minim determinat în raport cu mediul social dat. In 1969, în Franța,
s-a adus regimului de salariu minim o reformă importantă. Acesta a fost conceput ca un salariu minim de creștere în raport de salriile medii ale lucrătorilor industriali tocmai pentru a se evita apariția și amplificarea unui decalaj în raport cu salariu mediu orar al salariaților.
Salariul se prezintă ca:
Salariu teoretic sau ipotetic
Salariul efectiv sau nominal
Salariul teoretic sau ipotetic este salariul stabilit la angajare în funcție de ansamblul propiu unei economii, ramuri, subramuri și pieței locale.
Astăzi, dacă salariul individual sau personal se dovedește insuficient într-o anumită perioadă în raport cu ceea ce se consideră o existență normală, intră în funcțiune modalități de completare a lui cu resurse care au revenit inițial întreprinderii sau socității, ceea ce atestă că salariul implică adesea, procese de redistribuire a veniturilor la baza cărora nu se află relațiile de piață. In acest fel pe lângă salariul individual sau personal s-au mai constituit salariul colectiv și cel social.
Salariul personal (individual) – salariul încasat de fiecare salariat pentru munca prestată.
Salariul colectiv – reprezintă veniturile primite de către salariați din remunerația colectivă. Aceste venituri revin salariaților sub forma participării la profit, prin crearea unor facilități pentru participarea la activele autofinanțării. Veniturile suplimentare din remunerarea colectivă au rolul de a cointeresa pe salariați la viața întreprinderii și de a îmbunătății raporturile dintre capital și muncă.
Salariul social – reprezintă acea parte din venitul național prin care societatea intervine pentru a spori veniturile unor categorii de salariați sau numai ale unor grupuri din cadrul acestora ce se confruntă cu o
situație familiară mai grea sau cu riscuri cum sunt accidentele de muncă, bolile profesionale, șomajul etc. cărora nu le poate face față separat dacă nu sunt ajutați.
Salariul social se împarte în:
Salariul social afectat – este suplimentul de venit vărsat în mod regulat unor categorii de salariați în funcție de situația lor familiară.
b) Salariul social amânat – este salariul pentru riscuri comune tuturor oamenilor, care se consideră amânat până la survenirea unor riscuri legate de boli, accidente.
În România, conform reglementărilor de după 1989, salariul cuprinde:
Salariul de bază
Adaosurile formate din: plusul de acord, premiile acordate din fondul de salariu, cota parte din profitul net, alte adaosuri
Sporuri la salariile de bază: pentru condițiile deosebite de muncă, pentru condițiile novice de muncă, pentru orele lucrate suplimentar peste programul normal de muncă și lucru în zilele libere și sărbătorile legale, pentru vechimea în muncă, pentru lucrul în timpul nopții.
II. 1.2. Mărimea și dinamica salariului
A cerceta legile salariului înseamnă a descoperi cauzele acestor corelații, privite în timp și spațiu. Desigur, mărimile respective sunt stabilite prin acorduri și contracte între parteneri. Dar, toate aceste mărimi au determinări generale, pe care economia politică (știința economică) are misiunea de a le descoperi, fundamenta și, apoi, de a le apăra împotriva voluntarismului de orice fel.
Aprofundarea problemelor arătate poate să înceapă cu definirea și explicarea celor două limite ale mărimii salariului: minimă și maximă.
Limita minimă a salariului ar trebui să se situeze la nivelul costurilor forței de muncă, nivel ce corespunde oriunde și oricând unei anumite dezvoltări economico-sociale a țării. Către o asemenea limită se orientează utilizatorul de forță de muncă.
Limita maximă ar putea fi considerată mărimea întregului venit net realizat din activitatea economică și socială, ceea ce ar însemna că întreaga valoare adăugată se transformă în salariu. Desigur, o astfel de optică este agreată de salariați.
Pentru firmă, limita maximă este atinsă atunci când salariul plătit este egal cu productivitatea marginală a muncii. Altfel spus, salariul este egal cu ceea ce produce ultimul angajat, acesta fiind apreciat ca necesar pentru desfășurarea normală a activității firmei (cererea de muncă este egală cu oferta de muncă).
Din cele arătate mai sus, se poate concluziona că mărimea posibilă a salariului mediu se află în dependență de gradul dezvoltării economice a țării, grad ce are, el însuși, multiple și complexe determinări.
Situat între aceste limite posibile, mărimea efectivă a salariului mediu și modificarea lui sunt influențate de factori: economico-funcționali; sociologici; culturali; tehnici etc. Toți acești factori trebuie priviți și luați în considerație la nivelul indivizilor, posibili ofertanți de muncă, la cel al întreprinderilor și administrațiilor, precum și la nivelul economiei naționale.
În ceea ce privește comportarea individului, se observă alternanța a două tendințe contradictorii: efectul de venit și efectul de substituire.
Efectul de substituire exprimă înlocuirea unei părți mai mari sau mai mici din timpul liber al salariatului cu timp de muncă; munca suplimentară (program prelungit de muncă, o intensitate mai mare a muncii etc.) are drept rezultat un venit mai mare, dar și creșterea dificultăților de refacere a forței de muncă.
Are loc, deci, substituirea timpului liber cu muncă suplimentară în scopul creșterii puterii de cumpărare a salariatului.
Efectul de venit constă în procesul invers de înlocuire a timpului de muncă cu timp liber, atunci când salariul atinge o mărime care permite posesorului forței de muncă să aibă condiții de viață apropiate de aspirațiile sale.
Dorința oamenilor de a-și crea mai mult timp liber se explică prin scăderea utilității marginale a bunurilor suplimentare, respectiv, o creștere a costului oportun al timpului liber.
Diferențierea salariilor, diferențiere care are la bază calitățile extrem de variate ale muncii, exprimă în fapt mărimile inegale de capital uman încorporat (existent) în forța de muncă potențială. În același timp, ea reflectă și șansele diferite de a valorifica acest potențial prin angajare la diferiți utilizatori de muncă.
Apropierea (tendința de egalizare) între salarii este generată de: ridicarea generală a calificării (sporirea complexității muncii medii și o dată cu aceasta și a celei simple); egalizarea condițiilor de piață; pierderea “capacității” salariilor de a înregistra scăderi etc.
În același timp, mărimea și dinamica salariului sunt influențate puternic de raportul de forțe dintre contractanți, de așa-numitul paralelogram al forțelor interesate în această mărime: utilizatorul și salariații, respectiv patronatul și sindicatele (la nivelul de ramură și de economie națională).
Indiferent de situațiile specifice de piață, de starea și evoluția economiilor dintr-o țară sau alta, pe termen lung și cu caracter general (universal), mărimea salariului nominal în termeni reali a înregistrat o tendință generală de creștere. Evident, se are în vedere tariful orar.
Factorii generali sub influența cărora s-a aflat și se află mărimea salariului, pe baza cărora a crescut salariul orar, sunt:
creșterea cheltuielilor pentru producerea (formarea) și reproducerea forței de muncă, acestea având legătură cu creșterea și diversificarea nevoilor umane;
sporirea productivității muncii, respectiv, legea creșterii mai rapide (în avans) a productivității muncii față de creșterea salariului mediu;
raportul dintre cererea și oferta de muncă, în sensul creșterii mai puternice a ofertei.
O sinteză a acestor factori este ceea ce specialiștii numesc teoria salariului-eficiență. Autorul acestei teorii – americanul H. Leybenstein – a pornit de la premisa că productivitatea individuală este funcție de salariul real. Or, potrivit acestei ipoteze, o creștere a salariilor atrage creșterea costului direct al unității de muncă, ca și a productivității. Pe baza unor asemenea corelații normale (gestionate corespunzător de firmă), folosirea eficientă a muncii se determină prin ponderea volumului muncii cu productivitatea acesteia (Eficiența muncii = Qm x Wm)
II.1.3. Forme de salarizare
Forma de salarizare (sistemul de salarizare) constă în principiile (tehnicile) și metodele prin care se determină mărimea și dinamica salariului individual, toate acestea făcând legătura între mărimea rezultatelor unei unități economice, partea ce revine salariaților din aceste rezultate și munca prestată de salariat.
Formele de salarizare au fost pretutindeni instituționalizate sub forma contractelor de muncă (salarii). Contractele între ofertanții de muncă și utilizatorii acestui bun (priviți în mod direct sau prin reprezentanți) stipulează: numărul de ore ce urmează a fi lucrate, calitatea muncii, pe de o parte, remunerația ce se plătește (încasează), pe de altă parte. În fiecare țară există însă o săptămână standard de muncă, un salariu tarifar orar de referință etc. Aceste elemente contractuale sunt concretizate diferit în funcție de forma de salarizare.
Practica economico-socială cunoaște trei forme principale de salarizare: în regie, în acord și mixtă. Fiecare dintre aceste forme se aplică într-o mare varietate de subforme (mixturi). Cauzele cele mai generale ale diversificării modalităților concrete de salarizare rezidă atât în cauze ce țin de progresul tehnic, de apariția unor noi tipuri de organizare și conducere a muncii, cât și în cauze ce revin dinspre noile forme de instituționalizare a luptei salariaților pentru revendicări salariale etc.
Salarizarea în regie asigură remunerarea salariatului după timpul lucrat, fără a se preciza, în contractul de muncă, cantitatea de muncă pe care el trebuie să o efectueze în unitatea de timp (oră, săptămână, lună).
Evident, un anumit volum de efort (de muncă) este presupus prin însăși decizia utilizatorului de a constitui locul de muncă în cauză. În acest caz, ceea ce se negociază este salariul orar (tariful, prețul orar). Accentul pus pe ora de muncă are o mare importanță pentru menținerea unei anume intensități a muncii (angajarea nu se face pe an, nici pe lună, ci pentru ceea ce trebuie făcut în fiecare oră din program). Sistemul salarizării în regie se aplică în acele sectoare economice în care nu este posibilă o normare (foarte) riguroasă a contribuției fiecărui lucrător în parte.
Salarizarea în acord constă în stabilirea drepturilor în bani ale persoanei, pe operații, pe activități desfășurate, pe număr de bunuri produse. Durata timpului de muncă pe care-l va cheltui fiecare pentru efectuarea unei operații, a unui bun, nu este fixată în contract. Aceasta este însă dată de ritmul general al muncii în întreprindere, de nevoia de sincronizare a activităților diferitelor secții.
În general, acest sistem de salarizare este preferabil celui în regie. Aceasta și pentru utilizator, dar și pentru cei mai mulți dintre angajați. Numai că adoptarea lui presupune unele premise tehnico-organizatorice, care nu se întâlnesc în orice întreprindere (fabrică).
Acordul poate fi individual și colectiv. Tariful practicat și convenit pentru executarea unei operații (a unui bun) este simplu, progresiv, mixt.
Salarizarea mixtă se caracterizează printr-o remunerare stabilă pe unitatea de timp (de regulă, pe o zi de muncă), sumă ce se acordă însă în funcție de îndeplinirea unor condiții tehnice, tehnologice, de organizare etc.
