Corelatia Dintre Resursele Puterii Si Elementele Geografice In Actiunea Militara

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1: Conceptele puterii de luptă

Definiții si teorii ale puterii de luptă

Componentele si resursele puterii de luptă

Modalități de aplicare a puterii de luptă ȋn acțiunea militară

Capitolul 2:Aspecte ale analizei geografico-militare în proiectarea luptei armate

2.1. Aserțiunea geografiei militare

2.2. Rolul factorilor geografici în analiza situației

2.3. Considerații tactice rezultate din analiza geografico-militară

Capitolul 3: Studiu privind materializarea corelației dintre resursele puterii de luptă și elementele geografice în acțiunea militară

3.1. Obiective, ipoteze și metode de cercetare

3.2. Analiza resurselor puterii de luptă în procesul de pregătire informativă a câmpului de luptă

3.3. Model de materializare a rezultatelor analizei pe o zonă geografică din Ungaria

Concluzii si propuneri

Bibliografie

Anexe

CONCEPTELE PUTERII DE LUPTĂ

Odată cu apariția și dezvoltarea statelor-națiune, apărarea cetății a reprezentat un principiu fundamental pentru existență. Particularitățile geografice ale fiecărui teritoriu influențează, în mod direct, capacitatea de proiectare a puterii de luptă. Conducătorii militari, pentru a duce la bun sfârșit misiunea, trebuie să dețină un set de cunoștințe complexe al tuturor elementelor implicate în vederea pregătirii și dispunerii potențialului de luptă. Ca urmare, puterea de luptă se dimensionează în raport cu principiile luptei armate și resursele pe care le implică, a căror corelare garantează succesul.

1.1. Definiții si teorii ale puterii de luptă

Conceptul de putere de luptă se reflectă tot mai pregnant ȋn limbajul uzual și în preocupările specialiștilor militari. Aceștia caută să determine metodologii moderne de evaluare a nivelului puterii de luptă, bazate pe modele matematice corespunzătoare ȋntrucȃt are un rol important în înțelegerea mecanismului luptei. Acest concept reprezintă, singular sau simultan, staticul și dinamicul în procesul realizării unor sisteme complexe eterogene, cu evoluție spațio-temporală în cadrul unei structuri tactice menite să acționeze în orice moment și să obțină rezultate în dezvoltarea unei misiuni specifice asupra unui anumit inamic, într-un mediu specific de luptă.

Din punct de vedere static, puterea de luptă potențială este echivalentă cu capacitatea de luptă, iar din punct de vedere dinamic, se realizează prin coordonarea elementelor potențiale cu funcțiile care multiplică sau diminuează nivelul acesteia și reprezintă puterea de luptă reală. Ca urmare, se poate considera că puterea de luptă reprezintă capacitatea, posibilitatea morală, intelectuală si fizică a unei structuri tactice de a acționa și îndeplini misiunea de luptă primită.

Puterea de luptă este realizată de către comandanții prin forța potențială utilizată pentru îndeplinirea grupurilor de sarcini ce produc rezultate pe cȃmpul de luptă. Conducătorii sunt apreciați ȋn funcție de modul ȋn care au distribuit puterea de luptă și după cum aceasta a fost direcționată ȋn teren. Efectul cumulativ al puterii de luptă determină, în timp, rezultatul bătăliei și acțiunii desfășurate în încercarea de a duce la bun sfȃrșit misiunea. Rezultatul luptei unei părți raportat la rezultatul luptei celeilalte părți determină care parte a luat decizia cea mai bună.

Puterea de luptă este agentul de acțiune prin care o forță poate determina scopul, conducând lupta la un rezultat dorit. Aceasta se amplifică prin integrarea și coordonarea elementelor sale cu factorii de putere, dați de înzestrarea, instruirea, conducerea, arta și doctrina militară, moralul trupelor, condițiile de mediu, timpul și situațiile operaționale favorabile. Puterea de luptă este creată și menținută de către comandanți, folosind o varietate de funcții ale luptei. Aceștia integrează și coordonează aceste funcții pentru a sincroniza efectele luptei în timp și spațiu, precum și spre a deservi ca scop al luptei.

Combinația dintre acțiunea unei forțe, interacțiunea cu cea adversă și mediul înconjurător al luptei detremină puterea de luptă, mai exact, este dată de acțiunea unilaterală a forței. De aceea, rezultatele puterii de luptă nu sunt neapărat cele planificate de fiecare parte. Ȋn schimb, sunt rezultatele reale ale unei acțiuni, în care ambele forțe își exercită puterea în scopul îndeplinirii cu rezultate maxime a misiunii. Totodată, corespunde intensității acțiunilor desfășurate în încercarea de a îndeplini misiunea în fața unui inamic. Astfel, se poate concluziona că puterea de luptă are mai multe înțelesuri:

a. Puterea de luptă este un agent prin care sunt obținute rezultatele în luptă, este mijlocul de transpunere a scopului în rezultatul dorit.

Funcțiile luptei sunt aplicate unilateral pentru a înlătura opoziția adversarului și pentru a îndeplinii misiunile. Interacțiunile rezultate din ciocnirea celor două părți și mediul de luptă formează puterea luptei obținută de fiecare în parte, iar procesele de luptă reflectă rezultatele obținute.

Puterea de luptă, derivă din componentele de bază și structura luptei, moștenește caracteristicile ei specifice și le translatează în dinamica luptei. Astfel, atât proprietățile, cât și controlul direcționat și agregarea (dezagregarea), descrise mai sus, în sens tactic, relevă, natura dinamică a puterii de luptă. Deși puterea de luptă nu poate fi la fel de bine văzută precum rezultatele acesteia, care într-un anumit grad pot fi măsurate, este ca un câmp de forță. Aceasta nu există ca o singură entitate, astfel că, fiecare parte are o sumă de puteri de luptă care sunt aplicate împotriva altor multitudini de puteri de luptă inamice. Este o cantitate distribuită continuu, fiind formată și agregată (din particule finite) pretutindeni pe câmpul de luptă, crescând și descrescând după cum se desfășoară lupta. Fiecare parte formează și distribuie propria putere de luptă, dar nu o poate face unilateral, pentru că, puterea de luptă este afectată de acțiunile oponentului și de mediul de luptă.

b.Puterea de luptă este capacitatea realizată de o forță în orice moment pentru obținerea rezultatelor în luptă, pentru susținerea unei misiuni specifice împotriva unei anumite forțe inamice, într-un anumit mediu de luptă. Puterea de luptă este capacitatea de a reacționa instantaneu într-un mod, care să influențeze situația luptei. Aceasta constă ȋn contribuții de putere de luptă elementare care pot fi agregate și distribuite în timp și spațiu prin comandă și acțiune de control. Puterea de luptă conține, atât elemente care afectează trupele proprii, cât și pe cele adverse. Aceasta nu depinde neapărat de acțiunile unei forțe, ci mai degrabă de combinația acelor acțiuni și interacțiuni cu forța adversă și mediu. Din această cauză, rezultatele așteptate ale puterii de luptă de una din părțile angajate în conflict nu sunt neapărat pozitive, dar sunt, de fapt, rezultate dintr-un amestec al ambelor părți angajate, fiecare urmărind propriile scopuri.

c.Puterea de luptă vizează direct elementele, nu acțiunile. Astfel, prin trinomul element – acțiune – element puterea de luptă este declanșată, atât de elementele fizice (tancuri, avioane), cât și de elementele cognitive (comandanți, personal, spiritul belicos al indivizilor). Ea nu afectează direct acțiunile (tragerea, deplasarea, hrănirea etc.), ci le influențează în mod direct prin efectele exercitate asupra elementelor.

d.Puterea de luptă este un vector caracteristic. De când puterea de luptă este mijlocul de realizare a intențiilor, are natura unui agent direcționat. Puterea de luptă a fiecărei părți este direcționată către îndeplinirea misiunii sale și, de aceea, acționează pentru realizarea misiunii.

Când puterea de luptă a unei părți este afectată de adversari și mediu, direcționarea nu garantează că rezultatele se vor alinia direcției. Ȋn plus, direcționarea poate fi slăbită în activități interne, ineficace trupelor proprii și activităților externe ale inamicului. Pe câmpul de luptă, activitățile interne și externe pot influența acțiunile fiecărei părți.

e.Puterea de luptă are o dependență trilaterală fundamentală. Puterea de luptă este generată de potențialul de luptă disponibil. De aceea, potențialul disponibil al fiecărei părți, este dependent (unilateral) de acțiunile părților. Puterea de luptă rezultată este dependentă de acțiunile inamicului la fel ca de cele ale trupelor proprii și, în plus, este afectată de mediul luptei.

În esență, puterea de luptă reprezintă mijlocul de transpunere a acțiunilor pentru a duce la bun sfârșit misiunea, fiind un agent direcționat. Puterea de luptă implică integrarea și coordonarea elementelor sale componente cu factorii de putere în conformitate cu arta și doctrina militară. Deși puterea de luptă este dependentă de acțiunile fiecărei părți și de mediul înconjurător, oferă posibilitatea de a reacționa instantaneu indiferent dacă rezultatul va fi unul pozitiv sau negativ pentru părțile implicate.

