Corectarea Lordozei Prin Inot LA Ciclul Gimnazial
CORECTAREA LORDOZEI PRIN
ÎNOT LA CICLUL GIMNAZIAL
CUPRINS
CAPITOLUL I
1.1. Actualitatea temei
1.2. Istoricul temei
1.3. Motivarea alegerii temei de cercetare
1.4. Scopul, ipotezele și sarcinile cercetării
CAPITOLUL II
2.1. Caracterizarea morfo-funcțională și psiho-motorie a vârstei de 11-12 ani
CAPITOLUL III
3.1. Influența apei asupra organismului
3.2. Influența înnotului asupra marilor funcțiuni
Elementele de biomecanică a musculaturi corpului în timpul înnotului
Rolul legilor hidrodinamicii în prevenirea și corectarea deficiențelor fizice
3.5. Dezvoltarea fizică corectă și armonioasă
3.6. Caracterizarea generală a deficiențelor fizice
3.7. Clasificarea deficiențelor fizice
3.8. Cauzele deficienței fizice
3.9. Clasificarea deficiențelor de statică vertebrală
3.10. Lordoza
3.11. Clasificarea lordozelor
3.12. Etapele principale ale evoluției unei lordoze
3.13. Recuperarea lordozelor
3.14. Date de morfologie normală și patologică
3.15. Date de biomecanică a coloanei vertebrale
CAPITOLUL IV
4.1. Corectarea deficiențelor fizice ale elevilor în cadrul educației fizice școlare.
4.2. Prevenirea deficiențelor fizice
4.3. Corectarea deficiențelor fizice de grad ușor
4.4. Examenul clinic folosit pentru depistarea deficienței coloanei vertebrale
4.5. Examen general specific lordozei
4.6. Testarea musculară
4.7. Date de goniometrie ale coloanei vertebrale
4.8. Sistemul mijloacelor pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice
4.9. Mijloace specifice folosite pentru corectarea cifolordozei
CAPITOLUL V
5.1. Metode folosite în organizarea cercetării
5.2. Subiecții, etapele și condițiile de desfășurare a experimentului
5.3. Conținutul și desfășurarea experimentului
5.4. Stabilirea structurilor de exerciții și mijloace specifice ale cifolordozei
5.5. Mijloace principale ale cifolordozei realizate pe marginea bazinului, în bazin cu apă mică și în bazin adânc.
5.6. Programul de gimnastică respiratorie
CAPIOLUL VI
Prelucrarea și interpretarea datelor
CONCLUZII
ANEXE
CAPITOLUL I
INTRODUCERE
1.1. Actualitatea temei
Educația fizică și sportul este o ramură care încearcă să cuprindă și să sintetizeze multitudinea problemelor care vizează educarea și formarea tinerei generații.
Educația fizică și sportul au fost și vor rămâne activități inseparabile de preocupările generale ale sistemului educațional.
Teoria și metodica educației fizice și sportului pune bazele teoretice și deține rolul fundamental al predării educației fizice și sportului.
Teoria educației fizice și sportului explică, sintetizează, informează și prospectează realitatea acestui domeniu și tendințele evoluției ei. Metodica și teoria educației fizice și sportului stabilește funcțiile și obiectivele tuturor subsistemelor educației fizice și sportului.
O caracterizare fundamentală a educației fizice și sportul constă în aceea că prin funcțiile sale urmărește:
perfecționarea și dezvoltarea fizică armonioasă;
dezvoltarea capacității motrice;
funcția educativă;
funcția igienică;
funcția culturală;
funcția recreativă;
funcția de creștere a randamentului în muncă;
funcția emulației.
Principalul mijloc al educației fizice și sportului este exercițiul fizic care este o acțiune motrică, efectuat sistematic și conștient în vederea perfecționării și dezvoltării fizice și motrice.
Ca mijloc de bază al educației fizice, înnotul este folosit în vederea dezvoltării fizice armonioasă a elevilor. Natația ocupă un loc deosebit de important în existența cotidiană a omului contemporan.
Prin natura mijloacelor folosite înnotul este o activitate fiziologică, prin metodele sale o activitate pedagogică, prin efectele sale este biologică și prin organizare este o activitate socială.
Înnotul se integrează perfect în sistemul nostru de educație fizică și sport, iar obiectivele sunt asemănătoare, fiind părți integrate ale educației generale.
OBIECTIVELE DE NATAȚIE SUNT:
formarea deprinderilor motrice specifice de obținere a unor condiții optime de propulsie;
menținerea și întreținerea sănătății tuturor celor care-l practică;
corelația optimă între eforturi intelectuale și fizice;
educarea unor calități psihice de întărire a disciplinei în procesul formării deprinderii de a muncii.
Structurând natația deprindem formele sub care ea poate fi practicată, grupată în:
activitate de agrement și întreținere;
activitate sportivă;
activitate aplicativ-utilitară;
activitate terapeutică.
În activitatea terapeutică înnotului îi revine rolul important în prevenirea și corectarea deficiențelor fizice, dar se efectuează în strânsă legătură cu kinetoterapia care au ca scop profilactic, curativ și terapeutic, iar practicarea în apă se numește hidrokinetoterapie.
În general, înnotul, fără a ține seama de particularitățile procedeelor tehnice, întinde coloana vertebrală, întărește mușchii de o parte și de alta a coloanei, contribuind astfel la corectarea poziției vicioase.
Indicațiile înnotului în corectare deficiențelor coloanei vertebrale sunt de mare utilitate pentru specialiștii din domeniul educației fizice și sportului întrucât le pune la îndemână un mijloc eficace, simplu și plăcut de tratare.
1.2. Istoricul temei
Înnotul este una din manifestările motrice naturale care s-a născut și perfecționat odată cu omul.
Primele semne descoperite cu privire la practicarea înnotului sunt frescele egiptene care datează din secolul al V –lea î.e.n. care ne oferă posibilitatea de-a admira un înnotător de craul. Capitala vechii Asirii care prezintă soldații din armata lui Assurbanipal care înnotau liber cu ajutorul unor burdufe de piele de animale.
Grecii își învățau copii să înnoate datorită caracterului unitar pe care îl are scufundarea pentru pescuit, culegerea coralului, al stridiilor, verificarea chilei vaselor în vederea reparațiilor.
Primul bazin de înnot amenajat a fost construit în Roma Antică în secolul al IV –lea. În acest bazin făceau antrenamente soldații începând cu înnotul echipat până la înnotul călare. Romanii au fost primii care au construit în Europa bazine cu apă caldă.
La Hamburg în anul 1537 s-a dat o proclamație care anunță pedepsirea celui care se duce la apă să se scalde. În anul imediat următor 1538 la Augsburg a apărut o interesantă lucrare cu titlul „COLYMETES” sau arta înnotului care a fost o încercare de a opri decăderea exercițiilor fizice. Ea a fost scrisă de un german – elvețian, profesor pe nume Nicolaus Wynsuan. El încearcă să dovedească valoarea acesteia pentru sănătate precum și pentru utilitatea ei practică.
Prima țară care a organizat competiții de înnot este Japonia. În anul 1603 înnotul devine parte integrată a programelor școlare. În secolul al XVII –lea a început organizarea unor „meeting-uri” de trei zile.
Din secolul al XIX –lea se poate vorbi despre înnotul modern. Astfel în anul 1873- NATIONAL SWIMMING ASSOCIATION – organizează primul concurs oficial la Londra.
Primul campionat al înnotătorilor s-a organizat pe 14 februarie la Sydney – Australia.
Adevărata mișcare de Craul este adusă de înnotătorul american Duke Kahanamoku original din insulele Hawaii care a câștigat la Jocurile Olimpice din 1912, 1920, proba de 100m liber cu timpul 1.00.4.
Tehnica de 6 bătăi de picioare la un ciclu de brațe a fost introdusă de Johny Weismuller, a fost primul care a reușit să parcurgă distanța de 100m în mai puțin de un minut.
Cel mai nou procedeu ce se impune după anul 1957, ce este considerat cel mai rapid după Craul, poartă denumirea de Fluture.
Termenul de „Hidrogimnastică” apare în 1924 introdus de Charles Lowman, din Los Angeles pentru exercițiile în apă recomandate copiilor paralizați.
1.3. Motivarea alegerii temei de cercetare
– MOTTO: „Mijloacele gimnasticii medicale se aplică de regulă în cadrul tratamentului complex, fiind asociate de preferință cu alte mijloace înnrudite prin modul de acțiune și prin efecte”
Adrian. N. Ionescu
Modernizarea continuă își impune găsirea unor metode și mijloace prin care să acționeze în practică în baza noilor obiective ce se găsesc în activitățile de educație fizică și sport.
Metodele de înnot aplicate în scop terapeutic pot fi folosite de antrenorii de specialitate, profesor de educație fizică sau hidroterapeuți.
Corectarea deficiențelor fizice are un rol și o eficiență mare în mediul acvatic, deci metodele noi de recuperare pot duce la folosirea bazinelor în scop terapeutic.
1.4. Scopul, ipotezele și sarcinile cercetării
Creșterea numărului care suferă de prezența deficiențelor fizice necesită alegerea celor mai eficiente metode și mijloace.
„Înnotul vindecă” este o afirmație care se impune tot mai mult ca o realitate, de aici necesitatea unor lucrări de specialitate, putându-se realiza o predare unitară.
Stabilirea unor metode eficiente și mijloace specifice și nespecifice ale prevenirii corectării deficiențelor fizice trebuie să ducă la:
folosirea bazinelor de înnot cu scopul terapeutic de către antrenorii de specialitate, profesorii de educație fizică și a C.F.M – iștilor;
editarea unor lucrări de specialitate pentru cei ce doresc să se ocupe de corectarea deficiențelor fizice, a înnotului în scop terapeutic;
îmbunătățirea cunoștințelor, tehnicii dar mai ales metodica de predare;
teste pentru a urmării procesul de dezvoltare atât calitativ cât și cantitativ.
CAPITOLUL II
2.1. Caracterizarea morfo-funcțională și psiho-motorie a vârstei de 11-12 ani
Educația fizică și sportul printre care și înnotul au ca scop întărirea sănătății, asigurarea dezvoltării fizice armonioase a copiilor, asigurarea unor priceperi și deprinderi motrice utile în activitatea lor.
Înnotul, ține seama de particularitățile morfologice și funcționale ale fiecărui copil în parte, datorită fenomenului de accelerație a creșterii și dezvoltării.
În special copii de ciclul primar 11-12 ani, unii sunt mai avansați din punct de vedere al dezvoltării morfofucționale, alți sunt rămași în urmă din acest punct de vedere.
Această situație impune individualizarea strictă a volumului și intensității efortului ci și alegerea unor metode adecvate stării fiziologice a acestei categori de copii.
Copii de 11-12 ani se află într-o perioadă de creștere și dezvoltare fizică așa numită „perioadă antepubertară”. Creșterea este în general uniformă, accelerându-se către sfârșitul perioadei, ce se face mai ales pe seama alungirii membrelor inferioare. Până la 10 ani diferențele de creștere la copii de sex opus nu sunt mari, la fete începe de la această vârstă o accelerare datorită pubertății. Ritmul de creștere este mai accentuat deci la nivelul oaselor, mușchilor și sistemului nervos, față de un ritm ceva mai lent în reglarea funcțiilor vegetative ale organismului.
La copii de 11-12 ani se constată un proces intens de depunere a sărurilor minerale în țesutul osos, ceea ce are ca urmare creșterea rezistenței oaselor, care devin mai groase și dure. La cei mici lipsa sărurilor minerale din oase determină o mai mare elasticitate a acestora, datorită oseinei, ceea ce predispune la deformări osoase de tipul: cifozei, scoliozei sau lordozei, prin accentuarea și denaturarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale.
Procesul accentuat de osificare este stimulat de efort fizic depus în antrenament, înnotul fiind una din cele mai utile preocupări în acest sens, deoarece reprezintă o solicitare permanentă, dar nu prea dură și exagerată a sistemului osos. Pentru dezvoltarea armonioasă a oaselor la această vârstă, pe lângă raportul de calciu, fosfor sau vitamina D este nevoie de stimuli fizici.
Musculatura copiilor este slab dezvoltată, la 6 ani ea reprezintă 21% din greutatea corporală, de aceea la această vârstă începe o dezvoltare lentă dar continuă a musculaturii, proces influențat mai ales de activitatea fizică. Înnotul reprezintă o solicitare ideală deoarece angrenează în mod armonios toate segmentele corporale, cu un accent ușor a dezvoltării trenului inferior.
La sistemul nervos este predominant procesul de excitație corticală a volumului și intensității efortului ci și alegerea unor metode adecvate stării fiziologice a acestei categori de copii.
Copii de 11-12 ani se află într-o perioadă de creștere și dezvoltare fizică așa numită „perioadă antepubertară”. Creșterea este în general uniformă, accelerându-se către sfârșitul perioadei, ce se face mai ales pe seama alungirii membrelor inferioare. Până la 10 ani diferențele de creștere la copii de sex opus nu sunt mari, la fete începe de la această vârstă o accelerare datorită pubertății. Ritmul de creștere este mai accentuat deci la nivelul oaselor, mușchilor și sistemului nervos, față de un ritm ceva mai lent în reglarea funcțiilor vegetative ale organismului.
La copii de 11-12 ani se constată un proces intens de depunere a sărurilor minerale în țesutul osos, ceea ce are ca urmare creșterea rezistenței oaselor, care devin mai groase și dure. La cei mici lipsa sărurilor minerale din oase determină o mai mare elasticitate a acestora, datorită oseinei, ceea ce predispune la deformări osoase de tipul: cifozei, scoliozei sau lordozei, prin accentuarea și denaturarea curburilor fiziologice ale coloanei vertebrale.
Procesul accentuat de osificare este stimulat de efort fizic depus în antrenament, înnotul fiind una din cele mai utile preocupări în acest sens, deoarece reprezintă o solicitare permanentă, dar nu prea dură și exagerată a sistemului osos. Pentru dezvoltarea armonioasă a oaselor la această vârstă, pe lângă raportul de calciu, fosfor sau vitamina D este nevoie de stimuli fizici.
Musculatura copiilor este slab dezvoltată, la 6 ani ea reprezintă 21% din greutatea corporală, de aceea la această vârstă începe o dezvoltare lentă dar continuă a musculaturii, proces influențat mai ales de activitatea fizică. Înnotul reprezintă o solicitare ideală deoarece angrenează în mod armonios toate segmentele corporale, cu un accent ușor a dezvoltării trenului inferior.
La sistemul nervos este predominant procesul de excitație corticală față de inhibiție fapt ce explică voioșia exagerată, neastâmpărul veșnic al școlarului de vârstă antepuertară. Slaba dezvoltare a inhibiției interne de diferențiere reduce mult îndemânarea. Plasticitatea deosebită a creierului copilului antepubertar are un avantaj deosebit în direcția însușirii corecte a depinderilor. Creierul este în greutate aproape ca la adult însă, din punct de vedere funcțional dezvoltarea nu este complectă, se apropie de maturitate la 13-14 ani.
Activitatea continuă a aparatului locomotor în timpul înnotului este susținută permanent de afluxul de oxigen și de substanțele energetice furnizate de către organele vegetative. Oasele sunt mai dure prin consolidarea sistemelor funcționale lamelare, cea ce determină o ușoară creștere a rezistenței acestora la solicitările de tracțiune, presiune și răsucire.
Sistemul cardiovascular al copiilor de 11-12 ani este slab dezvoltat, inima are o greutate de 100gr la 7 ani față de 350gr la adult, arterele musculare slab dezvoltate, unele sunt mai subțiri, capilarele sunt relativ largi dar mai puțin numeroase ca la adult. Astfel la 11 ani frecvență cardiacă este în medie de cca. 110/min.
Această tahicardie din anii vârstei antepubertare este o povară pentru miocard. Înnotul pe distanțe mici este bine tolerat de acești copii și contribuie mult la fortificarea treptată a miocardului care reacționează puternic însă, încă, neeconomic la efort.
Similar se găsesc probleme și cu aparatul respirator. Cavitățile nazale mici sunt mai înguste decât la adult. Laringele situat cu trei vertebre mai în jos decât la adult și numai la 13 ani ocupă poziția definitivă. Toracele devine asemănător cu cel al adultului ca formă însă nu ca și dimensiuni; diametrul transversal ca și cel antero-posterior. Capacitatea plămânilor se dezvoltă mai rapid abia la 6-8 ani, frecvența respiratorie este relativ mare 22-24 respirații/ min, iar la 11 ani 20-28 respirații/ min. Fiind nivelul scăzut al forței mușchilor respiratori, nu sunt disponibilități foarte mari pentru efort. Rezistența la efort este mică, în schimb, activitatea dinamică de contracții și relaxări este mai puțin obositoare.
Dezvoltarea psihică a copilului de 11-12 ani se realizează sub influența puternică a mediului complex creat prin activitate școlară. Gândirea lor are un puternic caracter intuitiv. Treptat pe măsura procesului de învățământ, pe măsură ce se înmulțesc senzațiile, percepțiile și reprezentările, încep să se evidențieze și caracterul logic al acestuia.
Același fenomen se remarcă și în privința memoriei. De la memoria cu caracter intuitiv se trece treptat la memoria logică. Imaginația este activă, orientată spre obiectele simple, concret se dezvoltă imaginația reproductivă și cea creatoare.