Fiecare condiție este cuantificată printr-un tarif. Ca urmare, mărimea salariului ce revine persoanei devine variabilă, ca-n cazul salarizării în acord.
Oricât de perfecționate ar fi formele de salarizare, oricât de bine ar fi ele mediatizate, modul corect de aplicare a uneia sau alteia dintre acestea a fost și este adesea contestat de salariați. Sunt și situații când înșiși utilizatorii de muncă salarială cer revederea unor prevederi din formele de salarizare adoptate. Pe baza noilor condiții tehnologice și de organizare și ca urmare a contestărilor de genul arătat au fost conturate câteva direcții de îmbunătățire a formelor de salarizare, cum sunt: corectarea, participarea, socializarea.
Corectarea vizează creșterea siguranței posesorului resurselor de muncă în confruntarea sa cu utilizatorii și cu deținătorii de capital. În acest sens, se preconizează măsuri de: atenuare a disparităților prea mari de salarii: indexare la inflație; acordare a diferitelor sporuri etc.
Participarea constă în posibilitatea ca salariații să participe la împărțirea beneficiilor obținute de întreprindere (vezi alocarea profitului în societățile pe acțiuni).
Socializarea presupune un număr de criterii pentru determinarea unor surplusuri peste drepturile bănești cuvenite pentru munca depusă (vezi salariul social și salariul colectiv).
II.1.4. Salariul – element al costului de producție
Costul de producție cuprinde, nu numai cheltuielile cu munca trecută, ci și cu munca vie, astfel spus, pe lângă cheltuielile cu mijloacele de producție, costul cuprinde și salariul, adică totalul remunerării bănești a muncii prestate în producție direct sau indirect de întreg personal al unei întreprinderi în condiții tehnico-organizatorice, în care se desfășoară activitatea acesteia în vederea obținerii unei producții, într-o perioadă dată. La această categorie de cheltuieli se trec salariile de bază și suplimentare cuvenite inginerilor și tehnicienilor, economiștilor și personalului administrativ și muncitorilor calificați și necalificați, personalului de serviciu și de pază.
În cheltuielile pentru salariu se cuprind de asemenea, salariile personalului nescriptic din activitatea de bază a întreprinderii.
Salariile de bază se compun din sumele reprezentând remunerarea personalului înteprinderii pe timpul efectiv lucrat, cum sunt:
salariile plătite pentru timpul efectiv lucrat, pe baza tarifelor după timpul efectiv lucrat, sau în acord;
sporurile plătite pentru cazurile în care munca se desfășoară în mediul vătămărilor sănătății;
plata orelor efectuate suplimentar, peste programul normal de lucru;
premiile și primele plătite în conformitate cu sistemul de stimulare materială;
plăți suplimentare pentru munca desfășurată pe timp de noapte.
Salariile suplimentare se compun din: sume plătite personalului întreprinderii pe timp nelucrat, de exemplu, pentru perioada concediilor de odihnă, sau cu sporuri de vechime în câmpul muncii, suplimentele pentru numărul de copii și alte salarii pe timp nelucrat. Suma totală a salariilor de bază și suplimentare formează fondul de salarii.
Mărimea fondului de salarii este in funcție de numărul de lucrători, nivelul salariului nominal, structura pe profesii și complexitatea muncii. Ponderea salariului în costul de producție diferă de la o ramură la alta și de la o întreprindere la alta. Cu cât gradul de industrializare este mai scăzut cu atât ponderea salariului este mai mare.
Dacă din punct de vedere al reproducției forței de muncă societatea are interesul ca nivelul general al salariului să fie mai mare, sub aspectul costurilor de producție agentul economic este interesat, dimpotrivă în stabilirea ponderii salariului la un nivel mai coborât științific atât cu cerințele capacității de muncă, cât si cu cele ale creșterii eficienței economice.
Cu cât structura predeterminată a salariului se întemeiază pe o pondere prea mare a salariului tarifar sau pe o creștere a acestuia, fără măsurile corespunzătoare de alegere a formelor de salarizare, costului salariului pe unitatea de produs va fi evident mai ridicată.
Dacă, dimpotrivă ponderea salariului tarifar în structura generală a salariului este mai mică, atunci costul salariului pe unitatea de produs este mai scăzut. La obținerea fiecărui produs forța de muncă folosită se prezintă sub forma de profesiuni variate și de calificări pe mai multe trepte, remunerate prin tarife de salarizare ce diferă de la o profesiune la alta, iar în cadrul fiecărei profesiuni, de la un grad de calificare la altul.
De aceea la articolul „salarii directe” din calculația costului de producție all fiecărui produs trebuie să se cuprindă expresia bănească a remunerării muncii nemijlocite prestate de muncitori de toate profesiunile și de toate calificările, în vederea fabricării produsului.
În conformitate cu acestea, etapele calculării cheltuielilor cu salariile directe sunt:
Si = tpi Op
pentru salariile directe pe unitatea de produs cuvenite unei singure profesiuni și calificări;
Si = t pi Op
pentru salariile directe pe unitatea de produs cuvenite mai multor profesiuni și calificări;
Qi Si = t pi Op
pentru salariile directe și totalul producției unui singur produs și suma:
Qi Si = Qi t pi Op
pentru salariile directe ce revin întregii producții a tuturor produselor.
Simbolurile au următoarele semnificații:
S – salariile directe pe unitatea de produs;
i – felurile produselor;
t – timpul de muncă;
O – tarifele de salarizare;
p – indicele de profesie;
Q – cantitatea de produs;
n – numărul produselor;
v – numărul profesiilor.
Dimensiunea salariului, în procesul stabilirii și creșterii acestuia, se întemeiază pe un sistem coerent de criterii, care, în unitatea sa, răspunde unor rațiuni de natură macro și microeconomică. În principal aceste criterii sunt:
importanța economică a muncii;
complexitatea muncii – calificare, răspundere, condiții de muncă;
rezultztul muncii.
Din acestea, primele două sunt criterii parțiale de stabiliri diferențiate a salariilor, în timp ce al treilea, măsurând rezultatele efective ale muncii, constituie criteriul fundamental, confirmarea finală a tuturor criteriilor care au stat la baza stabilirii salariului.
Sistemul de criterii în virtutea căruia salariul se diferențiază își menține valabilitatea pe perioade lungi de timp; ceea ce este mai sensibil la factorii de influență, respectiv la mutațiile ce intervin, în procesul de producție. Din conținutul muncii sau în strategia dezvoltării, sunt rolul și ponderea fiecăruia dintre aceste criterii în tarifarea diferitelor categorii de munci și diferențierea salariului într-o perioadă sau alta.
Evaluarea sau ierarhizarea criteriilor de diferențiere a salariului în costul de producție, asigurarea coerenței lor și menținerea acestora în concordanță cu conținutul proceselor de producție și munca sunt unele dintre cele mai importante probleme practice ale constituirii unui sistem eficient de salarizare. Diferențierea salariului nu se face oricum, la libera alegere. Dimpotrivă, ea se face în interiorul unor limite minime și maxime riguros determinate. În stabilirea acestor limite, se ține seama de o serie de cerințe, cum sunt:
acoperirea celei mai mari părți a nevoilor de producție ale forței de muncă;
minimizarea costului de producție întrucât salariul este un element al acestuia;
masa fondului de salarii să asigure ocuparea deplină a resurselor de muncă.
Numai în măsura în care în stabilirea mărimii salariului se are în vedere toate criteriile, în unitatea și intercondiționarea lor, salariul își manifestă din plin valențele sale: sursa principală de venit, părghie de cointeresare, instrument de echilibru al nevoilor și resurselor de muncă, a cererii solvabile a populației și volumului de bunuri și servicii din societate, de susținere a productivității muncii și eficienței economice.
Referitor la analiza eficienței salariale, se are în vedere, în acest cadru, cheltuielile cu personalul în sensul de salarii personal și asigurări de protecție socială.
O atenție aparte se va acorda salariilor de bază în care se reflectă calitatea factorului uman (calificarea) și diferitele forme de adaosuri.
Ca și în cazul altor cheltuieli salariale totale sau parțiale se pune în evidență prin indicatori, cum ar fi:
Cheltuielile salariale la 1000 de lei venituri din exploatare;
Cheltuielile salariale la 1000 de lei cifră de afaceri;
Cheltuielile salariale la 1000 de lei valoare adăugată.
Pentru toate cele trei situații în analiză se pot folosi atât modele de corelație, cât și modele multiplicative.
Pentru cheltuielile salariale la 1000 lei venituri din exploatare se pot folosi modelele:
respectiv
sau circumcise la salarii personal:
respectiv
deci:
Pentru cheltuielile salariale la 1000 lei cifră de afaceri (producția vândută dacă nu intervin cumpărări-revânzări de mărfuri) se au în vedere modelele:
respectiv
sau
respectiv
deci
.
Pentru cea de-a treia modalitate, respectiv cheltuielile salariale la 1000 de lei valoare adăugată se folosesc modelele:
respectiv
sau
respectiv
deci
unde:
CS – cheltuieli salariale (cu personalul);
– număr mediu de salariați;
CA – cifra de afceri;
Ve – suma veniturilor din exploatare;
Qa – volumul producției.
II.2. PRODUCTİVİTATEA MUNCİİ
II.2.1. Conceptul și tipologia productivității
Productivitatea este un concept care exprimă eficiența sau randamentul cu care sunt utilizați factorii de producție în procesul de realizare a bunurilor și serviciilor. Ea exprimă legatura cantitativă între producția obținută și factorii utilizați
Modificarea în timp a nivelurilor productivității arată progresul calitativ al factorilor de producție, ca și mai buna combinare și utilizare a acestora.Aceasta este dinamica productivității, care se măsoară cu indicele de modificare al ei și constituie obiectivul producătorilor pe termen lung:
100
Noțiunea de productivitate se referă la rodnicia, eficiența cu care sunt folosiți factorii de producție într-un orizont de timp dat, aceasta fiind expresia creșterii acestei eficiențe în timp.
Forma de bază a productivității, recunoscută în literatura economică mondială este productivitatea muncii vii sau, cum se mai numește, a muncii nemijlocite, active.
Productivitatea muncii este inseparabilă de procesul de producție.Întotdeauna aceasta din urma presupune, pe de o parte, cheltuiala de muncă, iar pe de altă parte, obținerea de rezultate.Productivitatea muncii este utilizată ca indicator relevant atât în analizele macroeconomice cât și cele microeconomice.
Rezultatele producției pot fi raportate la toți factorii de producție cât și la unul singur.În funcție de modul de raportare, productivitatea poate fi partială, totală și globală,medie și marginală.
Productivitatea partială constă în eficiența cu care este utilizat un anume factor de producție, la un moment dat și în dinamica.Ea se calculează ca raport între producția obținută și cantitatea factorului de producție luat în considerație.
Productivitatea totală este eficiența, randamentul cu care sunt folosiți factorii de producție, eficiența cu care aceștia sunt combinați și substituiți în timp.Aceasta se calculează ca raport între producția obținută și volumul factorilor de producție consumați, utilizați, volumul măsurat, de regulă sub formă bănească.
