Copyright © Henry Kissinger, 1994 DIPLOMAȚIA Henry Kissinger Copyright © 1998, 2002, 2003 – Editura BIC ALL Traducere: Mircea Ștefancu – cap. l-6,… [609535]

Licență

Copyright © Henry Kissinger, 1994 DIPLOMAȚIA Henry Kissinger Copyright © 1998, 2002, 2003 – Editura BIC ALL Traducere: Mircea Ștefancu – cap. l-6,… [609535]

Byadmin ianuarie 1, 2024

HENRY
KISSINGER
DIPLOMAȚI
A
DIPLOMACY
Henry Kissinger
Copyright © Henry Kissinger, 1994
DIPLOMAȚIA
Henry Kissinger
Copyright © 1998, 2002, 2003 – Editura BIC ALL
Traducere: Mircea Ștefancu – cap. l-6, 15-31, note
Radu Paraschivescu – cap. 7-l4
Toate drepturile rezervate Editurii BIC ALL
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără permisiunea scrisă a
Editurii BIC ALL
Drepturile de distribuție în străinătate aparțin în exclusivitate editurii.
Copyright © 1998, 2002, 2003 by BIC ALL
AH rights reserved.
The distribution of this book outside România, without the written permission
of BIC ALL is strictly prohibited.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale
KISSINGER, HENRY
Diplomația/Henry Kissinger; trad.: Mircea Ștefancu, Radu Paraschivescu;
București; BIC ALL, 2003
784 p.; 24 cm.
Index
ISBN 973-57l-462-0
I. Ștefancu, Mircea (trad.)
II. Paraschivescu, Radu (trad.)
341.7(100)" 167…"
Editura BIC ALL
Departamentul difuzare
București
Bd. Timișoara nr. 58, sector 6, cod 76548
S 402.26.00
Fax: 402.26.10
Fax:
402.26.20
402.26.30
Comenzi la:
URL:
comenzi (?i'all.ro
http://www.all.ro
Redactor:

Coperta:
Simona Ceaușu
Stelian StanciuRPINTED AT flBflGBR, BULGARIA
HENRY
KISSINGER
DIPLOM
AȚIA
Traducere:
Mircea Ștefancu
Radu Paraschivescu
Bărbaților și femeilor din Serviciul de Externe al
Statelor Unite ale Americii, al căror profesionalism
și dăruire susțin diplomația americană.
w m W;
Ba 1H1 ia;
Cuprins
1 Noua ordine mondială……………………………………………………………………….15
2 Regula jocului: Theodore Rooseveltsau Woodrow Wilson……………………25
3 De la universalitate la echilibru: Richelieu,
Wilhelm de Orania și Pitt…………………………………………………………………..48
4 Concertul Europei: Marea Britanie, Austria și Rusia…………………………….67
5 Doi revoluționari: Napoleon al Ill-lea și Bismarck………………………………..88
6 Realpolitik se răzbună……………………………………………………………………..117

7 O mașinărie a Judecății de Apoi politice: diplomația
europeană înaintea primului război mondial……………………………………….142
8 în vâltoare: mașinăria Judecății de Apoi militare………………………………..173
9 Noua față a diplomației: Wilson și Tratatul de la Versailles…………………188
10 Dilema învingătorilor………………………………………………………………………213
11 Stresemann și revirimentul învinșilor………………………………………………..231
12 Sfârșitul iluziei: Hitler și distrugerea ordinii de la Versailles………………..251
13 Bazarul lui Stal in…………………………………………………………………………….292
14 Pactul sovieto-nazist………………………………………………………………………..308
15 America revine în arenă: Franklin Delano Roosevelt…………………………..325
16 Trei modalități de abordare a păcii: Roosevelt, Stalin
și Churchill în cel de-al doilea război mondial……………………………………347
17 începutul Războiului rece…………………………………………………………………372
18 Succesul și dificultățile politicii de îngrădire……………………………………..392
19 Dilema politicii de îngrădire: Războiul din Coreea……………………………..414
20 Negociind cu comuniștii: Adenauer, Churchill și Eisenhower………………431
21 Evitând politica de îngrădire: Criza Suezului……………………………………..456
22 Ungaria: revoltă în imperiu………………………………………………………………480
23 Ultimatumul lui Hrușciov: Criza Berlinului, 1958-l963………………………495
24 Concepții privind unitatea occidentală: Macmillan, de Gaulle,
Eisenhower și Kennedy……………………………………………………………………518
25 Vietnam: America la ananghie: Truman și Eisenhower……………………….540
26 Vietnam: drumul disperării; Kennedy și Johnson………………………………..560
27 Vietnam: retragerea americanilor; Nixon……………………………………………587
28 Politica externă ca geopolitică: diplomația
triunghiulară a lui Nixon………………………………………………………………….612
O Uih-LUMA (IA
29 Destinderea și nemulțumirile generate de ea……
30 Sfârșitul Războiului rece: Reagan și Gorbaciov ,
31 Noua ordine mondială reconsiderată……………….
Note..
Index.
.638
.664
.700
.728
.769
Lista ilustrațiilor
Pag. 6 Discursul de adio al lui Washington, detaliu din manuscris, în meda-
lion: George Washington. Gravură după un portret de Gilbert Stuart
Pag. 15 Adunarea Generală a Națiunilor Unite
Pag. 25 Stânga: Theodore Roosevelt, august 1905. Dreapta: Woodrow
Wilson, iulie 1919
Pag. 48 Stânga: Wilhelm de Orania. Dreapta: cardinalul Richelieu
Pag. 67 Congresul de la Viena, 1815
Pag. 88 Stânga: Otto von Bismarck. Dreapta: Napoleon al III-lea
Pag. 117 Benjamin Disraeli
Pag. 142 împăratul Wilhelm al II-lea și țarul Nicolae al II-lea
Pag. 173 De la stânga la dreapta: Paul von Hindenburg, fostul împărat
Wilhelm al II-lea și Erich Ludendorf, 1917
Pag. 188 De la stânga la dreapta: David Lloyd George, Vittorio Emmanuele
Orlando, Georges Clemenceau și Woodrow Wilson la Versailles, 1919
Pag. 213 De la stânga la dreapta: Clemenceau, Wilson, baronul Sidney
Sonnino și Lloyd George după semnarea Tratatului de la Versailles,

28 iunie 1919
Pag. 231 Hans Luther, Aristide Briand și Gustav Stresemann (dreapta) cu
delegați germani la Liga Națiunilor
Pag. 251 Adolf Hitler și Benito Mussolini la Miinchen, 1937
Pag. 292 losif Stalin și ajutoare ale sale la prima sesiune a Sovietului
Suprem. Deputați, de la stânga: Nikolai Bulganin, Andrei Jdanov,
Stalin, Kliment V oroșilov și Nikita Hrușciov, 26 ianuarie 1938
Pag. 308 Viaceslav Molotov semnează Tratatul de neagresiune ruso-german,
august 1939. în spate sunt Joachim von Ribbentrop și Stalin.
Pag. 325 Franklin Roosevelt și Winston Churchill în timpul întâlnirii Cartei
Atlantice din august 1941
Pag. 347 Churchill, Roosevelt și Stalin la Yalta, februarie 1945
Pag. 372 Stânga: Churchill, Truman și Stalin la Potsdam, 1945
Dreapta: Clement Attlee, Truman și Stalin la Potsdam, august 1945
Pag. 392 John Poster Dulles cu alți demnitari după semnarea Tratatului de Stat
pentru restabilirea unei Austrii independente și democrate, mai 1955
Pag. 414 Dulles pe frontul coreean, iunie 1950
Pag. 431 Dwight D. Eisenhower și Churchill la Londra, 1959
Pag. 456 Hrușciov și Gamal Abdel Nasser la Moscova, 1958
l O DIPLOMAȚIA
Pag. 480 Luptători de stradă unguri în timpul Revoluției din Ungaria (Buda-
pesta), octombrie 1956
Pag. 495 John F. Kennedy și Hrușciov la Viena, iunie 1961
Pag. 518 Stânga: Kennedy și Harold Macmillan în Bermude, decembrie 1961
Dreapta: Charles de Gaulle și Konrad Adenauer la Bonn
Pag. 540 Infanteria franceză în Dien Bien Phu, aprilie 1954
Pag. 560 Lyndon B. Johnson, decembrie 1956
Pag. 587 Henry Kissinger și Le Duc Tho la Paris, ianuarie 1973
Pag. 612 Leonid Brejnev și Richard Nixon, iunie 1973
Pag. 638 Gerald Ford cu Anatoli Dobrinin (stânga) și Leonid Brejnev (dreapta)
la Vladivostok, noiembrie 1974
Pag. 664 Mihail Gorbaciov și Ronald Reagan la Geneva, noiembrie 1985
Pag. 700 Drapelele Statelor Unite, Marii Britanii, Franței, Germaniei, Chinei,
Rusiei, Japoniei
Lista hărților
Expansiunea franceză între 1648 și 1801 ………………………………………………….280
Expansiunea germană între 1919 și 1939………………………………………………….281
Marea Alianță a lui William al IlI-lea între 1701 și 1713…………………………….282
Alianțe în anii '50………………………………………………………………………………….283
Europa după Congresul de la Viena, 1815…………………………………………………284
Europa în ajunul primului război mondial, 1914………………………………………..286
Lumea Războiului rece între 1945 și 1989………………………………………………..288
Lumea după Războiul rece………………………………………………………………………290

Mulțumiri
Nimeni nu a contribuit mai mult decât Gina Goldhammer, care a redactat în-
tregul manuscris, în toate fazele lui. Ea a fost pionul de bază al tuturor eforturilor
noastre și a văzut manuscrisul cu o extraordinară pricepere, infinit tact și răb-
dare, astfel încât toate părțile și-au aflat locul la momentul potrivit.
Cercetarea istorică a lui Jon Vanden Heuvel a fost indispensabilă; în plus, el a
făcut nenumărate comentarii utile asupra întregii cărți, pe măsură ce aceasta a
luat formă.
Vechiul meu prieten și asociat Peter Rodman a făcut multe cercetări, în

special asupra materialului american, și a citit fiecare capitol în parte, îi sunt
recunoscător pentru sugestiile utile și pline de miez.
Rosemary Neaher Niehuss a fost timp îndelungat un ajutor neobosit. Ea a
făcut cercetări, mai ales cu privire la Coreea și la Vietnam, a verificat cercetările
tuturor celorlalți, a depistat faptele derutante și nu a lăsat nimic să scape atenției
sale. Un ajutor valoros a venit de la Maureen Minehan și Stephanie Tone.
Jody lobst Williams a dactilografiat manuscrisul pornind de la scrisul meu de
mână aproape ilizibil și a îndreptat multe fraze cu structură exagerat de compli-
cată. Suzanne McFarlane mi-a creat timpul liber necesar să mă concentrez asupra
acestei cărți, ținând evidența tuturor celorlalte activități ale mele cu tactul și grija
ei obișnuite.
Am beneficiat din plin de sugestiile lui William G. Hyland cu privire la mate-
rialul sovietic și de citirea de către Norman Podhoretz a unei variante de început
a manuscrisului.
Michael Korda de la Simon & Schuster s-a dovedit a fi un redactor minunat și
mi-a devenit prieten bun. A pus umărul alături de mine pe măsură ce ideea ori-
ginală, destul de simplă, și-a schimbat centrul de greutate și s-a transformat într-o
întreprindere mult mai complicată și de durată. Măsura contribuției sale este
aceea că ori de câte ori un comentariu urban de-al lui îmi provoca amărăciune
găseam, după ce reflectam, că avea dreptate.
Lynn Amato a coordonat toate activitățile de la Simon & Schuster cu nedez-
mințit umor și eficacitate, întregul personal de la Simon & Schuster – corectorii,
designerii, personalul de la producție și de la marketing – a lucrat cu mișcătoare
dăruire și înalt profesionalism.
Soția mea, Nancy, mi-a fost, ca întotdeauna, sfătuitor de nădejde și sprijin
moral. Ea a citit întregul manuscris și a făcut sugestii extraordinar de înțelepte.
Neîmplinirile cărții îmi aparțin.
Henry A. Kissinger

CAPITOLUL l
Noua ordine mondială
Aproape ca printr-o lege a firii, în fiecare secol pare a se ivi o țară cu puterea,
voința și imboldul intelectual și moral de a modela întregul sistem internațional
potrivit propriilor sale valori, în secolul al XVII-lea, Franța, sub cardinalul
Richelieu, a introdus abordarea modernă a relațiilor internaționale bazate pe
statul-națiune și motivate de interesele naționale ca scop ultim, în secolul al
XVIII-lea, Marea Britanie a elaborat conceptul de echilibru al puterii, care a
dominat diplomația europeană pentru următorii 200 de ani. în secolul al XlX-lea,
Austria lui Metternich a reconstruit unitatea Europei, iar Germania lui Bismarck
a demontat-o, dând o nouă formă diplomației europene – aceea a unui joc al poli-
ticii de forță, jucat cu sânge rece.
în secolul XX, nici o țară nu a influențat relațiile internaționale atât de hotă-
râtor și în același timp ambivalent precum Statele Unite. Nici o societate nu a in-
sistat cu mai multă fermitate asupra inadmisibilității intervenției în afacerile in-
terne ale altor state și nu a susținut cu mai mult patos că propriile sale valori sunt
universal aplicabile. Nici o națiune nu a fost mai pragmatică, în dirijarea de zi cu
zi a propriei sale diplomații sau mai ideologică în urmarea convingerilor sale
16 DIPLOMAȚIA
moral istorice. Nici o țară nu s-a angajat cu mai multă reținere în exterior, chiar
și atunci când a întreprins alianțe și și-a asumat obligații de anvergură și am-
ploare fără precedent.
Particularitățile pe care America le-a dobândit pe parcursul istoriei sale au pro-

dus două atitudini contradictorii față de politica externă. Prima este aceea că Ame-
rica își servește cel mai bine valorile prin perfecționarea democrației la ea acasă,
acționând astfel ca un far pentru restul omenirii; cea de-a doua, că valorile Ame-
ricii îi impun acesteia obligația de a purta în numele lor o cruciadă mondială. Sfâ-
șiată între nostalgia față de un trecut pur și năzuința către un viitor perfect, gândi-
rea americană a oscilat între izolaționism și angajare, cu toate că după sfârșitul
celui de-al doilea război mondial au predominat relațiile de interdependență.
Ambele școli de gândire – cea văzând în America un far și cea văzând în ea
un cruciat – consideră ca normală ordinea internațională globală – bazată pe
democrație, schimburi comerciale libere și legi internaționale. De vreme ce nici
un asemenea sistem nu a existat vreodată, evocarea lui apare deseori altor socie-
tăți drept utopică, dacă nu naivă. Cu toate acestea, scepticismul străin nu a dimi-
nuat cu nimic idealismul lui Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt sau Ronald
Reagan, ori al vreunuia dintre ceilalți președinți americani din secolul XX. Cel
mult a impulsionat credința Americii că istoria poate fi învinsă și că, dacă ome-
nirea vrea într-adevăr pace, trebuie să aplice prescripțiile morale ale Americii.
Ambele școli de gândire au fost produsul experienței americane. Deși au exis-
tat și alte republici, nici o alta nu a fost conștient creată pentru a apăra ideea de
libertate. Populația nici unei alte țări nu a ales să se îndrepte spre un alt continent
și să-i îmblânzească sălbăticia în numele prosperității și libertății tuturor. Astfel
încât ambele abordări, cea izolaționistă și cea misionară, aparent atât de contra-
dictorii, au reflectat o încredințare de bază comună: că Statele Unite aveau cel mai
bun sistem de guvernare din lume și că restul omenirii putea ajunge la pace și
prosperitate abandonând diplomația tradițională și adoptând respectul Americii
pentru legile internaționale și democrație.
Călătoria Americii prin politica internațională a fost triumful credinței asupra
experienței. Din momentul intrării sale în arena politicii internaționale, în 1917,
America a fost atât de precumpănitoare în forță și atât de convinsă de justețea
idealurilor sale, încât cele mai importante înțelegeri internaționale ale acestui secol
au constituit întruchipări ale valorilor americane – de la Liga Națiunilor și Pactul
Kellogg-Briand la Carta Națiunilor Unite și la Actul final de la Helsinki. Prăbu-
șirea comunismului sovietic a marcat justificarea intelectuală a idealurilor ameri-
cane și, ca o ironie, a pus America față în față cu tipul de lume de care căutase să
scape de-a lungut istoriei sale. în născânda ordine internațională, naționalismul a
câștigat o nouă concesiune pe viață. Națiunile au urmat mai frecvent interesul
propriu decât principiul superior și mai mult au concurat decât au colaborat. Există
puține dovezi care să sugereze că acest mod de comportament, vechi de când
lumea, s-a schimbat sau că s-ar putea schimba în următoarele decenii.
Ceea ce este nou în legătură cu noua ordine internaționali născândă este
faptul că, pentru prima oară, Statele Unite nu pot nici să se retragă din lume, nici
s-o domine. America nu-și poate schimba felul în care și-a perceput rolul pe
parcursul întregii sale istorii și nici nu ar trebui să vrea asta. Când a pătruns în
NOUA ORDINE MONDIALĂ 17
arena internațională, America era tânără și robustă și avea forța de a face lumea
să se conformeze propriei sale viziuni asupra relațiilor internaționale. La sfârșitul
celui de-al doilea război mondial, în 1945, Statele Unite erau atât de puternice (la
un moment dat, în jur de 35% din întreaga producție economică mondială era
americană), încât părea că le era sortit să modeleze lumea după cum voiau.
John F. Kennedy declara încrezător în 1961 că America este îndeajuns de pu-
ternică „să plătească orice preț, să poarte orice povară" pentru a asigura succesul
libertății. După trei decenii, Statele Unite sunt mai puțin în măsură să insiste
pentru realizarea imediată a tuturor dorințelor lor. Alte state au ajuns la statutul
de mare putere. Statele Unite sunt acum în situația de a-și atinge în etape obiec-
tivele, fiecare dintre acestea fiind un amalgam de valori americane și necesități

geopolitice. Una dintre noile necesități este aceea că o lume alcătuită din mai
multe state cu putere comparabilă trebuie să își bazeze ordinea pe un oarecare
concept de echilibru – o idee cu care Statele Unite nu s-au împăcat niciodată.
Când gândirea americană asupra politicii externe și tradițiile diplomației
europene s-au întâlnit la Conferința de pace de la Paris din 1919, diferențele de
experiență istorică au devenit extrem de evidente. Conducătorii europeni căutau
să reconstituie sistemul existent potrivit metodelor cu care erau obișnuiți;
făuritorii americani ai păcii credeau că marele război apăruse ca rezultat nu al
conflictelor geopolitice imposibil de rezolvat prin tratate, ci al practicilor euro-
pene defectuoase, în faimoasele sale 14 Puncte, Woodrow Wilson le-a spus euro-
penilor că, de atunci înainte, sistemul internațional trebuia să se bazeze nu pe
echilibrul puterii, ci pe autodeterminarea etnică; securitatea lor trebuia să de-
pindă nu de alianțele militare, ci de securitatea colectivă; iar diplomația lor nu
mai trebuia dirijată în mod secret de experți, ci pe baza „acordurilor deschise,
realizate la vedere", în mod clar, Wilson ajunsese să discute nu atât condițiile
terminării unui război sau ale restabilirii ordinii internaționale existente, cât
necesitatea remodelării unui întreg sistem de relații internaționale, așa cum era el
practicat de aproape trei secole.
Dintotdeauna de când reflectau la politica externă, americanii puseseră chinu-
rile facerii Europei pe seama sistemului echilibrului puterii. Și, încă din momen-
tul în care a trebuit să se intereseze de politica externă americană, conducătorii
Europei au privit cu nemulțumire la autoimpusa misiune de reformă globală a
Americii. Fiecare parte s-a comportat ca și cum cealaltă și-ar fi stabilit în deplină
libertate modul de comportare diplomatică și ar fi putut, dacă ar fi fost mai
înțeleaptă sau mai puțin belicoasă, să își aleagă o altă metodă, mai plăcută.
De fapt, atât modul american de abordare a politicii externe, cât și cel european
au fost produsele propriilor circumstanțe unice. Americanii locuiau un continent
aproape gol, ferit de puteri prădalnice prin intermediul a două oceane imense și
aveau ca vecini țări slabe. De vreme ce nu se confrunta cu nici o putere care să
trebuiască să fie echilibrată, America s-ar fi putut ocupa cu greu de problemele
echilibrului, chiar dacă liderii ei ar fi fost ispitiți de ideea bizară de a reproduce
condițiile europene, în mijlocul unui popor care întorsese spatele Europei.
Spinoasele dileme ale securității care au chinuit națiunile europene nu au
atins America vreme de aproape 150 de ani. Atunci când au făcut-o, America al o iJlf LUMA {IA
participat în două rânduri la războaiele mondiale începute de națiuni ale Europei.
De fiecare dată, în momentul în care s-a implicat America, echilibrul puterii
încetase deja să mai funcționeze, producând acest paradox: anume că echilibrul
puterii, pe care mulți americani îl disprețuiau, asigurase de fapt securitatea ame-
ricană, atâta vreme cât funcționase așa cum fusese proiectat; și că tocmai dere-
glarea lui atrăsese America în politica internațională.
Națiunile Europei nu au ales echilibrul puterii drept mijloc de reglare a rela-
țiilor dintre ele, din cauza unei înclinări a lor înnăscute către ceartă sau dintr-o
dragoste a Lumii Vechi pentru intrigă. Dacă accentul pus pe importanța demo-
crației și a legilor internaționale era motivul sentimentului de securitate special
al Americii, diplomația europeană se călise la școala loviturilor dure.
Europa a fost aruncată în politica echilibrului puterii atunci când prima sa
alegere – visul medieval al imperiului universal – s-a prăbușit, iar din cenușa
acelei vechi aspirații au răsărit o mulțime de state cu putere mai mult sau mai
puțin egală. Când statele astfel constituite dintr-un grup sunt obligate să aibă
de-a face unele cu altele, nu sunt posibile decât două situații: ori unul dintre state
devine atât de puternic încât le domină pe celelalte și creează un imperiu, ori nici
unul dintre ele nu este niciodată suficient de puternic pentru a ajunge în această

poziție, în cazul din urmă, pretențiile celui mai agresiv membru al comunității
internaționale sunt ținute în frâu printr-o asociere a celorlalte; cu alte cuvinte,
prin funcționarea unui echilibru al puterii.
Sistemul echilibrului puterii nu și-a propus să evite crizele sau chiar răz-
boaiele. A fost gândit ca – atunci când funcționează corect – să poată limita atât
posibilitățile statelor de a se domina unele pe altele, cât și extinderea conflic-
telor. Țelul său a fost nu atât pacea, cât stabilitatea și moderația. Prin definiție,
un aranjament al echilibrului puterii nu poate satisface total pe fiecare membru al
sistemului internațional; el funcționează cel mai bine atunci când menține nemul-
țumirea sub acel nivel începând de la care partea care se simte nedreptățită va
căuta să răstoarne ordinea internațională.
Teoreticienii echilibrului puterii lasă adeseori impresia că aceasta este forma
firească a relațiilor internaționale. De fapt, sistemele bazate pe echilibrul puterii
nu au existat decât arareori în istoria umanității. Emisfera vestică nu a cunoscut
niciodată unul, după cum nici teritoriul Chinei contemporane – după sfârșitul, cu
mai bine de 2000 de ani în urmă, al perioadei „statelor combatante". Pentru cea
mai mare parte a umanității și cele mai lungi perioade ale istoriei, imperiul a fost
nodul tipic de guvernământ. Imperiile nu au nici un interes să opereze în cadrul
.inui sistem internațional; ele aspiră la a fi sistemul internațional. Imperiile nu au
lici o nevoie de un echilibru al puterii. Acesta este felul în care și-au condus
statele Unite politica externă în Americi, iar China în Asia, pe parcursul celei
nai mari părți a istoriei sale.
In Occident, singurele exemple de funcționare a sistemelor de echilibru al
mterii au fost cele existente între orașele-state ale vechii Grecii și ale Italiei re-
lascentiste, precum și sistemul european de state apărut ca urmare a Păcii west-
âlice. din 1648. Caracteristica distinctivă a acestor sisteme a fost aceea de a
idica un fapt de viață – existența unui număr de state cu forțe sensibil egale – la
ang de principiu călăuzitor al ordinii mondiale.
NOUA ORDINE MONDIALĂ 19
Din punct de vedere intelectual, conceptul de echilibru al puterii a reflectat
convingerile tuturor gânditorilor politici importanți ai Iluminismului, în concep-
ția lor, universul, incluzând sfera politicului, funcționa potrivit unor principii
raționale, care se echilibrau între ele. Actele aparent întâmplătoare ale oamenilor
raționali tindeau, în ansamblul lor, către binele comun, deși adevărul acestei
propoziții era greu de sesizat în secolul de conflict aproape constant, care a
urmat Războiului de 30 de ani.
Adam Smith, în The Wealîh ofNatiom [Avuția națiunilor, n.t], a susținut că o
„mână invizibilă" ar distila bunăstarea economică generală din acțiunile economice
individuale, egoiste. In The Federalist Papers [Documentele federaliste, n.t.], Ma-
dison susținea că, într-o republică suficient de mare, diferitele „facțiuni" politice,
care-și urmează în mod egoist propriile interese, ar crea în cele din urmă, printr-un
fel de mecanism automat, o cuvenită armonie internă. Conceptele de separare a
puterilor și de control reciproc, așa cum fuseseră gândite de Montesquieu și
încorporate în Constituția Americană, reflectau un punct de vedere identic. Scopul
separării puterilor era evitarea despotismului, nu realizarea unei guvernări armo-
nioase; fiecare ramură a guvernării, în urmărirea propriilor interese, ar stăvili
excesele – servind prin aceasta binelui comun. Aceleași principii erau aplicate și
relațiilor internaționale. Urmărindu-și propriile obiective egoiste, fiecare stat se
presupunea că își aducea contribuția la progres, ca și cum o mână nevăzută ga-
ranta că libertatea de alegere a fiecărui stat asigura bunăstarea tuturor.
Pentru mai bine de un secol aceste așteptări au părut a fi împlinite. După
dislocările provocate de Revoluția franceză și de războaiele napoleoniene, con-
ducătorii Europei au restabilit echilibrul puterii la Congresul de la Viena, din

1815, și au atenuat încrederea brutală în forță, căutând să modereze comporta-
mentul internațional prin principii morale și angajamente legale. Cu toate aces-
tea, către sfârșitul secolului al XlX-lea, sistemul european al echilibrului puterii
a revenit la principiile politicii de forță – și aceasta într-o manieră mult mai ne-
cruțătoare. A pune adversarul cu fața la pământ a devenit o metodă standard în
diplomație, conducând la o încercare a forțelor după alta. In cele din urmă, în
1914, criza a apărut de unde nu se aștepta nimeni. Europa nu și-a mai recâștigat
niciodată poziția de frunte în conducerea lumii, după catastrofa primului război
mondial. Ca jucător dominant s-au remarcat Statele Unite, dar Woodrow Wilson
a făcut repede înțeles faptul că țara lui refuză să joace după regulile europene.
în nici un moment al istoriei sale America nu a făcut parte dintr-un sistem de
echilibru al puterii, înainte de cele două războaie mondiale, America a beneficiat
de funcționarea echilibrului de forțe, fără să fie implicată în manevrele acestuia
și bucurându-se și de luxul de a-l critica după voie. în timpul Războiului rece,
America a fost angajată într-o luptă ideologică, politică și strategică cu Uniunea
Sovietică – luptă în care cele două puteri mondiale acționau potrivit unor princi-
pii destul de diferite de cele ale sistemului echilibrului puterii, într-o lume cu două
puteri, nu poate exista pretenția ca vreun conflict să conducă spre binele comun;
orice câștig al uneia dintre părți este o pierdere pentru cealaltă. Victoria fără război
este, de fapt, ceea ce au realizat Statele Unite în Războiul rece – o victorie care
20 DIPLOMAȚIA
acum Ie pune în fața dilemei descrise de George Bernard Shaw: „în viața sunt două
tragedii. Una este să-ți pierzi dorința din suflet. Cealaltă e s-o câștigi."
Conducătorii americani și-au luat de bune valorile în asemenea măsură, încât
adeseori recunosc ei înșiși cât de revoluționare și tulburătoare pot apărea altora
aceste valori. Nici o altă societate nu a susținut că principiile etice se aplică în
același fel comportamentului internațional și individual – o noțiune care este
exact opusul acelei raison d'etat a lui Richelieu. America a susținut permanent
că prevenirea războiului este o problemă atât legală cât și diplomatică și că ea se
opune nu atât schimbării în sine, cât metodei de schimbare – în special folosirii
forței. Un Bismarck sau un Disraeli ar fi ridiculizat afirmația – dacă într-adevăr
ar fi înțeles-o – că politica externă este o problemă mai degrabă de metodă decât
de substanță. Nici o națiune nu și-a impus vreodată cerințele morale pe care și
le-a impus America. Și nici o țară nu s-a chinuit atât în legătură cu prăpastia
dintre valorile sale morale, care prin definiție sunt absolute, și imperfecțiunea
inerentă a situațiilor concrete la care trebuiesc aplicate.
în timpul Războiului rece, modul american unic de abordare a politicii ex-
terne a fost remarcabil adecvat problemei ce se cerea soluționată. Era un profund
conflict ideologic și o singură țară, Statele Unite, deținea întreaga gamă de
mijloace – politice, economice și militare – pentru a organiza apărarea lumii
necomuniste. O națiune aflată într-o asemenea poziție are posibilitatea să insiste
asupra punctelor ei de vedere și poate adesea să evite problema cu care se con-
fruntă oamenii de stat ai societăților mai puțin favorizate: aceea că mijloacele ce
le stau la îndemână îi obligă să urmărească țeluri mai puțin ambițioase decât
aspirațiile pe care le au, iar împrejurările îi silesc să abordeze până și aceste
țeluri în etape.
în lumea din timpul Războiului rece, conceptele tradiționale de putere s-au
prăbușit în mare măsură. Istoria, pe parcursul celei mai mari părți a ei, a eviden-
țiat o sinteză a puterii militare, politice și economice, care în general s-a dovedit
a fi simetrică. In perioada Războiului rece, diferitele elemente ale puterii s-au
evidențiat clar. Fosta Uniune Sovietică a fost o superputere militară și în același
timp un pitic economic. A fost posibil și ca o țară să fie un uriaș economic, dar

sub aspect militar să fie irelevantă – ca în cazul Japoniei.
In lumea de după Războiul rece, diversele elemente se vor dezvolta mai
congruent și mai simetric. Relativa putere militară a Statelor Unite se va diminua
treptat. Absența unui adversar bine definit va produce o presiune internă orien-
tată spre trecerea resurselor dinspre apărare către alte priorități – proces care
deja a început. Când nu va mai exista nici o amenințare și fiecare țară va percepe
pericolele din perspectivă națională proprie, acele societăți care s-au bucurat de
piotecția americană se vor simți silite să-și asume o mai mare responsabilitate
față de propria lor securitate. Astfel, funcționarea noului sistem internațional se
va deplasa spre o poziție de echilibru chiar și în domeniul militar, deși ar putea
dura câteva decenii până se va ajunge în acel punct. Aceste tendințe vor fi încă și
mai pronunțate în economie, unde superioritatea americană se află deja în declin
și unde a concura Statele Unite a devenit un lucru mai puțin aventuros.
NOUA ORDINE MONDIALĂ 21
Sistemul internațional al secolului XXI va fi marcat de o aparentă contradic-
ție: pe de o parte, fragmentare; pe de alta, globalizare crescândă. La nivelul
relațiilor dintre state, noua ordine va fi mai asemănătoare sistemului de state eu-
ropean al secolelor XVIII și XIX decât tiparelor rigide ale Războiului rece. Ea va
conține cel puțin șase mari puteri – Statele Unite, Europa, China, Japonia, Rusia
și, probabil, India – precum și o multitudine de țări mijlocii și mai mici. în ace-
lași timp, relațiile internaționale vor fi devenit pentru întâia oară cu adevărat glo-
bale. Comunicațiile sunt instantanee; economia mondială operează pe toate con-
tinentele simultan. Un întreg set de probleme va fi adus în prim plan faptul că nu
se poate trata decât la scară mondială cu chestiuni precum proliferarea nucleară,
mediul înconjurător, explozia demografică și interdependența economică.
Pentru America, reconcilierea diverselor valori și a experiențelor istorice
foarte diferite între țări cu importanță comparabilă va fi o experiență inedită în-
semnând o negare fie a izolării ultimului secol, fie a hegemoniei defacto a Răz-
boiului rece, pe căi pe care această carte caută să le pună în lumină, în aceeași
măsură, ceilalți jucători importanți se confruntă și ei cu dificultăți de adaptare la
născânda ordine mondială.
Europa, singura parte a lumii moderne care a funcționat vreodată în cadrul
unui sistem multistatal, a inventat conceptele de stat-națiune, suveranitate și
echilibru al puterii. Aceste idei au dominat relațiile internaționale pentru cea mai
mare parte a ultimelor trei secole. Dar nici unul dintre practicanții europeni de
odinioară ai acelei raison d'etat nu mai sunt acum destul de puternici, pentru a
acționa ca factori principali ai ordinii internaționale pe cale să se realizeze. Ei
încearcă să compenseze această slăbiciune relativă prin crearea unei Europe
unificate – un efort care le absoarbe multe energii, însă, chiar dacă ar fi să
reușească, nu ar avea la dispoziție nici un ghid pentru comportamentul pe scena
mondială al unei Europe unificate, de vreme ce o asemenea entitate politică nu a
mai existat vreodată.
Pe parcursul istoriei sale, Rusia a constituit un caz special. Ea a apărut târziu
pe scena europeană – mult după ce Franța și Marea Britanie se consolidaseră – și
nici unul dintre principiile tradiționale ale diplomației europene nu părea să i se
aplice. Mărginită de trei sfere culturale diferite – Europa, Asia și lumea musul-
mană -, Rusia avea în componența sa populații ale fiecăreia dintre ele și de aceea
nu a fost niciodată un stat național în sensul european. Schimbându-și forma
necontenit, pe măsură ce conducătorii ei anexau teritorii învecinate, Rusia era un
imperiu supradimensionat în comparație cu oricare țară europeană. Mai mult, cu
fiecare nouă cucerire caracterul statului se schimba, o dată cu încorporarea fiecă-
rui nou grup etnic, ne-rusesc, refractar. Acesta a fost unul dintre motivele pentru
care Rusia s-a simțit obligată să mențină armate uriașe – a căror mărime nu avea

nici o legătură cu vreo amenințare reală la adresa securității ei externe.
Sfâșiat între insecuritate obsesivă și zel prozelitic, între cerințele Europei și
tentațiile Asiei, imperiul rus a avut întotdeauna un rol în echilibrul european, dar,
emoțional, nu a făcut niciodată parte din el. în mintea conducătorilor ruși cerin-
țele cuceririi și ale securității ajungeau să se contopească. De la Congresul de la
Viena înainte, imperiul rus și-a plasat forțele militare pe pământ străin mai des
22 DIPLOMAȚIA
decât oricare altă mare putere. Analiștii au explicat frecvent expansionismul rus
ca izvorând dintr-un sentiment de insecuritate. Dar scriitorii ruși au demascat
mult mai adesea ieșirea Rusiei în afara granițelor proprii ca pe o vocație mesia-
nică. Rusia în marș a vădit arareori un simț al limitelor; când i s-a arătat opoziție,
ea a avut tendința de a se retrage într-un resentiment țâfnos. In cea mai mare
parte a istoriei sale, Rusia a fost o cauză în căutarea ocaziei.
Rusia postcomunistă se află între granițe care nu reflectă nici un precedent
istoric. Ca și Europa, ea va trebui să-și dedice multă energie redefinirii propriei
identități. Va căuta ea să revină la ritmul ei istoric și să-și refacă imperiul pier-
dut? își va muta ea centrul de greutate spre est și va deveni un participant mai
activ la diplomația asiatică? Prin ce principii și metode va reacționa ea la prefa-
cerile dimprejurul granițelor sale, în special din volatilul Orient Mijlociu? Rusia
va fi întotdeauna esențială pentru ordinea mondială și, în inevitabilul tumult
asociat răspunsurilor Ia aceste întrebări, o amenințare potențială la adresa ei.
China se confruntă și ea cu o ordine mondială care este nouă pentru ea. Timp
de 2000 de ani, imperiul chinez și-a unit lumea sub o singură cârmuire imperială.
Desigur, această dominație a șovăit uneori. Războaiele nu s-au declanșat în
China mai rar decât în Europa. Dar – de vreme ce, în general, aveau loc între
pretendenții la autoritatea imperială – ele au fost mai degrabă de natură internă
decât internațională și, mai devreme sau mai târziu, au condus invariabil la apa-
riția unei noi puteri centrale.
înainte de secolul XIX, China nu a avut niciodată un vecin capabil să îi con-
teste superioritatea și nu și-a imaginat niciodată că ar putea apărea un asemenea
stat. Cuceritori din afară au înfrânt dinastiile chineze doar pentru a fi absorbiți în
cultura chineză, în asemenea măsură încât au continuat tradițiile Regatului
Mijlociu. Noțiunea de suveranitate a statelor nu a existat în China; cei din afară
erau considerați barbari și erau sortiți unor relații tributare – acesta a fost modul
în care a fost primit cel dintâi trimis britanic la Beijing, în secolul al XVIII-lea.
China privea cu dispreț trimiterea de ambasadori în afară, dar nu se dădea înapoi
de la a folosi barbari veniți de departe pentru a-i învinge pe cei din apropiere.
Totuși, aceasta era o strategie de stare excepțională, nu un sistem cu care se
opera zi de zi – ca echilibrul european al puterii – și nu a produs genul de instituție
diplomatică permanentă caracteristică Europei. După ce, în secolul al XlX-lea, a
devenit subiectul umil al colonialismului european, China a reapărut la lumină
abia recent – după cel de-al doilea război mondial -, într-o lume multipolară fără
precedent în istoria sa.
Japonia întrerup șese și ea toate contactele cu lumea din afară. Timp de 500 de
ani, înainte de a fi deschisă forțat de comandorul Matthew Perry în 1854, Japonia
nu a catadicsit nici măcar să-i contrabalanseze pe barbari între ei sau să inventeze
relații tributare, cum făcuseră chinezii, închisă față de lumea din afară, Japonia
se mândrea cu obiceiurile ei unice, își satisfăcea tradiția militară prin război civil
și-și sprijinea structura internă pe convingerea potrivit căreia cultura ei singulară
era impenetrabilă la influențele străine și superioară acestora – pe care în cele
din urmă avea mai degrabă să le înfrângă, decât să le absoarbă.
NOUA ORDINE MONDIALĂ 23

în timpul Războiului rece, când Uniunea Sovietică constituia amenințarea cea
mai importantă la adresa securității, Japonia și-a putut identifica politica externă
cu cea a Americii, aflată la mii de mile depărtare. Noua ordine mondială,, cu
multitudinea ei de probleme, va obliga aproape cert o țară cu un trecut atât de
glorios să-și reexamineze politica de sprijinire pe un singur aliat. Japonia este
obligată să devină mai sensibilă la echilibrul asiatic al puterii decât îi este posibil
Americii, situată într-o emisferă diferită și privind în trei direcții: peste Atlantic,
peste Pacific și spre America de Sud. China, Coreea și Asia de Sud-Est vor că-
păta o cu totul altă semnificație pentru Japonia decât pentru Statele Unite și vor
inaugura o politică externă japoneză mai autonomă și mai încrezătoare în sine.
Cât despre India, care se impune acum ca cea mai mare putere din Asia de
Sud, politica ei externă este în multe privințe ultimul vestigiu al tinereții imperia-
lismului european, impregnat cu tradițiile unei vechi culturi, înainte de sosirea
britanicilor, subcontinentul nu a fost cârmuit ca o singură unitate politică vreme
de milenii. Colonizarea britanică s-a realizat cu forțe militare reduse, deoarece la
început populația locală a văzut în acestea înlocuirea unei' garnituri de cuceritori
cu o alta. însă, după ce a instaurat o stăpânire unitară, Imperiul britanic a fost sub-
minat chiar de valorile guvernării populare și de naționalismul cultural pe care el îl
importase în India. Cu toate acestea, ca stat-națiune, India este o nou venită.
Absorbită de efortul de a-și hrăni uriașa populație, India s-a ocupat prea puțin de
mișcarea de nealiniere din timpul Războiului rece. Ea are încă de asumat un rol,
pe măsura importanței sale, pe scena politicii internaționale.
Așadar, de fapt nici una dintre țările cele mai importante, care trebuie să
construiască o nouă ordine mondială, nu a avut experiența sistemului multistatal
aflat în curs de apariție. Niciodată până acum nu a trebuit ca o nouă ordine
mondială să fie asamblată din atât de multe modalități diferite de a fi percepută
sau la o scară atât de largă, globală. Și nici o ordine anterioară nu a trebuit să
combine atributele sistemelor istorice de echilibru al puterii cu opinia democra-
tică globală și cu tehnologia explozivă ale perioadei contemporane.
Privind înapoi, toate sistemele internaționale se vădesc a avea o simetrie ine-
vitabilă. O dată stabilite, este dificil de imaginat cum ar fi putut evolua istoria
dacă ar fi fost făcute alte alegeri, ori dacă într-adevăr ar fi fost posibile alte
alegeri. Când o nouă ordine internațională ia ființă, multe căi de urmat îi stau în
față. Dar fiecare alegere restrânge universul opțiunilor rămase. Deoarece com-
plexitatea inhibă flexibilitatea, primele alegeri sunt absolut cruciale. Dacă o or-
dine internațională este relativ stabilă, precum cea rezultată în urma Congresului
de la Viena, sau extrem de volatilă, precum cele rezultate în urma Păcii west-
falice și a Tratatului de la Versailles, aceasta depinde de gradul în care poate ea
împăca acel ceva care face ca statele constituente să se simtă în siguranță cu ceea
ce consideră ele a fi just.
Sistemele internaționale care au fost cele mai stabile – cel de după Congresul de
la Viena și cel dominat de Statele Unite după cel de-al doilea război mondial – au
avut avantajul de a fi percepute uniform. Oamenii de stat adunați la Viena au fost
aristocrați, care vedeau punctele intangibile în același fel, și au căzut de acord asu-
24 DIPLOMAȚIA
pra chestiunilor fundamentale; liderii americani, care au modelat lumea postbelică,
veneau dintr-o tradiție intelectuală de o extraordinară coerență și vitalitate.
Ordinea ce apare acum va trebui să fie construită de oameni de stat care repre-
zintă culturi cu totul diferite. Ei conduc birocrații uriașe, de o asemenea com-
plexitate încât, adeseori, energia acestor oameni de stat este consumată mai mult de
servirea mașinăriei administrative decât de definirea unui scop. Ei se înalță pe cele
mai de sus poziții – prin calități care nu sunt neapărat cele necesare pentru a gu-
verna – și sunt chiar și mai puțin potrivite pentru construirea unei ordini inter-

naționale. Iar unicul model disponibil de sistem multistatal a fost unul construit de
societățile occidentale, pe care mulți dintre participanți îl pot respinge.
Cu toate acestea, apariția și prăbușirea ordinilor mondiale anterioare bazate
pe multe state – de la Pacea westfalică până în zilele noastre – este unica ex-
periență pe care se poate sprijini cineva, în încercarea de a înțelege problemele
cu care se confruntă oamenii de stat contemporani. Studiul istoriei nu constituie un
manual cu instrucțiuni care să poată fi aplicate automat; istoria ne învață prin ana-
logii, aruncând lumină asupra consecințelor probabile ale situațiilor comparabile.
Dar fiecare generație trebuie să hotărască singură care situații sunt comparabile.
Intelectualii analizează funcționarea sistemelor internaționale; oamenii de stat
le construiesc. Și există o mare diferență între perspectiva unui analist și cea a
unui om de stat. Analistul poate alege problema pe care dorește s-o studieze, în
vreme ce omului de stat problemele îi sunt impuse. Analistul poate aloca oricât
timp este nevoie pentru a ajunge la o concluzie clară; problema copleșitoare a omu-
lui de stat este presiunea timpului. Analistul nu lucrează cu nici un risc; dacă se
dovedește că a ajuns la concluzii greșite, el poate scrie un alt tratat. Omului de stat
îi este îngăduit să încerce o singură dată; greșelile sale sunt iremediabile. Analistul
dispune de toate faptele; el va fi judecat după forța lui intelectuală. Omul de stat
trebuie să acționeze conform unor evaluări ce nu pot fi probate în momentul în care
le elaborează; el va fi judecat de istorie după cât de înțelept a stăpânit schimbarea
inevitabilă și, mai presus de orice, după cât de bine păstrează pacea. Iată motivul
centru care examinarea modului în care oamenii de stat au tratat problema
ordinii mondiale – ce anume a funcționat sau nu și de ce – nu reprezintă sfârșitul
'nțelegerii diplomației contemporane; ea poate fi, însă, începutul.
d,
CAPITOLUL 2
Regula jocului:
Theodore Roosevelt sau
Woodrow Wilson
Până la începutul acestui secol, în politica externă americană a predominat ten-
dința izolaționistă. Apoi, doi factori au proiectat America în relațiile internaționale:
puterea sa, aflată în expansiune rapidă, și colapsul treptat al sistemului interna-
țional cu centru în Europa. Această evoluție a fost marcată de momentul de cotitură
reprezentat de mandatele a doi președinți: Theodore Roosevelt și Woodrow
Wilson. Acești oameni au ținut frâiele guvernării atunci când afacerile internațio-
nale atrăgeau în vâltoarea lor o națiune ce încerca să i se împotrivească. Amândoi
au recunoscut că America avea de jucat un rol crucial în politica internațională,
deși i-au justificat ieșirea din izolare potrivit unor sisteme de gândire total opuse.
Roosevelt a fost un subtil analist al echilibrului puterii. El insista asupra
rolului internațional al Americii, deoarece interesul național al acesteia o cerea și
26 DIPLOMAȚIA
deoarece, pentru el, un echilibru al puterii la scară globală era de neconceput fără
participare americană. Pentru Wilson, justificarea rolului internațional al Ame-
ricii era de natură mesianică. America avea o obligație, dar nu față de echilibrul
puterii, ci față de ea însăși: anume de a-și răspândi principiile în lume. în timpul
administrației Wilson, America s-a vădit a fi un jucător-cheie în cadrul relațiilor
internaționale, prin proclamarea unor principii care, reflectând truismele gândirii
americane, marcau totodată un punct de plecare revoluționar pentru diplomații
Lumii Vechi. Aceste principii susțineau că pacea depinde de răspândirea demo-
crației, că statele trebuie să fie judecate potrivit acelorași criterii ca și oamenii și
că interesul național constă în aderarea la un sistem universal de legi.
Pentru veteranii căliți ai diplomației europene – bazată pe echilibrul puterii –

vederile lui Wilson cu privire la fundamentele morale ultime ale politicii externe
păreau stranii, ipocrite chiar. Și totuși, wilsonismul a supraviețuit, în vreme ce
rezervele contemporanilor săi au fost depășite de istorie. Wilson s-a aflat în ori-
ginea viziunii unei organizații mondiale, Liga Națiunilor, menită să păstreze
pacea mai degrabă prin securitate colectivă decât prin alianțe. Cu toate că
Wilson nu și-a putut convinge propria-i țară de meritele acestei idei, ea a conti-
nuat să trăiască. Apelului lansat de idealismul wilsonian i se datorează, fără
discuție, faptul că politica externă americană a înaintat în marș, după punctul de
cotitură pe care l-a marcat mandatul său, și că acest marș continuă și astăzi.
Abordarea americană, cu totul unică, a afacerilor internaționale nu s-a dezvol-
tat dintr-o dată sau ca o consecință a unei inspirații solitare, în anii de început ai
republicii, politica externă americană a fost, de fapt, o sofisticată reflectare a
interesului național american, care a constat, pur și simplu, în întărirea indepen-
denței noii națiuni. Din moment ce nici o țară europeană nu era în stare să repre-
zinte o amenințare veritabilă, atâta vreme cât era ocupată să-și înfrunte rivalele,
Părinții Fondatori s-au arătat gata să manipuleze disprețuitul echilibru al puterii
– atunci când aceasta le-a slujit nevoilor; într-adevăr, ei au reușit să fie extraor-
dinar de îndemânatici în a manevra între Franța și Marea Britanie, nu numai
pentru a menține independența Americii, dar și pentru a-i lărgi frontierele. Deoa-
rece au vrut ca, de fapt, nici una dintre părți să nu câștige o victorie decisivă în
războaiele Revoluției franceze, ei și-au declarat neutralitatea. Jefferson definea
războaiele napoleoniene drept o confruntare între tiranul uscatului (Franța) și
tiranul oceanelor (Anglia)1 – cu alte cuvinte, taberele participante la lupta ce se
dădea în Europa erau echivalente sub aspect moral. Practicând o formă timpurie
de nealiniere, noua națiune descoperea avantajele neutralității ca mijloc de nego-
ciere, la fel ca mjulte alte națiuni nou apărute de atunci încoace.
In același timp, Statele Unite nu au mers cu respingerea procedeelor Lumii
Vechi până la a renunța la expansiunea teritorială. Dimpotrivă, încă de la înce-
put, Statele Unite și-au urmărit expansiunea în cele două Americi cu o extraordi-
nară perseverență. După 1794, o serie de tratate au stabilit frontierele cu Canada
și Florida în favoarea Americii, au deschis râul Mississippi comerțului american
și au început să pună bazele unui interes comercial american în Indiile Britanice
de Vest. Aceasta a culminat prin cumpărarea Louisianei, în 1803, ceea ce a adus
tinerei țări, din partea Franței, un teritoriu imens, nelimitat, la vest de râul
REGULA JOCULUI 27
Mississippi, împreună cu pretențiile asupra teritoriilor spaniole din Florida și
Texas – temelie pe care America avea să devină o mare putere.
împăratul francez care a făcut vânzarea, Napoleon Bonaparte, a avansat o
explicație tipică Lumii Vechi pentru asemenea tranzacție unilaterală: „Această
achiziție teritorială întărește pentru totdeauna puterea Statelor Unite și iată că
tocmai am dat Angliei un rival maritim care, mai devreme sau mai târziu, îi va
înfrânge trufia."2 Oamenilor de stat americani le era indiferent ce justificări folosea
Franța pentru a-și vinde posesiunile. Pentru ei, a condamna politica de putere a
Lumii Vechi nu părea a veni în contradicție cu expansiunea teritorială americană în
America de Nord. Deoarece ei considerau că împingerea spre vest a Americii era o
problemă de politică internă americană, nu o chestiune de politică externă.
în acest spirit condamna James Madison războiul ca germen al tuturor relelor
– ca precursor al impozitelor și al armatei și al tuturor celorlalte „instrumente de
aducere a celor mulți sub dominația celor puțini"3. Succesorul său, James Monroe,
nu vedea nici o contradicție în susținerea expansiunii Americii spre vest prin
necesitatea ca aceasta să devină o mare putere:
Trebuie să fie limpede pentru toată lumea că cu cât expansiunea este dusă mai departe,
fără a se depăși limita corectă, cu atât va fi mai mare libertatea de acțiune a ambelor

guverne [statal și federal], iar securitatea lor mai perfectă; și, în toate celelalte pri-
vințe, cu atât va fi mai benefic efectul pentru întregul popor american, întinderea teri-
toriului, că este mare sau mică, conferă unei națiuni multe dintre caracteristicile sale.
Ea marcheaă mărimea resurselor sale, a populației, a forței sale fizice. Marchează, pe
scurt, diferența dintre o mare putere și una mică.4
Totuși, chiar folosindu-se uneori de metodele politicii de forță europene,
conducătorii noii națiuni rămâneau fideli principiilor care făcuseră ca țara lor
să fie excepțională. Puterile europene purtau nenumărate războaie pentru a
preveni ridicarea unei potențiale puteri dominante, în America, combinația
dintre forță și distanță inspira încrederea în faptul că orice provocare putea fi
rezolvată după ce aceasta va fi apărut. Națiunile europene, cu marje de supra-
viețuire mult mai strânse, formau coaliții împotriva posibilității de schimbare;
America se afla suficient de departe pentru a-și adecva politica de rezistență
față de realitatea schimbării.
Acesta a fost fundamentul geopolitic al avertismentului lui George Washing-
ton împotriva alianțelor „permanente" stabilite în vederea atingerii oricărui
obiectiv. Ar fi lipsit de înțelepciune, spunea el,
să ne implicăm, prin legături artificiale, în jocul nesigur al politicii sale [a Europei]
sau în combinațiile curente și ciocnirile dintre amicițiile și dușmăniile sale. Poziția
noastră detașată și distantă ne invită și ne permite să urmăm o altă cale.
Noua națiune nu a luat sfatul lui Washington ca pe un raționament geopolitic,
de natură practică, ci ca pe o maximă de natură morală. Ca purtătoare a princi-
piului libertății, America a găsit că este natural să interpreteze securitatea confe-
rită de oceanele ce o mărginesc drept semn al providenței și să-și atribuie acțiu-
nile unui înțeles moral superior și nu unei marje de securitate, pe care nu o mai
deține nici o altă națiune.
28 DIPLOMAȚIA
Un element de bază al politicii externe de început a republicii a fost convin-
gerea că permanentele războaie din Europa erau rezultatul metodelor cinice de
cârmuire statală, în vreme ce conducătorii europeni își bazau politica internațională
pe convingerea că armonia putea fi obținută ca rezultat al competiției între interese
egoiste, colegii lor americani aveau în vedere o lume în care statele să acționeze ca
parteneri cooperanți, nu ca rivali neîncrezători. Conducătorii americani respingeau
concepția europeană potrivit căreia moralitatea statelor trebuia judecată după alte
criterii decât moralitatea indivizilor. Potrivit lui Jefferson, exista
un singur sistem etic, atât pentru oameni, cât și pentru state – a da dovadă de recu-
noștință, a-ți respecta toate angajamentele, în orice condiții, a fi deschis și generos,
promovând pe termen lung chiar și interesele ambelor părți.6
Justețea tonului Americii – uneori atât de asupru față de străini – reflecta
realitatea că America se ridicase, de fapt, nu numai împotriva legăturilor legale,
ce o ținuseră înlănțuită de vechea țară, ci și împotriva sistemului și valorilor
Europei. America punea frecvența războaielor europene pe seama influenței ne-
faste a instituțiilor guvernamentale, care negau valorile libertății și demnității
umane. „De vreme ce războiul reprezintă sistemul de guvernare al vechii
construcții", scria Thomas Paine, „animozitatea întreținută între ele de națiuni nu
este nimic altceva decât ceea ce ațâță guvernele lor pentru a menține spiritul
sistemului… Omul nu este dușmanul omului decât prin intermediul unui sistem
greșit de guvernare."
Ideea că pacea depinde, mai presus de orice, de promovarea instituțiilor de-
mocratice a rămas până în ziua de azi un fundament al gândirii americane, înțe-
lepciunea americană tradițională a susținut cu consecvență că democrațiile nu-și
declară război una alteia. Alexander Hamilton, însă, a pus sub semnul întrebării
premisa conform căreia republicile au fost vreodată mai pașnice decât alte forme
de guvernământ:
Sparta, Atena, Roma și Cartagina au fost cu toate republici; două dintre ele, Atena și

Cartagina, de tip comercial. Și cu toate acestea, s-au angajat în războaie, ofensive și
defensive, la fel de des ca și monarhiile cu care se învecinau la vremea lor… în guver-
nul Marii Britanii, reprezentanții poporului formează una din ramurile legislativului
național. Comerțul a fost vreme îndelungată principala preocupare a acestei țări. Cu
toate acestea, puține națiuni au fost angajate mai frecvent în război…8
Hamilton însă reprezenta o minoritate, în majoritatea lor copleșitoare, condu-
cătorii americani au fost la fel de convinși atunci, pe cât sunt și acum, că
America are o responsabilitate specială în răspândirea valorilor sale ca pe o
contribuție la pacea mondială. Atunci ca și acum, neînțelegerile apăreau cu
privire la metodă. Trebuia America să promoveze activ răspândirea instituțiilor
democratice ca principal obiectiv al politicii sale externe? Sau trebuia să se
bizuie pe impactul exemplului său?
Punctul de vedere dominant în perioada de început a republicii era că națiu-
nea americană pe cale de a se naște putea servi cel mai bine cauza democrației
practicându-i virtuțile la ea acasă. Cu cuvintele lui Thomas Jefferson, „un guvern
REGULA JOCULUI 29
republican just și solid" în America avea să fie „un monument stabil și un
exemplu" pentru toate popoarele lumii.9 Un an mai târziu, Jefferson revenea la
tema că America, de fapt, „acționa pentru toată omenirea":
…faptul că împrejurările le-au fost potrivnice altora, iar nouă favorabile, ne-a impus
datoria de a dovedi care este gradul de libertate și autoguvernare pe care o societate se
poate aventura să le lase la îndemâna membrilor săi individuali.10
Importanța dată de conducătorii americani fundamentelor morale ale compor-
tamentului Americii și semnificației acestuia ca simbol al libertății a condus la
respingerea truismelor diplomației europene: că echilibrul puterii realiza armonia
ultimă din competiția intereselor egoiste și că rațiunile securității depășeau în
importanță principiile dreptului civil-cu alte cuvinte, că scopurile statului justi-
ficau mijloacele folosite.
Aceste idei fără precedent erau prezentate de o țară, care pe parcursul seco-
lului al XlX-lea prospera, având instituții funcționând în bună orânduială și
valori recunoscute. America nu vedea nici un conflict între principiul superior și
necesitățile supraviețuirii, în timp, invocarea moralității ca mijloc de rezolvare a
disputelor internaționale a produs un gen unic de ambivalență și un tip foarte
american de suferință. Dacă americanii erau obligați să-și investească politica
externă cu același grad de rectitudine, ca în cazul existențelor lor individuale,
cum trebuia atunci considerată securitatea; într-adevăr, însemna aceasta, in ex-
tremis, că supraviețuirea era subordonată moralității? Sau devotamentul Americii
față de instituțiile democratice conferea automat o aură de moralitate chiar și
celor mai aparent individualiste acte? Iar dacă așa stăteau lucrurile, cum se
deosebea aceasta de conceptul european de raison d'etat, care susținea că acțiu-
nile unui stat nu pot fi judecate decât prin prisma succesului lor?
Profesorii Robert Tucker și David Hendrickson au analizat în mod strălucit
această ambivalență a gândirii americane:
Marea dilemă a lui Jefferson privitoare la guvernare rezida în aparenta sa renunțare la
mijloacele pe care statele s-au sprijinit întotdeauna în ultimă instanță pentru a-și
asigura securitatea și a-și satisface ambițiile, precum și în refuzul său simultan de a
renunța la ambițiile care, în mod normal, conduceau la folosirea acestor mijloace. El
voia, cu alte cuvinte, ca America să poată beneficia în ambele feluri – să se bucure de
avantajele puterii, fără să cadă victimă consecințelor firești ale exercitării ei.
Până în ziua de astăzi, pendularea între aceste două modalități de abordare a
fost una dintre temele majore ale politicii externe americane, în 1820, Statele
Unite au găsit un compromis între cele două abordări, care le-a permis să le
practice pe amândouă până după cel de-al doilea război mondial. America a conti-
nuat să condamne cele ce se întâmplau dincolo de ocean, drept rezultate vrednice
de dispreț ale politicii de echilibru al puterii, considerându-și în același timp pro-

pria expansiune spre vestul continentului nord-american drept „destin manifest".
Până la începutul secolului XX, politica externă americană a fost în esență
destul de simplă: a împlini destinul asumat al țării și a nu se implica în jocurile
complicate de dincolo de ocean. America a favorizat guvernele democratice ori
JU DIPLOMA} IA
de câte ori a fost posibil, dar a refuzat să acționeze în sensul de a-și justifica pre-
ferințele. John Quincy Adams, pe atunci secretar de stat, a rezumat în 1821
această atitudine:
Oriunde este sau va fi desfășurat stindardul libertății și independenței, acolo afla-se-vor
și inima, binecuvântările și rugăciunile ei [ale Americii]. Ea nu purcede, însă, dincolo de
mări în căutarea monștrilor, pe care să-i ucidă. Ea este cea care dorește libertatea și
independența tuturor. Campioană și susținătoare își este doar ei înseși.12
Cealaltă față a acestei politici americane de autoreținere a fost decizia de a
exclude politica europeană de forță de pe emisfera vestică, la nevoie și prin
folosirea unora dintre metodele diplomației europene. Doctrina Monroe, care a
proclamat această politică, a rezultat din încercarea Sfintei Alianțe – compusă
din Prusia, Rusia și Austria – de a înăbuși revoluția din Spania, din anii 1820.
Opunându-se în principiu intervenției în afacerile interne, Marea Britanie nu
voia nici ea să sprijine Sfânta Alianță în emisfera vestică.
Ministrul de externe britanic George Canning a propus Statelor Unite o ac-
țiune comună, pentru a nu lăsa coloniile spaniole din Americi să cadă în mâinile
Sfintei Alianțe. El voia să se asigure că, indiferent ce se întâmpla în Spania, nici
o putere europeană nu avea că controleze America Latină. Deposedată de colo-
niile sale Spania nu mai valora mare lucru, socotea Canning, iar asta urma fie să
descurajeze intervenția, fie să o facă irelevantă.
John Quincy Adams înțelegea teoria englezilor, dar nu avea încredere în mo-
tivele lor. Era prea curând după ocuparea britanică a Washingtonului din 1812
pentru ca America să se alăture țării-mamă de odinioară. Prin urmare, Adams l-a
îndemnat pe președintele Monroe să înlăture colonialismul european din Americi
ca rezultat al unei decizii americane unilaterale.
Doctrina Monroe, proclamată în 1823, a transformat oceanul – care despărțea
Statele Unite de Europa – într-un câmp de fortificații. Până atunci, regula de
bază a politicii externe americane fusese ca Statele Unite să nu se amestece în
luptele pentru putere din Europa. Doctrina Monroe a făcut pasul următor, decla-
rând că Europa nu trebuie să se amestece în afacerile interne americane. Iar ideea
lui Monroe despre ce anume constituia afacerile interne americane – întreaga
emisferă vestică – era expansivă de-a binelea.
Aceeași doctrină Monroe, mai mult, nu s-a limitat la declarații de principiu.
Ea avertiza cu îndrăzneală puterile europene că noua națiune avea să pornească
război, pentru a susține inviolabilitatea emisferei vestice. Ea declara că Statele
Unite aveau să privească orice extindere a puterii europene „asupra oricărei
porțiuni a acestei emisfere ca periculoasă pentru pacea și siguranța noastră"13.
în final, într-un limbaj mai puțin căutat – dar mai explicit decât cel al secreta-
rului său de stat, cu doi ani înainte – președintele Monroe respingea orice inter-
venție în controversele europene: „în războaiele puterilor europene, în chestiuni
privindu-le pe acestea, noi nu am participat niciodată și nici nu intră în vederile
politicii noastre să facem așa ceva"14.
America întorcea spatele Europei și în același timp își elibera mâinile pentru
a se extinde în emisfera vestică. Sub umbrela doctrinei Monroe, America putea
REGULA JOCULUI 31
duce o politică ce nu se deosebea deloc de visurile oricărui rege european – de
a-și extinde comerțul și influența, de a anexa teritorii; pe scurt, se transforma
într-o Mare Putere fără a trebui să practice o politică de forță. Dorința de expan-
siune a Americii și încredințarea ei că era o țară mai pură și mai cu principii

decât oricare alta din Europa, nu s-au aflat niciodată în contradicție. De vreme ce
nu și-au considerat expansiunea drept politică externă, Statele Unite și-au putut
folosi puterea pentru a-și exercita dominația – asupra indienilor, a Mexicului, a
Texasului – și pentru a o face cu conștiința împăcată. Intr-un cuvânt, politica
externă a Statelor Unite a fost de a nu avea o politică externă.
Ca și Napoleon în legătură cu vânzarea Louisianei, Canning era oarecum
îndreptățit să se laude că adusese la viață Lumea Nouă, pentru a restabili echili-
brul celei Vechi, de vreme ce Marea Britanie lăsa să se înțeleagă că avea să spri-
jine doctrina Monroe cu Royal Navy. America, însă, avea să restabilească echili-
brul european al puterii doar atât cât să țină Sfânta Alianță în afara emisferei
vestice. In rest, puterile europene aveau să fie nevoite să se mențină în echilibru
fără participarea Americii.
Pentru restul secolului, tema principală a politicii externe americane a fost
extinderea aplicării doctrinei Monroe. In 1823, doctrina Monroe avertizase pu-
terile europene să se țină departe de emisfera vestică. Până la centenarul doctri-
nei Monroe, înțelesul acesteia a fost treptat extins, pentru a justifica hegemonia
americană în emisfera vestică, în 1845, președintele Polk a explicat încorporarea
Texasului în Statele Unite ca fiind necesară spre a evita ca un stat independent să
devină „aliat cu sau dependent de vreo națiune străină mai puternică decât el
însuși" și prin aceasta o amenințare pentru securitatea Americii.15 Cu alte cu-
vinte, doctrina Monroe justifica intervenția americană nu numai împotriva unei
amenințări existente, ci și împotriva oricărei posibilități de provocare deschisă –
foarte asemănător cu ce realiza echilibrul european al puterii.
Războiul civil a întrerupt pentru scurt timp preocuparea Americii în domeniul
expansiunii teritoriale. Preocuparea de prim ordin a politicii externe a Washing-
tonului era acum prevenirea recunoașterii Confederației de către națiunile euro-
pene, din teama de a nu apărea pe pământul Americii de Nord un sistem multistatal
și, odată cu el, politica de echilibru al puterii promovată de diplomația europeană.
In 1868, însă, președintele Andrew Johnson revenea la vechea metodă de justifi-
care a expansiunii prin intermediul doctrinei Monroe, de astă dată cu ocazia
cumpărării peninsulei Alaska:
Stăpânirea sau controlul străin asupra acelor comunități a întârziat până acum sporirea
și a adus prejudicii influenței Statelor Unite. Revoluția cronică și anarhia ar fi tot pe
atât de păgubitoare.16
Ceva mai important decât expansiunea în cadrul continentului american se
petrecea, cu toate că a trecut practic neobservat de așa-zisele Mari Puteri: un
nou membru se alătura clubului lor, când Statele Unite deveneau cea mai
puternică națiune a lumii, în 1875, Statele Unite depășeau Marea Britanie, pe
atunci considerată cea mai mare putere industrială a lumii, în producția manu-
facturieră. La sfârșitul secolului consumau mai multă energie decât Germania,
Franța, Austro-Ungaria, Rusia, Japonia și Italia laolaltă.'7 între Războiul civil și
sfârșitul secolului, producția americană de cărbune a crescut cu 800 de procente,
cea de bare de oțel cu 523 de procente, lungimea căilor ferate cu 567 de pro-
cente, iar producția de grâu cu 256 de procente. Imigrarea a contribuit la dubla-
rea populației americane. Iar procesul creșterii părea să se accelereze.
Nici o națiune nu a cunoscut vreodată o asemenea sporire a puterii sale fără a
încerca să o traducă în influență globală. Conducătorii Americii au fost și ei
tentați. Secretarul de stat al președintelui Andrew Johnson, Seward, visa la un
imperiu incluzând Canada, precum și mare parte din Mexic, și extinzându-se mult
în Pacific. Administrația Grant voia să anexeze Republica Dominicană și cocheta
cu ideea achiziționării Cubei. Acesta era genul de inițiative pe care conducătorii
europeni contemporani, Disraeli sau Bismarck, le înțelegeau și le aprobau.
Senatul american, însă, rămânea concentrat asupra priorităților interne și se

împotrivea oricăror proiecte expansioniste. El a menținut efectivele armatei mici
(25 000 de oameni) și marina militară slabă. Până în 1890, armata americană era
a XlV-a în lume, în urma celei a Bulgariei, iar marina militară americană era mai
mică decât cea a Italiei, cu toate că puterea industrială a Americii era de 13 ori
mai mare decât cea a Italiei. America nu participa la conferințele internaționale
și era tratată ca putere de rangul al doilea. In 1880, reducându-și instituția diplo-
matică, Turcia și-a desființat ambasadele din Suedia, Belgia, Olanda și Statele
Unite, în același timp, un diplomat german din Madrid s-a oferit să suporte o
reducere de salariu decât să fie trimis la post în Washington.18
însă, odată ajunsă la nivelul de putere al Americii – ulterior Războiului civil – o
țară nu va rezista nicicând tentației de a-l traduce într-o poziție importantă în arena
internațională. La sfârșitul anilor 1880, America a început să-și clădească marina
militară – care, nu mai devreme de anul 1880, era mai mică decât cea a unui stat
precum Chile, Brazilia sau Argentina, în 1889, ministrul Marinei Militare, Benja-
min Tracy, făcea lobby pentru o navă de război, iar istoricul contemporan al mari-
nei Alfred Thayer Mahan dezvolta o expunere de principii în favoarea ei.19
Cu toate că marina militară britanică proteja efectiv America de prădălnicia
puterilor europene, conducătorii americani nu au perceput Marea Britanie ca pe
protectorul țării lor. Pe parcursul secolului al XlX-lea, Marea Britanie a fost con-
siderată cea mai importantă provocare la adresa intereselor americane, iar Royal
Navy cea mai serioasă amenințare strategică. Nu e de mirare că, atunci când
America a început „să-și arate mușchii", ea s-a gândit să elimine influența Marii
Britanii din emisfera vestică invocând doctrina Monroe, la încurajarea căreia
Marea Britanie își- adusese în mare măsură contribuția.
Statele Unite nu au fost deloc delicate în privința provocărilor, în 1895, secre-
tarul de stat Richard Olney a invocat doctrina Monroe pentru a avertiza Marea
Britanie cu referire precisă la inegalitatea de forțe. „La ora actuală", scria el,
„Statele Unite sunt practic suverane pe acest continent și voința lor este lege în
orice chestiune asupra căreia își extind influența". „Infinitele resurse" ale Ame-
ricii, „combinate cu poziția sa izolată o fac stăpână pe situație și practic invulne-
rabilă împotriva oricărei sau a tuturor celorlalte puteri"20. Renunțarea Americii la
REGULA JOCULUI 33
politica de forță era limpede că nu se aplica în emisfera vestică, îri 1920, Marea
Britanic renunțase la pretențiile de a avea un rol major în America Centrală.
Deținând supremația în emisfera vestică, Statele Unite au început să pătrundă
pe arena mai largă a politicii internaționale. America ajunsese la stadiul de
putere mondială aproape fără să vrea. Extinzându-se pe întreg continentul, ea își
stabilise preeminența de jur împrejurul țărmurilor sale, insistând în același timp
asupra faptului că nu dorea câtuși de puțin să ducă politica externă a unei mari
puteri. La terminarea acestui proces, America s-a trezit la comanda genului de
putere care a făcut din ea un factor internațional major, indiferent de preferințele
sale. Conducătorii Americii puteau continua să insiste că politica sa externă de
bază era de a servi drept „far" pentru restul omenirii, dar nu încăpea nici o
îndoială că unii dintre ei deveneau conștienți și de faptul că puterea Americii îi
dădea acesteia dreptul de a fi ascultată în chestiunile aflate la ordinea zilei și că
nu avea nevoie să aștepte până ce întreaga lume avea să devină democratică,
pentru a se integra în sistemul internațional.
Nimeni nu a formulat acest raționament mai tranșant decât Theodore
Roosevelt. El a fost primul președinte care a insistat că era datoria Americii să-și
facă simțită influența la nivel global și a prezentat America lumii în termenii
unui concept al interesului național. Ca și înaintașii săi, Roosevelt era convins de
rolul benefic al Americii în lume. Dar spre deosebire de ei, Roosevelt a susținut
că America avea reale interese de politică externă, ce depășeau cu mult interesul

ei de a se menține departe de orice amestec. Roosevelt a pornit de la premisa că
Statele Unite erau o putere ca oricare alta, nu o întrupare singulară a virtuții.
Dacă interesele sale se ciocneau cu cele ale altor țări, America avea obligația
să-și adune puterile pentru a se impune.
Ca prim pas, Roosevelt a dat doctrinei Monroe cea mai intervenționistă inter-
pretare, prin identificarea acesteia cu doctrinele imperialiste ale epocii, în ceea
ce a numit „corolarul" doctrinei Monroe, el a proclamat în 6 decembrie 1904 un
drept general de intervenție al „unei națiuni civilizate", pe care, în emisfera
vestică, numai Statele Unite erau îndrituite a-l exercita: „… în emisfera vestică,
aderarea Statelor Unite la doctrina Monroe poate obliga Statele Unite, în cazuri
flagrante de săvârșire a unor asemenea fapte rele sau de neputință, la exercitarea,
cu oricâtă aversiune, a unei forțe de poliție internațională"21.
Roosevelt o luase cu practica înaintea teoriei. In 1902, America forțase Haiti
să-și lichideze datoriile față de băncile europene, în 1903, în Panama s-au stârnit
tulburări, ajungând la scara unei adevărate revoluții. Cu ajutor american,
populația locală și-a smuls independența față de Columbia, dar nu înainte ca
Washingtonul să fi stabilit suveranitatea SUA în Zona Canalului, de ambele părți
a ceea ce avea să devină Canalul Panama, în 1905, Statele Unite au stabilit un
protectorat financiar asupra Republicii Dominicane, iar în 1906 trupele ame-
ricane au ocupat Cuba.
Pentru Roosevelt, diplomația forței în cadrul emisferei vestice făcea parte din
noul rol mondial al Americii. Cele două oceane nu mai erau îndeajuns de largi
pentru a izola America față de restul lumii. Statele Unite trebuiau să devină actor
pe scena internațională. Roosevelt a spus foarte clar într-un mesaj adresat
34 DIPLOMAȚIA
Congresului în 1902: „Din ce în ce mai mult, interdependența și complexitatea
crescândă a relațiilor internaționale politice și economice impun tuturor puterilor
civilizate și pașnice să insiste asupra cârmuirii adecvate a lumii."2
Roosevelt deține o poziție istorică unică în abordarea de către America a
relațiilor internaționale. Nici un alt președinte nu a definit rolul mondial al
Americii atât de complet, în termenii interesului național, și nu a identificat inte-
resul național atât de cuprinzător, în raport cu echilibrul puterii. Roosevelt
împărtășea punctul de vedere al conaționalilor săi că America era tot ce putea
spera mai bun omenirea. Dar, spre deosebire de ei, el nu credea că America își
putea asigura pacea sau împlini destinul numai prin practicarea virtuților civice.
In percepția asupra naturii ordinii mondiale, el se apropia mai mult de Pal-
merston sau Disraeli decât de Thomas Jefferson.
Un mare președinte trebuie să fie un educator, realizând puntea de legătură
dintre viitorul poporului său și trăirea efectivă a acestuia. Roosevelt a predat o
doctrină extrem de aspră, unui popor crescut în credința că pacea este starea
normală între națiuni, că nu există nici o diferență între moralitatea personală și
cea publică – America fiind bine izolată de tulburările și revoltele ce afectau
restul lumii. Roosevelt refuza toate aceste propoziții. Pentru el, viața internațio-
nală însemna luptă, iar teoria darwinistă – a supraviețuirii celui mai bine dotat –
era pentru istorie un ghid mai bun decât moralitatea personală, în optica lui
Roosevelt, cei blânzi moșteneau pământul numai dacă erau puternici. După el,
America nu era o cauză, ci o mare putere – potențial cea mai mare. El spera să
fie președintele menit să-și introducă națiunea pe scena lumii, astfel încât ea să
poată modela secolul XX în felul în care Marea Britanie îl dominase pe cel de-al
XlX-lea – ca o țară cu puteri vaste, care se înrolase de bună voie, cu moderație și
înțelepciune, să muncească în beneficiul stabilității, al păcii și al progresului.
Roosevelt era intolerant față de multe dintre lucrurile sfinte ale modului ame-
rican de a gândi pplitica externă. El dezavua eficacitatea dreptului internațional.
Ceea ce o națiune nu putea apăra prin forță proprie, nu putea fi protejat nici de

comunitatea internațională. Respingea dezarmarea, care atunci începea să devină
subiect de preocupare internațională:
încă nu există probabilitatea de a se stabili vreun fel de putere internațională… care să
poată amenda efectiv faptele rele, iar în aceste circumstanțe ar fi și o nebunie și un
lucru periculos pentru o națiune mare și liberă să se lipsească singură de puterea de
a-și apăra drepturile proprii și chiar, în situații excepționale, de a se ridica pentru
drepturile altora. Nimic nu ar promova mai mult inechitatea… decât faptul ca popoa-
rele libere și luminate… să se lipsească de bună voie de putere, lăsând armele la dispo-
ziția oricărui despotism și barbarii.
Roosevelt era încă și mai caustic, atunci când venea vorba despre guvernarea
lumii:
Eu consider atitudinea Wilson-Bryan – de încredere în tratate de pace fantasmagorice, în
promisiuni imposibile, în tot felul de petece de hârtie lipsite de orice sprijin din partea unei
forțe efective – ca fiind aberantă. Este infinit mai bine pentru o națiune și pentru întreaga
lume să aibă tradițiile lui Frederick cel Mare și Bismarck în privința politicii externe decât
să aibă atitudinea Bryan sau Wilson-Bryan ca atitudine națională permanentă.24
REGULA JOCULUI 35
într-o lume guvernată prin forță, Roosevelt credea că ordinea naturală a lucru-
rilor era reflectată de conceptul de „sfere de influență", care atribuia influență
dominantă asupra unor întinse regiuni anumitor puteri – de pildă Statelor Unite
asupra emisferei vestice sau Marii Britanii asupra subcontinentului indian, în
1908, Roosevelt a consimțit la ocupația japoneză asupra Coreii deoarece, în gân-
direa sa, relațiile nipono-coreene trebuiau să fie determinate de puterea relativă a
fiecărei țări, nu de prevederile unui tratat sau de legile internaționale:
Coreea este cu desăvârșire a Japoniei. Să fie limpede, prin tratat s-a stabilit solemn o
înțelegere potrivit căreia Coreea trebuia să rămână independentă. Coreea însă a fost
neputincioasă în a impune respectarea tratatului și a fost în afara oricărei discuții ca
vreo altă națiune… să încerce să facă pentru Coreea ceea ce ei au fost cu totul
incapabili să facă pentru ei înșiși.25
De vreme ce Roosevelt avea asemenea vederi de tip european, nu a fost sur-
prinzător că el a abordat echilibrul mondial al puterii cu o subtilitate neegalată de
vreun alt președinte american și de care s-a apropiat numai Richard Nixon. La
început, Roosevelt nu a văzut nici o nevoie să antreneze America în intimitatea
echilibrului european al puterii, deoarece îl considera ca mai mult sau mai puțin
autoreglabil. Dar a fost destul de clar asupra faptului că, în cazul în care acest
raționament avea să se dovedească greșit, va îndemna America să se angajeze în
restabilirea echilibrului. Treptat, Roosevelt a ajuns să vadă în Germania o ame-
nințare la adresa echilibrului european al puterii și a început să identifice intere-
sul național american cu cel al Marii Britanii și al Franței.
Faptul a fost demonstrat în 1906, în timpul Conferinței internaționale de la
Algeciras – al cărei scop era să stabilească viitorul Marocului. Germania, care
insista asupra unei „uși deschise" pentru a preîntâmpina dominația franceză, a
susținut includerea unui reprezentant american, crezând că America avea acolo
interese comerciale semnificative. Până la urmă, americanii au fost reprezentați
în Maroc prin ambasadorul lor în Italia, dar rolul pe care l-a jucat acesta i-a
dezamăgit pe germani. Roosevelt a subordonat interesele comerciale ale Ame-
ricii – care, oricum, nu erau mari – punctului său de vedere geopolitic. Toate
acestea au fost exprimate de Henry Cabot Lodge într-o scrisoare adresată lui
Roosevelt la momentul de vârf al crizei marocane. „Franța", spunea el, „trebuie
să fie cu noi și cu Anglia – în zona și în combinația noastră. Este un aranjament
solid, economic și politic"26.
în vreme ce în Europa Roosevelt considera Germania ca principală amenin-
țare, în Asia era preocupat de aspirațiile Rusiei și, prin urmare, a favorizat Japo-

nia, principalul rival al Rusiei. „Nu există în lume o altă națiune care să țină în
mâinile sale, în mai mare măsură decât Rusia, soarta anilor următori", a declarat
Roosevelt.27 în 1904, Japonia, protejată de o alianță cu Marea Britanie, a atacat
Rusia. Deși a proclamat neutralitatea americană, Roosevelt înclina spre Japonia.
O victorie rusească, argumenta el, ar fi „o lovitură dată civilizației"28. Iar când
Japonia a distrus flota rusească, a jubilat: „Am fost mulțumit pe deplin de
victoria japoneză, pentru că Japonia face jocul nostru."2
Roosevelt voia ca Rusia să fie mai degrabă slăbită decât eliminată cu totul din
echilibrul puterii – deoarece, potrivit preceptelor diplomației ce promova echili-
36 DIPLOMAȚIA
brul puterii, o slăbire excesivă a Rusiei nu ar fi făcut decât să substituie amenin-
țării rusești una japoneză. Roosevelt a sesizat că un rezultat care să servească cel
mai bine America era unul prin care Rusia „să fie lăsată față în față cu Japonia,
astfel ca fiecare din ele să aibă o acțiune moderatoare asupra celeilalte"30.
Mai degrabă în baza realismului geopolitic decât dintr-un nobil altruism,
Roosevelt le-a invitat pe cele două beligerante să-și trimită reprezentanții la
locuința sa de la Oyster Bay, pentru a pune la punct un tratat de pace finalizat în
cele din urmă la Portsmouth, în New Hampshire, care limita victoria japoneză și
menținea echilibrul în Extremul Orient. Drept urmare, Roosevelt a devenit pri-
mul american căruia i s-a atribuit Premiul Nobel pentru Pace, pentru producerea
unui acord bazat pe concepte ca echilibrul puterii și sferele de influență și care,
după părerea succesorului său, Wilson, părea destul de ne-american.
în 1914, Roosevelt a avut inițial o perspectivă relativ cinică asupra invadării
de către Germania a Belgiei și Luxemburgului, deși constituia o flagrantă violare
a tratatelor care stabiliseră neutralitatea acestor două țări:
Nu iau parte nimănui în ce privește violarea sau nerespectarea acestor tratate. Când
uriașii se prind în luptă pe viață și pe moarte, în timp ce se împing unul pe altul
încoace și încolo e clar că acești copleșitori, imenși luptători au să calce peste oricine
le apare în cale, dacă nu este periculos să o facă.
La câteva luni după izbucnirea războiului în Europa, Roosevelt și-a schimbat
judecata inițială despre violarea neutralității Belgiei, deși, caracteristic, nu
ilegalitatea invaziei germane îl preocupa, ci amenințarea pe care aceasta o
reprezenta la adresa echilibrului puterii: „… nu credeți că dacă Germania câștigă
acest război, zdrobește flota engleză și distruge imperiul britanic, într-un an sau
doi va insista să preia poziția dominantă în America de Sud și Centrală…?"32
A îndemnat la reînarmarea masivă, astfel încât America să poată arunca
povara acestui act în spatele Triplei Antante. Vedea o victorie a Germaniei și po-
sibilă, dar și periculoasă pentru Statele Unite. Victoria Puterilor Centrale ar fi
avut ca rezultat pierderea protecției asigurate de marina militară britanică,
permițând imperialismului german să se afirme în emisfera vestică.
Faptul că Roosevelt trebuie să fi considerat controlul naval britanic asupra
Atlanticului mai sigur decât hegemonia Germaniei s-a datorat unor factori
non-putere impalpabili, precum afinitatea culturală și experiența istorică, într-ade-
văr, între Anglia și America au existat puternice legături culturale, fără un echi-
valent în relațiile americano-germane. Mai mult, Statele Unite erau obișnuite cu
ideea stăpânirii mărilor de către Marea Britanie, nemaisuspectând-o de proiecte
expansioniste în Americi. Germania, însă, era privită cu teamă. In 3 octombrie
1914, Roosevelt a scris ambasadorului britanic la Washington (uitând în mod
convenabil considerațiile anterioare despre inevitabilitatea desconsiderării de
către Germania a neutralității Belgiei):
Dacă aș fi fost președinte, aș fi acționat [împotriva Germaniei] în 30 sau 31 iulie.33
într-o scrisoare adresată o lună mai târziu lui Rudyard Kipling, Roosevelt
recunoștea dificultatea de a determina forțele americane să îndure războiul din

REGULA JOCULUI 37
Europa conform convingerilor sale. Poporul american nu dorea să urmeze un
curs al acțiunii modelat atât de strict în termenii politicii de forță:
Dacă eu aș susține tot ceea ce cred, nu ar fi de nici un folos poporului meu, pentru că
nu m-ar urma. Oamenii noștri nu văd mai departe de vârful nasului și nu înțeleg pro-
blemele internaționale. Și poporul dumneavoastră a fost la fel, dar nu în aceeași mă-
sură cu al meu, în chestiunile astea… Datorită lărgimii oceanului ce ne separă, poporul
meu crede că nu are de ce se teme din partea actualei confruntări și că nu are nici o
responsabilitate față de ea.34
Dacă gândirea americană asupra politicii externe ar fi culminat cu Theodore
Roosevelt, ea ar fi fost descrisă ca o evoluție care a adaptat principiile tradițio-
nale europene ale guvernării la condițiile americane. Roosevelt ar fi fost privit ca
președintele în exercițiu al momentului când Statele Unite, stabilindu-și o poziție
dominantă în Americi, au început să-și facă simțită ponderea ca putere mondială.
Gândirea americană asupra politicii externe nu s-a sfârșit însă cu Roosevelt și
nici nu ar fi putuț-o face. Un conducător care își limitează rolul la experiența po-
porului său se autocondamnă la stagnare; un conducător care o ia înaintea
experienței poporului său își asumă riscul de a nu fi înțeles. America nu era pre-
gătită nici prin experiență, nici prin valorile sale pentru rolul pe care i-l atribuise
Roosevelt.
Printr-o ironie a istoriei, America a jucat în cele din urmă rolul de conducător
pe care i-l prevăzuse Roosevelt, chiar în timpul vieții acestuia, dar a făcut-o în
numele principiilor pe care Roosevelt le luase în derâdere și sub conducerea unui
președinte pe care Roosevelt l-a disprețuit. Woodrow Wilson a fost întruchiparea
tradiției excepționalismului american și a stat la originea a ceea ce avea să
devină școala intelectuală dominantă a politicii externe americane – școală ale
cărei precepte erau considerate de Roosevelt în cel mai bun caz irelevante și în
cel mai rău contrare intereselor pe termen lung ale Americii.
în termenii tuturor principiilor recunoscute ale guvernării, Roosevelt a fost
cel care a avut de departe mai multă dreptate dintre aceștia doi, între cei mai de
seamă președinți ai Americii. Și totuși, Wilson a fost cel care a avut câștig de
cauză: după un secol, Roosevelt este amintit pentru realizările sale, dar Wilson a
fost cel care a modelat gândirea americană. Roosevelt a înțeles cum funcționa
politica internațională, între națiunile ce conduceau atunci destinele lumii – nici
un președinte american nu a avut o înțelegere mai deplină a modului de func-
ționare a sistemului internațional. Și totuși, Wilson a surprins elementele esen-
țiale ale motivației americane, printre care poate cel mai important era acela că
America pur și simplu nu se privea ca pe o națiune la fel ca toate celelalte. Ei îi
lipsea și baza teoretică și cea practică pentru diplomația de tip european – de
permanentă revizuire a nuanțelor de putere, de la postura de neutralitate morală
la unicul scop de a menține un echilibru mereu schimbător. Indiferent de realități
și de lecțiile puterii, convingerea nestrămutată a poporului american a fost că
excepționalul său rol rezidă în exercitarea și propagarea libertății.
Americanii au putut fi puși în mișcare spre fapte mărețe numai printr-o vi-
ziune coincizând cu percepția potrivit căreia țara lor era excepțională. Indiferent
38 DIPLOMAȚIA
de măsura în care, intelectual, Roosevelt a fost de acord cu felul în care func-
ționa de fapt diplomația Marilor Puteri, demersul său nu i-a convins pe conațio-
nali că aveau nevoie să intre în primul război mondial. Wilson, pe de altă parte, a
apelat la sensibilitatea poporului său cu argumente, care erau tot pe atât de
elevate moral pe cât erau de perfect neinteligibile pentru conducătorii străini.
Ceea ce a realizat Wilson a fost uimitor. Respingând politica de forță, el a
știut cum să pună în mișcare poporul american. Universitar ajuns relativ târziu în

politică, el a fost ales președinte datorită unei sciziuni în Partidul Republican –
între Taft și Roosevelt. Wilson a înțeles că izolaționismul instinctiv al Americii nu
putea fi învins decât printr-un apel la credința în natura excepțională a idealurilor
sale. Pas cu pas, el a dus în război o țară izolaționistă, după ce mai întâi a de-
monstrat devotamentul administrației sale pentru pace printr-o pasionată susținere
a neutralității. Și a făcut aceasta negând orice interes național egoist și afirmând că
America nu căuta alt folos decât recunoașterea principiilor sale.
în prima sa Declarație în fața Uniunii, din 2 decembrie 1913, Wilson a schițat
ceea ce avea să devină cunoscut mai târziu drept wilsonism. Lege universală și
nu echilibru, inspirarea unui sentiment de încredere în națiune și nu afirmarea
națională a propriei valori – erau, în optica lui Wilson, fundamentele ordinii
internaționale. Recomandând ratificarea mai multor tratate de arbitraj, Wilson a
susținut că arbitrajul creator de legături, nu forța, trebuie să devină metoda de
rezolvare a disputelor internaționale:
Nu există decât un singur standard posibil conform căruia să fie rezolvate contro-
versele dintre Statele Unite și alte națiuni, iar acesta este compus din două elemente:
propria noastră onoare și obligațiile noastre față de pacea lumii. Un test astfel alcătuit
ar trebui să fie lesne făcut să guverneze atât stabilirea de obligații prin noile tratate, cât
și interpretarea celor deja asumate.
Nimic nu-l enerva pe Roosevelt mai rău decât principiile declamative, nespri-
jinite nici de puterea, nici de voința de a le transpune în fapt. El îi scria unui
prieten: „Dacă ar trebui să aleg între o politică a fierului și săbiei și una a
duhului blândeții… de aceea sunt pentru politica fierului și a săbiei. Este mai
bine nu numai pentru națiune, ci, pe termen lung, pentru întreaga lume"36.
în același fel, propunerea lui Roosevelt de a reacționa la războiul din Europa
prin creșterea cheltuielilor de apărare nu avea nici un sens pentru Wilson. în a
doua sa Declarație în fața Uniunii, din 8 decembrie 1914, și la patru luni după ce
se dezlănțuise războiul european, Wilson a respins o sporire a armamentului
Americii, deoarece aceasta ar fi semnalat că „ne-am pierdut autocontrolul", ca
urmare a unui război „ale cărui cauze nu ne pot atinge, a cărui simplă existență
ne oferă ocazii de a face servicii prietenești și dezinteresate…"3
Influența Americii, în opinia lui Wilson, depindea de dezinteresarea ei; tre-
buia să se păstreze astfel pentru ca, în final, să poată păși înainte ca arbitru
credibil între părțile beligerante. Roosevelt declarase că războiul din Europa, mai
cu seamă o victorie germană, amenința în ultimă instanță securitatea americană.
Wilson susținea că America era în esență dezinteresată, prin urmare avea să se
evidențieze ca mediator. Datorită credinței Americii în valori mai înalte decât
REGULA JOCULUI 39
echilibrul puterii, războiul din Europa îi oferea acum o ocazie extraordinară de a
face prozeliți pentru o nouă și mai bună abordare a politicii internaționale.
Roosevelt ridiculiza asemenea idei și l-a acuzat pe Wilson că se servea de
sentimentele izolaționiste pentru a-și sprijini realegerea în 1916. De fapt, politica
lui Wilson țintea tocmai împotriva izolaționismului. Ceea ce proclama Wilson nu
era retragerea Americii din lume, ci aplicabilitatea universală a valorilor sale și,
în timp, angajarea Americii în răspândirea lor. Wilson a reinițiat ceea ce, de la
Jefferson încoace, devenise înțelepciunea americană tradițională, dar a pus-o în
slujba unei ideologii militante:
• Misiunea specială a Americii depășește diplomația curentă și o obligă să
fie ca un far al libertății pentru restul omenirii.
• Politica externă a democrațiilor este superioară moral, deoarece popoarele
sunt născute iubitoare de pace.
• Politica externă trebuie să reflecte aceleași standarde morale ca și etica
personală.

• Statul nu are nici un drept să pretindă o moralitate separată pentru sine.
Wilson a conferit acestor aserțiuni ale excepționalismului american o dimen-
siune universală:
Nouă nu ne poate fi teamă de puterea vreunei alte națiuni. Noi nu suntem geloși pe
concurența din domeniul comerțului sau pe oricare altă realizare pașnică. Ținem să ne
ducem viața așa cum vrem noi; dar înțelegem să lăsăm și pe alții să trăiască. Noi
suntem, într-adevăr, prieten bun al tuturor națiunilor lumii, pentru că nu amenințăm peio
nici una, nu râvnim la posesiunile nici uneia, nu dorim distrugerea vreuneia.
Nici o altă națiune nu și-a sprijinit pretențiile la conducerea lumii pe altruism.
Toate celelalte națiuni au căutat să fie judecate după compatibilitatea intereselor
lor naționale cu cele ale altor societăți. Și totuși, de la Woodrow Wilson la
George Bush, președinții americani au invocat dezinteresarea țării lor ca atribut
crucial al rolului ei conducător. Nici Wilson, nici ulterior, până la ora actuală,
discipolii să, nu au fost bucuroși să constate faptul că, pentru conducătorii străini
pătrunși de maxime mai puțin înalte, pretenția de altruism a Americii evocă o
anumită aură de indeterminare; în vreme ce interesul național poate fi calculat,
altruismul depinde de natura celui care-l practică.
Pentru Wilson, însă, natura altruistă a societății americane era dovada grației
divine:
A fost ca și cum prin grija lui Dumnezeu un continent a fost păstrat nefolosit și a
așteptat ca un popor pașnic, iubitor al libertății și al drepturilor oamenilor mai mult
decât orice, să vină și să întemeieze o comunitate lipsită de egoism.39
Pretenția că scopurile americane reprezentau hotărâri providențiale implica
pentru America un rol mondial, care avea să se vădească mult mai amplu decât
și-l imaginase Roosevelt vreodată. Pentru că el nu voise nimic mai mult decât să
îmbunătățească echilibrul puterii și să investească în el rolul Americii, cu
importanța cuvenită, pe măsura puterii ei crescânde, în concepția lui Roosevelt,
40 DIPLOMAȚIA
America era o națiune printre multe altele – mai puternică decât majoritatea și
făcând parte dintr-un grup de elită, de mari puteri – dar supusă și ea regulilor
istorice de bază ale echilibrului.
Wilson a plasat America într-un plan situat complet în afara unor asemenea
considerații. Disprețuind echilibrul puterii, el a insistat că rolul Americii era „nu
să dovedească… egoismul, ci măreția noastră"40. Dacă acest lucru era adevărat,
America nu avea dreptul să-și păstreze valorile numai pentru sine. încă din 1915,
Wilson a avansat doctrina fără precedent că securitatea Americii era inseparabilă
de securitatea întregii omeniri. Aceasta presupunea că era de datoria Americii,
de aici înainte; să se opună agresiunii de pretutindeni:
…deoarece noi pretindem dezvoltare nestingherită și conducere netulburată a proprii-
lor vieți conform propriilor noastre principii de drept și libertate, ne doare, de oriunde
ar veni ea, agresiunea, pe care noi înșine niciodată nu o vom practica. Noi insistăm
asupra securității în urmărirea direcțiilor de dezvoltare națională pe care singuri ni
le-am ales. Facem mai mult decât atât. O cerem și pentru ceilalți. Nu ne limităm
entuziasmul față de libertatea individuală și dezvoltarea națională la evenimentele și
evoluția chestiunilor ce ne privesc doar pe noi înșine. II simțim ori de câte ori un
popor încearcă să pășească pe aceste dificile căi ale independenței și ale dreptului.41
Perceperea Americii ca polițist benefic la scară globală a prefigurat politica
de îngrădire a națiunilor ostile (containment policy), care avea să fie dezvoltată
după cel de-al doilea război mondial.
Nici în cele mai avântate visuri ale sale, Roosevelt nu ar fi visat vreodată să
amplifice astfel un sentiment ce lăsa să se întrezărească intervenționismul
mondial. Atunci, însă, el era un om de stat războinic; Wilson era preotul profet.
Oamenii de stat, războinicii chiar, se concentrează asupra lumii în care trăiesc;
pentru profeți, lumea „reală" este cea pe care o „înființează" ei.

