Corelatia Dintre Exprimarea Corecta Si Sintaxa

Corelatia dintre exprimarea corecta si sintaxa

NOȚIUNI GENERALE DE SINTAXĂ

Sintaxa este capitolul lingvisticii care studiază propoziția, ca unitate de

bază a limbii, legătura dintre propoziții în frază și sintagma, ca element component al propoziției.1 Distingem, așadar, o sintaxă a propoziției (numită și sintaxă majoră) și o sintaxă a sintagmei (numită și sintaxă minoră). Sintaxa majoră stabilește regulile referitoare la construirea propozițiilor și a frazelor, necesare pentru a exprima conținutul gândirii și simțirii omului. În vederea realizării acestui scop, se folosesc procedee foarte variate, cu distribuție diferită în diferite limbi: accentul, flexiunea, prepozițiile și conjuncțiile, ordinea cuvintelor, etc.

OBIECTUL SINTAXEI

Sintaxa propoziției studiază propoziția privită independent de legătura

cu alte propoziții. În sfera de preocupări a acestei secțiuni a sintaxei intră următoarele probleme mari: clasificarea propozițiilor după scopul comunicării în propoziții enunțiative și interogative, la baza cărora se disting după modalitate specii de propoziții ca cele optative și dubitative, potențiale și imperative; clasificarea propozițiilor în pozitive și negative; clasificarea propozițiilor după structura lor în propoziții analizabile și neanalizabile, monomembre și bimembre, simple și dezvoltate, verbale și nominale; studierea părților de propoziție în mod izolat (subiectul, predicatul, atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) și a raportului de coordonare dintre ele.

Sintaxa frazei studiază felul cum se unesc propozițiile pentru a alcătui fraze. Ea se ocupă de propoziții din punctul de vedere al legăturii unora cu alte propoziții, distingând în primul rând propozițiile principale de cele secundare, aflate în raport de subordonare (propozițiile subordonate pot depinde însă nu numai de o principală, ci și de o propoziție care la rândul ei e subordonată față de alta).

Raporturile sintactice sunt aceleași între părțile componente ale unei propoziții ca și între propozițiile unei fraze: raporturi de subordonare sau de determinare când dintre două elemente aflate în acest raport unul depinde de altul și raporturi de coordonare când elementele respective stau pe același plan, fără a depinde unul de altul. Identitatea raporturilor existente în propoziție și frază face ca și în studierea celor două unități sintactice să se întâlnească categorii similare: subiectului din propoziție îi corespunde în frază propoziția subiectivă, atributului o atributivă, etc.; părțile de propoziție coordonate pot fi copulative, adversative, etc. ca și propozițiile coordonate.

Sintaxa studiază și unele construcții speciale care se întâlnesc și în propoziție și în frază, cum sunt construcțiile incidente, anacolutul sau procedee ca elipsa și repetiția. Dintre caracteristicile legate de descrierea

_________________________________________

1. V. Șerban, Sintaxa limbii române, ed. a II-a, București, 1970, p. 10

5

diferitelor unități sintactice se studiază în capitole aparte la frază corespondența timpurilor și vorbirea directă și indirectă, , în timp ce topic

(ordinea cuvintelor și a propozițiilor) și rolul sintactic al unor elemente fonetice ca accentul, intonația, pauza și ritmul interesează atât propoziția cât și fraza.

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE SINTAXĂ

Asupra conceptului de sintaxă nu există, în literatura de specialitate, un

punct de vedere comun, varietatea semnificațiilor fiind generată, în cea mai mare măsură, de perspectiva din care diversele școli sau orientări abordează cercetarea fenomenelor lingvistice.

Termenul de sintaxă își are originea în grecescul „syntaxis”, abstractul verbal al lui „syntasso”, care însemna „a construi, construcție”. Cu această notă semantică a fost introdus în regimul gramatical de către Apollonis Dyskolos, supranumit și „părintele sintaxei”, prin celebrul său tratat „Peri syntaxeos”, tradus mai târziu în latină prin „De constructione”, adică „despre construcție”, termen care s-a folosit în paralel cu cel de sintaxă până în secolul al XIX-lea.

„Gramatica, arată Bogdan Petriceicu-Hașdeu, are a face în specie cu forma, iar cu sensul numai întrucât se atinge de relațiuni logice între o formă și alta. Cele două ramuri proprii ale gramaticii sunt morfologia și sintaxa, ambele având de obiect forma și iarăși forma. Din aceasta perspectivă, sintaxa se definește ca „teorie a formelor și a înțelesului construcțiilor sintactice”, sau ca „teorie a relațiilor”. Orientarea către studiul unităților sintactice – propoziția, părțile de propoziție și chiar sintagma – al relațiilor care se stabilesc între ele – coordonare, subordonare – și al mijloacelor de exprimare – gramaticale și extragramaticale – lărgește considerabil sfera de difuziune a obiectului sintaxei, abandonându-se sau completându-se formula tradițională de „constructio”. Drept urmare, sintaxa, ca parte componentă a gramaticii, acumulează în obiectul său de investigație o gamă mult mai variată de aspecte descriptive și normative, care, supraevaluate, îi conferă, în raport cu morfologia, o poziție dominantă.

În lingvistica românească, conceptul de „sintaxă” este atestat o dată cu apariția primelor gramatici, cu semnificația din gramaticile medievale și de mai târziu, care au servit ca modele. Deși în cuprinsul gramaticilor, cunoaște un spațiu mai restrâns, prezența sintaxei, în raport cu morfologia (etimologia) sau cu fonetica și prozodia, este marcată de fiecare dată într-un capitol distinct prin termenii „sintacsis”, „sintactul”, „sintactica”, sintetica”. Alteori, se face apel la un corespondent din fondul lexical românesc: încheiere, alături de sintactis, construcție sau alcătuire, alcătuirea cuvintelor, construcție, întocmire, compunământ. Termenul de sintaxă, cu o circulație occidentală, în aceeași formă sau într-o formă asemănătoare până în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, se impune și se generalizează ca expresie unică a unui concept gramatical după 1880 prin gramatica lui Piția, 1881, Robin, 1888,

Lambrior, 1892-1893 și Tiktin, 1893.

6

De la primele gramatici și până astăzi, sintaxa este definită, în mod explicit sau implicit, prin obiectul său de studiu din perspectivă descriptivă

sau normativă, în funcție de scopul urmărit (didactic, științific sau cultural) și de tendințele și orientările lingvistice ale vremii. Ca o constantă, sunt cuprinse în definiția sintaxei următoarele elemente: îmbinarea cuvintelor, construcția propozițiilor și a frazei, reguli referitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze, relațiile care se stabilesc între cuvinte, ordinea lor, apariția unuia sau a altuia fiind condiționată de aspectul descriptiv, normativ sau uzual al demersului sintactic.

Câteva definiții ale sintaxei vor ilustra cele de mai sus:

Ce este sintaxis? Este dreaptă a părților cuvântului întru sine încheiere

și adevărata pricină a cuvintelor ce să încheie. (Eustatievici, 1757);

Acea cuviincioasă orânduială ce trebuie să aibă între dânsele părțile

cuvântului. (Văcărescu, 1787);

Învățătura cum să poată nesține cuvintele cele osebite a le încheia într-o

grăire, să numește sintaxis sau alcătuirea cuvintelor. (Tempea, 1797);

Sintaxa, alcătuirea cuvintelor, aceasta ne învață cuvintele cele chiline

deosebite a le alcătui și spre întreagă înțelegere a le aduce. (Diaconovici Loga, 1822);

Sintaxul este partea aceea a gramaticii care ne arată relația și cuviința

zicerilor ce au între dânsele și cum să le așezăm una lângă alta ca să facă un cuvânt după însușirile și firea unei limbi. (Eliade, 1828);

Sintaxa ne învață cum să orânduim părțile singuratice ale vărbirii spre

a forma construcțiuni și cum să orânduim propozițiile. (Laurian, 1840);

Sintaxa tratează despre clasele și formarea frazelor. (Tiktin, 1893);

Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile privitoare la

îmbinarea cuvintelor între propoziții și fraze. (Gramatica, II);

Sintaxa se ocupă de studierea relațiilor între cuvinte, de normele și

tipurile acestor relații, de structura și valoarea unităților sintactice. (Bulgăre, 1968);

Sintaxa studiază regulile de îmbinare a cuvintelor în unități sintactice.

(Dimitriu, 1982).

Acceptată, împreună cu morfologia, ca parte a gramaticii, sintaxa nu

poate fi prezentată numai ca un inventar de reguli sau norme privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze, deoarece obiectul și mecanismul său de funcționare sunt mult mai complexe, iar regulile nu au totdeauna rolul dominant în organizarea structurilor sintactice, compatibilitatea lor fiind validată de relevanța unităților constitutive, a relațiilor pe care le contractează și a funcțiilor pe care le actualizează, în strânsă dependență cu nivelul la care se proiectează și uneori, cu registrul stilistic căruia îi aparține comunicarea.

Se știe că în orice definiție trebuie, ca o condiție sine qua non să se opereze totdeauna cu unități sau termeni cu relevanță în sfera noțiunii pe care o definim; astfel, în virtutea acestui principiu, fonologia se va ocupa cu studiul fonemelor, lexicologia, cu studiul lexemelor, morfologia, cu studiul

7

morfemelor, pentru că în aceste unități sunt relevante pentru nivelurile respective. În definiția sintaxei, însă, se operează cu mai multe entități: cuvinte, propoziții, fraze.

Referitor la definiția dată în Gramatica II, se pot formula două observații: una de ordin categorial și alta de ordin structural.

Cuvintele, din perspectivă sintactică, pot fi funcționale, când îndeplinesc condițiile de analiză și afuncționale, când nu au calitatea de unități sintactice, având rolul de auxiliare semantice, morfologice sau sintactice. Cuvântul, în accepțiunea lui obișnuită, ține de sfera vocabularului, la nivelul sintaxei dovedindu-se a fi inoperant, neadecvat. Sintaxa nu operează, așadar, cu cuvinte, ci cu unități relevant la acest nivel: părți de propoziție, sintagme, propoziții, fraze, structurate ierarhic. Dintre acestea, partea de propoziție se dovedește a fi, atât în operațiile de analiză, cât și în cele de sinteză, unitatea sintactică minimală, ireductibilă la acest nivel, și nu cuvântul, așa cum, de altfel, se recunoaște, cel puțin practic, în toate lucrările de sintaxă.

Privită sub aspect structural, definiția sintaxei este susceptibilă de două observații: prima, definiția este formulată unilateral, numai din perspectiva emițătorului, ca proces genetic, de sinteză, perspectiva receptorului fiind omisă și o dată cu aceasta și procesul de analiză, cele două procese (analiza și sinteza) fiind inerente oricărui act de comunicare; a doua, din ierarhia unităților sintactice implicate în definiție este eludată sintagma, unitate la al cărei nivel se produc procesele de selecție și de combinare a părților de propoziție, ca unități constitutive ale sintagmei și nu ale propoziției.

Sintaxa ar fi, așadar, partea gramaticii care se ocupă cu studiul unităților sintactice, al relațiilor care se stabilesc între ele, al funcțiilor pe care le actualizează și al mijloacelor cu ajutorul cărora se exprimă.

Sintaxa are ca obiect unitățile sintactice privite dintr-o dublă perspectivă: relațională și funcțională; perspectiva pune în evidență elementele de expresie, iar cea funcțională, elementele de conținut ale unităților sintactice, mijloacele de exprimare distribuindu-se în raport cu trăsăturile structurale ale fiecărei unități.

SINTAXA ȘI CELELALTE COMPONENTE ALE LIMBII.

În ierarhia nivelurilor limbii, sintaxa ocupă o poziție superioară

implicând, direct sau indirect, celelalte niveluri: fonologic, morfologic, lexical și semantic;

Relația sintaxei cu celelalte componente ale limbii se fundamentează pe

principiul interdependenței sau al intercondiționării elementelor constitutive ale unui sistem; în virtutea acestui principiu, sintaxa pe de o parte, condiționează, într-o măsură mai mare sau mai mică, funcționarea mecanismului specific fiecărui compartiment, iar, pe de altă parte, este condiționată în selectarea și organizarea structurală a unităților sintactice, de celelalte compartimente.

8

1.3.1. SINTAXA ȘI MORFOLOGIA.

În lingvistica tradițională, sintaxa și morfologia sunt considerate a fi

părți ale structurii gramaticale, legate printr-un raport de complementaritate; morfologia cuprinde regulile privitoare la modificarea formei cuvintelor, iar sintaxa regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze.

Sintaxa și morfologia sunt într-o relație de complementaritate, fiecare

beneficiind în organizarea și funcționarea propriului sistem, de mijloacele celuilalt sistem. Astfel, sintaxa, în baza trăsăturilor de ordin funcțional al cuvintelor, participă la identificarea și definirea claselor lexico-gramaticale de tip părți de vorbire, care constituie obiectul de analiză al morfologiei. În propoziția „A venit toamna”, cuvântul toamna, cu funcție de subiect, se va defini ca substantiv, iar cu funcția de complement circumstațial de timp, se va defini ca adverb. Din perspectivă sintactică, prepoziția este un auxiliar cu care se exprimă raporturile de subordonare și de coordonare la nivelul frazei.

Cuvântul până, în propoziția „Am stat până seara”, este prepoziție, iar

în fraza „Am stat până s-a înserat”, este conjuncție.

Un rol important revine mijloacelor de natură sintactică care servesc la

exprimarea flexiunii analitice nominale și verbale: prepozițiile în flexiunea cauzală („L-am văzut pe Ion”), verbele auxiliare în flexiunea verbală, în structura unor moduri și timpuri compuse („ai cânta”, „ai cântat”, „vei cânta”, „ar fi cântat”), precum și a diatezei pasive („sunt ajutat”), adverbele în componența gradelor de comparație („mai bun”, „tot așa de bun”, „foarte bun”), conjuncția „să” în paradigma conjunctivului („să cânt”), iar prepoziția „a” în cea a infinitivului („a cânta”).

Ordonarea topică a unităților sintactice reglementează formal procesul

articulării; astfel, în sintagma substantiv + adjectiv, acordul apare pe lângă substantiv („omul harnic”), pe când în aceeași sintagmă, însă ordonată invers, adjectiv + substantiv, articolul apare pe lângă adjectiv („harnicul om”). De asemenea, în funcție de topică, se determină formele adjectivului demonstrativ („omul acesta – acest om”), precum și apariția, prin reluare sau anticipare, a formelor neaccentuate ale pronumelor personale în cazurile dativ și acuzativ („am citit cartea – cartea am citit-o”; „dau bomboane copiilor – copiilor le dau bomboane”). De fapt, întreaga problemă a reluării și anticipării este un fapt de morfosintaxă.

Acordul adjectivului în gen, număr și caz cu substantivul determinat se

manifestă ca rezultat al unui proces combinatoriu de tip sintactic, în cadrul căruia determinatul impune trăsăturile sale de expresie (morfologice) determinantului („această carte interesantă – aceste cărți interesante”); aceluiași regim se supune și adjectivul cu funcție de nume predicativ propriu-zis sau secundar: „Cartea este interesantă – Cărțile sunt interesante”; „Fata a plecat veselă – Fetele au plecat vesele”. Acordul după înțeles sau prin atracție este consecința tot a unui fenomen sintactic: în relația cu bază predicativă nu mai este angajat subiectul, ci unul dintre dominanții săi: „Jumătate dintre ei au plecat”; „Niciunul nu dormeam”; sau este angajat un singur subiect: „Era odată un moșneag și o babă”. În cazul recțiunii, modificările formale ale

9

determinantului nominal sunt impuse de regimul antecedentului: prepoziție + substantiv în genitiv: „împotriva frigului”; în dativ: „grație succesului” sau în acuzativ: „despre viață”; adjectiv + substantiv în dativ: „dăunător sănătății”; verb + substantiv în acuzativ: „citesc o carte”.

Morfologia, la rândul său, prin variațiile de expresie ale cuvintelor,

devine un suport indispensabil al sintaxei. Mai întâi clasele morfologice (părțile de vorbire) servesc ca bază a părților de propoziție: substantivul-subiect, verbul-predicat, adjectivul-atribut, adverbul-complement; apoi, apartenența la una din clasele morfologice capătă relevanță în definirea și clasificarea categoriilor sintactice: atributul determină un substantiv sau un substitut al substantivului, numele predicativ apare pe lângă un verb copulativ, complementul, pe lângă un verb sau un adjectiv; deci calitatea morfologică a termenului regent este decisivă pentru funcția sintactică a determinantului. În raport cu distincțiile formale ale fiecărei clase, se pot opera, în cadrul părților de propoziție sau al propozițiilor subordonate o serie de clasificări. Atributul, în funcție de părțile de vorbire prin care se exprimă poate fi substantival, genitival, în dativ sau în acuzativ (prepozițional); aceeași clasificare o urmează și numele predicativ. Dar legătura cea mai strânsă dintre morfologie și sintaxă se manifestă în flexiunea cazuală, realizată ca expresie a relațiilor sintactice de determinare care se stabilesc între părțile de vorbire în calitate de determinat și părțile de propoziție în calitate de determinant; o dată cu aceasta, flexiunea cazuală devine un indicator de bază nu numai relațional, ci și funcțional. În virtutea acestei calități, nominativul, în relație cu un verb, va actualiza funcția de subiect, genitivul, în relație cu un substantiv, funcția de atribut, vocativul fiind un caz incident, nerelațional, fără rol integrator, nu va actualiza nici o funcție sintactică.

O serie de trăsături morfologice ale unui termen regent condiționează

valorile și funcțiile sintactice ale termenului determinant (o parte de propoziție sau o propoziție). Astfel, opoziția personal-nonpersonal a modurilor verbale stă la baza opoziției predicativ non-predicativ, după cum trăsătura de impersonal constituie condiția actualizării funcției de subiect la nivel de frază. Opoziția activ-pasiv, în plan morfologic, stă la baza opoziției funcțiilor de subiect-complement de agent, în plan sintactic. Realizarea funcției de complement al comparativului este favorizată de prezența unui adjectiv sau adverb la gradul comparativ. Forma articulată sau nearticulată a unui substantiv are relevanță asupra subordonatelor atributive determinative și exclamative.

În condițiile existenței în mod explicit a mărcilor de tip cazual, organizarea topică a unităților constitutive ale unei propoziții este mai liberă: ”El citește o carte / El o carte citește / O carte el citește”, variațiile topice răspunzând unor condiții de ordin stilistic.

10

1.3.2. SINTAXA ȘI LEXICOLOGIA

Relația dintre sintaxă și lexicologie se fundamentează pe capacitatea unităților lexicale (a cuvintelor) de a se integra în dispozitivul sintactic, în părți de propoziție sau de cuvinte auxiliare. Din această perspectivă, îndeplinesc calitatea de părți de propoziție numai acele cuvinte care se integrează într-o unitate sintactică superioară pe baza unei relații și actualizează o funcție; răspund acestor condiții substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul și, în situații mai puțin obișnuite, interjecția. Calitatea de auxiliare sintactice este satisfăcută de acele cuvinte care participă la exprimarea relațiilor și a funcțiilor sintactice: prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, la nivel sintagmatic, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale, la nivel frastic.

După structură, unitățile lexicale pot fi simple sau complexe (compuse sau locuțiuni); identificare, definirea și distribuția lor în clase lexicale se realizează cu ajutorul unor operatori de natură sintactică. Relevantă pentru această operație este posibilitatea de angajare într-o relație sintagmatică (liberă), de comutabilitate și de actualizare a unei funcții sintactice la un nivel (sintagmatic sau frastic). Astfel, secvența „barba popii” oferă două posibilități de analiză; dacă cei doi termeni sunt legați printr-o relație de determinare sintactică și fiecare este expresia unei funcții, li se constituie într-o unitate sintactică analizabilă la nivel sintagmatic: „Barba popii era neagră și stufoasă”; în schimb, dacă cei doi termeni nu sunt legați printr-o relație de determinare sintactică, liberă, ci printr-o relație fixă, stabilită dinainte (in absentia), care nu are capacitatea de a genera o funcție sintactică, secvența se va constitui într-o unitate lexicală complexă, analizabilă la nivelul părților de propoziție, ca un cuvânt compus monoreferențial și monofuncțional: „Barba popii este o plantă”. Prin aceeași operație de analiză se identifică și unitățile lexicale de tip locuțional: „El bate toba cu un ciocănel / El bate toba că a ajuns diplomat”. Un rol major în definirea statutului lexical al unităților de acest gen revine tot unui factor de natură sintactică și anume contextului, relațiilor prin care se leagă de termenii învecinați, fie ca determinat, fie ca determinant.

În procesul de formare a cuvintelor prin compunere, lexicologia beneficiază, în cea mai mare măsură, de aportul sintaxei prin regulile de combinare a cuvintelor la nivel sintagmatic: juxtapunerea: „articol program”, „literar muzical; flexiune cazuală: „Poiana Țapului”, traista ciobanului; prepoziții și conjuncții coordonatoare copulative: „Facultatea de Litere”, „Editura Didactică și Pedagogică”. Și în conversiune, condiția sintactică se dovedește a fi decisivă în stabilirea statutului unui cuvânt; un adjectiv devine substantiv o dată cu eliminarea determinatului nominal: „Omul harnic are de toate / Harnicul are de toate”; „Omul înțelept întâi gândește și apoi vorbește / Înțeleptul întâi gândește și apoi vorbește”; când determină un verb devine adverb: „El are o scriere frumoasă / El scrie frumos”. Un pronume sau un numeral capătă calitatea de adjectiv, când determină substantivul substituit inițial: „Acesta este fratele meu / Acest băiat este fratele meu”; „Au plecat trei / Au plecat trei băieți”: deci conversiunea se produce în cadrul unui mecanism

11

sintactic.

Sintaxa reprezintă, pe de altă parte, o sursă inepuizabilă de îmbogățire a câmpului lexical cu noi cuvinte rezultate prin contragerea unor unități sintactice de la nivelul frastic, propozițional sau sintagmatic, la nivelul părților de propoziție, în calitate de unități frazeologice sau locuțiuni, ce definesc domeniul expresivității prin noile semnificații pe care le îmbracă în decursul evoluției lor istorice: „El era un lasă-mă să te las”; „Era un du-te-vino”; „A ajuns și el te miri ce”; „Avea în priviri pe vino-coace”; „El este un om cumsecade”; „Și-a bătut capul și a ajuns la liman”.

La rândul său, lexicul servește, ca parte a componentei sintactice, prin regulile de transformare care i se aplică, la convertirea structurii de adâncime în structura de suprafață; în acest proces, trăsăturile de ordin lexical ale claselor de unități pot influența condițiile de selecție a regulilor sintagmatice, ceea ce limitează posibilitățile combinatorii ale claselor lexicale. Astfel, un adjectiv poate să însoțească în calitate de determinant, orice substantiv; nu aceleași posibilități pot fi satisfăcute în relație, cu alte clase lexicale (pronume, numerale, verbe); aceleași restricții se constată și în distribuția adjectivului în calitate de regent cu alte clase lexicale.

Relația dintre sintaxă și lexicologie este și o relație de opoziție marcată de dihotomiile patent-latent, deschis-închis, liber fix, fenotip-criptotip, selectiv-modular.

1.3.3. SINTAXA ȘI SEMANTICA

Între sintaxă și semantică este o relație de solidaritate, de intercondiționare: sintaxa operează cu unități sintactice marcate printr-un sens, iar semantica operează cu unități semice a căror semnificație se actualizează numai în context, prin angajarea lor în procese de natură sintactică. Organizarea semantică are în vedere procesele de selecție a unităților semantice și este o organizare extrinsecă, prin care se asigură funcția referențială, pe când organizarea sintactică vizează însăși elaborarea expresiei lingvistice, ca operație intrinsecă, prin care se actualizează o anumită semnificație. Corespondența dintre sintaxă și semantică se bazează, pe de o parte, pe corespondența dintre relațiile care se stabilesc între unitățile sintactice și cele semantice. Pe acest temei, se afirmă că sensul reprezintă „rațiunea de a fi a structurii sintactice”, iar structura sintactică, modalitatea fundamentală a expresiei semantice. Sensul este un factor de coeziune sintactică, , după cum organizarea structurală este un factor de coeziune semantică.