Productivitatea globală este rodnicia cu care sunt folosiți toți factorii de producție – cei fizici și cei financiari, cei proprii ca și cei împrumutați.
Productivitatea medie constă în eficiența cu care este folosită o unitate dintr-un factor de producție într-un anume orizont de timp. Productivitatea medie () se determină ca raport între producția totală () și cantitatea totală de factori de producție utilizați ().Deci,
Productivitatea marginală constă în surplusul de producție obținut pe seama suplimentării cu o unitate a unui factor de producție, ceilalți factori rămânând neschimbați.Productiviatea marginală () se calculează prin raportarea diferenței între creșterea în volum a producției(), la sporirea în volum a factorilor de producție atrași, folosiți și consumați().Deci,
II.2.2. Productivitatea muncii – conținut și forme
Productivitatea muncii poate fi definită ca forța productivă a muncii, adică este forma capacitații (sau posibilității) forței de muncă de a creea, într-o perioadă de timp, un anumit volum de bunuri și de a presta anumite servicii.Se poate spune că productivitatea muncii exprimă eficiența cu care se consumă munca.
De asemenea putem aprecia că productivitatea muncii reprezintă rodnicia sau eficiența cu care se cheltuiește munca omenească, totodată ea reprezintă eficiența cu care sunt avansați, combinați, substituiți și consumați factorii de producție.Ea reprezintă asadar, legatura cantitativă dintre producția obținută (masurată prin indicatori de efecte) și factorii utilizați (eforturi).
Principalele forme pe care le îmbracă productivitatea muncii se delimitează după mai multe criterii, între care mai importante sunt:
Eșalonul organizatoric:
– productivitatea muncii la nivel de componente structurale și procesuale ale unei organizații
– productivitatea muncii la nivel de ramură sau subramură economică
– productivitatea muncii la nivel de economie națională
– productivitatea muncii la nivelul unui spațiu economic
La rândul lor, acești indicatori pot să se oprească la întreaga activitate, la nivel de fază sau operațiune.
Mod de exprimare:
– productivitatea fizică (reală a muncii, determinată în unități fizice sau natural-convenționale; respectiv producția pe o persoană sau pe unitatea de timp și timpul necesar pentru a produce unitatea de produs: W=Q/T sau W=T/Q)
– productivitatea valorică a muncii exprimată în unități valorice (cifra de afaceri, producție marfă, valoare producție, valoare adaugată brută sau netă, produs intern brut sau net pe o persoană salariată sau ocupată)
Mod de calcul al indicatorilor de productivitate:
– productivitatea medie a muncii
– productivitatea marginală a muncii
Natura rezultatelor activităților economice:
– productivitatea brută a muncii
– productivitatea netă a muncii
Sfera de cuprindere:
– productivitatea individuală a muncii
– productivitatea socială a muncii (productivitatea muncii sociale)
Productivitatea fizică (reală) – măsoară randamentele în natură ale utilizării factorilor de producție, fiind exprimată în unități fizice (natural sau natural convenționale pe om-oră sau pe o persoană).
Productivitatea masurată valoric – permite măsurarea în termeni financiari-monetari a eficienței.Ea este larg utilizată în gestiunea întreprinderilor moderne.
Productivitatea brută – apreciază ansamblul producției în raport cu factorii care sunt utilizați.În acest caz producția este privită ca o “producție finală” deci ca sumă a valorilor adaugate de diferite activități de productie.
Productivitatea netă – are în vedere eliminarea din producția finală a valorii achiziționărilor exterioare și a costului utilizării capitalului instalat (amortismentele) pentru a încerca să autonomizeze ceea ce este direct dependent de efortul productiv al firmei analizate.
Productivitatea muncii individualizate – reprezintă randamentul cu care este utilizat factorul uman în condiții specifice de înzestrare tehnică, de organizare, de calificare și intensitate a muncii.Ea se măsoară prin timpul muncii individual cheltuit pentru producerea unui produs sau prin raportarea producției obținute la timpul de muncă consumat sau număr de salariați folosiți:
sau
Dacă ținem seama că odată cu sporirea producției poate avea loc și o modificare a calității produselor, în calcul se introduce si un coeficient (K) care să reflecte acest lucru.
Productivitatea muncii sociale (naționale) exprimă eficacitatea cheltuielilor totale de muncă depusă în producția de bunuri și servicii, depusă la nivelul economiei naționale.În procesul diversificării structurii economiei naționale crește numărul de stadii și de faze de prelucrare a obiectelor muncii dar care pot fi considerate etape succesive ale aceluiași proces de muncă, iar economisirea muncii trebuie urmarită pe tot acest parcurs. Productivitatea muncii sociale nu este o simplă medie a productivităților individuale ale muncii cu care se realizează diferite bunuri și servicii, ci ea reflectă condițiile sociale de producție pe întreaga economie națională în toate verigile ei caracteristice unei anumite perioade de dezvoltare.
Productivitatea socială se determină în funcție de scopul analizei prin raportarea venitului național (VN), produsului național brut (PNB), a produsului intern brut (PIB) la populația ocupată sau activă (L).
; ;
II. 2.3. Metode de determinare a productivității muncii
Forța productivă a muncii constă în capacitatea forței de muncă de a crea într-o perioadă de timp un anumit volum de utilități (bunuri). Acest indicator realizează compatibilitatea între factorii materiali și cei umani ai producției.
În realitate, este destul de dificil să se calculeze productivitatea muncii, doar ca productivitate a factorului muncă. De aceea, specialiștii vorbesc despre productivitatea aparentă a muncii. De pildă, aceasta poate fi concretizată prin numărul de ore necesar și efectiv cheltuie pentru a recolta un hectar de grâu în condiții istorice diferite și cu folosirea unor unelte specifice epocii (secera, coasa, secerătoarea, combina de recoltat, etc.).
Adesea, productivitatea și eficiența muncii sunt considerate concepte și indicatori identici. În context, trebuie remarcat că eficienței muncii i se acordă, de regulă, un sens mai larg. Aceasta, pentru cel puțin următoarele considerente. Efectul muncii este mai cuprinzător decât produsul muncii, acesta din urmă fiind legat doar de munca producctivă, respectiv de producția materială. Mai departe, efectele muncii conțin și elemente nemăsurabile (sociale, ecologice, culturale, etc.), unele din acestea fiind pozitive, altele negative. În alte cazuri, productivitatea implică doar efectele care pot fi măsurate. Totodată, producerea de bunuri inutile conduce la creșterea productivității muncii și la reducerea eficienței.
Ca urmare, compatibilitatea efectelor economice utile cu efectele pozitive sociale și ecologice devine condiție fundamentală a interacțiunii dintre creșterea productivității și cea a eficienței economice.
Măsurarea nivelului productivității medii a muncii ( / L) ca indicator calitativ de maxim și a celei marginale (W’ / L) se face după formulele:
/ L = ; / L =
/ L = ; / L = .
Măsurarea nivelului productivității muncii, ca indicator calitativ de minim, se realizează cu ajutorul formulelor:
/ L = ; / L =
/ L = ; / L = .
Pentru ca indicatorul respectiv să fie cât mai larg folosibil, volumul producției (în expresie fizică sau în expresie monetară) este corectat cu coeficientul calității (K), astfel: / L = .
Producția suplimentară (obținută) pe baza factorului muncă încorporat poartă numele de câștig (randament) din folosirea factorului arătat. Sporul relativ (indicele) al productivității se exprimă prin raportarea nivelului acesteia din perioada curentă la nivelul ei din perioada de bază.
Iw1/0 = .
Pe termen mediu și lung, în măsura în care se modifică tehnologiile, are loc substituirea muncii prin capital și creșterea producției pe unitatea de muncă (avansată, utilizată). Aceasta deoarece relația de complementaritate se modifică, ea se realizează la alt nivel. Diferitele generații de echipamente de producție au alte reguli de complementaritate. Într-un asemenea oriyont de timp, are loc o tendință logică de creștere a randamentelor.
Legea creșterii productivității se poate explica cel mai bine pe exemplul eficienței și randamentului muncii.
Creșterea productivității muncii presupune:
fie același volum de muncă care se concretizează într-o masă mai mare de bunuri (maximizare);
fie aceeași masă de bunuri ce se obțin cu un volum mai mic de muncă (minimizare).
Caracterul legic al procesului arătat este dat, decurge din:
progresul însuși al factorilor de producție, progres a cărui măsură este mărimea eficienței, respectiv productivitatea;
crearea și implementarea unor tehnologii de fabricație din ce în ce mai performante, tensiunea permanentă dintre nevoile nelimitate ca număr și resursele relativ rare generând noi descoperiri științifice și noi aplicații ale acestora în economie;
permanenta adaptare a factorului uman la noile exigențe tehnico-științifice, ecologice, culturale;
revoluția managerială din ultimul timp, productivitatea fiind mai ales o problemă de organizare și de conducere și mai puțin de cantitatea și structura resurselor.
Creșterea productivității are efecte economice și sociale atât pentru producători cât și pentru consumatori.
Pentru producători, acestea pot fi reduse la: economisirea factorilor de producție utilizați; reducerea costurilor; creșterea capacității lor concurențiale pe piața internă și a competitivității bunurilor oferite de ei pe piețele externe.
Pentru consumatori, cele mai evidente și mai generale efecte pozitive sunt: creșterea salariilor nominale și a salariului real; economisirea timpului de muncă; creșterea timpului liber cu toate favorabilitățile lui.
Repartiția câștigului de productivitate se face atât în limitele întreprinderii (venituri personale mai mari, dezvoltarea afacerilor etc.), cât și în afara acesteia (prin ceea ce se numește marea redistribuire).
Este foarte important de reținut faptul devenit legic, constând în:
sporul total de venituri să se adapteze sporului total de productivitate;
veniturile distribuite să fie mai mici decât cele obținute din sporul de productivitate;
asigurarea unei corelații echitabile între sporurile de venituri din sectorul productiv (comercial) și din sectoarele social-culturale.
II. 2.4. Productivitatea medie și productivitatea marginală a muncii
După cum se știe, pe baza bunurilor economice, o firmă își maximizează profitul atunci când costul unei unități suplimentare din bunul vândut va egala venitul marginal obținut (Cmc/L = Vmg/L). Pe piața muncii, firma va obține profitul maxim la acea cantitate de muncă angajată care presupune egalizarea costului marginal al angajării unui salariat suplimentar cu venitul încasat de firmă ca urmare a producției marginale realizate de pe urma muncii lui (Cmg/L = Vmg/L).
Raționamentul întreprinzătorului este următorul: dacă, prin angajarea unui lucrător în plus, firma realizează o producție a cărei valoare de piață este mai mare decât costul ocazionat de angajarea noului salariat, atunci profitul firmei va crește.