Wilson a transformat ceea ce începuse ca reafirmare a neutralității americane
într-un set de propuneri slujind drept fundament pentru o cruciadă mondială, în
viziunea lui Wilson, nu exista nici o diferență esențială între libertate pentru Ame-
rica și libertate pentru întreaga lume. Dovedind că timpul petrecut la întrunirile aca-
demice, unde despicarea firului în patru este lege, nu fusese irosit, el a elaborat o
extraordinară interpretare a ceea ce avusese de fapt în vedere George Washington,
atunci când avertiza asupra amestecului în afacerile străine. Wilson a redefinit
noțiunea de „străin" într-un mod care cu siguranță că l-ar fi uimit pe întâiul preșe-
dinte. Ceea ce avusese în intenție Washington, potrivit lui Wilson, era că America
trebuie să evite să se amestece în scopurile altora. Dar, argumenta Wilson, nimic
din ce privea umanitatea „nu ne poate fi străin sau indiferent"42. Așadar, America
avea privilegiul nelimitat de a se implica în afara granițelor proprii.
Ce orgoliu extraordinar – să extragi privilegiu] de a interveni oriunde pe glob
din consemnul unuia dintre Părinții Fondatori privind neamestecul în afacerile
străine și să elaborezi o concepție de neutralitate care făcea implicarea în război
inevitabilă! în timp ce, închegându-și viziunea despre o lume mai bună, își
împingea țara tot mai aproape de războiul mondial, Wilson evoca o vitalitate și
un idealism părând a justifica hibernarea Americii vreme de un secol, numai
REGULA JOCULUI 41
pentru a putea acum intra în arena internațională cu un dinamism și o inocență
necunoscute mai vârstnicilor săi parteneri. Diplomația europeană se călise și
cunoscuse umilința în creuzetul istoriei; oamenii săi de stat vedeau evenimentele
prin prisma multor visuri ce se dovediseră a fi fragile, a unor mari speranțe năruite
și a unor idealuri pierdute datorită acestei limitări, proclamând cu îndrăzneală, dacă
nu sfârșitul istoriei, atunci cu siguranță irelevanța acesteia, pornind la transfor-
marea valorilor considerate unice până atunci pentru America în principii univer-
sale, aplicabile tuturor. Wilson a fost astfel în stare să învingă, cel puțin pentru o
vreme, tensiunea existentă în gândirea americană – între America cea neînfricată și
America cea neprihănită. America nu putea aborda intrarea în cel de-al doilea
război mondial decât ca pe o angajare în beneficiul popoarelor de pretutindeni, nu
doar al său, și numai în rolul de cruciat al libertății universale.
Scufundarea vasului Lusitania de către Germania și, mai presus de toate,
reluarea de către germani a războiului submarin total au devenit motivul imediat
al declarației de război a Americii. Dar Wilson nu a justificat intrarea în război a
Americii pe baza unor nemulțumiri anume. Interesele naționale erau irelevante;
încălcarea statutului de neutralitate al Belgiei și echilibrul puterii nu aveau nimic
de a face cu ele. Mai degrabă, războiul avea o justificare morală, al cărei prim
obiectiv era o nouă și mai justă ordine mondială. „Este un lucru înspăimântător",
reflecta Wilson în discursul prin care cerea declararea războiului,
să duci acest mare și pașnic popor în război, în cel mai îngrozitor și mai dezastruos
dintre toate războaiele, civilizația însăși părând a fi în cumpănă. Dreptul este, însă,
mai prețios decât pacea și ne vom lupta pentru lucrurile pe care le-am avut întotdeauna
cel mai aproape de inima noastră: pentru democrație, pentru dreptul celor supuși
autorităților de a avea o voce în propriile lor guverne, pentru drepturile și libertățile
națiunilor mici, pentru instaurarea unei domnii universale a dreptului de către popoa-
rele libere acționând de comun acord, astfel încât să aducă pacea și siguranța tuturor
națiunilor și să facă lumea cu totul, în sfârșit, liberă.
într-un război purtat în numele unor asemenea principii nu putea exista nici
un compromis. Victoria totală era singurul obiectiv valabil. Roosevelt ar fi
exprimat, aproape cu siguranță, obiectivele războinice ale Americii în termeni
politici și strategici; Wilson, fluturând cu mândrie dezinteresarea americană, a
definit obiectivele războinice ale Americii în categorii în întregime morale. In
viziunea lui Wilson, războiul nu era consecința unor interese naționale conflic-
tuale urmărite fără reținere, ci a atacului neprovocat al Germaniei asupra ordinii
internaționale. Mai exact, adevăratul vinovat nu era națiunea germană, ci însuși

împăratul german. Solicitând declararea războiului, Wilson argumenta:
Nu avem nimic de împărțit cu poporul german. Nu avem față de el decât un sentiment
de simpatie și prietenie. Nu la îndemnul său a luat guvernul german hotărârea de a
intra în acest război. Nu a fost cu știința sau cu aprobarea sa. A fost un război asupra
căruia s-a hotărât așa cum se hotăra asupra războaielor în vechime, vremuri nefericite,
când popoarele nu erau nicăieri consultate de conducătorii lor și războaiele erau
provocate și duse în interesul dinastiilor.44
Deși Wilhelm al II-lea era privit de multă vreme pe scena europeană ca un
germene de conflicte, nici un om de stat european nu susținuse vreodată detronarea
42 DIPLOMAȚIA
sa; nimeni nu văzuse în răsturnarea împăratului sau a dinastiei sale soluția păcii în
Europa. O dată, însă, ce fusese avansată chestiunea structurii interne a Germaniei,
războiul nu mai putea sfârși prin genul de compromis, care să echilibreze inte-
resele aflate în conflict, pe care îl realizase Roosevelt între Japonia și Rusia cu
zece ani mai devreme, în 22 ianuarie 1917, înainte ca America să fi intrat în
război, Wilson a proclamat obiectivul acesteia ca fiind „pace fără victorie"45.
Ceea ce a propus însă Wilson, atunci când America a intrat în război, a fost o
pace la care nu se putea ajunge decât prin victorie totală.
Formulările lui Wilson au intrat repede în uzanța comună. Chiar și o persoană
experimentată precum Herbert Hoover a început să descrie clasa conducătoare
germană ca inerent ticăloasă, care urmărea ca pradă „vlaga altor popoare"46.
Atmosfera vremii a fost sugestiv exprimată de Jacob Schurman, președintele
Universității Corneli, care vedea războiul ca pe o luptă între „împărăția Ceru-
rilor" și „împărăția barbarilor, care e forță și grozăvie"47.
Și totuși, răsturnarea unei singure dinastii nu putea aduce tot ce insinua reto-
rica lui Wilson. Cerând declararea războiului, Wilson își extindea morala asupra
întregii lumi; nu numai Germania, dar toate celelalte națiuni trebuiau asigurate în
vederea democrației – deoarece pacea reclama „un parteneriat al unor națiuni
democratice"48, în alt discurs, Wilson a mers și mai departe, spunând că puterea
Americii avea să se destrame, dacă Statele Unite nu aveau să răspândească
libertatea pretutindeni în lume:
Am ridicat această națiune pentru a-i face liberi pe oameni și nu ne-am limitat
concepția și obiectivele la America, iar acum îi vom face liberi pe oameni. Dacă nu
am face aceasta, toată faima Americii ar pieri și întreaga putere i s-ar risipi.49
Wilson și-a declarat cel mai limpede și mai detaliat obiectivele avute în
vedere pentru război în Cele 14 Puncte – document care va fi examinat în
capitolul 9. Realizarea istorică a lui Wilson rezidă în recunoașterea faptului că
americanii nu pot admite angajamente internaționale importante, care nu sunt
îndreptățite de convingerea lor morală. Scăderea sa a constat în tratarea tragedii-
lor istoriei ca aberații sau ca datorându-se lipsei de perspectivă și răutății condu-
cătorilor individuali, precum și în respingerea oricărei alte baze obiective pentru
pace în afara forței opiniei publice și a răspândirii în lume a instituțiilor
democratice. El a cerut națiunilor Europei să întreprindă ceva – pentru care ele
nu erau pregătite nici filozofic, nici istoric – și aceasta imediat după un război
care le secătuise de vlagă.
Vreme de 300 de ani, națiunile europene își bazaseră ordinea lumii lor pe un
echilibru al intereselor naționale, iar politicile externe pe o căutare a securității,
tratând fiecare beneficiu suplimentar ca pe o gratificație. Wilson a cerut națiu-
nilor Europei să-și bazeze politica externă pe convingeri morale, lăsând
securitatea să rezulte de la sine, în cel mai bun caz. Europa nu avea, însă, nici un
sistem conceptual pentru o asemenea politică dezinteresată și mai rămânea de
văzut și dacă America, abia ieșită dintr-un secol de izolare, își putea susține
implicarea permanentă în relațiile internaționale, așa cum o presupuneau teoriile

lui Wilson.
REGULA JOCULUI 43
Apariția pe scenă a lui Wilson a fost pentru America un moment de răscruce,
unul dintre acele rare exemple de conducător care modifică fundamental cursul
istoriei țării sale. Dacă în 1912 ar fi câștigat Roosevelt sau ideile sale, chestiunea
obiectivelor războiului s-ar fi bazat pe o cercetare a naturii interesului național
american. Roosevelt ar fi așezat intrarea Americii în război pe presupunerea – pe
care, de fapt, a și avansat-o – că, dacă America nu s-ar fi alăturat Triplei Alianțe,
Puterile Centrale ar fi câștigat războiul și, mai devreme sau mai târziu, ar fi
amenințat securitatea americană.
Interesul național american astfel definit ar fi condus, peste timp, America
spre adoptarea unei politici globale comparabile cu cea a Marii Britanii față de
Europa continentală. Vreme de trei secole, conducătorii britanici operaseră
plecând de la presupunerea că, dacă resursele Europei erau dirijate de o singură
putere dominantă, acea țară ar fi dispus atunci de resursele necesare pentru a
pune în discuție supremația pe mare a Marii Britanii, amenințându-i astfel inde-
pendența. Geopolitic, Statele Unite – și ele o insulă în largul țărmurilor Eurasiei
– s-ar fi simțit obligate, din aceleași motive, să se opună dominației Europei sau
Asiei exercitate prin intermediul unei singure puteri și, chiar mai mult, contro-
lului ambelor continente, exercitat prin aceeași putere, în aceste condiții, extin-
derea influenței geopolitice a Germaniei și nu transgresiunile sale morale ar fi
furnizat principalul casus belii.
Oricum, o asemenea abordare tipică Lumii Vechi a făcut să se învârtă conto-
rul izvorului emoțiilor americane la care făcea apel Wilson – la fel cum se întâm-
plă și astăzi. Nici chiar Roosevelt nu ar fi reușit să țină Miele politicii de forță,
pe care o susținea, deși a murit convins că ar fi putut, în orice caz, Roosevelt nu
mai era președinte, iar Wilson făcuse clar faptul, chiar înainte de intrarea
Americii în război, că avea să se opună oricărei încercări de a așeza ordinea
postbelică pe principiile existente ale politicii internaționale.
Wilson vedea motivele de război nu numai în ticăloșia conducătorilor ger-
mani, ci și în însuși sistemul european de echilibru al puterii, în 22 ianuarie
1917, el a atacat ordinea internațională, care precedase războiul, ca sistem de
„rivalități organizate":
întrebarea de care depinde întregul viitor al păcii și al politicii omenirii este aceasta:
este actualul război o luptă pentru o pace justă și sigură sau doar pentru un nou
echilibru al puterii?… Trebuie să existe nu un echilibru al puterii, ci o comunitate a
puterii; nu rivalități organizate, ci o pace comună organizată.50
Ce înțelegea Wilson prin „comunitate a puterii" era un concept cu desăvârșire
nou, care ulterior a devenit cunoscut drept „securitate colectivă" (cu toate că
William Gladstone, în Marea Britanie, avansase în 1880 o variantă născută
moartă a conceptului).51 Convins că toate națiunile lumii erau la fel de interesate
de pace și, prin urmare, s-ar uni pentru a-i pedepsi pe cei care ar tulbura-o,
Wilson a propus să apere ordinea internațională prin consensul moral al iubi-
torilor păcii:
44 DIPLOMAȚIA
…această epocă este una… ce respinge standardele egoismului național, care a condus
cândva consiliile națiunilor și pretinde ca ele să elaboreze o nouă ordine a lucrurilor,
în cadrul căreia singurele întrebări vor fi: «Este corect?» «Este just?» «Este în inte-
resul omenirii?».
Pentru a instituționaliza acest consens, Wilson a conceput Liga Națiunilor – o
instituție esențialmente americană. Sub auspiciile acestei organizații mondiale,
puterea avea să se transforme în moralitate, iar forța armelor în dictate ale
opiniei publice. Wilson a subliniat permanent că, dacă publicul ar fi fost bine
informat, războiul nu ar fi avut loc niciodată – făcând abstracție de pasionatele

demonstrații de bucurie și ușurare care salutaseră izbucnirea războiului în toate
capitalele, inclusiv cele ale democraticelor Marea Britanie și Franța. După Wilson,
dacă noua teorie ar fi funcționat, ar fi trebuit să se petreacă cel puțin două
schimbări în guvernarea internațională: mai întâi, răspândirea formelor de guver-
nare democratică în lume și apoi elaborarea unei „noi și mai sănătoase diplomații",
bazată pe „același înalt cod al onoarei pe care îl pretindem indivizilor"53.
în 1918, Wilson a declarat ca cerință a păcii nemaiauzitul până atunci și
ambițiosul până la tăierea răsuflării obiectiv de „distrugere a oricărei puteri ar-
bitrare, de oriunde, care poate separat, în secret și după propriul plac să perturbe
pacea lumii; sau, dacă nu poate fi distrusă efectiv, cel puțin să fie redusă, practic,
la neputință"54. O Ligă a Națiunilor astfel alcătuită și animată de asemenea
atitudini avea să rezolve crizele fără război, a spus Wilson la Conferința de pace
din 14 februarie 1919:
…prin acest instrument [Acordul Ligii], ne bizuim în primul rând și în cea mai mare
măsură pe o extraordinară forță, iar aceasta este forța morală a opiniei publice mon-
diale – subtila acțiune de purificare, clarificare și constrângere a publicității… astfel
încât lucrurile pe care le distruge lumina să poată fi distruse în mod adecvat de lumina
copleșitoare a condamnării exprimate universal de o lume întreagă.55
Menținerea păcii nu ar mai rezulta din calculul tradițional al puterii, ci din
consensul internațional sprijinit de un mecanism politic. O grupare universală de
națiuni profund democratice ar acționa ca „garant al păcii" și ar înlocui vechiul
echilibru al puterii și sistemele de alianțe.
Asemenea sentimente exaltate nu mai fuseseră prezentate de nici o altă
națiune, nemaivorbind de punerea lor în aplicare. Și totuși, în mâinile idealis-
mului american, ele au fost transformate în moneda de schimb uzuală a gândirii
naționale asupra politicii externe. Toți președinții americani de după Wilson au
prezentat variante ale temei wilsoniene. Dezbaterile interne au avut mai adeseori
ca subiect neîmplinirea idealurilor lui Wilson (devenite rapid în asemenea
măsură bun comun, încât nici măcar nu mai erau identificate cu el) decât întreba-
rea dacă ele, de fapt, constituiau sau nu un ghid adecvat pentru preîntâmpinarea
uneori brutalelor provocări ale unei lumi turbulente. Vreme de trei generații,
criticii au masacrat analizele și concluziile lui Wilson; și totuși, în tot acest timp,
principiile lui Wilson au continuat să constituie temelia gândirii americane
asupra politicii externe.
REGULA JOCULUI 45
Cu toate acestea, amestecul dintre putere și principii a pregătit scena pentru
decenii de ambivalență, vreme în care conștiința americană a încercat să-și
împace principiile cu necesitățile. Premisa principală a securității colective era
aceea că toate națiunile aveau să vadă amenințările la securitate în același fel și
aveau să fie pregătite să-și asume aceleași riscuri pentru a li se opune. Nu numai
că nimic asemănător nu se mai întâmplase vreodată, dar nimic asemănător nu era
menit să mai apară în întreaga istorie a Ligii Națiunilor și a Națiunilor Unite.
Numai când o amenințare este cu adevărat copleșitoare și în mod cert afectează
toate sau aproape toate societățile este posibil un asemenea consens – cum s-a
întâmplat în timpul celor două războaie mondiale și, la scară regională, în timpul
Războiului rece. Dar în imensa majoritate a cazurilor – și în aproape toate cele
dificile – națiunile lumii tind să nu se înțeleagă fie asupra naturii amenințării, fie
asupra tipului de sacrificiu pe care se pregătesc să-l facă pentru a o înfrunta.
Aceasta a fost situația de la agresiunea Italiei împotriva Abisiniei, din 1935, până
la criza bosniacă, din 1992. Iar atunci când a fost vorba să fie atinse obiective
pozitive sau să fie îndreptate nedreptăți semnalate, consensul global s-a dovedit a
fi și mai greu de atins. Ca o ironie, în lumea de după Războiul rece – în care nu
există nici o amenințare copleșitoare de natură ideologică sau militară și care

acordă mai mult atașament formal democrației decât oricare perioadă anterioară
– aceste dificultăți nu au făcut decât să crească.
Wilsonismul a accentuat încă o sciziune latentă în gândirea americană asupra
politicii externe. Avea America interese legate de securitatea ei care să trebu-
iască apărate, indiferent de metodele prin care erau puse în discuție? Sau trebuia
ea să reziste numai acelor schimbări care pot fi descrise, fără a greși prea mult,
drept ilegale? Faptul în sine sau modalitatea de transformare internațională era
ceea ce preocupa America? Respingea America principiile geopoliticii, în totali-
tatea lor? Sau trebuiau acestea reinterpretate prin filtrul valorilor americane? Iar
dacă acestea intrau în conflict, care dintre ele avea să prevaleze?
Implicația wilsonismului a fost aceea că America se opunea, mai presus de
orice, metodei de schimbare și că nu avea nici un interes strategic de apărat dacă
aceste interese erau amenințate prin metode aparent legale. Abia cu ocazia răz-
boiului din Golf, președintele Bush a insistat asupra faptului că el nu apăra atât
rezervele vitale de petrol, cât se opunea principiului agresiunii. Iar în timpul Răz-
boiului rece, unele dintre dezbaterile interne americane au avut ca subiect între-
barea dacă America, cu toate nereușitele sale, avea dreptul moral de a organiza
rezistența față de amenințarea Moscovei.
Theodore Roosevelt nu ar fi avut nici o îndoială cu privire la răspunsul la
aceste întrebări. A presupune că națiunile percepeau amenințările în mod identic
sau că erau pregătite să reacționeze uniform la acestea reprezenta o negare a tot
ce susținuse el vreodată. Și el nici nu și-ar fi putut imagina vreo organizație mon-
dială căreia să-i aparțină în mod liniștitor atât victima cât și agresorul, în același
timp. în noiembrie 1918, el a notat într-o scrisoare:
Sunt pentru o asemenea Ligă, cu condiția să nu ne așteptăm la prea multe de la ea…
Nu vreau să interpretez rolul pe care și Esop l-a luat în bătaie de joc, atunci când a
46 DIPLOMAȚIA
scris despre cum s-au învoit lupii cu oaia să se dezarmeze și cum oaia, ca o-garanție a
bunei sale credințe, a alungat câinii de pază și a fost numaidecât mâncată de lupi.56
în luna următoare, i-a scris senatorului Knox, de Pennsylvania, următoarele:
Liga Națiunilor poate face puține, dar cu cât este mai plină de pompă și cu cât
pretinde că face mai multe, cu atât mai puține va realiza într-adevăr. Discuțiile despre
ea au aerul caraghios grav al discuțiilor despre Sfânta Alianță, de acum o sută de ani,
care avea ca obiectiv principal menținerea eternă a păcii. Țarul Alexandru, în treacăt
fie spus, a fost președintele Wilson al acelui moment, de acum o sută de ani.57
Conform estimării lui Roosevelt, numai misticii, visătorii și intelectualii erau
de părere că pacea reprezenta condiția naturală a omului și că ea putea fi
menținută prin consens dezinteresat. Pentru el, pacea era prin definiție fragilă și
nu putea fi păstrată decât prin vigilență permanentă, cu ajutorul armelor celui
puternic și prin alianțe între cei cu același mod de a gândi.
Roosevelt, însă, a trăit fie cu un secol prea târziu, fie cu un secol prea
devreme. Modul său de abordare a relațiilor internaționale a pierit o dată cu el, în
1919; nici o școală importantă de gândire asupra politicii externe nu l-a mai
invocat de atunci. Pe de altă parte, este cu siguranță măsura triumfului intelectual
al lui Wilson faptul că până și Richard Nixon – a cărui politică externă a
încorporat, în fond, multe dintre preceptele lui Roosevelt – s-a considerat pe sine
însuși un discipol al lui Wilson mai presus de orice și ținea pe peretele
cabinetului din Casa Albă un portret al președintelui din perioada războiului.
Liga Națiunilor nu a avut priză în America, deoarece țara nu era încă pregătită
pentru un rol de o asemenea anvergură mondială. Cu toate acestea, victoria inte-
lectuală a lui Wilson s-a dovedit mai fertilă decât ar fi putut să fie orice triumf
politic. Fiindcă, ori de câte ori a avut sarcina de a construi o nouă ordine mondială,
America s-a întors ,într-un fel sau altul la preceptele lui Woodrow Wilson. La

sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ea a ajutat la construirea Națiunilor
Unite pe aceleași principii cu cele ale Ligii, sperând să afle pacea printr-o în-
țelegere a învingătorilor. Când această speranță a pierit, America a purtat Războiul
rece nu ca pe un conflict între două superputeri, ci ca pe o bătălie morală pentru
democrație. Când comunismul s-a prăbușit, ideea wilsoniană că drumul către pace
trece prin securitatea colectivă, dublată de răspândirea mondială a instituțiilor
democratice, a fost adoptată de conducerile ambelor partide politice americane.
în wilsonism a fost întruchipată drama principală a Americii pe scena lumii:
ideologia Americii era, într-un sens, revoluționară, în vreme ce, pe plan intern,
americanii se considerau satisfăcuți cu un stătu quo. Având tendința de a transfor-
ma chestiunile de politică externă într-o luptă dintre bine și rău, americanii s-au
simțit în general nu foarte în largul lor cu compromisurile – ca în cazurile unor
rezultate parțiale sau neconcludente. Faptul că America s-a ferit să provoace
transformări geopolitice importante a fost asociat adeseori cu apărarea stătu
quo-u\u\ teritorial și, uneori, politic. Crezând în domnia legii, America a găsit că
este dificil să-și împace credința în schimbările pașnice cu faptul recunoscut că
mai toate schimbările semnificative din istorie au implicat violență și tulburări.
REGULA JOCULUI 47
America a aflat că avea să fie nevoită să-și aplice idealurile într-o lume mai
puțin binecuvântată decât ea însăși și în înțelegere cu state având marje de
supraviețuire mai înguste, obiective mai limitate și mult mai puțină încredere în
sine Și totuși, America a perseverat. Lumea postbelică a devenit în mare măsură
creația Ameri'cii, astfel încât, în cele din urmă, aceasta chiar a ajuns să joace
rolul pe care Wilson îl avusese în vedere pentru ea – un far de urmat și o spe-..mito Ac* îmr\linit
ranță de împlinit.
CAPITOLUL 3
De la universalitate
la echilibru:
Richelieu, Wilhelm de Orania
și Pitt
Ceea ce este astăzi descris de istorici drept sistemul european al echili-
brului puterii a apărut în secolul al XVII-lea, prin prăbușirea definitivă a aspi-
rației medievale către universalitate – un concept al ordinii mondiale reprezen-
tând un amestec între tradițiile Imperiului Roman și cele ale Bisericii Catolice.
Lumea era concepută ca oglindire a Cerurilor. Exact după cum în Ceruri gu-
verna un Dumnezeu, tot așa un împărat cârmuia lumea profană, iar un papă
Biserica Universală.
In acest spirit, statele feudale ale Germaniei și ale Italiei de nord erau grupate
sub stăpânirea Sfântului împărat romano-german. In secolul al XVII-lea, acest
imperiu avea potențialul necesar pentru a domina Europa. In raport cu el, Franța,
a cărei frontieră era mult mai la vest de valea Rinului, și Anglia erau state perife-
rice. Dacă Sfântul împărat romano-german ar fi reușit vreodată sâ-și edifice con-
trolul central asupra tuturor teritoriilor aflate, teoretic, sub jurisdicția sa, relațiile
dintre statele europene vestice și imperiu ar fi putut fi similare cu cele dintre
vecinii Chinei și Imperiului Mijlociu, Franța corespunzând Vietnamului sau
Coreii, iar Anglia Japoniei.
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 49
Pentru cea mai mare parte a epocii medievale, Sfântul împărat romano-german
nu a reușit să atingă un asemenea grad de control central. Un motiv a fost lipsa
unor sisteme adecvate de transport și de comunicații, care a făcut ca legarea

împreună a unor teritorii atât de întinse să fie dificilă, însă cel mai important motiv
a fost acela că Sfântul Imperiu roman de națiune germană despărțise controlul
asupra Bisericii de controlul asupra guvernării laice. Spre deosebire de faraon sau
de cezar, Sfântul împărat romano-german nu era considerat ca având atribute
divine. Pretutindeni în afara Europei de vest, chiar și în regiunile controlate de
Biserica răsăriteană, conducerile religioase și laice erau unificate, în sensul că nu-
mirile în posturile cheie pentru fiecare din ele erau făcute de conducerea centrală;
autoritățile religioase nu aveau nici mijloacele și nici autoritatea de a-și declara
poziția autonomă, reclamată de creștinătatea occidentală ca revenindu-i de drept.
în Europa occidentală, conflictul potențial, din când în când acut, dintre papă
și împărat a creat condițiile pentru apariția, în cele din urmă, a constituționalis-
mului și a separării puterilor – elemente care constituie baza democrației mo-
derne. El a permis diverșilor seniori feudali să-și sporească autoritatea pretin-
zând un preț ambelor părți aflate în conflict. Aceasta, la rândul ei, a condus la o
Europă fragmentată – un mozaic de ducate, comitate, orașe și episcopii. Cu toate
că, teoretic, toți micii seniori feudali datorau loialitate împăratului, practic ei
făceau ce pofteau. Diverse dinastii ridicau pretenții la coroana imperială, iar
autoritatea centrală aproape că dispăruse, împărații întrețineau vechea imagine a
conducerii universale, fără vreo posibilitate de a o și realiza în practică. La frun-
tariile Europei, Franța, Anglia și Spania refuzau să accepte autoritatea Sfântului
Imperiu romano-german, deși continuau să facă parte din Biserica Universală.
Până când dinastia habsburgică nu a revendicat coroana imperială cu titlu
aproape permanent în secolul al XV-lea, și, prin căsătorii prudente, a acaparat
coroana Spaniei și vastele sale resurse, nu a fost posibil ca Sfântul împărat ro-
man să aspire la traducerea într-un sistem politic a pretențiilor sale la universali-
tate, în prima jumătate a secolului al XVI-lea, împăratul Carol al V-lea a revitalizat
autoritatea imperială, până într-un punct în care a apărut perspectiva unui imperiu
central european, compus din ceea ce astăzi reprezintă Germania, Austria, Italia de
Nord, Cehia, Slovacia, Ungaria, partea de est a Franței, Belgia și Olanda — o gru-
pare potențial dominantă în asemenea măsură încât să prevină apariția oricărui
fenomen asemănător echilibrului european al puterii.
în același moment, slăbirea papalității sub impactul Reformei a zădărnicit
perspectiva creării unui imperiu hegemonie european. Câtă vreme fusese puter-
nică, papalitatea fusese ca un ghimpe înfipt în coasta Sfântului împărat roman și
un redutabil rival, în perioada declinului său, în secolul al XVI-lea, papalitatea
s-a vădit a fi în aceeași măsură o nenorocire și pentru ideea de imperiu, împărații
se voiau și voiau ca și ceilalți să-i privească drept reprezentanți ai lui Dumnezeu.
In secolul al XVI-lea, însă, împăratul a ajuns să fie perceput în teritoriile protes-
tante mai puțin ca reprezentant al lui Dumnezeu și mai mult ca o căpetenie
vieneză războinică, în strânsă legătură cu un papă decadent. Reforma a dat prin-
cipilor rebeli o nouă libertate de acțiune, atât pe tărâm religios, cât și pe cel poli-
tic. Ruptura lor de Roma a reprezentat despărțirea de universalitatea religioasă;
5U DIPLOMAȚIA
lupta cu împăratul habsburgic a demonstrat că principii nu mai simțeau fidelita-
tea față de imperiu ca pe o datorie religioasă.
O dată cu prăbușirea conceptului de unitate, statele ce-și făceau apariția în
Europa aveau nevoie de o seamă de principii, pentru a-și justifica erezia și a-și
reglementa relațiile. Le-au găsit în conceptele de raison d'etat și de echilibru al
puterii – depinzând unul de celălalt. Raison d'etat susținea că binele statului
scuza mijloacele folosite pentru a-l menține; interesul național a luat locul no-
țiunii medievale de moralitate universală. Echilibrul puterii a înlocuit nostalgia
pentru monarhia universală, cu consolarea că fiecare stat, în urmărirea intere-
selor sale egoiste, va contribui cumva la siguranța și progresul tuturor celorlalte.

Cea mai timpurie și mai cuprinzătoare formulare a acestei noi abordări a venit
din partea Franței, care a fost și una dintre primele state-națiuni din Europa. Franța
era țara care avea cel mai mult de pierdut de pe urma revigorării Sfântului Imperiu
romano-german, deoarece putea fi foarte bine – pentru a folosi terminologia mo-
dernă – „finlandizată" de acesta. O dată cu slăbirea constrângerilor religioase,
Franța a început să exploateze rivalitățile pe care le generase Reforma între vecinii
săi. Conducătorii francezi și-au dat seama că slăbirea treptată a Sfântului Imperiu
romano-german (și cu atât mai mult dezintegrarea acestuia) avea să sporească
securitatea Franței și, cu puțin noroc, avea să-i permită să se extindă spre est.
Principalul factor al acestei politici franceze a fost un personaj incert, un prinț
al Bisericii, Armând Jean du Plessis, cardinal de Richelieu, prim ministru al
Franței din 1624 până în 1642. Se spune că, aflând despre moartea cardinalului
Richelieu, papa Urban al VIH-lea ar fi zis: „Dacă există Dumnezeu, cardinalul
Richelieu va avea de dat socoteală pentru multe. Dacă nu… mă rog, a avut o viață
plină de succes."1 Fără îndoială că acest epitaf ambivalent i-ar fi făcut plăcere
omului de stat, care obținuse mari succese prin ignorarea și trecerea peste cele
mai importante lucruri considerate sfinte în epoca sa.
Puțini oameni de stat se pot lăuda cu un impact mai mare asupra istoriei.
Richelieu a fost părintele sistemului statal modern. El este cel care a proclamat
conceptul de raison d'etat și l-a pus necruțător în practică în beneficiul propriei
sale țări. Sub patronajul său, raison d'etat a înlocuit conceptul medieval de
valori morale universale ca principiu activ al politicii franceze. Inițial, el a avut
de gând să prevină dominația habsburgică asupra Europei, dar în cele din urmă a
lăsat o moștenire care, pentru următoarele două secole i-a ispitit pe succesorii săi
să încerce a institui supremația franceză în Europa. Din eșuarea acestor ambiții a
rezultat un echilibru al puterii – întâi ca fapt de viață, apoi ca sistem de organi-
zare a relațiilor internaționale.
Richelieu a ajuns în funcție în 1624, când Sfântul împărat roman habsburgic
Ferdinand al II-lea încerca să reînvie universalitatea catolică, să anihileze
protestantismul și să instituie controlul imperial asupra prinților din Europa
Centrală. Acest proces, Contrareforma, a condus la ceea ce mai târziu a căpătat
denumirea de „Războiul de 30 de ani", care a izbucnit în Europa Centrală în
1618, și s-a transformat într-unul dintre cele mai brutale și distructive războaie
din istoria omenirii.
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 51
în 1618, teritoriul de limbă germană din Europa Centrală, din care cea mai
mare parte intra în componența Sfântului Imperiu romano-german, era divizat în
două tabere armate – protestanții și catolicii. Fitilul care a făcut să izbucnească
războiul a fost aprins în același an la Praga și a durat destul până ce întreaga
Germanie a fost târâtă în conflict. Pe măsură ce Germania își pierdea vlaga,
principatele sale deveneau pradă ușoară pentru invadatorii din afară. Curând,
armatele daneze și suedeze și-au croit drum prin Europa Centrală și, în cele din
urmă, armata franceză s-a angajat și ea în conflict. La momentul terminării
războiului, în 1648, Europa centrală fusese devastată, iar Germania își pierduse
aproape o treime din populație, în creuzetul acestui tragic conflict, cardinalul
Richelieu a grefat politicii externe franceze principiul de raison d'etat, principiu
pe care celelalte state europene l-au adoptat în secolul următor.
Ca prinț al Bisericii, Richelieu ar fi trebuit să salute hotărârea lui Ferdinand al
II-lea de a reface ortodoxia catolică. Richelieu însă, a așezat interesul național
francez mai presus de orice aspirație religioasă. V ocația sa de cardinal nu l-a
împiedicat pe Richelieu să vadă în încercarea Habsburgilor de a restabili religia
catolică o amenințare geopolitică la securitatea Franței. Pentru el nu era vorba de
un act religios, ci de o manevră politică prin care Austria urmărea să dobân-

dească supremația în Europa Centrală și, prin aceasta, să reducă Franța la un stat
de categoria a doua.
Temerile lui Richelieu nu erau lipsite de temei. O privire aruncată asupra
hărții Europei arată că Franța era înconjurată de teritorii habsburgice din toate
părțile: Spania în sud; statele-orașe din nordul Italiei, dominate aproape în între-
gime de Spania, în sud-est; Franche-Comte (astăzi regiunea din preajma Lyonu-
lui și a Savoiei), de asemenea sub control spaniol, în est; iar Țările de Jos spa-
niole la nord. Cele câteva porțiuni de frontieră neaflate sub guvernarea Habsbur-
gilor spanioli erau controlate de ramura austriacă a familiei. Ducatul Lorenei
datora loialitate Sfântului împărat roman austriac, la fel ca și importante zone
strategice din lungul Rinului, din Alsacia actuală. Dacă Germania de nord ar fi
căzut și ea sub stăpânire habsburgică, Franța ar fi devenit periculos de slabă față
de Sfântul Imperiu roman.
Richelieu era prea puțin liniștit de faptul că Spania și Austria împărtășeau
credința catolică a Franței. Dimpotrivă, o victorie a Contrareformei era exact
lucrul pe care Richelieu era hotărât să-l prevină, în urmărirea, însă, a ceea ce
astăzi s-ar numi interesul securității naționle, iar atunci a fost etichetat pentru
întâia oară drept raison d'etat, Richelieu era pregătit să fie de partea principilor
protestanți și să exploateze schisma din sânul Bisericii Universale.
Dacă împărații habsburgi ar fi jucat conform acelorași reguli sau ar fi înțeles
lumea pe cale de a se naște ca fiind dominată de raison d'etat, ei ar fi văzut cât
de bine erau plasați pentru a realiza lucrul de care Richelieu se temea cel mai
mult – superioritatea Austriei și transformarea Sfântului Imperiu roman în pu-
terea dominantă a continentului. De-a lungul vremii, însă, dușmanii Habsburgilor
au profitat de rigiditatea pe care dinastia a vădit-o în adaptarea la necesitățile
tactice sau în înțelegerea tendințelor viitorului. Conducătorii habsburgi erau
oameni cu principii. Ei nu și-au încălcat niciodată convingerile, decât atunci
52 DIPLOMAȚIA
când au fost înfrânți. La începutul acestei odisei politice, se aflau, prin urmare,
lipsiți de apărare în fața mașinațiunilor necruțătorului cardinal.
împăratul Ferdinand al II-lea, opusul lui Richelieu ca om de stat, este aproape
sigur că nu auzise niciodată de raison d'etat. Și chiar dacă ar fi auzit, ar fi
respins conceptul drept blasfemie, deoarece el își vedea misiunea ca fiind aceea
de a împlini voința lui Dumnezeu și punea întotdeauna accentul pe „sfânt" din
titulatura sa de Sfânt împărat roman. El nu ar fi admis niciodată că scopurile
divine ar fi putut fi atinse prin mijloace mai prejos decât cele morale. Lui nici
prin minte nu i-ar fi trecut să încheie tratate cu suedezii protestanți sau cu turcii
musulmani – măsuri pe care cardinalul le-a luat ca pe ceva firesc. Sfetnicul lui
Ferdinand, iezuitul Lamormaini, a sintetizat astfel vederile împăratului:
în înțelepciunea sa, el condamna dintru început politicile false și corupte, răspândite în
aceste vremuri. Susținea că nu se poate trata cu cei care urmează asemenea politici, de
vreme ce aceștia practică falsitatea și se folosesc strâmb de Dumnezeu și de religie. Ar
fi o mare nebunie ca cineva să încerce să întărească o împărăție, pe care numai
Dumnezeu a îngăduit-o, prin mijloace pe care Dumnezeu le urăște.2
Un conducător dedicat unor asemenea valori absolute găsește cu neputință
să-și compromită, necum să folosească în propriul interes, poziția de negociator.
în 1596, pe când era încă arhiduce, Ferdinand declara: „Când este vorba de
religie, mai degrabă mor, decât să fac vreo concesie sectanților."3 în detrimentul
imperiului său, el chiar a trăit după cum a vorbit. Fiind mai puțin preocupat de
bunăstarea imperiului decât de supunerea în fața voinței lui Dumnezeu, consi-
dera de datoria sa să zdrobească protestantismul, cu toate că o anumită înțelegere
cu acesta i-ar fi slujit în mod clar interesele, în termeni moderni, era un fanatic.
Cuvintele unuia dintre sfetnicii imperiali, Caspar Scioppius, pun în lumină crezul

împăratului: „Vai de cârmukorul ce nesocotește vocea Domnului, care-i cere să-i
ucidă pe eretici. Nu pentru tine trebuie să porți război, ci pentru Dumnezeu"
(Bellum non tuum, sedDei esse statuas)4. Pentru Ferdinand, statul exista pentru a
sluji religia, nu invers: „în chestiuni de stat, care sunt atât de importante pentru
sfânta noastră credință, nu se poate ține seama întotdeauna de considerente
omenești; trebuie mai degrabă să nădăjduim… în Dumnezeu… și să ne punem
încrederea numai în El."5
Richelieu trata credința lui Ferdinand ca pe o provocare strategică. Deși,
personal, era religios, el își vedea îndatoririle de ministru în termeni cu totul laici.
Mântuirea putea fi obiectivul său personal, dar pentru omul de stat Richelieu
aceasta era lipsit de importanță. „Omul este nemuritor, salvarea îi vine în viața
de apoi", a spus el cândva. „Statul nu este de fel nemuritor, el poate fi salvat
acum ori niciodată."6 Cu alte cuvinte, statele nu capătă credit pe nici o lume
pentru că fac ceea ce este bine; ele nu sunt răsplătite decât pentru a fi suficient
de puternice, pentru a face ce este necesar.
Richelieu nu și-ar fi îngăduit niciodată să scape ocazia ce i s-a oferit singură
lui Ferdinand, în 1629, în cel de-al 1l-lea an al războiului. Principii protestanți
erau gata să accepte supremația politică habsburgică – cu condiția să rămână
liberi să-și urmeze religia conform propriei alegeri și să păstreze pământurile
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 53
Bisericii, pe care puseseră mâna în timpul Reformei. Ferdinand, însă, nu-și sub-
ordona vocația religioasă necesităților politice. Refuzând ceea ce ar fi reprezentat
un uriaș triumf și garanția imperiului său, hotărât să nimicească erezia protestantă,
el a emis Edictul imperial de restituție cerând suveranilor protestanți să restituie
toate pământurile pe care le acaparaseră de la Biserică începând din 1555. A fost
un triumfal zelului asupra rațiunii reci, un caz clasic de punere a credinței înaintea
calculării interesului politic. Și a garantat o bătălie pentru final.
Punându-i-se la îndemână această ocazie, Richelieu s-a hotărât să prelun-
gească războiul, până când Europei Centrale avea să i se scurgă tot sângele din
vine. El a lăsat deoparte scrupulele de natură religioasă și în materie de politică
internă. Prin pacea de la Alais, din 1629, el a acordat protestanților francezi
libertatea practicării cultului – exact libertatea pe care împăratul lupta să le-o
interzică principilor germani. Protejându-și țara împotriva revoltelor interne, ce
sfâșiau Europa Centrală, Richelieu a purces la exploatarea fervorii religioase a
lui Ferdinand în interesul obiectivelor naționale franceze.
Neputința împăratului german de a înțelege propriile interese naționale, refu-
zul său de a accepta valabilitatea oricărui asemenea concept, a dat primului mi-
nistru al Franței ocazia de a sprijini și subvenționa principii protestanți germani
împotriva Sfântului împărat roman. Rolul de apărător al libertăților principilor
protestanți (împotriva intențiilor centralizatoare ale Sfântului împărat roman) era
nepotrivit pentru un prelat francez și pentru regele său catolic, Ludovic al
Xlll-lea. Faptul că un prinț al Bisericii îl subvenționa pe regele protestant al
Suediei, Gustav Adolf – pentru a se război cu Sfântul împărat roman – a avut
implicații revoluționare la fel de adânci ca și izbucnirea Revoluției franceze, 150
de ani mai târziu.
într-o epocă încă dominată de zel religios și de fanatism ideologic, o politică
externă lucidă, fără imperative morale, se remarca precum un munte acoperit de
zăpadă în mijlocul deșertului. Obiectivul lui Richelieu era să termine cu ceea ce
el considera a fi încercuirea Franței, să-i epuizeze pe Habsburgi și să evite
apariția unei puteri importante la granițele Franței – mai cu seamă la granița
germană. Unicul său criteriu în stabilirea alianțelor era ca acestea să servească
intereselor Franței și a făcut aceasta mai întâi cu statele protestante, iar apoi chiar
cu Imperiul otoman. Pentru a epuiza forțele beligeranților și a prelungi războiul,

Richelieu i-a subvenționat pe dușmanii dușmanilor săi, a mituit, a ațâțat rebeliuni
și a uzat de o extraordinară paletă de argumente dinastice și legale. A reușit atât
de bine, încât războiul – care izbucnise în 1618 – s-a târât deceniu după deceniu
până când, în cele din urmă, istoria nu i-a găsit un nume mai potrivit decât
propria-i durată – Războiul de 30 de ani.
în timp ce Germania era devastată, Franța s-a ținut deoparte până în 1635,
când epuizarea vădită părea să vestească sfârșitul ostilităților și o pace prin com-
promis. Richelieu, însă, nu era interesat de un compromis înainte ca regele
Franței să devină la fel de puternic precum împăratul habsburgic sau, de preferat,
chiar mai puternic decât acesta. Pentru a-și atinge obiectivul, Richelieu și-a con-
vins suveranul, în cel de-al 17-lea an de război, de necesitatea intervenirii în con-
54 DIPLOMAȚIA
flict de partea principilor protestanți – și fără altă justificare decât ocazia de a
exploata puterea crescândă a Franței:
Este semn de prudență deosebită să ții la respect forțele potrivnice propriului stat
vreme de zece ani cu forțele aliaților tăi, stând cu mâinile în buzunare și nu pe mânerul
săbiei; după care, să te angajezi în război deschis atunci când aliații tăi nu mai pot
exista fără tine este semn de curaj și mare înțelepciune; ceea ce arată că, în gospodă-
rirea păcii regatului tău, te-ai comportat ca acei oameni cumpătați care, după ce au
strâns banii cu mare băgare de seamă, știu și cum să-i cheltuiască…7
Succesul politicii de tip raison d'etat depinde mai presus de orice de abili-
tatea de a evalua relațiile de putere. Valorile universale sunt definite prin modul
în care sunt percepute și nu necesită o permanentă reinterpretare; într-adevăr, ele
vin în dezacord cu aceasta. Dar determinarea limitelor puterii necesită un ames-
tec de experiență și intuiție, precum și o permanentă adaptare la situația
existentă, în teorie, desigur că echilibrul puterii ar fi perfect calculabil; în prac-
tică, s-a dovedit extrem de dificil de evaluat realist. Mai complicată, chiar, este
armonizarea calculelor unui stat cu cele ale altor state, ceea ce reprezintă con-
diția preliminară pentru gândirea echilibrului puterii. Consensul asupra naturii
echilibrului este de obicei stabilit prin conflicte periodice.
Richelieu nu avea nici o îndoială cu privire la capacitatea sa de a stăpâni
situațiile, convins fiind că mijloacele se puteau pune în relație cu scopurile cu o
precizie aproape matematică. „Logica", a scris el în al său Testament politic,
„cere ca între obiectul ce trebuie sprijinit și forța care trebuie să îl sprijine să
existe o proporție geometrică"8. Soarta făcuse din el un prinț al Bisericii; convin-
gerile l-au așezat în rândul raționaliștilor, precum Descartes și Spinoza, care
credeau că acțiunile omului pot fi controlate științific; ocazia îi dăduse posibili-
tatrea de a transforma semnificativ ordinea internațională în folosul țării sale.
Măcar odată, aprecîerea unui om de stat asupra propriei persoane era exactă.
Richelieu avea o percepție pătrunzătoare a obiectivelor sale, dar el – și ideile sale
– nu ar fi avut câștig de cauză dacă nu ar fi fost în stare să-și pună în acord
tacticile cu strategia.
O doctrină atât de nouă și atât de rece nu putea să nu stârnească reacții. Oricât
de importantă avea să devină în anii următori doctrina echilibrului puterii, ea a
fost extrem de ofensivă față de tradiția universalistă bazată pe primatul legii
morale. Una dintre cele mai grăitoare critici a venit din partea renumitului învă-
țat Jansenius, care ataca o politică desprinsă de orice comandament moral:
Să creadă ei că un stat laic, trecător poate avea mai multă greutate decât religia și
Biserica?… Să creadă cel mai creștin dintre regi că în cârmuirea și în administrarea
regatului său nu există nimic care să-l oblige să extindă și să ocrotească împărăția lui
lisus Hristos, Domnul său?… O să îndrăznească el să-i spună lui Dumnezeu: puterea și
slava Ta și religia care îi învață pe oameni să Te adore pot fi lăsate în părăsire și
distruse atâta vreme cât statul meu este ocrotit și la adăpost de pericole?9
Aceasta era, desigur, exact ce le spunea Richelieu contemporanilor săi și,

după câte știm, Dumnezeului său. A fost măsura revoluției pe care o realizase el;
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 5 5
faptul că ceea ce criticii săi considerau a fi reducția ad absurdum (un argument
atât de imoral și de periculos încât se respinge singur) era, de fapt, un extrem de
exact rezumat al gândirii lui Richelieu. Ca prim ministru al regelui, el a subor-
donat deopotrivă religia și morala farului său călăuzitor: rai&on d'etat.
Demonstrând cât de bine asimilaseră metodele cinice ale maestrului, apără-
torii lui Richelieu au întors argumentele criticilor săi împotriva acestora înșiși. O
politică a interesului național, argumentau ei, reprezenta cea mai înaltă lege
morală; cei care-l criticau erau cei ce violau principiul etic, nu Richelieu.
Sarcina respingerii formale a acuzațiilor i-a revenit lui Daniel de Priezac, un
învățat apropiat al administrației regale, și asta, aproape sigur, s-a făcut cu apro-
barea și sub supravegherea lui Richelieu. In manieră machiaveliană clasică,
Priezac a atacat premisa că Richelieu săvârșea un păcat aducător de moarte,
urmând o politică ce părea să favorizeze răspândirea ereziei. Dimpotrivă, sus-
ținea el, criticii lui Richelieu erau cei care-și puneau sufletele în pericol. De
vreme ce Franța era cea mai pură și mai devotată dintre puterile catolice euro-
pene, Richelieu, servind interesele Franței, servea totodată $i interesele religiei
catolice.
Priezac nu arăta cum de ajunsese la concluzia că Franța fusese hărăzită cu
asemenea unică vocație religioasă. Oricum, pornind de la premisa sa, reieșea că
statul francez slujea bunăstarea Bisericii catolice; de unde, politica lui Richelieu
era de o înaltă moralitate, într-adevăr, încercuirea habsburgică exercita o ame-
nințare atât de. mare la adresa securității Franței, încât trebuia străpunsă, îndrep-
tâțindu-l pe regele francez să aplice orice metodă pentru realizarea acestui obiec-
tiv moral final.
El caută să obțină pacea prin intermediul războiului și dacă pe parcursul acestuia se
întâmplă ceva ce contravine dorințelor sale, aceasta nu este o crimă săvârșită cu voie
ci de nevoie – ale cărei legi sunt cele mai aspre și ale cărei reguli sunt cele mai crude…
Un război este just atunci când intențiile cu care este purtat sunt juste… Intenția este,
așadar, principalul element ce trebuie luat în considerare, nu mijloacele… [Cel] ce
intenționează să-i ucidă pe vinovați varsă uneori, fără să-și atragă vină, sânge
nevinovat.
Simplificând, se poate spune că scopul scuză mijloacele.
Un alt critic al lui Rihelieu, Mathieu de Morgues, l-a acuzat pe cardinal de
manipularea religiei „la fel cum mentorul dumneavoastră, Machiavelli, le-a
arătat italienilor cum să facă, modelând-o… explicând-o și aplicând-o în măsura
în care vă slujește la realizarea planurilor dumneavoastră"11.
Criticile lui de Morgues erau la fel de grăitoare ca și cele ale lui Jansenius și
la fel de ineficiente. Richelieu a fost într-adevăr manipulatorul descris și a folosit
religia exact în maniera incriminată. El va fi replicat, fără îndoială, că nu făcuse
decât să analizeze lumea, așa cum era ea, în mare măsură precum făcuse și
Machiavelli. Ca și Machiavelli, se poate ca el să fi preferat o lume cu sensibi-
lități morale mai rafinate, dar era convins că istoria avea să-i judece prestația de
om de stat, după cât de bine se folosise de factorii pe care-i avusese la îndemână,
într-adevăr, dacă în evaluarea unui om de stat atingerea obiectivelor pe care
56 DIPLOMAȚIA
acesta însuși și le-a stabilit reprezintă un test, Richelieu trebuie amintit ca una
dintre figurile creatoare ale istoriei moderne. Fiindcă el a simțit venind în urma
sa o lume diferită de cea pe care o găsise și a pus în mișcare politica pe care
Franța avea s-o urmeze pentru următoarele trei secole.
Așa s-a făcut că Franța a devenit țara dominantă în Europa și și-a extins
extrem de mult teritoriul. In secolul ce a urmat Păcii westfalice din 1648, prin

care a luat sfârșit Războiul de 30 de ani, doctrina raison d'etat s-a dezvoltat
devenind principiul călăuzitor al diplomației europene. Nici respectul – pe care
oamenii de stat ai secolelor ce au urmat aveau să i-l poarte lui Richelieu – nici
uitarea care a fost destinul adversarului său, Ferdinand al II-lea, nu l-ar fi sur-
prins pe cardinal, care era total lipsit de iluzii, până și în privința lui însuși, „în
chestiuni de stat", scria Richelieu în al său Testament politic, „cel ce deține
puterea are adeseori dreptate, iar cel slab nu se poate decât cu dificultate feri să
cadă în greșeală în opinia majorității lumii" – o maximă arareori contrazisă pe
parcursul secolelor ce au urmat de atunci.12
Impactul provocat de Richelieu asupra istoriei Europei Centrale a fost rever-
sul realizărilor acumulate de el în beneficiul Franței. El s-a temut de o Europă
Centrală unită și a împiedicat ca aceasta să se întâmple. După toate aparențele, el
a întârziat unificarea germană cu vreo două secole. Faza inițială a Războiului de
30 de ani poate fi văzută ca o încercare a Habsburgilor de a acționa ca unificatori
dinastici ai Germaniei – foarte asemănător felului în care Anglia devenise un
stat-națiune sub tutela unei dinastii normande, urmată, la câteva secole, de francezi,
sub capețieni. Richelieu le-a zădărnicit Habsburgilor planurile și Sfântul Imperiu
romano-german a fost divizat între mai mult de 300 de suverani, fiecare liber sa ducă
o politică externă independentă. Germania nu a reușit să devină un stat-națiune;
absorbită de mărunte gâlcevi dinastice, ea s-a întors către sine. Drept urmare,
Germania nu și-a dezvoltat o cultură politică națională, cantonându-se într-un
provincialism din 'care nu a mai ieșit decât târziu, în secolul al XlX-lea, când a
unificat-o Bismarck. Germania a fost atrasă pe câmpurile de bătălie ale celor mai
multe din războaiele europene, dintre care multe au fost inițiate de Franța, și a
pierdut valul timpuriu al colonizării europene. Când Germania s-a unificat, în
cele din urmă, avea atât de puțină experiență în definirea interesului său național,
încât a produs multe dintre cele mai grave tragedii ale acestui secol.
Dar zeii îl pedepsesc adeseori pe om împlinindu-i dorințele prea de-a-ntregul.
Analiza cardinalului – potrivit căreia succesul Contrareformei avea să reducă
Franța la o anexă a unui Sfânt Imperiu roman din ce în ce mai puternic centra-
lizat – a fost aproape sigur corectă, mai ales dacă se ia în considerare, după cum
trebuie să fi făcut și el, că vremea statului-națiune sosise. Dar, în timp ce răzbu-
narea idealismului wilsonian e reprezentată de prăpastia dintre profesiunea sa de
credință și realitate, raison d'etat se răzbună prin exagerare – cu excepția cazului
când se află sub bagheta unui maestru, deși poate nici atunci.
Pentru că raison d'etat în viziunea lui Richelieu nu avea nici o limitare
internă. Cât de departe să se meargă pentru ca interesele statului să fie conside-
rate satisfăcute? De câți ani era nevoie pentru a se asigura securitatea? Idealis-
mul wilsonian, proclamând o politică lipsită de egoism, este urmărit de pericolul
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 57
constant de a neglija interesul statului; raison d'etat a lui Richelieu prezintă
amenințarea unor tours de force distructive. Este ceea ce s-a întâmplat Franței
după preluarea tronului de către Ludovic al XlV-lea. Richelieu dăruise regilor
francezi un stat cu o putere precumpănitoare, învecinat cu o Germanie slabă și divi-
zată și o Spanie decadentă. Lui Ludovic al XlV-lea, însă, securitatea nu i-a adus
pacea minții; în ea, el a văzut o ocazie pentru cuceriri. Cu zelul excesiv cu care a
urmărit raison d'etat, Ludovic al XlV-lea a alarmat restul Europei și a provocat
formarea unei coaliții antifranceze care, în cele din urmă, i-a dejucat planurile.
Cu toate acestea, la 200 de ani după Richelieu, Franța era cea mai influentă
țară din Europa și a rămas un factor important în politica mondială până la ora
actuală. Puțini oameni de stat ai vreunei țări se pot lăuda cu asemenea realizare.
Totuși, cele mai mari succese ale lui Richelieu s-au înregistrat atâta vreme cât el
a fost singurul om de stat care s-a debarasat de constrângerile morale și reli-

gioase ale perioadei medievale. Inevitabil, succesorii lui Richelieu au moștenit
sarcina de a conduce un sistem, în care cele mai multe state acționau pornind de
la premisele sale. Prin aceasta, Franța și-a pierdut avantajul de a avea adversari
constrânși de considerente morale, așa cum fusese Ferdinand pe vremea lui
Richelieu. Odată ce toate statele jucau după aceleași reguli, obținerea unor avan-
taje era mult mai dificilă. Deoarece toată gloria, pe care raison d'etat o aducea
țării în care se născuse ca doctrină, se reducea la un nesfârșit efort de a împinge
în afară fruntariile Franței – pentru ca aceasta să devină arbitrul conflictelor
dintre statele germane și, prin aceasta, să domine Europa Centrală. Până când,
sleită de efort, Franța și-a pierdut treptat capacitatea de a modela Europa potrivit
planurilor sale.
Raison d'etat a furnizat comportamentului statelor individuale un principiu de
bază, însă nu a oferit nici un răspuns la provocarea ordinii mondiale. Raison
d'etat poate conduce la o încercare de obținere a superiorității sau de realizare a
echilibrului. Dar arareori echilibrul rezultă dintr-un aranjament conștient reali-
zat. De obicei, el rezultă din procesul de zădărnicire a încercărilor de dominație
ale unei anumite țări, după cum echilibrul european al puterii a rezultat din
efortul de a stăvili Franța în expansiunea ei.
In lumea inaugurată de Richelieu, statele au încetat de a mai fi constrânse de
pretențiile unui cod moral. Dacă binele statului era cea mai înaltă valoare, dato-
ria conducătorului era sporirea și promovarea gloriei sale. Cei mai puternici cău-
tau să domine, iar cei mai slabi rezistau formând coaliții pentru sporirea forțelor
individuale, în cazul în care coaliția era destul de puternică pentru a face față
agresorului, rezulta un echilibru al puterii; dacă nu, una dintre țări obținea hege-
monia. Rezultatul nu era prestabilit și, prin urmare, era testat prin războaie frec-
vente. La începuturile sale, acest rezultat putea fi foarte bine ori un imperiu –
francez sau german – ori echilibrul. De aceea a durat peste o sută de ani sta-
bilirea unei ordini europene, bazate explicit pe echilibrul puterii. La început,
echilibrul puterii a fost un fapt de viață aproape incidental, nu un obiectiv al
politicilor internaționale.
în mod destul de curios, nu așa a fost el perceput de filosofii vremii. Produse ale
Iluminismului, ei au înfățișat credința secolului al XVIII-lea că din ciocnirea
58 DIPLOMAȚIA
intereselor contradictorii avea să rezulte armonia și corectitudinea. Conceptul de
echilibru al puterii nu era decât o extensie a înțelepciunii convenționale. Obiectivul
său de bază era prevenirea dominației unui singur stat și menținerea ordinii mon-
diale; nu era destinat să prevină conflictele, ci să le limiteze. Pentru pragmaticii
oameni de stat ai secolului al XVIII-lea, eliminarea conflictelor (sau a ambițiilor
sau a lăcomiei) era utopică; soluția era de a exploata sau de a folosi defectele firii
omenești în vederea producerii celui mai bun rezultat posibil pe termen lung.
Filosofii Iluminismului vedeau sistemul internațional ca făcând parte dintr-un
univers, ce funcționa asemenea unui uriaș mecanism de ceas care, neoprindu-se
niciodată, înainta inexorabil spre o lume mai bună. în 1751, V oltaire descria
„Europa creștină" ca pe „un fel de mare republică divizată în mai multe state,
unele monarhii, altele amestecate… dar aflate toate în armonie unele față de
altele… având cu toate dreptul public și politic bazat pe aceleași principii, necu-
noscute în alte părți ale lumii". Aceste state erau „mai presus de orice… la unison
în politica înțeleaptă de a menține între ele cât mai mult posibil o dreaptă cum-
pănă a puterii"13.
Montesquieu a reluat această temă. Pentru el, echilibrul puterii făcea să se
nască unitatea din diversitate:
Starea de lucruri din Europa este aceea că toate statele depind unele de celelalte…
Europa este un singur stat compus din mai multe provincii.14

Când se scriau aceste rânduri, secolul al XVIII-lea suportase deja două răz-
boaie pentru succesiunea la tronul Spaniei, un război pentru succesiunea la tro-
nul Poloniei și o serie de războaie pentru succesiunea la tronul Austriei.
în același spirit, filosoful istoriei Emmerich de Vattel putea scrie în 1758, cel
de-al doilea an al Războiului de 7 ani, că:
Negocierile permanente ce au loc fac din Europa modernă un fel de republică, ai cărei
membri – fiecare independent, dar legați unii de ceilalți printr-un interes comun – se
unesc pentru menținerea ordinii și păstrarea libertății. Aceasta a dat naștere binecunos-
cutului principiu al echilibrului puterii, prin care se înțelege un aranjament al relațiilor
reciproce astfel încât nici un stat să nu se afle în situația de a avea controlul absolut și
de a le domina pe celelalte.15
Filosofii confundau rezultatele intenționat. Pe parcursul întregului secol
al XVIII-lea, principii Europei s-au confruntat în nenumărate războaie, fără să
existe nici cea mai neînsemnată dovadă a faptului că obiectivul urmărit ar fi fost
implementarea vreunei noțiuni generale privitoare la ordinea internațională.
Exact în momentul în care relațiile internaționale au ajuns să se bazeze pe forță,
și-au făcut apariția atât de mulți factori noi, încât calculele au devenit tot mai
dificil de realizat.
Diverse dinastii s-au concentrat de aici înainte asupra întăririi securității pro-
prii prin expansiune teritorială. In timpul acestui proces, pozițiile de forță rela-
tive ale multora dintre ele s-au modificat dramatic. Spania și Suedia coborau pe
poziții de importanță secundară. Polonia își începea alunecarea spre dispariție.
Rusia (care lipsise cu totul de la Pacea westfalică) și Prusia (care a jucat un rol
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 59
nesemnificativ) deveneau mari puteri. Echilibrul puterilor este destul de dificil
de analizat, atunci când componentele sale sunt relativ stabile. Sarcina de a-l
evalua și de a pune în acord evaluările diverselor forțe devine însă deznă-
dăjduit de complicată atunci când forțele relative ale puterilor sunt în continuă
schimbare.
Vidul creat în Europa Centrală de Războiul de 30 de ani a ispitit țările din jur
să se repeadă asupră-i. Franța și-a continuat presiunea dinspre vest. Rusia se afla
în marș la est. Prusia s-a extins în centrul continentului. Nici una dintre principa-
lele țări ale continentului nu a simțit că are vreo obligație anume față de echili-
brul puterii – atât de elogiat de filosofi. Rusia s-a considerat a fi prea departe.
Prusia, ca cea mai mică dintre marile puteri, era încă prea slabă pentru a in-
fluența echilibrul general. Fiecare rege se consola cu gândul că întărirea propriei
cârmuiri reprezenta cea mai mare contribuție posibilă la pacea generală și lăsa în
seama omniprezentei mâini invizibile justificarea propriilor acțiuni, dând frâu
liber ambițiilor personale.
Natura conceptului de raison d'etat, văzut ca un calcul al raportului risc-be-
neficiu, s-a vădit în felul în care Frederic cel Mare a justificat acapararea Sileziei
de sub autoritatea Austriei, în ciuda relațiilor amicale de până atunci cu acel stat
și în ciuda existenței unui tratat, prin care se angaja să respecte integritatea
teritorială a Austriei:
Superioritatea trupelor noastre, promptitudinea cu care le putem pune în mișcare,
într-un cuvânt avantajul clar pe care-l avem față de vecinii noștri, ne dă în această
neașteptată situație de criză o superioritate infinită asupra tuturor celorlalte puteri ale
Europei… Anglia și Franța sunt dușmane. Dacă Franța se amestecă în problemele
interne ale imperiului, Anglia nu va putea fi de acord, așa că pot face oricând o alianță
cu una sau cu cealaltă dintre ele. Anglia nu poate fi geloasă pe mine pentru luarea
Sileziei, pentru că nu o lezează în nici un fel și are nevoie de aliați. Olandei nu o să-i
pese, cu atât mai mult cu cât împrumuturile oferite Sileziei de lumea afacerilor din
Amsterdam vor fi garantate. Iar dacă nu putem ajunge la o înțelegere cu Anglia și
Olanda, cu siguranță putem cădea la învoială cu Franța, care nu ne poate strica
planurile și va saluta slăbirea casei imperiale. Rusia este singura care ne-ar putea crea
probleme. Dacă împărăteasa supraviețuiește… îi putem mitui pe consilierii cei mai

importanți. Dacă moare, rușii vor fi atât de ocupați, încât n-or să mai aibă vreme de
afacerile externe…
Frederic cel Mare trata politica internațională ca pe un joc de șah. El voia să
acapareze Silezia pentru a extinde puterea Prusiei. Unicul obstacol pe care-l
vedea în calea planurilor sale era împotrivirea marilor puteri, nu vreun conside-
rent moral. Ceea ce făcea el era o analiză risc/beneficiu: dacă el cucerea Silezia,
aveau celelalte state să treacă la represalii sau să încerce să obțină compensații?
Frederic a rezolvat dilema în avantajul său. Cucerirea Sileziei a transformat
Prusia într-o mare putere bona fide, dar în același timp a amorsat și o serie de
războaie, pe măsură ce toate celelalte țări încercau să se acomodeze cu acest nou
jucător. Primul dintre^acestea a fost războiul pentru succesiune la tronul Austriei,
dintre 1740 și 1748. în timpul lui, Prusiei i s-au alăturat Franța, Spania, Bavaria
și Saxonia – care în 1743 trece de cealaltă parte – în vreme ce Anglia a sprijinit
60 DIPLOMAȚIA
Austria, în cel de-al doilea război – Războiul de 7 ani, dintre 1756 și 1763 – ro-
lurile au fost inversate. Austria avea acum alături de ea Rusia, Franța, Saxonia și
Suedia, în vreme ce Anglia și Hanovra sprijineau Prusia. Schimbarea taberelor a
fost rezultatul calculului rece al beneficiilor imediate și al compensațiilor
specifice, nicidecum al vreunui principiu călăuzitor al ordinii internaționale.
Și totuși, un anumit gen de echilibru își făcea treptat apariția din această apa-
rentă stare de anarhie și jaf, în care fiecare stat căuta cu îndârjire să-și sporească
propria putere. Aceasta nu se datorase autocontrolului, ci faptului că nici un stat,
nici măcar Franța, nu era suficient de puternic pentru a impune celorlalte pro-
pria-i voință și a forma astfel un imperiu. Când vreunul dintre state amenința să
devină dominant, vecinii lui formau o coaliție – nu în respectul vreunei teorii a
relațiilor internaționale, ci din pur interes propriu, pentru a bloca ambițiile celui
mai puternic.
Aceste războaie permanente nu au condus la devastările provocate de răz-
boaiele religioase, din două motive, în mod paradoxal, conducătorii absoluți ai
secolului al XVIII-lea aveau o poziție mai puțin puternică, pentru a mobiliza
resursele necesare unui război, decât atunci când religia sau ideologia sau guver-
nările populare reușeau să stârnească emoțiile. Tradiția și, probabil, propria lor
insecuritate îi împiedicau să impună taxe pe venit și alte forme moderne de impo-
zitare suplimentară, limitând astfel mărimea avuției naționale potențial alocată
războiului, iar tehnologia fabricării armamentului era rudimentară.
Mai presus de orice, echilibrul pe continent a fost întărit și, de fapt, controlat
de apariția unui stat, a cărui politică externă a fost explicit dedicată menținerii
echilibrului. Politica Angliei se bizuia pe plasarea ponderii sale, atunci când
situația o cerea, asupra celei mai slabe și mai amenințate părți, pentru redresarea
echilibrului. Inițiatorul acestei politici a fost regele William al III-lea al Angliei –
un personaj aspru și cu picioarele pe pământ, olandez prin naștere, în Olanda sa
natală el suferise' de pe urma ambiției Regelui-Soare, al Franței, și – atunci când a
devenit regele Angliei – s-a ocupat de formarea de coaliții menite să-i zădărni-
cească lui Ludovic al XlV-lea planurile, cu fiecare ocazie. Anglia era unica țară a
Europei a cărei raison d'etat nu-i cerea să se extindă pe continent. Văzându-și inte-
resul național în menținerea echilibrului european, ea a fost singura țară care nu s-a
mai gândit la sine pe continent decât pentru a preveni dominarea Europei de către o
singură putere. Pentru realizarea acestui obiectiv, s-a pus la dispoziția oricărei
combinații de națiuni formate pentru a se opune unei asemenea întreprinderi.
Prin schimbarea coalițiilor sub conducere britanică, îndreptate împotriva în-
cercărilor Franței de dominare a Europei, a apărut treptat un echilibru al puterii.
Această dinamică a stat în centrul aproape fiecărui război purtat pe parcursul
secolului al XVIII-lea și al fiecărei coaliții conduse de englezi împotriva hege-
moniei Franței și luptând în numele acelorași libertăți, pe care Richelieu le

invocase pentru prima oară cu ocazia luptei Germaniei împotriva Habsburgilor.
Echilibrul puterii a rezistat, națiunile ce se opuneau dominației Franței fiind prea
puternice pentru a fi învinse și deoarece un secol și jumătate de expansionism
secătuise treptat Franța de bogăție.
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 61
Rolul de moderator al Angliei reflecta o realitate geopolitică. Supraviețuirea
unei insule relativ mici în largul coastelor Europei ar fi fost periclitată, dacă
toate resursele Europei ar fi fost mobilizate sub o singură conducere. Deoarece,
într-un asemenea caz, Anglia (așa cum era ea înainte de unirea cu Scoția, în
1707) avea resurse și populație mult mai reduse și s-ar fi aflat mai devreme sau
mai târziu la discreția unui imperiu continental.
Revoluția glorioasă („Glorious Revolution") engleză, din 1688, a obligat Anglia
la o confruntare imediată cu Ludovic al XlV-lea. Aceeași revoluție glorioasă l-a
răsturnat pe regele catolic lacob al II-lea. în căutarea unui înlocuitor protestant
de pe continent, Anglia l-a ales pe Wilhelm de Orania, cârmuitorul (Stadthaher)
Țărilor de Jos, care avea firave pretenții la tronul britanic – prin căsătoria sa cu
Măria, fiica regelui detronat. O dată cu Wilhelm-William, Anglia a importat și
un război în curs de desfășurare cu Ludovic al XlV-lea, pentru ceea ce a devenit
ulterior Belgia – un teritoriu cu fortărețe importante și porturi din care se putea
ajunge în mod periculos de ușor pe coastele britanice (deși această îngrijorare a
apărut doar după un timp). William știa că, în cazul în care Ludovic reușea să
ocupe aceste fortărețe, Țările de Jos aveau să-și piardă independența, perspecti-
vele dominației franceze asupra Europei aveau să sporească, iar Anglia avea să
fie amenințată în mod direct. Soluția lui William de a trimite trupe engleze în
lupta pentru actuala Belgie împotriva Franței a premers decizjei britanice de a
lupta pentru Belgia în 1914, când aceasta a fost invadată de Germania.
Din acel moment, William avea să ascută lupta împotriva lui Ludovic
al XlV-lea. Scund, cocoșat și astmatic, William nu părea, la o primă vedere, a fi
omul destinat să-l umilească pe Regele-Soare. Dar prințul de Orania avea o
voință de fier, combinată cu o extraordinară agerime a minții. El s-a convins –
aproape cu siguranță corect – că, dacă lui Ludovic al XlV-lea – deja cel mai
puternic monarh al Europei – i se permitea să cucerească partea spaniolă a Țărilor
de Jos (Belgia actuală), Anglia avea să se afle în pericol. Trebuia pusă la cale o
coaliție capabilă să-l țină în frâu pe regele francez, nu ca o ilustrare a abstractei
teorii a echilibrului puterii, ci de dragul independenței Belgiei și a Angliei deo-
potrivă. William și-a dat seama că planurile lui Ludovic al XlV-lea, cu privire la
Spania și la posesiunile acesteia, odată realizate, aveau să transforme Franța
într-o supraputere pe care nici o combinație de state nu avea să fie în stare să o
înfrunte. Pentru a înlătura acest pericol, el și-a căutat parteneri, pe care i-a și
găsit curând. Suedia, Spania, Savoia, împăratul Austriei, Saxonia, Republica
Olandeză și Anglia au format Marea Alianță – cea mai amplă coaliție de forțe
aliniată împotriva unei singure puteri pe care a cunoscut-o vreodată Europa mo-
dernă. Pentru aproape un sfert de secol (1688-l713), Ludovic a purtat războaie
aproape permanent împotriva acestei coaliții, în cele din urmă, însă, urmărirea de
către Franța a politicii dictate de raison d'etaî a fost ținută în frâu de interesul
celorlalte state ale Europei. Franța avea să rămână cel mai puternic stat din
Europa, dar nu avea să devină o putere dominantă. A fost un exemplu devenit
clasic de funcționare a echilibrului puterii.
Ostilitatea lui William față de Ludovic al XlV-lea nu era nici personală, nici
nu se baza pe vreun sentiment antifrancez; ea reflecta evaluarea sa rece, lucidă, a
62 DIPLOMAȚIA
puterii și ambițiilor nemăsurate ale Regelui-Soare. William a mărturisit cândva
unui aghiotant că, dacă ar fi trăit în anii 1550, când Habsburgii amenințau să

realizeze o dominație în Europa, ar fi fost „la fel de francez pe cât de spaniol"
era la acea oră17 – o replică precedând răspunsul lui Winston Churchill, din
1930, la acuzația că este antigerman: „Dacă împrejurările ar fi fost invers decât
sunt, am putea fi la fel de bine progermani și antifrancezi."1
William a fost întru totul de acord să negocieze cu Ludovic al XlV-lea, când
a simțit că echilibrul puterii putea fi servit mai bine în acest fel. Pentru William,
calculul simplu era ca Anglia să încerce să mențină un echilibru general între
Habsburgi și Bourboni, astfel încât, oricare ar fi fost cel slab, acesta să restabi-
lească, cu ajutor britanic, echilibrul în Europa. După Richelieu, partea mai slabă
fusese întotdeauna Austria și prin urmare Marea Britanie s-a alăturat Habsbur-
gilor împotriva expansionismului francez.
Ideea de a acționa ca un moderator nu a atras poporul britanic de cum și-a făcut
apariția. La sfârșitul secolului al XVII-lea, opinia publică britanică era izolațio-
nistă, foarte asemănătoare celei americane, două secole mai târziu. Argumentul
precumpănitor era că avea să fie destul timp pentru a face față unei amenințări,
când și dacă amenințarea avea să apară. Nu era deloc nevoie să se lupte împotriva
unor pericole presupuse, pe baza a ceea ce vreo țară ar putea face în viitor.
William a jucat rolul pe care avea să-l joace ulterior Theodore Roosevelt în
America, avertizându-și poporul eminamente izolaționist că siguranța sa depindea
de participarea la un echilibru al puterii ce se stabilea pe continent. Iar compa-
trioții săi i-au acceptat punctul de vedere, mult mai repede decât l-au adoptat ame-
ricanii pe cel al lui Roosevelt. La aproape 20 de ani după moartea lui William, The
Craftsman (Meșteșugarul), un ziar reprezentativ pentru opoziție nota că echili-
brul puterii era unul dintre „principiile originale, dintotdeauna și pentru tot-
deauna ale politicii britanice" și că pacea pe continent era „o stare atât de esen-
țială pentru prosperitatea unei insule de comercianți, încât… ar trebui ca menți-
nerea și restabilirea ei, atunci când alții o încalcă sau o tulbură, să constituie o
preocupare permanentă a unui minister britanic"19.
Acceptarea importanței echilibrului puterii nu a liniștit, însă, disputele insu-
larilor cu privire la cea mai bună strategie de implementare a acestei politici.
Existau două școli de gândire, reprezentând cele două mari partide din parlament
– dezacord similar cu cel din Statele Unite, 200 de ani mai târziu. Liberalii (Whigs)
susțineau că Marea Britanie trebuie să se angajeze doar atunci când echilibrul
era efectiv amenințat și numai atât cât amenințarea să fie îndepărtată. Spre deo-
sebire de ei, conservatorii (Tories) credeau că datoria principală a Marii Britanii
era să modeleze, nu doar să protejeze echilibrul puterii. Liberalii erau de părere
că era destul timp pentru a respinge un asalt pornit de pe teritoriul Țărilor de Jos,
după ce acesta va fi fost efectiv declanșat; conservatorii gândeau că o politică de
tip văzând-și-făcând putea permite unui agresor să slăbească echilibrul în mod
ireparabil. Prin urmare, dacă Marea Britanie dorea să evite a lupta în Dover,
trebuia să se opună agresiunii pe Rin sau în oricare alt loc din Europa unde
echilibrul puterii părea să fie amenințat. Liberalii considerau alianțele drept
rezolvări temporare, care să fie desfăcute după atingerea obiectivului comun, în
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 63
vreme ce conservatorii cereau participarea britanică în cadrul unor aranjamente
cooperative permanente, pentru a da posibilitatea Marii Britanii să modeleze
evenimentele și să păstreze pacea.
Lordul Carteret, ministrul de externe britanic conservator din 1742 până în
1744, a argumentat cu elocință ideea angajării permanente în Europa. El a atacat
tendința liberalilor „de a ignora toate problemele și tulburările de pe continent,
pentru a nu ne părăsi insula în căutare de dușmani, ci a ne vedea de comerțul și
plăcerile noastre și, în loc să umblăm după pericole prin alte țări, să dormim în
siguranță, până ce ne va trezi alarma sunând pe țărmurile noastre". Marea

Britanie însă, spunea el, trebuia să privească în față realitatea interesului său
permanent de a-i susține pe Habsburgi ca pe o contragreutate față de Franța,
„deoarece, dacă monarhul Franței se vedea eliberat de un rival acolo pe con-
tinent, el avea să-și întărească cuceririle, apoi putea să-și reducă garnizoanele,
să-și abandoneze fortărețele și să-și lase la vatră trupele; însă comoara aceea,
care acum umple câmpurile cu soldați, va fi curând folosită pentru finanțarea
unor planuri mult mai periculoase pentru țara noastră… Trebuie, așadar, dom-
nilor,… să sprijinim Casa de Austria, care este singura putere ce poate fi pusă în
balanță împotriva prinților familiei de Bourbon."2
Diferența dintre strategiile politicii internaționale ale liberalilor și cele ale
conservatorilor era de natură practică, nu filosofică – tactică, nu strategică – și ea
reflecta evaluarea făcută de fiecare dintre cele două partide asupra vulnerabi-
lității Marii Britanii. Politica văzând-și-făcând a liberalilor reflecta convingerea
că marja de siguranță a Marii Britanii era într-adevăr largă. Conservatorii găseau
că situația Marii Britanii era mai precară. Aproape aceeași distincție avea să-i
separe pe izolaționiștii americani de globaliștii americani ai secolului XX. Nici
Marii Britanii în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, nici Americii în secolul XX
nu le-a venit ușor să-și convingă cetățenii că siguranța fiecăreia dintre țări impu-
nea mai degrabă implicare permanentă decât izolare.
Periodic, în ambele țări a apărut câte un conducător, care a înfățișat poporului
său necesitatea angajării permanente. Wilson a creat Liga Națiunilor; Carteret a
impulsionat angajările permanente pe continent; Castlereagh, ministru de externe
din 1812 până în 1821, a susținut un sistem de congrese europene; iar Gladstone,
prim ministru la sfârșitul secolului al XlX-lea, a propus prima formă de
securitate colectivă, în cele din urmă, apelurile lor au eșuat, deoarece până după
sfârșitul celui de-al doilea război mondial nici poporul englez, nici cel american
nu au putut fi convinse că aveau de-a face cu o provocare adevărată până ce
aceasta nu s-a abătut efectiv asupra lor.
în acest fel, Marea Britanie a devenit moderatorul echilibrului european – la
început aproape de nevoie, apoi printr-o strategie conștientă. Fără asumarea
tenace a acestui rol de către Marea Britanie, Franța ar fi obținut aproape cu
siguranță hegemonia asupra Europei în secolul al XVIII-lea sau al XlX-lea, iar
Germania ar fi făcut la fel în perioada modernă, în acest sens, Churchill putea
pretinde pe bună dreptate, peste două secole, că Marea Britanie „menținuse liber-
tățile Europei"21.
64 DIPLOMAȚIA
La începutul secolului al XlX-lea, Marea Britanie și-a transformat acțiunile
aci hoc de apărare a echilibrului puterii într-un plan conștient. Până atunci, își
condusese politica în mod pragmatic, potrivit geniului poporului britanic, opu-
nându-se oricărei țări ce amenința echilibrul – țară care, pe parcursul secolului al
XVIII-lea, a fost invariabil Franța. Războaiele s-au terminat prin înțelegeri,
întărind de obicei în mod nesemnificativ poziția Franței, dar nepermițându-i să
obțină hegemonia ce constituia obiectivul ei real.
Inevitabil, Franța a fost cea care a oferit ocazia primei declarații detaliate
asupra ceea ce înțelegea Marea Britanie prin echilibrul puterii. Căutând, vreme
de un secol și jumătate, să obțină poziția dominantă în numele acelei raison
d'etat, Franța revenise după Revoluție la mai vechile concepte despre univer-
salitate. Ea nu a mai invocat raison d'etat în sprijinul expansionismului său și cu
atât mai puțin gloria regilor săi detronați. După Revoluție, Franța a pornit război
împotriva restului Europei pentru a-și păstra revoluția și pentru a-și răspândi în
Europa idealurile republicane, încă o dată, o Franță precumpănitoare amenința să
domine Europa. Armate regulate și fervoarea ideologică au propulsat stindardele
franceze peste teritoriul Europei în numele principiilor universale ale libertății,

egalității și fraternității. Sub Napoleon, ele au fost la un fir de păr de a instaura o
comuniune europeană cu centrul în Franța. Până în 1807, armatele franceze
instituiseră regate satelit în lungul Rinului, în Italia și în Spania, reduseseră
Prusia la o putere de rang secund și slăbiseră serios Austria. Doar Rusia mai
stătea între Napoleon și dominația franceză asupra Europei.
Rusia începuse deja să inspire reacția contradictorie – parțial speranță, parțial
teamă – care avea să o caracterizeze până la ora actuală. La începutul secolului
al XVIII-lea, frontiera rusească se aflase pe Nipru; un secol mai târziu, ajungea
pe Vistula, cu 800 de kilometri mai spre vest. La începutul secolului al XVIII-lea,
Rusia se lupta pentru propria-i existență cu Suedia la Poltava, adânc în Ucraina
de astăzi. Pe la mijlocul secolului, ea participa la Războiul de 7 ani, iar trupele
sale se aflau la Berlin. Spre sfârșitul secolului, avea să fie principalul factor al
împărțirii Poloniei.
Puterea fizică brută a Rusiei era formată, lucru cu atât mai prevestitor de rele,
de autocrația nemiloasă a instituțiilor sale interne. Absolutismul său nu era îndul-
cit de obișnuință sau de o aristocrație în afirmare și independență, ca în cazul
monarhilor ce conduceau în baza dreptului divin în Europa de vest. în Rusia,
totul depindea de toanele țarului. Era perfect posibil ca politica externă a Rusiei
să vireze de la liberalism la conservatorism, în funcție de dispoziția de moment a
țarului în exercițiu – cum s-a și întâmplat sub domnia țarului Alexandru I. Pe
plan intern, însă, nu s-a încercat niciodată vreun experiment liberal.
în 1804, schimbătorul Alexandrul I, țar al tuturor rușilor, l-a abordat pe
primul ministru britanic William Pitt cel Tânăr, cel mai neînduplecat adversar al
lui Napoleon, cu o propunere. Puternic influențat de filosofii Iluminismului,
Alexandru I se credea conștiința morală a Europei și se afla în ultima fază a
vremelnicei sale cochetări cu instituțiile liberale, în această stare mentală, el i-a
propus lui Pitt o vagă schemă de pace universală, făcând apel la toate națiunile
să-și reformeze constituțiile în vederea terminării feudalismului și adoptării con-
DE LA UNIVERSALITATE LA ECHILIBRU 65
ducerii constituționale. Statele reformate urmau ca de atunci înainte să renunțe la
folosirea forței și să-și supună disputele dintre ele unui arbitraj. Autocratul rus a
devenit astfel unicul precursor al ideii wilsoniene că instituțiile liberale erau
condiții prealabile păcii, deși el nu a mers niciodată până acolo încât să caute să
traducă aceste principii în practică în sânul propriul său popor. Iar după câțiva
ani, avea să treacă în extrema opusă, conservatoare, a spectrului politic.
Pitt s-a trezit față de Alexandru I într-o poziție foarte asemănătoare cu cea în
care s-a trezit și Churchill față de Stalin cu aproape 150 de ani mai târziu. El
avea nevoie disperată de ajutor rusesc împotriva lui Napoleon, deoarece era
imposibil de imaginat vreo altă modalitate prin care Napoleon să fie învins. Pe
de altă parte, Pitt nu avea mai mult interes decât Churchill, mai târziu, în înlocui-
rea unei țări dominante cu o alta sau în acceptarea Rusiei ca arbitru al Europei.
Mai presus de orice, inhibițiile interne britanice nu permiteau oricărui prim
ministru să-și angajeze țara în fundamentarea păcii pe reforma politică și socială
a Europei. Nici un război britanic nu fusese purtat vreodată pentru o asemenea
cauză, pentru că poporul englez nu se simțea amenințat de mișcările sociale și
politice de pe continent, ci doar de modificările echilibrului puterii.
Răspunsul lui Pitt către Alexandru I a reflectat toate aceste elemente. Igno-
rând apelul rusesc la reformarea politică a Europei, el a subliniat necesitatea
construirii echilibrului, dacă se dorea ca pacea să fie păstrată. O reglementare
generală europeană era acum avută în vedere, pentru prima oară după Pacea
westfalică încheiată cu un secol și jumătate înainte. Și, pentru întâia oară în
lume, o reglementare era explicit așezată pe principiile echilibrului puterii.
Pitt vedea principala cauză a instabilității în slăbiciunea Europei Centrale,

care atrăsese în mod repetat incursiuni franceze și încercări de instaurare a supre-
mației Franței. (El era prea politicos și dorea prea mult ajutorul rusesc pentru a
arăta că o Europă Centrală, suficient de puternică în fața presiunilor franceze,
avea să fie în aceeași măsură capabilă să zădărnicească și pornirile expansioniste
rusești.) O reglementare în Europa trebuia să înceapă prin deposedarea Franței
de toate cuceririle sale postrevoluționare și, în același timp, să restabilească inde-
pendența Țărilor de Jos, transformând elegant prin aceasta principala neliniște a
englezilor într-un principiu al reglementării.22
Diminuarea preponderenței franceze nu avea să fie de nici un folos, oricum,
dacă cele peste 300 de state germane mărunte continuau să ispitească Franța să
exercite presiuni și intervenții. Pentru a zădărnici asemenea ambiții, Pitt credea
necesar să creeze „mase importante" în centrul Europei, prin aglutinarea princi-
patelor germane în grupări mai largi. Unele dintre state – care se alăturaseră
Franței sau se prăbușiseră dezonorant – aveau să fie anexate de Prusia sau de
Austria. Altele aveau să formeze unități mai mari.
Pitt a evitat orice referire la o guvernare europeană, în schimb, el a propus ca
Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia să garanteze noul aranjament teritorial
din Europa prin intermediul unei alianțe permanente îndreptate împotriva
agresiunii franceze – exact cum mai târziu a încercat și Franklin D. Roosevelt să
așeze ordinea internațional^ postbelică pe o alianță împotriva Germaniei și a
Japoniei. Nici Marea Britanie în perioada napoleoniană, nici America în timpul
66 DIPLOMAȚIA
celui de-al doilea război mondial nu și-au putut imagina că cea mai mare amenin-
țare la adresa păcii în viitor ar putea fi tocmai aliatul momentului și nu dușmanul ce
urma să fie învins. A fost motivul temerii lui Napoleon ca un prim ministru britanic
să fie de acord cu ceea ce până atunci fusese cu neclintire respins de țara sa – o
angajare permanentă pe continent – și ca Marea Britanie să-și diminueze flexibili-
tatea tactică bazându-și politica pe presupunerea existenței unui inamic permanent.
Apariția echilibrului puterii în Europa secolelor al XVIII-lea și al XlX-Iea are
similitudini cu anumite aspecte ale lumii ce a urmat Războiului rece. Atunci, ca
și acum, prăbușirea ordinii mondiale a dat naștere unei multitudini de state, ce-și
urmau propriile interese naționale neconstrânse de nici un principiu călăuzitor.
Atunci, ca și acum, statele contribuind la ordinea internațională se grupau pentru
a-și defini rolul internațional. Apoi, diferite state au decis să se bizuie integral pe
afirmarea interesului lor național, punându-și încrederea în așa-numita mână ne-
văzută. Chestiunea care se pune este dacă lumea de după Războiul rece poate
găsi vreun principiu care să înfrâneze afirmarea forței și a interesului individual.
Desigur, până la urmă un echilibru al puterii apare întotdeauna de facto, când
mai multe state se influențează reciproc, întrebarea este dacă menținerea siste-
mului internațional poate deveni un plan conștient sau dacă acesta se va dezvolta
ca urmare a unei serii de încercări ale forțelor.
La terminarea războaielor napoleoniene, Europa era gata de a proiecta –
pentru singura oară în istoria sa – o ordine internațională bazată pe principiile
echilibrului puterii, în creuzetul războaielor din timpul secolului al XVIII-lea și
de la începutul secolului al XlX-lea fusese învățat faptul că echilibrul puterii nu
putea fi lăsat să se constituie la întâmplare, în urma ciocnirilor dintre statele
europene. Planul lui Pitt schițase o reașezare teritorială care să rectifice slăbiciu-
nea ordinii mondiale a lumii secolului al XVIII-lea. Dar aliații lui Pitt de pe con-
tinent mai învățaseră o lecție.
Puterea este prea dificil de evaluat, iar voința de revendicare prea variată,
pentru a permite tratarea sa ca pe un ghid de nădejde pentru ordinea internațio-
nală. Echilibrul funcționează cel mai bine dacă este sprijinit de un acord asupra

valorilor comune. Echilibrul puterii inhibă capacitatea de încălcare a ordinii
internaționale; acordul asupra valorilor comune inhibă 'dorința de încălcare a or-
dinii internaționale. Puterea fără legitimitate tentează la încercarea forțelor; legi-
timitatea fără putere tentează la adoptarea de poziții lipsite de acoperire.
Combinarea ambelor elemente a constituit deopotrivă provocarea și succesul
Congresului de la Viena, care a instaurat un secol de ordine internațională netul-
burată de vreun război mondial.
CAPITOLUL 4
Concertul Europei:
Marea Britanie, Austria și Rusia
în timp ce Napoleon îndura primul său exil în insula Elba, învingătorii din
războaiele napoleoniene s-au întrunit la Viena, în septembrie 1814, pentru a
modela lumea postbelică. Congresul de la Viena a continuat să se întrunească pe
întreaga perioadă a evadării lui Napoleon din Elba și a înfrângerii definitive a
acestuia la Waterloo. între timp, nevoia de a reconstrui ordinea internațională
devenise încă și mai presantă.
Ca negociator al Austriei a servit prințul von Metternich, deși, dat fiind că
întâlnirile congresului se țineau la Viena, împăratul austriac nu s-a aflat nici un
moment departe de scenă. Regele Prusiei l-a trimis pe prințul von Hardernberg,
iar proaspăt reinstalatul pe tron rege Ludovic al XVIII-lea al Franței s-a bizuit pe
Talleyrand, care prin aceasta și-a menținut recordul de a fi servit pe toți condu-
cătorii francezi de dinainte și de după revoluție. Țarul Alexandru I, refuzând să
cedeze altcuiva cinstea de a reprezenta poziția rusească, a venit să vorbească în
numele lui însuși. Pentru Marea Britanie a negociat ministrul de externe englez,
lordul Castlereagh.
68 DIPLOMAȚIA
Acești cinci oameni au realizat ceea ce-și propuseseră să facă. După
Congresul de la Viena, Europa a trăit cea mai lungă perioadă de pace cunoscută
vreodată. Vreme de 40 de ani nu a avut loc nici măcar un război între Marile
Puteri, iar după Războiul Crimeii, din 1854, nu a avut loc nici un război timp de
alți 60 de ani. Reglementarea de la Viena a corespuns atât de exact Planului Pitt
încât, atunci când Castlereagh a prezentat-o Parlamentului, el a atașat o schiță a
planului britanic original, pentru a arăta cât de îndeaproape fusese acesta urmat.
în mod paradoxal, această ordine internațională – care a fost creată în numele
echilibrului puterii în mod mai explicit decât oricare alta înainte sau după aceea
– s-a sprijinit în cea mai mică măsură pe putere pentru a se menține. In parte,
această stare de fapt unică a apărut deoarece echilibrul era atât de bine gândit
încât nu putea fi răsturnat decât printr-un efort de o amploare prea dificil de
realizat, însă cel mai important motiv a fost acela că țările continentului erau
unite printr-o conștiință a valorilor comune. Nu a fost numai un echilibru fizic, ci
și unul moral. Puterea și dreptatea s-au aflat în reală armonie. Echilibrul puterii
limitează ocaziile de folosire a forței; un simț comun al dreptății reduce dorința
de a folosi forța. O ordine internațională care nu este considerată justă va fi pusă
sub semnul întrebării, mai devreme sau mai târziu. Dar felul în care un popor
percepe justețea unei anumite ordini internaționale este determinat în aceeași
măsură de instituțiile sale interne cât și de modul său de a cântări chestiunile
tactice ale politicii externe. Din acest motiv, compatibilitatea dintre instituțiile
interne prezintă o garanție a păcii. Oricât ar părea o ironie a soartei, Metternich
i-a premers lui Wilson, în sensul că el avea încredințarea că o concepție comună
despre dreptate constituie o condiție de bază pentru ordinea internațională, în
ciuda faptului că ideea sa despre dreptate era diametral opusă celei pe care

Wilson a căutat să o instituționalizeze în secolul XX.
Crearea echilibrului general al puterii s-a vădit a fi relativ simplă. Oamenii de
stat au respectat Planul Pitt întocmai ca pe un proiect de arhitectură. De vreme ce
ideea de autodeterminare națională încă nu fusese inventată, ei nu au fost câtuși
de puțin preocupați să croiască state omogene sub raport etnic din teritoriul
recucerit de la Napoleon. Poziția Austriei a fost întărită în Italia, iar cea a Prusiei
în Germania. Republica Olandeză a obținut Olanda austriacă (cea mai mare parte
a Belgiei de astăzi). Franța a fost nevoită să renunțe la toate cuceririle și să
revină la „vechile frontiere", pe care le avusese înainte de Revoluție. Rusia a
primit partea centrală a Poloniei. (Conform politicii sale de a nu face achiziții pe
continent, Marea Britanie și-a limitat câștigurile teritoriale la Capul Bunei
Speranțe, din capătul sudic al Africii.)
în concepția de ordine mondială a Marii Britanii, proba echilibrului puterii
era cât de bine puteau îndeplini diversele națiuni rolurile atribuite în cadrul
proiectului general – foarte asemănător felului în care Statele Unite au ajuns
să-și privească alianțele în perioada de după cel de-al doilea război mondial, în
transpunerea în fapt a acestui mod de abordare, Marea Britanie a trebuit să facă
față, în raport cu țările continentului, aceleiași diferențe de perspectivă cu care
s-au confruntat Statele Unite în timpul Războiului rece. Deoarece națiunile pur și
simplu nu-și defineau obiectivele ca rotițe în cadrul unui sistem de securitate.
CONCERTUL EUROPEI 69
Securitatea le face existența posibilă; ea nu este niciodată unicul sau măcar
principalul lor țel.
Austria și Prusia nu s-au mai gândit la ele însele ca la „mari mase" – cum
avea Franța să vadă ulterior scopul NATO în termenii unei diviziuni a muncii.
Echilibrul general al puterii însemna puțin pentru Austria și Prusia, dacă nu
făcea în același timp dreptate propriilor lor relații complexe și speciale sau dacă
nu ținea cont de rolurile istorice ale țărilor lor.
După eșecul Habsburgilor în încercarea de a obține hegemonia în Europa
Centrală în Războiul de 30 de ani, Austria își abandonase încercările de a domina
întreaga Germanie, în 1806, vetustul Sfânt Imperiu roman a fost abolit. Dar
Austria tot se mai vedea prima dintre egali și era hotărâtă să împiedice oricare
dintre celelalte state germane, mai cu seamă Prusia, să-și asume rolul de condu-
cător istoric al Austriei.
Iar Austria avea toate motivele să fie vigilentă. După ce Frederic cel Mare
smulsese Silezia, pretențiile Austriei la conducerea Germaniei începuseră să fie
puse în discuție de Prusia. O diplomație necruțătoare, dedicarea artelor militare
și un extrem de dezvoltat simț al disciplinei au propulsat Prusia, în cursul unui
secol, de pe poziția unui principat secundar din arida câmpie germană de nord
într-un regat care, deși cel mai mic dintre Marile Puteri, era sub aspect militar
unul dintre cele mai de temut. Granițele sale ciudat conturate se întindeau de-a
curmezișul Germaniei de Nord, de la răsăritul parțial polonez la oarecum latini-
zatul ținut al Rinului (care era despărțit de teritoriul original al Prusiei prin Rega-
tul Hanovrei), dând statului prusac un copleșitor sentiment de misiune națională
– un obiectiv parcă mai înalt decât cel de a-și apăra teritoriul fragmentat.
Atât relațiile dintre aceste două mari state germane, cât și relațiile lor cu cele-
lalte state germane erau de importanță majoră pentru stabilitatea europeană,
într-adevăr, cel puțin după Războiul de 30 de ani, aranjamentele interne ale
Germaniei au pus în fața Europei aceeași dilemă: ori de câte ori Germania a fost
slabă și divizată, ea și-a ispitit vecinii, mai ales Franța, la expansiune, în același
timp, perspectiva unității germane a înspăimântat statele înconjurătoare și a conti-
nuat să le înspăimânte chiar și în timpurile noastre. Teama lui Richelieu că o Ger-

manie unită putea domina Europa și înghiți Franța fusese anticipată de un obser-
vator englez, care scria în 1609: „… cât despre Germania, dacă s-ar afla în între-
gime sub o singură monarhie, ea ar fi înspăimântătoare pentru toți ceilalți"1. Istori-
cește Germania a fost fie prea slabă, fie prea puternică pentru pacea Europei.
Arhitecții Congresului de la Viena au recunoscut că, pentru a fi pace și
stabilitate în Europa Centrală, ar trebui să se anuleze munca lui Richelieu din
anii 1600. Richelieu se îngrijise de o Europă centrală slăbită, fragmentată, ofe-
rind-o Franței ca pe o permanentă tentație la cotropire și transformând-o într-un
virtual teren de joacă pentru armatele franceze. Așadar, oamenii de stat prezenți
la Viena au stabilit consolidarea, nu unificarea Germaniei. Austria și Prusia erau
statele germane cele mai importante, după care urmau un număr de state de
mărime mijlocie – printre care Bavaria, Wiirttemberg și Saxonia – care fuseseră
mărite și întărite. Cele vreo 300 de state prenapoleoniene au fost combinate cam
în 30 și strânse într-o nouă entitate denumită Confederația germană. Oferind ași-
70 DIPLOMAȚIA
gurare împotriva agresiunilor din afară, Confederația germană s-a vădit a fi o
creație ingenioasă. Era prea puternică pentru a fi atacată de Franța, dar prea slabă
și descentralizată pentru a-și amenința vecinii. Confederația echilibra puterea
militară superioară a Prusiei cu prestigiul și legitimitatea superioare ale Austriei.
Scopul creării Confederației era să preîntâmpine unitatea germană pe o bază
națională, să mențină tronurile diferiților prinți și monarhi germani și să prevină
agresiunea franceză. A reușit în toate aceste calcule.
în relația cu inamicul înfrânt, învingătorii ce proiectează o reglementare de
pace trebuie să găsească drumul de la intransigența vitală pentru victorie spre
concilierea necesară obținerii unei păci durabile. O pace punitivă ipotechează
ordinea internațională, deoarece pune pe umerii învingătorilor, istoviți de efortul
de război, sarcina de a ține în frâu o țară hotărâtă să submineze reglementarea.
Orice țară cu un motiv de nemulțumire este sigură că va găsi sprijin aproape
automat de la partea înfrântă – ostilă. Aceasta avea să fie nenorocirea Tratatului
de la Versailles.
învingătorii prezenți la Congresul de la Viena, la fel ca învingătorii din cel
de-al doilea război mondial, au evitat această greșeală. Nu era ușor să fii generos
cu Franța, care încercase să domine Europa timp de un secol și jumătate și ale
cărei armate își avuseseră taberele prin vecini vreme de un sfert de veac. Cu
toate acestea, oamenii de stat întruniți la Viena au ajuns la concluzia că Europa
avea să fie mai în siguranță cu o Franță relativ satisfăcută, decât cu o Franță
animată de resentiment și ostilă. Franța a fost deposedată de cuceririle sale, însă
i-au fost oferite „vechile" frontiere, adică cele de dinainte de Revoluție, chiar
dacă asta reprezenta un teritoriu considerabil mai întins decât cel pe care-l
cârmuise Richelieu. Castlereagh, ministrul de externe al celui mai neînduplecat
dușman al lui Napoleon, a, făcut caz de faptul că:
Permanentele excese ale Franței pot, fără îndoială, încă să împingă Europa… către
măsura dezmembrării… [dar] Aliații să se folosească de această nouă ocazie de a gusta
acel răgaz de care au atâta nevoie toate Puterile Europei, cu asigurarea că, în caz de
dezamăgire… ei vor lua iarăși armele, nu numai de pe poziția de comandă, ci cu acea
forță morală care singură poate păstra unită o asemenea confederație…2
în 1818, Franța a fost admisă în sistemul de congrese, la întâlniri europene
periodice care, vreme de o jumătate de secol, ajunseseră aproape să constituie
guvernul Europei.
Convinsă că diversele națiuni își înțelegeau propriul interes destul pentru a
și-l apăra la nevoie, Marea Britanie a fost probabil mulțumită să lase lucrurile în
acest stadiu. Englezii credeau că o garanție formală nici nu era necesară, nici nu
putea aduce prea multe, la o analiză de bun simț. Țările din Europa Centrală,

totuși, victime ale războaielor vreme de un secol și jumătate, au insistat asupra
asigurărilor palpabile.
Austria, mai ales, era confruntată cu pericole, care pentru Marea Britanie erau
de neimaginat. Vestigiu al epocii feudale, Austria era un imperiu multilingv –
grupând numeroasele naționalități din bazinul Dunării în jurul pozițiilor ei
istorice din Germania și nordul Italiei – și mai ales conștientă de tot mai disto-
CONCERTUL EUROPEI 71
nantele curente de liberalism și naționalism care îi amenințau existența. Austria
căuta să țeasă un păienjeniș de constrângeri morale pentru a preveni încercările
de forță. Abilitatea desăvârșită a lui Metternich s-a dovedit și când a reușit să
convingă țările cheie să-și subordoneze dezacordurile unui sentiment al valorilor
comune. Talleyrand a formulat importanța necesității de a adopta unele principii
de constrângere astfel:
Dacă… puterea de opunere minimă… ar fi egală cu puterea agresoare maximă… ar
exista un echilibru real. însă… situația de fapt admite numai un echilibru care este
artificial și șubred și care nu poate dura decât atât timp cât anumite state mari sunt
animate de un spirit de moderație și de dreptate.
După Congresul de la Viena, relația dintre echilibrul puterii și un sentiment
comun al legitimității a fost exprimat^ în două documente: Cvadrupla Alianță –
constând din Marea Britanie, Prusia, Austria și Rusia – și Sfânta Alianță limitată
la trei dintre așa-zisele Curți Răsăritene – Prusia, Austria și Rusia. La începutul
secolului al XlX-lea, Franța era privită cu aceeași teamă cu care a fost privită
Germania în secolul XX: ca o putere cronic agresivă, inerent destabilizatoare. De
aceea, oamenii de stat întruniți la Viena au format Cvadrupla Alianță, menită să
stârpească din fașă orice tendință agresivă a Franței, cu o forță mult mai mare.
Dacă învingătorii strânși la Versailles ar fi făcut o alianță similară în 1918,
lumea poate că nu ar mai fi suferit niciodată un al doilea război mondial.
Sfânta Alianță a fost cu totul diferită. Europa nu mai văzuse un asemenea
instrument de când Ferdinand al II-lea părăsise tronul Sfântului Imperiu roman,
cu aproape două secole înainte. A fost propusă de țarul rus, care nu s-a putut con-
vinge pe sine să-și abandoneze misiunea autoatribuită de revizuire a sistemului
internațional și de reformare a participanților la acesta. In 1804, Pitt minimalizase
cruciada propusă de el pentru instituțiile liberale; în 1815, Alexandru era stăpânit
de un prea puternic sentiment al victoriei pentru a fi astfel refuzat – indiferent de
faptul că actuala sa cruciadă era exact opusul a ceea ce susținuse cu 11 ani mai
înainte. Acum Alexandru era înrobit religiei și valorilor conservatoare și propunea
nimic altceva decât o reformă completă a sistemului internațional, bazată pe
ideea că „cursul anterior adoptat de Puteri în relațiile lor reciproce trebuia să fie
fundamental schimbat și că era urgentă înlocuirea lui cu o ordine a lucrurilor
bazată pe adevărurile înălțătoare ale religiei veșnice a Mântuitorului nostru"4.
împăratul austriac glumea, zicând că se afla în încurcătură, dacă să discute
aceste idei în consiliul de miniștri sau în strană, la spovedanie. Dar el știa tot-
odată că nu putea nici să se alăture cruciadei țarului, nici, respingând-o, să-i dea
lui Alexandru un pretext de a o întreprinde de unul singur, lăsând Austria să facă
față curentelor liberale și naționale ale perioadei fără aliați. De aceea, Metternich
a transformat proiectul țarului în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de
Sfânta Alianță, care a interpretat imperativele religioase ca pe o obligație a sem-
natarilor de a menține stătu quo-u\ intern în Europa. Pentru întâia oară în istoria
modernă, puterile europene își atribuiseră o misiune comună.
Nici un om de stat britanic nu s-ar fi putut alătura vreunei întreprinderi ce
stabilea un drept general – o obligație, de fapt – de a interveni în afacerile interne
^^^^^^^^B
72 DIPLOMA TIA
ale altor state. Castlereagh a numit Sfânta Alianță „o operă de sublim misticism
și nonsens"5. Metternich, totuși, a văzut în ea o posibilitate de a-l obliga pe țar să

sprijine ordinea legitimă și, mai presus de orice, de a-l împiedica să-și experi-
menteze impulsurile misionare unilateral și fără nici o constrângere. Sfânta
Alianță a strâns laolaltă monarhii conservatori pentru a combate revoluția, dar
totodată i-a obligat să acționeze numai în concert, dând de fapt Austriei un veto
teoretic asupra aventurilor sufocantului său aliat rus. Așa-numitul Concert al
Europei presupunea ca națiunile competitive pe un anumit nivel să reglementeze
prin consens chestiunile de natură să afecteze stabilitatea generală.
Sfânta Alianță a fost cel mai original aspect al reglementării de la Viena.
Numele ei exaltat a abătut atenția de la semnificația ei funcțională, care era aceea
de a introduce un element de constrângere morală în relațiile dintre Marile
Puteri. Interesul, pe care acestea l-au investit în supraviețuirea instituțiilor lor in-
terne, a făcut ca țările continentului să evite conflicte, pe care în secolul anterior
le-ar fi declanșat cu siguranță.
Ar fi prea simplu de susținut, totuși, că instituțiile interne compatibile garan-
tează un echilibru pașnic al puterii prin ele însele, în secolul al XVIII-lea, toți
cârmuitorii țărilor europene își exercitau stăpânirea prin drept divin – instituțiile
lor interne erau eminamente compatibile. Totuși, aceiași conducători guvernau
cu un sentiment al permanenței și purtau războaie nesfârșite între ei tocmai pen-
tru că își considerau instituțiile interne inatacabile.
Woodrow Wilson nu a fost primul care a crezut că natura instituțiilor interne
determina comportamentul statului pe plan internațional. Metternich o credea și
el, dar pornind de la cu totul alt set de premise, în vreme ce Wilson credea că
democrațiile erau iubitoare de pace și raționale prin însăși natura lor, Metternich
le considera periculoase și imprevizibile. Martor al suferințelor pe care o Franță
republicană le prpvocase Europei, Metternich identifica pacea cu ordinea legi-
timă. El se aștepta din partea capetelor încoronate, ale vechilor dinastii, dacă nu
să păstreze pacea, atunci măcar să păstreze structura de bază a relațiilor inter-
naționale, în acest fel, legitimitatea devenea liantul cu ajutorul căruia ordinea
internațională era păstrată de toată lumea.
Diferența dintre modalitățile de abordare a justiției interne și a ordinii inter- .
naționale – din perspectiva lui Wilson și, respectiv, a lui Metternich – este fun-
damentală pentru înțelegerea vederilor contrastante ale Americii și ale Europei.
Wilson era angajat într-o cruciadă pentru principii, pe care el le percepea ca fiind
revoluționare și noi. Metternich căuta să instituționalizeze valori pe care el le
considera vechi. Wilson, guvernând o țară conștient creată pentru a-l face liber
pe om, era convins că valorile democratice puteau fi legiferate și apoi încorpo-
rate în instituții cu desăvârșire noi, valabile pentru întreaga lume. Metternich,
reprezentând o țară veche, ale cărei instituții se dezvoltaseră treptat, aproape pe
nesimțite, nu credea că drepturile pot fi create prin legiferare. „Drepturile", potri-
vit lui Metternich, existau pur și simplu, în natura lucrurilor. Dacă erau afirmate
prin legi sau prin constituții era o chestiune pur tehnică, ce nu avea nimic de a
face cu realizarea libertății. Metternich considera garantarea drepturilor un pa-
CONCERTUL EUROPEI 73
radox: „Lucrurile care trebuie luate ca atare își pierd forța când apar sub formă
de declarații arbitrare… Obiectele greșit luate drept subiecte ale legislației pro-
duc numai limitări, dacă nu completa anulare a ceea ce se încearcă a fi apărat."6
Unele dintre maximele lui Metternich erau explicații pentru sine însuși ale
practicilor imperiului austriac, incapabil de a se adapta noii lumi pe cale de a se
naște. Metternich reflecta însă și convingerea raționalistă că legile și drepturile
existau în mod natural, nu erau făcute. Experiența sa formativă fusese Revoluția
franceză, care începuse prin proclamarea Drepturilor Omului și sfârșise prin
domnia terorii. Wilson provenea dintr-o mult mai benignă experiență națională

