Corelatia Dintre Cetătenie Europeană Si Cetătenie Natională
UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN GALAȚI
FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTE, ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
SPECIALIZAREA
Lucrare de licență
Coordonator științific,
Gradul didactic Nume, Prenume
Student
Nume, Prenume
Galați
2014
UNIVERSITATEA "DUNĂREA DE JOS" DIN GALAȚI
FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTE, ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI
SPECIALIZAREA
Corelația dintre cetățenie europeană și cetățenie națională. Provocări și perspective
Coordonator științific,
Gradul didactic Nume, Prenume
Student
Nume, Prenume
Galați
Cuprins:
Introducere…………………………………………………………………………………………….4
Capitolul1. Cetățenia națională – repere teoretice
Cetățenia națională – definiții, concepte, teorii……………………………………..7
Practica de a fi cetățean: drepturi și îndatoriri ale cetățeniei…………………11
Controverse asupra dublei cetățenii. Cazul României și Republicii Moldova…………………………………………………………………………………………..16
Capitolul 2. Cetățenia europeană, între teorie și practică
2.1. Cetățenia europeană – clarificări conceptuale………………………………………22
2.2. Evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene …………………………25
2.3. Cetățenia europeană, între drepturi, obligații și oportunități………………….30
2.4. Statutul juridic al cetățeanului european…………………………………………….38
2.5. Raportul dintre cetățenia națională și cetățenia europeană ……………………42
Capitolul 3. Republica Moldova și Uniunea Europeană
3.1 Construcția identității moldovenești. Naționalism și cetățenie……………….46
3.2. Percepțiile populației față de UE și cetățenia europeană………………………51
3.3. Tripla cetățenie a moldovenilor din stânga Nistrului……………………………55
Concluzii……………………………………………………………………………………………..58
Bibliografie………………………………………………………………………………………….61
Introducere
Cetățenia abordează o temă care surcită încă un viu interes, atâta vreme cât cetățenia este percepută ca o problemă a destinului uman, individual și colectiv.
Denumirea acestei lucrări de licență este „Corelația dintre cetățenia europeană și cea națională. Provocări și perspective”. Aceată lucrare poate fi caracterizată prin următoarele:
Motivarea acestei lucrări, constă în faptul că este necesar să cunoști importanța cetățeniei, deoarece este un concept sensibil la schimbările istorice și faptul că oferă drepturi cu statul universal, drepturi pe care toată lumea este îndreptățită să le exercite face reconstituirea sa să incite mereu interesul.
Actualitatea lucrării este că, cetățenia europeană și cea națională este o temă actuală, deoarece tinde să constituie pentru Uniunea Europeană o sursă de legitimitate. Faptul că s-a instituit o cetățenie a Uniunii fără personalitate juridică are o semnificație simbolică și politică, având în vedere că această cetățenie în principal se rezumă în acordarea de drepturi pe care resortisanții statelor membre, ca indivizi pot să le valorifice și să le exercite la nivelul Comunității.
S-au scris nenumărate lucrări pe tema cetățeniei, dar conceptual a evoluat semnificativ în ultimii ani datorită noilor realități apărute pe plan European și internațional. Ieșirea dintr-o paradigmă bipolară, continua redefinire a Uniunii Europene, efectele globalizării, amenințările teroriste au determinat o transformare rapidă și neprognozată a legislației privitoare la cetățenia europeană.
Noțiunea de cetățenie a apărut în antichitate, odată cu cea de democrație, și a fost influențată, pe parcursul istoriei, de schimbările sociale, economice și politice, ajungând ca treptat, în timpurile moderne să influențeze ea aceste schimbări. Chiar dacă pentru multă vreme a fost lăsată în urmă, ea a rămas parte a vocabularului juridic, politic, filozofic sau economic.
Scopul fiind să demonstrăm importanța, necesitatea cetățeniei europene și desigur și cea națională, deoarece pentru majoritatea oamenilor este un mare avantaj, în ceea ce privește migrarea în alte țări. Statul este cel care, prin prezența și voința proprie, determină în ce măsură un cetățean se poate bucura de avantajele cetățeniei și în ce măsură se poate simți în siguranță în acest cadru. Evenimentele secolului XXI au demonstrat că avantajele cetățeniei depind atât de prezența comunității internaționale cât și de voința și de capacitatea acestuia de a securiza aceste avantaje. De astfel, cetățenia se constituie ca obiect de studiu pentru mai multe discipline printre care: filozofia, politologia, sociologia, istoria, dreptul și chiar economia.
Conceptul de cetățenie este utilizat în accepțiunea lui juridică, dar și în sens politic, atunci cînd este tradus ca apartenență a unui individ la o colectivitate umană organizată în stat. Un lucru bine de știut este faptul că, noțiunea de cetățenie, în lumea modernă comportă o serie de provocări tăcute, ceea ce a făcut ca acest concept să trezească atenția teoreticienilor. Tocmai identificarea și analiza acestor provocări ne oferă posibilitatea de a propune politici publice și instrumente juridice optime.
Obiectivele acestei lucrări sunt:
de definit noțiunea de cetățenie, cetățenie națională.
de argumentat prind idei practica de a fi cetățean, care sunt drepturile și îndatoriile.
de discutat despre dubla cetățeniei, anume cazul dintre România și R.M.
de definit noțiunea de cetățenie eurpeană, inclusiv evoluția, drepturi, obligații.
de arătat raportul dintre cetățenia europeană și cea națională.
de discutat despre identitatea moldovenească.
de analizat prin argumente despre tripla cetățenie din strînga Nistrului.
Pentru realizarea acestui scop, s-au utilizat diverse metode, precum argumentarea, comentariu, comparația și altele.
Baza metodoligică se regăsește în studiile a unor așa autori precum Vintilescu Cristina, Chirilă Victor, Boian Victoria, Vladimir Țurcanu, Razmond Aron, Marin Voicu, Constantin Iordache, Louis Cartou, Cezar Bîrzea, Simina Tănăsescu, Mariana Rudăreanu și mulți alții.
Sumarul compartimentelor tezei este alcătuită din trei capitole:
Primul capitol se numește Cetățenia națională, repere teoretice și se împarte în trei subcapitole. Primul subcapitol se numește Cetățenia națională – definiții, concepte, teorii, al doilea subcapitol Practica de a fi cetățean: drepturi și îndatoriri ale cetățeniei, al treilea subcapitol Controverse asupra dublei cetățenii. Cazul României și Republicii Moldova.
Al doilea capitol e intitulat Cetățenia europeană, între teorie și practică, și se împarte în cinci subcapitole. Primul subcapitol poartă titlul Cetățenia europeană, clasificări conceptuale, al doilea subcapitol Evoluția conceptului de cetățeniei a Uniunii Europene, al treilea subcapitol Cetățenia europeană, între drepturi, obligații și oportunități, al patrulea subcapitol Statutul juridic al cetățeanului european, și al cincilea Raportul dintre cetățenia națională și cetățenia europeană.
Al treilea capitol se numește Republica Moldova și Uniunea Europeană și este alcătuit din trei subcapitole.
Primul subcapitol este intitulat Construcția identității moldovenești. Naționalism și cetățenie, al doilea subcapitol Percepțiile populației față de UE și cetățenia europeană, și ultimul Tripla cetățenie a moldovenilor din stânga Nistrului.
La sfîrșitul acestei lucrări, am formulat concluzii generale, sursele bibliografice de care m-am condus.
Alături de o monedă comună și de o politică externă integrată, cetățenia europeană este considerată un element fundamental a proiectului politic european și un aspect major al procesului de federalizare al Uniunii Europene.
Funcționarea și stabilitatea unei democrații moderne nu depinde doar de caracterul structurii de bază, ci și de aptitudinile și de atitudinile cetățenilor ei. Fără cetățeni care să posede aceste calități, democrațiile devin greu de guvernat și chiar instabile.
Pe lîngă exemple particulare, precum simțul identitar și modul de înțelegere a formelor potențial concurențiale ale identității naționale, regionale, etnice sau religioase, sau abilitatea de a se tolera reciproc și de a lucra împreună cu ceilalți care sunt diferiți, precum și dorința de a participa la procesul politic pentru a promova binele public și pentru a asigura responsabilizarea autorităților sau disponibilitatea lor de a-și exercita responsabilitatea în revendicările economice și în opțiunile personale care pot afecta mediul înconjurător, dar și sănătatea, au fost creionate și cadre coerente de referință cum ar fi cel determinat de virtuțile necesare cetățeanului în viziunea lui Will Kymlyka, care a vizat implicarea în viața publică, simțul dreptății și respectarea drepturilor altora, politețea și toleranța respectiv simțul comun al solidarității și al loialității.
Subiectul cetățeniei este, fără îndoială destul de vast și cercetarea acestuia, ia amploare pe măsură ce tot mai mulți teoreticieni iau în discuție modalitățile în care numeroase crize influențează conceptul de cetățenie.
Capitolul1. Cetățenia națională – repere teoretice
1.1 Cetățenia națională – definiții, concepte, teorii
„Este remarcabil faptul că omul european nu se definește prin rasă, nici prin limba vorbită, nici prin obiceiuri, ci prin dorințele și amplitudinea voinței sale” [1, pag. 135].
Europa se află în prezent într-o perioadă plină de contradicții în ceea ce privește trei dintre cele mai importante capitole ale agendei sale: granițele, cetățenia și securitatea. Unele dintre principiile de bază, proiectate pentru a oferi stabilitate construcției europene, par a fi contrazise de viața cotidiană.
Respectarea principiului conform căruia cetățenii europeni au dreptul de a trăi în libertate, fără frica persecuției sau a violenței pe tot cuprinsul Uniunii Europene principiul aflat la baza dimensiunii de libertate, securitate și justiție a organizației este pusă sub semnul întrebării de acțiuni ce sporesc insecuritatea continentului. Acest principiu include tocmai cele trei capitole enunțate, referindu-se cu alte cuvinte la legăturile indestructibile dintre cetățenie, securitate și granițe.
Problema este cu atât mai complicată cu cât acțiunile generatoare de insecuritate nu mai sunt doar cele ale grupărilor teroriste sau de crimă organizată, ci își au originea în dorința pentru o viață mai bună manifestată de cetățenii aceleiași Europe, dar proveniți din țări mai puțin dezvoltate economic decât cele vest-europene. Este vorba, evident, despre consecințele migrației, ce reprezintă, în același timp, sursă de securitate și de insecuritate. În acest sens, se observă divergențe semnificative între teoria și practica cetățeniei, cauzate tocmai de modificarea și intensificarea tiparelor migrației.
„ Uniunea Europeană, organizație clădită din ruinele celui de-al doilea Război Mondial din dorința de a stăvili războiul pe continent odată pentru totdeauna, a fost sortită încă de la bun început să capete într-o bună zi contururi politice, astfel încât Europa politică unită devine acum miza esențială a viitorului Europei’’ [2, pag. 55].
Această aspirație a devenit din ce în ce mai manifestă de la adoptarea în 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminând astăzi cu dezbaterile asupra Constituției Europene. Această Europă numără acum peste 500 milioane de persoane. Participarea acestora la dezvoltarea Europei politice rămâne însă limitată.
Cetățenia este, evident, rezultatul definirii granițelor/frontierelor. Cetățenia este o idee ce își găsește expresia în lege. Ca un concept juridic, ea creează o comunitate ce îi include și îi protejează pe toți cei care aparțin aceluiași sistem de norme, identificați, de obicei, în interiorul unor granițe/frontiere. Crearea unei comunități în sine implică un mecanism antitetic ce definește clasa celor excluși, a „celorlalți”.
Cetățenia, în mod tradițional, constituie un status uzual și reprezintă calitatea de membru al unui stat-națiune, fiind conferită la naștere sau prin proceduri juridice specifice în cazuri de emigrare dintr-un stat în altul. Cetățenia este definită astăzi din perspectiva drepturilor și îndatoririlor pe care le au cetățenii. Logica integrării europene impune ca în momentul existenței unei evoluții suficiente a Uniunii Europene să se creeze o cetățenie europeană care să se suprapună peste cea națională.
În analiza cetățeniei în cadrul sistemului Uniunii Europene, este clar că există un decalaj evident între politica europeană și cetățeanul individual. Problema are două fațete:
1. cetățenia europeană, ca și cea națională, a devenit regularizatoare în termeni de funcții inclusive și exclusive;
2. nevoile sociale, se referă acum mai mult la sfera necesităților practice decât la nevoia de identificare a unor noi politici sociale.
Transformarea nevoilor sociale afectează cetățenia, drepturile sociale, și nu cele politice, constituind mijloace mult mai importante de includere socială. La nivelul UE, cetățenia europeană are un important rol regularizator, dar nu dezvoltă și mijloacele necesare pentru a răspunde necesităților practice, exacerbând astfel discrepanțele dintre abordarea normativă și realitatea socială. O altă problemă în analiza acestui concept în cadrul sistemului UE constă în separarea cetățeniei europene de cetățenia națională. Principalul obstacol, aici, este separarea cetățeniei de naționalitate. La nivel supranațional, cel puțin în teorie, cetățenia și naționalitatea nu sunt interschimbabile, dar în practică persistă această caracteristică.
Ideea „ruperii” cetățeniei europene de naționalitate, dezbătută adesea în ultimii ani, se referă la rezidența în interiorul granițelor fizice ale UE ca fiind complet independentă de naționalitatea persoanei în oricare dintre statele membre. Astfel, ar fi posibil să fii cetățean al UE fără a fi național al vreunui stat membru. Probabil că denumirea de „individ/subiect UE” ar fi mai potrivită decât cea de „cetățean UE”.
Această idee evidențiază legătura dintre cetățenie și naționalitate, dar și dă cetățeniei o conotație etnico-culturală mai pronunțată, iar calitatea de „subiect” al UE ar putea fi relevantă atât la nivel european, cât și național. Europa ar putea fi o nouă concepție despre cetățenie. Totuși, este de dorit ca cetățenia europeană să nu implice ruperea legăturii tradiționale dintre cetățenie și naționalitate, politicile adecvate putând sprijini cetățenia europeană în depășirea diferențelor etnice și culturale și în a face față pluralismului. Eșecul unor asemenea acțiuni contribuie clar la sporirea gradului de insecuritate percepută de către indivizii umani.
„ Motivele principale pentru care afirmăm că insecuritatea este din ce în ce mai ridicată țin atât de condițiile subiective reprezentarea psihosocială a securității la nivelul fiecărui individ uman, cât și de cele obiective, precum: mobilitatea ridicată a capitalului și a oamenilor și intensificarea migrației, dar și declanșarea „războiului împotriva terorii”, ca răspuns al statelor la evenimentele din 11 septembrie 2001 și la cele ce au urmat’’ [3, pag. 278].
Se observă în ultimii ani că statele și-au întărit măsurile de securitate, întorcându-se la formularea unui nou discurs, similar celui al anilor ’60-’70, în care dimensiunea militară a securității este cea mai importantă, și accentuând practicile de securitate represive și restrictive.
Cetățenia Europei care se construiește acum, nu este și nu poate reprezenta extinderea cetățenie naționale la nivelul Europei, că Europa nu va putea deveni pur și simplu o „națiune” mai mare, că ea este pe punctul de a inventa o „nouă” cetățenie. În viziunea lui Marshall, „cetățenia este statutul acordat tuturor celor care sunt membri efectivi ai comunității. Cei care beneficiază de acest statut sunt egali în ce privește respectarea drepturilor și a obligațiilor consecutive’’.
Cetățenia presupune un sens direct al apartenenței la comunitate bazat pe loialitatea față de civilizația pe care o împărtășește în comun. E loialitatea unor persoanae libere dotate cu drepturi și protejate de o legislație comună. Statutul legal și politic al cetățeniei se bazează pe reciprocitate, sub forma unui contract civic inclus în drepturile constituționale, pe de o parte statul acordă, recunoaște și garantează drepturile și responsabilitățile care decurg din statutul de cetățean, pe de alta, în schimbul acestora, cetățenii trebuie să fie loiali ordinii civice, pe care trebuie să o apere și să o promoveze.
Forma cea mai concretă a acestei relații, este naționalitatea recunoscută sub forma diverselor documente publice: certificate de naștere și de deces, pașapoarte și cărți de identitate.
Cetățenia națională nu mai este singura care să ofere un statut legal și drepturi. Instituțiile europene, sunt pe cale să construiască o nouă cetățenie. Instituțiile europene oferă cetățenilor europeni și străinilor aflați legal în spațiul European un statut social, care devine un veritabil statul politic. Deci există atât o cetățenie națională, cât și una europeană. Ca titular de drepturi, cetățeanul devine un element, al exercițiului putere și al principiului suveranității. Prin capacitatea sa de a influența configurația puterii politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din suveranitatea politică, deoarece, prin vot poate decide asupra guvernării.
La începutul acestui secol, conceptul de securitate umană era promovat de Organizația Națiunilor Unite ca fiind cea mai coerentă și cuprinzătoare abordare de securitate. Această
propunere combătea tocmai tendințele care par a se manifesta din nou în ultimii ani, anume ideea tradițională asupra statului care monopolizează drepturile și mijloacele de protecție a cetățenilor săi și a cărui putere trebuie extinsă pentru a susține pacea.