Dar, pe măsură ce sunt angajați noi și noi salariați (fără schimbarea tehnologiilor, respectiv, ceilalți factori rămânând constanți), începe să funcționeze principiul randamentului marginal descrescând. Venitul marginal al întreprinderii de pe urma noilor angajați se va reduce până la nivelul costului marginal al angajării. În acest moment, firma va înceta să mai angajeze noi lucrători (să suplimenteze numărul lor), deoarece ea nu ar mai realiza profit nici măcar la nivelul anterior. Mai mult, orice nouă suplimentare a salariaților va diminua profitul, ducându-l spre zero.
Pe măsură ce sunt angajați tot mai mulți muncitori, produsul marginal al muncii crește, de aici decurgând sporirea încasărilor totale (vezi panta crescătoare până la punctul X). La un anumit nivel al ocupării (noii angajați lucrând cu aceiași factori materiali de producție), începe să acționeze pricipiul randamentului descrescând. După acest punct, produsul marginal începe să scadă, iar încasările totale se înscriu pe o pantă descrescătoare. Încasările totale fiind produsul dintre produsul total (în expresie fizică) și prețurile de piață.
Profitul va fi maxim la acel nivel al ocupării mâinii de lucru la care se realizează egalitatea:
Cmc/L = Qmg/L=Vmg/L
În sistemul de axe, acest punct apare pe abcisă ca Qe și semnifică nivelul cererii de muncă care maximizează profitul. Aceasta deoarece la niveluri mai reduse ale ocupării (QdQe), venitul marginal provenind din muncă este mai mare decât costul marginal corespunzător (Vmg/L>Cmc/L). La niveluri ale ocupării mai mari (Qf>Qe), costul marginal respective este mai mare decât venitul marginal (Cmc/L> Vmg/L). În acest ultimo caz, firma poate spori profitul prin reducerea numărului de salariați, nu prin sporirea acestuia.
Productivitatea medie () reprezintă cifra de afaceri (respectiv producția sau vânzarea) obținută în medie de o unitate de factor uman utilizat.
Deci, cifra de afaceri este de tipul:
CA = f (T),
Iar productivitatea medie:
,
unde
CA – cifra de afaceri,
T – reprezintă factorul uman (dimensionat prin timpul de muncă exprimat în număr de salariați, în zile, în om-zile, om-ore, om-minute).
Productivitatea marginală (Wm) reflectă creșterea cifrei de afaceri obținute cu o unitate suplimentară de factor uman utilizat.
Ea este egală cu raportul dintre variația cifrei de afaceri și variația factorului uman:
Wm = .
Spre deosebire de productivitatea medie care reflectă modul de utilizare a factorului uman în totalitatea sa, productivitatea marginală nu ține cont, în principal, de consecințele ultimei unități ale factorului uman utilizat.
Dacă , aceasta din urmă nu poate decât să crească pe seama aportului unității adiționale a potențialului uman; în situația inversă, când , ultima unitate a potențialului uman, având o eficiență în scădere, acționează în același sens și asupra mediei.
Variația productivității medii depinde, deci, de nivelul său din baza de comparație și totodată de valoarea productivității marginale
Între cei doi indicatori se formează relațiile:
, înaintea punctului maxim al productivității medii;
, în punctul maxim al productivității medii;
, după punctul maxim al productivității medii.
Productivitatea marginală, ca formă de exprimare a eficienței factorului uman, are anumite limite determinate de faptul că este un raport de mărimi absolute, a cărui valoare este sensibil influențată de unitatea de măsură folosită pentru exprimarea volumului de activitate. Pentru a elimina acest inconvenient s-a introdus noțiunea de elasticitate a activității la variația factorului realizat. Elasticitatea cifrei de afaceri reprezintă raportul dintre variația procentuală a acesteia și variația procentuală a factorului uman. Expresia analitică a elasticității este:
Unde:
CA – cifra de afaceri;
T – factorul uman;
Wm – productivitatea medie;
– productivitatea mmarginală.
Coeficientul de elasticitate astfel calculat are semnificația derată de creștere procentuală a cifrei de afaceri determinată de creșterea cu 1% a factorului uman. Această modalitate de analiză prezintă avantajul de a fi independentă de unitatea de măsură folosită în calculul productivității marginale.
În funcție de valoarea coeficientului de elasticitate, specialiștii propun segmentarea curbei activității în trei zone de semnificație, astfel:
zona I, denumită “zona randamentelor crescătoare”, în care e>1;
zona II, denumită “zona randamentelor descrescătoare”, în care 0<e<1;
zona III, denumită “zona randamentelor negative”, în care e<0.
II.3. CORELAȚİA DİNTRE SALARİU ȘI PRODUCTİVİTATEA MUNCİİ
II.3.1. Considerente generale
Cel mai adesea se afirmă că piața muncii are, comparativ cu celelalte piețe, o mare rigiditate. Aceasta decurge, în principal, din elementele sale specific, îndeosei din caracterul ei segmentar și din puternica sa reglementare internă și internațională.
În economiile aflate în tranziție, rigiditatea este alimentată și de orientarea eforturilor pentru formarea piețelor de capitaluri, de mărfuri și valutară și mai puțin spre formarea pieței muncii, fapt obiectiv, dacă avem în vedere sensibilitatea și predispoziția spre conflict a acesteia.
Părerile specialiștilor în domeniu diferă asupra inflației majore pe care le au diferiți factori asupra rigidității pieței muncii, însă cea mai semnificativă, după părerea noastră, afirmă că în ierarhia factorilor care determină rigiditatea pieței muncii, salariul ocupă poziția dominantă întrucât mărimea sa este dictată de dimensiunea puterii de cumpărare, în condițiile mișcării deosebit de active a prețurilor.
În condițiile accentuării interdependențelor economice, a globalizării și a mondializării piețelor, piața națională a muncii pierde tot mai mult teren, atât în ceea ce privește dimensiunea salariului, a costurilor salariale și a corelării acestora cu productivitatea internă, cât și arhitectura instituțională propriu-zisă, în legislația specifică și în modalitățile de negociere și căutare a echilibrelor.
Corelația dintre salariu și productivitatea muncii prezintă un interes major, multiplu pentru cointeresarea lucrătorilor și sporirea eficienței economice. Pe de o parte, această corelație exprimă în mod explicit cerința asigurării unei legături strânse între rezultatele canlitative ale muncii și salariului. Pe de altă parte, corelația productivitate-salariu stă la baza unor proporții și echilibre micro și macro economice.
Având un caracter unitar, ea explicitează și o altă corelație fundamentală, globală – cea dintre volumul producției și al fondului de salarizare. Prin intermediul acestuia din urmă, corelația productivitate-salariu contribuie la realizarea echilibrului dintre dezvoltarea economică a unei țări și ocuparea forței de muncă.
Semnificativ mi se pare opinia care apreciază că corelația salariu-productivitatea muncii este expresia maximă, sinteză a funcționării economiei, respectiv a cerinței echilibrului dintre producție și consum.
Corelația productivitate-salariu, reprezintă un instrument indispensabil de cointeresare și de folosire eficientă a forței de muncă în accepțiunea cea mai largă posibilă a acestor două procese. Prin intermediul acestei corelații se realizează întotdeauna împărțirea produsului nou creat în produs net și produs necesar și a acestuia din urmă în cele două canale de însușire individuală prin repartiția primară și repartiția din fondurile sociale de consum.
Abordarea științifică a problematicii corelației productivitate-salariu presupune în mod indisolubil analiza rigidității salariului la nivelul economiilor naționale, ale celor aflate în tranziție fiind cele mai elocvente care are la bază faptul că nivelul său nu se corelează în mod direct, nemijlocit, cu evoluția productivității interne a muncii în special când ea se reduce.
Pentru ilustrare, semnificativ mi se pare următorul tabel care prezintă evoluția indicilor productivității muncii și al câștigurilor salariale lunare medii nominale brute din industria unor țări europene aflate în tranziție la economia capitalistă.
Sursa: CESAT Statistical Bulletin, 1998, București, pag. 14, 24, 44 și 54
* – Pentru comparabilitate, indicii productivității muncii au fost corectați cu indicii prețurilor producției industriale.
** – Pentru comparabilitate, indicii câștigurilor salariale lunare medii nominale brute au fost corectați cu indicii prețurilor bunurilor de consum.
Din tabelul prezentat, rezultă că mărimea câștigurilor salariale, în condițiile scăderii productivității muncii, nu numai că nu s-a diminuat, dar a înregistrat, cu unele excepții, chiar creșteri.
De aceea, implicarea acestei corelații în realizarea unui ansamblu de proporții și echilibre economice rezultă din relațiile de condiționare strânsă dintre creșterea productivității muncii și salariu. Sporirea productivității muncii constituie unica sursă de creștere a salariului. Creșrerea salariului în funcție de productivitate contribuie la îmbunătățirea condițiilor de producție a forțelor de muncă, la cointeresarea lucrătorilor în creșterea aportului lor la sporirea productivității muncii.
II. 3. 2. İmplicațiile corelației salariu – productivitatea muncii la nivel macroeconomic
Diferențierea cantitativă a sporului relativ al salariului de sporul relativ de productivitate se exprimă în forma necesității creșterii mai rapide a productivității muncii în raport cu cea a salariului.
Sub raport teoretic, problema care trebuie rezolvată constă numai în a demonstra necesitatea creșterii mai rapide a productivității muncii față de creșterea salariului, ci îndeosebi în determinarea unui asemenea raport de devansare a salariului de către productivitate, care să satisfacă atât interesele de acumulare, de dezvoltare, cât și interesele consumului individual, care asigură cointeresarea producătorilor.
Necesitatea creșterii rapide a productivității muncii în raport cu creșterea salariului constituie o legitate a producției lărgite, fapt ce poate fi pus în evidență prin următoarele relații:
1) FC = Q (1 – a – )
unde: Q = produsul intern brut
FC = partea destinată consumului
a = coeficientul de înlocuire a capitalului fix consumat
= coeficientul de acumulare
Relația 1) este aplicabilă la nivelul întregii economii naționale.
Relația 1) poate fi înscrisă și sub forma următoare:
2)
Suma ponderii consumului, a coeficientului de înlocuire și a celui de acumulare, ca părți ale PIB, este egală cu unitatea.
În dinamică, aceste părți componente evoluează direct proporțional cu dinamica întregului (PIB) și fiecare componentă, invers proporțional cu evoluția celorlalte părți ale acestuia.
Ca urmare,
3) IFC = I
În condițiile reproducției lărgite, (a1 + 1) (a0 + 0) și, în consecință, PIB crește mai repede decât partea destinată consumului.
Dacă indicele părții destinate consumului din relația 3) se corectează cu cel al persoanelor ocupate IN = N1 / N0, obținem Is indicele de creștere a salariului real.
Considerăm că N- numărul persoanelor ocupate, este egal cu cel al consumatorilor, indicele de creștere a productivității muncii va fi:
IW = I In și în consecință
, în acest caz relația 3) capătă forma:
Rezultă că raportul dintre creșterea productivității muncii și creșterea salariului este direct proporțional cu raportul dintre creșterea întregului PIB și creșterea părții destinate consumului și invers proporțional cu evoluția sumei coeficienților de înlocuire și acumulare.
Creșterea mai rapidă a productivității muncii în raport cu cea a salariului este o formă particulară a sporirii mai accentuate a PIB în raport cu cea a producției bunurilor de consum.