și, cu 15 ani înainte de apariția totalitarismului modern, nu putea concepe abera-
țiile în voința populară.
în perioada care a urmat Vienei, Metternich a jucat rolul decisiv în condu-
cerea sistemului internațional și în interpretarea cerințelor Sfintei Alianțe.
Metternich a fost forțat să-și asume acest rol, deoarece Austria se afla în calea
tuturor furtunilor, iar instituțiile sale interne erau din ce în ce mai puțin compa-
tibile cu tendințele naționale și liberale ale secolului. Prusia se ridica amenințător
asupra poziției Austriei în Germania, iar Rusia asupra populațiilor sale de origine
slavă din Balcani. Și era permanent Franța, care râvnea să recapete moștenirea
lăsată de Richelieu, din centrul Europei. Metternich știa că, dacă acestor pericole
li se permitea să se transforme în încercări ale puterii, Austria avea să se
vlăguiască, indiferent de rezultatul fiecăruia dintre eventualele conflicte. Politica
sa, prin urmare, a fost să evite crizele prin construirea unui consens moral și să le
îndepărteze pe cele care nu puteau fi evitate, prin sprijinirea discretă a acelor
națiuni dispuse să suporte șocul principal al confruntării: Marea Britanie față de
Franța în Țările de Jos, Marea Britanie și Franța față de Rusia în Balcani, statele
mai mici față de Prusia în Germania.
Extraordinara sa abilitate diplomatică i-a permis lui Metternich să traducă
adevăruri diplomatice comune în principii operaționale de politică externă. El a
reușit să-i convingă pe cei mai apropiați doi aliați ai Austriei, fiecare reprezen-
tând o amenințare geopolitică la adresa Imperiului austriac, de faptul că pericolul
ideologic exercitat de revoluție le contracara oportunitățile strategice. Dacă
Prusia ar fi încercat să exploateze naționalismul german, aceasta ar fi putut pune în
discuție poziția predominantă a Austriei în Germania, cu un secol înainte de
Bismarck. Dacă țarii Alexandru I și Nicolae I ar fi luat în considerare fie și numai
oportunitățile geopolitice ale Rusiei, ei ar fi exploatat dezintegrarea Imperiului
otoman mult mai decisiv, punând Austria în pericol – așa cum aveau să facă
succesorii lor mai târziu, în cursul secolului. Amândoi s-au abținut să-și forțeze
avantajul pentru că aceasta ar fi contravenit celui mai important principiu al
menținerii stătu quo-u\u\. Austriei, aflată ca și pe patul de moarte după atacul lui
Napoleon, i-a fost dată o nouă concesiune pe viață prin sistemul lui Metternich,
care i-a permis să supraviețuiască încă o sută de ani.
Omul care a salvat acest imperiu anacronic și i-a condus politica timp de
aproape 50 de ani, nici măcar nu vizitase Austria până la vârsta de 13 ani și nu
trăise acolo până la 17. Tatăl prințului Klemens von Metternich fusese guver-
nator general al Regiunii Rinului, pe atunci posesiune habsburgică. Personaj
74 DIPLOMAȚIA
cosmopolit, lui Metternich îi venea mai ușor să vorbească franceza decât
germana. „De mult timp", îi scria el lui Wellington în 1924, „Europa are pentru
mine calitatea de patrie"8. Opozanții săi contemporani zâmbeau ironic auzindu-i
maximele pline de justețe și epigramele îngrijite, însă V oltaire și Kant i-ar fi
înțeles vederile. Un produs raționalist al Iluminismului, el s-a trezit azvârlit
într-o luptă revoluționară străină temperamentului său și a devenit cel mai impor-
tant ministru al unui stat asediat, a cărei structură nu o putea schimba.
Sobrietatea spiritului și moderația obiectivelor au constituit stilul lui Metter-
nich: „Puțin dedați ideilor abstracte, acceptăm lucrurile așa cum sunt și încercăm
cu toată abilitatea de care suntem în stare să ne protejăm împotriva amăgirilor
asupra realității"9. Și „cu expresii care la o examinare mai atentă își pierd sub-
stanța, precum apărarea civilizației, nu se poate defini nimic palpabil"10.
Cu asemenea atitudini, Metternich s-a străduit să evite a fi purtat de emoțiile
momentului. Imediat ce Napoleon a fost înfrânt în Rusia și înainte ca trupele
rusești să fi ajuns măcar în Europa Centrală, Metternich a identificat Rusia drept

o amenințare potențială pe termen lung. La momentul în care vecinii Austriei se
concentrau pentru a se elibera de sub cârmuirea franceză, el a făcut ca partici-
parea Austriei la coaliția antinapoleoniană să depindă de elaborarea unor obiec-
tive de război compatibile cu supraviețuirea șubredului său imperiu. Atitudinea
lui Metternich a fost perfect contrară poziției adoptate de țările democratice în
timpul celui de-al doilea război mondial, când acestea s-au aflat în împrejurări
comparabile față de Uniunea Sovietică. Precum Castlereagh și Pitt, Metternich
credea că o Europă Centrală puternică era absolut necesară pentru stabilitatea
europeană. Hotărât să evite încercările de forțe dacă era posibil, Metternich era
preocupat în aceeași măsură atât de impunerea unui stil moderator, cât și de acu-
mularea puterii brute:
– Atitudinea puterilor [europene] diferă potrivit poziției lor geografice. Franța și Rusia
nu au decât câte o singură frontieră, și aceasta greu vulnerabilă. Rinul, nu tripla sa
linie de fortărețe asigură liniștea… Franței; un climat înfiorător… face din Niemen o
frontieră nu mai puțin sigură pentru Rusia. Austria și Prusia se găsesc expuse din toate
părțile atacurilor puterilor vecine. Permanent amenințate de preponderența acestor
două puteri, Austria și Prusia își pot afla liniștea numai printr-o politică înțeleaptă și
măsurată, în relații de bunăvoință între ele și cu vecinii lor…
Deși Austria avea nevoie de Rusia ca de un paravan împotriva Franței, ea
privea cu circumspecție la nestăpânitul său aliat și mai ales la înclinarea spre
declanșarea de cruciade a țarului. Talleyrand spunea despre țarul Alexandru I că
nu era în nici un chip fiul nebunului țar Pavel. Metternich îl descria pe Alexan-
dru ca pe o „stranie combinație de virtuți masculine și slăbiciuni feminine. Prea
slab pentru adevărata ambiție, dar prea puternic pentru pură vanitate"12.
Pentru Metternich, problema pe care o punea Rusia nu era atât cum să-i
stăpânească agresivitatea – o strădanie care ar fi istovit Austria – cât cum să-i
tempereze ambițiile. „Alexandru dorește pacea lumii", raporta un diplomat
austriac, „dar nu de dragul păcii și al binecuvântărilor ei; mai degrabă de dragul
lui însuși; nu necondiționat, ci cu rezerve mentale: el trebuie să rămână arbitrul
CONCERTUL EUROPEI 75
acestei păci; de la el trebuie să emane liniștea și fericirea lumii și întreaga
Europă trebuie să recunoască faptul că această pace este munca lui, că depinde
de bunăvoința lui și că poate fi tulburată de simplul lui capriciu…"13
Castlereagh și Metternich aveau opinii deosebite, cu privire la felul în care
putea fi ținută în frâu o Rusie schimbătoare și băgăreață. Ca ministru de externe
al unei puteri insulare aflate departe de scena confruntărilor, Castlereagh era pre-
gătit să se opună numai atacurilor deschise, dar chiar și atunci atacurile trebuiau
să amenințe echilibrul. Țara lui Metternich, pe de altă parte, se afla în centrul
continentului și nu-și putea asuma asemenea riscuri. Anume pentru că nu avea
încredere în Alexandru, Metternich a insistat să stea aproape de el și s-a con-
centrat ca amenințările din partea lui nici măcar să nu apară. „Dacă un singur tun
trage", scria el, „Alexandru ne va scăpa printre degete în fruntea suitei sale și nu
va mai exista limită pentru ceea ce va considera el a fi legi hotărâte de Sus"14.
Pentru a domoli zelul lui Alexandru, Metternich s-a folosit de o strategie cu
două direcții de acțiune. Sub conducerea sa Austria s-a aflat în avangarda luptei
împotriva naționalismului, cu toate că era de neclintit în a nu permite Austriei să
se expună prea mult sau să se angajeze a acționa pe cont propriu, în parte deoa-
rece se temea că zelul misionar al Rusiei se putea transforma în expansionism.
Pentru Metternich, moderația era o virtute filosofică și o necesitate practică, în
instrucțiunile date unui ambasador austriac, el a scris cândva: „Este mai impor-
tant să anulezi pretențiile altora decât să le impui pe ale tale… V om obține mult
proporțional cu cât de puțin cerem."15 Ori de câte ori a fost posibil, el a încercat
să tempereze ambițiile cruciate ale țarului implicându-l pe acesta în consultații

îndelungate și limitându-l la ceea ce tolera consensul european.
Cea de-a doua direcție de acțiune a strategiei lui Metternich a fost unitatea
conservatoare. Ori de câte ori acțiunea devenea inevitabilă, Metternich recurgea
la o jonglerie, pe care odată a descris-o după cum urmează: „Austria judecă totul
prin prisma substanței. Rusia vrea mai presus de orice forma; Marea Britanie
vrea substanța fără formă… Va cădea în sarcina noastră să combinăm imposibili-
tățile Marii Britanii cu modurile Rusiei"16, îndemânarea lui Metternich a permis
Austriei să controleze ritmul evenimentelor vreme de o generație, transformând
Rusia, de care se temea, într-un partener pe baza unității intereselor conservatoare,
iar Marea Britanie, în care avea încredere, într-o ultimă resursă cu care să se
opună provocărilor la adresa echilibrului puterii. Rezultatul – inevitabil totuși,
avea să fie numai amânat. Chiar și așa, a menține un stat vechi – pe baza unor
valori incompatibile cu tendințele dominante din jur, vreme de un secol întreg nu
este o realizare măruntă.
Dilema lui Metternich a fost că, în aceeași măsură în care se apropia de țar,
își risca legăturile cu englezii; și cu cât risca mai mult, cu atât trebuia să se
apropie de țar, pentru a evita izolarea. Pentru Metternich, combinația ideală ar fi
fost sprijinul britanic pentru menținerea echilibrului teritorial și sprijinul rusesc
pentru înăbușirea revoltelor interne – Cvadrupla Alianță pentru securitatea geo-
politică și Sfânta Alianță pentru stabilitatea internă.
Dar, pe măsură ce timpul trecea și amintirea lui Napoleon se estompa, această
combinație devenea tot mai dificil de susținut. Cu cât se apropiau alianțele de un
76 DIPLOMAȚIA
sistem de securitate colectivă și de un guvern european, cu atât se simțea Marea
Britanic mai obligată să se disocieze de ele. Și cu cât se disocia mai mult Marea
Britanic, cu atât devenea Austria mai dependentă de Rusia și prin urmare cu atât
mai rigid apăra ea valorile conservatoare. Acesta a fost un cerc vicios, care nu a
putut fi depășit.
Oricâtă simpatie ar fi simțit Castlereagh față de problemele Austriei, el nu a
fost în stare să determine Marea Britanie să exercite pericole potențiale, spre a le
deosebi de cele efective. „Când echilibrul teritorial al Europei este tulburat", a
admis Castlereagh, „ea [Marea Britanie] poate interveni cu efect, dar ea este
ultima guvernare din Europa de la care se poate aștepta sau care se poate aven-
tura să se angajeze în vreo chestiune de natură abstractă… Noi ne vom afla pe
locul nostru când pericole reale vor amenința sistemul Europei; dar această Țară
nu poate și nu va putea acționa în numele unor principii de precauție abstracte și
speculative."17 Cu toate acestea, problema crucială a lui Metternich era că nevoia
îl obliga să trateze ca fiind practic ceea ce Marea Britanie considera a fi abstract
și speculativ. S-a întâmplat ca revoltele interne să fie pericolul pe care Austria
l-a găsit cel mai greu de controlat.
Pentru a îndulci dezacordul de principiu, Castlereagh a propus întâlniri perio-
dice, sau congrese, ale miniștrilor de externe, pentru trecerea în revistă a situației
Europei. Ceea ce a devenit cunoscut ca Sistemul de Congrese a urmărit să stabi-
lească un consens asupra chestiunilor cu care se confrunta Europa și să bătăto-
rească drumul sprea tratarea lor pe o bază multilaterală. Marea Britanie, însă, nu
se simțea în largul ei cu un sistem european de guvernare, deoarece aceasta se
apropia prea mult de Europa unificată, pe care englezii o respinseseră cu* consec-
vență. Lăsând deoparte politica britanică tradițională, nici un guvern britanic nu
procedase vreodată la o angajare permanentă – de a trece în revistă evenimentele
pe măsura apariției lor – fără a se confrunta cu o amenințare anume. Participarea
la un guvern european nu a fost pentru opinia publică britanică mai atractivă,
decât avea să fie Liga Națiunilor pentru americani o sută de ani mai târziu și

aceasta, în mare măsură, din aceleași motive.
Cabinetul britanic și-a făcut cunoscută rezerva în mod destul de clar încă de
la prima asemenea conferință – Congresul de la Aix-la-Chapelle, din 1818.
Castlereagh a fost expediat cu aceste instrucțiuni extraordinar de reținute: „Apro-
băm [o declarație generală] cu această ocazie și, de asemenea, cu dificultate,
dând asigurări [puterilor secundare], că… întâlnirile periodice… se vor limita la
un… subiect sau chiar… la o putere, Franța, și fără vreo angajare de intervenție în
vreun mod în oare Legea Națiunilor nu o permite… Adevărata noastră politică a
fost întotdeauna să nu ne amestecăm, cu excepția cazurilor de mare urgență și
atunci cu forțe strategice."'8 Marea Britanie voia ca Franța să fie ținută sub con-
trol, dar, dincolo de asta, la Londra dominau cele două temeri gemene – de
„amestecul continental" și de o Europă unificată.
Nu a existat decât o singură ocazie în care Marea Britanie a găsit diplomația
congresului compatibilă cu obiectivele sale. în timpul Revoluției grecești, din
1821, Anglia a interpretat dorința țarului (de a proteja populația creștină a Impe-
riului otoman în dezintegrare) ca primul stadiu al încercării Rusiei de a cuceri
CONCERTUL EUROPEI 77
Egiptul. Fiind în joc interesele britanice, Castlereagh nu a ezitat să apeleze la țar
în numele adevăratei unități aliate, pe care până atunci căutase să o limiteze la
stăvilirea Franței, în mod caracteristic, el a elaborat o distincție între chestiunile
teoretice și cele practice: „Problema Turciei este de o cu totul altă natură și una
pe care noi în Anglia o privim nu teoretic, ci practic…"1
Dar apelul lui Castlereagh către Alianță a servit mai presus de orice la de-
monstrarea șubrezeniei intrinseci a acesteia. O alianță în care un partener își tra-
tează propriile interese strategice drept unică chestiune practică nu conferă nici o
securitate în plus membrilor săi. Pentru că ea nu prevede nici o obligație – dincolo
de ceea ce considerațiunile privitoare la interesul național ar fi impus oricum.
Metternich, fără îndoială, s-a liniștit ca urmare a evidentei simpatii personale a
lui Castlereagh față de obiectivele sale și chiar față de sistemul congreselor în
sine. Castlereagh, a spus unul dintre diplomații Austriei, era „ca un mare îndră-
gostit de muzica din biserică; vrea să aplaude, dar nu îndrăznește"20. Dar dacă
până și cel mai europenizat în gândire om de stat britanic nu îndrăznea să
aplaude lucrurile în care credea, rolul Marii Britanii în Concertul Europei era
sortit să fie vremelnic și ineficace.
Oarecum la fel ca Wilson, cu a sa Ligă a Națiunilor un secol mai târziu,
eforturile lui Castlereagh de a convinge Marea Britanie să participe la un sistem
european de congrese au mers mult dincolo de ceea ce instituțiile reprezentative
engleze puteau tolera, din considerente filosofice sau strategice. Castlereagh era
convins, la fel cum avea să fie și Wilson, că pericolul unei noi agresiuni putea fi
cel mai bine evitat dacă țara sa se alătura unui for european permanent, care în-
depărta amenințările înainte ca ele să se transforme în crize. El a înțeles Europa
mai bine decât cei mai mulți dintre contemporanii săi englezi și știa că nou
creatul echilibru avea să necesite o supraveghere atentă. El a crezut că găsise o
soluție pe care Marea Britanie o putea sprijini, pentru că nu trecea de o serie de
întâlniri, de discuții ale miniștrilor de externe ai celor patru învingători și nu
avea nici un caracter obligatoriu.
Dar până și întâlnirile pentru discuții semănau prea tare a guvern european
pentru cabinetul britanic. Intr-adevăr, sistemul congreselor nu a depășit vreodată
nici măcar dificultățile de început. Când Castlereagh a participat la prima sa
conferință, la Aix-la-Chapelle, în 1818, Franța a fost admisă în sistemul de
congrese, iar Marea Britanie și-a făcut ieșirea din el. Cabinetul a refuzat să-l lase
pe Castlereagh să mai participe la alte congrese europene, care după aceea au avut

loc la Troppau în 1820, la Laibach în 1821 și la Verona în 1822. Marea Britanie a
rămas în afara sistemului de congrese, pe care propriul ei ministru de externe îl
inventase, exact precum un secol mai târziu Statele Unite aveau să se distanțeze de
Liga Națiunilor, pe care o propusese președintele Americii. In ambele cazuri,
încercarea conducătorului celei mai puternice țări de a crea un sistem de securitate
colectivă a eșuat din cauza inhibițiilor interne și a tradițiilor istorice.
Atât Wilson, cât și Castlereagh credeau că ordinea internațională stabilită în
urma unui război catastrofal nu putea fi protejată decât prin participarea activă a
tuturor membrilor cheie ai comunității internaționale și, mai cu seamă, a țărilor
lor. Pentru Castlereagh și Wilson, securitatea era colectivă; dacă vreo națiune era
victimizată, în final toate aveau să devină victime. Securitatea fiind astfel
percepută, ca una pentru toți, toate statele aveau un interes comun în a se opune
agresiunii și un interes chiar mai mare pentru a o preveni. In optica lui Castle-
reagh, Marea Britanie, indiferent de vederile ei într-o anumită chestiune, avea un
interes real în păstrarea păcii generale și în menținerea echilibrului puterii. Ca și
Wilson, Castlereagh credea că cea mai bună cale de a apăra acest interes era de a
participa la modelarea deciziilor afectând ordinea internațională și la organizarea
rezistenței Ia actele de violare a păcii.
Slăbiciunea securității colective constă în aceea că interesele sunt arareori
uniforme, iar securitatea este arareori fără cusur. Membrii unui sistem general de
securitate colectivă sunt de aceea mai dispuși la nonacțiune decât la acțiune
comună; ei fie vor fi strânși laolaltă de generalități strălucitoare, fie vor asista la
defecțiunea celui mai puternic dintre ei, care se simte cel mai în siguranță și de
aceea are nevoie cel mai puțin de sistem. Nici Wilson, nici Castlereagh nu au
fost în stare să-și introducă țara într-un sistem de securitate colectivă, deoarece
societatea niciunuia nu se simțea amenințată de pericole previzibile și exista
încredințarea că acestora li se putea face față fără ajutorul nimănui sau că, la
nevoie, se puteau găsi aliați în ultimul moment. Pentru ei, participarea la Liga
Națiunilor sau la sistemul congreselor europene presupunea riscuri fără o sporire
a securității.
între cei doi oameni de stat anglo-saxoni exista totuși o diferență uriașă.
Castlereagh a fost în dezacord nu numai cu contemporanii săi, ci și cu tendința
generală a politicii externe britanice moderne. El nu a lăsat nici o moștenire; nici
un om de stat britanic nu l-a luat pe Castlereagh drept model. Wilson nu numai
că a răspuns surselor de motivație americane, dar le-a și ridicat Ia un nou nivel.
Toți succesorii săi au fost în oarecare măsură wilsonieni, iar ulterior politica
externă americană a fost mddelată conform maximelor sale.
Lordul Stewart', „observatorul" britanic căruia i-a fost permis să ia parte la
diverse congrese europene, frate vitreg cu Castlereagh, a cheltuit mai multă
energie cu definirea limitelor implicării Marii Britanii decât aducând contribuții
la stabilirea unui consens european. La Troppau, el a înaintat un memorandum,
care afirma dreptul la autoapărare, dar insista ca Marea Britanie să nu „se în-
carce ca membru al Alianței cu responsabilitatea morală de a administra o poliție
generală europeană"21. La Congresul de la Laibach, lordul Stewart a fost nevoit
să reia afirmația că Marea Britanie nu se va angaja niciodată împotriva unor
pericole „speculative". Castlereagh însuși prezentase poziția britanică într-un do-
cument de stat din 5 mai 1820. „Cvadrupla Alianță", afirma el, „era o alianță
pentru eliberarea unei mari părți a continentului european de sub dominația mili-
tară a Franței… Nu s-a intenționat niciodată, însă, ca ea să fie o uniune pentru
guvernarea lumii sau pentru supravegherea afacerilor interne ale altor state."2
In cele din urmă, Castlereagh s-a trezit prins între convingerile proprii și
necesitățile interne. Nu a reușit să vadă nici o ieșire din această poziție instabilă.

„Sire", i-a spus Castlereagh regelui în timpul ultimei sale întrevederi cu acesta,
„este necesar să spunem la revedere Europei; doar dumneavoastră și cu mine o
(JONCER1ULJ1UROPEI /y
știm și am ținut-o pentru noi; nimeni în urma mea nu înțelege problemele con-
tinentului."23 Patru zile mai târziu, s-a sinucis.
Pe măsură ce Austria devenea tot mai dependentă de Rusia, întrebarea cea
mai derutantă pe care și-o punea Metternich era cât anume mai puteau apelurile
sale la principiile conservatoare ale țarului să rețină Rusia de la exploatarea
oportunităților ei în Balcani și la periferia Europei. Răspunsul s-a materializat în
faptul că aproape trei decenii Metternich a făcut față revoluțiilor din Neapole,
Spania și Grecia, menținând efectiv în același timp un consens european și evi-
tând intervenția rusească în Balcani.
Dar Problema Orientală nu avea să dispară. In esență, ea a fost rezultatul lup-
telor de independență din Balcani, când diferitele naționalități au încercat să
scape de sub dominația turcească. Dificultatea în care această situație a pus siste-
mul lui Metternich a fost aceea că ea venea în contradicție cu angajamentul acelui
sistem de a menține stătu quo-u\ și că mișcările de independență care astăzi erau
îndreptate împotriva Turciei mâine puteau să vizeze Rusia. Mai mult, țarul, care era
cel mai angajat în păstrarea legitimității, era de asemenea și cel mai doritor să
intervină, dar nimeni – cu siguranță nu la Londra sau la Viena – nu credea că țarul
avea să păstreze stătu quo-u\, după ce armatele sale vor fi fost pornite.
Pentru o vreme, un interes reciproc de atenuare a șocului prăbușirii Impe-
riului otoman a susținut o relație caldă între Marea Britanie și Austria. Oricât de
puțin le păsa englezilor de problemele specifice Balcanilor, o avansare rusească
spre Strâmtori era percepută ca o amenințare la adresa intereselor britanice în
Mediterana și a întâmpinat o rezistență tenace. Metternich nu a participat nici-
odată direct la aceste eforturi ale englezilor de a se opune expansiunii rusești,
oricât de binevenite le considera. Atenta și, mai presus de orice, aparent anonima
sa diplomație – afirmând unitatea Europei, flatându-i pe ruși și lingușindu-i pe
englezi – a permis Austriei să-și păstreze opțiunea rusească, în vreme ce alte
state purtau greul acțiunii de zădărnicire a expansionismului rusesc.
Retragerea lui Metternich din scenă, în 1848, a marcat începtul sfârșitului
mersului pe sârmă, prin care Austria folosise unitatea intereselor conservatoare
pentru a menține reglementarea de la Viena. Sigur este că legitimitatea nu ar fi
putut compensa la nesfârșit declinul constant al poziției geostrategice a Austriei
sau crescânda incompatibilitate dintre instituțiile sale interne și tendințele națio-
nale dominante. Nuanța este, însă, esența diplomației. Metternich dăduse ele-
ganță Problemei Orientale, dar succesorii săi, incapabili de a adapta instituțiile
interne ale Austriei la timpurile noi, au încercat să compenseze aducând diplo-
mația austriacă în rând cu tendința politicii de forță în curs de afirmare – neli-
mitată printr-un concept de legitimitate. A fost să fie drumul invers al realizării
ordinii internaționale.
Astfel s-a făcut că așa-numitul Concert al Europei a fost în cele din urmă
zdrobit pe nicovala Problemei Orientale, în 1854, Marile Puteri s-au aflat în
război pentru întâia oară după timpurile lui Napoleon. Printr-o ironie a sorții,
acest război, Războiul Crimeii, îndelung condamnat de istorici ca o afacere lip-
sită de sens și perfect evitabilă, a fost stârnit nu de Rusia, Marea Britanie sau
Austria – țări cu mari interese în Problema Orientală -, ci de Franța.OU JUfiriLUMA l IA
în 1852, împăratul Napoleon al IH-lea, proaspăt venit la putere printr-o
lovitură de stat, l-a convins pe sultanul turc să-i confere lui supranumele de
Protector al creștinilor din Imperiul otoman, rol pe care țarul rus și-l rezerva prin
tradiție. Nicolae I s-a înfuriat că Napoleon, pe care el îl considera un uzurpator,

și-a permis să joace rolul Rusiei, de protector al slavilor din Balcani, și a cerut
statut egal cu al Franței. Când sultanul l-a refuzat categoric pe emisarul rus,
Rusia a rupt relațiile diplomatice cu Poarta. Lordul Palmerston, care a imprimat
cursul politicii externe britanice la mijlocul secolului al XlX-lea, a resimțit o
suspiciune morbidă cu privire la intențiile Rusiei și a trimis rapid Royal Navy în
Golful Besika, în imediata apropiere a Dardanelelor. Țarul a continuat însă în
spiritul sistemului lui Metternich: „V oi patru, cu toții", a spus el, referindu-se la
celelalte Mari Puteri, „mi-ați putea impune ce să fac, dar asta nu se va întâmpla
niciodată. Pot conta pe Berlin și pe Viena"24. Pentru a arăta că nu-i pasă, Nicolae
a ordonat ocuparea principatelor Moldova și Valahia (România de astăzi).
Austria, care avea cel mai mult de pierdut de pe urma unui război, a propus
rezolvarea evidentă pentru oricine – ca Franța și Rusia să acționeze împreună ca
protectori ai creștinilor din Imperiul otoman. Palmerston nu dorea nici un ase-
menea rezultat. Pentru a întări poziția de negociere a Marii Britanii, el a trimis
Royal Navy la gurile Mării Negre. Aceasta a încurajat Turcia să declare război
Rusiei. Marea Britanie și Franța au sprijinit Turcia.
Cauzele reale ale războiului au fost, însă, mai adânci. Motivele religioase
;rau de fapt pretexte pentru planuri politice și strategice. Nicolae urma vechiul
\/is rusesc de a câștiga Constantinopolul și strâmtorile. Napoleon al III-lea vedea
3 ocazie de a pune capăt izolării Franței și de a destrăma Sfânta Alianță prin
slăbirea Rusiei. Palmerston căuta pretexte pentru a opri o dată pentru totdeauna
naintarea Rusiei spre Strâmtori. La izbucnirea războiului, vasele de război brita-
lice au pătruns în Marea Neagră și au început să distrugă flota rusească a Mării
Alegre. O forță anglo-franceză a debarcat în Crimeea pentru a captura baza na-
'ală rusească de la Sevastopol.
Aceste evenimente nu au creat decât complicații pentru conducătorii Austriei,
îi acordau importanță relațiilor tradiționale cu Rusia, temându-se în același timp
ă înaintarea Rusiei în Balcani putea spori agitația populațiilor slave din Austria.
)ar se temeau că alăturându-se vechiului lor prieten Rusia, în Crimeea, ofereau
•ranței pretextul de a ataca teritoriile austriece din Italia.
La început, Austria și-a declarat neutralitatea, ceea ce a fost o atitudine înțe-
saptă. Insă noul ministru de externe austriac, contele Buol, a găsit că inactivi-
itea era prea apăsătoare și amenințarea Franței la adresa posesiunilor Austriei
in Italia prea nelinștitoare. în vreme ce armatele britanice și franceze asediau
>evastopolul, Austria a prezentat țarului un ultimatum, cerând ca Rusia să se
îtragă din Moldova și din Valahia. Acesta a fost factorul decisiv în încheierea
Războiului Crimeii – cel puțin asta au gândit de atunci încoace conducătorii ruși.
Austria a renunțat la Nicolae I și la o prietenie strânsă cu Rusia, datând din
mpul războaielor napoleoniene. Superficialitatea combinată cu panica i-au făcut
e succesorii lui Metternich să se lepede de moștenirea unității conservatoare, care
isese acumulată cu atâta grijă și uneori cu chinuri vreme de mai mult de o
CONCERTUL UUROPEI » i
generație. O dată ce s-a descătușat din legăturile valorilor comune, Austria a dat și
Rusiei libertatea de a-și conduce propria politică strict pe baza meritului geopolitic.
Urmând un asemenea curs, Rusia era sortită să se ciocnească de Austria în ches-
tiunea viitorului Balcanilor și, în timp, să caute să submineze Imperiul austriac.
Motivul pentru care reglementarea de la Viena funcționase timp de 50 de ani a
fost că cele trei puteri dinspre est – Prusia, Rusia și Austria – și-au văzut unitatea
ca pe cea mai importantă barieră în calea haosului revoluționar și a dominației
franceze asupra Europei. Dar în Războiul Crimeii, Austria („camera pairilor
Europei", cum o numise Talleyrand) a reușit să intre într-o alianță inconfortabilă
cu Napoleon al IH-lea, care abia aștepta să submineze poziția Austriei în Italia, și

cu Marea Britanie, care nu era dispusă să se angajeze în disputele europene. Prin
aceasta, Austria a dat frâu liber Rusiei și Prusiei, hrăpărețele sale partenere de
odinioară din Sfânta Alianță, să-și urmeze propriile interese pur naționale. Prusia
și-a fixat prețul forțând Austria să se retragă din Germania, în vreme ce ostilita-
tea crescândă a Rusiei în Balcani s-a transformat într-unul dintre resorturile
primului război mondial și a condus la prăbușirea finală a Austriei.
Pusă față în față cu realitățile politicii de forță, Austria hu-și dădea seama că
salvarea ei era angajarea europeană în susținerea legitimității. Conceptul unității
intereselor conservatoare depășise granițele naționale și tindea astfel să atenueze
confruntările politicii de forță. Naționalismul avea efectul contrar, exultând inte-
resul național, ascuțind rivalitățile și sporind riscurile pentru toate părțile.
Austria se aruncase într-o competiție pe care, date fiind punctele ei vulnerabile,
nu avea cum să o câștige.
In cinci ani de la terminarea războiului din Crimeea, liderul naționalist italian
Camillo Cavour a început procesul de expulzare a Austriei din Italia prin
provocarea unui război cu aceasta, sprijinit de o alianță franceză și de o încu-
viințare rusească – ambele de neimaginat mai înainte, în alți cinci ani, Bismarck
avea să înfrângă Austria într-un război pentru supremație în Germania, încă o
dată, Rusia s-a ținut deoparte, iar Franța a făcut și ea la fel, deși cam împotriva
voinței sale. Pe vremea lui Metternich, Concertul Europei ar fi luat în discuție și
ar fi ținut sub control aceste revolte. De aici înainte, diplomația avea să se bazeze
mai mult pe forța brută decât pe valori comune. Pacea a mai fost menținută
vreme de 50 de ani. Dar cu fiecare deceniu, încordările s-au multiplicat, iar cursa
înarmărilor s-a intensificat.
Marea Britanie s-a comportat cu totul altfel într-un sistem internațional propulsat
de politica de forță. Ea nu s-a bizuit niciodată pe sistemul de congrese pentru a-și
asigura securitatea; pentru Marea Britanie, noul aspect al relațiilor internaționale
semăna cu o afacere mai mult decât de obicei, în cursul secolului al XLX-lea,
Marea Britanie a devenit țara dominantă în Europa. Este sigur că era îndeajuns
de puternică pentru a se ține pe picioare singură și avea avantajele izolării
geografice, precum și impenetrabilitate față de tulburările interne de pe continent.
Dar a avut parte și de conducători fermi, angajați fără sentimentalism în urmă-
rirea interesului național.
Succesorii lui Castlereagh nu au înțeles continentul la fel de bine ca el. Dar ei
au avut o mai sigură înțelegere a ceea ce constituia interesul național britanic și
l-au urmărit cu o extraordinară abilitate și insistență. George Canning, care a
urmat imediat după Castlereagh, nu a pierdut deloc timpul în acțiunea de elimi-
nare a ultimelor câteva legături prin care Castlereagh își menținuse influența,
oricât de slabă, asupra sistemului european de congrese, în 1821, anul precedent
celui în care i-a succedat lui Castlereagh, Canning chemase la o politică de
„neutralitate în vorbă și în faptă"25. „Să nu considerăm", a spus el, „în spiritul
prostesc romanțios, că noi singuri am putea regenera Europa". Apoi, după ce a
devenit ministru de externe, el nu a lăsat nici o îndoială asupra faptului că princi-
piul său călăuzitor era interesul național, care, în optica lui, era incompatibil cu
angajarea permanentă în Europa:
… intim legați cum suntem de sistemul Europei, nu înseamnă că suntem chemați să ne
amestecăm cu fiecare ocazie, neobosit și băgăreț, în treburile națiunilor care ne
înconjoară.
Cu alte cuvinte, Marea Britanie își rezerva dreptul de a-și stabili singură calea
de urmat, potrivit fiecărei situații și ghidându-se numai după interesul național –
politică ce făcea aliații fie auxiliari, fie nesemnificativi.
Palmerston a explicat în 1856 definiția britanică dată interesului național,

după cum urmează: „Când mă întreabă oamenii… la ce este bună o politică,
singurul răspuns este că noi vrem să facem ceea ce pare a fi mai bine, în fiecare
iintre ocazii, pe măsură ce apar, făcând din Interesul Țării Noastre principiu
;ălăuzitor"28. După o jumătate de secol, descrierea oficială a politicii externe
Britanice nu câștigase prea mult în exactitate, după cum se reflectă în explicația
lată de ministrul de externe Șir Edward Grey: „Miniștrii de externe britanici au
ost călăuziți de ceea ce li s-a părut a fi interesul imediat al acestei țări, fără a
ace calcule laborioase cu privire la viitor."2
în cea mai mare parte a celorlalte țări, declarații ca aceasta ar fi fost ridiculi-
:ate drept tautologice – facem ceea ce este bine pentru că asta credem că este cel
nai bine. în Marea Britanie, ele erau considerate ca edificatoare; foarte rar a
xistat vreun apel la definirea acelei mult folosite expresii, „interes național":
Nu avem nici un aliat veșnic și nici un dușman permanent", spunea Palmerston.
/larea Britanic nu avea nevoie de nici o strategie oficială, deoarece conducătorii
i înțelegeau interesul britanic atât de bine și de intens emoțional încât puteau
cționa spontan în fiecare situație, pe măsură ce acestea apăreau, încrezători că
ațiunea avea să-i urmeze. Cu cuvintele lui Palmeston: „Interesele noastre sunt
terne și este de datoria noastră să urmărim aceste interese."3
Conducătorii britanici păreau dispuși mai degrabă să fie clari cu privire la
eea ce nu erau pregătiți să apere, decât să identifice anticipat un casus belii.
râu încă și mai puțin doritori să dezvăluie obiective pozitive, probabil deoarece
i plăcea destul de mult stătu quo-ul existent. Convinși că aveau să recunoască
iteresul național britanic de cum aveau să-l vadă, conducătorii britanici nu
mțeau nici o nevoie să-l elaboreze anticipat. Ei preferau să aștepte cazurile
sncrete – poziție imposibil de adoptat de țările de pe continent, dat fiind că ele
'au aceste cazuri concrete.
CONCERTUL
Punctul de vedere britanic asupra securității nu se deosebea de izolaționismul
american, prin aceea că Marea Britanie se simțea impermeabilă la orice – cu
excepția răsturnărilor de violență extremă. Dar America și Marea Britanie au
avut poziții diferite când a venit vorba despre relația dintre pace și structura in-
ternă. Conducătorii britanici nu au considerat în nici un caz răspândirea insti-
tuțiilor reprezentative ca fiind cheia păcii, așa cum au făcut în general omologii
lor americani, și nici nu s-au simțit interesați de instituții diferite de ale lor.
Astfel, în 1841, Palmerston a dezvăluit pentru ambasadorul britanic la Skt.
Petersburg la ce avea să se opună Marea Britanie prin forța armelor și de ce nu
avea ea să se opună schimbărilor de natură pur internă:
Unul dintre principiile generale pe care guvernul Majestății Sale dorește să le respecte
ca pe un ghid în tratarea relațiilor dintre Anglia și celelalte state este că schimbările pe
care națiunile străine pot alege să le opereze asupra constituției sau formei de
guvernământ proprii trebuie privite drept chestiuni cu care Anglia nu are nimic a face
pentru a interveni cu forța armelor…
Dar încercarea unei națiuni de a cotropi și de a-și însuși teritorii ce aparțin unei
alte națiuni este o chestiune diferită; deoarece o asemenea încercare conduce la
modificarea actualului echilibru al puterii și, prin modificarea forței relative a statelor,
poate avea tendința de a crea pericole pentru alte Puteri; iar unor asemenea încercări,
guvernul britanic, prin urmare, se simte complet liber a li se opune…
Fără excepție, miniștrii britanici au fost preocupați mai presus de orice de
păstrarea libertății de acțiune a țării lor. în 1841, Palmerston a reiterat dezgustul
Marii Britanii față de cazurile abstracte:
… nu este o practică a Angliei de a intra în angajamente referitoare la cazuri care încă
nu au apărut concret sau care nu sunt imediat previzibile…
După aproape 30 de ani, Gladstone a adus în discuție același principiu într-o
scrisoare către regina Victoria:

Anglia trebuie să păstreze în întregime în mâna sa mijloacele de a-și evalua obligațiile
față de diversele situații ce apar; ea nu trebuie să-și împiedice sau să-și îngusteze
libertatea de alegere prin declarații făcute altor Puteri, în interesul real sau presupus al
acestora, și cărora acestea din urmă să pretindă a le fi cel puțin cointerpreți…
Insistând asupra libertății de acțiune, oamenii de stat britanici au respins de
regulă toate variațiile pe tema securității colective. Ceea ce ulterior s-a chemat
„splendida izolare" a reflectat convingerea Angliei că ea avea mai mult de
pierdut decât de câștigat de pe urma alianțelor. O abordare atât de rezervată nu
putea fi cultivată decât de o țară suficient de puternică pentru a se descurca de
una singură, care nu prevedea nici un pericol, pentru care ar fi avut nevoie de
sprijinul unor aliați, și care era sigură că orice situație neplăcută ar fi amenințat-o
pe ea i-ar fi amenințat încă și mai mult pe aliații ei. Rolul de națiune care men-
ține echilibrul european i-a dat Marii Britanii toate oportunitățile pe care le
doreau sau de care aveau nevoie conducătorii săi. Această politică a fost posibil
de susținut, deoarece nu presupunea eforturi în vederea unor câștiguri teritoriale
în Europa; Anglia își putea alege în voie disputele în care să intervină, de vreme
ce singurul său interes european era echilibrul (oricât de vorace era apetitul
britanic pentru achiziții coloniale continentale).
Cu toate acestea, „splendida izolare" a Marii Britanii nu a.oprit-o să intre în
aranjamente temporare cu alte țări, pentru a face față unor situații speciale. Ca
putere navală fără o armată permanentă numeroasă, Marea Britanie a trebuit să
coopereze când și când cu un aliat continental, pe care a preferat întotdeauna să
și-l aleagă atunci când s-a ivit nevoia, în asemenea ocazii, conducătorii britanici
se puteau arăta remarcabil de ermetici față de animozitățile din trecut. In cursul
desprinderii Belgiei de Olanda, în 1830, Palmerston a amenințat mai întâi Franța
cu războiul, dacă aceasta ar fi căutat să domine noul stat, apoi, câțiva ani mai
târziu, s-a oferit să se alieze cu ea pentru a garanta independența Belgiei: „Anglia
singură nu-și poate atinge obiectivele pe Continent; trebuie să aibă aliați, ca
instrumente cu care să acționeze."3
Desigur, diverșii aliați ad hoc ai Marii Britanii aveau propriile lor obiective,
care de obicei presupuneau o extindere de influență sau de teritoriu în Europa.
Când treceau mai departe de ceea ce Anglia considera a fi potrivit, Anglia se situa
ie cealaltă parte și organiza coaliții împotriva aliaților de odinioară, în apărarea
echilibrului. Stăruința ei lipsită de orice sentimentalism și hotărârea ei egocentrică
iu adus Marii Britanii calificativul de „Perfidul Albion". Acest gen de diplo-
nație se poate să nu fi reflectat o atitudine deosebit de elevată, dar a menținut
>acea Europei, mai ales după ce sistemul lui Metternich a început să se destrame
>e la margini.
Secolul al XlX-lea a marcat apogeul influenței britanice. Marea Britanie era
ncrezătorare în sine și era întru totul îndreptățită să fie astfel. Era cea mai
mportantă națiune industrială, iar Royal Navy stăpânea mările, în era tulbură-
ilor interstatale, politica internă britanică cunoștea o seninătate remarcabilă.
"and s-a ajuns la marile probleme ale secolului al XlX-lea – intervenție sau
eintervenție, apărarea stătu quo-u\\\\ sau cooperare la schimbare – conducătorii
ritanici au refuzat să se supună dogmelor, în războiul pentru independența
îreciei, din anii 1820, Marea Britanie a simpatizat cu ideea de independență a
treciei față de stăpânirea otomană, câtă vreme făcând așa nu și-a amenințat
oziția strategică în Mediterana de Est prin sporirea influenței rusești, în 1840,
isă, Marea Britanie a intervenit pentru a stăvili Rusia, sprijinind prin aceasta
'atu quo-ul în Imperiul otoman, în Revoluția ungară de la 1848, Marea
ritanie, fără să intervină formal, a salutat de fapt restaurarea de către Rusia a
atu quo-ulm. Când Italia s-a ridicat împotriva stăpânirii habsburgice, în anii

350, Marea Britanie a manifestat simpatie, dar neintervenind. Pentru a apăra
:hilibrul puterii, Marea Britanie nu a fost nici categoric intervenționistă, nici
îintervenționistă, nici bastion al ordinii vieneze, nici putere revizionistă.
:ilul său a fost neîncetat pragmatic, iar englezii se mândreau cu abilitatea cu
tre se descurcau.
Cu toate acestea, orice politică pragmatică – într-adevăr, mai cu seamă o
•litică pragmatică – trebuie să se bazeze pe un anumit principiu de ordine,
CONCERTUL EUROPEI 85
pentru a evita ca îndemânarea tactică să se irosească la întâmplare, pe mărun-
țișuri. Iar principiul fix al politicii externe britanice, recunoscut sau nu, a fost
rolul său de protector al echilibrului puterii, care în general a însemnat sprijini-
rea celui mai slab împotriva celui mai puternic, în vremea lui Palmerston, echili-
brul puterii s-a transformat într-un principiu într-atât de nezdruncinat al politicii
britanice, încât nu avea nevoie de nici o apărare teoretică; indiferent ce curs avea la
un anumit moment, politica era descrisă inevitabil în termenii protejării echilibrului
puterii. O extraordinară flexibilitate a însoțit un număr de obiective practice și fixe.
De pildă, hotărârea de a nu lăsa Țările de Jos la cheremul unei puteri majore nu s-a
modificat din timpul lui William al III-lea de Orania până la declanșarea primului
război mondial. In 1870, Disraeli a reafirmat acest principiu:
întotdeauna s-a susținut de către guvernul acestei țări că era în interesul Angliei ca
țările de pe coasta europeană întinzându-se de la Dunkirk și Ostende până la
insulele din Marea Nordului să fie stăpânite de comunități libere și înfloritoare,
practicând pacea, bucurându-se de binefacerile libertății și urmărind acele obiective
ale comerțului care tind către civilizarea omului, și să nu se afle în posesia unei
mari puteri militare…35
Faptul că în 1914 conducătorii germani au fost realmente surprinși, când
Marea Britanie a reacționat la invazia germană în Belgia printr-o declarație de
război, a arătat în ce măsură deveniseră aceștia izolați.
Bună parte din secolul al XlX-lea, susținerea Austriei a fost considerată
obiectiv britanic important, în secolul al XVIII-lea, Marlborough, Carteret și Pitt
purtaseră mai multe războaie pentru a împiedica Franța să slăbească Austria.
Deși Austria a avut mai puțin a se teme de agresiunea Franței în secolul
al XlX-lea, englezii au continuat să vadă în ea o contragreutate utilă față de ex-
pansiunea rusească înspre Strâmtori. Când Revoluția din 1848 a amenințat să
provoace dezintegrarea Austriei, Palmerston a spus:
Austria stă în centrul Europei, o barieră împotriva tulburărilor de orice fel, pe de o
parte, și împotriva invaziilor, pe de altă parte. Independența politică și libertățile Europei
sunt strâns legate, după mine, de menținerea și integritatea Austriei ca mare putere euro-
peană; și prin urmare, orice tinde prin raport direct sau chiar îndepărtat să slăbească și să
vătămeze Austria, sau chiar, mai mult, să o reducă de la poziția de putere de prim ordin
la aceea de stat secundar, trebuie să fie o mare catastrofă pentru Europa și una pe care
orice englez ar trebui să o condamne și să încerce să o prevină.36
După Revoluția din 1848, Austria a devenit din ce în ce mai slabă, iar politica
sa tot mai nesigură, diminuându-și utilitatea ca element-cheie în politica brita-
nică din Mediterana de Est.
Obiectivul central al politicii Angliei era să împiedice Rusia de a ocupa
Dardanelele. Rivalitățile austro-ruse presupuneau o implicare pe scară largă a
intențiilor rusești în provinciile slave ale Austriei – ceea ce nu preocupa serios
Marea Britanie, de vreme ce controlul Dardanelelor nu constituia un interes
austriac vital. Marea Britanie a ajuns deci să considere Austria ca fiind o contra-
greutate nepotrivită pentru Rusia. De aceea Marea Britanie a stat deoparte când00 L»iri_,<JM/V J IA
Austria a fost înfrântă de Piemont în Italia și de Prusia în competiția pentru su-
premație în Germania – o indiferență care nu ar fi fost de conceput cu o generație
înainte. După sfârșitul secolului, teama de Germania avea să domine politica

britanică, iar Austria, aliatul Germaniei, a apărut pentru întâia oară ca oponent în
calculele Marii Britanii.
în secolul al XlX-lea, nimeni nu ar fi crezut posibil că într-o zi Marea
Britanic se va alia cu Rusia, în optica lui Palmerston, Rusia „urma un sistem de
agresiune universală pe toate fronturile, în parte datorită caracterului personal al
împăratului[Nicolae], în parte datorită sistemului de guvernare"37. 25 de ani mai
târziu, acest fel de a vedea lucrurile a fost reluat de lordul Clarendon, care a
susținut că Războiul Crimeii „a fost o bătălie a civilizației împotriva barbariei"38.
Marea Britanie a traversat cea mai mare parte a secolului încercând să contro-
leze expansiunea rusească în Persia și căutând căi de a se apropia de Constan-
tinopol și de India. Avea să fie nevoie de decenii de insensibilitate și de
agresivitate germană pentru a muta preocuparea majoră britanică pentru secu-
ritate către Germania, lucru ce nu s-a întâmplat în cele din urmă decât după
începutul noului secol.
Guvernele britanice s-au schimbat mai des decât cele ale așa-numitelor Puteri
Estice; nici una dintre figurile politice britanice majore – Palmerston, Gladstone
și Disraeli – nu s-a bucurat de mandate neîntrerupte precum Metternich, Nicolae I
și Bismarck. In ciuda acestui fapt, Marea Britanie și-a păstrat o extraordinară
consecvență a obiectivelor. O dată îmbarcată într-o anumită direcție, ea a ur-
tnat-o cu neobosită tenacitate și încredere stăruitoare, care au permis Marii
Britanii să exercite o influență decisivă în beneficiul liniștii din Europa.
O cauză a stabilității Marii Britanii în vreme de criză a fost natura reprezen-
:ativă a instituțiilor sale politice. Din 1700, opinia publică a jucat un rol impor-
:ant în politica externă britanică. Nici o altă țară a Europei secolului al XVIII-lea
iu a avut un punct rde vedere al „opoziției" cu privire la politica externă; în
Vlarea Britanie, aceasta era parte a sistemului, în secolul al XVIII-lea, Tories, de
'egulă, reprezentau politica externă a regelui, care înclina spre intervenție în
lisputele continentale; Whigs, precum Șir Robert Walpole, preferau să mențină o
wecare rezervă față de certurile de pe continent și căutau să pună un mai mare
iccent pe expansiunea dincolo de ocean, în secolul al XlX-lea, rolurile lor s-au
nversat. Liberalii, precum Palmerston, reprezentau o politică activistă, în vreme
:e conservatorii, precum Derby sau Salisbury, erau prudenți în privința ameste-
cului în exterior. Radicalii precum Richard Cobden erau aliați ai conservatorilor
n susținerea unei atitudini britanice neintervenționiste.
Deoarece politica externă britanică s-a dezvoltat din dezbaterile deschise,
loporul englez a arătat o extraordinară unitate în vreme de război. Pe de altă
•arte, o politică externă atât de deschis partizană a făcut posibil – deși extrem de
leobișnuit – ca politica externă să ia un curs total diferit când un prim ministru
ra înlocuit. De pildă, sprijinul dat Turciei de Marea Britanie în anii 1870 a luat
TUSC sfârșit când Gladstone, care îi privea pe turci ca fiind vrednici de dispreț
ub aspect moral, l-a înfrânt pe Disraeli în alegerile din 1880.
CONCERTUL EUROPEI 87
întotdeauna, Marea Britanie și-a tratat instituțiile reprezentative ca valori în
sine. Politica dusă pe continent a fost întotdeauna justificată în termenii intere-
sului național britanic și nu ai unei ideologii. Ori de câte ori și-a exprimat simpa-
tia față de o revoluție, cum a procedat față de Italia în 1848, Marea Britanie a
făcut-o din motive eminamente practice. Astfel, Palmerston a citat aprobator
maxima pragmatică a lui Canning: „Căci cei ce au fost de acord cu îmbunătățirea
deoarece este inovație vor fi nevoiți într-o zi să accepte inovația când aceasta a
încetat să mai fie îmbunătățire."39 Acesta era însă un sfat bazat pe experiență, nu
o chemare la propagarea valorilor sau a instituțiilor britanice. Pe parcursul
secolului al XlX-lea, Marea Britanie a judecat alte țări pe baza politicii lor
externe și, cu numai un scurt interludiu datorat lui Gladstone, a rămas indiferentă

față de structurile lor interne.
Deși Marea Britanie și America au împărtășit o anumită rezervă față de impli-
carea permanentă în politica internațională, Marea Britanie și-a justificat propria
variantă de izolaționism pe baze cu totul diferite. America și-a proclamat insti-
tuțiile democratice drept exemplu pentru restul lumii; Marea Britanie și-a tratat
instituțiile parlamentare ca lipsite de relevanță pentru alte societăți. America a
ajuns să creadă că răspândirea democrației avea să asigure pacea, deoarece la o
pace sigură nu se putea ajunge altfel. Marea Britanie putea prefera o anumită
structură internă, dar nu și-ar fi asumat nici un risc pentru ea.
în 1848, Palmerston a asociat temerile istorice ale Marii Britanii cu răstur-
narea monarhiei franceze și apariția unui nou Bonaparte făcând apel la această
regulă practică a politicii britanice: „Principiul invariabil în baza căruia acțio-
nează Anglia este de a recunoaște ca organ al fiecărei națiuni acel organ pe care
națiunea îl alege de bună voie."4
Palmerston a fost principalul arhitect al politicii externe a Marii Britanii vre-
me de aproape 30 de ani. în 1841, Metternich i-a analizat stilul pragmatic cu ad-
mirație cinică:
…ce vrea atunci Lordul Palmerston? Vrea să determine Franța să simtă puterea
Angliei, dovedindu-i că problema egipteană nu se va încheia decât așa cum va voi el și
fără ca Franța să aibă dreptul să dea o mână de ajutor. Vrea să dovedească celor două
puteri germane că nu are nevoie de ele, că ajutorul Rusiei îi este Angliei suficient.
Vrea să țină Rusia sub control și să o tragă în trena lui folosindu-se de grija ei per-
manentă de a nu vedea Anglia apropiindu-se iarăși de Franța.
Nu a fost deloc o descriere inexactă a ceea ce înțelegea Marea Britanie prin
echilibrul puterii, în cele din urmă, acesta a permis Marii Britanii să traverseze
secolul cu un singur, relativ scurt, război cu o altă mare putere – Războiul Cri-
meii. Deși a fost departe de intenția oricui atunci când a fost început, Războiul
Crimeii a fost cu certitudine ceea ce a condus la prăbușirea ordinii lui Metter-
nich, elaborată cu atâta migală la Congresul de la Viena. Destrămarea unității
existente între cei trei monarhi din Est a înlăturat elementul moral de moderație
din diplomația europeană. Au urmat 15 ani de nesiguranță, înainte ca o nouă și
mult mai precară stabilitate să își facă apariția.
CAPITOLUL 5
Doi revoluționari:
Napoleon al III-lea și Bismarck
Prăbușirea sistemului Iui Metternich în ajunul Războiului Crimeii a produs
iroape două decenii de conflict: războiul Piemontului și Franței împotriva
istriei, din 1859, războiul pentru Schleswig-Holstein, din 1864, războiul
stro-prusian, din 1866, și războiul franco-prusian, din 1870. Din această
Itoare, în Europa și-a făcut apariția un nou echilibru al puterii. Franța, care
rticipase la trei dintre războaie și încurajase altele, și-a pierdut poziția de pre-
minanțâ asupra Germaniei. Mai important chiar, au dispărut reținerile morale
î sistemului lui Metternich. Această schimbare de poziții a început să fie
nbolizată prin folosirea unui nou termen, pentru politica scăpată de restrângeri
echilibrului puterii: cuvântul german Realpolitik a înlocuit expresia franceză
ison d'eiat fără a-i modifica, totuși, înțelesul.
Noua ordine europeană a fost rodul colaborării destul de improbabile a doi
tneni, care în cele din urmă au devenit superadversari – împăratul Napoleon al
•lea și Otto von Bismarck. Acești doi oameni au ignorat vechile tabu-uri ale lui
îtternich: că, în interesul stabilității, capetele încoronate legitime ale statelor
ropei trebuiau păstrate, că mișcările naționale și liberale trebuiau suprimate și
DOI REVOLUȚIONARI 89
că, mai presus de orice, relațiile dintre state trebuiau să fie decise prin consensul

conducătorilor cu idei asemănătoare. Ei și-au bazat politica pe Realpolitik –
conform căreia relațiile dintre state sunt determinate de forța brută, iar cel mai
puternic va triumfa.
Nepot al marelui Bonaparte. care făcuse ravagii în Europa, Napoleon
al Ill-lea fusese în tinerețea sa membru al societăților secrete italiene, care luptau
împotriva dominației Austriei asupra Italiei. Ales președinte în 1848, Napoleon
s-a autodeclarat împărat în 1852, în urma unei lovituri de stat. Otto von Bismarck
era descendentul unei ilustre familii prusace și adversarul înfocat al revoluției
liberale de la 1848 din Prusia. Bismarck a devenit Ministerprăsident (prim mi-
nistru) în 1862 numai datorită faptului că regele, scârbit, nu vedea nici un alt
mijloc de a depăși impasul creat de un parlament dezbinat cu privire la cheltuie-
lile militare.
Prin înțelegere între ei, Napoleon al 11l-lea și Bismarck au reușit să răstoarne
reglementarea de la Viena și, mai semnificativ decât orice, importanța autoreținerii
ce emana din împărtășirea credinței în valorile conservatoare. Nu se puteau ima-
gina două personalități mai deosebite decât Bismarck și Napoleon al Ill-lea. Cance-
larul de fier și Sfinxul din Tuileries erau uniți prin aversiunea lor față de sistemul
de la Viena. Amândoi simțeau ordinea stabilită de Metternich la Viena în 1815
ca pe o stavilă în calea ascensiunii țărilor lor. Deși Napoleon al Ill-lea nu avea
ambițiile megalomane ale unchiului său, acest conducător enigmatic simțea că
Franța era îndreptățită la un câștig teritorial și nu voia ca o Europă unită să-i stea
în drum. Mai mult, el credea că naționalismul și liberalismul erau valori pe care
lumea le identifica cu Franța și că sistemul de la Viena, reprimându-le, punea
frâu ambițiilor sale. Bismarck era plin de resentiment față de opera lui
Metternich deoarece ea încremenise Prusia în poziția de secondant al Austriei în
Confederația germană și era convins că în Confederație erau păstrați atât de
mulți mici suverani anume pentru a ține Prusia cu mâinile legate. Dacă trebuia ca
Prusia să-și împlinească destinul de a unifica Germania, sistemul de la Viena
trebuia distrus.
împărtășind același dispreț față de ordinea existentă, cei doi revoluționari au
ajuns la polii opuși din punct de vedere al realizărilor practice. Napoleon a făcut
exact opusul a ceea ce-și stabilise să realizeze. Crezându-se demolatorul
reglementării de la Viena și inspiratorul naționalismului european, el a aruncat
diplomația europeană într-o stare de haos, din care Franța nu s-a ales cu nimic pe
termen lung și de care au beneficiat celelalte națiuni. Napoleon a făcut posibilă
unificarea Italiei și, fără să vrea, a incitat la unificarea Germaniei – două
evenimente care au slăbit Franța din punct de vedere geopolitic și au distrus baza
istorică a influenței franceze dominante în Europa Centrală. Zădărnicirea orică-
ruia dintre aceste două evenimente ar fi fost dincolo de posibilitățile Franței, însă
politica inconsecventă a lui Napoleon a contribuit mult la accelerarea procesului,
diminuând în același timp capacitatea Franței de a modela noua ordine interna-
țională, potrivit intereselor sale pe termen lung. Napoleon a încercat să distrugă
sistemul de la Viena, deoarece considera că acesta ținea Franța în izolare – ceea
ce, în anumită măsură, era adevărat -, dar la momentul în care domnia lui a luat
90 DIPLOMAȚIA
sfârșit, în 1870, Franța era mai izolată decât fusese în timpul perioadei lui
Metternich.
Moștenirea lui Bismarck a fost exact contrariul. Puțini oameni politici au
modificat în asemenea măsură cursul istoriei, înainte ca Bismarck să-și preia
funcția, unitatea Germaniei era de așteptat să fie realizată de către genul de gu-
vernare constituțională, parlamentară, care fusese vârful de atac al Revoluției de
la 1848. Cinci ani mai târziu, Bismarck se afla deja pe cale de a rezolva proble-

ma unificării Germaniei, care derutase trei generații de germani, dar el a făcut-o
pe baza preponderenței puterii prusace, nu a unui proces de constituționalitate
democratică. Soluția lui Bismarck nu fusese nicicând susținută de vreun corp
constituant. Prea democrată pentru conservatori, prea autoritară pentru liberali,
prea înclinată spre putere pentru legaliști, noua Germanie a fost croită pentru un
geniu care a exersat strunirea forțelor pe care le dezlănțuise, atât străine, cât și
interne, prin manipularea antagonismelor lor – o sarcină pe care el a stăpânit-o,
dar care s-a dovedit a fi mai presus de puterile succesorilor săi.
în timpul vieții sale, Napoleon al III-Iea a fost numit „Sfinxul din Tuileries",
deoarece se credea că pune la cale proiecte ample și strălucite, a căror esență nu o
putea pătrunde nimeni decât pe măsura desfășurării lor. A fost considerat enigmatic
de inteligent pentru a fi pus capăt izolării diplomatice a Franței în cadrul sistemului
de la Viena și pentru a fi declanșat dezintegrarea Sfintei Alianțe prin intermediul
războiului din Crimeea. Un singur conducător european, Otto von Bismarck, l-a
descifrat de la bun început, în anii 1850, el îl descrisese batjocoritor pe Napoleon,
astfel: „Inteligența îi este supraevaluată pe seama sentimentalismului".
Ca și unchiul său, Napoleon al IlI-lea era obsedat de lipsa de legitimitate.
Deși se considera un revoluționar, tânjea să fie acceptat de regii legitimi ai
Europei. Desigur, dacă Sfânta Alianță și-ar mai fi păstrat convingerile inițiale, ea
ar fi încercat să răstoarne instituțiile republicane care înlocuiseră regalitatea
franceză în 1848. Excesele sângeroase ale Revoluției franceze erau încă vii în
memorie, dar tot astfel era și faptul că intervenția străină în Franța dezlănțuise
armatele revoluționare franceze asupra națiunilor Europei în 1792. în același
timp, o teamă identică de intervenție străină făcuse Franța republicană să fie prea
puțin dispusă de a-și exporta revoluția. Din acest blocaj al inhibițiilor, puterile
conservatoare au ajuns să recunoască, fără nici o tragere de inimă, Franța'
republicană, care a fost la început condusă de poetul și omul politic Alphonse de
Lamartine, apoi de Napoleon, ca președinte ales, și, în cele din urmă, de
Napoleon „al IH-fea" ca împărat, în 1852 – după lovitura de stat din decembrie
anterior, prin care încălcase interdicția constituțională a realegerii sale.
Nu apucase bine Napoleon al III-Iea să proclame cel de-al doilea Imperiu, că
problema recunoașterii a apărut iarăși. De astă dată, se punea întrebarea dacă să
fie recunoscut Napoleon ca împărat, de vreme ce Actul final de la Viena
proscrisese anume familia Bonaparte în raport cu tronul Franței. Austria a fost
prima care să accepte ceea ce nu putea fi schimbat. Ambasadorul austriac la
Paris, baronul Hiibner, a relatat un comentariu de un cinism caracteristic, al se-
DOI REVOLUȚIONARI 91
fului său, prințul Schwarzenberg, din 31 decembrie 1851, care sublinia sfârșitul
erei lui Metternich: „S-a dus vremea principiilor."1
Următoarea mare grijă a lui Napoleon era dacă ceilalți monarhi aveau să i se
adreseze cu apelativul „frate", pe care aceștia îl foloseau între ei, sau cu vreo formă
de adresare mai modestă, în cele din urmă, monarhii austriac și prusac au cedat
preferinței lui Napoleon, deși țarul Nicolae I a rămas de neînduplecat, refuzând să
treacă de apelativul „prieten". Date fiind vederile țarului în materie de revolu-
ționari, acesta simțea, fără îndoială, că îl recompensase pe Napoleon deja mai mult
decât trebuia. Hiibner a înregistrat sentimentele jignite de la Tuileries:
Cineva are sentimentul că este umilit de vechile curți ale continentului. Acesta este
viermele care macină inima împăratului Napoleon.
Această umilire, reală sau imaginară, punea în lumină distanța între Napoleon
și ceilalți monarhi europeni, care era una dintre rădăcinile psihologice ale asaltu-
lui nemilos și neîncetat al lui Napoleon asupra diplomației europene.
Ironia vieții lui Napoleon a fost aceea că el era mult. mai potrivit pentru
politica internă, care în esență îl plictisea, decât pentru aventurile externe, pentru

care îi lipseau atât îndrăzneala, cât și înțelegerea. Ori de cîte ori s-a alimentat cu
o porție din autodesemnata sa misiune revoluționară, Napoleon a avut contribuții
majore la dezvoltarea Frânei. El a adus Revoluția industrială în Franța, încura-
jarea arătată de el marilor instituții de credit a jucat un rol crucial în dezvoltarea
economică a Franței. Și el este cel care a reconstruit înfățișarea grandioasă,
modernă a Parisului. La începutul secolului al XlX-lea, Parisul era încă un oraș
medieval, cu străzi strâmte, întortocheate. Napoleon i-a acordat apropiatului său
sfetnic, baronul Haussmann, autoritatea și bugetul necesare pentru a crea orașul
modern, cu bulevarde largi, clădiri publice mărețe și perspective ample. Faptul
că unul dintre obiectivele largilor bulevarde a fost asigurarea unui câmp liber de
foc pentru descurajarea revoluțiilor nu scade măreția și perenitatea realizării.
Dar pasiunea lui Napoleon a fost politica externă și tocmai acolo s-a trezit el
sfâșiat de emoții contradictorii. Pe de o parte, el își dădea seama că nu va reuși
niciodată să-și împlinească dorința de legitimitate – deoarece legitimitatea unui
monarh este un drept prin naștere, care nu poate fi conferit. Pe de altă parte, nu
voia într-adevăr să intre în istorie ca un legitimist. El fusese carbonar italian
(luptător pentru independență) și se considera un apărător al autodeterminării
naționale, în același timp, era împotriva asumării unor riscuri importante. Scopul
ultim al lui Napoleon era abrogarea clauzelor teritoriale ale Actului final de la
Viena și modificarea sistemului statal care stătea la baza acestuia. Dar nu a
înțeles niciodată că atingerea obiectivului său avea să însemne și o Germanie
unificată, care avea să pună capăt pentru totdeauna aspirațiilor franceze de a
domina Europa Centrală.
Caracterul inconsecvent al politicii sale a fost prin urmare o reflectare a ambi-
valenței sale personale. Lipsit de încrederea „fraților" săi monarhi, Napoleon a
fost împins spre dependența de opinia publică, iar politica lui a fluctuat în
funcție de ce aprecia el că era necesar pentru a-și susține popularitatea, în 1857,
omniprezentul baron Hiibner îi scria împăratului austriac:
92 DIPLOMAȚIA
în ochii lui [Napoleon], politica externă nu este decât un instrument pe care-l folosește
pentru a-și întări domnia în Franța, pentru a-și legitima tronul, pentru a-și fonda
dinastia. …[El] nu s-ar da înapoi de la nici un mijloc, de la nici o combinație prin care
ar putea să devină popular pe plan intern.
în acest proces, Napoleon s-a făcut prizonierul crizelor pe care el însuși Ie
pusese la cale, deoarece îi lipsea busola internă care să-l mențină pe direcție.
Permanent, el a încurajat câte o criză – acum în Italia, apoi în Polonia, după
aceea în Germania – doar pentru a da înapoi de fiecare dată înaintea consecinței
finale. Avea ambiția unchiului său, dar nu și nervul, geniul sau – de pildă, forța
interioară a acestuia. A sprijinit naționalismul italian, atâta vreme cât acesta s-a
limitat la Italia de Nord, și a susținut independența Poloniei, atâta vreme cât
aceasta nu a implicat nici un risc de război. Cât despre Germania, el pur și
simplu nu a știut pe care parte să parieze. Așteptându-se la o luptă prelungită
între Austria și Prusia, Napoleon s-a umplut de ridicol cerând Prusiei, învingă-
torului, să-l compenseze după evenimente, pentru propria-i inabilitate de a-l dis-
cerne pe câștigător.
Ceea ce se potrivea cel mai bine stilului lui Napoleon era un congres euro-
pean pentru a redesena harta Europei, deoarece acolo el putea străluci cu mini-
mum de risc. Napoleon nu avea o idee clară nici cu privire Ia felul în care voia să
fie modificate granițele. In orice caz, nici o altă Mare Putere nu era dispusă să
aranjeze un asemenea forum pentru a răspunde necesităților sale interne. Nici o
națiune nu este de acord să-și restrângă granițele – mai cu seamă în propriul
dezavantaj – dacă nu există o necesitate copleșitoare de a face astfel. După cum
s-a dovedit, unicul congres pe care l-a prezidat Napoleon – Congresul de la Paris,

care a pus capăt Războiului Crimeii – nu a redesenat harta Europei; el nu a făcut
decât să ratifice ceea ce fusese obținut prin război. Rusiei i s-a interzis să
mențină o flotă mMitară în Marea Neagră și a fost astfel privată de capacitate
defensivă împotriva unui alt asalt britanic. Rusia a mai fost silită să dea înapoi
Turciei Basarabia și teritoriul Kars, de pe coasta de răsărit a Mării Negre, în
plus, țarul a fost obligat să renunțe la pretenția de a fi Protector al creștinilor oto-
mani, care constituise motivul imediat de război. Congresul de la Paris a simbo-
lizat sfărâmarea Sfintei Alianțe, dar nici unul dintre participanți nu a fost pregătit
să întreprindă revizuirea hărții Europei.
Napoleon nu a mai reușit să organizeze un alt congres pentru a redesena harta
Europei dintr-un motiv elementar, pe care ambasadorul britanic, lordul Claren-
don, i I-a subliniat: o țară care vrea schimbări importante, dar nu este dispusă
să-și asume riscuri importante se condamnă singură la zădărnicie.
Văd că în mintea împăratului încolțește ideea unui congres european și, o dată cu ea,
aceea a unui arondissement al frontierei franceze, abolirea tratatelor perimate și alte re-
maniements ce ar putea fi necesare. Am improvizat o listă destul de lungă de pericole și
dificultăți pe care le-ar crea un asemenea congres, cu excepția situației în care hotărârile
sale ar fi unanime, ceea ce nu era probabil, sau a situației în care una sau două dintre cele
mai importante Puteri ar porni război pentru a obține ceea ce ar vrea.
DOI REVOLUȚIONARI 93
Palmerston a rezumat cândva profilul de om politic al lui Napoleon spunând
că: „…în capul lui ideile proliferau ca iepurii într-o cușcă"5. Necazul era că
aceste idei nu aveau legătură cu nici un concept cunoscut, în deruta prăbușirii
sistemului lui Metternich, Franța a avut două opțiuni strategice. Ea putea urma
politica lui Richelieu, străduindu-se să mențină dezbinată Europa Centrală.
Această opțiune i-ar fi cerut lui Napoleon să-și subordoneze convingerile revolu-
ționare, cel puțin în privința Germaniei, în favoarea conducătorilor legitimi
existenți, care doreau să mențină fragmentarea Europei Centrale. Sau Napoleon
s-ar fi putut pune în fruntea unei cruciade republicane, așa cum făcuse unchiul
lui, așteptându-se ca Franța să câștige prin aceasta recunoștința naționaliștilor și,
poate, chiar rolul conducător în politica Europei.
Din nefericire pentru Franța, Napoleon a urmat simultan ambele strategii.
Susținător al autodeterminării naționale, el a părut că uită de riscul geopolitic pe
care și-l atrăgea Franța în Europa Centrală adoptând această poziție. A perceput
rezoluția Actului final de la Viena ca pe un afront la adresa Franței, fără să
înțeleagă, până când a devenit prea târziu, că ordinea mondială stabilită la Viena
era cea mai bună garanție posibilă pentru securitate, a Franței, inclusiv.
Deoarece Confederația germană era proiectată să acționeze ca o unitate numai
împotriva unui pericol covârșitor extern, statelor din componența sa le era inter-
zis să se unească în scopuri ofensive și ele nu ar fi reușit niciodată să cadă de
acord asupra unei strategii ofensive – după cum s-a văzut din faptul că subiectul
nici măcar nu fusese abordat în jumătatea de secol de existență a Confederației.
Granița de pe Rin a Franței, inviolabilă câtă vreme reglementarea de la Viena a
fost intactă, avea să se dovedească nesigură timp de un secol după prăbușirea
Confederației – prăbușire pe care politica lui Napoleon a făcut-o posibilă.
Napoleon nu a priceput niciodată acest element cheie al securității franceze.
La izbucnirea războiului austro-prusac, în 1866 – conflictul care a pus capăt
Confederației – el i-a scris împăratului austriac:
Trebuie să mărturisesc că am asistat nu fără o anumită satisfacție la dispariția Confe-
derației germane, organizate în principal împotriva Franței.
Habsburgul a răspuns cu mult mai multă aplicare la concret: „… Confederația
germană, organizată din rațiuni pur defensive, nu a dat niciodată, pe parcursul
jumătății de secol a existenței sale, motive de alarmă vecinilor săi." Alternativa
la Confederația germană nu a fost Europa Centrală fragmentată a lui Richelieu,

ci o Germanie unificată, cu o populație depășind-o pe cea a Franței și cu o
capacitate industrială care avea în curând să o pună în umbră pe a acesteia.
Atacând reglementarea de la Viena, Napoleon transforma un obstacol defensiv
într-o amenințare ofensivă potențială la adresa securității Franței.
Proba pe care trebuie să o treacă un om de stat este aceea de a putea discerne,
din vârtejul deciziilor tactice, adevăratele interese pe termen lung ale țării sale și
de a elabora o strategie potrivită pentru a le atinge. Napoleon se poate să se fi
încălzit datorită aclamațiilor obținute de tacticile sale inteligente din timpul Răz-
boiului Crimeii (care au fost ajutate de obtuzitatea vederilor austriece) și datorită
opțiunilor diplomatice tot mai numeroase ce i se deschideau acum înainte.
V4 DIPLOMAȚIA
Interesul Franței ar fi fost să stea aproape de Austria și de Marea Britanie – cele
două țări care ar fi susținut, cu cea mai mare probabilitate, reglementarea
teritorială a Europei Centrale.
Politica împăratului, însă, a fost extrem de marcată de idiosincrazii și pusă în
mișcare de caracterul lui schimbător. Ca membru al familiei Bonaparte, el nu s-a
simțit niciodată în largul lui cooperând cu Austria, indiferent ce raison d'etat ar
fi dictat-o. în 1858, Napoleon i-a spus unui diplomat piemontez: „Austria este un
cabinet față de care am simțit întotdeauna, și încă mai simt, cea mai vie
repulsie."8 Aplecarea sa către proiectele revoluționare l-a făcut, în 1859, să por-
nească război împotriva Austriei, pentru Italia. Napoleon și-a îndepărtat Marea
Britanic anexând Savoia și Nisa în urma războiului, ca și prin repetatele sale pro-
puneri de convocare a unui congres european pentru retrasarea frontierelor
Europei. Pentru a-și completa izolarea, Napoleon și-a sacrificat opțiunea de a se
alia cu Rusia sprijinind Revoluția poloneză, din 1863. După ce adusese diplo-
mația europeană la starea de permanentă transformare sub flamura autodeter-
minării naționale, Napoleon s-a trezit acum singur dintr-o dată, când din zarva la
apariția căreia contribuise atât de mult se materializa o națiune germană anun-
țând sfârșitul supremației franceze în Europa.
împăratul a făcut prima sa mișcare de după Crimeea în Italia, în 1859, la trei
ani după Congresul de la Paris. Nimeni nu se așteptase ca Napoleon să revină la
vocația tinereții sale și să caute a elibera Italia de Nord de sub stăpânirea aus-
triacă. Franța ar fi avut puțin de câștigat dintr-o asemenea aventură. Dacă reușea,
avea să apară un stat cu o poziție mult mai puternică pentru a bloca tradiționalul
drum al invaziilor franceze; dacă dădea greș, inconsistenței obiectivului avea să i
se adauge și umilirea. Și fie că reușea, fie că eșua, prezența armatelor franceze în
Italia avea să neliniștească Europa.
Pentru toate aceste motive, ambasadorul britanic, lordul Henry Cowley, era
convins că un război francez în Italia era dincolo de orice probabilitate: „Nu este
în interesul ei să poarte război", a raportat Hubner că ar fi spus Cowley. „Alianța
cu Anglia, deși zdruncinată pentru un moment și încă destul de inactivă, rămâne
baza politicii lui Napoleon al III-lea."9 După vreo trei decenii, Hubner avea să
ofere aceste reflecții:
Nu prea reușeam să înțelegem cum acest om, ajuns la apogeul onoarei, doar dacă nu
era nebun sau atins de nebunia jocului, putea să ia serios în considerare, fără nici un
motiv de înțeles, ideea de a intra într-o nouă aventură.
Cu toate acestea, Napoleon a surprins toți diplomații, cu excepția adversarului
său dintotdeauna, Bismarck, cel care prezisese un război francez împotriva
Austriei și sperase în el ca mijloc de slăbire a poziției Austriei în Germania.
In iulie 1858, Napoleon a încheiat o înțelegere secretă cu Camillo Benso di
Cavour, prim ministrul Piemontului (Sardinia), cel mai puternic stat italian,
pentru a coopera într-un război împotriva Austriei. A fost o mișcare pur ma-
chiavelică, în care Cavour avea să unifice nordul Italiei, iar Napoleon avea să

primească Nisa și Savoia drept recompensă din partea Piemontului, în mai 1859,
fusese găsit un pretext potrivit. Austria, întotdeauna irascibilă, și-a permis să se
DOI REVOLUȚIONARI 95
lase provocată de agresiunile Piemontului și să-i declare război. Napoleon a făcut
cunoscut că aceasta însemna o declarație de război împotriva Franței și și-a
lansat armatele în Italia.
Destul de ciudat pe vremea lui Napoleon, când francezii vorbeau despre con-
solidarea statelor-națiune drept valul viitorului, se gândeau în primul rând la
Italia, nu la mult mai puternica Germanie. Francezii aveau față de Italia o sim-
patie și o afinitate culturală care le lipsea vizavi de amenințătorii lor vecini
dinspre est. în plus, puternica explozie economică – ce avea să aducă Germania
în prim planul Puterilor europene – era abia la început; de aceea încă nu era
evident că Italia ar fi cu ceva mai slabă decât Germania. Prudența Prusiei din
timpul Războiului Crimeii îi întărise lui Napoleon impresia că aceasta era cea
mai slabă dintre Marile Puteri și incapabilă de acțiuni forte fără sprijin rusesc.
Astfel, în mintea lui Napoleon, un război italian care să slăbească Austria avea
să reducă puterea celui mai periculos adversar german al Franței și să
sporească influența Franței în Italia – un raționament din cale afară de greșit în
ambele privințe.
Napoleon a păstrat deschise două opțiuni contradictorii. In cel mai bun caz,
Napoleon putea trece drept politician de talie europeană: Italia de Nord avea să
azvârle jugul austriac, iar Puterile europene aveau să se adune la un congres pe
cheltuiala lui Napoleon și să cadă de acord asupra revizuirilor teritoriale pe scară
largă – pe care el nu reușise să le obțină în cadrul Congresului de la Paris. In cel
mai rău caz, războiul avea să ajungă într-un punct mort, iar Napoleon avea să
joace rolul machiavelic de manipulator al raison d'etat, obținând ceva avantaje
de la Austria pe seama Piemontului, în schimbul terminării războiului.
Napoleon a urmărit ambele obiective simultan. Armatele franceze au fost
victorioase la Magenta și la Solferino, dar au dezlănțuit o asemenea mare de
sentimente antifranceze în Germania încât, pentru un timp, a părut că statele
germane mai mici, temându-se de un nou atac napoleonian, aveau să forțeze
Prusia să intervină în război, de partea Austriei. Alertat de acest prim semn de
naționalism german și zguduit de vizita pe câmpul de luptă de la Solferino, Na-
poleon a încheiat un armistițiu cu Austria la Villafranca, în 11 iulie 1859, fără
să-și anunțe aliații piemontezi.
Napoleon nu numai că a ratat atingerea ambelor obiective, dar a și slăbit grav
poziția țării sale în arena internațională. De aici înainte, naționaliștii italieni vor
purta principiile pe care le sprijinise el la cote pe care Napoleon nu le avusese
niciodată în vedere. Obiectivul lui Napoleon de a stabili o zonă-satelit de mărime
medie – într-o Italie divizată probabil în cinci state – a înfuriat Piemontul, care
nu avea de gând să-și abandoneze vocația națională. Austria era ferm hotărâtă să
nu cedeze Veneția, la fel cum era și Napoleon hotărât să o întoarcă Italiei, creând
încă o dispută nerezolvabilă, care nu implica nici un interes francez imaginabil.
Marea Britanie a interpretat anexarea Nișei și a Savoiei drept o nouă perioadă de
cuceriri napoleoniene și a refuzat toate inițiativele franceze referitoare la obsesia
preferată a lui Napoleon: de a întruni un congres european. Și în același timp,
naționaliștii germani au văzut în tulburarea Europei o ocazie de a-și avansa pro-
priile speranțe de unitate națională.
Comportamentul lui Napoleon din timpul revoltei poloneze din 1863 a fost un
pas înainte pe drumul său spre izolare. Reînviind tradiția familiei Bonaparte de
prietenie cu Polonia, Napoleon a încercat Ia început să convingă Rusia să facă
unele concesii supușilor săi rebeli. Țarul însă nici măcar nu a discutat o aseme-
nea propunere. Apoi, Napoleon a încercat să organizeze un efort comun cu

Marea Britanie, însă Palmerston își făcea prea multe griji în privința schim-
bătorului împărat francez, în cele din urmă, Napoleon s-a întors spre Austria cu
propunerea ca aceasta să renunțe la propriile ei provincii poloneze în favoarea
încă unui necreat stat polonez și la Veneția în favoarea Italiei, și să caute com-
pensații în Silezia și în Balcani. Ideea nu a prezentat nici un interes vădit pentru
Austria, căreia i se cerea să riște războiul cu Prusia și Rusia pentru privilegiul de
a vedea apărând un satelit francez la granițele sale.
Superficialitatea este o neglijență costisitoare pentru un om de stat, iar prețul
ei trebuie plătit până la urmă. Acțiunile întreprinse sub imperiul dispoziției de
moment și fără legătură cu vreo strategie mai largă nu pot fi susținute pe termen
lung. Sub Napoleon, Franța a pierdut influența asupra aranjamentelor interne din
Germania, obiectiv care constituise un reper al politicii franceze de la Richelieu
încoace, în vreme ce Richelieu înțelesese că o Europă Centrală slabă reprezintă
cheia securității Franței, politica lui Napoleon, condiționată de dorința lui de
publicitate, s-a concentrat asupra periferiei Europei, singurul lor unde câștigurile
puteau fi obținute cu minimum de risc. Centrul de gravitație al politicii europene
mutându-se spre Germania, Franța s-a trezit singură.
în 1864 s-a petrecut un eveniment de rău augur. Pentru prima oară după
Congresul de la Viena, Austria și Prusia au perturbat împreună liniștea Europei
Centrale, pornind un război în beneficiul unei cauze germane împotriva unei
puteri ne-germane. Chestiunea de rezolvat era viitorul ducatelor Schleswig și
Holstein, de pe Elba, care dinastic erau legate de coroana daneză, dar erau de
asemenea membre ale Confederației germane. Moartea suveranului danez produ-
sese o asemenea combinație de probleme politice, dinastice și naționale, încât
Palmerston s-a simțit tentat să observe cu sarcasm că numai trei persoane o înțe-
leseseră vreodată: dintre acestea, una era moartă, cea de-a doua se afla într-un
ospiciu, iar cea de-a treia era el însuși, dar uitase despre ce era vorba.
Substanța disputei era mult mai puțin importantă decât coaliția celor două
state-cheie germane, care duceau război împotriva micuței Danemarce pentru a o
forța să renunțe la două vechi teritorii germane legate de coroana daneză. Ea a
dovedit că Germania era totuși capabilă de acțiuni ofensive și că, în cazul în care
mașinăria Confederației avea să se vădească prea greoaie, cele două supraputeri
germane o puteau pur și simplu ignora.
Potrivit tradițiilor sistemului de la Viena, în acest punct Marile Puteri ar fi
trebuit să se adune în cadrul unui congres, pentru a restabili o aproximare a stătu
quo ante. Cu toate acestea, Europa era dezbinată, în mare măsură datorită acțiu-
nilor împăratului francez. Rusia nu era pregătită să se pună împotriva celor două
țări, care stătuseră deoparte când ea înăbușise revolta poloneză. Marea Britanie
se simțea stânjenită de atacul asupra Danemarcei, dar avea nevoie de un aliat de
DOI REVOLUȚIONARI 97
pe continent pentru a interveni, iar Franța, singurul partener posibil, inspira prea
puțină încredere.
Istoria, ideologia și raison d'etat ar fi trebuit să-l avertizeze pe Napoleon că
evenimentele aveau să-și dezvolte în curând o forță motrice proprie. Cu toate
acestea, el a balansat între susținerea principiilor tradiționale ale politicii
externe franceze, care erau gândite să mențină Germania dezbinată, și sprijini-
rea principiului naționalității, care îi inspirase tinerețile. Ministrul de externe
francez Drouyn de Lhuys i-a scris lui La Tour d'Auvergne, ambasadorul
francez la Londra:
Plasați între drepturile unei țări cu care am simpatizat multă vreme și aspirațiile popu-
lației germane, pe care de asemenea trebuie să le luăm în considerație, noi trebuie să
acționăm cu mai multă precauție decât Anglia.
Responsabilitatea omului de stat este însă aceea de a rezolva complexitatea,

nu numai de a o contempla. Pentru conducătorii incapabili să aleagă între alter-
nativele pe care le au la dispoziție, precauția devine un alibi pentru inacțiune.
Napoleon ajunsese să fie convins de înțelepciunea inacțiunii, dând Prusiei și
Austriei posibilitatea de a reglementa viitorul ducatelor de pe Elba. Ele au des-
părțit Schleswig-Holstein de Danemarca și le-au ocupat împreună, în vreme ce
restul Europei a stat deoparte – soluție care ar fi fost de negândit în cadrul sis-
temului lui Metternich. Coșmarul Franței cu privire la unitatea Germaniei se
apropia, lucru cu care Napoleon se tot jucase vreme de un deceniu.
Bismarck nu avea de gând să împartă conducerea Germaniei. El a transformat
războiul purtat în comun pentru Schleswig-Holstein într-un altul, al unei aparent
interminabile serii de gafe ale Austriei, care vreme de un deceniu a marcat ero-
darea treptată a poziției acesteia de Mare Putere. Motivul acestor greșeli a fost
mereu același – liniștirea de către Austria a unui autoproclamat adversar prin
oferirea cooperării cu acesta. Strategia liniștirii nu a funcționat deloc mai bine
față de Prusia, decât cu un deceniu mai devreme, în timpul Războiului Crimeii,
față de Franța. Departe de a obține slăbirea presiunii exercitate de Prusia asupra
Austriei, victoria comună asupra Danemarcei a furnizat un nou și extrem de
dezavantajos motiv de agresiune. Austria a fost acum lăsată să administreze
ducatele de pe Elba cu un aliat prusac al cărui prim ministru, Bismarck, era
hotărât să folosească ocazia pentru a determina o îndelung dorită etalare de forțe,
într-un teritoriu aflat la sute de kilometri de pământul austriac și învecinat cu
principalele posesiuni ale Prusiei.
Pe măsură ce tensiunea creștea, ambiguitățile lui Napoleon deveneau tot mai
evidente. Se temea de unificarea germană, dar simpatiza cu naționalismul ger-
man și ezita asupra rezolvării acestei dileme insolvabile. Considera Prusia drept
statul german cel mai autentic național, scriind în 1860 că:
Prusia personifică naționalitatea germană, reforma religioasă, progresul comercial,
constituționalismul liberal. Ea este cea mai mare dintre monarhiile germane; are mai
multă libertate de conștiință, mai multă înțelepciune, oferă mai multe drepturi politice
decât majoritatea celorlalte state germane.12
?6 UlfLUMA l IA
Bismarck ar fi subscris fiecărui cuvânt. Oricum, pentru Bismarck afirmația lui
Napoleon privitoare la poziția unică a Prusiei constituia cheia triumfului final al
acesteia, în cele din urmă, admirația deschisă a lui Napoleon față de Prusia a
însemnat încă un alibi pentru a nu face nimic. Considerând indecizia drept o ma-
nevră extrem de inteligentă, Napoleon a încurajat de fapt un război austro-pru-
sac, în parte deoarece era convins că Prusia avea să piardă, în decembrie 1865, el
i-a spus lui Alexandre Walewski, ministrul său de externe de odinioară:
„Crede-mă, dragă prietene, războiul dintre Austria și Prusia constituie una dintre
acele eventualități nesperate care ne pot aduce mai multe avantaje."13 Curios, pe
parcursul încurajărilor făcute de Napoleon evoluției spre război, el a părut a nu
se fi întrebat niciodată de ce era Bismarck atât de hotărât să pornească război,
dacă Prusia era atât de probabil să fie înfrântă.
Cu patru luni înainte să înceapă războiul austro-prusac, Napoleon a trecut de
la discreție la elocvență, îndemnând de fapt la război, în februarie 1866 el i-a
spus ambasadorului Prusiei la Paris, contele von der Goltz:
Vă cer să spuneți regelui [Prusiei] că poate conta oricând pe prietenia mea. în cazul
unui conflict între Prusia și Austria, voi menține cea mai absolută neutralitate. Doresc
unirea ducatelor [Schleswig-Holstein] cu Prusia… Dacă lupta va atinge proporții pe
care nimeni nu le poate prevedea încă, sunt convins că voi putea oricând ajunge la o
înțelegere cu Prusia, ale cărei interese sunt într-un mare număr de privințe identice cu
cele ale Franței, în timp ce cu Austria nu văd nici un motiv de înțelegere.14
Ce a vrut Napoleon cu adevărat? A fost el convins de probabilitatea ajungerii
într-un punct mort care să-i întărească poziția de negociere? Este limpede că

spera în anumite concesii din partea Prusiei în schimbul neutralității sale.
Bismarck a înțeles acest joc. Dacă Napoleon rămânea neutru, el se oferea să aibă
o atitudine binevoitoare față de preluarea Belgiei de către Franța, ceea ce ar fi
avut și avantajul suplimentar de a învrăjbi Franța cu Marea Britanie. Napoleon
probabil că nu a luat prea în serios această ofertă, de vreme ce se aștepta ca
Prusia să piardă; mișcările sale erau gândite mai mult pentru a menține Prusia pe
direcția războiului decât pentru a negocia avantaje. Câțiva ani mai târziu, contele
Armând, principalul adjunct al ministrului de externe francez, a recunoscut:
Singura grijă pe care am avut-o la Ministerul de Externe a fost ca Prusia să nu fie
zdrobită și umilită din cale afară și eram hotărâți să prevenim acest lucru printr-o
intervenție oportună, împăratul voia ca Prusia să fie înfrântă, apoi să intervină și să
construiască Germania potrivit fanteziilor sale.15
Ceea ce avea, Napoleon în minte era o actualizare a mașinațiunilor lui
Richelieu. Din partea Prusiei se aștepta, pentru a fi fost salvată de la înfrângere,
ca aceasta să ofere Franței compensații în Vest, Veneția să fie dată Italiei, iar un
nou aranjament german să aibă ca rezultat crearea unei confederații germane de
nord, sub auspiciile Prusiei și a unei alianțe germane de sud sprijinite de Franța
și Austria. Singurul lucru rău cu această schemă era că, în timp ce cardinalul știa
cum să judece relația dintre forțe și era dispus să lupte pentru judecățile sale,
Napoleon nu era gata să facă nimic.
DOI REVOLUȚIONARI 99
Napoleon tărăgăna lucrurile, sperând într-o răsturnare de situații care să-i
împlinească dorințele cele mai adânci fără nici un risc. Procedeul la care a recurs
a fost stratagema lui standard – convocarea unui congres european care să înde-
părteze amenințarea de război. Reacția a fost de astă dată și ea, în aceeași
măsură, standard. Celelalte puteri, temându-se de planurile lui Napoleon, au
refuzat să participe. Orice ar fi făcut, îl urmărea dilema lui: putea apăra stătu
quo-u\ renunțând la a mai acorda sprijin principiului naționalității? sau putea
încuraja revizionismul și naționalismul punând în primejdie interesele naționale
ale Franței, așa cum fuseseră ele istoric concepute? Napoleon a căutat scăpare
sugerând Prusiei oferirea unor „compensații", fără să precizeze care anume, ceea
ce l-a convins pe Bismarck de faptul că neutralitatea Franței era o chestiune de
preț, nu de principiu. Goltz i-a scris lui Bismarck:
Singura dificultate pe care o vede împăratul în calea unui congres la care să participe
Prusia, Franța și Italia este lipsa unor compensații care să fie oferite Franței. Se știe ce
vrem noi; se știe ce vrea Italia; dar împăratul nu poate spune ce vrea Franța, iar noi
nu-i putem oferi nici o sugestie în această privință.
Marea Britanie a condiționat participarea la congres de un acord prealabil al
Franței privitor la stătu quo. în loc să se folosească de această recunoaștere a
aranjamentelor germane, care datorau atâta conducerii franceze și cărora Franța
le datora securitatea sa, Napoleon a dat înapoi, insistând că „pentru a se menține
pacea, este necesar să fie luate în considerare pasiunile și cerințele naționale"17.
Pe scurt, Napoleon era dispus să riște un război austro-prusac și o Germanie uni-
ficată pentru a obține vagi avantaje în Italia, care nu favorizau în nici un fel
interesul național al Franței, și pentru avantaje în Europa de vest, pe care se
codea să le precizeze. Dar, în persoana lui Bismarck, el se măsura cu un maestru,
care punea accent pe forța realităților și care exploata în propriile sale scopuri
manevrele cosmetice, în care excela Napoleon.
Au existat conducători francezi care înțelegeau riscurile la care se expunea
Napoleon și care își dădeau seama de faptul că așa-numitele compensații pe care
le avea el în vedere nu implicau nici un interes francez esențial, într-un discurs
strălucit din 3 mai 1866, Adolphe Thiers, un devotat republican – adversar al lui
Napoleon și ulterior președinte al Franței – a făcut prezicerea corectă că Prusia
avea probabil să devină forța dominantă în Germania:

V om asista la reînvierea imperiului lui Carol al V-lea, care la început și-a avut reședința
la Viena, iar acum își va avea reședința la Berlin, care va fi aproape de granița noastră
și care va exercita presiuni asupra ei… Aveți dreptul să vă opuneți acestei politici în
numele interesului Franței, fiindcă Franța este prea importantă pentru o asemenea
revoluție pentru a nu fi grav amenințată. Și după ce a luptat vreme de două secole… să
doboare acest colos, este ea pregătită să-l privească reinstaurându-se sub ochii ei?!
Thiers susținea că, în locul meditațiilor inconsistente ale lui Napoleon, Franța
trebuia să adopte o politică clară de împotrivire față de Prusia și să invoce ca
pretext apărarea independenței statelor germane – vechea formulă a lui Richelieu.
Franța, pretindea el, avea dreptul să se opună unificării Germaniei „în primul
rând în numele independenței statelor germane… în al doilea rând în numele
propriei sale independențe și, în sfârșit, în numele echilibrului european, care
este interesul tuturor, interesul societății universale… Astăzi, se încearcă să se
arunce ridicolul asupra termenului de 'echilibru european'… dar ce este echi-
librul european? Este independența Europei."1
Era prea târziu pentru evitarea războiului dintre Prusia și Austria, care avea să
modifice irevocabil echilibrul european. Din punct de vedere analitic, Thiers
avea dreptate, însă premisele unei asemenea politici ar fi trebuit să fie instituite
cu un deceniu mai devreme. Chiar și acum, Bismarck ar fi putut fi oprit brusc,
dacă Franța ar fi lansat un avertisment ferm că nu avea să permită ca Austria să
fie înfrântă sau ca principatele tradiționale, precum Regatul Hanovrei, să fie
distruse. Napoleon a refuzat însă un asemenea curs, deoarece el se aștepta ca
Austria să câștige și deoarece părea a pune anularea reglementării de la Viena
și împlinirea tradiției familiei Bonaparte mai presus de orice analiză a inte-
reselor naționale franceze istorice. El i-a replicat lui Thiers trei zile mai târziu:
„Detest tratatele din 1815, pe care oamenii vor astăzi să le facă unica bază a
politicii noastre."2
La ceva mai mult de o lună după discursul lui Thiers, Prusia și Austria se
aflau în război, împotriva tuturor așteptărilor lui Napoleon, Prusia a învins
decisiv și rapid. Conform regulilor diplomației lui Richelieu, Napoleon ar fi
trebuit să-l ajute pe învins și să prevină o victorie clară a Prusiei. Dar, deși a
deplasat un corp de armată de „observație" pe Rin, el a tărăgănat lucrurile.
Bismarck l-a îmbunat pe Napoleon lăsându-l să medieze pacea, deși gestul lui
emfatic nu putea ascunde incapacitatea tot mai accentuată a Franței pentru aranja-
mentele germane. Prin Tratatul de pace de la Praga, din august 1866, Austria a
fost forțată să se retragă din Germania. Două state, Hanovra și Hesse-Kassel –
care se aflaseră de partea Austriei în timpul războiului – au fost anexate de
Prusia împreună cu Schleswig-Holstein și cu orașul liber Frankfurt. înlăturân-
du-le cârmuitorii, Bismarck a făcut clar faptul că Prusia, cândva o piesă neînsem-
nată a Sfintei Alianțe, abandonase legitimitatea ca principiu călăuzitor al ordinii
internaționale.
Statele nord-germane, care și-au păstrat independența, au fost încorporate în
noua creație a lui Bismarck – Confederația germană de nord – aflată sub egida
Prusiei în toate privințele, de la legislația comercială la politica externă. Statelor
sud-germane Bavaria, Baden și Wiirttemberg li s-a permis să-și păstreze inde-
pendența, cu prețul unor tratate cu Prusia prin care armatele lor erau aduse sub
conducere militară prusacă în caz de război cu o putere din afară. Unificarea
Germaniei depășise de acum faza de criză.
Napoleon își dusese țara într-o fundătură, din care smulgerea s-a dovedit
imposibil de realizat. Prea târziu, el a încercat o alianță cu Austria, pe care o ex-
pulzase din Italia prin acțiune militară și din Germania prin neutralitate. Austria,
însă, își pierduse interesul pentru recâștigarea pozițiilor pierdute, preferând să se
concentreze mai întâi asupra reconstruirii imperiului său ca monarhie dublă, cu

capitale la Viena și Budapesta, și apoi asupra posesiunilor sale din Balcani.
DOI REVOLUȚIONARI l O l
Marea Britanie a fost îndepărtată datorită planurilor Franței cu privire la Luxem-
burg și Belgia, iar Rusia nu i-a iertat niciodată lui Napoleon comportarea în
privința Poloniei.
Franța era acum obligată să recunoască singură prăbușirea predominanței sale
istorice asupra Europei. Cu cât situația ei devenea mai lipsită de speranță, cu atât
căuta Napoleon să o refacă prin vreo mișcare strălucită – ca un jucător care du-
blează miza după fiecare pot pierdut. Bistnarck încurajase neutralitatea lui Napo-
leon în războiul austro-prusian fluturându-i prin fața ochilor perspectiva achi-
zițiilor teritoriale – inițial în Belgia, apoi în Luxemburg. Aceste perspective au
dispărut atunci când Napoleon a încercat să pună mâna pe ele, deoarece el voia
„compensațiile" în dar și fiindcă Bismarck nu vedea nici un motiv să-și asume
riscuri, de vreme ce el culesese roadele indeciziei lui Napoleon.
Umilit de aceste demonstrații de neputință și, mai presus de orice, de încli-
narea tot mai accentuată a echilibrului european într-o direcție contrară Franței,
Napoleon a căutat să obțină o compensare pentru greșeala lui de calcul (potrivit
căreia Austria avea să câștige războiul austro-prusian) făcând un caz din succe-
siunea la tronul Spaniei, care devenise vacant. El a cerut din partea regelui
Prusiei asigurarea că nici un prinț de Hohenzollern (dinastia prusacă) nu avea să
aspire la tron. Era un alt gest lipsit de substanță, capabil să producă în cel mai
bun caz un succes de prestigiu fără nici o relevanță pentru relațiile de putere din
Europa Centrală.
Nimeni n-a reușit să-l atragă vreodată pe Bismarck într-o diplomație fără scop.
Cu una dintre mișcările sale iscusite, Bismarck a folosit luarea de atitudine a lui
Napoleon pentru a-l ispiti să declare război Prusiei, în 1870. Cererea franceză către
regele Prusiei – să renunțe ca vreun membru al familiei sale să aspire vreodată la
coroana Spaniei – era într-adevăr provocatoare. Insă bătrânul și demnul rege
Wilhelm I, în loc să-și piardă cumpătul, l-a refuzat răbdător și corect pe amba-
sadorul francez trimis să depună cererea. Regele i-a trimis propria sa relatare
asupra afacerii lui Bismarck, care i-a redactat telegrama – eliminând orice cuvânt
care ar fi transmis răbdarea și decența cu care regele îl tratase de fapt pe
ambasadorul francez.21 Bismarck, mult înainte vremii sale, a recurs atunci la o
tehnică pe care oamenii de stat care i-au urmat au dezvoltat-o până la artă: a lăsat
să se scurgă către presă așa-numita ciornă a depeșei. Versiunea redactată a tele-
gramei regelui arăta ca o dojana regală la adresa Franței, înfuriat, publicul fran-
cez a cerut război, pe care Napoleon i l-a oferit.
Prusia a câștigat repede și decisiv, cu sprijinul tuturor celorlalte state
germane. De-acum, era liber drumul spre desăvârșirea unificării Germaniei, pro-
clamată, cam fără tact, de către conducătorii prusaci în 18 ianuarie 1871, în Sala
Oglinzilor de la Versailles.
Napoleon înfăptuise revoluția pe care o intenționase, deși consecințele sale au
fost exact opusul celor avute în vedere de el. Harta Europei fusese într-adevăr
redesenată, însă noul aranjament slăbise ireparabil influența Franței, fără a-i
aduce lui Napoleon renumele după care tânjea.
Napoleon încurajase revoluția fără să-i înțeleagă consecințele probabile.
Incapabil să evalueze relațiile de forță și să le folosească, pentru a-și atinge
obiectivele pe termen lung, Napoleon a căzut la acest test. Politica sa externă s-a
prăbușit nu pentru că lui Napoleon îi lipseau ideile, ci pentru că a fost incapabil
să stabilească vreo ordine între multiplele sale aspirații sau vreo relație între ele
și realitatea ce lua ființă în jurul lui. Râvnind la notorietate, Napoleon nu a avut
niciodată măcar o linie politică de urmat, în schimb, a fost propulsat de o
țesătură divergentă de obiective – unele dintre ele destul de contradictorii. Când

s-a confruntat cu criza crucială a carierei sale, diversele impulsuri s-au anulat
unele pe altele.
Napoleon a privit sistemul lui Metternich ca fiind umilitor pentru Franța și ca
pe o constrângere la adresa ambițiilor sale. A avut succes în dezintegrarea Sfintei
Alianțe, provocând o fisură între Austria și Rusia în timpul Războiului Crimeii.
Dar nu a știut ce să facă cu triumful lui. Din 1852 până în 1871, pe parcursul
reorganizării ordinii europene, a domnit un relativ haos. Când această perioadă a
luat sfârșit, Germania a apărut ca cea mai mare putere de pe continent. Legiti-
mitatea – principiul unității conducătorilor conservatori, care îndulcise asprimea
sistemului echilibrului puterii în timpul lui Metternich – s-a transformat într-o
vorbă goală. Napoleon însuși contribuise la toate aceste transformări. Supra-
estimând forța Franței, el încurajase toate revoltele, convins că Ie putea folosi în
avantajul Franței.
în cele din urmă, politica internațională a ajuns să se bazeze pe forța brută. Și,
într-o asemenea lume, între imaginea Franței despre sine ca națiune dominantă în
Europa și capacitatea ei de a se ridica la înălțimea acestei imagini a existat o
prăpastie inerentă- prăpastie care a măcinat politica Franței până la ora actuală,
în timpul domniei lui Napoleon, faptul s-a vădit în incapacitatea împăratului de
a-și transpune în viață eternele propuneri privind convocarea unui congres
european pentru revizuirea hărții Europei. Napoleon a convocat congrese după
Războiul Crimeii din 1856, înainte de războiul italian din 1859, în timpul
revoltei poloneze din 1863, în timpul războiului danez din 1864 și înainte de
războiul austro-prusian din 1866 – încercând întotdeauna să obțină la masa
discuțiilor revizuirea frontierelor, pe care el niciodată nu le-a definit exact și
pentru care nu era pregătit să-și asume riscul unui război. Problema lui Napoleon
era că el nu avea destulă tărie pentru a insista și că schemele sale erau prea radi-
cale pentru a dicta consensul.
înclinarea Franței spre asocierea cu țări, dispuse să-i accepte rolul condu-
cător, fusese un factor constant în politica externă franceză de după Războiul
Crimeii. Incapabilă să domine o alianță cu Marea Britanie, Germania, Rusia sau
Statele Unite și considerând statele tinere incompatibile cu noțiunea sa de gran-
doare națională și cu rolul ei mesianic în lume, Franța căutase să conducă în
sadrul unor pacte cu puteri mai mici – cu Sardinia, România și statele germane
mijlocii în secolul al XlX-lea, cu Cehoslovacia, Iugoslavia și România în pe-
ioada interbelică.
Aceeași atitudine s-a regăsit în politica externă franceză după de Gaulle. La
Jn secol după războiul franco-prusian, coșmarul Franței a continuat să fie
Jroblema unei Germanii mai puternice. Franța a făcut alegerea curajoasă de a
DOI REVOLUȚIONARI 103
căuta prietenia temutului și invidiatului său vecin. Totuși, logica geopolitică ar fi
sugerat ca Franța să încerce să strângă legăturile cu Statele Unite – fie și numai
pentru a-și spori opțiunile. Orgoliul francez, însă, a împiedicat acest lucru, con-
ducând Franța spre căutarea, uneori donquijotească, a unei grupări – ocazional a
oricărei grupări – pentru a contrabalansa Statele Unite cu un consorțiu european,
chiar cu prețul eventualei preeminențe a Germaniei. In perioada modernă, Franța
a acționat din timp în timp ca un fel de opoziție parlamentară față de conducerea
exercitată de America, încercând să facă din Comunitatea Europeană un lider
mondial alternativ și cultivând legături cu state pe care le putea domina sau pe
care credea că le poate domina.
După sfârșitul domniei lui Napoleon al III-lea, Franței i-a lipsit fie puterea de
a-și impune aspirațiile universaliste, moștenire a Revoluției franceze, fie arena în
care să-și afle un debușeu adecvat zelului ei misionar. Vreme de mai bine de un
secol, Franța a găsit dificil de acceptat faptul că acele condiții obiective – pentru

preeminența pe care i-o câștigase Richelieu – dispăruseră odată cu realizarea în
Europa a consolidării naționale. Stilul perdant al diplomației sale se datorase în
mare măsură încercării conducătorilor ei de a-i perpetua rolul de centru al poli-
ticii europene, într-un mediu ambiant tot mai puțin prielnic unor asemenea aspi-
rații. Este o ironie faptul ca țara care a inventat raison d'etat să fi fost nevoită să
se ocupe, pentru o bună parte a unui secol, de încercarea de a-și aduce aspirațiile
la nivelul posibilităților.
Distrugerea sistemului de la Viena, pe care o începuse Napoleon, a fost
desăvârșită de Bismarck. Bismarck și-a câștigat poziția politică de frunte, ca
adversar arhiconservator al revoluției liberale de la 1848. El a fost, de asemenea,
primul conducător care a introdus votul masculin universal în Europa, împreună
cu cel mai cuprinzător sistem de bunăstare socială, pe care avea să-l cunoască
lumea vreme de 60 de ani. In 1848, Bismarck a combătut cu înverșunare oferta
de a prelua coroana imperială germană făcută regelui Prusiei de parlamentul ales.
Dar, peste numai ceva mai mult de două decenii, avea să înmâneze el însuși
această coroană imperială unui rege prusac, la terminarea procesului de unificare
a națiunii germane – realizat pe baza respingerii principiilor liberale și pe capa-
citatea Prusiei de a-și impune voința prin forță. Această uimitoare realizare a
făcut ca ordinea internațională să revină la nesfârșitele competiții din secolul al
XVIII-lea, acum mult mai periculoase datorită tehnologiei industriale și capaci-
tății de mobilizare a unor vaste resurse naționale. Nici vorbă nu mai era de discu-
ții despre unitatea capetelor încoronate sau de armonie între vechile state ale
Europei. Subordonată conceptului de Realpolitik, promovat de Bismarck, poli-
tica externă a devenit o competiție de forță.
Realizările lui Bismarck au fost la fel de neobișnuite ca și personalitatea sa.
Omul din „sânge și fier" scria o proză de o extraordinară simplitate și frumusețe,
iubea poezia și își copia în jurnal pagini din Byron. Omul de stat, care ridica în
slăvi Realpolitik, avea un deosebit simț al proporțiilor, care transforma puterea
într-un instrument al autoînfrânării.
Ce este revoluționarul? Dacă răspunsul la această întrebare ar fi lipsit de am-
biguități, puțini revoluționari ar reuși. Fiindcă revoluționarii aproape întotdeauna
pornesc de pe o poziție inferioară. Reușesc să iasă la lumină datorită faptului că
ordinea existentă nu este în stare să-și înțeleagă propria vulnerabilitate. Aceasta
este adevărat mai ales când provocarea revoluționară își face apariția nu
printr-un marș asupra Bastiliei, ci în veșminte conservatoare. Puține instituții au
mijloace de apărare împotriva celor ce inspiră sentimentul că le vor proteja.
La fel a fost și cu Otto von Bismarck. Și-a început viața în perioada de înflo-
rire a sistemului lui Metternich, într-o lume constituită din trei elemente majore:
echilibrul european al puterii, un echilibru intern german între Austria și Prusia
și un sistem de alianțe bazat pe unitatea valorilor conservatoare. Timp de o gene-
rație după reglementarea de la Viena, tensiunile internaționale au rămas scăzute,
deoarece toate statele importante își percepeau supraviețuirea reciprocă ca pe o
miză și deoarece așa-numitele Curți Răsăritene – ale Prusiei, Austriei și Rusiei –
aveau respect unele față de valorile celorlalte.
Bismarck a sfidat toate aceste premise.22 El era convns că Prusia devenise cel
mai puternic stat german și nu avea nevoie de Sfânta Alianță ca legătură cu
Rusia. Pentru aceasta, interesele naționale comune asigurau o legătură adec-
vată, iar prusaca Realpolitik se putea substitui unității conservatoare. Bismarck
considera Austria un obstacol în calea misiunii germane a Prusiei, nu un
partener la îndeplinirea ei. Contrar opiniilor aproape tuturor contemporanilor
săi, cu excepția poate a prim ministrului piemontez Cavour, Bismarck a tratat
diplomația agitată a lui Napoleon mai degrabă ca pe o ocazie, decât ca pe o ame-
lințare strategică.