Poziția dominantă a sintaxei se relevă în funcția ei structurală, prin care unitățile semantice sunt ordonate și integrate, din planul virtual, abstract, în planul actual, concret al actului de comunicare. În acest proces, sintaxa transpune în planul limbii, relațiile care există între obiecte și însușiri, între obiecte și acțiuni, sub forma unor structuri propoziționale sau frastice. Sensul propoziției va rezulta nu din suma sensurilor fiecărei unități semantice, ci din ansamblul relațiilor care se stabilesc între unități, din funcțiile pe care acestea

12

le actualizează la nivel sintactic. Aceleași unități semantice, în raport cu modalitățile de structurare, pot pune în valoare semnificații diferite, conferite de relațiile pe care le reunesc: „Vulpea a păcălit ursul / Ursul a păcălit vulpea”; în acest caz deosebirile de înțeles sunt determinate de posibilitatea de apariție a celor doi termeni nominali (vulpea, ursul) în aceeași relație și poziție sintactică de subiect și de obiect direct, în două propoziții distincte ca înțeles.

În procesul de actualizare semantică, sintaxa, prin referințe la context și la situație, se dovedește a fi unicul operator dezambiguizator. Referința la context operează asupra unităților polisemantice sau omonime, polisemantismul fiind principalul generator de ambiguitate. În propoziția „Am împrumutat bani”, verbul are un înțeles ambiguu, putând însemna „a lua bani cu împrumut” sau „a da cu împrumut”, dezambiguizarea sau actualizarea semantică se produce o dată cu expansiunea grupului verbal în vederea implicării obiectului indirect ca destinatar: „Am împrumutat bani fratelui meu”. La fel, propoziția: „Mă cheamă Petre”, în această structură, poate să însemne „numele meu este Petre” sau „sunt chemat de Petre”. Dezambiguizarea se realizează tot prin expansiunea grupului verbal: „Pe mine mă cheamă Petre la nunta sa”, „Pe mine mă cheamă Petre ca și pe tatăl meu”.

Alteori, contextul, prin dubla sa față, mai exact spus, prin dubla sa posibilitate de referință, instituie ambiguitatea ca mijloc de construcție a echivocului sintactic; în comedia „O scrisoare pierdută”, Cațavencu, la un moment dat, încearcă să-și exprime și să-și motiveze dorința de a ajunge deputat: „Ce vreau? Ce vreau? Știți bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine după o luptă de atâta vreme; vreau ceea ce merit în orașul acesta de gogomani, unde sunt cel dintâi … între fruntașii politici … vreau …” (Caragiale, Opere I). Dacă dorința repetată cu atâta insistență este univocă, deși obiectul său nu este explicit în acest context, echivoc este prezentată motivația prin propoziția „unde sunt cel dintâi”, care, din perspectiva autorului este pusă în relație cu substantivul „gogoman”, iar, din cea a personajului, în relație cu „fruntașii politici”.

Sintaxa, mai mult decât celelalte componente ale limbii, prin disponibilitățile sale combinatorii și ordonare topică, reprezintă factorul cel mai activ și de mare randament în dinamica semantică, în generarea de noi semnificații cu funcție denominativă sau tropologică. Organizarea topică a unităților sintactice poate constitui un indice de diferențiere semantică la nivel sintagmatic: „un vechi prieten (de demult) / o haină veche (uzată)”, „o nouă problemă (altă problemă) / o haină nouă”, „o mândră fată (frumoasă) / o fată mândră (încrezută)”, „tânăr scriitor (debutant) / un scriitor tânăr (de vârstă tânără)”.

Semantica, la rândul său, favorizează sau condiționează manifestarea unor procese sintactice de ordin taxonomic și distributiv (combinatoriu). Trăsăturile semantice au constituit și constituie încă baza unor criterii de definire și de clasificare a unităților sintactice. Clasificarea în propoziții principale și secundare se bazează pe capacitatea unităților de acest tip de a

avea un înțeles deplin, autonom sau dependent de un alt înțeles.

13

În definirea și clasificarea funcțiilor sintactice, criteriul semantic este, în cea mai mare parte, preponderent: subiectul este autorul acțiunii, atributul atribuie o calitate sau o însușire, complementul desemnează obiectul asupra căruia se răsfrânge acțiunea, circumstanțialul exprimă împrejurarea locală, temporală, modală, cauzală, finală, condițională, etc. în care se realizează acțiunea. Distincția de natură semantică operează și în analiza claselor funcționale: numele predicativ, ca și atributul, poate fi de calificare sau de identificare, circumstanțial de timp, la nivel de frază, cunoaște valorile semantice de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate, iar simultaneitatea poate fi momentană, durativă sau iterativă. Chiar operația de analiză, atât la nivel sintagmatic, cât și la nivel frastic, se efectuează adesea cu mijloace semantice, dintre care cea mai obișnuită est întrebarea. În analiza sintactică, întrebarea reprezintă un procedeu semantic, concret, care permite definirea unei unități prin raportarea ei la o altă unitate pe baza conținutului. În formularea ei, întrebarea pleacă de la ceea ce este cunoscut spre ceea ce este necunoscut, reprezentând astfel o operațiune importantă nu numai în plan logic (de cunoaștere), ci și în plan sintactic (de determinare), cu condiția însă ca ea să fie formulată și să conducă corect, iar datele oferite să fie adevărate.

Procesele combinatorii în care sunt angajate unitățile sintactice sunt condiționate, atât relațional, cât și funcțional, de calitatea fiecărei baze semantice. Pentru ca două unități să se poată combina într-o unitate superioară, ele trebuie să se prezinte, mai întâi într-o relație de compatibilitate semantică. Astfel, între unitățile „apă” și „curgătoare”, respectiv „elevă” și „silitoare”, există o compatibilitate semantică, pe baza căreia se pot proiecta la nivel superior unitățile sintagmatice „apă curgătoare”, „elevă silitoare”; în schimb, între „apă” și „silitoare”, „elevă” și „curgătoare”, relația este de incompatibilitate semantică, ceea ce face irealizabile combinațiile „apă silitoare” și „elevă curgătoare”. Un termen incompatibil cu altul din punct de vedere semantic poate deveni compatibil, când capătă valori conotative, fiind în această calitate expresia unor raporturi de natură stilistică. Limbajul poetic se constituie din această perspectivă, pe deviere, punând în circulație combinații incompatibile sub raportul normei semantice: „Și-am zis verde de albastru / mă doare un cal măiastru / Și-am zis pară de un măr / minciună de adevăr”. (Stănescu, „Starea poeziei”). Termenii se asociază în structuri sintactice pe baza unor sensuri antinomice, divergente, ceea ce dă discursului poetic, aparența unui joc absurd al cuvintelor eliberate de rigorile normelor combinatorii.

Relația dintre sintaxă și semantică se evidențiază și în procesele de selecție a unităților sintactice atât la nivel sintagmatic, cât și la nivel frastic. Capacitatea selectivă a unei unități la nivel sintactic este determinată, în primul rând, de ansamblul trăsăturilor sale semantice, sensul condiționând, în același timp, și calitatea de unitate sintactică a unui cuvânt. Verbul, prin întregul său evantai de trăsături (valențe) semantice, dispune de cea mai mare capacitate selectivă, în virtutea căreia se produc procesele de expansiune la nivel sintagmatic și frastic. De cele mai multe ori, o acțiune, ca bază semantică

14

a verbului, poate implica un autor (agent), un obiect sau o circumstanță; calitatea de tranzitiv condiționează apariția funcției de complement direct, după cum sensul pasiv face posibilă apariția unui complement de agent.

Dinamica semantică, influențează, direct sau indirect, dinamica sintactică, determinând posibilitățile de generare a noi construcții, care, prin varietatea lor, să valideze schimbările de sens. Verbul „a dispune” cu sensul de „a înveseli”, reclama prezența unui complement direct exprimat prin nume de persoană: „Muzica mă dispune”; cu sensul de „a hotărî”, reclamă prezența unui complement direct prepozițional: „Țara noastră dispune de bogății naturale însemnate”. Alteori, sensul unor verbe, substantive sau adjective impune determinantului mijlocul de construcție și funcția sintactică : „a apela”, „a consta în”, „a depinde de”, „a rezida în”, „participarea la”, „referitoare la”.

Selecția unor elemente de relație, atât la nivelul sintagmei cât și la nivelul frazei, este condiționată de o serie de trăsături de ordin semantic ale unităților regente. Astfel, după verbe sau expresii verbale impersonale care exprimă modalitatea (a dori, a putea, a trebui, a vrea, a fi, etc.) sau aspectul (a începe, a continua, a termina, ș.a.), subordonatele poartă ca marcă relațională conjuncția „să”; în schimb, după verbe de opinie (a considera, a crede, a socoti, etc.), de declarație (a afirma, a declara, etc.) sau senzoriale (a auzi, a vedea, a simți, etc.) subordonatele vor purta ca marcă de relație conjuncția „că”. Substantivul , în calitate de regent, este totdeauna determinat de un atribut sau de o atributivă; tipul relațional de atributivă poate fi condiționat de notele semantice ale numelui regent.

Atributivele conjuncționale introduse cu ajutorul conjuncțiilor

„că”, „să”, „ca … să”, „dacă” apar numai după substantive, care sunt în raport semantic, prezintă trăsătura de abstract: „Totdeauna era îndemnat de credință că va reuși”; „A avut posibilitatea să cunoască multe”; „I-a adresat întrebarea dacă este de acord”.

Chiar distribuția fiecărei conjuncții din acest set este în strânsă

dependență de notele semantice ale fiecărui substantiv determinat: „că”, pentru un fapt real, „să”, pentru un fapt posibil, realizabil, „dacă”, pentru un fapt în legătură cu care se formulează o întrebare.

Atributivele relative adverbiale, introduse cu ajutorul adverbelor

relative „unde”, „când”, „cum”, se realizează numai în relație cu substantive care desemnează o circumstanță locală (unde): „S-a întors în satul unde s-a născut”; temporală (când): „N-a uitat ziua când s-au cunoscut”; sau modală (cum):”I-a plăcut felul cum ai vorbit”.

Atributivele relative pronominale introduse cu pronumele sau

adjectivele relative „cine”, „ce”, „care”, „cât”, „ceea ce”, își selectează si-și distribuie relatorii în unele situații și în funcție de semantica regentului sau a numelui pe care îl substituie. „Cine” introduce o atributivă care funcționează ca substitut de persoană: „Încrederea în cine ți-e prieten să o păstrezi”; „cât”, „câtă”, „câți”, „câte”, introduc o atributivă care exprimă o determinare cantitativă: „Ți-am dat bani câți mi-ai cerut”; „ce” sau „ceea ce” sunt

15

preferați în atributivele care determină pronumele nehotărâte „tot”, „toată”, „puțin”, „mult”: „A înțeles tot ceea ce i s-a spus”; „A reținut puțin din ce i s-a spus”.

Baza semantică unică determină fenomenele de corespondență sau de paralelism dintre părțile de propoziție și propozițiile subordonate corespunzătoare, precum și procesele de expansiune și contragere sintactică, distincția dintre cele două unități izosemice (partea de propoziție și propoziția subordonată) fiind înregistrată numai la nivelul structurii de suprafață, printr-o serie de trăsături de ordin structural:

„Este ușor a vorbi = Este ușor să vorbești”; „A plecat la plimbare = A plecat să se plimbe”. În aceste situații, expansiunea și contragerea sunt blocate tocmai de baza semantică a unităților dependente. Subiectul sau complementul exprimat prin substantive care desemnează obiecte concrete nu se poate angaja în procesul de expansiune, realizându-se numai la nivelul părților de propoziție: „Elevul citește o carte”; „El nu a văzut pe nimeni”. De asemenea, o serie de subordonate no pot fi contrase în părți de propoziție: „Cine întreabă nun greșește”; „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; orice încercare de contragere afectează baza semantică a propoziției subordonate.

Organizarea unităților semantice, constituie, de cele mai multe ori, baza organizării structurale a unităților sintactice, încât un model sau o schemă semantică e în măsură să determine modelul sau schema sintactică de construcție, după cum schema sau modelul sintactic, prin varietatea posibilităților sale de organizare structurală, actualizează unitățile semantice.

În cadrul acestei corelații, planul sintactic poate să fie convergent cu planul semantic, când cele două modele se suprapun:

Sau divergent, când cele două modele prezintă parțial sau total particularități proprii de organizare:

Din perspectiva generativ-transformațională este o componentă interpretativă care acționează la nivelul structurilor de adâncime; ea conține un sistem de reguli în baza cărora unităților generate prin componenta sintactică li se asociază un sens. De aceea, este de neconceput o sintaxă în afara cadrului semantic.

16

1.3.4. SINTAXA ȘI FONETICA

Relația sintaxei cu fonetica sau cu fonologia se manifestă atât în actul de comunicare orală, printr-un sistem de norme ortoepice, cât și în actul de comunicare scrisă, printr-un sistem de norme ortografice, în baza cărora se actualizează, la nivelul expresiei, trăsăturile distinctive ale unităților de conținut sau, din perspectiva generativ-transformațională, se interpretează, la nivelul structurii de suprafață, secvențele produse, prin componenta sintactică, în structura de adâncime.

Principiul sintactic reglementează normele de scriere a cuvintelor în raport cu trăsăturile de ordin structural pe care le prezintă în ierarhia unităților sintactice analizabile sau neanalizabile. În virtutea acestui principiu, ortografia beneficiază de reguli care dirijează reprezentarea grafică mai cu seamă a secvențelor omofome și a formelor conjuncte ale pronumelor personale și reflexive. Astfel, se va scrie „binecrescut”, când adverbul „bine” își pierde autonomia sintactică, devenind element de compoziție „manierat” și „bine crescut”, când adverbul își păstrează autonomia sintactică, îndeplinind funcția sintactică de complement circumstanțial de mod. La fel „bunăstare” și „bună stare”, „binecunoscut” și „bine cunoscut”, „o dată” și „odată”, „decât”, și „de cât”, „oricând” și „ori când”, etc.

În scrierea formelor conjuncte ale pronumelor personale și reflexive, cunoașterea principiului sintactic se dovedește a fi de o considerabilă utilitate în transmiterea și receptarea corectă a mesajului scris: „ia-ți (cartea)” – „i-ați (văzut)”; „iar zice” – „i-ar zice”; „nu mai uita” – „nu m-ai uita”; etc. un rol important în interpretarea secvențelor omofone are și contextul: „A venit odată un om” – „A venit o dată un om”.

Aranjamentul topic al pronumelor personale și reflexive cu forme neaccentuate în poziție proclitică sau enclitică, în cele mai multe situații, expresia fonetică: „îmi dă – dă-mi”; „îl vede – văzându-l”; „își amintește – amintindu-și”. Alteori, poziția și natura determinantului, ca factor sintactic, condiționează apariția, în poziție enclitică, a morfofonemelor cu rol de articol hotărât; prin această normă se reglementează scrierea cu doi sau trei „i” în finala substantivelor masculine la nominativ acuzativ plural. Astfel, vor purta totdeauna marca definită a determinării substantivele precedate de adjectivele „toți”, „înșiși”, și de numeralele colective „amândoi”, „câteștrei”: „toți oamenii”, „înșiși scriitorii”, „amândoi copii”, câteștrei frați”; aceeași marcă va caracteriza și substantivele urmate de un adjectiv demonstrativ sau posesiv: „oamenii aceștia”, „copiii noștri”.

În limba vorbită, organizarea topică a unităților sintactice poate determina în funcție de structura fonetică a cuvintelor, atât la nivel sintagmatic, cât și la nivel propozițional, o distribuție silabică distinctă de cea din limba scrisă:

Limba scrisă: „El a ve-nit a-cum a-ca-să”.

Limba vorbită: „E-la ve-nit-a-cu-ma-ca-să”.

Operând schimbări de topică ale unităților constitutive, se va observa că, în timp ce în limba scrisă se menține structura silabică, în limba vorbită,

17

aceasta variază în raport cu modificările produse:

Limba scrisă: „A-cum a ve-nit el a-ca-să”.

Limba vorbită: „A-cu-ma ve-ni-te-la-ca-să”.

Ceea ce este de observat în acest caz este faptul că, deși distribuția silabică este diferită, numărul de silabe este același.

Ca rezultat al factorilor asimilatori, acționai de procesele combinatorii de tip sintactic, în limba vorbită, cu reflexe însă și în cea scrisă, se produc, în zonele de incidență sau de junctură ale cuvintelor, o serie de modificări ale expresiei lingvistice, în care sunt antrenate, de regulă, cele două sunete (vocale sau consoane) în contact. Fenomenul este cunoscut, în lingvistică, sub denumirea de fonetică sintactică și cuprinde în sfera sa de manifestare variații ale unităților fonice, care nu afectează semnificația sau organizarea structurală a unităților.

Mai frecvent, se întâlnesc trei tipuri de modificări ale expresiei fonice:

Eliminarea unui sunet sau a unui grup de sunete din finala

antecedentului ca acțiune regresivă a fenomenului de asimilare exercitată de inițiala succedentului; acest proces caracterizează limba vorbită: „Când a văzut c-a ieșit ceva m-am oprit”, „v-ați dus”, „s-ar putea”; precum și a unor prepoziții și conjuncții: „c-un rac tot săra”, „într-o zi”, „vrea s-ajungă”, „bine c-a plecat”. Eliziunea poate antrena și vocala inițială a celui de-al doilea termen în condiții de fonetică sintactică: „intră-n casă”, „s-a-mbogățit”,

„nevoia te-nvață multe”.

Schimbarea trăsăturilor articulatorii ale sunetului din finala

antecedentului sub influența asimilatorie a sunetului din inițiala succedentului, fenomen, de asemenea, cu o mare frecvență în limba vorbită: „La Sânzieni ne ducem în pădure”; „M-am sculat, am făcut focu’, m-am dus la bucătărie, am pus dă porc”.

Organizarea topică a unor unități sintactice prilejuiește apariția în

poziție enclitică sau proclitică, a unor vocale zise de legătură (u, î, o), prin care se asigură condițiile necesare articulării fonice: „scrisu-ți-am”, „dându-i”, „îți place”, „îs mic”, „cultura daco-romană”.

Fonetica, la rândul său, oferă sintaxei mijloace de actualizare a unor categorii sintactice, punându-și în valoare calitatea de componentă interpretativă la nivelul expresiei lingvistice a unităților de conținut. Un rol deosebit, în acest proces, revine mijloacelor fonetice de tip prozodemic și grafematic cunoscute și sub denumirea de mijloace suprasegmentale.

Mijloacele prozodemice caracterizează registrul vorbit al limbii și participă nemijlocit la dinamica actului de enunțare a discursului, ca o componentă inerentă, într-o deplină solidaritate; formele de manifestare sunt accentul, intonația și pauza.

UNITĂȚILE SINTAXEI

Comunicarea între oameni se face cu ajutorul cuvintelor dar acestea nu

sunt folosite în forma în care se află în dicționare, ci îmbinate în unități sintactice, adică în propoziții și fraze.

18

Când spunem „a locui”, „casă”, „părinți” nu este clar ce avem de

comunicat. Dacă vrem să alcătuim o comunicare, trebuie să modificăm cuvintele în așa fel, încât să poată intra în anumite relații sintactice unele cu altele.

Așa, de exemplu, „a locui”, verb la infinitiv, care are un înțeles general, trebuie pus la un mod personal, la un anumit timp, persoană și număr („am locuit”), pentru a face din el o parte principală de propoziție. Între verbul „am locuit” (cu funcție de predicat) și cuvântul „casă” se poate stabili o legătură precisă pentru ca substantivul să arate unde am locuit, devenind complement circumstanțial de loc. pentru aceasta este nevoie de prepoziția „în”. Cuvântul „părinți” trebuie pus la genitiv pentru a-și putea îndeplini funcția de atribut, arătând în care casă am locuit. Astfel, am obținut propoziția: „Am locuit în casa părinților”. Comunicarea poate fi completată și precizată, adăugându-i-se alte propoziții: „Am locuit în casa părinților cân eram copil și când urmam cursurile gimnaziale”.

Unitățile sintactice sunt: propoziția, fraza și părțile (principale și secundare) de propoziție.

1.4.1. PROPOZIȚIA

Este cea mai mică unitate a sintaxei. Ea este o comunicare cu un singur predicat (verbal sau nominal): „descoperirea focului impune utilizarea metalelor”. (T. Vianu, „Arghezi, poet al omului”).

Sunt propoziții în care predicatul sau numai verbul copulativ se subînțelege: „La așa cap, așa căciulă” (Folclor) – La așa cap e bună o așa căciulă. „Mai bine ceva decât nimic” (Folclor) – E mai bine ceva decât nimic.

1.4.2. FRAZA

este o unitate superioară propoziției deoarece cuprinde cel puțin două propoziții, dintre care una este principală: „Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere” (Mihai Eminescu, Epigonii).

Uneori, legătura dintre propoziția principală regentă și subordonata ei este așa de strânsă, încât principala desprinsă din frază nu alcătuiește o comunicare completă: „Sara, adunându-se pe lângă foc, văzură1 / că au sfârșit munițiile și merindele2 /.” (C. Negruzzi, „Sobieski și românii”). Cele două propoziții ale frazei nu pot fi desprinse una de alta fără deteriorarea comunicării. Nu același lucru se întâmplă în:

„Durerea noastră surdă și amară

O grămădii pe-o singură vioară1, /

Pe care ascultând-o a jucat

Stăpânul ca un țap înjunghiat2. /” (T. Arghezi, „Testament”) – unde propoziția principală are înțeles independent, putând alcătui singură o comunicare.

19

1.4.3. PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE

Când se face analiza unei propoziții, se stabilesc cele mai mici unități sintactice, numite părți de propoziție. Acestea sunt clasificate în părți principale de propoziție (subiectul și predicatul) și părți secundare de propoziție (atributul și complementul). Ele nu trebuie confundate cu părțile de vorbire. Numai unele dintre ele, și anume acelea care au un sens lexical de sine stătător (substantivul, adjectivul, pronumele, numeralul, verbul, adverbul, interjecția), pot avea funcție de parte de propoziție. Celelalte (articolul, prepoziția, adverbul din structura gradelor de comparație, verbele auxiliare) ajută la formarea părților de propoziție. Conjuncția are exclusiv rolul de a lega unele unități sintactice între ele.

RAPORTURILE SINTACTICE

În cadrul propoziției se stabilesc anumite legături între cuvinte, după cum în cadrul frazei se stabilesc legături între propoziții. Aceste legături se numesc raporturi sintactice. Cele mai frecvente raporturi sintactice sunt: raporturi de interdependență dintre subiect și predicat, raportul de coordonare și raportul de subordonare (în cadrul propoziției și al frazei).

RAPORTUL DE INTERDEPENDENȚĂ DINTRE SUBIECT ȘI PREDICAT

Este un raport specific, neîntâlnit la celelalte părți de propoziții. Subiectul este partea principală de propoziție despre care se spune ceva

cu ajutorul predicatului, iar predicatul arată ce face, ce este, cum este sau cine este subiectul. În propoziția: „Mocnește copacul” (Lucian Blaga, „Trezire”), cu ajutorul predicatului mocnește spunem ceva despre subiectul copacul, iar prin intermediul subiectului copacul arătăm la cine se referă predicatul mocnește. Aceste două părți de propoziție nu sunt coordonate între ele, nu sunt nici subordonate una față de alta, ci interdependente.

RAPORTUL DE COORDONARE

Are loc atât între părțile de propoziție de același fel, cât și între

propozițiile de același fel.

În propoziție pot fi coordonate între ele componentele subiectului

multiplu, a numelui predicativ multiplu, atributele de același fel, complementele de același fel:

„Vin țânțarii lăutarii, gândacii, cărăbușii,

Iar mireasa viorică l-așteaptă-dărătul ușii.” (M. Eminescu, „Călin, File din poveste”) – componentele subiectului multiplu.

„Trista albă-i întinsa câmpie.” (Al. Macedonski, „Noapte de decembrie”) – nume predicativ multiplu.

20

„Aveau tălpile negre, tăiate și pline de răni.” (Eugen Barbu, „Groapa”) – atribute de același fel.

„Mămica țipa subțire, cerea să vândă livada și pădurea.” (M. Sadoveanu, „Dumbrava minunată”) – complemente de același fel.

Mai rar pot fi coordonate între ele părți de propoziție diferite: „Atunci și acolo lucrurile se petreceau la fel ca și acum și aici”. (circumstanțial de timp și de loc).