Componentele si resursele puterii de lupta

Aplicarea puterii de luptă la capacitate maximă de către comandanți conduce la obținerea victoriei cu pierderi minime. Atingerea acestui obiectiv presupune transformarea forțelor, resurselor și ocaziilor potențiale în capacități propriu-zise prin acțiuni violente coordonate la momentul și locul decisiv. Multiplicarea efectelor puterii de luptă se realizează prin eforturile integrate ale diferitelor arme, sprijinul acordat în luptă și asigurarea serviciilor pentru unitățile combatante.

Puterea de luptă este creată prin combinarea următoarelor elemente: leadership, informații, comanda misiunii,manevră și deplasare, intelligence, putere de foc, sprijin și protecție. Aplicarea leadership-ului și a informațiilor conduce la multiplicarea efectelor celorlalte șase elemente ale puterii de luptă considerate drept funcțiuni de luptă.Aplicarea puterii de luptă prin intermediul funcțiunilor de luptă se realizează utilizând leadership-ul și informațiile. Aceasta este realizată când toate elementele sale sunt concentrate și puse în aplicare rapid într-o varietate de combinații potrivite cu situația pentru a asigura succesul, nelăsând inamicului nici o ocazie să răspundă printr-o reacție coordonată și eficientă.

Elementele puterii de luptă

Leadership-ul este elementul de multiplicare și unificare a efectelor puterii de luptă prin intermediul funcțiunilor de luptă.Prin leadership nu se înțelege doar autoritatea, ci și capacitatea de a dirija, influența alte persoane.

Fiind elementul cel mai dinamic al puterii de luptă acesta poate intensifica eficiența tuturor celorlalte elemente și, în același timp, poate compensa deficiențele acestora. Acest lucru se realizează prin cuvintele și acțiunile liderilor ce furnizează scopul și motivația necesară subordonaților pentru concentarea asupra acțiunilor și continuarea acestora în vederea îndeplinirii misiuni.

Leadership-ul necesită deprinderi pentru prelucrarea informațiilor și deprinderi cognitive cum ar fi: învățarea, memoria, rezolvarea problemelor, procesele decizionale, integrarea informațiilor, abstractizarea, părerile personale etc. Mai mult, în mediul organizațional militar, cu cât liderul evoluează pe scara ierarhică, cu atât sunt mai necesare procesele cognitive și abilitatea acestuia de a-și adapta comportamentul în funcție de situațiepentru a construi un plan sau o viziune pentru viitor. Aceasta rezultă în primul rând din responsabilitățile crescânde raportate la poziția în cadrul organizației, iar în particular, raportate la planificarea pe termen lung, angajarea în mediul exterior al organizației, crearea de politici organizaționale, dezvoltarea rețelei informaționale. Cu cât este mai mare capacitatea cognitivă a liderilor, cu atât mai puternică este fundația pe care procesul de comandă al întregii bătălii este clădit.

Analiza terenului, interpretarea și luarea deciziilor, prin care liderii încearcă să alinieze activitățile organizației cu oportunitățile sau amenințările din exteriorul organizației ne oferă o imagine asupra modului în care liderii îșiduc munca la bun sfârșit. Accentuarea activității de prelucrare și scanare a condițiilor interne și externe are ca urmare crearea unei direcții corecte pentru organizație, dar neglijează procesele folosite de lideri pentru a motiva subordonații înspre acțiune. De aceea, pentru a furniza un sens direcțional și inspira pe ceilalți să-l urmeze se va apela la liderii experimentați și viziunea acestora ce reprezintă ceea ce este posibil, dezirabil și intenționat pentru viitor. Pentru realizarea unor relații lider-subordonat foarte bune poate fi necesară folosirea stilurilor de leadership variate, în concordanță cu caracteristicile subordonaților și ale mediului organizațional sau exterior. Un lider care aplică recompense în concordanță cu performanțele subordonaților este mai în măsură să crească performanța și satisfacția în rândul lor.

Liderii nu influențează doar militarii, ci și alte persoane. Comandanții își îmbrățișează abilitățilte de leadership atunci când interacționează cu civili în orice conflict sau dezastru. Contactul direct cu oamenii în zona de operații ȋncurajează cooperarea dintre civili și militari. Liderii armatei lucrează cu membrii altor servicii și organizații civile. Ei mențin nivelul de pregătire al subordonaților la valorile impuse de instituția militară și se asigură că aceștia sunt în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

Informațiile reprezintă elementul puterii de luptă care oferă comandantului cunoștințe despre activitățile, capabilitățile și intențiile unui adversar cunoscut sau potențial, despre mediul operațional și condițiile meteorologice. Informațiile militare sunt vitale pentru asigurarea succesului și dețin un rol deosebit în sprijinul tuturor tipurilor de operații militare, scop în care se urmărește în permanență obținerea și menținerea superiorității specifice în cunoașterea și vizualizarea spațiului de luptă, în determinarea simetriilor și asimetriilor dintre forțele adversarului și cele proprii.

În scopul facilitării procesului luării deciziei și direcționării funcțiunilor de luptă, informațiile furnizate comandantului trebuie să fie clare, concise, relevante și oportune. Acestea trebuie să asigure analiza impactului activităților militare asupra tuturor elementelor din mediul operațional, evaluarea îndeplinirii efectelor dorite și implicațiile acestora asupra desfășurării operației și a îndeplinirii obiectivelor. Pentru aceasta se urmărește realizarea unui sprijin de informații integrat, precis și anticipativ actului de comandă.Deciziile luate la timp, pe baza informațiilor primite, permit forțelor să concentreze efectele puterii de luptă în ritm rapid și mai eficient decât inamicul .

Realizarea unei imagini unice și clare a spațiului de luptă impune conducerea centralizată a procesului de procurare a informațiilor, desfășurarea simultană a acestuia la toate eșaloanele și difuzarea oportună a datelor prin sistemul informațional. Acesta este sprijinit de eșalonul superior atât pe timpul pregătirii, cât și pe timpul ducerii operației. De asemenea, populația locală și organizațiile/agențiile guvernamentale/neguvernamentale din zona constituie o sursă importantă de informații.

Informațiile întăresc conducerea și amplifică efectele manevrei, ale puterii de foc și ale protecției. Informațiile obținute și interpretate corect ajută la înțelegerea mai rapidă și la o evaluare corectă a situației din zona de operații. De exemplu, înțelegerea corectă a situației permite comandantului să evite momentele critice în acțiune, prin evitarea zonelor de angajare nefavorabile și concentrarea manevrelor și a focului pentru a ajunge la centrul de greutate al forței adversarului. Această încercare mărește capacitatea de supraviețuire a forțelor proprii și de protejare a centrului nostru de greutate. Deciziile luate la timp, pe baza informațiilor primite, permit forțelor să concentreze efectele puterii de luptă în ritm rapid și mai eficient decât inamicul. De asemenea, transmiterea oportună a informațiilor către subordonați poate preveni eventualele momente critice în acțiunea acestora și poate crea astfel de momente inamicului.

Comanda misiunii integrează toate funcțiunile de luptă pentru a crea condițiile obținerii efectelor planificate în atingerea obiectivelor. Comanda este un proces care oferă coerență și continuitate pe orizontală și pe verticală în timpul planificării operațiilor și asigură coordonarea și controlul forțelor subordonate și altor elemente de putere pe timpul execuției acțiunilor. Actul de comandă se exercită prin sistemul Comanda și Controlul – C2.

Sistemul Comanda și controlul – C2 este sistemul prin care comandantul, statul major și subordonații planifică, direcționează, coordonează și controlează operațiile. Sistemul implică două procese — comanda și respectiv controlul, un robust și adecvat sistem de comunicații, informații de calitate și un set eficient de proceduri.

Comanda reprezintă autoritatea conferită unui comandant pentru a exercita conducerea, coordonarea și controlul forțelor participante la operație. Cuprinde autoritatea și include și responsabilitatea desfășurării forțelor pentru îndeplinirea misiunii, în care autoritatea investită este însoțită de acceptarea responsabilității sale, care nu poate fi delegată.

Aceasta poate fi descrisă ca un proces prin care comandantul își impune voința și intențiile asupra subordonaților în vederea realizării unor anumite obiective și implică deținerea neîntreruptă a controlului operației; vizualizarea situației curente și de perspectivă; luarea deciziei și asumarea riscurilor; motivarea subordonaților și exemplul personal.

Controlul este procesul prin care comandantul prin intermediul structurilor specializate de comandament și statul său major, planifică, organizează, coordonează, monitorizează și aduce corecții activităților forțelor din subordine în vederea atingerii scopului și obiectivelor propuse, folosind infrastructura de comunicații informatică, procedurile de operare standardizate, informații etc.

Elementul principal al actului procesului de comandă scoate în evidență importanța formulării și înțelegerii intenției comandantului. O înțelegere completă a intenției comandantului ghidează procesele de luare a deciziei de la toate eșaloanele, încurajează inițiativa și viteza de acțiune, asigură unitatea de scop și de efort în plan vertical și orizontal și chiar între forțele armate și alte agenții.Flexibilitatea actului de comandă asigură libertatea de acțiune necesară pentru îndeplinirea misiunii proprii fără sau cu minimum de orientare și control din partea eșalonului superior, în special atunci când comandantul nu poate comunica cu comandantul său nemijlocit.