Când Bismarck a ținut în 1850 un discurs, în care ataca părerea încetățenită
:ă unitatea germană necesita înființarea unor instituții parlamentare, sprijinitorii
iăi conservatori nu și-au dat seama de la bun început că ceea ce auzeau era
nainte de orice o provocare Ia adresa premiselor conservatoare ale sistemului lui
vletternich:
Onoarea Prusiei nii înseamnă ca noi să jucăm în întreaga Germanie rolul lui Don
Quijote pentru celebrități parlamentare ofensate, care își consideră amenințate consti-
tuțiile locale. Eu caut onoarea Prusiei prin menținerea Prusiei deoparte de orice legă-
tură dezonorantă cu democrația și neadmițând vreodată să se întâmple ceva în23
Germania fără permisiunea Prusiei…
Aparent, atacul lui Bismarck la adresa liberalismului era o aplicație a filoso-
iei lui Metternich. Totuși, el conținea o diferență hotărâtoare de accent. Siste-
nul lui Metternich se bazase pe premisa că Prusia și Austria împărtășeau o
numită angajare față de instituțiile conservatoare și aveau nevoie una de cea-
iltă pentru a înfrânge tendințele democratice. Bismarck voia să spună că Prusia
?i putea impune unilateral preferințele; că Prusia putea fi conservatoare la ea
casă, fără să-și lege politica externă de Austria sau de oricare alt stat conser-
ator; și că nu avea nevoie de nici o alianță pentru a face față revoltelor interne.
i Bismarck, Habsburgii au întâmpinat aceeași provocare cu care li se înfățișase
Jchelieu – o politică lipsită de orice sistem de valori, cu excepția gloriei
tatului. Și, exact ca și cu Richelieu, ei n-au știut cum să o trateze și nici măcar
um să-i înțeleagă natura.
DOI REVOLUȚIONARI 105
Dar cum avea Prusia să susțină Realpolitik de una singură, în centrul conti-
nentului? După 1815, răspunsul Prusiei fusese aderarea la Sfânta Alianță cu
aproape orice preț; răspunsul lui Bismarck a fost exact contrariul – să-și întărească
alianțele și relațiile în toate direcțiile, astfel ca Prusia să fie întotdeauna mai
aproape de fiecare dintre părțile în dispută, decât erau acestea una față de alta. în
acest fel, o poziție de aparentă izolare permitea Prusiei să manipuleze angajamen-
tele celorlalte puteri și să-și vândă sprijinul celui care oferea cel mai mult.
în optica lui Bismarck, Prusia era într-o poziție destul de puternică pentru a
pune în practică o asemenea politică, deoarece avea puține interese de politică
externă în afara celui de a-și întări poziția în interiorul Germaniei. Toate celelalte
puteri aveau aranjamente mai complicate: Marea Britanie nu avea numai grija
imperiului ei, ci și pe aceea a echilibrului general al puterii; Rusia exercita pre-
siuni simultan în Europa de Est, Asia și Imperiul otoman; Franța avea pe mână
un nou-descoperit imperiu, ambiții în Italia și o aventura în Mexic; iar Austria
era preocupată de Italia și Balcani și de rolul ei conducător în Confederația
germană. Deoarece politica Prusiei era atât de concentrată asupra Germaniei, ea
nu avea, într-adevăr, nici o neînțelegere majoră cu vreo altă putere cu excepția
Austriei, iar în acel moment neînțelegerea cu Austria exista în primul rând în
mintea lui Bismarck. Mișcarea de nealiniere, pentru a folosi un termen modern,
era echivalentul funcțional al politicii lui Bismarck de vânzare a cooperării
Prusiei, pe ceea ce el percepea drept piață:
Situația actuală ne obligă să nu ne angajăm înaintea celorlalte puteri. Nu suntem în
stare să modelăm relațiile dintre Marile Puteri așa cum vrem noi, dar ne putem păstra
libertatea de acțiune pentru a folosi în avantajul nostru acele relații de care ne lovim…
Relațiile noastre cu Austria, Anglia și Rusia nu furnizează obstacole în calea bunei
înțelegeri cu vreuna dintre aceste puteri. Doar relațiile cu Franța necesită atenție
specială pentru a ne păstra deschisă opțiunea de a ne înțelege cu ea la fel de bine ca și
cu celelalte puteri…
Aluzia la bunele relații cu Franța lui Bonaparte implica disponibilitatea de
renunțare la orice ideologie, pentru a da mână liberă Prusiei întru alierea cu orice

țară (indiferent de tipul instituțiilor sale interne), care îi putea promova intere-
sele. Politica lui Bismarck a marcat o revenire la principiile lui Richelieu, care,
deși cardinal al Bisericii, se opusese Sfântului împărat roman catolic, atunci când
interesele Franței i-o ceruseră, în mod similar, Bismarck, deși conservator prin
convingeri personale, a stricat prietenia cu maeștrii săi conservatori, ori de câte
ori părea că principiile lor legitimiste restrângeau libertatea de acțiune a Prusiei.
Acest dezacord a atins un punct critic în 1856, când Bismarck, pe atunci am-
basador al Prusiei în Confederația germană, și-a dezvoltat opinia ca Prusia să fie
mai apropiată de Napoleon al III-lea care, în ochii conservatorilor prusaci, era un
uzurpator al prerogativelor legitime ale regelui.
A-l prezenta pe Napoleon drept potențial interlocutor al Prusiei depășea
puterea de tolerare a electoratului conservator, care lansase și sprijinise cariera
diplomatică a lui Bismarck. Noua filosofic a lui Bismarck a fost întâmpinată cu
aceeași neîncredere furioasă și printre susținătorii săi de odinioară, pe care și
106 DIPLOMAȚIA
Richelieu îi înfruntase cu două secole mai înainte – când avansase pe atunci
revoluționara teză că raison d'etat trebuia să aibă întâietate asupra religiei – și
aceeași cu care, în timpurile noastre, avea să fie întâmpinată politica lui Richard
Nixon de destindere față de Uniunea Sovietică. Pentru conservatori, Napoleon al
HI-lea reprezenta amenințarea unei noi runde de expansionism francez și, mai
important, simboliza reafirmarea detestatelor principii ale Revoluției franceze.
Bismarck nu a contestat analiza conservatoare făcută lui Napoleon, mai mult
decât a negat Nixon interpretarea conservatoare a mobilurilor comuniste. Bismarck
vedea în neastâmpăratul conducător francez, precum Nixon în decrepita con-
ducere sovietică (vezi capitolul 28), atât o șansă, cât și un pericol. El considera
că Prusia era mai puțin vulnerabilă decât Austria, în fața expansionismului sau a
Revoluției franceze. Și nici nu accepta opinia preponderentă referitoare la
viclenia Iui Napoleon, observând cu sarcasm că abilitatea de a-i admira pe
ceilalți nu era punctul său forte. Cu cât se temea mai tare de Napoleon, cu atât
trebuia Austria să facă Prusiei concesii mai multe și cu atât creștea flexibilitatea
diplomatică a acesteia din urmă.
Motivele rupturii dintre Bismarck și conservatorii prusaci au fost în mare
măsură aceleași cu cele ale disputei dintre Richelieu și criticii săi clericali,
diferența principală constând în insistența conservatorilor prusaci de a se con-
centra asupra principiilor politice universale, nu asupra principiilor religioase
universale. Bismarck susținea că puterea își asigura propria legitimitate; conser-
vatorii susțineau că legitimitatea reprezenta o valoare ce trecea de calculele
puterii. Bismarck credea că o evaluare corectă a puterii implica o doctrină a
autol imitări i; conservatorii insistau că numai principiile morale puteau limita în
ultimă instanță pretențiile puterii.
Conflictul evoca un schimb bătăios de scrisori de la sfârșitul anilor 1850,
dintre Bismarck și bătrânul său mentor Leopold von Gerlach, aghiotantul militar
al regelui prusac, căruia Bismarck îi datora totul – prima sa numire diplomatică,
accesul la curte, întreaga sa carieră.
Polemica dintre cei doi bărbați a început atunci când Bismarck i-a trimis lui
Gerlach recomandarea ca Prusia să elaboreze o opțiune diplomatică orientată
spre Franța, împreună cu o scrisoare însoțitoare în care așeza utilitatea deasupra
ideologiei:
Nu pot scăpa de logica ineluctabilă a faptului că Austria zilelor noastre nu ne poate fi
prietenă. Atâta vreme cât Austria nu acceptă o delimitare a sferelor de influență în
Germania, noi trebuie să anticipăm o competiție cu ea, prin intermediul diplomației
și al minciunilor în vreme de pace, cu folosirea oricărei ocazii de a da o coup de

grăce.25
Gerlach, însă, respingea ideea că avantajul strategic putea justifica abando-
narea principiilor, mai ales când era vorba de un Bonaparte. El a recomandat
remediul lui Metternich – ca Prusia să se strângă împreună Austria și Rusia și să
refacă Sfânta Alianță pentru a spori izolarea Franței26.
Ce găsea Gerlach și mai de neînțeles era o altă propunere a lui Bismarck, pri-
cind invitarea lui Napoleon la manevrele unui corp de armată prusac, pentru că
DOI REVOLUȚIONARI 107
„această dovadă de bune relații cu Franța… ne-ar spori influența în toate relațiile
diplomatice"27.
Sugerarea ideii ca un Bonaparte să participe la manevrele Prusiei a provocat o
adevărată explozie din partea lui Gerlach: „Cum poate un om de inteligența
dumitale să-și sacrifice principiile pentru un individ precum acest Napoleon?
Napoleon este dușmanul nostru firesc."28 Dacă Gerlach ar fi văzut comentariul
cinic al lui Bismarck pe marginea scrisorii sale – „Ce-i cu asta?" -, și-ar fi păs-
trat pentru el următoarea scrisoare, în care își reafirma principiile antirevo-
luționare, de o viață – aceleași care-l conduseseră la sprijinirea Sfintei Alianțe și
la susținerea materială a începutului carierei lui Bismarck:
Principiul meu politic este și rămâne războiul împotriva revoluției. Nu ai să-l convingi
pe Bonaparte că nu se află de partea revoluționară. Iar el nu va sta de nici o altă parte
deoarece este limpede că obține avantaje din asta… Așadar, dacă principiul meu de a
mă opune revoluției este corect… trebuie să fie aplicat și în practică. 9
Cu toate acestea, Bismarck era în dezacord cu Gerlach nu pentru că nu îl
înțelegea, cum presupunea Gerlach, ci pentru că îl înțelegea prea bine. Pentru
Bismarck, Realpolitik depindea de flexibilitatea și de abilitatea de a exploata
orice opțiune ivită, fără constrângeri ideologice. Exact cum făcuseră apărătorii
lui Richelieu, Bismarck a transferat disputa asupra unui singur principiu, împăr-
tășit de amândoi, și anume unul care îl plasa pe Gerlach în dezavantaj clar –
importanța primordială a patriotismului prusac. Insistența lui Gerlach asupra uni-
tății intereselor conservatoare era, potrivit lui Bismarck, incompatibilă cu loiali-
tatea față de țara lor:
Franța mă interesează numai în măsura în care afectează situația țării mele și noi
putem face politică numai cu Franța care există… Ca persoană romantică, pot să vărs o
lacrimă pentru soarta lui Henric al V-lea (pretendentul Bourbon); ca diplomat, aș fi sluji-
torul lui dacă aș fi francez, dar așa cum stau lucrurile, Franța, independent de cine se în-
tâmplă să o conducă, este pentru mine un pion pe care nu îl pot evita pe tabla de șah a
diplomației, unde nu am altă datorie decât să-l servesc pe regele meu și să servesc țara
mea [sublinierea lui Bismarck]. Nu îmi pot împăca simpatiile și antipatiile personale față
de puterile străine cu sentimentul datoriei în materie de politică externă; cu adevărat văd
în ele germenele neloialității față de suveranul și țara pe care le servesc.30
Cum avea să răspundă un tradiționalist prusac ideii că patriotismul prusac era
mai presus de principiul legitimității și că, dacă împrejurările o cereau, credința
unei generații întregi în unitatea valorilor conservatoare se putea învecina cu ne-
loialitatea? Bismarck a tăiat implacabil orice posibilitate intelectuală de scăpare,
respingând anticipat argumentul lui Gerlach că legitimitatea era interesul
național al Prusiei și că, prin urmare, Napoleon era dușmanul etern al acesteia:
…aș putea nega asta – dar chiar și dacă aveați dreptate nu aș considera că este politic
înțelept să aduc la cunoștința altor state temerile noastre din vreme de pace. Până la
apariția rupturii pe care o preziceți, am să consider că este util să încurajez credința…
că tensiunea în relațiile cu Franța nu este o deformație organică a noastră…31
1U8 DIPLOMAȚIA
Cu alte cuvinte, Realpolitik cerea flexibilitate tactică, iar interesul național
prusac cerea menținerea deschisă a opțiunii de a încheia un târg cu Franța.
Poziția de negociere a unei țări depinde de opțiunile pe care este percepută ca
avându-Ie. A le închide ușurează calculele adversarilor și le îngreunează pe cele

ale practicienilor în Realpolitik.
Ruptura dintre Gerlach și Bismarck a devenit inevitabilă în 1860, când s-a
pus în discuție atitudinea Prusiei față de războiul dintre Franța și Austria pentru
Italia. Pentru Gerlach, războiul spulberase toate îndoielile că adevăratul țel al lui
Napoleon era să pregătească scena pentru o agresiune în stilul primului Bona-
parte. De aceea, Gerlach a îndemnat Prusia să sprijine Austria, în schimb,
Bismarck a văzut ocazia așteptată – ca, în situația în care Austria era obligată să
se retragă din Italia, faptul să fie folosit ca precedent pentru eventuala alungare a
ei și din Germania. Pentru Bismarck, convingerile generației lui Metternich se
transformaseră într-un periculos set de inhibiții:
Rezist sau cad o dată cu suveranul meu, chiar dacă, în opinia mea, se distruge
prostește, dar pentru mine Franța rămâne Franța, fie că este guvernată de Napoleon
sau de Sf. Ludovic, iar Austria este pentru mine o țară străină… Știu că veți răspunde
că faptul și dreptul nu pot fi separate, că o politică prusacă adecvat concepută cere
castitate în afacerile externe chiar și din punctul de vedere ai utilității. Sunt gata să
discut cu dumneavoastră punctul de vedere al utilității; dar dacă stabiliți o antinomie
între drept și revoluție, creștinism și infidelitate, Dumnezeu și diavol, nu pot argu-
menta mai departe și pot spune doar atât: Nu sunt de aceeași părere, cu dumneavoastră
și judecați in mine ceea ce nu puteți dumneavoastră judeca.32
Această amară declarație de credință era echivalentul funcțional al afirmației
lui Richelieu că, de vreme ce sufletul este nemuritor, omul trebuie să se supună
doar judecății lui Dumnezeu, însă statele, fiind pieritoare, nu pot fi judecate
decât după ceea ce fac. Ca și Richelieu, Bismarck nu respingea opțiunile morale
ale lui Gerlach ca acte personale de credință – probabil că împărtășea multe
dintre ele; dar le nega relevanța în raport cu îndatoririle de om de stat, făcând
distincție între convingerile personale și Realpolitik:
Nu eu am căutat să intru în serviciul regelui… Dumnezeu, care m-a plasat pe
neașteptate în această poziție, probabil că mai curând îmi va arăta calea de ieșire decât
să-mi lase sufletul să piară. Aș supraestima valoarea acestei vieți în mod ciudat… dacă
nu aș avea convingerea că după 30 de ani va fi irelevant pentru mine ce succes politic
am realizat eu sau țara mea în Europa. Mă pot gândi chiar la ideea că într-o bună zi
«necredincioșii iezuiți» vor stăpâni marca Brandenburg [inima Prusiei] împreună cu
un absolutism boqapartist… Sunt copilul unei epoci diferite de a dumneavoastră, dar
unul la fel de onest cu mine însumi ca și dumneavoastră față de propriul sine.
Această stranie premoniție a destinului Prusiei de peste un secol nu a mai
'rirnit nicicând răspuns din partea omului căruia Bismarck îi datora cariera..
Bismarck era într-adevăr copilul unei alte epoci decât cea a mentorului său de
dinioară. Bismarck aparținea erei Realpolitik, Gerlach fusese format de pe-
ioada lui Metternich. Sistemul lui Metternich oglindise concepția secolului
l XVIII-lea despre univers ca un orologiu măreț, cu piese complicat angre-
DOI REVOLUȚIONAR! 109
nate, în care defectarea uneia dintre componente însemna deranjarea interac-
țiunii celorlalte. Bismarck reprezenta noua eră atât în știință, cât și în politică.
El nu vedea universul ca pe un echilibru mecanic, ci – în versiunea sa modernă
– ca fiind alcătuit din particule în curgere, al căror impact una asupra celorlalte
creează ceea ce este perceput drept realitate. Filosofia biologică înrudită cu a
sa era teoria evoluționistă a lui Darwin, bazată pe ideea supraviețuirii celor
mai bine adaptați.
Animat de asemenea convingeri, Bismarck a proclamat relativitatea tuturor
credințelor, inclusiv a credinței în veșnicia propriei sale țări. în lumea guvernată
de Realpolitik, era datoria omului de stat să evalueze ideile drept forțe în relație
cu toate celelalte forțe relevante în luarea deciziilor; iar diferitele elemente
trebuiau a fi judecate după cât de bine puteau servi interesului național, nu po-
trivit ideologiilor preconcepute.
Totuși, oricât de dură ar fi putut apărea filosofia lui Bismarck, ea era clădită

în jurul unui crez la fel de imposibil de dovedit ca și premisele lui Gerlach –
anume că o analiză atentă a unui set dat de circumstanțe conducea necesarmente
pe toți oamenii de stat la aceleași concluzii. Exact după cum Gerlach găsea de
neconceput că principiul legitimității putea inspira mai mult de o singură inter-
pretare, era peste puterea de înțelegere a lui Bismarck că oamenii de stat se
puteau deosebi prin modul lor de a' aprecia interesul național. Datorită extraor-
dinarei sale capacități de a sesiza nuanțele puterii și ramificațiile ei, Bismarck
a fost în stare ca pe parcursul vieții sale să schimbe constrângerile filosofice
ale sistemului lui Metternich printr-o politică a înfrânării autoimpuse. Dat
fiind că aceste nuanțe nu le-au fost la fel de evidente succesorilor și imitato-
rilor lui Bismarck, aplicarea literală a Realpolitik a condus la dependența exce-
sivă a acestora de puterea militară și, de aici, la cursa înarmărilor și cele două
războaie mondiale.
Succesul este uneori atât de greu de sesizat, încât oamenii de stat care au
parte de el arareori se ostenesc să gândească la faptul că el își poate impune pro-
priile dezavantaje. Astfel, la începutul carierei sale, Bismarck a fost în principal
preocupat să aplice Realpolitik pentru a distruge lumea pe care o găsise, domi-
nată încă în mare măsură de principiile lui Metternich. Aceasta cerea ca Prusia să
se dezbare de ideea că rolul conducător al Austriei în Germania era vital pentru
securitatea Prusiei și menținerea valorilor conservatoare. Oricât de adevărat ar fi
fost acest lucru la momentul Congresului de la Viena, la mijlocul secolului al
XlX-lea Prusia nu mai avea nevoie de alianța Austriei pentru a-și păstra stabili-
tatea internă sau liniștea în Europa, într-adevăr, potrivit lui Bismarck, iluzia că e
nevoie de o alianță cu Austria servea mai presus de orice la inhibarea Prusiei de
a-și urmări țelul final – unificarea Germaniei.
După cum o vedea Bismarck, istoria Prusiei abunda în dovezi care îi susți-
neau pretenția de a deține supremația în Germania și de a fi capabilă să stea pe
picioarele ei. Fiindcă Prusia nu era doar unul dintre statele germane. Oricât de
conservatoare era politica sa internă, aceasta nu putea diminua strălucirea pe care
Prusia o acumulase, prin extraordinarele ei sacrificii din timpul războaielor de
eliberare de sub Napoleon. Era ca și cum înseși contururile Prusiei – o serie de. i -J M-fLL l^WiVJLrt J l/\
enclave cu forme ciudate, întinzându-se de-a curmezișul câmpiei nord-germane,
de la Vistula până la vest de Rin – o destinaseră să conducă lupta pentru unitatea
germană, până și în ochii liberalilor.
Bismarck, însă, a mers și mai departe. El a sfidat ideea încetățenită care iden-
tifica naționalismul cu liberalismul, sau cel puțin afirmația că unitatea germană
nu putea fi realizată decât prin instituții liberale:
Prusia a devenit măreață nu prin liberalism și influența iiber-cugetătorilor, ci printr-o
succesiune de guvernanți puternici, hotărâți și înțelepți, care au gospodărit cu grijă
resursele militare și financiare ale statului și le-au ținut laolaltă în propriile lor mâini
pentru a le azvârli cu un curaj necruțător pe arena politicii europene îndată ce s-a ivit
o ocazie favorabilă…
Bismarck s-a bizuit nu pe principiile conservatoare, ci pe caracterul unic al
instituțiilor prusace; el a clădit pretențiile Prusiei la asumarea conducerii în
Germania mai curând pe propria ei forță, decât pe valori universale. Potrivit con-
vingerilor lui Bismarck, instituțiile erau atât de impenetrabile la influența din
afară, încât Prusia putea exploata curentele democratice ale epocii ca instru-
mente ale politicii externe, amenințând cu încurajarea unei mai mari libertăți de
expresie pe plan intern – fără să conteze că nici un rege prusac nu practicase o
asemenea politică vreme de cel puțin patru decenii:
Sentimentul de siguranță că regele rămâne stăpân în țara sa chiar dacă întreaga lui
armată se află în afara granițelor nu este împărtășit ca în Prusia de nici un alt stat de pe
continent și, mai cu seamă, de nici o altă putere germană. Aceasta creează posibilitatea

de a accepta o evoluție a afacerilor publice mult mai conformă cu cerințele actuale…
Autoritatea regală în Prusia este atât de ferm stabilită, încât guvernul poate să
încurajeze fără nici un risc o activitate parlamentară mult mai vioaie și, prin aceasta,
să exercite presiuni asupra condițiilor din Germania.35
Bismarck a respins convingerea lui Metternich conform căreia sentimentul
;omun al vulnerabilității lor interne impunea asocierea strânsă a celor trei Curți
lăsăritene. Situația se prezenta exact invers. De vreme ce Prusia nu era amenin-
ată de revolte interne, tocmai coeziunea ei putea fi folosită ca o armă pentru
subminarea reglementării de la Viena prin amenințarea celorlalte puteri, mai ales
Austria, cu politici capabile să ațâțe la revolte interne. Pentru Bismarck, forța
nstituțiilor guvernamentale, militare și financiare ale Prusiei deschidea calea
ntâietății Prusiei în Germania.
Când a fost numit ambasador în Adunarea Confederației, în 1852, și amba-
ador la Skt. Petersburg, în 1858, Bismarck s-a ridicat la poziții care i-au permis
â-și susțină ideile,politice. Rapoartele sale, strălucit scrise și remarcabil de
onsistente, au îndemnat la o politică externă bazată nici pe sentiment, nici pe
îgitimitate, ci pe evaluarea corectă a puterii, în această manieră, Bismarck a
:venit la tradiția unor cârmuitori ai secolului al XVIIJ-lea, precum Ludovic
l XlV-lea și Frederic cel Mare. Sporirea influenței statului a devenit principalul,
ică nu unicul obiectiv, temperat doar de forțele masate împotriva lui:
…O politică sentimentală nu se bucură de reciprocitate. Este o particularitate exclusiv
prusacă.36
DOI REVOLUȚIONARI 111
…Pentru numele lui Dumnezeu, nici o alianță sentimentală în care conștiința săvârșirii
de fapte bune furnizează singura răsplată pentru sacrificiul nostru.37
…Politica este arta posibilului, știința relativului.38
Nici regele însuși nu are dreptul să subordoneze interesele statului simpatiilor sau
antipatiilor sale personale.
Potrivit aprecierii lui Bismarck, politica externă avea o bază aproape științi-
fică, făcând posibilă analizarea interesului național în termenii criteriilor obiec-
tive, într-un asemenea calcul, Austria apărea ca o țară străină, nu fraternă, și mai
presus de orice ca un obstacol în calea binemeritatului loc al Prusiei în Germa-
nia: „Politica noastră nu are alt câmp de desfășurare decât Germania și exact
acesta este cel pe care Austria crede din răsputeri că trebuie să îl ceară pentru ea
însăși… Noi ne lipsim reciproc de aerul care ne trebuie pentru a respira… Este un
fapt care nu poate fi ignorat, oricât de inoportun ar fi."4
Primul rege prusac pe care Bismarck l-a servit ca ambasador, Frederic Whil-
helm al IV-lea, a fost sfâșiat între conservatorismul legitimist al lui Gerlach și
oportunitățile inerente specifice acelui Realpolitik al lui Bismarck. Bismarck
insista că aprecierea personală acordată de rege tradiționalului stat german
preeminent nu trebuia să inhibe politica prusacă. De vreme ce Austria nu avea să
accepte niciodată hegemonia prusacă asupra Germaniei, strategia lui Bismarck
era să slăbească Austria cu orice ocazie. In 1854, în timpul Războiului Crimeii,
Bismarck a sugerat ca Prusia să exploateze ruptura Austriei cu Rusia și să o
atace pe cea care încă mai era partenera Prusiei în Sfânta Alianță, fără vreo
justificare mai bună decât oportunitatea momentului:
Dacă am reuși să aducem Viena la concluzia că nu trebuie să considere un atac al
Prusiei asupra Austriei ca pe ceva cu totul improbabil, am auzi în curând lucruri mai
delicate dintr-acolo…41
în 1859, în timpul războiului Austriei cu Franța și Piemontul, Bismarck a
revenit la aceeași temă:
Situația actuală ne oferă încă o dată marele premiu dacă lăsăm ca războiul dintre
Austria și Franța să se instaureze bine, ca apoi să ne deplasăm spre sud cu armata
noastră, luând bornele de frontieră în ranițe pentru a nu le mai împlânta iar până nu
atingem Lacul Constanța sau măcar regiunile unde confesiunea protestantă încetează

să mai fie predominantă.42
Metternich ar fi considerat asta o erezie, dar Frederic cel Mare ar fi aplaudat
adaptarea ingenioasă făcută de un învățăcel propriei sale rațiuni fundamentale de
cucerire a Sileziei.
Bismarck a supus echilibrul european al puterii aceleiași analize reci, relati-
viste, făcută situației interne a Germaniei. In toiul Războiului Crimeii, Bismarck
a conturat principalele opțiuni ale Prusiei:
Avem în față trei posibilități: (1) O alianță cu Rusia; și este întotdeauna o prostie să
jurăm pe loc că nu vom merge niciodată alături de Rusia. Chiar și dacă ar fi adevărat,
trebuie să ne păstrăm opțiunea și să o folosim ca amenințare. (2) O politică în care ne
aruncăm în brațele Austriei și ne compensăm pe socoteala confederaților trădători
[germani]. (3) O schimbare de cabinet spre stânga, prin care să devenim repede
într-atât de «occidentali», încât să derutăm Austria cu totul.
în aceeași depeșă diplomatică erau enumerate ca opțiuni prusace la fel de va-
labile: o alianță cu Rusia împotriva Franței (de presupus că pe baza unei comunități
de interese conservatoare); un aranjament cu Austria împotriva statelor germane
secundare (și probabil împotriva Rusiei); și o trecere la liberalism, îndreptat în
plan intern împotriva Austriei și a Rusiei (probabil în combinație cu Franța). Ca
și Richelieu, Bismarck se simțea pe deplin liber în alegerea partenerilor, fiind
gata să se alieze cu Rusia, Austria sau Franța; alegerea depindea în întregime de
care dintre ele putea servi mai bine interesului național al Prusiei. Deși un
adversar înverșunat al Austriei, Bismarck era gata să exploreze un aranjament cu
Viena în schimbul unor compensații corespunzătoare în Germania. Și, cu toate
că era un arhiconservator în afacerile interne, Bismarck nu vedea nici un obsta-
col în a schimba politica internă a Prusiei spre stânga, atâta vreme cât aceasta
servea unui obiectiv de politică externă. Fiindcă politica internă era și ea un
instrument al Realpolitik.
încercări de a înclina balanța puterii fuseseră făcute, desigur, chiar și în zilele
>une ale sistemului lui Metternich. Atunci, însă, orice efort trebuia făcut, pentru
i legitima schimbarea, prin mijloacele consensului european. Sistemul lui
v4etternich-a căutat să se adapteze mai degrabă prin congrese europene decât
>rintr-o politică de amenințări și contraamenințări. Bismarck ar fi fost ultimul
are să respingă eficacitatea consensului moral, însă pentru el, acesta era un singur
lement de putere printre multe altele. Stabilitatea ordinii internaționale depindea
nume de această nuanță. Exercitarea de presiuni pentru schimbare fără a ajunge la
arăta un pretins devotament față de relațiile stabilite prin tratatele existente – față
e valorile comune sau față de Concertul Europei – marca o revoluție diplomatică.
\ timp, transformarea puterii în unic criteriu a condus națiunile la angajarea în
ursa înarmărilor și în politici externe bazate pe confruntări.
Vederile lui Bismarck au rămas onorabile atâta vreme cât elementul cheie al
:glementării de la Viena – unitatea curților conservatoare ale Prusiei, Austriei și
usiei – s-a menținut intact și atâta timp cât Prusia nu a îndrăznit să rupă ea
sași această unitate. Sfânta Alianță s-a dezintegrat pe neașteptate și destul de
pid după Războiul Crimeii, când Austria a abandonat abilul anonimat, prin
ire Metternich îndepărtase crizele de anemicul său imperiu, și după multe
:itări s-a alăturat adversarilor Rusiei. Bismarck a înțeles imediat că Războiul
'iineii făcuse posibilă o revoluție diplomatică. „Ziua socotelilor", a spus el, „va
ni cu siguranță, chiar dacă vor mai trece câțiva ani."4
într-adevăr, poate că cel mai important document referitor la Războiul Cri-
îii a fost o depeșă diplomatică expediată de Bismarck, ce analiza situația la ter-
narea războiului, în 1856. Siptomatic, depeșa vădea o perfectă flexibilitate a
:todei diplomatice și o totală lipsă de scrupule în urmărirea oportunităților,
oriografia germană a numit, pe bună dreptate, raportul lui Bismarck „Pracht-

ncht", sau „Magistrala Depeșă". Deoarece în ea era strânsă esența Realpolitik,
toate că tot a fost prea îndrăzneață pentru adresantul ei, prim ministrul prusac
DOI REVOLUȚIONARI 113
Otto von Manteuffel, ale cărui numeroase comentarii marginale arată că acesta a
fost departe de a fi convins de conținutul ei.
Bismarck începea cu o expunere a extraordinar de favorabilei poziții a lui Na-
poleon, de la sfârșitul Războiului Crimeii. De acum înainte, nota el, toate statele
Europei vor căuta prietenia Franței, nici una cu mai mari perspective de succes
decât Rusia:
O alianță între Franța și Rusia este prea firească pentru a nu se produce… Până acum,
fermitatea Sfintei Alianțe… a ținut cele două state despărțite; dar o dată cu moartea țarului
Nicolae I și dizolvarea de către Austria a Sfintei Alianțe nu mai există nimic care să
împiedice împăcarea naturală a celor două state lipsite de orice interese conflictuale.45
Bismarck a prezis că Austria intrase singură într-o capcană, din care nu avea
să fie în stare a scăpa întrecându-se cu țarul la fugă spre Paris. Deoarece, pentru
a-și păstra sprijinul armatei sale, Napoleon avea nevoie de niște elemente care
să-i poată furniza la un anumit moment „un pretext nu prea arbitrar și injust pentru
intervenție. Italia este ideală pentru acest rol. Ambițiile Sardiniei, amintirea lui
Bonaparte și a lui Murat furnizează suficiente scuze, iar ura Austriei îi va netezi
drumul."46 Aceasta a fost, desigur, exact ce s-a întâmplat trei ani mai târziu.
Cum trebuia să se situeze Prusia în lumina inevitabilei viitoare cooperări
franco-rusești și a probabilului conflict franco-austriac? Potrivit sistemului lui
Metternich, Prusia ar fi trebuit să-și strângă alianța cu Austria cea conservatoare,
să cimenteze Confederația germană, să stabilească relații apropiate cu Marea
Britanic și să caute să îndepărteze Rusia de la pieptul lui Napoleon.
Bismarck a demolat pe rând toate aceste opțiuni. Forțele de uscat ale Marii
Britanii erau prea neglijabile pentru a fi de folos împotriva unei alianțe
franco-ruse, Austria și Prusia aveau să sfârșească prin a suporta șocul principal
al luptei, iar Confederația germană nu putea nici ea contribui în mod real la
sporirea forței:
Ajutată de Rusia, Prusia și Austria, Confederația germană s-ar aduna probabil laolaltă,
fiindcă ar crede în obținerea victoriei chiar și fără sprijinul ei; dar în cazul unui război
pe două fronturi, în est și în vest, acei principi care nu se află sub controlul baionetelor
noastre vor încerca să se salveze prin declarații de neutralitate, dacă nu-și vor face
apariția pe câmpul de luptă împotriva noastră…47
Cu toate că Austria fusese principalul aliat al Prusiei vreme de mai bine de o
generație, ea reprezenta acum în ochii lui Bismarck mai degrabă un partener
nepotrivit. Devenise principalul obstacol în calea creșterii Prusiei: „Germania
este prea mică pentru noi amândouă…, câtă vreme tragem aceeași brazdă, Austria
este singurul stat pe seama căruia putem noi avea un câștig permanent și din
partea căruia putem noi suferi o pierdere permanentă."4
Indiferent ce aspect al relațiilor internaționale lua în considerare, Bismarck îl
rezolva susținând că Prusia trebuia să rupă legăturile sale confederative cu Austria
și să inverseze politicile perioadei lui Metternich, pentru a-și slăbi cu fiecare
ocazie aliatul de odinioară: „Când Austria trage hăis, noi tragem cea."49
Nenorocirea sistemelor internaționale stabile este incapacitatea lor aproape
totală de a-și imagina provocări fatale. Orbirea revoluționarilor constă în convin-
gerea lor că pot combina toate beneficiile țelurilor lor cu ce este mai valoros în
ceea ce doboară, însă forțele dezlănțuite de revoluții au propria lor forță motrice,
iar direcția în care se deplasează nu poate fi dedusă cu necesitate din proclama-
țiile susținătorilor lor.
Așa a fost și cu Bismarck. în cinci ani de la venirea Ia putere, din 1862, el a
eliminat obstacolul austriac din calea unității germane punând în practică pro-
priile-i învățăminte trase în deceniul anterior. Prin cele trei războaie descrise mai

sus în acest capitol, el a expulzat Austria din Germania și a distrus iluziile ce
încă mai stăruiau în Franța cu privire la revenirea vremurilor lui Richelieu.
Noua Germanie unită nu a întrupat idealurile celor două generații de germani
care aspiraseră la construirea unui stat democratic, constituțional, în fapt, ea nu a
reflectat nici o tendință semnificativă anterioară din gândirea germană, luând
ființă mai degrabă ca un contract diplomatic între suveranii germani decât ca o
expresie a voinței populare. Legitimitatea ei a derivat din puterea Prusiei, nu din
principiul autodeterminării naționale. Cu toate că Bismarck realizase ceea ce își
propusese, însăși măreția triumfului său a ipotecat viitorul Germaniei și, într-ade-
văr, pe cel al ordinii europene. Fără îndoială, el a fost în terminarea războaielor
je tot atât de moderat, .pe cât fusese de necruțător în pregătirea lor. îndată ce
jermania își atinsese granițele, pe care el le considera vitale pentru securitatea
:i, Bismarck a trecut la o politică externă prudentă și stabilizatoare. Vreme de
louă decenii el a manevrat angajamentele și interesele Europei cu măiestrie, pe
>azele Realpolitik și în beneficiul păcii Europei.
însă, odată evocate, spiritele puterii nu s-au lăsat alungate prin artificii, oricât
le spectaculoase sau reținute erau acestea. Germania fusese unită ca rezultat al
nei diplomații presupunând o adaptabilitate infinită; cu toate acestea, însuși
uccesul acelei politici a îndepărtat întreaga flexibilitate din sistemul internațional.
Existau acum mai puțini participanți. Și, când numărul jucătorilor scade, ca-
acitatea de acomodare se diminuează și ea. Noul sistem internațional conținea ele-
lente mai puține și, în același timp, mai cu greutate, făcând dificilă negocierea
nui echilibru general acceptabil sau susținerea lui fără permanente teste de forță.
Aceste probleme structurale au fost amplificate de însemnătatea victoriei
rusiei în războiul franco-prusian și de natura păcii care i-a pus capăt. Anexarea
îrmană a Alsaciei și a Lorenei au provocat dușmănia ireconciliabilă a Franței,
ire a eliminat orice opțiune diplomatică germană îndreptată spre Franța.
în anii 1850, Bismarck considerase opțiunea franceză într-atât de importantă,
cât își sacrificase "prietenia cu Gerlach pentru a o promova. După anexarea
Isaciei și a Lorenei, dușmănia Franței s-a transformat în „greșeala organică a
turii noastre", împotriva căreia Bismarck avertizase atât de insistent. Iar
easta a scos din discuție politica „Magistralei Depeșe" – de a sta deoparte până
nd celelalte puteri aveau să fie deja angajate, după care sprijinul Prusiei să fie
ndut celui care avea să ofere mai mult.
Confederația germană nu reușise să acționeze ca o unitate decât în fața ame-
ițărilor, atât de copleșitoare încât anulaseră rivalitățile dintre diferitele state;
DOI REVOLUȚIONARI 115
iar acțiunea ofensivă comună era structural imposibilă. Inconsistența acestor
aranjamente a fost într-adevăr unul din motivele pentru care Bismarck insistase
ca unificarea germană să fie organizată sub conducere prusacă. Dar a plătit și el
un preț noilor aranjamente. O dată ce Germania a fost transformată dintr-o
victimă potențială a agresiunii într-o amenințare la adresa echilibrului european,
vaga apropiere dintre celelalte state ale Europei împotriva Germaniei a devenit o
posibilitate reală. Iar acest coșmar a determinat o politică germană care avea să
divizeze Europa curând în două tabere ostile.
Omul de stat european care a înțeles cel mai rapid impactul unificării ger-
mane a fost Benjamin Disraeli, următorul prim ministru al Marii Britanii, în
1871, el a spus despre războiul franco-prusian:
Războiul reprezintă revoluția germană, un eveniment politic mai important decât
Revoluția franceză din secolul trecut… Nu există tradiție diplomatică care să nu fi fost
înlăturată. Este vorba despre o nouă lume… Echilibrul puterii a fost complet distrus.50
Câtă vreme Bismarck s-a aflat la cârmă, aceste dileme au fost ascunse de
subtila și complicata sa diplomație. Dar pe termen lung însăși complexitatea

aranjamentelor lui Bismarck le-a pecetluit soarta. Disraeli a pus punctul pe i.
Bismarck remodelase harta Europei și structurile relațiilor internaționale, dar în
final nu a fost în stare să stabilească un plan pe care succesorii săi să-l poată
urma. O dată ce noutatea tacticii lui Bismarck a trecut, urmașii și concurenții lui
au crezut că siguranța rezidă în înmulțirea armelor – ca urmare a reducerii încre-
derii acordate derutantelor intangibilități ale diplomației. Incapacitatea Cancela-
rului de fier de a-și instituționaliza politicile a forțat Germania să intre într-o
rutină diplomatică din care nu a mai putut scăpa decât, la început, printr-o cursă
a înarmării, apoi prin război.
Nici în politica sa internă nu a fost Bismarck în stare să elaboreze un plan pe
care să-l poată urma succesorii săi. Bismarck, un personaj solitar în timpul vieții,
a fost și mai puțin înțeles după ce a părăsit scena și a atins proporții mitice.
Compatrioții lui au ținut minte cele trei războaie, care realizaseră unitatea ger-
mană, dar au uitat pregătirile minuțioase care le-au făcut posibile și moderația
necesară pentru a le culege roadele. Ei au văzut manifestările puterii, fără să
discearnă subtila analiză pe care se bazaseră acestea.
Constituția gândită de Bismarck pentru Germania ținea cont de aceste tendințe.
Deși bazat pe primul vot universal masculin din Europa, parlamentul (Reichstag)
nu controla guvernul – care era numit de împărat și nu putea fi schimbat decât tot
de el. Cancelarul era mai apropiat de împărat și de Reichstag, decât erau aceste
două instituții între ele. De aceea, în anumite limite, Bismarck putea ridica
instituțiile interne germane una împotriva alteia, în mod foarte asemănător celui în
care proceda cu celelalte state, în politica sa externă. Nici unul dintre urmașii lui
Bismarck nu a avut abilitatea sau îndrăzneala de a face la fel. Rezultatul a fost că
naționalismul, dospit în lipsa democrației, s-a transformat tot mai mult în șovinism
– în vreme ce democrația, lipsită de responsabilitate, a devenit tot mai sterilă.
Esența vieții lui Bismarck a fost poate cel mai bine exprimată de-Cancelarul de fier
însuși, într-o scrisoare pe care a scris-o viitoarei, atunci, sale soții:i i u uirLVJIVIA l IA
Cel care se impune aici pe pământ… are întotdeauna ceva din trăsăturile unui înger
căzut, care este frumos, dar lipsit de pace, măreț în concepții și fapte, dar lipsit de
succes, mândru și singur.
Cei doi revoluționari – care au pus bazele sistemului statului contemporan
european – au încorporat multe dintre dilemele perioadei moderne. Napoleon,
revoluționarul nehotărât, a reprezentat tendința de adaptare a politicii la relațiile
publice. Bismarck, revoluționarul conservator, a reflectat tendința de identificare
a politicii cu analiza puterii.
Napoleon avea idei revoluționare, dar dădea înapoi în fața implicațiilor lor.
Petrecându-și tinerețea în ceea ce lumea secolului XX ar numi protest, el nu a
acoperit niciodată distanța dintre formularea unei idei și punerea ei în practică.
Nesigur față de propriile-i țeluri și de propria-i legitimitate, el s-a bizuit pe
apinia publică pentru a umple acest gol. Napoleon și-a condus politica externă în
stilul liderilor politici moderni, care își măsoară succesul după reacția buletinelor
ie știri TV de seară. Asemenea lor, Napoleon s-a transformat de unul singur
ntr-un prizonier al obiectivelor strict tactice, pe termen scurt, și al rezultatelor
mediate, căutând să-și impresioneze publicul prin exagerarea presiunilor pe care
;e hotăra să le creeze. Făcând astfel, el a confundat politica externă cu mișcările
mui conjurat. Deoarece, până la urmă, realitatea nu publicitatea este cea care
lecide dacă un conducător a contat sau nu.
Pe termen lung, poporul nu respectă conducătorii care îi reflectă propria inse-
uritate sau care văd numai simptomele crizelor și nu tendințele de perspectivă,
lolul unui conducător este să-și asume povara acțiunii pe baza încrederii în pro-
ria evaluare a direcției evenimentelor și a modului în care pot fi acestea influen-

ite. Dacă nu se întâmplă așa, crizele se vor înmulți – ceea ce este un alt fel de a
pune că un conducător a pierdut controlul evenimentelor. Napoleon s-a dovedit
fi precursorul unui ciudat .fenoment modern – personajul politic care se
irăduiește cu disperare să afle ce vrea publicul și totuși sfârșește prin a fi respins
: poate chiar disprețuit de acesta.
Lui Bismarck nu i-a lipsit încrederea de a acționa conform judecății proprii,
l a analizat strălucit realitatea de fapt și oportunitățile oferite Prusiei. A clădit
ât de solid, încât Germania creată de el a supraviețuit înfrângerii în două
izboaie mondiale, ocupației străine în două rânduri și unei perioade de divizare
țării care a durat două generații. Greșeala lui Bismarck a fost aceea de a-și fi
>rtit societatea unui stil de politică nerealizabil decât în condițiile în care la
scare generație ar apărea un om mare. Acesta este un caz rar, iar instituțiile
ermaniei imperiale au militat împotrivă-i. In acest sens, Bismarck a împrăștiat
manta nu numai a realizărilor țării sale, dar și ale tragediilor acestora din
colul XX. „Nimeni nu mănâncă nepedepsit din pomul nemuririi"52, a scris
•spre Bismarck prietenul său, von Roon.
Tragedia lui Napoleon a fost că ambițiile îi depășeau posibilitățile; tragedia
i Bismarck a fost că posibilitățile proprii au depășit capacitatea de asimilare a
cietății sale. Moștenirea lăsată Franței de Napoleon a fost paralizia strategică;
^ștenirea lăsată de Bismarck Germaniei a fost o măreție imposibil de asumat.
CAPITOLUL 6
Realpolitik se răzbună
Realpolitik – politica externă bazată pe calculul puterii și al interesului na-
țional – a făcut posibilă unificarea Germaniei. Iar unificarea Germaniei a făcut ca
Realpolitik să se răzbune, obținându-se contrariul celor avute în vedere. Deoa-
rece practica Realpolitik permite evitarea războiului și a cursei înarmărilor numai
dacă principalii jucători ai unui sistem internațional sunt liberi să-și adapteze rela-
țiile reciproce la împrejurările în permanentă schimbare sau dacă sunt constrânși de
un sistem de valori comune; sau și una și alta.
După unificare, Germania a devenit cea mai puternică țară de pe continent și
s-a întărit cu fiecare deceniu, revoluționând prin aceasta diplomația europeană,
încă de la apariția sistemului statal modern, în timpul lui Richelieu, puterile de la
fruntariile Europei – Marea Britanie, Franța și Rusia – exercitaseră continuu
presiuni asupra centrului. Acum, pentru întâia oară, centrul Europei devenea
destul de puternic pentru a exercita el presiuni asupra periferiei. Cum avea să se
descurce Europa cu acest nou gigant în mijlocul ei?
Geografia crease o dilemă insolvabilă. Potrivit tuturor tradițiilor Realpolitik,
era probabil să apară coaliții europene care să îngrădească puterea potențial
dominantă, în creștere, a Germaniei. De vreme ce Germania era situată în centrul
continentului, ea era în permanență amenințată de ceea ce Bismarck numea „le
cauchemar des coalitions " (coșmarul coalițiilor ostile) vizând împresurarea sa.
Dar dacă Germania încerca să se protejeze împotriva unei coaliții a tuturor
vecinilor săi – de la est și de la vest – simultan, ea îi și amenința pe fiecare în parte,
grăbind formarea unor astfel de coaliții, îndeplinirea automată a profețiilor a deve-
nit o parte a sistemului internațional. Ceea ce încă se mai numea Concertul Europei
era de fapt măcinat de două seturi de animozități: dușmănia dintre Franța și
Germania și ostilitatea crescândă dintre imperiile austro-ungar și cel rus.
în ceea ce privește Franța și Germania, amploarea victoriei Prusiei în războiul
din 1870 a făcut ca Franța'să nutrească o dorință permanentă de revanche, iar
anexarea germană a Alsaciei și a Lorenei a dat acestui resentiment un punct focal
tangibil. Resentimentul s-a combinat repede cu frica, pe măsură ce conducătorii
francezi au început să simtă că războiul din 1870-l871 marcase sfârșitul erei de

predominație franceză și o schimbare irevocabilă în alinierea forțelor. Sistemul
lui Richelieu, de a ridica diferitele state germane unele împotriva altora într-o
Europă Centrală fragmentată, nu mai era aplicabil. Sfâșiată între amintiri și
ambiții, Franța și-a sublimat frustrările vreme de 50 de ani, cu unicul gând de a
recâștiga Alsacia și Lorena, fără să înțeleagă vreodată că succesul acestui efort
nu putea salva decât mândria Franței, fără a schimba realitatea strategică de
fond. De una singură, Franța nu mai era destul de puternică pentru a ține piept
Germaniei; prin urmare, aveau să-i trebuiască întotdeauna aliați pentru a se
ipăra. în același fel, Franța s-a declarat permanent disponibilă ca aliat potențial
îl oricărui dușman al Germaniei, restrângând prin aceasta flexibilitatea diploma-
;iei germane și escaladând orice criză implicând Germania.
Cea de-a doua schismă europeană, dintre Imperiul austro-ungar și Rusia, a
•ezultat și ea tot din unificarea Germaniei. Devenind Ministerprăsident în 1862,
îismarck ceruse ambasadorului austriac să transmită împăratului său propunerea
limitoare ca Austria, capitala vechiului Sfânt imperiu roman, să-și mute centrul
le greutate de la Viena la Budapesta. Ambasadorul a considerat ideea într-atât de
bsurdă încât, în raportul său către Viena, a pus-o pe seama epuizării nervoase a
ui Bismarck. însă, .odată înfrântă în lupta pentru supremație în Germania,
Austria nu a avut de ales decât să urmeze sugestia lui Bismarck. Budapesta a de-
enit partener egal, ocazional dominant, în nou creata dublă monarhie.
După îndepărtarea sa din Germania, noul Imperiu austro-ungar nu s-a mai
utut extinde decât în Balcani. De vreme ce Austria nu participase la colonialis-
lul din afara continentului, conducătorii ei ajunseseră să privească Balcanii, cu
opulația lor slavă, ca arena firească pentru ambițiile geopolitice austriece – fie
i numai pentru a ține pasul cu celelalte Mari Puteri. Conflictul cu Rusia era
ierent unei asemenea politici.
Bunul simț ar fi trebuit să-i facă pe conducătorii austrieci atenți să nu pre-
face naționalismul" balcanic sau să considere Rusia drept dușman permanent,
ar bunul simț nu se găsea din abundență la Viena, iar la Budapesta chiar și mai
ațin. Naționalismul șovin exacerbat a învins. Cabinetul de la Viena și-a conti-
Jat din inerție cursul pe plan intern și crizele de isterie în politica externă –
>mportament care îl izolase treptat, încă de pe vremea lui Metternich.
Germania nu a sesizat nici un interes național în Balcani. Dar a sesizat un
teres major în menținerea Imperiului austro-ungar, deoarece prăbușirea dublei
onarhii ar fi riscat demontarea întregii politici germane a lui Bismarck. Seg-
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 119
mentul catolic de limbă germană al imperiului ar fi căutat să se alăture Germa-
niei, punând în primejdie supremația Prusiei protestante, pentru care Bismarck se
luptase cu atâta tenacitate. Și dezintegrarea Imperiului austriac ar fi lăsat
Germania fără nici un aliat de încredere. Pe de altă parte, deși voia să mențină
Austria, Bismarck nu voia deloc să provoace Rusia. Era o șaradă pe care a
putut-o ascunde vreme de câteva decenii, dar pe care nu a putut-o niciodată de-
păși cu adevărat.
Pentru a face situația și mai rea, Imperiul otoman se afla în agonia unei
dezintegrări lente, care crea ciocniri frecvente între Marile Puteri cu privire la
împărțirea avantajelor politice. Bismarck a spus cândva că, într-o combinație de
cinci jucători, este întotdeauna de preferat să te afli de partea cu trei dintre ei.
Dar câtă vreme din cele cinci Mari Puteri – Anglia, Franța, Rusia, Austria și Ger-
mania – Franța era ostilă, Marea Britanie indisponibilă datorită politicii sale de
„splendidă izolare", iar Rusia ambivalență din cauza conflictului ei cu Austria,
Germania avea nevoie de o alianță atât cu Rusia, cât și cu Austria pentru o ase-
menea grupare de trei. Numai un om de stat cu voința și abilitatea lui Bismarck

ar fi putut să conceapă o asemenea echilibristică pe muchie de cuțit. Astfel,
relația dintre Germania și Rusia a devenit cheia păcii în Europa.
Odată intrată în arena internațională, Rusia și-a stabilit o poziție dominantă cu
viteză uimitoare. Cu ocazia Păcii westfalice, din 1648, Rusia nu fusese consi-
derată suficient de însemnată pentru a fi reprezentată. Cu începere din 1750,
însă, Rusia a devenit participant activ la toate războaiele importante din Europa.
Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, Rusia deja dădea senzația unui anumit
disconfort observatorilor occidentali, în 1762, charge d'affaires al Franței la
Petersburg raporta:
Dacă ambiția Rusiei nu este ținută în frâu, efectele ei pot fi fatale pentru puterile
vecine… Eu știu că măsura puterii rusești nu trebuie judecată după extinderea ei și că
dominația asupra teritoriilor estice este mai mult o fantoșă impresionantă decât o reală
sursă de putere. Dar bănuiesc și că o națiune care este capabilă să înfrunte intemperiile
anotimpurilor mai bine decât oricare alta din cauza rigorilor climatului ei natural, care
este deprinsă să se supună fără murmur, care are nevoie de puțin pentru a trăi și este,
așadar, în stare să poarte război cu costuri mici… o asemenea națiune, bănuiesc, este
probabil să cucerească…1
în momentul desfășurării Congresului de la Viena, Rusia era probabil cea mai
puternică țară a continentului. Până la mijlocul secolului XX, ea ajunsese una
dintre cele două superputeri mondiale, înainte ca, 40 de ani mai târziu, să sufere
implozia prin care, în răstimp de câteva luni, pierdea multe din imensele
câștiguri avute în cele două secole anterioare.
Caracterul absolut al puterii țarului a permis conducătorilor Rusiei să ducă o
politică externă arbitrară și excentrică deopotrivă, în interval de șase ani, între
1756 și 1762, Rusia a intrat în Războiul de 7 ani de partea Austriei și a invadat
Prusia, a trecut de partea Prusiei la moartea împărătesei Elisabeta, în 1762, după
care s-a retras în neutralitate când Ecaterina cea Mare l-a înlăturat de pe tron pe
soțul ei, în iunie 1762. 50 de ani mai târziu, Metternich avea să atragă atenția
UtPlĂJMAțlA
asupra faptului că țarul Alexandru I nu fusese adeptul vreunor convingeri pentru
mai mult de cinci ani. Sfetnicul lui Metternich, Friedrich von Gentz, a descris
poziția țarului după cum urmează: „Nici unul dintre obstacolele care limitează și
zădărnicesc planurile altor suverani – autoritatea împărțită, formele constituțio-
nale, opinia publică etc. – nu există pentru împăratul Rusiei. Ce visează noaptea,
el poate face dimineața."2
Paradoxul a fost trăsătura cea mai distinctivă a Rusiei. Mereu pe picior de
război și în expansiune în toate direcțiile, ea se considera cu toate acestea perma-
nent amenințată. Cu cât imperiul devenea mai multilingv, cu atât Rusia se simțea
mai vulnerabilă – în parte datorită necesității de a izola diversele naționalități de
vecinii lor. Pentru a-și menține autoritatea asupra lor și pentru a depăși tensiunile
dintre diferitele naționalități ale imperiului, toți conducătorii Rusiei au întreținut
mitul unei amenințări imense, străine – care în timp s-a transformat în alta, a pro-
fețiilor autoîmplinite, planând asupra stabilității Europei.
Pe măsură ce Rusia se extindea în zona din jurul Moscovei – către centrul
Europei, spre țărmurile Pacificului și în Asia Centrală – aspirația ei către secu-
-itate s-a transformat în expansiune de dragul expansiunii. Istoricul rus Vasili
K-liucevski a descris procesul după cum urmează: „… aceste războaie, inițial de
ipărare, au devenit, pe nesimțite și fără intenția politicienilor moscoviți, războaie
le agresiune – continuarea directă a politicii de unificare a vechii dinastii
dinaintea celei a Romanovilor], o luptă pentru teritoriul rusesc ce nu aparținuse
liciodată statului moscovit."3
Rusia s-a transformat treptat într-o amenințare la fel de mare la adresa
•chilibrului puterii în Europa, pe cât era și față de suveranitatea statelor aflate în
•astele sale periferii. Indiferent cât de mare era teritoriul pe care-l controla,

lusia își împingea inexorabil .granițele tot mai departe. Aceasta a început ca o
lotivație esențialmente defensivă, ca atunci când prințul Potemkin (cel cunoscut
lai bine pentru amplasarea unor sate de mucava de-a lungul drumului străbă-
it de țarină) a susținut cucerirea Crimeii de la Turcia, în 1776, pe motivul că
stfel se sporea capacitatea Rusiei de a-și apăra teritoriul.4 Prin 1864, însă, se-
uritatea devenise sinonimă cu expansiunea continuă. Cancelarul Aleksandr
lorceakov a definit expansiunea Rusiei în Asia Centrală în termenii unei obli-
iții permanente de a asigura pacea la periferiile acesteia puse în mișcare de
ti impuls venit din interior:
Situația Rusiei în Asia Centrală este similară cu cea a tuturor statelor civilizate care
vin în contact cu trjburi nomade pe jumătate sălbatice, lipsite de o organizare socială
stabilă, în asemenea cazuri, interesele securității frontierelor și ale relațiilor comer-
ciale cer întotdeauna ca statul cel mai civilizat să aibă o anumită autoritate asupra
vecinilor săi…
Statul respectiv trebuie așadar să facă o alegere: fie să renunțe la efortul său per-
manent și să-și sortească frontierele unei agitații permanente…, fie să înainteze tot mai
adânc în inima ținuturilor sălbatice… caz în care cea mai mare dificultate constă în a te
putea opri."
REALPOLITIK SE RĂZBUNA 121
Mulți istorici și-au amintit acest pasaj, când Uniunea Sovietică a invadat
Afghanistanul, în 1979.
în mod paradoxal, este adevărat și faptul că în ultimii 200 de ani echilibrul
european al puterii a fost menținut în mai multe ocazii prin eforturile și eroismul
rus. Fără Rusia, Napoleon și Hitler este aproape sigur că ar fi reușit să înființeze
imperii universale. Asemenea lui lanus, Rusia a fost în același timp o amenințare
la adresa echilibrului puterii și una dintre componentele cheie ale acestuia –
esențială pentru echilibru, dar nu pe deplin parte a sa. Pe parcursul unei mari
părți a istoriei sale, Rusia a acceptat numai limitele ce i-au fost impuse de lumea
exterioară și chiar și pe acestea fără tragere de inimă. Și totuși, au existat pe-
rioade, mai ales cei 40 de ani care au urmat războaielor napoleoniene, când
Rusia nu a profitat de pe urma imensei sale puteri, punându-și în schimb această
putere în slujba protejării valorilor conservatoare din Europa Centrală și de Vest.
Chiar și când s-a comportat legitim, atitudinile Rusiei au fost mult mai mesia-
nice – și prin urmare imperialiste – decât cele ale altor curți conservatoare, în
vreme ce conservatorii vest-europeni s-au definit prin filosofii ale autoînfrânării.
conducătorii ruși s-au înrolat în slujba cruciadelor. Deoarece țarii nu au avut de
făcut față practic nici unei situații de punere în discuție a legitimității lor. ei nu
au avut prea multă înțelegere pentru mișcările republicane, pe care le-au
considerat imorale. Promotori ai unității valorilor conservatoare – cel puțin până
la Războiul Crimeii – ei au fost de asemenea pregătiți să folosească legitimitatea
pentru a-și extinde propria influență, câștigând prin Nicolae I supranumele de
Jandarm al Europei", în momentele cele mai bune ale Sfintei Alianțe, Friedrich
von Gentz a scris următoarele despre Alexandru I:
împăratul Alexandru, în ciuda zelului și entuziasmului pe care l-a arătat constant față
de Marea Alianță, este suveranul care s-ar putea cel mai ușor descurca fSrâ ea… Pentru
el, Marea Alianță nu este decât un mijloc prin care își exersează în chestiunile
generale influența care constituie unul dintre principalele obiective ale ambiției sale…
Interesul său în menținerea sistemului nu este, ca în cazul Austriei, Prusiei sau
Angliei, un interes bazat pe necesitate sau teamă; este un interes lipsit de constrângeri
și calculat, la care el este în măsură să renunțe de îndată ce un alt sistem i-ar oferi
avantaje mai mari.
Ca și americanii, rușii și-au conceput societatea ca fiind de excepție, întâlnind
numai societăți nomade sau feudale, expansiunea Rusiei în Asia Centrală a avut
multe dintre caracteristicile expansiunii americane spre vest, iar justificarea

rusească a acesteia, în ton cu citatul din Gorceakov de mai sus, a fost similară
felului în care americanii și-au explicat propriul lor „destin manifest". Dar cu cât
se apropia mai mult de India, Rusia trezea suspiciunea Angliei, până când, în a
doua jumătate a secolului al XlX-lea, expansiunea rusească în Asia Centrală,
spre deosebire de marșul american spre vest, s-a transformat într-o problemă de
politică externă.
Deschiderea frontierelor fiecărei țări s-a numărat printre puținele trăsături co-
mune ale excepționalismului american și rus. Sentimentul de unicitate american
se baza pe conceptul de libertate; cel al Rusiei izvora din experiența suferinței
DIPLOMA | IA
comune. Oricine era liber să împărtășească valorile americane; cele ale Rusiei
erau rezervate numai națiunii ruse, cu excluderea celor mai mulți dintre supușii
ne-ruși ai acesteia. Excepționalismul american a condus Ia izolaționism, în
alternanță cu cruciade morale ocazionale; cel al Rusiei evoca un simț al misiunii,
care a condus adeseori la aventuri militare.
Publicistul rus naționalist Mihail Katkov a definit diferența dintre valorile
occidentale și cele rusești după cum urmează:
…totul se bazează acolo pe relații contractuale, iar aici pe credință; acest contrast a
fost inițial determinat de poziția pe care a adoptat-o biserica în Occident și pe care a
adoptat-o în Răsărit. Acolo autoritatea de bază este duală; aici este unică.
Scriitorii și intelectualii naționaliști ruși și panslaviști au pus invariabil presu-
pusul altruism al națiunii ruse pe seama credinței sale ortodoxe. Marele roman-
cier și naționalist înfocat Feodor Dostoievski a interpretat altruismul rus ca o
obligație de a elibera popoarele slave de sub stăpânirea străină, înfruntând la
nevoie întreaga împotrivire a Europei de Vest. In timpul campaniei ruse în
Balcani, din 1877, Dostoievski a scris:
întreabă oamenii; întreabă soldații; de ce se ridică? De ce se duc la război și la ce se
așteaptă de la el? îți vor spune, ca unul, că se duc să-l slujească pe Hristos și să-și
elibereze frații oropsiți… [V om] veghea asupra armoniei lor reciproce și le vom pro-
teja libertatea și independența, fie și împotriva Europei întregi.8
Spre deosebire de statele din Europa Occidentală – pe care le admira, le
disprețuia și le invidia totodată – Rusia se percepea pe sine însăși nu ca na-
țiune, ci ca o cauză, dincolo de rațiuni geopolitice, mânată de credință și ținută
laolaltă de arme. Dostoievski nu a limitat rolul Rusiei la eliberarea semenilor
slavi și a inclus și vegherea asupra înțelegerii dintre ei – o întreprindere socială
care s-a transformat cu ușurință în dominație. Pentru Katkov, Rusia era cea
de-a treia Romă:
Țarul rus este mai mult decât moștenitorul strămoșilor săi; el este urmașul cezarilor
Romei răsăritene, al organizatorilor bisericii și ai conciliilor ei care au stabilit ade-
văratul crez al credinței creștine. Moscova s-a înălțat și măreția Rusiei a început o dată
cu căderea Bizanțului.9
După revoluție, pasionatul simț al misiunii a fost transferat Internaționalei
Comuniste.
Paradoxul istoriei ruse stă în permanenta ambivalență dintre pornirea mesia-
nică și un pătrunzător sentiment al insecurității, în cea mai aberantă formă a sa,
această ambivalență a generat teama că, dacă nu se extindea, imperiul avea să se
surpe asupra sa însuși. Astfel, atunci când Rusia a făcut, ea cea dintâi, primul pas
spre împărțirea Poloniei, a acționat astfel în parte din motive de securitate, în
parte din nevoia de mărire caracteristică secolului al XVIII-lea. Un secol mai
târziu, acea cucerire căpătase o semnificație independentă, în 1869, Rostislav
^ndreevici Fadeev, un ofițer panslavist, scria în eseul său de răsunet „Opinii
Jespre Problema Orientală" că Rusia trebuia să-și' continue marșul spre vest
sentru a-și proteja cuceririle deja făcute:

REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 123
Deplasarea istorică a Rusiei dinspre Nipru spre Vistula [împărțirea Poloniei] a fost
o declarație de război adresată Europei, care rupsese o parte a continentului ce nu-i
aparținea. Rusia stă acum în mijlocul liniilor dușmane – această situație este numai
vremelnică; ea trebuie fie să-l împingă înapoi pe dușman, fie să abandoneze
poziția… trebuie fie să-și extindă dominația spre Adriatica, fie să se retragă dincolo
de Nipru…10
Analiza lui Fadeev nu era foarte diferită de cea a lui George Kennan, făcută
din cealaltă parte a liniei de demarcație, în consistentul său articol asupra sur-
selor comportamentului sovietic, în el, acesta prezicea că dacă Uniunea Sovietică
nu reușea să se extindă, ea avea să sufere o implozie și să se prăbușească.11
Părerea exaltată a Rusiei despre ea însăși a fost arareori împărtășită de lumea
din afară, în ciuda extraordinarelor sale realizări din literatură și muzică, Rusia
nu a ajuns niciodată să fie un magnet cultural de aceeași factură pentru țările
cucerite de ea, precum alte țări-mamă ale unora dintre celelalte imperii coloniale.
Și nici nu a fost Imperiul rus perceput vreodată ca model, nici de alte societăți,
nici de proprii săi supuși. Pentru lumea din afară, Rusia a fost o forță elementară
– o prezență misterioasă, expansionistă de care trebuia să se teamă și care trebuia
stăvilită fie prin cooptare, fie prin confruntare.
Metternich încercase calea cooptării și, vreme de o generație, avusese un mare
succes. Dar după unificarea Germaniei și a Italiei, marile cauze ideologice ale
primei jumătăți a secolului al XlX-lea își pierduseră forța unificatoare. Naționa-
lismul și republicanismul revoluționar încetaseră a mai fi percepute ca amenin-
țări la adresa ordinii europene. Pe măsură ce naționalismul devenea principiul
organizator predominant, capetele încoronate ale Rusiei, Prusiei și Austriei
aveau tot mai puțină nevoie să se unească pentru a apăra împreună legitimitatea.
Metternich fusese în stare să stabilească o aproximare a guvernării europene,
deoarece cârmuitorii Europei își considerau unitatea ideologică fiind zidul de
apărare absolut necesar în fața revoluției, însă prin anii 1870, fie teama de
revoluție scăzuse, fie diversele guverne au considerat că se puteau apăra de
această amenințare fără ajutor din afară. Trecuseră deja două generații de la exe-
cutarea lui Ludovic al XVI-lea; revoluția liberală de la 1848 fusese adusă sub
control; Franța, deși republică, își pierduse zelul prozelitist. Nici o legătură co-
mună nu mai ținea în frâu conflictul în continuă accentuare dintre Rusia și
Austria cu privire la Balcani sau dintre Germania și Franța cu privire la
Alsacia-Lorena. Când Marile Puteri se priveau, nu mai vedeau parteneri într-o
cauză comună, ci rivali periculoși, mortali chiar. Confruntarea devenea metoda
diplomatică standard.
într-o perioadă anterioară, Marea Britanie contribuise la menținerea unei
anumite rețineri, acționând ca un arbitru al echilibrului european. Chiar și acum,
dintre toate țările europene importante, numai Marea Britanie era în măsură să
conducă o diplomație de tip echilibru-al-puterii eliberată de animozitate ireconci-
liabilă față de o altă putere. Marea Britanie însă era tot mai nedumerită cu privire
la ce anume constituia amenințarea principală și nu avea să-și mai regăsească
direcția vreme de mai multe decenii.
Echilibrul puterii datorat sistemului de la Viena, cu care era obișnuită Marea
Britanie, fusese radical modificat. Germania unificată își aduna puterile pentru a
domina de una singură Europa – situație căreia Marea Britanie i se opusese tot-
deauna în trecut, când se pusese problema cuceririi. Totuși, cei mai mulți
conducători britanici, cu excepția lui Disraeli, nu au văzut nici un rost în a se
împotrivi unui proces de consolidare naturală în Europa Centrală, proces pe care
oamenii de stat englezi îl așteptaseră vreme de decenii – mai ales când apariția
lui se producea ca rezultat al războiului în care teoretic Franța fusese agresorul.

încă de când Canning distanțase Marea Britanie de sistemul lui Metternich,
cu 40 de ani în urmă, politica splendidei izolări a Marii Britanii îi permisese
acesteia să joace rolul de protector al echilibrului, în mare măsură datorită fap-
tului că nici o țară nu era capabilă să domine continentul de una singură. După
unificare, Germania a câștigat treptat această capacitate. Și, în mod bizar, a făcut
asta prin dezvoltarea propriului său teritoriu național, nu prin cuceriri. Era stilul
Marii Britanii să intervină numai atunci când echilibrul puterii era efectiv atacat,
și nu la perspectiva atacului. De vreme ce au trebuit decenii pentru ca amenin-
țarea Germaniei la adresa echilibrului european să devină explicită, preocupările
politicii externe a Marii Britanii au fost concentrate pentru restul secolului
asupra Franței, ale cărei ambiții coloniale s-au ciocnit cu cele ale Marii Britanii,
și asupra înaintării Rusiei spre Strâmtori, Persia, India și, mai apoi, spre China.
Toate acestea erau chestiuni coloniale, în raport cu diplomația europeană, care a
produs crizele și războaiele secolului XX, Marea Britanie a continuat să-și
practice politica splendidei izolări.
Bismarck a fost prin urmare figura dominantă a diplomației europene, până
când a fost demis din funcție, în 1890. El voia pace pentru nou creatul Imperiu
german și a căutat să evite orice confruntare cu vreo altă națiune. Dar, în absența
legăturilor morale dintre statele europene, el a avut de înfruntat o sarcină her-
culeană. A fost obligat să țină și Rusia și Austria în afara taberei dușmanului său
francez. Aceasta însemna să prevină ca provocările austriece să legitimeze obiec-
tivele rusești și totodată să împiedice Rusia să submineze Imperiul austro-ungar.
Avea nevoie de relații bune cu Rusia, fără a contraria Marea Britanie care privea
cu circumspecție Ia planurile Rusiei, legate de Constantinopol și India. Nici chiar
un geniu ca Bismarck nu ar fi putut întreprinde la infinit o asemenea echili-
bristică delicată; presiunile tot mai mari ale sistemului internațional deveneau
din ce în ce mai puțin controlabile. Totuși, în timpul celor aproape 20 de ani cât
a condus el Germania. Bismarck a practicat Realpolitik așa cum a predicat – cu
asemenea moderație și subtilitate încât echilibrul puterii nu s-a defectat
niciodată.
Țelul lui Bismarck a fost acela de a nu da nici unei alte puteri – cu excepția
neîmpăcatei Frânte – vreun motiv de a se alătura vreunei alianțe îndreptate îm-
potriva Germaniei. Declarând că Germania unificată era „sătulă" și nu avea alte
ambiții teritoriale, Bismarck a căutat să liniștească Rusia în privința lipsei inte-
reselor sale în Balcani; Balcanii, spunea el, nu valorau nici cât oasele unui singur
grenadier pomeranian. Cu gândul mereu la Marea Britanie, Bismarck nu a avansat
pe continent nici o provocare, care ar fi putut stârni îngrijorarea britanică în
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ J25
legătură cu echilibrul și a ținut Germania în afara cursei coloniale. „Aici este Rusia
și aici este Franța, iar aici suntem noi, în mijloc. Aceasta este harta mea a Africii",
a fost replica dată de Bismarck unui susținător al colonialismului german12 – opinie
pe care politica internă avea să-l oblige ulterior să și-o modifice.
Asigurările nu erau, totuși, de ajuns. Ceea ce îi trebuia Germaniei era o alianță
atât cu Rusia, cât și cu Austria, improbabilă – după cum părea la prima vedere.
Cu toate astea, Bismarck a inventat tocmai o asemenea alianță în 1873 – cea
dintâi așa-numită „Alianță a celor trei împărați". Proclamând unitatea celor trei
curți conservatoare, ea semăna destul de mult cu Sfânta Alianță a lui Metternich.
Se pasionase Bismarck brusc de sistemul lui Metternich, pentru a cărui
distrugere făcuse atâtea? Vremurile se schimbaseră mult ca urmare a succeselor
lui Bismarck. Cu toate că Germania, Rusia și Austria pledaseră fiecare, în
veritabil stil Metternich, pentru cooperare în reprimarea tendințelor subversive
de pe teritoriul fiecăreia dintre celelalte, o aversiune comună față de politicienii

radicali a făcut imposibilă menținerea împreună a Curților Răsăritene – mai cu
seamă deoarece fiecare devenise încrezătoare în faptul .că revoltele interne
puteau fi reprimate fără ajutor din afară.
Mai mult, Bismarck își pierduse solidul credit legitimist. Deși corespondența
lui cu Gerlach (vezi capitolul 5) nu fusese făcută publică, atitudinea sa generală
era cunoscută tuturor. Ca avocat al Realpolitik pe parcursul întregii sale cariere
publice, el nu-și putea face dintr-o dată credibil devotamentul față de legitimi-
tate. Rivalitatea geopolitică tot mai puternică dintre Rusia și Austria a ajuns să
transceadă unitatea monarhilor conservatori. Fiecare umbla după prăzile din
Balcani, de pe urma decăderii imperiului turcesc. Panslavismul și expansio-
nismul de modă veche contribuiau la o politică rusească aventuroasă în Balcani.
Teama deschisă producea atitudini similare în Imperiul austro-ungar. Astfel, în
vreme ce pe hârtie împăratul german avea o alianță cu colegii săi conservatori
monarhi din Rusia și Austria, acești doi frați stăteau de fapt cu mâinile înfipte
unul în beregata celuilalt. Dificultatea de a trata cu doi parteneri, care vedeau
unul în celălalt o amenințare mortală, a fost sortită să tulbure sistemul de alianțe
al lui Bismarck până la sfârșitul zilelor acestuia.
întâia Alianță a împăraților l-a învățat pe Bismarck faptul că el nu mai putea
controla forțele, pe care le dezlănțuise apelând la principiile interne ale Austriei
și Rusiei. De aici înainte, el avea să încerce manipularea lor punând accentul pe
putere și interes propriu.
Două evenimente mai cu seamă au demonstrat că Realpolitik devenise tendin-
ța dominantă a perioadei. Cel dintâi a avut loc în 1875, sub forma unei pseudo-
crize – o pretinsă frică de război declanșată de un editorial apărut într-un impor-
tant ziar german, purtând titlul provocator: „Este războiul iminent?". Editorialul
constituia reacția la o creștere a cheltuielilor militare franceze și cumpărarea
unui mare număr de cai de către armata franceză. Bismarck se poate să fi inspirat
amenințarea de război fără să fi vrut să meargă mai departe, deoarece nu a urmat
nici o mobilizare parțială germană sau vreo mișcare amenințătoare de trupe.
înlăturarea unei amenințări inexistente este un mod facil de a îmbunătăți
starea de spirit a unei națiuni. Iscusita diplomație franceză a creat impresia că
Germania plănuia un atac prin surprindere. Ministerul de Externe francez a
lansat o poveste potrivit căreia, pe parcursul unei conversații cu ambasadorul
francez, țarul indicase că avea să sprijine Franța într-un conflict franco-german.
Marea Britanie, întotdeauna sensibilă față de amenințarea ca o singură putere să
domine Europa, a început să se agite. Prim-ministrul Disraeli a dat instrucțiuni
ministrului său de externe, lordul Derby, ca acesta să-l abordeze pe cancelarul
rus Gorceakov cu ideea de a intimida Berlinul:
Impresia mea este că ar trebui să elaborăm o mișcare concertată pentru a menține
pacea Europei la fel cum a procedat și Pam [lordul Palmerston] atunci când a dejucat
planurile Franței și i-a expulzat pe egipteni din Siria. Ar putea exista o alianță între
Rusia și noi anume în acest scop; iar alte puteri, ca Austria și, poate, Italia ar putea fi
invitate să ia parte…13
Faptul că Disraeli, care nutrea o rezervă profundă față de ambițiile impe-
riale rusești, s-a putut gândi la o alianță anglo-rusă arată cât de în serios lua el
perspectiva dominării Europei de Vest de către Germania. Teama de război a
dispărut la fel de repede precum izbucnise, așa că schema lui Disraeli nu a fost
niciodată pusă în aplicare. Deși Bismarck nu a cunoscut detaliile manevrei lui
Disraelii, el era prea ascuțit la minte ca să nu fi simțit îngrijorarea ascunsă a
englezilor.
După cum a demonstrat George Kennan14, criza aceasta a fost mult mai
neînsemnată decât a făcut-o să pară publicitatea. Bismarck nu avea nici o intenție

să pornească la război, atât de curând după ce umilise Franța, cu toate că nu avea
nimic împotriva ideii de a lăsa Franței impresia că ar putea să facă una ca asta
dacă se întrecea măsura. Țarul Alexandru al II-lea nu avea de gând să gireze
Franța republicană, deși nu l-ar fi deranjat să-l facă pe Bismarck să creadă că
acea opțiune exista.15 Astfel încât Disraeli reacționa la ceea ce era încă o himeră.
Totuși, combinația dintre neliniștea britanică, manevrele franceze și ambivalența
rusească l-a convins pe Bismarck de faptul că numai o politică activă putea
preveni procesul de coalizare care, o generație mai târziu, avea să conducă la
Tripla Antantă, îndreptată împotriva Germaniei.
Cea de-a doua criză a fost destul de reală. A apărut sub forma unei alte crize
balcanice, care a demonstrat că nici legăturile filosofice, nici cele ideologice nu
puteau ține „Alianța celor trei împărați" unită în fața ciocnirii subterane dintre
interesele naționale. Deoarece ea a adus la lumină conflictul – care avea în cele
din urmă să pecetluiască soarta ordinii europene impuse de Bismarck și să
azvârle Europa în primul război mondial – va fi tratată aici mai în detaliu.
Problema Orientală, latentă după Războiul Crimeii, a început iar să domine
agenda internațională cu primele serii de încâlceli care, pe măsură ce secolul se
desfășura, aveau să devină la fel de stereotipe ca piesele teatrului japonez
Kabuki. Câteva evenimente aproape accidentale declanșau o criză – Rusia trecea
la amenințări, iar Marea Britanie trimitea Royal Navy; Rusia ocupa o parte a
Balcanilor otomani drept zălog, Marea Britanie amenința cu războiul, începeau
negocieri, în cursul cărora Rusia își reducea cererile – punct în care, cu exac-
titate, întreaga poveste sărea în aer.
REALPOLIT/K SE RĂZBUNĂ 127
în 1876, bulgarii, care trăiau de secole sub dominația otomană, s-au răsculat,
lor alăturându-Ii-se și alte popoare balcanice. Turcia a răspuns cu brutalitate
înspăimântătoare, iar Rusia, purtată de sentimente panslaviste, a amenințat că va
interveni.
La Londra, răspunsul Rusiei a stârnit prea bine cunoscuta amenințare a con-
trolului rusesc asupra Strâmtorilor. De la Canning încoace, oamenii de stat
britanici respectaseră maxima conform căreia dacă Rusia controla Strâmtorile, ea
avea să domine Mediterana de Est și Orientul Apropiat, amenințând prin aceasta
poziția Marii Britanii în Egipt. Prin urmare, potrivit înțelepciunii comune
britanice, Imperiul otoman, decăzut și inuman cum era, trebuia păstrat chiar cu
riscul războiului cu Rusia.
Această stare de lucruri a pus înaintea lui Bismarck o serioasă dilemă. O
înaintare rusească de natură să provoace o reacție militară britanică putea face și
ea ca Austria să intre în conflict. Iar dacă Germania era forțată să aleagă între
Austria și Rusia, politica externă a lui Bismarck avea să se ducă de râpă o dată
cu „Alianța celor trei împărați". Orice se întâmpla, Bismarck era pus în fața
riscului de a înfrunta fie Austria, fie Rusia și foarte probabil de a atrage mânia
tuturor părților dacă adopta o atitudine neutră… „în cazul apariției unor diferențe
de opinie între Austria și Rusia", a spus Bismarck înaintea Reichstagului în
1878, „noi am evitat întotdeauna să formăm o majoritate de doi la unu luând
partea vreuneia dintre părți…"1
Moderația devenise clasică la Bismarck, cu toate că ea definea și o dilemă tot
mai mare pe măsură ce criza se adâncea. Prima mișcare a lui Bismarck a fost să
încerce să strângă legăturile existente în cadrul „Alianței celor trei împărați",
căutând să dezvolte o poziție comună. La începutul anului 1876, „Alianța celor
trei împărați" a elaborat așa-numitul Memorandum de la Berlin, prin care
avertiza Turcia să înceteze represiunea. Acesta părea să implice că, în anumite
condiții, Rusia putea interveni în Balcani în folosul Concertului Europei, foarte

asemănător felului în care congresele lui Metternich de la Verona, Laibach și
Troppau desemnaseră câte o putere europeană pentru a le îndeplini deciziile.
însă exista o diferență enormă între a întreprinde o asemenea acțiune atunci și
a face astfel acum. în timpul lui Metternich, Castlereagh era ministrul de externe
britanic, și el fusese de acord cu intervenția Sfintei Alianțe, chiar dacă Marea
Britanie refuzase să participe la ea. Acum însă, Disraeli era prim-ministru și el a
interpretat Memorandumul de la Berlin ca prim pas spre dezmembrarea Imperiu-
lui otoman în ideea de a exclude Marea Britanie din zonă. Aceasta se apropia
prea mult de hegemonia europeană căreia Marea Britanie i se opunea de secole.
Arătându-și nemulțumirea în fața lui Șuvalov, ambasadorul rus la Londra, Dis-
raeli a spus: „Anglia a fost tratată de parcă noi am fi Muntenegru sau Bosnia."1
El i-a scris corespondentului său obișnuit lady Bradford:
Nu există nici un echilibru, iar dacă noi nu ne ieșim de pe făgaș ca să acționăm
împreună cu cele trei Puteri Nordice, ele pot acționa fără noi, ceea ce nu este plăcut
pentru un stat ca Anglia.18
Dată fiind unitatea arătată de Skt. Petersburg. Berlin și Viena, ar fi fost peste
măsură de greu pentru Marea Britanie să se opună vreunei înțelegeri a lor. Era
limpede că Disraeli nu avea nimic altceva de făcut decât să se alăture Curților
Nordice în vreme ce Rusia se arunca asupra Turciei.
Totuși, în tradiția lui Palmerston, Disraeli s-a decis să dea o probă de forță. El
a deplasat Royal Navy spre Mediterana de Est și și-a declarat sentimentele
proturcești – garantând că Turcia avea să se dovedească de neclintit și obligând
să iasă la vedere diferențele latente, oricare ar fi fost ele, din sânul „Alianței
celor trei împărați". Cunoscut ca unul care nu fusese niciodată din cale afară de
modest, Disraeli a declarat reginei Victoria că sfărâmase „Alianța celor trei
împărați". Aceasta era, credea el, „practic dispărută, o dată pentru totdeauna, ca
și triumviratul roman"19.
Benjamin Disraeli a fost una dintre cele mai stranii și mai extraordinare figuri
care au condus vreodată un guvern britanic. Aflând că avea să fie numit prim
ministru, în 1868, el exultase: „Ura! Ura! Am ajuns la borcanul cu miere!" Prin
contrast, când adversarul său dintotdeauna, William Ewart Gladstone, a fost
invitat în același an să-i urmeze în funcție, Disraeli a redactat un text prolix, cu
tentă meditativă, pe marginea responsabilității puterii și a datoriilor sacre ale
noului prim-ministru față de Dumnezeu, incluzând rugăciunea ca Cel Atotputer-
nic să-l dăruiască din belșug pe succesorul său cu tăria cerută pentru a îndeplini
gravele responsabilități ale funcției.
Declarațiile celor doi mari oameni de stat care au dominat politica britanică în
cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea le ilustrează firile aflate la anti-
pozi: Disraeli – artificial, strălucitor și schimbător; Gladstone – învățat, pios și
grav. Nu a fost deloc mică ironia sorții ca partidul tori victorian, compus din no-
bili de țară și familii aristocratice de anglicani plini de devotament, să fi produs
ca lider pe acest aventurier e\reu strălucitor, și ca partidul de exclusivist! puri să-l
fi adus în prim-planul scenei mondiale pe outsiderul pur. Nici un evreu nu se ridi-
case vreodată la asemenea înălțime în politica britanică. Un secol mai târziu, iarăși,
aparent marcatul de prejudecăți partid conservator, nu declarat progresistul partid la-
burist, avea să o propulseze pe Margaret Thatcher – fiica unui zarzavagiu, care s-a
dovedit a fi un alt lider remarcabil și prima femeie prim-ministru a Marii Britanii.
Cariera lui Disraeli fusese fără seamăn. Romancier în tinerețe, el a fost mai
degrabă un membru al grupului de literați decât un om politic și părea mult mai
probabil să-și sfârșească viața ca scriitor sclipitor și om de spirit decât ca una
dintre cele mai fecunde figuri politice britanice ale secolului al XlX-lea. Ca și
Bismarck, Disraeji credea în extinderea dreptului de vot asupra omului de rând,

convins că în Anglia clasa mijlocie avea să voteze cu conservatorii.
Lider conservator, Disraeli articula o nouă formă de imperialism, diferită de
expansiunea esențial comercială pe care Marea Britanie o practicase după seco-
lul al XVII-lea – prin care, se spunea, construise un imperiu într-un acces de
inconștiență. Pentru Disraeli, imperiul nu era o necesitate economică, ci una spi-
rituală și o condiție a măreției țării sale. „Chestiunea nu este una neînsemnată", a
declarat el în faimosul său discurs din 1872, de la Crystal Palace. „Problema este
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 129
dacă vă veți mulțumi să fiți o Anglie confortabilă, modelată și turnată după
modelul principiilor continentale și prin urmare întâmpinând o soartă inevitabilă,
sau dacă veți fi o țară măreață – o țară imperială – o țară în care fiii voștri, când
se vor înălța, se vor înălța pe poziții excepționale și vor obține nu numai stima
conaționalilor lor, ci și controlul și stima lumii întregi."2
Aderând la asemenea convingeri, Disraeli era sortit să se împotrivească ame-
nințării Rusiei la adresa Imperiului Otoman, în numele echilibrului european, el
avea să nu accepte prescripțiile „Alianței celor trei împărați" și, în numele Impe-
riului britanic, avea să se împotrivească Rusiei ca celei care impunea un consens
european pe baza apropierii de Constantinopol. Deoarece în cursul secolului al
XlX-lea ideea că Rusia era principala amenințare la adresa poziției Marii Bri-
tanii în lume prinsese rădăcini puternice. Marea Britanie își percepea interesele
externe amenințate de mișcarea rusească de prindere în clește, care viza pe de o
parte Constantinopolul, iar pe de alta India, via Asia Centrală. In cursul expan-
siunii sale în Asia Centrală din cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea,
Rusia elaborase metode de cucerice care aveau să devină stereotipe. Victima era
întotdeauna atât de departe de centrul afacerilor internaționale încât puțini occi-
dentali aveau vreo idee exactă în legătură cu ceea ce se petrecea. Ei puteau astfel
da înapoi datorită preconcepțiilor potrivit cărora țarul era de fapt binevoitor, iar
subordonații săi erau belicoși, transformând distanța și confuzia în instrumente
ale diplomației rusești.
Dintre puterile europene, numai Marea Britanie era preocupată de Asia Cen-
trală. Pe măsură ce expansiunea rusească exercita o presiune continuă spre sud,
în direcția Indiei, protestele Londrei erau respinse de prințul cancelar Aleksandr
Gorceakov, care adeseori nu știa ce anume făceau armatele rusești. Lordul
Augustus Loftus, ambasadorul britanic la Skt. Petersburg, specula pe seama
faptului că presiunea Rusiei asupra Indiei „nu pornise de la suveran, cu toate că
acesta este un monarh absolut, ci se datora mai degrabă rolului dominant jucat de
administrația militară. Acolo unde este menținută o enormă armată regulată, este
absolut necesar să i se găsească o utilizare… Când este pus la punct un sistem de
cucerire, precum în Asia Centrală, o achiziție teritorială conduce la o alta, iar
dificultatea constă în stabilirea punctului de oprire."21 Această observație, desi-
gur, repeta practic propriile cuvinte ale lui Gorceakov. Pe de altă parte, cabinetul
britanic nu era atât de interesat dacă Rusia amenința India din inerție sau datorită
unui imperialism deliberat.
Aceeași metodă era repetată iar și iar. în fiecare an, trupele rusești pătrundeau
tot mai adânc în inima Asiei Centrale. Marea Britanie cerea explicații și primea
tot felul de asigurări că țarul nu intenționa să anexeze nici un metru pătrat de
pământ. La început, asemenea vorbe aruncate erau în stare să calmeze lucrurile.
Dar, inevitabil, o altă înaintare rusească redeschidea chestiunea. De pildă, după
ce armata rusească a ocupat Samarkandul (în actualul Uzbekistan) în mai 1868,
Gorceakov i-a spus ambasadorului britanic, Șir Andrew Buchanan, că „guvernul
rus nu numai că nu a vrut, dar chiar regretă profund ocuparea acelui oraș și avea
asigurări că situația nu avea să rămână definitivă"22. Samarkandul, desigur, a