Coordonarea în frază are loc între:

propoziții principale: „Timpul mort și-tinde trupul și devine veșnicie.” (M. Eminescu, „Scrisoarea I”);

o parte de propoziție și o propoziție subordonată: „Cheamă-l, te rog,

pe Ion și pe cine mai vezi prin curte”, – un complement direct și o propoziție completivă directă.

Propoziții subordonate de același fel, depinzând de un regent comun: „Nu știu bine dacă este deștept sau dacă visează”. (A. I. Odobescu, „Pseudokynegetikos”).

Atât părțile de propoziție coordonate, cât și propozițiile coordonate se

despart între ele prin virgulă dacă nu sunt legate prin conjuncțiile „și” ori „sau” (nerepetate).

Coordonarea a două propoziții subordonate care nu sunt de același fel

este mai puțin frecventă. „M-am oprit la tine nu pentru că plouă, ci ca să mai stăm puțin de vorbă.” (o propoziție cauzală și una de scop).

RAPORTUL DE SUBORDONARE

În propoziție, un element, numit subordonat, poate depinde de altul,

care poartă numele de recent. Așa, de exemplu, de un substantiv poate depinde un atribut; de un verb, adjectiv sau adverb pot depinde complemente. Într-o propoziție un cuvânt poate fi regent pentru altul, iar acesta la rândul său poate avea un subordonat: „După două ceasuri de suiș trăgănat ieșim deasupra”. (A. Vlahuță, „România pitorească”).

21

Ieșim

(când) (unde ieșim?)

după ceasuri deasupra

(câte ceasuri?) (care ceasuri?)

două

de suiș

(ce fel de suiș?)

trăgănat

În frază, o propoziție subordonată poate depinde de un cuvânt, de un grup de cuvinte din regentă sau de întreaga regentă:

„După mai multe zile de așteptare vin să te văd”. – subordonata să te văd depinde de cuvântul vin din regentă.

„Vânturile suflaseră cu îndărătnicie, încât răsturnaseră mulți copaci”. Subordonata încât răsturnaseră mulți copaci depinde de o propoziție întreagă: „Vânturile suflaseră cu îndărătnicie”.

MIJLOACELE DE EXPRIMARE A RAPORTURILOR SINTACTICE ÎN PROPOZIȚIE ȘI FRAZĂ

Acestea sunt: flexiunea, joncțiunea, juxtapunerea, topica, intonația și

pauza. Dintre acestea, flexiunea este caracteristică numai propoziției, celelalte sunt specifice atât propoziției cât și frazei.

1.5.4.1. FLEXIUNEA marchează raportul dintre subiect și predicat, exprimat prin acord, precum și raportul dintre părțile de propoziție și regentul lor. În propoziția „Ei au plecat”, predicatul „au plecat” se acordă în număr și persoană cu subiectul „ei”. În propoziția „Am dat unui copil o carte”, „unui copil” este complement indirect în cazul dativ, iar „o carte” este complement direct în cazul acuzativ: ambele sunt cerute de verbul „am dat”, care e regentul lor.

1.5.4.2. JONCȚIUNEA (legătura se face prin prepoziții și prin conjuncții coordonatoare între părțile de propoziții și prin conjuncții (și cuvinte cu valoare de conjuncție) între propoziții:

*prin prepoziții:

„La lămpi de gheață, sub zăpezi,

Tot polul meu de vis visează”. (I. Barbu, „Ryga Crypto și lapona Enigel”) – prepozițiile „la” și „sus” leagă complementele „lămpi” și „zăpezi” de verbul „visează”; prepoziția „de” leagă atributul „gheață” de substantivul „lămpi”.

*prin conjuncții coordonatoare între părțile de propoziție de același fel,

22

precum și între propoziții de același fel:

„Mihai și Albert Kiraly stătură împotrivă la această părere”. (N. Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”) – elementele subiectului multiplu.

„Altora le dă povață,

Dar pe sine nu se-nvață”. (A. Pann, „Povestea vorbii”) – propoziții coordonate.

*prin conjuncții (locuțiuni conjuncționale) subordonatoare, pronume relative și nehotărâte sau adverbe relative, interogative și nehotărâte cu valoare de conjuncții între propoziții subordonate și regentele lor:

„Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?” (M. Eminescu, „Scrisoarea III”) – o subordonată introdusă prin conjuncție, depinzând de o regentă.

„Raluca era foarte mândră de străbunicii ei, pe care-i pretindea boieri de rangul întâi”. (G. Călinescu, „Viața lui Mihai Eminescu”) – o subordonată introdusă printr-un pronume relativ, depinzând de un cuvânt din regentă („străbunicii”).

„Dar și noi încă o pândeam,

Cum se pândește o fiară.” (V. Alecsandri, „Peneș Curcanul”) – o subordonată introdusă prin adverbul relativ „cum”, depinzând de o regentă.

1.5.4.3. JUXTAPUNEREA (alăturarea) a două sau mai multe părți de propoziție de același fel ori a două sau mai multe propoziții de același fel: „Rămășițele templurilor, bazilicilor, apeductelor, băilor dau și astăzi puternică dovadă de cultura cea mare în care ajunsese Dacia supt romani”. (N. Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”) – atribute de același fel.

„Vreme trece, vreme vine…” (M. Eminescu, „Glossă”) – propoziții principale.

1.5.4.4. TOPICA, INTONAȚIA ȘI PAUZA sunt și ele mijloace de evidențiere a raporturilor sintactice dintre părțile de propoziții sau dintre propoziții. Astfel, în propoziția „Am dat cartea elevului” nu-i clar dacă „am dat cartea” care este a elevului sau am dat elevului cartea care e a altuia. Schimbând locul și funcția sintactică a cuvântului „elevului”, enunțul devine limpede: „Am dat elevului cartea”. Intonația are și ea un rol important uneori. În fraza: „Să ajung mai repede acasă (subînțeles: nu ca să mă plimb) am luat un taxi” – accentul cade pe propoziția subordonată (să ajung mai repede acasă), ceea ce face ca între ea și regentă să fie o legătură foarte strânsă. Această legătură exclude folosirea pauzei în vorbire sau a virgulei în scris.

PROPOZIȚIA

Propoziția este aceea care pune în lumină particularitățile esențiale ale

structurii gramaticale, specifice fiecărei limbi.1 Tipurile de alcătuire a propozițiilor diferă de la o limbă la alta și se numără printre cele mai stabile elemente ale sistemului lingvistic.

În fiecare limbă propoziția se organizează după legi proprii, dar, ca și celelalte unități gramaticale, ea are trăsături comune în cele mai variate idiomuri. Propoziția și enunțul, ca variantă a ei, se realizează din punct de vedere gramatical prin trei categorii sintactice: comunicație, modalitate și predicație (predicativitate).

COMUNICAȚIA. Redă intenția autorului de a comunica ceva. Este un

obiectiv necesar pentru ca interlocutorul și cititorul să reacționeze pro sau contra celor comunicate. Nu există propoziție sau enunț care să nu comunice ceva. În limbi ca româna, italiana, germana, rusa, maghiara, etc., aceasta se realizează mai ales prin intonație (ton, ritm, debit verbal) folosită în rostirea propozițiilor. După intonație ne putem da seama dacă enunțul a avut loc sau nu, dacă s-a realizat sau nu intenția autorului. Intonația comunicării face din cuvânt propoziție: „În fiecare toamnă plouă”, dar: „Toamnă! Pădurea fumegă.” (E. Gârleanu). Rolul intonației este cu atât mai mare, cu cât limba e mai analitică (situația din engleză). Importanța intonației nu poate fi însă neglijată nici în cazul altor limbi. În general, accentul logic, intonația, pauza și ritmul, strâns legate între ele, dar asociate uneori și cu topica, servesc la exprimarea raporturilor sintactice în cadrul propoziției și al frazei.

CATEGORIA MODALITĂȚII este o categorie rațională care exprimă,

pe de o parte, raportul dintre vorbitor și conținutul enunțului, pe de altă parte, dintre conținutul enunțului și realitate. Această categorie este exprimată prin diferite procedee gramaticale, lexicale și fonetice (forme și verbe modale, cuvinte interogative sau exclamative, particule, intonație). Conținutul enunțului poate avea scopuri diferite: informează pe auditor sau cere informații în legătură cu un lucru necunoscut de vorbitor, afirmă ori neagă ceva, exprimă o dorință, un îndemn, o poruncă, etc. În funcție de categoria modalității, propozițiile se împart în enunțiative (neafective și afective; optative, potențiale, dubitative, imperative), interogative, afirmative și negative, etc.

PREDICAȚIA sau PREDICATIVITATEA este categoria care exprimă

raportul dintre conținutul enunțului și realitate, deci esența propoziției. În limbile indo-europene, ugro-finice, turcice și multe altele, predicativitatea înseamnă atribuirea unui indice existențial subiectului. Formal predicația se realizează prin predicat, mai precis prin legătura dintre subiect și predicat.

_____________________________

1. Ecaterina Teodorescu, Curs de sintaxă a limbii române, Iași, 1974, p. 49

24

„Relația dintre predicație și predicat face ca până și propozițiile

monomembre (nominale) reduse numai la subiect să dea impresia referirii la un predicat neexprimat datorită prezenței predicației, pe când propozițiile monomembre (impersonale) reduse numai la predicat sunt în mod evident nelegate de existența unui subiect.”2 Sensul general al predicației se exprimă prin categoriile: modalitate, timp și persoană.

Cele trei categorii sintactice numai teoretic pot fi disociate, pentru că în orice enunț concret ele fuzionează și nici una nu are cum să fie exprimată separat de celelalte: mijlocul principal de a reda toate aceste categorii este același și anume intonația caracteristică fiecărei propoziții. De fapt, predicativitatea include comunicația (ea asigură caracterul comunicativ) și modalitatea; practic, nu putem vorbi de predicativitate fără modalitate și comunicație / intonație. Îmbinările de cuvinte, de fapt, nu sunt unități comunicative, nu au intonație, nici modalitate: orice îmbinare de cuvinte care capătă asemenea însușiri devine automat propoziție, deci unitate comunicativă. De altfel, raportul dintre enunț și realitate ca esență a predicației presupune neapărat prezența modalității și, prin aceasta, a timpului și persoanei. Propozițiile neanalizabile nu au nici predicație, nici modalitate. De aceea ele nici nu sunt considerate propoziții propriu-zise, ci pseudopropoziții, semipropoziții, cuvinte-frază. În limba română, propozițiile neanalizabile sunt alcătuite din interjecții sau din adverbele de afirmație sau de negație: „da”, „nu”, „ba”. Ele constituie comunicări care pot apărea singure, pot însoții alte propoziții analizabile, sau pot fi subordonate ale unor propoziții:

„Madam Georgescu mă aștepta foarte nerăbdătoare:

Ei?

Ei, le dă la toți.” (Caragiale).

„Na! Car mi-a trebuit, car am găsit!” (Creangă).

„Unde n-a putu pieri? A intrat în pământ?

Nu … E la han … „ (Caragiale).

„- Așa a spus?

Da.” (Sadoveanu).

„Nu-ți dă de mâncare?

– Ba da.” (Caragiale).

Propoziția este o unitate tipică sintactică. Se pune problema: prin ce se deosebește ea de alte unități ale limbii (fonem, morfem, cuvânt, îmbinare de cuvinte)?

Propoziția are o însușire pe care celelalte unități ale limbii nu o cunosc: prin ea se realizează independent actul comunicării (transmiterea ideilor și a stărilor afective). Dintre toate însușirile (formale, semantice, etc.) ale propoziției, aceasta este cea mai pregnantă, neobișnuită pentru toate celelalte unități ale limbii, căci fonemele, morfemele, cuvintele izolate și îmbinările de cuvinte nu comunică nimic, dacă nu le așezăm în propoziție, care reprezintă o calitate nouă, un nivel superior.

_____________________________

2. Ecaterina Teodorescu, Curs de sintaxă a limbii române, Iași, 1974, p.52

25

În lingvistica contemporană, se observă tot mai mult tendința de a delimita unitățile limbii de unitățile vorbirii. Cuvântul în limbă, spre deosebire de vorbire, poartă numele de lexem, fonemul în limbă se opune sunetului în vorbire. Păstrând această distincție (limbă-vorbire) și în sintaxă, putem spune că în limbă avem o anumită construcție sau schemă gramaticală (de exemplu, subiect + predicat + complement direct), iar, în limbă, poate fi reprodusă, repetată în vorbire, unde capătă de fiecare dată alt conținut. În schimb, enunțul, ca unitate a vorbirii, nu poate fi reprodus pentru exprimarea unui conținut nou, deoarece schema gramaticală a căpătat un conținut lexical concret, valabil numai în situația dată. Enunțul constituie una din variantele propoziției în vorbire; propoziția funcționează real în forma enunțului; propoziția este o abstracție a mai multor enunțuri, reprezintă acel schelet general al gramaticii, care servește în egală măsură la generarea de noi și noi enunțuri.

„Cuvintele care intră în diferite relații ți alcătuiesc o prepoziție constituie termenii propoziției sau părțile de propoziție.”3 Părțile de propoziție sunt: subiectul, predicatul, atributul, complementul și elementul predicativ suplimentar. Spre deosebire de celelalte părți secundare de propoziție, elementul predicativ suplimentar „prezintă caractere mixte: definește subiectul, sau alt substantiv sau pronume din propoziție, dar e legat de predicat: „soldații trec înșirați”; „fratele meu a fost numit director” sau „pe fratele meu l-am numit director”. Înșirați nu ne arată cum sunt soldații, ci cum trec soldații. Într-un exemplu „te apropii surâzândă”, ultimul cuvânt nu ne arată cum e subiectul, ci cum face acțiunea, deși nu e nici complement nici adverb.”4

În ceea ce privește raportul ierarhic dintre părțile principale de propoziție, remarcăm următoarele:

„Se consideră uneori că partea cea mai importantă (de propoziție) este subiectul, deoarece despre el se vorbește, dar în fapt subiectul singur nu servește la nimic, important fiind ceea ce se spune despre el. avem propoziții fără subiect, dar predicatele trebuie neapărat să existe, măcar subînțeles, căci altfel nu există propoziție.” 5

Elementele alcătuitoare ale propoziției, pe de o parte, se schimbă în timp, diferă de la o limbă la alta. Încă de la apariția limbajului uman, propoziția era constituită din subiect și predicat.

Propozițiile pot fi clasificate după structura lor, după aspectul lor afirmativ sau negativ sau după scopul comunicării.

2.1. CLASIFICAREA PROPOZIȚIILOR DUPĂ STRUCTURĂ

Ținând seama de structură, adică de modul de organizare după funcția sintactică a părților care o alcătuiesc și după felul predicației, propoziția poate _____________________________

3. V. Șerban, Sintaxa limbii române, ed. a II-a, București, 1970, p. 16.

4. Al. Graur, Gramatica azi, p. 185.

5. Gramatica Academiei, II, p.74.

26

fi analizabilă sau neanalizabilă.

2.1.1. PROPOZIȚIA ANALIZABILĂ

Este alcătuită din părți de propoziție distincte din punctul de vedere al funcției lor sintactice. Structura ei poate fi analizată:

„Cina lui Abu-Hasan nu era bogată.”(I. L. Caragiale, „Abu-Hasan”) – „cina” = subiect; „lui Abu-Hasan = atribut substantival genitival; „nu era bogată” = predicat nominal.

Propoziția analizabilă poate fi simplă sau dezvoltată:

2.1.1.1. PROPOZIȚIA SIMPLĂ

Este alcătuită numai din părți principale de propoziție, subiectul și predicatul, și, uneori, numai din una dintre ele:

„Porni luceafărul.” (M. Eminescu, „Luceafărul”) – propoziție alcătuită din predicatul „porni” și din subiectul „luceafărul”.

„Ninge.” (propoziție alcătuită numai din predicat).

2.1.1.2. PROPOZIȚIA DEZVOLTATĂ

Cuprinde, în afară de părțile principale, una sau mai multe părți secundare de propoziție:

„Eu nu cunosc înțelegere mai bună ca asta.” (I. Slavic, Moara cu Noroc”) – în afară de subiectul „eu” și predicatul „nu cunosc”, propoziția mai are un complement direct „înțelegere”, un atribut „mai bună” și un complement circumstanțial de mod comparativ „ca asta”.

2.1.2. PROPOZIȚIA NEANALIZABILĂ

Este o propoziție care nu poate fi analizată din punctul de vedere al organizării ei sintactice, deoarece nu poate recunoaște funcția sintactică a părților componente. Propozițiile neanalizabile sunt alcătuite din interjecții, adverbe de afirmație sau de negație („da”, „nu”, „ba”), substantive în vocativ („Ioane!”):

„- Las’ că știu eu …

– Ei?” (I. L. Caragiale, „Bacalaureat”) – interjecția „ei” nu poate fi analizată sintactic, deși alcătuiește o propoziție.

„- Nu ți s-a dat număr când ai dat petiția?

– Nu!” (I. L. Caragiale, „Petițiune”) – negația „nu”, n-are funcție sintactică, ea ne dă doar indicații la întrebarea pusă: „Nu”, adică nu mi s-a dat.

27

2.2. CLASIFICAREA PROPOZIȚIILOR DUPĂ ASPECTUL LOR AFIRMATIV SAU NEGATIV

Propoziția afirmativă și cea negativă se deosebesc prin aceea că propoziția negativă conține o negație pe lângă predicat, de obicei adverbul „nu”, în timp ce propoziția afirmativă nu are o marcă specială.

„Moș Ion Roată, simțindu-se lovit până în suflet, răspunse atunci cu glas plângător …” (I. Creangă, „Moș Ion Roată și Vodă-Cuza”) – propoziție afirmativă.

„Timpul pierdut nu se mai întoarce.” („Folclor”) – propoziție negativă.

Ideea de negație este exprimată și de alte cuvinte cu înțeles negativ; pronume negative („nimeni”, „nimic”, „nici unul”, „nici una”); adjective negative („nici un”, „nici o”); adverbe negative („niciodată”, „nicăieri”).

„Nimica nu-i fără osteneală”. („Folclor”).

Cuvintele cu înțeles negativ sunt însoțite de negația „nu”.

În folclor și la unii scriitori, anumita cuvinte cu sens negativ apar fără negația „nu”:

„Nici ploaia îl udă, nici soarele îl arde”. („Folclor”)

„Nici închine a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii.” (M. Eminescu, „Glossă”).

Unele propoziții cu sens afectiv, introduse prin adverbul „unde” urmat de negația „nu”, sunt afirmative:

„Și unde nu s-au adunat o mulțime de băieți și fete la școală, între care eram și eu, un băiat prizărit, rușinos și fricos și de umbra mea.” (I. Creangă, „Amintiri din copilărie”) – tocmai că s-au adunat o mulțime de băieți.

Câteodată, două negații dintr-o frază dau împreună o afirmație: „Nu pot să nu te admir”.

2.3. CLASIFICAREA PROPOZIȚIILOR DUPĂ SCOPUL COMUNICĂRII

Din punctul de vedere al scopului comunicării, propoziția poate fi enunțiativă și interogativă.

2.3.1. PROPOZIȚIA ENUNȚIATIVĂ

Comunică ceva despre un obiect sau un fenomen. Ea poate exprima un fapt redat ca real, dorința sau posibilitatea realizării unei acțiuni, îndoiala cu privire la o acțiune sau un îndemn.

Când propoziția enunțiativă exprimă și starea sufletească a autorului, ea este o propoziție exclamativă:

„Stelele deasupra mea

Nimeni nu mi le-a fura!” (L. Blaga, „Belșug”) – propoziție enunțiativă exclamativă; comunicarea conține și starea afectivă a autorului.

28

„Întâile poezii lirice ale lui Eminescu aduc înrâurirea evidentă a unora

din poeții noștri mai vechi.” (L. Blaga, „M. Eminescu”) – propoziție enunțiativă neexclamativă; ea comunică ceva despre influența înaintașilor asupra lui Eminescu.

După conținutul ei, propoziția enunțiativă este propriu-zisă, optativă, potențială, dubitativă și imperativă.

Propoziția enunțiativă propriu-zisă exprimă un fapt dat ca real și se

construiește cu indicativul:

– neexclamativă: „Ghiță rămase câtva timp încremenit și cu ochii țintiți la dânsul.” (I. Slavici, „Moara cu Noroc”);

-exclamativă: „Iubito, eu nu te mai văd!” (G. Bacovia, „Ecou de romanță”).

Propoziția enunțiativă optativă exprimă dorința de a se realiza o

acțiune sau o stare și se construiește cu optativul sau cu conjunctivul:

– neexclamativă: „Doină, doină, cântec dulce,

Când te-aud, nu m-aș mai duce.” („Folclor”);

– exclamativă: „Să fi rămas fecior la plug,

Să fi rămas la coasă!” (O. Goga, „Bătrânii”):

Propoziția enunțiativă potențială arată posibilitatea realizării acțiunii și

se construiește cu condiționalul-optativ sau cu conjunctivul:

– neexclamativă: „Aș putea pleca într-o zi două”.

– exclamativă: „Să pot pleca la mare!”

Propoziția enunțiativă dubitativă exprimă o îndoială, o nehotărâre, o

bănuială, o nesiguranță cu privire la o acțiune și se construiește cu modul prezumtiv sau cu forme verbale care în context au înțeles de prezumtiv (condițional-optativ, conjunctiv, indicativ – timp viitor):

– neexclamativă: „Zicea lumea c-ar fi venit aseară.” (modul condițional-optativ perfect);

– exclamativă: „Dorm și florile-n grădină

Dormi în pace!” (M. Eminescu, „Somnoroase păsărele”).

2.3.2. PROPOZIȚIA INTEROGATIVĂ

Este propoziția cu ajutorul căreia se formulează o întrebare. Când, punând întrebarea, vorbitorul își exprimă și starea sa sufletească, propoziția este interogativă exclamativă:

„Mai suna-vei, dulce corn,

Pentru mine vreodată?” (M. Eminescu, „Peste vârfuri”) – propoziție interogativă exclamativă;

– Și ce vrei? Întreabă Lăpușneanul zâmbind.” (C. Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul”) – propoziție interogativă neexclamativă.

Propozițiile interogative pot fi: propriu-zise, optative, potențiale și dubitative. Modurile sunt aceleași ca la propozițiile enunțiative.

Propoziția interogativă propriu-zisă pune o întrebare despre o acțiune

reală:

neexclamativă: „- Unde merge? Întreb eu pe Cucoana Caliopi.” (I. L.

Caragiale, Bacalaureat”);
29

– exclamativă: „Și atunci de sfiiciune mi-iese sângele-n obraz

Cum nu vine Zburătorul ca la pieptul lui să caz!” (M. Eminescu, „Călin, File

din poveste”);

Propoziția interogativă optativă pune o întrebare în legătură cu o

dorință:

– neexclamativă: „Ghici, pe cine-aș săruta?” (G. Coșbuc, „Poezii”)

– exclamativă: „Cum? Ai vrea să vii la mine pe-așa ploaie?!”.

Propoziția interogativă potențială pune o întrebare sub forma unei posibilități:

– neexclamativă: „Ce-ar fi dacă ai fugi, Bănică?” (G. Petrescu, „Un om între oameni”);

– exclamativă: „Cine ar fi putut crede că toate se vor sfârși așa?!”

Propoziția interogativă dubitativă pune întrebarea prin care se exprimă o îndoială:

– neexclamativă: „Iar ea, cuminte fată

Se și-nvoiește-ndată

De ce-ar și zice ba?” (G. Coșbuc, „Rea de plată”);

– exclamativă: „Pann: Înseamnă oare toate astea că mi se poate lua și dreptul de autor?!” (L. Blaga, „Anton Pann”).

Analiza sintactică a unei propoziții nu se poate face dacă nu ținem seama de clasificarea ei după structură, după aspectul ei afirmativ sau negativ, după scopul comunicării: „Am venit la tine.” – propoziție principală independentă, dezvoltată, afirmativă, enunțiativă neexclamativă.

2.3.3. VALORILE EXPRESIVE ALE PROPOZIȚIILOR ENUNȚIATIVE ȘI INTEROGATIVE EXCLAMATIVE

Deosebirea dintre propozițiile exclamative și cele neexclamative este uneori greu de făcut. Numai câteodată punctuația ne vine în ajutor. Sensul lor reiese din context, iar în vorbire, din intonație. În propozițiile exclamative, pentru a putea exprim varietatea de sentimente pe care le trăiește, vorbitorul poate folosi interjecții, vocative, adverbele „cât”, „așa”, „oare”, „poate”, etc. (Cât de frumoase erau văile acelea! Oare s-ar putea să fie așa?!”)