Manevradetermină creșterea puterii de luptă prin angajarea de forțe în punctele decisive din zona operațională prin intermediul deplasăriica un întreg sau fragmentat, în combinație cu puterea de foc pentru a dobândi o poziție avantajoasă față de inamic, necesară pentru a îndeplini misiunea. Comandanții utilizează manevra pentru masarea efectelor puterii de luptă, asigurarea surprinderii, șocului psihologic și prezenței fizice și pentru câștigarea avantajului moral asupra inamicului.

Prin manevră, comandantul pune în mod continuu probleme inamicului, făcând ineficiente reacțiile acestuia și determinându-i înfrângerea. O manevră reușită necesită din partea comandanților atât anticipare și agilitate mentală, cât și o îmbinare strânsă a deplasării cu puterea de foc și protecția forțelor care o execută.Avantajele poziționale și posibilitatea de a rămâne în raionul cucerit de forțele terestre prin manevră sunt unice și nu pot fi înlocuite de alte mijloace. Aviația de luptă a forțelor terestre poate, de asemenea, oferii comandantului de la sol o mai mare flexibilitate și avantaje în privința cercetării, protecției și puterii de foc. Manevra și puterea de foc sunt elemente inseparabile și complementare ale luptei. Deși e posibil ca una dintre ele să domine o fază a luptei, efectele sincronizate ale ambelor caracterizează toate operațiile reușite. Utilizarea lor împreună face posibilă distragerea unor forțe inamice mai numeroase și permite protejarea resurselor proprii. Manevra poate, de asemenea, exploata efectele armelor nucleare.

Obligând inamicul să intre într-o poziție dezavantajată, se poate obține o sporire a puterii de luptă ca și în cazul manevrei, dar fără deplasare.Această fucțiune de luptă necesită sprijin logistic, dar deplasările din cadrul ei nu le includ și pe cele administrative ale personalului și materialelor. Acestea sunt responsabilitatea sprijinului ca funcțiune de luptă.

Puterea de foc este considerată o componentă distructivă, esențială în înfrângerea priceperii și voinței de a lupta a inamicului. Reprezintă cantitatea de foc ce poate fi produsă de către o unitate sau un sistem de armament. Cele mai importante calități ale puterii de foc sunt viteza și precizia cu care se manifestă efectele sale, capacitatea de a coordona efectele diferitelor sisteme împotriva aceleiași ținte și flexibilitatea de a putea manevra focul de la o țintă la alta, într-un spațiu de luptă vast. Puterea de foc combinată cu manevra măresc protecția centrului de greutate al forței proprii, iar prin acțiuni sincronizate pot distruge considerabil forțele adversarului și pot crea acel moment critic, care să anihileze coeziunea dispozitivului inamicului și generarea unui efect de șoc care să-i afecteze moralul. Raza mare de acțiune și precizia sistemelor integrate de căutare a țintelor determină caracterul distructiv al puterii de foc. Aceasta poate fi integrată cu sisteme fumigene sau sisteme de luptă electronică pentru a dezorganiza inamicul, producând efecte fizice și psihologice apreciabile.

Puterea de foc trebuie sincronizată cu alte sisteme de atac împotriva inamicului. Pentru a obține efecte maxime este necesară integrarea totală a sistemelor și procedurilor forțelor terestre și serviciilor întrunite. Ȋn acest mod se vor putea determina prioritățile pentru localizarea, identificarea, urmărirea țintelor, alocarea gurilor de foc și aprecierea efectelor tragerilor.

Intelligence ca și componetă a puterii de luptă reprezintă produsul rezultat din procesarea informațiilor privind forțele inamice, elementele ostile sau potențial ostile, precum și zonele actuale sau potențiale de operații. Termenul este, totodată, utilizat și pentru activitatea care are ca rezultat produsele de informații pentru organizațiile angajate în astfel de activități. Alaturi de surveillance si reconnaissance se construiește conceptul ISR.

Surveillance presupune observarea sistematică terestră, aeriană, maritimă, electromagnetică, de suprafață sau subterană / submarină a suprafețelor, locurilor, persoanelor sau lucrurilor, prin diferite metode: vizuale, electronice, fotografice sau cu alte mijloace. Supravegherea se poate realiza pasiv, pentru zone largi sau activ prin acoperirea unor zone de interes specificate. Ea poate pune în evidență modificările survenite față de situația inițială, contribuind astfel la avertizarea timpurie, monitorizarea misiunilor, protecția forței și planificarea misiunilor ISR viitoare.

Reconnaissance reprezintă misiunea executată într-o perioadă predefinită de timp pentru a obține, prin observare vizuală sau altă metodă de detecție, informații despre activitățile și resurseleunui inamic sau potențial inamic ori pentru a confirma datele referitoare la situația meteorologică, hidrografică sau geografică a unei anumite zone.

Ca și concept, ISR reprezintă activitatea de informații care integrează și sincronizează asigurarea, planificarea și exploatarea tuturor sistemelor de senzori cu funcțiile de procesare, valorificare, fuziune și diseminare a informațiilor, pentru sprijinul direct al decidenților, la toate nivelurile de comandă. ISR funcționează ca un sistem care integrează etapele ciclului informațional, datele furnizate de senzori, disciplinele și capabilitățile de informații.

Sprijinul ca fucțiune de luptă reprezintă sistemele și sarcinile conexe care furnizează servicii pentru a asigura liberatatea acțiunii, extinderea graniței operaționale și prelungirea rezistenței. Susținerea determină profunzimea și durata operțiilor. Sprijinul este de trei tipuri: sprijinul pentru logistică, sprijinul cu servicii de personal și sprijinul cu servicii de sanătate.

Sprijinul logistic deși definește „totalitatea activităților specifice desfășurate de structurile de logistică sau elemente ale acestora în scopul asigurării forțelor luptătoare și de sprijin cu tot ceea ce este necesar în scopul îndeplinirii cu succes a misiunilor ordonate” , nu se rezumă numai la structurile participante la misiune, ci privește și componentele civile, organismele și organizațiile neguvernamentale care acționează în teatrul de operații, cu implicații asupra personalului logistic al țărilor participante la misiune, cât și a Comandamentului Forței, impunând o coordonare activă și permanentă.

Sprijinul cu servicii de personal sunt acele funcții de susținere care se referă la bunăstarea, disponibiltatea și calitatea vieții militarilor. Serviciile de personal completează logistica planificând și coordonând eforturi care furnizează și susțin personalul. Acestea includ: sprijinul resurselor umane, managementul financiar, sprijinul legal și sprijinul religios.

Misiunea sprijinului cu servicii de sănătate se concentrează pe bunăstarea mentală și fizică a militarilor cât și a altor tipuri de personal. Această misiune constă în trei elemente: îngrijire în caz de accidente, evacuare medicală și logistică medicală.

Protecția păstrează potențialul de luptă al unei forțe, astfel încât comandanții să o poată aplica la momentul și locul decisiv. Ea are patru componente.

Prima componentă a protecției o constituie securitatea datelor, referitoare la acțiunile de înșelare a inamicului, care îl împiedică pe acesta să afle dispunerea în teren a unităților proprii. Cercetarea făcută cu pricepere de către elementele specializate și nu numai, lupta împotriva mijloacelor radio-tehnice ale inamicului și mascarea contribuie la protecția forței și, de regulă, acestea preced toate operațiile reușite. Dispersarea corectă a forțelor și mijloacelor ajută la reducerea pierderilor cauzate de focul inamic așa cum ajută și utilizarea camuflajului, disciplina, lupta împotriva mijloacelor radio- tehnice ale inamicului, operațiile secrete și pozițiile de luptă întărite. Aceste măsuri îi ajută pe comandanți să-și protejeze forța față de cercetarea inamicului. Ele sunt în mare parte măsuri pasive, dar trebuie să fie combinate cu măsuri active, cum sunt șiretenia, viclenia și înșelăciunea.

A doua componentă a protecției contribuie la menținerea sănătății soldatului și al moralului de luptă. Ea cuprinde îngrijirea echipamentului, asigurarea proviziilor și ferirea acestora de pierderi sau daune. Comandanții de la nivel tactic se îngrijesc de principalele cerințe de sănătate ale soldaților lor și împiedică expunerea lor inutilă la condiții grele. Ei iau în considerație binele, starea morală și starea de spirit a soldaților atunci când realizează coeziunea în unități, controlează întreținerea preventivă și repararea rapidă a echipamentului. Comandanții, la nivel operativ se asigură de existența sistemelor pentru servicii medicale, revenirea rapidă a răniților la îndatoriri și medicina preventivă. Ei asigura sisteme eficiente pentru întreținerea, evacuarea și înlocuirea rapidă sau repararea mijloacelor.