Conform viziunii ONU, societatea umană trebuie să se înscrie rapid într-un proces de transformare pe două niveluri, al cărui rezultat să fie, pe de o parte, transferul centrului de greutate de la securitatea teritorială la cea a oamenilor, iar pe de altă parte, transferul mijloacelor de realizare a securității de la achiziția de armament la dezvoltarea umană sustenabilă. Însă, în prezent, abordarea liberală a securității umane, cea de la apariție considerăm că propunea un ideal greu de atins, pare a fi ignorată în favoarea revenirii la o abordare tradițională, pragmatică, bazată pe realitate și pe preocupările statelor de realizare a securității naționale.
În acest context, cetățenia devine subiect al analizei de securitate atât prin expresia sa națională, ce creează premisele excluderii sociale, cât și prin cea europeană sau universală, ce
creează premisele pentru includerea socială. „Revenim astfel la distincția dintre „noi” și „ceilalți”, dintre „in-group” și „out-grup”, dintre „între granițe/frontiere” și „în afara granițelor/frontierelor” ca bază a definirii propriei existențe și a percepției și reprezentării
psihosociale a securității’’ [4, pag. 345].
1.2 Practica de a fi cetățean: drepturi și îndatoriri ale cetățeniei
Practica de a fi cetățean, ne duce la gândul de a fi un bun cetățean, implicarea în problemele comunității trebuie să fie comunitară. Nici un cetățean nu-și aparține sieși, ci toți aparțin cetății, căci fiecare este o parte a ei. Iar grija fiecăruia trebuie să devină grija tuturora. Indiferent de cultură, sau tară, cea mai important condiție pe care trebuie să o îndeplinească un cetățean este respectarea legii. Pentru a putea fi exercitată, puterea de stat necesită două elemente indispensabile: o populație, care să îi fixeze limitele personale (subiective) și un teritoriu, care să îi fixeze limitele speciale (obiective). Aceste două elemente insumate conduc la o definiție în sens larg a statului. Conceptul de populație este analizat în cadrul dreptului constituțional prin prisma noțiunii de cetățenie și a celei de drepturi și libertăți fundamentale ale cetățeanului.
Practica de a fi cetățean, înseamnă să participi la diferite activități, ca de exemplu, să participi ca voluntar la acțiunile de curățare a orașului / localității unde stai, să nu arunci gunoaie pe jos, cu toate că nu sunt coșuri de gunoi. Într-un cuvât sa fii un locuitor activ al localității/orașului în care locuiești. Să contribui la fonduri pentru restaurarea orașului, să păstrezi curațenia, să ajuți oamenii din jurul tău asta înseamnă să fi un cetățean educat.
Într-o comunitate sănătoasă, cetățenii participă la procesul de luare a deciziilor de interes public, informându-se cu privire la problemele care îi afectează, solicitând autorităților să adopte măsurile pe care ei le consideră de cuviință și participând efectiv la punerea în practică a deciziilor luate.
Prin urmare, „participarea cetățenească este procesul prin care preocupările, nevoile și valorile cetățenilor sunt încorporate procesului administrației publice locale de luare a deciziilor. „Există două direcții de comunicare, cu scopul general de îmbunătățire a deciziilor susținute de către cetățeni” [5, pag. 21].
Implicarea cetățenilor poate suplini atributele organelor guvernamentale în ceea ce privește controlul și metodele de constrângere și astfel se economisesc bani și timp pentru autorități Se poate îmbunătăți performanța și imaginea instituțiilor democratice, reducând clientelismul și corupția. În același timp, administrația publică locală va fi pregătită să împărtășească informațiile într-o manieră onestă și clară, încurajând cetățenii să-și exprime opiniile, pentru a influența deciziile sale și, în același timp, cetățenii vor înțelege drepturile și obligațiile care le revin și vor fi pregătiți să lucreze onest și constructiv pentru a asista reprezentanții administrației publice locale în rezolvarea problemelor.
Practica de a fi cetățean include și drepturi și îndatoriri care trebuie respectate. Cetățenia interesează nu numai dreptul constituțional, ci în egală măsură și dreptul internațional (public și în mod deosebit cel privat), dreptul familiei etc, fiind o excelentă noțiune interdisciplinară.
Constituția și legile conferă cetățenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le oferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii și persoanele fară cetățenie nu se pot bucura de toate drepturile politice, deoarece numai cetățenii exercită puterea la nivel statal, prin urmare numai ei pot participa la guvernarea societății din care fac parte și de destinele căreia sunt legați. Totodată, numai cetățenilor le incumbă anumite obligații, cum ar fi obligația de apărare a patriei sau de apărare a țării.
Legislația românească referitoare la cetățenie atașa un număr semnificativ de drepturi și îndatoriri statutului de cetățean. Primul și cel mai important, în ce privește participarea politică, Constituția din 1866 instituia o monarhie constituțională, cu regim politic parlamentar. Ea asigură separarea puterilor dintre Parlamentul bicameral și prinț ca putere legislativă (Art.33 și 113); guvern și prinț ca putere executivă (Art.35); iar sistemul independent ar curților ca putere judecătorească (Art.35).
Constituția garanta de asemeni, drepturi și libertăți civice precum suveranitatea poporului, guvernarea reprezentativă, libertatea presei, libertatea de asociere și cunoștință, și dreptul la educație asigurat de stat, în vreme ce proprietatea privată era declarată drept sacră și inviolabilă.
În ciuda angajamentelor sale ideologice liberale, în practică sistemul reprezentării parlamentare în România era bazat pe o inegalitate electorală fundamentală.
Constituța acorda participarea politică numai bărbaților majori care erau proprietari și erau educați. În plus, electoratul Camerei Deputaților – camera inferioară a Parlamentului – era împărțit în patru colegii care asigurau reprezentarea dominantă a proprietarilor de pămînt mari și mijlocii (Colegiile I și II, care reprezentau 1,5% din totalul alegătorilor, alegeau 41% din deputați) și a clasei de mijloc urbane și categoriilor profesionale (Colegiul III, care reprezenta 3,5% din votanți, alegea 38% din deputați).
În același timp, restul de 95% al electoratului era limitat la un singur colegiu (IV) care alegea doar 21% din deputați; în cadrul acestuia, votanții analfabeți fără nivelul standard de venit (91% din electorat) alegeau doar un reprezentant electoral pentru fiecare50 de votanți, care exercita mai apoi votul direct în cel de-al doilea scrutin.
Electoratul pentru Senat era încă și mai limitat, constând în numai 2% din corpul electoral, exclusiv marii proprietari de pămînturi și categoriile profesionale înalte.
În ce privește participarea politică, Constituția din 1866 a României a moștenit în felul acesta ceea ce Jurgen Habermas (1989) numește ambivalența ideologie burghezo-democratice. În teorie, constituția respecta oficial o definiție universalistă a cetățenie deschisă tuturor. În practică, în locul unui statut civil unificat și egal în mod universal constituția aplica o cetățenie ierarhică și multistratificată.
Potrivit sistemului reprezentării parlamentare exista o distincție virtual între participarea politică, activă și pasivă, marii proprietare de pământuri dispuneau de două voturi, unul pentru Senat și altul pentru Camera Deputaților, în vreme ce țăranii dispunea de un singur vot indirect. Mai mult la marginea societății se aflau exclușii.
În perioasa 18866-1919, femeilor, nelocuitorilor necreștini, și începând cu 1878, locuitorilor proaspăt anexatei provincii otomane a Dobrogei li s-au refuzat semnificative drepturi civice și politice.
„Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă un pilon al umanității. Din acest motiv, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale și instituționale, dorindu-se protecția persoanei de efectele nocive ale războaielor și ale altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranță etnică, religioasă, filozofică și politică’’ [6, pag. 63].
Respectarea deplină a drepturilor și îndatoriile omului, presupune egalitatea între bărbați și femei, o deplină egalitate între sexe astfel încât societatea să beneficieze de contribuțiile tuturor membrilor săi capabili de a-și exprima o voință socială și de a participa în mod conștient la acțiunile și procesele care interesează comunitatea în care trăiește.
Drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cetățeanului sunt nu numai o realitate ci și finalitatea întregii activități umane, bineînțeles a aceleia progresiste și democratice. O primă problemă teoretică este bineînțeles definirea drepturilor fundamentale ale cetățenilor. Considerăm că pentru definirea lor trebuie să luăm în considerație că acestea:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esențiale pentru cetățeni;
c) datorită importanței lor sunt înscrise, în acte deosebite cum ar fi declarații de drepturi, legi fundamentale.
„Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, stabilite de normele juridice, ele fiind în ultima instanță facultăți ale subiectelor raportului juridic de a acționa într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare și de a beneficia de protecția statului și de sprijinul său în realizarea pretențiilor legitime’’ [7, pag 321].
Drepturile fundamentale sunt drepturi esențiale pentru cetățeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură. Daca drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, apoi, ceea ce le deosebește de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise ca atare în constituție. Datorită importanței lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite cum ar fi declarațiile de drepturi, legi fundamentale.
La sfârșitul acestor considerații, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective aparținând cetățenilor, esențiale pentru viată, libertatea și demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalității umane, drepturi stabilite prin Constituție și garantate prin Constituție și legi.
Existența îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput că membrii unei colectivități umane să nu aibă alături de drepturi și anumite îndatoriri, anumite obligații față de societatea în care trăiesc.
În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetățeanului este o obligație și nu o îndrituire așa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetățeanului îndeplinirea unor cerințe determinate de sarcinile și scopurile societății. Îndatoririle fundamentale, sunt acele obligații cărora societatea, la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie. În fine, îndatoririle fundamentale, sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligații juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligații ale cetățenilor, considerate esențiale de către popor pentru realizarea scopurilor societății, înscrise în Constituție și asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forța de constrângere a statului.
„Drepturile și libertățile civile și politice, libertățile individuale mai ales, au aparut ca măsuri de protecție a individului contra violenței, și arbitrariului guvernanților, ca revendicări ale unei poziții juridice egale în fața legii.’’ [8, pag.71]. Apoi s-au impus drepturile sociale, economice și culturale între care s-au inclus îndeosebi dreptul la muncă, dreptul la educație, dreptul la protecție socială.
Daca drepturile civile și politice nu presupuneau, în principiu, și acțiuni concrete din partea statului în afara abținerii în fața libertății persoanei drepturile sociale, economice și culturale implică din partea statelor acțiuni, măsuri, garanții. Drepturile social-economice s-au impus mai ales după adoptarea Declarației Universale a Drepturilor Omului, eveniment de la care și constituțiile au trebuit să le recunoască și proclame.
În afară de drepturi, cetățenii au și o serie de îndatoriri fundamentale:
Îndatorirea de fidelitate față de tară- această indatorire, prevăzută din art. 54 din Constituție este urmarea firească a cetățeniei. Ea are drept urmare obligația celor cărora le sunt încredințate funcții publice precum și a militarilor de a îndeplini aceste funcții cu credință și a depune jurământul cerut de lege.
Îndatorirea de apărare a țării- îndatorirea de apărare a patriei prevăzută din art.55 din Constituție, impune cetățenilor să fie întotdeauna pregătiți pentru a da riposta covenită atât în cayul unei agresiuni armate, cât și în cayul altor acțiuni îndreptate îmotriva țării.
Îndatorirea de a contribui finainciar- conform art.56 cetățenii, au obligația să contribuie, prin impozite și prin taxe la cheltuielile publice. Sistemul legal de impunere trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale.
Îndatorirea de exercitate cu bună credință a drepturilor și libertăților și de a respecta drepturile și libertățile celorlalți- art.57 din Constituție stabilește o îndatorire ce incubă tuturor cetățenilor străini sau apatrizi. Se observă clar că buna credință, principiul tradițional de drept civil, este considerată o regulă constituțională.
Deci practica de a fi cetățean, constă în faptul că, trebuie să fie politicos cu ceilalți cetățeni, să meargă la vot, să respecte regulile, să-și iubească localitatea, să fie un om, cinstit, harnic, să participe la activități, și cel mai important să respecte drepturile și îndatoriile față de țară și de cei din jur.
1.3 Controverse asupra dublei cetățenii. Cazul României și Republicii Moldova
„Resortisanții unui stat parte care posedă o altă cetățenie trebuie să aibă, pe teritoriul acestui stat parte unde domiciliază, aceleași drepturi și îndatoriri ca și ceilalți resortisanți ai acestui stat parte” [9, pag. 30].
Momentan, în R. Moldova, guvernul permite, pe de o parte, să obții cetățenia altui stat, iar pe de altă parte, îngrădește dreptul de a participa la viața publică și de acces la secretul de stat, din cauza dublei cetățenii. Unii funcționari publici declară în mod deschis că această măsură are ca scop reducerea numărului de cetățeni care vor să obțină cetățenia română și este o protejare a securității și statalității R. Moldova, inclusiv din partea funcționarilor publici.
Chestiunea acordării cetățeniei române locuitorilor RM apare într-un context în care România oferă posibilitatea redobîndirii cetățeniei pentru foștii cetățeni care nu au pierdut-o din voia lor sau urmașilor acestora. În această situație se află persoane nu doar din Republica Moldova, ci și din Ucraina sau persoane emigrate în Occident și deposedate de cetățenie de către statul comunist „Deși statul român nu ține o evidență a celor care redobândesc cetățenie în funcție de țara de proveniență, estimări neoficiale arată că aproximativ 90% din cei aflați în această situație provin din Republica Moldova’’ [10, pag510].
Simplificarea procedurilor nu schimbă fondul politicii de redobîndire a cetățeniei: fiecare aplicant trebuie să facă dovada că el / ea sau familia au avut cetățenia română, în cazul celor din Republica Moldova, până la ocupația sovietică.
Politica României a stârnit controverse în Uniunea Europeană, unele state membre temându-se de o invazie de noi cetățeni europeni creați peste noapte, iar câteva ziare occidentale au vorbit chiar de milioane de asemenea cazuri. După cum se poate vedea din tabel, numărul real este departe de așa ceva. Totuși, România are o problemă de percepție în UE față de acest subiect.
Întrebarea 1 a sondajului a testat opinia față de acordarea cetățeniei românești celor din Republica Moldova, testând trei opțiuni:
A) opțiunea maximală: „toți cetățenii din Republica Moldova ar trebui să aibă tratament preferențial la acordarea cetățeniei”.
B) opțiunea acordării cetățeniei celor care fac dovada originii românești.
C) opțiunea non-avantajării – „cetățenii din Republica Moldova nu ar trebui să aibă tratament preferențial” față de alții care solicită cetățenie românească.
Opțiunile respondenților au fost:
(22% nu au răspuns sau nu au știut)
În mod evident, variantele A și B susțin o politică specială față de Republica Moldova în ce privește cetățenia, deci pot fi tratate împreună. De unde rezultă 46% dintre cetățeni care susțin o politică specială de acordare a cetățeniei pentru locuitorii din RM, față de 32% care resping o asemenea idee.
Întrebarea 2, sa testat reacția față de programele și proiectele de asistență și cooperare pe care România le-a dezvoltat față de RM. Din tematicele acoperite în raportul CRPE citat anterior, s-au selectat pentru chestionar pe cele de rezonanță mai largă în cazul cărora existau premise să ajungă la cunoștința publicului larg. Întrebarea exactă a fost: ’’În ce măsură se consideră că următoarele inițiative ale României vor duce la îmbunătățirea relațiilor dintre România și Moldova’’? ?”, plecând de la ideea că îmbunătățirea relațiilor este un obiectiv universal susținut, indiferent de ce opinie are respondentul față de alte tematici din chestionar. Simplificând grila de răspunsuri, observăm că:
„România susține proiecte de cultură și presă în RM prin două instituții: Departamentul pentru Românii de Pretutindeni și Institutul Cultural Român. În anul 2010 au fost alocați prin DRP 617.000 euro către RM (mass media 197.000; proiecte culturale 326.000; Mitropolia Basarabiei 94.000 euro). În același an, prin ICR au fost alocați 427.000 euro către RM. În 2010, ICR a deschis la Chișinău Institul Cultural ”Mihai Eminescu” [11, pag.70] .
Un lucru bine de menționat sunt spusele lui Adrian Cioroianul, ministru român de externe, a declarat că: ’’Legea guvernului de la Chișinău prin care se interzice moldovenilor cu cetățenie multiplă să aibă atribuții de interes public este discriminatorie pentru cei care au cetățenie română și nu este în spirit european, am sperat că acest lucru să nu se întâmple. Mi se pare o lege discriminatorie, dar nu ne amestecăm în dezbaterea internă a Republicii Moldova’’.
După acest argument, am puteam afirma că nu toți sunt deacord cu dubla cetățenie, Cioroianul a declarat că, în luna mai când guvernul moldovean a anunțat această inițiativă că, va introduce și acest subiect pe agenda de discuții cu omologul moldovean. Numai că în ultimele luni, nu au mai avut loc contacte la nivel de miniștri de externe între România și Republica Moldova.