Propozițiile exclamative exprimă o gamă foarte variată de sentimente: ironie, disperare, admirație, zădărnicie:

„Zici c-ai fost acolo? Vorbă să fie!” – ironie;

„Am rămas săraci! …” – disperare;

Cât de frumoasă te-ai gătit

Naturo, tu, ca o regină!” (G. Coșbuc, „Vara”) – admirație;

„La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre și umbra unui vis?” (M. Eminescu, „Despărțire”) – zădărnicia.

Unele propoziții interogative exclamative formulează întrebări la care nu se așteaptă un răspuns, acesta fiind cunoscut dinainte. Ele se numesc interogative retorice și sunt deosebit de expresive, pentru că subliniază stări

30

de lucruri nu direct, ci sugerându-le cu ajutorul unor întrebări:

„Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul,

De ai crede că viața-i e curată ca cristalul?”

(M. Eminescu, „Scrisoarea III”).

2.3.3.1. TOPICA ȘI PUNCTUAȚIA

În propozițiile enunțiative exclamative, numele predicativ se așează uneori înaintea verbului copulativ:

„Lung e drumul Clujului,

Dar mai lung al dorului.” („Folclor”).

În propozițiile interogative, formele verbale compuse apar câteodată inversate:

„Mai auzit-ai dumneata una ca aceasta? (I. Creangă, „Amintiri din copilărie”).

La sfârșitul propozițiilor exclamative se pune semnul exclamării:

„Să micșoreze dăjdiile!” (C. Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul”).

La sfârșitul propozițiilor interogative se pune semnul exclamării:

„- E rece?

-Potrivită.”(I. L. Caragiale,” Petițiune”).

Când propoziția interogativă face parte dintr-o frază, semnul întrebării se pune la sfârșitul frazei:
„Femeie,

Ce mare porți în inimă și cine ești?” (L. Blaga, „Dorul”).

2.3.3.2. COORDONAREA ȘI SUBORDONAREA ÎN PROPOZIȚIE.

În cazul propoziției pot exista următoarele raporturi sintactice: interdependență între subiect și predicat, coordonare între părțile de propoziție de același fel (cu excepția predicatului și a verbului copulativ al predicatului nominal) și subordonarea atributelor față de substantive (sau substitutele lor) și a complementelor față de verbe (adjective sau adverbe).

Coordonarea între părțile de propoziție poate fi: copulativă, disjunctivă, adversativă și conclusivă. Ea se realizează prin juxtapunere sau prin joncțiune:

„Tu și eu am putea învăța aici.” (Coordonare copulativă între elementele subiectului multiplu).

„Am nevoie nu de carte , ci de caiete.” (Două complemente indirecte în raport adversativ).

„Să-mi aduci ori caietul de notițe, ori cartea.” (Două complemente directe în raport disjunctiv).

„Nu putem sta de vorbă acum, mai bine să lăsăm pe mâine, când ai și tu mai mult timp. Așadar, pe mâine.” (Concluzia este exprimată printr-un complement circumstanțial de timp).

31

Subordonarea în cadrul propoziției prezintă câteva particularități:

1. Atributul determină substantive sau substitutele lor:

„Gândul acesta mă-nspăimântă.” (T. Arghezi, „Greierele”);
2. Celelalte părți secundare de propoziție determină verbe la moduri personale sau nepersonale, iar câteva dintre ele și adjective ori adverbe:

„Zările de farmec pline

Strălucesc în luminiș …” (G. Coșbuc, „Noapte de vară”) – „de farmec” (complement indirect) determină adjectivul „pline”; „în luminiș” (complement circumstanțial de timp” determină verbul „strălucesc”;

Complementele directe stau numai pe lângă verbe tranzitive:

„Ți-aș da pământul în bucăți …” (M. Eminescu, „Luceafărul”).

Complementele directe interne (alcătuiesc din cuvinte care au aceeași

rădăcină ca și verbul sau aparțin sferei lui semantice) sunt rare:

„Și-a trăit traiul.”

„A umblat drum mult.”

2.3.4. ROLUL ELEMENTELOR DE RELAȚIE

Legătura dintre părțile de propoziție de același fel, când nu sunt juxtapuse, se face prin conjuncții și locuțiuni conjuncționale coordonatoare. Cele mai frecvente sunt: și, dar, iar, însă, ci, sau, ori, așadar, prin urmare, etc. De cele mai multe ori la părțile de propoziție coordonate copulativ se îmbină juxtapunerea cu joncțiunea, în sensul că ultimul termen al enumerării este legat prin și de penultimul: „Am adus cărți, caiete și creioane.”

În cazul acesta se limitează enumerarea la câteva elemente precise. Să se compare:

„Mi-am adus aminte de tine, de frații și de părinții tăi.”

Cu:

„Mi-am adus aminte de tine, de frații, de părinții tăi (și, probabil, și de alte persoane).”

Conjuncția și poate grupa elementele unei enumerări două câte două după înțeles:

„Mi-am cumpărat cărți și creioane, caiete și gume, liniare și echere.”

Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale leagă subordonații de regenții lor, când nu se folosesc mijloace flexionare.

Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale hotărăsc la ce caz trebuie să stea substantivele (și substitutele lor) pe care le leagă cu alte cuvinte din propoziție. Sunt prepoziții ți locuțiuni prepoziționale care se construiesc cu acuzativul: „la”, „din”, „prin”, etc., „din cauză de”, „față de”, etc; altele cu genitivul: „contra”, „împotriva”, „de-a lungul”, în fața”, etc.; unele prepoziții se construiesc cu dativul: „grație”, „datorită”, „mulțumită”.

Deși prepozițiile (locuțiunile prepoziționale) nu au funcție sintactică, fără ele nu s-ar putea exprima multe dintre raporturile sintactice. Numărul prepozițiilor nu este mare, importanța lor constă în valorile multiple pe care le au. Așa, de exemplu, prepoziția „de” ajută la indicarea locului (medalionul

32

îi atârna de gât), timpului (temele de azi), cauzei (tremură de frig), etc.

Prepozițiile ajută la construirea celor mai multe părți secundare de propoziție: atributul substantival prepozițional („casa de lemn”), unele nume predicative („casa este de închiriat”), unele complemente indirecte („se teme de ploaie”). Aproape toate circumstanțialele se construiesc cu ajutorul prepozițiilor.

Având valori atât de diferite, în decursul anilor unele prepoziții încep să se folosească în locul altora, pentru a exprima mai precis o idee, o stare de lucruri, etc. Așa, de exemplu, în propozițiile cu predicatul exprimat prin verb la diateza reflexivă cu sens pasiv, prepoziția „de” este tot mai mult înlocuită de prepoziția compusă „de către”. (Cărțile bune se scriu de către scriitorii mari”).

2.4. ANALIZA SINTACTICĂ A PROPOZIȚIEI

Analiza sintactică a propoziției începe cu aflarea predicatului și a subiectului și continuă cu găsirea părților secundare de propoziție, ținându-se seama de regenții lor. Putem folosi procedeul următor:

„Crescătoria aceasta de fazani din mijlocul pădurii exercită o vrajă uriașă până la mari depărtări.” (V. Voiculescu, „Sezon mort”).

Un alt procedeu:

„Această întâmplare minunată înfioră mulțimea ca o mișcare electrică.” (N. Bălcescu, „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”) = propoziție principală independentă, dezvoltată, afirmativă, enunțiativă propriu-zisă, neexclamativă.

„această” = atribut adjectival, exprimat printr-un adjectiv pronominal

demonstrativ, acordat în gen, număr și caz cu substantivul „întâmplare”;

„întâmplare” = subiect, exprimat printr-un substantiv comun, genul

feminin, numărul singular, cazul nominativ, nearticulat (din cauza adjectivului „aceasta” pus în fața lui);

„minunată” = atribut adjectival, exprimat printr-un adjectiv variabil,

33

cu patru forme flexionare, acordat în gen număr și caz cu substantivul „întâmplare”;

„înfioră” = predicat verbal, exprimat prin verb predicativ tranzitiv,

conjugarea I, diateza activă, modul indicativ, timpul perfect simplu, persoana a III-a singular;

„mulțimea” = complement direct, exprimat printr-un substantiv

colectiv, genul feminin, numărul singular, cazul acuzativ, articulat cu articolul hotărât „a”;

„ca o mișcare” = complement circumstanțial de mod comparativ,

exprimat printr-un substantiv comun, genul feminin, numărul singular, cazul acuzativ, articulat cu articolul nehotărât „o”, precedat de adverbul comparativ „ca”, cu valoare de prepoziție;

„electrică” = atribut adjectival, exprimat printr-un adjectiv variabil, cu

patru forme flexionare, acordat în gen, număr și caz cu substantivul „mișcare”. Se poate alcătui numai schema grafică a propoziției:

S. P.

A. a. A. a C. D C. c. m. c.

A. a

34

3. FRAZA

Unitatea sintactică superioară propoziției este fraza.

Propozițiile unei fraze pot fi, din punctul de vedere al înțelesului,

principale sau secundare, iar din punctul de vedere al raportului cu alte propoziții, regente sau subordonate.

3.1. DEFINIȚII ALE FRAZEI:

„O formulare mai amplă, constituită din îmbinarea a două sau mai multe propoziții, realizând un tot unitar, aptă să exprime gânduri și sentimente se numește frază.”1

„Un grup de propoziții unite între ele, cu care se începe și se isprăvește o gândire, se numește frază.”2 de regulă frazele transmit comunicări mai ample decât cele exprimate printr-o propoziție, corespunzând, în plan logic, raționamentelor. Trebuie avut însă în vedere că, în ansamblul frazei, unele propoziții exprimă judecăți, altele nu.

„Subordonarea este raportul sintactic existent între doi termeni dintre care unul îl determină pe celălalt, depinde de el din punct de vedere gramatical. În cadrul frazei, cei doi termeni ai raportului de subordonare sunt propoziția regentă (cea care este determinată) și propoziția subordonată (cea care determină).3

3.2. PROPOZIȚII PRINCIPALE ȘI PROPOZIȚIILE SECUNDARE

Propozițiile principale pot alcătui o comunicare, fie singure, fie împreună cu alte propoziții. Propozițiile secundare nu pot forma o comunicare decât împreună cu propozițiile principale.

Propozițiile principale pot fi independente, coordonate cu alte propoziții principale sau regente față de propozițiile secundare.

Propozițiile principale independente au înțeles de sine stătător:

„Acum, din cerul deschis ca o fereastră a infinitivului, curge un eteric șuvoi de beteală.” (G. Bogza, „Cartea Oltului”).

Propozițiile principale coordonatoare alcătuiesc împreună o frază:

„El s-așază lângă dânsa și o prinde de mijloc

El șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc.” (M. Eminescu, „Călin, File din poveste”).

Propozițiile principale regente au uneori un înțeles cuprinzător alteori înțelesul lor este completat și precizat de propozițiile secundare care depinde de ele:

_____________________________

1. V. Șerban, Sintaxa limbii române, ed. a II-a, București, 1970, p.315

2. Al. Graur, Gramatica azi, p.176

3. Gramatica Academiei, II, p. 254

35

„Era târziu marți dimineața,1 / când Lică ieși cam nedormit la lumina zilei.2 / (I. Slavici, „Moara cu Noroc);

„În sfârșit, principalul e1 / că se simte bine.2 / (M. Sadoveanu, „Dumbrava minunată”).

Propozițiile secundare sunt propoziții al căror înțeles depinde de înțelesul altor propoziții, de aceea, privite în raporturile lor cu alte propoziții, ele sunt propoziții subordonate.

„O jale mă aștepta de multe ori și acasă, când mă duceam pe furiș până la capătul dorului.” (L. Blaga, „Hronicul și cântecul vârstelor”).

„S-a-ndătinat copilul cel pitic,

Să are și să strângă avuție.” (T. Arghezi, „Plugul”).

Propozițiile tipărite în cursiv din frazele de mai sus sunt propoziții secundare.

Să nu se confunde propozițiile secundare introduse prin pronume sau

adverbe relative cu propozițiile interogative directe care încep cu pronume sau adverbe interogative și care sunt propoziții principale; să se compare:

„Cum am zis, mergea încet și gânditor.” (C. Negruzzi, „Sobieski și

românii”) – propoziția este secundară (cum mergea? – „cum am zis”); înțelesul ei depinde de al propoziției „mergea încet și gânditor” – cu:

„Cum să-l găsim?” (I. L. Caragiale, „D-ale carnavalului”) – propoziția

este principală.

Să nu se confunde propozițiile secundare introduse prin conjuncția să

cu propozițiile principale enunțiative exclamative care încep cu să. Să se compare:

„Nu spun să mergi chiar acum” – propoziție secundară;

„Să vină odată primăvara!” – propoziție enunțiativă exclamativă.

În primul exemplu, să are valoare dublă: este marcă a conjunctivului și conjuncție subordonatoare.

3.2. PROPOZIȚIILE REGENTE ȘI PROPOZIȚIILE SUBORDONATE

Propozițiile regente sunt propoziții (principale sau secundare) de care depinde alte propoziții.

„Vedeam ce nu se vede, vorbea ce nu era.” (G. Bacovia, „Umbra”) – „vedeam” și „vorbea” sunt propoziții regente pentru propozițiile care le determină și care sunt subordonate.

Propozițiile secundare pot fi și ele regente, dacă de ele depind alte propoziții secundare:

„Leonte Bumbu intrase1 / să povestească repede nevestei2 / ce-a aflat de la niște oameni3 / care au trecut adineauri cu căruța spre Mozăceni4 /.” (L. Rebreanu, „Răscoala”) – prima propoziție („Leonte Bumbu intrase”) este principală, regentă pentru a doua propoziție („să povestească repede nevestei”), care este o propoziție secundară, subordonată primei și regentă

36

pentru propoziția a treia; propoziția a treia („ce-a aflat de la niște oameni”) este și ea secundară, subordonată celei de-a doua și regentă pentru propoziția a patra; propoziția a patra („care a trecut adineauri cu căruța spre Mozăceni”) este propoziție secundară, subordonată față de a treia.

3.4. COORDONAREA ȘI SUBORDONAREA ÎN FRAZĂ

Două sau mai multe propoziții principale ori două sau mai multe propoziții secundare subordonate de același fel pot fi coordonate între ele:

„Mura stă pe fața vetrei și-i cad lacrimi în cenușă.” (O. Goga, „A murit…”) – două propoziții principale coordonate între ele.

„Paraschiv era atât de furios, încât intrând în ușa bordeiului uită de șubrezenia patului și aproape se aruncă pe el.” (M. Preda, „Moromeții”) –de o propoziție principală – regentă depind două propoziții secundare (subordonate), care sunt coordonate între ele.

Când avem mai multe propoziții subordonate de același fel care sunt coordonate între ele, elementul introductiv (cu excepția lui să – conjuncție subordonatoare, dar și marcă a conjunctivului), nu este repetat, dacă prezența lui nu este necesară. Să se compare:

„Fiindcă nu s-a alcătuit dintr-o dată, ci (fiindcă) s-a clădit în timp, unitatea lui nu este asigurată.” (T. Vianu, „Arghezi, poet al omului”) cu:

„Când se va scrie marea monografie (…) se va vedea că fiecare din aspectele ei se leagă de o împrejurare concretă, adânc trăită, și că desfășurarea ei întreagă a fost determinată, în fiecare moment, de recunoștințele particulare și publice ale celui care a clădit-o.” (T. Vianu, „Arghezi, poet al omului”).

Ca și părțile de propoziție coordonate, propozițiile coordonate sunt: copulative, adverbiale, disjunctive și conclusive.

3.4.1. PROPOZIȚIILE COODONATE COPULATIVE

Propozițiile coordonate copulative exprimă un raport de asociere și se leagă prin conjuncțiile (locuțiunile conjuncționale) și, nici, iar, nu numai, ci (și), nu numai (că), dar (și), (pre) cum și, atât … cât și sau sunt juxtapuse:

„Ușor el trece pe prag

Pe marginea ferestrei

Și ține-n mână un toiag

Încununat cu trestii.” – propoziții principale coordonate copulative.

„Între cele trei mijloace de joncțiune – cu conjuncții, adverbe sau pronume – există deosebiri în privința rolului lor sintactic. În timp ce conjuncțiile au numai rol de elemente de legătură și nu pot fi părți de propoziție, pronumele și adjectivele pronominale au totdeauna un dublu rol: sunt și elemente de joncțiune, dar și părți de propoziție în cadrul subordonatei introduse.”4 . „Adverbele au o situație intermediară, cele mai multe dintre ele

_____________________________

4. Gramatica Academiei, II, p. 261

37

(totdeauna cele interogative și nehotărâte, dar și cele relative cu valoare propriu-zis adverbială), au, ca și pronumele, un dublu rol, sunt elemente de joncțiune, dar și părți de propoziție.”5

„… acum pot să merg lesne și mai departe și să te duc eu la furcile cu care mă sperii tu pe mine.” (I. Slavici, „Moara cu Noroc”) – două propoziții secundare (subordonate) coordonate copulative.

„Valea e-n ceață, munții fumegă.” (Al. Vlahuță, România pitorească) – două copulative juxtapuse.

3.4.2. PROPOZIȚIILE ADVERSATIVE

Sunt propozițiile care se opun una alteia fără să se excludă. Ele se leagă prin conjuncțiile „ci”, „dar”, „însă”, „iar”, și adversativ și locuțiunea conjuncțională numai că ori sunt juxtapuse:

„Caii porniseră, dar femeia se ținea mereu de căruță.” (M. Preda, „Moromeții”) – două principale coordonate adversative.

„Budulea s-a gândit […] să vie […], dar să nu spuie nimic.” (I. Slavici, „Budulea Taichii”) – două secundare (subordonate, coordonate adversative.

„Te-am văzut și ieri pe cale,

M-am temut să te opresc.” (G. Coșbuc, „Gazel”) – adversativă juxtapusă.

3.4.3. PROPOZIȚIILE DISJUNCTIVE

Exprimă acțiuni stări opuse care se exclud. Ele se leagă prin conjuncțiile ori, sau, ori …ori, sau … sau, fie … fie sau sunt juxtapuse.

„Sau taci, sau zi ceva mai bun decât tăcerea.” („Folclor”) – principale disjunctive.

„Ori că zici baba Rada ori că zici Rada baba, totuna e, („Folclor”) – două secundare disjunctive.

„Mergi, nu mergi, mi-i egal.” – disjunctive juxtapuse.

3.4.4. PROPOZIȚIA CONCLUSIVĂ

Arată urmarea stării exprimate de o coordonată sau de un șir de coordonate. Ea se leagă prin conjuncțiile deci, dară, așadar și prin locuțiunile conjuncționale prin urmare, în concluzie, în consecință sau sunt juxtapuse.

„O luptă-i viața, deci te luptă.” (G. Coșbuc, „Lupta vieții”) – conclusivă legată prin conjuncția „deci”.

„I-am dat bani, i-am plătit și trenul, nu mai am nici o obligație financiară față de el.” – o conclusivă juxtapusă.

Propozițiile subordonate depind de un cuvânt, de mai multe cuvinte din regentă, de o propoziție întreagă sau de mai multe propoziții; de aceea,

_____________________________

5. Ibidem

38

importantă în analiza lor este aflarea elementului regent:

„Ghiță / care nu știa nimic despre mărturisirile lui Marți / nu înțelegea unde bate comisarul cu întrebările lui.” / (I. Slavici, „Moara cu Noroc”) – subordonata „care nu știa nimic de mărturisirile lui Marți” depinde de substantivul „Ghiță” din propoziția regentă („Ghiță … nu înțelegea”), iar subordonata „unde bate comisarul cu întrebările lui” depinde de verbul „nu înțelegea” din regentă.

„De-aș ști1 / că mă vei omorî2 / nu pot3 / să tac4. /” (C. Negruzzi, „Alexandru Lăpușneanul”) – subordonata „de-aș ști” depinde de propozițiile „nu pot” și „să tac”.

Propozițiile subordonate sunt subiective, predicative, atributive, completive și circumstanțiale.

Propozițiile care lămuresc verbe din regentă pot sta și pe lângă modurile nepersonale ale acestora:

„Văzând1 / că nu mai vine2, / am plecat1.” / -propoziția „că nu mai vine” depinde de verbul la gerunziu „văzând”.

3.5. ROLUL ELEMENTELOR DE RELAȚIE ÎN FRAZĂ

Elementele de relație în frază sunt conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale, pronumele și adjectivele relative și nehotărâte, adverbele relative și nehotărâte.

Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare leagă propoziții coordonatoare atât principale, cât și secundare: „Vine și stă mai mult.” „Am venit să te văd și să întreb ceva.”

În analiza gramaticală, mai ales atunci când delimităm propozițiile unei fraze, să nu confundăm conjuncția care leagă părți de propoziție coordonate între ele cu cea care leagă propoziții coordonate.

Să se compare:

„Ți-am adus mere și struguri”

cu:

„Am venit și te-am căutat.”

Primul și leagă părți de propoziție coordonate între ele, cel de-al doilea, două propoziții coordonate.

Același lucru se întâmplă și cu celelalte conjuncții coordonatoare: „Băiatul avea brațe subțiri, dar puternice” (dar leagă două atribute); „Am venit, dar nu te-am găsit.” (dar leagă două propoziții).

Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare introduc propoziții subordonate: „Nu știu dacă plec.”

Pronumele și adjectivele relative și nehotărâte, adverbele relative și nehotărâte, în afară de rolul de a introduce subordonate, au și funcție sintactică în propoziția subordonată pe care o introduc:

„Cine umblă pe toate drumurile nu ajunge nicăieri.” („Folclor”) – cine este subiectul subordonatei.

„Patru ani trecuseră de la scena aceasta, în vremea cărora

Alexandru -Vodă nu mai tăiase nici un boier.” (C. Negruzzi, „Alexandru

39

Lăpușneanul”) – cărora este atribut.

„Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă

Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă.” (M. Eminescu, „Scrisoarea III”) – pe care este complement direct.

„Când îi văzu trecându-i pârleazu, Guica se ridică de pe scaunul ei.” (M. Preda „Moromeții”) – când este complement circumstanțial de timp.

Ca și prepozițiile, conjuncțiile au sensuri multiple: și poate fi copulativ („stau și mă uit”), adversativ („am venit, și nu te-am găsit”), etc.; iar poate fi copulativ („s-a dus, iar mai târziu s-a întâlnit cu un prieten”), adversativ („eu muncesc, iar el se joacă”). Dintre conjuncțiile subordonatoare cele mai multe sensuri au: „că”, „să”, dacă”. Altele introduc numai anumite propoziții: „deși”, „încât”, „căci”.

3.6. TOPICA ȘI PUNCTUAȚIA

Propozițiile adversative și conclusive au topica fixă în frază.

Propozițiile juxtapuse se despart prin virgulă.

Virgula se mai pune:

între propoziții coordonate copulative când sunt legate prin „nu

numai … ci și”:

„Nu numai el a venit, ci au venit și colegii lui.”

între propoziții copulative când au nuanță adversativă și sunt legate

prin „iar” ori „și” adversativ:

„Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,

Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri.” (M. Eminescu,

„Scrisoarea IV”);

între propoziții adversative:

„Ședea departe, dar cu tramvaiul el ajungea numaidecât.” (V.

Voiculescu, „Limanul”);

între propoziții disjunctive, când amândouă încep cu fie, sau, ori:

„Ori scrii, ori citești.”

înainte de propoziția conclusivă:

„Am fost la tine, dar nu erai acasă, prin urmare nu te-ai ținut de

cuvânt.”

Coordonatele legate prin și copulativ, prin ori, sau (nerepetate) nu se

despart prin virgulă: „stau și mă gândesc.”

40

3.7. CORESPONDENȚA DINTRE PROPOZIȚIILE SUBORDONATE ȘI PĂRȚILE DE PROPOZIȚIE

Între propozițiile subordonate și părțile de propoziție există un anumit paralelism. Coordonarea și subordonarea sunt caracteristice atât propoziției cât și frazei. Dar între propoziție și frază nu există o suprapunere completă. În timp ce subiectul și predicatul sunt părți principale de propoziție, subiectiva și predicativa nu sunt propoziții principale, ci secundare. De asemenea, propoziția predicativă nu corespunde predicatului, ci numelui predicativ.