A treia componentă a protecției, siguranța, face parte din toate operațiile de luptă și alte operații. Operațiile susținute cu ritm rapid pot pune soldații în situații riscante. O comandă puternică și un înalt nivel de disciplină și instruire diminuează aceste riscuri. Procedurile sigure reprezintă o măiestrie, un produs al standardelor și pregătirii impuse. Măsurile de siguranță luate în pregătirea, planificarea și desfășurarea operațiilor este esențială pentru acțiunile de luptă reușite și pentru menținerea puterii de lucru.

A patra componentă a protecției o reprezintă evitarea fratricidului. Puterea și raza distructivă a armelor moderne utilizate cu marea intensitate și ritmul rapid de pe câmpul de luptă măresc posibilitatea fratricidului. Comandanții trebuie să fie conștienți de acele manevre tactice, de condițiile de teren și vreme care sporesc probabilitatea fratricidului și să ia măsuri pentru a reduce acele posibilități (exercitând un control pozitiv asupra focului, momentului deplasării trupelor și utilizării de procedee bine stabilite). Aceștia caută să diminueze probabilitatea fratricidului care ar scădea îndrăzneala și curajul în luptă.

Modalități de aplicare a puterii de luptă ȋn acțiunea militară

Istoria militară evidențiază necesitatea creării permanente a condițiilor de succes în luptă și operație. Aceasta a implicat o cunoaștere profundă a condițiilor situației și în același timp a posibilităților forțelor proprii și ale inamicului, a obiectivelor luptei sau operației, a misiunii primite etc., dar mai ales a cerințelor legilor și principiilor luptei armate moderne. Lupta armată, în toată diversitatea ei este gestionată de legi și principii proprii, ale căror influențe nu pot fi sub nici o formă eludate.

În teoria și practica militară se știe foarte bine că principiile luptei armate derivă din legile generale și particulare, după următorul mecanism: „Pe baza cunoașterii legilor știința militară formulează principiile luptei armate ca o creație conștientă, subiectivă a oamenilor”. Cerințele unei legi particulare a luptei armate pot solicita aplicarea unuia sau mai multor principii, după cum un singur principiu poate să răspundă cerințelor uneia sau mai multor legi.

Principiile luptei armate sunt principii generale care influențează planificarea si ducerea acțiunilor militare, iar numărul acestora diferă de la o armată la alta. Acestea se bazează pe experiența cȃștigată ȋn confruntările de pȃnă acum, la nivel mondial, cȃnd au condus la victorie. Deși ele nu sunt reguli fixe ce se impun a fi urmate, totuși, ignoarea acestora este un risc ce nu trebuie asumat de niciun comandant.

Acestea deși exprimă cerințele legilor, sunt subiective și reflectă nivelul dezvoltării științei militare, fiind mult mai mobile decât legile, ȋn esență- apanajul doctrinei militare a fiecărui stat. Reluând ideea că lupta armată constituie mediul de acțiune al legilor și principiilor proprii acesteia, luând ca indicator de finalitate succesul acțiunii, rezultă axioma conform căreia succesul luptei nu se poate asigura decât prin aplicarea cerințelor legilor și principiilor generale și particulare in condiții concrete, conjuncturale, pentru a masa efectele întrunite împotriva centrului de greutate al inamicului, concomitent cu asigurarea protecției celui propriu.

Principiul libertății de acțiune a fost enunțat încă din antichitate. Xenofon spunea că arta războiului este „arta de a păstra libertatea de acțiune, adică să fii stăpân pe acțiunile tale fără a fi stânjenit de adversar“. Realizarea acesteia constă în asigurarea condițiilor pentru pregătirea și desfășurarea acțiunilor proprii, conform unor scopuri stabilite prin manifestarea inițiativei.

Adâncirea studiului asupra conținutului acestui principiu presupune relevarea a ceea ce ar trebui făcut pentru a menține libertatea de acțiune, a căilor pentru amplificarea acesteia, cât și a măsurilor necesare pentru a o folosi și a o pune în valoare la indici ridicați. Acest principiu se poate obține pe mai multe căi, cele mai importante fiind: cucerirea și menținerea inițiativei; realizarea unei capacități ridicate de a prevedea modul cum se vor desfășura acțiunile militare și intențiile adversarului; manifestarea superiorității calitativ-funcționale; flexibilitatea în conducere; asigurarea acțiunilor și protecției trupelor și sprijinului logistic; preocuparea pentru realizarea surprinderii și evitarea acesteia din partea adversarului; creșterea capacității de acțiune independentă și în condiții de izolare; atenuarea influenței perturbatoare a factorilor naturali, valorificarea superioară a condițiilor geoclimatice, economice, demografice, culturale caracteristice zonei in care se desfășoară acțiunile; folosirea pe scară largă a acțiunilor de hărțuire.

Desigur, libertatea de acțiune conferită eșaloanelor subordonate nu poate depăși o anumită limită, după care s-ar leza aplicarea unul alt principiu al luptei armate, cel al unității comenzii.„Unitatea comenzii constă în stabilirea pentru fiecare misiune (obiectiv) a unei comenzi unice care să fie în măsură să decidă și să mențină unitatea de efort /…/ se asigură prin concentrarea puterii de luptă spre o misiune (obiectiv) comună, asigurarea autorității necesare comandantului tuturor forțelor, coordonarea și cooperarea între toate forțele participante”.

Principiul unității comenzii și aplicarea creatoare a cerințelor sale reprezintă o condiție de succes în lupta armată. În înțelegerea acestui principiu se disting cel puțin două laturi. Prima se referă la concordanța dintre acest principiu și opțiunea doctrinară ce exprimă necesitatea pregătirii și ducerii acțiunilor de către toate forțele sistemului național de apărare, potrivit unei concepții unitare și unui plan superior unic. A doua, presupune îmbinarea judicioasă și eficientă, la nivelul structurilor militare, a efortului tuturor forțelor și mijloacelor participante la operație (luptă), potrivit deciziei comandanților acestora și planurilor de acțiune elaborate de statele majore.

Acesta vizează, pe de o parte forțele, mijloacele și acțiunile, iar pe de altă parte conducerea unitară și permanentă a acestora, astfel încât eforturile să fie dirijate spre îndeplinirea oportună a scopurilor propuse.

În actul de conducere, principiul unității de comandă constă în faptul că orice structură militară, ca și orice membru al organizației militare se subordonează nemijlocit, integral și neechivoc doar unui singur comandant (șef). Totodată, acest principiu se concretizează în faptul că orice activitate sau acțiune militară în care este angajată o subunitate se desfășoară potrivit unei singure concepții și unui plan unic.

Principiul definirii clare a obiectivului (misiunii) are ca cerință esențială stabilirea acelei responsabilități care poate fi îndeplinită, este necesară, decisivă și corespunde puterii de luptă a forțelor angajate în acțiune. Conform teoriei militare, conceptul de obiectiv „reprezintă ceva care există material, în afara conștiinței și independent de ea … adică ceea ce urmează să fie realizat“. Principiul operează în principal cu cele două concepte: misiunea strategică și misiunea de luptă. Esența acestui principiu, considerat de tot mai mulți specialiști în domeniu ca fiind „primul dintre egali“ și anume: întrucât misiunea constituie elementul primordial pentru realizarea planului, formele și procedeele de acțiune folosite pentru îndeplinirea acesteia comportă o definire fără echivoc.

Căile prin care se pot defini cu claritate obiectivele trupelor sunt diverse. Analiza cerințelor principiului, evidențiază câteva căi de aplicare, între care menționăm:

a)Îmbinarea cu pricepere a formelor și procedeelor de luptă, după o concepție și un plan unic;

b)Necesitatea stabilirii detaliate a misiunilor trupelor, în cazul acțiunii independente, mai ales când există perspectiva întreruperii, totale sau parțiale, a relațiilor de cooperare;

c)Mobilizarea întregii puteri de luptă a trupelor, în cadrul acțiunilor de luptă, în vederea îndeplinirii misiunii;

d)Acțiunea conjugată a forțelor pentru îndeplinirea misiunii de bază.

Principiul economiei forțelor și mijloacelor se păstrează, de asemenea, încă din antichitate. Conținutul și cerințele acestuia au evoluat, de-a lungul istoriei artei militare în funcție de tipurile de război purtate și de concepția privind folosirea forțelor și mijloacelor.

Decurgând din cerințele acțiunii eficiente, acesta se impune în mod deosebit „pentru partea care duce lupta cu un adversar superior în forțe armate și ca înzestrare tehnică, fiind una din expresiile realizării unei calități ridicate, de natură să compenseze decalajul de putere“. De asemenea, un alt aspect al semnificației sale complexe derivă din realizarea cerinței, ca în acțiunile secundare să se folosească minimum necesar de forțe pentru a se asigura concentrarea majorității acestora la acțiunile sau pe direcțiile principale.

Ca cerință esențială principiul mai presupune să întrebuințăm maximum de forțe pentru scopul principal al războiului și strictul necesar de forțe pentru scopuri secundare, iar atunci când se poartă bătălia să fim mai puternici decât adversarul în momentul voit și în punctul unde dorim să producem deciziunea, pe restul frontului să realizăm un echilibru, sau cel puțin o simplă siguranță .