Inițiativa legislativă a Guvernului Republicii Moldova, de a interzice deținerea cetățeniei multiple de către funcționarii publici, este criticată dur și de reprezentanții partidelor politice de opoziție și experții de la Chișinău. Aceștia consideră că proiectul de lege divizează societatea în două și este îndreptat, în special, împotriva persoanelor care dețin cetățenie românească. Totodată experții afirmă că respectiva inițiativă legislativă constituie un obstacol esențial în calea reîntregirii Republicii Moldova.
În cazul în care legea va fi adoptată, cetățenii moldoveni, care dețin dubla cetățenie, nu vor mai avea acces la un șir de funcții publice cum ar fi cea de președinte al țării, deputat, membru al Guvernului, membru al Curții de Conturi, membru al consiliului de administrație a Băncii Naționale, membru al Comisiei Electorale Centrale, personal al Serviciului de Protecție și Pază de Stat, angajații Serviciului de Informații și Securitate, ai Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice și Corupției polițist, judecător, avocat parlamentar, vameș, procuror, diplomat, ș.a.
Argumentul Guvernului R. Moldova că, din moment ce deții cetățenie străină, există
posibilitatea vinderii secretelor de stat la care au acces deputații, este unul nul atât timp cât vinderea secretului de stat sau spionajul este o infracțiune stabilită în CP în vigoare. Prin urmare, nu poți să interzici accesul în Parlament pe o suspiciune generală că vei fi infractor. În acest context, Curtea a recomandat Guvernului R. Moldova folosirea altor metode pentru a asigura loialitate față de stat a aleșilor parlamentari, precizând că loialitatea față de un stat nu neapărat înseamnă loialitate față de actuala guvernarea acestui stat. Curtea a considerat că Legea nr. 273 nu este justificată și proporțională, fiind contrară Articolului 3 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Articolului 17 al Convenției Europene pentru Cetățenie.
Necătând la faptul că sunt obligatorii, actualul guvern și parlament au declarat că nu vor executa Hotărârea CtEDO privind renunțarea la restricțiile impuse la ocuparea de funcții publice deținătorilor dublei cetățenii și vor lăsa noua administrație ce va fi aleasă în primăvară să soluționeze această problemă.
„ Interdicția de deținere a cetățeniei duble de către funcționarii publici a făcut deja mai multe „victime”. De exemplu, mai mulți colaboratori ai Serviciului Vamal sau angajați ai MAI au fost concediați pe parcursul ultimelor șase luni, de când a intrat în vigoare controversatul document prin care s-a pus tabu pe deținerea unei alte cetățenii cu excepția celei moldovenești de către diferite categorii de funcționari publici’’ [12, pag.111].
În cazul în care R. Moldova nu se va conforma deciziei CtEDO în cauza Chirtoacă și Tănase vs. Moldova, riscăm să fim atenționați și în această problemă de Comitetul de Miniștri al CoE pentru neexecutarea hotărârilor Curții.
Conform proiectului, în mai multe acte normative va fi inlocuită sintagma „cetățenii Republicii Moldova” cu expresia „persoana care deține exclusiv cetățenia Republicii Moldova”. Proiectul a fost avizat încă în luna mai de către cabinetul de miniștri, dar nu fusese inclus pe agenda Parlamentului în sesiunea de primăvară-vară. În sesiunea toamnă-iarnă, care a început la 4 octombrie, Biroul permanent al Parlamentului a inclus inițiativa legislativă pe agenda de lucru a Legislativului. UNIMEDIA a solicitat părerea mai multor politicieni și experți de la Chișinău, în această privință.
„E straniu că respectivul proiect de lege a fost promovat în regim de urgență. Am impresia că în spatele lui se ascund dorințe de a limita drepturile cetățenilor Republicii Moldova care dețin și cetățenia română. Trebuie să atragem atenția opiniei publice, de altfel riscăm să ajugem la niște epurări foarte drastice", a declarat Angela Aramă, deputat în Parlamentul Republicii Moldova, din partea PPCD. Proiectul de lege a fost apreciat dur și de către Serafim Urechean, liderul Alianței Moldova Noastră, în cadrul unui interviu pentru cotidianul "Flux". "Bineînțeles că această inițiativă contravine normelor constituționale, care reprezintă legislația fundamentală a statului. Eu consider că este o eroare și, probabil, comuniștii își vor da seama că acest proiect de lege, care divizează în două societatea, nu va fi acceptat de către majoritatea parlamentară".
„Această inițiativă reprezintă expresia reprezentanților de vârf ai partidului de guvernământ față de procesul de acordare în masă a cetățeniei române pentru cetățenii Republicii Moldova. Legislativul a votat cu marea majoritate Legea cu privire la dubla cetățenie. Prin urmare, oamenii de bună-credință au obținut cetățenia altei țări fără să presupună că aceasta va atrage lezarea drepturilor lor cetățenești, așa cum se face acum’’ [13, pag. 32].
Potrivit notei informative a proiectului de Lege pentru modificarea și completarea unor acte legislative, inițiativa a venit ca urmare a faptului că, în ultimul timp, s-a constatat tendința, tot mai mare, a cetățenilor Republicii Moldova de a dobândi cetățenia altor state generată de dorința acestora de a obține unele înlesniri ce țin de călătoriile libere în spațiul european, obținerea indemnizațiilor de asigurări sociale, întegrarea familiei, angajarea necondiționată în câmpul muncii, înmatricularea la studii etc.
Concomitent, persoanele care dețin cetățenia altor state au obligații politico-juridice față de statele respective. Acest fapt poate genera un conflict de interese în situațiile în care vor exista obligații atât față de Republica Moldova cât și față de alt stat al cărui cetățean concomitent este persoana respectivă, se arată în nota informativă a proiectului de lege.
Rugat de UNIMEDIA să dea o apreciere proiectului de lege, Vitalie Nagacevschi, președintele ONG-ului "Juriștii pentru Drepturile Omului", a menționat: "Este o acțiune nu prea bine cugetată, deoarece în perspectiva integrării europene și în contextul globalizării, în majoritatea statelor europene nu se mai pune problema cetățeniei pentru accederea la funcții publice".
În prezent, există circa 10 mii de cereri de renunțare la cetățenia R. Moldova și doar 7 mii de cereri de acordare. Totuși, conform unor date neoficiale, mai mult de 500.000 cetățeni ai R. Moldova au depus deja cererea de dobândire sau redobândire a cetățeniei române, la care se adaugă aproximativ 400.000 cetățeni care dețin deja cetățeniile României, Ucrainei, Rusiei, Bulgariei, Poloniei, Israel, ș.a.
Luând în considerație că această perioadă este una electorală, persoanele care dețin și o altă cetățenie decât cea a R. Moldova vor întâmpina impedimente la accedere în funcție, mai ales că recent Parlamentul a adoptat în primă lectură o lege prin care titularii și candidații la funcții publice vor fi verificați de SIS, urmând să-și declare, pe lângă starea civilă, afilierea politică și venituri, cetățenia pe care o au membrii familiei, inclusiv părinții.
Actuala guvernare nu va renunța la intențiile sale privind limitarea în drepturi a persoanelor ce dețin alte cetățenii decât cea a R. Moldova, astfel nu se va conforma Hotărârilor CtEDO.
Nagacevschi consideră că acest proiect de lege este un obstacol și pentru reîntregirea Moldovei. „Dacă se va merge pe ideea acordării unui anumit număr de locuri deputaților transnistreni, atunci va fi o problemă serioasă, deoarece majoritatea acestora dețin deja cetățenia Federației Ruse. În acest context, nu-mi rămâne decât să cred că inițiativa este îndreptată împotriva celor care dețin cetățenie română. În România, numele persoanelor care obțin cetățenie este publicată în Monitorul Oficial. În Rusia o astfel de practică nu există. Astfel, persoanele care dețin cetățenie rusească ar putea ascunde acest fapt când vor dori să obțină o funcție publică, pe când cei care dețin cetățenie română nu vor putea face același lucru", a explicat juristul Vitalie Nagacevschi.
Relația specială pe care statul, instituțiile și partidele românești o mențin cu Republica Moldova, specială față de relațiile cu alte state vecine, este susținută la nivelul opiniei publice. Programele speciale ale României dincolo de Prut (burse, asistență financiară, proiecte culturale) sunt privite favorabil de o majoritate confortabilă a celor chestionați.
Atitudinea pozitivă, este prezentă chiar pe fondul unei lipse de informare asumate de cei care au răspuns chestionarului. Cu alte cuvinte oamenii, nu sunt nici foarte interesați și nici foarte informați, asupra acestor subiecte, dar agreează în principiu proiectele de asistență în RM ale statului român.
Avem aici majorități confortabile, pe care se poate baza în viitor un consens la nivelul partidelor românești privind relația cu Chișinăul. Impresionează procentul de 72% care, plasează pe harta lor mentală Republica Moldova ca aparținând spațiul european, dorind un viitor european pentru această țară. Aceasta arată că politica oficială a statului român, de a deschide poarta UE către Moldova, este bazată pe un sentiment popular că cele două țări trebuie să aparțină unui spațiu comun politic și economic.
În România, chestiunea cetățeniei nu a fost niciodată abordată unitar, într-o viziune pe termen lung, iar din 1947 pâna în 2011 au fost adoptate 30 de legi ăi 8 ordonanțe de urgență, toate referitoare la posibilitatea redobândirii cetățeniei române. Totuși în ultimii ani, statul român, la insistențele președintelui Traian Băsescu, s-a arătat mai preocupat în special față de locuitorii Republicii Moldova, care vor să aibă pașaport românesc. „Chiar și așa procedură, redobândirii cetățeniei române a rămas complicată și scumpă: costul final calculat de Fundația Soros, fiind de circa 300 de euro pentru fiecare solicitant. În același timp, capacitatea Autorității Naționale pentru Cetățenie este redusă, și termenul de 5 luni prevăzut prin lege pentru rezolvarea dosarelor nu se respectă întotdeauna’’ [14, pag.200].
Capitolul 2. Cetățenia europeană, între teorie și practică
2.1. Cetățenia europeană – clarificări conceptuale
În anii '70, Raymond Aron susținea că „nu există nicio ființă care să poată fi numită cetățean european, ci doar cetățeni francezi, germani, italieni’’ [ 1, pag. 638].
Într-adevăr, cetățenia este pusă în relație cu noțiuni fundamentale, precum identitate, națiuni, drepturi politice, suveranitate, egalitate, apartenență, democrație etc. Totuși, apariția și dezvoltarea conceptului de cetățenie europeană în ultimul deceniu este o realitate de netăgăduit și constituie un element-cheie al procesului de integrare.
Conceptul de cetățenie europeană este fundamentat juridic în Tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa, Lisabona, figurează și în Proiectul de Constituție a Uniunii Europene, existența lui fiind una cât se poate de reală. În plus, el a început și să producă efecte vizibile prin drepturile care le sunt acordate cetățenilor europeni.
Ideea de a impune un nou tip de cetățenie, care să aparțină mai multor popoare nu este nouă. Înca din iunie 1940, Charles de Gaulle, Jean Monnet și Winston Churchill o considerau posibilă în cadrul unei Uniuni franco-britanice.
Tratatele conferă cetățenilor europeni dreptul la liberă circulație, dreptul la sejur și stabilire, dreptul la muncă și la studiu în toate statele membre. Primul drept menționat poate fi considerat motorul cetățeniei europene, deoarece, în absența lui, celelalte drepturi nu ar putea fi exercitate. În consecință, cetățenii europeni capătă și o serie de drepturi politice dreptul de a alege prin vot și de a fi aleși la alegerile municipale și la cele europene, în statul de rezidență, pe de o parte, și în cel de apartenență, pe de altă parte. Asemănător principiului după care funcționează acest tip de cetățenie, dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor din statul de rezidență nu se substituie dreptului de a participa la alegerile din statul de apartenență, ci se adaugă acestuia.
Pe de altă parte, statele au dreptul de a dispune ca anumite funcții de execuție să fie ocupate exclusiv de cetățenii lor naționali, în virtutea necesității de a proteja anumite interese. Drepturile politice conferinte cetățenilor europeni nu se opresc însă aici. Ei au dreptul de petiție în fața Parlamentului European (referitoare la orice problemă a activității Uniunii), dreptul de a se adresa Mediatorului European și dreptul la protecție diplomatică și consulară.
„Orice cetățean aflat pe teritoriul unui stat terț, unde statul membru, al cărui resortisant este, nu are reprezentanță, poate solicita protecție, din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca cele stabilite pentru cetățenii acelui stat’’ [ 2, pag.81].
Deși este complementară cetățeniei naționale acordată de fiecare stat membru și nu poate exista independent de aceasta, cetățenia europeană produce efecte în plan juridic și politic. Drepturile acordate în virtutea statutului de cetățean european nu afectează cu nimic statutul cetățeanului pe teritoriul statului de apartenență (să nu uităm că cetățenia europeană este secundară celei naționale), dar ele generează efecte considerabile pe alte trei planuri. Este vorba despre legislațiile altor state membre (libera circulație), legislația comunitară (dreptul de petiție) și legislația internațională (protecția consulară).
În plus, cetățenia europeană, adițională cetățeniilor naționale, subliniază încă o dată specificul paradoxal al Uniunii Europene, cuprins între diversitatea adusă de fiecare stat membru și eforturile de a identifica sau crea un plan comun de funcționare pentru acestea.
Drepturile politice și civile generate de instituirea cetățeniei europene sunt exercitate fără a exista în prealabil un fundament al identității colective. Fragmentarea este definitorie și în planul cetățeniei. Indivizi care se percep diferiți din punct de vedere cultural, național, identitar se bucură de aceleași drepturi conferite în virtutea apartenenței la o comunitate economică și politică.
La nivel comunitar, interdependența dintre cetățenie și naționalitate nu există, ceea ce înseamnă că europenii sunt incluși în viața politică a UE, pot influența și participa la funcționarea instituțiilor comunitare, fac parte din spațiul public al Uniunii în virtutea alegerii, și nu în virtutea drepturilor primite prin naștere. Statutul de cetățean european se juxtapune celui de cetățean național și produce efecte doar în afara legislației naționale.
Pe de altă parte, cetățenia europeană aduce o dimensiune post-națională conceptului în cauză. Până la momentul instituirii acesteia, cetățenia a fost definită numai în termenii identității naționale și a fost percepută numai prin prisma legăturii ei indisolubile cu ideea de națiune, presupunând o limbă, o istorie, o tradiție, o cultură comune pentru toți indivizii aparținând unui stat.
Această legătură cetățean-stat devine și mai puternică o dată cu Revoluția Franceză, când a fi cetățean presupunea un grad mare de loialitate față de națiune. De aici și până la dezvoltarea ideii de datorie a cetățeanului de a-și apăra națiunea nu a mai fost decât un pas.
Cetățenia națională a fost, de-a lungul istoriei, justificarea implicării indivizilor în războaie. „În națiunea democratică, cetățenia, acordată tuturor, antrenează serviciul militar obligatoriu, așa cum se întâmpla deja în societatea antică’’ [ 3, pag.114].
Se ivește astfel o altă particularitate a cetățeniei europene, relevantă în ce privește relația ce se stabilește la nivel european între granițe, cetățenie și securitate.
Cetățenia europeană nu are o latură militară, nu implică obligativitatea indivizilor de a apăra comunitatea din care fac parte, ea se naște pe fondul creionării unei Europe civile a cooperării, unei Europe în care responsabilitatea purtării luptelor revine unor armate profesioniste.
De-militarizarea cetățeniei vine pe fondul unor fenomene mai ample. De fapt, lipsa obligativității serviciului militar nu se manifestă doar la nivelul UE, ci și la nivelul statelor membre (în România, acesta a fost înlocuit cu serviciul militar pe bază de voluntariat începând cu 1 ianuarie 2007), iar posibilitatea apariției unei confruntări violente interstatale este aproape nulă. De asemenea, nu poate fi negată influența pe care statutul de stat membru NATO o are asupra acestui fenomen, prin faptul că, la acest nivel, cooperarea presupune un anumit grad de pregătire al soldaților.
Cetățenia europeană este definită doar între coodonate civile și politice și tinde, astfel, să aibă un veritabil caracter universal și echitabil pentru toți indivizii vizați, făcând chiar posibilă crearea unor repere ale unei identități europene. Relația dintre identitate și cetățenie are astfel un sens invers, cetățenia fiind cea menită să conducă în timp la o identitate comună.
Concepută pentru a favoriza afirmarea dimensiunii politice a Uniunii Europene, cetățenia europeană nu depășește încă acest nivel, ea neavând încă forța de a genera în rândul deținătorilor ei sentimente patriotice. Putem vorbi, în cel mai bun caz, de o formă a patriotismului constituțional, ca atașament față de un anumit set de valori comune, și nu față de o origine etnică sau o istorie comună.
2.2. Evoluția conceptului de cetățenie a Uniunii Europene
Termenul ca atare vine din gândirea greacă, fiind preluat de limbile europene moderne în special franceza și engleza prin intermediul limbii latine. El a apărut mai întâî în cetățile stat din Grecia antică și a fost transferat la Roma o dată cu alte produse ale culturii antice grecești.