Mijloacele de realizare a raporturilor sintactice în cadrul subordonării sunt diferite la propoziție și frază:

părțile secundare de propoziție se leagă de regentele lor prin

mijloace flexionare sau prin prepoziții (locuțiuni prepoziționale);

propozițiile subordonate se leagă de regentele lor prin conjuncții

(locuțiuni conjuncționale) subordonatoare, pronume sau adverbe relative cu valoare conjuncțională.

Și din punctul de vedere al frecvenței lor sunt unele deosebiri:

complementele circumstanțiale consecutive, condiționale, concesive

sunt slab reprezentate;

propozițiile consecutive, condiționale, concesive sunt foarte frecvente

atât în limba vorbită, cât și în cea scrisă.

Cunoașterea paralelismului dintre părțile de propoziții și propozițiile subordonate ne ajută atât la contragerea propozițiilor, cât și la expansiunea (dezvoltarea, lărgirea, extinderea) părților de propoziție până la nivelul unor propoziții subordonate. Contragerea se poate face, în unele cazuri, punând verbul care alcătuiește predicatul la un mod nepersonal și înlăturând conjuncția sau înlocuind-o printr-o prepoziție. Să se compare:

„După ce a ajuns acasă, a început să scrie.”

Cu:

„Ajungând acasă, a început să scrie.”

Expansiunea unei părți de propoziție până la nivelul unei propoziții presupuse o operație inversă celei de contragere:

Să se compare:

„La venirea mea, florile erau ofilite.”

„Când am venit eu, florile erau ofilite.”

Substantivul venirea (provenit dintr-un infinitiv lung) s-a transformat într-un verb la mod personal, prepoziția „la” a fost înlăturată, apare însă „când”, care introduce o temporală, iar adjectivul pronominal posesiv „mea” a fost înlocuit cu pronumele „eu”.

3.8. ANALIZA SINTACTICĂ A FRAZEI

Se face ținând seama de următoarele operații: se identifică toate predicatele verbale, sunt delimitate apoi propozițiile ținând seama de înțelesul lor și de elementele care introduc propoziții subordonate și pe care le

41

încercuim (conjuncții, locuțiuni conjuncționale, pronume și adverbe relative și nehotărâte). Propozițiile intercalate în regentele lor le punem între paranteze drepte, apoi numerotăm propozițiile în ordine și aflăm felul lor:

„Văzând eu1 [că mi-am aprins paie-n cap cu asta2], am șterpelit-o de acasă numai cu beșica cea de porc2 /, nu cumva să-mi ieie tata ciubotele3 / și să rămân de rușine înaintea tovarăților4. / (I. Creangă, „Amintiri din copilărie”)

propoziție principală

2.

3. -coord. – și 4.

Alt procedeu de analiză a frazei:

„A fost odată un vânâtor1 / care2, / de câte ori mergea la vânătoare3, / avea obicei2 / să ia cu dânsul pe slujitorul său4, / iar5 / când se întorcea înapoi6, / povestea5 / cui vrea7 / să-l asculte8 / o mulțime de întâmplări minunate5. /” (A. I. Odobescu, „Pseudo-kynegeticos”) = o frază alcătuită prin subordonare:

A fost odată un vânător = propoziție principală regentă, dezvoltată,

afirmativă, enunțiativă propriu-zisă neexclamativă;

care … avea obicei = propoziție atributivă subordonată față de

propoziția numărul 1, simplă, afirmativă, enunțiativă propriu-zisă neexclamativă;

de câte ori mergea la vânătoare = propoziție circumstanțială de timp

subordonată față de propoziția numărul 2, dezvoltată, afirmativă, enunțiativă propriu-zisă neexclamativă;

să ia pe dânsul pe slujitorul său =propoziție completivă directă

subordonată față de propoziția numărul 2, dezvoltată, afirmativă, enunțiativă, propriu-zisă neexclamativă;

iar … povestea … o mulțime de întâmplări minunate = propoziție

atributivă subordonată față de propoziția numărul 1 și coordonată cu propoziția numărul 2, dezvoltată, afirmativă, enunțiativă, propriu-zisă neexclamativă;

când se întorcea înapoi = propoziție circumstanțială de timp

subordonată față de propoziția numărul 5, dezvoltată, afirmativă, enunțiativă propriu-zisă neexclamativă;

cui vrea = propoziție completivă indirectă subordonată față de

propoziția numărul 5, simplă, afirmativă, enunțiativă propriu-zisă neexclamativă;

42

să-l caute = propoziție completivă directă subordonată propoziției

numărul 7, dezvoltată, afirmativă, enunțiativă propriu-zisă neexclamativă.

Schema grafică a frazei:

Conjuncția coordonatoare „iar” este aici copulativă, cu valoarea lui „și”, pronumele „care” nu se mai repetă = „care … avea obicei … iar [care] povestea …”.

„Avea obicei” e locuțiune verbală = „obișnuia”.

43

4. TOPICA

Topica acționează, atât la nivel sintagmatic, cât și la nivel frastic, ca

ordonator al unităților sintactice, în virtutea caracterului literar la vorbirii.

Normele de ordonare topică decurg dintr-un complex de relații:

limbă-gândire, rațional-afectiv, vorbit-scris, sincronic-diacronic,

sistem-diasistem, dominanta întregului proces de ordonare a lanțului comunicării reprezentând-o trăsăturile semantice și gramaticale ale unităților sintactice. În funcția ei ordonatoare, topica îndeplinește, la nivel sintactic, un dublu rol: întâi, asigură plasamentul unităților într-o anumită succesiune, apoi, poziția sintactică a unei unități în dependența sa față de altă unitate, servind, în acest ultim caz, ca indice de relație, fie unic, fie în asociere cu alte mijloace morfologice (flexiunea), sintactice (joncțiunea) sau fonetice.

În limba română actuală, datorită caracterului explicit și relevanței mijloacelor de exprimare a relațiilor de dependență la nivel sintactic, topica este relativ liberă, fiind influențată, în variațiile sale, în mare măsură, de factori de natură subiectivă, afectivă. În acest fel, unitățile sintactice – părți de propoziție, sintagme, propoziții – asupra cărora se concentrează interesul subiectului vorbitor, spre a le da relief, sunt plasate, de regulă, înaintea altor unități, fără să se producă modificări de ordin structural. Astfel, propoziția „Sură-i sara cea de toamnă,” (Eminescu, „Poezii”), față de „Sara cea de toamnă e sură”, ordonarea topică a constituenților răspunde în afara unor cerințe de natură prozodică, și funcției stilistice pe care epitetul „sură” o îndeplinește față de substantivul „sara” („cea de toamnă”), ca sursă a vizualității. Alteori, prin schimbările de topică se produc modificări în structura unităților sintactice, în sensul că determinantul trece în poziția determinatului, reluând totodată funcția acestuia. „Este tare ca fierul” ( „Este ca fierul de tare”; „Avea douăzeci de ani când s-a căsătorit” ( „S-a căsătorit când avea douăzeci de ani”.

Cu topica fixă, în ordine descendentă (determinat + determinant) sau ascendentă (determinant + determinat), se organizează, atât la nivel sintactic, cât și la nivel frastic, o serie de unități sintactice a căror structură este condiționată de factori de natură gramaticală, semantică – câteva fapte vor fi revelatoare pentru această situație. Astfel, în ordine descendentă, condiționată de factori de natură gramaticală, se organizează sintagma nominală aș cărei determinant este un adjectiv precedat de articolul demonstrativ: „Vulpea cea șireată”, „băiatul cel isteț”; un substantiv în cazul dativ: „domn țării”, „preot deșteptării”; sau în cazul acuzativ cu prepoziție: „lecția de istorie”, „palatul de cleștar”; un verb la moduri nepersonale: „dorința de a câștiga”, „problemă de rezolvat”, „apă curgând”; un adverb: „mersul înainte”, „casa de acolo”. Aceeași ordinea caracterizează și sintagmele adjectivale și adverbiale: „folositor vieții”, „tare ca fierul”, „bolnav de gripă”, „plin cu apă”, „departe de mine”, „repede ca gândul”. La nivel frastic, ordinea descendentă a subordonatelor va fi condiționată de aceiași factori ca și la nivel sintagmatic, dominante fiind trăsăturile unității regente. Se plasează numai după regent propozițiile subordonate atributive (numele predicativ (atributiv)), realizat

44

prin adjectiv sau „substantiv, reprezintă un context verbal, ca și multe alte contexte ale verbului” (Pană Dindelegan): „Pomul care înflorește dă roade”; subiective în dependență de un adverb predicativ: „Desigur că a înțeles”; consecutive: „Se schimbase că nu-l mai recunoșteai”; modale în dependență de un adjectiv sau un adverb: „Insistentă cum era, a reușit”; „De repede ce-a vorbit, nu s-a înțeles nimic”; temporale inverse: „Nici n-a intrat bine în casă, că a și fost luat la întrebări”.

În ordine ascendentă, se organizează o serie de determinanți adjectivali de natură pronominală în componența unor sintagme nominale: „Care carte ți-a plăcut?”, „Nu știe câți ani are de trăit”; „Fiecare pasăre pe limba ei piere”; „Orice om are drepturile lui”; „A spus și el câteva cuvinte”; sau de natură numerală: „Avea și dânsul trei feciori”; „În primul an, a fost premiat”. În poziție fixă, ascendentă sau descendentă, apar și pronumele personale cu forme neaccentuate în cazurile dativ și acuzativ, în dependență de un verb: „Mi-e dor de tine”; „Cartea aceasta am citit-o”; „Te-a așteptat o oră”; în această situație, variațiile topice sunt condiționate de trăsăturile morfologice ale determinatului: „Îl văd” / „I-am văzut”. În cazurile prezentate mai sus, topica se asociază celorlalte mijloace în exprimarea relațiilor sintactice de dependență, constituind un factor de ordonare a unităților sintactice la nivel sintagmatic și la nivel frastic.

Fără să aibă un rol decisiv (ca în limbile reflexionare), topica funcționează ca un mijloc de exprimare a relațiilor de determinare și, implicit, a funcțiilor sintactice. Astfel, prin ordonarea topică, este relevată opoziția dintre două unități cu funcții sintactice diferite: Subiect / vs. / nume predicativ: „Muzica este pasiunea mea” / vs. / „Pasiunea mea este muzica”; subiect / vs. / complement direct: „Elevul ascultă profesorul” / vs. / „Profesorul ascultă elevul”; atribut / vs. / nume predicativ secundar: „Băiatul fericit a plecat spre casă” / vs. / „Băiatul a plecat fericit spre casă”; atribut / vs. / complement: „Are o problemă de rezolvat” / vs. / „Are de rezolvat o problemă”; atribut / vs. / complement indirect: „ I-am dat cartea Mariei” / vs. / „i-am dat Mariei cartea”.

În literatura de specialitate, sunt consemnate și unele construcții care

sunt situate la limita dintre subordonare și coordonare; ceea ce le plasează la această limită sunt fie unele trăsături de ordin semantic, ca în cazul subordonării paratactice, unde raportul se definește pe baza înțelesului: „N-a mai ajuns, a pierdut trenul”; fie unele trăsături de expresie marcate prin prezența unei conjuncții subordonate: „Du-te de cumpără pâine”, interpretat „Du-te și cumpără pâine”. În aceste situații, definitorii pentru natura relației sintactice este expresia gramaticală, prezența conjuncției pentru subordonare și absența ei pentru coordonare. În fraza „N-a mai ajuns, a pierdut trenul”, cele două propoziții sunt în raport de coordonare prin juxtapunere, deși între ele există un raport de dependență logică, iar în fraza „N-a mai ajuns, pentru că a pierdut trenul”, cele două propoziții sunt în raport de subordonare, fiecare frază reprezentând un mod distinct de organizare structurală, chiar dacă înțelesul este același.

Topica fixă caracterizează și organizarea unităților frastice de tipul

45

„Bine faci, bine găsești”; „Ai carte, ai parte”; „Mănânci, mi-ești ca un frate, nu mănânci, mi-ești ca doi”; „Îi vorbești serios, râde; glumești, e foarte serioasă; o saluți, d-abia moțăie, o iubești, te spune târgului.” (Caragiale, Opere II), considerate ca subordonate paratactice.

Prezentând relația de dependență sau de subordonare, se impun atenției câteva aspecte esențiale. Dependența, la nivel sintactic, este o relație fundamentală, singura generatoare de structură și de funcție; ca relație ierarhică, acționează la nivel sintagmatic, unde integrează o parte de propoziție, și la nivel frastic, unde integrează totdeauna o propoziție subordonată. După modul de structurare a unităților și după calitatea funcțională a lor, se disting patru tipuri de determinare: unilaterală, bilaterală, colaterală și dublă dependență. În procesul de actualizare, relația de dependență sau de subordonare operează cu un set divers de mijloace: fonetice (accent, intonație, pauză, ortografie, punctuație), morfologice (reacțiune, acord) și sintactice (joncțiune, aderență topică).

4.1. ORDINEA PĂRȚILOR PRINCIPALE ÎN PROPOZIȚIE

În propoziția simplă, primul loc este ocupat de subiect după care se plasează predicatul.

Soarele strălucește.

Eleva învață.

Voi scrieți.

Această ordine este numită topică directă. Când cel ce formulează enunțul vrea să scoată în evidență predicatul, îl plasează pe acesta pe primul loc.

Strălucește soarele.

Învață eleva.

Scrieți voi.

Această ordine este numită topică inversă.

Deosebirea dintre cele două tipuri de formulare nu este numai de ordonare. În topică directă, comunicarea este lipsită de participarea afectivă a vorbitorului, cu alte cuvinte este neutră. Această topică este caracteristică pentru enunțurile din limbajul tehnico-științific. Enunțurile în care predicatul se află înaintea subiectului reliefează faptul că vorbitorul acordă atenție mai întâi acțiunii sau este impresionat de aceasta. În exprimarea orală, intonația marchează această reliefare.

Probleme complexe de topică se ivesc în propozițiile dezvoltate și în frazele mai ample.

Propozițiile dezvoltate sunt alcătuite din două grupuri principale: grupul subiectului + grupul predicatului.

Dacă se analizează grupul subiectului (nominal), se observă că subiectul

(substantivul „rochia”, în cazul nominativ, cu articol hotărât enclitic „-a”) este urmat de două atribute: primul adjectival („cea albă”, exprimat prin adjectiv precedat de articolul adjectival „Mariei” precedat de articolul posesiv genitival „a”, obligatoriu, deoarece între substantivul în genitiv și termenul regent („rochia”) s-a interpus un alt determinant.

O primă observație, cu privire la topică, este cea referitoare la poziția

celor două articole: adjectival (cea) și genitival (a). Acestea sunt totdeauna proclitice, adică au loc fix: înaintea termenului însoțit.

A doua observație se referă la poziția celor două atribute. Această

ordine arată că vorbitorul a gândit mai întâi la calitatea subiectului și apoi la posesor.

Aceasta înseamnă că logica gândirii impune ordinea cuvintelor în acest

grup.

analizând grupul predicatului verbal, se observă că predicatul este

exprimat printr-un verb la diateza pasivă timpul perfect compus. În mod obișnuit, după un verb la diateza pasivă urmează imediat complementul de agent (autorul acțiunii). Celelalte determinante ale verbului: circumstanțial de timp („astăzi”) și circumstanțial de mod („cu plăcere”), au fost așezate în această ordine pentru a arăta că vorbitorul a avut intenția de a preciza mai întâi timpul și apoi modul.

Cu privire la ordonarea complementelor în raport cu verbul

determinat, trebuie arătat că prin aceasta se justifică afirmația că topica, în limba română, este relativ liberă, deoarece determinanții pot să-și schimbe locul, fără ca înțelesul comunicării să fie alterat:

„… a fost îmbrăcată astăzi, de ea, cu plăcere …”

„… astăzi a fost îmbrăcată de ea, cu plăcere …”

„… de ea a fost îmbrăcată astăzi, cu plăcere …”

„… a fost îmbrăcată cu plăcere, astăzi, de ea …”

Permutarea termenilor este posibilă și în cazul atributelor din grupul

subiectului:

În exemplul dat:

„A Mariei rochie albă …”

„Alba rochie a Mariei …”

„Cea albă rochie a Mariei …”

Formularea „cea albă a Mariei rochie …”, deși posibilă, nu este recomandată, decât, în versuri, impusă de metrică sau de rimă!

Așadar, și posibilitatea permutării determinanților nominali contribuie la sublinierea faptului că topica este relativ liberă în limba română.

Schimbările de ordine se produc ocazional, ori de câte ori intervine un element subiectiv, afectiv sau impus de cerințele prozodice.

47

Rezultă că: atunci când subiectul sau grupul subiectului se află înaintea

predicatului sau a grupului predicatului, topica este directă, logică, uzuală (obișnuită), iar atunci când intervine o schimbare de locuri, topica este inversă, afectivă, ocazională.

4.2. LOCUL COMPLEMENTELOR DIRECT ȘI INDIRECT

O situație specifică limbii noastre prezintă dubla exprimare a aceluiași complement direct sau indirect în cazul dativ prin material lingvistic diferit. Dublarea acestor complemente se face prin formele neaccentuate de acuzativ (pentru complementul direct) ale pronumelui personal. În funcție de poziția față de verbul regent, dublarea celor două feluri de complemente se realizează fie prin reluare, fie prin anticipare.

În topică directă, locul complementului direct este în urma verbului regent. Dacă acest complement se află înaintea regentului, se produce fenomenul reluării.

Reluarea complementului direct se produce în trei ipostaze:

Reluare obligatorie:

când complementul direct, plasat înaintea verbului regent, este

exprimat printr-un substantiv articulat enclitic:

„Și trăsnetele cerului le cheamă

Asupra celor ce asupresc poporul.” (Șt. O. Iosif, „Cântec)

„Doftoria asta n-o pot bea, bădiță, e prea amară!” (M. Sadoveanu, „Povestiri istorice”).

„Pe omul înțelept să-l îndrăgești, că mai bine este ție, și mai bine cu

înțeleptul a purta pe umăr o piatră mare, decât cu nebunul a bea vin.” (M. Sadoveanu, „Alexandria”).

când complementul direct este exprimat prin substantiv nearticulat

(comun sau propriu) nume de persoană, construit cu prepoziția „pe”:

„Pe fetiță, zise pictorul, o chema Ioana … „ (D. Săraru, „Clipa”);

„Pe ministru îl strângeau pantofii de lac.” (E. Barbu, „Incognito”, I);

„Pe Sandu nu-l întrece nimeni la gramatică.”

când complementul direct este exprimat prin numerale cu valoare

substantivală:

„Pe-al doilea l-am recunoscut. Pe trei i-am premiat.”

când complementul direct este exprimat prin pronume

demonstrative, nehotărâte (unul, altul, etc.), relativ – interogative (cine, care), posesive și personale (forme accentuate în acuzativ):

„Cei mulți, săraci și proști, sunt sarea pământului; pe aceștia îi

asupresc puterile lumii; mările, munții și râurile nu le-ar putea da cât li se cuvine.” (M. Sadoveanu, „Creanga de aur).

Pe cine îl întrebi, acela îți răspunde.

Pe care o vezi acum.

Pe una o ajută, dar pe alta n-o bagă în seamă.

Pe mine mă caută.

Pe al tău l-am văzut ieri. Pe a ta ți-o trimit mâine.

48

Reluarea facultativă:

când complementul direct, așezat înaintea verbului regent, este

exprimat printr-un substantiv articulat cu articol nehotărât, în acuzativ, fără prepoziția „pe”:

„O dovadă certă o constituie munca. / O dovadă certă o constituie

munca.”

„Un dosar l-am completat eu. / Un dosar am completat eu.

când complementul direct este exprimat prin pronumele

demonstrativ „asta” sau prin relativul „ce”:

„Asta le-am spus-o chiar eu. Asta le-am spus chiar eu. Fapta ce-ai

făcut-o e bună. Fapta ce-ai făcut e bună.”

Interzicerea reluării:

când complementul direct, deși așezat înaintea verbului regent, este

exprimat prin substantiv, nume de lucru nearticulat sau articulat cu articol nehotărât:

„- Pantofi ți-am cumpărat. De ce nu-i încalți?” (față de „pantofii ți i-am cumpărat”)

când complementul direct este exprimat prin substantiv comun,

nume de persoană, nearticulat sau articulat cu articol nehotărât, în acuzativ fără prepoziția „pe”:

Copii am văzut pe alee.

Un elev am văzut trecând pe alee. (față de: pe elev (pe un elev) l-am

văzut …).

când complementul direct este exprimat prin pronumele nehotărâte

„ceva, „cineva”; negative „nimeni”, „nimic” și prin interogativul „ce”:

Pe cineva am întrebat de adresă. Ce-ai vorbit cu ea? Ceva n-am putut

înțelege. Nimic nu am aflat de la el. Pe nimeni n-am văzut acolo.

Anticiparea este un fenomen sintactic prin care se atrage atenția, se

precizează sau se insistă, asupra obiectului, acțiunii (complement direct), care se află, în topică directă, în urma verbului regent. Anticiparea complementului direct prezintă, de asemenea, trei situații.

Anticipare obligatorie:

când complementul direct este exprimat prin formele întregi de

acuzativ ale pronumelor personale, prin pronume posesive, demonstrative și prin pronumele nehotărât „tot”:

„Dacă, stând la pândă, mă vede întâi lupul pe mine, nu mai am vreme

să încordez arcul; dar dacă-l văd întâi eu pe el, îl pot săgeta.” (M. Sadoveanu, „Frații Jderi”);

„O să mi-i prăpădească pe ai noștri … „ (L. Blaga, „Hronicul …”);

„… eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta.” (I. Creangă, „Povești”);

„Ziță, Zițo, tu mi le faci (pe) toate.” (I. L. Caragiale, „O noapte

furtunoasă”).

_____________________________

Reluarea facultativă este caracteristică a limbii vorbite și stilului gazetăresc

49

Anticipare facultativă:

când complementul direct este exprimat prin substantive (proprii

sau comune) nume de persoană, cu sau fără articol, în cazul acuzativ,

precedate de prepoziția „pe”:

Văd pe sora ta venind. / o văd pe sora ta venind;

„Fata de împărat îl sărută pe Băiat sărac.” (I. Slavici, „Opere”, I);

Văd pe elev scriindu-și tema. / Îl văd pe elev scriindu-și tema.

când complementul direct este exprimat prin pronume nehotărât:

A întrebat pe unul. / L-am întrebat pe unul.

Iubește pe fiecare dintre frați. / Îl iubește pe fiecare dintre frați.

Prețuiește pe alții. / Îi prețuiește pe alții.

Interzicerea anticipării:

când complementul direct este exprimat prin substantiv în acuzativ

fără prepoziția „pe”:

„Astăzi n-o să mai cert nici o ființă, nici pietrele, nici oamenii, nici

buruienile.” (L. Blaga, „Înviere de toate zilele”);

„Fie versul cât e silueta

Unei ciute-n codru alergând,

Cât îmbracă omul salopeta,

Și așează sculele la rând.” (M. Beniuc, „Arta poetică”).

când complementul direct este exprimat prin pronume nehotărâte:

„ceva”, „cineva” sau negative: „nimic”, „nimeni”:

„Parcă tot aștepta pe cineva.” (T. Mușatescu, „Titanic-vals”).

În construcțiile cu reluare sau anticipare nu sunt două complemente direct, ci apare o dublă exprimare a aceluiași complement.

În mod obișnuit, complementul indirect se plasează în urma verbului

regent.

Plasat înaintea verbului regent și ținând seama de materialul lingvistic

prin care este exprimat, complementul indirect are două situații în ceea ce privește reluarea:

Reluarea obligatorie:

dacă este exprimat prin substantive de orice fel în cazul dativ:

„Lui Nicoară i s-a zbătut inima în piept.” (M. Sadoveanu, „Nicoară Potcoavă”).

dacă este exprimat prin pronume personale, formă accentuată,

demonstrative sau relativ – interogative (cu excepția lui cine, relativul ce, fiind invariabil, nu are forme de dativ) – se înțelege tot în cazul dativ:

„Mie, unuia, îmi este cu neputință să cuget la așa ceva.” (G. Galaction, „Opere alese”, IV).