Principiul concentrării efortului în locul decisiv și la momentul potrivit presupune constituirea unor grupări de forțe și mijloace, executarea loviturilor de foc, întrebuințarea barajelor și obstacolelor, realizarea acțiunilor pe direcțiile stabilite în planul acțiunii, în momentele potrivite, în vederea obținerii superiorității necesare desfășurării cu succes a acțiunilor.

Esența acestui principiu constă în găsirea unor căi și mijloace care să garanteze realizarea puterii de luptă necesare pentru obținerea victoriei. Dintre acestea, mai importante sunt: concentrarea eforturilor prin masarea forțelor și mijloacelor pe direcții sau sectoare (raioane) limitate; utilizarea judicioasă a focului, mișcării și loviturii în scopul producerii unor pierderi mari inamicului; alegerea judicioasă a direcțiilor și raioanelor favorabile concentrării eforturilor.

Principiul surprinderii inamicului a fost prezent în desfășurarea acțiunilor armate din cele mai vechi timpuri. Experiența istorică demonstrează din plin eficiența rezultatului acțiunilor părții care a reușit să realizeze surprinderea. Efectele acesteia sunt nu numai de ordin material, dar mai ales moral. Așa cum afirmă mulți specialiști în domeniu, ea reprezintă „abilitatea de a induce în eroare adversarul, exploatarea situațiilor favorabile apărute în mod neașteptat, stimularea inițiativei“. Principiul surprinderii constă în planificarea, organizarea, executarea acțiunilor militare în siguranță, inamicul să fie lovit în locul, la momentul și cu mijloacele neașteptate, găsindu-l nepregătit sau punându-l în situația de a lua cu greu măsuri de contracarare.

Evoluând de la „calul troian“ la întrebuințarea armelor sofisticate de la începutul mileniului trei, deși a îmbrăcat forme și procedee diverse de realizare, surprinderea a rămas o condiție principală pentru obținerea succesului.

Principiul manevrei trebuie privit, așa cum a fost întrebuințat de-a lungul timpului ca un instrument principal în realizarea scopurilor acțiunilor militare. Acest principiu constă dintr-un ansamblu complex de acțiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forțe și mijloace în locul și la timpul potrivit și punerea ei într-o situație favorabilă față de inamic, în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra adversarului, nimicirii forțelor sale sau respingerii acțiunilor acestuia, cât și sustragerii forțelor noastre de sub loviturile lui.

În teoria și practica militară, în funcție de scopul urmărit, de amploarea și natura forțelor participante, de mediul de desfășurare, de forma de acțiune, se operează cu diferite tipuri de manevră. Astfel după mediul de desfășurare distingem: manevra terestră, aeriană, navală și combinată; după criteriul amplorii acțiunii și scopului urmărit: manevra strategică, operativă sau tactică.

Într-un eventual război de apărare a țării, manevra trebuie să aibă un caracter de continuitate, să evite șablonismul, să-l inducă în eroare pe inamic și să-l surprindă asigurând condiții pentru atingerea obiectivelor fixate. Numai în acest mod ea va deveni, așa cum pe drept poate fi caracterizată „esența luptei“.

Principiul securității acțiunilor și trupelor, considerat a înlocui principiul siguranței, semnifică „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de siguranță, de liniște, izvorât din absența oricărui pericol“. Căile sale de materializare sunt: siguranța informațională, siguranța acțională, siguranța morală, evitarea surprinderii, reducerea vulnerabilității forțelor proprii.

Principiu adoptat în prezent de multe armate din NATO, acesta sporește libertatea de acțiune, lărgește măsurile luate de comandanți pentru protejarea forțelor proprii și înlătură efectele negative ale acțiunilor prin surprindere.

Principiul simplității planurilor și ordinelor are în vedere două din atributele conducerii: comanda și planificarea. Necesitatea ca planurile să fie cât mai simple și clare a fost sesizată de mulți gânditori militari. Încă din antichitate Sun Tzî spunea că „un bun general trebuie să dea ordine clare, precise, fără echivocuri sau confuziuni, în puține cuvinte și la momentul potrivit“.

Planurile simple, funcționale, cu măsuri, activități și acțiuni exprimate clar și judicios, fundamentate din punct de vedere al situației, deciziei, misiunii și planului de acțiune, reduc considerabil pericolul confuziilor, ușurând materializarea lor de către executanți. Putem considera că o planificare judicioasă, care poate fi aplicată în timp scurt este de preferat uneia în detaliu, dar realizată cu întârziere. În acest sens se apreciază că metodele folosite pentru atribuirea misiunilor de luptă la subordonați, în special în cadrul eșaloanelor tactice, rămân bune pentru armata română, în special ordinul verbal al comandantului nemijlocit.

Simplitatea ordinelor constă în redactarea și transmiterea informațiilor strict necesare la eșaloanele subordonate, creând astfel condiții cât mai bune pentru ca fiecare comandant să-și organizeze cu personalitate propriul eșalon, fără ca superiorul să-l substituie. În același timp, ordinele noi trebuie să îndeplinească și o cerință psihopedagogică. Ele trebuie să fie scurte, exprimate simplu și clar. La orice comandant, precizia unui ordin reprezintă „expresia asumării răspunderii pentru o anumită acțiune. Lipsa precizei naște șovăieli și nesiguranță“ .

Principiile luptei armate se învață în școală și se aplică pe timpul rezolvării modelelor tactice, operative și strategice în timp de pace. Chiar dacă ele nu pot fi indicate în mod expres (aplicarea lor ține mai mult de cultura militară a celor puși să le aplica), aplicarea lor și a corelațiilor dintre ele se face simțită tot mai mult pe măsură ce studiul nostru se adâncește în multitudinea abordării subiectelor complexe ale fenomenului militar.

ASPECTE ALE ANALIZEI GEOGRAFICO-MILITARE ÎN PROIECTAREA LUPTEI ARMATE

2.1. Aserțiunea geografiei militare

Componentă a Științei Militare, Geografia Militară, este definită, în general,ca ramură a Geografiei generale și, în același timp, a Științei Militare care studiază ansamblul fenomenelor geografice prin prisma cerințelor și scopurilor acțiunilor militare. Rezultatele și concluziile la care se ajunge cu ajutorul Geografiei Militare au o utilitate practică în: determinarea caracteristicii teatrelor de acțiuni militare (delimitare, întindere, natură, clasificare etc.), cunoașterea influențelor geomorfologice și geoclimatice asupra Artei Militare (strategiei, artei operative, tacticii), utilizarea în scopuri militare a resurselor economice și demografice, cunoașterea infrastructurilor teritoriale, stabilirea rolului detaliilor de planimetrie asupra luptei și operației militare.

În lucrarea „Actualitatea strategiei. Studii de artă militară și strategie a ordinii publice” este oferită o definiție ceva mai concisă, limitativă, Geografiei Militare care „se ocupă cu studiul factorului geoclimatic și al implicațiilor sale asupra luptei armate, cu spațiul geografic ca teatru de acțiuni militare, cu natura și configurația terenului, desprinzând concluzii cu privire la potențialul de război și la modul de întrebuințare a forțelor și mijloacelor participante la ducerea războiului” .

Ca știință particulară, Geografia Militară, are obiectul său propriu de studiu, precum și o metodă proprie de cercetare, care constă în analiza relațiilor interacțiunii factorilor geografici cu cei artificiali, pentru a pune în evidență influența acestora asupra acțiunilor militare pe un teatru de război. În aplicarea metodei de investigare, Geografia Militară utilizează un instrumentar teoretic și material foarte variat.În analiza geomorfologiei terenului, Geografia Militară ține seama de legile și principiile luptei armate, aplicate la cerințele Artei Militare la nivel strategic operativ și tactic, respectiv tratează studierea terenului ca factor de putere.

Acordând o atenție deosebită studiului acțiunii militare și influenței mediului geografic asupra acestuia în timp și spațiu, generalul A. Beaufre consideră că prima dimensiune a acțiunii militare este dimensiunea geografică, întrucât repartizează eforturile în spațiu în diverse zone de acțiune, în acest fel el distingea zona de acțiune interioară a viitorilor beligeranți, unde fiecare își desfășoară activitatea pentru mobilizarea eforturilor necesare disputei, zona de acțiune adversă, care corespunde spațiului de confruntare și care, adesea, devine teatrul confruntărilor militare, zona de acțiune locală, proprie strategiei indirecte, care corespunde unui teatru (terț) de acțiuni militare distinct de teritoriul adevăraților adversari, zona de acțiune exterioară teritoriilor statelor aflate în conflict, care, practic, ar cuprinde restul mapamondului, în care se vor afla state, grupări, cercuri interesate să sprijine în diferite moduri una sau alta dintre părțile beligerante.

Așezarea geografică a unei țări într-o zonă geopolitică și geostrategică de mare însemnătate, unde se „întâlnesc” interesele economice, politice și militare ale unor puteri, imperii sau blocuri militare, poate influența fie pozitiv, fie negativ starea și evoluția țării respective, ȋn funcție de situația în care se găsește aceasta și capacitatea factorilor de decizie politico-militară, de a înscrie spațiul respectiv pe orbita ce avantajează o națiuneîn plenul său.