130 DIPLOMAȚIA
rămas sub suveranitate rusă până la prăbușirea Uniunii Sovietice, la mai bine de
un secol după aceea.
în 1872, aceeași figură a fost repetată la câteva sute de kilometri spre sud-est,
la adresa principatului Khiva, de la granița Afghanistanului de astăzi. Contele
Șuvalov, aghiotantul țarului, a fost trimis la Londra pentru a-i asigura pe englezi
că Rusia nu avea nici o intenție să mai anexeze alte teritorii în Asia Centrală:
Nu numai că era departe de intenția împăratului să ia în stăpânire Khiva, dar fuseseră
pregătite ordine clare pentru prevenirea acestei situații și fuseseră date directive ca
condițiile impuse să fie astfel încât să nu poată cu nici un chip să conducă la ocuparea
prelungită a principatului.
Aceste asigurări fuseseră deja pronunțate când a sosit vestea că generalul rus
Kaufmann zdrobise Khiva și impusese un tratat ce reprezenta exact opusul
afirmațiilor lui Șuvalov.
în 1875, aceste metode au fost aplicate Kokandului, un alt principat aflat la
granița cu Afghanistanul. De astă dată, cancelarul Gorceakov a simțit oarecare
nevoie să justifice distanța dintre asigurările și acțiunile Rusiei. Ingenios, el a
pus la punct o distincție fără precedent între asigurările unilaterale (care, potrivit
definiției sale, nu aveau nici o putere de angajare) și angajamentele bilaterale,
oficiale. „Cabinetul de la Londra", scria el într-o notă, „pare a extrage, din faptul
că noi le-am comunicat în mai multe ocazii, din proprie inițiativă și prietenește,
punctul nostru de vedere cu privire la Asia Centrală și mai cu seamă hotărârea
noastră fermă de a nu urma o politică de cucerire și anexare, convingerea că noi
am contractat angajamente clare față de ei în această privință."24 Cu alte cuvinte,
Rusia insista să rămână liberă în Asia Centrală, să își fixeze de una singură
limitele și să nu fie angajată nici măcar prin propriile asigurări date.
Disraeli nu avea de gând să permită o reluare a acestor metode la apropierea
de Constantinopol.^El i-a încurajat pe turci să respingă Memorandumul de la
Berlin și să-și continue jafurile în Balcani, în ciuda afișării acestei fermități
britanice, Disraeli se afla sub o puternică presiune internă. Atrocitățile turcilor
întorseseră opinia publică britanică împotriva lor, iar Gladstone bătea monedă
împotriva imoralității politicii externe a lui Disraeli. Astfel, Disraeli s-a simțit
obligat să ajungă la Protocolul de la Londra, din 1877, prin care se alătura celor
trei curți nordice în cererea adresată Turciei de a înceta măcelul din Balcani și de
a-și reforma administrația din regiune. Sultanul, însă, convins că Disraeli era de
partea sa indiferent de cererile oficiale exprimate, a respins chiar și acest
document. Răspunsul Rusiei a fost o declarație de război.
Pentru un moment, a părut că Rusia câștigase jocul diplomatic. Era sprijinită
nu numai de celelalte două curți nordice, dar și de Franța, pe lângă seriosul
sprijin din partea opiniei publice britanice. Disraeli avea mâinile legate; a merge
la război de partea Turciei putea însemna foarte bine căderea guvernului său.
Dar, ca în multe crize anterioare, conducătorii ruși își supraestimau cartea.
Conduse de strălucitul dar nemilosul general și diplomat Nicolai Ignatiev, tru-
pele rusești ajunseră la porțile Constantinopolului. Austria începu să-și reconsi-
dere sprijinul acordat campaniei rusești. Disraeli a deplasat flota britanică în
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 131
Dardanele. în acest punct, Ignatiev a șocat întreaga Europă anunțând termenii
Tratatului de pace de la Sân Stefano, care ar fi emasculat Turcia și ar fi creat o
„Bulgarie Mare". Extins până la Marea Mediterană, acest stat lărgit, era de
presupus, urma să fie dominat de Rusia.
După 1815, înțelepciunea convențională în Europa hotărâse ca soarta Im-
periului otoman să poată fi decisă numai de Concertul Europei ca un tot și nu de

vreo singură putere, cu atât mai puțin de Rusia. Tratatul de pace de la Sân Ste-
fano al lui Ignatiev punea problema posibilității ca Rusia să controleze Strâm-
torile, ceea ce era intolerabil de către Marea Britanie, și ca Rusia să-i controleze
pe slavii balcanici, ceea ce era intolerabil de către Austria. Prin urmare, atât
Marea Britanie, cât și Austro-Ungaria au declarat că tratatul era inacceptabil.
Dintr-o dată, Disraeli nu mai era singur. Pentru conducătorii ruși, mișcările
lui reprezentau prevestirea sumbră a unei reîntoarceri la coaliția din Războiul
Crimeii. Când ministrul de externe, lordul Salisbury, a emis faimosul lui Memo-
randum din aprilie 1878 subliniind de ce trebuia revizuit Tratatul de la Sân
Stefano, chiar și Șuvalov, ambasadorul rus la Londra și rival de multă vreme al
lui Ignatiev, a fost de acord. Marea Britanie amenința cu războiul dacă Rusia
intra în Constantinopol, în vreme ce Austria amenința cu războiul cu privire la
împărțirea prăzii din Balcani.
„Alianța celor trei împărați", dragă inimii lui Bismarck, se clătina pe mar-
ginea prăbușirii. Până în acest moment, Bismarck fusese extraordinar de circum-
spect, în august 1876, cu un an înainte ca armatele rusești să intre în Turcia
„pentru cauza ortodoxiei și a lumii slave", Gorceakov îi propusese lui Bismarck
găzduirea de către germani a unui congres pentru reglementarea crizei din
Balcani, în vreme ce Metternich sau Napoleon al IH-lea s-ar fi repezit la ocazia
de a juca rolul de mediator șef al Concertului Europei, Bismarck s-a ținut deo-
parte, convins că un congres nu ar fi putut decât să facă explicite diferențele din
interiorul „Alianței celor trei împărați". El a mărturisit în particular că toți parti-
cipanții, inclusiv Marea Britanie, aveau să iasă dintr-un asemenea congres
„îndârjiți împotriva noastră, deoarece nici unul dintre ei nu ar urma să primească
de la noi ajutorul pe care îl așteaptă"25. Bismarck mai credea și că era lipsit de
înțelepciune să-i pună pe Disraeli și pe Gorceakov laolaltă – „miniștri deopotrivă
de periculos de vanitoși", era felul în care îi descria.
Cu toate acestea, cum apărea tot mai clar că Balcanii erau fitilul ce avea să
ducă la declanșarea unui război european general, Bismarck a organizat fără nici
o tragere de inimă un congres la Berlin, singura capitală în care conducătorii ruși
erau dispuși să vină. Și a preferat să se distanțeze față de diplomația de zi cu zi,
forțându-l pe ministrul de externe austro-ungar Andrâssy să expedieze invitațiile.
Congresul a fost programat să se întrunească în 13 iunie 1878. înainte de a se
întruni, însă, Marea Britanie și Rusia reglementaseră deja chestiunile-cheie
printr-o înțelegere între lordul Salisbury și noul ministru de externe rus, Șuvalov,
semnată în 30 mai. „Bulgaria Mare" creată prin Tratatul de la Sân Stefano a fost
înlocuită prin trei entități noi: un stat mult redus, independent, Bulgaria; statul
Rumelia Orientală, o entitate autonomă care era teoretic sub autoritatea unui
guvernator turc, dar a cărei administrare avea să fie supravegheată de o Comisie
132 DIPLOMAȚIA
europeană (premergătoare a proiectelor de menținere a păcii ale Națiunilor
Unite, din secolul XX); restul Bulgariei era repus sub dominație turcească.
Câștigurile Rusiei în Armenia erau reduse, în înțelegeri separate secrete, Marea
Britanic promitea Austriei că avea să sprijine ocuparea austriacă a Bosniei-Her-
țegovina și-l asigura pe sultan că avea să garanteze Turcia asiatică, în schimb,
sultanul dădea Angliei dreptul de a folosi Ciprul ca bază navală.
Până a se întruni Congresul de la Berlin, pericolul de război care-l făcuse pe
Bismarck să accepte să găzduiască reuniunea se împrăștiase în mare măsură.
Principala funcție a Congresului era să dea binecuvântarea Europei celor deja
negociate. Există întrebarea dacă Bismarck ar fi riscat să se plaseze în rolul, în
sine nesigur, de mediator dacă ar fi reușit să prevadă acest rezultat. Desigur, este
probabil ca iminența unui congres să fi făcut ca Rusia și Anglia să reglementeze

separat și rapid, nevrând să se expună capriciilor posibile ale unui congres euro-
pean, rezultate mult mai sigur de atins de fiecare dintre ele prin negocieri directe.
A lucra la detaliile unei înțelegeri deja încheiate nu este o muncă tocmai
eroică. Toate țările mari, cu excepția Marii Britanii, au fost reprezentate de
miniștrii lor de externe. Pentru prima oară în istoria Marii Britanii, atât primul
ministru, cât și ministrul de externe au participat la un congres internațional în
afara insulelor britanice, deoarece Disraeli nu a vrut să-i delege lui Salisbury
deja asigurata perspectivă a unei realizări diplomatice majore, înfumuratul și
vârstnicul Gorceakov, care negociase cu Metternich la Congresul de la Laibach
și Verona cu mai bine de jumătate de secol în urmă, a ales Congresul de la Berlin
pentru ultima sa apariție pe scena internațională. „Nu vreau să mă sting ca o
lampă ce fumegă. Vreau să mă scufund în adâncul cerului ca o stea", a declarat
el la sosirea în Berlin.26
Când i s-a cerut să se pronunțe asupra centrului de gravitate al Congresului de
la Berlin, Bismarck a arătat spre Disraeli: „Der alte Jude, dos ist der Mann"
(Bătrânul evreu, el este omul)7. Deși erau cum nu se putea mai diferiți, acești
doi oameni ajunseseră să se admire reciproc. Amândoi subscriau la Realpolitik și
urau ceea ce considerau discurs moralizator. Trimiterile religioase ale declara-
țiilor lui Gladstone (un om pe care și Disraeli și Bismarck îl detestau) le păreau
adevărate palavre. Nici Bismarck, nici Disraeli nu aveau vreo simpatie față de
slavii din. Balcani, în care vedeau niște turbulenți cronici și violenți. Amândoi
erau dedați observațiilor mușcătoare și cinice, generalizărilor de anvergură și
remarcilor sarcastice. Plictisiți de detaliile sâcâitoare, Bismarck și Disraeli prefe-
rau să abordeze politica prin tușe îndrăznețe, tranșante.
Se poate susține că Disraeli a fost singurul om de stat care a scos vreodată tot
ce a fost mai bun din Bismarck. Disraeli a sosit la congres pe poziția inexpug-
nabilă a celui care își atinsese obiectivele – poziție de care Castlereagh se bucu-
rase la Viena, iar Stalin după cel de-al doilea război mondial. Chestiunile rămase
priveau detaliile aplicării efective a înțelegerii anterioare între Marea Britanie și
Rusia și problema practic exclusiv militară referitoare la controlarea trecătorilor
din Balcani de către Turcia sau de către noua Bulgarie. Pentru Disraeli, problema
strategică a congresului era de a îndepărta de Marea Britanie, în măsura posibi-
lului, nemulțumirea Rusiei de a fi trebuit să renunțe la unele dintre cuceririle sale.
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 13 3
Disraeli a reușit deoarece însăși poziția lui Bismarck a fost extrem de compli-
cată. Bismarck nu vedea nici un interes german în Balcani și nu avea practic nici
o preferință cu privire la chestiunile aflate în discuție cu excepția faptului că răz-
boiul dintre Austria și Rusia trebuia evitat cu aproape orice preț. El și-a descris
propriul rol la congres ca pe cel al unui „ehrlicher Makler" (mijlocitor onest) și
a introdus aproape toate declarațiile la congres prin cuvintele: „L'Allemagne, qui
n 'est liee par aucun inter *t direct dans Ies affaires d' Orient… " (Germania, care
nu are nici un interes direct în problemele Răsăritului…)28.
Cu toate că Bismarck înțelegea prea bine jocul ce se juca, el nu s-a simțit
totuși ca o persoană prinsă într-un coșmar, care vede pericolul apropiindu-se dar
nu este în stare să-l evite. Când parlamentul german i-a cerut să ia o poziție mai
fermă, Bismarck a replicat pe loc că intenționa să aibă o atitudine clară. El a ară-
tat pericolele medierii referindu-se la un incident din 1851, când țarul Nicolae I
intervenise între Austria și Prusia, în fapt de partea Austriei:
Atunci țarul Nicolae a jucat rolul pe care [adversarul meu] intenționează să-l atribuie
Germaniei; el (Nicolae) a venit și a spus: «Am să deschid focul asupra celui care
deschide primul focul», iar drept rezultat a fost păstrată pacea. In al cui avantaj și al
cui dezavantaj, asta aparține istoriei și nu vreau să discut aici. Nu vreau decât să
întreb, a fost acest rol pe care l-a jucat țarul Nicolae, în care el a luat partea cuiva,

1 plătit vreodată cu recunoștință? Cu siguranță că de noi, cei din Prusia, nu!… A primit
tarul Nicolae mulțumiri din partea Austriei? Trei ani mai târziu a venit Războiul29
Crimeii, și nu e nevoie să mai adaug nimic."
Și, ar fi putut adăuga el, intervenția țarului nu a putut preveni nici ca Prusia să
consolideze până la urmă Germania de Nord – adevărata problemă din 1851.
Bismarck și-a jucat cartea primită cât se putea de bine. Demersul său a fost în
general să întoarcă Rusia la chestiunile privitoare la partea de est a Balcanilor
(precum anexarea Basarabiei) și să sprijine Austria în cele privitoare la partea de
vest (precum ocuparea Bosniei-Herțegovina). Intr-o singură chestiune s-a opus
Rusiei. Când Disraeli a amenințat că va părăsi congresul dacă Turcia nu era
lăsată în posesia părții dinspre Bulgaria a trecătorilor din Balcani, Bismarck a
intervenit la țar pentru a trece peste negociatorul rus, Șuvalov.
In acest fel, Bismarck a evitat răcirea relațiilor cu Rusia, resimțită de Austria
după Războiul Crimeii. Dar nu a scăpat neafectat. Numeroase persoane impor-
tante din Rusia s-au simțit înșelate, în ciuda victoriei. Rusia putea amâna câștigurile
teritoriale de dragul legitimității (cum a făcut Alexandru I în timpul rebeliunii din
Grecia din 1820 și Nicolae I în timpul revoluțiilor de la 1848), dar Rusia niciodată
nu a renunțat la un obiectiv final sau nu a acceptat compromisurile ca juste. Con-
trolarea expansionismului rusesc a provocat în general resentimente nerostite.
Astfel încât, după Congresul de la Berlin, Rusia a găsit că nemulțumirea
poate izvorî din neatingerea tuturor obiectivelor cu privire la Concertul Europei
și nu din pricina ambițiilor ei exagerate; iar reproșuri i se pot aduce nu lui
Disraeli, care organizase coaliția împotriva Rusiei și amenințase cu război, ci lui
Bismarck, care organizase congresul pentru a evita un război european. Rusia se
obișnuise cu opoziția britanică; dar faptul că rolul de mijlocitor onest fusese asu-
mat de un aliat tradițional precum Germania era tratat de panslaviști ca un afront.
U4 DIPLOMAȚIA
Presa rusească naționalistă a descris congresul drept o „coaliție europeană împo-
triva Rusiei, sub conducerea prințului Bismarck" °, transformat în țap ispășitor
pentru eșecul Rusiei de a-și îndeplini țelurile exagerate.
Șuvalov, principalul negociator rus la Berlin, care era deci în măsură să
cunoască situația de fapt, a rezumat atitudinile șoviniste în urma congresului:
Există tendința de a lăsa oamenii cu impresia falsă că interesele Rusiei au fost grav
afectate de acțiunea anumitor puteri străine, dându-se astfel suport agitației celei mai
periculoase. Toți vor pace; situația țării o cere imperios, dar în același timp se încearcă
aruncarea asupra lumii din afară a efectelor nemulțumirii produse, în realitate, de
greșelile propriei politici.
Șuvalov, însă, nu reflecta opinia publică rusească. Cu toate că țarul însuși nu
se aventura atât de departe ca presa șovinistă rusească sau radicalii panslaviști, el
nu era nici pe deplin împăcat cu rezultatele congresului, în deceniile care au
urmat, perfidia germană vădită la Berlin avea să devină punctul de legătură al
multor documente politice rusești, inclusiv al câtorva imediat anterioare izbuc-
nirii primului război mondial. „Alianța celor trei împărați", bazată pe unitatea
monarhilor conservatori, nu a mai putut fi menținută. Prin urmare, dacă avea să
există vreo forță de coeziune în cadrul relațiilor internaționale, aceasta urma să
fie tocmai Realpolitik.
în anii 1850, Bismarck susținuse o politică reprezentând echivalentul conti-
nental al politicii britanice a „splendidei izolări". El îndemnase la a se rămâne
deoparte, fără amestec, înainte de a folosi influența Prusiei în favoarea oricărei
îărți ce părea a servi mai bine interesul național prusac la un anumit moment.
\ceasta abordare a evitat alianțele, care limitau libertatea de acțiune și, mai
jresus de orice, a dat Prusiei mai multe opțiuni decât orice rival potențial, în tim-
>ul anilor 1870, Bismarck a căutat să consolideze unificarea Germaniei revenind

a alianța tradițională'cu Austria și Rusia. Dar în anii 1880 a apărut o situație fără
>recedent. Germania era prea puternică pentru a sta deoparte, deoarece asta ar fi
mtut uni Europa împotriva ei. Și nici nu se mai putea bizui pe sprijinul istoric,
iproape reflex, al Rusiei. Germania era un gigant în căutare de prieteni.
Bismarck a rezolvat această dilemă prin răsturnarea completă a modului său
le abordare a politicii externe. Dacă nu mai putea controla echilibrul puterii
vând mai puține angajamente decât oricare adversar potențial, el avea să stabi-
sască mai multe relații cu mai multe țări decât oricare adversar imaginabil, fiind
stfel în stare să aleagă dintre numeroși aliați, după cum o cereau împrejurările,
abandonând libertatea de manevră care îi caracterizase diplomația pe parcursul
elor douăzeci de ani anteriori, Bismarck a început să construiască un sistem de
liante abil gândite astfel ca, pe de o parte, să împiedice adversarii potențiali ai
termaniei să se unească, iar pe de altă parte să înfrâneze acțiunile partenerilor
rermaniei. în toate coalițiile, uneori contradictorii, ale lui Bismarck, Germania a
)st întotdeauna mai aproape de diverșii săi parteneri decât oricare dintre aceștia
itre ei; ca urmare, Bismarck a avut întotdeauna atât un drept de veto împotriva
-țiunilor comune, cât și o opțiune pentru acțiunile independente. Vreme de un
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 13 5
deceniu, el a reușit să încheie pacte cu adversarii aliaților săi, astfel încât a putut
ține în frâu tensiunile de fiecare parte.
Bismarck și-a inițiat noua politică în 1879, prin încheierea unei alianțe secrete
cu Austria. Conștient de resentimentul Rusiei după Congresul de la Berlin, el a
sperat de astă dată să construiască o barieră în calea continuării expansiunii
rusești. Nevoind, totuși, să permită Austriei să se folosească de sprijinul Germa-
niei pentru a sfida Rusia, el și-a asigurat și un veto asupra politicii austriece în
Balcani. Căldura cu care Salisbury a salutat alianța germano-austriacă – cu
biblice „vești bune, de bucurie multă" – l-a asigurat pe Bismarck de faptul că nu
era singur în dorința de a controla expansionismul rusesc. Salisbury, fără în-
doială, spera ca prin aceasta Austria, sprijinită de Germania, să-și asume dificila
sarcină a Marii Britanii de a se opune expansiunii rusești spre Strâmtori. A se
angaja în bătălii pentru interesul național al altor țări nu era însă specialitatea lui
Bismarck. El era și mai puțin dispus să procedeze astfel în Balcani, deoarece
resimțea un adânc dispreț față de conflictele din regiune. „Trebuie să li se dea
limpede de înțeles acestor hoți de oi", a tunat el cu privire la Balcani într-o
ocazie, „că guvernele europene nu au deloc nevoie să se înhame la poftele și
rivalitățile lor."32 Din nefericire pentru pacea Europei, succesorii săi au uitat
aceste cuvinte de avertizare.
Bismarck a propus ținerea în frâu a Rusiei în Balcani prin alianță mai degrabă
decât prin confruntare, în ceea ce-l privea, țarul a fost repede adus la perspectiva
izolării. Considerând Marea Britanie a fi principalul adversar al Rusiei, iar Franța
prea slabă și, mai ales, prea republicană pentru a fi un aliat plauzibil, țarul a accep-
tat să revigoreze „Alianța celor trei împărați", de astă dată pe baza Realpolitik.
Câștigul unei alianțe cu principalul său adversar nu a fost imediat evident îm-
păratului austriac. El ar fi preferat o grupare cu Marea Britanie, cu care împăr-
tășea un interes comun în blocarea înaintării Rusiei spre Strâmtori. însă înfrân-
gerea lui Disraeli din 1880 și ajungerea la putere a lui Gladstone a înlăturat
această perspectivă; participarea Marii Britanii, chiar și indirectă, la o alianță
proturcească, antirusească nu se mai afla în cărți.
Cea de-a doua „Alianță a celor trei împărați" nu a mai făcut apel la nici o
preocupare de ordin moral. Exprimată în termenii condiționali ai Realpolitik, ea
i-a angajat pe semnatarii săi la neutralitate binevoitoare în eventualitatea anga-
jării vreunuia dintre ei în război cu o a patra țară – de pildă, dacă Anglia pornea
război cu Rusia sau Franța cu Germania. Germania era astfel protejată împotriva

unui război pe două fronturi, iar Rusia era protejată împotriva refacerii coaliției
Crimeii (dintre Marea Britanie, Franța și Austria), în vreme ce angajamentul
Germaniei de a apăra Austria de agresiune rămânea intact. Responsabilitatea de
a se opune expansiunii rusești în Balcani a fost trecută Marii Britanii prin
excluderea Austriei din orice posibile coaliții îndreptate împotriva Rusiei – cel
puțin pe hârtie. Echilibrând parțial alianțe compensatoare, Bismarck a reușit să
obțină aproape aceeași libertate de acțiune de care se bucurase în faza sa ante-
rioară de însingurare diplomatică. Mai presus de orice, el înlăturase stimulentele
care ar fi putut transforma o criză locală într-un război general.
J 36 DIPLOMAȚIA
în 1882, anul care a urmat „Alianței celor trei împărați", Bismarck și-a
aruncat plasa încă și mai departe, convingând Italia să transforme Dubla Alianță
dintre Austria și Germania într-o Triplă Alianță, incluzând și Italia, în general,
Italia se ținuse deoparte de diplomația Europei Centrale, dar acum resimțea
cucerirea Tunisiei de către Franța, care îi devansase propriile planuri cu privire
la Africa de Nord. De asemenea, șubreda monarhie italiană gândea că oarecare
demonstrație a diplomației de mare putere o putea face să reziste mai bine
mareei crescânde a republicanismului, în ceea ce o privea, Austria căuta asigu-
rări suplimentare pentru situația în care „Alianța celor trei împărați" s-ar fi vădit
incapabilă să țină Rusia în frâu. în formarea Triplei Alianțe, Germania și Italia
își făgăduiau sprijin reciproc împotriva unui atac francez, în vreme ce Italia pro-
mitea neutraitate Austro-Ungariei în cazul unui război cu Rusia, micșorând în-
grijorarea Austriei în legătură cu un război pe două fronturi, în cele din urmă, în
1887, Bismarck și-a încurajat cei doi aliați, Austria și Italia, să încheie așa-nu-
mita Antantă mediteraneană cu Marea Britanie, prin care părțile se înțelegeau să
păstreze împreună stătu quo-ul în Mediterana.
Diplomația lui Bismarck produsese o serie de alianțe agrenate, parțial supra-
puse, parțial în competiție, care asigurau Austria împotriva unui atac rusesc,
Rusia împotriva aventurismului austriac, iar Germania împotriva încercuirii, și
care îndemnau Anglia să se împotrivească expansiunii rusești spre Mediterana.
Pentru a reduce provocările la adresa complicatului său sistem, Bismarck a făcut
tot ce i-a stat în putință pentru a satisface ambițiile franceze pretutindeni, în afară
de Alsacia-Lorena. A încurajat expansiunea colonială franceză, în parte pentru a
îndepărta energiile franceze de Europa Centrală, dar mai cu seamă pentru a
implica Franța în țesătura complicată a rivalităților coloniale, în special cu
Marea Britanie.
Pentru mai bine de un deceniu, acest calcul s-a dovedit corect. Franța și
Marea Britanie aproape că s-au ciocnit în Egipt, Franța și-a răcit legăturile cu
Italia din cauza Tunisului, iar Marea Britanie a continuat să se opună Rusiei în
Asia Centrală și în legătură cu apropierea de Constantinopol. Dorind să evite un
conflict cu Anglia, Bismarck a evitat expansiunea colonială până la mijlocul
anilor 1880, limitând politica externă a Germaniei la continent, unde obiectivul
îi era menținerea stătu quo-ului.
Dar, în cele din urmă, cerințele Realpolitik au devenit prea complicate pentru
i continua astfel. Cu trecerea timpului, conflictul dintre Austria și Rusia în
Balcani a ajuns necontrolabil. Dacă echilibrul puterii ar fi operat în cea mai pură
Jormă a sa, Balcanii ar fi fost împărțiți în sfere de influență rusească și austriacă,
nsă opinia publică era deja prea ostilă unei asemenea politici, chiar și în statele
;ele mai autocratice. Rusia nu putea fi de acord cu sfere de influență care să lase
>opulații slave Austriei, iar Austria nu era de acord cu întărirea a ceea ce ea
Considera a fi dependențele slave ale Rusiei în Balcani.
Diplomația lui Bismarck, în stilul de guvernare al secolului al XVIII-lea,
levenea incompatibilă cu o epocă a opiniei publice de mase. Cele două guverne

eprezentative ale Marii Britanii și Franței răspundeau opiniei publice din fiecare
ară ca la ceva firesc, în Franța, asta însemna accentuarea presiunii pentru recu-
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 137
perarea Alsaciei și Lorenei. Dar cel mai izbitor exemplu al noului rol vital al
opiniei publice a fost Marea Britanie, când Gladstone l-a înfrânt pe Disraeli în
1880 în singura luptă electorală britanică purtată predominant pe chestiuni de
politică externă, după care a schimbat politica lui Disraeli în Balcani.
Gladstone, probabil cea mai importantă figură a politicii britanice a secolului
al XlX-lea, vedea politica externă în mod foarte asemănător celui în care au
văzut-o americanii după Wilson. Judecând politica externă după criterii morale
în locul celor geopolitice, el susținea că aspirațiile naționale ale bulgarilor erau
de fapt legitime și că, în calitate de națiune creștină, Marea Britanie datora Bul-
gariei sprijin împotriva turcilor musulmani. Turcii trebuiau făcuți să se comporte
corect, argumenta Gladstone, printr-o coaliție de puteri care să-și asume apoi res-
ponsabilitatea pentru administrarea Bulgariei. Gladstone a avansat același con-
cept care sub președintele Wilson a ajuns să fie cunoscut drept „securitate
colectivă": Europa trebuia să acționeze unit, altfel Marea Britanie nu avea să
acționeze deloc.
Trebuie făcut, poate fi făcut în siguranță numai prin acțiunea unită a Puterilor Europei.
Puterea voastră este mare; dar, ceea ce este mai presus de orice, esențial este că
mintea și inima Europei în această chestiune trebuie să fie una. Nu am acum de vorbit
decât despre cele șase așa-numite Mari Puteri; de Rusia, Germania, Austria, Franța,
Anglia și Italia. Unirea tuturor acestora este nu numai importantă, dar aproape indis-
pensabilă pentru întregul succes și totala satisfacție.33
în 1880, Gladstone, ofensat de accentul pus de Disraeli pe geopolitică, și-a
lansat așa-numita Campanie Midlothiană, care a constituit un moment de răs-
cruce, prima campanie itinerantă din istorie și prima în care chestiunile de poli-
tică externă au fost expuse direct înaintea oamenilor. La vârsta sa înaintată,
Gladstone s-a transformat în vorbitor în public. Susținând că moralitatea este
unica bază pentru o politică externă solidă, Gladstone insista că decența creștină
și respectul pentru drepturile omului ar trebui să fie reperele luminoase ale
politicii externe britanice, nu echilibrul puterii și interesul național, într-una
dintre opririle sale, el a declarat:
Țineți minte că sfințenia vieții în statele de munte din Afghanistan este în aceeași
măsură inviolabilă în ochii Celui Atotputernic cum poate fi și a voastră înșivă. Țineți
minte că Cel ce v-a unit ca ființe umane în aceeași carne și sânge v-a legat prin legea
dragostei reciproce… care nu este limitată de hotarele civilizației creștine…34
Gladstone a deschis o cale pe care Wilson a urmat-o mai târziu atunci când a
pretins că nu poate exista nici o deosebire între moralitatea individuală și mora-
litatea statelor. Precum Wilson, o generație mai târziu, el credea că detectase o
tendință globală înspre schimbarea pașnică vegheată de opinia publică mondială:
Cert este că o nouă lege a națiunilor pune treptat stăpânire pe minți și, devenind practică
predominantă, pe întreaga lume; o lege care recunoaște independența, care se încruntă la
vederea agresiunii, care favorizează reglementarea pașnică, nu sângeroasă, a" disputelor,
care vizează schimbările permanente, nu vremelnice; mai presus de orice, care recu-
noaște ca instanță de supremă autoritate judecata generală a omenirii civilizate.35
l j 5 DIPLOMAȚIA
Fiecare cuvânt din acest paragraf ar fi putut fi rostit de Wilson, iar ceea ce
implica el era cu siguranță ceva foarte asemănător Ligii Națiunilor, a lui Wilson.
Pentru a marca o distincție între politica sa și cea a lui Disraeli din 1879,
Gladstone a accentuat că, în loc de a practica un echilibru al puterii, el avea să facă
eforturi pentru a „păstra Puterile Europei unite laolaltă. Și de ce? Pentru că
menținându-le pe toate unite laolaltă neutralizezi și ții în frâu și fereci scopurile
egoiste ale fiecăreia… Acțiunea comună este fatală scopurilor egoiste…"36 Desigur,

incapacitatea de a ține întreaga Europă laolaltă era cauza precisă a sporirii tensiu-
nilor. Nu se întrezărea nici o cauză – cu siguranță nu viitorul Bulgariei – care ar fi
putut vindeca ruptura dintre Franța și Germania sau dintre Austria și Rusia.
Nici un prim-ministru britanic înaintea lui Gladstone nu folosise o asemenea
retorică. Castlereagh tratase Concertul Europei ca pe un instrument pentru impu-
nerea reglementărilor Congresului de la Viena. Palmerston îl văzuse ca un instru-
ment pentru menținerea echilibrului puterii. Departe de a vedea Concertul
Europei ca un element de impunere a stătu </«o-ului, Gladstone i-a atribuit rolul
revoluționar de a produce o ordine internațională în întregime nouă. Aceste idei
aveau să rămână latente până la apariția Iui Wilson în scenă, o generație mai târziu.
Pentru Bismarck, asemenea vederi erau curată anatema. Nu este surprinzător
că aceste două figuri titanice se detestau reciproc în mod cordial. Atitudinea lui
Bismarck față de Gladstone era similară celei a lui Theodore Roosevelt față de
Wilson: el îl considera pe marele victorian parțial o păcăleală, parțial o amenin-
țare. Scriindu-i împăratului german, Cancelarul de fier observa:
Sarcina noastră ar fi mai ușoară dacă în Anglia acea rasă de mari oameni de stat ai
timpurilor de odinioară, care înțelegeau politica europeană, nu s-ar fi stins complet.
Cu un politician incapabil precum Gladstone, care nu este decât un mare orator, este
imposibil să urmezi o politică în care să te poți bizui pe poziția Angliei.37
Părerea lui Gladsjtone despre adversarul său era mult mai directă, de pildă,
;ând îl numea pe Bismarck „încarnarea răului"38.
Ideile lui Gladstone despre politica externă au avut aceeași soartă cu cele ale
ui Wilson, în sensul că ele i-au incitat pe compatrioții lui mai degrabă la
etragerea din politica globală decât la o participare mai activă. La nivelul
liplomației de zi cu zi, venirea lui Gladstone la putere în 1880 a însemnat o prea
nică schimbare în politica imperială a Marii Britanii în Egipt și la est de Suez.
nsă ea a împiedicat într-adevăr Anglia să fie un factor de echilibru în Balcani și
n Europa în general.
Cel de-al doilea mandat al lui Gladstone (1880-l885) a avut așadar efectul
aradoxal de a înlătura plasa de siguranță de sub Bismarck, cel mai moderat
intre oamenii de stat ai continentului, exact precum retragerea lui Canning din
•uropa I-a împins pe Metternich înspre țar. Câtă vreme vederile lui Pal-
lerston/Disraeli au dominat politica externă britanică, Marea Britanie a putut
îrvi ca ultimă salvare ori de câte ori Rusia a mers prea departe în Balcani sau în
propierea de Constantinopol. O dată cu Gladstone, această asigurare a luat?ârșit, făcându-I pe Bismarck și mai dependent de triunghiul său tot mai ana-
•onic cu Austria și Rusia.
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 13 9
Curțile Răsăritene – adică bastionul conservatorismului – s-au dovedit într-un
fel mai susceptibile la opinia publică naționalistă decât guvernele reprezentative.
Structura internă a Germaniei fusese proiectată de Bismarck pentru a-i permite
acestuia să-și pună în aplicare principiile diplomației sale de tip echilibru-al-pu-
terii, însă tot avea și o puternică tendință de a invita la demagogie, în ciuda fap-
tului că Reichstagul era ales prin cel mai larg sufragiu din Europa, guvernele
germane erau numite de împărat și-i raportau acestuia, nu Reichstagului.
Lipsiți astfel de responsabilitate, membrii Reichstagului aveau toată libertatea
de a se complace în cea mai largă retorică. Faptul că bugetul militar era votat
pentru perioade de cinci ani ispitea guvernele să creeze crize în anul crucial în
care era votat programul de apărare. Dacă ar fi beneficiat de timp suficient, acest
aranjament ar fi putut foarte bine să evolueze într-o monarhie constituțională, cu
un guvern răspunzător în fața parlamentului. Dar pe parcursul anilor cruciali de
formare a noii Germanii, guvernele au fost extrem de susceptibile la propaganda
naționalistă și prea înclinate să inventeze pericole externe pentru a-și ralia

electoratul.
Politica externă rusească suferea și ea din cauza propagandei îndârjite a
panslaviștilor, ale căror teme de bază erau apelul la o politică agresivă în Balcani
și o etalare de forțe cu Germania. Un oficial rus i-a explicat ambasadorului aus-
triac în 1879, spre sfârșitul domniei lui Alexandru al II-lea:
Oamenii sunt aici pur și simplu speriați de presa naționalistă… Și-au țintuit de ei înșiși
stindardul naționalismului, care îi protejează și le asigură un sprijin solid. De când
tendința naționalistă s-a evidențiat atât de proeminent, și mai cu seamă de când a reușit
să prevaleze asupra oricăror sfaturi mai bune, în chestiunea pornirii războiului [împo-
triva Turciei], așa-numitul partid «național»… a devenit o reală putere, mai ales deoa-
rece cuprinde întreaga armată.39
Austria, celălalt imperiu multilingv, se afla într-o situație similară.
în aceste circumstanțe, a devenit tot mai dificil pentru Bismarck să-și înde-
plinească precarul act de echilibrare, în 1881, noul țar, Alexandru al III-lea, s-a
urcat pe tron în Skt. Petersburg lipsit de constrângerea ideologiei conservatoare,
ca bunicul său, Nicolae I, sau de cea a afecțiunii personale față de bătrânul împă-
rat german, ca tatăl său, Alexandru al II-lea. Indolent și autocratic, Alexandru al
III-lea nu avea încredere în Bismarck, în parte deoarece politica lui Bismarck era
prea complicată pentru ca el să o înțeleagă, într-o împrejurare, el chiar a spus că
ori de câte ori vedea vreo referire la Bismarck într-o corespondență, punea o
cruce alături de numele acestuia. Suspiciunile țarului erau alimentate de soția sa
de origine daneză, care nu-l putea ierta pe Bismarck pentru desprinderea regiunii
Schleswig-Holstein de țara sa natală.
Criza bulgară din 1885 a pus cap la cap toate aceste impulsuri. O nouă revoltă
a produs Bulgaria Mare, la care Rusia țintise cu atâta pasiune un deceniu mai
înainte și de care se temuseră Marea Britanie și Austria. Demonstrând cum poate
istoria să înșele cele mai ferme așteptări, noua Bulgarie, departe de a fi dominată
de Rusia, a fost unificată sub un prinț german. Curtea de la Skt. Petersburg l-a
învinovățit pe Bismarck pentru ceea ce cancelarul german de fapt ar fi preferat
mult mai mult să evite. Curtea rusă s-a înfuriat, iar panslaviștii, care vedeau o
conspirație după fiecare colț la vest de Vistula, au împrăștiat zvonul că Bismarck
se afla în spatele unui diabolic complot antirusesc. în această atmosferă,
Alexandru a refuzat să reînnoiască în 1887 „Alianța celor trei împărați".
Bismarck, însă, nu era pregătit să renunțe Ia opțiunea sa rusească. El știa că,
lăsată în voia ei, Rusia avea să fie purtată mai devreme sau mai târziu spre o
alianță cu Franța. Chiar în condițiile anilor 1880, cu Rusia și Marea Britanie
aflate permanent pe picior de război, un asemenea curs sporea pericolul rusesc
față de Germania fără a diminua adversitatea britanică. Mai mult, Germania
avea, încă, o opțiune britanică, mai ales acum, când Gladstone părăsise poziția de
prim-ministru. Alexandru, în orice caz, avea dreptate să se îndoiască de faptul că
Franța și-ar asuma riscul unui război în Balcani. Cu alte cuvinte, legăturile
ruso-germane continuau să reflecte o foarte reală, chiar dacă în scădere, conver-
gență a intereselor naționale și nu doar predilecțiile lui Bismarck – deși, fără abi-
litatea sa diplomatică, aceste interese comune nu și-ar fi găsit expresie oficială.
Ingenios ca întotdeauna, Bismarck a venit acum cu ultima sa inițiativă ma-
joră, așa-numitul Tratat de Reasigurare (Tratat de neutralitate austro-ruso-ger-
man). Germania și Rusia își promiteau una alteia să rămână neutre într-un război
cu o a treia țară, cu excepția cazului în care Germania ataca Franța sau Rusia
ataca Austria. Teoretic, Rusia și Germania erau acum asigurate împotriva unui
război pe două fronturi, dacă rămâneau în defensivă. Totuși, multe depindeau de
felul în care era definit agresorul, mai ales de vreme ce mobilizarea era tot mai
mult echivalată cu o declarație de război (vezi capitolul 8). Cum această ches-
tiune nu s-a pus niciodată, existau limite evidente pentru Tratatul de Reasigurare,

a cărui utilitate era și mai diminuată de insistența țarului de a-l ține secret.
Caracterul secret al tratatului era cea mai clară ilustrare a conflictului dintre
cerințele diplomației de cabinet și imperativele unei politici externe din ce în ce
mai democratizate. Problemele deveniseră atât de complexe încât în Tratatul de
Reasigurare secret existau două niveluri de secrete. Cel de-al doilea nivel era un
codicil extrem de confidențial în care Bismarck promitea să nu stea în calea
încercării Rusiei de a obține Constantinopolul și de a ajuta la creșterea influenței
rusești în Bulgaria. Nici una dintre asigurări nu ar fi încântat aliatul Germaniei,
Austria, pentru a nu mai vorbi de Marea Britanie – deși Bismarck nu ar fi fost
deloc supărat dacă Marea Britanie și Rusia s-ar fi încurcat în urzeli cu privire Ia
viitorul Strâmtorilor.
In ciuda complexității sale, Tratatul de Reasigurare menținea legătura indis-
pensabilă dintre Skt. Petersburg și Berlin.'Și el asigura Skt. Petersburgul că, deși
Germania ar fi apărat integritatea Imperiului austro-ungar, ea nu avea să-i spri-
jine acestuia extinderea pe socoteala Rusiei. Germania a obținut astfel cel puțin o
întârziere a alianței franco-rusești.
Faptul că Bismarck își pusese complicata politică externă în serviciul cons-
rârigerilor și al păstrării păcii a fost arătat de reacția sa la presiunea conducă-
orilor militari ai Germaniei, care îndemnau la un război preemptiv împotriva
Rusiei când „Alianța celor trei împărați" a luat sfârșit, în 1887. Bismarck a
REALPOLITIK SE RĂZBUNĂ 141
curmat toate aceste speculații într-un discurs ținut înaintea Reichstagului, în care
a încercat să atribuie Skt. Petersburgului o reputație de menținut, ca modalitate
de descurajare a unei alianțe franco-rusă:
Pacea cu Rusia nu va fi tulburată din partea noastră; și eu nu cred că Rusia ne va
ataca. De asemenea, nu cred că rușii caută în jurul lor alianțe pentru a ne ataca îm-
preună cu alții sau că ar fi înclinați să profite de dificultățile pe care le-am putea noi
întâmpina, pe de altă parte, pentru a ne ataca cu ușurință.
Totuși, cu toată dexteritatea și moderația sa, acțiunea de echilibrare între-
prinsă de Bismarck era sortită să ia sfârșit curând. Manevrele deveneau prea
complicat de susținut, chiar și pentru maestru. Alianțele suprapuse, proiectate
pentru a asigura constrângeri, au condus în schimb la suspiciuni, în vreme ce im-
portanța tot mai mare a opiniei publice a redus flexibilitatea fiecăreia dintre ele.
Oricât de abilă era diplomația lui Bismarck, necesitatea unui asemenea înalt
nivel al manipulării constituia dovada presiunilor pe care o Germanie puternică,
unită le exercitase asupra echilibrului european al puterii. Chiar în vreme ce
Bismarck se afla la cârmă, imperiul german inspira neliniște, într-adevăr, mași-
națiunile lui Bismarck, menite să asigure liniști, au avut peste timp un ciudat
efect de destabilizare, în parte fiindcă contemporanii săi au avut o mare dificul-
tate în a le înțelege natura tot mai complicată. Temându-se să nu fie înșelați, ei
aveau tendința să-și ascundă mizele. Dar acest curs de acțiune a limitat și flexi-
bilitatea, principalul resort al Realpolitik ca substitut pentru conflict.
Cu toate că stilul diplomației lui Bismarck era probabil sortit dispariției către
sfârșitul perioadei cât acesta a fost cancelar, el nu era nici pe departe de înlocuit
printr-o cursă nesăbuită a înarmărilor și alianțe rigide comparabile mai degrabă
cu Războiul rece de mai târziu decât cu un tradițional echilibru al puterii. Vreme
de aproape douăzeci de ani, Bismarck a păstrat pacea și a destins tensiunile
internaționale cu moderația și flexibilitatea sa. însă el a plătit prețul măreției
greșit înțelese, deoarece urmașii și pretinșii săi imitatori nu au putut extrage altă
lecție din exemplul său decât proliferarea înarmării și purtarea unui război care
putea conduce la sinuciderea civilizației europene.
Până în 1890, conceptul de echilibru al puterii își consumase întregul poten-
țial. La început, fusese făcut necesar de multitudinea statelor ce apăreau din ce-

nușa aspirațiilor medievale la imperiul universal. In secolul al XVIII-lea, coro-
larul său de raison d'etat condusese la frecvente războaie, a căror funcție primor-
dială era prevenirea apariției unei puteri dominante și restabilirea unui imperiu
european. Echilibrul puterii menținuse libertățile statelor, nu pacea Europei.
CAPITOLUL 7
O mașinărie
a Judecății de Apoi politice:
diplomația europeană înaintea
primului război mondial
La finele primului deceniu al secolului XX, Concertul European care asigu-
ise pacea timp de o sută de ani încetase să existe din toate punctele de vedere,
larile Puteri se aruncaseră cu o nesăbuință oarbă într-o luptă bipolară, care
usese la consolidarea a două blocuri de putere, anticipând astfel modelul Răz-
oiului rece care avea să survină cincizeci de ani mai târziu. Cu toate acestea, a
•cistat o deosebire importantă, în era armamentului nuclear, evitarea războiului
'a un obiectiv primordial – poate chiar cel mai însemnat – al politicii externe,
a începutul secolului XX, războaiele puteau fi declanșate cu o doză de ușura-
te. Mai mult decât atât, unii gânditori europeni au susținut că vărsările perio-
ce de sânge aveau un efect purificator – o ipoteză naivă, care s-a văzut torpilată
utal de primul război mondial.
Timp de decenii întregi, istoricii au încercat să decidă cine a fost răspunzător
i izbucnirea primei conflagrații planetare. Și totuși, nici una dintre țări nu poate
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 143
fi declarată unica vinovată pentru acea nebunească aruncare cu capul înainte spre
dezastru. Fiecare dintre principalele puteri a avut o contribuție din punctul de
vedere al miopiei și iresponsabilității, iar modul lor de a acționa a respirat o non-
șalanță ce nu va mai fi posibilă după ce cataclismul pe care l-au provocat se va fi
instalat în memoria colectivă a Europei. Probabil că toate aceste puteri uitaseră –
dacă nu cumva ignoraseră cu desăvârșire – avertismentul formulat de Pascal în
Pensees: „Gonim nechibzuit spre prăpastie, după ce am avut grijă să așezăm în
fața ochilor ceva care să ne împiedice s-o vedem".
Vinovățiile au fost multe la număr și diverse. Națiunile europene au transfor-
mat echilibrul de forțe într-o cursă a înarmărilor fără să înțeleagă că tehnologia
modernă și recrutările în masă făcuseră din ideea unui război extins cea mai
mare amenințare nu doar la adresa securității lor, ci și împotriva civilizației
europene în general. Deși toate națiunile din Europa au contribuit la acest de-
zastru prin felul cum și-au formulat politica, Germania și Rusia au fost cele care,
prin însăși natura lor, au subminat orice tentativă de diminuare a consecințelor.
Pe durata procesului de unificare a Germaniei preocuparea pentru impactul
unui asemenea eveniment asupra echilibrului de forțe fusese neglijabilă. Vreme
de două sute de ani Germania fusese victima și nicidecum instigatoarea răz-
boaielor din Europa, în Războiul de 30 de ani, ea suferise pierderi estimate la
treizeci la sută din totalul populației, iar majoritatea bătăliilor decisive din cadrul
războaielor dinastice ale secolului al XVIII-lea și din cadrul războaielor napoleo-
niene s-au dat pe pământ german.
Prin urmare, era inevitabil ca o Germanie unită să-și propună împiedicarea
repetării unor asemenea tragedii. Nu același lucru se poate spune despre faptul
că noul stat german aborda această chestiune în primul rând ca pe una de ordin
militar și nici despre obiceiul diplomaților germani de după Bismarck de a face o
politică externă agresivă și menită să timoreze. Dacă Prusia lui Frederic cel Mare

fusese cea mai slabă dintre Marile Puteri, la scurt timp după unificare, Germania
a devenit cea mai solidă și din această cauză a ajuns să-și neliniștească vecinii.
Ca să poată participa la Concertul Europei, ea trebuia să manifeste o reținere
specială în domeniul politicii externe.1 Din păcate, după plecarea lui Bismarck,
exact moderația a fost însușirea care le-a lipsit cel mai mult germanilor.
Motivul pentru care oamenii de stat germani au fost obsedați de puterea în
sine a fost acela că, spre deosebire de alte state naționale, Germania nu a dispus
de un cadru filosofic de integrare. Nici unul dintre idealurile care cizelează ideea
unui stat național modern în restul Europei nu se regăsise în construcția lui
Bismarck – nici accentul pus de Marea Britanie pe libertățile tradiționale, nici
apelul la libertate universală formulat de Revoluția franceză și nici chiar imperia-
lismul universalist benign al Austriei. La drept vorbind, Germania lui Bismarck
nu întruchipa deloc aspirațiile unui stat național, întrucât îi exclusese cu bună
știință pe germanii austrieci. Reich-ul lui Bismarck s-a dovedit a fi un construct
imaginar, existând în primul și-n primul rând ca o Prusie mai mare, al cărei scop
principal era să-și sporească propria putere.
Absența rădăcinilor intelectuale a fost una dintre cauzele preponderente ale
lipsei de orizont a politicii externe germane. Amintirea faptului că țara lor fusese
itâta timp principalul câmp de bătălie al Europei inculcase poporului german un
profund sentiment de nesiguranță. Deși imperiul lui Bismarck devenise cea mai
nare putere de pe continent, conducătorii germani s-au simțit întotdeauna vag
imenințați, iar acest lucru a fost evidențiat de obsesia pentru pregătirile militare
lublată de o retorică agresivă și belicoasă. Strategii armatei germane s-au gândit
n permanență la o luptă dusă simultan împotriva tuturor vecinilor. Și chiar
nodul cum s-au pregătit pentru ce era mai rău a generat transformarea acestui
au ipotetic în realitate. Asta deoarece era limpede că o Germanie suficient de
luternică pentru a învinge o coaliție alcătuită din toți vecinii ei era capabilă fără
lici un dubiu să-l copleșească pe fiecare dintre ei în parte. La vederea colosului
lilitar cu care se învecinau, țările din jurul Germaniei au făcut corp comun pen-
-u a se apăra reciproc, preschimbând efortul german de dobândire a siguranței
itr-un agent al propriei insecurități.
O politică înțeleaptă și ponderată ar fi putut duce la amânarea și chiar la înlă-
irarea pericolului ce se înălța amenințător. Insă urmașii lui Bismarck au abdicat
e la linia lui moderată și s-au bizuit din ce în ce mai mult pe forța brută, lucru
xprimat de altfel într-una din replicile lor preferate – aceea că Germania își
ropunea să fie ciocanul și nicidecum nicovala diplomației europene. Era ca și
jm Germania ar fi cheltuit atâta energie pentru rafinarea unei națiuni în adevă-
itul sens al cuvântului, încât pur și simplu nu mai avusese timp să se gândească
scopul pe care trebuia să-l servească statul nou apărut. Germania imperială nu
izbutit niciodată să dezvolte un concept al propriului interes național. Influen-
ți de emoțiile momentului și stingheriți de o extraordinară lipsă de sensibilitate
structura sufletească a celorlalte țări, conducătorii germani de după Bismarck
i combinat brutalitatea cu nehotărârea, împingându-și țara întâi în izolare și
ipă aceea în război.
Bismarck făcuse mari eforturi pentru a domoli manifestările autoritariste ale
•renanilor, folosindu-si complexul sistem de alianțe pentru a-și calma numeroșii
rteneri și pentru a împiedica incompatibilitățile lor latente să aprindă scânteia
zboiului. Urmașii lui nu aveau nici răbdarea și nici subtilitatea necesară unor
emenea manevre complexe, în 1888, când împăratul Wilhelm I a murit, fiul
i, Frederic (al cărui liberalism îl îngrijorase atât de mult pe Bismarck), a apucat
domnească doar nouăzeci și opt de zile înainte de a fi răpus de un cancer în
t. Lui i-a urmat la tron Wilhelm al H-lea, al cărui comportament histrionic i-a

:ut pe observatori să aibă sentimentul incomod că stăpânul celei mai puternice
țiuni din Europa era nu doar imatur, ci și excentric. Psihologii au pus agresivi-
ea neînfrânată a lui Wilhelm pe seama unui efort de a compensa faptul că avu-
>e un braț deformat din naștere – o gravă lovitură dată unui membru al familiei
;ale prusace și tradițiilor ei militare exaltate, în 1890, tânărul și nesăbuitul
parat I-a concediat pe Bismarck, refuzând să conducă în umbra unei figuri atât
dominatoare. Din acel moment, diplomația Kaiserului a devenit centrală pen-
pacea Europei. Winston Churchill a surprins esența lui Wilhelm în cunos-
ul său stil sardonic:
Mergea țanțoș de colo până colo, își lua tot felul de poze marțiale și zăngănea o sabie
pe care însă n-o scotea niciodată din teacă. V oia doar să se pună în pielea lui
l
O MAȘINĂR1E A JUDECAȚII DE APOI POLITICE 145
Napoleon și să fie ca el, dar asta fără să ducă nici o bătălie. Firește că mai puțin de atât
nici nu se poate concepe. Dacă ești vârful unui vulcan, măcar poți să fumegi, în cazul
că de altceva nu te simți în stare. Iar el, ce-i drept, a fumegat câte un stâlp de fum ziua
și o limbă de foc noaptea, pentru ochii tuturor celor care s-au uitat la el de departe;
încet și sigur, acești observatori tulburați s-au strâns laolaltă și au stat alături pe
aceeași baricadă, ca să se apere unii pe alții.
…numai că dedesubtul acestor poze prefăcute se ascundea un om foarte obișnuit,
pradă deșertăciunilor, deși bine intenționat, care trăgea nădejde să poată trece drept un
al doilea Frederic cel Mare.2
Lucrul pe care și-l dorea Kaiserul mai mult și mai mult era recunoașterea
internațională a importanței Germaniei și – mai presus de orice – a puterii sale.
El a încercat să dirijeze ceea ce, împreună cu anturajul său, a numit Weltpolitik,
sau politică globală, fără a defini vreodată termenul respectiv sau relația dintre el
și interesul național german. Dincolo de sloganuri se întindea un vid intelectual:
limbajul arțăgos camufla o găunoșenie interioară, în vreme ce lozincile sforăi-
toare puneau în umbră timiditatea și lipsa unui elementar simț al direcției. Lău-
dăroșenia cuplată cu nehotărârea în acțiune reflectau moștenirea a două secole de
provincialism german. Chiar dacă politica Germaniei ar fi fost înțeleaptă și
responsabilă, integrarea acestui colos în cadrul internațional existent s-ar fi dove-
dit a fi o sarcină ingrată. Insă amestecul exploziv de personalități și instituții
interne au făcut imposibilă o asemenea direcție, ducâd în schimb la o politică
externă nechibzuită care s-a specializat în atragerea asupra țării a tuturor necazu-
rilor de care ea însăși s-a temut.
în cei douăzeci de ani de după demiterea lui Bismarck, Germania a reușit să
înfăptuiască o extraordinară răsturnare și recompunere a alianțelor, în 1898,
Franța și Marea Britanie fuseseră pe punctul de a-și declara război din cauza
Egiptului. Animozitățile dintre Marea Britanie și Rusia reprezentaseră un factor
constant al relațiilor internaționale pe aproape întreaga durată a secolului al
XlX-lea. Din când în când, Marea Britanie căutase diverși aliați împotriva
Rusiei, făcând un prim experiment cu Germania înainte de-a se fixa asupra
Japoniei. Nimeni nu și-ar fi închipuit că Marea Britanie, Franța și Rusia ar fi
putut ajunge de aceeași parte a baricadei. Cu toate acestea, exact asta s-a întâm-
plat, sub impactul unei diplomații germane insistente și amenințătoare.
în pofida complexității manevrelor efectuate, Bismarck nu încercase nici-
odată să meargă dincolo de tradițiile echilibrului de forțe. E limpede însă că
succesorii lui nu au văzut cu ochi buni acest echilibru; pe de altă parte, ei nici nu

au părut să înțeleagă că, pe măsură ce-și măreau forța, încurajau coalițiile și
acumulările de armament în compensare, fapt inerent de altminteri sistemului
echilibrului european.
Conducătorilor germani nu le-a convenit reticența altor țări în a se alia cu o
națiune care era deja cea mai puternică din Europa și a cărei forță genera temeri
legate de o eventuală hegemonie germană. Din punctul lor de vedere, tactica de
intimidare părea cea mai bună metodă de a le releva vecinilor limitele propriilor
lor resurse și – firește – avantajele unor relații de prietenie cu Germania. Această
abordare „de sus" a avut exact efectul contrar, încercând să confere o siguranță
absolută țării lor, conducătorii germani de după Bismarck au amenințat toate
celelalte națiuni cu spectrul nesiguranței absolute, declanșând aproape automat
formarea coalițiilor de întâmpinare. Nu există scurtături ca să ajungi la domi-
nație; singura cale de acces este războiul, o lecție pe care liderii provinciali ai
Germaniei de după Bismarck au învățat-o abia când era prea târziu pentru evita-
rea unei catastrofe globale.
Ca o ironie a soartei, pe durata celei mai mari părți din istoria Germaniei
imperiale, cea mai serioasă amenințare la adresa păcii a fost considerată Rusia și
iu Germania. Mai întâi Palmerston și pe urmă Disraeli au fost convinși că Rusia
ivea de gând să pătrundă în Egipt și India, în 1913, aceleași temeri printre
;onducătorii germani cum că urmau să fie călcați în picioare de hoardele rusești
ijunseseră atât de mari, încât au contribuit semnificativ la decizia lor de a forța
:onflagrația fatală care a izbucnit un an mai târziu.
La drept vorbind, existau foarte puține dovezi concrete ale intențiilor Rusiei
le a-și clădi un imperiu european. Afirmațiile serviciilor de informații ale arma-
;i germane, potivit cărora Rusia se pregătea de război, erau adevărate, dar în
ceeași măsură irelevante. Toate țările incluse în ambele alianțe, amețite de noua
îhnologie a căilor ferate și de programele de mobilizare, se angajau constant în
reparative militare total disproporționate în raport cu problema aflată în diver-
snță. Dar tocmai pentru că aceste pregătiri febrile nu au putut fi puse în legătură
j nici un obiectiv defînibil, ele au fost interpretate ca semne ale unor ambiții
iste, deși nebuloase. Intr-un mod devenit tipic, prințul von Biilow, cancelarul
ermaniei între 1900 și 1909, a împărtășit părerea Iui Frederic cel Mare că
lintre toți vecinii Prusiei, Imperiul Rus este cel mai primejdios atât din punctul
i vedere al forței, cât și al poziției geografice."3
E adevărat că, de la un capăt la altul, Europa a considerat dimensiunile și insis-
ițele Rusiei drept un factor de rău augur. Toate națiunile continentului încercau
-și sporească forța prin intermediul amenințărilor de inițiere sau în contrapartidă.
să Rusia părea constrânsă să se extindă într-un ritm numai al ei, contenibil doar
in desfășurarea unor forțe superioare și de obicei prin război. Pe durata unui
ire număr de crize, rezolvarea pe cale pașnică a părut efectiv la îndemâna Rusiei
în orice caz preferabilă rezultatelor la care s-a ajuns în ultimă instanță. Cu toate
îstea, de fiecare dată Rusia a preferat riscul înfrângerii compromisului, lucru
tionstrat de Războiul Crimeii din 1854, de Războaiele balcanice din 1875-l878
ie perioada premergătoare Războiului ruso-japonez din 1904.
Una dintre explicațiile acestor tendințe ar fi aceea că Rusia aparținea în partea
ropei și în parte Asiei, în Occident, ea făcea parte din Concertul Europei și
ticipa la stabilirea complicatelor reguli ale echilibrului de forțe, însă chiar și
'Io conducătorii ruși se arătau în general lipsiți de răbdare în fața apelurilor la
ilibru și gata să recurgă la război dacă nu li se satisfăceau revendicările – așa
n s-a întâmplat, de pildă, în preludiul la Războiul Crimeii din 1854, în timpul
oboaielor balcanice și apoi încă o dată în 1855, când Rusia a fost pe punctul de-a
a în război cu Bulgaria, în Asia Centrală, Rusia a avut de-a face cu principate

>e, cărora principiul echilibrului de forțe nu li se aplica, în timp ce în Siberia –
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 147
până când a ajuns să se înfrunte cu Japonia – a reușit să se extindă în aceeași
măsură în care o făcuse America, în condițiile unui continent cvasi-depopulat.
în forumurile europene, Rusia asculta argumentele prezentate în numele echi-
librului de forțe, dar nu se călăuzea de fiecare dată după principiile sale. în
vreme ce națiunile europene susținuseră dintotdeauna că soarta Turciei și a Bal-
canilor trebuia stabilită în cadrul Concertului Europei, Rusia căuta invariabil să
abordeze problema unilateral și prin folosirea forței – în tratatul de la Adrianopol
din 1829, tratatul de laUnkiar Skelessi din 1833, conflictul cu Turcia din 1853 și
Războaiele balcanice din 1875-l878 și din 1885. Rusia se aștepta ca Europa să
se uite în altă parte, iar în caz contrar se formaliza și se simțea ofensată. Pro-
blema avea să stea exact la fel după cel de-al doilea război mondial, când aliații
occidentali au susținut că soarta Europei de Răsărit privea întregul continent, în
timp ce Stalin a insistat asupra faptului că Europa de Răsărit – îndeosebi Polonia
– se afla în sfera de influență sovietică și că, prin urmare, viitorul său va fi
stabilit fără referire la democrațiile apusene. Aidoma predecesorilor lui țariști,
Stalin a procedat tot unilateral. Cu toate acestea și în mod inevitabil, a existat din
când în când o coaliție a forțelor occidentale care a rezistat loviturilor militare
ale Rusiei și a obligat-o să relaxeze controlul deținut asupra vecinilor, în pe-
rioada de după cel de-al doilea război mondial, a fost nevoie de o întreagă gene-
rație pentru ca modelul istoric să revină în actualitate.
Atunci când se punea în mișcare, Rusia făcea foarte rar dovada că ar avea
simțul limitelor sau al măsurii. Când i se opunea rezistență, își oblojea rănile și
aștepta momentul potrivit ca să se răzbune – împotriva Marii Britanii pe durata
celei mai mari părți din secolul al XlX-lea, împotriva Austriei după Războiul
Crimeii, împotriva Germaniei după Congresul de la Berlin și împotriva Statelor
Unite în timpul Războiului rece. Rămâne de văzut cum va reacționa noua Rusie
postsovietică în fața prăbușirii imperiului său istoric și a rețelei de state-satelit după
ce va conștientiza și va asimila pe deplin șocul propriei dezintegrări.
în Asia, misiunea pe care și-o propusese Rusia a fost și mai puțin cenzurată
de obstacole politice și geografice, în aproape tot secolul al XVIII-lea și în cea
mai mare parte a celui de-al XlX-lea, ea a descoperit că era singură în Orientul
îndepărtat. Rusia a fost prima putere europeană care a avut de-a face cu Japonia
și care a încheiat un tratat cu China. Această expansiune, dusă la îndeplinire de
un număr relativ restrâns de coloniști și aventurieri militari, nu a produs nici un
conflict cu puterile europene. Nici sporadicele ciocniri cu China nu au fost cu
adevărat semnificative, în schimbul sprijinului rusesc împotriva triburilor război-
nice, China a cedat administrației ruse mari porțiuni de teritoriu în secolul al
XVIII-lea și al XlX-lea, dând naștere unei serii de „tratate inegale" pe care toate
guvernele chineze ce s-au succedat le-au denunțat, cele mai vehemente ară-
tându-se regimurile comuniste.
Una din caracteristicile Rusiei era aceea că apetitul pentru teritorii asiatice îi
creștea după fiecare nouă achiziție, în 1903, Serghei Witte, ministrul de finanțe al
Rusiei și unul dintre oamenii de încredere ai țarului, i-a scris lui Nicolae al Il-lea:
„Dată fiind uriașa porțiune de graniță cu China și situația noastră extraordinar de
favorabilă, asimilarea de către Rusia a unei părți considerabile din Imperiul
hinez e doar o problemă de timp."4 Ca și în cazul conflictului cu Imperiul
toman, conducătorii ruși au declarat că Orientul îndepărtat era doar problema
Lusiei și că restul lumii nu avea dreptul să intervină. Avansarea Rusiei pe toate
ponturile avea Ioc câteodată și simultan, dar de cele mai multe ori existau niște
lișcări de flux și reflux, în funcție de zona de extindere care prezenta cea mai
lică doză de risc.

Structura de decizie politică a Rusiei imperiale reflecta cu prisosință natura
ualistă a imperiului. Ministerul de Externe al Rusiei era o secție desprinsă din
ancelaria imperială, populată de oficiali independenți, a căror orientare era în
>ență occidentală.5 Dat fiind că de multe ori era vorba de germeni din țările
îltice, acești oficiali considerau Rusia un stat european a cărui politică s-ar fi
jvenit integrată și pusă în practică în contextul Concertului Europei, însă rolul
;lor din Cancelarie a fost contestat de secția asiatică, Ia fel de independentă și
spunzătoare de politica Rusiei față de Imperiul otoman, Balcani și Orientul în-
;părtat – cu alte cuvinte, față de toate fronturile pe care Rusia avansa efectiv.
Spre deosebire de Cancelarie, secția asiatică nu se considera ca făcând parte
n Concertul Europei. Văzând în națiunile europene nimic altceva decât obsta-
ile în calea atingerii scopurilor fixate, secția asiatică a considerat aceste națiuni
fiind lipsite de importanță și, ori'de câte ori a fost posibil, s-a străduit să înde-
inească obiectivele rusești prin tratate unilaterale sau prin războaie declanșate
ră nici un fel de referire la Europa. Dat fiind că Europa a insistat asupra
Dtului că disputele legate de Balcani și de Imperiul otoman trebuiau rezolvate
comun acord, apariția a numeroase conflicte nu a putut fi evitată, iar Rusia la
idul ei s-a arătat din ce în ce mai scandalizată fiindcă i se puneau bețe-n roate
către puteri care, din punctul ei de vedere, erau niște intruși.
în parte ofensivă, în parte defensivă, expansiunea rusească s-a dovedit în
rmanență ambiguă, iar această ambiguitate a generat în Occident dezbateri
spre intențiile ei adevărate, care s-au prelungit până în perioada sovietică.
ui dintre motivele acestei veșnice dificultăți în a înțelege scopurile Rusiei a
t faptul că guvernul rus, chiar și în perioada comunistă, a semănat întotdeauna
i degrabă cu o curte autocratică de secol al XVIII-lea decât cu o superputere a
olului XX. Nici Rusia imperială și nici cea comunistă nu au produs vreodată
mare ministru de externe. Ca și Nesselrode, Gorceakov, Giers, Lamsdorff și
ar Gromîko, toți miniștrii ei de externe au fost oameni instruiți și capabili,
lipsiți de autoritatea necesară pentru elaborarea unei politici pe termen
g. Cu alte cuvinte, erau slugile unui autocrat nestatornic și ușor de pus pe o
ta falsă, pentru ale cărui favoruri trebuiau să se lupte în mijlocul unei
ledenii de probleme capitale de ordin intern. Rusia imperială n-a avut un
marck, un Salisbury sau un Roosevelt – cu alte cuvinte, i-a lipsit un ministru
deplin stăpân pe situație, care să aibă puteri executive asupra tuturor aspec-
>r politicii externe.
Chiar și în cazurile când țarul stăpânitor era o personalitate dominatoare,
smul autocratic al elaborării politicii rusești a inhibat evoluția unei linii
rente de politică externă. O dată ce țarul a descoperit un ministru de externe
-are își dădea seama că are o relație bună, el a avut tendința să și-l anexeze ca
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 149
pe un fel de zestre personală, așa cum au stat lucrurile cu Nesselrode,
Gorceakov și Giers. împreună, cei trei miniștri de externe s-au aflat în funcție
în cea mai mare parte a secolului al XlX-lea. Chiar și atunci când au ajuns la o
vârstă extrem de înaintată, ei s-au dovedit neprețuiți pentru diverși oameni de
stat din afara hotarelor țării, care i-au considerat singurele personalități care
aveau ce să caute la Skt. Petersburg, dat fiind că erau oficialitățile ce puteau
ajunge direct la țar. Protocolul interzicea practic tuturor celorlalți solicitarea
unei întrevederi cu țarul.
Parcă pentru a complica și mai mult luarea de decizii, puterea executivă a
țarului intra adeseori în conflict cu noțiunile aristocratice pe care le avea acesta
în legătură cu stilul de viață princiar. De exemplu, imediat după semnarea
Tratatului de Reasigurare – o perioadă-cheie în afacerile externe ale Rusiei –
Alexandru al III-lea a plecat din Skt. Petersburg patru luni la rând, din iulie până

în octombrie 1887, ca să facă yachting, să deprindă diverse manevre ale acestui
sport și să-și viziteze rudele prin alianță, în condițiile în care singurul factor de
decizie veritabil nu putea fi contactat, politica externă a Rusiei a oscilat îngro-
zitor. Pe de altă parte, nu numai că de multe ori deciziile politice ale țarului erau
luate sub impulsul unor emoții de moment, dar în plus erau influențate într-o
mare măsură de agitația naționalistă pe care o orchestra armata. Aventurierii
militari de tipul generalului Kaufmann din Asia Centrală nu acordau nici o
atenție miniștrilor de externe. Probabil că Gorceakov spunea adevărul când po-
vestea cât de puțin știa despre Asia Centrală, în cadrul discuțiilor cu ambasadorii
englezi descrise în capitolul precedent.
Sub Nicolae al II-lea, care a domnit între 1894 și 1917, Rusia a fost obligată
să plătească prețul cuvenit pentru instituțiile sale arbitrare. Mai întâi, Nicolae
și-a târât țara într-un război dezastruos cu Japonia, lăsând-o apoi să devină prizo-
niera unui sistem de alianțe care făcea ca războiul cu Germania să fie practic ine-
vitabil. Câtă vreme energiile Rusiei fuseseră canalizate în scopuri expansioniste
și consumate în conflictele cu alte țări, structura ei socială și politică fusese fărâ-
mițată, înfrângerea din războiul cu Japonia din 1905 ar fi trebuit să funcționeze
cu un avertisment că țara intrase în criză de timp pentru acea consolidare inte-
rioară pe care o susținuse marele ei reformator Piotr Stolîpin. Lucrul de care
avea nevoie Rusia era un răgaz; în schimb, s-a ales cu o nouă expediție în afara
granițelor. Contracarată și ținută la respect în Asia, ea s-a întors la vechiul vis al
panslavismului și s-a îndreptat spre Constantinopol, numai că de data asta lucru-
rile au scăpat de sub control.
Ironia soartei a făcut ca, după o anumită perioadă, expansionismul să nu mai
sporească forța Rusiei, ci chiar să-i provoace declinul, în 1849, Rusia era consi-
derată aproape unanim drept cea mai puternică națiune din Europa. Șaptezeci de
ani mai târziu, sistemul ei dinastic s-a prăbușit, iar țara a dispărut temporar din
rândul Marilor Puteri, între 1848 și 1914, Rusia a fost implicată în peste o
jumătate de duzină de războaie (fără a le pune la socoteală pe cele coloniale),
depășind clar prestația celorlalte puteri, în toate aceste conflicte, cu excepția
intervenției din Ungaria din 1849, costurile financiare și politice pe care le-a
suportat Rusia au depășit cu mult posibilele câștiguri. Deși fiecare dintre aceste
conflicte a produs o firească măcinare, Rusia a continuat să identifice statutul de
mare putere cu expansiunea teritorială; ea a râvnit în continuare la noi teritorii,
cu toate că nu avea nevoie de ele și nici nu era capabilă să le înglobeze. Sfetnicul
apropiat al țarului Nicolae al II-lea, Serghei Witte, i-a promis că „de pe malurile
Pacificului și de pe înălțimile Himalayei Rusia va domina nu doar afacerile din
Asia, ci și pe cele din Europa"6, în plină eră a industriei, dezvoltarea socială,
economică și politică ar fi fost de mult mai mare folos unei beneficiare a
statutului de mare putere decât statutul de satelit al Bulgariei sau protectoratul
asupra Coreii.
Câțiva conducători ruși, printre care și Gorceakov, au fost suficient de inte-
ligenți ca să-și dea seama că, pentru Rusia, „extinderea teritorială era extindere a
slăbiciunilor"7, însă vederile lor nu au izbutit niciodată să tempereze mania
rusească de a anexa noi teritorii, în fond, imperiul comunist s-a destrămat exact
din aceleași motive ca și cel al țarilor. Uniunea Sovietică ar fi avut o soartă
incomparabil mai bună dacă s-ar fi menținut între granițele de după cel de-al
doilea război mondial și ar fi întreținut cu acea salbă de state ce a ajuns să fie
cunoscută drept orbita sateliților relații comparabile cu cele stabilite cu Finlanda.
Atunci când doi coloși – o Germanie impetuoasă și puternică și o Rusie
imensă și lipsită de măsură – ajung să se confrunte în centrul unui continent, pro-
babilitatea unui conflict este ridicată, deși Germania n-ar avea nimic de câștigat

de pe urma unui război cu Rusia, iar Rusia ar avea numai de pierdut în cazul unei
confruntări armate cu Germania. Prin urmare, pacea Europei depindea de acea
țară care jucase rolul echilibristului cu atâta dibăcie și moderație pe întreaga
durată a secolului al XlX-lea.
în 1890, termenul „splendida izolare" continua să caracterizeze fidel politica
2xternă britanică. Supușii Coroanei se refereau cu mândrie la țara lor ca fiind
,volantul de echilibru" al Europei și având o greutate menită să descurajeze toate
entativele de hegemonie ale coalițiilor compuse din puterile continentale, încâl-
;elile din sânul acestor alianțe repugnau de obicei aproape la fel de mult oame-
lilor de stat britanici ca și izolaționiștilor americani. Și totuși, cu doar douăzeci
ii cinci de ani mai târziu, englezii mureau cu sutele de mii pe câmpiile mlăș-
inoase ale Flandrei, luptând alături de francezi împotriva inamicului german.
O schimbare efectiv remarcabilă a survenit în politica externă engleză între
890 și 1914. O nouă probă de ironie – deloc neglijabilă – ar fi aceea că omul
are a pilotat Marea Britanie prin prima fază a acestei tranziții a reprezentat tot
e putea fi mai tradiționalist în legătură cu Marea Britanie și politica externă,
ista fiindcă marchizul de Salisbury era ultimul apărător al bastionului conser-
ator. El era moștenitorul vechii familii Cecil, ai cărei strămoși fuseseră miniștri
ui sfetnici de taină ai monarhilor englezi începând chiar cu regina Elisabeta I.
egele Eduard al VH-lea, care a domnit între 1901 și 1910 și a provenit tot
intr-o familie de vază, comparată în repetate rânduri cu familia Cecil, s-a plâns
in când în când de tonul condescendent pe care i se adresa Salisbury.
Ascensiunea politică a lui Salisbury a fost nu doar lipsită de eforturi, ci chiar
'dul predestinării. După ce a studiat la Christ Church, Oxford, tânărul Salisbury
călătorit pe întreg cuprinsul Imperiului, și-a îmbunătățit franceza și s-a întâlnit
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 151
cu mai mulți șefi de stat. La patruzeci și opt de ani, după ce a funcționat ca
secretar de stat pentru India, a devenit ministrul de externe al lui Disraeli și a
jucat un rol important în cadrul Congresului de la Berlin, unde a susținut în pro-
porție covârșitoare negocierile detaliate ce au avut loc zile în șir. După moartea
lui Disraeli, Salisbury a preluat conducerea Partidului Conservator și, cu excep-
ția ultimei guvernări a lui Gladstone din 1892-l894, a fost figura dominată a
politicii britanice din perioada ultimilor cincisprezece an ai secolului al XlX-lea.
în anumite privințe, poziția lui Salisbury a semănat destul de mult cu cea a
președintelui George Bush, cu toate că mandatul lui în cea mai înaltă demnitate a
țării a fost mai lung. Amândoi țineau sub control o lume care involuase în pe-
rioada ajungerii lor la putere, chiar dacă nici unul dintre ei nu și-a dat seama pe
moment de acest lucru. Amândoi au avut un impact considerabil datorită faptului
că au știut cum să manevreze moștenirea ce le fusese lăsată. Vederile lui Bush
despre lume au fost modelate de Războiul rece, pe durata căruia ajunsese în vârf
și la al cărui sfârșit a fost obligat să vegheze în timp ce se afla pe cea mai înaltă
treaptă a carierei; experiențele formative ale lui Salisbury avuseseră loc în epoca
Palmerston, în condițiile unei puteri britanice fără precedent peste hotare și ale
unei irezolvabile rivalități dintre Anglia și Rusia, deși pe vremea mandatului său
amândouă apuneau vizibil.
Guvernarea Salisbury a trebuit să facă față declinului pe care îl înregistra po-
ziția Marii Britanii. Uriașa ei putere economică era acum comparabilă cu a Ger-
maniei; pe de altă parte, Rusia și Franța își extinseseră eforturile imperialiste și
începuseră să arunce mănușa Imperiului britanic aproape pretutindeni în lume.
Chiar dacă Marea Britanie continua să fie cea mai mare putere a continentului,
dominația exercitată la mijlocul secolului al XlX-lea începuse să se destrame. La
fel cum Bush s-a adaptat abil lucrurilor pe care nu le prevăzuse, și conducătorii
Marii Britanii au recunoscut în preajma anului 1890 necesitatea de a pune în

relație politica tradițională cu realitățile surpriză.
Supraponderal și având o înfățișare nu tocmai atrăgătoare, lordul Salisbury
întruchipa acceptarea de către Marea Britanie mai degrabă a stătu <jr«o-ului decât
a transformării, în calitate de autor al formulei „splendida izolare", el promitea
(cel puțin aparent) să continue politica tradițională a Marii Britanii de menținere
a unei dominații ferme asupra celorlalte puteri imperialiste și să implice țara în
alianțe continentale doar atunci când era nevoie și ca soluție de ultimă instanță,
pentru a împiedica un agresor să modifice echilibrul de forțe. Pentru Salisbury,
așezarea insulară a Marii Britanii sugera că poziția ideală era activitatea susținu-
tă pe mările și oceanele lumii și neimplicarea în obișnuitele alianțe de pe conti-
nent. „Suntem o nație de pești", a declarat el fără echivoc cu o anumită ocazie.
în cele din urmă, Salisbury s-a văzut nevoit să admită că imperiul supraextins
al Marii Britanii începea să cedeze sub presiunea Rusiei în Orientul îndepărtat și
în cel Apropiat, precum și sub presiunea Franței în Africa. Până și Germania se
aliniase la startul întrecerii coloniale. Deși Franța, Germania și Rusia se aflau
adeseori în conflict una cu cealaltă pe continent, în afara Europei și pe mările
lumii se înfruntau de fiecare dată cu Marea Britanie. Iar asta fiindcă Marea
Britanie nu numai că poseda India, Canada și o mare parte din Africa, dar insista
152 DIPLOMAȚIA
să controleze diverse teritorii întinse pe care, din motive strategice, nu voia să le
vadă căzând în mâinile unei alte puteri, chiar dacă nu-și propunea să exercite un
control direct asupra lor. Salisbury a etichetat această pretenție drept „un fel de
marcare a teritoriului, astfel încât, în eventualitatea unui conflict, Anglia să știe
că el nu va intra în posesia altei puteri."8 Aceste zone includeau Golful Persic,
China, Turcia și Marocul, în timpul anilor 1890, Marea Britanie s-a simțit încol-
țită și slăbită de nesfârșitele ciocniri cu Rusia în Afghanistan, în jurul Strâmto-
rilor și în nordul Chinei, precum și de cele cu Franța din Egipt și Maroc.
Prin intermediul Acordurilor mediteraneene din 1887, Marea Britanie s-a aso-
ciat indirect cu Tripla Alianță compusă din Germania, Austro-Ungaria și Italia,
în speranța că Italia și Austria vor putea să-i vină în ajutor în ostilitățile desfășu-
rate cu Franța în nordul Africii și cu Rusia în Balcani. Cu toate acestea, Acordu-
rile mediteraneene s-au dovedit a fi doar o măsură temporară.
Noul imperiu german, rămas fără principalul său strateg, n-a știut cum să pro-
fite de ocazie. Realitățile geopolitice scoteau treptat Marea Britanie din splen-
dida izolare în care se repliase, chiar dacă numeroși tradiționaliști și-au frânt
mâinile deznădăjduiți. Prima mișcare în direcția unei mai mari implicări în pro-
blemele continentului a avut loc în numele unor relații mai calde cu Germania
imperială. Convinși că Rusia și Marea Britanie aveau o nevoie disperată de
Germania, politicienii germani au crezut că pot încheia un târg ultraavantajos cu
ambele în același timp, fără să specifice esența acestui târg și fără să le treacă
prin cap că nu făceau altceva decât să determine Rusia și Marea Britanie să facă
zorp comun. Ori de câte ori li se dădea peste nas în aceste uverturi în care
cuvântul de ordine era „totul sau nimic", conducătorii germani se retrăgeau într-o
liniște mohorâtă și ofensată, care se schimba în scurt timp în agresivitate.
Această abordare contrasta flagrant cu cea a Franței, care optase pentru progresul
lent, pe principiul pașilor mărunți, așteptând douăzeci de ani, respectiv cinci-
sprezece, până când Rusia și Marea Britanie îi propuseseră încheierea unui
acord. In ciuda vociferărilor Germaniei de după Bismarck, politica ei externă era
de un amatorism copleșitor, de o miopie indiscutabilă și chiar de o timiditate
svidentă ori de câte ori era pusă față în față cu ceea ce ea însăși generase.
Prima mișcare diplomatică a lui Wilhelm al II-lea din cadrul a ceea ce avea să
se dovedească a fi un traseu predestinat a avut loc în 1890, la scurt timp după

"e-l concediase pe Bismarck, când a respins propunerea țarului de renegociere a
Tratatului de Reasigurare pentru încă trei ani. Respingând oferta Rusiei chiar la
începutul domniei, Kaiserul și consilierii lui au rupt poate cel mai important fir
din țesătura de alianțe suprapuse pe care o urzise Bismarck. Refuzul germanilor
i fost motivat de trei considerente: în rirnul rând, voiau ca politica lor să fie „cât
mai simplă și mai transparentă cu putință" (noul cancelar, Caprivi, ă mărturisit la
un moment dat că pur și simplu nu dispunea de abilitatea lui Bismarck de a
jongla cu opt mingi în același timp); în al doilea rând, doreau să asigure din nou
Austria de faptul că alianța cu ea constituia prioritatea numărul unu; în al treilea
?i ultimul rând, au considerat Tratatul de Reasigurare drept un obstacol în calea
opțiunii lor de a forma o alianță cu Marea Britanie.
O MAȘINĂRIE A JUDECAȚII DE Ai'Ui rui,i
Fiecare dintre aceste considerente a denotat o lipsă de perspicacitate geopo-
litică prin care Germania lui Wilhelm al II-lea s-a izolat treptat de toată lumea.
Complexitatea era o trăsătură inerentă geografiei și istoriei Germaniei, motiv
pentru care nu putea fi vorba de o politică „simplă" care să-i rezolve multitu-
dinea de probleme. Tocmai ambiguitatea stârnită de existența simultană a unui
tratat cu Rusia și a unei alianțe cu Austria îi dăduseră lui Bismarck posibilitatea
să practice timp de douzăeci de ani o echilibristică între temerile austriece și
ambițiile rusești, fără a fi nevoit să rupă relațiile cu vreuna dintre ele sau să esca-
ladeze criza endemică din Balcani, încheierea Tratatului de Reasigurare a avut
consecințe diametral opuse: limitarea opțiunilor Germaniei a însemnat de fapt
încurajarea aventurismului austriac. Nikolai de Giers, ministrul de externe al
Rusiei, a înțeles imediat acest lucru, scriind undeva: „Prin dizolvarea tratatului
nostru [Tratatul de Reasigurare], Viena a fost eliberată de sub controlul înțelept,
bine intenționat și totodată ferm al prințului Bismarck."9
Pe lângă că a dus la pierderea controlului exercitat de Germania asupra
Austriei, abandonarea Tratatului de Reasigurare a însemnat în primul rând creș-
terea neliniștilor Rusiei, încrederea Germaniei în Austria a fost interpretată la
Skt. Petersburg drept o nouă predispoziție pentru sprijinirea Austriei în Balcani.
O dată ce Germania se instalase ca un obstacol în calea năzuințelor rusești într-o
regiune care nu reprezentase niciodată un interes german vital, era limpede că și
Rusia va căuta imediat un element de contrapondere pe care Franța i l-a oferit cât
ai clipi din ochi.
Tendința Rusiei de a se apropia de Franța a fost întărită de un acord colonial
încheiat între germani și Marea Britanie, care a fost semnat la foarte scurt timp
după refuzul Kaiserului de a reînnoi Tratatul de Reasigurare. Marea Britanie
primea de la Germania izvoarele Nilului și porțiuni de teritoriu în Africa de Est,
incluzând aici insula Zanzibar. în contrapartidă, Germania se alegea cu o fâșie de
teren relativ inconsistentă care lega Africa de Sud-Vest de fluviul Zambezi,
așa-numita Fâșie Caprivi, precum și Insula Helgoland din Marea Nordului,
despre care se presupunea că avea o oarecare valoare strategică prin aceea că
păzea țărmul german de eventualele atacuri pe apă.
Târgul nu a fost rău pentru nici una dintre tabere, deși aplicarea lui în practică
a generat un șir de neînțelegeri. Londra a perceput acordul ca pe o undă verde în
rezolvarea problemelor coloniale din Africa, Germania l-a considerat ca pe un
preludiu la o viitoare alianță anglo-germană, iar Rusia, mergând și mai departe,
l-a interpretat drept un prim pas al Angliei în drumul spre Tripla Alianță. Așa
stând lucrurile, baronul Staal, ambasadorul Rusiei la Berlin, a caracterizat, fără
să-și ascundă îngrijorarea, pactul dintre prietenul istoric al țării sale, Germania,
și dușmanul ei tradițional, Marea Britanie, după cum urmează:
Când ești unit de numeroase interese și implicări efective într-un pact de pe glob, e
aproape sigur că vei proceda la fel ca aliații tăi în toate marile probleme ce pot apărea

în lume… Practic, înțelegerea cu Germania a fost parafată. E inevitabil ca ea să fie o
reacție la relațiile dintre Anglia și celelalte puteri din Tripla Alianță.10
Coșmarul coalițiilor din timpul lui Bismarck se dezlănțuise, întrucât sfârșitul
Tratatului de Reasigurare netezise drumul pentru o alianță franco-rusă.
154 DIPLOMAȚIA
Germania calculase că Franța și Rusia nu vor alcătui nicicând o alianță,
pentru că Rusia nu avea nici un interes să lupte pentru Alsacia și Lorena, în timp
ce Franța nu avea nici ea vreun interes să lupte pentru slavii din Balcani. Această
presupunere s-a dovedit a fi una dintre erorile de gândire strigătoare Ia cer ale
conducerii Germaniei imperiale de după Bismarck. Din clipa în care Germania a
trecut irevocabil de partea Austriei, Franța și Rusia au avut de fapt nevoie una de
cealaltă, indiferent cât de diferite le-ar fi fost aspirațiile, fiindcă nici una dintre
ele nu-și putea îndeplini obiectivele fără o prealabilă înfrângere sau în cel mai
rău caz slăbire a Germaniei. Franța era silită să procedeze așa, pentru că
Germania nu era dispusă nici în ruptul capului să cedeze Alsacia și Lorena fără
război, în timp ce Rusia știa că nu va fi în stare să moștenească părțile slave ale
Imperiului austriac fără a învinge Austria – lucru față de care Germania își
arătase deja opoziția prin refuzul de a reînoi Tratatul de Reasigurare. Iar Rusia
nu avea absolut nici o șansă în fața Germaniei fără sprijinul Franței.
La mai puțin de un an de la refuzul Germaniei de a reînnoi Tratatul de Reasi-
gurare, Franța și Rusia semnaseră deja Antanta Cordială, care prevedea furniza-
rea de sprijin diplomatic reciproc. Giers, venerabilul ministru de externe rus, a
avertizat că acordul nu va rezolva problema fundamentală, respectiv aceea că
principalul inamic al Rusiei nu era Germania, ci Marea Britanie. Dorindu-și cu
disperare să evadeze din izolarea la care o obligase Bismarck, Franța a acceptat
adăugarea în acordul franco-rus a unei clauze prin care se obliga să ofere sprijin
diplomatic Rusiei în toate conflictele coloniale cu Marea Britanie.
Conducătorilor francezi această clauză antibritanică li s-a părut o taxă de intrare
destul de mică pentru efortul de a stabili ceva ce avea să se transforme într-o
coaliție antigermană. Din acel moment, eforturile francezilor se vor canaliza în di-
recția extinderii acordului franco-rus și a metamorfozării lui într-o alianță militară.
Deși naționaliștii ruși se declaraseră în favoarea unui asemenea pact militar care să
grăbească dezmembrarea Imperiului austriac, tradiționaliștilor ruși le venea greu să
se decidă. Succesorul lui Giers în funcția de ministru de externe, contele Vladimir
Lamsdorff, și-a notat în jurnal la începutul lui februarie 1892:
Ei [francezii] se pregătesc, de asemenea, să ne asedieze cu propuneri pentru un acord
referitor la acțiuni militare comune în cazul unui atac din partea unui terț… Dar ce rost
are să întrecem măsura? Avem nevoie de pace și liniște ca să ne putem ocupa de
ravagiile foametei, de starea nesatisfăcătoare a'finanțelor, de stadiul lăsat în suspensie
al programului de înarmare, de starea disperată a transporturilor și în cele din urmă de
activitățile reînnoite din tabăra nihiliștilor."
In cele din urmă, conducătorii francezi au avut câștig de cauză în fața dubiilor
lui Lamsdorff, dacă nu cumva acesta fusese pus la punct chiar de către țar. în
1894 a fost semnată o convenție militară prin care Franța accepta să ajute Rusia
dacă aceasta era atacată de Germania sau de Austria sprijinită de Germania. La
rândul ei, Rusia va ajuta Franța dacă aceasta va fi atacată de Germania sau de o
armată combinată, formată din trupe germane și italiene. Pe câtă vreme Acordul
franco-rus din 1891 fusese un instrument diplomatic a cărui rațiune de a fi o
reprezentau în egală măsură Marea Britanie și Germania, singurul adevăr pre-
văzut de această convenție militară era Germania. Actul pe care George Kennan
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 15 5
avea să-l numească „alianța fatidică" (antanta din 1891 dintre Franța și Rusia, ur-
mată de convenția militară din 1894) a marcat un moment de cumpănă în goana
Europei spre război.
Pentru operațiunea de menținere a echilibrului de forțe, acesta a fost

începutul sfârșitului. Echilibrul de forțe funcționează optim dacă se menține cel
puțin una dintre următoarele trei condiții: în primul rând, fiecare națiune trebuie
să se simtă liberă să se alieze cu orice alt stat, în funcție de conjunctura momen-
tului, în cea mai mare parte a secolului al XVIII-lea, echilibrul a fost reglat prin
grupuri de interese a căror structură s-a schimbat în mod constant, lucru valabil
și pentru perioada lui Bismarck, până în 1890. în al doilea rând, să existe alianțe
fixe, dar în același timp un echilibrist care să aibă grijă ca nici una dintre coaliții
să nu devină predominantă – situația de după Tratatul franco-rus, când Marea
Britanic a continuat să joace rolul echilibristului și a fost de fapt „pețită" de
ambele tabere, în al treilea rând, să existe alianțe rigide chiar și fără un echili-
brist, dar în acest caz coeziunea alianțelor să fie relativ scăzută, în așa fel încât,
indiferent de problema aflată în divergență, să se poată recurge fie la compro-
misuri, fie la schimbări ale grupurilor de interese.
Când nici una dintre aceste condiții nu este evidentă, diplomația devine
rigidă, în atari situații începe un joc reducționist în care fiecare câștig al uneia
dintre tabere este perceput ca o pierdere pentru cealaltă. Cursa înarmărilor și
tensiunile din ce în ce mai mari devin de neevitat. Așa au stat lucrurile atât în
timpul Războiului rece, cât și – tacit – în Europa după ce Marea Britanie s-a
alăturat alianței franco-ruse și a format astfel Tripla Antantă, care a început să
funcționeze în 1908.
Spre deosebire de perioada Războiului rece, ordinea internațională de după
1891 nu a încremenit după o singură lovitură. A fost nevoie de cincisprezece ani
înainte ca toate cele trei elemente de flexibilitate să fie distruse unul după altul.
După formarea Triplei Antante, echilibrul de forțe a încetat să existe. Probele de
forță au devenit din excepție regulă. Diplomația ca artă a compromisului și-a dat
obștescul sfârșit. Izbucnirea unei crize care să facă lucrurile să scape total de sub
control era doar o problemă de timp.
Dar în 1891, pe când Franța și Rusia făceau corp comun împotriva ei, Germa-
nia continua să spere în realizarea unei alianțe de răspuns cu Marea Britanie, la
care Wilhelm al II-lea râvnea, dar pe care n-o putea desăvârși din cauza propriei
impulsivități. Acordul colonial din 1890 nu a dus la alianța de care se temuse
ambasadorul rus. Faptul că această alianță nu fusese încheiată se datora în parte
politicii interne a Marii. Britanii. Când bătrânul Gladstone a revenit pentru ultima
oară în funcție în 1892, el a dat o lovitură eului ușor inflamabil al Kaiserului,
respingând orice tip de asociere cu Germania autocratică sau cu Austria.
Și totuși, principalul motiv pentru eșecul celor câteva tentative de încheiere a
unei alianțe anglo-germane a fost modul constant eronat în care înțelegea condu-
cerea Germaniei politica externă tradițională a britanicilor și adevăratele cerințe
ale propriei sale securități. Timp de un secol și jumătate Marea Britanie refuzase
să se implice într-o alianță militară deschisă. Ea era dispusă la doar două tipuri de
participare: acorduri militare limitate, care să răspundă unor pericole definibile și
bine precizate, sau aranjamente de genul antantelor pentru cooperarea diplomatică
pe marginea acelor probleme în care avea interese paralele cu cele ale unei alte țări.
Intr-un fel, modul cum defineau englezii antanta era, firește, tautologic: Marea
Britanic coopera atunci când era dispusă să coopereze, însă antantele aveau și
efectul de a crea legături morale și psihologice, precum și prezumția – dacă nu
cumva chiar obligația contractuală – acțiunii comune în caz de criză, în ultimul
rând, un asemenea acord ar fi fost de natură să mențină Marea Britanie la distanță
de Franța și Rusia sau cel puțin să complice apropierea dintre ele.
Germania a refuzat această procedură neprotocolară. Wilhelm al II-lea a
insistat în favoarea a ceea ce el numea o alianță de tip continental. „Dacă Anglia
vrea aliați sau ajutoare", a declarat el în 1895, „trebuie să-și abandoneze politica

neutră, de neimplicare, și să furnizeze garanții sau tratate de tip continental."1
Dar oare la ce se gândea Kaiserul când se referea la garanție de tip continental?
După aproape un secol de splendidă izolare, era limpede că Marea Britanie nu
era pregătită să accepte implicarea continentală permanentă de la care se eschi-
vase atât de consecvent vreme de o sută cincizeci de ani, mai cu seamă în intere-
sul Germaniei, care se transforma rapid în cea mai puternică țară din Europa.
Elementul care a făcut ca acest apel hotărât al Germaniei la o garantare
oficială să fie contraproductiv a fost faptul că Germania nu avea efectiv nevoie
de ea, dat fiind că era destul de puternică pentru a învinge orice adversar sau
combinație de adversari de pe continent, atâta timp cât nu li se alătura și Marea
Britanie. Ceea ce ar fi trebuit să solicite Germania Marii Britanii nu era o alianță,
ci o neutralitate binevoitoare în eventualitatea unui război continental – iar
pentru asta ar fi fost suficient un aranjament de tip antantă. Cerând un lucru de
care nu avea nevoie și oferindu-i Marii Britanii ceva ce aceasta nu-și dorea
(angajamente vagi de apărare a Imperiului britanic), Germania i-a inculcat
Angliei bănuiala că adevărata ei intenție era dominația mondială.
Nerăbdarea germanilor n-a făcut decât să crească rezervele englezilor, care au
început să aibă dubii serioase în legătură cu modul de a gândi al pețitorilor.
„Nu-mi face plăcere să nesocotesc evidenta nerăbdare a prietenilor mei ger-
mani", scria Salisbury. „Dar Ia ora asta nu e foarte înțelept să te călăuzești după
sfaturile lor. Eminența lor cenușie a dispărut. Sigur că e mult mai ușor și mai
plăcut să ai de-a face cu ei, dar nu se poate să nu-ți lipsească extraordinara pă-
trundere a bătrânului (Bismarck)."13
în timp ce conducerea germană vâna cu impetuozitate alianțe, opinia publică
din țară începuse să ceară o politică externă din ce în ce mai bine axată pe
afirmarea Germaniei pe continent. Social-democrații au fost singurii care au
rezistat o perioadă' de timp, deși în cele din urmă au cedat și ei în fața opiniei
publice și au sprijinit declarația de război a Germaniei din 1914. Clasa conducă-
toare germană nu avea nici un fel de experiență legată de diplomația europeană
și cu atât mai puțin de acea Weltpolitik pe care o clamau atât de zgomtos. lun-
:herii, care ajutaseră Prusia să domine Germania, vor suporta povara oprobriului
Jupă cele două războaie mondiale, îndeosebi în Statele Unite. La drept vorbind,
îi alcătuiau stratul social cel mai puțin vinovat de amestecul în afacerile externe,
~iind calați în esență pe politica de pe continent și nemanifestând vreun interes în
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 157
evenimentele ce depășeau cadrul Europei. S-ar putea spune mai degrabă că
nucleul agitației naționaliste s-a format din rândul noilor clase de mari indus-
triași și de meșteșugari, însă fără a putea fi ponderat în cadrul sistemului politic
de acel tip de amortizor parlamentar care apăruse în Franța și Marea Britanie cu
câteva secole în urmă. In democrațiile occidentale, curentele naționaliste puter-
nice erau canalizate prin instituțiile parlamentare; în Germania ele trebuiau să-și
găsească expresia în grupurile de presiune extraparlamentare.
Indiferent cât ar fi fost de autocratică Germania, liderii ei erau extrem de
sensibili la votul opiniei publice și influențați masiv de grupurile naționaliste de
presiune. Aceste grupuri percepeau diplomația și sfera relațiilor internaționale ca
pe niște întreceri sportive și insistau întotdeauna pe lângă conducere să adopte o
linie mai dură, să obțină mai multe teritorii, să înființeze noi colonii, să aibă o
armată mai puternică sau o flotă mai numeroasă. Pentru ele jocul diplomatic
obișnuit sau o cât de voalată aluzie la o concesie diplomatică din partea Germa-
niei echivala cu o umilință scandaloasă. Kurt Reitzler, secretatul politic al can-
celarului german Theobald von Betmann-Hollweg, care se afla în funcție în mo-
mentul declarării războiului, a remarcat pe bună dreptate: „în vremea noastră
amenințarea războiului se află… în politica internă a acelor țări în care un guvern

slab se confruntă cu o mișcare naționalistă puternică."1
Climatul politic și emoțional a produs o gafă diplomatică de proporții a ger-
manilor – așa-numita Telegramă Kruger – prin care împăratul își submina opțiu-
nea pentru o alianță cu britanicii cel puțin.pentru tot restul secolului, în 1895, un
oarecare colonel Jameson, susținut de interesele coloniale engleze și în mod
special de Cecil Rhodes, a întreprins un raid în statele independente ale burilor
din Transvaalul sud-african. Raidul s-a soldat cu un eșec deplin și a reprezentat
un uriaș motiv de stânjeneală pentru guvernul Salisbury, care a susținut că nu a
fost implicat direct sub nici o formă. Presa naționalistă din Germania a jubilat,
cerând o umilire și mai mare a britanicilor.
Friedrich von Holstein, consilier principal și eminența cenușie a Ministerului
de Externe, a văzut în acest raid dezastruos un prilej de a le explica englezilor
care ar fi avantajele unei Germanii prietene, arătându-le cât de greu le-ar fi dacă
ar avea-o adversar, în ce-l privește, nici Kaiserul nu a putut rezista tentației de a
face probă de forță. La scurt timp după prima zi a anului 1896, el i-a trimis un
mesaj președintelui Paul Kruger din Transvaal, felicitându-l pentru modul cum
respinsese „atacurile din exterior". Era o palmă pe obrazul Marii Britanii și tot-
odată o conturare a spectrului unui protectorat german în plin centrul acelei
regiuni pe care englezii o considerau principala lor sferă de interes, în realitate,
Telegrama Kruger nu a reprezentat nici aspirațiile colonialiste ale Germaniei și
nici politica ei externă, fiind excusiv un artificiu de ochii lumii, care însă și-a
atins scopul: „Nimic din ceea ce-a făcut guvernul în ultimii ani", scria ziarul
liberal Allgemeine Zeitung pe data de 5 ianuarie, „nu a oferit o satisfacție atât de
deplină… A fost ceva scris din sufletul poporului german."1
Miopia și lipsa de simț politic pe care le-a manifestat Germania au făcut
bolovanul să se rostogolească la vale. Kaiserul și anturajul său au conchis că, din
moment ce încercările de a face curte Marii Britanii n-au dus la formarea unei
158 DIPLOMAȚIA
alianțe, englezii s-ar fi putut lăsa mai ușor convinși dacă germanii le-ar fi arătat
care era prețul pentru ofensarea lor. Din păcate, pentru Germania, o asemenea
abordare contrazicea flagrant istoria, care nu oferea nici un exemplu de tentativă
reușită de timorare a englezilor.
Ceea ce a început ca o formă de hărțuială pentru a se demonstra cât de valo-
roasă era prietenia Germaniei s-a transformat treptat într-o provocare strategică
autentică. Nici o altă chestiune nu ar fi avut șanse mai mari de a face din Marea
Britanic un adversar implacabil decât amenințarea supremației sale pe mare. Ei
bine, exact asta a fost intenția Germaniei, care aparent nu și-a dat seama că se
lansa într-o operațiune unde nu mai exista loc de întors, începând cu mijlocul
anilor 1890, presiunile interne în favoarea clădirii unei flote germane puternice
au început să crească, fiind dirijate de așa-numiții „navaliști", unul dintre grupu-
rile de presiune din ce în ce mai numeroase, compus din industriași și ofițeri de
marină deopotrivă. Dat fiind că au manifestat un interes legitim față de tensiunile
constatate în relațiile cu Marea Britanie pentru a justifica fondurile alocate
construcției de nave, ei au privit Telegrama Kriiger ca pe un dar ceresc, așa cum
s-a întâmplat de fapt cu tot ceea ce ar fi putut duce la un conflict cu Marea
Britanie în locuri îndepărtate ale globului, indiferent că era vorba de statutul pe
care-l avea Samoa, de granițele Sudanului sau de viitorul coloniilor portugheze.
Așa s-a format un cerc vicios care a culminat în confruntarea directă, în
schimbul privilegiului de a construi o flotă care, în războiul mondial ce avea să
izbucnească, va avea o singură întâlnire – și aceea neconcludentă – cu flota
britanică în bătălia din lutlanda, Germania a reușit să-și adauge și Marea Britanie
pe o listă a inamicilor care era din ce în ce mai lungă. Fiindcă era lesne de înțeles

că Anglia avea să riposteze în momentul când o țară continentală care dispunea
deja de cea mai puternică armată din Europa începea să vizeze împărțirea
supremației pe mare cu Marea Britanie.
Cu toate acestea, Kaiserul nu părea să-și dea seama de impactul liniei politice
pe care o adoptase. La început, iritarea englezilor față de fanfaronada germanilor
și de decizia lor de a-și spori flota nu a avut darul să modifice tabloul real în
cadrul căruia Franța efectua presiuni asupra Marii Britanii în Egipt, în timp ce
Rusia începuse s-o încolțească în Asia Centrală. Dar dacă Rusia și Franța se ho-
tărau să coopereze, efectuând presiuni simultane în Africa, Afghanistan și China?
Dacă germanii li se alăturau într-un asalt asupra imperiului în Africa de Sud?
Liderii englezi au început să creadă că splendida izolare nu mai putea funcționa
ca o linie politică externă adecvată.
Cel mai important și mai activ purtător de cuvânt al acestui grup a fost
secretarul pentru colonii Joseph Chamberlain. Personalitate îndrăzneață, din ge-
nerația imediat următoare celei a lui Salisbury, Chamberlain părea să întruchi-
peze secolul XX prin felul în care pleda pentru formarea unei alianțe – de
preferință cu germanii – în vreme ce mai vârstnicul patrician rămânea fidel
impulsurilor izolaționiste din secolul precedent, într-un celebru discurs rostit în
noiembrie 1899, Chamberlain a susținut ideea unei alianțe „teutone" constând în
Marea Britanie, Germania și Statele Unite.16 El s-a simțit atât de atras de acest
proiect, încât l-a prezentat Germaniei fără aprobarea lui Salisbury. însă condu-
O MAȘINĂRIE A JUDECAȚII DE APOI POLITICE 159
cătorii germani au continuat să ceară garanții oficiale și nu au înțeles că termenii
erau irelevanți și că lucrul cu adevărat important era neutralitatea britanică în
eventualitatea unui război pe continent.
în octombrie 1900, Salisbury a fost nevoit să renunțe la funcția de ministru de
externe din motive de sănătate, dar și-a păstrat postul de prim-ministru. Succe-
sorul lui la Foreign Office a fost lordul Lansdowne, care s-a declarat de acord cu
Chamberlain că Marea Britanie nu se mai putea bucura de siguranță rămânând
credincioasă splendidei izolări. Totuși, Lansdowne nu a reușit să obțină consen-
sul pentru o alianță deplină și oficială cu Germania, întrucât Cabinetul nu a fost
dispus să accepte decât un aranjament de tip antantă: „… o înțelegere cu privire
la politica pe care ei (englezii și guvernul german) o vor adopta vizavi de
anumite chestiuni sau de anumite părți ale lumii în care sunt deopotrivă inte-
resate."17 Era vorba în linii mari de aceeași formulă care, peste câțiva ani, avea să
ducă la Antanta Cordială cu Franța și care avea să se dovedească un motiv
suficient de puternic pentru ca Marea Britanie să intre în primul război mondial
de partea Franței.
Cu toate acestea, Germania a respins încă o dată accesibilul în favoarea
imposibilului. Noul cancelar german Biilow a refuzat un acord tip antantă cu
Marea Britanie, fiindcă era mai preocupat de opinia publică de la el din țară
decât de perspectivele geopolitice – mai cu seamă că prioritatea lui era să
convingă Parlamentul să voteze în favoarea unei sporiri considerabile a flotei
germane. Bulow nu era dispus să reducă programul naval decât dacă englezii
intrau într-o triplă alianță care cuprindea deja Germania, Austria și Italia. Salis-
bury a respins gambitul de totul sau nimic al lui Biilow și, pentru a treia oară în
același deceniu, acordul anglo-german a eșuat.
Incompatibilitatea esențială dintre modul cum percepeau englezii și germanii
politica externă s-a reflectat foarte bine în felul cum au explicat cei doi lideri
neputința de a cădea de acord. Biilow a dat frâu liber emoțiilor, acuzând Marea
Britanic de provincialism și ignorând faptul că tocmai această țară avusese o
politică externă globală mai bine de o sută de ani, înainte ca Germania să fie
măcar unificată:
Politicienii englezi știu foarte puține lucruri despre continent. Dintr-un punct de

vedere continental, cunosc cam la fel de mult cât cunoștem noi despre ideile din Peru
sau din Siam. Sunt naivi, iar naivitatea lor se regăsește într-un egotism conștient și
într-un soi de încredere oarbă. Li se pare greu de crezut că alții pot să aibă intenții cu
adevărat dăunătoare. Sunt foarte liniștiți, foarte flegmatici și foarte optimiști…18
Replica lui Salisbury a luat forma unei lecții de analiză strategică sofisticată
în beneficiul interlocutorului său agitat și destul de vag în părere. Citând un
comentariu lipsit de tact pe care l-a formulat ambasadorul german la Londra,
care a considerat că Marea Britanie avea nevoie de o alianță cu Germania ca să
evadeze dintr-o izolare periculoasă, el a scris următoarele:
Răspunderea de a trebui să aperi granițele germane și austriece împotriva Rusiei este
mai mare decât aceea de a trebui să aperi Insulele britanice împotriva Franței…
Contele Hatzfeldt (ambasadorul german) vorbește de „izolarea" noastră ca despre uni <_>u i^irivWivi/v (IA
pericol serios pentru noi înșine. Dar am simțit vreodată acest pericol în mod practic?
Dacă ani fi cedat și ne-am fi lăsat atrași în războiul revoluționar, prăbușirea noastră nu
s-ar fi datorat izolării. Aveam mulți aliați, dar nici unul nu ne-ar fi salvat dacă
împăratul francez ar fi obținut controlul asupra Canalului. Cu excepția perioadei când
a domnit el (Napoleon), nu am fost niciodată în primejdie; prin urmare, ne este
imposibil să apreciem dacă „izolarea" care, chipurile, ne face să suferim conține sau
nu elemente primejdioase. N-ar fi deloc înțelept să ne asumăm obligații noi și împo-
vărătoare pentru a ne apăra de un pericol în a cărui existență nu avem nici un motiv
istoric să credem.19
Marea Britanie și Germania pur și simplu nu aveau destule interese paralele
ca să justifice alianța globală oficială după care tânjea Germania imperială.
Englezii se temeau că sporirea pe mai departe a forței germane îl va transforma
pe ipoteticul lor aliat exact în tipul de putere dominatoare căreia i se opuseseră în
decursul istoriei, în același timp, Germaniei nu-i convenea rolul de vioara a doua
pentru englezi în rezolvarea acelor chestiuni considerate în mod tradițional ca
nefăcând parte din interesele sale, cum ar fi amenințarea la adresa Indiei; pe de
altă parte, ea era prea arogantă pentru a înțelege avantajele neutralității britanice.
Următoarea mutare a ministrului de externe Lansdowne a demonstrat că
ferma convingere a liderilor germani că țara lor era indispensabilă Marii Britanii
era o simplă formă de supraestimare. în 1902, el a uimit întreaga Europă încheind
o alianță cu Japonia, această alianță reprezentând primul caz după tratativele
dintre Richelieu și Imperiul otoman când o țară europeană a căutat sprijin în
afara Concertului Europei. Marea Britanie și Japonia au convenit să rămână
neutre în cazul în care una dintre ele intra în război cu o singură altă putere
pentru controlul asupra Chinei sau Coreii. Cu toate acestea, dacă unul dintre
semnatari era atacat de doi adversari, celălalt era obligat să-și sprijine partenerul.
Dat fiind că alianța era operațională doar dacă Japonia se lupta cu doi inamici,
Marea Britanie descoperise în cele din urmă un aliat dispus, ba chiar nerăbdător,
să țină la respecf Rusia, fără să încerce să-și atragă partenerul în aranjamente
colaterale – ba mai mult, un aliat a cărui poziție în Orientul îndepărtat îl plasa
într-o zonă de interes strategic mai mare pentru Marea Britanie decât frontiera
ruso-germană. La rândul ei, Japonia era apărată împotriva Franței care, dacă nu
ar fi existat această alianță, ar fi putut încerca să se folosească de război pentru a
revendica și mai ferm sprijinul rușilor. Din acel moment, Marea Britanie își va
pierde interesul pentru Germania ca partener strategic; mai mult decât atât, ea va
ajunge în timp să considere Germania o veritabilă amenințare geopolitică.
Până în cursul anului 1912, au mai existat șanse de detensionare a relațiilor
anglo-germane. Lordul Haldane, ministrul marinei din acea perioadă, a vizitat
Berlinul tocmai pentru a discuta despre relaxarea tensiunilor. El a primit instruc-
țiuni să încerce să ajungă la un numitor comun cu Germania pe baza unui acord
naval împreună cu următorul angajament al neutralității engleze: „Dacă una din