“Noțiunea de cetățenie își găsește originea în dreptul intern. Potrivit concepției propuse de Aristotel, cetățeanul se definea, prin participarea la funcțiile judiciare și la cele publice în general. În dreptul pozitiv, cetățenia continuă să desemneze calitatea juridica ce permite unei persoane să ia parte la viața statului, bucurându-se de drepturi civice și politice și fiind supusă, în schimb, anumitor obligații cum ar fi votul obligatoriu sau serviciul militar. Ca regulă, cetățenia e recunoscută de către stat cetățenilor săi care, ca membrii ai Cetății, participă la guvernarea Cetății.” [4, pag.110].
Ideea acordării unor drepturi politice pe plan european a existat chiar de la înființarea Comunităților Europene având următoarele precedente:
În 1975 primul ministru belgian Leo Tindemans a cerut, ca cetățenilor statelor membre să le fie recunoscute drepturile special ca membri a CE. Consiliul European de la Fontainebleau din 1984 a hotărât constituirea unui grup de lucru ad-hoc (grupul Adonnino).
Prin grupul de lucru Adonnino, Consiliul European a făcut primul pas, întocmind un plan care viza facilitarea liberei circulații a persoanelor, o mai bună informare, stimularea învățării limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel, pașaport.
Aici a cunoscut o nouă dezvoltare, legată îndeosebi de asocierea cu virtutea civică (idealul moral al Romei republicane) și de problemele de implementare a cetățeniei române. Uitat mult timp, termenul de cetățenie a reaparut în timpul Revoluției Franceze (1789), când a fost colaborat pentru prima dată cu drepturile omului.
Secolul XIX a consacrat relația dintre cetățenie și statul-națiune pentru că, din nou, să urmeze o fază de declin, în perioada interbelică. Sensul multidimensional de astăzi (cetățenia politică, civilă și socială) îl datorăm sociologului englez Marshall (1950) care, practic, a reușit să capteze interesul lumii academice pentru acest termen paradigmatic. De atunci, cetățenia domină dezbaterea contemporană din științele politice și sociale.
Uniunea Europeană este o construcție nouă, reprezintă o comunitate de națiuni și popoare europene, care nu intră în nici o categorie juridică tradițională; este mai mult decât o confederație de state, dar mai puțin decât un stat federal; aceasta se fondează pe un sistem politic original, aflat în continuă evoluție de peste cincizeci de ani.
Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea.
Principalele obiective ale Uniunii Europene sunt :
Să promoveze progresul economic și social;
piața unică a fost instituită în anul 1993, iar moneda unică a fost lansată în anul 1999.
Să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutor umanitar pentru țările nemembre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale).
Să instituie cetățenia europeană (care nu înlocuiește cetățenia națională, dar o completează, conferind un număr mai mare de drepturi civile și politice cetățenilor europeni).
Să dezvolte o zonă de libertate, securitate și justiție legată de funcționarea pieței interne și de libera circulație a persoanelor.
Din anii ’90 încoace, cetățenia a devenit una din subiectele cheie ale dezbaterilor politice. Noțiunea de “cetățenie” este supusă unor modificări într-un ritm foarte rapid datorită schimbărilor majore de la nivel economic, social și politic care au loc la cumpăna dintre secolele XX și XXI. Două mari fenomene pun în discuție rolul contemporan al statului – națiune și al conceputului de “cetățenie” pe acesta care îl implică:
În primul rând, globalizarea – faptul că centrul și strategia activităților economice sunt intregrate pe o scară înaltă la nivel mondial prin intermediul tehnologiei. Un element important al globalizării este dezvoltarea internetului și a societății informaționale. Globalizarea piețelor este factorul decisiv care a dus la implementarea ultimei etape a integrării europene, și anume Uniunea Economica și Monetară. Statele-națiune sunt din ce în ce mai puțin capabile să înfrunte provocările acestui fenomen.
În al doilea rând, existența a tot mai multe societăți multiculturale care destramă teoria omogenității statelor-națiune. Factori precum diversitatea regională sau naționala (Spania, Belgia, Marea Britanie), multiculturalismul, multietnia au contribuit la creșterea imigrației și la apariția unei noi societăți europene.
Cetățenia europeană ia naștere tocmai din această nouă societate europeană. Dreptul la libera circulație a persoanelor în cadrul comunității a fost introdus în Tratatul Comunităților Economice Europene semnat la Roma în 1957. Aceastî libertate nu a fost legatî de nici un concept de cetățenie, ci mai degrabă a fost asociată cu promovarea activității economice. Astfel ca dreptul la rezidentă a fost acordat muncitorilor și familiilor lor ca urmare a libertății de a munci în oricare stat membru CEE.
Prin Tratatul de la Maastricht a fost definit conceptul de cetățenie europeană: orice persoană care deține cetățenia unui Stat Membru al UE este considerat cetățean al UE.
„Primul paragraf al articolului 17 din Tratatul instituind CE definește cetățeanul european ca fiind acea persoană care are naționalitatea unui stat membru. Cu toate acestea, printr-o Declarație anexată în anul 1992 Tratatului de la Maastricht, cu ocazia Conferinței Interguvernamentale, se reamintește faptul că, de fiecare dată când se face referire la cetățenii statelor membre, problema de a știi dacă o persoană are cetățenia unui stat membru sau a altuia nu se va rezolva decât facându-se referire la dreptul național al statului membru în cauză’’ [5, pag. 44].
Cetățenia europeană în literatura de specialitate a fost concepută fie ca o simplă legătură între un individ și un anumit stat, fie ca o legătură politică, ori ca o calitate a persoanei sau și altă opinie precizează că cetățenia poate fi definită ca fiind legătura juridică dintre cei care fac parte dintr-un stat și acel stat.
Această cetățenie o suplimentează pe cea naționala fară a o înlocui și face posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul Statului Membru în care locuiește. Calitatea de cetățean european conferă dreptul la Libera circulație și rezidență pe teritoriul oricărui stat al UE.
Munca în oricare din state UE
Acces la protecție diplomatică și consulară
Garantarea drepturilor prevăzunte de Convenția Europeană asupra drepturilor Omului și Carta UE a Drepturilor Fundamentale
Cetățenii europeni au deasemenea:
Dreptul de a vota și de a participa la alegerile locale și pentru Parlamentul European;
Dreptul de a se adresa unei instituții europene în una din limbile oficiale și de a i se răspunde în aceeași limbă;
Dreptul de a avea accces la documentele Parlamentului, ale Comisiei, și ale Consiliului, exceptînd cazurile stabile prin lege;
Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și de a apela la Instituția Avocatului Poporului Principal non – discriminării pe bază de: naționalitate, sex, rasă, etnie, religie, credință, vârstă, orietnare sexuală.
Cetățenia europeană are la baza principiile comune ale Statelor Membre stipulate prin Tratatul de la Amsterdam: principiul libertății, principiul democrației, principiul respectării drepturilor omului și al libertăților fundamentale și principiul statului de drept. Tratatul de la Amsterdam întăreste protecta drepturilor fundamentale, condamnă orice formă de discriminare și recunoaște dreptul la informație și protecția consumatorilor. O dată cu Tratatul de la Amsterdam s-a pus și problema accesului la drepturile conferite de cetățenia europeană și pentru cetățenii statelor terte cu drept de rezidentă pe teritoriul Statelor Membre.
De asemenea, Tratatul de la Amsterdam prevede că Uniunea respect atât drepturile fundamentate garantate prin Convenția europeană a drepturilor a omului, semnată la Roma, în 1950 cât și cele rezultate prin tradițiile constituționale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar.
Uniunea Europeană a obținut competențe și în ceea ce privește imigrarea. Responsabilitatea formulării de politici în acest domeniu revine Comisiei Europene care le monitorizează și implementarea. Important de menționat este și faptul ca o data cu acest tratat, politicile legate de imigrare trec din al treilea pilon al UE (Justiție și Afaceri Interne) în primul pilon, Politica Comuna de Integrare.
Până în momentul de față, cetățenia europeană, contrar cetățeniei naționale nu impune respectarea unor obligații, ci doar acordă doar drepturi. Cetățenia Uniunii este considerat ca având un statut legal în curs de dezvoltare, motiv pentru care Comisia trebuie să prezinte la fiecare 3 ani un raport despre aplicarea dispozițiilor referitoare la cetățenia europeană din cadrul Tratatului, în fața Parlamentului, Consiliului și a Comitetului Economic și Social.
Cetățenia europeană completează cetățenia națională, fără a se substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetățeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care își are rezidența. Așadar este necesar și suficient ca o persoană să aibă cetățenia unui stat membru pentru a beneficia de cetățenia Uniunii. Tratatul de la Maastricht a instituit cinci categorii de drepturi supranaționale care se adaugă celor provenite din cetățenia națională.
În primul rănd sunt drepturile la liberă circulație, dreptul la sejur și la stabilire, dreptul la muncă și studiul pe teritoriul celorlalte state member ale Uniunii.
În al doilea rând, dreptul politic de a vota și de a candida în alegerile pentru Parlamentul European.
Dreptul de a beneficia de protecție diplomatic și consulară pe teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene din partea autorităților diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care țara din care provine cetățeanul nu are reprezentanță dimplomatică ori consular în statul terț respective.
Dreptul de a adresa petiții Parlamentului European în oricare din limbile oficiale ale Uniunii și de a apela la mediatorul European în situația în care petiționarii consider că au fost afectați de administrarea și actele instituțiilor și organismelor comunitare.
Cetățenia europeană este un alt tip de identitate colectivă. Ea nu se mai raportează la un anumit stat și este decuplată de teritoriu și naționalitate. Indiferent de limbă, istorie sau tradiții, cetățenii își exprimă loialitatea față de instituțiile U.E. și participă la o guvernantă transfrontalieră.
„Cetățenia europeană este o inveție, o construcție artizanală incompletă și al cărei proces de agregare se află încă în desfașurare. Ea marchează însă o nouă etapă în lunga istorie a Drepturilor Cetății’’ [6, pag.120].
Ca idee, ea simbolizează comunitatea de obiective și mijloace care se construiește între statele membre, mai bine spus, între popoarele acestor state ale Uniunii Europene. Ea derivă din ideea de bază a construcției europene: aceea de a asigura pacea, permițând popoarelor să trăiască laolaltă în virtutea unor reguli și instituții comune, liber consimțite. Ea se dorește a fi materializarea aspirației exprimate în Declarația Schuman: “Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a îndeplini “destinul împărtășit”.
2.3. Cetățenia europeană, între drepturi, obligații și oportunități
„Conceptul de cetățenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne și ale regimului democratic. Cetățenia este strâns legată de naționalitate și de stat, astfel încât o cetățenie europeană este un concept nou, o noțiune specială datorită caracterului său supranațional’’ [7, pag.518].
Ea simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri și de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene și provine din ideea fondatoare a construcției europene: asigurarea păcii în Europa așa încât națiunile să conviețuiască în virtutea unor reguli și instituții comune pentru care și-au dat consimțământul liber.
Uniunea Europeana, organizatie cladita din ruinele celui de-al doilea razboi mondial din dorinta de a stavili razboiul pe continent odata pentru totdeauna, a fost sortita inca de la inceput sa capete intr-o buna zi contururi politice, astfel incat Europa politica unita devine acum miza esentiala a viitorului Europei
Cetățenia europeană, așa cum am menționat și mai sus, are la bază principiile commune ale statelor member incluse ăn Tratatul de le Amsterdam:
Principiul libertății
Principiul democrației
Principiul respectării drepturilor omului fumndamentale
Principiul statului de drept
În anul 1998, Comisia europeană a lansat serviciul de informare ’’Europe direct’’, în scopul de a informa cetățenii asupra posibilităților și drepturile care le sunt oferite prin cetățenia europeană.
Cetățenia europeană este legată evident de anumite drepturi precum dreptul la liberă circulație, de stabilire și muncă pe teritoriul Uniunii Europene sau recunoașterea studiilor și diplomelor în UE.
Sunt foarte puține persoane, care cunosc drepturile și care se implică activ ca ele să fie respectate dar și mai puțini cei care nu cunosc obligațiile. Sunt 2 tipuri de obligații mai importante: Cele scrise care decurg din Tratale UE și directivele Comisiei dar și cele morale, de ordin valoric cum ar fi obligația de a te informa, de a participa activ și de a vota în cadrul alegerilor europene.
Alegerile europene se organizează o dată la 5 ani, iar cetățenii europeni își aleg eurodeputații, adică acei oameni care trebuie să le facă vocea auzită la Bruxelles. Tot de aceste alegeri depinde și componența Comisiei Europene, organul executiv al Uniunii care proiectează politicile și programele europene, inclusiv cele pentru voluntariat și tineret, pentru o periodă de 5 ani.
„Vorbind de drepturi și obligații, participarea la vot la alegerile europarlamentare este din acest punct de vedere nu doar un drept dar mai ales o obligație. Avem datoria de a răspunde pentru alegerea noastră și de a-i responsabiliza pe cei aleși’’ [8, pag.333].
La nivel european, participarea electorală se regăsește în posibilitatea cetățenilor statelor membre de a alege reprezentanții naționali din Parlamentul European (PE), acesta fiind, de altfel, singura instituție a Uniunii Europene aleasă prin vot direct de către cetățeni.
În ciuda importanței deosebite pe care acest fapt ar trebui să îl atribuie alegerilor euro-parlamentare, cetățenii Uniunii Europene sunt din ce în ce mai puțin interesați în exprimarea opiniilor lor politice. Astfel, dacă la alegerile din 1979, 63% dintre cetățenii cu drept de vot s-au prezentat la urne pentru alegerea membrilor Parlamentului European, acest procent a scăzut fără încetare cu fiecare nou scrutin, după cum se poate observa din figura de mai jos:
Figura 1. Participarea la vot a cetățenilor UE
În primii 15 ani de la organizarea alegerilor directe pentru Parlamentul European, participarea cetățenească a cunoscut o scădere de numai 62%. Deși tendința era negativă, totuși nu se poate compara cu scăderea bruscă a interesului cetățenilor europeni pentru exercitarea dreptului de vot, interes manifestat prin obținerea unui procent de numai 7%, între alegerile din anul 1994 și cele din 1999.
Declinul rapid și semnificativ în participarea cetățenilor europeni în procedura electorală a continuat în ritm susținut, cu o nouă scădere a gradului de participare a alegătorilor până la scrutinul din anul 2009.
Există mai multe motive pentru participarea electorală din ce în ce mai scăzută. Astfel, la nivelul anului 1994 Uniunea Europeană cuprindea numai douăsprezece state membre, majoritatea țări cu tradiție democratică.
Cetățenii acestor state aveau obișnuința participării la viața socială și politică, aveau cultură civică și educație politică, înțelegeau însemnătatea votului exprimat și importanța apartenenței la o comunitate activă din punct de vedere social și politic, la nivel național.
Firesc, aceștia au transpus același tip de gândire și comportament și în sfera participării cetățenești la nivel comunitar. Totuși, numărul celor care s-au prezentat la vot pentru ultimele două alegeri euro-parlamentare înainte de aderarea statelor foste socialiste a scăzut substanțial.
Explicațiile oferite de analiști s-au axat în jurul problematicii lipsei de comunicare dintre instituțiile europene și cetățeni și a legăturilor extrem de slabe între preferințele și dorințele cetățenilor Uniunii și politicile publice adoptate de către instituțiile acesteia.
Sentimentul de inutilitate a acțiunii cetățenești și de ignorare a opiniei publice poate fi, la rândul lui, răspunzător pentru interesul diminuat al cetățenilor comunitari față de procesul electoral.
„Această abordare pesimistă în ceea ce privește impactul opiniei și al participării cetățenești asupra politicilor și activităților UE s-a accentuat odată cu aderarea la Uniune a statelor din Europa Centrală și de Est în anul 2004, respectiv 2007’’ [9, pag.61].
Pentru alegerile euro-parlamentare din anul 2007, aproape 43% din cetățenii cu drept de vot și-au exercitat acest drept. Previziunile pentru participarea la vot în alegerile euro-parlamentare din iunie 2009 indicau, în ultimul sondaj Eurobarometer efectuat în lunile februarie-martie, că numai 34% dintre cei intervievați erau siguri că vor participa la scrutin.
Cele mai importante motive pentru care cetățenii comunitari au declarat că nu se vor prezenta la vot sunt legate de lipsa de informare. Astfel, 64% dintre respondenți susțin că nu cunosc suficient despre rolul Parlamentului European, iar 59% au declarat că nu sunt suficient de informați pentru a vota. Totodată, 62% dintre personae intervievate au răspuns că votul nu va schimba nimic.
Un alt aspect demn de a fi menționat îl constituie discrepanța uriașă dintre statele membre în ceea ce privește prezența cetățenilor la scrutin. Astfel, în state precum Belgia sau Luxemburg procentul participanților depășește 90%, în timp ce în altele, de exemplu Slovacia sau Lituania, această cifră abia atinge 20%.
În plus față de diferențele de natură culturală, de experiență politică și de conștientizare a drepturilor cetățenești politice și sociale, pe care le-am amintit anterior, sunt și alți factori care influențează participarea la vot : obligativitatea votului, neparticiparea putând fi sancționată cu amendă sau cu interzicerea ocupării în viitor a unei funcții în administrația publică, sau posibilitatea de a vota electronic, existentă în mai multe state vest-europene, facilitate care, în mod sigur, crește numărul votanților.