Către vârsta de 9 ani, caracterul expansiv al conduitei se atenuează, crește ponderea elementului conștient, voluntar, determinând mărirea randamentului activității. De la 8 ani interesele copilului se corelează în mod evident cu capacitățile și aptitudinile.
Particularitățile motrice la această vârstă se caracterizează prin faptul că datorită fenomenului de accelerație se constată disponibilități motrice mari ceea ce permite formarea corectă a priceperilor și deprinderilor motrice de bază cu caracter aplicativ și specific diferitelor ramuri de sport iar pentru sportul de performanță posibilitatea pregătirii sistematice timpurii.
CAPITOLUL III
Problemele legate de tema de cercetare.
Fundamentarea teoretică a temei de cercetare.
3.1. Influența apei asupra organismului
Apa este un mediu străin pentru om. Noțiunea de „străin” raportată la mediul ambiant se aplică atunci când mediul respectiv se deosebește prin caracteristici de ordin cantitativ și calitativ de cel obișnuit organismului. Cu cât aceste caracteristici sunt mai diferite de cele similare ale mediului obișnuit, cu atât efortul de adaptare și de integrare a organismului în noul mediu va fi mai însemnat.
În cazul mediului acvatic, aceasta se deosebește de mediul obișnuit al omului, prin doi factori esențiali; presiunea hidrostatică și diferența de temperatură.
Sub influența presiunii hidrostatice principala modificare survenită în organism se manifestă la nivelul aparatului respirator. Presiunea exercitată asupra toracelui, inspirația este mult îngreunată, iar mușchii inspiratori vor trebui să învingă de fiecare dată această sarcină suplimentară.
Toracele suportă în permanență o presiune de cca. 30kg, cea ce are implicații, asupra funcției respiratorii.
Termoreglarea este solicitată nu numai datorită faptul că apa are, de obicei o temperatură mai scăzută de cât aerul, cât mai ales datorită conductibilității sale termice, care este mult mai mare decât a aerului; (apa este de patru ori mai bună conducătoare de căldură decât aerul).
Datorită acestor diferențe, termoliza (pierderea de căldură) în mediul acvatic este foarte însemnată. Dintre procedeele de termoliză, cele mai intense sunt conducția și convecția, iradierea fiind neglijabilă, iar evaporarea nu se produce.
Consecutiv pierderii masive de căldură se va intensifica compensator termogeneza (producerea căldurii).
Înnotul sub 15ºC nu este recomandabil, cu excepția persoanelor sănătoase și bine antrenate dar și în cazul acestora timpul trebuie să fie limitat, întrucât compensarea prin termogeneză este de durată cu atât mai redusă, cu cât temperatura apei este mai scăzută.
La temperatura de 20ºC în apă, în 15 secunde se pierd 100 kcal, în timp ce în aer aceeași cantitate se pierde într-o oră.
La temperatura de 30ºC în timp de 4 secunde se pierd 50 kcal, o cantitate identică cu aceea pierdută de un corp în aer la aceeași temperatură timp de o oră.
După datele cercetătorilor, înnotul necesită o cheltuială de 5 ori mai mare decât mersul.
3.2. Influența înnotului asupra marilor funcțiuni
Aparatul respirator și funcția respirației sunt solicitate de două planuri; un plan fizic, specific mediului acvatic și un plan fiziologic mai puțin specific, legat de rolul funcției respiratorii în efort.
Presiunea hidrostatică va supra încărca funcțional musculatura inspiratorie cu 30-50 kg. În funcție de adâncimea la care se află corpul înnotătorului (30-50 cm). Creșterea capacității vitale determinată de această acțiune are la rândul ei un efect pozitiv asupra plutirii corpului, deoarece cu cât se introduce mai mult aer în torace, prin inspirație cu atât greutatea specifică a corpului scade și deci, flotabilitatea se îmbunătățește. Dezvoltarea mușchilor inspiratori mai are și alte efecte pozitive: creșterea perimetrului toracic și diametrului cutiei toracice, concomitent cu mărirea debitului respirator.
În urma efortului din timpul înnotului, funcția respiratorie suferă o serie de influențe imediate și tardive, care se oglindesc în modificările indicilor fiziologici respiratori.
Astfel, frecvența respiratorie crește, însă acest proces este limitat de numărul stocurilor datorită acestui fapt ea nu va depăși valoarea de 30-40 respirații/ min.
În ceea ce privește ventilația pulmonară și ea este mai redusă în timpul efortului realizat în mediul acvatic în raport cu cel efectuat pe uscat.
Dinamica valorilor consumului maxim de oxigen pe unitate de timp prezintă o evoluție similară a ventilației pulmonare adică, în probele cu efort intens (100m, 200m) crește, ca ulterior să scadă (raportată la unitate de timp).
Fiziologia generală a efortului ca un consum maxim de oxigen poate fi realizat în timp 3-5 min, apoi scade progresiv o dată cu reducerea intensității efortului. Prelungirea consumului mare de oxigen peste 6 min. ar însemna realizarea unui efort mare steady-state ceea ce este imposibil din punct de vedere fiziologic.
Aparatul cardiovascular și funcția acestuia suferă modificări specifice înnotătorilor, datorită mai multor factori. O primă suită de modificări funcționale se desfășoară la nivelul vasomotricității, imediat după intrarea în apă. Aceste modificări au loc în trei faze succesive.
Prima fază, după ce pielea intră în contact ce apa (care este mai rece de 37ºC) se petrece o vasoconstricție reflexă a capilarelor tegumentare, în scopul derivării sângelui spre centru, pentru a evita o pierdere prea mare de căldură.
A doua fază începe după 10-15 minute imersiune și se manifestă printr-o vasodilatație cutanată generală, însoțită de senzație de căldură.
Se manifestă tot prin vasodilatație care de data aceasta este o vasodilatație prin paralizia terminațiilor nervoase vasomotorii. Cauza acestor dilatații este șederea prelungită în apă, iar efectul este o pierdere masivă de căldură. Prin excitația centrului termogenezei apar frisoane ca o reacție de apărare, prin căldura produsă de contracțiile musculare, organismul urmărește compensarea pierderii exagerate de căldură. Circulația este ajutată atât de presiunea hidrostatică cât și de ritmicitatea contracțiilor musculaturii membrelor superioare și inferioare.
Tensiunea arterială este un alt indice cardiovascular care reflectă influența practicării înnotului asupra organismului. Astfel după 8 săptămâni de antrenament intens, valoarea tensiunii sistolice în repaus crește cu cca. 10mmHg ca o consecință a măririi forței de contracție a miocardului. Tensiunea diastolică de repaus după cele opt săptămâni de pregătire, scade cu 10mmHg la băieți și cu 5mmHg la fete dovedind o îmbunătățire a adaptării la efort.
Datorită antrenamentului fizic în general și efortul în mediul acvatic, în special, cordul se mărește atât ca volum , cât și ca greutate. Se realizează așa numita hipertofie cardiacă de efort sau „inimă sportivă”.
Funcțiile excretorii au unele aspecte caracteristice în timpul efortului specific înnotătorilor, în primul rând trebuie menționat faptul că în apă, înnotătorul transpiră foarte puțin sau deloc. Absența transpirației sau reducerea ei are drept consecință neeliminarea unor produși care în condiții de efort identic ca intensitatea dar executat pe uscat, ar fi fost eliminați pe această cale. În consecință funcția renală este mai solicitată mai intens în timpul înnotului.
Sângele are modificări mai ales în ceea ce privește cantitatea de hemoglobină și numărul de elemente figurate. Ambele cresc, hemoglobina atingând valori de 18.5% la înnotători antrenați și mai ales la specialiștii în probele de fond care trebuie să posede o capacitate aerobă cât mai mare.
Sistemul nervos central este mai puțin studiat, ceea ce putem afirma cu certitudine este influența echilibrată a înnotului asupra proceselor corticale fundamentale. O altă influență pozitivă a înnotului constă în îmbunătățirea coordonării motrice și dezvoltarea simțului ritmului.
Musculatura scheletică – în urmă cu 20-30 ani tipul somatic al înnotătorului era cel endomorf, gras cu o bună plutire. În prezent datorită perfecționării metodelor de pregătire și creșterii rezultatelor, calității necesare obținerii unor performanțe înalte s-au schimbat radical. Chiar dacă înnotul este considerat un efort predominant de rezistentă, calitățile forței și vitezei nu sunt mai puțin importante.
În ziua de azi tipul somatic predominant al înnotătorilor este de cel atletic cu piept larg și cu o musculatură scheletică foarte bine dezvoltată.
Practicarea înnotului duce la hipertrofie generală a masei musculară, predominând însă la nivelul centurii scapulare și musculaturii respiratorii. Această hipertrofie este consecința atât a îngroșării fiecărei fibre musculare prin înmulțirea miofibrilelor și îmbogățirii sarcoplasmei în mioglobină, cât și înmulțirea capilarelor musculare, al căror număr crește cu 40%.
Elementele de biomecanică a musculaturi corpului în timpul înnotului
Înnotul sportiv cunoaște patru procedee a căror tehnică de execuție se bazează fie pe o vâslire alternativă (craul și spate) fie o vâslire simultană (bras și fluture), impunând o coordonare perfectă între mișcări de brațe și cele de picioare sincronizate cu o respirație adecvată pentru a permite un efort de lungă durată.
Înnotătorul trebuie să cunoască bine tehnica de execuție a respirației, deoarece o respirație greșit însușită atrage după sine o serie de greșeli de tehnică, care vor fi greu de corectat în cazul unei mișcări automatizate.
În timpul înnotului, indiferent de procedeul adoptat, mișcările de brațe urmează o traiectorie eliptică datorită avantajelor mecanice din partea musculaturii implicate, precum și datorită satisfacerii în mai mare măsură a principilor hidrodinamici. Prin această mișcare este dislocuit un volum mai mare de apă realizat prin însumarea volumelor împinse pe distanțe mici; întâlnite nemișcate în drumul brațului și palmei spre înnot.
Timpul tracțiunii, brațul pentru a avea mișcare cât mai eficientă, apropiată de corp, va fi îndoit din cot în traiectoria sa mediană, astfel încât efortul să se desfășoare înspre înapoi. În caz contrar, înnotând cu brațul întins forța s-ar îndepărta precumpănitor spre în jos determinând oscilații pe verticală. De aceea în timpul vâslirii brațului prin apă se va respecta succesiunea: întins la începerea tracțiunii; îndoit până în poziția verticală considerată ca punct de îndoire maximă 90-150 grade; și din nou întins spre extensia complectă a brațului spre finalul vâslirii.
O dată cu îndoirea cotului, se produce și o rotație a brațului din articulația scapulo-humerlă, astfel încât cotul să se mențină într-o poziție înaltă în prima jumătate a mișcării în jos. Aceasta favorizează obținerea unei poziții optime pentru executarea împingerii spre înapoi. Rotarea brațului spre înăuntru spre axa sa longitudinală poate fi observată atât în procedeul craul, bras sau fluture în timp ce la spate efectuarea ei permite o vâslire laterală în loc de dedesupt.
Pornind de la caracteristicile generale ale tehnicii de înnot, în analiza biomecanică a mișcărilor care asigură propulsia, se constată ca ea este rezultatul acțiunilor mecanice conform modului de rezolvare a scopului motric, în interdependență cu forțele de frânare exterioare care acționează asupra corpului.
De obicei, viteza mișcărilor de vâslire depășesc de trei ori și chiar mai mult viteza de deplasare a înnotătorului. Din această cauză, forțele de tracțiune sunt mai mari decât forțele de frânare, indiferent de suprafața de acționare a acestora din urmă.
De asemenea, o dată cu creșterea viteze, proporțional crește și viteza de frânare. De aceea, se recomandă a se înnota cu viteză uniformă pentru a reduce rezistența la minim. Orice modificare a vitezei, determină modificarea bruscă a rezistenței frontale.
În execuția tehnică a procedeelor de înnot există anumite particularități impuse de condițiile de mediu specifice, de care trebuie să ținem seama în obținerea unei eficiențe crescute de acțiune:
poziția corpului în apă, care ridică o serie de probleme mecanice și fiziologice deosebite; de exemplu capul scufundat până la nivelul frunții reduce considerabil rezistența frontală;
mediul acvatic potrivit principiului lui Arihmende diminuează greutatea corpului cu o cantitate egală cu volumul apei dislocuit.
În timpul înnotului se execută o mare complexitate de mișcări determinate și de procedeul tehnic adoptat. Este indicat ca în execuția diferitelor procedee tehnice de înnot mișcările membrelor să se producă în jurul unor axe și planuri cât mai aproape de planul anteroposterior sau frontal al corpului. În acest fel, se micșorează frânarea și se mărește propulsia.
În general, din punct de vedere biomecanic, mișcările se pot subîmpărți:
mișcări productive – orientate în direcția opusă sensului deplasării, determinată de faptul că înnotătorul exercită împingerea apei pentru a-și propulsa corpul înainte;
mișcări de plutire – orientate vertical în jos, care ridică corpul la suprafața apei;
mișcări de frânare – orientate în același sens cu direcția deplasării; ele măresc rezistența apei și diminuează viteza de înaintare.
De obicei, mișcările de plutire se asociază cu mișcările de propulsie, care vor fi mai intense în cazul în care o parte a corpului sau un segment se ridică deasupra apei, mărindu-i greutatea sa specifică. În timpul înnotului musculatura corpului este solicitată multilateral, dar și diferențiat în funcție de procedeul tehnic adoptat.
Anumite grupe musculare intră în acțiune indiferent de procedeul tehnic practicat. Ne referim la musculatura membrelor superioare, a centurii scapulare și articulației umărului (mușchii abductori, mușchii reductori, mușchii aductori și a articulației scapulo-humerale, mușchii care deplasează omoplatul, spre înapoi și median) la membrele inferioare, musculatura triplei-flexii și triplei-extensii; la trunchi, mușchii inspiratori, mușchii pereților abdominali și șanțurilor vertebrale.
Rolul legilor hidrodinamicii în prevenirea și corectarea deficiențelor fizice
Utilizarea exercițiilor corective în apă cu ajutorul procedeelor de înnot se bazează pe două fenomene: plutirea corpului și rezistența opusă într-o masă de lichid pe anumite direcții de mișcare.
Plutirea este consecința principiului lui Arhimede care ne arată că: un corp scufundat în apă este împins de jos în sus cu o forță egală cu greutatea volumului de apă dislocată de acest corp. Această forță poartă numele de portanța hidrostatică.
Raportul dintre cele două componente (greutatea corpului și greutatea volumului de apă dislocat de acel corp) determină gradul de plutire al corpului respectiv.
Dacă greutatea corpului este mai mică decât greutatea volumului apă dislocuit, corpul va pluti la suprafața apei. În cazul unei plutiri bune, greutatea corpului este invers proporționată cu greutatea volumului de apă dislocuit.
Descărcarea de greutate a corpului este determinată de raportul dintre greutatea specifică (sau densitatea) apei, este de 1, și greutatea specifică (sau densitatea relativă) a corpului.
După calculele lui Dupertins și Pitts, greutatea specifică a corpului uman cu aerul în plămâni este 0.974. Diferența de 0.026 este suficientă pentru a asigura plutirea și a anihila aproape toate forțele gravitaționale. Datorită acestui fenomen, înnotul terapeutic permite utilizarea de forțe musculare reduse pentru mobilizarea articulară, creșterea capacității de relaxare musculară pentru postura ortostatică și mers (în leziuni musculare și articulare severe ale membrelor inferioare), pentru scăderea durerii articulare prin diminuarea presiunii intrarticulare.
Fenomenul de plutire poate fi accentuat prin utilizarea de flotoare de diverse mărimi și materiale pentru întregul corp sau pentru unele segmente. Un grad mai mare de flotație îl obținem în bazinele care utilizează apă minerală. Cu cât această apă minerală are o greutate specifică mai mare, plutirea corpului va fi mai ușoară.
Orice mișcare executată de jos în sus, deci în sensul flotării, va fi facilitată, putându-se executa cu minimul de forță musculară.
Fenomenul de rezistență opusă de apa minerală la mișcările laterale, sau la cele de sus în jos. Rezistența crește cu viteza mișcării cu suprafața frontală de contact. Această suprafață poate fi mărită prin aplicarea pe corp sau membre de plăci mai mult sau mai puțin late, care îngreunând mișcarea, determină creșterea forței și rezistenței musculare.
Exercițiile corective executate în apă au la bază aceleași tehnici ca și cele executate în aer, ținând seama însă de principiile și avantajele din mediul acvatic.
3.5. Dezvoltarea fizică corectă și armonioasă
Dezvoltarea fizică armonioasă este reprezentată de indici normali de creștere a dimensiunilor corporale potrivit cu: vârsta și sexul și o serie de indici cum sunt: proporționalitatea optimă dintre mărimea și forma segmentelor, starea ponderală optimă și corectitudinea atitudinii pe care o prezintă fiecare segment în parte și corpul în întregime.
Dintre factorii care condiționează nivelul dezvoltării fizice menționăm: predispozițiile ereditare și stimuli neuroendocrini care acționează din interiorul organismului și alți factori externi (condițiile de viată, alimentația, condițiile de igienă) și practicarea exercițiilor fizice.