Reluarea facultativă:

când complementul indirect este exprimat prin dativul pronumelor

nehotărâte, negative și al relativ – interogativului „cine”:

Altora nu permit așa ceva. / Altora nu le permit așa ceva.

Nimănui n-am spus secretul. / Nimănui nu i-am spus secretul.

Cui spusesem? / Cui îi spusesem?

50

Pentru reluarea complementului indirect în dativ nu există situația de

interdicție.

Când complementul indirect în dativ se află în urma verbului, se

creează posibilitatea de anticipare, tot prin formele conjuncte ale pronumelor personale în cazul acuzativ. Anticiparea se poate prezenta ca obligatorie sau facultativă.

Anticiparea obligatorie:

dacă este exprimat prin formele accentuate de dativ ale pronumelor

personale sau demonstrative, plasate în urma verbului regent:

Îmi dai mie cartea cerută?

„Măi, ce bucurie, ne-a fost dat nouă să avem și ziua asta de vineri.” (M.

Sadoveanu, „Povestiri istorice”, II).

Anticipare facultativă:

dacă este exprimat prin pronume nehotărâte sau negative:

„Le-am spus altora să vină. / Am spus altora să vină.

„Nu i-am dat nimănui cartea cea nouă. / N-am dat nimănui cartea cea nouă.

În limba română actuală, există tendința de a fi anticipat complementul

direct exprimat și prin substantive inanimate:

„… ce tot îi făcea el motorului aceluia …” (M. Preda, „Moromeții”, I).

Tendința vorbirii actuale este de a generaliza anticiparea

complementului indirect, în cazul dativ.

4.3. LOCUL ATRIBUTELOR FAȚĂ DE REGENȚII LOR

În cadrul oricărui grup nominal pot exista mai multe feluri de determinanți. Deși ordonarea termenilor propoziției se bucură de mare libertate în limba noastră, sunt și situații în care unii determinanți nu pot ocupa decât un anumit loc, pentru a nu se crea vreo ambiguitate.

În exemplul: „Culoarea albastră a cerului”, cei doi determinanți pot să-și schimbe locul, deoarece adjectivul „albastră”, având forma de gen feminin, se înțelege că determină substantivul „culoarea” cu care se acordă. Dacă, însă, avem: „aspectul albastru al cerului”, adjectivul se referă la substantivul „aspectul”. Inversând ordinea: „aspectul cerului albastru”, deoarece ambele substantive au același gen, adjectivul se referă la cel mai apropiat. Ambele formulări sunt corecte, dar fiecare are alt înțeles.

Aceeași situație se creează când adjectivul are aceeași formă pentru ambele genuri:

„… un fir verde de iarbă” (cei doi determinanți au același regent),

dar:

„… un fir de iarbă verde” (atributul substantival prepozițional, „de iarbă”, are ca regent substantivul „un fir”, iar atributul adjectival „verde” determină substantivul „iarbă”).

Atunci când un substantiv are determinanți diferiți (atribut adjectival, prepozițional, genitival), potrivit cu intenția de comunicare, atributul adjectival care nu realizează acordul în gen trebuie plasat înaintea celorlalte

51

atribute.

Din propoziția dezvoltată: „Am văzut pe profesoara cea tânără cu părul blond și ochi verzi”, se desprind următoarele grupuri nominale (determinant al verbului este numai complementul direct: „pe profesoara”):

„profesoara cea tânără cu părul blond și ochii verzi”;

„părul blond”;

„ochii verzi”.

În grupul a) regentul „profesoara” are trei determinanți: atributul

adjectival „cea tânără” și atributele substantivale prepoziționale: „cu părul” și „cu ochii” (prepoziția „cu” nu a fost necesar să se repete,

subînțelegându-se); în grupul b) regentul „părul” are ca determinant atributul adjectival „blond”, iar în grupul c), regentul „ochii” atributul adjectival „verzi”.

Deoarece în grupul nominal regentul este un substantiv (sau echivalent), determinanții sunt atribute, care pot fi de același fel sau diferite. Când atributele sunt de același fel, nelegate prin conjuncții („și”, „sau”), se despart prin virgulă: … cartea cea nouă, frumoasă, interesantă și plină de învățăminte; … gândul la carte al elevului, al studentului, al tuturor cititorilor; cărțile de gramatică, de literatură, de istorie, de fizică, de chimie și altele sunt necesare elevului.

Atributul adjectival se recomandă să fie cât mai aproape de regent. Când un substantiv are mai multe feluri de atribute substantivale sau pronominale, cu prepoziție sau genitivale, atributul prepozițional precedă pe cel genitival:

… pădurile de brad ale Bucegilor …

… bereta de marinar a lui Goe …

… florile de toamnă ale grădinii …

… tocul de cauciuc al pantofilor …

… copiii de grădiniță ai cartierului …

Pentru a se înțelege că atributul genitival același regent ca și cel prepozițional, se realizează acordul în număr prin articolul posesiv (al, a, ai, ale):

… copiii de grădiniță ai cartierului …

Loc fix, pe lângă articolele proclitice (nehotărâte, adjectivale,

posesiv-genitivale și cel hotărât lui (pentru nume proprii masculine sau feminine invariabile la G. D.), care precedă totdeauna termenul însoțit, au și unele adjective pronominale cu funcție de atribut, fiind totdeauna antepuse regentului lor:

demonstrative de identitate: același cântec; aceeași poezie, aceiași

băieți, aceleași fete, etc.;

interogative: Ce carte citești? Care personaj ți-a plăcut? Cât timp a

trecut?;

nehotărâte: un, o, alt, alt, vreun, vreo, ceva, fiecare, fiece, oricare,

etc.; alt comentariu, altă problemă, fiecare om, fiece lucru, oricare femeie,

52

orice carte, etc.

4.4. ORDINEA PROPOZIȚIILOR ÎN FRAZĂ

Cu cât vorbitorul dorește să exprime mai multe idei, sentimente sau manifestări de voință, cu atât formulează fraze mai ample. Ordinea propozițiilor depinde în mare măsură de importanța acordată celor ce se comunică.

„Când acesta spuse că Titi s-a căsătorit, Aglae nu vru să creadă și i se păru că Felix face o glumă.” (G. Călinescu, „Enigma Otiliei”).

Scriitorul a început această frază cu o propoziție circumstanțială temporală („Când acesta spuse”), deoarece a intenționat să precizeze mai întâi timpul desfășurării celorlalte acțiuni. („Aglae nu vru să creadă și i se păru”). Propoziția a doua („că Titi s-a căsătorit” = completivă directă), ca și ultima (că Felix face o glumă” = subiectivă) ocupă locurile cerute de regenții lor: completiva directă după verbul „spuse”, subiectiva după verbul impersonal cu pronume conjunct în dativ („i se păru”).

Aceasta înseamnă că, pe lângă libertatea de a plasa o propoziție în frază în funcție de intenția de comunicare, există și restricții condiționate de regent, fără ca acestea să fie obligatorii.

Loc impus de regent are propoziția subordonată atributivă: imediat după substantiv (sau substitutul lui) determinat:

„Rupsei o bucată de mămăligă ș-o aruncai câinelui, care stătea pe labe mai departe.” (C. Hogaș, „Pe drumuri de munte”).

„Lui, căruia îi datora în mod legal bani, nu-i dăduse până acum niciodată.” (G. Călinescu, „Enigma Otiliei”).

Loc fix(obligatoriu) în urma regentelor lor au și:

subordonatele consecutive:

„Poezia e o voluptate atât de mare, încât ascultătorul ar trebui să fie

obișnuit cu seriozitatea.” (G. Călinescu, „Cronicile optimistului”). Acest loc se explică prin aceea că propoziția consecutivă exprimă rezultatul acțiunii din regentă.

subordonatele de mod comparative introduse prin „de cum”,

„decât”:

„Mai bine moare decât să spuie că-l doare.” (M. Sadoveanu, „Opere”)

„Dar el a răspuns altfel de cum învățase.

circumstanțialele de scop sau finale, introduse prin conjuncțiile „să”

sau „de”, precum și cele care au în regente corelativele: „de aceea”, „anume”, „într-adins”, special”:

Du-te de-l anunță!

S-a pregătit anume ca să reușească.

A venit special pentru ca să se informeze.

Propoziția condițională formulată fără conjuncție se plasează în mod

obligatoriu înaintea regentei:

Ai carte, ai parte.

Celelalte propoziții subordonate pot ocupa în frază locul considerat de

53

vorbitor drept cel mai potrivit cu scopul comunicării.

Dintre propozițiile coordonate, au loc fix, în urma celor cu care se află în acest raport, adversativele și conclusivele:

Nu m-ai chemat, dar am venit.

Am învățat temeinic, deci știu să răspund.

4.5. TOPICA ȘI PUNCTUAȚIA SUBORDONATELOR

Felul subordonatelor:

₪ Subordonata subiectivă:

Topica:

propozițiile subiective care servesc drept subiect unor predicate

exprimate prin verbe personale preced, de obicei propoziția regentă;

când predicatul regentei este exprimat prin verbe și expresii verbale

impersonale prin conținut și unipersonale prin formă („trebuie”, „se cuvine”, „este bine”) sau prin adverbe predicative („desigur”, „firește”, „probabil”), propozițiile subiective se găsesc de obicei după regentă.

Punctuația:

propoziția subiectivă așezată înaintea regentei se desparte totdeauna

prin virgulă dacă este reluată în regentă printr-un pronume demonstrativ:

„Cine nu iubește natura, acela e lipsit de sensibilitate.”

propoziția subiectivă așezată înaintea regentei, dacă nu este reluată

în regentă prin pronume demonstrativ, nu se desparte prin virgulă:

„Cine muncește, câștigă.”

propoziția subiectivă așezată după regentă nu se departe prin

virgulă:

„E bine că s-a așternut zăpada pe câmp.”

₪ Subordonata predicativă:

Topica:

propozițiile predicative se găsesc, în mod obișnuit, după propoziția

regentă.

Punctuația:

având funcția de nume predicativ, ele nu se despart niciodată de

verbul copulativ, deci nici de propoziția regentă.

₪ Subordonata atributivă:

Topica:

propozițiile atributive stau după substantivul pe care îl determină.

Uneori, între acesta și propoziția atributivă se pot găsi și alte atributive:

„La pământ mai că ajunge al ei păr de aur moale,

Care-i cade peste brațe, peste umerele goale.” (Eminescu, „Călin, …”)

Punctuația:

propozițiile atributive care sunt absolut necesare în frază nu se

despart prin virgulă;

cele care aduc numai o explicație suplimentară, fără să fie absolut

necesară comunicării, se despart prin virgulă de cuvântul determinat. Dacă o astfel de propoziție regentă, se separă de aceasta prin virgulă:

54

„În zadar boltita liră, ce din șapte coarde sună,

Tânguirea ta de moarte în cadențele-i adună.”

(Eminescu, „Scrisoarea V”)

₪ Subordonata completivă directă:

Topica:

completivele directe se află după regentă.

Punctuația:

când stă după regentă, completiva directă nu se desparte prin

virgulă de aceasta;

când precedă regenta, se desparte prin virgulă de ea:

Că va veni sora ei astăzi, a știut prea târziu.

₪ Subordonata completivă indirectă:

Topica:

completivele indirecte stau în general, după propoziția regentă;

când urmează regentei, completiva indirectă nu se desparte de

aceasta prin virgulă;

când o precedă, se desparte de ea prin virgulă:

Cui îi place muzica, îi recomand un disc rar.

₪ Subordonata circumstanțială de loc:

Topica:

circumstanțialele de loc urmează, de obicei, regentei. Când se insistă

asupra lor, preced regenta.

Punctuația:

propozițiile circumstanțiale de loc care urmează regentei nu se

despart prin virgulă de aceasta;

când o precede cu unele excepții, se separă de regentă prin virgulă.

₪ Subordonata circumstanțială de timp:

Topica:

propozițiile circumstanțiale de timp pot preceda sau urma regenta

după intenția vorbitorului de a insista asupra temporalei sau a regentei.

Punctuația:

când precedă regenta, circumstanțiala de timp se desparte, de obicei,

de aceasta prin virgulă;

când îi urmează, în general, nu se desparte;

dacă temporala este intercalată, se izolează prin virgulă.

₪ Subordonata circumstanțială de mod:

Topica:

circumstanțiala de mod urmează, de obicei, regentei;

uneori, precedă regenta sau se plasează între diferite părți ale

acesteia.

Punctuația:

circumstanțiala de mod se desparte, în general, prin virgulă de

regenta ei când se află înaintea acesteia și întotdeauna când este intercalată.

₪ Subordonata circumstanțială de cauză:

55

Topica:

circumstanțiala de cauză poate sta atât înainte, cât și după regentă

după cum vorbitorul insistă mai mult asupra lor sau asupra regentei.

Punctuația:

în general, propozițiile circumstanțiale de cauză se despart prin

virgulă de regenta lor.

₪ Subordonata circumstanțială de scop:

Topica:

în general, propozițiile circumstanțiale de scop (finale) urmează

regentei. Uneori o pot preceda.

Punctuația:

când se află înaintea regentei, circumstanțiala de scop se desparte

prin virgulă de aceasta;

când urmează regentei, se desparte prin virgulă atunci când se

subliniază că nu este un element esențial frazei.

₪ Subordonata circumstanțială condițională:

Topica:

în general, propoziția condițională precede regentele lor;

când se insistă asupra regentei, condiționala îi urmează.

Punctuația:

oricare ar fi așezarea condiționalelor față de regentă, se despart de

ea prin virgulă, afară de cazul în care se insistă asupra condiționalei.

₪ Subordonata circumstanțială concesivă:

Topica:

propozițiile concesive stau înaintea regentei. Când se insistă asupra

regentei, concesiva îi urmează.

Punctuația:

oricare ar fi locul ei față de regentă, propoziția concesivă se desparte

prin virgulă de aceasta.

₪ Subordonata circumstanțială consecutivă:

Topica:

propozițiile consecutive stau întotdeauna după regentele lor.

Punctuația:

subordonatele consecutive se despart, în general, prin virgulă de

regentele lor.

4.6. FUNCȚIILE TOPICII

Topica în limba română are trei funcții importante:

56

4.6.1. FUNCȚIA SEMANTICĂ

Unele adjective își schimbă (total sau parțial) sensul, după cum sunt așezate înaintea sau în urma substantivului determinat.

Am o carte nouă (ca aspect, ca apariție).

Am așezat în raft o nouă carte.

Pus înaintea substantivului, adjectivul „nouă” dobândește sensul „altă”, „încă una”.

În propozițiile: E o adevărată poveste. / E o poveste adevărată; în prima formulare „adevărată” poate însemna „întreagă”, „de necrezut”, iar în cea de-a doua „reală”, „autentică”:

4.6.2. FUNCȚIA STILISTICĂ

Cea mai importantă dintre funcțiile topicii în limba română este cea stilistică.

Ori de câte ori, în exprimare, vorbitorul vrea să marcheze participarea afectivă la cele ce spune „zdruncină” ordinea obiectivă (directă) a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în frază. Elementul nou (căci acesta provoacă exprimarea afectivă) este acela care are cea mai mare importanță și, de aceea, atenția se îndreaptă spre el. Așa se explică așezarea predicatului înaintea obiectului (când acțiunea interesează, în primul rând), așezarea atributului înaintea regentului (când interesul primordial îl are calitatea, apartenența, posesorul, etc.), a complementului de agent sau a unui circumstanțial înaintea acțiunii, etc.

Interogația și exclamația sunt cele care determină, de cele mai multe ori, schimbarea cuvintelor în propoziție:

subiectul în urma predicatului:

„Să-i moară Fulger?

………………………

Cum pier mișeii, dacă pierd

Cei buni așa? (G. Coșbuc, „Moartea lui Fulger”)

atributul înaintea substantivului determinat:

„Teribilă căldură a fost astăzi! zice Nae, ștergându-se de sudoare.” (I.

L. Caragiale, „Situațiunea”).

În saluturi, urări, înjurături, imprecații, starea afectivă vorbitorului se

vădește în inversiuni:

„Și-a zis: – cât mac e prin livezi,

Atâția ani la miri urez!” (G. Coșbuc, „Nunta Zamfirei”).

Sunt însă și propoziții interogative sau exclamative care au exact forma celor enunțiative neafective; nu topica, ci numai intonația le deosebește:

Maria a venit. / Maria a venit? /

Maria a venit! / Maria a venit!? /

57

4.6.3. FUNCȚIE SINTACTICĂ

în propoziție:

Deoarece, în flexiune, substantivele au aceeași formă pentru cazurile N.

Ac. și G. D., în unele situații li se precizează funcția sintactică după poziția pe care o ocupă în cadrul propoziției.

Într-o propoziție cu predicatul exprimat printr-un verb tranzitiv, funcțiile de subiect și de complement direct sunt decise depoziția substantivelor respective:

Bunicii își iubesc nepoții.

Subiect compl. dir.

Dacă inversăm locuțiunile substantivelor, forma lor rămâne aceeași, dar li se schimbă funcția sintactică:

Nepoții își iubesc bunicii.

Subiect compl. dir.

Topica precizează funcția sintactică și în propozițiile cu predicat de identitate:

Elevul acesta este fiul meu.

Subiect nume pred.

Fiul meu este elevul acesta.

Subiect nume pred.

Și în lipsa verbului copulativ, topica precizează funcția sintactică:

„Poezie – sărăcie!” (M. Eminescu)

subiect nume predicativ

Locul precizează și funcția de apoziție substantivală. În ordinea obișnuită, apoziția se așează în urma termenului la care se referă:

L-am chemat pe Ionel, prietenul meu.

Compl. dir. Apoziție

Dacă schimbăm ordinea termenilor, apoziția devine complement direct, iar aceasta devine apoziție:

L-am chemat pe prietenul meu, Ionel.

Compl. dir. Apoziție

Într-o propoziție ca aceasta: „Am dat cartea colegului meu”, nu se poate preciza dacă substantivul „colegului” este în cazul genitiv (a cui carte?) sau în cazul dativ (cui i-am dat cartea?). Pentru a evita ambiguitatea, când intenția este să se exprime complementul indirect, nu atributul posesorului, atunci substantivul în dativ (complement indirect) trebuie să preceadă pe cel în acuzativ (complement direct):

Am dat colegului meu cartea.

în frază:

Prin topică se exprimă raportul sintactic și se precizează felul

Propozițiilor în construcțiile asidentice (adică fără conjuncție).

N-ai învățat, nu știi.

Lipsind conjuncția („dacă”), propoziția subordonată circumstanțială condițională („n-ai învățat”) își păstrează această calitate numai în ordinea dată. Dacă ar fi exprimată conjuncția („de” sau „dacă”), oricare ar fi ordinea celor două propoziții, condiționala ar rămâne aceeași:

58

Dacă n-ai învățat, nu știi.

Nu știi, dacă n-ai învățat.

Inversând ordinea, fără conjuncție, se schimbă sensul frazei și felul propoziției în discuție:

Nu știi, n-ai învățat.

Din condițională devine cauzală: Nu știi (fiindcă, deoarece) n-ai învățat (sau chiar conclusivă: Nu știi, deci n-ai învățat).

În frază, funcția sintactică a topicii este mai redusă decât în propoziție.

4.7. CONSECINȚE ALE NERESPECTĂRII TOPICII

Pentru a formula corect propozițiile și frazele nu e de ajuns să fie folosite cuvintele cu sensul lor adecvat la ceea ce se comunică, deși acesta este o condiție foarte importantă, ci mai este necesar ca ele, cuvintele, să fie așezate în propoziție în ordinea firească a limbii noastre. Altfel, tocmai neorânduiala poate crea confuzii, ori sensuri „comice”.

Așa, de exemplu, o agenție de turism anunța la radio, că „organizează excursii cu autocarele de o zi și jumătate pe valea Prahovei.”

Plasând sintagma „de o zi și jumătate” după substantivul „autocarele”, se creează o situație ilariantă, putându-se crede că „autocarele au o zi și jumătate”. Aceasta cu atât mai mult cu cât poporul a creat o astfel de măsurătoare: „mare cât o zi de post”, folosită și de poetul G. Coșbuc:

„- Uită-i, mă, căciula frate,

Mare cât o zi de post”.

În propoziția referitoare la excursie se putea evita ambiguitatea formulării printr-o topică adecvată, și anume: „se organizează excursii de o zi și jumătate”, cu autocarele, pe Valea Prahovei”, deoarece „o zi și jumătate” se referă la durata excursiilor, nu la mărimea autocarelor!

Unele formulări ambigue sunt „motivate” de graba cu care se vorbește.

Un crainic sportiv, spunea la radio: „Aici, s-a încheiat repriza de un minut”. Plasând determinantul „de un minut” după substantivul „repriza”,

s-ar putea înțelege că „repriza” a durat un minut și că s-a încheiat! Dar reporterul a vrut să spună că repriza, care la fotbal durează 45 minute, s-a încheiat de un minut, față de momentul în care a intrat el în emisie.. ambiguitatea exprimării ar fi putut fi evitată dacă s-ar fi exprimat așa: „Aici, de un minut, s-a încheiat repriza” sau: „Aici, repriza s-a încheiat de un minut”, pentru că determinantul circumstanțial „de un minut” se referă la verbul „s-a încheiat”, nu la substantivul „repriza”. Determinantul circumstanțial trebuie să fie plasat cât mai aproape de verb, înainte sau în urma lui, având în vedere topica relativ liberă din limba română.

Aceeași observație o poate face oricine cu privire la o frază din „Îndrumări pentru conducătorii auto”, auzită tot la radio: „Este greșeala șoferului care conducea autovehiculul în care se aflau cinci persoane cu peste 90 Km pe oră …”. Se înțelege că nu cele cinci persoane aveau peste 90 Km pe oră, ci autovehiculul era condus cu viteza de peste 90 Km pe oră! De aceea, potrivit ar fi fost să spună: … conducea cu peste 90 Km pe oră autovehiculul

59

în care se aflau 5 persoane”.

Trebuie acordată atenție și la plasarea unor adjective care pot avea sensuri diferite, după cum sunt așezate înaintea sau în urma substantivului determinant.

S-a comentat cu haz, un anunț dintr-un ziar, care fusese formulat în felul acesta: „Vând bicicletă de damă nouă”. Adjectivul „nouă” trebuie așezat după substantivul „bicicletă”, deoarece aceasta era nouă (damă specificând genul feminin).

Se poate spune că cineva și-a făcut o „haină nouă”, dar dacă se spune că „la secția de motoare s-a făcut o inovație nouă”, se creează un pleonasm, fiindcă „inovație” înseamnă ceva ce este „nou” față de ce a fost. Dacă se spune însă că s-a făcut „o nouă inovație”, formularea este corectă deoarece adjectivul nouă, în această poziție, are sensul „altă”, „încă una”.

4.8. TOPICA – MIJLOC DE EVITARE A CACOFONIILOR

Când se întâlnesc două silabe omofone (prima fiind finala unui cuvânt, iar a doua inițiala cuvântului următor), prin alcătuire (așa numitele ligamente), ele produc o impresie neplăcută auzului (mai frecvent silabele:

„-ca” și „ca-„; „-că” și „ca-„; „-că” și ci-„): „șapca cafenie”; „muncă calificată”; „fiindcă când a venit”; „că cățelul meu”, etc. Acestea au fost numite cacofonii.

Dacă în vorbirea de fiecare zi mai pot fi trecute cu vederea astfel de cacofonii, ele nu pot fi acceptate din partea unor vorbitori care se adresează unui auditor mai numeros.

„Trebuie apreciată munca cadrelor noastre”.

„Datele statistice din țările capitaliste indică că șomajul a crescut”.

„Presiunea barică care se manifestă ne indică că vremea se va schimba”.

„Ce drum de la o epocă când vibrau coardele viorii lui Enescu!”

În exprimarea orală se produc multe asemenea alăturări, care creează asociații nepotrivite de sunete, deoarece, în limba română, sunt numeroase cuvinte care se termină cu silabele „-că” și „-ca” urmate fie de conjuncțiile „că” și „ca să”, fie de pronumele relativ „care” sau de adverbul „când”, fie de alte cuvinte care încep cu silabele „ca-„ sau „că-„.

Cine dorește să aibă o exprimare corectă, clară și armonioasă, poate evita cacofoniile prin ordonarea adecvată a cuvintelor în propoziție și a propozițiilor în frază, sau prin înlocuirea pronumelor relative, a adverbelor introductive sau a conjuncțiilor necorespunzătoare din acest punct de vedere.