În același timp, așezarea geografică a unei țări privește și aspecte referitoare la elementele fizico-geografice, care predomină teritoriul țării, vecini și caracterul relațiilor cu aceștia; forma frontierei de stat și natura acesteia; apartenența statului respectiv la blocuri militare, coaliții statale, alianțe militare etc. Așezarea geografică în cadrul unor hotare naturale greu accesibile (lanțuri muntoase, fluvii, regiuni mlăștinoase cvasi-inaccesibile, poziția insulară etc.) nu mai constituie un factor de tărie, o „pavăză” în calea invaziilor, întrucât mijloacele tehnice moderne pot surmonta greutățile impuse de escaladarea unor asemenea obstacole. Totuși, se impune a fi remarcat faptul că frontierele care se sprijină pe obstacole naturale „tari”, de valoare strategică (fluvii, lanțuri muntoase situate perpendicular pe direcțiile strategice de înaintare, țărmuri maritime) constituie aliniamente, care, temeinic pregătite, pot asigura o mare stabilitate apărării, cu limita dinainte chiar pe frontiera de stat, forțele ce s-ar apăra pe asemenea poziții având posibilitatea de a zădărnici ofensiva agresorului.

Elemente importante pentru Arta militară, aliniamentele de importanță strategică sau tactică sunt stabilite și ca urmare a studierii geomorfologiei terenului într-o zonă de operații sau pe un teatru de acțiuni militare. Aliniamentele sunt definite de elemente geografice importante: lanțuri muntoase, fluvii, țărmuri maritime (cele de valoare strategică); ele marchează, de regulă, începutul sau terminarea unei operații de valoare strategică. Cucerirea sau menținerea unui asemenea aliniament poate influența realizarea scopului războiului în ansamblu. Aliniamentele de importanță operativă sunt definite de elemente geografice caracteristice: cursul unuirâu de valoare medie, o catenă muntoasă, un canal magistral, o salbă de centre urbane etc. Ele marchează începutul, etapele sau sfârșitul acțiunilor ofensive, desfășurate de către marile unități operative. Aliniamentele tactice reprezintă, în general, linii caracteristice din teren (o creastă proeminentă, o vale ce traversează direcția de înaintare, liziera unei păduri întinse, o magistrală rutieră etc.), pe care le ocupă succesiv marile unități, unitățile tactice sau chiar unele subunități cu misiuni speciale, pe timpul ducerii luptei ofensive sau de apărare.

Analiza geomorfologiei terenului permite stabilirea și altor tipuri de aliniamente, între care amintim aliniamentul de foc de baraj antitanc, de coordonare a mișcării, fortificat etc.

2.2 Rolul factorilor geografici in analiza situației

Regiunile de câmpie reprezintă, de regulă, mari întinderi teritoriale planesau puțin ondulate (0-200m), cu acoperiri în general reduse (mai ales în anotimpurile cu defoliere accentuată și după strângerea recoltelor înalte), cu obstacole naturale puține, formate cu precădere din unele cursuri de apă sau sisteme de irigații, oferind o bună rețea de comunicație. Ele favorizează, în general, acțiunile militare, fapt pentru care, de-a lungul istoriei au polarizat desfășurarea unor campanii, operații și bătălii. Acțiunile militare, cu folosirea masivă a blindatelor, trupelor motorizate, nu întâmpină, de regulă, obstacole de netrecut. Regiunile de câmpie avantajează observarea, manevra de forțe și mijloace pe spații largi și adânci, asigură un ritm înalt al ofensivei.

Pe de altă parte, absența în general a obstacolelor naturale, a acoperirilor, mascarea și protecția împotriva armelor de nimicire în masă sunt îngreunate.Acest neajuns poate fi compensat, cel puțin în parte, prin folosirea învățămintelor ce se desprind din considerațiile lui Carl von Clausewitz cu privire la teren, ca primă condiție a organizării luptei, care nu poate fi niciodată complet ignorată„Cunoașterea terenului îl avantajează în mod deosebit pe apărător, căci numai el știe, precis și dinainte în ce regiune va avea loc lupta și are, deci, timp s-o cerceteze cum trebuie. ”.

Scopul acesteia poate fi totuși atins, cel puțin parțial, prin imprimarea unui caracter dinamic acțiunilor, printr-o amenajare genistică temeinică, folosind inclusiv lucrările de hidroameliorații și prevederea creării unor zone inundabile și de înmlăștinare.

În programul pregătirii teritoriului pentru apărare, zonele de câmpie vor ocupa și în viitor un loc important în concepția factorilor de decizie politico-militară, urmărindu-se o îmbinare armonioasă a cerințelor de apărare cu cele ale economiei țării. Sub aspect demografic, regiunile de câmpie sunt cele mai populate.

Relieful de deal și podiș. Regiunile de deal și podiș dețin suprafețe întinse pe teatrele de acțiuni militare. Prin varietatea și complexitatea formelor de relief și a numeroaselor acoperiri, ele avantajează într-o oarecare măsură apărarea și creează anumite greutăți ofensivei. Pentru ambele forme de luptă, regiunile de deal și podiș ridică probleme mai complexe decât regiunile de câmpie. Cu toate aceste impedimente, în cele două conflagrații mondiale ale secolului XX, mai ales pe teatrele de operații militare din Europa, au existat zone în care s-au confruntat importante cantități de forțe și mijloace, așa cum au fost operațiile militare de amploare, desfășurate în podișurile Volâno-Podoliei, Transilvaniei sau Boemiei etc.

De regulă, regiunile de deal și podiș cunosc o compartimentare mai pronunțată, iar orientarea compartimentelor este în avantajul sau dezavantajează anumite forme de luptă. Acțiunile ofensive sunt îngreunate atunci când compartimentele de teren sunt situate perpendicular pe direcțiile de ofensivă și avantajate când acestea se duc în lungul unui compartiment.

Apărarea are mai multe și variate posibilități pentru constituirea dispozitivelor de luptă, prin existența unor forme de teren ce pot fi incluse în aliniamentele favorabile apărării, crearea unor poziții puternice, organizarea sistemului de foc („pungi” de foc), organizarea unor ambuscade, efectuarea unor manevre în ascuns etc.Regiunile de deal și podiș oferă, de asemenea, multiple facilități, fiind bogate în resurse materiale variate; densitatea localităților cu construcții solide oferă posibilitatea organizării unor puncte de rezistență deosebit de puternice; sistemul de comunicație este bine dezvoltat, cu precădere cel rutier și feroviar.

Regiunile muntoase, prin particularitățile lor, ridică probleme deosebit de complexe ducerii acțiunilor militare. De regulă, în secolele anterioare, acțiunile militare de mare amploare nu se duceau în munți, aceștia evitându-se prin ocolire sau izolare. În secolul XX, regiunile muntoase cu toate greutățile ridicate de natura reliefului, condițiile atmosferice des schimbătoare, lipsa rețelei de comunicație etc. au devenit din ce în ce mai accesibile, dar și mai des teatre de operații militare de amploare, deosebit de complexe. Spre exemplu, încursul celui de-al Doilea RăzboiMondial, zonele muntoase pe diferitele teatre de operații au absorbit importante cantități de forțe și mijloace. Astfel, în zonele muntoase din Caucaz, Munții Jaila din Crimeea, Carpații Păduroși și Orientali, Heghialja, Buck, Matra, Ardeni, munții Italiei și Iugoslaviei, au fost angajate de către beligeranți, timp îndelungat, zeci și zeci de divizii. Catenele muntoase, în funcție de mărimea lor, orientare, altitudine, grad de energie, sistem de comunicație etc. constituie, de regulă, aliniamente de apărare de valoare strategică.

Ȋn viitor ca și ȋn prezent, regiunile muntoase vor fi în atenția strategilor militari ca urmare a perfecționării continue a mijloacelor de luptă. Se pare că sub acest aspect, va căpăta o valoare din ce în ce mai mare afirmația arhiducelui Carol, conform căreia „pozițiile munților și cursurilor fluviale determină invariabil liniile și punctele unde trebuie să se întâlnească armatele ” .

Folosirea unor aparate volante de înaltă performanță, posibilitățile executării unei cercetări cu mijloace speciale prin sateliți, generalizarea folosirii aparaturii pe timp de noapte duc la „citirea” până la detaliile cele mai mici a morfologiei terenului și descifrării dispozitivelor de luptă. De asemenea, creșterea gradului de înzestrare cu mijloace de zbor performante – elicoptere, avioane fără pilot etc. – va facilita executarea cu mare eficiență a manevrei pe verticală, fapt ce va duce la întoarcerea apărării adverse și la crearea condițiilor pentru încercuirea forțelor adverse. Prin asemenea mijloace vor fi deschise o serie de trecători și puncte obligatorii de trecere.

Regiunile împădurite și cele mlăștinoase imprimă, la rândul lor, o serie de particularități acțiunilor militare, mai ales, când se întind pe mari suprafețe. Așa, spre exemplu, în zonele împădurite, ofensiva este serios îngreunată prin restricțiile ce se impun folosirii mijloacelor blindate și motorizate. Pădurile masive pot fi apărate cu forțe, în general reduse, cu mare mobilitate într-un teren lipsit de comunicații s-au în care acestea se limitează la o serie de cărări, ori linii de somieră. În același timp, marile întinderi de păduri, mai ales cele din zonele muntoase, greu accesibile, vor constitui și în viitor baze favorabile organizării unor puternice centre de rezistență. Grotele, peșterile, tunelurile constituie adăposturi împotriva armelor de nimicire în masă.