Sub influența practicării exercițiilor fizice a omului își optimizează indicii în sensul unor adausuri cantitative (de creștere sportivă) și calitative (de armonie și corectitudine). Astfel, dezvoltarea fizică a omului devenită optimă se constituie în element al stării de sănătate alături de dezvoltarea psihică și cea organică. În acest contest, dezvoltarea fizică optimă este un factor de profilaxie împotriva deficiențelor și deformațiilor fizice, a unor boli cu localizare pe oase, mușchi, articulații și în unele organe din cavitatea toracică și abdominală.
Sub influența unor factori patologici și funcționali, anumiți indicii de dezvoltare fizică, cantitativ și calitativ, devin insuficienți. În această situație se constată lipsa dezvoltării fizice corecte și armonioase sau insuficiență în dezvoltarea fizică, ori abateri de la o stare normală de dezvoltare fizică.
Instalarea unor atitudini deficiente sau producerea unor deficiențe fizice, care îi compromit indicii de corectitudine și armonie.
3.6. Caracterizarea generală a deficiențelor fizice
O privire atentă a aspectului exterior al corpului semenilor din jurul nostru ne permite să sesizăm existența unor aspecte particulare ce caracterizează atitudinea și forma corpului celui privit. Așa se explică faptul că unii părinți sau cadrele de specialitate observă asupra corpului copiilor anumite „nereguli” sau unele forme care sunt socotite anormale. Orice abatere de la normal a formei corpului care tulbură creșterea și dezvoltarea armonioasă, modificând aspectul lui exterior, reduce aptitudinile individului și puterea de adaptare a organismului la condițiile de mediu, simultan cu diminuarea capacității de muncă, se numește deficiență fizică sau deficiență somatică. În cazuri grave, deficiențele fizice îl scot pe individ din mediul familial și al școlii, iar în altele creează complexe de inferioritate față de semeni sănătoși.
Prima repercusiune a deficiențelor fizice se resfrânge asupra corectitudinii și armoniei conformației fizice. În continuare ele compromit capacitatea motrică, micșorând-o, iar apoi amenință starea de sănătate a individului mai ales dacă deficiența fizică este de natură patologică și este localizată la unul din segmentele corpului cum ar fi toracele sau abdomenul care formează cavități în care își au sediul organele vitale ale organismului.
Deficiențele fizice se manifestă sub mai multe forme printre care cele mai frecvente sunt: reducerea dimensiunilor corporale (hiposemie) sau exagerarea creșterii lor (hipersomie), dezvoltarea neproporțională a unor segmente în raport cu întregul corp, deviații, lipsuri și alte defecte morfologice.
3.7. Clasificarea deficiențelor fizice
Specialiștii au clasificat deficiențele fizice după mai multe puncte de vedere.
Astfel, deficiențele fizice pot fi grupate pe latura morfologică sau pe cea funcțională a corpului în deficiențe morfologice de structură sau funcționale. În primul caz este vorba de modificări structurale ale oaselor, mușchilor și articulațiilor, iar în al doilea rând de perturbarea capacității funcționale a masei somatice (tenacitatea musculară, stabilitatea și mobilitatea articulară, reflexe de postură corectă, corectitudinea deprinderilor motrice și aplicativ-untilitare, forța statică sau dinamică a diferitelor segmente și altele).
Din punct de vedere a ariei pe care o cuprind din suprafața corporală, deficiențele fizice pot fi grupate în globale, care cuprind toate segmentele corpului, și segmentare, care sunt localizate pe o zonă somatică mai restrânsă.
Evoluția și prognosticul deficiențelor fizice constituie un alt criteriu după care pot fi clasificate. Din acest punct de vedere, ele pot fi staționare, fixare, definitiv (neevolutive) și deficiențe fizice care evoluează. Cele neevolutive sunt greu de tratat necesitând un timp îndelungat, și în general, prezintă un prognostic nefavorabil, în timp ce deficiențele evolutive avansează sau regresează, putând fi corectate și influențate în mare măsură.
Un criteriu important de clasificare a deficiențelor fizice, cu semnificație metodologică, este gradul lor de gravitate. Din acest punct de vedere, deficiențele fizice pot fi grupate în: deficiențe fizice de gradul unu, printre care menționăm atitudinile deficiențelor globale și segmentare, care la proba funcțională specifică lor corectează și hipercorectează; deficiențe fizice de gradul doi în care este evident începutul unor modificări structurale, iar probele funcționale specifice lor corectează parțial; deficiențe fizice de gardul trei în care modificările structurale osoase musculare și articulare sunt avansate, segmentul în cauză fiind fixat, nu poate fi redresat spre atitudinea corectă; deficiențe fizice de gradul patru, caracterizate de prăbușiri osoase, modificări exagerate ale formei corpului care amenință viața individului respectiv.
Primele trei grade (ușoare, medii și accentuate) beneficiează de gimnastică medicală.
3.8. Cauzele deficienței fizice
Privind cauzele deficiențelor fizice menționăm existența unei multitudini de factori care stau la baza declanșării lor. Adrian Ionescu, Ana Struguresc – Kis și alții, grupează cauzele deficiențelor fizice în: interne și externe, directe și indirecte. Aceste cauze indică legătura dintre factori interni care condiționează creșterea și dezvoltarea organismului, legătura dintre parte somatică și cea funcțională a organismului. Adevăratele cauze ale deficiențelor fizice sunt grupate de Adrian Ionescu în cauze predispozante favorizante și declanșatoare. Printre cauzele predispozante menționăm: debilitatea fizică congenitală, imaturitatea și altele. Condițiile necorespunzătoare de igienă, regimul alimentar de asemenea necorespunzător, îmbrăcămintea strâmtă, dormitul pe pat prea tare sau prea moale, bolile cronice, covalescențe lungi, intervențiile chirurgicale, debilitate fizică, defecte ale organelor de simț sunt apreciate ca fiind cauze ce favorizează instalarea unor deficiențe fizice.
Adevăratele cauze ale deficiențelor fizice sunt cauzele declanșatoare. Dintre acestea, cele cu caracter funcțional sunt următoarele: lipsa autocontrolului asupra atitudinii corpului, deprinderi greșite de postură, efortul și unele deprinderi profesionale în cazul în care nu sunt luate măsuri de neutralizarea efectelor nocive ale acestora, unele mecanisme de compensare. Cauzele cu caracter patologic sunt: malformațiile congenitale, accidente produse la naștere, traumatismele, rahitismul, afecțiunile neuro-musculare, unele boli ale oaselor și articulațiilor, tulburările de creștere, reumatismul și altele.
3.9. Clasificarea deficiențelor de statică vertebrală
Atitudinea corectă a corpului este un semn al echilibrului fizic și psihic, rezultantă a dezvoltării normale și armonioase a corpului. Atitudinea corectă depinde deci, de un organism și sistem nervos sănătos.
Deviațiile coloanei vertebrale, după modul lor de apariție sunt de mai multe feluri:
Prima categorie o constituie exagerarea curburilor fiziologice – adică cifozele toracale, lordozele lombare și cifolordozele;
A doua categorie sunt inversări ale curburilor fiziologice – cifoza lombară, spate plan cu inversarea curburilor;
A treia categorie sunt modificări ale întinderii curburilor, fie sub forma unor deformații scurte sau cuprinderea regiunilor de trecere – cervico-toracală, toraco-lombară sau cuprinderea în întregime a coloanei vertebrale;
A patra categorie o constituie scolioza, ca deviație tridimensională a coloanei vertebrale.
3.10. Lordoza
Lordozele sunt curburi ale coloanei vertebrale în plan anteroposterior cu concavitatea îndreptată înainte.
Curbura lordotică ce se produce în regiunea lombară reprezintă o exagerare a curburii fiziologice a coloanei vertebrale și este socotită tipică. Lordozele atipice se localizează în regiunea dorsală, se întinde pe întreaga lungime a spatelui și formează o lordoză lungă sau totală. Când curbura se limitează la câteva vertebre formează o lordoză scurtă sau parțială.
Curburile care apar primele sunt numite lordoze primare, iar cele ce urmează – lordoze secundare.
Deviațiile lordotice sunt determinate de cauzele externe și interne comune tuturor deviațiilor coloanei vertebrale , și de unele specifice : tipul morfologic infantil , sexul feminin , poziția prea înclinată a bazinului și abdomenul proeminent , pe care le putem considera predispozante. Creșterea exagerată în înălțime, debilitatea fizică sau obezitatea le considerăm favorizante. Cauzele adevărate ale acestei deviații sunt modificările morfologice și funcționale ale coloanei vertebrale în sens lordotic.
3.11. Clasificarea lordozelor
I. Lordoze funcționale:
Atitudinile lordotice
Lordoze prin deprindere
Lordoze compensatorii
II. Lordoze patologice
Lordoze congenitale
Lordoze rahitice
Lordoze miopatice
Lordoze prin modificări în forma și funcțiunile articulației coxo-femorale și ale membrelor inferioare
III. Spatele lordotic
IV. Cifolordozele
V. Spatele cifolordotic
VI. Spate plan
3.12. Etapele principale ale evoluției unei lordoze
După Vandervael, stațiunea la verticală accentuează curburile fiziologice ale coloanei, curtând spinalii, ei fiind mușchii care lordozează și nu greutatea corpului și slăbiciunea extensorilor. Tot el susține că o altă cauză care determină compensări lordotice ar fi mobilitatea scăzută în mișcarea de abducție a membrelor: 45º pentru articulația coxo-femurală și 90º pentru articulația scapulo-humerală, iar depășirea acestor limite se face prin lordozare.
După Mézères, lordoza este la originea tuturor devierilor coloanei vertebrale deoarece omul pin ridicarea sa la verticală, de la poziția de patruped și prin mișcările membrelor pornind de la o amplitudine medie, nu face altceva decât să accentueze lordozele fiziologice. Prin ridicarea la verticală corpul trebuie să-și găsească un echilibru care nu se realizează atât prin contracția mușchilor posteriori, care ar fi antagoniștii greutății ce trage corpul înainte, ci prin deplasarea maselor – abdomenul înainte (lordoza lombară), spatele înapoi (cifoza dorsală), capul înainte (lordoza cervicală), pentru a-și creea un mare poligon de susținere în care să cadă centrul de greutate. În felul acesta, greutatea nu va avea o acțiune asupra poziției verticale, căci pentru menținerea ei nu este nevoie de efort muscular, însă pentru o mai mare stabilitate a corpului, în această poziție este nevoie de compensări lordotice.
Pe de altă parte, mișcările de proiecție anterioară a brațelor și de extensie a coapselor peste o anumită limită, nu se pot face decât cu o compensare lordotică.
Mușchii spinali extensori ai coloanei vertebrale, am văzut că produc lordoza și în compensare cifoză. Ei mai au și o acțiune de rotatori și flexori laterali ai coloanei vertebrale și deci pot contribui și la formarea scoliozei de unde rezultă că la originea deviaților coloanei vertebrale nu sunt decât lordoze.
S-a constatat că spațiul popliteu al membrelor inferioare ar fi o a treia concavitate posterioară împreună cu celelalte două, lombară și cervicală încercând să întindem picioarele din genunchi, din poziția șezând, acest lucru nu este posibil decât prin ștergerea cuburilor lordotice mai ales cea lombară și invers; căutând să redresăm curbura lombară aceasta nu se poate face decât îndoind ușor picioarele din genunchi.
Tot Mézières a constatat că lordoza este însoțită și de o rotare internă a membrelor inferioare și superioare.
Se poate spune că mușchiul diafragm, în afara acțiunii sale în respirație este un mușchi lordozant dacă ținem seama de inserțiile lui pe vertebrele 2, 3 și chiar 4, lombare, inserții care sunt comune cu cele ale psoasului-iliac (T 12 – L 5). Blocând respirația și imobilizând inserțiile diafragmului și în același timp pe cele ale psoasului, fixăm lordoza, dăm punct fix spinalilor, ceea ce va antrena reducerea mișcărilor respiratorii. Deci, mușchiul diafragm contribuie la lordozare când se blochează în inspirație pe timpul efortului.
Delmas și Vadervael au ajuns la concluzia că mușchii fesieri nu ar avea rol în echilibrarea bazinului, demonstrând aceasta prin faptul că omul poate sta la veriticală având acești mușchi relaxați sau paralizați ca în cazul miopatiei.
Pe de altă parte, Balland susține că bazinul este fixat în poziție din antagonismul psoasului și fesierilor, abdominalii neparticipând la statica bazinului.
Făcând un rezumat al tuturor acestor teorii vom arăta că accentuarea curburii lordotice prin anteversia bazinului este posibilă în cazurile următoare:
Atonia abdominalilor, în special a dreptului abdominal. Viscerele nesusținute trag de coloana lombară, de care sunt fixate și abdomenul proemină;
Astenia generală, continuă sau ocazională lipsește individual de tonusul necesar posturii, lăsându-se apăsat de greutatea corpului, susținut, se poate spune numai în ligamente fără participarea continuă a musculaturii erectoare;
Anatomia cvadricepsului care determină o flexie a genunchilor prin relaxarea ischio-gambierilor;
Rotatorii externi ai membrelor superioare și inferioare hipotonici, contribuie la accentuarea lordozelor cervicală și lombară;
Hipertonia psoasului-iliac, mușchi lordozant, în detrimentrul mușchilor abdominali și fesieri care sunt eorectori;
Folosirea incorectă a respirației diafragmatice care poate contribui la lordoze;
Mușchii spinali (cervicali și lombari), hipertronici, schița tratamentului pentru corectarea ei.
3.13. Recuperarea lordozelor
Tratamentul începe prin autocontrolul ținutei, cu abdomenul supt și mușchii fesieri contractați, în timpul mersului, în stând pe loc, sau în timpul programului de gimnastică corectă.
Corectarea înclinării bazinului o facem în picioare, cu spatele lipit de perete, contractând simultan abdominalii și fesierii, iar cu palma introdusă între perete și lombe controlăm ca distanța să fie cât mai mică. Aceeași corecție o putem executa și din poziția culcat pe spate, ștergând curbura cefei și lombelor, controlul făcându-l tot cu palmele.
Pentru tonificarea mușchilor abdominali, lucrăm cu exerciții de mobilizare a membrelor inferioare pe trunchi sau a trunchiului pe membre, respectând însă anumite reguli. În primul caz, flexăm membrele iar trunchiul rămâne fix, mișcarea nu este făcută de mușchii abdominali, deoarece aceștia nu au inserții pe femur pentru al mobiliza. Mișcarea este realizată numai de psoas-iliac și dreptul anterior, mușchii care au inserții pe bazin, coloană lombară și femur.
Mușchii abdominali lunând punct fix pe torace se contractă pentru a fixa și bazinul și coloana lombară pe sol, dând psoasului-iliac un punct fix pe coloană pentru a se contracta. Vom avea deci grijă înainte de executarea flexiei coapsei să răsturnăm bazinul, ștergând curbura lordotică, prin flexarea unuia sau ambelor membre inferioare și din această poziție de plecare se vor ridica unul sau ambele membre întinse din genunchi. Unghiul cel mai indicat al membrelor față de sol (fiind culcat pe spate) în mișcările de abdomen este de 45º cel puțin. Pornind din această poziție, membrele se ridică fără a depăși verticala, căci dincolo de acest unghi (90º) mușchii abdominali nu mai lucrează, se accentuează însă cifoza dorsală. Membrele au pârghia mult mai lungă și sunt grele la 45º și devin din ce în ce mai ușore pe măsură ce se apropie de verticală când proiecția pârghiei lor este cea mai scurtă. În cazul acestei mișcări, lucrul abdominalilor se face în contracție completă și întindere incompletă.
În al doilea caz, când se mobilizează trunchiul pe coapse, vom ține seama de următoarele: mai întâi fixăm picioarele și după aceea flexăm pe coapse sau îl depărtăm. Pentru flexarea lui pornim din poziția cu trunchiul ridicat și sprijinit la 45º, iar de aici continuăm flexia până ajunge la verticală. Mai departe de verticală spre coapse mușchii abdominali nu se contractă căci trunchiul cade prin greutatea sa. Contracția abdominalilor în acest caz este concentrică.
Pornind cu trunchiul la verticală, din șezând cu picioarele fixate, îl înclinăm treptat înapoi, menținându-l să nu cadă prin contracția abdominalilor, aceștia iau punct fix pe bazin. Nu vom merge prea mult cu înclinarea spre spate căci intervine psoasul și lordozează. Abdominalii lucrează în acest caz în contracție excentrică.
Aceste ultime mișcări se pot îngreuna prin diverse poziții ale brațelor: mâinile pe șold, mâinile la umeri, mâinile la ceafă, mâinile pe cap, mâinile întinse deasupra capului și mâinile întinse deasupra capului ținând un obiect.
Pe lângă tonificarea musculaturii abdominale mai urmărim:
Retroversia bazinului prin contracția simultană a mușchilor fesieri și abdominali, cuplu de mușchii corectori ai lordozei. Contracția abdominalilor se face în expirație;
Întinderea musculaturii lombare prin flexia coapselor pe bazin, executată din pozițiile culcat pe spate sau din șezând;
Tonificarea cvadricepsului prin genoflexiuni sau contracții izometrice, din șezând pe scaun și opunând rezistență la extensia gambei;
Tonificarea fesierului mare o obținem prin contracții izometrice, cum procedăm la răsturnarea bazinului, mișcare descrisă mai sus;
Tonificarea musculaturii dorso-lombare. Musculatura dorsală o scurtăm prin contracția complectă și întindere incomplectă, iar musculatura lombară fiind scurtată o întindem prin contracție incomplectă și întindere complectă:
Tonificarea mușchilor rotatori externi ai membrelor, mușchii care sunt corectori ai lordozei;
Masaj decontracturant pe mușchii lombari și vibromasaj.