Pentru o exprimare cultivată nu trebuie să se neglijeze nici un amănunt. Nu trebuie uitat nici faptul că și pentru evitarea unor îmbinări nepotrivite de cuvinte este necesară cunoașterea gramaticii: care sunt echivalentele unor conjuncții, ale unor pronume și adverbe relative și cum pot fi realizate unele inversiuni fără să se denatureze conținutul comunicării.

60

5. ACORDUL GRAMATICAL

Pentru ca exprimarea să întrunească cele trei calități de primă importanță (să fie corectă, clară și precisă), este necesar să îndeplinească (pe lângă adecvarea formei cuvintelor la funcția lor în propoziție) și cerința de concordanță între cele care formează un grup de părți de propoziție. Această concordanță (potrivire) se numește acord gramatical.

Acordul gramatical este expresia formală a concordanței dintre anumite părți de propoziție (în funcție de felul lor, acordul se realizează: în număr și persoană; în gen, număr și caz; în timp).

Acordul trebuie realizat:

între predicat și subiect;

între atributul adjectival și substantivul regent;

între pronumele personal conjunct și complementul direct sau indirect pe care îl reia sau îl anticipează;

între adverbele de timp (ieri, alaltăieri, mâine, poimâine, odinioară) și timpul verbului determinant (prezent, trecu și viitor).

5.1. ACORDUL PREDICATULUI CU SUBIECTUL

Dintre predicate, numai două cer atenție deosebită în realizarea acordului: predicatul verbal și cel nominal adjectival.

5.1.1. ACORDUL PREDICATULUI VERBAL

Predicatul verbal exprimat prin verb la diateza activă sau

reflexivă se acordă cu subiectul în număr și persoană:

Tu citești poezia, iar voi citiți romanul.

„Frunză verde de negară,

Vodă doarme în cămară,

Iar boierii tot furând,

Își fac trebile pe rând.” (B. P. Hașdeu, „Răzvan și Vidra”)

În prima propoziție, subiectul „Vodă” este exprimat printr-un substantiv la singular, iar predicatul „doarme” este tot la singular, persoana a treia. În cea de-a doua propoziție, subiectul „boierii” fiind la plural și predicatul „își fac trebile” este la plural, persoana a treia (deoarece substantivele pot fi substituite cu un pronume personal de persoana a treia).

O atenție deosebită trebuie să fie dată acordului dintre predicat și un subiect multiplu. În exemplul următor, predicatul va ține seama de elementele componente ale subiectului multiplu:

„Buciumași, fluierași și surlași sunau ca de mare alai.” (B. Șt. Delavrancea, „Opere”, I).

În această propoziție deoarece fiecare constituent al subiectului multiplu este la numărul plural, acordul la plural al predicatului s-a realizat firesc.

Dacă elementele subiectului multiplu coordonate copulativ (prin conjuncția „și”) sunt exprimate prin substantive la singular, dar aceasta

61

participă în egală măsură la acțiune, predicatul trebuie pus la plural:

„… chipul ei frumos, trupul ei fraged, firea ei blândă și glasul ei dulce nu mai puteau să străbată până la inima lui plină de amărăciune.” (I. Slavici, „Moara cu Noroc”).

Locuțiunea „împreună” poate avea două valori:

de conjuncție copulativă (=și):

Maria împreună cu colegul ei au fost la teatru. (și în acest caz,

predicatul ia forma de plural: acord cu subiectul multiplu);

de locuțiune prepozițională care introduce complementul sociativ:

Maria împreună cu colegul ei a fost la teatru. (iar în acest caz,

predicatul e la singular, acordul făcându-se numai cu substantivul în nominativ.).

Dacă mai mulți termeni cu formă de singular, în cazul nominativ, sunt

legați prin conjuncții disjunctive („sau”, „ori”), predicatul trebuie pus la singular:

Ionel sau Maria citește mai frumos?

Rapsodia ori simfonia îți place mai mult?

Raportul disjunctiv, marcat prin conjuncția „sau”, arată că predicatul se poate acorda, pe rând, cu fiecare subiect.

Tot la singular trebuie pus predicatul, când constituenții se află în coordonare copulativă negativă:

Nici Ionel, nici Maria n-a răspuns fără greșeală.

Când predicatul este exprimat prin verb la diateza pasivă,

acordul se realizează în număr și persoană între subiect și verbul auxiliar („a fi”) și în gen și număr între subiect și participiul verbului „conjugat”:

Ei au fost întrebați, nu voi.

Eleva bună este lăudată de profesoară.

Subiectul fiind un substantiv la numărul singular („eleva”) și verbul auxiliar („este”) are numărul singular și persoana a treia. Subiectul fiind substantiv la genul feminin a impus participiului forma de feminin singular („lăudată”).

Să nu se confunde predicatul la diateza pasivă cu predicatul nominal adjectival. Predicatul la diateza pasivă exprimă acțiunea suportată de subiect, în timp ce predicatul nominal adjectival atribuie o calitate subiectului:
„Muncitoarea fruntașă este ascultată de către tovarășele de muncă.” (diateza pasivă).

„Muncitoarea fruntașă este atentă la ce e nou în producție.” (predicat nominal adjectival).

Când predicatul este la diateza reflexivă cu înțeles pasiv, acordul

62

urmează regula generală: în număr și persoană.

Adunarea de detașament se ține lunar.

Orele de dirigenție se țin săptămânal.

Când predicatul verbal este exprimat prin locuțiune verbală,

acordul se realizează numai între verbul component (care poate fi la oricare diateză, cu respectarea specificului) și subiect, partea nominală sau adverbială a locuțiunii rămânând neschimbată:

„Și dacă norii deși se duc

De iese-n luciu luna,

E ca aminte să-mi aduc

De tine – ntotdeauna.” (M. Eminescu, „Și dacă …”).

„Ana și bătrâna se puseră la sfat.” (se sfătuiră).

„sâmbătă pe la amiazăzi, în sfârșit, când toate erau puse la cale … „ (erau pregătite, terminate). (I. Slavici, „Moara cu Noroc”).

Acest fel de predicate au fost numite verbal-locuționale, pentru a se deosebi de predicatele verbale propriu-zise și a se evita analiza greșită a părților nominale componente drept compliniri ale verbului.

Verbul singur nu poate forma predicatul, ci acesta se realizează din întreaga construcție a locuțiunii verbale (când verbul este la un mod personal).

Predicatul verbal-locuțional nu trebuie confundat cu predicatul nominal, al cărui verb component este copulativ („a fi”, „a deveni”, „a însemna”, „a se face”, „a ajunge”, „a părea”).

Pronumele nehotărâte: „mulți”, „puțini”, „toți”, „fiecare”, „oricine”,

„oricare” și relativul „care”, având funcție de subiect, pot să includă atât pe vorbitor (persoana I), cât și pe interlocutor (persoana a II-a), predicatul realizând acordul în consecință:

Mulți știm tehnologia materialelor. (= noi cei mulți).

Toți aveți datoria de a învăța. (= voi toți).

Puțini mai știți ce-i politeța. (= voi cei puțini).

Fiecare (oricare) dorim pacea. (= voi fiecare).

Sunteți persoane care știți multe. (Sunteți persoane care știu multe).

Sunt un om care iubește muzica. (Sunt un om care iubește muzica).

„Eu sunt acela care

Perii veverițele pe spinare.” (T. Arghezi, „Facerea lumii”).

Adjectivele substantivizate.

„Urâtul din ce-i făcut?

Din omul care-i tăcut.” (Strigătură din folclor).

„Cei răi n-au pace.” (M. Sadoveanu, „Frații jderi”).

„Orice pisălog poate fi un don Juan.”

63

Numerale cu valoare de substantive.

„Cei trei vâslași vorbeau. Un fald al adierii le smulse în larg cuvintele. Doi erau pescari, al treilea purta în privirea umbrită de turban mai mult decât oglindirea nesfârșitului.” (A. Maniu, „Versuri în proză”).

5.1.2. ACORDUL PREDICATULUI NOMINAL ADJECTIVAL

Predicatul nominal adjectival este format dintr-un verb copulativ și din unul sau mai multe adjective. Adjectivul component se numește nume predicativ. Când sunt mai multe, formează numele predicativ multiplu.

În realizarea acordului predicatului nominal adjectival cu subiectul trebuie îndeplinite două cerințe.

verbul copulativ (ca orice verb) se acordă în număr și persoană

cu subiectul:

„Satul e de vuiet plin.” (G. Coșbuc, „Iarna pe uliță”).

Și substantivul subiect („satul”) și verbul copulativ („e”) sunt la

numărul singular.

adjectivul (adjectivele) care formează numele predicativ se

acordă cu subiectul în gen, număr și caz:

„Lecția e frumoasă când este explicată bine.”

Subiectul („lecția”) este substantiv feminin, la singular, numele

predicativ („frumoasă”) tot la feminin singular; ambele sunt în cazul N. Deci, acord în gen, număr și caz.

când numele predicativ adjectival este multiplu, fiecare adjectiv

realizează acordul în gen, număr și caz cu subiectul:

„Muzica răscolește toate sentimentele. Și ca după furtună sufletul liniștindu-se devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil.” (V. Conta):

„Apele-s dulci, limpezi ca cristalul și reci ca gheața.” (I. Creangă, „Amintiri din copilărie”)

Acordul numelui predicativ se realizează și în absența verbului copulativ:

Lasă lumea ta, o lasă

Tu frumoasă, eu voinic. (G. Coșbuc, „Prahova”).

5.1.3. ACORDUL NUMELUI PREDICATIV ADJECTIV CU SUBIECTUL MULTIPLU

Aceste fel de acord se realizează în două situații:

dacă substantivele-subiect sunt nume de ființe, masculine și

feminine, masculine impune acordul în gen:

Băiatul și fata lor sunt cuminți. / Fata și băiatul lor sunt cuminți.

„Badea Ilie și jupâneasa Zamfira erau sculați și trebăluiau prin

64

crâșmă.” (C. Hogaș, „Pe drumuri de munte”).

Aici, participiul „sculați” are valoare adjectivală, „erau treji, ridicați din pat”, deci nu e la diateza pasivă.

Masculinul impune acordul și în cazul predicatului verbal la diateza pasivă:

„Elevii și elevele sunt lăudați pentru notele bune.”

dacă substantivele-subiect sunt nume de lucru (inanimate),

acordul numelui predicativ adjectiv se face în mai multe feluri:

Subiectul multiplu format dintr-un substantiv neutru și unul feminin,

ambele la singular, cere ca adjectivul nume predicativ să fie la plural, genul feminin-neutru:

Caietul și cartea sunt necesare elevilor.

subiectul multiplu exprimat printr-un substantiv masculin la singular și

unul feminin (singular și plural) cere ca adjectivul nume predicativ să fie la plural, genul feminin-neutru.

Peretele și ușa sunt curate.

Peretele și ușile sunt curate.

Când substantivul masculin este la plural, numele predicativ adjectiv se

acordă în gen cu cel mai apropiat. (Se înțelege că numărul este plural, ca întotdeauna când intervine un subiect multiplu):

Pereții și ușa sunt curate.

Ușa (ușile) și pereții sunt curați.

subiectul multiplu format din substantive masculine la singular și

dintr-un substantiv neutru, indiferent la ce număr, numele predicativ stă la neutru plural:

Muntele și dealul sunt înalte.

Muntele și dealurile sunt înalte.

Dacă substantivul masculin este la plural, iar cel neutru la singular, numele predicativ se acordă în gen cu masculinul:

Munții și dealul

sunt înalți.

Dealul și munții

Dacă ambele substantive (masculin și neutru sunt la plural, numele predicativ se acordă în gen cu cel mai apropiat:

Munții și dealurile sunt înalte.

Dealurile și munții sunt înalți.

5.1.4. ACORDUL NUMELUI PREDICATIV SUBSTANTIVAL ȘI PRONOMINAL

Indiferent de felul numelui predicativ, verbul copulativ din predicatul nominal se acordă cu subiectul în număr și persoană.

numele predicativ substantival poate fi exprimat prin trei cazuri

gramaticale:

prin nominativ:

„Deci, vechii filozofi greci erau niște fizicieni. Erau de altfel și buni

65

matematicieni.” (C. Petrescu, „Ultima noapte …”)

„Tu ești copilă, asta e …” (M. Eminescu, „Luceafărul”).

Prin numele predicativ substantival în cazul nominativ se exprimă identificarea sau calificarea subiectului și, de aceea, se acordă cu acesta în gen, număr și caz:

Ea este elevă. Ion este elev.

Acela este fratele meu. Aceea este sora mea.

Acordul în gen, număr și caz se realizează numai de către substantivele mobile, chiar și în absența verbului copulativ:

„ … El un demon ce visează;

Ea o inimă de aur El un suflet apostat”.

(M. Eminescu, „Înger și demon”).

Există și construcții în care acordul se face numai în număr și caz:

N. sg. fem. N. sg. neutru

Primăvara este anotimpul florilor.

Sau numai în caz:

„Lumea e jale și nădejdi,

E flori crescute peste țintirim.” (M. Beniuc, „Noi ce-i deprinși a chiui-n căciulă”).

prin genitiv:

„Adică, dă-mi voie, d-ta nu mai ești al comitetului.” (I. L. Caragiale)

Scrisoarea I este a lui Eminescu.

Caietele și cărțile acestea sunt ale elevilor.

Când numele predicativ este un substantiv în cazul genitiv, acordul se realizează în număr și gen prin articolul genitival.

prin acuzativ cu prepoziție:

„Acolo, lângă izvoare, iarba pare de omăt.” (M. Eminescu, „Călin, File

din poveste”)

„Glumele nevinovate

Sunt ca sarea în bucate.” (Zanne, „Proverbele românilor”).

Acest fel de predicat nominal face acordul cu subiectul numai prin

verbul copulativ. Acordul în gen este absolut întâmplător.

Numele predicativ exprimat prin numeral se comportă, în ceea ce privește acordul, ca și cel exprimat prin substantiv:

66

„Fluieră pe drum și cântă

Și e cel dintâi la trântă.” (G. Coșbuc, „Lordul John”).

„Știu eu bine că nu-s primul

Care-a vrut în cânt sublimul.” (M. Beniuc, „Floare rară”)

Numele predicativ nominal poate fi exprimat prin pronume

demonstrativ, posesiv, nehotărât, relativ-interogativ și, mai rar, personal. Realizarea acordului față de subiect urmează aceleași reguli ca și numele predicativ substantival:

Eleva Ionescu este aceasta. (acord: gen, număr, caz).

„Dar iubirea e altceva.” (G. Petrescu, „Ultima noapte …”).

„Perii veverițele pe spinare.” (T. Arghezi, „Facerea lumii”).

„Să nu uităm nici hora, că-i a noastră. (M. Beniuc, „Trăinicie”).

În această frază, substantivul „hora” are funcția de complement direct

în propoziția principală, iar în propoziția subordonată cauzală este subînțeles ca subiect. Acordul numelui predicativ pronominal (posesiv) se face prin articolul posesiv „a” (f. Sg.).

Știutu-v-am eu că voi mi-ați fost de aceștia.” (I. Creangă, „Amintiri …”)

În acest citat, pronominalul demonstrativ se acordă numai în număr. Există și construcții în care acordul este făcut numai prin intermediul verbului copulativ:

Tu ești ca mine, iar ea e ca și noi.

ALTE FELURI DE ACORD ALE PREDICATULUI CU SUBIECTUL

ACORDUL DUPĂ ÎNȚELES

Dacă subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv la singular,

predicatul trebuie să fie pus și el la singular, deoarece subiectul este precedat ca unitate.

Studențimea a participat la strângerea recoltei bogate din această toamnă.

Dacă subiectul este exprimat prin substantive nume topice cu formă de plural (București, Iași, Ploiești, Galați, etc.), acordul predicatului poate fi făcut și la plural (după formă) și la singular (după înțeles):

„Iașii de acum treizeci de ani rămân numai în sufletul nostru.” (M. Sadoveanu, „Opere”).

Numele topice Apuseni, Carpați, Urali, Alpi, etc., deoarece sunt simțite ca niște colectivități, impun acordul la plural:

Carpații sunt munții noștri seculari.

Apusenii sunt pitorești.

Alpii sunt cei mai înalți din Europa.

67

când substantivul-subiect, colectiv sau partitiv, este determinat de un

alt substantiv la plural, care impune în mintea vorbitorului ideea de pluralitate, predicatul ia forma de plural, acordul făcându-se după înțeles:

„Era o zi de autorizații felurite și-l așteptau o samă de negustori privindu-l

dintr-o parte, cu ochii pe jumătate închiși. (M. Sadoveanu, „Locul unde nu s-a întâmplat nimic”).

„Sunt de față și cea mai mare parte dintre ofițeri.” (C. Petrescu, „Ultima noapte …”).

Când substantivul colectiv ori partitiv cu rol de subiect este determinat de un substantiv plural, predicatul este pus la plural, deoarece determinantul este simțit ca un subiect (logic), iar colectivul sau partitivul este interpretat ca adjectiv numeral nehotărât. (Este vorba de așa numita determinare inversă).

Acordul după înțeles este mai ales practic în stilul științific, pentru ca indicațiile să fie mai precise:

„ … o serie de unități au capacitatea de a forma o silabă, alte unități nu pot forma o silabă decât atunci când sunt însoțite de o unitate din prima categorie.” (E. Vasiliu, „Fonologia limbii române”).

subiectul nume colectiv, chiar determinat de un plural, cere un predicat

la singular, când grupul de obiecte este considerat ca formând un bloc, mai precis, când nu interesează componența grupului.

„În fundul cerului, deasupra asfințitului, vâslea un șirag de cocori …

atunci un stol de grauri pluti într-o dungă, lăsându-se la vale.” (M. Sadoveanu, „Locul unde …”).

dacă un pronume nehotărât („fiecare, unul, altul, nici unul, cineva,

careva”) este urmat de un determinant la plural și are funcția de subiect, predicatul trebuie să fie pus la singular:

„Nici unul dintre consilieri și dintre funcționari nu se ostenea într-o zi ca aceea.” (M. Sadoveanu, „Locul unde …”).

Când un pronume nehotărât este urmat de un atribut partitiv la plural, indicând că vorbitorul se consideră părtaș la acțiune, atunci acordul se face la plural:

„Fiecare dintre noi suntem solidari cu tot universul.” (G. Galaction, „Opere alese”, IV).

ACORDUL ATRIBUTULUI ADJECTIVAL CU SUBSTANTIVUL DETERMINAT

Unele părți de vorbire(participii, numerale, gerunzii) care determină un

substantiv devin adjective și au funcția de atribute.

Atributul adjectival poate fi exprimat prin: adjective propriu-zise, participii ale unor verbe, numerale, pronume (posesive, de întărire, demonstrative, relative, nehotărâte) și gerunzii acordate.

Adjectivele de toate felurile, cu funcție de atribute, se acordă în gen număr și caz cu substantivul determinat:

„Ridicai în aer imensa mea pălărie neagră și de trei ori o închinai ca pe

68

un steag cernit.” (C. Hogaș, „Pe drumuri de munte”).

În prima propoziție, substantivul „pălărie” este încadrat de două atribute antepuse și unul postpus. Primul dintre cele antepuse este exprimat, ca și cel postpus, prin adjectiv propriu-zis, iar al doilea antepus („mea”) este un adjectiv pronominal posesiv. Toate trei atributele adjectivale sunt la numărul singular, genul feminin, cazul acuzativ, în acord cu substantivul regent („pălărie”, care este în cazul acuzativ, cu funcție de complement direct).

În cea de-a doua propoziție, substantivul „steag” este determinat de adjectivul „cernit”, care are forma de masculin-neutru și este la numărul singular, cazul acuzativ (cu prepoziție) ca și substantivul regent.

La sintagma „imensa mea pălărie neagră” se impun următoarele observații:

atributele adjectivale pot să preceadă substantivul regent sau să

urmeze după ele;

când un atribut adjectival se află înaintea substantivului regent,

adjectivul primește articolul hotărât enclitic;

plasat în urma substantivului regent, atributul adjectival rămâne

nearticulat („un steag ceruit”).

Dificultăți în realizarea acordului întâmpină unii vorbitori atunci când apare un atribut exprimat în participiu, pe lângă un substantiv feminin fie în cazul genitiv, fie în cazul dativ, la singular:

A făcut recenzia cărții citită în ultima vreme.

Într-o asemenea propoziție, acordul corect impune ca adjectivul participial să ia forma cazului genitiv sau dativ:

A făcut recenzia cărții citite în ultima vreme.

Mai des se greșește când atributul exprimat printr-un participiu se află distanțat de substantivul regent:

Modelul cărții de gramatică făcute de I. H. Rădulescu a fost prețuit de urmași.

Greșeli de acord apar și în folosirea atributului adjectival demonstrativ, plasat în urma regentului, la cazurile genitiv și dativ:

G. D. Sg. Elevului acestuia (aceluia)

Elevei acesteia (aceleia)

Pl. Elevilor acestora (acelora)

Elevelor acestora (acelora)

Am văzut uniforma elevei aceleia.

Am trimis elevilor acelora niște cărți.

ALTE ACORDURI

În funcție de ordonarea complementelor direct și indirect, se produce fie

anticiparea, fie reluarea lor prin pronumele personal conjunct în cazul acuzativ, respectiv în dativ. Pronumele conjuncte trebuie să aibă, totdeauna, același gen, același număr și același caz (Ac. sau D.) cu complementul

69

anticipat sau reluat:

„Numai imbecililor le e indiferent ce opinie au.” (C. Petrescu, „Maxime

și reflecții”).

Unele adverbe nu pot determina decât verbe la timpuri concordate, cu

sensul lor intrinsec. Astfel, adverbele „ieri”, „alaltăieri”, „odinioară”, intră în relație numai cu timpurile trecute ale verbului:

Ieri am citit mult.

Alaltăieri nu fusesem prea atent.

Odinioară se făceau multe nedreptăți.

Adverbele „mâine”, „poimâine”, „curând” determină numai verbe la timpul viitor.

Mâine nu vei putea veni, dar poimâine vei veni neapărat, deoarece curând vom organiza o petrecere.

Aceste fel de acord de timp se explică prin faptul că adverbele „ieri”, „alaltăieri”, „odinioară” exprimă anterioritate temporală față de momentul vorbirii, iar adverbele „mâine”, „poimâine”, „curând”, exprimă posterioritatea față de momentul vorbirii. Uneori, verbele la timpul prezent pot apărea alături de adverbe care exprimă posterioritatea temporală (forma de prezent având, în aceste situații valoarea semantică de viitor):

Mâine la ora 5 fix, sunt la tine.

Curând ești și tu absolvent.

VORBIREA DIRECTĂ

VORBIREA INDIRECTĂ

Redarea de către vorbitor a cuvintelor cuiva (fie ale persoanelor care vorbesc, fie ale altei persoane) se poate face în două feluri, cu ajutorul a două procedee sintactice: vorbirea directă și vorbirea indirectă.

Pentru vorbirea directă și indirectă se mai folosesc și termenii stil direct și stil indirect.

În ambele procedee comunicarea reprodusă este introdusă prin așa numitele cuvinte de declarație, care pot fi exprimate sau subînțelese.

Diferența esențială dintre cele două procedee este determinată de raportul sintactic dintre textul reprodus și cuvântul de declarație care îl introduce: dacă textul reprodus este independent din punct de vedere sintactic față de cuvântul de declarație, avem a face cu vorbirea directă; dacă textul reprodus se află în raport de subordonare față de cuvintele de declarație, avem a face cu vorbirea indirectă.

Prietenul meu mi-a spus: – Să vii să mă vezi! (vorbirea directă)

Prietenul meu mi-a spus să vin să-l văd (vorbirea indirectă).

De asemenea, o deosebire importantă este aceea că vorbirea directă reprezintă toate tipurile de intonație enunțiativă, interogativă,

enunțiativ-exclamativă, pe când vorbirea indirectă numai un singur tip, și anume intonația enunțiativă. În afară de aceste două deosebiri, mai sunt și altele, mai puțin importante.

VORBIREA DIRECTĂ

reproduce exact, într-un proces de comunicare, replica altui

personaj sau a naratorului însuși fără să se utilizeze o subordonată gramaticală.

întrerupe exprimarea vorbitorului, utilizând un verb de declarație,

ceea ce duce la apariția unei replici în interiorul povestirii.