înaltele părți contractante (adică Marea Britanie și Germania) ajunge să fie
implicată într-un război în care nu poate fi considerată agresoare, cealaltă va ma-
nifesta față de puterea atrasă în conflict cel puțin o neutralitate binevoitoare."2'
Toutuși, Kaiserul a insistat ca Anglia să promită neutralitatea „în cazul în care
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 161
Germania va fi obligată să intre în război,"21 ceea ce Londrei i s-a părut a fi o
solicitare ca Marea Britanie să stea deoparte dacă Germania se va decide să declare
prima război Rusiei sau Franței. După ce englezii au refuzat să accepte formularea
Kaiserului, a fost rândul acestuia să respingă varianta britanică, în consecință,
Legea flotei germane a fost votată, iar Haldane s-a întors la Londra cu mâna goală.
Kaiserul încă nu înțelesese că Marea Britanie nu era dispusă să meargă din-
colo de limitele unei înțelegeri tacite, adică exact lucrul de care avea de fapt ne-
voie Germania. „Dacă Anglia intenționează să ne întindă mâna doar cu condiția
ca noi să fim siliți să ne micșorăm flota", a scris el, „avem de-a face cu o imperti-
nență fără margini, care ascunde în ea o insultă gravă la adresa poporului german
și a împăratului său. O asemenea ofertă trebuie să fie respinsă a limine… . Mai
convins ca niciodată că va reuși să intimideze Anglia și s-o determine să intre în
alianța oficială dorită, Kaiserul a continuat prin a se umfla în pene: „Le-am arătat
englezilor că, atunci când se ating de armele noastre, vor avea probleme. Poate
că în felul ăsta le-am sporit ura, dar în orice caz le-am câștigat respectul, iar acest
lucru îi va face în scurt timp să reia negocierile; sperăm că discuțiile vor fi pur-
tate pe un ton mai cuviincios și vor avea un rezultat mai fericit."2
Dorința impetuoasă și imperioasă a Kaiserul de a forma o alianță n-a reușit
decât să-i facă pe englezi și mai bănuitori decât până atunci. Programul de dez-
voltare a flotei germane, dublat de modul cum hărțuiseră germanii Marea Bri-
tanie în timpul Războiului burilor din 1899-l902, a dus la o reevaluare profundă
a politicii externe britanice. Vreme de un secol și jumătate Marea Britanie
considerase că Franța era principala amenințare la adresa echilibrului european
și că nu i se putea rezista decât cu ajutorul unuia dintre statele germane, de
obicei Austria și ocazional Prusia, în aceeași logică a evenimentelor, Rusia
fusese considerată cea mai gravă primejdie pentru imperiu, însă după ce și-a
asigurat alianța cu Japonia, Marea Britanie a început să-și reconsidere prioritățile
istorice, în 1903, ea a inițiat un efort sistematic de reglare a divergențelor
coloniale cu Franța, culminând în așa-numita Antantă Cordială din 1904 – adică
exact acel tip de cooperare neoficială pe care Germania îl respinsese ori de câte
ori i se dăduse ocazia. Aproape imediat după aceea Marea Britanie a început să
sondeze un aranjament asemănător cu Rusia.
întrucât Antanta era din punct de vedere formal un acord colonial, ea nu a
reprezentat, procedural vorbind, o distanțare de politica engleză tradițională a
„splendidei izolări". Totuși, efectul său practic a fost faptul că Marea Britanie a
abandonat postura de echilibrist și s-a atașat uneia dintre cele două alianțe aflate
în opoziție, în iulie 1903, pe când se negociau termenii Antantei, un reprezentant
francez aflat la Londra i-a spus lui Lansdowne că, în contrapartidă, Franța va
face tot posibilul să scoată Marea Britanie de sub povara presiunilor rusești din
alte zone ale lumii:
… că amenințarea cea mai serioasă la adresa păcii în Europa o reprezenta Germania, că o
bună înțelegere între Franța și Anglia era singura modalitate de a controla planurile
ambițioase ale germanilor și că, dacă se va putea ajunge la o asemenea înțelegere, Anglia
va descoperi că Franța este capabilă să exercite o influență salutară asupra Rusiei și prin
urmare să ne scape de multe din problemele pe care le avem cu această țară.24
Ulh'LUMAllA
în interval de un deceniu, Rusia, legată inițial de Germania prin termenii Tra-
tatului de Reasigurare, devenise un aliat militar al Fraței, în timp ce Marea Brita-
nie, care când era, când nu era pețitorul Germaniei, se alăturase câmpului diplo-

matic francez. Germania reușise extraordinara performanță de a se izola și de a-i
strânge laolaltă pe cei trei inamici de odinioară, grupați acum într-o coaliție
ostilă și îndreptată împotriva sa.
Un om de stat conștient de pericolul care se apropie trebuie să ia o decizie
capitală. Dacă e de părere că amenințarea va crește pe măsura trecerii timpului, e
obligat să încerce s-o înăbușe în fașă. Insă, în cazul în care conchide că primejdia
reflectă o conjunctură fortuită și neprelucrată, cel mai bun lucru pe care-I poate
face de obicei este să aștepte ca timpul să erodeze pericolul. Cu două sute de ani
înainte, Richelieu recunoscuse primejdia pe care o reprezenta încercuirea ostilă a
Franței – mai mult decât atât, evitarea acestei încercuiri fusese cheia de boltă a
politicii Iui. însă el a înțeles Ia fel de bine diversele componente ale pericolului
potențial. Richelieu a ajuns la concluzia că acțiunea prematură le va face pe sta-
tele care înconjuraseră Franța să strângă rândurile. Din această cauză, a trans-
format timpul în aliatul său și a așteptat să izbucnească divergențele latente
dintre adversarii Franței. Abia atunci, după ce s-a convins că aceste divergențe
erau imposibil de rezolvat, a dispus intrarea țării sale în luptă.
Kaiserul și consilierii lui nu aveau nici răbdarea și nici flerul necesar pentru o
astfel de politică, deși țările de care se simțea amenințată Germania puteau fi orice,
numai aliați naturali nu. Reacția Germaniei în fața iminentei sale împresurări a
fost să accelereze aceeași diplomație care provocase ivirea primejdiei. Ea a în-
cercat să torpileze frageda Antantă Cordială prin găsirea unui pretext ca să inti-
mideze Franța, propunându-și în acest fel să demonstreze că sprijinul englez era
fie iluzoriu, fie ineficient.
Ocazia pe care o căuta Germania pentru a pune Ia încercare forța Antantei s-a
ivit în Maroc, .unde planurile Franței încălcau un tratat care consfințea inde-
pendența Marocului și unde Germania avea interese comerciale substanțiale.
Kaiserul a decis să-și facă auzit mesajul în timpul unei călătorii ce a avut loc în
martie 1905. Ajuns la Tanger, el a declarat că Germania era hotărâtă să susțină
independența Marocului. Conducătorii germani mizau pe mai multe lucruri. Unu,
că Statele Unite, Italia și Austria le vor susține acest tip de politică a ușilor
deschise. Doi, că, după Războiul ruso-japonez, Rusia nu va mai fi capabilă să se
implice. Trei, că Marea Britanie se va bucura să scape de obligațiile asumate față
de Franța în cadrul unei conferințe internaționale.
Toate aceste presupuneri s-au dovedit nefondate, întrucât frica de Germania a
pus în umbră toate celelalte considerente, în această primă provocare la adresa
Antantei Cordiale, Marea Britanie a sprijinit Franța până la capăt și a refuzat să
accepte propunerea Germaniei de a se organiza o conferință până când se obținea
și acordul Franței. Austria și Italia s-au arătat reticente și nu au vrut să riște să
ajungă în prag de război. Cu toate acestea, conducătorii germani au investit o
mare parte din prestigiul lor în această dispută din ce în ce mai înfierbântată,
gândindu-se că, dacă nu vor obține măcar o victorie diplomatică prin care să de-
monstreze irelevanța Antantei, se vor confrunta cu un dezastru.
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 163
Pe întreaga durată a domniei sale, Kaiserul a fost mai priceput în declanșarea
crizelor decât în rezolvarea lor. Considera că întâlnirile dramatice erau palpitan-
te, însă îi lipsea curajul confruntărilor prelungite. Wilhelm al II-lea și consilierii
lui au apreciat corect că Franța nu era pregătită să intre în război. Numai că până
la urmă s-a dovedit că acest lucru era valabil și pentru ei. Singura lor realizare
concretă a fost demiterea ministrului francez de externe Delcasse, dar și în acest
caz a fost vorba de o victorie simbolică, întrucât nu peste multă vreme Delcasse a
revenit în prim-plan pe o altă funcție, deținând în continuare un rol important în
elaborarea politicii franceze. Din perspectiva conținutului disputei, liderii germani,
al căror curaj nu se ridica nici pe departe la nivelul retoricii lor lăudăroase, s-au

lăsat amăgiți de o conferință planificată șase luni mai târziu în orășelul spaniol
Algeciras. Când o țară amenință cu războiul, iar pe urmă dă înapoi în favoarea unei
conferințe ce ar urma să se țină la un moment dat, ea își diminuează automat
credibilitatea propriei amenințări. (Exact așa vor dezamorsa democrațiile occiden-
tale ultimatumul rostit de Hrușciov la Berlin o jumătate de secol mai târziu.)
Modul în care se izolase Germania a devenit evident la deschiderea confe-
rinței de la Algeciras din ianuarie 1906. Edward Grey, ministrul de externe al
noului guvern liberal al Angliei, l-a avertizat pe ambasadorul german la Londra
că, în eventualitatea unui război, Marea Britanie se va alătura Franței:
… în eventualitatea că Germania va ataca Franța ca urmare a Acordului din Maroc,
opinia publică din Anglia va avea sentimente atât de puternice, încât nici un guvern
britanic nu va putea rămâne neutru …25
Neputința conducătorilor germani de a-și controla emoțiile și de a-și defini
obiectivele pe termen lung a făcut din Algeciras un veritabil dezastru pentru țara
lor. Statele Unite, Italia, Rusia și Marea Britanie au refuzat în bloc să se situeze
de partea Germaniei. Rezultatele acestei prime crize marocane au fost exact opu-
sul a ceea ce încercaseră să obțină liderii germani. In loc să destrame Antanta
Cordială, ele au dus la cooperarea militară franco-britanică și au conferit un nou
avânt Antantei anglo-ruse din 1907.
După Algeciras, Marea Britanie a acceptat cooperarea militară cu o putere
continentală pe care o evitase atât de mult. Acesta a fost momentul când au
demarat consultările dintre comandanții flotelor britanică și franceză. Cabinetul a
resimțit acest nou punct de plecare. Grey i-a scris lui Paul Cambon, ambasadorul
francez la Londra, în încercarea de a paria pe mai mulți cai o dată:
Am convenit că aceste consultări între experți nu sunt și nu trebuie să fie privite ca un
angajament menit să oblige la acțiune oricare dintre guvernele noastre într-o situație
care nu s-a ivit și care s-ar putea nici să nu se ivească vreodată …26
Era vorba de tradiționala clauză de eschivare a englezilor, conform căreia
Londra nu se angaja legal într-o anumită conjunctură în care era de fapt obligată
să întreprindă o acțiune de tip militar. Franța a aceptat această concesie făcută
controlului parlamentar, convinsă că discuțiile la nivel militar vor pune în lumină
o realitate a lor, indiferent de obligațiile contractuale. Timp de un deceniu și
jumătate, conducătorii germani refuzaseră să acorde Marii Britanii o asemenea
164 DIPLOMAȚIA
libertate de mișcare. Franța, în schimb, a dispus de flerul politic de a se plia pe
ambiguitatea britanică și de a se bizui pe convingerea că în acest fel lua naștere o
obligație morală care, într-un moment de criză, s-ar fi dovedit salutară.
După apariția blocului anglo-franco-rus din 1907, au rămas în joc doar două
forțe ale diplomației europene: Tripla Antantă și alianța dintre Germania și
Austria. Germanii s-au văzut împresurați fără drept de apel. Ca și Antanta
anglo-franceză, contractul dintre Marea Britanie și Rusia a început ca un acord
colonial. Trecuseră deja câțiva ani buni de când englezii și rușii lăsaseră treptat
deoparte disputele coloniale. Victoria repurtată de Japonia în fața Rusiei în 1905
i-a ruinat efectiv ambițiile acesteia din urmă în Orientul îndepărtat, în vara lui
1907, Marea Britanie n-a mai riscat nimic oferind Rusiei o soluție generoasă în
problema Afghanistanului și a Persiei și împărțind Persia în trei sfere de influență:
rușilor li s-a oferit regiunea nordică, regiunea centrală a fost declarată neutră, iar
Marea Britanie și-a păstrat controlul asupra sudului. Afghanistanul a intrat în sfera
de influență engleză. Relațiile anglo-ruse, care cu zece ani în urmă fuseseră tensio-
nate din cauza unei serii de dispute ce acopereau o treime a globului, de la Con-
stantinopol până în Coreea, ajunseseră în cele din urmă destinse. Marea Britanie
era atât de preocupată de mișcările Germaniei încât, pentru a-și asigura cooperarea
rușilor, s-a arătat dispusă să renunțe la eforturile de a convinge Rusia să nu pă-
trundă în Dardanele. Așa cum a remarcat ministrul de externe Grey, „Relațiile bune

cu Rusia însemnau că trebuia să dăm uitării vechea politică de a închide strâm-
toarea în fața ei și de a-i face cu degetul la fiecare conferință a Marilor Puteri."27
Unii istorici28au susținut că adevărata Triplă Antantă consta în două acorduri
coloniale care nu funcționaseră corespunzător și că Marea Britanie dorise să-și
protejeze imperiul și nu neapărat să încercuiască Germania. Cu toate acestea,
există un document clasic, așa-numitul Raport Crowe, care lămurește fără putință
de tăgadă lucrurile și arată că Marea Britanie a intrat în Tripla Antantă ca să
împiedice tentativa germanilor de a ajunge stăpânii lumii. Pe data de l ianuarie
1907, Șir Eyre Crowe, un reputat analist englez de la Foreign Office, a explicat
de ce, din punctul lui de vedere, încheierea unui acord cu Germania era impo-
sibilă și antanta cu Franța era singura soluție. Raportul Crowe a fost conceput la
un nivel analitic la care nu a reușit să ajungă nici unul din documentele
Germaniei de după Bismarck. Conflictul care izbucnise acum era unul între stra-
tegie și forța oarbă, iar în asemenea situații, dacă nu există un decalaj uriaș de
forțe (ceea ce nu era cazul), strategul are întotdeauna o mutare în avans întrucât
își poate plănui acțiunile, pe câtă vreme adversarul lui e obligat să improvizeze.
Recunoscând existența unor diferențe importante între Marea Britanie pe de o
parte, Franța și Rusia pe de alta, Crowe le-a considerat totuși capabile de a asi-
gura ajungerea la un compromis, dat fiind că reflectau obiective definibile și prin
urmare limitate. Elementul care făcea ca politica germană să fie atât de amenin-
țătoare era absența oricărei urme de logică din spatele ambițiilor ei globale, care
se întindeau asupra unor teritorii îndepărtate cum ar fi Africa de Sud, Marocul și
Orientul Apropiat, în plus, eforturile germane pentru obținerea supremației mari-
time erau „incompatibile cu supraviețuirea Imperiului britanic".
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 165
Potrivit lui Crowe, comportamentul lipsit de constrângeri al Germaniei era el
însuși un ferment și o garanție a confruntării: „Unirea celei mai mari forțe mili-
tare cu cea mai mare flotă sub drapelul unui singur stat ar obliga lumea să se
alieze pentru anihilarea unui asemenea coșmar."29
Fidel principiilor de bază ale Realpolitik, Crowe a susținut că stabilitatea era
determinată de structură și nu de motivație; cu alte cuvinte, intențiile Germaniei
erau în esență irelevante, iar ceea ce conta efectiv era ce putea să facă. în această
ordine de idei, el a avansat două ipoteze:
Germania fie că aspiră hotărât la o hegemonie și la un ascendent maritim general,
amenințând independența vecinilor săi și în ultimă instanță existența Angliei, fie că,
neavând asemenea ambiții limpezi și gândindu-se deocamdată doar la folosirea poziției
și influenței ei legitime ca una din Puterile de prim rang din consiliul națiunilor, încearcă
să-și promoveze comerțul exterior, să răspândească foloasele culturii germane, să extindă
amploarea energiilor ei naționale și să creeze noi interese germane pretutindeni în lume,
ori de câte ori și oriunde i se oferă acest prilej într-un cadru pașnic …30
Crowe a insistat asupra faptului că aceste distincții erau irelevante deoarece,
în cele din urmă, aveau să fie anulate de tentațiile inerente ale forței crescânde a
Germaniei:
… este limpede că schema a doua (cea a evoluției semiindependente, sprijinită întrucâtva
de diplomație și de arta guvernării) se poate combina în orice moment cu prima, cea a
planificării cu bună știință. Mai mult decât atât, dacă se va ajunge vreodată la rea-
lizarea acestei scheme evolutive, poziția de care se va bucura în consecință Germania
va reprezenta o amenințare la fel de mare la adresa restului lumii ca orice dobândire
deliberată a unei poziții asemănătoare printr-un efort „premeditat".31
Deși Raportul Crowe nu a făcut altceva decât să se opună unei înțelegeri cu
Germania, mesajul lui era foarte precis; dacă Germania nu renunța la încercarea
de a obține supremația maritimă și nu-și tempera așa-numita Weltpolitik, cu
siguranță că Marea Britanie se va alătura Rusiei și Franței pentru a se opune
acestor demersuri. Și o va face cu acea implacabilă tenacitate care domolise
pretențiile francezilor și spaniolilor în secolele anterioare.

Marea Britanie a lăsat să se înțeleagă foarte clar că nu va tolera nici un fel de
nouă creștere a puterii Germaniei, în 1909 ministrul de externe Grey a insistat
asupra acestui lucru ca răspuns la oferta Germaniei de a-și încetini (dar nici-
decum încheia) cumulările navale dacă Marea Britanie accepta să rămână neutră
în eventualitatea unui război purtat de Germania împotriva Franței și Rusiei,
înțelegerea propusă, a susținut Grey,
… va ajuta la stabilirea hegemoniei germane în Europa și nu va rezista mult după ce-și
va fi îndeplinit misiunea. Este vorba, de fapt, de o invitație prin care se cere ajutor
pentru ca Germania să intre într-o combinație europeană care să fie îndreptată
împotriva noastră când îi va veni bine… Dacă vom sacrifica celelalte Puteri în
favoarea Germaniei, vom fi atacați.32
După crearea Triplei Antante, jocul de-a șoarecele și pisica practicat de Ger-
mania și Marea Britanie în anii 1890 a devenit extrem de serios și s-a transformat
într-o luptă ce opunea unei puteri adepte a stătu quo-u\ui o alta care cerea modi-
166 DIPLOMAȚIA
ficarea echilibrului, în condițiile în care flexibilitatea politică nu mai era posi-
bilă, singura modalitate de schimbare a echilibrului de forțe era fie acumularea
de noi arme, fie victoria într-un război.
Cele două alianțe ajunseseră să se confrunte, în timp ce între ele se căsca o
prăpastie din ce în ce mai mare a neîncrederii reciproce. Spre deosebire de perioa-
da Războiului rece, cele două grupări nu se temeau de război; la drept vorbind, ele
se preocupau mai degrabă de menținerea propriei coeziuni decât de evitarea unui
conflict deschis. Confruntarea a devenit metoda-standard a diplomației.
Cu toate acestea, încă mai exista o șansă de evitare a catastrofei, întrucât erau
foarte puține chestiunile care justificau războaiele menite să dezbine alianțele.
Nici un alt membru al Triplei Antante n-ar fi intrat în război ca să ajute Franța să
recâștige Alsacia și Lorena; Germania, chiar și în exaltarea care o cuprinsese, nu
dădea semne că ar fi susținut un război de agresiune al Austriei în Balcani. O
politică a restrângerilor poate că ar fi dus la întârzierea războiului și la dezinte-
grarea treptată a alianțelor nefirești – mai ales dacă ținem cont că la baza for-
mării Triplei Antante stătuse în primul rând frica de Germania.
La finele primului deceniu al secolului XX, echilibrul de forțe degenerase și
provocase formarea unor coaliții ostile, a căror rigiditate era egalată de disprețul
nesăbuit față de consecințe, cu care fuseseră înființate. Rusia era legată de o
Serbie care gemea de facțiuni naționaliste și chiar teroriste și care, neavând
nimic de pierdut, nu manifesta nici urmă de interes față de riscurile unui război
generalizat. Franța îi dăduse carte albă unei Rusii nerăbdătoare să-și recapete
prestigiul și stima de sine după Războiul ruso-japonez. Germania făcuse același
lucru pentru o Austrie dornică până la disperare să-și protejeze provinciile slave
de agitația pusă la cale de Serbia, la rândul ei sprijinită de Rusia. Națiunile euro-
pene își îngăduiseră să devină prizonierii unor clienți balcanici fără scrupule.
Departe de a restrânge acele țări caracterizate prin pasiuni exacerbate și un senti-
ment atrofiat al" responsabilității globale, ele și-au permis să se lase târâte în
vârtej de ideea paranoică potrivit căreia neobosiții lor parteneri vor proceda la
modificarea alianțelor dacă nu li se va face pe plac. Timp de câțiva ani crizele au
fost depășite în continuare, deși fiecare dintre ele împingea planeta cu încă un
pas spre conflagrația inevitabilă, în aceeași ordine de idei, atitudinea Germaniei
în fața Triplei Antante a dezvăluit o hotărâre neclintită de a repeta pentru a nu se
știe câta oară aceeași greșală; fiecare problemă s-a văzut transformată într-un test
de bărbăție care să demonstreze că Germania era puternică și decisă, în vreme ce
adversarilor săi le lipseau atât hotărârea, cât și forța propriu-zisă. Totuși, cu fie-
care nouă provocare din partea Germaniei, legăturile din cadrul Triplei Antante
deveneau mai strânse.
în 1908, în Bosnia-Herțegovina a avut loc o criză care merită să fie repoves-

tită tocmai fiindcă ilustrează tendința istoriei de a se repeta. Bosnia-Herțegovina
fusese zona moartă a Europei, iar soarta ei rămăsese ambiguă chiar și după Con-
gresul de la Berlin, din simplul motiv că nimeni nu știa ce trebuia făcut în cazul
ei. Acest ținut al nimănui dintre Imperiul otoman și Imperiul habsburgic, care
cuprindea pe de o parte religiile romano-catolică, ortodoxă și musulmană, pe de
alta segmente de populație croată, sârbă și musulmană, nu dispusese nici măcar
U MAȘINĂRIE A JUDECAȚII DE APOI POLITICE 1t> /
de autoguvernare până în acel moment. El părea guvernabil doar dacă nu i s-ar fi
cerut nici uneia dintre acele populații să se supună celorlalte. Vreme de treizeci
de ani, Bosnia-Herțegovina se aflase sub suveranitate turcească, administrație
austriacă și autonomie locală, fără a trece prin nici un fel de încercare de contes-
tare a acestui aranjament multinațional, ceea ce a lăsat în suspensie problema
finală a suveranității. Austria așteptase treizeci de ani ca să inițieze o anexare
directă, dat fiind că pasiunile rezultate din acel alambic poliglot erau prea
complexe și depășeau până și puterea ei de a discerne, în ciuda îndelungatei
experiențe în domeniul administrativ în condiții de haos. Când în cele din urmă
austriecii au anexat Bosnia-Herțegovina, ei au fâcut-o mai mult pentru a câștiga
o bătălie împotriva Serbiei (și indirect împotriva Rusiei) decât pentru a-și înde-
plini un obiectiv politic coerent. Ca rezultat, Austria a tulburat echilibrul fragil al
unor resentimente și uri incipiente.
Trei generații mai târziu, în 1992, aceleași pasiuni stihinice au erupt din cauza
unor probleme comparabile, derutând aproape pe toată lumea, cu excepția zeloților
implicați direct și a celor familiarizați cu istoria volatilă și nesigură a regiunii, încă
o dată o schimbare bruscă de guvernare a transformat Bosnia-Herțegovina într-un
cazan în fierbere. De îndată ce Bosnia a fost declarată stat independent, toate
naționalitățile componente s-au încăierat în lupta pentru dominație, iar sârbii au
plătit polițe mai vechi într-un mod extrem de brutal.
Profitând de faptul că Rusia era slăbită în urma Războiului ruso-japonez,
Austria a pus în practică fără ezitare un codicil vechi de treizeci de ani, redactat
în timpul Congresului de la Berlin, prin care puterile acceptaseră să lase Austria
să procedeze la anexarea Bosniei-Herțegovina. Odinioară, Austria se mulțumise
cu un control de facto, întrucât nu mai voia să aibă de-a face cu supuși slavi, în
1908 însă, ea a torpilat această decizie, temându-se că imperiul său era pe punc-
tul de a se dizolva la impactul cu agitația provocată de sârbi și gândindu-se că
avea nevoie de un succes care să demonstreze că rămăsese pe mai departe stă-
până în Balcani. Pe durata celor trei decenii ce au despărțit aceste două eveni-
mente, Rusia își pierduse poziția dominantă în Balcani, iar Liga celor trei împă-
rați sucombase. Pe bună dreptate, Rusia se arăta scandalizată de faptul că un
acord aproape acoperit de praful uitării era invocat acum pentru a i se permite
Austriei să dobândească un teritoriu eliberat în urma unui război purtat de ruși.
Numai că revolta nu garantează succesul, mai cu seamă când obiectul ei se
află deja în posesia prăzii. Pentru prima dată, Germania și-a declarat pe față spri-
jinul pentru Austria, arătând că era gata să riște declanșarea unui război în
Europa dacă Rusia contesta această anexare. Apoi, pentru ca situația să fie și mai
încordată, ea a cerut ca Rusia și Serbia să recunoască oficial acțiunea Austriei.
Rusia a fost silită să înghită această umilire, fiindcă Marea Britanie și Franța
încă nu erau pregătite să intre într-un război provocat de o chestiune din zona
Balcanilor și fiindcă nici nu se putea aventura singură în război la un interval de
timp atât de scurt de la înfrângerea în Războiul ruso-japonez.
în acest fel, Germania s-a transformat singură într-un obstacol ridicat în calea
Rusiei și într-o regiune unde nu mai avusese interese vitale – mai mult decât atât,
într-o zonă unde odinioară Rusia se putuse baza pe Germania pentru a modera
105 UJPLOMAȚIA

ambițiile austriecilor. Germania și-a demonstrat nu doar nesăbuința, ci și lacu-
nele grave în memoria istorică. Cu doar o jumătate de secol în urmă, Bismarck
prevăzuse limpede că Rusia nu va ierta niciodată Austria pentru faptul că o
umilise în Războiul Crimeii. Iată că acum Germania comitea aceeași greșală,
contribuind Ia înstrăinarea Rusiei, care începuse la Congresul de la Berlin.
Umilirea unei țări mari fără slăbirea ei e de fiecare dată un joc primejdios.
Deși Germania a fost încredințată că îi arătase Rusiei ce însenina bunăvoința sa,
Rusia s-a decis să nu se mai lase niciodată prinsă cu garda jos. Astfel, cele două
puteri continentale au început să practice un joc care în argoul american se
cheamă „care e mai cocoș" și în care doi conducători auto își reped vehiculele
unul spre altul, fiecare sperând că în ultima secundă celălalt o să se dea la o parte
și mizând pe tăria propriilor nervi. Din păcate, acest joc a mai fost practicat cu
diverse ocazii în Europa de dinaintea primului război mondial. Ori de câte ori se
evita o ciocnire, încrederea colectivă în gradul de siguranță ultimă a jocului
creștea, făcându-i pe toți să uite că era suficient un eșec pentru producerea unei
catastrofe ireparabile.
Ca și cum Germania ar fi vrut să se asigure că și-a intimidat toți adversarii
potențiali sau să le dea tuturor suficiente motive pentru a strânge legăturile între
ei în scopul legitimei apărări, următoarea ei mișcare a fost să provoace Franța, în
1911, Franța, care îndeplinea efectiv rolul de administrator civil în Maroc, a
reacționat împotriva unor tulburări locale trimițând trupe în orașul Fez, fapt ce a
reprezentat o încălcare flagrantă a acordului de la Algeciras. Stârnind aplauze
furtunoase din partea presei naționaliste germane, Kaiserul a avut la rândul lui o
reacție rapidă, dând ordin canonierei Panther să se deplaseze în portul marocan
Agadir. „Ura! O faptă"! a scris Rheinisch-Westfălische Zeitung pe data de 2 iulie
1911. „în sfârșit s-a trecut la acțiune – o faptă eliberatoare ce trebuie să împrăștie
norii de pesimism de pretutindeni."33 Mimchener Neueste Nachrichten i-a reco-
mandat guvernului să meargă înainte folosindu-și toate energiile, „chiar dacă
dintr-o asemenea politică pot apărea împrejurări pe care astăzi nu le putem des-
luși."34 în termeni care, la nivelul presei din Germania, erau considerați subtili,
ziarul nu făcea altceva de fapt decât să îndemne Germania să riște declanșarea
unui război în Maroc.
Ceea ce a fost botezat cu grandilocvență „Saltul lui Panther" a avut același
sfârșit ca încercările anterioare ale Germaniei de a ieși din izolarea pe care
singură o provocase, încă o dată Germania și Franța au părut la un pas de război,
scopurile Germaniei fiind parcă mai confuze ca niciodată. Oare ce fel de com-
pensare căuta de data asta? Un port în Maroc? O parte din litoralul atlantic al
Marocului? Câștiguri coloniale în alte zone? Germania a vrut să timoreze Franța,
dar n-a reușit să găsească nici o expresie operațională a acestui obiectiv.
Conform relațiilor din ce în ce mai strânse dintre ele, Marea Britanie a sus-
ținut Franța cu mai mare fermitate decât o făcuse la Algeciras în 1906. Modifi-
carea opiniei publice britanice a fost demonstrată de atitudinea ministrului de
finanțe din acea perioadă, David Lloyd George, care avea o justificată reputație
de pacifist și de adept al unor relații bune cu Germania. Cu toate acestea, cu
ocazia respectivă el a ținut un discurs important, în care a avertizat că, dacă
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 169
.. am fi constrânși să acceptăm o situație în care pacea nu ar mai putea fi menținută
decât renunțând la măreața și folositoarea poziție pe care ne-am dobândit-o după
secole de eroism și împliniri… ei bine, declar cu tărie că pacea cu un asemenea preț ar
fi o umilință intolerabilă pentru a putea fi îndurată de o țară cum e a noastră.35
Până și Austria s-a arătat rezervată față de puternicul ei aliat, nefiind dispusă
să-și riște supraviețuirea de dragul unei aventuri nord-africane. Germania a
lăsat-o mai moale și a acceptat o porțiune întinsă (dar lipsită de valoare) din

Africa Centrală, tranzacție care a stârnit bombăneli și proteste în presa naționa-
listă germană. „Practic, am riscat un război mondial pentru câteva mlaștini din
Congo", a scris Berlimr Tageblatt pe data de 3 noiembrie 1911.36 Cu toate aces-
tea, lucrul care ar fi trebuit criticat nu era valoarea noilor achiziții, ci imprudența
de a amenința la fiecare câțiva ani o altă țară cu războiul, fără a putea să definești
un obiectiv logic și mărind de fiecare dată temerile care determinaseră însăși
înființarea acestor coaliții ostile.
Dacă tactica germană ajunsese să fie stereotipă, același lucru se putea spune
și despre reacția anglo-franceză. în 1912, Marea Britanie, Franța și Rusia au
început convorbiri la înalt nivel militar, a căror semnificație a fost limitată
dintr-un punct de vedere strict oficial de tradiționala declarație engleză potrivit
căreia ele nu constituiau un cadru legal care ar fi obligat la implicare activă, însă
până și această constrângere a fost contrazisă într-o anumită măsură de Tratatul
naval anglo-francez din 1912, conform căruia flota franceză se muta în Medi-
terană, iar Marea Britanie își asuma răspunderea apărării coastei atlantice a
Franței. Doi ani mai târziu, acest acord avea să fie invocat ca obligație morală
pentru Marea Britanie de a intra în primul război mondial, întrucât – cel puțin
așa se susținea – Franța își lăsase coasta Canalului neprotejată bizuindu-se pe
sprijinul englezilor. (Douăzeci și opt de ani mai târziu, în 1940, un acord similar
între Statele Unite și Marea Britanie îi va da posibilitatea acesteia din urmă să-și
deplaseze flota din Pacific în Atlantic, într-o manevră ce presupunea obligația
morală din partea Statelor Unite de a proteja posesiunile asiatice rămase fără
apărare ale Marii Britanii împotriva atacurilor japoneze.)
în 1913, conducătorii germani au desăvârșit alienarea Rusiei printr-o nouă
manevră capricioasă și inutilă. De data asta Germania a acceptat să reorganizeze
armata turcă și să trimită un general german care să preia comanda la Constan-
tinopol. Wilhelm al II-lea a avut grijă să dramatizeze provocarea și a trimis mi-
siunea de instruire cu o înfloritură grandilocventă tipică, exprimându-și speranța
că „în curând steagurile germane vor flutura pe meterezele Bosforului."3
Puține lucruri ar fi putut irita Rusia mai tare decât faptul că Germania emitea
pretenții la controlul asupra unei strâmtori care îr fusese interzisă Rusiei de către
Europa timp de un secol. Ea acceptase cu dificultate controlul exercitat asupra
strâmtorii de către o țară slabă cum era Turcia otomană, dar nu avea să fie de
acord sub nici o formă ca Dardanelele să fie dominate de o altă Mare Putere.
Ministrul de externe rus Serghei Sazonov i-a scris țarului în decembrie: ,.A
abandona strâmtoarea în favoarea unui stat puternic ar fi totuna cu a subordona
întreaga dezvoltare economică a sudului Rusiei statului respectiv".38 Nicolae al
II-lea i-a comunicat ambasadorului englez că „Germania încerca să obțină la
170 DIPLOMAȚIA
Constantinopol o poziție care s-o ajute să blocheze Rusia în Marea Neagră. Dacă
ea va încerca să ducă la îndeplinire această politică, atunci el va fi nevoit să i se
împotrivească din toate puterile, chiar dacă singura soluție era războiul".39
Deși Germania a inventat o formulă de rechemare a generalului german de la
Constantinopol prin care nu-și pierdea cu nimic din prestigiu (comandantul a fost
avansat la gradul de feldmareșal, ceea ce, potrivit tradiției germane, însemna că
nu mai avea voie să comande trupe de teren), răul ireparabil fusese produs. Rusia
a înțeles că sprijinul acordat de Germania Austriei în problema Bosniei-Herțego-
vina nu fusese o aberație. Privind aceste evenimente ca pe tot atâtea teste de
bărbăție și curaj, Kaiserul i-a spus cancelarului său pe 25 februarie 1914: „Re-
lațiile ruso-prusace au murit o dată pentru totdeauna! Am devenit dușmani!"4
Șase luni mai târziu, s-a declanșat primul război mondial.
în acel moment fusese elaborat un sistem internațional a cărui rigiditate și al

cărui stil axat pe confruntare semănau izbitor cu sistemul ulterior din perioada
Războiului rece. In realitate însă, ordinea internațională din etapa premergătoare
primului război mondial fusese mult mai schimbătoare decât lumea Războiului
rece. în era nucleară, Statele Unite și Uniunea Sovietică erau singurele care
dispuneau de mijloacele tehnice pentru a declanșa un război generalizat, în care
riscurile erau atât de cataclismice, încât nici una dintre superputeri nu a îndrăznit
să delege o forță atât de importantă vreunui aliat, indiferent cât ar fi fost acesta
de fidel. Prin contrast, înainte de primul război mondial, fiecare membru al celor
două coaliții principale putea nu doar să provoace izbucnirea războiului, ci și
să-și oblige aliații să-l susțină prin șantaj.
Pentru o perioadă de timp, sistemul de alianțe a funcționat el însuși ca o limi-
tare. Franța s-a delimitat de Rusia în conflictele care implicau în primul rând
Austria. Germania a jucat un rol asemănător pe lângă Austria vizavi de Rusia, în
criza bosniacărdin 1908, Franța a declarat fără echivoc că nu va intra în război
din cauza unei chestiuni din regiunea Balcanilor, în perioada crizei marocane din
1911, președintelui francez Calliaux i s-a spus că nici una dintre încercările
Franței de a rezolva o criză colonială prin forță nu se va bucura de sprijinul
rușilor. Până și în Războiul balcanic din 1912 Germania a avertizat Austria că
ajutorul ei avea anumite limite, în vreme ce Marea Britanie a făcut presiuni pe
lângă Rusia pentru a-și modera acțiunile, în numele șovăielnicei și imprevizibilei
Ligi balcanice la conducerea căreia se afla în acel moment Serbia. Cu ocazia
Conferinței de la Londra din 1913, Marea Britanie a contribuit la împiedicarea
Serbiei în tentativa acesteia de anexare a Albaniei, fapt care ar fi fost intolerabil
din punctul de vedere al Austriei.
Cu toate acestea, Conferința de la Londra din 1913 avea să fie ultimul
exemplu în care sistemul internațional de dinainte de primul război mondial era
capabil să aplaneze conflictele. Serbia nu era mulțumită de sprijinul nu foarte
consistent al Rusiei, pe când Rusia Ia rândul ei acuza postura de arbitru imparțial
a Marii Britanii și reticența vizibilă a Franței de a intra în război. Austria, aflată
pe punctul de a se dezintegra sub impactul presiunilor făcute de Rusia și de țările
slave din sud, era nemulțumită de faptul că Germania n-o sprijinea mai viguros.
Serbia, Rusia și Austria așteptau toate un ajutor mai consistent din partea alia-
O MAȘINĂRIE A JUDECĂȚII DE APOI POLITICE 171
ților; Franța, Marea Britanie și Germania se temeau că s-ar putea să-și piardă
partenerii dacă nu le ofereau un sprijin mai puternic cu ocazia proximei crize.
După aceea, fiecare dintre Marile Puteri a fost cuprinsă de panică la gândul că
atitudinea pacifistă ar putea s-o facă să pară slabă și nevrednică de încredere,
consecința imediată fiind că s-ar putea trezi părăsită de parteneri și abandonată
de una singură în fața unei coaliții ostile. Țările au început să-și asume niveluri
de risc nefirești pentru interesele lor naționale istorice și care nu corespundeau
unor obiective strategice raționale pe termen lung. Principiul lui Richelieu potri-
vit căruia mijloacele trebuie să corespundă scopurilor s-a văzut încălcat aproape
zi de zi. Germania a acceptat riscul unui război mondial ca să poată fi conside-
rată o susținătoare a politicii duse de Viena în problema teritoriilor slave din sud,
deși nu avea nici un fel de interes în zonă. Rusia era la rândul ei dispusă să lupte
până la moarte cu Germania ca să poată fi percepută drept aliatul de nădejde al
Serbiei. Germania și Rusia nu se aflau într-un conflict direct major; confruntarea
dintre ele era rodul contiguității.
In 1912, noul președinte francez Raymond Poincare l-a informat pe ambasa-
dorul rus cu privire la zona Balcanilor că „dacă Rusia va intra în război, și Franța
va proceda la fel, întrucât știm că în această chestiune Germania susține Austria."4
Jovialul ambasador rus a raportat „o concepție franceză cu totul nouă" potrivit
căreia „achizițiile teritoriale ale Austriei afectează echilibrul european în general

și prin urmare și interesele Franței."42 în același ani, subsecretarul de stat în
Ministerul de Externe al Angliei, Șir Arthur Nicholson, i-a scris ambasadorului
britanic din Skt. Petersburg: „Nu știu cât vom mai putea continua să mergem pe
frânghie fără plasă dedesubt și cât va mai trece până când vom fi obligați să
adoptăm o linie sau alta. In același timp mă bântuie aceeași teamă ca și pe dom-
nia ta – ca nu cumva Rusia să se plictisească de noi și să ajungă la o înțelegere
cu Germania."4
Nevrând să se lase mai prejos în materie de nesăbuință, Kaiserul a promis
Austriei în 1913 că, în momentul primei crize, Germania va intra în război alături
de ea dacă va fi nevoie. Pe 7 iulie 1914, cancelarul german a explicat în ce
consta acea politică din cauza căreia, după nici patru săptămâni, va izbucni
războiul: „Dacă îi vom îndemna [pe austrieci] s-o țină tot așa, se va spune că
le-am forțat mâna; dacă îi convingem să dea înapoi, vom fi acuzați că i-am lăsat
de izbeliște. Așa stând lucrurile, ei se vor întoarce spre Puterile occidentale ale
căror brațe sunt larg deschise, iar noi ne vom pierde și ultimul aliat pe care, de
bine de rău, îl aveam."44 Nu s-a spus exact ce avantaje ar fi avut Austria dacă s-ar
fi alăturat Triplei Antante. Pe de altă parte, era puțin probabil ca Austria să intre
într-o structură în care se afla deja Rusia, care încerca prin orice mijloace să sub-
mineze poziția Austriei în Balcani, în perspectivă istorică, alianțele se formaseră
pentru întărirea forței națiunilor în eventualitatea unui război; pe măsură ce se
apropia primul război mondial, devenea din ce în ce mai limpede faptul că
principalul motiv al războiului era întărirea alianțelor.
Conducătorii tuturor țărilor importante pur și simplu nu au înțeles consecin-
țele tehnologiei de care dispuneau și nici pe cele ale coalițiilor pe care le alcă-
tuiau atât de febril. Ei nu au părut să țină seama de numărul mare de victime din
172 DIPLOMAȚIA
relativ recent încheiatul Război civil din America și au mizat pe un conflict scurt
și decisiv. Nici nu le-a trecut prin cap că, dacă nu reușeau să facă alianțele să co-
respundă unor obiective politice rezonabile, efectul imediat avea să fie distru-
gerea civilizației sub forma în care o cunoscuseră. Fiecare dintre alianțe juca pe o
miză prea mare pentru a permite tradiționalei diplomații a Concertului Europei să
se pună în mișcare, în schimb, Marile Puteri au izbutit să construiască o mașinărie
a Judecății de Apoi diplomatice, deși nu erau conștienți de ceea ce făcuseră.
CAPITOLUL 8
în vâltoare: mașinăria
Judecății de Apoi militare
Aspectul cu adevărat uluitor al izbucnirii primului război mondial nu este
faptul că o criză mai simplă decât altele care fuseseră rezolvate a dus în cele din
urmă la declanșarea unei catastrofe planetare, ci că a durat atât de mult până
când s-a aprins scânteia, în anul de grație 1914, confruntarea dintre Germania și
Austro-Ungaria pe de o parte și Tripla Antantă pe de alta devenise cât se poate
de serioasă. Oamenii de stat din toate țările importante contribuiseră la construi-
rea unui mecanism al Judecății de Apoi diplomatice din cauza căruia crizele erau
din ce în ce mai greu de rezolvat. Conducătorii militari reduseseră masiv șansele
soluționării pașnice prin adăugarea unor planuri strategice care comprimau tim-
pul alocat luării de decizii. Cum însă planurile militare depindeau de viteza de
execuție, iar mașinăria diplomatică fusese fixată la tradiționalul ei ritm comod,
soluționarea crizei în condițiile unei acute presiuni a timpului a devenit imposi-
bilă. Pentru a înrăutăți lucrurile, strategii militari nu le explicaseră colegilor lor
din politică adevăratele consecințe ale demersului lor.
Este adevărat că planificarea militară devenise o întreprindere autonomă

Primul pas în această direcție a avut loc în timpul negocierilor din 1892 pentru o
alianță militară franco-rusă. Până atunci, negocierile pentru alianțe se axaseră asu-
./-r j-/it'LUIVlA(lA
pra conceptului de casus belii sau asupra acțiunilor specifice prin care un adversar
îi poate determina pe aliați să intre în război. Aproape invariabil, definirea acestor
concepte se lega de cine anume fusese perceput ca inițiator al ostilităților.
în mai 1892, negociatorul rus, aghiotantul general Nikolai Obruciov, i-a
trimis o scrisoare propriului ministru de externe Giers, explicându-i de ce me-
toda tradițională a definirii Iui casus belii fusese ajunsă din urmă și pusă în
umbră de tehnologia modernă. Obruciov a susținut că lucrul cu adevărat impor-
tant era cine se mobiliza primul și nu cine trăgea primul foc de armă: „Realizarea
mobilizării nu mai poate fi considerată un act pașnic; dimpotrivă, ea reprezintă
cel mai hotărât act de război."1
Tabăra care tergiversa în momentul mobilizării era condamnată să piardă
avantajele pe care i le asigurau alianțele și îi dădeau în acest fel ocazia inamicului
să înfrângă fiecare adversar pe rând. Nevoia tuturor aliaților de a se mobiliza
simultan devenise atât de importantă în mințile conducătorilor europeni, încât s-a
transformat în cheia de boltă a angajamentelor diplomatice solemne. Scopul alian-
țelor nu mai era garantarea sprijinului după începerea unui război, ci garantarea
faptului că fiecare aliat se mobiliza cât mai repede cu putință și de preferință
înaintea adversarului. Când alianțele alcătuite după acest principiu au ajuns să se
confrunte, amenințările pornind de la mobilizare au devenit ireversibile, fiindcă
încetarea mobilizării la jumătatea drumului era incomparabil mai dăunătoare
decât refuzul de a o declanșa de la bun început. Dacă o tabără se oprea, iar cea-
laltă își vedea de ale ei, situația era din ce în ce mai grea cu fiecare zi care trecea.
După ambele tabere încercau să se oprească simultan, acest fapt era atât de greu
de realizat din punct de vedere tehnic, încât mai mult ca sigur că mobilizarea lua
sfârșit înainte ca diplomații să cadă de acord asupra modului de a o opri.
Acest sindrom procedural al Judecății de Apoi a scos efectiv conceptul de
casus belii de sub controlul politic. Fiecare criză avea în ea resortul unei escala-
dări armate – decizia de mobilizare – și fiecare război avea toate șansele să de-
vină general.
Departe de a deplânge perspectiva unei escaladări automate, Obruciov a întâm-
pinat-o cu entuziasm. Ultimul lucru pe care și-l dorea era un conflict local. Asta
fiindcă, în cazul în care Germania se ferea să intervină într-un război dintre Rusia
și Austria, ulterior ea ar fi avut căderea să dicteze termenii acordului de pace. în
mintea lui Obruciov, exact asta făcuse și Bismarck la Congresul de la Berlin:
Diplomația noastră nu-și poate permite să conteze pe un conflict izolat dintre Rusia și,
de pildă, Rusia, Germania sau Turcia, în această privință am învățat ce trebuie să
învățăm în urma Congresului de la Berlin și am văzut pe cine trebuie să considerăm
drept dușmanul cel mai periculos – cel care se bate cu noi direct sau cel care așteaptă
să slăbim și pe urmă dictează termenii acordului de pace…2
Potrivit Iui Obruciov, era în interesul Rusiei să se asigure că fiecare război
ivea să se generalizaze. Marele avantaj pentru Rusia al unei alianțe bine alcă-
uite cu Franța era împiedicarea posibilității unui război localizat:
La începutul fiecărui război european există întotdeauna o mare tentație în rândul
diplomaților de a localiza sau restrânge conflictul și de a-i limita efectele cât mai mult
IN VÂLTOARE l 75
cu putință. Dar, în condiția actuală a Europei continentale – agitată și înarmată -,
Rusia trebuie să privească toate aceste restrângeri cu o mare doză de scepticism,
fiindcă acest lucru ar oferi posibilități mai mari nu doar acelor inamici ai noștri care
ezită și încă nu au ieșit în câmp deschis, ci și aliaților șovăielnici.3
Cu alte cuvinte, un război defensiv cu obiective limitate era împotriva intere-
sului național al Rusiei. Toate războaiele trebuiau să fie totale, iar strategii mili-
tari nu le puteau garanta nici o altă opțiune liderilor politici:
O dată ce am fost atrași într-un război, nu putem să ne luptăm altfel decât cu toate forțele

de care dispunem și împotriva ambilor noștri vecini, în fața atâtor popoare înarmate până
la ultimul om și gata să intre în luptă, singurul tip de război la care ne putem gândi este
unul decisiv – un război care să determine pentru o bună bucată de timp în viitor pozițiile
politice ale puterilor europene, îndeosebi ale Rusiei și Germaniei.4
Indiferent cât de mărunt ar fi motivul, războiul trebuie să fie total. Dacă pre-
ludiul lui implica un singur vecin, Rusia era nevoită să facă în așa fel încât să-l
atragă și pe celălalt. Aproape grotesc, Statul-Major al armatei ruse prefera să se
bată cu Germania și Austro-Ungaria la un loc decât doar cu una dintre ele. O
convenție militară în care se regăseau ideile lui Obruciov a fost semnată pe data
de 4 ianuarie 1894. Franța și Rusia conveneau să se mobilizeze împreună în cazul
în care oricare dintre membrii Triplei Alianțe se mobiliza pentru orice motiv.
Mașinăria Judecății de Apoi era gata. Dacă Italia, aliata Germaniei, se mobiliza
împotriva Franței pentru problema Savoiei, de pildă, Rusia era obligată să se
mobilizeze împotriva Germaniei; dacă Austria se mobiliza împotriva Serbiei,
Franța era acum obligată să se mobilizeze împotriva Germaniei. Dat fiind că era
mai mult ca sigur că la un moment dat o națiune se va mobiliza pentru o cauză
sau alta, izbucnirea unui război extins devenise doar o problemă de timp, de
vreme ce era nevoie doar de o mobilizare din partea unei puteri principale pentru
ca mașinăria Judecății de Apoi să se pornească pentru toate.
Cel puțin țarul Alexandru al III-lea a înțeles că jocul care se disputa la ora
aceea avea cea mai mare miză cu putință. Când Giers l-a întrebat, „… ce am câș-
tigat ajutând Franța să distrugă Germania?", el a răspuns: „Câștigul nostru ar fi
că Germania ca atare ar dispărea. S-ar fărâmița într-o serie de state mici și slabe,
cum era odinioară."5 Obiectivele de război ale Germaniei erau pe cât de întinse,
pe atât de nebuloase. Frecvent invocatul echilibru european se transformase
într-o bătălie pe viață și pe moarte, deși nici unul dintre oamenii de stat implicați
n-ar fi putut arăta ce cauze justificau un asemenea nihilism sau ce aspirații poli-
tice s-ar împlini cu ajutorul conflagrației.
Ceea ce strategii ruși avansau ca teorie era tradus de Statul-Major german în
planificare operațională aproape exact în clipa când Obruciov negocia termenii
alianței militare franco-ruse. Și dată fiind rigoarea germană, generalii imperiali
au împins conceptul de mobilizare până la extrem. Șeful Statului-Major german,
Alfred von Schlieffen, era la fel de obsedat de programele de mobilizare ca
omologii lui din Franța și Rusia. Insă, pe câtă vreme liderii militari franco-ruși
erau preocupați de definirea obligației de a dispune mobilizarea, Schlieffen se
axa pe transpunerea lui în practică.
Refuzând să lase ceva în voia capriciilor mediului politic, Schlieffen a încer-
cat să elaboreze un plan infailibil prin care Germania să scape din însingurarea
de care se temea atât de mult. La fel cum succesorii lui Bismarck abandonaseră
diplomația complexă a acestuia, și Schlieffen la rândul lui s-a debarasat de
conceptele strategice ale lui Helmuth von Moltke, arhitectul militar al celor trei
victorii rapide obținute de Bismarck între 1864 și 1870.
Moltke pusese la punct o strategie care lăsa deschisă opțiunea unei rezolvări
politice a coșmarului lui Bismarck reprezentat de coalițiile ostile. In cazul unui
război pe două fronturi, Moltke propusese ca armata germană să se dividă mai
mult sau mai puțin uniform între est și vest și să se replieze pe ambele fronturi.
Dat fiind că principalul obiectiv al Franței era recâștigarea Alsaciei și a Lorenei,
mai mult ca sigur că Franța avea să atace. Dacă Germania oprea această ofen-
sivă, Franța era obligată să se gândească la o pace de compromis. Moltke a aver-
tizat în mod special că era imprudent să se extindă operațiunile militare până la
Paris, după ce aflase în timpul Răzbiului franco-prusac cât era de greu să închei
pacea în timp ce tocmai asediai capitala inamicului.
Moltke a propus aceeași strategie și pentru frontul de est, și anume să oprească

o ofensivă rusă, pe urmă să împingă armata rusă până la o distanță semnificativă
din punct de vedere strategic și, în final, să ofere o pace de compromis. Forțele
care obțineau victoria deveneau disponibile pentru a da o mână de ajutor trupelor
de pe celălalt front, în acest fel, scara războiului, sacrificiile și rezolvarea poli-
tică aveau să fie păstrate într-un fel de echilibru.
însă, la fel cum succesorii lui Bismarck nu se putuseră împăca defel cu
ambiguitățile alianțelor lui suprapuse, și Schlieffen a respins planul lui Moltke,
fiindcă lăsa inițiativa militară inamicului Germaniei. Schlieffen nu a fost de
acord nici cu opțiunea lui Moltke pentru compromisul politic în dauna victoriei
totale. Hotărât să impună niște termeni care alcătuiau de fapt o capitulare fără
condiții, Schlieffen a elaborat un plan pentru o victorie rapidă și decisivă pe un
front, urmată de concentrarea tuturor forțelor Germaniei împotriva celuilalt ad-
versar, obținându-se astfel un rezultat precis pe ambele fronturi, întrucât even-
tuala lovitură fulgerătoare și finală în est a fost împiedicată de ritmul lent de
mobilizare a rușilor (calculat undeva în jurul a șase săptămâni) și de întinderea
teritoriului rus, Schlieffen s-a decis să distrugă întâi armata franceză, înainte ca
armata rusă să fie mobilizată în întregime. Pentru a evita masivele fortificații ale
francezilor de la granița cu Germania, lui Schlieffen i-a venit ideea de a încălca
neutralitatea belgiană deplasându-și armata pe teritoriul ei. El își propunea să
captureze Parisul și să-i prindă pe francezi în capcană, surprinzându-i printr-un
atac din spate și înghesuindu-i în propriile fortificații de la graniță, între timp,
Germania avea să rămână în defensivă în est.
Planul era pe cât de sclipitor, pe atât de nechibzuit. Un minimum de cunoștin-
fe de istorie i-ar fi arătat lui Schlieffen că Marea Britanie ar fi intrat cu siguranță
în război dacă ar fi fost invadată Belgia, fapt care se pare că le-a ieșit cu totul din
ninte Kaiserului și Statului-Major al armatei germane. La douăzeci de ani după
Planul Schlieffen din 1892, conducătorii Germaniei făcuseră în continuare nume-
•oase propuneri Marii Britanii pentru a-i obține sprijinul – sau măcar neutrali-
IN VÂLTOARE 177
tatea – într-un război european, dar toate au fost transformate în simple iluzii de
către planificarea militară germană. Nu existase nici o cauză pentru care Marea
Britanie să fi luptat mai responsabil sau mai îndârjit decât independența Țărilor
de Jos. Iar comportamentul Marii Britanii în războaiele împotriva lui Ludovic al
XlV-lea și a lui Napoleon au stat mărturie din punctul de vedere al tenacității. O
dată implicată, Marea Britanie lupta până la sfârșit, chiar dacă Franța era învinsă,
în plus, Planul Schlieffen nu lua în calcul nici cea mai mică probabilitate de
eșec. Dacă Germania nu distrugea armata franceză – lucru perfect posibil, dat
fiind că francezii aveau o rețea de drumuri și căi ferate interne ce radiau dinspre
Paris, în vreme ce armata germană trebuia să mărșăluiască în arc de cerc prin
niște ținuturi abandonate – ea era obligată să adopte strategia lui Moltke de
defensivă pe ambele fronturi, după ce năruise posibilitatea unei păci politice de
compromis prin faptul că ocupase Belgia. Dacă obiectivul principal al politicii
externe a lui Bismarck fusese evitarea unui război pe două fronturi, iar cel al
strategiei militare a lui Moltke fusese limitarea lui, Schlieffen a insistat asupra
unui război pe două fronturi purtat în maniera specifică războaielor totale.
în condițiile în care Germania își concentrase forțele împotriva Franței, deși
cea mai probabilă sursă de conflict era Europa de Est, întrebarea definitorie pen-
tru coșmarul lui Bismarck – „dar dacă va izbucni un război pe două fronturi?"
s-a transformat într-o interogație emblematică pentru coșmarul lui Schlieffen:
„dar dacă nu va izbucni un război pe două fronturi?" Dacă Franța își propunea să
se declare neutră în eventualitatea unui război în Balcani, Germania ar fi putut
înfrunta pericolul unei declarații de război franceze după încheierea mobilizării
ruse, așa cum explicase deja Obruciov de cealaltă parte a liniei europene de de-

marcație. Dacă, pe de altă parte, Germania ignora oferta de neutralitate a Franței,
planul lui Schlieffen ar fi pus Germania în postura incomodă de a ataca Belgia
nonbeligerantă pentru a ajunge la Franța nonbeligerantă. Prin urmare, Schlieffen
trebuia să născocească un motiv pentru a ataca Franța dacă aceasta se încăpățâna
să rămână deoparte. El a creat un standard imposibil pentru ceea ce ar fi acceptat
germanii drept neutralitate franceză. Germania era dispusă să considere Franța
neutră doar dacă aceasta era de acord să cedeze una dintre principalele ei for-
tărețe Germaniei – cu alte cuvinte, doar dacă Franța ceda în fața Germaniei și
renunța la poziția ei de Mare Putere.
Acest amestec nesănătos de alianțe politice generale și strategii militare con-
cepute la mânie era cea mai bună garanție a unei vărsări de sânge de proporții.
Echilibrul de forțe își pierduse orice urmă din flexibilitatea pe care o avusese în
timpul secolelor al XVIII-lea și al XlX-lea. Indiferent unde ar fi izbucnit răz-
boiul (și mai mult ca sigur că acest loc avea să fie undeva în Balcani), Planul
Schlieffen a avut grijă ca bătăliile inițiale să fie date în vest între țări care,
practic, nu aveau nici un interes în criza imediată. Politica externă abdicase în
favoarea strategiei militare care ajunsese să constea în modul în care fiecare
miza pe o singură aruncare a zarurilor. Ar fi fost greu de închipuit o abordare
mai necugetată și mai tehnocratică a războiului.
Deși conducătorii militari din ambele tabere au insistat asupra celui mai dis-
trugător tip de război, ei au păstrat o liniște suspectă și neliniștitoare în legătură
cu consecințele sale politice în lumina tehnologiei militare la care se făcuse apel.
Cum avea să arate Europa după un război purtat la scara pe care o aveau în ve-
dere acești lideri? Ce schimbări ar fi putut justifica masacrul pe care îl pregă-
teau? Nu exista nici măcar o revendicare specifică formulată de Rusia la adresa
Germaniei sau de Germania la adresa Rusiei care să merite un război zonal,
darămite unul generalizat.
La rândul lor, diplomații din ambele tabere au tăcut și ei, în bună parte,
fiindcă nu înțelegeau implicațiile politice ale bombelor cu acțiune întârziată care
aveau să explodeze la ei în țară și de asemenea fiindcă politica naționalistă din
fiecare dintre aceste țări invita la reticență atunci când aveau de gând să conteste
structurile militare. Această conspirație a tăcerii i-a împiedicat pe conducătorii
politici din toate țările importante să solicite niște planuri militare care să sta-
bilească o anumită corespondență între obiectivele militare și cele politice.
Dată fiind dimensiunea catastrofei pe care o puneau la cale acești conducători
europeni, ușurința cu care au ales drumul spre dezastru avea în ea ceva aproape
lugubru. Au fost rostite surprinzător de puține avertismente, excepția onorabilă
fiind Piotr Durnovo, fostul ministru de interne rus care a devenit ulterior membru
al Consiliului de Stat. In februarie 1914 – cu șase luni înainte de izbucnirea
războiului – acesta a scris un raport profetic pentu țar:
Principala povară a războiului va cădea fără îndoială pe umerii noștri, dat fiind că
Anglia – practic – nu e în stare să joace un rol considerabil într-un război continental,
în vreme ce Franța, cu efectivele împuținate, probabil că va adopta o tactică strict
defensivă, ținând cont de pierderile uriașe pe care le va provoca războiul în actualele
condiții de tehnică militară. Rolul berbecelui care trebuie să creeze o breșă în structura
defensivei germane ne va reveni nouă…7
Din punctul de vedere al lui Durnovo, aceste sacrificii aveau să fie inutile,
fiindcă Rusia nu putea să obțină avantaje teritoriale permanente luptând alături de
Marea Britanie, tradiționalul ei adversar geopolitic. Deși Marea Britanie era dis-
pusă să aprobe expansiunea rusă în Europa Centrală, o nouă porțiune din Polonia
ar fi avut ca efect intensificarea tendințelor centrifuge din interiorul Imperiului rus,
care erau și așa destul de puternice. Sporirea populației de origine urcraineană, sus-
ținea Durnovo, va cataliza revendicările pentru o Ucraina independentă. In conse-
cință, era posibil ca victoria să aibă efectul ironic de declanșare a unor tulburări

etnice suficient de mari pentru a reduce imperiul țarului la o Rusie mai mică.
Chiar dacă Rusia își împlinea visul secular de cucerire a Dardanelelor, Dur-
novo a demonstrat că o asemenea realizare va fi de fapt inutilă din perspectivă
strategică:
[Ea] nu ne va oferi o deschidere la mare, dat fiind că de partea cealaltă se află o mare
care constă aproape integral în ape teritoriale, o mare împânzită de numeroase insule
unde flota engleză, de pildă, nu ar avea nici un fel de probleme în a ne bloca accesul,
indiferent de faptul că am cucerit strâmtoarea.8
Rămâne un mister de ce acest simplu fapt geopolitic a scăpat atenției a trei
generații de ruși care au vrut să cucerească orașul Constantinopol și a acelor
englezi hotărâți să-i împiedice.
INVÂLTOARE 179
Mai departe, Durnovo a demonstrat că un război va aduce și mai puține
foloase economice Rusiei. Indiferent cum s-ar face calculele, el ar costa mult mai
mult decât s-ar putea recupera. O victorie a Germaniei ar distruge economia rusă,
în timp ce o victorie a Rusiei ar secătui economia germană, nemailăsând nimic
pentru reparații, oricare dintre tabere ar ieși învingătoare:
Nu poate exista nici o îndoială că războiul va reclama cheltuieli care sunt peste mij-
loacele financiare limitate ale Rusiei. Va trebui să obținem credite de la țările aliate și
neutre, însă ele nu vor fi oferite pe gratis. Cât despre ce se va întâmpla dacă războiul se
va încheia catastrofal pentru noi, nu vreau să mă refer acum la asta. Consecințele
economice și financiare ale înfrângerii nu pot fi nici calculate și nici măcar prevăzute, dar
cu siguranță că vor reflecta ruinarea totală a întregii noastre economii naționale, însă
chiar și victoria ne oferă perspective financiare extrem de nefavorabile; o Germanie
complet în ruine nu va fi în stare să ne compenseze pentru costurile efectuate. Dictat în
interesul Angliei, tratatul de pace nu-i va permite Germaniei o revenire economică
suficient de puternică pentru a ne putea despăgubi multă vreme de acum încolo.9
Cu toate acestea, cel mai solid motiv pentru care Durnovo s-a opus războiului
a fost predicția lui că războiul va duce inevitabil la o revoluție socială – la
început în țara învinsă, dar extinzându-se dinspre ea spre învingător:
Convingerea noastră fermă, bazată pe o studiere îndelungată și profundă a tuturor
tendințelor subversive, este că în țara care va pierde războiul va izbucni inevitabil o
revoluție socială care, prin însăși natura lucrurilor, se va extinde și în țara ce va ieși
învingătoare.10
Nu există nici o dovadă că țarul ar fi văzut acest raport care i-ar fi putut salva
dinastia. Și nici nu avea cunoștință să mai fie înregistrată o analiză comparabilă cu
aceasta în alte capitale europene. Cel care s-a apropiat cât de cât de vederile lui
Durnovo a fost Bethmann-Hollweg, cancelarul care avea să ducă Germania în
război, și asta doar prin intermediul câtorva comentarii epigramatice. în 1913, când
deja era mult prea târziu, el a arătat, cu o remarcabilă acuratețe, de ce politica
Germaniei se dovedea a fi atât de neconvenabilă pentru restul Europei:
Provocați pe toată lumea, puneți-vă în calea tuturor și de fapt nu slăbiți pe nimeni în
acest fel. Rațiunea de-a fi: lipsa de orizont și de țintă, nevoia de mici succese ale
prestigiului personal și solicitudine față de toate curentele din opinia publică."
în același an, Bethmann-Hollweg a emis o altă formulă, care i-ar fi putut
salva țara dacă ar fi fost pusă în aplicare cu vreo două decenii mai devreme:
Trebuie să ținem Franța în șah printr-o politică prudentă față de Rusia și Anglia.
Firește că asta nu este pe placul șovinilor și are un caracter nepopular. Dar zău că nu
văd altă soluție pentru Germania în viitorul apropiat.12
La ora când se scriau aceste rânduri, Europa se pregătea deja să intre în vâl-
toare. Locul de producere a crizei care a declanșat primul război mondial a fost
irelevant pentru echilibrul de forțe din Europa, iar așa-numitul casus belii a avut
un caracter întâmplător, după cum demersurile diplomatice de până atunci fuse-
seră necugetate.
Pe data de 28 iunie 1914, Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Habsbur-

gilor, a plătit cu viața nesăbuința Austriei de a fi anexat Bosnia-Herțego.vina în
1908. Nici măcar modul în care a fost asasinat n-a putut fi disociat de acel unic
amestec de tragic și absurd care a marcat dezintegrarea Austriei. Tânărul terorist
sârb a ratat prima încercare de a-l ucide pe Franz Ferdinand, rănindu-I în schimb
pe șoferul care conducea vehiculul arhiducelui. După ce a ajuns la reședința
guvernatorului și a admonestat administrația austriacă pentru neglijența crasă de
care dăduse dovadă, Franz Ferdinand, însoțit de soția lui, s-a decis să-i facă o
vizită victimei la spital. Noul șofer al perechii regale a greșit drumul și, ieșind în
marșarier de pe strada pe care se angajase, s-a oprit chiar în fața asasinului uluit,
care își îneca amarul în băutură pe teresa unui restaurant, în condițiile în care
victimele îi fuseseră aduse pe tavă într-un mod literalmente providențial, uciga-
șul nu a mai dat greș a doua oară.
Ceea ce a început ca un cvasiaccident s-a transformat într-o conflagrație, cu
acel sentiment al inevitabilității specific unei tragedii grecești. Fiindcă soția
arhiducelui nu avea sânge regesc, nici unul dintre regii Europei nu a participat la
funeralii, în cazul în care capetele încoronate care se aflau în fruntea statelor s-ar
fi adunat și ar fi avut posibilitatea unui schimb de păreri, poate că s-ar fi arătat
mai reticenți față de ideea de a intra în război cu câteva săptămâni mai târziu din
cauza unui eveniment care, în fond, fusese un complot terorist.
E adevărat însă că nici măcar o întâlnire la vârf a tuturor regilor n-ar fi putut
împiedica Austria să aprindă fitilul pe care a avut imprudența să i-l pună în mână
Kaiserul. Amintindu-și de promisiunea făcută în cursul anului trecut de a sprijini
Austria pe durata proximei crize, acesta l-a invitat la prânz pe ambasadorul
austriac pe data de 5 iulie și a îndemnat la o acțiune rapidă împotriva Serbiei. Pe
6 iulie, Bethmann-Hollweg a confirmat poziția Kaiserului: „Austria trebuie să
judece exact ce are de făcut ca să-și clarifice relațiile cu Serbia; însă, indiferent
de hotărârea Austriei, ea poate conta în mod sigur pe faptul că Germania o va
sprijini în calitate de aliat."1
Austria ținea în sfârșit în mână acel cec în alb pe care îl căutase atât de mult,
iar acum găsise și o situație concretă, un atac real, în care să poată profita de el.
Orb ca întotdeauna la implicațiile de ansamblu ale bravadei sale, Wilhelm al
II-lea a dispărut într-o croazieră printre fiordurile norvegiene (lucru acesta se
întâmpla înainte de inventarea radioului). Nu se știe exact ce a fost în mintea lui,
dar e limpede că nu se aștepta la izbucnirea unui război european. Kaiserul și
cancelarul său calculaseră, se pare, că Rusia încă nu era gata de război și că va
sta deoparte, în timp ce Serbia va fi umilită, așa cum procedase și în 1908. în
arice caz, părerea lor era că atunci se aflau într-o poziție mult mai bună pentru un
Conflict armat cu Rusia decât dacă ar mai lăsa să treacă vreo câțiva ani.
Confirmându-și palmaresul de țară care a înțeles de fiecare dată pe dos
psihologia potențialilor adversari, Germania era la fel de convinsă că acesta era
nomentul ideal; conducătorii ei au procedat la fel ca atunci când au încercat să
>blige Marea Britanie să i se alăture într-o alianță construind o flotă numeroasă
au când și-a propus să izoleze Franța amenințând cu un război în Maroc. Ope-
ând în virturea presupunerii că victoria Austriei ar putea să-i scoată treptat din
INVÂLTOARE 181
izolarea în care ajunseseră, dat fiind că Rusia ar urma să fie deziluzionată de
prestația Triplei Antante, ei au ignorat Franța, pe care au apreciat-o drept irecon-
ciliabilă, și au refuzat medierea Marii Britanii ca să nu le fie știrbit triumful.
Liderii germani ajunseseră să se autoconvingă că, în cazul în care – contrar tutu-
ror așteptărilor – războiul totuși izbucnea, Marea Britanie fie că avea să rămână
neutră, fie că avea să intervină tardiv. Cu toate acestea, Serghei Sazonov, mi-
nistrul de externe al Rusiei în momentul declanșării războiului a explicat de ce
Rusia nu va ezita să participe de data aceasta:

încă de la Războiul Crimeii nu ne-am făcut nici un fel de iluzii față de sentimentele
Austriei față de noi. Din ziua când a inițiat această politică de jaf în Balcani, sperând prin
asta că-și va consolida structura din ce în ce mai șubredă a dominației sale, relațiile ei cu
noi au devenit din ce în ce mai neprietenoase. Totuși, am reușit să ne împăcăm cu ideea
acestui dezavantaj, dar asta până când a devenit clar ca lumina zilei că politica ei în
Balcani se bucura de înțelegerea Germaniei și primea încurajări de la Berlin.14
Rusia a simțit că era de datoria ei să se opună unei manevre pe care o
interpreta drept o tentativă a germanilor de a-i compromite poziția în rândul
țărilor slave prin umilirea Serbiei, cel mai fidel aliat al ei în regiune. „Era
limpede", a scris Sazonov, „că nu aveam de-a face cu decizia pripită a unui mi-
nistru miop, luată în numele unui risc asumat personal și pe propria lui răspun-
dere, ci cu un plan pregătit cu grijă și elaborat cu ajutorul guvernului german,
fără a cărui aprobare și fără al cărui sprijin Austro-Ungaria nu s-ar fi aventurat
niciodată să-l pună în aplicare."1
Ulterior, un alt diplomat rus a scris cu nostalgie despre diferența dintre
Germania lui Bismarck și cea a Kaiserului:
Primul război mondial a fost consecința inevitabilă a încurajării oferite de Germania
Austro-Ungariei în politica ei de penetrare în Balcani, combinată cu măreața idee
pangermană a unei „Europe de mijloc" germanizate. Pe vremea lui Bismarck așa ceva
nu s-ar fi întâmplat nici în ruptul capului. Ceea ce a avut loc a fost rezultatul noii
ambiții a Germaniei de a face față unei sarcini mult mai dificile decât cea a lui
Bismarck, în condițiile în care nu avea la dispoziție un Bismarck.16
Diplomații ruși îi supraestimau pe germani, întrucât Kaiserul și consilierii lui
nu aveau un plan pe termen lung în 1914, așa cum nu avuseseră nici în cazul
tuturor crizelor anterioare. Criza provocată de asasinarea arhiducelui a scăpat de
sub control, fiindcă nici unul dintre conducători nu a fost dispus să facă un pas
înapoi, iar țările s-au arătat preocupate în primul rând de respectarea obligațiilor
oficiale ce reieșeau din tratate și nu de conceptul global al interesului comun pe
termen lung. Ceea ce-i lipsea Europei era un sistem de valori atotcuprinzător,
care să adune puterile laolaltă, așa cum existase în sistemul lui Metternich sau în
flexibilitatea diplomatică practicată cu sânge rece în cadrul conceptului de
Memoriile rușilor trebuie tratate cu o doză de scepticism, fiindcă au încercat să arunce în-
treaga răspundere a războiului pe umerii rușilor. Sazonov în mod special trebuie să-și recunoască o
parte de vină, dat fiind că a aparținut acelui partid care a îndemnat la mobilizare generală – asta
chiar dacă analiza lui globală are numeroase puncte bune. (n.a.)
l -&L DIPLOMAȚIA
Realpolitik al lui Bismarck. Primul război mondial a izbucnit nu fiindcă țările
și-au încălcat tratatele, ci tocmai fiindcă le-au respectat adlitteram.
Dintre numeroasele aspecte curioase ale preludiului primului război mondial,
unul dintre cele mai ciudate este că la început nu s-a întâmplat nimic. Fidelă
stilului ei de lucru, Austria a tărăgănat lucrurile, în parte fiindcă Viena avea ne-
voie de timp pentru a învinge reticența prim-ministrului maghiar Ștefan (Istvan)
Tisza de a risca însuși imperiul. După ce el a cedat în cele din urmă, Viena a
remis Serbiei un ultimatum de patruzeci și opt de ore pe data de 23 iulie, având
grijă să fixeze cu bună știință o serie de condiții atât de împovărătoare, încât să
fie respinse cu siguranță. Totuși, întârzierea a anulat avantajele pe care le-ar fi
putut obține Austria în urma sentimentului de indignare care cuprinsese întreaga
Europă la vestea asasinării arhiducelui.
în Europa lui Metternich, în condițiile respectului egal al legitimității, mai
mult ca sigur că Rusia ar fi aprobat acțiunea de pedepsire a Austriei împotriva
Serbiei pentru asasinarea unui prinț aflat în linie directă de succesiune la tronul
austriac. Numai că, în 1914, legitimitatea încetase să fie un element de legătură.
Apropierea Rusiei de aliatul ei, Serbia, a fost mai puternică decât revolta în fața
asasinării lui Franz Ferdinand.
Timp de o lună încheiată după asasinat, diplomația austriacă a funcționat lent,
dilatoriu. A urmat însă goana nebună spre cataclism, într-un interval de nici o

săptămână. Ultimatumul Austriei a făcut ca evenimentele să scape de sub con-
trolul liderilor politici. Căci o dată emis ultimatumul, toate țările importante erau
în situația de a declanșa cursa spre mobilizare. Ca o ironie a sorții, caruselul mo-
bilizării a fost pornit de una dintre țările pentru care programele de mobilizare
erau în esență (relevante. Asta fiindcă, singură printre celelalte Mari Puteri,
Austria dispunea de planuri militare învechite prin aceea că nu luase în calcul
viteza de acțiune. Pentru planurile de război austriece nu avea importanță în ce
săptămână începea războiul, atâta vreme cât armata austriacă era în stare, mai
devreme sau mai târziu, să lupte împotriva Serbiei. Austria trimisese un ultima-
tum Serbiei ca să anuleze orice tentativă de mediere și nicidecum ca să accele-
reze ritmul de desfășurare a operațiunilor militare. Pe de altă parte, mobilizarea
austriecilor nu era de natură să amenințe nici o altă Mare Putere, întrucât era
nevoie de o lună pentru a fi realizată pe deplin.
în acest fel, programele de mobilizare care au făcut ca războiul să fie inevi-
tabil au fost puse în mișcare de țări ale căror armate au început efectiv să lupte
abia după încheierea principalelor bătălii din vest. Pe de altă parte, și indiferent
de cât era sau nu de pregătită Austria, dacă Rusia voia să amenințe această țară,
trebuia să mobilizeze trupe, iar acest lucru ar fi dus la producerea ireparabilului
în Germania (deși se pare că nici unul dintre conducătorii politici nu sesizase
pericolul). Paradoxul din iulie 1914 a fost că țările care aveau motive politice să
intre în război nu erau legate de programe de mobilizare rigide, pe când națiunile
cu programe rigide, ca de pildă Germania și Rusia, nu aveau nici un motiv politic
de a intra în război.
Marea Britanie, țara situată în cea mai bună poziție pentru a opri această
înlănțuire a evenimentelor, a ezitat. Ea nu avea practic nici un interes în Balcani,
IN V ALTOARE 183
cu toate că avea un interes major în menținerea Triplei Antante. Se temea de
război, dar îi era de-a dreptul groază de un eventual triumf al germanilor. Dacă
Marea Britanie și-ar fi declarat fără echivoc intențiile și ar fi făcut Germania să
înțeleagă că era dispusă să intre în război, ar fi existat șanse reale ca împăratul să
refuze confruntarea. Aceasta a fost și părerea lui Sazonov ulterior:
Nu mă pot abține să exprim ideea că, dacă în 1914 Șir Edward Grey ar fi făcut un anunț
neechivoc și oportun prin care să proclame solidaritatea Marii Britanii cu Franța și
Rusia, așa cum am insistat s-o facă, ar fi putut salva omenirea de la acel cataclism înspăi-
mântător, ale cărui consecințe au pus în pericol însăși existența civilizației europene.
Conducătorii englezi s-au arătat reticenți în a risca Tripla Antantă prin mani-
festarea oricăror șovăieli în sprijinirea aliaților și, întrucâtva contradictoriu, nu
au vrut să amenințe Germania ca să nu anuleze opțiunea medierii la momentul
cuvenit. Ca urmare, Marea Britanie s-a văzut pusă în imposibilitatea de a alege.
Ea nu avea nici o obligație legală de a intra în război de partea Franței și a
Rusiei, așa cum a dat asigurări Grey în Camera Comunelor pe data de 11 iunie
1914, cu mai puțin de două săptămâni înainte de asasinarea arhiducelui:
… dacă va izbucni războiul între puterile europene, nu vor exista acorduri scrise care
să limiteze sau să stingherească guvernul sau Parlamentul când vor decide dacă Marea
Britanie va trebui sau nu să ia parte la război…18
Din punct de vedere legal, acest lucru era adevărat. Numai că aici intra în
ecuație și abstracta dimensiune morală. Flota franceză se afla în Mediterana ca
urmare a acordului naval dintre Franța și Marea Britanie; drept rezultat, coasta
de nord a Franței era larg deschisă flotei germane dacă Marea Britanie se ținea
deoparte și nu intra în război. Pe măsură ce s-a adâncit criza, Bethmann-Hollweg
a insistat să nu se folosească flota germană împotriva Franței dacă Marea Britanie
promitea să rămână neutră, însă Grey a refuzat acest compromis din același motiv
pentru care respinsese propunerea germană din 1909, potrivit căreia Germania era
de acord să încetinească ritmul de dezvoltare a propriei flote în schimbul

neutralității engleze în eventualitatea unui război – altfel spus, Grey bănuia că,
după înfrângerea Franței, Marea Britanie va rămâne la mila Germaniei.
Trebuie să-l informați pe cancelarul Germaniei că propunerea de neutralitate în
aceste condiții nu poate fi acceptată sub nici o formă.
… Pentru noi încheierea acestei înțelegeri cu Germania în detrimentul Franței ar fi o
dezonoare ce ar mânji definitiv bunul nume al țării noastre.
De asemenea, cancelarul ne roagă să negociem obligațiile sau interesele pe care le
avem cu privire la neutralitatea Belgiei, însă nici aici nu e loc pentru negocieri sau
compromis.19
Dilema lui Grey era că țara lui fusese prinsă la mijloc între presiunile opiniei
publice și tradițiile politicii sale externe. Pe de o parte, lipsa sprijinului public
pentru intrarea într-un război declanșat de o chestiune din regiunea Balcanilor ar
fi sugerat nevoia medierii. Pe de altă parte, dacă Franța ar fi fost învinsă sau și-ar
fi pierdut încrederea în alianța cu englezii, Germania ar fi ajuns să ocupe poziția
dominantă pe care britanicii i-o refuzaseră dintodeauna. Prin urmare, este extrem
184 DIPLOMAȚIA
de probabil că, în cele din urmă, Marea Britanie ar fi intrat în război ca să împie-
dice prăbușirea Franței chiar dacă Germania nu ar fi invadat Belgia, deși poate
că ar fi fost nevoie de timp până când să se cristalizeze sprijinul opiniei publice
britanice pentru această decizie, în timpul acelei perioade, ar fi fost posibil ca
Marea Britanie să încerce să facă oficii de mediator. Cu toate acestea, hotărârea
Germaniei de a contesta unul dintre cele mai stabile principii ale politicii externe
britanice – acela că Țările de Jos nu trebuiau să cadă în mâinile englezilor și a
garantat faptul că războiul nu va lua sfârșit printr-un compromis.
Grey a raționat că, neluând partea nimănui în fazele inițiale ale crizei, Marea
Britanie rămânea imparțială, iar asta i-ar fi permis să propună la un moment dat o
soluție, în plus, experiența trecutului susținea această strategie. Totuși, în nici
una dintre crizele de până atunci nu existase noțiunea de mobilizare. Pe măsură
ce toate Marile Puteri se pregăteau de mobilizare, marja de timp pentru metodele
diplomatice tradiționale s-a micșorat până la dispariție. Astfel, în cele nouăzeci
și șase de ore cruciale în timpul cărora programele de mobilizare au anulat
posibilitatea manevrelor politice, cabinetul britanic și-a asumat efectiv rolul de
privitor de pe margine.
Ultimatumul Austriei a pus Rusia în dificultate într-o perioadă când aceasta
din urmă era deja convinsă că fusese victima unei manipulări regretabile.
Bulgaria, a cărei eliberare de sub stăpânirea turcilor fusese opera Rusiei pe durata
câtorva războaie, înclina spre Germania. După ce anexase Bosnia-Herțegovina,
Austria părea să încerce transformarea Serbiei, ultimul aliat balcanic important
al Rusiei, în protectorat. In fine, faptul că Germania se instala la Constantinopol
îi făcea pe ruși să se întrebe dacă nu cumva era panslavismului era pe punctul
de-a fi înlocuită de o dominație teutonă exercitată tocmai asupra teritoriilor
râvnite de Rusia de o sută de ani.
Chiar și așa, țarul Nicolae al II-lea nu era deloc încântat de perspectiva unui
conflict armat imediat cu Germania. Cu ocazia unei întruniri a miniștrilor săi pe
24 iulie, el a trecut în revistă opțiunile Rusiei. Ministrul de finanțe Piotr Bark a
consemnat că țarul ar fi spus: „Războiul ar fi dezastruos pentru întreaga lume și,
o dată declanșat, va fi greu de oprit", în plus, a notat Bark, „împăratul german îl
asigurase în repetate rânduri de dorința lui sinceră de menținere a păcii în
Europa." Tot țarul le-a amintit miniștrilor de „atitudinea loială a împăratului
german în timpul Războiului ruso-japonez și pe durata tulburărilor interne prin
care a trecut Rusia după aceea."20
Riposta a venit din partea lui Alexandr Krivoșein, puternicul ministru al
agriculturii. Probând refu/ul endemic al Rusiei de a uita ofensele anterioare, el a

declarat că, în ciuda scrisorilor amabile ale Kaiserului către vărul său, țarul
Nicolae, Germania avusese o politică de timorare față de Rusia în timpul crizei
bosniece din 1908. In consecință, „opinia publică și cea parlamentară nu vor
înțelege de ce, într-un moment decisiv în care este implicat un interes vital al
Rusiei, guvernul imperial a ezitat să acționeze cu îndrăzneală… Din păcate,
atitudinile noastre exagerat de prudente nu au reușit să îmbuneze Puterile din
Europa Centrală."21
INV ALTOARE 185
Argumentul lui Krivoșein a fost susținut de un mesaj din partea ambasado-
rului rus la Sofia, în care se arăta că, dacă Rusia dădea înapoi, „prestigiul nostru
în lumea slavă și în Balcani va dispărea și nu se va mai întoarce niciodată.'"22
Șefii de guvern sunt extrem de vulnerabili în fața argumentelor care le pun sub
semnul întrebării curajul, în cele din urmă, țarul și-a reprimat intuițiile dezas-
truoase și a optat pentru sprijinirea Serbiei chiar și cu riscul războiului, deși s-a
abținut să decreteze mobilizarea.
Când Serbia a răspuns ultimatumului austriac pe 25 iulie într-o manieră
neașteptat de conciliantă – acceptând toate revendicările Austriei, cu o excepție
– Kaiserul, care tocmai se întorsese din croazieră, a crezut că criza luase sfârșit.
El însă nu a luat în calcul hotărârea Austrei de a exploata sprijinul pe care i-l
oferise atât de imprudent. Mai presus de toate, Kaiserul uitase – asta dacă avu-
sese vreodată cunoștință de așa ceva – că, în condițiile în care Marile Puteri erau
periculos de aproape de declanșarea războiului, programele de mobilizare aveau
câștig de cauză în fața diplomației.
Pe 28 iulie, Austria i-a declarat război Serbiei, deși n.u avea să fie pregătită
pentru acțiune militară înainte de 12 august, în aceeași zi, țarul a ordonat mobili-
zarea parțială împotriva Austriei și a descoperit, spre surprinderea lui, că singu-
rul plan pe care îl pusese la punct Statul-Major al armatei sale era unul pentru
mobilizare generală atât împotriva Germaniei, cât și a Austriei, în ciuda faptului
că în ultimii cincizeci de ani Austria stătuse în calea ambițiilor balcanice ale
Rusiei și chiar dacă în toată acea perioadă se vorbise până la saturație în cercu-
rile și școlile militare ruse de un război localizat ruso-austriac. Ministrul de ex-
terne rus, care nu-și dăduse seama că trăia o utopie, a încercat să liniștească
Berlinul pe 28 iulie: „Cât despre măsurile militare pe care le-am luat ca urmare a
declarației de război a Austriei… nici una dintre ele nu a fost îndreptată împo-
triva Germaniei."2
Conducătorii militari ruși, fără excepție adepți ai teoriilor lui Obruciov, au
fost îngroziți de constrângerile impuse de către țar. Ei doreau mobilizarea gene-
rală și astfel declanșarea războiului împotriva Germaniei, care până atunci nu
luase nici o măsură pe linie militară. Unul dintre generalii aflați la comanda
armatei i-a spus lui Sazonov că „războiul devenise inevitabil și eram în pericol
de a-l pierde înainte de-a avea timp să scoatem sabia din teacă."2
Dacă pentru propriii lui generali țarul se arătase prea ezitant, în ochii germa-
nilor el era considerat prea rapid în mișcări. Toate planurile germane se bazau pe
eliminarea Franței din război în intervalul a șase săptămâni, urmată de concen-
trarea ofensivei împotriva unei Rusii care ar fi trebuit să fie incomplet mobili-
zată. Orice tip de mobilizare a rușilor – chiar și una parțială – modifica graficul
de acțiune și reducea șansele Germaniei, care și așa practica un joc cu o mare
doză de risc. în consecință, pe 29 iulie, Germania a cerut Rusiei să oprească mo-
bilizarea, fiindcă în caz contrar i-ar fi urmat exemplul. Și toată lumea știa că
pentru germani mobilizarea era totuna cu războiul.
Țarul era prea slab ca să-și permită să cedeze. Oprirea mobilizării parțiale ar
fi echivalat cu divulgarea tuturor planurilor militare ale rușilor, iar rezistența opusă
de generalii lui l-a convins că de fapt zarurile fuseseră deja aruncate. Pe 30 iulie,

l w JL^ir I^WIVI/^ ț l/\
Nicolae a ordonat mobilizarea totală. In ziua următoare, pe 31 iulie, Germania i-a
cerut încă o dată Rusiei să înceteze mobilizarea. Când și această revendicare a fost
nesocotită, Germania a declarat război Rusiei. Acest fapt a avut loc fără nici un
schimb politic de idei între Skt. Petersburg și Berlin cu privire la natura crizei și în
lipsa oricărei dispute concrete între Germania și Rusia.
Germania era pusă acum în fața delicatului adevăr că planurile sale de război
reclamau un atac imediat împotriva Franței, care pe întreaga durată a crizei
păstrase o tăcere deplină, mulțumindu-se să îndemne Rusia să refuze compromi-
sul și declarându-și sprijinul necondiționat în favoarea ei. înțelegând în cele din
urmă unde îl duseseră douăzeci de ani de cabotinism politic și de prefăcătorii,
Kaiserul a încercat să reorienteze mobilizarea Germaniei spre Rusia în loc de
Franța. Tentativa lui de a ține în frâu armata a fost la fel de inutilă ca efortul an-
terior pe care îl făcuse țarul de a limita amploarea mobilizării rușilor. Statul-Major
al armatei germane era la fel de puțin dispus ca omologul lui rus să arunce pe
fereastră douăzeci de ani de planificare militară; asemănările nu se opreau aici,
întrucât nici germanii și nici rușii nu aveau vreun plan de rezervă. Cu toate că și
țarul, și împăratul doriseră să se dea înapoi de pe marginea prăpastiei războiului,
nici unul nu știa cum să procedeze – țarul fiindcă era împiedicat să pună în apli-
care mobilizarea parțială, împăratul fiindcă nu i se dădea voie să se mobilizeze
doar împotriva Rusiei. Amândoi erau obstrucționați chiar de mașinăria militară
la a cărei construcție contribuiseră și care, o dată pusă în mișcare, era imposibil
de oprit.
Pe data de l august, Germania a întrebat Franța dacă avea de gând să rămână
neutră. Dacă Franța ar fi răspuns afirmativ, Germania ar fi solicitat fortărețele
Verdun și Toul în semn de bună credință, în schimb, Franța a replicat – destul de
enigmatic – că va acționa conform interesului național. Bineînțeles că Germania
nu avea nici un motiv concret pentru care să pornească război împotriva Franței,
care jucase rolul unui martor pasiv pe întreaga durată a crizei din Balcani. Și de
data aceasta elementul determinant l-au reprezentat programele de mobilizare.
Așa stând lucrurile, Germania a inventat o violare a granițelor din partea Franței
și, pe data de 3 august, i-a declarat război. In aceeași zi trupele germane au
invadat Belgia, conform deja amintitului Plan Schlieffen. în ziua următoare, pe 4
august, Marea Britanie a declarat război Germaniei, surprinzându-i prin această
manevră doar pe conducătorii germani.
Marile Puteri reușiseră să transforme o criză balcanică secundară într-un răz-
boi mondial. O dispută asupra Bosniei și Serbiei dusese la ivadarea Belgiei, în
celălalt capăt al continentului, iar aceasta la rândul ei făcuse inevitabilă intrarea
Marii Britanii în război. Ca o nouă – a câta? – ironie a sorții, în perioada când se
dădeau bătăliile decisive pe frontul de vest, trupele austriece încă nu întreprinse-
seră nici un atac împotriva Serbiei.
Germania a aflat prea târziu că în războaie nu există certitudini și că obsesiva
ei încercare de a obține o victorie rapidă și decisivă o atrăsese într-un război de
uzură. Punând în aplicare Planul Schlieffen, ea și-a năruit singură speranțele
legate de neutralitatea Marii Britanii, fără a reuși să distrugă armata franceză,
adică fără a face exact acel lucru pentru care își asumase atâtea riscuri. Iarăși în
INVÂLTOARE 187
mod ironic, Germania a pierdut bătălia ofensivă din vest și a câștigat bătălia de-
fensivă din est, așa cum prevăzuse de fapt Moltke. Până la urmă ea a fost obli-
gată să adopte strategia defensivă a lui Moltke și în vest, după ce se angajase
într-o politică menită să excludă din capul locului pacea de compromis politic pe
care se întemeiase strategia lui Moltke.
Concertul Europei a eșuat lamentabil din cauza abdicării conducerii politice.