Recomandări. Pe lângă gimnastica corectivă se mai indică practicarea ciclismului pe bicicletă de curse, sport care obligă la cifozarea regiunii lombare.
Se vor evita extensiile de trunchi care lordozează, alergările de viteză care dezvoltă mușchii psoasiliac, transportul de greutăți pentru a menaja coloana, statul și mersul prelungit.
Exercițiile fizice și masajul se asociază cu tratamentul lordozelor cu o serie de indicații igienice, medicale și pedagogice, privitoare la controlul și autocontrolul poziției corpului, la raționalizare efortului static și dinamic, la odihne în poziții corecte, la evitarea eforturilor excesive sau a celor executate din poziții defectuoase, la reglementarea regimului alimentar, a medicației și a altor măsuri de tratament.
Masajul centurii abdominale sau al conținutului abdominal este indicat numai ca tratament al obezității locale, al insuficienței centurii abdominale, al dilatațiilor, ptozelor sau tulburărilor funcționale ale organelor din cavitatea abdominală.
Pentru tineri și adulți este indicat ciclismul, canotajul, gimnastica la aparate și înnotul.
Unii specialiști apreciază graviditatea lordozelor în special după unghiul pe care îl fac vertebrele.
Clasificare lordozelor din acest punct de vedere:
Lordoza totală: ușoară 10º
medie 25º
gravă peste 25º
Lordoza scurtă lombară: ușoară 10º
medie 25º
gravă peste 25º
Cifolordoza: ușoară 10º
medie 25º
gravă peste 25º
3.14. Date de morfologie normală și patologică
Coloana vertebrală reprezintă un organ axial complex destinat inserției tuturor părților componente ale corpului, precum și protejării măduvei spinării – segment de importanță majoră a sistemului nervos central. Coloana vertebrală conține 344 de suprafețe articulare, 24 de discuri intervertebrale, 363 de ligamente, 730 mușchi cu 730 puncte de inserție.
Studii amănunțite ale mușchilor posturali evidențiază activitatea puternică, continuă sau reflexă, intermitența mușchilor autohtoni ai coloanei vertebrale. Această activitate se menține sau chiar crește în momentul flexiei coloanei vertebrale. Principalul scop al activității mușchilor în repaus, este acela de a menține poziția dreaptă a corpului împotriva gravitației. Dintre elementele pasive ale acestor structuri, scheletul cutiei toracice are un rol deosebit în contractarea rotației și deviației laterale vertebrale.
Importanța elementelor este demonstrată de modificările suferite de acestea în cursul evoluției unei scolioze. De exemplu gîbozitatea costală este reacția coastelor la tendința de rotație a vertebrelor. De asemenea, coloana, în cursul deviației, își ia măsuri de protecție, de fixare a poziției: coastele se lățesc și se sprijină una pe alta în dreptul arcurilor posterioare, micile articulații formează adevărate artroze între ele, în dreptul concavității curburii.
Toate elementele scheletului, articulațiilor și aparatului musculo-tendinos iau parte la statica și mecanica normală sau patologică a coloanei vertebrale; vertebrele discurile intervertebrale, ligamentele, mușchii. La acestea mai concurează și alți factori precum starea morfofuncțională a toracelui, a membrelor.
Morfologia unei scolioze nu trebuie privită independent de curburile normale ale coloanei vertebrale (CIFOZE, LORDOZE, CURBURI LATERALE FIZIOLOGIE) sau de regimurile de maximă solicitare în timpul anumitor mișcări (ROTAȚIA ÎN REGIUNEA DORSALĂ, FLEXIA ȘI ÎNCLINAȚIILE LATERALE ÎN REGIUNEA LOMBARĂ).
Discurile intervertebrale având un rol de amortizare și de transmitere plastică a schimbărilor de poziție a vertebrelor, formează o unitate morfofuncțională cu vertebra supra și subiacentă prin intermediul inelului fibros – cea mai voluminoasă componentă a sa. El este alcătuit din lamele inelare spiralate conjunctive, fixate la platourile cartilaginoase vertebrale. Periferia sa conține fibre dense, care alcătuiesc structura rezistentă și aderentă la ligamentul vertebral posterior. Nucleul central sau gelatinos, suferă o infinitatea de modificări de formă, consistență și structură, atât fixiologice cât și în cursul tulburărilor statice ale coloanei.
Musculatura intrinsecă, care acționează la nivelul coloanei vertebrale este reprezentată de mușchii autohtoni. Aceștia au o serie de caracteristici, specifice activității lor:
Sunt mușchi autohtoni, nemigrați;
Respectă metametria embrionară înserându-se pe toate vertebrele;
Sunt inervați și vascularizați metameric;
Au activitate tonică puternică (mușchii erectori ai trunchiului);
Sunt bogați în sarcoplasmă, mioglobină și substanțe necesare metabolismului lor energic;
Deși își păstrează metametria, sunt încadrați în complexe musculare mari care permit coordonarea mișcărilor lor.
Musculatura extrinsecă mușchii spatelui și cefei, mușchii intercostali, mușchii lați al peretelui abdominali, mușchiul psoas împreună cu ceilalți mușchi au un rol deosebit în dinamica și statica coloanei vertebrale.
La statica și dinamica coloanei vertebrale contribuie factori intrinseci și extrinseci.
Factori intrinseci:
mușchii trunchiului și a centurilor;
coastele cu ansamblul articulațiilor lor;
viscerele toraco-abdominale a căror afectare poate duce la afectări transmise la nivelul coloanei vertebrale.
Diferite regiuni ale coloanei vertebrale își blochează mai repede sau mai târziu o serie de mișcări, în cursul evoluției unei scolioze, în funcție de particularitățile mobilității lor în regiunea respectivă.
În mod normal, flexia reprezintă 33% din mișcările sagitale ale coloanei vertebrale cervicale (13 grade în C2 – C3; 27 grade în C5 – C6; aproximativ 17 grade în C6 – C7) iar extensia 66%. Inflexiunile laterale ale coloanei vertebrale cervicale au aproximativ aceleași valori la nivelul C2 – C3, C5 – C6 și C6 – C7, dar aici înclinația laterală este însoțită de rotație.
Regiunea toracală a coloanei vertebrale permite înclinații laterale doar de 20-25 grade, dar rotația este destul de slabă.
În regiunea lombară, amplitudinea mișcărilor sagitale este destul de mare – 70 grade, mișcările de lateritate sunt ample – 30 grade, iar rotația este destul de redusă.
3.15. Date de biomecanică a coloanei vertebrale
Principalele modificări morfologice ale componentelor coloanei vertebrale în evoluția lordozelor.
Deformarea coloanei:
Este reprezentată de curbura laterală a acesteia.
Această deformare cuprinde un număr variabil de vertebre (în medie pentru o curbură primară toracală 6-7 vertebre; pentru 1 lombară 5 vertebre; pentru curbura toraco-lombară 6-9 vertebre).
Numărul vertebrelor interesate în curburi primare, crește în cazul curburilor primare, crește în cazul lordozelor paralitice. În cazul curburilor compensatorii numărul vertebrelor cuprinse în acestea este mult mai variat.
Rotația:
Apare mai pronunțată la scoliozele cu înclinație laterală de peste 45 grade, dar nu evoluează întotdeauna paralel cu aceasta. De regulă, rotația apare mai precoce și evoluează mai rapid în regiunea lombară decât în cea toracală, deoarece în regiunea toracală, axul rotației se găsește aproape de ligamentul vertebral posterior pe când în regiunea lombară este mult mai excentric, în dreptul vârfurilor proceselor spinoase.
Deformările toracice:
Sunt caracterizate prin apariția gîbozității costale. Aceasta este determinată de angularea puternică a arcurilor posterioare a coastelor din convexitatea curburii scoliotice, datorită tracțiunii excitante de procese transverse, ale vertebrelor scoliotice rotate spre posterior.
Coastele din partea convexă a scoliozei, angulate, se depărtează și se verticalizează, se îngroașe și devin mai solide, căutând să se opună rotației vertebrale. Coastele din partea concavă se turtesc, se apropie unele de altele, se lățesc și se orizontalizează. În multe cazuri, de partea concavității apare o gîbozitate costală anterioară (condrocostală) însoțită de tendință de oblicizare a sternului.
Vertebrele:
Suferă modificări în funcție de locul lor în cadrul curburii. Vertebra de vârf are corpul turtit lateral, devenind trapezoidală sau conformă, platourile corpului făcând un unghi deschis spre convexitatea curburii. Somele, pediculii, apofizele, sunt rotate spre concavitate și devin egale.
Canalul neural se oblicizează, găurile inervertebrale dinspre concavitate se strâmtează, nucleul pulpos al discului intervertebral se deplasează spre convexitate, platoul superior al corpului vertebral suferă leziuni, iar uneori apar sinostaze între corpii vertebrali de partea concavă.
Cartilajele de creștere ale vertebrelor evoluează diferit, cel al platoului superior prezintă o deranjare a serierii; cel al pedicului de partea convexă se închid mai devreme.
Procesele transverse de partea convexă tind să se sagitalizeze, trăgând după ele arcuri posterioare ale coastelor care vor forma gîbozitatea.
Ligamentele
Își modifică structura realizându-se osificări, artroze, sinastoze.
Conținutul canalului neural:
Suferă și el prin aderențe meningine, compresiuni, modificări la nivelul găurilor intervertebrale.
Tulburări viscerale:
Acestea sunt secundare, compresiuni exercitate de toracele deformat, care împiedică dezvoltarea normală din punct de vedere morfo-funcțional al viscerelor conținute sau de vecinătate. Pot apărea astfel leziuni cardiace, insuficiențe cardio-respiratorii, colapsuri pulmonare, malformații ale viscerelor abdominale.
CAPITOLUL IV
Căile, mijloacele și metodele folosite pentru corectarea lordozei
4.1. Corectarea deficiențelor fizice ale elevilor în cadrul educației fizice școlare.
Educația fizică contribuie prin mijloacele sale la întărirea sănătății, la stimularea creșterii și dezvoltării armonioase a organismului, la pregătirea fizică și perfecționarea motrică, la formarea trăsăturilor psihice și de comportament pozitive, cât și la formarea obișnuinței de a compensa și echilibra conștient și independent, prin exerciții fizice, regimul zilnic de viață, asigurând în același timp premisele psihomotrice pentru întrecerea la practicarea sporului de performanță. Despre rolul de sanogeneză al educației fizice se vorbește de mult. Astăzi, însă, efectele profilactice și terapeutice ale exercițiului fizic sunt tot mai precis definite. De aceea, educația fizică, al cărei mijloc de bază este exercițiul fizic are și efecte profilactice, terapeutice; nu poate să rămână în afara preocupărilor pentru prevenirea și corectarea unor deficiențe fizice, organice și psihice întâlnite la școlari, știindu-se că atitudinea corectă este un element esențial care caracterizează dezvoltarea fizică armonioasă a individului.
Cercetările au scos în evidență că cea mai mare parte a școlarilor prezintă o creștere și dezvoltare armonioasă, o atitudine corectă a corpului, iar unii prezintă o serie de deficiențe fizice și organice de grad ușor, mediu sau accentuat.
Deficiențele fizice considerate ușoare, aflate în stadiul incipient, constau din atitudini deficiente globale ale întregului corp sau numai a unor segmente. La proba funcțională specifică lor, deficiențele fizice de acest grad corectează și hipercorectează, fapt ce confirmă că încă nu s-au produs modificări de structură (musculare, articulare, osoase) și că atitudinea deficientă respectivă se datorează perturbării reflexului de atitudine corectă a corpului sau numai unor segmente, produse sub acțiunea unor cauze multiple dintre care menționăm: atitudini deficiente intrate în bagajul motoric al copiilor la timp, deprinderi sau obșnuințe greșite, necontrolate și necorectate, deprinderile profesionale specifice școlarilor fără să se aplice în același timp exerciții compensatorii, scăderea tonicității musculaturii etc. Cele mai frecvente deficiențe fizice ușoare, întâlnite la școlari, sunt: atitudinea deficientă globală cifotică, lordotică, simetrică și plan-rigidă. Dintre deficiențele ușoare segmentate menționăm următoarele: capul și gâtul înclinate înainte, umeri aduși și simetrici, toracele în flexie, bazinul înclinat înainte, omoplații depărtați și deprinși și atitudinea solidă, genunchi în flexie și valgum, picioarele aduse și picioare plate funcțional, atitudinile deficiente ale coloanei vertebrale (cifotică, lordotică, scoliotică și cifolordotică).
Necorectarea la timp, deficiențele ușoare se agravează, transformându-se în deficiențe de grad mediu. La proba funcțională specifică deficiențele medii corectează parțial sau nu corectează, pentru că, în cazul lor, s-au produs modificări de structură, ceea ce nu mai permite segmentului deficient respectiv să redreseze în atitudine corectă sau hipercorectă, așa cum se întâmplă în cazul deficiențelor fizice de grad ușor. Ca urmare, rezultă că sunt afectate atât reflexul complex neuromuscular și psihic de atitudine corectă, cât și musculară, articulațiile și segmentul respectiv. Deficiențele medii sunt de regulă segmentare, fiind localizate în diferite părți ale corpului și care sunt determinate, în afară de cauzele funcționale și patologice cum sunt malformațiile congenitale, rahitismul, paralizie, epifizită vertebrală, turberculoza osoasă, unele boli ale organelor din cavitățile abdominale și toracică, tulburări de creștere, tulburarea acuității analizelor vizuale și auditive, bolile oaselor și mușchilor, traumatisme osteo-articulare și altele. Cele mai frecvente deficiențe de grad mediu constatate la școli sunt: deficiențe morfologice ale coloanei vertebrale și spatelui (cifoze, lordoze, ciflordoze, scolioze cu una și două curburi, , cifoscolioze, spate rotund, cifotic și plan), deficiențele morfologice ale toracelui: toracele înfundat la bază și plat; deficiențe morfologice ale abdomenului: abdomen proeminent, dilatat; deficiențe morfologice ale corpului și gâtului: torticolis; deficiențe ale genunchilor: genunchi în varum și în valgum; deficiențe morfologice ale picioarelor: picior plat de gradul II și gradul III.
O altă categorie de deficiențe o formează deficienței fizice accentuate. Ele sunt de origine congenitală, fiind determinate de malformațiile osoase localizate la coloana vertebrală, torace, la membrele superioare și inferioare.
Alteori, deficiențele fizice accentuate se prezintă sub forma schelelor de poliomielită în cadrul cărora se remarcă marile asimetrii ale membrelor (de lungime și grosime), însoțite de tulburări ale mobilității și stabilității articulare, ce influențează în mod direct efectuarea normală a deprinderilor motrice de bază (mers, alergare, echilibru, escaladare, etc)
Deficiențele fizice accentuate, determinate de poliomielită sunt pe cale de dispariție în țara noastră, datorită măsurilor luate în acest sens.
Schelele de osteomielită și cele de turberculoză osoasă se prezintă și ele sub formă de deficiențe fizice accentuate, localizate la membrele inferioare și în special la articulațiile șoldului, genunchiului ș piciorului în care se remarcă fie articulația balanță, fie semianchiloză și anchiloză. Ele afectează în mod vădit, în sens negativ, actele motrice elementare ce asigură locomoția individului.
Printre deficiențele accentuate, frecvente la școlari, menționăm și pe acelea de natură organică. Acestea se prezintă sub forma tulburărilor și bolilor aparatului cardiovascular, respirator, digestiv excretor și altele. Alteori, boli endocrine sau boli grave ale sângelui sunt cauza deficiențelor organice de grad accentuat. Miopia este de asemenea, o deficiență organică accentuată întâlnită frecvent la școlari.
Cunoașterea caracterelor deficiențelor fizice ușoare, medii și accentuate întâlnite la școlari este o sarcină importantă pentru profesorul de educație fizică. Nu trebuie să amestecăm deficiențele ușoare, care de fapt sunt atitudini deficiente, cu deficiențele de grad mediu, care sunt însoțite de modificări structurale, și ambele cu deficiențe accentuate, care sunt adevăratele deformații fizice când sunt localizate la aparatul de sprijin, și organice când sunt localizate pe organ. Procedând așa, evităm unele greșeli săvârșite în trecut, când nu se diferențiau elevii deficienți în cele trei categorii menționate. Această practică a determina, pe de o parte, eronarea datelor cu privire la nivelul dezvoltării fizice a tineretului din țara noastră, iar pe de altă parte a adus prejudicii procesului în sine de corectare-recuperare, cadrului metodic și organizatoric pentru corectarea și recuperarea în cazul fiecărui grad de deficiențe.
O categorie specială – pentru desfășurarea procesului de educație fizică – o formează elevii cu înălțime foarte mică și cei cu înălțime foarte mare (hiposomi și hipersomi), cât și cei cu stare ponderală redusă și cei cu exces ponderal (debili, obezi). Caracterele lor morfofuncționale sunt diferite de cele ale elevilor normali, dar în același imp starea lor de sănătate este bună, motiv pentru care ei participă la lecțiile de educație fizică. Profesorii trebuie să țină seama de starea lor specială, acordându-le individualizarea ce se impune sub aspectul structuri exercițiilor, a volumului și intensității efortului la care sunt supuși, a cerințelor didactice exprimate față de ei, avându-se în vedere, în mod permanent, că pentru ei educația fizică este și un mijloc de combatere a handicapului cei separă de colegii lor. Dacă nu se procedează așa, acești elevi se retrag pe nesimțite de la activitatea de educație fizică.