În România, scrutinul european a adus la urne chiar mai puțini cetățeni cu drept de vot decât alegerile parlamentare naționale. Astfel, dacă în anul 2008, pentru alegerea deputaților și a senatorilor din Parlamentul României s-au prezentat 39,26% dintre cetățeni (35,63% în mediul urban și, respectiv, 44,24% în mediul rural), numai 27,21% au votat în alegerile euro-parlamentare (20,40% în mediul urban și 36,56% în mediul rural).
Figura 2. Distribuția participării la vot în România
Un fapt evident, care reiese din datele prezentate mai sus este că participarea cetățenească prin intermediul exercitării dreptului de vot nu este eficientă. Participarea atât de redusă la scrutinul euro-parlamentar, însoțită, în România, precum și în alte state ale Uniunii, de un grad coborât de participare în alegerile naționale sau locale, reflectă lipsa de încredere a cetățenilor în clasa politică și indică o întrerupere în comunicarea dintre cetățeni și cei aleși să îi reprezinte.
Totodată, cifrele statistice referitoare la participarea la vot nu exprimă întotdeauna preocuparea conștientă și implicarea voită a votanților în procesul decizional. Simpla exprimare a votului nu înseamnă în mod automat preocuparea cetățeanului respectiv pentru problemele de interes local, național sau european, pe care politicienii aleși și cu ajutorul său vor trebui să le soluționeze.
Astfel, dacă privim la cifrele participării la vot în România, atât la alegerile naționale, cât și la cele euro-parlamentare, am putea ajunge la concluzia, pe care noi o considerăm greșită, că cetățenii din mediul rural sunt mai participativi decât cei din mediul urban.
Ipoteza potrivit căreia alegătorii din mediul rural românesc sunt mai conștienți decât cei care locuiesc la orașe în ceea ce privește posibilitatea efectivă de influențare a politicilor și deciziilor publice prin intermediul procesului electoral nu poate fi argumentată cu succes.
Din contră, putem spune că, cel puțin în România, dar cu posibilitatea de extrapolare spre alte state membre UE mai puțin dezvoltate, electoratul din mediul rural este, în general, mai puțin informat, mai puțin educat din punct de vedere civic și politic, și mai ușor de manipulat de către politicieni. Pentru funcționarea eficientă a Uniunii Europene și pentru menținerea legitimității politice a instituțiilor sale, este esențial ca cetățeanul să fie implicat într-o manieră mai directă și într-o măsură mai mare în procesul decizional privind politicile publice care îl vor afecta.
Astfel, dincolo de participarea la vot și de alegerea unor reprezentanți politici, cetățeanul trebuie să aibă ocazia de a fi consultat referitor la politicile publice de nivel local, național și comunitar. Numai prin cooperarea reală dintre cetățean și structurile administrative se poate ajunge la un climat propice dezvoltării în viitor.
Pentru mulți, mai ales în mediul rural, „UE înseamnă fonduri europene și subvenții agricole sau din păcate o entitate abstractă și îndepărtată’’ [ 10, pag.80].
Poate că acesta este și motivul pentru care nu ne implicăm și nu participăm activ ca cetățeni europeni.
Printre soluțiile propuse de participanți putem enumera: informarea într-un limbaj adecvat; educația civică pe tot parcursul vieții – formală, începând cu grădinița, nonformală prin programe naționale și internaționale și stimularea voluntariatului; popularizarea în mass media a exemplelor de bună practică.
Există o necesitate ca cetățeanul, nu doar cel român, să devină un agent activ, o voce mai puternică, nu doar un recipient al deciziilor luate în UE. Această realitate a determinat Comisia Europeană să declare 2013 ca fiind Anul european al cetățenilor, iar pentru împlinirea acestui deziderat este nevoie și de implicarea organizațiilor nonguvernamentale, asociațiilor civice și a voluntarilor.
Un lucru bun de menționat, este faptul că „voluntariatul este o componentă esențială a cetățeniei europene. Activitățile de voluntariat aduc împreună oameni din toate colțurile Uniunii. Aceștia cooperează într-un mediu multicultural unic, generează idei și proiecte de viitor, promovează diversitatea și contribuie la unitatea UE’’ [11 pg.97].
Drepturile fundamentale și valorile democratice sunt respectate în statele membre ale Uniunii Europene, acestea fiind semnatare ale unor texte, precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului (1950), Declarația Universală a Drep-turilor Omului (1948), Carta Socială Europeană (1962) sau Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (1996).
Uniunea Europeană și statele sale membre sunt deci obligate să respecte aceste valori, organismele care veghează la respectarea lor fiind tribunalele naționale și Curtea Europeană de Justiție. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale și valorile democratice în mod flagrant și sistematic, Uniunea poate să îi impună sancțiuni politice ori economice.
Una din condițiile care trebuie îndeplinite pentru aderarea la Uniunea Europeană este respectarea aces-tor drepturi fundamentale.
În statele membre ale Uniunii Europene sunt respectate drepturile fundamentale și valorile democratice: Câteva dintre actele importante semnate de statele membre ale UE care garantează acest lucru sunt:
Convenția Europeană a Drepturilor Omului (semnatã în 1950, la Roma, sub egida Consiliului Europei).
Declarația universală a drepturilor omului (semnatã, sub egida ONU, în 1948).
Carta Sociala Europeană (semnatã în 1961, sub egida Consiliului Europei).
Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor (semnatã în 1989 de cãtre toate statele membre ale Comunităților Europene, cu excepția Marii Britanii, care a semnat-o în 1998).
Angajamentul Uniunii a fost reafirmat, în mod oficial, în decembrie 2000, când a fost proclamată Carta drepturilor fun-damentale a Uniunii Europene. Acest document este structurat în 6 capitole – Demnitatea, Libertățile, Egalitatea, Sol-idaritatea, Cetățenia și Justiția. cuprinzând în total 54 de articole care definesc valorile fundamentale ale Uniunii Europene și drep-turile civile, politice, economice și sociale ale cetățeanului european.
Primele capitole ale Cartei sunt dedicate dem-nității umane, dreptului la viață, dreptului la integritatea persoanei, libertății de exprimare și libertății de conștiință.
În capitolul "Solidaritatea" sunt introduse drepturi sociale și economice, precum: dreptul la grevă, dreptul salariaților la informație și consultări, dreptul de a avea atât viață de familie, cât și viață profesională, dreptul la protecție socială și la serviciile sociale din interiorul Uniunii Europene, protecția sănătății.
„Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene promovează, de asemenea, egalitatea între sexe și introduce drepturi, precum protecția datelor, interzicerea practicării eugeniei și a clonării ființelor umane, dreptul la un mediu pro-tejat, drepturile copilului și ale persoanelor în vârstă sau dreptul la o bună administrare’’ [12, pag.552].
Îndatoririle cetățenești sunt responsabilități sau obligații pe care le au cetățenii față de stat sau față de comunitățile din care fac parte. Respectarea și asumarea responsabilităților cetățenești înseamnă participarea la procesele democratice pentru a sigura funcționarea acestora. Una dintre sursele responsabilităților este datoria civică.
În primul rând avem obligația de a respecta drepturile celorlalți și de a respecta legea.
Participarea cetățenilor la viața comunității repre-zintă, în egală măsură, un drept și o responsabilitate de mare importanță pentru comunitate.
În acest sens educația pentru o cetățenie democratică este considerată, pe plan european, ca prioritate, ca o responsabilitate de bază pentru toți cetățenii. Prin aceasta se urmărește promovarea unei culturi a democrației și a drepturilor omului.
Educația pentru cetățenie democratică include un set de practici și de activități al căror scop este de a pregăti cât mai bine tinerii și adulții pentru a participa activ la viața democratică prin asumarea și exercitarea drepturilor și responsabilităților lor în societate. În acest sens, următoarele caracteristici ale educației pentru cetățenie democratică sunt relevante:
1. Este o experiență care se derulează pe durata întregii vieți.
2. Scopul său final este de a pregăti oamenii și comunitățile pentru participare civică și
politică.
3. Presupune respectarea drepturilor și asumarea de responsabilități.
4. Valorizează diversitatea socială și culturală
Aderarea unui stat la U.E. aduce, pe lângă drepturi sporite cetățenilor săi, și o serie de obligații și responsabilități. Dacă drepturile și-au găsit o formă de exprimare clară, în diferitele tratate semnate de membrii Uniunii Europene, despre obligații și responsabilități se fac referiri indirecte.
Astfel, este de la sine înțeles că toți cetățenii au obligația respectării normelor, regulilor și cutumelor specifice Uniunii, dar și celorlalte state membre. De asemenea, este absolute necesar ca toți cetățenii să adopte, prin însușire și interiorizare, modelul comportamental validat la nivelul Uniunii Europene.
2.4. Statutul juridic al cetățeanului european
Cetățenia europeană, nu este o noutate la nivel comunitar. Aceasta poate fi identificată sub forma unei noi dezvoltări istorice a conceptului de cetățenie, prin modificarea dimensiunilor și a formelor dispozițiilor juridice și politice. Cetățenia europeană nu poate fi înțeleasă dacă este privită numai din punct de vedere juridic. Acest lucru se întîmplă pentru că cetățenia europeană are și o puternică semnificație politică, iar principiile sale stau la baza valorilor politice și ale unei democrații moderne care constituie temeiul procesului de integrare.
Ideea cetățeniei europene este la fel de veche ca și cea a Europei unite, cele două noțiuni fiind strâns legate una de alta.
Dacă în prima etapă a existenței Comunităților Europene cetățenii statelor membre erau priviți numai ca agenți economici, conceptul de cetățenie europeană are un obiectiv mult mai ambițios și anume implicarea cetățenilor în viața socială, economică, culturală și politică a statului pe teritoriul căruia își au reședința. Astfel, Uniunea Europeană este privită ca o uniune între popoare, nu între state.
Consiliul European de la Dublin (1990) a relansat ideea cetățeniei europene, iar cel de la Maastricht (1992) a hotărât să se includă în Tratatul asupra Uniunii Europene mai multe dispoziții, care au pus bazele cetățeniei Uniunii. În felul acesta, o idee lansată din considerente politice, mobilizatoare, care urmărea întărirea identitații europene și a sentimentului apartenenței la un anumit grup, a devenit concept juridic. Cetățenia europeană a fost apreciată ca fiind cea mai importantă inovație juridică, politică și simbolică a Tratatului de la Maastricht.
Drumul politic și juridic, pentru recunoașterea oficială a unei serii de drepturi de care cetățenii uniunii se pot bucura indiferent de cetățenia națională și indiferent, de statul membru în care se afla, s-a dovedit mai nevoios decât s-a crezut inițal.
Consiliul European de la Fontainebleau (iunie 1984), prin Comitetul Adonnino, a făcut primul pas, întocmând un plan care viza facilitarea liberei circulații a persoanelor, o mai bună informare, stimularea învățarii limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel, pașaport etc.
„Deciziile politice au avut un rol important în istoria cetățeniei europene, putem face referire la limbile naționale din noile state formate în secolul XIX, sau la tricolorul național (referință la triada valorilor Revoluției Franceze: libertate-egalitate, fraternitate), care a aparut simultan în drapelul majorității republicilor fondate după dezmembrarea imperiilor europene din sec. XIX și începutul sec. XX’’ [13, pag.34].
Cultura europeană, a continuat să fie dominată de reperele naționale, în contrast cu tendințele supranaționale de integrare economică și politică. Comunitatea de limbă, teritoriu și tradiții istorice este incă mult mai solidă decât referințele recente la Europa și instituțiile sale, create și impuse de elite care nu conving pe toată lumea. Națiunea și statul național sunt încă puternice tocmai pentru că sunt rezultatul unui proces de învățare istorică, la care au participat toți actorii sociali.
Pentru a accelera procesul formării noii identități colective, oficialii europeni au instituit o simbolistică supranațională artificială, în completarea simbolurilor naționale. Cetățenia europeană s-a identificat astfel cu drapelul albastru cu 12 stele galbene, cu pașapoartele de culoare unica (roșu-bordeaux), cu imnul european (muzica din „Oda bucuriei“ a lui Beethoven, dar fară text) și înscrierea apartenenței la Uniune pe pașapoartele naționale. De asemenea, au fost reactualizate miturile fondatoare și s-au lansat sloganuri adecvate.
Experiența anilor ’90 a arătat că introducerea simbolurilor europene nu ajută foarte mult în construirea noii identitați colective, atât timp cât procesele culturale rămân în apanajul politicilor naționale. Emergența spațiului public european și prioritatea acordată unității politice fac posibil însă un alt tip de abordare, prin care construcția identității europene să nu repete în mod inexorabil experiența construcției naționale.
În sec. XIX, națiunile s-au format îndeosebi prin accentuarea diferențelor specifice: față de vecini, față de „ceilalți“, față de alte civilizații și alte culturi. Specificul național a fost principala forță de coeziune și identificare a populației care împărtășea cultura dominantă din interiorul unui teritoriu bine delimitat. A rezultat astfel un dublu proces: de incluziune și de excludere.
Această metodă de construcție identitară nu mai este posibilă în cazul cetățeniei europene, definită prin drepturi supranaționale și detașarea de teritoriul național. Spre deosebire de identitatea culturală europeană, care acoperă toate aspectele și corespunde unui mod de viață deja instituit, identitatea politică a U.E. este mai mult un proiect decât o realitate. Cele două sunt însă complementare și se susțin reciproc.
Cetățenia europeană și identitatea U.E. valorifică apartenența la cultura europeană pentru a justifica unitatea politică și acțiunea comună.
În cazul studiilor Delanty, 1995, care afirmă că o identitate politică (identitatea U.E.) incapsulează mai multe straturi succesive de apartenență și valorifică diversele forme particulare de identificare. În această viziune optimistă, cetățenia europeană și identitatea U.E. ar fi apogeul unui proces evolutiv care nu se poate finaliza decât prin integrarea politică.
În realitate, așa cum arată Shore , „identitatea politică europeană este contradictorie, tocmai pentru că încearcă să legitimeze o formă de stat (instituțiile europene) renunțând la suportul lor cultural, națiunea și „demos“-ul. Ca urmare, în pofida unor similitudini incontestabile, identificarea politică este mult mai lentă’’ [14, pag.228].
Statutul juridic al cetățenilor europeni, a fost introdus de tratatul de la Maastricht și dezvoltat de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, sub forma unui set de drepturi supranaționale.
Mai exact, noul art. 17 al „Tratatului de constituire a Comunității Europene“ stipuleaza că este cetățean al Uniunii Europene orice persoană care beneficiază în prealabil de naționalitatea unuia din statele membre. Acest statut supranațional vine în completarea cetățeniei naționale prin exercitarea unui număr restrâns de drepturi pe teritoriul altui stat membru decât propria tară.
Literatura de specialitate, a calificat această instituție juridică drept o dimensiune politico-civică dată apartenenței statale a cetățenilor Pieței Comune. Ca urmare a dezvoltării Pieței Unice, cetățenii beneficiază de o serie de drepturi generale în domenii dintre cele mai diverse, precum libera circulație a bunurilor și a serviciilor, protecția consumatorilor și sănătatea publică, egalitatea de șanse și de tratament, accesul la ocuparea locurilor de muncă și la protecția socială etc.
Condiția de cetățean se bazează pe o relație, contractual între stat și indivizi: statul
recunoaște drepturile fundamentale ale individului dar pretinde în schimb obligații civice, loialitate și participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetățean, consfințit în setul de documente oficiale care însoțesc individul-cetățean pe toată durata vieții: certificate de naștere, buletine sau cărti de identitate, pașapoarte, certificate de deces.
Ca titular de drepturi, cetățeanul devine un element al exercițiului puterii și al principiului suveranității. Prin capacitatea sa de a influența configurația puterii politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării. În ultima analiză, atât structura puterii politice cât și executarea deciziilor luate de guvernanți depind de voința cetățenilor. Această colectivitate de cetățeni egali în drepturi, numită „Philia“ de către greci și „comunitate de drept“ de către români, este sursa puterii și a legitimitații politice.
Cetățenia a fost asociată unui spațiu public în continua evoluție, fie că a fost vorba de statele-cetate ale lumii antice, de principatele sau burgurile medievale, de republicile moderne sau de statele-națiune. Este un proces istoric în care principiul cetățeniei a fost deseori colaborat cu statul național, fară ca această asociere să fie obligatorie sau exclusivă.
Influența acestui determinism istoric al cetățeniei se observă și în cazul cetățeniei europene. Practic, nu există cetățenie europeană deconectată de cetățenia națională, ceea ce diminuează foarte mult forța și credibilitatea statutului juridic de cetățean european.
Majoritatea drepturilor sunt garantate în continuare de cetățenia națională (franceza, suedeza, belgiana etc.), cetățenia europeană constând doar în patru drepturi supranaționale introduse destul de târziu, prin Tratatul de la Maastricht (1992).
2.5. Raportul dintre cetățenia națională și cetățenia europeană
„Va veni o zi în care care voi francezi, ruși, italieni, germani, voi toate națiunile continentului, fără să vă pierdeți calitățile distincte și glorioasa voastră individualitate, veți fonda o unitate superioară și veți construi fraternitatea europeană’’ Victor Hugo.