În ceea ce privește regiunile mlăștinoase, acestea nu permit organizarea și desfășurarea unor acțiuni militare de amploare. În condiții de îngheț, o zonă mlăștinoasă sau părți importante din ea, poate fi traversată, prin luptă, folosind mijloace adecvate și specializate.

Pentru desfășurarea acțiunilor de luptă în zone greu accesibile este necesară pregătirea unor trupe speciale, așa cum sunt trupele de alpiniști, vânătoride munte sau infanterie marină, a căror dotare cu mijloace de luptă, echipare și hrănire sunt specifice.

Rețeaua hidrografică și vremea constituie obiect de studiu și analiză pentru conducătorii militari. Apele curgătoare, lacurile (naturale și artificiale), sistemele hridrotehnice și de hidroameliorații vor influența considerabil și, în viitor, acțiunile militare.

Fluviile și alte cursuri de apă mari vor constitui, încă multă vreme, obstacole puternice, aliniamente strategice. Valoarea lor, ca obstacol, va continua să fie dată de lățimea, adâncimea și natura fundului cursului, poziția malurilor, căile de acces spre cursul de apă, mijloacele fixe de trecere peste acestea, noduri hidrotehnice. O mare atenție se va acorda barajelor unor mari lacuri de acumulare, a căror distrugere parțială sau totală poate da naștere la adevărate calamități, prin efectul undei de șoc a viiturii.Densitatea rețelei hidrografice de pe un teatru de operații se impune a fi studiată cu atenție deosebită, desprinzând concluzii cu privire la orientarea, debitul, viteza de scurgere, sisteme de ecluzare, adâncime sau baraje hidroenergetice.

Factorul climatic își pune, de asemenea, pecetea pe acțiunile militare prin variațiile de temperatură, regimul precipitațiilor atmosferice, starea de nebulozitate, ceața, poleiul, chiciura, regimul de îngheț sau dezgheț, curenții de aer etc. O mare atenție se va acorda în viitor factorilor geoclimatici când cuceririle științei pot fi folosite în scopuri militar-distructive prin debușarea unui adevărat război geofizic: producerea de ploi torențiale, revărsări catastrofale, grindină, înghețuri sau dezghețuri timpurii etc.

Resursele naturale de orice fel vor constitui baza materială pe care se vor axa mărimea efectivelor sub arme, gradul de înzestrare a armatei, capacitatea de susținere a efortului militar în timp și spațiu. În analiza zonelor geografice, bogate în surse naturale, trebuie luați în calcul factori care să concure la valorificarea cât mai eficientă a acestor surse de către proprietarii de drept, fără imixtiuni străine.

Resursele umane (factorul demografic), deși nu constituie un obiect de studiu predilect al Geografiei Militare, se impune a fi analizat, cel puțin, sub dublul aspect cantitativ și calitativ. O populație numeroasă poate furniza contingente importante de combatanți, ceea ce poate duce la formarea unor armate cu efective numeroase. Viitorul, însă, nu va fi al maselor de oameni înarmați, de cele mai dese ori cu mijloace de luptă depășite moral și fizic. Locul unor asemenea armate va fi luat – mai mult ca probabil – de armate formate din profesioniști militari dotați cu cele mai moderne și mai sofisticate mijloace de luptă.

Sistemul de comunicație, orientarea sa față de direcțiile de însemnătate strategică și operativă, edificat în timp, va fi perfecționat și dezvoltat în viitor, influențând considerabil acțiunile militare privind deplasarea, în scurt timp, concentrarea forțelor, manevra acestora dintr-o zonă de operații în alta, logistica trupelor.Calitatea comunicațiilor rutiere, cât și gradul de satisfacere cu mijloace de transport reprezintă, alături de alți factori, chezășia succesului în război. Între comunicațiile rutiere, cele mai apte a fi folosite în timp de campanie sunt drumurile, cu condiția ca mijloacele de transport să aibă o putere ridicată de tracțiune și aderență. Rețeaua feroviară, mai ales cea electrificată, deosebit de utilă în condiții normale, devine mult prea sensibilă în condiții de campanie.

Perspectiva dezvoltării sistemului de comunicație include, în viitorul nu prea îndepărtat, folosirea masivă a mijloacelor aeriene de transport, chiar de la foarte mari distanțe, de la continent la continent. De asemenea, transportul maritim va constitui baza transporturilor pentru asigurarea tehnico-materială forțelor angajate în luptă, pe teatrele de acțiuni de pe diferite continente.

2.3 Considerații tactice rezultate din analiza geografico-militară

În scopul integrării tuturor operațiilor din spațiul de luptă, comandantul forței întrunite trebuie să realizeze o vizualizare completă a acestuia, pentru a determina relația dintre forțele proprii, pe de o parte și dintre acestea și inamic, pe de altă parte, raportate la factorul timp și resurse, având în vedere obiectivul final al operației.

După stabilirea scopului și a relațiilor dintre activități în spațiul de luptă, comandantul decide cum să desfășoare operațiile – de front, în adâncime, în spațiul aerian și informațional aferente zonei sale de responsabilitate – pentru a realiza concordanța cu estimările sale asupra factorilor MIFT-TC (misiune; inamic; forțe proprii, inclusiv forțele de sprijin disponibile; teren, inclusiv starea vremii; timpul la dispoziție; considerații privind populația civilă din zonă ).

Factorii MIFT-TC sunt descrieri ale aspectelor militare relevante ale mediului în care se desfășoară o operație militară și care trebuie luați în considerare în timpul planificării și executării deplasării. Mai mult, informațiile de bază ne informează adesea cum datele de intrare trebuie să fie interpretate. Punctul de vedere al comandantului militar asupra situției din câmpul de luptă este construit din rapoartele generate atât de sursele umane, cât și cele tehnologice din câmpul de luptă.

Misiune. Se referă la un grup de sarcinii specifice desemnate unei subunități,unități sau individual. Aceasta indică clar acțiunea care trebuie luată și scopul acesteia, dar nu cum trebuie procedat. Exercițiile de antrenament ar trebui sublinieze importanța unei amănunțite hărți de recunoaștere pentru a evalua terenul. Acestea permit liderului să confirme planul său experimental, decizia sa bazându-se pe efectul terenului asupra misiunii sale.

a) Marșurile sunt utilizate pentru a deplasa trupele de la o locație la alta, militarii trebuie să fie la locul potrivit, la timpul potrivit și într-o bună condiție de luptă. Rata unui marș poate varia în funcție de următorii factori: distanță, timp la dispoziție, posibil contact inamic, teren, vreme, condiția fizică a militarilor, echipament/greutate ce trebuie cărată. Acești factori se aplică și în cazul vehiculelor.

b) Misiunile de patrulare sunt folosite pentru a desfășura operațiuni de luptă sau de recunoaștere. Fără o planificare detaliată și o hartă de recunoaștere amănunțită, orice misiune de patrulare poate să nu reușească. În timpul recunoașterii hărții, lidrul misiunii determină o rută primară și alternativă la obiective și de la obiective.

c) Deplasarea la contact este desfășurată când un element se deplasează spre inamic, dar nu este în contact cu inamicul. Elementul principal trebuie să își orienteze deplasarea pe obiectiv prin desfășurarea unei hărți de recunoaștere, determinarea locației obiectivului atât pe hartă cât și în teren și selectarea rutei care trebuie urmată.

d) Întârzierile și retragerile sunt desfășurate pentru a încetini inamicul fără o angajare directă sau o asumare a altei misiuni. Pentru a fi eficient, liderul trebuie să știe unde se află pentru a se deplasa și ruta care trebuie urmată.

Inamic. Se referă la rezistență, nivelul de pregătire, localizare, doctrină, capacități, echipament (inclusiv dispozitive de vedere de noapte) și probabil cursuri ale acțiunii care au impact asupra planificării și executării misiunii, incluzând deplasarea.

Teren și vreme. Observarea și sectorul de tragere influențează plasare pozitilor și armelor de servire ale echipei. Lideul conduce o hartă de recunoaștere pentru a determina terenul important, obstacolele, acoperirea și mascarea precum și căile de acces.

Procesul OCOKA este fondat pe baza principiului că „terenul are un impact direct în selectarea obiectivelor; locația, deplasarea și controlul forțelor; eficacitatea armelor și a altor sisteme; și măsurilor de protecție” în alte cuvinte terenul are un impact decisiv asupra realizării puterii de luptă. Mai exact acest proces evaluează caracteristicile naturale și artificiale din perspectiva câmpului de luptă pentru „a oferi comandanți militari cu o înțelegere a limitărilor și oportunităților terenului în care aceștia trebuie să opereze.” Există o legătură între cele cinci aspecte ale caracteristicilor analizei și terenului.

a)Observarea și sectoarele de tragere. Observarea este abilitatea de a vedea forțele proprii,inamice și aspectele terenului astfel încât să se judece rezistența, prevină surpinderea și să se răspundă la amenințări. Câteva dintre variabilele care pot avea un efect asupra observării sunt topografia, vegetația, dezvoltarea urbană și efectele luptei în funcție de condiții. Scopul observării este de a vedea inamicul, dar să nu fim văzuți de el.