În contextul reocupărilor pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice, profesorilor le revine, în primul rând, sarcina cunoașterii și aprecierii creșterii și dezvoltării fizice, a depistării precoce a deficiențelor fizice a cunoașterii în general a stării de sănătate a elevilor a căror educație fizică o realizează.
Înarmați cu datele biologice și medicale ale elevilor, profesorii pot să stabilească corect pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice și organice și de integrarea metodică și sistematică în procesul de educație fizică a elevilor cu scutiri mediale de activități de educație fizică. Astfel colaborarea cu medicul școlar devine o realitate concretă, când eforturile celor doi factori se contopesc în scopul realizării unor sarcini medico-pedagogică ale educației fizice de mare importanță pentru sănătatea populației școlare.
Pe baza unor cercetări efectuate în ultimii ani, se constată nevoia ca programele de educație fizică să conțină cerințe, mijloace și indicații metodice în acest sens.
Cadrul medico-organizatoric pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice, cât și inițierea elevilor în această acțiune este lecția curentă de educație fizică.
4.2. Prevenirea deficiențelor fizice
Prima acțiune ce trebuie întreprinsă de către profesorul de educație fizică pentru prevenirea deficiențelor fizice este aceea a educării și perfecționării la elevi a deprinderilor de atitudine corectă a corpului. Această acțiune trebuie să fie făcută odată cu intrarea copiilor în clasa I și continuă atât timp cât este necesar. Despre procesul de educare a refluxului de atitudine corectă la școlari se vorbește de multă vreme, dar această a acțiune nu a căpătat conturul exact, privind căile de realizare, mijloacele și cadrul organizatoric necesar. Aceste aspecte au fost cercetate pe mari eșantioane de elevi, iar concluziile trase stau la baza conceptului de educare a atitudinii corecte a corpului la școlari, de altfel, ele fiind expuse și în prezenta lucrare.
A doua acțiune pentru prevenirea deficiențelor fizice întreprinsă de profesorul de educație fizică, este structurarea exercițiilor curente, utilizarea în scopul dezvoltării fizice a elevilor și după cerințele mecanismului fiziologic complex a păstrării atitudinii corecte a corpului. Pentru ca aceste exerciții să fie eficiente și pentru prevenirea deficiențelor fizice și chiar pentru corectarea unor dintre ele facem câteva recomandări utile:
Exercițiile trebuie efectuate simetric și să influențeze toate segmentele corpului;
Structura exercițiilor pentru dezvoltarea fizică să fie aleasă și în funcție de particularitățile perioadei de creștere în care se află elevii;
Limitarea unor exerciții sau chiar excluderea lor, dacă contravin principiilor de prevenire a deficiențelor fizice cum sunt: flexiile profunde ale corpului și gâtului; rotări prin înainte, jos înapoi ale membrelor superioare și umerilor; flexiile profunde de trunchi în care se accentuează curbura cifotică toracală a coloanei vertebrale și înfundarea bazei toracelui oricum favorizată de poziția necontrolată în bancă; flexiile profunde ale genunchilor, care slăbesc funcția de contenție a articulațiilor respective. În general, trebuie evitată dezvoltarea musculaturii planului anterior al corpului în dauna celei a planului posterior, știindu-se că acesta din urmă este un plan de sprijin antigravitațional care trebuie să asigure atât fixitatea necesară trunchiului în atitudine corectă, cât și a punctelor de sprijin impuse de lucrul în forță al membrelor superioare și inferioare;
Introducerea mai frecventă în lecțiile de educație fizică a unor exerciții care să se adreseze musculaturii cefei, toracelui, musculaturii abdomenului și musculaturii susținătoare a bolții planetare;
Tonificarea musculaturii și a aparatului ligamentar al genunchilor și a gleznelor;
La școlile profesionale structura exercițiilor destinate dezvoltării fizice trebuie să ducă la final și la combatere efectelor negative pe care le au deprinderile profesionale asupra atitudinii corpului și în special asupra atitudinii trunchiului. În funcție de specificul deprinderilor profesionale vor fi incluse exerciții cu caracter compensator pentru a se preveni la timp și în mod eficient deficiențele fizice profesionale.
4.3. Corectarea deficiențelor fizice de grad ușor
Corectarea deficiențelor ușoare, globale și segmentare, trebuie să se înscrie printre sarcinile permanente ale fiecărei lecții.
Cercetările efectuate în ultima vreme, arată că, o metodă cu rezultate bune privind corectarea deficiențelor fizice ușoare este metoda supra adăugării la conținutul curent a lecțiilor a unor lecții corective. Structura acestora este determinată de frecvența deficiențelor, vârsta elevilor și baza materială de care dispune școala respectivă. Ele vor fi executate de întreg colectivul clasei. Astfel se realizează concomitent sarcini de dezvoltare fizică pentru cei care nu au deficiențe și sarcinile de corectare pentru ceilalți.
Mecanismul de corectare a deficiențelor fizice ușoare prin exerciții speciale constă în înlăturarea reflexului de atitudine deficientă și înlocuirea lui cu un reflex nou, corect și stabilit. Acest obiectiv se realizează prin acțiunea asupra sistemului neuro-psihic, ca și asupra celui neuro-muscular, tonificând, prin scurtare, musculatura hipotonă și alungită și prin alungire pe cea scurtă, rigidă și hipertonă, contribuind astfel la echilibrarea potențialului celor două grupe musculare cu acțiune antagonică care mențin segmentele în atitudine corectă.
Considerăm că această metodă este accesibilă și aplicabilă oricăror condiții materiale de care dispune școala.
4.4. Examenul clinic folosit pentru depistarea deficienței coloanei vertebrale
Examinarea clinică atentă, complectă cu o serie de măsurători, ajută la stabilirea diagnosticului funcțional, la urmărirea și aprecierea pe criterii obiective a deviației vertebrale, la selecționarea și combinarea mijloacelor terapeutice folosite, la aprecierea rezultatelor obținute în urma tratamentului aplicat.
Examinarea trebuie să fie cât mai complectă. Înaintea examinării curburilor e necesară explorarea atentă a unor aparate:
Aparatul cardiovascular;
Aparatul respirator;
Aparatul locomotor;
Aparatul acustico-vestibular;
Acuitate vizuală.
(Aceste examene sunt făcute de un medic)
Examenul local este necesar a fie făcut atât din ortostatism cât și din clinostatism.
Din clinostatism se constată următoarele aspecte importante:
Curbura care are cea mai mică tendință de corecție este cea principală (sau primitivă). Aceasta când elevul este în decubit ventral.
Curburile secundare de compensație, cu cât se reduc mai puțin cu atât sunt mai vechi descoliozat evoluează de mai mult.
Este recomandat și examenul cu coloana vertebrală în elongație pentru a putea aprecia rigiditatea curburilor precum și posibilitatea de asuplizarea și echilibrarea lor.
La inspecție: se va observa flexia anterioară și înclinațiile laterale ale coloanei vertebrale, educarea mișcărilor, dexteritatea, aptitudinile fizice, echilibrul elevului.
Antropometria: este utilă pentru a aprecia posibilitatea elevului de evoluție în funcție de tratamentul ce va fi urmat. Se va măsura:
Înălțimea (în ortostatism);
Greutatea;
Perimetrul toracic (cu B în abducție și atârnând în jos, cu toracele în expirație și apoi în inspirație forțată).
Diametrul biocromial;
Diametrul bitrohanterial;
Lungimea membrelor inferioare.
4.5. Examen general specific lordozei
Se efectuează cu lumina prezentă din spatele examinatorului și cu elevul stând cu spatele spre examinator. Distanța optimă dintre examinator și bolnav este de 1.5-2 m. Se observă pozițiile, nivelul, înclinarea diferitelor segmente ale corpului (cap, gât, umeri, brațe, hemitorace).
Este indicat ca reperele să fie marcate cu creion dermatograf. ( Spinele iliace postero-superioare, crestele iliace, spinele scapulare, vârfurile omoplaților, coastele a 10-a și a 12-a, coccisul, procesele spinoase ale vertebrelor, curburile).
Marcarea dermatografă a proceselor spinoase se face de jos în sus pentru a avea în permanență acoperite semnale precedente, asigurând astfel o mai mare obiectivitate a examenului.
Pot fi constate o serie de semne speciale:
Bureletul lombar, proeminent pe partea convexității unei curburi lombare. Aceste burelet este dat de proeminența proceselor costiforme lombare prin masa musculară a jgheabului vertebral.
Gîbozitatea costală: determinată de proeminența arcurilor posterioare ale coastelor de partea convexității unei curburi toracale.
Asimetria umerilor (distanța de la baza gâtului la extremitatea acrominului) și denivelarea lor.
Denivelarea și bascularea vârfurilor scapulelor: vârful scapulei de partea convexă a curburii este mai ascensionată și proeminentă.
Inegalitatea – triunghiurilor taliei – (cuprinse între marginile laterale ale toracelui și bazinului și membrul superior din partea respectivă). De parte concavă, unghiul inferior al acestui triunghi este mai ascuțit și mai coborât decât cel de pe partea opusă.
Pliul interfesier: este dirijat cu extremitatea cranială spre convexitatea curburii lombare.
Pliurile subfesier: sunt denivelate, cel situat în partea convexității coloanei lombare fiind mai coborât. De regulă fesa respectivă este mai proeminentă.
Examinarea clinică atentă, complectă, o serie de măsurători, ajută nu numai la stabilirea cu precizie a diagnosticului ci și la urmărirea și aprecierea pe criterii obiective evoluția și rezultatelor tratamentului.
Acest examen comportă:
Măsurători de ordin general;
Aprecierea staticii coloanei vertebrale;
Studiul dinamicii vertebrale;
Examenul radiologic.
4.6. Testarea musculară
A. Flexatorii și rotatorii coloanei vertebrale:
Mușchii abdominali
1. marii drepți abdominali;
2. marii oblici abdominali;
micii oblici abdominali;
tranversii abdominali.
FUNCȚII DE ANSAMBLU:
1. Funcția dinamică:
În contracție singerică asigură flexia coloanei dorso-lombare
În singerie încrucișată asigură rotația coloanei dorso-lombare;
În contracție unilaterală asigură înclinația laterală.
2. Funcția statică
Echilibrarea coloanei vertebrale și bazinul în sens antro-posterior;
Sunt mușchi delordozanți;
În sensul transversal echilibrează spațiile costo-iliace.
3. Funcția expiratorie
Sunt expiratori principali în expirația forțată și efortul de tuse.
4. Funcția de expulsie – transversal abdominal -.
Constituie centura fiziologică a abdomenului. E cel mai profund mușchi abdominal;
Este un mușchi expirator principal și antagonist cu diafragmul;
Testarea este dificilă și se face după următoarele aprecieri: măsurarea perimetrului abdominal prin relaxare și prin sugerea limbii.
În mod normal are diferență
5. Pătratul lombar
Când bazinul este fixat, prin contracție realizează înclinarea laterală a coloanei lombare, coborârea coastei a 12- a;
Când coloana este fixă, prin contracție ridică hemibazinul de aceeași parte.
Extensori ai coloanei dorso-lombare
Formează un grup muscular complex foarte numeros.
Ilio-costalul;
Lungul dorsal;
Spino-spinoșii, erectorii spinelor;
Semispinoșii;
Trasverso-spinoșii, multifizi;
Interspinoșii toracali și lombari;
Intertransversalii.
1. Funcția:
Sunt mușchi ai stațiunii bipede și asigură:
Rectitudinea;
Echilibrul coloanei dorsale;
În sinergia homolaterală, ilio-costalul și lungul dorsal ca rezultat înclinarea laterală a coloanei;
Transverso-spinalul este mușchi rotator;
Orice anomalie unilaterală a extensorilor dau o curbură scoliotică și o lordoză adevărată.
Împărțirea coloanei dorso-lombare:
D1 – D4 – dorsal superioară;
D5 – D8 – dorsal medie;
D9 – D12 – dorsal inferioară.
Bilanțul clinic:
Elevul în ortostatism sau decubit ventral;
Membrele superioare relaxate, de-a lungul corpului, se urmărește:
aspectul tegamantelor, țesutul subcutanat, țesut adipos;
relieful maselor musculare-static și apoi dinamic în contracție;
simetrii, asimetrii;
hipotrofii, atrofii;
contracturi;
cuburile coloanei.
Testarea zonelor dorsale:
elevul în decubit ventral;
față sprijinită pe masă;
să ridice partea exterioară a trunchiului până la ombilic; extensia coloanei dorsale;
coloana cervicală în rectitudine, fără sprijin pe membrele superioare.
Din această poziție, să ridice trunchiul ca în faza dinainte, dar cu rezistență aplicată pe regiunea dorsală superioară, medie și inferioară. Va avea ca rezultat ștergerea lordozei lombare la tineri și chiar inversarea curburii.
Testarea zonei lombare inferioare
elevul în decubit ventral, membrele superioare atârnă de o parte și de alta a mesei de examinare;
membrele inferioare atârnă în afara mesei de examinare; elevul să ridice bazinul de pe planul patului, ridicarea se face energic și cu rezistență progresivă.
Coloana lombară
Testele „Kraus” – sunt teste de mobilitate, suplețe, forță, acestea sunt teste globale.
Testul I: Decubit dorsal
membrele inferioare în rectitudine, examinatorul apasă pe glezne;
mâinile pe abdomenul și ridică trunchiul în sus la verticală până se realizează un unchi, de 90 grade cu planul patului; acesta este semnul echerului, (ideal să se facă la 6-7 de ani).
Se testează astfel abdominalii, flexorii coloanei, flexorii coxo-femurali, cvadriepsul.
Testul II: Decubit dorsal, genunchii flectați pe coapsă
coapsa în flexie pe șold 70 de grade;
mâinile sub ceafă; se apasă de către examinator pe piciorului; pacientul trebuie să ridice trunchiul la 90 de grade.
Testul III: Decubit dorsal
membrele inferioare în rectitudine;
membrele superioare așezate pe lângă trunchi.
Pacientul să ridice membrele inferioare întinse la 30-40 de grade și să le mențină ridicat timp de 6-10 secunde.
Încălcarea pe musculatura abdominală este mai mare la 30-40 de grade și scade prin ridicarea în sus a membrelor inferioare.
Testul IV: Decubit ventral cu o pernă sub abdomen pentru a șterge din lordoză
Mâinile la spate;
Membrele inferioare întinse.
Elevului i se cere să ridice trunchiul în sus și să-l mențină așa 8-10 secunde. Se testează astfel mușchii: extensorii dorsali.
Fixatorii omoplatului;
Trapez;
Romboid;
Dințat.
Testul V: Aceeași poziție ca la testul IV.
Elevului i se cere să ridice membrele inferioare în sus și să le desprindă de pat. Se testează astfel trenul inferior, extensorii, fesierii, cvadriapsul, ischiogombierii.
Testul VI: În ortostatism
Flexia anterioară a trunchiului cu ducerea membrelor superioare la sol;
Proba indică vârf – degete – sol. Participă mușchii:
Extensorii spinali;
Fesierii;
Ischiogombierii.
Se urmăresc curburile coloanei vertebrale. Se inversează și se face ușoară cifoză lombară.
Mușchii
1. Tendința la scurtare, tonus mărit:
Triceps sural;
Dreptul femural;
Psoas iliac;
Tensorul fascia lată;
Ischiogambierii;
Adductorii coapsei;
Pătratul lombar;
Pectorali;
Fibrele superioare ale trapez;
Flexorii membrului superior.
2. Tendințele la hipotonie: fesierul mare, fesierul mijlociu.
Abdominalii;
Stabilizatorii inferiori ai omoplatului: dințatul;
Fibrele medii ale trapezului;
Rombozii;
Flexorii profunzi ai gâtului;
Mușchii delordozanți ai coloanei: abdominali;
Fesierul mare;
Ischiogambierii;
Mușchii lordozanți ai coloanei: extensorii vertebro-spinali, psoas iliac, dreptul anterior, cvadricepsul, croitorul, tendorul fascie.
4.7. Date de goniometrie ale coloanei vertebrale
Bilanțul clinic articular. Mișcările coloanei – testare.
1. Testarea coloanei cervicale
De preferat, testarea pentru acest segment se realizează din ortostatism sau șezând.
Flexia = 30-45 de grade. Coloana cervicală în poziție neutră. Goniometrul se așează pe partea laterală a gâtului, centrul goniometrului pe o linie la baza laringelui, limba goniometrului în dreptul apofizei mastoide. Elevul duce capul în anterior, mișcarea de flexie. Se duce limba goniometrului la noua poziție a mastoidei, se citesc gradele.
Extensia = 35-45 de grade. Se adoptă aceeași poziție a elevului și a goniometrului. Elevul duce capul spre înapoi realizând extensia. Se duce limba goniometrului la noua poziție a mostoidei și se citesc gradele.