Ca rezultat, nici măcar nu s-a schițat o tentativă de înființare a acelui tip de
congres european care, pe aproape întreaga durată a secolului al XlX-lea, izbu-
tise să asigure perioade de detensionare a relațiilor sau chiar să ofere soluții con-
crete. Liderii europeni se gândiseră la toate lucrurile, cu excepția perioadei de
timp necesare pentru concilierea diplomatică, în plus, ei uitaseră o vorbă înțe-
leaptă a lui Bismarck: „Vai de conducătorul ale cărui argumente de la sfârșitul
războiului nu sunt la fel de plauzibile cum erau la început."
După desfășurarea evenimentelor, s-a constatat că au murit douăzeci de
milioane de oameni, că Imperiul austro-ungar a dispărut și că trei dintre cele
patru dinastii care începuseră războiul pe tron – cea germană, cea austriacă și cea
rusă – au fost răsturnate. Singura care a rămas pe poziție a fost casa regală
britanică. După momentele de bilanț, a fost foarte greu să se stabilească exact ce
anume declanșase conflagrația. Tot ce se știa era că, din cenușa acestei nebunii
monumentale, trebuia să se construiască un nou sistem european, deși avea să fie
greu de rafinat structura și natura lui în mijlocul pasiunilor și pierderilor prici-
nuite de carnagiu.
•*•* •».
ii h
CAPITOLUL 9
Noua față a diplomației:
Wilson și Tratatul de la Versailles
Pe data de 11 noiembrie 1918, prim-ministrul englez David Lloyd George a
anunțat semnarea armistițiului dintre Germania și Puterile Aliate prin următoa-
rele cuvinte: „Sper să putem spune că în acest fel, în această dimineață hotărâ-
toare, s-a pus capăt tuturor războaielor."1 în realitate, Europa se afla la doar două
decenii de un conflict și mai cataclismic.
Dat fiind că nimic nu funcționase conform planului în primul război mondial,
era inevitabil ca încercarea de a găsi pacea să se dovedească la fel de futilă ca
așteptările nutrite de națiuni în momentul când se lăsaseră antrenate în dezastru.
Fiecare participant anticipase un război de scurtă durată și lăsase stabilirea ter-
menilor din tratatele de pace în seama acelui tip de congres care pusese capăt
conflictelor europene pe durata ultimei sute de ani. însă, pe măsură ce numărul
victimelor devenea înfricoșător de mare, el a pus în umbră disputele politice pre-
mergătoare conflictului – întrecerea pentru influență în Balcani, posesia asupra
Alsaciei și a Lorenei și cursa acumulărilor navale. Națiunile din Europa au ajuns
să atribuie vina pentru propriile suferințe răului intrinsec al adversarilor și s-au
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚIEI l 89
autoconvins că pacea veritabilă nu putea fi obținută prin compromisuri; inamicul
trebuie să fie complet distrus, iar războiul purtat până la ultima răsuflare.
Dacă liderii europeni ar fi continuat practicile existente în ordinea internațio-
nală de dinainte de război, s-ar fi ajuns la o pace de compromis în primăvara lui
1905. Ofensiva dusă de fiecare tabără își urmase cursul sângeros, ajungându-se
în impas pe toate fronturile, însă, la fel cum programele de mobilizare o luaseră
înaintea diplomației în săptămâna premergătoare izbucnirii războiului, tot astfel
dimensiunile sacrificiilor constituiau un obstacol în calea unui compromis rezo-
nabil. In schimb, liderii Europei au continuat să ridice pretenții din ce în ce mai
mari, reușind prin asta nu doar să combine incompetența cu lipsa de răspundere a

intrării în război, ci chiar să distrugă ordinea mondială în cadrul căreia națiunile
lor coexistaseră vreme de aproape un secol.
în iarna dintre 1914 și 1915 nu mai exista nici un fel de coordonare între stra-
tegia militară și politica externă. Nici una dintre țările beligerante nu îndrăznea
să se gândească la o pace de compromis. Franța excludea orice variantă care nu-i
restituia Alsacia și Lorena, în vreme ce Germania refuza să ia în calcul o pace în
cadrul căreia i se cerea să renunțe la teritoriile cucerite. O dată atrași în vâltoarea
războiului, conducătorii Europei au devenit atât de obsedați de fratricid, atât de
înnebuniți de distrugerea progresivă a unei întregi generații de oameni tineri,
încât victoria s-a transformat într-o recompensă în sine, indiferent de ruinele pe
care trebuia să se înalțe triumful. Ofensivele criminale au confirmat impasul
militar pe câmpul de luptă și au produs pierderi inimaginabile înainte de apariția
tehnologiei moderne. Eforturile de câștigare a unor noi aliați au adâncit impasul
politic. Asta fiindcă fiecare aliat – Italia și România de partea Antantei, Bulgaria
de partea Puterilor Centrale – cerea partea care i se cuvenea din captura antici-
pată, distrugând astfel și ultimele rămășițe de flexibilitate pe care s-ar fi putut
bizui diplomația.
Condițiile păcii au dobândit treptat un caracter nihilist. Stilul aristocratic și
întrucâtva conspirativ al diplomației din secolul al XlX-lea s-a dovedit inoperant
în epoca mobilizărilor în masă. Aliații s-au specializat în ambalarea războiului în
lozinci cu tentă morală, de genul „războiul care le va pune capăt celorlalte" sau
„asigurarea democrației în lume", îndeosebi după ce au intrat în luptă și Statele
Unite. Primul dintre aceste scopuri era de înțeles, ba chiar extrem de promițător,
pentru niște națiuni care se războiau între ele, în diverse combinații, de o mie de
ani. Interpretarea lui practică însemna dezarmarea completă a Germaniei. Cea
de-a doua propunere – răspândirea democrației – reclama răsturnarea instituțiilor
interne din Germania și Austria. Ambele sloganuri ale aliaților implicau o luptă
până la capăt.
Marea Britanie, care în timpul războaielor napoleoniene produsese un proiect
pentru echilibrul european prin intermediul Planului Pitt, a susținut presiunile în
favoarea unei victorii depline, în decembrie 1914, o tatonare germană prin oferta
retragerii din Belgia în schimbul Congoului belgian a fost respinsă de ministrul
de externe Grey, pe motivul că aliaților trebuia să li se ofere „siguranță împotriva
oricărui atac viitor din partea Germaniei."2
1S\J LJlf JUVVlVlrt 4 1AV
Comentariul lui Grey a marcat o transformare de atitudine din partea engle-
zilor. Aproape până în momentul izbucnirii războiului, Marea Britanie își identi-
ficase propria securitate prin echilibrul de forțe, pe care îl proteja, având de
fiecare dată grijă să sprijine tabăra mai slabă în detrimentul celei mai puternice,
în 1914, ea ajunsese să se simtă din ce în ce mai incomod în acest rol. Simțind că
Germania devenise mai puternică decât tot restul continentului la un loc, Marea
Britanie și-a dat seama că nu mai poate să rămână undeva deasupra conflictelor
din Europa, așa cum o îndemnase tradiția să procedeze până atunci. Dat fiind că
în optica ei Germania era percepută ca o amenințare hegemonică în Europa,
Anglia știa că întoarcerea la stata quo ante nu va rezolva deloc problema funda-
mentală. Astfel, și ea a început să nu mai accepte compromisuri și să insiste asu-
pra propriilor „garanții", care se traduceau în slăbirea permanentă a Germaniei și
îndeosebi în reducerea drastică a flotei sale din larg, lucru pe care Germania nu
l-ar fi acceptat decât dacă ar fi fost învinsă definitiv, total și fără drept de apel.
Condițiile germane erau nu doar mai precise, ci și mai pronunțat geopolitice.
Totuși, din cauza tipicei lipse a simțului măsurii, conducătorii Germaniei au cerut
și ei o serie de lucruri care însemnau de fapt capitulare fără condiții. In Vest ei
au solicitat anexarea bazinelor carbonifere din nordul Franței și controlul militar

asupra Belgiei, inclusiv asupra portului Anvers, fapt ce a stârnit ostilitatea impla-
cabilă și garantată a Marii Britanii. Cât despre Est, Germania a formulat doar
condiții formale cu privire la Polonia unde, pe 5 noiembrie 1916, ea a promis să
creeze „un stat independent, cu o monarhie ereditară și constituțională"3, destră-
mând astfel orice perspectivă a unei păci de compromis cu Rusia. (Germania
sperase că promisiunea referitoare la independența Poloniei va determina apari-
ția unui număr suficient de voluntari polonezi pentru cinci divizii, dar, așa cum
s-a constatat ulterior, nu s-au prezentat decât trei mii de recruți.)4 După înfrânge-
rea Rusiei, Germania a impus tratatul de la Brest-Litovsk pe 3 martie 1918, prin
care a anexat o treime din Rusia europeană și a stabilit un protectorat asupra
Ucrainei. Definind până la urmă ce înțelegea prin Weltpolitik, Germania a de-
monstrat că opta cel puțin pentru dominația în Europa.
Primul război mondial a început ca un război tipic de cabinet, cu mesaje
trimise de la o ambasadă la alta și cu telegrame expediate monarhilor suverani în
toate momentele decisive pe drumul spre bătălia finală, însă, o dată declarat răz-
boiul și pe măsură ce străzile din capitalele europene se umpleau de mulțimi de
oameni, conflictul a încetat să fie unul al cancelariilor și s-a transformat într-un
conflict al maselor. După primii doi ani de război, fiecare tabără a pus condiții
incompatibile cu cea mai vagă noțiune de echilibru de forțe.
Lucrul care a uluit pe toată lumea a fost că ambele tabere au câștigat și au
pierdut în același timp. De pildă, Germania avea să învingă Rusia, iar apoi avea
să slăbească serios atât Franța, cât și Marea Britanie, însă, până la urmă, aliații
occidentali, cu ajutorul indispensabil al Americii, aveau să fie adevărații învin-
gători. Perioada de după războaiele napoleoniene fusese un secol de pace care
se bazase pe echilibru și fusese susținut de valori comune. Perioada de după
primul război mondial a însemnat revoltă socială, conflict ideologic și încă un
război mondial.
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚI EI 19
Entuziasmul care a marcat începutul războiului s-a evaporat de îndată ce pe
poarele din Europa au ajuns să înțeleagă că abilitatea guvernelor lor de a produc
carnagiul nu era egalată de o la fel de mare abilitate de a obține fie pacea, fie vie
toria. în vârtejul care a rezultat, curțile răsăritene, a căror unitate sprijinise pace
din Europa în zilele Sfintei Alianțe, au fost răsturnate. Imperiul austro-ungar
dispărut cu totul. Imperiul rus a fost preluat de către bolșevici și timp de dou
decenii a alunecat la periferia Europei. Germania a fost zguduită succesiv d
înfrângere, revoluție, inflație, criză economică și dictatură. Franța și Marea Bri
tanie nu au tras foloase de pe urma slăbirii adversarilor. Ambele își sacrificaser
cei mai buni dintre tinerii luptători pentru o pace în urma căreia inamicul lor er
mai puternic din punct de vedere geopolitic decât fusese înaintea războiului.
înainte ca întreaga dimensiune a acestui dezastru în mare măsură autopro
vocat să devină evidentă, un nou judecător și-a făcut apariția pe scenă pentru
pune capăt o dată pentru totdeauna la ceea ce fusese numit până atunci Concertu
Europei. Pe ruinele și în deziluziile a trei ani de măcel, America a pășit în aren
internațională cu o încredere, o forță și un idealism care erau de neconcepu
pentru istoviții ei aliați.
Intrarea Americii în război a făcut posibilă din punct de vedere tehnic victori;
totală, însă pentru niște scopuri care nu prea aveau legătură cu ordinea mondial;
pe care o cunoscuse Europa în ultimele trei sute de ani și pentru care se presu
punea că intrase în război. America disprețuia conceptul de echilibru de forțe ș
considera imorală practica așa-numitului Realpolitik. Criteriile ei pentru ordine;
mondială erau democrația, securitatea colectivă și autodeterminarea, nici unu
dintre ele nestând Ia baza vreunuia dintre acordurile europene anterioare.
Pentru americani, discrepanța dintre filosofia lor și gândirea europeană con

firma justețea propriilor convingeri. Proclamând o distanțare radicală de precep
tele și experiențele Lumii Vechi, ideea lui Wilson despre ordinea mondială por
nea din credința americanilor în natura umană esențialmente pașnică și îi
fundamentala armonie a lumii. De aici reieșea că națiunile democratice erau, prii
definiție, pașnice; popoarele cărora li se garanta autodeterminarea nu vor mă
avea motive să intre în război sau să asuprească alte popoare. O dată ce toati
popoarele lumii vor fi gustat din binefacerile păcii și democrației, cu siguranță ci
se vor ridica la unison pentru a-și apăra câștigurile.
Conducătorii europeni nu dispuneau de nici un fel de categorii ale gândirii îi
care să includă asemenea vederi. Nici instituțiile lor interne și nici ordinei
internațională nu avuseseră la bază teorii politice în care să se proclame bună
tatea funciară a ființei omenești. Dimporivă, ele fuseseră proiectate pentru a pla
sa egoismul demonstrat al omului în slujba unui bine mai înalt. Diplomații
europeană nu se articula pe caracterul iubitor de pace al statelor, ci pe înclinații
lor spre război, care trebuia să fie descurajată sau contrabalansată. Alianțele s<
formau pentru urmărirea unor obiective specifice și definibile, nu în apărare;
unui concept abstract al păcii.
Doctrina lui Wilson axată pe autodeterminare și securitate colectivă i-a așeza
pe diplomații europeni pe un teren cu desăvârșire străin. Toate acordurile euro
pene porniseră de la presupunerea că granițele puteau fi ajustate pentru promo
192 DIPLOMAȚIA
varea echilibrului de forțe, ale cărui cerințe aveau întâietate în fața preferințelor
populațiilor afectate. Tot la asta se gândise și Pitt când formulase varianta ținerii
în frâu a Franței de către „masele largi" la sfârșitul războaielor napoleoniene.
Pe durata secolului al XlX-lea, de pildă, Marea Britanie și Austria s-au opus
destrămării Imperiului otoman, fiindcă erau convinse că națiunile mai mici care
vor apărea după aceea vor submina ordinea internațională. Din punctul lor de
vedere, lipsa de experiență a națiunilor mici ar fi amplificat rivalitățile etnice de
tip endemic, în vreme ce relativa lor fragilitate ar fi tentat Marile Puteri să
încerce să le înglobeze. Marea Britanie și Austria erau de părere că statele mai
mărunte trebuiau să-și subordoneze ambițiile naționale intereselor mai cuprinză-
toare ale păcii, în numele echilibrului, Franța fusese împiedicată să anexeze
porțiunea belgiană a Valoniei (populată de vorbitori de franceză), iar Germania
fusese descurajată să realizeze unirea cu Austria (deși Bismarck avea motivele
lui pentru a nu-și dori o asemenea unire).
Wilson a respins în întregime această abordare, așa cum au făcut de fapt
Statele Unite de fiecare dată cu începere din acel moment. Din punctul de vedere
al Americii, nu autodeterminarea declanșa războaie, ci tocmai absența ei, nu
lipsa echilibrului de forțe producea instabilitate, ci tentativele de a se ajunge la
un asemenea echilibru. Wilson a propus întemeierea păcii pe principiul siguran-
ței colective, în opinia lui și a tuturor adepților pe care-i avea, securitatea lumii
nu reclama apărarea interesului național, ci apărarea păcii în calitate de concept
consfințit prin lege. Pentru a se aprecia dacă se comisese într-adevăr o violare a
păcii era nevoie de o instituție internațională, pe care Wilson a definit-o drept
Liga Națiunilor.
Destul de ciudat, ideea unei asemenea organizații a prins contur pentru prima
oară la Londra, care fusese odinioară bastionul diplomației călăuzite de princi-
piul echilibrului de forțe. lai* motivul apariției sale nu a fost încercarea de inven-
tare a unei noi ordini mondiale, ci demersul Angliei de a căuta un motiv pentru
care era bine ca America să intre într-un război aparținând vechii ordini, în
septembrie 1915, într-o distanțare revoluționară de cutumele britanice, ministrul
de externe Grey i-a scris omului de încredere al lui Wilson, colonelul House,
făcându-i o propunere pe care era convins că idealistul președinte american nu
avea cum s-o refuze.

în ce măsură, întreba în esență Grey, era interesat președintele de o Ligă a
Națiunilor angajată în înfăptuirea dezarmării și în rezolvarea pașnică a dis-
putelor?
Va propune președintele înființarea unei Ligi a Națiunilor care să se oblige să se
situeze împotriva oricărei puteri care încălca un tratat… sau care refuza, în cazul unei
dispute, să adopte o altă metodă de rezolvare decât războiul?5
Era puțin probabil ca Marea Britanie, care de două sute de ani evita cu încă-
pățânare alianțele deschise, să fi prins brusc gustul implicărilor deschise la scară
globală. Totuși, hotărârea Marii Britanii de a trece peste amenințarea imediată a
Germaniei a fost atât de mare, încât ministrul ei de externe a reușit să elaboreze
o doctrină a siguranței colective, cea mai deschisă angajare care putea fi imagi-l"«WU/\ F/V J /"V rY LSLl AJV.H.K l, ț 11^. 1^^
nată. Fiecare membru al organizației mondiale pe care o propusese avea obligația
să se opună agresiunii, din orice direcție s-ar fi produs ea și să penalizeze națiu-
nile care respingeau rezolvarea pe cale pașnică a disputelor.
Grey își cunoștea bine omul. încă din tinerețe, Wilson fusese convins că
instituțiile federale americane trebuiau să servească drept model unei instanțe ce
avea să fie până la urmă un fel de „parlament al omului"; în prima etapă a man-
datului său prezidențial, el începuse deja să tatoneze în vederea unui pact
panamerican pentru emisfera vestică. E imposibil ca Grey să fi fost surprins –
deși firește că s-a arătat satisfăcut – când a primit un răspuns prompt și care se
potrivea de minune cu ceea ce, la drept vorbind și privind înapoi, fusese o aluzie
destul de străvezie.
Acest schimb de mesaje a fost, poate, prima demonstrație legată de „relațiile
aparte" dintre America și Marea Britanie, cum aveau să-i dea acesteia din urmă
posibilitatea să aibă în continuare o influență unică la Washington, mult timp
după scăderea forței sale ca urmare a celui de-al doilea război mondial. Moș-
tenirea culturală și limba comună s-au combinat cu o masivă doză de tact pentru
a-i face pe liderii englezi capabili să-și inculce propriile idei factorilor de decizie
americani, în așa fel încât acestea să pară că provin direct de la Washington fără
ca acest lucru să se observe. Astfel, când, în mai 1916, Wilson și-a expus pentru
prima dată proiectul pentru o organizație mondială, el a fost ferm convins că
fusese ideea lui și nu a altcuiva. Și într-un fel chiar fusese, dacă stăm să ne
gândim că Grey o propusese dându-și perfect de bine seama că și Wilson avea
convingeri asemănătoare.
Indiferent care a fost proveniența ei imediată, Liga Națiunilor era un concept
esențialmente american. Ceea ce avea în vedere Wilson era „o asociere univer-
sală a națiunilor pentru menținerea securității neștirbite a mărilor și oceanelor
lumii, spre a fi folosite în comun și fără probleme de toate popoarele lumii, și
pentru împiedicarea oricăror războaie declanșate fie în contradicție cu clauzele
tratatelor încheiate, fie fără vreun avertisment prealabil și fără o prezentare
completă a cauzelor în fața opiniei publice mondiale – o garantare virtuală a
integrității teritoriale și a independenței politice."6
Cu toate acestea, la început, Wilson s-a abținut să ofere participarea Americii
la această „asociere universală". In cele din urmă, în ianuarie 1917, el și-a luat
inima în dinți și a recomandat primirea Americii în calitate de membru, folo-
sindu-se – oarecum surprinzător – de modelul Doctrinei Monroe:
Propun, cu alte cuvinte, ca națiunile să adopte în deplin acord doctrina președintelui
Monroe ca pe o doctrină mondială, ca nici o națiune să nu-și extindă forma de
guvernământ asupra oricărei alte națiuni sau oricărui alt popor, … ca toate națiunile să
evite din acest moment să se lase atrase în alianțe care le-ar putea obliga să-și măsoare
forțele cu alte națiuni…7
Probabil că Mexicul a fost consternat când a aflat că președintele țării, care îi
confiscase o treime din teritoriu în secolul al XlX-lea și trimisese trupe cu un an în

urmă, prezenta acum Doctrina Monroe ca pe o chezășie a integrității teritoriale a
națiunilor înfrățite și ca pe un exemplu clasic de cooperare internațională.
Idealismul Iui Wilson nu era atât de mare încât să-l facă să creadă că își va
impune convingerile în Europa exclusiv pe baza conținutului lor. El s-a arătat
pregătit să folosească, pe lângă argumente, și presiunile. La puțin timp după ce
America a intrat în război în aprilie 1917, Wilson i-a scris colonelului House:
„După ce se va termina războiul îi vom putea face să îmbrățișeze modul nostru
de gândire, fiindcă la ora aceea, dincolo de alte considerente, vor fi la mâna
noastră din punct de vedere financiar."8 Deocamdată, o parte dintre aliați ezitau
să aibă o reacție la ideea lui Wilson. Deși le venea foarte greu să accepte idei
care le contraziceau atât de flagrant tradițiile, ei aveau mult prea mare nevoie de
America pentru a da glas rezervelor pe care le nutreau.
La sfârșitul lui octombrie 1917, Wilson l-a însărcinat pe House să le ceară
europenilor să formuleze obiective de război care să reflecte țelul lui proclamat
pentru o pace fără anexări sau despăgubiri garantate de o autoritate mondială.
Vreme de câteva luni, Wilson s-a ferit să avanseze idei personale, întrucât, așa
cum i-a explicat lui House, era posibil ca Franța și Italia să obiecteze dacă
America exprima îndoieli față de justețea aspirațiilor lor teritoriale.9
în cele din urmă, pe 8 ianuarie 1918, Wilson s-a decis să acționeze pe cont
propriu. Cu o extraordinară elocință și măreție, el a prezentat obiectivele de
război ale Americii în fața unei sesiuni comune a Congresului, dându-le forma
celor 14 Puncte care au fost împărțite în două secțiuni. Wilson a descris opt
dintre aceste puncte ca fiind obligatorii, asta însemnând că „trebuiau neapărat"
să fie îndeplinite. Printre ele figurau diplomația deschisă, liberul acces la mare,
dezarmarea generală, înlăturarea barierelor comerciale, rezolvarea imparțială a
disputelor coloniale, restabilirea Belgiei, evacuarea teritoriilor rusești și, ca o
încununare a efortului, înființarea unei Ligi a Națiunilor.
Wilson a prezentat celelalte șase puncte, care erau mult mai specifice,
nuanțând că „s-ar cuveni" (și nu „trebuiau neapărat") realizate, fiindcă, după pă-
rerea lui, nu erau absolut indispensabile. Surprinzător, reintrarea Alsaciei și
Lorenei în posesia Franței a fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deși
hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp
de cincizeci de ani și pricinuise sacrificii fără precedent în război. Printre cele-
lalte obiective „dezirabile" se numărau autonomia minorităților din Imperiul
austro-ungar și din cel otoman, reajustarea frontierelor Italiei, evacuarea Bal-
canilor, internaționalizarea Dardanelelor și crearea unei Polonii independente, cu
acces liber și direct Ia mare. Să fi vrut Wilson să spună că aceste șase condiții
puteau fi subiectul unui compromis? Cu siguranță că aveau să fie greu de împă-
cat accesul Poloniei la mare și modificarea granițelor Italiei cu principiul autode-
terminării, motiv pentru care aceste două puncte au fost primele fisuri ale
simetriei morale pe care se ridica proiectul lui Wilson.
Wilson și-a încheiat prezentarea cu un apel la adresa Germaniei în numele
spiritului de conciliere cu care avea să abordeze America articularea unei noi
ordini internaționale – o atitudine care împiedica obiectivele istorice de război:
Nu-i contestăm nici una dintre realizările, distincțiile sau acțiunile pacifiste care i-au
adus o reputație atât de bună și de invidiat. Nu vrem s-o ofensăm sau să-i blocăm în
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚIEI 195
vreun fel influența sau puterea legitimă. Nu dorim să ne luptăm cu ea nici pe calea
armelor și nici prin aranjamente sau compromisuri ostile, dacă este dispusă să se
asocieze cu noi și cu celelalte națiuni iubitoare de pace ale lumii în condiții de justiție,
respect față de lege și corectitudine. Dorim doar ca ea să accepte o poziție de egalitate
printre popoarele lumii…10
Niciodată până atunci nu se formulaseră obiective revoluționare însoțite de

atât de puține linii directoare legate de traducerea lor în fapt. Lumea pe care o
avea în vedere Wilson se baza pe principii, nu pe putere, pe lege, nu pe interese,
iar acest lucru era valabil în egală măsură pentru învingător și învins. Cu alte
cuvinte, aveam de-a face cu o renunțare completă la experiența istorică și la
stilul de lucru al Marilor Puteri. Modul cum a descris Wilson rolul lui și al
Americii în război a fost simbolic în sine. America se alăturase unei „tabere" –
cuvânt folosit în locul celui de „aliat" pentru care Wilson nutrea o statornică
aversiune – atrase într-unul dintre cele mai sângeroase războaie de istorie, iar
Wilson acționa ca și cum ar fi fost principalul mediator. Ceea ce părea el să
spună era că războiul nu fusese dus pentru a se asigura îndeplinirea anumitor
condiții, ci pentru a se provoca o anumită atitudine din partea Germaniei. Reie-
șea de aici că rațiunea războiului fusese una de schimbare și nu una geopolitică.
într-o alocuțiune rostită la Londra, la Guildhall, pe data de 28 decembrie 1918,
după semnarea armistițiului, Wilson a condamnat explicit echilibrul de forțe, pe
care l-a considerat fragil și bazat pe „o vigilență geloasă și interese antagonice":
Ei [soldații aliați] au luptat ca să lichideze o ordine veche și să instaureze una nouă,
iar centrul și trăsătura definitorie ale acelei ordini vechi a fost acel lucru instabil căruia
obișnuiam să-i spunem „echilibrul de forțe" – un lucru al cărui echilibru era determi-
nat de cine scotea primul sabia din teacă, un raport stabilit de balanța nesigură a inte-
reselor concurente… Oamenii care au luptat în acest război au fost oameni din țări
libere, hotărâți să pună capăt acestui lucru o dată pentru totdeauna."
Bineînțeles că Wilson avea dreptate când afirma că națiunile europene în-
curcaseră rău lucrurile. Cu toate acestea, faptul că a provocat dezastrul numit
primul război mondial a fost nu atât echilibrul de forțe în sine, cât renunțarea
Europei la acest echilibru. Conducătorii Europei de dinaintea primului război
mondial neglijaseră echilibrul istoric de forțe și abandonaseră ajustările perio-
dice care asiguraseră până atunci evitarea conflictelor finale de proporții. Ei
substituiseră o lume bipolară mult mai puțin flexibilă chiar și decât viitoarea
lume a Războiului rece, prin faptul că era lipsită de inhibițiile cataclismice ale
erei nucleare. Deși perorau pe tema echilibrului, conducătorii europeni făcuseră
pe plac celor mai naționaliste elemente din cadrul opiniei publice de la ei din
țară. Nici aranjamentele lor politice și nici cele militare nu lăsau loc pentru o cât
de mică urmă de flexibilitate; nu exista nici o supapă de siguranță între stătu quo
și conflagrație. Acest fapt dusese la crize insolubile și la nesfârșite atitudini
publice care până la urmă nu le-au mai permis să dea înapoi.
Wilson a identificat corect câteva dintre principalele frământări ale secolului
XX – îndeosebi cea a modului cum trebuia plasată puterea în slujba păcii, însă
de multe ori s-a întâmplat ca soluțiile lui să nu rezolve problemele identificate.
196 DIPLOMAȚIA
Asta, fiindcă el a pus concurența dintre state în primul rând în seama absenței
autodeterminării și a rațiunilor economice. Cu toate acestea, istoria ne arată
cauze mai numeroase – și mai frecvente – care au determinat concurența și între
care se remarcă sporirea sentimentului național sau exaltarea conducătorului ori
a grupului conducător. Nesocotind asemenea impulsuri, Wilson era convins că
răspândirea democrației le va pune frână și că autodeterminarea le va răpi punc-
tele de rezistență.
Remediul identificat de Wilson în siguranța colectivă presupunea ca națiunile
lumii să se unească împotriva agresiunii, a nedreptății și – probabil – a exceselor
de egoism, într-o apariție în fața Senatului, la începutul lui 1917, Wilson a de-
clarat că stabilirea unor drepturi egale între state va fi permis menținerii păcii
prin intermediul securității colective, indiferent de forța pe care o reprezenta
fiecare națiune.
Dreptul trebuie să se întemeieze pe forța comună, nu individuală, a națiunilor de a

căror concordie va depinde pacea. Firește că nu poate exista o egalitate de teritorii sau
de resurse, ca de altfel orice tip de egalitate care nu este dobândit prin obișnuita dez-
voltare pașnică și legitimă a popoarelor însele. Dar nimeni nu cere mai mult și nu se
așteaptă la mai mult decât la egalitatea în drepturi. Omenirea caută acum libertatea de
existență și nicidecum exemplificări ale echilibrului de forțe.12
Wilson propunea o lume în care rezistența în fața agresiunii să se bazeze pe
argumente mai degrabă morale decât geopolitice. Națiunile erau chemate să se
întrebe dacă un anumit act era nedrept și nu dacă reprezenta o amenințare. Deși
aliații Americii nu prea aveau încredere în această formulă inedită, se simțeau
prea slabi ca s-o conteste. Acești aliați știau sau credeau că știu cum să calculeze
echilibrul bazat pe forță, dar nu erau deloc convinși că le stătea în putere – lor
sau altora – să evalueze echilibrul pe baza preceptelor morale.
înainte de intrarea Americii în război, democrațiile europene nu au îndrăznit
să-și exprime pe față îndoielile față de ideile lui Wilson, ba chiar au făcut o sume-
denie de încercări de a-l atrage de partea lor cântându-i în strună. La ora când
America li s-a alăturat aliaților, aceștia erau disperați. Forțele reunite ale Marii
Britanii, Franței și Rusiei nu fuseseră suficiente pentru înfrângerea Germaniei și,
mai ales după sfârșitul Revoluției ruse, aliații se temeau că intrarea Americii în
război nu va face altceva decât să împiedice părbușirea Rusiei. Tratatul de la
Brest-Litovsk cu Rusia arăta clar ce soartă pregătea Germania învinșilor. Teama
de o victorie a Germaniei a împiedicat Marea Britanie și Franța să dezbată
obiectivele de război cu idealistul lor partener american.
După armistițiu, aliații s-au aflat într-o poziție mai favorabilă exprimării
rezervelor pe care le aveau. Și nici nu ar fi fost pentru prima dată că o alianță
europeană era tensionată sau distrusă imediat după obținerea unei victorii (de
exemplu, Congresul de la Viena a trecut printr-o fază în care învingătorii s-au
amenințat unul pe celălalt cu declanșarea războiului). Totuși, învingătorii din
primul război mondial erau încă prea secătuiți de sacrificii și prea dependenți de
uriașul american pentru a risca o controversă înverșunată sau pentru a-l face să
se retragă din acordul de pace.1NUUA hA|A A uirnjivi/\ j ic,i \~r i
Acest lucru era valabil în special pentru Franța, care se găsea acum într-o pos-
tură cu adevărat tragică. Timp de două secole ea luptase ca să obțină supremația
în Europa, dar, în perioada de după război, ajunsese să nu mai aibă încredere nici
măcar în capacitatea de a-și proteja propriile granițe împotriva unui inamic deja
înfrânt. Conducătorii francezi au simțit instinctiv că ținerea la respect a Germa-
niei era peste puterile societății lor devastate. Războiul secătuise Franța de
puteri, iar pacea părea să inducă premoniții ale altor catastrofe. Franța care
luptase pentru existență se bătea acum ca să-și mențină identitatea. Ea nu îndrăz-
nea să rămână singură, dar cu toate acestea aliatul ei cel mai puternic propunea
întemeierea păcii pe o serie de principii care transformau securitatea într-un
proces juridic.
Victoria repurtată a făcut Franța să priceapă că mult datorita revanche o
costase extrem de mult și că de aproape un secol trăia din acumulările de capital.
Franța singură știa cât de tare slăbise în comparație cu Germania, deși nimeni
altcineva nu era dispus să creadă acest lucru și în nici un caz America. Astfel, în
ajunul victoriei a demarat un dialog franco-american care a accelerat procesul de
demoralizare a Franței. Aidoma Israelului în perioada modernă, ea și-a camuflat
vulnerabilitatea în spatele înțepăturilor arogante și panica incipientă cu ajutorul
intransigenței. Și tot la fel ca Istraelul în perioada modernă, s-a aflat într-un
pericol constant de izolare.
Deși aliații Franței au insistat asupra faptului că temerile sale erau exagerate,
conducătorii francezi știau exact care era adevărul, în 1880, francezii reprezen-

taseră 15,7% din populația Europei, în 1900, cifra scăzuse deja la 9,7%. în 1920,
Franța avea o populație de 41 de milioane de locuitori, iar Germania de 65 de
milioane, motiv pentru care omul de stat francez Briand a răspuns celor care
criticau politica excesiv de conciliantă față de Germania cu argumentul că era
nevoit să conducă politica externă a Franței în funcție de indicele demografic.
Declinul economic al Franței era, prin comparație, și mai spectaculos, în
1850, Franța fusese cea mai mare națiune industrială de pe continent, în 1880,
producția de oțel, cărbune și fier a Germaniei a depășit-o pe cea a Franței, în
1913, Franța a produs 41 de milioane de tone de cărbune, pe când Germania a
produs 279 de milioane de tone; la sfârșitul anilor '30, decalajul urma să crească,
Franța având o producție de 47 de milioane de tone, în timp ce producția totală a
Germaniei avea să fie de 351 de milioane de tone.13
Forța reziduală a inamicului învins a marcat diferența esențială dintre ordinea
internațională de după Viena și cea de după Versailles, iar motivul acestei
diferențe a fost lipsa de unitate a învingătorilor după Versailles. O coaliție a
puterilor îl învinsese pe Napoleon și tot de o coaliție a puterilor fusese nevoie
pentru înfrângerea Germaniei imperiale, însă chiar și după ce au pierdut, cei doi
învinși – Franța în 1815, Germania în 1918 – au rămas suficient de puternici
pentru a învinge pe oricare dintre membrii coaliției separat și poate chiar pe doi
dintre ei împreună. Diferența era că, în 1815, pacifiștii din Congresul de la Viena
au rămas uniți și au înființat Cvadrupla Alianță – o copleșitoare coaliție alcătuită
din patru puteri, capabilă să distrugă orice ambiții revizioniste, în perioada care al*?0 UlfLUMA. | IA
urmat Tratatului de la Versailles învingătorii nu au menținut alianța, America și
Uniunea Sovietică s-au retras cu totul, iar Marea Britanie s-a arătat extrem de
ambiguă în ceea ce privea Franța.
Abia în perioada de după Versailles, Franța a înțeles șocată că înfrângerea ei
de către Germania în 1871 nu fusese o aberație. Singura modalitate prin care
Franța ar fi putut păstra echilibrul cu Germania prin forțe proprii ar fi fost fărâ-
mițarea Germaniei în statele componente inițiale, eventual restaurarea Confe-
derației germane din secolul al XlX-lea. Ba mai mult, Franța a urmărit cu inter-
mitențe acest obiectiv, încurajând tendințele separatiste din Renania și ocupând
minele de cărbune din Saar.
Cu toate acestea, existau două obstacole în calea fărâmițării Germaniei.
Primul era că Bismarck durase o construcție prea trainică. Germania pe care a
creat-o el și-a păstrat unitatea în ciuda a două înfrângeri în tot atâtea războaie
mondiale, în ciuda faptului că francezii au ocupat bazinul Ruhr în 1923 și în
ciuda faptului că Uniunea Sovietică își asigurase cu forța un stat-satelit – Ger-
mania de Est – timp de o generație după cel de-al doilea război mondial. Când
Zidul Berlinului a căzut în 1989, președintele francez Mitterand a cochetat în
trecere cu ideea unei cooperări cu Gorbaciov pentru a obstrucționa unificarea
Germaniei. Numai că Gorbaciov era prea preocupat de problemele interne ca să
se angajeze într-o asemenea întreprindere, iar Franța nu era suficient de puter-
nică pentru a încerca de una singură. O slăbiciune franceză de același tip a
salvat Germania de la fărâmițare și în 1918. Chiar dacă Franța ar fi corespuns
așteptărilor în război, aliații săi și în special Statele Unite nu ar fi tolerat o
încălcare atât de flagrantă a principiului autodeterminării. Pe de altă parte însă
Wilson nu era pregătit să insiste pe o pace a reconcilierii, în cele din urmă, el a
introdus câteva clauze punitive care contraziceau tratamentul egal promis în
Cele 14 Puncte.
încercarea.de împăcare a idealismului american cu coșmarurile Franței s-a do-
vedit a depăși până și cele mai versate minți. Wilson a oferit diverse modificări
ale celor 14 Puncte în schimbul înființării Ligii Națiunilor de la care aștepta

rezolvarea tuturor revendicărilor legitime care scăpaseră tratatelor de pace.
Franța a acceptat mult mai puține măsuri punitive decât s-ar fi cuvenit, avându-se
în vedere sacrificiile făcute, în speranța că va obține o angajare pe termen lung
din partea Americii în legătură cu protejarea siguranței sale. Până la urmă, nici
una dintre țări nu și-a îndeplinit obiectivul: Germania nu a reușit reconcilierea,
Franța nu a obținut securitatea dorită, iar Statele Unite s-au retras din alianță.
Wilson a fost vedeta Conferinței de pace care a avut loc la Paris între ianuarie
și iunie 1919. Intr-o perioadă când îți trebuia o săptămână ca să ajungi cu
vaporul în Europa, mulți dintre consilierii lui l-au prevenit pe președinte că nu-și
putea permite să lipsească din Washington luni în șir. Adevărul este că, din
cauza absenței lui, puterea pe care o avea în Congres s-a deteriorat, lucru care s-a
văzut cel mai bine când s-a pus problema ratificării tratatului de pace. Dincolo de
faptul că Wilson nu se afla la Washington, aproape întotdeauna este o greșală ca
șefii de stat să se ocupe de amănuntele negocierii, în situațiile de acest gen, ei
NOUA FAȚA A DIPLOMAȚIEI 199
sunt obligați să opereze cu lucruri specifice, care cad de obicei în grija miniș-
trilor de externe, și se văd împinși spre discutarea unor probleme de care în mod
normal se ocupă subalternii lor, evitându-se totodată discutarea unor probleme
vitale, a căror rezolvare este efectiv de resortul șefilor de stat. Și cum, ca să
ajungi să deții cea mai importantă funcție din stat, una dintre condiții este încre-
derea aproape egolatră în forțele proprii, e greu să ajungi la compromisuri, iar
impasurile se pot dovedi primejdioase, în plus, ținându-se cont că de multe ori
poziția interlocutorilor la ei în țară depinde de asigurarea cel puțin a unui succes
aparent, se întâmplă foarte des ca negocierile să se axeze asupra eliminării
diferențelor și nu asupra abordării esenței unei chestiuni.
Cam așa au stat lucrurile și cu Wilson la Paris. Cu fiecare lună care trecea, el
era atras din ce în ce mai adânc în discuții despre detalii care nu-l mai preocu-
paseră până atunci. Cu cât stătea mai mult la masa tratativelor, cu atât era mai
limpede că dorința de a încheia discuțiile câștiga teren în fața preocupării de a
crea o ordine internațională cu totul nouă. Rezultatul final a devenit inevitabil
datorită procedurii folosite la negocierea tratatului de pace. Din cauză că s-a
petrecut neobișnuit de mult timp pentru reglementarea chestiunilor teritoriale,
Liga Națiunilor a apărut ca un fel de deus ex machina, pentru a anula decalajul
care era din ce în ce mai mare dintre revendicările morale ale lui Wilson și ter-
menii concreți ai acordului.
Ingeniosul și dinamicul galez David Lloyd George, care reprezenta Marea Bri-
tanic, promisese în campania electorală dinaintea Conferinței de pace că Germania
va fi pusă să suporte toate cheltuielile războiului și că „vom avea grijă să-i căutăm
la buzunare". Pus însă în fața unei Germanii schimbătoare și a unei Frânte irascibi-
le, el și-a concentrat atenția asupra medierii relației dintre Clemenceau și Wilson.
In cele din urmă, George a fost de acord cu propunerile punitive, invocând Liga
ca pe instanța sau mecanismul care avea să rezolve ulterior toate nedreptățile.
Poziția Franței a fost susținută de bătrânul Georges Clemenceau, un luptător
cu un palmares impresionant. Supranumit „Tigrul", acesta era un veteran care
trecuse printr-un deceniu de lupte interne, de la răsturnarea lui Napoleon al
III-lea la răzbunarea căpitanului Dreyfus. Totuși, la Conferința de la Paris,
Clemenceau și-a fixat o sarcină care depășea până și calitățile lui extraordinare,
în încercarea de a obține o pace, care într-un fel să destrame lumea lui Bismarck
și să reinstaureze conceptul lui Richelieu de supremație pe continent, el a mers
dincolo de limitele de toleranță ale sistemului internațional și chiar ale capaci-
tății propriei sale societăți. Pur și simplu nu se putea da ceasul înapoi cu o sută
cincizeci de ani. Nici o altă națiune nu a împărtășit și nici măcar nu a înțeles
exact obiectivele Franței. Frustrările au marcat destinul lui Clemenceau, în timp

ce viitorul Franței avea să fie surpat de o demoralizare progresivă.
Vittorio Orlando, prim-ministrul Italiei, a fost ultimul dintre „Cei Patru
Mari". Deși a produs o impresie frumoasă, el a fost de multe ori pus în umbră de
energicul lui ministru de externe, Sidney Sonnino. S-a dovedit de fapt că nego-
ciatorii italieni veniseră la Paris ca să-și încarce prada și nu ca să elaboreze o
nouă ordine mondială. Aliații atrăseseră Italia în război, promițându-i Tirolul de
Sud și coasta Dalmației în cadrul Tratatului de la Londra din 1915. Dat fiind că
Tirolul de Sud era predominant austro-ungar, iar Coasta Dalmației slavă, pre-
tențiile Italiei au intrat într-un conflict direct cu principiul autodeterminării. Cu
toate acestea, Orlando și Sonnino au împins conferința într-un punct mort până
când, cu un sentiment de exasperare totală, Tirolul de Sud (deși nu și Dalmația) a
fost atribuit Italiei. Acest „compromis" a demonstrat că Cele 14 Puncte nu erau
bătute în cuie și a deschis calea altor numeroase ajustări care, luate la un loc, se
împotriveau principiului predominant al autodeterminării fără să îmbunătățească
vechiul echilibru de forțe și totodată fără să creeze unul nou.
Spre deosebire de Congresul de la Viena, Conferința de la Paris nu a inclus și
puterile învinse. Drept urmare, lunile de negocieri au inculcat Germaniei o mare
nesiguranță la adăpostul căreia au început să apară iluziile. Germanii învățaseră
pe de rost Cele 14 Puncte ale lui Wilson și, deși programul lor de pace ar fi fost
unul brutal, s-au amăgit cu ideea că hotărârea finală a aliaților avea să fie relativ
indulgentă. In consecință, când pacifiștii și-au prezentat rezultatul muncii lor în
iunie 1919, germanii au fost șocați și s-au angajat să submineze acest rezultat în
mod sistematic pe durata următoarelor două decenii.
Rusia lui Lenin, care nu a fost nici ea invitată, a atacat întregul demers,
considerându-l o orgie capitalistă organizată de țări al căror obiectiv final era să
intervină în războiul civil din Rusia. Așa se face că pacea de după războiul care
urma să pună capăt celorlalte nu a inclus cele mai puternice două națiuni din
Europa – Germania și Rusia – care împreună însemnau mult peste jumătate din
populația Europei și dețineau de departe cel mai important potențial militar.
Simpla conștientizare a acestui fapt ar fi lămurit pe toată lumea că acordul de Ia
Versailles era sortit eșecului.
Nici procedurile sale nu au încurajat o abordare cuprinzătoare. „Cei Patru Mari"
– Wilson, Clemenceau, Lloyd George și Orlando – au fost figuri dominante, dar
nu au putut controla desfășurarea lucrărilor așa cum făcuseră miniștrii Marilor
Puteri la Congresul de la Viena cu o sută de ani în urmă. Negociatorii de la Viena
se concentraseră în primul rând asupra stabilirii unui nou echilibru de forțe pentru
care Planul Pitt le servise drept schemă generală cu caracter orientativ. Spre
deosebire de ei, conducătorii de la Paris au fost în permanență distrași de la
chestiunile esențiale și implicați într-o interminabilă serie de afaceri secundare.
Au fost invitate douăzeci și șapte de state. Proiectată ca un for al tuturor po-
poarelor lumii, Conferința s-a transformat până la urmă într-o încăierare gene-
rală. Consiliul Suprem – compus din șefii de guvern din Marea Britanie, Franța,
Italia și Statele Unite – a fost cel mai înalt din lungul șir de comitete și secțiuni
care au alcătuit Conferința. In plus, a mai existat Consiliul celor Cinci, compus
din Consiliul Suprem plus șeful de guvern al Japoniei, precum și un Consiliu al
celor Zece, care însemna de fapt Consiliul celor Cinci plus miniștrii lor de
externe. Delegații din țările mai mici au fost liberi să se adreseze așa-numitelor
grupuri mai elitiste în legătură cu diverse probleme cu caracter intern. Acest fapt
a pus în evidență caracterul democratic al Conferinței, dar pe de altă parte a
consumat o groază de timp.
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚIEI 201
Dat fiind că nu se stabilise nici o ordine de zi înainte de începerea Confe-
rinței, delegații au sosit la Paris fără a ști în ce ordine aveau să fie dezbătute

chestiunile. Așa se face că până la urmă Conferința a avut nevoie de cincizeci și
opt de comisii. Cea mai mare parte a acestora s-a ocupat de chestiuni teritoriale.
A fost înființată o comisie specială pentru fiecare țară. In plus, au existat comisii
care s-au ocupat de război și de criminalii de război, de reparații, de porturi, de
căile ferate și maritime, de sindicate și, în cele din urmă, de Liga Națiunilor. Una
peste alta, membrii comisiilor Conferinței au luat parte la 1646 de ședințe.
Nesfârșitele discuții despre subiecte periferice au pus în umbră lucrul cel mai
important, și anume că, pentru ca pacea să fie stabilă, acordul trebuie să conțină
un concept-cheie – îndeosebi în perspectivă, pe termen lung, a rolului viitor al
Germaniei, în plan teoretic, acest rol putea fi jucat de principiile americane ale
autodeterminării și securității colective, în practică însă, adevărata problemă a
Conferinței – una care se va dovedi insolubilă – era diferența dintre conceptul
american de ordine internațională și același concept văzut prin ochii europenilor,
în mod special al francezilor. Wilson a respins ideea că la Baza conflictelor inter-
naționale se aflau cauze structurale. Apreciind că armonia trebuia să fie naturală,
Wilson a militat pentru instituții care să destrame iluzia intereselor conflictuale
și să permită comunității mondiale să se afirme așa cum se cuvenea.
Franța, teatrul multor războaie europene și participantă chiar la mai multe, nu
putea fi convinsă că interesele naționale aflate în contradicție unele cu altele erau
un fapt iluzoriu, sau că lumea dispunea de o armonie subînțeleasă, care până
atunci fusese ascunsă de ochii muritorilor de rând. Două ocupații germane pe
durata a cincizeci de ani făcuseră ca Franța să nutrească o teamă obsesivă de o
posibilă cucerire viitoare. Ea era decisă să aspire la garanții palpabile pentru
propria siguranță și să lase altora îmbunătățirea morală a omenirii, însă garanțiile
palpabile implicau fie o slăbire a Germaniei, fie asigurarea oficială că, în even-
tualitatea unui nou război, celelalte țări, mai cu seamă Statele Unite și Marea
Britanic, vor intra în luptă de partea Franței.
în condițiile în care America se opunea dezmembrării Germaniei, iar securi-
tatea colectivă era prea nebuloasă pentru Franța, singura soluție la problema
acesteia din urmă era angajamentul americanilor și englezilor de a o apăra pe
viitor. Partea delicată era că și Statelor Unite, și Mari Britanii le venea extrem de
greu să facă o asemenea promisiune. Și cum Franța nu a reușit să obțină nici un
fel de asigurări de acest gen, ea s-a văzut în situația de a recurge la artificii.
Georgrafia era aliatul Americii (și totodată protectorul ei), în vreme ce predarea
flotei germane liniștise temerile englezilor legate de controlul pe mare. Franța
era singura dintre țările învingătoare căreia i se cerea să-și lase propria securitate
în mâinile celorlalți. Andre Tardieu, unul dintre principalii negociatori francezi,
a susținut că:
Pentru Franța, ca de altfel și pentru Marea Britanie și Statele Unite, este necesară
crearea unei zone de siguranță… Puterile navale își creează această zonă prin flotele
de care dispun și prin eliminarea flotei germane. Franța, neprotejată de ocean și
incapabilă să elimine milioane de germani pregătiți pentru război, trebuie să-și creeze
o zonă de acest fel în zona Rinului, printr-o ocupație interaliată a fluviului.14
202 DIPLOMAȚIA
Totuși, cererea Franței de separare a Renaniei de Germania venea în contra-
dicție cu convingerea americanilor că „o asemenea pace ar infirma tot ceea ce am
vrut să facem aici".15 Delegația americană a arătat că separarea Renaniei de
Germania și staționarea trupelor aliate în zonă ar declanșa nemulțumirea per-
manentă a germanilor. Philip Kerr, unul dintre delegații englezi, i-a declarat lui
Tardieu că, din punctul de vedere al Marii Britanii, un stat renan independent ar
fi „o sursă de complicații și de slăbiciune… Dacă vor izbucni conflicte locale,
oare unde vor duce? Iar dacă dintr-un asemenea conflict se va declanșa un alt
război, nici Anglia și nici dominicanele ei nu vor mai avea acel profund senti-

ment de solidaritate cu Franța care le-a însuflețit în ultimul război."1
Conducătorii francezi erau mult mai puțin îngrijorați de nemulțumirile ulte-
rioare ale Germaniei decât de puterea pe care aceasta avea s-o dețină. Tardieu nu
s-a pierdut cu firea:
îmi spuneți că Angliei nu-i place ca trupele engleze să fie aruncate în luptă departe de
casă. Dar haideți să vedem care este adevărul. Anglia a avut dintotdeauna trupe în
India și Egipt. De ce? Fiindcă știe că granița ei nu se află la Dover… A ne cere să
renunțăm la ocupație e totuna cu a cere Angliei și Statelor Unite să-și scufunde
navele de luptă?1
Dacă Franței i se refuzase această soluție-tampon, ea avea totuși nevoie de o
altă poliță de asigurare, preferabil o alianță cu Marea Britanie și Statele Unite.
La nevoie, Franța era dispusă să accepte o interpretare a conceptului de secu-
ritate colectivă prin care să se ajungă la rezultatul pe care l-ar fi produs o alianță
tradițională.
Wilson era atât de nerăbdător să înființeze Liga Națiunilor, încât în câteva
rânduri a avansat teorii care au încurajat speranțele francezilor, într-o serie de
ocazii el a caracterizat Liga ca pe un tribunal internațional unde se rezolvă
disputele, se modifică granițele și se împrospătează relațiile internaționale cu
acea elasticitate de care este întotdeauna atâta nevoie. Unul dintre consilierii lui
Wilson, doctorul Isaiah Bowman, a rezumat ideile președintelui său într-un
raport redactat la bordul navei care-i ducea la Conferința de pace de la Paris în
decembrie 1918. Liga se angaja să asigure:
…integritate teritorială plus o ulterioară modificare a termenilor și o modificare a
granițelor, în cazul în care se putea demonstra că se comisese o nedreptate sau că se
schimbaseră condițiile. Iar o asemenea modificare era mai ușor de făcut în timp, pe
măsură ce pasiunile se domoleau, iar chestiunile puteau fi analizate în lumina dreptății
și nu în cea 'a unei conferințe de presă organizate la încheierea unui război care s-a
prelungit atât de mult… Opusul unei asemenea linii de acțiune era menținerea ideii de
Mari Puteri și de echilibru de forțe, dar o asemenea idee produsese întotdeauna doar
„ agresiune, individualism și război. "'
După sesiunea în plen din 14 februarie 1919, când Wilson a dat citire așa-nu-
mitului statut al Ligii, el i-a vorbit în termeni aproape identici soției sale:
„Acesta este primul nostru pas înainte, fiindcă îmi dau seama acum mai mult
decât am făcut-o înainte că, o dată înființată, Liga poate să arbitreze și să îndrepte
NOUA FAȚA A DIPLOMAȚIEI 203
acele greșeli care sunt inevitabile în tratat, așa cum încercăm să-l încheiem în
această fază."19
Conform accepției lui Wilson, Liga Națiunilor urma să aibă dublul mandat de
a asigura respectarea păcii și de a rectifica nedreptățile. Cu toate acestea, Wilson
a încercat un puternic sentiment de ambiguitate. Era imposibil să găsești măcar
un exemplu de-a lungul istoriei în care granițele europene să fi fost modificate ca
urmare a unui apel la justiție sau după un proces sută la sută juridic; în aproape
toate cazurile, ele fuseseră retrasate – sau apărate – în numele interesului națio-
nal. Totuși, Wilson era pe deplin conștient că poporul american nu era nici pe
departe pregătit pentru o angajare militară în apărarea prevederilor Tratatului de
la Versailles. în esență, ideile lui Wilson se traduceau în instituții care echivalau
cu o guvernare mondială pe care poporul american era și mai puțin pregătit să o
accepte decât o forță polițienească globală.
Wilson a încercat să evite această problemă invocând faptul că ultimul vot
împotriva agresiunii trebuia să vină nu atât din partea guvernării mondiale sau a
forțelor militare, cât mai ales din partea opiniei publice internaționale. Iată cum a
descris el acest aspect în plenul Conferinței de pace din februarie 1919:
… prin intermediul acestui instrument [Liga Națiunilor] depindem în primul rând și în
principal de o singură mare forță, și aceea este forța morală a opiniei publice a întregii

lumi…20
Iar ceea ce nu putea să rezolve opinia publică avea să fie cu siguranță realizat
de către presiunea economică. Conform Raportului Bowman:
în cazurile disciplinare exista alternativa la război, respectiv boicotul; comerțul,
inclusiv facilitățile poștale și telegrafice, puteau fi interzise acelui stat care ar fi comis
fărădelegi.21
Nici un stat european nu mai văzuse până atunci asemenea mecanisme în
acțiune și nici nu se putea convinge de fezabilitatea lor. în orice caz, era o
pretenție exagerată la adresa Franței, care vărsase atâta sânge și pierduse atâtea
averi doar ca să supraviețuiască și care constata acum că se găsea în fața unui vid
în Europa de Răsărit și în fața unei Germanii a cărei forță era mult mai mare
decât a ei.
Prin urmare, pentru Franța, Liga Națiunilor avea un singur scop, anume acti-
varea ajutorului militar împotriva Germaniei dacă era nevoie de așa ceva. Țară
cu tradiții, dar care ajunsese între timp secătuită, ea nu putea fi făcută să creadă
în premisa de bază a securității colective – aceea că toate națiunile vor evalua
amenințările în același fel și că, o dată depășită această etapă, vor ajunge la con-
cluzii identice despre cea mai bună modalitate de a se opune. Dacă securitatea
colectivă dădea greș, America și poate că și Marea Britanie s-ar fi putut apăra
întotdeauna prin forțe proprii, ca o soluție de ultimă instanță, însă pentru Franța
nu exista ultimă instanță; judecata ei trebuia să se arate corectă de la bun început.
Dacă punctul de plecare al securității colective era greșit, Franța, spre deosebire
de America, nu se putea angaja într-un alt război tradițional și prin urmare înceta
să existe. Așa stând lucrurile, ea nu căuta o asigurare cu caracter general, ci o ga-
204 DIPLOMAȚIA
ranție aplicabilă situației specifice în care se afla. Delegația americană a refuzat
cu hotărâre să ofere acest tip de garanție.
Deși reticența Iui Wilson față de angajarea Americii și în altceva decât o
declarație de principiu era de înțeles dacă luăm în considerare presiunile exer-
citate de la el din țară, ea nu făcea decât să amplifice presimțirile funeste ale
Franței. Statele Unite nu ezitaseră niciodată să recurgă la forță pentru sprijinirea
Doctrinei Monroe, pe care Wilson o invoca în mod constant ca model pentru
conceptul lui de nouă ordine internațională. Și totuși, America a intrat brusc sub
carapace când s-a pus problema amenințărilor germane la adresa echilibrului de
forțe din Europa. Oare asta nu însemna că echilibrul european reprezenta un
interes de securitate mai redus pentru Statele Unite decât emisfera vestică?
Pentru înlăturarea acestei distincții, reprezentantul francez în comisia de resort,
Leon Bourgeois, a continuat să insiste în favoarea unei armate internaționale sau
a oricărui alt tip de mecanism care să furnizeze Ligii Națiunilor un dispozitiv de
garantare a respectării clauzelor în cazul în care Germania abroga acordul de la
Versailles – singura pricină de război care interesa Franța.
Pentru o perioadă foarte scurtă, Wilson a părut să sprijine acest concept referin-
du-se la statutul propus ca o garanție a „titlurilor de proprietate asupra pământului
din întreaga lume".22 însă anturajul lui Wilson a fost oripilat. Membrii săi știau că
Senatul nu va ratifica niciodată o armată internațională permanentă sau o angajare
militară neîntreruptă. Unul dintre consilierii lui Wilson chiar a sugerat că o clauză
care să stipuleze folosirea forței în fața unei agresiuni ar fi neconstituțională:
O obiecție fundamentală față de o asemenea clauză este că ar fi nulă dacă ar apărea
într-un tratat al Statelor Unite, din moment ce doar Congresul poate, conform Consti-
tuției, să declare război. Un război declanșat în mod automat, ca urmare -a unei clauze
dintr-un tratat, nu este uri război declarat de Congres.21
Mai simplu spus, asta însemna că nici o alianță cu Statele Unite nu putea avea
un caracter obligatoriu,

Wilson a revenit rapid la doctrina nediluată a securității colective. Respingând
propunerea Franței, el a considerat că forța auxiliară de menținere a securității era
inutilă, fiindcă Liga însăși va inspira o încredere copleșitoare pretutindeni în lume.
Wilson a susținut și de această dată că „singura metodă… presupune să avem încre-
dere în buna credință a națiunilor care fac parte din Ligă… Când se va ivi peri-
colul, vom apărea și noi, dar pentru asta trebuie să aveți încredere în noi.''2
încrederea nu se găsește în stocuri nelimitate în rândul diplomaților. Când în
joc se află supraviețuirea națiunilor, oamenii de stat caută garanții mai tangibile,
mai cu seamă dacă o țară se află în situația precară a Franței. Argumentul ame-
ricanilor era convingător dintr-un singur unghi, și anume că nu exista alternativă;
oricât de ambigue ar fi fost îndatoririle Ligii, erau mai bune decât nimic. Lordul
Cecil, unu! dintre delegații britanici, s-a referit exact la acest lucru când l-a doje-
nit pe Bourgeois pentru amenințarea de a nu intra în Ligă dacă nu se prevedea în
statut existența unui dispozitiv de constrângere. „America", i-a spus Cecil lui
Bourgeois, „nu avea nimic de câștigat de pe urma Ligii Națiunilor… putea să lase
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚIEI 205
problemele europene să-și urmeze cursul și să-și vadă de ale ei; oferta de sprijin
formulată de America a fost de fapt un cadou pentru Franța…"2
Deși pradă multor îndoieli și premoniții, Franța a cedat în cele din urmă în
fața logicii dureroase a englezului și a acceptat tautologia cuprinsă în articolul l O
din Carta Ligii Națiunilor: „Consiliul va oferi sfaturi referitoare la mijloacele
prin care va putea fi îndeplinită această obligație (păstrarea integrității terito-
riale)".26 Cu alte cuvinte, în eventualitatea unei situații de forță majoră, Liga
Națiunilor va cădea de acord asupra singurului lucru asupra căruia se putea
cădea de acord. Bineînțeles, asta ar fi fost soluția tipică la care ar fi recurs națiu-
nile dacă nu ar fi existat un statut; și tocmai asta a fost scăparea pe care încercau
s-o corecteze alianțele tradiționale prin invocarea obligativității formale de
asistență reciprocă într-o conjunctură precis definită.
Un raport redactat de francezi a accentuat fără menajamente caracterul
inadecvat al structurilor de securitate propuse de Ligă:
Să presupunem că în loc de o înțelegere militară defensivă – efectiv foarte limitată –
care a intrat în vigoare între Marea Britanie și Franța în 1914, nu a existat nici o
legătură între cele două țări cu excepția acordurilor generale cuprinse în statutul Ligii;
intervenția engleză ar fi fost mai puțin promptă" și astfel Germania și-ar fi asigurat
victoria. Prin urmare, credem că, în condițiile actuale, ajutorul pus la dispoziție
conform statutului Ligii va sosi prea târziu.27
O dată ce a devenit evident că America refuză să includă orice tip de clauze
concrete de securitate, Franța și-a reluat presiunile în favoarea dezmembrării
Germaniei. Ea a propus înființarea unei republici independente a Renaniei ca
zonă-tampon demilitarizată și a încercat să ofere un stimulent pentru crearea aces-
tui stat, declarând că îl va scuti de plata despăgubirilor. Văzând că Statele Unite și
Marea Britanie se împotrivesc, Franța a sugerat ca, la un prag minim, Renania să
fie separată de Germania până când instituțiile Ligii vor fi avut ocazia să se
dezvolte și să-și pună în funcțiune sistemul de constrângere în caz de nevoie.
într-o tentativă de îmbunare a Franței, Wilson și liderii britanici au oferit în
schimbul dezmembrării Germaniei un tratat care să garanteze acordul recent
încheiat. America și Marea Britanie erau de acord să intre în război dacă Germa-
nia încălca acordul. Documentul semăna foarte bine cu înțelegerea pe care o
încheiaseră aliații la Congresul de la Viena pentru a avea o poliță de asigurare
împotriva Franței, însă exista o diferență importantă: după războaiele napoleo-
niene, aliații fuseseră efectiv convinși de existența unei amenințări franceze și se
străduiseră să se apere împotriva ei; după primul război mondial, Marea Britanie
și Statele Unite nu au crezut cu adevărat că exista o amenințare germană. Ei și-au
oferit garanțiile fără să fie convinși că va fi nevoie și totodată fără să fie efectiv
hotărâți să treacă de la vorbă la faptă.

Principalul negociator francez a jubilat, descriind garanția oferită de englezi
ca pe ceva „fără precedent". Marea Britanie mai intrase pe termen scurt în tot
felul de acorduri, a declarat el, dar nu își asumase niciodată până atunci o obli-
gație permanentă: „Din când în când ne-a mai dat ajutor; însă niciodată nu s-a
angajat dinainte să ni-l ofere."28 Tardieu a considerat și propunerea de angajare a
Americii drept o abdicare la fel de spectaculoasă de la tiparul istoric al izolării.29
în nerăbdarea lor de a obține garanții oficiale, liderii francezi au trecut cu
vederea faptul esențial că deciziile „fără precedent" ale anglo-saxonilor erau în
primul rând o tactică folosită pentru a convinge Franța să renunțe la pretențiile ei
față de dezmembrarea Germaniei, în politica externă, termenul „fără precedent"
este întotdeauna întrucâtva suspect, deoarece raza concretă a schimbării atinge
istoria, instituțiile interne și geografia.
Dacă Tardieu ar fi avut cunoștiință de reacția delegației americane, ar fi
înțeles cât de fragile erau de fapt garanțiile acestora. Consilierii lui Wilson s-au
opus la unison șefului lor. Oare nu fusese creată noua diplomație tocmai pentru a
se pune capăt acestui tip de angajare în numele nației? Trebuia să se înțeleagă de
aici că America luptase în război doar ca să ajungă să facă parte dintr-o alianță
tradițională? House a scris în jurnalul său următoarele:
Mi s-a părut nimerit să-i atrag atenția președintelui asupra pericolelor unui asemenea
tratat. Printre altele, el ar putea fi considerat drept o lovitură directă la adresa Ligii
Națiunilor. Liga ar trebui să facă exact ceea ce propunea tratatul și, dacă era nevoie ca
națiunile să încheie tratate de acest gen, atunci ce rost mai avea Liga Națiunilor?30
întrebarea era cât se poate de logică. Dacă Liga acționa așa cum declarase,
garanțiile deveneau inutile; dacă garanțiile erau necesare, atunci Liga nu se ri-
dica la nivelul așteptărilor și toate conceptele postbelice ajungeau să fie puse sub
semnul întrebării. Izolaționiștii din Senatul Statelor Unite aveau presentimentele
lor. Ei nu erau îngrijorați în primul rând de faptul că garanțiile intrau în conflict
cu însăși existența Ligii, ci de încercările europenilor perfizi de a atrage America
în hățișul vechilor lor structuri corupte. Garanțiile nu au durat mult. Refuzul
Senatului de a ratifica Tratatul de la Versailles le-au anulat, iar Marea Britanie a
profitat de ocazie și s-a retras din angajamentele asumate. Până la urmă s-a
dovedit că abandonarea de către Franța a propriilor pretenții a fost permanentă,
iar garanțiile efemere.
Dintre toți acești curenți de direcție contrară s-a conturat în cele din urmă
Tratatul de Ia Versailles, numit așa după Sala Oglinzilor din Palatul de la Ver-
sailles, unde a fost semnat. Locul a părut să atragă o umilință inutilă. Cu cincizeci
de ani în urmă, Bismarck avusese lipsa de tact de a proclama Germania unită în
același loc; acum venise rândul învingătorilor să recurgă la o formă personală de
insultă. Și nu se putea spune că rezultatul muncii lor a fost de natură să destindă
climatul internațional. Prea punitiv pentru conciliere, prea indulgent pentru a putea
împiedica Germania să-și revină, Tratatul de la Versailles a condamnat democra-
țiile vlăguite la vigilență constantă și la nevoia unei permanente structuri de
constrângere împotriva unei Germanii ireconciliabile și revizioniste.
în ciuda existenței celor 14 Puncte, Tratatul a fost punitiv în zona teritorială,
economică și militară. Germania era obligată să renunțe la treisprezece la sută
din teritoriul deținut înainte de război. Silezia Superioară, o regiune importantă
din punct de vedere economic, a fost cedată nou-createi Polonii, care a primit
totodată ieșire la Marea Baltică și regiunea din jurul orașului Posen, prin care s-a
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚIEI 207
creat „Coridorul polonez" de delimitare a Prusiei de Răsărit de restul Germaniei.
Micul teritoriu Eupen-et-Malmedy a fost dat Belgiei, iar Alsacia și Lorena au
fost restituite Franței.
Germania și-a pierdut coloniile al căror statut legal a prilejuit o dispută între

Wilson de pe o parte, Franța, Marea Britanie și Japonia pe de alta, cei trei din
urmă dorind cu toții să anexeze o parte din pradă. Wilson a insistat să declare că un
asemenea transfer direct ar viola principiul autodeterminării, în cele din urmă,
aliații au ajuns la așa-zisul Principiu al Mandatului, o convenție pe cât de inge-
nioasă, pe atât de ipocrită. Coloniile germane, precum și fostele teritorii otomane
din Orientul Mijlociu erau atribuite diverșilor învingători cu un „mandat" din par-
tea și sub observația Ligii pentru a le facilita independența. Nu s-a specificat nici-
odată ce a însemnat de fapt acest lucru și nici nu s-a ajuns mai repede la indepen-
dență în aceste zone aflate sub raza mandatului decât în celelalte regiuni coloniale.
Restricțiile militare ale Tratatului au redus armata germană la o s*ută de mii de
voluntari, iar flota la șase crucișătoare și alte câteva nave mai mici. Germaniei i
s-a interzis să dețină arme ofensive cum ar fi submarinele, avioanele de luptă,
tancurile sau artileria grea, iar Statul-Major al armatei a fost dizolvat. Pentru su-
pravegherea dezarmării germane a fost înființată o Comisie Militară Aliată de
Control, a cărei autoritate a fost însă extrem de vagă și ineficace.
în profida promisiunii electorale de „stoarcere" a Germaniei pe care o formu-
lase Lloyd George, aliații au început să-și dea seama că o Germanie în genunchi
din punct de vedere economic ar fi putut provoca o criză ce ar fi afectat propriile
lor societăți, însă populațiile victorioase nu s-au arătat aproape deloc interesate
de avertismentele teoreticienilor economiști. Englezii și francezii au cerut ca
Germania să le despăgubească populația civilă pentru pierderile provocate.
Contrar propriei voințe, Wilson a acceptat până la urmă o prevedere care obliga
Germania la plătirea de pensii pentru victimele de război și la onoarea anumitor
compensații pentru familiile acestora. O asemenea prevedere era fără precedent;
nici unul dintre tratatele de pace europene de până atunci nu conținuse o clauză
de acest tip. Nu s-a fixat nici o sumă pentru aceste pretenții; ea avea să fie
stabilită ulterior, iscând o controversă interminabilă.
Printre celelalte sancțiuni economice se numără plata imediată a cinci mi-
liarde de dolari sau a echivalentului lor în natură. Franța urma să primească im-
portante cantități de cărbune în compensație pentru faptul că Germania îi
distrusese minele în timpul ocupării estului țării. Ca despăgubire pentru navele
scufundate de către submarinele germane, Marea Britanie a primit cea mai mare
parte a flotei comerciale a Germaniei. Patrimoniul extern al Germaniei, evaluat
la șapte miliarde de dolari, a fost la rândul lui confiscat, împreună cu numeroase
patente germane (mulțumită Tratatului de la Versailles, aspirina Bayer este un
produs american, un german). Majoritatea râurilor germane au fost internaționa-
lizate, iar calitatea de încasator de taxe a țării a fost restrânsă.
Aceste condiții ipotecau noua ordine internațională în loc să contribuie la
crearea ei. Când s-au adunat la Paris, învingătorii au proclamat începutul unei
noi ere în istorie. Ei au fost atât de atenți să evite ceea ce au considerat a fi
greșelile Congresului de la Viena, încât delegația engleză l-a angajat prin con-
208 DIPLOMAȚIA
tract pe renumitul istoric Șir Charles Webster ca să redacteze un tratat despre
acest subiect.^' Cu toate acestea, produsul final al acelei întâlniri a fost un com-
promis fragil între utopismul american și paranoia europeană, prea condițional ca
să împlinească visele primului, prea empiric pentru a potoli temerile celui din
urmă. O ordine internațională care poate fi menținută doar prin forță e precară
din capul locului, cu atât mai mult cu cât țările care, în acest caz, trebuiau să
preia cea mai mare parte a poverii – Franța și Marea Britanie – erau în com-
petiție directă.
în scurt timp a devenit limpede că, din perspectivă practică, principiul autode-
terminării nu putea fi aplicat în modul bine delimitat pe care-l propuneau Cele 14

Puncte, mai cu seamă în rândul statelor succesorale ale Imperiului austro-ungar.
Dintr-o populație totală de cincisprezece milioane, Cehoslovacia s-a trezit cu trei
milioane de germani, un milion de unguri și o jumătate de milion de polonezi;
aproape o treime din populație nu era nici cehă, nici slovacă. In plus, Slovacia nu
era o parte entuziastă a statului dominat de cehi, așa cum avea să se dovedească
prin scindările din 1939 și, mai târziu, din 1992.
Noua Iugoslavie a îndeplinit aspirațiile intelectualilor slavi din sud. însă
pentru crearea acestui stat a fost nevoie de călcarea liniei europene de demarcație
care separa Imperiul roman de apus de cel de răsărit, religia catolică de cea
ortodoxă, alfabetul latin de cel chirilic; era vorba de o linie de demarcație ce
trecea aproximativ printre Croația și Serbia, două provincii care de-a lungul
istoriei lor frământate nu aparținuseră niciodată aceleiași unități politice. Nota de
plată pentru acest fapt a venit după 1941, într-un război civil criminal ce a reîn-
ceput în 1991.
România a primit milioane de maghiari, iar Polonia milioane de germani și
supravegherea unui coridor ce separa Prusia de Est de restul Germaniei. La
sfârșitul acestuj proces, care a fost condus în numele autodeterminării, numărul
oamenilor care trăiau sub o stăpânire străină era aproape la fel de mare ca în tim-
pul Imperiului austro-ungar, cu singurul amendament că acum fuseseră împrăș-
tiați pe suprafața unor state naționale mai numeroase și mai slăbite care, pentru a
submina și mai mult stabilitatea, au intrat în conflict unul cu altul.
Când a fost prea târziu, Lloyd George a înțeles dilema în care intraseră aliații
victorioși fără să-i împingă nimeni, într-un raport expediat pe adresa lui Wilson
și datat 25 martie 1919, el a scris:
Nu concep o cauză mai importantă pentru declanșarea unui viitor război decât situația
în care poporul german, care a dovedit clar că este una dintre cele mai puternice și mai
viguroase rase din lume, este înconjurat de o serie de state mici, multe dintre ele
populate de oameni care până acum nu au reușit niciodată să aleagă singuri un guvern
stabil, dar fiecare dintre ele conținând mase largi de germani care insistă să obțină
unirea cu țara unde s-au născut.32
însă la ora aceea lucrările conferinței avansaseră deja prea mult spre data în-
cheierii ei, programată în iunie. Pe de altă parte, nu exista un principiu alternativ de
organizare a ordinii mondiale, acum că se renunțase la ideea echilibrului de forțe.
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚIEI 209
Mai târziu, mulți conducători germani aveau să susțină că țara lor fusese
păcălită ca să accepte armistițiul de Cele 14 Puncte ale lui Wilson, care pe urmă
au fost încălcate în mod sistematic. Ideile de acest fel erau niște aberații pornite
dintr-un reflex de autocompătimire. Germania nesocotise Cele 14 Puncte atâta
timp cât crezuse că mai avea o șansă să câștige războiul și impusese, la scurt
timp după proclamarea acestora, o pace cartagineză Rusiei la Brest-Litovsk,
violând rând pe rând toate principiile lui Wilson. Singurul motiv pentru care
Germania a pus până la urmă capăt războiului a fost legat exclusiv de un calcul
al puterii – dat fiind că fusese implicată și armata americană, înfrângerea finală
devenise doar o problemă de timp. Când a solicitat armistițiul, Germania era
secătuită, sistemele ei de apărare se năruiau, iar armatele aliate erau pe punctul
de a pătrunde pe teritoriul german. La drept vorbind, principiile lui Wilson au
scutit Germania de o pedeapsă mult mai aspră.
Pe bună dreptate, istoricii au apreciat că refuzul Statelor Unite de a intra în
Ligă a compromis Tratatul de la Versailles. Eșecul Americii de a ratifica Tra-
tatul, cât și garantarea implicită a granițelor franceze au contribuit cu siguranță le
demoralizarea Franței. Dar, știută fiind dispoziția izolaționistă a țârii, faptul ci
America ar fi acceptat să devină membru al Ligii sau să ratifice garantarea gra
nițelor nu ar fi reprezentat o victorie semnificativă. Indiferent cum ar fi sta

lucrurile, Statele Unite nu ar fi folosit forța pentru a se opune agresiunii sau ar f
definit agresiunea în termeni care nu se aplicau Europei de Est – în bună part*
așa cum avea să procedeze Marea Britanie în anii '30.
Deruta produsă de Tratatul de la Versailles a fost una de tip structural. Se
colul de pace asigurat de Congresul de la Viena fusese consolidat de trei pilon
în egală măsură indispensabili: o pace conciliatoare cu Franța, un echilibru A
forțe și un sentiment comun al legitimității. Pacea relativ conciliatoare cu Frânt
nu ar fi izbutit ea singură să împiedice revizionismul francez, însă Franța știa c
Sfânta și Cvadrupla Alianță era capabilă să strângă oricând forțe superioare, aș
încât expansionismul francez să devină o întreprindere mult prea riscantă. I
același timp, congresele periodice din Europa i-au dat prilejul Franței să particip
cu drepturi egale la Concertul Europei. Mai presus de orice, țările importante avea
deja un set de valori comune, fapt pentru care era imposibilă coagularea nemulți
mirilor existente într-o tentativă de răsturnare a ordinii internaționale.
Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit nici una dintre aceste condiții. Te
menii lui erau prea împovărători pentru conciliere, dar totodată insuficient c
severi pentru o subjugare permanentă. Adevărul este că era foarte greu să ajun;
la un echilibru al tendințelor de mulțumire și de subjugare a Germaniei. Din mi
ment ce considerase că ordinea mondială antebelică era prea restrictiv
Germania nu părea să fie mulțumită de nici un fel de condiții după înfrângere.
Franța avea trei opțiuni strategice. Ea putea încerca să formeze o coaliț
antigermană, să forțeze împărțirea Germaniei sau să determine împăcarea <
Germania. Toate tentativele de formare a alianțelor au eșuat, fiindcă Marea Bi
tanie și America au refuzat, iar Rusia nu mai era luată în calcul pentru echilibr
de forțe, împărțirea Germaniei a fost respinsă exact de aceleași țări care nu ;
acceptat înființarea unei alianțe, dar pe al căror sprijin în caz de forță majo
Franța era obligată să mizeze. Cât despre împăcarea cu Germania, era în același
timp prea târziu și prea devreme – prea târziu întrucât concilierea era incompa-
tibilă cu Tratatul de la Versailles, prea devreme, fiindcă opinia publică din
Franța încă nu era pregătită pentru așa ceva.
Paradoxal, vulnerabilitatea Franței și avansul strategic al Germaniei au fost
amplificate de Tratatul de la Versailles în ciuda clauzelor lui punitive, înainte de
război, Germania avusese vecini puternici atât în vest, cât și în est. Ea nu se
putea extinde în nici o direcție fără a da peste un stat important – Franța,
Austro-Ungaria sau Rusia, însă, după Tratatul de Ia Versailles, nu a mai existat
nici o contrapondere a Germaniei în est. în condițiile în care Franța slăbise, Im-
periul austro-ungar fusese dizolvat, iar Rusia dispăruse din peisaj de o bună
bucată de vreme, pur și simplu nu exista nici o modalitate de refacere a vechiului
echilibru de forțe, mai cu seamă după ce puterile anglo-saxone refuzaseră să
garanteze acordul de la Versailles.
încă din 1916, lordul Balfour, pe atunci ministru de externe al Angliei, a pre-
văzut cel puțin o parte din pericolul ce stătea în fața Europei atunci când a aver-
tizat că o Polonie independentă ar putea lăsa Franța fără apărare într-un alt
război: dacă „Polonia va fi transformată într-un regat independent, devenind un
stat-tampon între Rusia și Germania, Franța se va găsi la mila Germaniei într-un
război viitor pentru simplul motiv că Rusia nu-i va putea veni în ajutor fără a
viola neutralitatea Poloniei"3 – cu alte cuvinte, exact dilema din 1939. Pentru
ținerea la respect a Germaniei, Franța avea nevoie de un aliat în est care să poată
obliga Germania să lupte pe două fronturi. Rusia era singura țară suficient de
puternică pentru a îndeplini acest rol. însă, în condițiile în care Polonia separa
Germania de Rusia, Rusia putea face presiuni concrete asupra Germaniei doar
violând teritoriul Poloniei. Cât despre Polonia, ea era prea slabă pentru a-și

asuma rolul Rusiei. Ceea ce a realizat Tratatul de la Versailles a fost să ofere
Germaniei și Rusiei un stimulent pentru împărțirea Poloniei, adică exact ceea ce
au făcut douăzeci de ani mai târziu.
Lipsită de o Mare Putere cu care să se alieze în est, Franța a încercat să
consolideze noile state pentru a crea iluzia unei provocări pe două fronturi la
adresa Germaniei. Ea a susținut țările recent create în Europa de Est în tentativa
lor de a obține mai multe teritorii de la Germania sau de la ce rămăsese din
Ungaria. Firește că aceste state noi fuseseră stimulate pentru încurajarea amăgirii
franceze legate de faptul că ele ar fi putut servi drept contrapondere în fața
Germaniei. Totuși, aceste state abia născute nu-și puteau asuma sub nici o formă
rolul pe care îl jucaseră până atunci Rusia și Austria. Erau prea slabe și prea
măcinate de conflicte interne și rivalități de tot felul. Iar la est de ele se ridica
amenințător o Rusie reconstituită, care abia aștepta la rândul ei să-și recapete
teritoriile pierdute. O dată ce-și va fi recâștigat forța de odinioară, Rusia avea să
se dovedească o amenințare la fel de mare la adresa independenței statelor mici
ca amenințarea Germaniei.
Așa se face că stabilirea continentului a ajuns să depindă de Franța. Fusese
nevoie de forțele combinate ale Americii, Marii Britanii, Rusiei și Franței pentru
supunerea Germaniei. Dintre aceste țări, America era din nou izolaționistă, iar
NOUA FAȚĂ A DIPLOMAȚIEI 211
Rusia fusese despărțită de Europa de o dramă revoluționară și de așa-zisul
cordon sanitaire al statelor mici din Europa de Răsărit, care stăteau în calea aju-
torului direct oferit de Rusia Franței. Pentru menținerea păcii, Franța ar fi trebuit
să facă pe jandarmul prin întreaga Europă. Pe lângă că își pierduse curajul și
forța pentru un asemenea tip de politică intervenționistă, chiar și dacă ar fi făcut
vreo tentativă în acest sens, ar fi descoperit că rămăsese singură, abandonată atât
de Statele Unite, cât și de Marea Britanie.
"Cu toate acestea, cea mai periculoasă slăbiciune a acordului de la Versailles a
fost una de ordin psihologic. Ordinea mondială creată de Congresul de la Viena
fusese cimentată de principiul unității conservatoare, care se îmbinase cu dezide-
ratele echilibrului de forțe; de fapt, puterile de care era cea mai mare nevoie
pentru respectarea acordului l-au considerat și ele just. Acordul de la Versailles
s-a născut mort, fiindcă valorile pe care le proslăvea s-au ciocnit cu stimulentele
necesare menținerii lui în vigoare: majoritatea statelor obligate să-l respecte și
să-l apere l-au considerat nedrept într-un fel sau altul.
Paradoxul primului război mondial a fost că acest război s-a dus pentru stăvi-
lirea forței și iminentei dominații a Germaniei și că a ajuns să monteze opinia
publică atât de mult, încât nu a mai putut fi realizată o conciliere. Cu toate
acestea, în cele din urmă principiile wilsoniene au fost cele care au blocat o pace
capabilă să domolească forța germană și nu se poate spune că ambele tabere au
avut sentimentul că se făcuse dreptate. Prețul plătit pentru organizarea politicii
externe pe baza unor principii abstracte este neputința de a distinge între diverse
cazuri individuale. Din moment ce liderii de la Versailles nu erau dispuși să
reducă puterea Germaniei nici prin drepturile subînțelese ale victoriei, nici prin
calculele referitoare la echilibrul de forțe, ei au fost obligați să justifice dezar-
marea germană ca pe un prim pas dintr-un plan general de dezarmare, iar repara-
țiile ca pe o penitență pentru însuși declanșarea războiului.
Justificând în acest mod dezarmarea Germaniei, aliații au subminat disponibi-
litatea psihologică necesară pentru susținerea acordului. De la bun început
germanii au putut să declare – și chiar au făcut-o – că au fost supuși unui trata-
ment discriminator, cerând fie să li se permită să se reînarmeze, fie să se proce-
deze la dezarmarea celorlalți până când vor fi ajuns la nivelul lor. Pe măsură ce

procesul a avut loc, clauzele de dezarmare ale Tratatului de la Versailles au
sfârșit prin a-i demoraliza pe învingători. La fiecare conferință despre dezarmare,
Germania reușea să ajungă pe o poziție din care să aibă un ascendent moral, fiind
sprijinită de obicei de Marea Britanie, însă, dacă Franța accepta egalitatea cu
germanii în planul reînarmării, era foarte posibil ca garantarea independenței
națiunilor din Europa de Răsărit să dispară. Prin urmare, clauzele de dezarmare
erau menite să ducă fie la dezarmarea Franței, fie la reînarmarea Germaniei, în
nici unul dintre aceste cazuri Franța nu avea să fie suficient de solidă pentru a
apăra Europa de Răsărit sau chiar, până la urmă, propriile granițe.
în aceeași ordine de idei, unirea Austriei cu Germania încălca principiul auto-
determinării, ca de altfel și prezența unei importante minorități germane în Ceho-
slovacia și, la o dimensiune mai redusă, a unei minorități germane în Polonia.
Iredentismul german era în acest fel sprijinit chiar de principiul organizator al_ . — L-rit. 1^WIV1/~V j l/\
Tratatului de la Versailles. ajungându-se la un compromis cu conștiințele vino-
vate ale democrațiilor.
Cel mai grav neajuns psihologic al Tratatului s-a dovedit a fi articolul 231,
așa-numita clauză a vinovăției de război. Clauza susținea că Germania fusese
singura vinovată pentru izbucnirea primului război mondial și aplica o cenzură
morală severă. Majoritatea măsurilor punitive dictate împotriva Germaniei în
Tratat – fie ele economice, militare sau politice – porneau de la ideea că întreaga
conflagrație avusese loc exclusiv din vina Germaniei.
Pacifiștii din secolul al XVIII-lea ar fi considerat absurde „clauzele vinovăției
de război". Pentru ei, războaiele erau inevitabilități amorale provocate de interese
aflate în conflict. In tratatele încheiate după războaiele din secolul al XVIII-lea,
perdanții plăteau un preț fără să fie nevoie de legitimarea lui pe criterii morale.
Insă pentru Wilson și pacifiștii de la Versailles, cauza războiului din 1914-l918
trebuia să fie atribuită unui rău pedepsibil și pedepsit ulterior.
Cu toate acestea, după ce ura s-a stins, observatorii atenți au început să-și dea
seama că răspunderea pentru declanșarea războiului era de fapt mult mai compli-
cată. Mai precis vorbind, Germania avea în mod cert o mare răspundere, dar oare
era drept s-o scoatem doar pe ea în față pentru aplicarea măsurilor punitive? Era
articolul 231 chiar atât de bine întocmit? O dată ce s-a trecut la formularea
acestor întrebări, mai cu seamă în Marea Britanie a anilor '20, dorința de a pune
în aplicare măsurile punitive dictate împotriva Germaniei în Tratat a început să
se clatine. Sub asaltul propriilor conștiințe, pacifiștii s-au întrebat dacă făcuseră
un lucru foarte corect, fapt care a dus la rândul lui la ezitări în respectarea la
literă a Tratatului. In luările de cuvânt din fața opiniei publice germane, articolul
231 a ajuns să fie cunoscut drept „minciuna despre vinovăția de război". Dificul-
tatea psihologică de a stabili un echilibru de forțe era Ia fel de mare ca dificul-
tatea psihologică de a crea un echilibru moral.
în acest fel, arhitecții acordului de la Versailles au realizat exact opusul a
ceea ce-și propuseseră. Ei au încercat să slăbească Germania din punct de vedere
fizic, dar n-au făcut decât s-o întărească în plan geopolitic. Dintr-o perspectivă
pe termen lung, Germania avea o poziție mult mai favorabilă pentru a domina
Europa după Versailles decât avusese înainte de război. De îndată ce își va fi
scuturat lanțurile dezarfnării, ceea ce era o simplă problemă de timp, ea avea să
ajungă mai tare ca niciodată. Harold Nicolson a sintetizat situația într-o singură
frază: „Am venit la Paris încrezători că noua ordine era pe punctul de-a fi înte-
meiată; am plecat convinși că acea nouă ordine nu a făcut decât să o tulbure pe
cea veche."34
CAPITOLUL 10