II. 3. 3 İmplicațiile corelației salariu – productivitatea muncii la nivel microeconomic
Determinarea raportului dintre productivitatea muncii și salariu necesită o delimitare precisă a factorilor de creștere a peoductivității muncii care influențează diferit mărimea salariului nominal.
O serie de factori ca: ridicarea calificării forței de muncă, ponderea lucrătorilor direct productivi, folosirea completă a timpului de muncă, nivelul intensității muncii exprimă contribuția nemijlocită a lucrătorilor dintr-o anumită organizație, influențând latura abstractă a muncii, ducând la creșterea valorii nou create.
Alți factori ca: progresul tehnic, volumul și eficiența folosirii capitalului fix afectează îndeosebi latura concretă a muncii, ducând la sporirea volumului fizic al producției create. Acești factori depind nu numai de cantitatea și calitatea forței de muncă, ci și de nivelul de dezvoltare al producției. De aceea, efectul economic al utilizării lor trebuie să fie împărțit între lucrători și ceilalți factori de producție. Influența factorilor din această ultimă categorie se concretizează atât în creșterea cu înzestrări tehnice cât și în eficiența folosirii capitatului fix productiv.
Ca urmare, în stabilirea corelației la nivel microeconomic trebuie să respecte următoarea relație:
unde:
– indicele de creștere a salariului mediu nominal
– indicele de creștere a eficienței folosirii capitalului fix productiv
Dar, este necesar să se compare creșterea salariului mediu nominal cu coeficientul de devansare a înzestrării tehnice de către productivitatea muncii (K) unde înzestrarea tehnică a muncii este:
Z=, Cfix – capital fix
N – număr salariați.
În această situație,
K= și deci,
, unde W – productivitatea muncii.
În practică, și de fapt mult simplificat, se folosesc alte metode, cea mai semnificativă fiind aceea în care se folosește coeficientul de corelație Kr.
Aceasta se calculează ca raport între indicele câștigurilor salariale medii lunare și indicele productivității muncii.
Kr=, unde IS – indicele câștigurilor medii lunare
IW – indicele productivității muncii
Teoria și practica economică, recomandă pentru caracterizarea corelației dintre dinamica productivității și a salariului mediu, coeficientul de corelație (Kr), exprimat prin relațiile:
Kr=
se aplică de regulă dacă ambii indici sunt mai mari ca 100
Kr=.
Trebuie reținut faptul că pentru a putea studia la nivel de organizație corelația salariu – productivitatea muncii trebuie folosiți și analizați formele concrete, de fapt reale, ale salariului și ale productivității, ceea ce înseamnă că această corelație trebuie analizată prin prisma salariului real și al productivității reale.
Numim productivitatea fizică (reală), productivitatea calculată ca raport între producția obținută exprimată în unități naturale și numărul de salariați:
Wr = .
Dacă însă utilizăm ca modalitate de abordare a problemei productivitatea valorică sau monetară, ca raport:
WV = , unde Q – producția marfă valoric, CA, valoarea adăugată
T – număr de salariați
putem obține un eventual spor de productivitate între două perioade de timp t1 și t2 luate în calcul însă trebuie să fie avută în vedere influența indicelor prețurilor în perioada analizată, deoarece se poate întâmpla ca:
WV0 < WV1 datorită faptului că Q1 > Q0 însă nu datorită faptului că q1 > q0 și doar datorită faptului că p1 > p0, în condițiile T1 = T0,
unde q0 – producția obținută în t0
q1 – producția obținută în t1
p0 – prețul bunurilor în t1
p1 – prețul bunurilor în t1
În practica economică, se pot întâlni la nivelul firmelor următoarele situații:
1. IS < IW – situația cea mai des întâlnită și care este totodată pe de o parte și modul de gândire al angajatorului de a valorifica cât mai eficient factorul uman fară a fi obligat să-l retribuie cât mai bine.
2. IS = IW
3. IS > IW – situația care poate duce, dacă se perpetuează mult timp, la un eventual faliment al firmei deoarece fondul de salarii crește nejustificat.
O situație de altfel foarte des întâlnită, mai ales în țările aflate în tranzițîe, este aceea în care datorită scăderii WL se încearcă și câteodată se reușește să se diminueze salariile, în speță SN salariul nominal, coroborat cu scăderea numărului de salariați, cu implicații grave asupra factorului uman înseamnă pe de o parte diminuarea interesului pentru muncă, slăbirea încrederii și atașamentului față de firmă, și chiar apariția unor fenomene pedepsite de lege ca: furturi ori spionaj în favoarea concurenței, iar pe de altă parte, implicațiile ce decurg din faptul că factorul uman nu mai reușește să-și satisfacă propriile trebuințe ori ale familiei sale cu implicații directe asupra sănătății fizice sau mentale.
De aceea, se recomandă în condițiile scăderii productivității fizice reale, să fie analizați foarte bine factorii care au influențat nivelul și dinamica productivității. Aceștia pot fi proprii factorului uman reflectată în muncă mai puțină ori de mai proastă calitate cât și proprii angajatorului ca de exemplu: exacerbarea concurenței concretizată în pierderea unor piețe de desfacere, nivelul de înzestrare tehnică a firmei, nealinierea la progresul tehnico-material înregistrat în respectiva ramură economică, investiții mici în cercetare-dezvoltare, ori neaplicarea celor mai noi teorii și tehnici de conducere. De aceea, angajatorul, organizația în speță, trebuie să asigure toate condițiile necesare pentru ca factorul uman să aibă posibilitatea practică de a încerca o sporire a productivității muncii.
Această problemă se pune deoarece este bine știut că în condițiile necesității reducerii costurilor, obligate fiind de condițiile pieței ori rezultatele nefavorabile, organizațiile încearcă în primul rând remodelarea fondului de salarii, acesta fiind cel mai la îndemână, prin mijloace ce țin fie de reduceri de salarii ori disponibilizări ale forței de muncă. Aceeași problemă se pune și la nivelul economiei naționale mai ales la nivelul regiilor autonome sau instituțiilor bugetare, în perioadă de criză economică statul încercând să reducă cheltuielile bugetare.
Problema poate fi de altfel privită și sub alt punct de vedere, adică nici o majorare salarială reală nu poate fi realizată la nivelul organizațiilor decât după o creștere a productivității fizice ori o creștere a încasărilor reale în general pentru toți agenții economici.
Respectarea corelației dintre ritmul de creștere a productivității muncii și a salariului mediu nominal prezintă o importanță practică pentru fiecare organizație economică, căt și pentru întreaga economie națională în ansamblu.
La nivelul microeconomic, această corelație asigură reducerea costurilor pe unitatea de produs, sporirea acumulărilor, creșterea veniturilor lucrătorilor.
La nivel macroeconomic, ea asigură creșterea eficienței economice, stabilitatea circulației mărfurilor și a banilor, corelațiile între cerere și ofertă, între veniturile populației și fondul de mărfuri de pe piață.
Practica demonstrează că încălcarea corelației dintre productivitatea muncii și salariul mediu nominal provoacă fenomene negative, atât la nivelul organizațiilor economice, cât și la nivelul economiei naționale. Respectarea ei impune adoptarea unui complex de măsuri pe linia reducerii costurilor de producție, a perfecționării normării muncii și motivării salariaților.
Perfecționări ce se aduc acestei corelații pot fi sintetizate în esență pe două planuri:
Măsuri care privesc relația cantitativă dintre salariu și productivitatea muncii, respectiv creșterea mai puternică a productivității muncii corespunzător înzestrării tehnice a firmelor și a altor condiții existente și devansarea acestuia fața de creșterea salariului. Prin aceasta se vizează pe de o parte sporirea resurselor necesare atât pentru creșterea salariilor, cât și pentru asigurarea modernizării și dezvoltării economiei naționale, inclusiv pentru acoperirea altor nevoi ale societății.
Măsuri de întărire a funcționalității legăturii dintre salariu și productivitate, stimularea cu ajutorul salariului și a creșterii eficienței economice.
În concluzie, putem afirma indubitabil că neanalizarea ori analizarea defectuoasă a corelației dintre salariu și productivitatea muncii reprezintă o greșeală fundamentală a managerilor ce doresc să facă o analiză elocventă a oricărei organizații economice.
III.1. Prezentarea generală a S.C. I.P.I.P. S.A.
IPIP S.A. – Institut de Proiectări pentru Instalații Petroliere, înființată în 1950, în Ploiești, este o firmă românească cu un domeniu larg de activitate și o experiență bogată, în domeniul industriei petroliere, de prelucrare a hidrocarburilor și petrochimie, precum și în domeniile aferente acestora.
Timp de aproape 50 de ani IPIP S.A. a fost singurul institut de proiectare pentru rafinării și petrochimie nu numai din România, ci și din sud-estul Europei și a dobândit un înalt prestigiu datorită profesionalismului personalului său, precum și a realizărilor sale.
Imediat după înființare, IPIP, a folosit priceperea specialiștilor săi în folosul rafinăriilor românești deteriorate în urma celui de-al II-lea Război Mondial, având o contribuție importantă la refacerea acestora.
Mai târziu, în cadrul general de dezvoltare a industriei românești, IPIP a proiectat noi rafinării de mare capacitate și complexitate ridicată, pentru prelucrarea țițeiului indigen sau de import.
Institutul a efectuat în întregime lucrările de proiectare și inginerie pentru realizarea și implementarea noilor rafinării românești, precum și pentru modernizarea și extinderea celor existente. Astfel, IPIP a proiectat în întregime 11 rafinării în Romania, cu o capacitate totală de prelucrare de aprox. 40.000.000 tm/an și un număr mare de obiective în străinătate, în întreaga lume, incluzând în principal rafinării petroliere, complexe de lubrifianți lichizi/gazoși, terminale petroliere și alte instalații aferente.
Din octombrie 1999, IPIP S.A. este o firmă complet privatizată, deoarece pachetul majoritar de acțiuni deținut de FPS a fost cumpărat de PETROCONSULT S.R.L., o firmă privată românească care asigură cu succes,atât în Romania cât și în străinătate, lucrări de inginerie, proiectare, consultanță tehnică, marketing,asistență tehnică și servicii în aceleași domenii industriale pentru care este specializat IPIP. Această transformare importantă îmbină caracteristicile și capacitățile optime ale celor două firme, ceea ce le
permite să lupte împreună pentru atingerea perfecțiunii și să-și întărească eforturile lor permanente de realizare de servicii de calitate și de respectare în totalitate a cerințelor beneficiarilor.
IPIP continuă să-și folosească experiența sa în inginerie și capacitatea de coordonare a proiectelor pentru satisfacerea cu succes a tuturor cerințelor partenerilor de afaceri actuali și de viitor atât din țară cât și din străinătate.
INFORMATII STATUTARE SI FINANCIARE
NUMELE FIRMEI: IPIP S.A.