Total flexie + extensie = 60 de grade
Inflexiunile laterale = înclinații laterale stânga dreapta 40-45 de grade. Coloana cervicală și capul în poziție neutră. Brațele în abducție 90 de grade, pentru anularea contracției mușchiului trapez superior. Goniometrul se fixează cu centrul pe partea posterioare a gâtului la nivelul C7, la nivelul bazei laringelui, se face înclinația capului spre stânga – dreapta. Se duce limba goniometrului în dreptul protuberanței occipitale externe, se citesc gradele. Total inflexiuni laterale dreapta – stânga – 80-100 de grade. Rotațiile de lateralitate stânga – dreapta – 40-45 de gade.
Coloana cervicală în poziției neutră. Centrul goniometrului în dreptul nasului.
Mișcări test pentru coloana cervicală
1. Flexia: indice menton – stern = 0 cm.
În mod normal se atinge sternul cu mentonul în flexia coloanei cervicale.
2. Extensia: indice stern – menton = 18 cm.
Distanța între stern și menton ce urmează extensiei coloanei cervicale este de 18 cm, sau protuberanța occipitală să atingă C7.
3. Rotația: de lateralitatea stânga – dreapta:
În mod normal prin rotație, bărbia ajunge la planul urechilor.
4. Inflexiunea: laterală stânga – dreapta
În mod normal, pavilionul urechii atinge planul umărului.
Coloana dorso-lombară
Se testează global, uneori împreună cu șoldul.
1. Flexia = 90 de grade.
Elevul în ortostatism în poziție neutră.
Brațul în abducție și flexie.
Centrul goniometrului se plasează sub rebordul ultimei coaste pe linia axială mijlocie, cu limba paralel pe această linie.
Elevul execută flexia anterioară a coloanei, cu genunchii în extensie.
Se duce limba goniometrului paralel cu noua poziție a liniei axiale medii.
Se urmărește dacă coloana dorsală se cifozează sau nu, și dacă coloana lombară se delordezează.
Aceste date se coraborază cu:
Indicele degete – sol. Genunchii în extensie, picioarele apropiate, se flectează corpul înainte cu membrele superioare întinse. Normal degetele ating solul.
Testul SCHOBER = 4-5 cm. De la apofiza spinoasă L5, se măsoară 10 cm în sus pe coloană. Normal această distanță se mărește cu 4-6 cm în flexie anterioară.
Testul STIBOR = 6-8 cm. Se măsoară distanța între L5 și C7. La flexia corpului, crește în mod normal cu 6-8 cm.
2. Extensie = 30 grade
Se adoptă aceeași poziție a elevului și goniometrului ca la flexie.
Total flexie + extensie = 120 de grade.
3. Inflexiuni laterale – stânga – dreapta = 20 de grade.
Elevul în ortostatism în poziție neutră.
Centrul goniometrului se plasează pe linia ce unește spinele iliace posterioare superioare, cu limba goniometrului pe linia apofizelor spinoase.
Elevul se apleacă spre stânga – dreapta.
Limba goniometrului se duce paralel cu apofizele spinoase – indice vârf – degete – sol.
Prin inflexiunea laterală, în mod normal, vârful degetelor ajunge la interlinia articulară a genunchiului.
În cazul patologic această distanță se diminuează, în acest caz se măsoară distanța dintre sol și vârful degetelor.
4. Rotația coloanei:
Măsoară 30-45 de grade de fiecare parte și se apreciează prin unchi format între linia umerilor (care se mișcă) și linia bricată a pelvisului.
4.8. Sistemul mijloacelor pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice
Mijloacele de bază pentru corectarea deficiențelor fizice este exercițiul corectiv. Exercițiul fizic corectiv se definește ca fiind o acțiune corporală, statică sau dinamică, încadrată în cerințele generale de practicare a exercițiilor fizice (anatomice, biomecanice, fiziologice, pedagogice și igienice) folosită în scopul prevenirii și corectării deficiențelor fizice. Realizarea acestui scop este posibil pe baza efectelor morfo-plastice, morfo-genetice, fiziologice și educative ale exercițiilor fizice.
În acțiunea de corectare a deficiențelor fizice ne bazăm pe efectele multiple ale exercițiilor corective care se resfrâng asupra structurii corpului, a funcțiilor organice și psihicul deficientului, elemente care, influențat în funcție de mecanismul de producere al fiecărei deficiențe în parte, duc la prevenirea și corectarea lor.
În lecțiile de gimnastică corectivă vom include exerciții care să producă simultan efectele amintite. Exercițiile trebuie să tonifice musculatura corpului care asigură forța necesară menținerii segmentului deficient în atitudine corectă și să acționeze în același timp și asupra sistemului nervos la nivelul căruia se realizează stereotipia de redresare și menținere în mod conștient și apoi automatizat atitudinea corectă a segmentului respectiv. Nerealizarea unuia dintre aceste efecte duce la micșorarea substanțială a progreselor în corectarea deficiențelor respective.
Ca structură, exercițiul fizic corectiv poate fi o acțiune corporală statică sau o acțiune corporală dinamică.
Acțiunea statică constă fie dintr-o poziție corectă, corectivă sau hipercoectivă, fie dintr-un efort izometric. Poziția este corectă atunci când reprezintă o marcare a atitudinii normale a corpului sau segmentului căruia se adresează, corectivă când prin ea se redresarea în atitudinea corectă a segmentelor deficiente și hipercorectivă când redresarea depășește nivelul atitudinii corecte a segmentelor respective.
Pozițiile de gimnastică coretivă se obțin din pozițiile de gimnastică (stând, pe genunchi, șezând, culcat și atârnat) modificându-se poziția capului și gâtului, trunchiului, membrelor superioare sau a membrelor inferioare, având un aspect simetric, în funcție de mecanismul de corectare a fiecărei deficiențe fizice în parte.
Poziția ca acțiune statică poate fi continuată în două feluri:
Printr-o acțiune dinamică, în care corpul sau segmentele sale se deplasează în spațiu, situație în care grupele musculare active se scurtează sau se lungesc în funcție de structura mișcării corective, determinată la rândul ei de mecanismul de corectare al fiecărei deficiențe în parte.
Printr-un efort static (izometric), când grupele musculare ale segmentelor sau ale corpului întreg, aflate într-o poziție corectivă sau hipercorectivă, își măresc starea de tonicitate (creșterea tensiunii musculare) realizată prin mărirea duratei de menținere a poziției respective, îngreunate prin acțiunea gravitației sau a altor procedee în vederea declanșării efortului izometric.
Acțiunea dinamică se concretizează în exerciții corective dinamice care au în structura lor mișcări ale segmentelor deficiente cu structură corectivă ce pot fi efectuate pasiv, activ liber sau activ cu rezistență. Prezentăm în continuare, pe scurt, principalele caracteristice ale pozițiilor corective amintite.
A. Poziția stând are o bază de sprijin mică, centrul de greutate al corpului este ridicat față de suprafața de sprijin. Este o poziție din care se execută cel mai bine exercițiile corective, ce se adresează componentei neuro-psihice, cum sunt exercițiile de redresare activă, exerciții de echilibru, de mers corectiv etc. Prin modificările aduse poziției membrelor superioare și inferioare se pot fixa în poziție corectă fie centura scapulară, fie centura pelvină, putându-se astfel mobiliza segmentul nefixat.
B. Poziția pe genunchi are o structură în care sesizăm o bună suprafață de sprijin, centrul de greutate al corpului este mai aproape de suprafața de sprijin. Derivatele din ea, și în special cele cu sprijin pe palme, sunt mai specifice gimnasticii corective. În această situație coloana vertebrală este eliberată de funcția statică, iar amplitudinea mișcărilor ei este în continuă creștere. Pentru acest motiv, poziția pe genunchi cu sprijin pe palmă, poziție cvadripedă, este favorabilă dezvoltării mobilității coloanei vertebrale necesare pentru redresarea în atitudine corectă sau hipercorectă, când deficiențele sunt localizate la nivelul ei. Exercițiile de respirație efectuate din această poziție sunt mai eficiente în ceea ce privește amplitudinea inspirației și expirației.
C. Poziția șezând are o bună suprafață de sprijin, bazinul și centura pelviană sunt bine fixate, coloana lombară se află într-o redresare corectivă sau chiar inversată. Această poziție favorizează mobilizarea trunchiului (spate, torace, abdomen) și a membrelor superioare. În același timp ea favorizează efectuarea exercițiilor de respirație diafragmatică. Este o poziție care permite executarea exercițiilor de trunchi și membre cu creșterea intensității efortului.
D. Poziția culcat și derivatele acesteia sunt poziții de mare valoare pentru gimnastica corectivă, întrucât are o bună suprafață de sprijin, coloana vertebrală este eliberată de funcția statică, de aceea mișcările de trunchi devin mai ample. În același timp oferă posibilități multiple pentru prelucrarea trunchiului și coloanei vertebrale, membrele inferioare și superioare. Coloana vertebrală poate fi influențată selectiv. Din această poziție putem exercita segmentele lombar, toracal și cervical separați sau împreună, în toate sensurile: anterior, posterior, lateral stânga sau dreapta. Gradul de solicitare a organismului, în general, și al musculaturii trunchiului și membrelor, în special, este mai mare față de alte poziții, întrucât trebuie învinsă în același timp pentru a efectua mișcarea și acțiunea gravitație. Prin modificarea poziției membrelor superioare și a membrelor inferioare putem obține poziții derivate care să fie utilizate în corectarea tuturor deficiențelor coloanei vertebrale, spatelui, toracelui și abdomenului.
E. În poziția atârnat punctul de sprijin se află deasupra centrului general de greutate al corpului. Acțiunea gravitației îngreunează mult menținerea acestei poziții, iar musculatura corpului este determinată se efectueze un efort izometric de consolidare. În cazul în care forța musculară este redusă, elementele de contenție articulară (ligamente, capsulă) sunt supuse unei tensiuni pe care nu a mai întâlnit-o la celelalte poziții. Tensiunea este mai evidentă la nivelul aparatului ligamentar al coloanei vertebrale și al articulațiilor membrului superior (pumn, cot și umăr). Din această cauză copiii cu distensie musculară și laxitate articulară trebuie oprit să mențină sau să execute exerciții din această poziție. Ca variante avem poziția de atârnat avem atârnatul în căpăstru Glisson sau Sayre, în care efortul de menținere a poziției este suportată de corsetul extrinsec (mușchii) și intrisec (aparatul ligamentar) al coloanei vertebrale.
Poziția atârnat poate fi efectuată pe un plan vertical (bară, bârnă, trapez, inele, scară fixă), dar și pe plan oblic (bancă de gimnastică, redresor universal așezat oblic etc). Poziția atârnat este favorabilă acțiunii de redresare a deviațiilor coloanei vertebrale în atitudine corectă prin acțiune directă la nivelul ligamentar al acesteia.
Exerciții corective dinamice
În efectuarea exercițiilor dinamice grupele musculare active pentru a deplasa segmentele, sau se scurtează, se lungesc în funcție de structura mișcărilor.
Din exercițiile corective dinamice menționăm:
Exerciții corective efectuate activ liber cu segmentul în care este localizată deficiența fizică respectivă;
Exerciții corective executate activ liber cu segmentele vecine care prezintă unele deficiențe simpton determinate de deficiență primară;
Exerciții corective sub formă de redresare activă și pasivă a segmentelor deficiente;
Exerciții de respirație;
Exerciții de relaxare psihotonică pentru grupele musculare care în cadrul mecanismului de producere a deficienței se află în stare de rigiditate, hipertonie sau contractură;
Exerciții corective efectuate cu creșterea intensității efortului;
Exerciții corective cu caracter aplicativ;
Exerciții corective sub forma de elemente aparținând gimnasticii, jocurilor sau sporturilor.
1. Exerciții corective executate activ liber cu segmentul în care se află deficiența:
Segmentul în care se află localizată deficiența fizică poate fi: capul și gâtul, trunchiul (spate, torace, abdomen), membrele superioare sau inferioare. Fiecare dintre segmentele respective pot avea mai multe deficiențe. Spre exemplu, coloana vertebrală este prezentată sub formă de cifoză, lordoză, cifo-lordoză. În structura exercițiilor corective, efectuate cu segmentul respectiv, vom intra numai în acele mișcări a căror structură este corectivă în cazul deficienței respective. Celelalte mișcări care nu sunt corective nu vor fi executate. Așa, spre exemplu, dacă deficiența este o cifoză totală localizată la trunchi, iar trunchiul poate executa șapte mișcări (flexie, extensie, îndoire laterală spre stânga și spre dreapta, răsucire stânga și dreapta și circumducție), în structura exercițiilor de trunchi pentru corectarea cifozei totală vor intra numai mișcări de extensie, îndoire laterală, răsucire ca și circumducția. Ritmul de execuție al exercițiilor respective poate fi lent, moderat sau rapid. Recomandăm ritmul moderat și mișcările efectuate cu amplitudine mare și arcuiri finale și chiar cu menținerea momentului final al mișcării 1-2 secunde. Un exercițiu activ liber trebuie să aibă următoarea structură: poziția inițială din care la timpul 1 se execută ducerea segmentului deficient în poziție corectivă sau hipercorectivă, iar la timpul 2 se revine în poziția inițială.
2. Exerciții corective executate activ liber cu segmentele vecine care prezintă unele deficiențe simptom determinate de deficiența primară:
În cazul exemplului precedent – cifoza totală – segmentele vecine în care se manifestă deficiența simptom sunt umerii care vor fi aduși înainte, ca și bazinul care este orizontalizat sau ridicat. Așadar, segmentele vecine cu care se vor executa exercițiile corective vor fi umerii și membrele superioare, pe de o parte, și bazinul și membrele inferioare, pe de altă parte. Fiecare dintre segmentele amintite pot executa multe mișcări, vor fi însă selecționate numai acele exerciții corective pentru deficiența respectivă.
Menționăm această grupă de exerciții corective nu numai pentru faptul că la nivelul lor s-ar afla deficiențe simptom secundare, ci și pentru faptul că mișcările acestor segmente pot amplifica mișcările corective ale segmentului deficient.
3. Exerciții de redresare pasive și active a segmentelor deficiente:
Redresările pasive sunt executate de profesorul de cultură fizică medicală care, cu ajutorul propriilor mâini sau a unor aparate simple (chingă, sul, șa, banchetă), redresează segmentul deficient în atitudine corectă sau hipercorectă. Redresările pasive trebuie făcute lent și progresiv, fără brutalitate. Efectul principal al redresărilor pasive este de a mării mobilitatea articulațiilor segmentului deficient și implicit amplitudinea redresării pe baza exercițiului elementar articulare.
Redresările active, deficientul le execută în fața unei oglinzi. Scopul exercițiilor de redresare activă este de a dezorganiza reflexul greșit în atitudinea corpului și de a contribui la formarea unui nou reflex corect și stabil. În felul acesta deficientul participă activ și conștient, iar capacitatea sa de a se autcontrola crește. Se recomandă ca exercițiile de redresare activă să se facă în pozițiile stând și șezând, acestea fiind mai frecvente în viața de toate zilele.
4. Exerciții de respirație:
Din punct de vedere tehnic exercițiile de respirație se pot efectua liber, legat de mișcările corective ale trunchiului și membrelor, sau cu rezistență. Ele au rolul de a contribui la corectarea deficiențelor coloanei vertebrale, toracelui și abdomenului și de a asigura cantitatea sporită de oxigen necesară efectuării efortului de către organism. Rezultă, deci, că nu există lecție de gimnastică corectivă în care să lipsească exercițiile de respirație. Menționăm însă, că, între actul respirator, poziția corpului și mișcările trebuie să existe o astfel de concordanță încât, efectuarea lor repetată, să ducă la mărirea amplitudinii inspirației sau expirației.
5. Exercițiile de relaxare, psiho-tonice, pentru grupele musculare ale segmentelor care în mecanismul de producere a deficienței respective se află în stare de rigiditate, hipertonie sau contractură:
Scăderea tonicității mușchilor hipertonici, rigizi, contracturați, prin relaxare psiho-tonică realizată voluntar, este de mare importanță în gimnastica corectivă. Deficientul trebuie obișnuit să simtă și să stăpânească tonusul muscular în mod voluntar.
Acest gen de exerciții trebuie să fie însoțite de exerciții de respirație. Ca tehnică, exercițiile de relaxare se efectuează segment cu segment sau cu mai multe segmente simultan. Pozițiile din care se execută trebuie să aibă mare suprafață de sprijin și să înlăture toate sursele care ar putea genera încordări musculare. Această grupă de exerciții se recomandă pentru elevii care au atitudini deficiențe prin hipertonie musculară sau celor cu stări emoționale care în anumite situații se amplifică și care de pe planul psihic trec pe cel motric, imprimând corpului o anumită atitudine, de regulă, simetrică, rigidă și instabilă.
6. Exerciții corective cu caracter aplicativ:
După cum se știe, exercițiile aplicative se folosesc pentru formarea și perfecționarea deprinderilor motrice de bază. Ele mai pot fi folosite cu rezultate bune și pentru corectarea deficiențelor fizice dacă structura lor respectă cerințele corective-educative ale deficienței respective. Ele se folosesc în gimnastica corectivă nu numai pentru că sunt simple, accesibile și ușor de executat de diferite categorii de deficiențe respective. Având însă în vederea faptul că unele deficiențe fizice a diferitelor segmente se manifestă mai evident atunci când deficientul merge, vom recurge la deficientul corectiv al mersului. În acest caz vom cere deficientului ca atunci când mergem, să-și țină segmentele deficiente în atitudine corectă sau chiar hipercorectă.