În zilele noastre se discută foarte mult despre drepturi, libertăți, cetățenie națională, cetățenie europeană, naționalitate și identitate națională fără ca aceste concepte sa fie bine cunoscute, sau dimensiunile politico-juridice ale noțiunilor invocate să fie imaginate în totalitatea lor. Aceasta poate fi, uneori, cauza ineficienței unor demersuri.
Astfel, sunt des utilizate exprimări precum cetățeni români, cetățeni străini, apatrizi. Cetățeanul român este cel care are cetățenie română. Cetățeanul străin este persoana, de exemplu, de cetățenie franceză aflată pe teritoriul României. Apatridul este persoana care nu are nicio cetățenie.
În Grecia Antică, erau numiți cetățeni erau cei care aveau dreptul legal de a fi parte la afacerile statului. Nu toți locuitorii unui stat erau cetățeni, spre exemplu sclavii și femeile erau considerați simpli supuși.
„Dezbaterile filozofice ale epocii reflecta preocuparea pentru definirea bunului cetățean și a virtuții civice. A apărut astfel ideea îndatoririlor pe care cetățeanul trebuia să le îndeplinească. Ulterior cetățenia a fost asociată cu identitatea națională, întrucât statul legal a unui cetățean, era întotdeauna legat de un stat național, de unde legătura dintre cetățenie și patriotism’’ [15, pag. 77].
În ceea ce privește noțiunile de cetățenie și naționalitate, la început, cuvântul care desemna apartenența unei persoane la un stat era naționalitatea. O dată cu apariția statului modern și cu dezvoltarea principiului naționalităților, juriștii au încercat să facă o delimitare și, treptat, s-a renunțat la cuvântul naționalitate, acesta fiind înlocuit cu cel de cetățean. Pentru că naționalitatea exprimă apartenența la un corp social fondat pe alte reguli, în timp ce cetățenia exprimă apartenența juridică la un stat.
Atunci când se vorbește despre o cetățenie a Statelor Membre UE trebuie să se țină cont că aceasta este acordată “fiecărei persoane care are naționalitatea unui stat membru” (articolul 17, alin.1, TEC), statutul de “european” fiind diferit de cel “național”. Conceptul de “cetățenie europeană” nu are o definiție autonomă. Deținerea acestui statut depinde de puterea decizională exclusivă a Statelor Membre. Aceasta reprezintă o problemă majoră pentru imigranții care caută să aibă acces pe piața de muncă europeană și la bunăstarea socială, mai ales că “cetățenia” înca este un instrument vital în cadrul procesul de încorporare în societățile europene.
Doctrina juridică franceză este cea care a fundamentat diferența dintre conceptele de cetățenie și naționalitate, chiar dacă astăzi aceeași doctrină și practică judiciară le utilizează ca sinonime.
Cetățenia europeană este esențialmente distinctă de cea națională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează și n-o înlocuiește". Totuși, prin condițiile sale de atribuire ea derivă, ca și cetățenia națională, din naționalitatea acordată de către statele membre.
Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene, beneficiază astfel de o dublă cetățenie. Astfel un cetățean francez este în același timp cetățean francez și cetățean european. În principiu, cele două tipuri de cetățenie n-ar trebui să se confunde.
Există bariere puternice în ceea ce privește procesul de europenizare a cetățeniei naționale. Cetățenia națională este văzută în general ca “un ultim bastion al suveranității” [16, pag.55] și ca urmare reprezintă o piedică greu de eliminat. Aceasta limitează impactul integrării europene asupra cetățeniei naționale. Pentru ca proclamarea unei “cetățenii a UE” să evolueze de la un simplu concept la o realitate trebuie să aiba loc schimbări esențiale la nivelul sistemelor politice naționale. Cu alte cuvinte, nu poate exista o “cetățenie europeană” fară europenizare, însa nici o eliminare definitivă a cetățeniei naționale nu prea pare posibilă.
Se pune întrebarea dacă cetățenia europeană și cea națională se exclud reciproc. Dezbaterile sunt intense. Unii susțin că “cetățeniile multiple” devin în mod progresiv o realitate pe când alții sunt convinși că o astfel de perspectivă este mai puțin veridical.
Cetățenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene în care-și găsește izvoarele, iar cetățenia națională aparține exclusiv dreptului național. Cetățenia europeană nu suprimă nici unu dintre drepturile inerente cetățeniei naționale. Pur și simplu ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii, fie la nivelul statelor membre.
Anumite elemente ale cetățeniei europene pot fi uneori de natură a slăbi cetățenia națională în măsură în care unui resortisant dintr-un alt stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetățenilor.
Cetățenia europeană poate fi deci percepută ca amenințând sau concurând cetățenia națională. Acest lucru este evident mai ales în ce privește dreptul de ședere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai în Parlamentul European, dar și în alegerile muncipale. Astfel, Danemarca a ținut să declare că Cetățenia Uniunii nu acordă în nici un caz dreptul de a dobîndi cetățenia daneză.
Calitatea de cetățean european, este, deci subordonată deținerii sau dobîndirii cetățenii unui stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului național al fiecărui stat să determine dacă o persoană are sau nu cetățenia sa. Această soluție a fost expres confirmată prin declarația privind cetățenia unui stat membru anexată Tratatului de la Maastricht comform căreia „de fiecare dată când Tratatul instituind Comunitatea Europeană face referire la cetățenii statelor membre, problema de a ști dacă o persoană are cetățenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai recurgându-se la dreptul național al statului vizat’’ [17, pag.66].
Pentru a fi conform cu dreptul internațíonal, acest principiu ridică dificultăți în ipoteza în care o persoană are mai multe cetățenii dintre care una ar fi a unui stat membru al Uniunii. Statele care restrâng dobîndirea cetățeniee riscă să accepte cu reticență deschiderea teritoriului lor, a pieței de muncă, a drepturilor politice pentru cetățenii provenind din alte state membre mai liberale.
Cetățenia europeană invită în mod logic la o anumită armonizare a legislațiilor privind acordarea cetățeniei, armonizare puțin realizabilă în prezent din cauza marii sensibilități politice a problemei.
O cetățenie, la nivel european, presupune că acesta să aibă un caracter dual și anume să reprezinte apartenența, pe de-o parte la un anumit stat european, iar de pe altă parte la nivelul întregii Uniuni Europene. Un exemplu în acest sens este moneda euro, care în primul rând este moneda națională a 12 State Membre, dar în același timp este ți moneda Uniunii Europene la nivel internațional. Problema renunțării la cetățenia națională, în favoarea uneia exclusiv europeană este una foarte delicată datorită și orientărilor naționaliste încă destul de des întâlnite în aceste societăți.
„Nu există cetățenie europeană deconectată de cetățenia națională, ceea ce diminuează foarte mult forța și credibilitatea statutului de cetățean European’’ [18, pag.53].
Este vorba în final de patru drepturi, din care trei politice: dreptul de liberă circulație și sejur pe întreg teritoiul Uniunii pentru toate categoriile de cetățeni europeni; dreptul de vot și de eligibilitate în Parlamentul European și în alegerile municipale; dreptul de a beneficia de protecție diplomatică și consulară într-un stat terț, din partea reprezentanțelor diplomatice ale oricărui stat membru. Dreptul de petiție în fața instituțiilor europene într-una din cele 20 de limbi oficiale ale UE vine pentru a acoperi deficitul de transparență democratică a Uniunii și de a-l apropia pe cetățean de administrația europeană.
T.H.Marchel, în cartea sa, „Cetățenia și clasa socială sugera că cetățenia poate fi eficace doar atunci când asigura accesul la trei tipuri principale de drepturi. În acest fel, autorul identifică trei component ale cetățeniei’’ [19, p.515] :
componenta civilă, care include drepturile referitoare la libertatea individual;
componenta politică, de exemplu dreptul la participare în exersarea puterii politicii și de a vota și a fi ales în instituții parlamentare;
componenta socială a cetățeniei, care se referă la drepturile la un standard decent de viață și accesul egal la educație, sănătate, locuință și un venit minim.
Cetățenia înseamnă în același timp un statut și un rol. Cetățenia europeană este concepută în raport de continuitate, sau de paralelism, cu cea națională. Însă, în realitate ea rămâne o cetățenie de complement, singura formă de cetățenie dependentă de o alta.
Uniunea Europeană nu are competența de a atribui cetățenia nimănui care nu posedă deja cetățenia unuia dintre cele 27 de state membre. În pofida multiplelor avantaje pe care la aduce, în termeni economici sau de mobilitate, cetățenia europeană dovedește lipsa unui fundament cultural. Pentru moment cel puțin, legitimitatea sa este cea a unui patriotism constituțional a unui sistem comun de valori, a unor beneficii materiale și economice, însă nu cea etnică, religioasă, culturală, isotrică sau lingvistică pe care se bazează naționalitatea și, în consecință, cetățenia stato-națională. Sentimentul identitar național rămâne unitatea de bază a identității europenilor și, de ce nu, a funcționării întregului sistem european.
Uniunea Europeană este o entitate tânără, iar cetățenia sa încă și mai tânără, datând numai din 1992 de la semnarea Tratatului de la Maastricht. Sentimentului național numără mai bine de două secole. Deci sentimentul de apartenență la Uniunea Europeană, identitatea europeană nu pot fi măsurate cu aceeași unitate de măsură. Nu trebuie însă să ne pripim cu concluziile pentru că identificarea europeană nu este doar un proces în plină desfășurare, dar pe deasupra, este un proces ce se desfășoară într-o lume în plină schimbare, în care aderarea la un sistem de valori și de legi comune poate deveni mai importantă decât apartenența la aceeași etnie sau religie.
Capitolul 3. Republica Moldova și Uniunea Europeană
3.1 Construcția identității moldovenești. Naționalism și cetățenie
Teritoriul actualei Republici Moldova (RM) a făcut parte din statul modern român pentru o perioadă destul de scurtă între 1918 și 1940. Acest lucru a făcut ca locuitorii acestui teritoriu să fie în cea mai mare parte a timpului absenți de la procesul de constituire a identității naționale moderne românești, demarat încă în secolul 19. Această absență a dus la o oarecare tensiune identitaro-culturală survenită curând după înfăptuirea Unirii în 1918, când basarabenii, deși erau în marea lor majoritate vorbitori de limbă română, erau adeseori etichetați drept „ruși” sau „bolșevici”.
Dezlipirea în 1940 a Basarabiei din componența României, încorporarea ei în URSS și transformarea acesteia în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM) a antrenat, la rându-i, un proces dirijat de forjare a unei identități naționale noi, pe baza a ceea ce până atunci fusese doar o identitate locală sau regională cea moldovenească.
Fenomenul comportă o anumită particularitate față de ceea ce se întâmpla atunci în Uniunea Sovietică, naționalismul fiind, de regulă, descurajat și chiar reprimat în celelalte republici unionale. În RSSM, în schimb, naționalismul moldovenesc a fost cultivat în mod sistematic ca un soi de paravan împotriva derapajelor naționaliste proromânești și pro-unioniste – atitudini ale căror origini se află în sistemul de educație de masă din perioada 1918-1940.
Cum niciunul dintre discursurile identitare și istorice nu a reușit să învingă până astăzi, iar statul moldovenesc încearcă să mențină soluția de „compromise identitar”, cetățenii moldoveni, mai ales tinerii, sunt confruntați cu o realitate mixtă și cel puțin derutantă: un stat unde se învață la școală în limba română și se predă o Istorie a Românilor ce denunță raptul Basarabiei, în timp ce autoritățile celebrează pe 9 mai atât „Ziua Victoriei Uniunii Sovietice”, cât și „Ziua Europei” și unde limba de stat este în continuare cea moldovenească (Art. 13 din Constituția adoptată în 1994), deși pe site-urile instituțiilor oficiale denumirea limbii se schimbă în funcție de rezultatele alegerilor, iar 33% din populație este de acord cu afirmația că „Cine vorbește în limba română este român”.
Vitalie Ciobanu constată că proclamarea independenței din 1991 a prins Republica Moldova la jumătatea unui parcurs identitar: ,,între deposedarea ei de identitatea românească și dobândirea unei noi identități ”, a identității moldovenești.
Certitudinea lui Vitalie Ciobanu, legată de o identitate românească bine cristalizată, e pusă la îndoială de unii comentatori, care folosesc drept argument observația Monicăi Heintz. Ea observă că socializarea politică a statului român interbelic, menită să-i transforme pe țăranii basarabeni în cetățeni români, a fost un proiect eșuat.
Rateul e însă facil de explicat, având în vedere, pe de o parte, experiența statalității avută de elitele de la București și anvergura administrativă a Bucureștiului, iar pe de altă parte, presiunile ideologice marcante, exercitate de Moscova, laolaltă cu incursiunile militare sovietice, ce destabilizau o provincie pe care Rusia Țaristă avusese grijă să o imunizeze în raport cu aproape tot ceea ce înseamnă modernizarea, respectiv alfabetizare, urbanizare, industrializare, infrastructură modernă.
Ca să nu mai vorbim de timpul scurt, mai puțin de un sfert de veac, pentru o socializare politică menită să creeze cetățenii formali ai României Mari. Cât de greu e să transformi membrii unor grupuri religioase în cetățeni a demonstrat și state-building-ul american derulat în Irak și în Afganistan în ultimii zece ani.
E adevărat, suprafața celor două țări nu se compară cu cea a Basarabiei, după cum nu se compară resursele instituționale ale Bucureștiului interbelic cu cele ale Washingtonului contemporan. Deci, pentru cine analizează cu atenție puterea relativă a statului român interbelic, îndeosebi pe componenta anvergurii și eficienței administrative, eșecul interbelic de a-i transforma pe țăranii basarabeni în cetățeni români nu e deloc surprinzător.
’’Populația rurală din Basarabia se declară moldovenească nu atât pentru că aderă la doctrina stalinistă a unui popor moldovenesc diferit de cel român, ci din pură lipsă a conștiinței naționale’’ [ 20, pag. 16].
Identitatea românească e bine profilată în R. Moldova. Aspectul e vădit chiar de tronsonul identitar al moldovenismului Deși, e limpede pentru toată lumea care se uită puțin la structura limbii, că alteritatea ,,naturală” a proiectului moldovenist e cea rusească și, în general, aceea formată din reperele culturale slave.
Despre o națiune moldovenească în sensul dat de Dominique Schnapper, acela de ,,comunitate politică a cetățenilor”, ce transcende clivajele sociale, entice și religioase, nu se poate vorbi în momentul de față în Republica Moldova. Sensul cetățeniei este doar formal în Republica Moldova, având în vedere calitatea serviciilor publice, cele care, în definitiv, transformă cetățenia dintr-o simplă noțiune juridică într-un habitus politic.
Pe fondul rupturii sociale importante, existentă între elite și mase, statul se transformă într-un instrument instituțional abuziv, situație în care cetățenia, înțeleasă drept contractul social dintre stat și individul înzestrat cu drepturi și libertăți politice, implică îndeosebi prestații unilaterale: dinspre cetățean spre stat.
În raport cu prima componentă a demnității, respectiv capacitatea unui stat de a-și ține cetățenii acasă și de a le oferi locuri de muncă decent remunerate, statalitatea R. Moldova e mai degrabă sursă de ne-demnitate în acest moment. Potrivit lui Florent Parmentier, 84% dintre cetățenii R. Moldova preferă să părăsească țara definitive sau temporar.
Aspectul, notează Florent Parmentier, vădește implicarea slabă a cetățenilor în viața politică a R. Moldova, cetățenii fiind puternic deziluzionați deruptura existentă între așteptările profilate în perioada 1989–1991 și performanțele politice și economice foarte slabe ale statului.
Referitor la al doilea aspect al demnității, și anume capacitatea statului de a stabiliza identitatea unui corp politic, nici la acest capitol elitele de la Chișinău nu au performat mai eficient. Sunt limpezi mecanismele de putere prin care s-a încercat trasarea unei granițe identitare între Chișinău și BucureștiCa de obicei în astfel de situații, accentul a căzut pe trei elemente: limbă, istorie și statalitate.
Concepția politicii naționale de stat a Republicii Moldova, reazemul ideologic al doctrinei Voronin, susține că limba moldovenească și limba română sunt două limbi distincte. Pentru susținerea acestui idiom fictiv, cel moldovenesc, Vasile Stati a utilizat arhaisme, regionalisme și barbarisme ieșite însă de multă vreme din limba literară.
’’Fondatoarea statului este națiunea moldoveană, în vreme ce românii sunt socotiți doar o minoritate. În esență, miza centrală a proiectului moldovenist rezida în perpetuarea confuziei dintre un atribut politic și un atribut etnic’’ [21, pag. 273].
Cetățeanul Republicii Moldova este fie etnic român, fie ucrainean, fie rus, fie bulgar etc. Proiectul moldovenist impune însă echivalența dintre cetățeanul Republicii Moldova și etnicul moldovean. Moldovenismul poate părea rizibil, întrucât definește România ca alteritate. Dar, din perspectiva strategiei politice, mișcarea e explicabilă, prin aceea că elitele de la Chișinău s-au temut de soft-power-ul românesc, care ar fi putut să racordeze conștiința națională a cetățenilor Republicii Moldova la conștiința națională a României.