Adresa: Str. Diligenței Nr. 18
2000 Ploiești, Romania
Telefon: 40-44-111566, 113098, 145151
Telefax: 40-44-115361
E-mail: IPIP@interplus ro
FORMA DE PROPRIETATE: Societate pe acțiuni, cu capital 100% privat
DATA ÎNFIINȚĂRII: 1950
NUMĂRUL ȘI LOCUL
DE ÎNREGISTRARE: J29/27/30 aprilie 1991/Ploiești, România
COD FISCAL: R 134681
MEMBRU DEPLIN AL: Camera de Comerț și Industrie Prahova – România
BĂNCI:
Banca Comercială Română Banca Turco-Română
Filiala Prahova Filiala Prahova
Adresa: B-dul Republicii nr.1 Adresa: Str. Emile Zola
2000 Ploiești, Romania Halele Centrale – Turnul cu Ceas
Telefon: 40-44-126530 2000 Ploiești, România
Telefax: 40-44-122481 Telefon: 40-44-194735
Telefax: 40-44-114766
CONDUCERE:
Mircea LABA
Președinte
Inginer chimist
Mircea FURTOS
Vicepreședinte
Inginer chimist
Victor DRAGOMIRESCU
Director General
Inginer chimist
Ioan Radu ZGÂIA
Director Tehnic
Inginer chimist
Florin ENE
Director Dezvoltare afaceri și comercial
Inginer tehnolog
Stefan MOCANU
Director Resurse Umane
Economist
DOMENII DE ACTIVITATE
Serviciile multi-specializate oferite de IPIP, sunt efectuate cu profesionalism și multă responsabilitate acoperind un spectru larg de domenii de activitate legate de industria de petrol și gaze, petrochimie și industria chimică.
IPIP efectuează proiecte la cheie precum și inginerie, proiectare pentru modernizare și retehnologizare, extindere, destrangulare, îmbunătățiri de proces, optimizare, sistem AMC etc. pentru instalații de rafinărie și petrochimie și auxiliare.
Rafinărie
desalinare țiței, distilare atmosferică, distilare în vid, cocsare întârziată, reducere de vâscozitate, cracare termică, cracare catalitică în pat fluidizat, hidrocracare, hidrotratare și prelucrare reziduuri, reformare catalitică, izomerizare, alchilare și polimerizare, amestec produse și procese ajutătoare (fabrică de hidrogen și purificare, recuperare sulf
etc.), prelucrare lubrifianți lichizi, dezasfaltare propan, îmbunătățirea indicelui de vâscozitate, deparafinare, etc.
Chimie și Petrochimie
cumen, extracție izobutan, extracție izopropan, metil-etil-cetonă, izomerizare C4, extracție aromate, dezalchilare aromate, separare paraxilen, izomerizare xilen, extracție n-parafine, hidrogenare n-parafine, ciclohexan, alchilbenzen liniar sulfonat, etc.
Mediu înconjurător
tratare apă potabilă, tratare apă reziduală (apa reziduală municipală și apa reziduală de balast, drenări de apă, condens, turn de răcire și apă tratată etc.) separare ulei, tratare biologică, tratare cu nămol activat, dezaerare, filtrare cu nisip, absorbție cu cărbune activ, schimb ionic, tratare ulei rezidual, recuperare acid uzat, tratare gaze arse pentru îndepărtare NOx și SOx, recuperare acid uzat, incinerare reziduuri solide, analiza și controlul zgomotului, evaluarea impactului ecologic etc.
Depozit țiței/produse
parcuri de rezervoare, rampe de încărcare și descărcare, auxiliare pentru terminal de rezervoare, etc.
Energie și putere
generare de curent cu turbină cu gaze, energie și căldură combinate (co-generare), stația de motoare Diesel, centrală/subcentrale electrice, boiler și turbină cu abur, transmitere electrică, distribuție electrică de putere, îmbunătățire și conservare a eficienței energetice.
Conducte
proiecte de conducte pentru gaze, apă, ulei, fluide miscibile, țiței greu, terminale de desfacere și primire, stație de compresoare și pompe pe conducte, etc.
Proiectare și furnizare de utilaje chimice
desene de execuție, întocmite în conformitate cu orice cod și standard internațional, pentru utilaje specifice cum sunt coloane, reactoare, vase, rezervoare, cuptoare, schimbătoare de căldură, răcitoare cu aer, panouri pentru sistemele de control, utilaje modulare, etc.
Amenajări din afara bateriei și instalații auxiliare
rampe de încărcare și descărcare, terminale de depozitare, amenajări de îmbuteliere, terminale de țiței, terminale pentru gaze lichefiate, stații de pompe, stații de compresoare, ateliere mecanice / de mașini / de tratare termică, ateliere de reparații electrice / AMC, instalații de desalinare apă, sisteme de alimentare cu aer comprimat, obținere gaze inerte, sisteme de alimentare cu combustibil, instalații de stins incendii, sisteme de faclă, turnuri de răcire și alte amenajări aferente.
Construcții civile și industriale
pregătire și dezvoltare a șantierului, montare și asamblare a utilajelor, lucrări de construcții, proiect structural și de construcții civile, dezvoltare economică regională etc.
SERVICII
IPIP S.A. se angajează să ofere proiectare și inginerie de înaltă calitate dovedite în practică și servicii bazate pe un profesionalism dovedit pentru rafinării de petrol, instalații chimice și petrochimice, precum și parcuri de rezervoare, utilități, amenajări din afara bateriei și auxiliare.
IPIP oferă astăzi o gamă largă de servicii începând de la faza conceptuală până la funcționare în flux, incluzând asistență tehnică la pornire și școlarizare.
Activitățile institutului sunt concentrate asupra serviciilor de consultanță, studiilor conceptuale, de fezabilitate și fiabillitate, estimărilor costului de investiții și de operare, planificării și coordonării proiectelor, inclusiv implementarea proiectelor EPCM și EPC, ingineriei de bază și de detaliu pentru toate specialitățile aferente, procurare, montaj, pre-pornire, pornire, punere în funcțiune, funcționare curentă, inspecție pe șantier și în uzină, întreținerea preventivă și de rutină, testarea / analizarea / oprimizarea / modernizarea / retehnologizarea / extinderea instalațiilor, școlarizarea generală și la locul de muncă, conservarea energiei, sistemele de protecție a mediului înconjurător, etc.
Institutul este orientat spre prestarea de servicii de înaltă calitate și eficiente din punct de vedere al costurilor, vizând depășirea provocărilor și așteptărilor din ce în ce mai mari ale beneficiarilor. Pentru a satisface orice beneficiar, într-o lume în care competitivitatea este din ce în ce mai mare, IPIP se străduiește să folosească cele mai noi și moderne descoperiri legate de sistemele de proces și proiecte de control și luptă împotriva poluării.
Pentru aplicarea acestor servicii, IPIP este dotat cu calculatoare, folosind sisteme computerizate moderne pentru ingineria de proces, proiectarea utilajelor, proiectarea conductelor și analiza de stres, sisteme integrate CAD, procurare și coordonare a proiectelor și control al părții de construcții. Institutul dispune de rețele de calculator care asigură un progres tehnologic continuu.
Spectrul larg de servicii oferite de IPIP include, fără a se limita la, următoarele:
Coordonarea proiectelor și serviciilor de inginerie, incluzând evaluarea instalațiilor, proiecte de bază și de detaliu, procurare, inspecție, control de siguranță, pornire și punere în funcțiune a instalațiilor de prelucrare petrol și gaze, chimice și petrochimice, respectând limitele de cost și timp ale proiectului și alte servicii aferente;
Studii de prognozare, evaluare, dezvoltare, fezabilitate, documentare tehnică și economică, etc.;
Studii, inginerie conceptuală și de detaliu pentru destrangulare, retehnologizare și modernizare:
Studii și evaluare calificată a performanței realizate în instalațiile de prelucrare petrolieră, chimice și petrochimice, evaluare, monitorizare și controlul costului de funcționare față de buget, îmbunătățirea eficienței, analiza de risc și reducerea la minimum a pericolelor, respectând cu strictețe cerințele de protejare a mediului înconjurător;
Consultanță și asistență tehnică în prelucrarea petrolieră și domeniile sale aferente, precum și în industriile electrică și de automatizare, asigurare de sprijin tehnic din partea unor specialiști experimentați, evaluare și selecție tehnologică, consultanță în afaceri, dezvoltări de sisteme etc.;
Proiecte și inginerie de bază și de detaliu pentru instalații de proces și auxiliare, utilități, terminale, utilaje tehnologice și amenajări în afara bateriei, inclusiv asigurarea de pachete complete cu proiecte de bază, proiecte și desene de detaliu, specificații pentru ingineria de detaliu, planuri detaliate de amplasare conducte, sisteme de control, proiecte și inginerie pentru conducte, topografie geologică și a șantierului, monitorizarea activităților de inginerie de detaliu pentru terțe părți, întocmirea specificațiilor lucrării cu îndeplinirea condițiilor de proiect, întocmirea manualelor și broșurilor de operare, întocmirea măsurilor de reglementare în conformitate cu regulamentul guvernamental local etc.;
Crearea de modele matematice de optimizare a instalațiilor de operare, precum și pentru procesul nou de inginerie, în vederea implementări lor;
Servicii de susținere a proiectelor, evaluarea pachetelor de ofertă, analiza și alegerea ofertelor, întocmirea de specificații pentru obținerea de oferte de la licenzori, corelarea dintre capacități și produse, analiza de cost și sisteme de rapoarte, programe de control al costului pentru a evita supraevaluarea sau dificultățile de bani lichizi, procurare, expediere etc.;
Inginerie de montaj pentru conducte și diverse categorii de utilaje – mecanice, electrice, AMC și control computerizat, stins incendii etc.;
Asistență tehnică la montaj, pre-pornire, pornire, punere în funcțiune, inclusiv teste de garantare a performanței, ghid tehnic pentru depistarea defecțiunilor și școlarizare pe șantier pentru personalul beneficiarului etc.;
Desene de execuție pentru utilajele de rafinărie și industriile aferente, incluzând cuptoare, schimbătoare de căldură, talere, umplutură și interioare pentru coloane, separatoare, boilere, incineratoare, dezaeratoare, desalinatoare, răcitoare cu aer etc.;
Studii de mediu înconjurător, inginerie și proiect, incluzând studii și rapoarte topo, evaluarea impactului asupra mediului, controlul mediului și al sistemelor de apă, controlul reziduurilor, prevenirea poluării, recuperarea produselor secundare etc.;
Studii și inginerie de conservare a energiei inclusiv îmbunătățirea performanței utilajelor cu combustie, optimizarea sistemelor de schimbătoare de căldură, sisteme de co-generare, recuperarea vaporilor de căldură, implementarea de strategii avansate prin folosirea de sisteme computerizate în instalațiile de proces și utilități și din afara bateriei;
Studii, evaluare de expert și proiect pentru lucrări de construcții civile, obiective social culturale și proiecte de construcții industriale;
Folosirea de soft-uri de proiectare specializate cum sunt: CHEMCAD, CADPIPE, HYSIS, PRIMAVERA, CAESAR, PIPENET, PVELITE CODES etc.;
Creerea de planuri și aplicarea de proceduri de testare pentru controlul efectiv al procesului, evaluarea tehnică a utilajelor tehnologice folosite în instalațiile și amenajările de proces;
Documentare tehnică și informații de afaceri, cu identificarea de oportunități de asociații mixte peste hotare, promo, reclamă pe piață, publicitate a produselor etc.;
Procurare de utilaje și materiale;
Servicii de Contractor General incluzând alegerea riguroasă a furnizorilor și subcontractorilor, proiecte la cheie, pornire, testare și punere în funcțiune a
instalației, operare, școlarizarea personalului beneficiarului, estimarea cost/investiție pentru scăderea bugetului de cheltuieli etc.