Verbele care anunță reproducerea unei alte comunicări („a zice, a

spune, a întreba, a răspunde, a șopti, a murmura, a striga”, etc.) numite și verbe de declarație semnalează vorbirea unui alt personaj, deosebit de cel care a început relatarea:

L-a rugat: împrumută-mi cartea.

uneori, verbele de declarație lipsesc, înțelesul lor fiind preluat de

verbe, denumind o acțiune.

71

6.1.1. CUVINTELE DE DECLARAȚIE

Cuvintele de declarație sunt cel mai adesea verbe sau locuțiuni verbale, dar, uneori, pot fi și substantive sau expresii care îndeplinesc rolul verbelor.

Între verbe (și locuțiuni verbale), mai obișnuite sunt cele care înseamnă „a spune”, „a întreba”, „a răspunde”. Acestea sunt verbele de declarație propriu-zise:

„El păși dinaintea domniței și cu buzele tremurânde îi zise: – Domniță!

Am cutezat într-o zi îngrozitoare să răpesc de pe capuți acest jalnic văl.” (Odobescu).

„Odată ieșind supărat de la Mitropolie, îl întâlnește părintele Arbore de la Bârnovschi și-l întreabă:

De unde vii, părinte Isaie?” (Creangă)

„Nașa a început să țipe:

Să-neacă părinte, copilul! … cefaci?” (Caragiale)

„Îl cunoscu numaidecât și dete drumul unui strigăt de mirare:

Apoi îl cunoscu! Aista-i Ilie Buzărlan al nostru! (Sadoveanu).

În afară de verbele discutate, mai apar cu această funcțiune și alte

verbe, locuțiuni verbale sau expresii care, redând acțiuni însoțitoare ale actului vorbirii, au această situație, în conținutul lor semantic și funcțiunii lor de a introduce comunicarea reprodusă, aceste verbe fiind asimilate de categoria verbelor de declarație:

„Când se ridicaseră oști … domnia-Sa își răsfrânse buzele:

Iar pacoste de Țară … „(Sadoveanu).

În stilul popular, în locul verbelor de declarație apar uneori expresii

nominale care joacă rolul acestui verb:

„Mai ales acum, când se ridicase câteva fete frumoase în sat la noi și începuse a mă scormoni și pe mine la inimă. Vorba ceea:

„Mă Ioane, dragi ți-s fetele?

Dragi.

Dar tu lor?

Și ele mie … „(Creangă).

Cuvintele de declarație pot avea diverse determinări. Verbele au

subiect, complement direct sau indirect, complemente circumstanțiale, determinări mai obișnuite și caracteristice, folosite mai ales când verbele de declarație precedă comunicarea reprodusă, sunt cele reprezentate de cuvintele care anunță că urmează o comunicare („așa”, „astfel”, „următoarele”, etc.):

„Iar Buzescu Preda, cum îl întâlni,

Îi ieși înainte și astfel îi vorbi:

Dacă nu ți-e frică ș-ai credință-n tine,

O, tătare! Vino să te bați cu mine!” (Bolintineanu).

72

6.1.1.1. LOCUL CUVINTELOR DE DECLARAȚIE

Verbul de declarație poate preceda comunicarea reprodusă, poate fi

intercalat în această comunicare, constituind o propoziție incidentă, sau se poate afla la sfârșitul comunicării. In cazul intercalării există două situații : verbul de declarație poate fi situat fie în mijlocul frazei, fie între două propoziții sau două fraze ale aceleiași comunicări.

a) verbul de declarație precedă comunicarea reprodusă ;

b) 1. verbul de declarație este intercalat în mijlocul unei propoziții din comunicarea reprodusă ;

2. verbul de declarație este intercalat între două propoziții sau fraze ale comunicării reproduse.

c) verbul de declarație urmează după comunicarea reprodusă :

„ – Fost-a mare cumpăt, creștinilor … S-a dezumflat crâșmarul,

clătindu-și fruntea pleșuvă.” (Sadoveanu).

6.1.1.2. DEASA FOLOSIRE A VERBULUI „A ZICE”:

Un caz special îl constituie folosirea repetată a verbului „a zice” la persoana I sau a III-a, astfel că o comunicare este întreruptă de câteva ori în decursul exprimării ei de intercalarea acestui verb. Repetarea exagerată, devenită tic, a verbului „a zice” are caracter neliterar.

Uneori acest verb capătă rolul unei adevărate unelte gramaticale servind la marcarea vorbirii directe și la distingerea ei de cea indirectă. În acest caz, verbul poate sta alături de alt verb de declarație, la un timp diferit de al acestuia:

Mi-a spus, zice: Să vă duceți la cutare să-i duceți cartea.

În limba mai veche, verbul „a zice” la gerunziu introduce vorbirea directă alături de alt verb de declarație:

„Întrebă cu milă pe cei doi țărani, zicând:

Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav …” (Creangă).

Prin omiterea verbului de declarație se obține un stil cu o pondere

afectivă mai mare atunci când comunicarea n e introdusă prin nimic.

VORBIREA INDIRECTĂ

reproduce replica unui alt personaj sau a naratorului aflat într-o

împrejurare anterioară momentului de emitere a mesajului, utilizându-se o subordonată gramaticală:

„Atunci Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănunt și o roagă de toți dumnezeii ca să-i deie ajutor.” (Creangă).

și în cazul vorbirii indirecte (stil indirect) apare un verb de

declarație, după acest verb urmând, de obicei, conjuncțiile „că”, „să” și o propoziție subordonată (frecvent completivă directă) care reprezenta replica relatată.

73

6.2.1. RAPORTUL DINTRE VORBIREA INDIRECTĂ ȘI PROPOZIȚIILE COMPLETIVE, SUBIECTIVE, PREDICATIVE ȘI ATRIBUTIVE

Vorbirea indirectă reproduce comunicarea cuiva subordonând-o unui cuvânt de declarație. Propoziția subordonată imediat cuvântului de declarație, în vorbire indirectă, este de obicei o completivă directă, dar poate fi și subiectivă, predicativă sau atributivă:

„Și eu zic că nu mi-i rău …

Lacrimile-mi curg pârâu.”(completivă directă).

„Se zice că o doctoroaie dă ochi ca serdăreasa Zinca asta nu se află în toată Țara Românească.” (subiectivă).

„Întrebarea e dacă mai vine.” (predicativă).

„Răspunsul că va fi primit i s-a dat a doua zi. (atributivă).

TRANSPUNEREA VORBIRII DIRECTE ÎN VORBIREA INDIRECTĂ

Transpunerea vorbirii directe în vorbire indirectă se face întotdeauna printr-o frază cu subordonare și prin schimbarea persoanei gramaticale a verbului sau prin schimbarea pronumelui, astfel încât relatarea să se facă numai din punctul de vedere al celui care vorbește.

Vorbirea directă:

Succes la examen.

Vorbirea indirectă:

Mi-a urat să reușesc la examen.

când se analizează o operă literară în care este folosit dialogul, sau când

se face rezumatul unei astfel de lucrări, ori când se relatează despre convorbire, ceea ce constituie vorbire directă trebuie transpus în vorbire indirectă.

Pentru a nu fi „alterat” conținutul, iar exprimarea să fie corectă, este

necesar să se țină seama de unele cerințe ale sintaxei;

propoziția principală din vorbirea directă devine completivă directă,

dependentă de verbul de declarație.

„Mă duc să spun mamei că m-am hotărât să mă însor.” (G. Galaction, „Lângă apa Vodislaviei”)

În vorbirea directă ar fi fost:

Mă duc să spun mamei:

M-am hotărât …

verbul la imperativ în vorbirea directă trece la conjunctiv în vorbirea

indirectă:

„Profesorul i-a zis:

Citește atent!

În vorbirea indirectă se transformă în :

Profesorul i-a zis să citească atent.

propozițiile exclamative din vorbirea directă își pierd intonația

74

specifică, iar dacă au și interjecții acestea sunt înlocuite în vorbirea indirectă prin determinative calificative (adjective, adverbe):

Vorbire directă:

Era încântat și repetat:

Ah! Ce excursie am făcut!

Vorbire indirectă:

Era încântat și repeta că a făcut o excursie (foarte) frumoasă.

dacă în propoziția principală, în vorbirea directă, predicatul este un

verb la modul condițional-optativ, în vorbirea indirectă se păstrează modul și timpul:

„- M-aș fi dus, și eu, la teatru, îmi zise.

Vorbirea indirectă: Îmi zise că s-ar fi dus și el la teatru.

când propoziția din vorbirea directă este interogativă, în vorbirea

indirectă se leagă de verbul de declarație prin conjuncția „dacă”:

„Mă pusei jos, se puse și călugărul.

Vii de departe?” (C. Hogaș, „Pe drumuri de munte”).

Vorbirea indirectă: Îl întreba dacă vine de departe.

când interogativa este formulată cu pronume sau adverbe, acestea se

păstrează în vorbirea indirectă, devenind conjuncții:

Vorbire directă Vorbirea indirectă

-Când ai sosit? L-a întrebat când a sosit.

-Ce ai citit? L-a întrebat ce a citit.

Semnul întrebării din vorbirea directă se transpune în vorbirea indirectă prin verbul „a întreba”.

când o frază care are mai multe feluri de subordonate (modală,

temporală, cauzală, etc.) este transpusă din vorbirea directă în vorbirea indirectă, propozițiile subordonate își păstrează caracterul și valoarea:

„Se adresă lui Titu, parcă l-ar fi pândit de mult, cu glas limpede, cu privirea arzătoare:

Nu trece nepăsător, boierule, că s-apropie ziua judecății și are să-ți

pară rău că n-ai ascultat glasul!” (L. Rebreanu, „Răscoala”).

În vorbirea indirectă: „se adresă lui Titu … și-i zise să nu treacă

nepăsător (ca un boier), că s-apropie ziua judecății și are să-i pară rău că nu a ascultat glasul.”

În transpunere în vorbirea indirectă, pentru a fi independentă de interlocutori, se recomandă ca pronumele personale și verbele la persoana I și a II-a, din vorbirea directă, să treacă la persoana a III-a. Se păstrează la pronume cazul iar la verbe timpul și modul.

L-a sfătuit:

– S-ă nu pleci așa devreme.

Vorbirea indirectă: L-a sfătuit să nu plece așa de vreme.

75

SEMNELE DE PUNCTUAȚIE

Se folosesc în limba scrisă pentru a marca, pe de o parte, limita dintre

două unități sintactice, poziția uneia față de cealaltă, iar, pe de altă parte, pentru a indica scopul sau modalitatea comunicării, servind astfel ca auxiliar grafic al sintaxei; totodată, semnele de punctuație sunt un îndrumar necesar în lectura unui text scris. În ambele roluri, punctuația, la nivelul limbii scrise, actualizează valorile exprimate cu ajutorul accentului, intonației și pauzei la nivelul limbii vorbite. În această calitate, semnele de punctuație, dacă sunt marcate corect, adică în conformitate cu normele stabilite prin convenție, pot îndeplini, în operația de analiză (segmentare, identificare și definire a unităților sintactice) o funcție distinctivă importantă.

Punctul marchează sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze prin

coborârea intonației și instituirea unei pauze: „Boii sunt costelivi. La șolduri le înțeapă oasele pielea. Duc greu carul gol. Cailor le tremură genunchii. Li s-au lungit mai mult capetele.” (Stancu, „Desculț”). Sunt situații, mai cu seamă în limba literaturii beletristice, când o propoziție sau o frază marcată prin punct sunt expansionate contextual printr-o propoziție coordonată: „Să fi avut treizeci și șapte de ani mama, sau poate treizeci și opt, când între ea și tata se întâmplă ceva. Sau abia atunci ghicisem eu că între ei se întâmplase ceva mai demult.”( Preda, „Cel mai iubit …”, I); sau o propoziție subordonată: „Se trezește apucatul când îi e lui dat să se trezească. Când se satură șeitanii cu el de joacă. (Stancu, „Desculț”). Izolarea prin acest procedeu generează coordonarea sau subordonarea contextuală.

Virgula, punctul și virgula marchează, în plan sintactic, limita dintre

două propoziții coordonate sau subordonate, în conformitate cu normele de punctuație stabilite; de asemenea, constituie un indice pentru identificarea propozițiilor apozitive și incidente: „Dezmierd un chip de copilă în felul meu, adică umplu un album cu diferite expresii ale unui singur cap” (Eminescu, Proză); El, vroia să sublinieze, el era noul baron al orașului” (Ivasiuc, „Apa”);

Punctul și virgula separă, de regulă, printr-o pauză mai mare decât cea

marcată de virgulă, serii de propoziții care exprimă acțiuni simultane: „Porniseră membrii consiliului comunal prin sat cu căruțele și strânseră grâu și porumb; de două ori, în doi ani; și oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar consilierii predaseră grâul și porumbul primarului în care aveau încredere; iar primarul nun dezminții încrederea consilierilor săi, ridică un monument din ciment de doi metrii pe un teren de u metru pătrat.” (M. Preda, Moromeții, I); alteori, se folosește în locul puntului între două propoziții independente: „De fapt, măritișul ei nefericit din tinerețe o înrăise; făcuse un copil care îi murise după doi ani de trai rău.” (Preda, „Moromeții”);

Două puncte și linia de dialog indică vorbirea directă și implicarea

personajelor în dialog:

„Un tânăr, strivit sub presiunea cucoanei, zice:

Pardon, doamnă! Nu vedeți că nu mai avem loc?

76

Eu văz că este! Răspunse cucoana Lucsița.s

Da, da' dumneavoastră sunteți corpolentă!

Bine că ești dumneata subțirel! (Caragiale, Opere II).

La nivelul frazei, două puncte pot să indice și prezența unei propoziții

apozitive explicative sau enumerative: „Două lucruri nu-i conveneau: că întârzie și că minte.”

Linia de pauză și parantezele pot servi ca indice de delimitare a

propozițiilor incidente prin care locutorul introduce o informație în plus sau prin care se dă o interpretare subiectivă celor relatate: „Cetățeanul –Eu am găsit (sughite) o scrisoare. / Tipătescu – Scrisoare (se reped la el strigând), unde e scrisoarea?” (Caragiale, „Opere”, II); „La prima trecere – pe pod încăpeau numai patru căruțe – un cal atins cu jordia, nu se știe de cine, sări cu picioarele pe parapet.” (Neagu, „Îngerul”); sau a propozițiilor incidente prin care se face referință la autorul comunicării în vorbirea directă: „-o,

șoptește-mi – zise dânsul – tu cu ochii plini de eres” (Eminescu, „Poezii”);

Semnul întrebării se folosește ca indice al propozițiilor sau al frazelor

interogative directe sau retorice: „Te mai doare nasul, puișorule? Întreabă mam'mare.” (Caragiale, „Opere II”). Le sunt dator odihna ce pleoapa nu-mi atinge? / Le datorez lumina și faptul crud că sunt? / Cu mine omenirea, Părinte, se va stinge? / Dă-mi pacea și răbdarea s-o caut și s-o cânt.” (Arghezi, „Scrieri”); propozițiile interogative indirecte (subiective, predicative, atributive și completive), deși mai păstrează ceva din tonalitatea interogativă, nu sunt marcate prin semnul întrebării: „Eu am să-l întreb în astă seară de unde-și are calul, ca să poți și tu să capeți unul ca acela.” (Eminescu, „Proza”). În vorbirea populară, interogația directă sau retorică poate deveni un mijloc de comunicare cu o accentuată încărcătură afectivă:

„ – Ce e, mă, ce crezi tu, ai? Că dacă mă gonești de la poartă … Dar ce,

mă, crezi că te-am fluierat pe tine? Asmuți câinii pe mine, mă, ca pe-un țigan? De ce să asmuți câinele pe mine, nea Tudose, dacă ai o fată și fluieră cineva la ea, dumneata trebuie să asmuți câinele? Ce ți-am făcut eu dumitale? Ți-am făcut eu ceva vreodată? Păi de ce asmuți câinele pe mine, nea Tudose, dacă de furat nu te-am furat, de făcut nu ți-am făcut nmic? Atunci de ce asmuți câinele pe mine, nea Tudose?” (Preda, „Moromeții”, I);

Semnul exclamării poate servi, la nivelul frazei și al propoziției, ca

marcă de modalitate, indicând valoarea exclamativă sau imperativă a comunicării: „Ah! Te iubesc! … țipă el apăsat … te iubesc! … o văd prea bine că te iubesc!” (Eminescu, „Proza”); „Să nu zici că nu poți! Știu că poți! Trebuie să poți! Să le dai la toți! Sunt toți copii de familie bună!” ( Caragiale, „Opere”, II). În registrul limbii vorbite, modalitate exclamativă poate fi realizată prin mijloace interogative: „Domnule, ce discută ei în parlament?! Exclamă deodată enervat, uitându-și talpa desculță peste firul de porumb. Ce înseamnă situația asta? Se supără el. păi dumneata nu-ți dai seama că toată omenirea stă cu ochii pe tine să vadă ce faci?!!!” (Preda, „Moromeții”, I).

Dintre semnele ortografice, relevanță, la nivel sintagmatic, prezintă

cratima (liniuța de unire), iar la nivelul propoziției și implicit al frazei, majuscula ca semn grafic al acestora, în corelație obligatorie cu punctul,

77

semnul întrebării sau semnul exclamării, ca semne finale.

Semnele ortografice și de punctuație reprezintă un indicator prețios în operația de analiză atât în faza de segmentare, adică de identificare a unităților constitutive la un anumit nivel sintactic, cât și în faza de definire a funcțiilor actualizate numai în măsura în care ele sunt notate corect în textul scris, în conformitate cu normele unice stabilite și acceptate de comunitatea socială. În stadiul actual al scrierii limbii române, se produc numeroase abateri de la normele ortografice și de punctuație, fie dintr-o nerecunoaștere temeinică a lor, fie deliberat, pentru a da o notă aparte textului scris. Se publică, mai cu seamă în unele reviste literare, texte care nu fac apel la nici un semn de punctuație, texte în care scrierea cu majuscule este eliminată, ceea ce poate crea dificultăți sau chiar confuzii în procedeul de receptare a textului literar sau științific.

Alteori, se face abuz la semnele de punctuație, încărcând textul scris, și unde trebuie, și unde nu trebuie, cu virgule, semne de întrebare sau de exclamare, paranteze, punct și virgulă, etc. Atât omisiunea cât și abuzul în folosirea semnelor e punctuație și de ortografie, fără vreo motivație de fond, constituie abateri care trebuie întâmpinate și tratate ca atare, în apărarea și promovarea normelor unice de scriere corectă.

8. CONCLUZII

După cum se știe, problemele pe care le ridică sintaxa sunt mult mai greu de studiat decât cele de fonetică, de morfologie și mai ales de vocabular și, poate, cel puțin în parte, tocmai de aceasta sintaxa este și mai puțin studiată. În celelalte compartimente ale limbii se pot face eventual descoperiri și fără să cunoști bine idiomul respectiv, pe când sintaxa presupune o cunoaștere intimă a ei, înțelegerea nuanțelor. Pentru a studia istoria limbii ne folosim de metoda comparativă, dar aceasta dă slab randament în materie de sintaxă, iar altă metodă nu s-a găsit. Metoda comparativă se sprijină pe două principii, al regularității schimbărilor fonetice și al arbitrarului semnului lingvistic. În sintaxă nu avem legi stricte ca în fonetică, iar legătura dintre conținutul comunicat și expresia sonoră e mai puțin arbitrară decât în vocabular.

Sintaxa limbii române se caracterizează printr-o mare bogăție de cuvinte ajutătoare – prepoziții și conjuncții, compusele acestora și locuțiunile corespunzătoare – și prin relativa libertate a topicii. În sintaxa propoziției se poate remarca posibilitatea neexprimării subiectului (subiectului inclus), folosirea propoziției „pe” la acuzativul complement direct și fenomenul reluării sau anticipării complementului direct și indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal. Pentru sintaxa frazei este caracteristică larga folosire a conjunctivului și marea libertate a corespondenței timpurilor.

Sintaxa este partea gramaticii care cuprinde regulile referitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și fraze.

Unitatea de bază a sintaxei este propoziția, cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea de sine stătătoare și care comunică o judecată logică sau o idee cu caracter afectiv sau volițional.

Esența propoziției este predicația, adică raportarea conținutului ei la realitatea obiectivă reflectată; propoziția exprimă atitudinea vorbitorului față de faptele din realitate reflectate de el: simpla constatare a unei realități, dorința de a vedea realizat un anumit lucru, de a cunoaște ceva și datează afirmațiile făcute.

Propoziția este o comunicare realizată prin unul sau mai multe cuvinte însoțite de indici de predicație: prezența unui predicat verbal sau nominal (predicatul este marcat de obicei prin prezența unui verb la un mod personal; predicatul nominal fără copulă este marcat prin intonație și topică) sau numai a unei intonații predicative.

Propoziția poate fi de sine stătătoare („Mama mea era țărancă de pe malul Moldovei, de la Verșeni”, Sadoveanu), dar poate fi și în anumite relații cu alte propoziții, intrând în alcătuirea unei fraze („Ușor este de înțeles că mama nu putea fi fericită în mediul orășenesc”, Sadoveanu).

Fraza este unitatea sintactică superioară propoziției, întrucât e constituită din două sau mai multe propoziții; ea este totdeauna de sine stătătoare. Între propoziție și frază nu există deosebiri esențiale de conținut, ci numai deosebiri de ordin formal; din punctul de vedere al

79

conținutului fraza poate exprima o idee mai complexă decât propoziția, dar poate exprima și același lucru ca o propoziție, iar raporturile dintre propozițiile care alcătuiesc o frază sunt aceleași cu raporturile dintre părțile unei propoziții.

În ansamblul de reguli ale sintaxei limbii române acordul ocupă un loc central, întrucât, prin potrivirea de formă, în ce privește categoriile gramaticale comune, între cuvintele legate prin anumite raporturi de determinare, el este un mijloc principal de exprimare a raporturilor dintre cuvintele îmbinate într-o construcție sintactică.

Necesitatea acordării subiectului cu predicatul sau a atributului cu numele determinat este considerată o regulă elementară a vorbirii corecte. Cu toate acestea, greșeli sau șovăieli în acord se întâlnesc destul de des la vorbitorii limbii române și nu numai în exprimarea orală necontrolată, ci chiar în scrisul cu pretenții de îngrijire; de aceea lucrările de cultivare a limbii se luptă îndeosebi cu aspecte ale acordului. Acordul ridică numeroase probleme pentru că situațiile în care se găsesc părțile de propoziție supuse acordului, cuvintele prin care sunt exprimate, cuvintele care le determină, cuvintele apropiate de ele, etc. sunt foarte variate și complexe. Regulile acordului sunt pentru unele situații categorice, pentru altele mai largi, permițând două sau chiar mai multe posibilități.

Există în limba română și false probleme ale acordului, situații morfologice regionale și învechite care dau impresia unui acord greșit. Construcțiile ca „ei zice”, la un vorbitor muntean, „ei s-o dus” la unul moldovean, „ei mânca” sau „el s-au dus” la scriitorii mai vechi și chiar în graiuri actuale mai arhaice, nu reprezintă, în ciuda aparențelor, greșeli de acord în număr decât dacă apar într-o exprimare care din alte puncte de vedere se pretinde literară: forme verbale regionale sau învechite de indicativ prezent, perfect compus, imperfect și mai mult ca perfect care prezintă identitate formală între persoana a III-a singular și a III-a plural. Tot astfel, folosirea articolului posesiv în forma invariabilă „a” în graiul moldovean este un regionalism morfologic, nu un dezacord.

Complexitatea problemelor ridicate de acord în limba română reiese nu numai din varietatea situațiilor întâlnite în sfera sa directă, ci și dintr-o serie de fenomene morfologice și sintactice de care este legat în vorbire, în utilizarea practică a limbii, se stabilesc raporturi gramaticale și logice între cuvinte, grupuri sintactice și propoziții care formează unități aparte din punct de vedere semantic. Vorbirea folosește, pentru concretizarea acestor raporturi, pe lângă procedee gramaticale, elemente nongramaticale: pauzele, intonația, întreruperea șirului vorbirii. Punctuația este un procedeu care ține de scriere, dar e strâns legat de gramatică, și anume de sintaxă. Folosită așa cum trebuie, punctuația poate fi un prețios auxiliar grafic al sintaxei.