Numai că grăbirea Unirii n-a fost nici în interesul Bucureștiului și nici în al Chișinăului. Probabil că susținătorii monologiei moldoveniste nu s-au așteptat ca propaganda românească difuzată de București să fie atât de anemică. Dar țelul principal al moldovenismului, realizat până acum, nici nu a fost crearea unei conștiințe moldovenești. Sau, dacă acest ideal a funcționat, el a constituit un țel secundar.
Scopul central al moldovenismului a fost însă acela de a hrăni speranța că un centru autonom de putere, care să nu permită transformarea R. Moldova ,,nici în provincie, dar nici în gubernie”, poate disemina civilizație și prosperitate pentru cetățenii republicii. Numai că acest centru de putere, deși profilat de peste două decenii, continua să fie foarte ineficient. Motivul e simplu. Experiențele statalității, avute de elita R. Moldova, s-au derulat ,,fie în provincie, fie în gubernie”.
De regulă, elita cu viziune politică independentă transformă un centru de putere închinat într-unul autonom sau, oricum, într-unul mai puțin dependent. Elita R. Moldova, și ne referim aici mai ales la elita politică, n-a cunoscut niciodată această autonomie, iar consecința firească este statul clientelar contemporan, care, din punctul de vedere al performanței administrative, se delegitimează în fiecare zi.
Procesul forjării identității naționale moldovenești a durat mai bine de 50 de ani, incluzând cel puțin două generații. Dată fiind durata procesului, nu e deloc uimitor că după prăbușirea URSS, când o parte considerabilă a elitei din RM a inițiat o mișcare culturală de revendicare a identității românești și a românismului, ecoul acesteia în societate a rămas oarecum minor.
’’Mulți cetățeni ai RM au continuat să se considere moldoveni, și nicidecum români, așa cum pretindea cea mai mare parte a elitei culturale. De exemplu, un sondaj de opinie din 2004 arăta că doar 14% din respondenți se considerau români. Din considerente strategice, dar și electorale, clasa politică a continuat, ca și pe vremea URSS, să promoveze moldovenismul în calitate de discurs identitar oficial, încurajând predarea limbii moldovenești și a istoriei moldovenești în școli’’ [ 22, pag.291].
Toate aceste evoluții s-au cristalizat, în cele din urma, în apariția unor clivaje care au marcat profund societatea moldovenească mai întâi, e vorba de o ruptură între marea masă a populației pe de o parte, și elitele cultural pe de altă parte; al doilea clivaj se manifestă sub forma unei disjuncții între clasa politică, promotoare în cea mai mare parte a discursului identitar moldovenesc, și elitele culturale, susținătoare ale românismului.
Acestea au îngreunat imens procesul de forjare a identității moldovenești, care s-a văzut astfel lipsit de legitimitatea ideologică și morală pe care ar fi putut să i-o confere doar elitele culturale. La rândul său, curentul românist a rămas și el izolat și lipsit de forța motrice provenită din zona politică. Acest fenomen a avut repercusiuni și asupra consolidării statale a RM: spectrul unirii a rămas unul mereu prezent în societatea moldovenească, în pofida suportului destul de redus al populației moldovenești pentru proiectul unionist.
Fenomenul naționalismului moldovenesc este unul extrem de interesant și insuficient studiat. Ignorarea și negarea fenomenului de către elitele moldovenești sunt cu certitudine responsabile pentru insuficienta cercetare a fenomenului. Nici în România, unde acest lucru ar fi fost posibil din cauza factorului lingvistic, elitele academice nu și-au asumat cu adevărat rolul de studiere a fenomenului moldovenismului, în mare parte din considerente similare cu cele ale elitelor moldovenești și care țin de negarea fenomenului „moldovenismului”. Atitudinea societății românești vis a vis de naționalismul moldovenesc, în mod special, și vis a vis de toți locuitorii RM s-a caracterizat prin același refuz de înțelegere a semnificațiilor și conținutului discursului identitar moldovenesc.
Aceeași atitudine este larg răspândită și la nivel politic, fapt care a creat fricțiuni și tensiuni permanente între cele două state. Refuzul îndelungat al României de semnare a tratatului de bază si al tratatului de frontieră cu RM a fost perceput în RM ca un refuz al acceptării statalității RM de către România, deși în mod formal România a fost prima țară care a recunoscut independența RM în 1991.
Sintagma “două state, o singură națiune” a devenit un soi de poziție oficială a politicii externe a României față de RM, dar și o atitudine răspândită la nivelul populației. Cu toate acestea, demersurile științifice care să evalueze percepțiile cetățenilor români față de locuitorii RM, fenomenul moldovenismului, al limbii moldovenești au fost quasi-absente.
Națiunea moldovenească este diferită de cea română datorită contactului repetat cu elementele slave, iar etnia moldovenească există în propria sa istorie și spațialitate. Orice continuitate între români și moldoveni este respinsă. Națiunea moldovenească este formată din cetățeni de origine etnică română, rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară etc.
Limba moldovenească este limba oficială a R. Moldova și trebuie să funcționeze în baza grafiei chirilice, cu referire la limba cancelariei domnești a Moldovei medievale, iar limba rusă trebuie să devină oficială, ca limbă de comunicare interetnică. Spațiul etnolingvistic „moldovenesc” cuprinde teritoriul Moldovei Mari, excluzând regiunea transnistreană.
3.2. Percepțiile populației față de UE și cetățenia europeană
’’ UE s-a modificat ireversibil în rezultatul extinderii rapide spre Est. În prezent aceasta are aproape de cinci ori mai mulți membri decît la început și include cîțiva membri care sunt destul de săraci în comparație cu națiunile fondatoare ale UE’’ [23, pag.3].
Deși nu este în opoziția de a se lărgi mai plenar sre Est, UE este preocupată în legătură cu stabilitatea frontierelor externe și în același timp dorește să proiecteze democrația, stabilitatea și prosperitatea în vecinătatea sa imediată. Astfel UE a elaborat Politica Europeană de Vecinătate ca o alternativă a extinderii, a cărui scop principal era de a oferi țărilor vecine ceva mai mult decât un parteneriat și, în același timp ceva mai puțin decât calitatea de membru.
În termeni largi, aceasta ar însemna de a oferi partenerilor estici posibilitatea de a beneficia de cele patru libertăți ce stau la baza integrării europene. Acești parteneri vor avea de asemenea dreptul de a participa la anumite programe UE care în trecut erau deschise doar pentru membrii UE, și toate acestea fără participareîn procesul de luare a deciyiilor europene. Între timp, criza financiară mondială pune la încercare fundamentele instituționale stabilite ale UE și dorința cercului de prieteni vecini de a adopta valorile integrării europene.
Din punct de vedere istoric, geografic, și cultural Moldova a fost întotdeauna parte din Europa, și viitorul va depinde în mare măsură de felul în care va evolua proiectul integraționist european. Deși partea geografică și culturală a Europei, oficial Moldova nu este vatută de UE ca parte politică a Europei. Prin urmare Moldova și UE au stabilit relatii prin intermediul Acordului de parteneriat și Cooperare în 1994, cu efecte juridice ce au început abia în 1998, care încă mai au forță juridică. Pentru accelerarea asocierii politice și integrării economice a Moldovei cu UE, în conformitate cu Politica Parteneriatului Estic, UE și Republica Moldova au inițiat negocierile pentru un Acord de Asociere.
Negocierile din cadrul Acordului de Asociere, ca succesor al APC, au fost lansate la Chișinău pe 12 ianuarie 2010. Viitorul AA dintre UE și Moldova face parte din așa numita nouă generație a Acordurilor de Asociere, a căror elemente cheie sunt zonele de liber schimb. Pentru Moldova, UE este deasemenea un factor cu o influență puternică atât simbolic, cât și demonstrativ.
Moldova are o îndelungată istorie de parteneriat cu UE, și UE a fost unu dintre cei mai importanți actori pentru dezvoltare. Un lucru important de menționat este faptul că în afară de negocierile pentru Zona de Liber Schimb Aprofundată și Cuprinzătoare, Moldova a inițiat negocierile pentru liberaliyarea regimului de vize. Călătoria fără bariere este un instrument puternic care, în afară de implicațiile economice, este în stare să schimbe atitudinile polotice ale persoanelor, chiarși opțiunile geopolitice.
În ultimele două decenii, cât numără istoria noului stat Republica Moldova , cetățenii lui au fost antrenați în permanente procese tranzitorii. Ei participă la construirea unei societăți postmoderne bazate pe legile economiei de piață, ale pluralismului în opinii, ale informării și comunicării valorilor de tip occidental. Formată după dezmembrarea Uniunii Sovietice (URSS), pe un teritoriu cu o populație majoritară de moldoveni/români, care în anul 1940 a fost încorporat în URSS ca urmare a Pactului Ribbentrop–Molotov, Republica Moldova a pornit pe o linie de dezvoltare către familia statelor europene.
Astfel s-a lansat un parcurs al proceselor de aderare la UE, declarat de politicienii țării ca o idee națională de prioritate. Dar, în acelasi timp, populația Republicii Moldova se confruntă și cu o altă idee lansată de Federația Rusă, succesoarea pe plan extern a fostei Uniuni Sovietice, conform autodefinirii sale prin Acordul de la Belovejskaia Puscia 1991.
’’Deocamdată, însă, dezvoltarea economică actuală din Republica Moldova asigură un PIB de numai 2 218 USD pe cap de locuitor (2013). Agricultura, care are cele mai bogate soluri din Europa și care, pe timpul Uniunii Sovietice, reprezenta suportul dezvoltării economice a țării, produce astăzi doar 16% din PIB, în timp ce antrenează în câmpul ocupațional 41% din forța de muncă’’ [24, pag.10]. În mare parte, acest domeniu are un aspect patriarhal, conservator, de subzistență. În aceste circumstanțe, tânăra democrație a Republicii Moldova caută sprijin în afara hotarelor sale, pentru dezvoltarea noilor valori în rândurile populației.
Creșterea migrației a fost adesea identificată ca una din consecințele majore ale liberalizării regimului de vize dintre Moldova și UE. De asemenea, există o opinie că aceasta va oferi elemente suplimentare de atracție pentru cetățenii Republicii Moldova care își caută un loc de muncă pe piața UE, chiar dacă în conformitate cu reglementările UE călătoriile fără viză nu includ drepturi suplimentare de muncă pentru solicitanții străini ai locurilor de muncă.
Această percepție este alimentată de predilecțiile de migrare destul de puternice ale cetățenilor Republicii Moldova, ce ar putea să crească după punerea în aplicare a unui regim de vize liberalizat. Indirect, acest fapt a fost confirmat de un studiu recent la nivel de țară, în circumstanțele actuale, probabilitatea de migrare către UE din motive de angajare în următoarele 12 luni este destul de înaltă pentru 12% din respondenți, iar în cadrul regimului fără vize această cotă s-ar putea ridica la 27%.
În mod curios, cele mai înaltesalturi în predilecția către migrație au fost înregistrate în munincipiul Chișinău, în timp ce restul tării a rămas neschimbat sau chiar la un nivel mai scăzut. Aceasta probabil că se datorează unor factori mai puternici în yona rurală, care au determinat mulți cetățeni să migreze cu mult timp în urmă.
Vorbind despre populația din municipiul Chișinău, unde predilecția pentru migrare pare să fie cea mai sensibilă la regimul fără vize, cele mai mari creșteri se observă în zonele rurale ale municipiului, dacă în situația actual doar 11 % din cetățeni din aceste zone spun că ar emigra în UE, atunci în cazul regimului fără vize ponderea acestora crește la 34%. Aceasta este în mare parte explicat de lipsa oportunităților de angajare și a salariilor joase la nivel local, de asemenea de faptul că multe din aceste personae deja au rude apropiate ce muncesc în UE.
Pe parcursul ultimului deceniu Moldova a trăit una dintre cele mai dramatice reduceri în ocuparea forței de muncă în Europa. Rata de ocupare în rândul populației economic active a scăzut de la 54, 8% în 2000 la 39, 4% în 2011.
’’În această perioadă Moldova a pierdut 341.1 mii de locuri de muncă. Această contracție a ocupării forței de muncă a fost determinată de sectorul agricol, în timp de rata ocupării forței de muncă în cele mai multe dintre sectoarele non-agricole nu s-au înrăutățit până la criza economică mondială din 2008’’ [25, pag.265].
În pofida ritmului de creștere a IDU în ultimul deceniu, Republica Moldova rămâne în continuare țara cu cel mai mic nivel IDU în grupul de țări compus din noile state membre ale UE, Balcanii de Vest și țările Parteneriatului estic. Principalul factor determinant al performanței slabe a Republicii Moldova în clasament este nivelul scăzut al veniturilor.
Republica Moldova fiind frecvent menționată cea mai săracă țară din Europa. Populația Republicii Moldova cunoaște în mod sumar riscurile și avantajele aderării la Uniunea Europeană. Sursele ei de informare pe această temă sunt: massmedia, în primul rând televiziunea, unde nu există ediții speciale consacrate asocierii la UE. De la caz la caz, alte surse sunt internetul, discuțiile cu prietenii sau cu oamenii apropiați.
Populația nu cunoaște proiectele de dezvoltare a infrastructurii, de formare a unor întreprinderi mixte cu statele membre UE, realizate cu susținerea ei, unele sub formă de granturi începând cu anul 2010, de când la guvernare se află coaliția „Alianța pentru Integrare Europeană”. A înțelege ce înseamnă în fapt integrarea europeană cu riscurile si avantajele ei, nu este usor.
’’Pentru un asemenea demers este nevoie de un efort analitic și de informare. Interesele de grup, disputele guvernanților afișate public, corupția justiției și atragerea ei în scandaluri politice etc. au dus la uzurparea puterii, au eclipsat calea europeană declarată de guvernanți și au minimalizat, în perceperea populației, eforturile necesare unei asocieri europene’’ [26, pag.305].
În aceste împrejurări, profitând de situația social-economică precară a Țării, opoziția comunistă cu susținere din partea Federației Ruse, ostile interesului național de asociere la Uniunea Europeană, au declanșat acțiuni de dezinformare, manipulare în masă, de prelucrare a populației pentru aderarea țării la Uniunea Vamală Euroasiatică Rusia – Belarus – Kazahstan, practic, pentru reconstruirea pe principii neoliberale a Rusiei Imperialiste.
Între timp, Republica Moldova a parafat acordul de asociere la Uniunea Europeană. În perioada următoare, coaliția de guvernare urmează să conjuge eforturile și împreună cu societatea civilă, cu ONG-urile din Republica Moldova să demonstreze în mod practic că au capacități de organizare, de convingere, de atragere a populației în procesele democrației participative pentru ca cetățenii țării să cunoască avantajele și eventualele dezavantaje unei asocieri la UE. Toate acestea pentru ca populația să nu fie manipulată, dezinformată și utilizată în procesele decizionale numai ca elemente de vot.
3.3 Tripla cetățenie a moldovenilor din stânga Nistrului
’’Acordarea cetățeniei ruse persoanelor domiciliate în stânga Nistrului a devenit un fenomen. Deși activitatea Consulatului Rusiei de la Tiraspol este ilegală, potrivit normelor, de luni până vineri, la poarta instituției așteaptă zeci de persoane ca săși ridice pașapoartele rusești’’ [26, pag.305].
Experții de la Chișinău consideră că acordarea cetățeniei de către Federația Rusă este o politică expansionistă, iar deputați de la Tiraspol spun că nimeni și nimic nu mai poate rupe rădăcinile Rusiei din regiunea transnistreană.
Majoritatea oamenilor, susțin ca este un avantaj să ai cetățenie Rusească, ca de exemplu Ilie. T are 20 de ani și este din Tiraspol. De aproximativ trei luni deține cetățenia Rusiei și spune că nu își vede viitorul în R. Moldova, ci la Moscova, acolo unde a muncit o perioadă. “Acolo am de lucru, aici nu”, spune tânărul. În situația lui se află aproape toți prietenii săi.
Tatiana R. este elevă în clasa a 12-a la Liceul de limbă română “Alexandru cel Bun” de la Tighina. Ca și Ilie, Tatiana are trei pașapoarte al R. Moldova, al Federației Ruse și al republicii moldovenești nistrene. Deși vine dintr-o familie vorbitoare de română, știe că cetățenia rusă ar putea să îi ofere alte oportunități.
Multe persoane optează pentru cetățenia Federației Ruse, pentru că unii pleacă la muncă în Rusia, tinerii fac studii acolo, iar bătrînii primesc pensii de pînă la 300 USD. Încă în aprilie 2009, ministrul de externe al rmn, Vladimir Iastrebciak, a declarat pentru postul de radio “Eho Moskvî” că o treime dintre locuitorii Transnistriei vor primi pașapoarte rusești. Potrivit acestuia, încă în primăvară, pe listele consulatului din Transnistria figurau 130 de mii de cetățeni ai Federației Ruse, precizând că numărul total al populației republicii, conform ultimului recensământ, e de aproximativ 500 de mii.