ORGANIZARE
IPIP S.A., Institul de Proiectare Instalații Petroliere, are un management și personal ingineresc cu înaltă calificare, cu experiență bogată, capabili să realizeze proiecte de orice anvergură. Personalul, constând din ingineri, economiști și tehnicieni de diverse specialități, a căpătat o bogată experiență confruntându-se cu multe proiecte complexe și ducându-le cu succes la sfârșit, atât în țară cât și în străinătate.
Personalul din cadrul IPIP S.A., este bine structurat astfel încât să acopere toate aspectele unei mari varietăți de proiecte și acordă o atenție deosebită creerii, controlării, corectării și îmbunătățirii calității și siguranței produselor precum și măririi productivității, conformându-se cu nevoia actuală de reducere la minimum a costului de investiție și de operare, economie de energie și respectarea standardelor de mediu din ce în ce mai stricte.
Diagrama de organizare a IPIP S.A. prezintă structura funcțională a institutului și a departamentelor sale, care oferă servicii ce satisfac cu succes toate cerințele speciale ale unui proiect complex.
Adunarea Generală a Acționarilor, asistată de Consiliul de Administrație condus de Președinte, asigură managementul activității.
Biroul de Asigurare a Calității (QA) coordonează aplicarea și întreținerea sistemului de calitate din IPIP.
Sistemul de calitate adoptat de IPIP se bazează pe Manualul de Calitate, proceduri, instrucțiuni și înregistrarea calității respectând cu strictețe condițiile standardului ISO 9001.
Ținând cont de dorința permanentă de îmbunătățire a calității proiectelor și serviciilor, Biroul de Asigurare a Calității desfășoară programe complexe care acoperă toate domeniile de activitate din IPIP. Aceste programe includ ghiduri, regulamente ale firmei, acțiuni de prevenire și corectare, analize de sistem, audit local, analize ale realizării obiectivelor, diagrame tehnologice de control al calității, cerințe și nemulțumiri ale clienților, precum și supravegherea performanțelor subcontractorilor.
Pentru realizarea cu succes a Managementului Proiectului pentru obiectivele stabilite, conform termenelor de contract, organizarea IPIP este orientată pe realizarea de proiecte, desemnând pentru fiecare proiect o echipă de specialiști competenți și bine motivați, capabili să realizeze rapid proiecte, într-o perioadă de timp redusă și cu cost scăzut, conform programului de lucru și spre deplina mulțumire a beneficiarului, direcționând și controlând scopul, bugetul și programul conform celor stabilite.
Pentru asigurarea unei strategii și execuții de proiect eficiente, sunt numiți manageri cu o bună pregătire și experiență efectivă în domeniul de activitate să conducă echipele de proiect, monitorizând toate fazele de proiect inclusiv conceperea, alegerea tehnologiei, crearea bazei de proiectare, planificarea și programarea, controlul om-ore, materiale, manevrarea documentației, relația cu clientul, partenerii și licenzorii etc.
Politica generală este ca întregul personal desemnat pentru realizarea proiectului să dețină o vastă experiență și aptitudini, precum și să-și înțeleagă îndatoririle și responsabilitățile sale, dublate de o respectare deplină a nevoilor și cerințelor clientului.
Serviciul Tehnic este cu adevărat inima IPIP-ului, fiind locul unde prinde viață proiectul. Include următoarele departamente:
Tehnologic;
Conducte și Mașini Rotative;
Electric și AMC;
Construcții Civile;
Utilaje Tehnologice;
Serviciu Centralizat de Calcul.
Departamentele acoperă toate specialitățile bazându-se pe experiența și profesionalismul personalului din IPIP, dar poate apela și la terțe părți pentru tehnologii speciale.
Personalul are o bogată experiență în toate fazele de realizare a proiectelor inclusiv studii de fezabilitate, inginerie și management de proiect pe baza ingineriei / proiectului de bază, realizând inginerie și proiecte de detaliu,
asistenți de inginerie pe toată desfășurarea proiectului, asistență la pornire și punere în funcțiune, asistență după punerea în funcțiune, școlarizare etc. Astfel, IPIP este capabil să realizeze un proiect de rafinărie din fazele cele mai incipiente până la pornire și punere în funcțiune.
Direcția de Dezvoltare Afaceri și Comercial include următoarele servicii:
Imagine și Prospectare;
Comercial;
Contractare, Planificare și Cost Control;
Ofertare și analiză economică.
Această Direcție se ocupă de realizarea interfeței cu piața de desfacere incluzând analiza pieței de desfacere pe bază de documente, marketing, cataloage, prețuri, tarife, oferte, publicitate, oferte de servicii, prezentare, participare la târguri și expoziții de specialitate etc.; pre-calificare alături de toate firmele de inginerie / construcții care îl reprezintă pe beneficiar; identificarea și preluarea de oferte de la celelalte departamente; primirea cererilor de ofertă, întocmirea ofertelor, participarea la licitații și rezolvarea problemelor tehnice, comerciale, financiare și legale legate de oferte; întocmirea, negocierea și semnarea contractelor; urmărirea realizării și încasării contractelor; elaborarea graficelor generale de proiectare, de ore/forță de muncă de inginerie, de inginerie de detaliu; studii de fezabilitate; evaluarea ofertelor și alte lucrări aferente.
Personalul de un profesionalism ridicat face toate eforturile pentru a asigura realizarea proiectelor respectând programul și bugetul, menținând în același timp nivelul calității, în concordanță cu dorințele și aspirațiile beneficiarului.
Direcția Resurse Umane și Restructurare se ocupă de condițiile de muncă și relațiile sociale, coordonarea generală la nivelul IPIP, orientarea profesională a personalului, reconversie și promovare, multicalificare și restructurare.
Managementul acestei Direcții se bazează pe obiective strategice rezultate din filozofia, politica și practica pe care o au angajații.
Școlarizarea necesită cursuri de calificare generale și la locul de muncă, profesioniștii calificați și cu experiență sunt puși la dispoziția beneficiarilor pentru cursuri de calificare speciale pentru a ajuta la realizarea proiectului și pentru a reliza un transfer corespunzător de cunoștințe, pentru îmbunătățirea performanței cursanților.
De-a lungul timpului IPIP a realizat rafinării la cheie și instalații de prelucrare chimice și petrochimice și a dobândit cunoștințe și experiență foarte bogate în toate aspectele activității de ridicare cu succes a unei instalații de operare de la zero, cu toate amenajările și instalațiile sale din afara bateriei. Institutul a pus la dispoziție ingineria și a pus în funcțiune mai mult de 400 de instalații tehnologice și o mulțime de instalații de utilități aferente, pentru zona din afara bateriei și auxiliare. Activitățile de proiectare au inclus de asemenea desene de execuție pentru utilajele și parcurile de rezervoare din rafinării și instalații chimice și petrochimice.
Proiectele IPIP au fost întocmite atât pentru instalații montate pe skid, cât și pentru instalații de proces mari, incluzând instalații pentru majoritatea proceselor de rafinare și petrochimie, conservarea de energie și controlul poluării, acoperind o gamă largă de activități de inginerie, proiectare și asistență tehnică.
Pe lângă aplicarea propriului său know-how, IPIP a lucrat și cu principali licenzori din industriile de rafinare, petrochimie și prelucrare gaze, dobândind o bună experiență în aceste domenii, devenind capabil să satisfacă dorințele beneficiarului pentru proiectul respectiv.
Rafinăriile construite după inginerie și proiect IPIP au la bază atât know-how și procese românești, cât și licenzori de renume ca Universal Oil Products (USA), Institut Francais du Petrole (France), Hydrocarbon Research Inc. (USA), Ralph M. Parsons (USA), Comprimo (Olanda), Texaco (USA), ABB Lummus (USA), Krupp Koppers (Germania), Houdry (USA), Union Carbide
(USA), Sulzer (Elveția), Crisplant (Olanda), Kellogg (Anglia), Snamprogetti (Italia) etc.
De asemeni, IPIP a întocmit desene pentru diverse utilaje de proces folosite în rafinării și instalații chimice și petrochimice, incluzând aproape 8,500 de bucăți de utilaj (aprox. 500.000 tm de vase, reactoare, coloane, schimbătoare de căldură, răcitoare cu aer etc.), 259 cuptoare, 1999 rezervoare atmosferice de depozitare gaze lichefiate și alte categorii de utilaje.
Utilajele au fost proiectate și fabricate în conformitate cu codurile și standardele naționale și internaționale ca de exemplu ASME, AD MERCKBLATT, API, TEMA, BS, DIN, STAS, GOST etc., din materiale strict corespunzătoare condițiilor de proces, variind de la carbon simplu la oțel inox și oțeluri puternic aliate, inclusiv materiale obținute prin procedee metalurgice speciale.
PRINCIPALELE PROIECTE REALIZATE DE IPIP IN STRĂINĂTATE
SIRIA
AL FURAT PETROLEUM Co.
Al Furat Modular Production Facilities
SYRIAN MINISTRY OF OIL AND MINERAL RESOURCES,
Banias Refinery, 6mm tm/an
Jbissa Gas Plant And Pipeline Extension
EGIPT
ASSIUT OIL REFINING Co.
Assiut Refinery Tank Farm, Capacitate 2 mm bbl
EL-NASR PETROLEUM Co.
Refinery Tank Farm, Capacitate 3.5 mm bbl
IORDANIA
JORDAN PETROLEUM REFINERY Co.
Aqaba South Petroleum Installation Project
Zarqa Refinery Expansion, 2.5 mm tm/an
INDIA
INDIAN OIL CORPORATION Ltd.
Haldia Refinery
Gauhati Refinery
PAKISTAN
NATIONAL REFINERY Ltd.
Karachi Refinery, 1.5 mm tm/an
Lube Oil Company – Karachi
IRAK
SCOP
Zubar Tank Farm, capacitate 2 mm bbl
Fao tank farm, capacitate 9 mm bbl
ABU DHABI
WATER AND ELECTRICITY DEPARTMENT
Umm Al Nar And Taweelak Tank Farms, Capacitate 1.3 mm bbl
KUWEIT
KNPC
Ahmadi Local Marketing Depot, Capacitate 0.5 mm bbl
TURKMENISTAN
MINISTRY OF GAS AND PETROLEUM
Sovetabad Gas Gathering And Purification, 60 mm ncm/d
ALBANIA
MAKINAIMPORT
Balsh Lube Oil Complex
TURCIA
TURKISH PETROLEUM Co.