Exercițiile de alergare corectivă se folosesc, de regulă, pentru încălzirea organismului mai ales când natura deficienței fizice respective nu o contraindică. (Majoritatea deviațiilor coloanei vertebrale). În schimb, în deficiențele genunchilor ca și în spatele plan, exercițiile de alergare sunt foarte eficiente.
Exercițiile de târâre corectivă. Avându-se în vedere efectele lor specifice – mărirea mobilității coloanei vertebrale, tonificarea sporită a mușchilor șanțurilor vertebrale, ai spatelui și a gâtului, dezvoltarea cu precădere a mușchilor exteriori al spatelui, redresarea umerilor și a toracelui – exercițiile de târâre au devenit indispensabile pentru lecția de gimnastică corectivă care urmărește corectarea, în deosebi, a deficiențelor coloanei vertebrale. Tot din această cauză exercițiile de târâre s-au dezvoltat ajungând să formeze o metodă pentru corectarea lordozelor așa cum este metoda Klapp. Podiopolskaia preferă o târâre ce se execută din poziția culcat pe o platformă așezată pe mai multe roți și care se deplasează prin forța mișcării de extensie a capului și a gâtului.
Exercițiile de târâre se execută din pozițiile pe genunchi, pe genunchii cu sprijin pe palme, șezând, culcat înainte, înapoi și pe o latură sub formă de deplasare înainte, înapoi, lateral în cerc.
Exercițiile de echilibru cu caracter corectiv. Exercițiile de echilibru au efecte corective deosebite datorită, în special, reflexelor tonice musculare pe care le declanșează, ca și reflexelor posturale pe care le realizează. Exercițiile de echilibru folosite în gimnastica corectivă pot fi statice sau dinamice. Recomandăm ca prin structura lor să solicite cât mai multe formațiuni neuro-musculare ce concură la realizarea funcției de echilibru. Ca și în cazul celorlalte exerciții aplicative cu caracter colectiv și structura exercițiului de echilibru trebuie să fie potrivită cu mecanismul de corectare al deficienței respective. În lecțiile de gimnastică corectivă trebuie folosite cât mai multe exerciții de echilibru pentru că ele îmbunătățesc coordonarea generală a deficientului, educă simțul muscular complex, foarte necesar corectării deficiențelor fizice.
Exercițiile de suspensie urmăresc, în principal, redresarea segmentelor deficiente și în special a coloanei vertebrale, combat rigiditatea musculară și redoarea articulară. Din această cauză ele contribuie la mărirea mobilității articulare.
Ele constau în suspendări ale corpului pe un plan vertical sau oblic. Suspendările se pot face în mâini, sau combinat. De multe ori recurgem la exerciții de suspensii speciale care sunt suspensiile în căpăstrul Glisson sau Sayre.
Exercițiile de suspensie contribuie în mod deosebit la redresarea segmentelor respective, acționând direct asupra corsetului intrinsec articular.
De acest gen de exerciții se contraindică la copiii cu musculatura atrofică, atonă și aflată în stare de distensie. (Musculatura este supusă unui lucru izometric de consolidarea poziției de atârnare – suspensie).
Exercițiile de ridicare și transport de greutăți. În gimnastica corectivă se folosesc mai multe exercițiile de transport a unor greutăți și mai puțin ridicările de greutăți. Ridicările de greutăți declanșează fenomenul de forțare, care are unele efecte negative asupra atitudinii corpului. Exercițiile de transport a unor greutăți se folosesc în special atunci când dorim să corectăm deficiențele coloanei vertebrale. Adesea se utilizează transportul unei mingii medicinale sau a unui săculeț cu nisip pe creștet în vederea redresării coloanei vertebrale și a întinderii sale în axul vertical al trunchiului. În corectarea spatelui plan se pot transporta diferite obiecte pe umeri și pe spate.
7. Exerciții corective efectuate cu creșterea intensitățiile efortului
Exercițiile corective, cu structură stabilită pentru fiecare deficiență în parte, pot fi executate sub formă activă liberă sau activă cu rezistență. Exercițiile executate cu rezistență periferică sporesc efectele morfo-genetice și fiziologice, fapt ce contribuie la scurtarea perioadei de corectare a deficienței. Rezistența periferică pe care trebuie să o învingă grupele musculare active angrenate în structura exercițiilor colective este un factor de creștere a intensității efortului, prin faptul că gradul de solicitare al musculaturii respective este sporit, iar metabolismul muscular mai intensificat.
Exercițiile corective executate cu creșterea intensității efortului contribuie la tonificare și hipertrofia musculaturii exercitate, iar articulațiile devin mai stabile.
În gimnastica corectivă se folosesc următoarele procedee pentru creșterea intensității efortului:
Obiectele potrivite cum sunt: bastonul, mingea medicinală, hantele, măciuca, extensorul, cordonul elastic și altele. Subliniem faptul că trebuie să existe concordanță între structura mișcării corective, care urmează, să fie îngreunată și obiectul folosit pentru aceasta. Dacă mișcările corective au ca structuri întinderi și îndoiri atunci se pot îngreuna cu hantele, mingea medicinală. Dacă sunt duceri se pot îngreuna cu bastonul, extensorul, cordonul elastic, iar dacă sunt circumducții se îngreunează cu ajutorul măciucilor.
Acțiunea gravitației este un alt procedeu ce poate fi utilizat pentru creșterea intensității efortului. Pentru a pune în valoare acțiunea gravitației și întrebuințată în scopul amintit trebuie să alegem acele poziții în care segmentele să se deplaseze împotriva sensului acțiunii gravitației. Cu ajutorul gravitației se pot îngreuna mișcările capului și a gâtului, trunchiului și membrelor inferioare, executate în poziția culcat înainte, înapoi și lateral sau culcat cu trunchiul sau membrele inferioare în afara suprafeței de sprijin înainte, înapoi sau lateral. Din poziția atârnat se pot îngreuna mișcările membrelor inferioare, iar din pe genunchi cele ale trunchiului.
Rezistența manuală este un alt procedeu de creștere a intensității efortului pe care-l depun grupele musculare în vederea executării mișcărilor corective. Acest procedeu are un avantaj suplimentar față de celelalte procedee și anume acela al posibilității de a localiza în mod analitic pe grupe și lanțuri musculare bine determinate. În acest timp, exercițiile cu rezistență manuală oferă posibilitatea de a exercita selectiv grupele musculare ale segmentului deficient. Astfel, cu ajutorul rezistenței manuale putem determina mușchii care se află în stare de atonie, atrofie, alungire sau distensie să fie exercitați concentric și în segment propriu de contracție pentru a li se mări tonicitatea, volumul și pentru a putea fi scurtați. Tot cu ajutorul rezistenței manuale realizăm elasticitatea, alungirea și suplețea mușchilor scurți, rigizi, hipotonici. În această situație grupele musculare respective trebuie să fie acționate excentric și în afara segmentului propriu de contracție. Pozițiile din care se efectuează exercițiile corective îngreunate cu ajutorul rezistenței manuale trebuie să asigure poziția fermă a corpului și în același timp să dea posibilitatea de a mobiliza dinamic segmentul deficient. Astfel, pentru mobilizarea cu rezistență a membrelor superioare alegem poziția șezând pe un taburet sau șezând călare, pentru cele inferioare pozițiile derivate din culcat (culcat pe spate, pe abdomen sau pe o latură), pentru mobilizarea trunchiului recurgem la variantele pozițiilor șezând (călare) sau culcat.
8. Elementele corective din gimnastică, jocuri și sporturi:
Multe elemente din gimnastica de bază, sportivă, acrobatică sau ritmică modernă, pot contribui la corectarea deficiențelor fizice dacă sunt selecționate și adaptate la cerințele de corectare a deficiențelor fizice și la posibilitățile motrice ale deficiențelor. Aparatele de gimnastică oferă posibilitatea de a efectua exerciții corective cu multă eficiență terapeutică. Ne referim în deosebi la scara fixă, banca de gimnastică, bară, inele, scara grilă (cadru) care permite crearea unor exerciții corective variate, unele dintre ele executate cu creșterea intensității efortului.
Unele jocuri de mișcare, ca și multe elemente și procedee din jocurile sportive pot contribui la corectarea unor deficiențe fizice, în special în cadrul deficiențelor caracterizate prin lipsa de coordonare, suplețe, îndemânare etc.
Dintre sporturi înnotul are cea mai mare valoare corectivă. Structura mișcărilor sale și mediul în care se execută asigură o bună dezvoltare fizică celor ce-l practică. În funcție de felul deficienței, putem selecta procedee de înnot pentru corectarea acestora. Canotajul și vâslitul, în general, pot contribui la corectarea în deosebi, a unor deficiențe ale toracelui. Ciclismul, deci pedalatul pe bicicletă, poate contribui la corectarea unor deviații ale bazinului și coloanei lombare sub formă de lordoză.
Practicarea unilaterală a unor sporturi, fără preocupări speciale pentru influențarea multilaterală și concomitent a tuturor segmentelor corpului, poate duce la instalarea unor deficiențe fizice. Se impune deci ca o sarcină preocuparea pentru o influențare multilaterală a părții somatice a corpului în cadrul procesului de antrenament atunci când se adresează mai ales copiilor și juniorilor.
4.9. Mijloace specifice folosite pentru corectarea cifolordozei
Pentru corectarea lordozelor dispunem de următoarele mijloace:
Exerciții statice:
Constau din poziții simetrice ale corpului, derivate din pozițiile fundamentale: stând, pe genunchi, șezând, culcat, atârnat, prin care se urmărește corectarea curburilor nespecifice ale coloanei vertebrale, condiție esențială pentru efectuarea exercițiilor corective sub formă dinamică.
Structura simetrică a pozițiilor utilizate pentru corectarea lordozelor determină un tonus muscular diferit al regiuni spatelui. Pentru aceasta, musculatura de partea concavității este întinsă, iar cea de pe partea convexității este scurtată. Prin echilibrarea grupelor musculare cu acțiune statică în susținerea atitudinii corecte a coloanei vertebrale și a trunchiului realizăm respectarea cerințelor terapeutice necesare corectării acestei deficiențe.
Realizarea poziției coloanei vertebrale prin luarea unor poziții simetrice ale trunchiului, brațelor, picioarelor este necesară și pentru efectuarea mișcărilor de extensie a trunchiului, mișcări folosite în procesul de corectare a lordozelor
Exerciții dinamice:
Constau din exerciții sub formă de mișcări ale trunchiului și ale membrelor efectuate în sensul redresării coloanei vertebrale și a celorlalte segmente ale corpului în atitudine corectă.
Exerciții pentru trunchi:
Sub forma mișcărilor de îndoiri laterale în partea convexității, și în jumătatea convexității, precum și mișcări de întindere a trunchiului în axul lung al coloanei vertebrale.
Exerciții pentru brațe:
Aceste exerciții au o structură simetrică, constând din fixări și duceri simetrice: brațele efectuează mișcări deasupra nivelului umerilor. În acest fel se corectează simetria și se amplifică mișcările corective ale trunchiului.
Exerciții pentru picioare:
Aceste exerciții, au tot o structură simetrică ca și cel al brațelor. Picioarele efectuează mișcări de extensie.
Exerciții de respirație:
Au ca scop să asigure oxigenul necesar organismului și să contribuie la corectarea atitudini toracelui. Rolul colectiv al exercițiilor de respirație este foarte important deoarece toracele suferă modificări morfologice evidente, care efectuează funcția organelor din cavitatea sa. Exercițiile de respirație se efectuează sub formă de exerciții specifice de respirație din poziții corecte ale trunchiului și coloanei și legate de exercițiile dinamice corective ale trunchiului și membrelor.
Exerciții pentru redresare:
Se efectuează sub formă pasivă prin contribuția profesorului sau folosindu-se anumite aparate. Grupa respectivă de exerciții este foarte importantă deoarece contribuie la formarea reflexului de atitudine corectă a segmentelor și corpului întreg.
Exerciții cu obiecte portative și la aparate f ixe:
Ca obiect portativ se utilizează bastoanele, pentru fixarea trunchiului, a coloanei și în atitudine corectă, mingile medicinale. Pentru amplificarea mișcărilor trunchiului și membrelor și pentru creșterea rezistenței periferice a mișcărilor. În același scop se întrebuințează halterele, cordoanele elastice și alte obiecte ca scară fixă, banca.
Exerciții aplicative:
Au un conținut corectiv cum sunt:
exercițiile de mers;
exercițiile de echilibru;
exercițiile de târâre;
exercițiile de cățărare;
Toate acestea se folosesc după structura lor pusă de acord cu cerințele mecanismului de corectare a lordozelor.
CAPITOLUL V
Organizarea cercetării
5.1. Metode folosite în organizarea cercetării
Metoda experimentului invocat;
Metoda studiului materialelor bibliografice, pentru a lua la cunoștință aspectele generale și particulare privind partea teoretică și practică a problemei cercetării;
Metoda observației pedagogice la lecțiile cu caracter de recuperare posturală;
Metoda testelor;
Prelucrarea statistică a datelor și reprezentarea lor grafică.
Au fost întrebuințați următorii indicatori statici:
Media aritmetică:
X=∑x : N
X = media aritmetică
∑x = suma valorilor individuale
N = numărul de cazuri
Amplitudinea:
W = Xmax – Xmin
W – amplitudinea
Xmax – valoarea ce mai mare
Xmin – valoarea cea mai mică
Abaterea medie:
Am = ∑(xi – x) : N
Am – abaterea medie
∑ – suma rezultatelor
(xi – x) – abaterea valorilor individuale față de medie
Abaterea standard:
S = √ ∑ (xi – x) : √N – 1
S – abaterea standard
∑ – suma rezultatelor
(xi – x) – abaterea valorilor individuale față de medie
N – numărul de cazuri
În aprecierea rezultatelor indicatorul abaterii trebuie să fie cât mai aproape de +/-1. (vezi pag 77-78).!!!!!!!!!!!!!!
5.2. Subiecții, etapele și condițiile de desfășurare a experimentului
Subiecții au fost în număr de 20 de elevi, cu vârsta de 11 ani, urmăriți de-a lungul a 6 luni consecutive, ei fiind elevii școlii generale nr. 5 dinBia-Mare.
Cercetarea s-a efectuat în mai multe etape, începând cu observația pedagogică la lecțiile efectuate special pentru ei în vederea corectărilor deficiențelor fizice de statică a lor, ei dispunând de o cifrolordoză.
S-a continuat cu stabilirea conținutului procesului de instruire, selecționarea structurilor de exerciții în algoritm, eșalonarea acestora în planuri de pregătire și continuând cu aplicarea lor în cadrul lecțiilor cu caracter de recuperare posturală, deci cu scop terapeutic și culegerea de date în urma testărilor și prelucrarea acestora.
Școala unde s-a desfășurat experimentul beneficiază de condiții bune, având clase speciale de înnot și având acces la bazinele de înnot dinBaia-Mare; bazinul de înnot delfinul și astra vagonul, bazine de 50 m lungime, 8 culoare de specialitate, cu bune rezultate în pregătirea copiilor în domeniul natației.
Alegerea subiecților s-a făcut după următoarele criterii:
Să aibă vârsta de 11 ani;
Să fie elevii școlii respective, la clasele a VI – a;
Să dispună de ciflordoză – să lucreze după un plan comun specific deficienței;
Să lucreze toți cu aceleași mijloace de corectare;
Să fie un grup, răspunzând prompt cerințelor.
Pentru realizarea acestei lucrări din cele 4 clase de a VI – a, am ales 20 de elevi, cu ajutorul unui medic de specialitate.
Cei 20 de elevi au fost diagnosticați cu o cifolordoză. Verificarea lor fiind efectuată cu firul de plumb și goniometrul. Nu s-a ținut cont de sexul subiecților. Acești elevi figurează în registrul cabinetului de medicină sportivă a Spitalului MunicipalBaia-Mare, având scutiri de efort la orele de educație fizică și sport conform legii.
Astfel grupa este alcătuită din următorii:
5.3. Conținutul și desfășurarea experimentului
Experimentul a fost efectuat pe o perioadă de 6 luni consecutiv, din luna octombrie 2009 până în luna martie 2010, cu efectuarea a trei testări ca: testarea inițială, testarea intermediară și testarea finală.
Testarea inițială: a fost efectuată în data de 01.10.2009 și este alcătuită din două teste ca și cea a „firului de plumb” și „cel cu goniometru”.
Din 01.10.2009 am început experimentul efectuând o inițiere de 14 zile, având în vedere că din 20 de copii nu toți au știut să înnoate.
După 14 zile de inițiere, am început să aplic structurile de exerciții specifice cifolordozei, până în data de 20.12.2009, când copii au primit vacanța de iarnă. Pentru verificarea eficienței exercițiilor s-a efectuat o testare intermediară în 19.12.2009.
După perioada de vacanță, în 13.01.2010 am reînceput activitatea până în 21.03.2010, când la finalul acestei cercetări s-a efectuat testarea finală.
În toată perioada de 6 luni elevii au folosit exerciții corective specifice cifolordozei atât în mediul acvatic cât și pe marginea bazinului, exercițiile fiind din gimnastica de bază cu efectuarea lor în apă mică, apă adâncă și exerciții specifice prin procedeele de înnot craul, spate.
Mijloacele specifice folosite au fost: exerciții statice, exerciți dinamice (pentru trunchi, brațe, picioare) exerciții de respirație, exerciții pentru redresare, exerciții cu obiective rotative și exercițiile la aparate fixe, exerciții aplicativ utilitare (ca și exerciții de mers, echilibru, târâre, cățărare).