Aleksandr Radcenco, deputat din opoziție la Tiraspol, enumără și el două motive pentru care cei din stânga Nistrului optează pentru cetățenia Rusiei: “Ne leagă o istorie de mai bine de o mie de ani. Este vorba despre niște rădăcini pe care nimeni și nimic nu o sa le poată rupe”, invocă Radcenco. “Mai mult decât atât, Rusia poate oferi și locuri de muncă, R. Moldova nu are oferte de lucru nici pentru cetățenii săi. Știm bine că nu doar cetățenii Transnistriei pleacă la muncă în Rusia, ci și cei ai R. Moldova”, mai spune deputatul de la Tiraspol.
Ion Manole, de la Promo Lex, spune că Federația Rusă nu a primit acordul autorităților R. Moldova de a deschide un consulat în stânga Nistrului, prin urmare activitatea acestuia este ilegală. “Dacă se demonstrează că acesta funcționează, se va constata că Federația Rusă încalcă normele internaționale. Deci, Rusia ignoră R. Moldova, făcând tot ce vrea în acest teritoriu”, spune Manole. “Pe de o parte, la nivel diplomatic și la CEDO, autoritățile Federației Ruse declară că nu dețin controlul asupra rmn, iar pe de altă parte vedem că acolo funcționează un consulat care acordă cetățenie în mod gratuit”, mai spune expertul. “Federația Rusă acordă cetățenie fără a respecta chiar și propria legislație. Atunci când cineva solicită cetățenia Rusiei, trebuie să renunțe la cetățenia altui stat..
Alexandru Arseni, doctor în drept constituțional, consideră că este vorba despre o politică expansionistă a Federației Ruse bine pusă la punct. “Atunci când va fi soluționată problema transnistreană, sar putea întâmpla exact așa cum va vrea Rusia, motivând că trebuie să își apere cetățenii și nu cum vor dori cetățenii din stânga Nistrului”, spune Arseni. “Integrarea cetățenilor din stânga Nistrului în societatea din R. Moldova, apoi integrarea comună în UE”, este soluția pe care o vede Alexandru Arseni.
Radu Vrabie. de la Asociația pentru Politică Externă (APE), spune că nu atât politica Rusiei este derutantă, ci cea a R. Moldova. “Autoritățile de la Moscova au încălcat de mai multe ori prevederile tratatului de bază semnat între R. Moldova și Federația Rusă”, spune Radu Vrabie. “Autoritățile de la Chișinău promovează standarde duble. Atunci când se discută despre dubla cetățenie cea a României și cea a R. Moldova, autoritățile R. Moldova sunt vehemente. Chiar dacă funcționarii de la Consulatul Rusiei merg regulat la Tiraspol, în pofida faptului că nu le este permis acest lucru, R. Moldova răspunde prin tăcere”, mai spune expertul APE.
“De multe ori autoritățile de la Chișinău luptă cu morile de vânt, adică cu cetățenia României. Politica Rusiei prevede și un aspect umanitar, de sprijin al cetățenilor ruși de pretutindeni, cum e în cazul Osetiei de Sud și a Abhaziei. Este un aspect căruia R. Moldova ar trebui să îi acorde mai multă importanță. Chiar dacă rezolvarea conflictului va dura ceva timp, putem deveni captivi ai unei situații neplăcute pentru noi și favorabile pentru Rusia”, spune Radu Vrabie, amintind că mulți cetățeni din stânga Nistrului sunt “ostatici ai conflictului transnistrean și sunt nevoiți să caute diferite surse pentru a trăi” [ 27, pag.7].
Solicitat de ZdG, Vasile Șova, ministrul Reintegrării, spune că, pe teritoriul Transnistriei, nu există niciun consulat, doar că funcționarii consulari de la Ambasada Rusiei la Chișinău oferă, periodic, servicii. “De mai mult timp, activitatea secției consulare de la Tiraspol se află în proces de negociere între Moscova și Chișinău”, ne-a spus ministrul Șova.
Sa încercat să, se afle și opinia angajaților Ambasadei Federației Ruse de la Chișinău. “La Tiraspol este o filială a Consulatului de la Chișinău care lucrează legal, după toate normele”, nea spus angajata de serviciu luni, 31 august, refuzând să se prezinte. Ea ne-a mai informat că pot primi cetățenie a Rusiei doar cei care nu dețin cetățenia altui stat, cum ar fi cea a R. Moldova. Tot ea admite că, prin 2002, ar fi existat anumite lacune, motivând că acesta ar fi motivul din care mai multe persoane au obținut cetățenia Rusiei, având și alte cetățenii. “Nu se știe numărul de cetățenii acordate celor din stânga Nistrului, nu există o statistică”, ne-a explicat ea.
În cadrul ședinței Parlamentului, candidatului Sergiu Cioclea la șefia Băncii naționale i s-a cerut să explice de ce are triplă cetățenie. „Cetățenia română pentru mine este una de suflet. Nu am nici pașaport, nici buletin de identitate. Nu am folosit această cetățenie. A fost un demers familial. Pentru cea franceză, eu am așteptat până în 2009 și am cerut-o și am obținut-o. Toată cariera mea am facut-o ca cetățean moldovean. Legislația franceză permite să o obții după ani de studii, după trei ani de impozite, eu am așteptat până în 2009. Mă simțeam bine în Franța și nu credeam că o să ajung în fața voastră”, a explicat Sergiu Cioclea.
Totodată, Cioclea afirmă că anume ca cetățean moldovean el a obținut încrederea pentru operații foarte complicate, acces la informații foarte confidențiale și dacă altă lume a avut încredere în el în calitate de necetățean al lor local, el speră foarte mult ca în țara să aibă încredere din partea moldovenilor indiferent de cetățenie.
Concluzii
În ceea ce privește cercetarea acestei lucrări, în concluzie am putea menționa că este folosit fregvent conceptul de cetățenie și nu este ușor de definit. Unii cercetători definesc cetățenia drept o simplă situație juridică, alții situație juridică care rezultă din raporturile juridice statornice, un grup de autori o consideră calitatea persoanei fizice ce exprimă relații permanente.
Cetățenia este a cea calitate juridică care permite persoanelor să aibă drepturi politice și civile precum și să își asume obligații de natură politică și civilă. Un lucru bine de menționat este faptul că la 7 februarie 1992 Tratatul de la Maastricht apare pentru prima dată termenul de ’’cetățenie europeană’’. Această cetățenie vine să o completeze pe cea națională și nici decum să o înlocuiască.
Cele două cetățenii nu suportă confuzii, cetățenia europeană fiind reglementată prin normele dreptului comunitar, iar cetățenia națională este reglementată prin normele de drept constituțional național. Cetățenia europeană se atribuie pentru orice cetățean al unuia dintre statele membre al Uniunii Europene.
Cetățenia europeană reprezintă un interes continuu pentru teoria și practica cetățeniei. Achiesand la părerea profesorului Cezar Bîrzea care l-am menționat și în lucrare, aceasta vizează o cetățenie postațională care, pentru prima dată se referă la un set de valori și instituții în locul acelei cetățenii definite ca atribut al naționalității. Ea își propune să își construiască o comunitate politică transteritorială, un spațiu public comunitar.
Respectarea drepturilor fundamentale ale omului este privită la nivelul instituțiilor europene ca un principiu general de drept. Fiecare om are dreptul la o cetățenie, se arată în Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.15).
Cetățenia are și un sens politic, cetățeanul participând la exercițiul puterii. Comunitatea cetățenilor este cea care, prin alegeri, își hotărăște guvernanții, reprezintă sursa puterii și justifică executarea deciziilor luate de aceștia, le controlează și sancționează acțiunile. Astfel, cetățenia implică și principiul legitimității politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din suveranitatea națională.
Pentru a crea cadrul necesar, pentru a organiza societatea, cetățenia se traduce prin ansamblul instituțiilor și practicilor sociale. Cetățenia ar deveni o formalitate daca nu s-ar traduce prin instituții care organizează în mod concret viața în comun. Cetățenia creează modalități de integrare ale populațiilor datorită vocației sale universale. Iar existența spațiului politic, în care fiecare cetățean este egalul celuilalt, în care a vota înseamnă a demonstra, respectând un ritual, că aparținem comunității politice este o dovadă în acest sens. De asemenea, cetățenia este sursa legăturii sociale, fiecare cetățean având dreptul la același respect, la recunoașterea demnității proprii. În acest sens, cetățeanul este locuitorul unei țări care acționează în concordanță cu un set de reguli, respectiv drepturi și obligații, în problemele publice/afacerile publice (inclusiv cele politice), acțiunea sa desfașurâdu-se în spatiul public unde interacționează și comunică cu alți cetățeni.
Persoanele care au cetățenia europeană se bucură de dreptul la libera circulație, dreptul de sejur pe teritoriul oricărui stat membru, drepturi deja recunoscute, precum și de noi categorii de drepturi. Aceste noi categorii de drepturi sunt reprezentate de drepturile politice, dreptul la recurs non-jurisdicțional și dreptul la protecție.
Drepturile politice instituite sunt dreptul de vot și de eligibilitate la alegerile europene și municipale, dreptul la recurs non-jurisdicțional, care-i permite cetățeanului să se apere împotriva acțiunilor instituțiilor comunitare este reprezentat de dreptul de petiție și dreptul de a se adresa Mediatorului European și dreptul privind protecția constă în dreptul de protecție diplomatică și consulară.
Toate acestea ne conduc la ideea instituirii unui veritabil statut al cetățeanului, cuprinzând drepturi și îndatoriri, precum și la apariția unei noi categorii situată între cetățenia națională și străini, pe care o putem considera o 'superpoziție', un alt nivel, cetățenia europeană.
Instituirea acestui nivel este, de fapt, o disociere operată pentru prima dată între naționalitate și cetățenie. Cetățenia națională nu mai este, din acest moment, singura care oferă un statut juridic și drepturi. Instituțiile europene conferă cetățenilor europeni și persoanelor aflate legal în spațiul european un statut social care devine un veritabil statut politic. Deci restrictive în ceea ce privește dreptul de reuniune și de asociere, se consideră că aceste noi reguli constituie o veritabilă revoluție în planul principiilor politice și constituționale și marchează o etapă spre stabilirea unei veritabile naționalități europene.
Reafirmarea drepturilor instituite de cele două tratate (Maastricht, Amsterdam) s-a făcut prin adoptarea în cadrul Conferinței Interguvernamentale de la Nisa (7-11 decembrie 2000) a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Ca element de noutate, Carta cuprinde toate drepturile civile, politice, economice și sociale ale cetățenilor europeni, precum și ale celorlalte persoane care trăiesc pe teritoriul Uniunii. Drepturile cetățenilor europeni sunt cuprinse în capitolul ce poartă numele 'Cetățenia'.
Despre cetățenia europeană se poate luat în considerare că diferă de cetățenia națională, însa nu suprima nici unul din drepturile inerente acesteia din urmă, dimpotrivă, sunt conferite beneficiarilor drepturi suplimentare care se exercită atât la nivelul Uniunii, cât și la nivelul statelor member.
Am putea adăuga un lucru că, cetățenia europeană este distinct de cea națională, pe care conform formulării Tratatului de la Amsterdam o completează și nu o înlocuiește. Totuși prin condițiile sale de atribuire ea derivă, ca și cetățenia națională din naționalitatea acordată de către statele membre.
Departe de a aboli cetățeniile naționale, cetățenia europeană li se adaugă. Cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene beneficiază astfel de o dublă cetățenie. Astfel un cetățean francez este în același timp cetățean francez și cetățean european. În ceea ce privește cetățenia națională, am putea spune că s-a format în interiorul spațiului public național, caracterizat prin cele trei puteri: executiv, legislativ, juridic.
În principiu cele două tipuri de cetățenii n-ar trebui să se confunde. Cetățenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene în care-și găsește izvoarele, iar cetățenia națională aparține dreptului național.
Cetățenia europeană nu suprimă nici unul dintre drepturile inerente cetățeniei naționale., pur și simplu ea coferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de ex: votul și dreptul de a fi ales în Parlamentul European) fie la nivelul statelor membre (de ex: dreptul de a alege și de a fi ales în alegerile municipale). Cetățenia europeană poate fi deci percepută ca amenințând sau concurând cetățenia națională.
În ceea ce privește dubla cetățenie, am putea spune că pentru majoritatea populației este un mare avantaj, deoarece pentru mulți este o salvare, mai ales că locurile de muncă sunt mai bine plătite, și de aceia majoritatea se duc cu familiile și împreună cu copii și se stabilesc acolo unde e mai bine.
Mai întîi de toate trebu să deții cetățenie română, ca să poți să migrezi în ce țară dorești. În zilele de astăzi, numarul de populații care dețiin dubla cetățenie foarte mult a crescut, și plus la asta se numără și persoane care au și tripla cetățenie care este cu mult mai convinabilă dar mai greu de deținut.
Bibliografie
Augustin Fuerea ’’Drept comunitar al afacerilor’’ Editura București, 2007.
Boian Victoria ’’Inventarierea și Evaluarea Asistenței Financiare acordate Moldovei și Uniunea Europeană’’ Editura București, 2010.
Beatrice Andreșan Grigoriu ’’ Tratatele Uniunii Europene’’ Editura București, 2007.
Barry Hindess ’’Cetățenie pentru toți’’ Editura Manchester, 2004.
Cătălin Zamfir ’’România și Uniunea Europeană’’ Editura București, 1998.
Chirilă Victor ’’Negocieri R.M.- U.E// Centrul Român de politici europene’’ policy Memo.nr.12, 2010.
Constantin Iordache ’’Cetățenia și identitatea națională în România’’ Editura Curtea Veche, 2002.
C. Morariu ’’Legi commentate. Tratatul instituind o constituție pentru Europa’’ Editura București, 2005.
Cezar Bîrzea ’’Cetățenia europeană’’ Editura București, 2005.
Dana Murgescu //Participarea Cetățenească – mijloc de implicare a cetățeanului în procesul decisional, 2005.
Dimitris Kroniotis ’’Alegerile Europene’’ Editura București, 2009.
Gula Fabian ’’Dreptul Instituțíonal Comunitar’’ Editura Cluj- Napoca, 2010.
Heater Derek ’’Cetățenia. Idealul civic în istoria lumii politicii și economice’’ Editura Manchester, 2004.
Ioana Mănăilă ’’Cetățenia Europeană’’ Editura București, 2005.
Ion Deleanu ’’Instituții și procedure constituționale’’ Editura București, 2006.
Jean Marc Favert ’’Dreptul Comunitaer a pieții interne’’ Editura Gauliano, 2001.
Jurgen Habermas ’’Cetățenia și identitatea națională’’ Editura New York Press, 1995.
John Rawls ’’Liberalismul politic’’ Editura New York Columbia, 1993.
Lazăr Vlăsceanu ’’Dicționar de sociologie’’ Editura București, 2000.
Louis Cartou ’’Uniunea Europeană’’ Editura București, 2009.
Magnette Pakel ’’Europa politică, cetățenie, constituție, democrație, tradus de Ramona Coman’’ Editura Institutul European Iași, 2003.
Mihail Salvir ’’Aliniatul 1. Articolul 17 al Constituției Europene privind cetățenia ratificată prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova, nr.621 din 14.10.1999.
Marin Voicu ’’Introducerea în dreptul european’’ Editura București, 2007.
Mazile Dumitru ’’Raportul dintre cetățenia europeană și ceățenia națională, dintre identitatea națională și cea europeană într-o europă integrată// Revista română de drept Comunitar, nr.2 din 2008.
Mariana Rudăreanu ’’Drept comunitar’’ Editura București, 2007.
Minica Heintz ’’Stat slab, cetățenie inertă, studii despre Republica Moldova’’ Editura București, 2007.
Olesea Cruc ’’Proiectul de lege, care restricționează drepturile cetățenilor ce dețin dubla cetățenie// UNIMEDIA nr.20, 2013.
Paul Valery ’’Cetățenia Europeană între trecut și viitor’’ Editura București, 2013.
Petre Iluț ’’Enciclopedie de psihologie’’ Editura economică București, 2003.
Raymon Aron ’’Posibila Cetățenie multiculturală’’ Editura București, 1974.
Schnapper Dominique ’’Comunitatea cetățenilor, asupra ideii moderne de națiune’’ Editura Pitești, 2004.
Shore ’’Cetățenia Europeană’’ Editura București, 2000.
Simina Tănăsescu ’’Cetățenia Europeană între drepturi și obligații’’ Editura București, 2003.
Tudorel Ștefan ’’Tratatele Uniunii Europene’’ Editura București, 2013.
T.H.Manstral ’’Cetățenia și clasa socială’’ Editura Cambridge, 1950.
Tilly Charles ’’Cetățenia. Identitate și istoria socială de revizuire internațională a istoriei sociale’’ Editura Manchester, 1995.
Vintilescu Cristina ’’Cetățenia europeană între trecut și viitor’’ Revista//Sfera politicii nr.116,117.
Vladimir Țurcanu ’’Legea cu privire la dubla cetățenie nu va fi revizuită pînă la alegeri, nr.59’’.
Vitalie Grosu ’’ Cetățenia Europeană’’ Editura București, 2005.
Will Kymlyka ’’Cetățenia democratică în statele multietnice’’
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Corelatia Dintre Cetătenie Europeană Si Cetătenie Natională (ID: 112987)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.