Kirikale Refinery, 5 mm mt/an
ECHIPAMENTE DE RAFINARIE SI PETROCHIMIE, pentru
MEXIC
Pemex
Hector Lara Sosa Refinery
Ing Jaime Dovali Refinery
SRI LANKA
Ceylon Petroleum Co.
BANGLADESH (via Mitsubishi Heavy Industry)
Jamuna Fertilizer Plant
KUWEIT (via Mitsui Engineering and Shipbuilding Co. Ltd.)
Mina De Ahmadi Refinery
THAILANDA, BANGKOK
Panjin Laoning Petrochemical Plant
RUSIA
Spf Project
Tehnomashexport
Lk6u Refinery
CHINA (via Toyo Engineering Corp.)
Pingdingshan Petrochemical Plant
NIGERIA (via Japan Gasoline Corporation)
Port Harcourt Refinery
ARABIA SAUDITA (via Bechtel U.K.)
Rastanura Refinery Expansion
Strategia de afaceri a IPIP este direcționată în principal pe:
Dezvoltarea relațiilor mutual profitabile cu beneficiarii, atât din România cât și din străinătate și asistență tehnică pentru realizarea de instalații pe viitor;
Promovarea și sprijinirea fabricanților din România de echipamente și materiale pentru a deveni furnizori în cadrul proiectelor internaționale realizate de IPIP.
IV. CONCLUZİİ
Munca este o activitate umană desfășurată în scopul obținerii de bunuri economice.Trecerea la o economie de piață depinde într-o mare masură de experiența și gradul de pregatire a populației în general și în special a forței de muncă. Din analiza efectuată la S.C. IPIP S.A. Ploiești, s-au desprins următoarele concluzii :
1. Omul este factorul cheie a activității și performanței firmei. Acest lucru explică atenția deosebită acordată de firma prin politica pe care o practică, evidențiat de atentia deosebită conexiunii dintre variabilele potentialului uman și performanțele întreprinderii.
Se obsevă că la S.C. IPIP S.A. Ploiești forța de muncă variază mult în intervalul 2000-2001, iar în intervalul 2001-2002 se înregistrează o scădere a numărului de salariați cu 4 persoane.
Muncitorii direct productivi în cadrul S.C. IPIP S.A. Ploiești dețin o pondere de aproximativ 1/3 din totalul salariaților.
Personalul tehnico-operativ cunoaște o diminuare de 3 angajati în intervalul 2001-2002.
2. Managementul societății și-a concentrat atenția asupra nivelului de pregătire profesională, a calificării și a specializării forței de muncă prin participarea salariaților la cursuri de calificare și nu în ultimul rând retehnologizarea sectoarelor de proiectare pentru creșterea productivitătii muncii.
În condițiile actuale ale forței de muncă, nivelul producției a înregistrat o creștere semnificativă de la 35.787.744 mii lei în 2001 la 48.117.785 mii lei în 2002, determinand o creștere a productivității muncii de aproximativ 35% în perioada analizată.
3. Analiza eficienței la locul de muncă nu poate ignora analiza timpului de lucru în cele două componente esențiale : timpul efectiv lucrat și timpul nelucrat. În urma calculelor efectuate se remarcă creșterea timpului lucrat de la 434.461 ore în 2000 la 494.614 ore în 2001, iar în 2002 se observă o scădere la 487.217 ore.
Ca urmare a creșterii timpului efectiv lucrat, producția a înregistrat o creștere importanta la fel și cifra de afaceri, în 2002 ajungând la valoarea de 50.850.404 mii lei.
4. Productivitatea medie orară și productivitatea medie zilnică înregistrează o creștere de peste 40% de la 72,35 mii lei pe ora în 2001 la 98,76 mii lei pe ora în 2002, respectiv de la 578,83 mii lei pe zi în 2001 la 790,08 mii lei pe zi în 2002.
Deși productivitatea muncii cunoaște creșteri foarte mari totuși există pierderi ca urmare a folosirii incomplete a lunii de lucru.
5. Analiza productivității muncii vizează eficiența cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă, capacitatea forței de muncă de a crea într-o perioadă de timp un anumit volum de bunuri și de a presta anumite servicii.
La S.C. IPIP S.A. Ploiești, se constată în decursul perioadei analizate 2001-2002 o creștere a tuturor indicatorilor economici primordiali.
În condițiile creșterii productivității muncii pe un salariat datorită creșterii cifrei de afaceri pe un salariat cu 15.035 mii lei, și a rezultatului exploatării pe un salariat cu 836 mii lei, se poate afirma că societatea respectă principiile generale ale eficienței economice sub aspectul folosirii raționale a factorului uman alături de celelalte resurse.
Este important de remarcat faptul că S.C. IPIP S.A. Ploiești nu a dus o politică de creștere rapidă a cheltuielilor salariale, ea practicând o stategie prudentă, lucru ilustrat și de calculele efectuate (corelația creșterii salariului și a productivității muncii).Se observă astfel că toate creșterile salariale efectuate în periada analizată 2001-2002 se bazează pe o creștere a productivității muncii, deci implicit a volumului de producție obținută și a veniturilor firmei.
Referitor la corelația salariu – productivitatea muncii există o relație biunivocă sub aspectul influențelor pe care le exercită unul din factori asupra celuilalt, astfel încat se poate observa o creștere a productivității muncii ca rezultat al influenței factorului uman, motivat superior de creșterile salariale înregistrate în perioada 2001 – 2002. Pe de altă parte creșterile salariale au la bază creșterile veniturilor înregistrate de firmă ca urmare a sporirii productivității muncii.
Totodata s-au înregistrat scăderi semnificative cu salariile la 1000 lei venituri cifră de afaceri pe baza creșterii productivității muncii, acești doi indicatori reflectând preocuparea echipei manageriale pentru creșterea eficienței economice.
Creșterea eficienței muncii este nemijlocit condiționată de calitatea potențialului uman, de nivelul de pregatire și de comportamentul acestuia. Perfecționarea fiind un proces permanent de însușire de noi cunoștințe, generate de procesul tehnico – știintific, fie în sistem de autoperfectionare, fie prin sisteme organizate.
Folosirea raționala a salariaților, ca rezervă a sporirii eficienței muncii presupune : delimitarea justă a sarcinilor pe diferite categorii de lucrători și determinarea relațiilor de cooperare între ele; repartizarea optimă a fondului de timp de muncă în cadrul unui schimb; redistribuirea sarcinilor în perioadele de vârf de activitate; executarea activităților auxiliare fără a stânjeni activitatea principală.
Comparațiile în timp și spatiu ale acestor indicatori permit identificarea posibilităților de motivare a salariilor și de ameliorare a rezultatelor.
Motivația economică a muncii presupune noi raporturi între muncă și capital, care trebuie fudamentate pornind de la rolul activ și determinant al factorului uman , accentuat și de rolul deosebit al cunoștințelor într-o societate informatională. Din această perspectiva , se impune consacrarea participării factorului uman la repartizarea profitului. Pentru România este necesară stimularea interesului pentru ca salariații să-și sporească veniturile și să le transforme în actiuni.
În studiile de analiză economico – financiară există o slabă preocupare pentru utilizarea categoriilor economice specifice economiei de piață precum și costului de oportunitate, costului marginal, productivității marginale etc.ceea ce face imposibilă sau îngreunează oferta de informatii necesară investitorilor străini.
Indicatori cum sunt cheltuieli financiare, cheltuieli exceptionale, capacitatea de plată curentă și imediată, rata rentabilității economice, rata rentabilității financiare a capitalului propriu, lichiditatea etc., îi întâlnim tot mai des în referirile de specialitate, existând o tratare separată a celor trei stadii ale circuitului capitalului – aprovizionare, producție, desfacere ; acest lucru nu are repercusiuni negative asupra aprecierii pe ansamblu a activității economice a societății S.C. IPIP S.A. Ploiești.
Deși este conștientizat faptul că o restructurare adaptată la piața concurențială presupune resurse financiare deosebit de mari, există o mare reținere față de contactarea de credite. Consider că situații aparent fără soluții se pot depași printr-o implicare a relațiilor financiare aferente creditării într-o perioadă cel putin egală cu perioada pentru care se acordă credit ; în practică fenomenul trebuie analizat într-un orizont de timp aferent uzurii fizice și morale a mijloacelor fixe rezultate din investițiile în cauză.
Realizarea de sisteme de salarizare care să asigure o diferență stimulativă pentru ridicarea gradului de pregătire profesională și sporirea creativității. Fiecare factor de producție are veniturile ierarhizate și generează existența unei rente ; pentru factorul de muncă aceasta ar putea fi o rentă de competență, de abilitate. Utilizarea acesteia ar trebui să asigure pentru oameni deosebiți aceleași venituri, indiferent de nivelurile de dezvoltare ale economiilor în care aceștia muncesc.
Pentru a face față provocărilor viitorului, IPIP își va extinde domeniul de activitate ca și Contractor General pentru activități de construcții și montaj în rafinării și complexe petrochimice. Acest domeniu va fi extins în următorii ani pentru a cuprinde lucrări aferente și din alte ramuri industriale, infrastructuri și construcții civile.
În următoarea etapă IPIP are în vedere elaborarea de studii și proiecte ce se referă în principal la:
Creșterea eficienței prelucrării țițeiului și gazelor.
Realizarea de instalații noi de proces cu performanțe ridicate;
Modernizarea instalațiilor existente pentru creșterea eficienței;
Eliminarea ștrangulării la rafinării/instalații de proces.
Noi soluții pentru conservarea energiei.
Grupuri cogeneratoare;
Eliminarea pierderilor de căldură;
Utilizarea echipamentelor energetice cu randamente ridicate;
Diminuarea pierderilor energetice.
Instalații noi de proces și modernizarea, retehnologizarea unor instalații existente pentru producerea de combustibili ecologici conform normelor EU-2005.
Benzine reformate – fără plumb;
Combustibil Diesel (conținut scăzut de sulf și poliaromate, indice cetanic mare);
Impactul specificației combustibililor asupra balanței de hidrogen.
Protecția mediului.
Recuperarea produselor secundare obținute de la diverse procese;
Tratarea apei reziduale și a poluanților biologici din:
Apele industriale;
Apele menajere uzate.
Reducerea emisiilor poluante din atmosferă:
În rafinării – tratarea gazelor arse, arzătoare cu conținut scăzut de SOx și NOx după ardere, etc.;
Parc pentru produse petroliere și facilități încărcare/descărcare – recuperare vapori hidrocarburi.
Reducerea contaminării solului și a pânzei freatice;
Tratarea/incinerarea deșeurilor solide;
Prelucrarea șlamurilor.
Siguranța funcționării și paza contra incendiilor:
Analiza și managementul riscurilor.
Proiectarea și executarea clădirilor civile și a construcțiilor industriale cu toate instalațiile și facilitățile respective.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Corelatia Dintre Salariu Si Productivitatea Muncii Si Impactul Ei Asupra Rentabilitatii (s.c. X (ID: 131893)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.