5.4. Stabilirea structurilor de exerciții și mijloace specifice ale cifolordozei
În stabilirea structurilor de exercițiu s-a ținut cont de:
Specificitatea mijloacelor în raport cu obiectivele înnotului;
Posibilitatea aplicării acestor mijloace în toate școlile și aplicabilitatea lor de alți antrenori care vor să se ocupe de tema respectivă;
Posibilitatea de evaluare cantitativă și calitativă;
Eficiența recunoscută în practicarea instructiv aplicativă a înnotului cu caracter terapeutic.
Elevii au folosit structuri de exerciții corective specifice cifolordozei, atât în mediul acvatic cât și pe uscat, exercițiile fiind din gimnastica de bază cu efectuarea lor în apă mică, la marginea bazinului și cu folosirea procedeelor de înot craul, spate exerciții specifice în apă adâncă.
A. Pregătirea în apă
Structuri de exerciții pentru procedeul Craul:
Picioare craul cu mâinile pe plută;
Alunecare craul cu ajutorul picioarelor, mâinile în prelungirea corpului;
Înnot în procedeu fără respirație;
Înnot în procedeu numai cu ajutorul unui singur braț;
Înnot în procedeu cu respirația la 2-3-5-7 brațe.
Structuri de exerciții specifice cifolordozei din procedeul Craul:
Înnot în procedeu craul, inspirând numai pe partea dreaptă (stânga) 2-4-6 învârtiri
Structuri de exerciții specifice cifolordozei din procedeu spate:
Picioare spate, cu brațul drept (stâng) sprijinit pe plută și brațul stâng (drept) îndoit la spate sau întins pe lângă corp.
Alunecarea în procedeu spate, cu vâsliri alternative, cu bărbia cât mai ridicată, alunecând mai mult când brațul drept (stâng) este sus – schimbarea brațelor se va face după 9 sau 12 rotiri de picioare, nu doar după 6.
Înnot în procedeu spate, cu bărbia ridicată și trunchiul într-o poziție înaltă pe apă.
5.5. Mijloace principale ale cifolordozei realizate pe marginea bazinului, în bazin cu apă mică și în bazin adânc.
B. Exerciții realizate pe marginea bazinului:
din așezat, cu mâinile la ceafă, ducerea coatelor înapoi, individual sau cu rezistență manuală;
același exercițiu și cu ridicarea exercițiilor întinse la orizontală;
același mijloc cu ridicarea genunchilor îndoiți la piept;
din așezând cu sprijin înapoi, forfecarea picioarelor întinse pe verticală, imitarea mișcărilor de picioare spate;
același exercițiu cu brațele întinse înapoi jos și cu sprijin pe palme;
din aceeași poziție inițială limitarea mișcărilor de picioare bras;
din culcat pe o parte, cu sprijin pe antebraț, forfecări în plan orizontal ale picioarelor, imitând mișcări din procedeul craul;
din așezat depărtat, cu mâinile în dreptul șezutei, ridicarea și întinderea trunchiului, presând cu mâinile solul, concomitent cu extensia capului și a umerilor;
din așezat depărtat, cu plutitor la spate susținut, rotarea trunchiului numai în față, menținând permanent trunchiul drept;
din aceeași poziție inițială, cu o minge în mâini, brațele întinse sus, cu trunchiul la verticală sau ușor înclinat, îndoirea brațelor și revenire în PI.
din așezat cu sprijin înapoi, ridicarea și coborârea simultană a picioarelor apropiate, ca în procedeul delfin, însă fără ondulații.
C. Exercițiile realizate în bazin cu apă mică
stând depărtat cu pluta la spate, înclinare înainte a trunchiului până când fața se scufundă în apă – expirație specifică înnotului, revenire – inspirație specifică;
stând pe scara bazinului, mâinile apucă înainte jos, scufundare progresivă a corpului în apă prin coborârea acestuia;
stând cu trunchiul aplecat la orizontală și cu fața scufundată, având o plută sau o minge la spate, răsucirea trunchiului și a capului stânga – dreapta și inspirație, revenire – expirație;
stând cu spatele la perete, cu o minge așezată în regiunea dorsală, extensia capului și a trunchiului simultan cu ridicarea alternativă a genunchilor la suprafața apei;
din stând depărtat, cu spatele la perete, flexia picioarelor atât cât capul să rămână deasupra nivelului apei, simultan cu ridicarea brațelor înainte sau oblic-sus, păstrând permanent contactul spatelui cu peretele;
din aceeași poziție, dar în dreptul scării bazinului ce este apucată la înălțimea șoldurilor, pășirea înainte, aplecarea trunchiului, și extensia capului;
stând cu un picior pe treapta scării, aplecarea trunchiului până când fața pătrunde în apă – expirației, revenire – inspirație;
mers pe fundul bazinului, cu mâinile la ceafă și cu ridicarea alternativă a genunchilor la suprafață;
același exercițiu ținând la spate o plută;
mers cu un flotor la spate, aplecarea trunchiului.
D. Exerciții realizate în bazin adânc
înnot spate cu un plutitor la spate;
atârnat cu o minge la spate, ridicarea genunchilor la piept;
plutirea pe spate, ridicarea genunchilor îndoiți la suprafață.
5.6. Programul de gimnastică respiratorie
Un obiect de importanță esențială la scoliotici, este ameliorarea funcției respiratorii. Atât la bolnavii cu lordoză neevolutivă, dar mai ales la cei cu lordoză evolutivă în forme grave, cu gibusuri costale, deformații ale cutiei toracice, se instaurează cu timpul o disfuncție ventilatorie restrictivă, care va avea ca rezultat hipoventilația alveolară cu consecințe negative asupra întregului organism.
Pentru ameliorarea funcției respiratorii se vor avea în vedere următoarele aspecte:
Kinetoterapia corectoare a scoliozei va avea efect benefic și utilizând gimnastica respiratorie, fapt probat prin creșterea volumelor respiratorii mobilizabile. În acest timp se urmărește reegalizarea mușchilor scaleni prin întinderea celor retracturați pe partea convexă a curburii pentru compensarea și deblocarea scapulelor, refacerea capacității de alunecare pe grilajul costal: mâinile la ceafă, coastele se ridică treptat, antrenând astfel bascularea scapulelor;
creșterea expansiunii toracice localizate în acele zone în care mobilitatea toracică este deficitară. Se utilizează tehnici care recurg la presiunile exercitate de mâinile kinetoterapeutului, se urmărește reeducarea hemitoracică și creșterea amplianței coastelor inferioare;
scăderea travaliului ventilator prin asuplizarea toracovertebrală și prin sporirea contribuției ventilației diafragmatice.
creșterea randamentului „pompei musculare respiratorii” prin ameliorarea raportului dintre lungimea mușchiului respirator și tensiunea lui în urma aplicării următoarele exerciții.
Exercițiile de translare a ventilației spre volumul respirator de rezervă, ceea ce va lungi mușchiul preinspirator. Se va pune accentul pe creșterea timpului expirator, cu reducerea volumului abdomino-toracic, ceea ce conduce la ascensionarea diafragmatică însoțită de alungirea fibrei musculare (se mărește raza de curbură).
Exercițiile de creștere a forței musculare respiratorii, ceea ce înseamnă îmbunătățirea capacității metabolice a mușchilor.
E. Exercițiile de respirație:
mers cu corectarea ținutei, în ritm moderat, (30 pași); mers pe vârfuri cu brațele lateral, (30 pași); mers pe vârfuri cu brațele sus, (20 pași); pas fandat, alternativ cu piciorul drept și stâng, mâinile pe șolduri; (16 pași).
stând, brațele pe lângă corp: 1-2 inspirație profundă pe nas, cu ducerea brațelor în lateral; 3-4 expirație, cu revenire; (4×8);
stând, brațele pe lângă corp:1-2 inspirație profundă pe nas cu depărtarea picioarelor și presiune laterală pe coaste; 3-4 expirație cu aplicarea trunchiului înainte și presiuni laterale pe coaste; (4×8);
culcat pe spate, brațele pe lângă corp: 1-4 inspirație lentă pe nas cu ducerea brațelor prin lateral sus; 5-8 expirație pe gură cu îndoirea genunchiului drept la piept; (8×6);
stând, brațele pe lângă corp: 1-2 inspirație cu depărtarea picioarelor și ducerea brațelor în sus; 3-4 răsucirea trunchiului spre stânga și inspirație forțată; 5-8 revenire cu coborârea brațelor și expirație lentă; (8×8);
stând cu șezuta pe călcâie: 1-2 inspirație cu ducerea palmelor pe umeri și ridicarea șezutei, trecerea în stând pe genunchi 3-4 ducerea brațelor la spate cu apucarea palmelor coborârea șezutei cu expirației; (4×8).
stând:1-2 inspirația cu depărtarea picioarelor și ducerea brațelor în lateral; 3-4 expirație cu aplecarea trunchiului și ducerea palmei drepte la piciorului stâng (6 ori, alternativ).
CAPIOLUL VI
Prelucrarea și interpretarea datelor
Prelucrarea datelor s-a făcut cu ajutorul metodelor statice și matematice calculându-se pentru fiecare probă în parte următorii indicatori statistici:
media aritmetică;
amplitudinea;
abaterea medie;
abaterea standard.
Sunt interpretate toate datele din tabelele centralizate cu evoluția măsurătorilor la testarea inițială, intermediară și finală, datele fiind reprezentate și sub formă grafică a indicatorilor. Astfel avem:
Evoluția măsurătorilor la „firul cu plumb”.
Tabelul nr.1
Această probă arată conform tabelului nr.1 și a graficului nr.1 și se pot observa următoarele:
Din punct de vedere aritmetic se poate constata o evoluție de la testarea inițială la cea intermediară, apare o diferență de 0,25 cm, iar de la testarea intermediară la cea finală, o diferență de 0,325 cm, deci o ameliorare pe parcursul desfășurării experimentului de 0,575 cm.
Calculându-se amplitudinea de la testarea inițială la cea intermediară nu sunt schimbări dar la testarea finală, se modifică cu 0,5 cm.
Calculându-se abaterea de la testarea inițială la cea intermediară se modifică cu 0,1 cm, iar de la testarea intermediară la cea finală o abatere de 0,185 cm.
Calculând abaterea standard putem observa o abatere 0,08 de la testarea inițială la cea intermediară, iar de la testarea intermediară la cea finală o abatere de 0,11 cm.
Evoluția măsurătorilor la goniometru:
Tabelul nr.2
Conform tabelului nr.2 și a graficului nr.2 se pot observa următoarele:
Din punct de vedere al mediei aritmetice evoluția de la testarea inițială la cea intermediară a fost de 1,1º, iar de la testarea intermediară la cea finală de 1,25º.
Din punct de vedere al amplitudinii de la testarea inițială la cea intermediară nu este nici o remediere, iar de la testarea intermediară la cea finală de 2º.
Calculând abaterea medie se poate observa o abatere de 0,81º de la testarea inițială la cea intermediară, iar de la testarea intermediară la cea finală de 0,345 de grade.
Calculând abaterea standard se poate observa o abatere de 0,95 de grade de la testarea inițială la cea intermediară, iar de la testarea intermediară la cea finală de 0,55 de grade.
CONCLUZII
Lotul de copii aflați sub observație în perioada efectuării cercetării este alcătuit din 11 băieți și 9 fete, vârsta medie fiind de 11 ani. Incidența deviațiilor de statică vertebrală este mult mai mare în rândul fetelor decât al băieților, de unde numărul relativ de mare al persoanelor de sex feminin față de cel de sex masculin care apelează la serviciile de recuperare și tratament kinetologic. Debutul lordozei a avut loc în toate cazurile în perioada prepubertară pe fondul unei laxități musculo-ligamentare. Examenul radiologic efectuat frontal pune clar în evidență deviația lordotică la întreg lotul de subiecți. Aparatul respirator este afectat în egală măsură dar suficient pentru a realiza o ventilație pulmonară deficitară. Aparatul cardio-vascular în stadiul în care se află copiii nu este afectat, zgomotele inimii fiind puternice și bine ritmate. La copiii aflați sub observație se constată că nivelul predominant al lordozei este coloana dorso-lombară.
Este zona unde se realizează cea mai mare încărcare a coloanei și aici apar primele semne ale deviației. În prezent prin înnot s-a ajuns la rezultate mai bune în recuperarea lordozelor și a celorlalte deficiențe fizice cu caracter recuperabil. Programul de recuperare realizat cu copiii în apă a inclus structurile de exerciții specifice cifo-lordozei. Aceste exerciții executate în mediul acvatic sunt cu influență bună asupra coloanei vertebrale, deoarece paralelismul coloanei vertebrale în mediu acvatic unde se realizează exercițiile, înlătură acțiunea gravitaței, favorizează reducerea curburilor, în această poziție musculară a coloanei vertebrale se relaxează la maximum.
În concluzie se poate spune că din datele interpretărilor prezente rezultă că dacă se aplică structurile de exerciții specifice deficienței în mediul acvatic, copiii se prezintă la final cu diagnosticul clinic ameliorat. Acești copii sunt aflați în evidența serviciilor de tratamente și recuperare și în permanență va fi necesar să apeleze și să beneficieze de totalitatea metodelor kinetologice.
Cercetarea privind structurile de exerciții în mediul acvatic au pus accent pe refacerea echilibrului musculo-ligamentar prezent în majoritatea deficiențelor fizice de statică vertebrală.
La final am ajuns la concluzia că înnotul se recomandă în mod special din punct de vedere al corectării deficiențelor fizice de statică vertebrală întrunind calități valoroase deoarece se realizează în condiții de „scădere” maximă a coloanei vertebrale. Constituie totodată excelentă gimnastică respiratorie.
Înnotul dezvoltă prin solicitare egală, simetria centurii scapulare și a trunchiului, pe lângă efectul tonic important.
Bibliografie
Baciu Cl.- Anatomia funcțională a aparatului locomotor. Ed. Stadion, București, 1972;
Baciu Cl. – Semiologia clinică a aparatului locomotor. Ed. Medicală, București, 1971;
Baciu Cl. – Programe de gimnastică medicală. Ed. Stadion, București, 1974;
Baciu Cl. – Anatomia funcțională și biomecanică a aparatului locomotor. Ed. Sport-Turism, București, 1977;
Baciu Cl. – Fiziologie. Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977;
Birtolon A. – Exercițiu fizic și coloana vertebrală. Ed. Sport-Turism, București, 1978;
Bratu I. – Gimnastică pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice. Ed Sport-Turism, București, 1978;
Drăgan I. – Cultura fizică și sănătatea. Ed. Medicală, București, 1971;
Fozza C., Bratu I., Enciu E. – Îndrumar practic de C.F.M. București, 1961;
Gagea A. – Metodologia cercetării științifice în educația fizică și sport. Ed. Fundații „ România de mâine”, București, 1999;
Ionescu N.A. – Despre atitudinea corectă a corpului. Ed. U.C.F.S., București, 1961;
Ionescu N.A. – Aplicații terapeutice ale culturii fizio-medicale. Ed. I.E.F.S., București, 1968;
Ionescu N.A. – Gimnastica medicală. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1968;
Ionescu N.A.- Medicina culturii fizice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966;
Marcu V. – Masaj kinetoterapia. Ed. Sport-Turism, București, 1983;
Sbenghe T. – Kinetoloia profilactică, terapeutică și recuperare. Ed. Medicală, București, 1987.
ANEXE
ANEXA 1
Testare inițială
ANEXA 2
ANEXA 3
Bibliografie
Baciu Cl.- Anatomia funcțională a aparatului locomotor. Ed. Stadion, București, 1972;
Baciu Cl. – Semiologia clinică a aparatului locomotor. Ed. Medicală, București, 1971;
Baciu Cl. – Programe de gimnastică medicală. Ed. Stadion, București, 1974;
Baciu Cl. – Anatomia funcțională și biomecanică a aparatului locomotor. Ed. Sport-Turism, București, 1977;
Baciu Cl. – Fiziologie. Ed. Didactică și pedagogică, București, 1977;
Birtolon A. – Exercițiu fizic și coloana vertebrală. Ed. Sport-Turism, București, 1978;
Bratu I. – Gimnastică pentru prevenirea și corectarea deficiențelor fizice. Ed Sport-Turism, București, 1978;
Drăgan I. – Cultura fizică și sănătatea. Ed. Medicală, București, 1971;
Fozza C., Bratu I., Enciu E. – Îndrumar practic de C.F.M. București, 1961;
Gagea A. – Metodologia cercetării științifice în educația fizică și sport. Ed. Fundații „ România de mâine”, București, 1999;
Ionescu N.A. – Despre atitudinea corectă a corpului. Ed. U.C.F.S., București, 1961;
Ionescu N.A. – Aplicații terapeutice ale culturii fizio-medicale. Ed. I.E.F.S., București, 1968;
Ionescu N.A. – Gimnastica medicală. Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1968;
Ionescu N.A.- Medicina culturii fizice, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966;
Marcu V. – Masaj kinetoterapia. Ed. Sport-Turism, București, 1983;
Sbenghe T. – Kinetoloia profilactică, terapeutică și recuperare. Ed. Medicală, București, 1987.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Corectarea Lordozei Prin Inot LA Ciclul Gimnazial (ID: 166749)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.