Sectorul de tragere este o arie cu o linie clară de vedere pe care armele pot acoperi/trage efectiv dintr-o poziție dată. O unitate a zonei de foc este în strânsă legătură cu observarea. Zona de foc este legată de amplasamentul adecvat, direcțiile de tragere pentru armele prin ochire directă și pentru cele prin ochire indirectă în cazul artileriei.

b) Acoperire și mascare. Acoperirea este un adăpost sau o protecție naturală sau artificială. Întotdeauna este bine să se utilizeze rute acoperite și să se caute acoperire pentru fiecare oprire, nu contează cât de scurtă poate fi. Din păcate, doi factori interferează cu obținerea unei acoperiri constante. Unul este timpul și celălalt este terenul. Mascarea reprezintă protecția împotriva observării sau supravegherii, incluzând mascare de observarea aeriană a inamicului. Înainte, copacii ofereau o bună mascare, dar cu echipamentul modern de termoviziune în infraroșu, aceștia nu sunt mereu eficienți.

c) Obstacolele sunt caracteristici naturale sau artificiale ale terenului care previn, restricționează, redirecționează sau întârzie deplasarea militarilor. Sunt două categorii de obstacole: existente (mlaștini, păduri, râuri, orașe, poduri, etc.) și de consolidare. Prezența și dificultatea obstacolelor determină dacă terenul este nelimitat, limitat sau sever limitat. Exemplele includ vegetația, topografia, gardurile, ziduri de piatră, caracteristici de fortificare cum ar fi parapeți și șanțuri, evenimente de luptă, caracteristici de drenaj (naturale sau artificiale), microrelief, materiale de suprafață (ude sau uscate), abatiză și ravene.

d)Terenul cheiereprezintă orice zonă care trebuie controlată astfel încât să se atingă succesul militar. Doi factori pot determina o asemenea zonă: modul în care un comandant vrea să o folosească și dacă inamicul său o poate folosi pentru a învinge forțele comandantului. Această zonă în mod normal oferă control asupra unui obiectiv local sau asupra unei rute de transport importantă. Exemplele includ zone înalte cu o bună observare și câmpuri de tragere; puncte esențial de deplasare cum ar fi trecrea unei ape, a unui munte sau un nod rutier. Poate de asemenea să includă păduri dese sau râuri care pot fi flancul unei linii de luptă.

Terenul decisiv (terenul critic) este o zonă care trebuie controlată astfel încât să se îndeplinească misiunea cu succes. Este realtiv rar și nu este prezent în fiecare luptă. Exemple sunt zonele urbane, liniile de comunicație și aprovizionare, topografia, poduri, etc.

e) Căi de apropiere. Acestea sunt căi de acces. Pot fi căi ce pot fi folosite pentru a ajunge la inamic sau căi pe care el le poate folosi să ajungă la noi. Mărimea unei unități de atac este limitată de lățimea și dificultatea căii de apropiere. În mod normal, o rută identificabilă care se apropie de o poziție sau locație este o cale de apropiere de acea locație. De cele mai multe ori sunt coridoare de teren văi sau zone larg deschise. Zonele în care mișcarea ar putea apărea sunt cele de cale ferată, liniile de comunicație și aprovizionare cum ar fi drumurile, râurile.

Trupe. Luarea în considerare a proprilor trupe este la fel de important. Mărimea și tipul unității care trebuie deplasată și capacitățile, condiția fizică, nivelul de pregătire și tipurile de echipament atribuite, toate infuenteaza selectarea rutelor, posturilor, planurilor de tragere și diferitele decizii ce trebuiesc făcute în timpul deplasării. Într-o zonă ideală cum ar fi un teren la o altitudine joasă cu puțină pădure sau deloc, un pluton poate apăra un front de până la 400 de metri. Liderul trebuie să efectueze o hartă de recunoaștere amănunțită și o analiză a zonei pe care unitatea să o va apăra. Zonele împădurite puternic sau zonele foarte deluroase pot reduce frontul pe care un pluton îl poate apăra. Mărimea unității trebuie de asemenea luată în considerare când se planifică deplasarea pentru contact. Pe timpul deplasării, unitatea trebuie să își păstreze abilitatea de a efectua manevra. Un mic curs de apă poate reduce manevrabiltatea unității, dar poate oferii o mascare excelentă. Toți acești factori trebuie să fie luați în considerare.

Tipurile de echipament care pot fi necesare pentru unitate pot fi determinate de o hartă de recunoaștere De exemplu, dacă o unitate trebuie să treacă un curs mare de apă pe timpul deplasării către obiectiv, ar putea fi necesare frânghii pentru linii sigure de traversare.

Capacitățile fizice ale militarilor trebuie luate în considerare când se alege o rută. Traversarea unei zone mlăștinoase foarte mari poate să nu prezinte nici o problemă pentru o unitate foarte bine pregătită fizic, dar pentru una care nu este într-o condiție fizică foarte bună, zonă mlăștinoasă ar putea încetini sau chiar opri deplasarea.

Timp la dispoziție. Uneori, unitatea poate avea puțin timp la dispoziție pentru a își atinge obiectivul său pentru a se deplasa de la un punct la altul. Liderul trebuie să efectueze o hartă de recunoaștere pentru a determina cea mai rapidă cale către obiectiv, dar aceasta nu este mereu o rută directă. Din punctul A la punctul B pe hartă pot fi 1000 de metri, dar dacă direcția de deplasare este peste o creastă mare, distanță va fi mai mare. Altă rută din puctul A la punctul B poate fi de 1500 de metri, dar pe teren plat. În acest caz, cea mai rapidă cale ar fi traversarea trenului plat, cu toate acestea, mascarea și protecția probabil se vor pierde.

Considerații civile. Reprezintă influența infrastructurilor clădite de oameni, instituțiilor civile și atitudinile, activitățile liderilor civili, populațiilor și organizațiilor dintr-o zonă de operații cu privire la desfășurarea operațiunilor militare. Acestea sunt un factor în toate tipurile de operații militare: ofensive, defensive, de stabilitate și suport civil. Dacă misiunea este sprijinirea autorităților civile, aceste considerații civile definesc misiunea.

Ele se concentrează în general pe impactul imediat al civililor asupra operațiilor aflate în desfășurare; cu toate acestea, ele includ, de asemenea, probleme diplomatice, informaționale și economice mai mari pe termen lung la niveluri mai ridicate. La nivelul tactic, acestea se referă direct la consideratile civile cheie dintr-o zonă de operații. Creșterea urbanizării din lume înseamnă că atitudinile și activitățile populației civile în zona de operații influențează rezultatul operațiilor militare. Considerațiile civile pot să ajute sau să împiedice forțele proprii sau inamice. Diferența constă în funcție de care comandant a acordat timp să învețe situația și posibilele efecte asupra operației.

Câteva efecte ale acestora pot împiedica activitățile generale de forță. Unele pot afecta militarii împiedicându-i să funcționeze la capacitatea lor maximă. Anticiparea și pregătirea pot adesea împiedice aceste efecte sau chiar să le transforme într-un avantaj propriu. Acest lucru este valabil mai ales pentru considerentele civile, în cazul în care pregătirea minuțioasă poate transformă părți ale populației civile în avantaje pentru forțele proprii și dezavantaje pentru forțele inamice.

O apreciere a considerațiilor civile- abilitatea de a analiza impactul lor asupra operațiilor îmbunătățește câteva aspecte ale operațiilor, printre care: selectarea obiectivelor; locație, deplasare și controlul forțelor; uzul de arme și măsuri de protecție. Considerațiile civile cuprind șase caracterisitici: zone, structuri, capacități, organizații, oameni și evenimente.

Capitolul 3: Studiu privind materializarea corelației dintre resursele puterii de luptă și elementele geografice în acțiunea militară

3.1. Obiective, ipoteze și metode de cercetare

3.2. Analiza resurselor puterii de luptă în procesul de pregătire informativă a câmpului de luptă

Pregătirea informativă a câmpului de luptă/ Intelligence preparation of battlefield – IPB este un proces dinamic și continuu de analiză integrată a inamicului , terenului și a mediului de confruntare din zona de operații. Acesta conduce la utilizarea selectivă și eficientă a puterii de luptă în timp, spațiu și în punctele decisive de pe câmpul de luptă fiind parte a estimării situației și sprijinind procesul elaborării deciziei.

Procesul IPB se desfășoară în patru etape astfel:

Definirea mediului de confruntare.

Descrierea efectelor mediului de confruntare asupra operațiilor.

Evaluarea inamicului.

Determinarea cursurilor de acțiune probabile ale inamicului.

Diagrama activitaților executate în cadrul procesului IPB este prezentată în anexa nr..

3.3. Model de materializare a rezultatelor analizei pe o zonă geografică din Ungaria