Dilema învingătorilor
Politica acordului de la Versailles s-a bazat pe două concepte generale care
s-au anulat unul pe celălalt. Primul a eșuat fiindcă a fost prea larg, al doilea
fiindcă a fost prea marcat de animozități. Conceptul de securitate colectivă s-a
dovedit a fi atât de general, încât nu a putut fi aplicat într-o conjunctură în care
era mai posibilă tulburarea păcii decât menținerea ei; cooperarea neoficială
franco-engleză care i-a urmat a fost prea fragilă și ambiguă pentru a rezista prin-
cipalelor provocări din partea Germaniei. Și, înainte de a trece cinci ani, cele
două puteri învinse în război au ajuns din nou umăr la umăr la Rapallo. Coopera-
rea din ce în ce mai puternică dintre Germania și Rusia a fost o lovitură decisivă
pentru sistemul de la Versailles, iar democrațiile au fost prea demoralizate ca să
conștientizeze imediat momentul la adevărata lui valoare.
La sfârșitul primului război mondial, străvechea discuție despre rolul relatK
ai moralității și al interesului în afacerile internaționale părea să fi fost decisă în
favoarea dominației legii și a eticii. Pradă șocului acestui cataclism, mulți au sperat
214 DIPLOMAȚIA
într-o lume mai bună, cât mai liberă cu putință de acel tip de Realpolitlk care, din
punctul lor de vedere, decimase o generație tânără de toată isprava. America s-a
impus în calitatea de catalizator al acestui proces chiar dacă în acea perioadă se în-
torcea sub carapacea izolaționismului. Testamentul lui Wilson prevedea ca Europa
să urmeze modelul wilsonian, încercând să mențină stabilitatea prin intermediul
securității colective în loc de tradiționala abordare europeană a alianțelor și a echi-
librului de forțe, chiar și în condițiile absenței Americii de pe scena evenimentelor.
în accepția americană ulterioară, alianțele la care participa și America (de
pildă NATO) erau în general descrise drept instrumente ale securității colective.
Totuși, nu acesta este modul cum a fost conceput termenul, întrucât în esență
conceptul de securitate colectivă și cel de alianță sunt diametral opuse. Alianțele
tradiționale erau îndreptate împotriva unor amenințări specifice și stabileau obli-
gații precise pentru grupuri specifice de națiuni legate între ele de interese națio-
nale comune sau de preocuparea pentru securitatea reciprocă. Securitatea colec-
tivă nu definește nici o amenințare anume, nu oferă garanții nici unei națiuni în
mod special și nu comite discriminări. Teoretic, ea este menită să se opună ori-
cărei amenințări la adresa păcii, indiferent cine este inițiatorul ei și împotriva cui
este îndreptată. Alianțele presupun întotdeauna un potențial adversar specific;
securitatea colectivă apără dreptul internațional în abstract, pe care încearcă să-l
sprijine la fel cum un sistem juridic susține Codul Penal dintr-o țară sau alta.
într-o alianță, casus belii este un atac la adresa intereselor sau securității mem-
brilor ei. Prin casus belii în condițiile securității colective se înțelege încălcarea
principiului reglementării „pe cale pașnică" a disputelor, în care se presupune că
toate popoarele lumii au un interes comun. Prin urmare, forța trebuie să fie
adunată de la caz Ia caz și să provină de la un grup variabil la națiuni care au
același interes în „menținerea păcii".
Scopul unei alianțe este să producă o obligație mai previzibilă și mai precisă
decât o analiză a interesului național. Securitatea colectivă funcționează exact
invers. Ea lasă aplicarea principiilor sale în seama interpretării diverselor împre-
jurări, mizând fără intenție pe dispoziția de moment și pe afirmarea senti-
mentului național.
Securitatea colectivă contribuie la instaurarea unui climat de siguranță doar
dacă toate națiunile – sau cel puțin toate națiunile importante în planul apărării
colective – împărtășesc idei aproape identice față de natura provocării și sunt
gata să folosească forța sau să aprecieze corect temeiul unei intervenții, indife-
rent de interesul național specific pe care l-ar putea avea în chestiunea respec-

tivă. Doar dacă se îndeplinesc aceste condiții o organizație mondială poate emite
sancțiuni sau poate funcționa ca arbitru al afacerilor internaționale. Așa perce-
puse și Wilson rolul securității colective pe măsură ce se apropia sfârșitul răz-
boiului, în septembrie 1918:
Obiectivele naționale au trecut din ce în ce mai mult pe planul doi, iar obiectivul comun
al omenirii luminate le-a luat locul. Sfaturile oamenilor simpli au ajuns pretutindeni mai
directe și mai unite decât cele ale sofisticaților oameni de afaceri care încă au impresia
că practică un joc al puterii cu o miză foarte mare.'
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 215
Diferența fundamentală dintre interpretarea wilsoniană și cea europeană a
cauzelor conflictului internațional se regăsește chiar în aceste cuvinte. Diplo-
mația în stil european pornește de la premisa că interesele naționale au tendința
de a-și contraveni reciproc și consideră că rolul ei este acela de instrument al
reconcilierii; Wilson, de pe altă parte, consideră discordia internațională drept un
rezultat al „gândirii încețoșate" și nicidecum o expresie a unei autentice ciocniri
de interese. In practica așa-numitului Realpolitik, oamenii de stat abordează
misiunea punerii în relație a intereselor particulare cu cele generale printr-un
echilibru între stimulente și sancțiuni, în concepția wilsoniană, oamenilor de stat
li se cere să aplice principii universale unor cazuri specifice. Mai mult decât atât,
oamenii de stat sunt în general tratați drept cauze ale conflictelor, întrucât se
crede despre ei că pervertesc înclinația naturală a oamenilor spre armonie prin
calcule egoiste și obscure.
Comportamentul celor mai mulți dintre oamenii de stat aflați la Versailles a
înșelat așteptările wilsoniene. Fără excepție, aceștia au pus accentul pe interesele
naționale și au lăsat apărarea scopurilor comune în seama lui Wilson, a cărui țară
nu avea de fapt nici un interes național (în accepțiunea europeană a termenului)
în divergențele teritoriale ale acordului, în fața unei realități recalcitrante, e în
firea profeților să-și întețească strădaniile și nu să renunțe. Obstacolele pe care
le-a întâlnit Wilson la Versailles nu i-au strecurat în minte nici o îndoială legată
de fezabilitatea inițiativei propuse. Din contră, ele i-au întărit convingerea că so-
luția lui era absolut necesară, în plus, Wilson a fost ferm încredințat că Liga și
greutatea opiniei publice internaționale aveau să corecteze numeroasele clauze
ale Tratatului care se îndepărtau de la principiile formulate de el.
Mai mult decât atât, forța idealurilor lui Wilson a fost demonstrată de impac-
tul lor asupra Marii Britanii, leagănul politicii echilibrului de forțe. Comentariul
oficial britanic pe marginea statutului Ligii arăta printre altele că „ultima și cea mai
eficientă aprobare trebuie să vină din partea opiniei publice a lumii civilizate."2
Sau, așa cum a declarat lordul Cecil în Camera Comunelor, „lucrul pe care ne
bizuim e opinia publică… și dacă aici călcăm strâmb, atunci totul merge prost."
Pare improbabil faptul că tocmai continuatorii politicii lui Pitt, Canning,
Palmerston și Disraeli, au ajuns la asemenea concluzii pe cont propriu. La înce-
put, ei au acceptat politica lui Wilson ca să se asigure de sprijinul Americii în
război. Pe măsura trecerii timpului, principiile wilsoniene au reușit să capteze
atenția opiniei publice britanice, între anii '20 și '30, modul cum apăra Maree
Britanie securitatea colectivă nu mai era un simplu artificiu tactic. Wilsonismu
reușise efectiv să o convertească.
în cele din urmă, securitatea colectivă a căzut victimă slăbiciunii propriei șah
premise centrale – aceea că toate națiunile au același interes de a se opune unu
act de agresiune și sunt gata să-și asume riscuri identice în combaterea sa
Experiența a arătat că prezumțiile de acest tip sunt false. Nici un act de agresiuni
care a implicat o mare putere nu a fost înfrânt vreodată prin aplicarea principiu
lui securității colective. Comunitatea internațională fie că a refuzat să consideri
actul respectiv ca pe un act de agresiune, fie că nu a căzut de acord asupr;

sancțiunilor cuvenite. Iar atunci când s-au aplicat sancțiuni, ele au reflectat inevi
216 DIPLOMAȚIA
tabil cel mai mic numitor comun, dovedindu-se adeseori atât de ineficiente, încât
au făcut mai mult rău decât bine.
La momentul cuceririi Manciuriei de către Japonia în 1932, Liga nu dispunea
de un mecanism pentru aplicarea sancțiunilor. Ea a îndreptat acest minus, dar,
pusă în fața agresiunii Italiei împotriva Abisiniei, a votat în favoarea unor sanc-
țiuni care au fost la un pas de a impune o blocadă a petrolului, sub deviza „Orice
sancțiune, mai puțin războiul". Când Austria s-a unit sub amenințarea forței cu
Germania și independența Cehoslovaciei a dispărut, nu a existat nici o reacție din
partea Ligii. Ultimul act al Ligii Națiunilor, din care nu mai făceau parte Germania,
Japonia sau Italia, a fost excluderea Uniunii Sovietice după ce aceasta a atacat
Finlanda în 1939. Măsura nu a avut însă nici un efect asupra acțiunilor sovietice.
în timpul Războiului rece, Națiunile Unite s-au arătat la fel de ineficiente ori
de câte ori a fost vorba de o agresiune implicând Marile Puteri, fie din cauza
vetoului comunist din cadrul Consiliului de Securitate, fie din cauza reticenței
țărilor mai mici să-și asume riscuri pentru probleme despre care credeau că se
situau în afara sferei lor de interes. Națiunile Unite au fost lipsite de eficacitate
sau au avut un rol ornamental în timpul crizei Berlinului și pe durata interven-
țiilor sovietice în Ungaria, Cehoslovacia și Afghanistan. Ele au probat o comparabilă
inutilitate în timpul crizei cubaneze a rachetelor, până când cele două superputeri
au acceptat să ajungă la un acord. America a fost capabilă să invoce autoritatea
Națiunilor Unite împotriva agresiunii nord-coreene din 1950 doar pentru că
reprezentantul Uniunii Sovietice boicotase Consiliul de Securitate, iar Adunarea
Generală încă era dominată de țări care țineau morțiș să-și asigure sprijinul
Statelor Unite în cazul amenințării unei agresiuni sovietice în Europa. Națiunile
Unite au asigurat un loc de întâlnire convenabil pentru diplomați și un for util
pentru schimburile de idei, îndeplinind totodată câteva importante funcții
tehnice. însă ele nu au reușit să transpună premisa de bază a securității colective
– împiedicareaTăzboaielor și opoziția comună în fața agresiunii.
Acest lucru a fost valabil pentru Națiunile Unite chiar și în perioada care a
urmat Războiului rece. în Războiul din Golf declanșat în 1991, ele au ratificat
într-adevăr acțiunile americanilor, însă rezistența în fața agresiunii Irakului n-a
prea semănat cu o aplicare a doctrinei securității colective. Fără să aștepte
consensul internațional, Statele Unite au trimis unilateral o impresionantă forță
de expediție la fața locului. Celelalte națiuni au putut dobândi o relativă influență
asupra manevrelor americane doar intrând în ceea ce era de fapt o întreprindere
americană; ele n-ar fi putut evita riscul unui eventual conflict dacă s-ar fi împo-
trivit acestei decizii, în plus, tulburările interne din Uniunea Sovietică și China
au oferit membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite
un motiv întemeiat pentru a-și menține bunăvoința Statelor Unite, în Războiul
din Golf, securitatea colectivă a fost invocată ca o justificare a conducerii
operațiunilor de către americani și nu ca un înlocuitor al acestei conduceri.
Bineînțeles că aceste lecții nu fuseseră încă însușite în acea perioadă inocentă
când conceptul de securitate colectivă abia era prezentat în premieră în lumea
diplomatică. Oamenii de stat de după Versailles aproape că se convinseseră că
înarmarea era cauza și nu rezultatul tensiunilor și mai-mai că erau dispuși să
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 217
creadă că, dacă bunăvoința înlocuia suspiciunile specifice diplomației tradiționale,
se putea ajunge la eradicarea conflictelor, în pofida faptului că fuseseră secătuiți
emoțional din cauza războiului, liderii europeni ar fi trebuit să-și dea seama că era
imposibil ca doctrina generală a securității colective să funcționeze, chiar dacă ar fi

surmontat toate celelalte obstacole ce i s-ar fi aflat în față, atâta timp cât excludea
trei dintre cele mai puternice națiuni din lume: Statele Unite, Germania și Uniunea
Sovietică. Iar asta fiindcă Statele Unite refuzaseră să intre în Ligă, Germania fusese
dată afară, iar Uniunea Sovietică, tratată ca un paria, o disprețuia.
Țara care a suferit cel mai mult în condițiile ordinii postbelice a fost „victo-
rioasa" Franță. Conducătorii francezi știau că prevederile Tratatului de la Ver-
sailles n-aveau cum să oblige Germania să rămână slabă la nesfârșit. După ulti-
mul război european – Războiul Crimeii din 1854-l856 -învingătorii – Marea
Britanic și Franța, reușiseră să mențină în vigoare clauzele militare ale acordului
de pace timp de douăzeci de ani. După încheierea războaielor napoleoniene, au
trebuit să treacă trei ani înainte ca Franța să devină membru cu drepturi depline
al Concertului Europei. După Versailles, declinul Franței în raport cu Germania
a fost din ce în ce mai vizibil, deși țara dădea impresia că domina Europa din
punct de vedere militar. Comandantul trupelor franceze victorioase, mareșalul
Ferdinand Foch, a avut dreptate când a afirmat despre Tratatul de la Versailles:
„Asta nu e pace; e doar un armistițiu de douăzeci de ani".4
în 1924, comandamentul forțelor de uscat britanice ajunsese la aceeași con-
cluzie când anticipase că Germania avea să intre din nou în război cu Marea
Britanic din cauza unor chestiuni care n-ar fi decât „pur și simplu o repetare a
condițiilor care ne-au pus față în față în războiul trecut".5 S-a argumentat că
restricțiile Tratatului de la Versailles vor întârzia înarmarea Germaniei cu un
minimum de nouă luni după ce aceasta se va fi simțit suficient de tare din punct de
vedere politic pentru a rupe lanțurile impuse de Versailles – ceea ce comandamen-
tul trupelor de uscat a prezis (așa cum avea să se confirme, de altfel) că se va
întâmpla probabil într-un interval de zece ani. Ajungând la aceeași concluzie cu
francezii, Statul-Major britanic a mai prezis că Franța va fi neputincioasă dacă nu
va recurge între timp la încheierea unei alianțe militare cu „puterile de mâna-ntâi".
Totuși, singura putere de prima mână era Marea Britanie, ai cărei conducători
nu acceptau vederile consilierilor lor militari, în schimb, politica lor se baza pe
convingerea greșită că Franța era deja prea puternică și că ultimul lucru de care
ar fi avut nevoie ar fi fost o alianță cu englezii. Liderii englezi considerau Frânte
cea demoralizată drept potențiala putere dominantă, ce se cerea deci contraca-
rată, în timp ce Germania revizionistă era percepută ca fiind partea vătămată care
avea nevoie de conciliere. Ambele premise – că Franța era dominată din punct de
vedere militar și că Germania se bucurase de un tratament prea aspru – erai
corecte pe termen scurt, dar, ca puncte de plecare ale politicii britanice, erau de-
zastruoase pe termen lung. Oamenii de stat se mențin la cârmă sau se prăbușesc
în funcție de modul cum percep întorsăturile istoriei. Liderii postbelici ai Anglie
nu au sesizat pericolele pe termen lung care le stăteau în față.
Franța își dorea cu disperare o alianță cu Marea Britanie în locul garanțiile
care ieșiseră din vigoare după ce Senatul Statelor Unite refuzase ratificarea Ira
tatului de la Versailles. Dat fiind că nu încheiaseră niciodată o alianță cu țara pe
care o apreciau drept cea mai puternică din Europa, conducătorii englezi începu-
seră să nutrească ideea că Franța încerca de fapt să-și reînnoiască amenințarea
istorică potrivit căreia ar fi urmărit dominația continentului, în 1924, Departa-
mentul Central de Ia Foreign Office a descris ocupația franceză a Renaniei drept
o „trambulină pentru o incursiune în Europa Centrală"6, apreciere care venea în
totală contradicție cu psihologia franceză a momentului. Avansând cu o treaptă
pe scara inepțiilor, raportul redactat la Foreign Office trata ocuparea Renaniei ca
pe o încercuire a Belgiei, creând „o amenințare directă la adresa Scheldt-ului și a
Golfului Zuider Zee și prin urmare o amenințare indirectă la adresa acestei țări."7
Ca să nu rămână mai prejos în materie de suspiciuni antifranceze, ministrul ma-
rinei a adus un argument extras direct din războaiele de succesiune din Spania
sau din războaiele napoleoniene: Renania domina porturile olandeze și belgiene,

iar controlul asupra lor ar periclita decisiv planurile marinei regale engleze în
eventualitatea unui război cu Franța.8
Nu exista nici cea mai mică nădejde de menținere a unui echilibru de forțe în
Europa atâta timp cât Marea Britanie considera drept principală amenințare o
țară a cărei politică externă aproape panicardă se axase doar pe evitarea încă
unui asalt german. Mai mult decât atât, într-un fel de reflex istoric, mulți oameni
din Marea Britanie au început să-și îndrepte privirile spre Germania, așteptând în
acea direcție contracararea Franței. Bunăoară, ambasadorul englez la Berlin,
vicontele d'Abernon, a declarat că era în interesul Angliei să păstreze Germania
pe post de contrapondere în raport cu Franța. „Atâta vreme cât Germania este un
întreg coerent, există cât de cât un echilibru în Europa", a scris el în 1923. Dacă
Germania se dezintegra, Franța ajungea să dețină incontestabil „controlul militar
și politic, întemeiat pe armată și pe alianțele militare."9 Acest fapt era adevărat,
dar nu avea nici o legătură cu scenariul pe care aveau să fie puși să-l joace diplo-
mații englezi în deceniile următoare.
Marea Britanie susținea ca de fiecare dată – și pe bună dreptate – că, după
victorie, reconstruirea ordinii internaționale reclama revenirea inamicului de mai
an în rândul comunității națiunilor, însă rezolvarea plângerilor Germaniei nu
avea să reducă stabilitatea atâta timp cât echilibrul de forțe continua să se depla-
seze inexorabil în direcția Germaniei. Franța și Marea Britanie, a căror unitate
era esențială pentru menținerea unei umbre de echilibru de forțe în Europa, se
fixau cu priviri fioroase, frustrate și neînțelegătoare, în vreme ce adevăratele
amenințări la adresa echilibrului – Germania și Uniunea Sovietică – rămăseseră
deoparte, consumându-și posac resentimentele. Marea Britanie exagera peste
măsură puterea Franței; Franța la rândul ei supraestima spectaculos propria capa-
citate de a se folosi de Tratatul de la Versailles ca să compenseze inferioritatea
din ce în ce mai pronunțată față de Germania. Temerile Marii Britanii în legătură
cu o eventuală hegemonie franceză pe continent erau absurde; convingerea
Franței că puterea domina politica mondială dacă reușea "să țină Germania înge-
nucheată era o expresie a amăgirii asezonate cu puțină disperare.
Poate că motivul cel mai important pentru care conducătorii britanici respin-
geau o alianță cu Franța era că acești conducătorii nu considerau, în forul lor
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 219
lăuntric, că Tratatul de la Versailles era just (acest lucru referindu-se în special
la noua față a Europei de Răsărit) și se temeau că Franța, care încheiase pacturi
cu țările din Europa de Răsărit, ar putea să-i atragă într-un conflict pe marginea
unor chestiuni și în apărarea unor țări față de care Marea Britanie nu manifesta
nici un interes. Lloyd Geroge a dat expresie înțelepciunii tradiționale de pe
vremea aceea:
Poporul britanic… nu va fi pregătit să se lase implicat în divergențe ce ar putea să
apară cu privire la Polonia, Danzig sau Silezia Superioară… Oamenii din Anglia au
sesizat că populațiile din partea aceea a Europei sunt instabile și ușor de stârnit; ele
pot să se arunce în luptă în orice clipă, după care e foarte greu să mai vezi în vălmă-
șagul acela ce e bine și ce e rău.10
Având atitudini de acest gen, conducătorii britanici au folosit discuțiile
despre posibilitatea unei alianțe cu francezii în primul rând ca pe un instrument
tactic de relaxare a presiunilor făcute de francezi asupra Germaniei și nu ca pe o
contribuție serioasă la securitatea internațională.
Așa stând lucrurile, Franța și-a continuat încercările lipsite de speranță de a
perpetua situația precară a Germaniei, iar Marea Britanie s-a străduit să ela-
boreze niște convenții de securitate de natură să potolească temerile francezilor,
însă fără ca asta să însemne un angajament efectiv din partea englezilor. Era un
cerc vicios, fiindcă Anglia pur și simplu nu se putea hotărî să ofere Franței

singura asigurare care ar fi putut avea drept consecință o politică franceză mai
calmă și mai conciliatoare față de Germania, respectiv o alianță militară în ade-
văratul sens al cuvântului.
Dându-și seama, în 1922, că Parlamentul englez nu va aproba niciodată o
angajare militară oficială, prim-ministrul francez Briand a revenit la precedentul
Antantei Cordiale din 1904 – cooperarea diplomatică anglo-franceză fără clauze
pe linie armată, însă, în 1904, Marea Britanie se simțise amenințată de programul
naval al Germaniei și de atitudinea ei de intimidare neîntreruptă, în anii '20 ea se
temea mai mult de Franța decât de Germania, atribuindu-i în mod eronat com-
portamentul aroganței, când de fapt era vorba de panică. Deși Marea Britanie a
acceptat cu părere de rău propunerea lui Briand, adevăratul motiv pentru această
decizie a reieșit dintr-un mesaj cinic al cabinetului, în care alianța cu francezii
era apărată fiind văzută drept o modalitate prin care Marea Britanie își putea
consolida relațiile cu Germania:
Pentru noi Germania este cea mai importantă țară din Europa nu doar din perspectiva
schimburilor comerciale pe care le avem cu ea, ci și fiindcă este cheia situației din
Rusia. Ajutând Germania, e posibil ca, în condițiile existente, să ne expunem acuzației
că părăsim Franța; dar dacă Franța ar fi aliatul nostru, asemenea acuzații nu și-ar mai
avea rostul."
Indiferent dacă președintele francez Alexandre Millerand a intuit în ce consta
eschiva englezilor sau dacă pur și simplu a considerat proiectul prea amorf, cert
este că a respins propunerea lui Briand, fapt care a dus la demisia prim-ministrului
Frustrată din cauza încercărilor nereușite de a încheia o alianță tradițională cu
Marea Britanie, Franța a întreprins apoi o tentativă de obținere a acelurași rezul-
ZZU UIPLOMAjlA
tat prin Liga Națiunilor, prin elaborarea unei definiții precise a agresiunii.
Aceasta avea să se concretizeze într-o obligație precisă în cadrul Ligii Națiu-
nilor, transformând astfel Liga într-o alianță globală, în septembrie 1923, la în-
demnul francezilor și al englezilor, Consiliul Ligii a pus la punct un tratat univer-
sal de ajutor reciproc, în eventualitatea unui conflict, Consiliu! era împuternicit
să stabilească țara agresoare și țara agresată, în această situație, fiecare membru
al Ligii era obligat să ajute țara-victimă, la nevoie chiar cu forța, pe continentul
pe care era situată țara semnatară (această clarificare a fost adăugată pentru a se
evita obligativitatea Ligii de a furniza ajutor în conflictele coloniale). Dat fiind
că obligațiile doctrinei securității colective trebuiau să provină din cauze gene-
rale și nu din interese naționale, Tratatul stipula că, pentru a putea primi ajutor,
era nevoie ca țara-victimă să fi semnat în prealabil un acord de dezarmare apro-
bat de Ligă și să fi început reducerea forțelor sale armate conform unui program
asupra căruia se convenise deja.
Cum victima este de obicei partea mai slabă, Tratatul de ajutor reciproc al
Ligii nu făcea de fapt decât să furnizeze stimulente pentru agresiune cerând tabe-
rei mai vulnerabile să-și neglijeze propriile dificultăți. Exista o doză de absurd în
propunerea ca ordinea internațională să fie apărată cu începere din acel moment
nu atât în numele intereselor naționale, cât mai degrabă în numele națiunilor care
efectuează cel mai corect programul de dezarmare. Mai mult decât atât, în con-
dițiile în care era nevoie de ani buni pentru negocierea programelor de reducere
din cadrul unui tratat general de dezarmare, Tratatul universal de ajutor reciproc
provoca un vid considerabil. Dată fiind obligația Ligii de a se opune oricăror
tendințe de a o plasa într-un viitor îndepărtat și nebulos, Franța și celelalte țări
amenințate aveau să fie nevoite să facă față singure primejdiilor.
în ciuda clauzelor sale de eschivare, Tratatul nu a izbutit să asigure sprijinul
necesar. Statele Unite și Uniunea Sovietică au refuzat să-l ia în considerare.
Părerea Germaniei nu a fost nici măcar solicitată. După ce a devenit limpede că
proiectul de tratat ar fi obligat Marea Britanie, care avea colonii pe toate conti-

nentele, să ofere asistență victimelor agresiunilor de pretutindeni, prim-ministrul
laburist Ramsay MacDonald s-a simțit obligat la rândul lui să declare că Marea
Britanic nu putea accepta Tratatul, deși contribuise la redactarea Iui.
între timp, eforturile Franței de a obține securitatea deveniseră obsesive. De-
parte de a recunoaște futilitatea propriilor strădanii, ea a refuzat să abandoneze
căutarea unor criterii comparabile cu securitatea colectivă, mai ales dacă ținea
cont că guvernul englez condus de Ramsay MacDonald susținea atât de puternic
securitatea și* dezarmarea colectivă – așa-numitele cauze progresiste reprezentate
de către Ligă. în cele din urmă, MacDonald și noul prim-ministru francez
Edouard Herriot au elaborat o variantă a propunerii precedente. Protocolul de la
Geneva din 1924 reclama arbitrajul Ligii pentru toate conflictele internaționale
și stabilea trei criterii pentru obligativitatea universală a ajutorului oferit victime-
lor agresiunilor: refuzul agresorului de a permite Consiliului reglementarea
disputei prin conciliere, omisiunea din partea agresorului de a supune chestiunea
reglementării juridice a arbitrajului și, bineînțeles, apartenența victimei la planul
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 221 *
de dezarmare generală. Fiecare semnatar era obligat să acorde asistență victimei
prin toate mijloacele disponibile împotriva unui agresor definit ca atare.12
Cu toate acestea, Protocolul de la Geneva a dat greș din exact același motiv
ca Tratatul de ajutor reciproc și toate celelalte proiecte de securitate colectivă
din anii '20. El a mers mult prea departe pentru Marea Britanie și insuficient de
departe pentru Franța. Marea Britanie îl propusese ca să atragă Franța în planul
de dezarmare, nu ca să genereze o obligație defensivă suplimentară. Franța res-
pectase într-o primă fază Protocolul ca pe o obligație a ajutorului reciproc, având
un interes secundar – eventual chiar simbolic – în dezarmare. Pentru a sublinia
inutilitatea acestui act, Statele Unite au anunțat că nu vor lua în considerare
Protocolul de la Geneva și nu vor tolera nici un amestec în comerțul american
prin intermediul prevederilor sale. După ce șeful Statului Major al forțelor
imperiale de apărare din Marea Britanie a avertizat că Protocolul va duce la o
răspândire periculoasă a efectivelor engleze, cabinetul a dispus retragerea lui la
începutul lui 1925.
Starea de fapt era însă nefirească. Opoziția în fața agresiunii ajunsese să de-
pindă de prealabila dezarmare a victimei. Considerentele geopolitice și impor-
tanța strategică a regiunilor – motive pentru care națiunile lumii își declaraseră
război vreme de sute de ani – erau considerate nelegitime, în conformitate cu
această abordare, Marea Britanie trebuia să apere Belgia, fiindcă se dezarmase, nu
fiindcă era o țară vitală din punct de vedere strategic. După luni de negocieri,
democrațiile constatau că nu avansaseră nici spre dezarmare, nici spre securitate.
Tendința securității colective de a transforma agresiunea într-o chestiune abstractă,
de drept, și refuzul ei de a lua în considerare orice angajament sau amenințare
specifică aveau un efect mai degrabă demoralizator decât reconfortant.
în ciuda sprijinului formal acordat conceptului, era limpede că Marea
Britanie considera obligațiile securității colective mai puțin stricte decât cele ale
alianțelor tradiționale. Asta, fiindcă însuși cabinetul se dovedea foarte productiv
în inventarea unei sumedenii de formule pentru securitatea colectivă, respingând
totodată categoric o alianță oficială cu Franța și amânând-o chiar până în ajunul
următorului război, care avea să izbucnească după un deceniu și jumătate. Firește
că faptul nu ar fi avut atâta importanță dacă Anglia nu ar fi interpretat obligațiile
securității colective ca fiind mai improbabile în perspectiva traducerii lor în viață și
mai ușor de eludat decât prevederile alianțelor.
Soluția cea mai înțeleaptă pentru aliați ar fi fost scutirea voluntară a Germa-
niei de cele mai împovărătoare clauze stabilite la Versailles și încheierea unei

alianțe ferme între Franța și Anglia. La asta s-a gândit și Winston Churchill când
a pledat în favoarea unei alianțe „numai și numai dacă Franța își modifică atitu-
dinea față de Germania și acceptă cu loialitate o politică engleză de ajutor și
prietenie față de Germania."13 Oricum, trebuie spus că o asemenea politică nu a
fost promovată niciodată în mod consecvent. Conducătorii francezi se temeau
extrem de mult atât de Germania, cât și de propria opinie publică, profund ostilă
față de Germania, pe câtă vreme liderii britanici manifestau profunde suspiciuni
la adresa planurilor franceze.
Clauzele de dezarmare din Tratatul de la Versailles au adâncit prăpastia dintre
Anglia și Franța. Ca o ironie, ele au netezit drumul Germaniei spre paritatea
militară care, dată fiind slăbirea Europei de Răsărit, avea să echivaleze până la
urmă cu superioritatea geopolitică, în ce-i privește, aliații dublaseră discrimina-
rea prin incompetență, neglijând să pună la punct un mecanism de verificare a
clauzelor de dezarmare, într-o scrisoare adresată colonelului House în 1919,
Andre Tardieu, unul dintre principalii negociatori de la Versailles, a prezis că
eșecul înființării unui asemenea sistem de verificare va mutila clauzele de
dezarmare ale Tratatului:
… se pune la cale apariția unui instrument periculos și absurd… Să zicem că reprezentanții
Ligii vor spune reprezentanților Germaniei „Demonstrați-ne că informațiile noastre sunt
false" sau chiar „Am dori să verificăm." Asta ar însemna revendicarea unui drept la
supraveghere, iar Germania ar putea foarte bine să răspundă: „în baza cărui drept oficial?"
Asta va răspunde Germania, și pe bună dreptate, atâta timp cât nu va fi obligată de
către Tratat să recunoască dreptul altora de a o verifica.14
în zilele candide de dinainte ca studierea controlului armelor să devină o temă
de cercetare, nimănui nu i s-a părut bizar să-i ceară Germaniei să-și verifice sin-
gură dezarmarea. Ca să respectăm adevărul, trebuie spus că fusese înființată o
Comisie Militară Interaliată de Control. Aceasta nu avea însă dreptul de a efec-
tua inspecții; ea putea doar să ceară guvernului german informații despre încălcă-
rile de clauze ale țării, ceea ce nu era defel o procedură fără fisuri. Comisia a fost
desființată în 1926, lăsând verificarea modului cum se dezarmează germanii în
seama serviciilor de informații ale aliaților. Nu e de mirare că prevederile legate
de dezarmare erau încălcate flagrant și de alții cu mult înaintea lui Hitler.
La nivel politic, conducătorii germani au insistat cu abilitate asupra dezar-
mării generale promise în Tratatul de la Versailles, a cărei primă etapă ar fi
trebuit să fie dezarmarea practicată chiar de către țara lor. în timp, ei au reușit să
obțină aprobarea englezilor pentru această propunere, folosind-o apoi și ca să
justifice nerespectarea altor clauze din Tratat. Pentru a face presiuni asupra
Franței, Marea Britanie a anunțat o reducere drastică a propriilor trupe de uscat
(pe care de fapt nu se bazase niciodată din perspectiva securității), dar nu și a
celor din marină (pe care, firește, se bazau în primul rând). Pe de altă parte, secu-
ritatea Franței depindea în totalitate de superioritatea numerică a armatei sale în
fața celei germane, fiindcă, din punctul de vedere al populației și al potențialului
industrial, nemții le erau în mod net superiori. Presiunile în favoarea modificării
acestui raport de forțe – fie prin reînarmarea Germaniei, fie prin dezarmarea
Franței – au avut drept consecință practică inversarea rezultatelor războiului. La
momentul când a ajuns la putere Hitler, era deja limpede că prevederile legate de
dezarmare din Tratat mai aveau puțin și dispăreau, punând și mai mult în lumină
avantajul geopolitic al Germaniei.
Reparațiile au reprezentat un alt element de disensiune între Franța și Marea
Britanic. Până la Tratatul de la Versailles, faptul că învinsul plătea despăgubiri
devenise un enunț axiomatic. După Războiul franco-prusac din 1870, Germania
nu s-a simțit obligată să invoce nici un alt principiu decât victoria repurtată
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 223
pentru despăgubirile impuse Franței;- lucrurile au stat la fel și în 1918, când i-a

prezentat o copleșitoare notă de plată Rusiei cu ocazia încheierii Tratatului de la
Brest-Litovsk.
Totuși, în condițiile noii ordini mondiale de la Versailles, aliații ajunseseră să
creadă că reparațiile reclamau o justificare morală. Ei au găsit această justificare
în articolul 231, numit și clauza vinovăției de război și descris în capitolul prece-
dent. Clauza a fost atacată furibund în Germania și a eliminat tendințele și așa
fragile de cooperare în cadrul acordului de pace.
Unul dintre aspectele uimitoare ale Tratatului de la Versailles a fost faptul că
autorii lui au inclus o clauză atât de precisă și ingrată cu privire la vinovăția de
război fără a specifica suma totală care trebuia plătită ca reparații. Stabilirea
acestei cifre a fost lăsată în seama viitoarelor comisii de experți fiindcă suma la
care aliații îndemnaseră opinia publică din țările lor să se aștepte era atât de
mare, încât nu ar fi avut cum să primească aprobarea lui Wilson și nici nu ar fi
putut rezista analizei unor experți financiari serioși.
în acest fel, reparațiile, ca și dezarmarea au devenit o armă a revizioniștilor
germani, mai ales că experții au exprimat dubii din ce în ce mai frecvente nu
doar asupra moralității, ci și a fezabilității pretențiilor formulate. Tratatul despre
consecințele economice ale păcii scris de John Maynard Keynes a fost un prim
exemplu.15 în cele din urmă, poziția de pe care negociază învingătorul se șubre-
zește de fiecare dată pe măsura trecerii timpului. Lucrurile care nu se obțin în
plin șoc al înfrângerii devin din ce în ce mai greu de câștigat ulterior – o lecție pe
care a trebuit s-o învețe și America în legătură cu Irakul la sfârșitul Războiului
din Golf din 1991.
Abia în 1921 – la doi ani după semnarea Tratatului de la Versailles – s-a ajuns
la stabilirea unei sume finale pentru despăgubiri. Această sumă era absurd de
ridicată: 132 de miliarde de mărci de aur (aproximativ 40 de miliarde de dolari,
ceea ce la valoarea de acum ar însemna aproximativ 323 de miliarde de dolari), o
cifră pentru care Germania ar fi trebuit să plătească până la sfârșitul secolului.
Așa cum era de așteptat, Germania s-a declarat insolvabilă; chiar dacă sistemul
financiar internațional ar fi putut garanta efectuarea unui transfer atât de amplu
de resurse, nici un guvern democratic german n-ar mai fi reușit să rămână la
putere dacă și-ar fi dat acordul pentru plata sumei.
în vara lui 1921, Germania a plătit prima rată din cuantumul despăgubirilor,
transferând un miliard de mărci (250 de milioane de dolari), însă plata a fost
efectuată după ce germanii au tipărit mărci și le-au vândut în schimbul valutei
străine pe piața liberă – cu alte cuvinte, mărindu-și artificial masa monetară până
la nivelul când, de fapt, nu a mai avut loc nici un transfer semnificativ de re-
surse. La sfârșitul lui 1922, Germania a propus un moratoriu de patru ani asupra
despăgubirilor.
Demoralizarea ordinii internaționale stabilite la Versailles și mai ales a
Franței, principalul ei pilon în Europa, era acum extrem de avansată. Nu exista
nici un sistem de constrângeri pentru despăgubiri și nici un mod de verificare a
dezarmării. Din moment ce Franța și Marea Britanie se aflau în divergență
asupra ambelor chestiuni, Germania era nemulțumită, iar Uniunea Sovietică și
Statele Unite ieșiseră din scenă, se poate spune că Tratatul de la Versailles du-
sese de fapt la un fel de război internațional de gherilă și nu la o ordine mon-
dială. La patru ani după victoria aliaților, poziția de negociere a Germaniei
ajunsese mai puternică decât cea a Franței. In această atmosferă, prim-ministrul
britanic Lloyd George a convocat o conferință internațională la Genova în aprilie
1922, într-o încercare de bun-simț de a discuta global despre despăgubiri, datorii
'de război și refacerea Europei – la fel cum avea să se întâmple în cazul Planului
Marshall o generație mai târziu. Cum însă era imposibil să concepi refacerea

economică a Europei fără cele mai mari două puteri continentale (care întâm-
plător erau în același timp principalii datornici), Germania și Uniunea Sovietică,
cei doi paria ai diplomației europene, au fost invitate pentru prima oară la o
conferință internațională în perioada postbelică. Rezultatul nu a fost o contribuție
la ordinea internațională la care spera Lloyd George, ci o șansă oferită celor doi
proscriși de a face corp comun.
De la Revoluția franceză încoace, la orizontul diplomației europene nu mai
apăruse nimic care să semene cât de cât cu Uniunea Sovietică. Pentru prima dată
într-un interval mai mare de un secol, o țară își asumase oficial misiunea de a
răsturna ordinea existentă. Revoluționarii francezi se străduiseră să schimbe tipul
de stat; mergând cu un pas mai departe, bolșevicii își propuneau să abolească
statul cu totul. Conform teoriei lui Lenin, după ce statul se ducea de râpă, nu mai
era nevoie nici de diplomație, nici de politică externă.
La început, această atitudine i-a dezechilibrat atât pe bolșevici, cât și pe cei
cu care trebuiau să trateze. Pionierii bolșevismului dezvoltaseră ideea luptei de
clasă și pe cea a imperialismului drept cauze ale războiului. Ca toate acestea, ei
nu au abordat niciodată problema elaborării politicii externe între state suverane.
Erau convinși că revoluția mondială va urma la doar câteva luni după victoria lor
în Rusia; doar pesimiștii absoluți considerau că avea să fie nevoie de câțiva ani.
Lev Troțki, primul ministru sovietic al afacerilor externe, a considerat că datoria
lui semăna foarte bine cu cea a unui funcționar care, dornic să-i discrediteze pe
capitaliști, avea să facă publice toate tratatele secrete prin care acești capitaliști
își propuneau să împartă între ei parada de război. Troțki și-a definit singur rolul
ca fiind acela de a „redacta câteva proclamații revoluționare pentru ochii popoa-
relor din lumea întreagă și apoi de a închide prăvălia."'6 Nici unul dintre primii
lideri comuniști nu a crezut că era posibilă coexistența unui stat comunist și a
țărilor capitaliste timp de câteva decenii. Dat fiind că, după câteva luni sau câțiva
ani, era de așteptat ca statul să dispară cu totul, principala sarcină a politicii
externe sovietjce în faza ei de început a fost considerată încurajarea revoluției
mondiale, nu administrarea relațiilor dintre state.
într-un asemenea climat, excluderea Uniunii Sovietice de la masa tratativelor
de pace de la Versailles era de înțeles. Aliații nu aveau de ce să implice în deli-
berări o țară care încheiase deja o pace separată cu Germania și ai cărei agenți
încercau să le răstoarne guvernele. Pe de altă parte, nici Lenin și colegii lui nu
voiau să participe la instaurarea unei ordini internaționale pe care, de fapt, încer-
cau s-o distrugă.
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 225
Nimic din interminabilele și obscurele dezbateri interne nu-i pregătise pe
primii bolșevici pentru starea de război pe care o moșteniseră în realitate. Ei nu
aveau nici un program concret de pace fiindcă nu se gândeau la țara lor ca la un
stat, ci ca la o cauză. Prin urmare, acționau ca și cum încheierea războiului și
promovarea revoluției europene ar fi fost unul și același proces. Mai mult decât
atât, primul lor decret în sfera politicii externe, emis imediat după Revoluția din
1917, a fost așa-numitul „Decret asupra păcii" – un apel la guvernele și po-
poarele lumii în favoarea a ceea ce ei descriau drept pace democratică.17
Iluziile bolșevice s-au năruit rapid, înaltul Comandament German s-a declarat
de acord cu negocieri pentru un tratat de pace la Brest-Litovsk și cu un armistițiu
pe durata convorbirilor. La început, Troțki și-a închipuit că va fi în stare să
folosească amenințarea revoluției mondiale ca pe un instrument de negociere și
să joace un fel de rol de avocat al proletariatului. Din nefericire pentru Troțki,
negociatorul german era un general victorios și nu un filosof. Max Hoffmann, șe-
ful Statului-Major al frontului de răsărit, a înțeles dinamica echilibrului de forțe

și a avansat niște condiții brutale în ianuarie 1918. El a cerut anexarea întregii
regiuni baltice, o porțiune din Bielorusia, un protectorat defacto asupra Ucrainei
și o sumă uriașă drept despăgubiri. Agasat de tergiversările lui Troțki, Hoffmann
a scos în cele din urmă la iveală o hartă pe care era trasată o linie albastră lată,
care arăta pretențiile germanilor, și a precizat dincolo de orice dubiu că Germa-
nia nu se va retrage în spatele acelei linii înainte de demobilizarea totală a Rusiei
– cu alte cuvinte, până când Rusia rămânea fără apărare.
Ultimatumul lui Hoffmann a declanșat prima dezbatere comunistă semnifi-
cativă pe probleme de politică externă, care a început în ianuarie 1918. Sprijinit
de Stalin, Lenin a îndemnat Ia conciliere, în vreme ce Buharin a pledat în favoa-
rea războiului revoluționar. Lenin a susținut că, dacă revoluția germană nu avea
loc sau eșua, Rusia suferea o „înfrângere nimicitoare", de natură să ducă la o
pace și mai dezavantajoasă, „ba mai mult, o pace care nu va fi încheiată de un
guvern socialist, ci de alt tip… Așa stând lucrurile, ar fi o tactică sinucigașă să
riscăm destinul revoluției socialiste care a început în Rusia doar pe probabilitatea
începerii unei revoluții germane în viitorul apropiat."1
V orbind din perspectiva unei politici externe eminamente ideologice, Troțki a
susținut un tip de politică numit „nici război, nici pace."19 Cu toate acestea,
tabăra mai slabă are varianta tragerii de timp doar împotriva unui adversar care
consideră că negocierile funcționează după o logică internă proprie – o iluzie
căreia i-au căzut victimă îndeosebi Statele Unite. Germanii nu aveau asemenea
puncte de vedere. Când Troțki a revenit cu instrucțiuni care proclamau politica
de tip „nici pace, nici război", anunțând unilateral că războiul luase sfârșit, ger-
manii au reluat operațiunile militare. Puși în fața înfrângerii totale, Lenin și
colegii lui au acceptat termenii lui Hoffmann și au semnat Tratatul de la
Brest-Litovsk, acceptând totodată coexistența cu Germania imperială.
Principiul coexistenței avea să fie invocat de nenumărate ori de sovietici pe
durata următorilor șaizeci de ani, în vreme ce reacția protagoniștilor rămânea
aceeași: democrațiile salutau de fiecare dată proclamarea de către sovietici a
226 DIPLOMAȚIA
principiului coexistenței pașnice ca pe un semn de trecere la o politică de pace
permanentă. Cu toate acestea, din punctul lor de vedere, comuniștii justificau
întotdeauna perioadele de coexistență pașnică prin aceea că relația dintre forțe nu
era de natură să ducă la confruntări. Corolarul evident era că, în cazul în care
această relație s-ar fi schimbat, aderența bolșevicilor la coexistența pașnică ar fi
evoluat în consecință. Potrivit lui Lenin, realitatea era aceea care dicta coexis-
tența pașnică alături de inamic:
Prin încheierea unei păci separate, ne eliberăm în cea mai mare măsură posibilă în
momentul actual de ambele grupări războinice imperialiste; folosindu-ne de dușmănia
dintre ele, ne folosim de fapt de război, ceea ce face ca acordul dintre ele împotriva
noastră să fie foarte greu de atins.20
Punctul culminant al acestei politici a fost, bineînțeles, Pactul Hitler-Stalin
din 1939. Inconsecvențele potențiale erau ușor de explicat. „Suntem convinși", a
spus un om de stat comunist, „că politica socialistă cea mai consecventă poate fi
împăcată cu cel mai ferm realism și cel mai cumpătat pragmatism."2
în 1921, politica sovietică a făcut ultimul pas spre recunoașterea nevoii de a
avea o politică mai tradițională față de Occident când ministrul de externe
Gheorghi Cicerin a spus:
E posibil să existe divergențe de opinii despre durata sistemului capitalist, dar în
prezent sistemul capitalist există, așa că trebuie găsit un modus vivendi…22
în ciuda retoricii revoluționare, până la urmă interesul național s-a impus
drept obiectivul prioritar al sovieticilor, fiind ridicat la rangul de realitate socia-
listă tot așa cum se aflase atât de mult timp în centrul politicii duse de statele ca-

pitaliste. Acum scopul imediat era supraviețuirea, iar tactica aleasă purta numele
de coexistență.
Totuși, statul socialist s-a confruntat în scurt timp cu o altă confruntare
militară când, în aprilie 1920, a fost atacat de Polonia. Forțele poloneze au ajuns
în apropierea orașului Kiev înainte de a fi înfrânte. Când Armata Roșie a efectuat
o contralovitură și s-a apropiat de Varșovia, au intervenit aliații care au cerut să
se pună capăt ofensivei și să se încheie pacea. Ministrul de externe englez al
momentului, lordul Curzon, a propus o linie de demarcație între Polonia și Rusia,
pe care sovieticii au fost gata s-o accepte. Cu toate acestea, Polonia a refuzat, așa
că acordul final a ținut cont de liniile militare existente înainte de război, mult
mai la est decât ceea ce propusese Curzon.
în acest fel Polonia a reușit să ascută antagonismul dintre cei doi dușmani
istorici ai săi: Germania, de la care obținuse Silezia Superioară și Coridorul po-
lonez, și Uniunea Sovietică, de la care dobândise teritoriile situate la est de ceea
ce ajunsese să fie cunoscut drept Linia Curzon. După ce lucrurile s-au limpezit,
Uniunea Sovietică s-a trezit în sfârșit eliberată de presiunea războaielor și a
revoluției, dar plătind deja un preț care însemna pierderea celei mai mari părți
din teritoriile cucerite de țari în regiunea baltică, Finlanda, Polonia, Basarabia și
de-a lungul graniței cu Turcia, în 1923, Moscova reclamase deja controlul asupra
Georgiei și Ucrainei, care ieșise din Imperiul rus în timpul tulburărilor – un
eveniment pe care mulți dintre liderii ruși din ziua de azi nu l-au uitat.
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 227
Pentru restabilirea controlului intern, Uniunea Sovietică a trebuit să facă un
compromis pragmatic între cruciadele revoluționare și Realpolitik, între procla-
marea revoluției mondiale și practicarea coexistenței pașnice. Deși a optat pentru
amânarea revoluției mondiale, nu se putea spune sub nici o formă despre Uniu-
nea Sovietică de atunci că ar fi fost o adeptă a ordinii existente. Ea a văzut în
pace o posibilitate de a-i monta pe capitaliști unii împotriva altora. Principala ei
țintă era Germania, care jucase întotdeauna un rol important în gândirea sovie-
tică și în sentimentele rușilor, în decembrie 1920, Lenin a descris strategia
sovietică după cum urmează:
Existența noastră depinde în primul rând de existența unei scindări radicale în tabăra
puterilor imperialiste și în al doilea rând de faptul că victoria Antantei și pacea de la
Versailles au plasat marea majoritate a națiunii germane într-o postură în care aceasta
nu poate trăi. Guvernul burghez al Germaniei îi urăște cu patimă pe bolșevici, dar
interesele situației internaționale îl împing spre o pace cu Rusia Sovietică, contrar
propriei voințe.23
Și Germania ajungea la aceeași concluzie, în timpul Războiului ruso-polonez,
generalul Hans von Seeckt, arhitectul armatei germane de după război, scrisese
la un moment dat:
Statul polonez actual este o creație a Antantei. El a fost creat pentru a înlocui pre-
siunea exercitată anterior de Rusia pe frontul de est al Germaniei. Lupta dintre Rusia
Sovietică și Polonia nu lovește doar în aceasta din urmă, ci mai presus de orice în
Antantă – Franța și Anglia. Dacă Polonia se prăbușește, întregul edificiu al Tratatului
de la Versailles se va clătina. De aici reiese limpede că Germania nu are nici un inte-
res să ofere ajutor Poloniei în lupta ei cu Rusia.2
Punctul de vedere al lui von Seeckt a confirmat temerile exprimate de lordul
Balfour cu câțiva ani în urmă (și citate în ultimul capitol), potrivit cărora Polonia
ar fi furnizat Rusiei și Germaniei un inamic comun și ar fi preîntâmpinat conflic-
tele dintre ele, pentru a nu se repeta situația care avusese loc pe întreaga durată a
secolului al XlX-lea. în sistemul elaborat la Versailles, Germania nu era pusă în
fața Triplei Antante, ci în fața unei multitudini de state aflate mai mult sau mai
puțin în dezacord unele cu altele și totodată situate în opoziție față de o Uniune
Sovietică ale cărei pretenții teritoriale semănau foarte mult cu cele ale Germa-

niei. Era doar o chestiune de timp până când cele două țări proscrise se decideau
să-și unească resentimentele și să acționeze împreună.
Ocazia s-a ivit în 1922 la Rapallo, un oraș de pe litoralul italian aproape de
Genova și totodată locul ales de Lloyd George pentru conferința internațională.
Ironia era că prilejul a fost înlesnit de disputele permanente pe marginea despă-
gubirilor, care începuseră imediat după semnarea Tratatului de la Versailles și se
intensificaseră după ce aliații prezentaseră nota de plată, iar germanii declaraseră
că nu erau în stare să plătească.
Un obstacol major în calea succesului conferinței a fost acela că Lloyd
George n-a avut nici puterea și nici înțelepciunea pe care avea să le probeze ulte-
rior secretarul de stat George Marshall cu ocazia punerii în aplicare a propriului
program de reconstrucție, în ultimul moment, Franța a refuzat să permită inclu-
228 DIPLOMAȚIA
derea pe ordinea de zi a subiectului reparațiilor și despăgubirilor, temându-se, pe
bună dreptate, că se vor face presiuni asupra ei pentru reducerea sumei totale. Se
părea că Franța prețuia mai mult decât orice pretenția ei irealizabilă, deși recu-
noscută internațional, de a ajunge Ia un compromis rezonabil. Germania încerca
să obțină un moratoriu asupra despăgubirilor. Sovieticii erau suspicios! vizavi de
faptul că era posibil ca aliații să încerce să pună capăt impasului prin legarea
datoriilor țariste de despăgubirile germane, în timp ce Uniunii Sovietice i s-ar fi
putut cere să recunoască datoriile țarilor și să-și procure singură banii din
despăgubirile pe care Ie avea de plătit Germania.
Guvernul sovietic avea la fel de puțin de gând să recunoască datoriile țarilor
cum avea să accepte revendicările pecuniare ale francezilor și englezilor, în plus, el
nu ținea absolut deloc să adauge Germania pe o listă de adversari și așa numeroasă
intrând în caruselul despăgubirilor. Ca să împiedice Conferința de Ia Genova să
rezolve această chestiune în dezavantajul sovieticilor, Moscova a propus încă
înainte de începerea consfătuirilor ca cei doi paria să stabilească relații diplomatice
și să renunțe la pretențiile pe care le aveau unul față de celălalt. Nedorind să fie
prima țară europeană care stabilea relații diplomatice cu Uniunea Sovietică și astfel
risca să-și compromită șansele de a se vedea scutită de plata unei părți a despăgu-
birilor, Germania s-a eschivat în fața acestei propuneri. Ea însă a rămas valabilă
până când evenimentele de la Genova au impus o schimbare de atitudine.
Ministrul de externe sovietic Gheorghi Cicerin, un aristocrat prin naștere care
a devenit un susținător fervent al cauzei bolșevice, a savurat prilejul oferit la
Genova pentru a pune convingerile revoluționare în slujba conceptului de
Realpolitik. El a proclamat „coexistența pașnică" în termeni care plasau coope-
rarea practică deasupra cerințelor de resort ideologic:
… delegația rusă recunoaște că în momentul istoric actual, care permite existența
paralelă a vechii ordini sociale și a noii ordini care tocmai se naște, colaborarea eco-
nomică dintre state reprezentând cele două sisteme de proprietate este imperios ne-
cesară pentru restructurarea economică globală.25
In același timp, Cicerin a combinat apelul la cooperare cu propuneri abil
formulate, menite să sporească deruta democrațiilor. El a elaborat o ordine de zi
atât de cuprinzătoare, încât n-a putut fi nici transpusă în practică, dar nici igno-
rată de guvernele democratice – un procedeu tactic ce avea să devină o constantă
a diplomației sovietice. Această ordine de zi includea dezafectarea armelor de
distrugere în masă, o conferință economică mondială și controlul internațional
asupra tuturor drumurilor de apă și canalelor navigabile. Scopul lui Cicerin era
să mobilizeze opinia publică 'occidentală și să-i aducă Moscovei o reputație
legată de internaționalismul pașnic menită să împiedice democrațiile să
organizeze acea cruciadă anticomunistă care era de fapt coșmarul Kremlinului.
Cicerin a descoperit că se afla în postura unui outsider la Genova, lucru la fel
de valabil și pentru membrii delegației germane. Aliații occidentali au continuat

să nu-și dea seama ce tentații ofereau atât Germaniei, cât și Uniunii Sovietice
prin simplul fapt că se prefăceau că aceste cele mai puternice țări de pe continent
puteau fi nesocotite. Cele trei solicitări ale cancelarului german și ale ministrului
său de externe pentru o întrevedere cu Lloyd George au fost respinse, în același
DILEMA ÎNVINGĂTORILOR 229
timp, Franța a propus organizarea unor consultări separate cu Marea Britanie și
Uniunea Sovietică, de la care Germania să fie exclusă. Scopul acestor întrevederi
era repunerea pe tapet a vechii inițiative de negociere a datoriilor țariste în schim-
bul despăgubirilor germane – o propunere pe care până și niște diplomați mai puțin
suspicioși decât cei sovietici ar fi' interpretat-o drept o capcană de natură să
torpileze perspectiva unei îmbunătățiri a relațiilor dintre germani și sovietici.
La sfârșitul primei săptămâni, a conferinței, atât Germania, cât și Uniunea
Sovietică erau îngrijorate de posibilitatea de a fi asmuțite una împotriva celei-
lalte. Când unul dintre aghiotanții lui Cicerin a telefonat delegației germane în
mod conspirativ, la ora unu și un sfert în noaptea de 15 spre 16 aprilie 1922, pro-
punând o întrevedere în cursul zilei următoare la Rapallo, germanii au acceptat
fără rezerve invitația. Ei erau nerăbdători să pună capăt izolării în care stătuseră
până atunci, la fel cum sovieticii abia așteptau să evite îndoielnicul privilegiu de
a deveni creditori ai germanilor. Cei doi miniștri de externe au redactat în cel
mai scurt timp posibil un acord prin care Germania și Uniunea Sovietică stabi-
leau relații diplomatice la cel mai înalt nivel, renunțau la pretențiile formulate de
fiecare dintre ele la adresa celeilalte și își garantau reciproc statutul/clauza națiunii
celei mai favorizate. Când a primit, cu o relativă întârziere, informații despre aceas-
tă întrunire, Lloyd George a încercat cu disperare să ia legătura du delegația ger-
mană ca s-o invite la întrevederea pe care el însuși o refuzase de atâtea ori. Mesajul
lui a ajuns la Rathenaij, negociatorul german, tocmai când se pregătea să plece la
ceremonia de semnare a acordului sovieto-german. Rathenau a ezitat, după care a
mormăit: ,J^e vin est tire; ilfaut le boire" (Vinul a fost destupat; trebuie băut).26
în interval de un an, Germania și Uniunea Sovietică au ajuns să negocieze
acorduri secrete pentru cooperarea militară și economică. Deși ulterior Rapallo
avea să fie considerat simbolul pericolului reprezentat de apropierea dintre so-
vietici și germani, a fost vorba de fapt doar de unul dintre acele accidente fati-
dice care par inevitabile doar când privești în urmă. Accidental, fiindcă nici una
dintre cele două tabere nu a făcut planuri pentru ca întrevederea să aibă loc
atunci când a avut. Inevitabil, fiindcă scena pentru desfășurarea lui fusese deja
montată când aliații occidentali au decis să ostracizeze cele mai mari țări de pe
continent, să creeze între ele o centură de state slabe și ostile fiecăreia dintre ele
și să organizeze atât dezmembrarea Germaniei, cât și pe cea a Uniunii Sovietice.
Toate acestea laolaltă au însemnat cel mai puternic stimulent pentru Germania și
Uniunea Sovietică de a trece peste ostilitatea de resort ideologic dintre ele și de a
coopera în scopul surpării edificiului construit la Versailles.
Rapallo în sine nu a produs acest gen de consecințe; cu toate acestea, el a
simbolizat un interes comun prioritar care a continuat să-i apropie pe liderii
sovietici de cei germani pe întreaga perioadă dintre cele două războaie mondiale.
George Kennan a atribuit acest acord în parte insistenței sovieticilor, în parte
lipsei de unitate și suficienței occidentalilor.27 Este limpede că democrațiile apu-
sene au suferit de miopie și îngustime a minții, însă, după ce au semnat Tratatul
de la Versailles ele au avut de ales doar între soluții radicale. Până la urmă, coo-
perarea sovieto-germană ar fi putut fi împiedicată doar printr-un acord încheiat
de Anglia sau de Franța cu una dintre ele. Numai că prețul minim al unei asemenea
înțelegeri cu Germania ar fi fost modificarea graniței poloneze și, în mod aproape
sigur, desființarea Coridorului polonez, într-o Europă de acest tip, Franța ar fi putut
evita dominația germană doar printr-o alianță fermă cu Marea Britanie, la care
bineînțeles că englezii au refuzat să se gândească, în aceeași ordine de idei, conse-
cința practică a oricărui acord cu Uniunea Sovietică ar fi fost reinstaurarea Liniei

Curzon, pe care Polonia ar fi respins-o și de care Franța nici n-ar fi vrut să audă.
Democrațiile nu au fost pregătite să plătească nici unul din prețuri și nici măcar să
recunoască dilema apărării Tratatului de la Versailles fără a da posibilitatea Ger-
maniei sau Uniunii Sovietice să joace un rol semnificativ.
Așa stând lucrurile, a existat dintotdeauna posibilitatea ca acești doi uriași ai
continentului să opteze pentru împărțirea Europei de Est între ei decât să intre într-o
coaliție îndreptată împotriva unuia dintre ei. Le-a revenit astfel lui Hitler și Stalin, doi
oameni neîncătușați de povara trecutului și mânați de setea de putere, să pulverizeze
castelul din cărți de joc pe care îl ridicaseră acei oameni de stat bine intenționați,
iubitori de pace și esențialmente timizi care au populat perioada interbelică.
CAPITOLUL 11
Stresemann și revirimentul învinșilor
Toate principiile diplomației articulate pe echilibrul de forțe, așa cum
fuseseră ele aplicate în Europa de la Wilhelm al III-lea încoace, ar fi impus Marii
Britanii și Franței încheierea unei alianțe antigermane care să cenzureze impulsu-
rile revizioniste ale neastâmpăratului lor vecin, în ultimă analiză, Marea Britanie
și Franța erau fiecare în parte mai slabe decât Germania – chiar și învinsă – și nu
puteau spera să i se împotrivească altfel decât printr-o coaliție, însă această
coaliție nu s-a format niciodată. Marea Britanie a abandonat o politică monoidee
de urmărire a echilibrului, care îi caracterizase linia de conduită externă timp de
trei secole. Ea a oscilat între o aplicare superficială a echilibrului de forțe,
îndreptată împotriva Franței, și o atenție din ce în ce mai mare acordată noului
principiu al securității colective, pe care însă ezita să-l impună. Franța a dus o
politică a disperării, alternând folosirea Tratatului de la Versailles pentru a întârzia
refacerea Germaniei cu încercări făcute cu jumătate de gură de a-și împăca vecinul
amenințător. Așa se face că omul de stat hărăzit să aibă cea mai mare contribuție la.,__.j. ixiriA.MVi/\ j IA
conturarea peisajului diplomatic al anilor '20 – Gustav Stresemann – nu a provenit
de la una dintre puterile victorioase, ci din rândurile Germaniei învinse.
însă înainte de apariția lui Stresemann avea să mai aibă loc un efort ratat al
Franței de a-și garanta securitatea prin forțe proprii. La sfârșitul anului 1922, pe
când despăgubirile ajunseseră un concept evaziv, dezarmarea provocase deja o
mulțime de controverse, garanțiile de securitate ale englezilor ieșiseră din discu-
ție, iar apropierea dintre germani și sovietici începuse să prindă formă, Franța
și-a dat seama că o lasă nervii. Raymond Poincare, președintele ei pe timpul
războiului, a preluat și funcția de prim-ministru și s-a pronunțat în favoarea unei
aplicări unilaterale a clauzelor reparatoare din Tratatul de la Versailles. în ia-
nuarie 1923, trupele franceze și belgiene au ocupat Bazinul Ruhr, inima indus-
triei germane, fără a se consulta cu ceilalți aliați.
Lloyd George avea să remarce mulți ani mai târziu: „Dacă nu ar fi existat
Rapallo, nu ar fi existat nici Ruhrul."1 însă la fel de adevărat este că, dacă Marea
Britanie ar fi fost gata să ofere garanții de securitate, Franța nu ar fi recurs la o
soluție atât de disperată ca ocuparea principalei zone industriale a Germaniei.
Dacă Franța, la rândul ei, s-ar fi arătat mai dispusă să ajungă la un compromis în
chestiunea despăgubirilor (și în cea a dezarmării), poate că Marea Britanie ar fi
avut o atitudine cât de cât pozitivă față de ideea încheierii unei alianțe – deși cât
de semnificativă ar fi fost o asemenea alianță, dată fiind dispoziția cvasipacifistă
a opiniei publice engleze, era o altă problemă.
Ca o ironie, singura inițiativă militară unilaterală a Franței a demonstrat că de
fapt țara își pierduse capacitatea de a acționa pe cont propriu. Franța a preluat
controlul asupra zonei industriale din Bazinul Ruhr ca să exploateze metalul și
cărbunele german în schimbul despăgubirilor pe care Germania refuza să le
plătească. Guvernul german a ordonat o rezistență pasivă și și-a plătit muncitorii

din industria extractivă ca să nu muncească. Deși această politică a dus Ia fali-
mentarea guvernului german – și la aprinderea scânteii hiperinflației – ea a îm-
piedicat Franța să-și atingă obiectivul, transformând în acest fel ocuparea
Ruhrului într-un eșec de răsunet al francezilor.
In acest moment, Franța era izolată cu desăvârșire. Statele Unite și-au expri-
mat insatisfacția retrăgându-și propria armată de ocupație din Renania. Marea
Britanie s-a arătat profund nemulțumită. Germania a văzut în această ruptură din
sânul aliaților o șansă de apropiere de Anglia, îmbătătoarea atmosferă de rezis-
tență națională în fața ocupației franceze a mers până acolo încât i-a făcut pe unii
lideri germani să reînvie vechiul proiect al unei alianțe anglo-germane – încă un
exemplu al tradiției native a Germaniei de a-și supraestima opțiunile. Ambasa-
dorul englez la'Berlin, lordul d'Abernon, a evocat o discuție în cursul căreia una
dintre personalitățile conducerii germane a pus iarăși pe tapet câteva dintre argu-
mentele Germaniei imperiale în favoarea unei alianțe cu Marea Britanie, decla-
rând că „astăzi poziția s-a inversat față de 1914. Este limpede că, așa cum în
1914 Anglia a luptat împotriva Germaniei pentru a o împiedica să obțină domi-
nația militară a Europei, e foarte posibil ca peste câțiva ani să se bată cu Franța
din același motiv. Problema este dacă Anglia se va angaja singură în luptă sau va
avea aliați."2
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 233
Nici un conducător britanic cu capul pe umeri nu a mers atât de departe încât
să-și împingă țara într-o alianță cu Germania. Cu toate acestea, pe data de 11
august 1923, ministrul de externe Curzon și Șir Eyre Crowe, un oficial de la
Foreign Office (și autor al Raportului Crowe din 1907), au cerut ca Franța să-și
reconsidere manevrele în Bazinul Ruhr dacă nu voia să riște pierderea sprijinului
Marii Britanii în cazul unui viitor conflict cu Germania. Poincare nu s-a arătat
impresionat. El nu considera sprijinul englez drept o favoare făcută Franței, ci o
cerință a interesului național britanic: „… în cazul că se va ajunge la o situație de
genul celei din 1914… Anglia, în cazul în care își cunoaște interesul, va trebui să
ia aceleași măsuri ca atunci."*
S-a dovedit că Poincare avea dreptate în legătură cu opțiunea finală a Angliei
în eventualitatea unei situații similare celei din 1914. însă el a calculat greșit
timpul de care avea nevoie Anglia ca să-și dea seama că era vorba de o criză ase-
mănătoare, neglijând faptul că, până la momentul conștientizării depline, fragilul
sistem de la Versailles se va fi năruit.
Ocuparea regiunii Ruhr a luat sfârșit în toamna lui 1923. Franța nu a reușit să
provoace o mișcare separatistă importantă în Ruhr sau chiar în Renania unde,
conform condițiilor din Tratatul de la Versailles, armata germană nu avea voie să
intre și prin urmare nu putea restabili ordinea în cazul unor tensiuni separatiste.
Cărbunele extras pe durata ocupației aproape că n-a ajuns nici pentru cheltuielile
legate de administrarea teritoriului, între timp, Germania s-a văzut copleșită de
insurecții declanșate în Saxonia (de către stânga politică) și în Bavaria (de către
dreapta). Inflația a crescut într-un ritm infernal, amenințând capacitatea guvernu-
lui german de a-și respecta obligațiile. Despăgubirile totale asupra cărora insis-
taseră francezii deveniseră de nerealizat tocmai din cauza acțiunilor întreprinse
de Franța.
Franța și Marea Britanie reușiseră să-și dea una alteia câte un mat imparabil:
Franța insistând asupra slăbirii Germaniei prin acțiuni unilaterale și rămânând
astfel fără sprijinul englezilor; Marea Britanie insistând asupra concilierii, fără a
lua în calcul impactul acestuia în jocul echilibrului de forțe, și lăsând astfel des-
coperită securitatea Franței. Până și o Germanie dezarmată s-a dovedit suficient
de puternică pentru blocarea acțiunilor unilaterale franceze – o avanpremieră a

ceea ce avea să se întâmple după ce Germania se va fi scuturat de lanțurile cu
care fusese legată la Versailles.
în anii '20, ori de câte ori democrațiile ajungeau într-un punct mort, preferau
să invoce Liga Națiunilor decât să analizeze realitățile geopoliticie. însuși raportul
citat în capitolul anterior, care identificase Germania drept principala amenințare și
apreciase că Franța era incapabilă să opună o rezistență eficace, s-a aliniat
ortodoxiilor prevalente: la capitolul concluzii, cea mai bună idee a Statului-Major
a fost „consolidarea" Ligii (indiferent ce ar fi însemnat acest lucru), dublată de
încheierea de „alianțe ad hoc pentru diverse situații, cum ar fi… faptul că Ger-
mania va reacționa foarte vehement."4
Această recomandare avea să conducă în mod aproape cert la un eșec. Liga
era prea divizată iar atunci când Germania avea să își pregătească riposta, va fi
prea târziu pentru încheierea de alianțe. Ceea ce îi mai trebuia acum Germaniei
234 DIPLOMAȚIA
ca să-și asigure o poziție și mai bună pe termen lung decât deținuse înainte de
război era un om de stat suficient de clarvăzător și înannat cu destulă răbdare ca
să erodeze condițiile discriminatorii ale Tratatului de la Versailles.
Un asemenea conducător a apărut în 1923, când Gustav Stresemann a devenit
ministru de externe, iar ulterior cancelar. Metoda lui de reînnoire a forței Germa-
niei era așa-numita „politică de realizări" (Erfullungspolitik), care echivala cu o
basculare totală a politicii germane de până atunci și cu abandonarea războiului de
gherilă diplomatică dus de predecesorii lui împotriva prevederilor acordului de la
Versailles. „Politica de realizări" însemna a profita de tensiunile evidente dintre
Marea Britanie și Franța și de distanța dintre principiile lor și termenii stabiliți la
Versailles. în schimbul efortului german de onorare a unui program mai relaxat al
despăgubirilor, Stresemann năzuia să fie scutit de cele mai împovărătoare prevederi
politice și militare de la Versailles chiar de către aliați.
O națiune învinsă în război și parțial ocupată de trupe străine are în esență
două opțiuni. Ea îl poate provoca pe învingător, cu speranța că aplicarea păcii
prin constrângere se va dovedi prea dureroasă pentru el, sau poate coopera cu
învingătorul, nutrind speranța că își va recăpăta forța necesară unei confruntări
ulterioare. Ambele strategii comportă riscuri. După o înfrângere militară, rezis-
tența implică un test de forță în momentul de maximă slăbiciune; colaborarea
presupune riscul demoralizării, întrucât linia politică văzută cu ochi buni de către
învingător tinde totodată să deruteze opinia publică a învinsului.
înainte de Stresemann, Germania dusese o politică de rezistență. Tactica de
confruntare îi dăduse câștig de cauză în criza din Ruhr, însă revendicările ger-
mane nu au fost domolite de retragerea franceză din regiune. Ca un fapt destul de
bizar, retrocedarea Alsaciei și Lorenei și reintrarea lor în posesia Franței nu au
fost subiect de controversă. Insă retrasarea granițelor Germaniei, în condițiile în
care Poloniei i ser ofereau porțiuni însemnate din teritoriul german, a avut de în-
tâmpinat opoziția înverșunată a naționaliștilor, în cele din urmă, au existat pre-
siuni susținute pentru a se renunța la restricțiile impuse forței militare germane.
Și a existat un consens aproape unanim în Germania în privința faptului că
pretențiile de despăgubiri formulate de aliați erau revoltătoare.
Spre deosebire de naționaliști, Stresemann a înțeles că, indiferent cât ar fi fost
de nepopular Tratatul de la Versailles – ba mai mult, indiferent de cât îl ura el
însuși – ca om de stat avea nevoie de englezi și, într-o oarecare măsură, și de
francezi ca să poată fi scutit de prevederile cele mai apăsătoare, înțelegerea de la
Rapallo fusese o tactică utilă pentru descurajarea democrațiilor occidentale. Cum
însă Uniunea Sovietică era prea sărăcită pentru a contribui la refacerea economică
a germanilor și prea izolată pentru a oferi sprijin în majoritatea confruntărilor

diplomatice, adevăratul ei impact avea să se observe abia după ce Germania va fi
devenit suficient de puternică pentru a contesta fățiș Tratatul de la Versailles.
Mai presus de orice, recâștigarea forței economice necesita împrumuturi externe,
lucru pe care Germania nu l-ar fi putut obține decât cu mare greutate într-o
atmosferă de confruntare. Astfel, politica de împlinire a lui Stresemann reflecta
în primul rând modul realist în care percepuse cerințele refacerii economice și
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 235
politice a Germaniei: „Principala slăbiciune militară a Germaniei", a scris el,
„ilustrează limitele, natura și metodele politicii externe a țării."5
Cu toate că „politica de realizări" pornea de la premise realiste, tocmai realis-
mul era cel care lipsea în Germania postbelică (îndeosebi în cercurile conserva-
toare), la fel cum se întâmplase și în zilele când politica dusă de conservatori con-
tribuise atât de eficient la izbucnirea primului război mondial, încheierea războiului
în timp ce forțele germane încă se aflau pe teritoriul aliaților le dăduse ocazia celor
vinovați de participarea Germaniei la război să se eschiveze din fața consecințelor
nebuniei lor, dar și să tempereze succesele repurtate prin conștientizarea vinovă-
ției. Lloyd George prevăzuse acest rezultat când, pe 26 octombrie 1918, comen-
tase în fața Cabinetului de Război primele manevre de pace ale Germaniei:
Prim-ministrul a spus că Franța industrială a fost devastată și Germania a scăpat, în
prima clipă când am ajuns în situația de a ne pune cu biciul pe ea, Germania a spus
„Mă predau". Problema a fost dacă nu cumva ar fi fost mai bine s-o biciuim în conti-
nuare, așa cum procedase ea cu Franța.6
Cu toate acestea, colegii lui au considerat că Marea Britanie era prea epuizată
ca să adopte această linie de acțiune. Ministrul de externe Austen Chamberlain a
replicat plictisit că „în prezent răzbunarea costă prea mult."7
Așa cum prezisese Lloyd George, noua Republică de la Weimar a fost de la
bun început șicanată de agitatorii naționaliști, deși i se garantaseră niște condiții
de pace mult mai generoase chiar decât cele pe care le-ar fi putut obține înaltul
comandament militar. Noii lideri democratici ai Germaniei nu au primit nici un
fel de felicitări pentru că reușiseră să mențină ființa națională în condiții dintre
cele mai grele. Oricum, în politică nu prea există recompense pentru atenuarea
dezastrului, fiindcă se întâmplă foarte rar să se poată demonstra că urmările ar fi
putut fi incomparabil mai grave.
La fel cum, două generații mai târziu avea să fie nevoie de un președinte
american conservator pentru orchestrarea deschiderii Statelor Unite către China,
doar un lider cu impecabilul palmares conservator al lui Stresemann ar fi putut
măcar să se gândească la întemeierea politicii germane pe cooperarea, oricât de
ambiguă, cu detestatul acord de la Versailles. Fiu al unui distribuitor de bere,
Stresemann se născuse în 1878 la Berlin și își construise cariera politică îmbră-
țișând vederile Partidului Național Liberal, o formațiune conservatoare, probur-
gheză și înclinată spre sprijinirea oamenilor de afaceri și a inițiativei particulare. A
ajuns șef al partidului în 1917. Extrem de sociabil, îi plăceau literatura și istoria, iar
în discuții făcea adeseori aluzii la clasicii germani. Cu toate acestea, concepția lui
de început despre politica externă a reflectat vederile convenționale ale conser-
vatorilor. Bunăoară, Stresemann era convins că Germania fusese atrasă în război
de o Mare Britanic invidioasă și extrem de doritoare să-și mențină supremația.
Chiar și în 1917, Stresemann încă pleda în favoarea cuceririlor întinse atât
în est, cât și în vest, precum și în favoarea anexării posesiunilor coloniale ale
Franței și Angliei din Asia și Africa. De asemenea, el susținuse războiul
submarinelor, o decizie catastrofală, care a determinat intrarea Americii în
236 DIPLOMAȚIA
război. Faptul că omul care etichetase Tratatul de Ia Versailles drept „cea mai
mare escrocherie a istoriei" iniția acum o politică de împlinire li s-ar putea

părea ciudat doar celor care cred că Realpolitik nu știe să pună în lumină
foioasele moderației.
Stresemann a fost primul lider al Germaniei postbelice – și singurul de
orientare democratică – în stare să exploateze avantajele geopolitice pe care le
conferise Tratatul de la Versailles Germaniei. El a sesizat natura esențialmente
delicată a relațiilor dintre Franța și Anglia și a folosit-o ca să adâncească falia ce
începuse să iasă la iveală între cei doi aliați din vreme de război. Totdată,
Stresemann a speculat cu inteligență teama englezilor față de o eventuală prăbu-
șire a Germaniei, și a făcut acest lucru atât vizavi de Franța, cât și de Uniunea
Sovietică. Un analist oficial britanic a descris Germania ca pe un bastion masiv
în calea răspândirii bolșevismului, folosind argumente ce aveau să arate că Apoli-
tica de realizări" făcea progrese. Guvernul german era „susținut de o majoritate a
Adunării Naționale, avea un caracter realmente democratic, intenționa să res-
pecte Tratatul de pace pe cât îi stătea în putință și merita sprijinul sincer al alia-
ților." Dacă susținerea britanică nu se va concretiza, Germania „va gravita inevi-
tabil spre bolșevism în acest moment și poate că în ultimă instanță se va reorienta
spre monarhia absolută."9
Argumentele Marii Britanii în favoarea acordării de asistență Germaniei sea-
mănă întrucâtva cu propunerile americane de ajutorare a Rusiei în timpul manda-
tului lui Elțîn. In nici unul dintre aceste cazuri nu a existat o evaluare a conse-
cințelor eventualei „reușite" a acestui tip de politică. Dacă „politica de realizări"
izbutea, Germania avea să devină din ce în ce mai puternică, ajungând ia un
moment dat în situația de a amenința echilibrul Europei. In aceeași ordine de
idei, dacă programul internațional de ajutoare a Rusiei după Războiul rece își va
îndeplini obiectivul, forța din ce în ce mai mare a Rusiei va avea consecințe geo-
politice de jur împrejurul întinsei periferii a fostului Imperiu rus.
In ambele cazuri, avocații concilierii au avut scopuri pozitive, clarvăzătoare.
Democrațiile occidentale au procedat corect mergând pe mâna „politicii de
realizări" a lui Stresemann. Greșeala lor a fost că nu a avut grijă să strângă
legăturile dintre ele. în mod inevitabil, „politica de realizări" avea să ducă treptat
la acea zi pe care a descris-o la un moment dat generalul von Seeckt: „Trebuie să
ne recâștigăm puterea și, imediat după ce o vom face, firește că ne vom lua
înapoi tot ce am pierdut."10 Și America a dat dovadă de clarviziune atunci când a
oferit ajutor Rusiei în perioada de după Războiul rece; însă după ce Rusia își va
reveni din punct de vedere economic, e mai mult ca sigur că presiunile ei asupra
țărilor vecine vor începe să crească. S-ar putea ca prețul să merite să fre plătit,
dar ar fi o greșeală să treacă peste faptul că există totuși un preț.
în fazele incipiente ale politicii sale de „realizări", obiectivele fundamentale
ale lui Stresemann au fost irelevante. Indiferent dacă aspira la concilierea perma-
nentă sau la răsturnarea ordinii existente – ori, așa cum era cel mai probabil,
dacă lua în calcul ambele opțiuni – primul lucru pe care trebuia să-l facă era
eliberarea Germaniei din controversa referitoare la despăgubiri. Cu excepția
Franței, aliații erau în egală măsură nerăbdători să rezolve problema și să înceapă
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 237
în fine să primească despăgubiri. Cât despre Franța, ea spera să iasă din capcana
pe care singură și-o întinsese ocupând regiunea Ruhr.
Stresemann a avut abilitatea de a propune un arbitraj internațional pentru o
nouă eșalonare a reparațiilor, așteptându-se că respectivul for internațional se va
dovedi ceva mai îngăduitor decât Franța luată separat, în noiembrie 1923, Franța
a acceptat numirea unui bancher american, Charles G. Dawes, în calitate de
„arbitru imparțial" al reducerii pretențiilor sale reparatorii – un simbol amar al
dezintegrării alianței din vremea războiului. Recomandările Comisiei Dawes care

au stabilit un cuantum redus al despăgubirilor pe durata a cinci ani au fost accep-
tate în aprilie 1924.
In următorii cinci ani, Germania a plătit despăgubiri în valoare de aproxi-
mativ un miliard de dolari și a primit împrumuturi de circa două miliarde de
dolari, în cea mai mare parte de la Statele Unite, în realitate, America plătea
despăgubirile Germaniei, în vreme ce aceasta din urmă folosea surplusul rezultat
din împrumuturile americane ca să-și modernizeze industria. Franța insistase
asupra despăgubirilor pentru ca Germania să rămână slabă. Silită să aleagă între
o Germanie slabă și una capabilă de plata despăgubirilor, Franța optase în cele
din urmă pentru cea de-a doua, dar pe urmă a trebuit să rămână vigilentă pe
măsură ce reparațiile ajutau la refacerea forței economice și în ultimă instanță a
celei militare de care dispunea Germania.
La sfârșitul anului 1923, Stresemann a fost în măsură să semnaleze repurtarea
unui relativ succes:
Toate măsurile noastre de natură politică și diplomatică, prin cooperarea voluntară a
celor două puteri anglo-saxone, înstrăinarea Italiei de vecina ei [Franța] și șovăielile
Belgiei, s-au combinat și au creat pentru Franța un context în care aceasta nu va
rezista mult."
Evaluarea lui Stresemann s-a dovedit a fi corectă. „Politica de realizări" a
creat o situație dificila atât pentru Franța, cât și pentru întreaga ordine europeană.
Securitatea Franței impunea o anumită nuanță de discriminare față de Germania în
domeniul militar; altminteri, potențialul superior al Germaniei la capitolul
mână de lucru și resurse ar fi avut câștig de cauză, însă fără egalitate – adică
dreptul de a se înarma ca toate țările din Europa – Germania nu ar fi fost dis-
pusă sub nici o formă să accepte sistemul de la Versailles, iar „politicii de
realizări" i s-ar fi pus capăt.
„Politica de realizări" i-a plasat și pe diplomații britanici într-o postură delicată.
Dacă Marea Britanie nu oferea Germaniei egalitatea militară ca monedă de schimb
pentru faptul că Germania își achitase nota de plată cu privire la despăgubiri.
Germania putea foarte ușor să se replieze și să revină la intransigența de odi-
nioară, însă egalitatea militară a Germaniei punea în pericol Franța. Maree
Britanic ar fi putut încheia o alianță cu Franța pentru contracararea Germaniei
însă nu dorea să se amestece în alianțele Franței în Europa de Est sau să se
trezească în război cu Germania din cauza cine știe cărei porțiuni din Polonia săi
Cehoslovacia. „Pentru Coridorul polonez", a spus Austen Chamberlain în 1925, para
frazând remarca lui Bismarck despre Balcani, „nici un guvern englez nu va risca și nt
LUPLUMAȚIA
va putea risca vreodată viața nici măcar unui simplu grenadier al armatei britanice."1
Predicția lui, ca de altfel și a lui Bismarck, a fost infirmată de cursul evenimentelor:
Marea Britanie a intrat în război – la fel ca Germania la începutul secolului – exact
pentru motivul pe care îl înlăturase atât de consecvent din discuție.
Ca să evite această dilemă, în 1925, Austen Chamberlain a venit cu ideea unei
alianțe limitate între Marea Britanie, Franța și Belgia, care să garanteze doar
granițele lor cu Germania – în esență, era vorba de o alianță militară de natură să se
opună agresiunii germane în Occident. Oricum, la ora aceea „politica de realizări"
a lui Stresemann avansase atât de mult, încât Stresemann în persoană s-a opus ini-
țiativei aliaților. Pentru a împiedica identificarea Germaniei cu un agresor poten-
țial, el a declarat că un pact fără Germania era de fapt un pact împotriva Germaniei.
Pe jumătate convins că frica de încercuire a Germaniei și nu altceva contri-
buise la politica ei belicoasă de dinainte de război, Chamberlain a recurs la un
acord hibrid în care a încercat să combine o alianță tradițională cu noul principiu
al securității colective. In conformitate cu conceptul de alianță propus inițial,
noul pact – semnat în Elveția, la Locarno – garanta granițele dintre Franța,

Belgia și Germania împotriva unei eventuale agresiuni. Fidel principiului securi-
tății colective, proiectul de acord nu identifica nici agresorul și nici victima, dar
promitea rezistență în fața agresiunii de oriunde în ambele direcții. Casus belii
nu mai era un act agresiv comis de o țară anume, ci încălcarea unei norme legale
de către orice țară.
La mijlocul anilor '20, Stresemann, ministrul Germaniei învinse, ocupa o
poziție mult mai bună decât Briand și Chamberlain, reprezentanții învingătorilor,
în schimbul renunțării la politica revizionistă din vest, Stresemann a obținut de la
Briand și Chamberlain recunoașterea implicită a faptului că Tratatul de la
Versailles reclama revizuirea în ceea ce privește estul. Germania a acceptat'
frontiera vestică pe care o avea cu Franța și Belgia, precum și demilitarizarea
permanentă a Renaniei; Marea Britanie și Italia au fost garanții acestui aranja-
ment, promițând ajutor pentru respingerea eventualelor invazii la frontieră sau în
Renania demilitarizată, indiferent din ce direcție. In același timp, Stresemann a
refuzat să accepte garanția Germaniei cu Polonia, pe care și ceilalți semnatari la
rândul lor au refuzat s-o garanteze. Germania a încheiat acorduri de arbitraj cu
vecinii ei estici, făgăduind reglementarea pașnică a tuturor disputelor. Totuși,
Marea Britanie nu a fost de acord să devină garant nici pentru această promi-
siune. In cele din urmă, Germania a acceptat să intre în Liga Națiunilor, asu-
mându-și astfel obligația generală de rezolvare a tuturor disputelor prin mijloace
pașnice, ceea ce, în teorie, includea și granițele nerecunoscute din est.
Pactul de la Locarno a fost întâmpinat cu o relativă destindere drept primul
semn ce vestea o nouă ordine mondială. Cei trei miniștri de externe – Aristide
Briand din Franța, Austen Chamberlain din Marea Britanie și Gustav Stresemann
din Germania – au primit Premiul Nobel pentru pace. însă în mijlocul atmosferei
de jubilație nimeni nu a sesizat că oamenii de stat se eschivaseră de la discutarea
problemei esențiale; înainte de a realiza pacificarea Europei, Locarno definise
limitele următorului câmp de luptă.
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 239
Sentimentul de liniște resimțit de democrații după ce Germania și-a recunos-
cut oficial granițele vestice arăta cât de mari erau demoralizarea și deruta provo-
cate de amestecul concepțiilor noi cu cele vechi pe scena afacerilor internațio-
nale. Căci, recunoașterea aceasta implica firește că Tratatul de la Versailles, care
pusese capăt unui război victorios, fusese incapabil să-i oblige pe învinși să se
conformeze termenilor de pace fixați de învingători și că Germania dobândise
dreptul de a respecta doar acele clauze pe care își propunea la rândul ei să le
reafirme, în acest sens, faptul că Stresemann nu voia să recunoască granițele
estice ale Germaniei era un semn de rău augur, în timp ce refuzul Marii Britanii
de a garanta măcar tratatele de arbitraj a furnizat aprobarea internațională a
existenței a două tipuri de frontiere în Europa – cele acceptate de Germania și
garantate de celelalte puteri și cele care nici nu erau acceptate de Germania, nici
nu erau garantate de celelalte puteri.
Pentru ca situația să fie și mai confuză, în Europa ajunseseră să predomine în
acel moment trei tipuri de angajamente. Primul consta în alianțele tradiționale,
susținute de mașinăria convențională a convorbirilor dintre șefii de Stat-Major și
a consultărilor politice. Dat fiind că acestea nu mai erau la modă, se limitau la
aranjamentele francezilor cu noile state slabe din Europa de Est – alianțe în care
Marea Britanie refuzase să intre, în eventualitatea unei agresiuni germane în
Europa de Est, Franța avea de ales între două soluții neconvenabile: abandonarea
Poloniei și a Cehoslovaciei sau lupta pe cont propriu, care era coșmarul ei
repetat încă din 1870 și, prin urmare, nu avea decât șanse infime să fie aleasă. Al
doilea strat consta în garanțiile speciale de tipul Pactului de la Locarno; evident

că acestea erau apreciate drept mai puțin angajante decât alianțele oficiale, motiv
pentru care nu au întâmpinat nici un fel de opoziție în Camera Comunelor, în
fine, exista propriul angajament al Ligii Națiunilor în sprijinul securității colec-
tive, care a fost de fapt depreciat de Locarno. Asta pentru simplul fapt că, dacă
securitatea colectivă era demnă de încredere, nu mai era nevoie de Locarno; dacă
totuși era nevoie de Locarno, înseamnă că Liga Națiunilor era prin definiție
inadecvată pentru a garanta până și securitatea membrilor ei fondatori.
Fiindcă nici garanțiile de tip Locarno și nici conceptul general de securitate
colectivă nu identificau un agresor potențial, ele făceau imposibilă întocmirea
unor planuri militare prealabile. Și dacă ar fi fost posibilă acțiunea militară
concertată – deși nu există nici un exemplu în acest sens cât timp a ființat Liga –
mașinăria birocratică prevedea un număr interminabil de zile pentru stabilirea
faptelor și diverse alte activități în cadrul Ligii, grupate în categoria procedurii
de conciliere.
Toate aceste prevederi diplomatice fără precedent sporeau neliniștea țărilor
care se considerau cele mai amenințate. Până la urmă, Italia a ajuns să garanteze
frontierele de-a lungul Rinului, lucru pe care nu-l identificase niciodată în
întreaga ei istorie cu obținerea securității naționale. Interesul prioritar al Italiei în
Pactul de la Locarno fusese obținerea recunoașterii ca Mare Putere. După ce și-a
atins scopul, ea nu a considerat normal să-și asume nici un fel de riscuri, fapt
care avea să fie demonstrat cu prisosință zece ani mai târziu, când urma să se
producă atacarea frontierei Rinului. Pentru Marea Britanie, Locarno a însemnat
DIPLOMAȚIA
primul acord în care o putere principală oferea simultan garanții unei țări până
mai ieri aliate și unui inamic învins, pretinzând totodată că este imparțială.
Locarno nu a reprezentat în primul rând o reconciliere între Franța și
Germania, ci o confirmare a rezultatului militar al războiului recent încheiat.
Germania fusese învinsă în vest, dar copleșise Rusia în est. La drept vorbind,
Locarno a confirmat ambele rezultate și a pus bazele asaltului final al Germaniei
împotriva acordului european.
Salutat în 1925 drept cheia de boltă a păcii permanente, Locarno a marcat de
fapt începutul sfârșitului pentru ordinea internațională stabilită la Versailles. Din
acel moment, distincția dintre învingător și învins a devenit din ce în ce mai
imprecisă – o situație care ar fi putut fi benefică dacă de pe urma ei învingătorul ar
fi dobândit un sentiment sporit al securității sau dacă învinsul s-ar fi împăcat cu
existența unui acord modificat, însă nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Frustrările
și sentimentul de neputință al Franței au crescut cu fiecare an, ca de altfel și agitația
naționalistă din Germania. Aliații din perioada războiului abdicaseră cu toții de la
răspunderile pe care le aveau – America s-a eschivat de la rolul de arhitect al păcii,
Marea Britanie a renunțat la partitura ei istorică de factor de echilibru, iar Franța a
neglijat postura de apărătoare a acordului de la Versailles. Doar Stresemann,
conducătorul unei Germanii învinse, a avut o politică pe termen lung și a știut să-și
conducă inexorabil țara spre centrul scenei internaționale.
Singura speranță rămasă pentru o nouă ordine mondială pașnică era ca supor-
tul moral al acordului și orizontul de așteptare legat de el, ambele rezumate de
lozinca „spiritului de la Locarno", să fie mai puternice decât slăbiciunile sale
structurale. Contrar învățăturilor lui Wilson, nu masele largi au promovat această
nouă atmosferă, ci miniștrii de externe – Chamberlain, Briand și Stresemann –
din țările ale căror suspiciuni și rivalități declanșaseră războiul și împiedicaseră
consolidarea păcii.
Dat fiind că'nu exista nici o bază geopolitică pentru ordinea de la Versailles,
oamenii de stat au fost puși în situația de a face apel la relațiile lor personale ca
mijloc de menținere a acestei ordini – un pas pe care nu-l mai făcuse nici unul

dintre predecesori. Aristocrații care se ocupaseră de politica externă a secolului
al XlX-lea aparțineau unei lumi în care inviolabilitatea era înțeleasă în același fel
de toți. între cei mai mulți existau relații amiabile. Cu toate acestea, ei nu
credeau că relațiile personale ar fi putut influența modul de evaluare a interesului
național. Acordurile nu au fost niciodată justificate de „atmosfera" pe care o ge-
nerau, iar concesiile nu au avut defel scopul susținerii unor lideri individuali care
își exercitau mandatul. Și nici nu au existat situații în care acești conducători
să-și vorbească pe numele mic ca o modalitate de punere în lumină a relațiilor
bune dintre ei de dragul opiniei publice.
Stilul diplomației s-a schimbat după primul război mondial. Din acel moment,
s-a constatat o accelerare a procesului de personalizare a relațiilor. Când a urat
bun venit Germaniei în Ligă, Briand a avut grijă să elogieze calitățile lui
Stresemann, care, la rândul lui, a răspuns în consecință, în aceeași ordine de idei,
pretinsa predilecție personală a lui Austen Chamberlain pentru Franța l-a determi-
nat pe Stresemann să-și grăbească „politica de realizări" și să recunoască frontiera
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 241
vestică a Germaniei când Chamberlain l-a înlocuit pe lordul Curzon, un diplomat
de orientare progermană vizibilă, în funcția de ministru de externe în 1924.
Austen Chamberlain provenea dintr-o familie distinsă. Fiu al sclipitorului și
vivacelui Joseph Chamberlain, partizan al alianței cu Germania la începutul
secolului, el era totodată fratele vitreg al lui Neville Chamberlain, cel care avea
să încheie acordul de la Miinchen. Ca și tatăl său, Austen a avut o mare putere în
guvernele de coaliție ale Marii Britanii, dar, din nou ca și tatăl său, nu a ajuns să
ocupe niciodată cea mai înaltă funcție; mai mult decât atât, a fost singurul lider
al Partidului Conservator din secolul XX care nu a devenit prim-ministru. Circula
de altfel o remarcă mușcătoare în epocă, potrivit căreia Austen „intra de fiecare
dată în joc și pierdea fără excepție". Harold Macmillan a declarat despre Austen
Chamberlain: „Era un vorbitor bun, dar nu măreț. Era limpede, dar nu incisiv…
Era respectat, dar nu temut."1
Cea mai mare realizare diplomatică a lui Chamberlain a fost rolul jucat în
încheierea Pactului de la Locarno. întrucât el avea reputația unui francofil, mer-
gând chiar până la a afirma la un moment dat că „iubea Franța ca pe o femeie",
Stresemann s-a temut că în felul acesta se puteau pune bazele unei alianțe
franco-engleze. Exact această teamă l-a determinat să declanșeze procesul prin
care s-a ajuns de fapt la Locarno.
Privind în urmă, slăbiciunile politicii de creare a două tipuri de frontiere în
Europa deveniseră evidente, însă Chamberlain a văzut în acest lucru o extindere
crucială a angajamentelor strategice ale Marii Britanii, care se întindeau până la li-
mita a ceea ce era dispusă să accepte opinia publică engleză. Până la începutul se-
colului al XVIII-lea, frontiera de securitate a Marii Britanii fusese Canalul. Pe du-
rata secolului al XlX-lea, ea se deplasase la granița Țărilor de Jos. Austen Cham-
berlain a încercat s-o extindă spre Rin, unde, în cele din urmă, nu avea să fie spriji-
nită în momentul atacului declanșat de Germania în 1936. Cât despre o garantare a
Poloniei, ea nu intra în vederile politicienilor englezi în 1925.
Aristide Briand a fost un conducător politic clasic al celei de-a IlI-a Repu-
blici, începându-și cariera ca agitator de stânga, el a ajuns membrul permanent al
cabinetelor franceze – ocazional ca prim-ministru, dar mult mai des ca ministru
de externe (funcție în care a servit în paisprezece guverne). Briand a recunoscui
încă din start că poziția de relativă superioritate a Franței vizavi de Germani?
începuse să se erodeze și a ajuns la concluzia că împăcarea cu Germania era cee
mai bună soluție pentru securitatea Franței pe termen lung. Mizând pe firea Iu
deschisă și sociabilă, el a sperat să poată scuti Germania de cele mai împovă

rătoare prevederi ale Tratatului de la Versailles.
Politica lui Briand nu avea cum să fie populară într-o țară devastată de arma
tele germane. Și nici nu e ușor de stabilit în ce măsură era vorba de o încercare ;
lui Briand de a pune capăt unei dușmănii seculare sau dacă nu cumva aveam de-:
face cu o Realpolitik dusă în cheie reticentă, în momentele de criză, francezi
l-au preferat pe Poincare, un lider dur și auster, care a insistat asupra aplicări
întocmai a acordului de la Versailles. Ori de câte ori crizele deveneau prea acut
– așa cum s-a întâmplat după ocuparea regiunii Ruhr – Briand ieșea din nou î
față. Problema pe care o ridica această alternanță constantă a fost că Franța și-
pierdut capacitatea de a duce la bun sfârșit politica fiecăreia dintre cele două per-
sonalități opuse. Țara nu mai era suficient de puternică pentru a aplica politica
lui Poincare, dar cu toate acestea opinia publică franceză era foarte restrictivă cu
Briand, iar acesta la rândul lui nu-i putea oferi Germaniei tot ce trebuia pentru a
se ajunge la reconcilierea permanentă.
Indiferent care ar fi fost motivul lui real, Briand a înțeles că, dacă Franța nu
urmărea concilierea, aceasta tot avea să fie realizată până la urmă prin presiunile
anglo-saxone și prin forța crescândă a Germaniei. Deși era un adversar înfocat al
Tratatului de la Versailles, Stresemann era convins că o relaxare a tensiunilor cu
Franța va grăbi revizuirea clauzelor de dezarmare și va pune bazele unei revizuiri
a granițelor estice ale Germaniei.
Pe data de 27 septembrie 1926, Briand și Stresemann s-au întâlnit în pito-
rescul sat Thoiry, în Munții Jura din Franța, la mică distanță de Geneva. Germa-
nia tocmai fusese admisă în Liga Națiunilor și fusese întâmpinată printr-un discurs
cald, personal și elocvent pe care-l ținuse Briand. In această atmosferă emoționantă,
cei doi oameni de stat au elaborat un acord menit să pună capăt războiului și
consecințelor sale o dată pentru totdeauna. Franța se obliga să retrocedeze regiunea
Saar fără plebiscitul prevăzut în clauzele Tratatului de la Versailles. Trupele
franceze se angajau să evacueze Renania în interval de un an, iar Comisia Militară
Interaliată de Control avea să fie retrasă din Germania. In schimb, Germania se
obliga să plătească trei sute de milioane de mărci pentru minele din Saar, să
grăbească plata Dawes. De fapt, Briand nu făcea altceva decât să negocieze toate
clauzele ingrate redactate la Versailles în schimbul ajutorului pentru refacerea
economică a Franței. Acordul a demonstrat că cele două părți nu porneau de pe
aceeași poziție de negociere. Câștigurile Germaniei erau permanente și irevoca-
bile; avantajele Franței erau contribuții financiare limitate în timp și care reluau,
într-o anumită măsură, promisiunile făcute anterior de Germania.
Acordul a avut de întâmpinat obstacole serioase în ambele capitale. Naționa-
liștii germani s-au opus cu violență oricărei forme de cooperare cu sistemul de la
Versailles, indiferent cât de avantajoase ar fi fost condițiile, în vreme ce Briand a
fost acuzat că dădea cu piciorul zonei-tampon a Renaniei. Au existat și alte
probleme, legate îndeosebi de problema obligațiunilor emise pentru finanțarea
cheltuielilor suplimentare ale Germaniei. Pe 11 noiembrie, Briand a întrerupt
brusc convorbirile, declarând că „realizarea promptă a ideii care a prins contur la
Thoiry fusese năruită de obstacole de ordin tehnic."1
Aceasta a fost ultima încercare de realizare a unui acord general între Franța
și Germania în perioada interbelică, încă nu e clar dacă încheierea și aplicarea lui
ar fi contat decisiv. Fiindcă întrebarea esențială pe care a ridicat-o diplomația
reunită la Locarno a rămas în picioare – concilierea va determina Germania să
accepte ordinea internațională de la Versailles sau îi va accelera capacitatea de a
o amenința?
După Locarno, această chestiune a fost discutată din ce în ce mai des. Marea
Britanie era convinsă că singura cale practică de urmat era concilierea. America

era de părere că această conciliere era și un imperativ moral. Din moment ce
analizele strategice sau geopolitice nu mai erau la modă, națiunile vorbeau
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 243
despre pace deși aveau păreri total diferite despre acest concept. A urmat o re-
vărsare de tratate care afirmau principii generale și apeluri pe adresa Ligii – par-
țial din convingere, parțial din cauza epuizării și parțial din dorința evitării reali-
tăților geopolitice incomode.
Perioada post-Locarno a consfințit retragerea pas cu pas a Franței din acordul
de la Versailles – contrar propriei voințe – în ciuda presiunilor constante pe care
le-au făcut englezii (și americanii) pentru a merge înainte. După Locarno,
capitalul – în cea mai mare parte american – a intrat masiv în Germania, accele-
rând modernizarea industriei sale. Comisia Militară Interaliată de Control, care
fusese creată pentru supravegherea dezarmării Germaniei, a fost desființată în
1927, iar funcțiile sale au fost preluate de Liga Națiunilor, care însă nu avea nici
un mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare.
Reînarmarea secretă a Germaniei și-a mărit ritmul. Deja în 1920 ministrul
industriei, Walther Rathenau, îi consolase pe ofițerii germani cu argumentul că
prevederile de la Versailles legate de dezafectarea armamentului greu al Germa-
niei aveau să afecteze în primul rând acele arme care oricum ar fi fost depășite în
scurt timp. în plus, el a afirmat că nimic nu putea împiedica cercetările în
domeniul armelor moderne sau crearea unei capacități industriale de natură să le
producă într-un interval de timp scurt. Asistând la niște manevre militare în
1926, la scurt timp după ratificarea Pactului de la Locarno și în perioada când
Briand și Stresemann se întâlneau la Thoiry, feldmareșalul von Hindenburg, co-
mandantul armatei germane pe durata ultimilor trei ani de război și recent alesul
președinte al Germaniei, a spus: „Am văzut astăzi că spiritul și pregătirea tradi-
țională specifice armatei germane au fost menținute."15 Dacă lucrurile stăteau
într-adevăr așa, securitatea Franței avea să fie periclitată de îndată ce restricțiile
asupra armatei germane vor fi fost ridicate.
Pe măsură ce problema dezarmării a ajuns o preocupare principală a diplo-
mației internaționale, amenințarea armelor s-a profilat din ce în ce mai aproape.
Solicitând egalitate politică, Germania crea cu atenție cadrul psihologic necesar
pentru a insista ulterior în favoarea parității militare. Franța a refuzat să se dezar-
meze dacă nu obținea garanții suplimentare de securitate. Marea Britanie, sin-
gura țară în măsură să le ofere, nu a acceptat să garanteze acordul oriental și nu a
fost dispusă să meargă dincolo de prevederile Pactului de la Locarno pentru ga-
rantarea acordului occidental, subliniind astfel faptul că Locarno avea un grad de
angajare inferior unei alianțe propriu-zise.
Ca să evite sau măcar să amâne ziua egalității oficiale a Germaniei cu ceilalți,
Franța a început să practice jocul de-a criteriile reducerii armamentului, în
conformitate cu punctul de vedere al experților în problema dezarmării care
lucrau în cadrul Ligii Națiunilor. Ea a prezentat un raport Comisiei Pregătitoare a
Ligii, în care a pus în relație forța concretă cu forța potențială, resursele instruite
cu tendințele demografice și armele existente cu ritmul schimbărilor tehnologice,
însă nici una dintre aceste teorii frumos articulate nu a putut evita ches-
tiunea-cheie, și anume că, în condițiile unui nivel egal de înarmare, indiferent cât
de scăzut ar fi fost acesta, securitatea Franței era în primejdie datorită potenția-
lului de mobilizare superior al Germaniei. Cu cât mai mult părea Franța să
UIPLOMAȚIA
accepte premisele Comisiei pregătitoare, cu atât mai mare era presiunea la care
se supunea pe sine. în cele din urmă, diverse manevre franceze au avut ca prim
efect întărirea convingerii anglo-saxonilor că Franța era adevăratul obstacol în

calea dezarmării și în consecință și a păcii.
Punctul culminant al dilemei franceze era că, după Locarno, Franța nu mai
era în situația de a-și urmări convingerile și trebuia să accepte doar o domolire a
temerilor. Politica franceză a devenit reactivă și defensivă. Edificatoare pentru
această stare de spirit a fost decizia Franței de a începe ridicarea Liniei Maginot
la doar doi ani după Locarno – într-o perioadă când Germania încă era dezar-
mată, iar independența noilor state din Europa de Est depindea de capacitatea
Franței de a le veni în ajutor. In eventualitatea unei agresiuni germane, Europa
de Est putea fi salvată dacă Franța adopta o strategie ofensivă axată pe folosirea
Renaniei demilitarizate ca ostatic. Cu toate acestea, Linia Maginot arăta că
Franța avea de gând să ocupe poziții defensive între propriile granițe, dând prin
urmare undă verde Germaniei să acționeze după bunul plac în est. Strategiile
politice și cele militare franceze pierduseră cadența.
Conducătorii derutați au tendința să confunde manevrele din sfera imaginii
publice cu simțul direcției. Animat de dorința de a se spune despre el că nu stătea
cu mâinile în sân, Briand s-a folosit de aniversarea a zece ani de la intrarea Ame-
ricii în război pentru a prezenta, în iunie 1927, un proiect de tratat la Washing-
ton, în care cele două guverne denunțau ideea războiului dintre ele și cădeau de
acord să-și rezolve toate disputele pe cale pașnică. Secretarul de stat american,
Frank B. Kellogg, efectiv nu a știut ce reacție să adopte în fața unui document
prin care se renunța la ceva de care nu se temea nimeni și se oferea ceva
subînțeles de toată lumea. Apropierea anului electoral 1928 l-a ajutat pe Kellogg
să ia o decizie; „pacea" era un concept popular, iar proiectul de tratat al lui
Briand avea avantajul Că nu putea declanșa nici un fel de consecințe practice. '
La începute! anului 1928, secretarul de stat Kellogg a pus capăt tăcerii și a
acceptat proiectul de tratat, însă el a mers cu un pas înaintea lui Briand, propu-
nând ca renunțarea la război să includă cât mai multe națiuni cu putință. Oferta
lui s-a dovedit pe cât de lipsită de conținut, pe atât de irezistibilă. Pe 28 august
1928, a fost semnat de către cincisprezece națiuni, cu surle și trâmbițe, Pactul de
la Paris (mai cunoscut drept Pactul Kellogg-Briand), prin care se denunța răz-
boiul ca instrument al politicii naționale. Acordul a fost ratificat rapid de aproape
toate țările din lume, inclusiv de Germania, Japonia și Italia, națiunile ale căror
agresiuni aveau să întunece deceniul următor.
Nici nu s-a semnat bine Pactul și oamenii de stat din lume au început să cadă
pe gânduri. Franța a adus modificări la propunerea inițială, introducând o clauză
de legalizare a războaielor de autoapărare și a celor duse pentru onoarea obli-
gațiilor impuse de statutul Ligii, de Pactul de la Locarno și de toate alianțele în-
cheiate de Franța. Inițiativa a readus lucrurile în punctul zero, întrucât excepțiile
acopereau practic toate cazurile ce puteau fi concepute. După aceea, Marea Bri-
tanic a insistat asupra libertății de acțiune care să-i permită apărarea propriului
imperiu. Rezervele Americii au fost cele mai ample dintre toate; Statele unite au
invocat Doctrina Monroe, dreptul la autoapărare sau legitimă apărare, precum și
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 245
prevederea că fiecare națiune trebuia să fie singurul judecător al cerințelor pe
care le reclama legitima apărare. Menționând toate aceste fisuri. Statele Unite au
respins pe de altă parte participarea în orice activitate de constrângere.
Apărând în fața Comisiei pentru Relații Externe a Senatului câteva luni mai
târziu, Kellogg a prezentat extraordinara teorie că Statele Unite nu erau obligate
în nici un fel de prevederile Pactului să ajute victimele agresiunii, întrucât o
asemenea agresiune ar fi demonstrat singură că Pactul respectiv fusese deja abro-
gat. „Să presupunem că o altă națiune încalcă acest tratat: de ce-ar trebui să ne
interseze pe noi?" a întrebat senatorul Walsh din Montana. „Nu văd absolut nici

un motiv", a răspuns secretarul de stat.16
Kellogg redusese tratatul la o simplă tautologie potrivit căreia Pactul de la
Paris ajuta la menținerea păcii atâta timp cât pacea era menținută. Războiul era
interzis în toate împrejurările, cu excepția celor care puteau fi prevăzute, în acest
caz, nu ne mai miră afirmația lui D. W. Brogan despre Pactul Kellogg-Briand:
„Statele Unite, care aboliseră răul băuturii prin al Optsprezecelea Amendament,
au invitat lumea să abolească războiul pe bază de promisiuni. Lumea, care nu
îndrăznea să creadă sau să pună la îndoială, s-a conformat."1
Până la urmă, ideea originală a lui Briand a fost transformată de aliații lui de
până atunci într-o nouă modalitate de a face presiuni chiar asupra Franței. Așa se
face că a circulat din ce în ce mai des ideea că, o dată scos războiul în afara legii,
Franța avea obligația să-și accelereze propria dezarmare. Pentru a simboliza era
bunăvoinței, aliații au pus capăt ocupației Renaniei în 1928, cu cinci ani mai de-
vreme decât era prevăzut.
Tot atunci, Austen Chamberlain a declarat că, din punctul de vedere al Marii
Britanii, granița dintre Polonia și Germania putea și trebuia să fie modificată, cu
condiția ca germanii să procedeze într-un mod civilizat:
Dacă ea [Germania] intră în Ligă și își joacă rolul acolo într-un spirit amical și con-
ciliator, cred sincer că peste un număr de ani va ajunge în situația ca sprijinul ei eco-
nomic și comercial să fie atât de necesar, iar prietenia ei politică să fie atât de dorită
de Polonia, încât va reuși, fără să fie nevoită să recurgă la mecanismele Ligii, sî
încheie un acord de prietenie direct cu polonezii… Dacă s-ar putea face ceva ca opinii
publică și presa germană să nu mai vorbească atât de mult despre frontierele estice
s-ar putea ajunge mai repede la o soluție.18
Stresemann s-a folosit cu abilitate de intrarea Germaniei în Ligă atât ca să-ș
reafirme opțiunea pentru Uniunea Sovietică, așa cum avea de gând, cât și ca să-ș
intensifice presiunile asupra Franței în privința parității în domeniul armamen
tului. De pildă, Stresemann a solicitat o dispensă, care i s-a acordat, în vedere
neparticipării Germaniei la forța de constrângere necesară pentru aplicare
prevederilor din Carta Ligii (articolul 16), pe motivul că o Germanie dezarmat
nu era în situația de a risca sancțiuni. După aceea, imitând moda lansată d
Bismarck, Stresemann a anunțat Moscova că formulase acea cerere de scutir
datorită reticenței Germaniei de a intra în orice coaliție antisovietică.
Moscova a înțeles aluzia. La un an după Locarno, în aprilie 1926, la Berii
s-a semnat un tratat de neutralitate între Uniunea Sovietică și Germania. Fiecai
parte s-a angajat să rămână neutră dacă era atacată cealaltă. De asemenea, fiecai
DIPLOMAȚIA
a acceptat să nu intre în nici o combinație politică și în nici un boicot economic
îndreptat împotriva celuilalt, iar asta, teoretic cel puțin, indiferent de cauze, în
realitate, asta însemna că cele două țări se excludeau reciproc de la aplicarea
securității colective. Iar Germania se eschivase deja de la sancțiuni din partea
oricui altcuiva. Berlinul și Moscova erau unite în ostilitatea față de Polonia, așa
cum i-a spus cancelarul german Wirth ambasadorului său la Moscova, Ulrich
von Brockdorff-Rantzau: „Dă-mi voie să-ți spun un lucru sincer. Polonia trebuie
eliminată… N-o să închei nici un acord care să întărească Polonia."1
Cu toate acestea, liderii francezi și îndeosebi Briand au ajuns la concluzia că
politica de împlinire rămânea singura opțiune realistă a Franței, în cazul în care
cele mai negre temeri ale Franței s-ar fi adeverit, iar Germania ar fi revenit la o
poziție agresivă, cu siguranță că speranțele de opținere până la urmă a sprijinului
englez și de păstrare a bunăvoinței americanilor ar fi fost periclitate dacă Franța
ar fi putut fi învinovățită de ruinarea concilierii.
Treptat, centrul de greutate al Europei s-a deplasat spre Berlin. Ca un fapt
uimitor, cel puțin dacă privim retrospectiv, în tot acest timp poziția Iui

Stresemann la el în țară cunoscuse o evidentă degradare. Atitudinea naționalistă
predominantă putea fi observată în reacția la adresa așa-numitului Plan Young,
pe care aliații îl propuseseră după ieșirea din vigoare în 1929 a Planului Dawes
care fusese aplicat pe durata a cinci ani. Planul Young reducea și mai mult des-
păgubirile plătibile de Germania și fixa o dată-limită pentru onorarea lor, chiar
dacă data respectivă era îndepărtată, în 1924, Planul Dawes fusese adoptat cu
sprijinul conservatorilor germani; în 1929, Planul Young, care oferea condiții
considerabil mai bune, a fost atacat violent de conservatorii germani care erau
susținuți de Partidul Nazist aflat în ascensiune și de comuniști. El a fost în cele
din urmă aprobat în Reichstag, dar cu o diferență de doar douăzeci de voturi.
Timp de câțiva ani, mult trâmbițatul spirit de la Locarno reprezentase
aspirația spre bunăvoință a fostelor adversare din primul război mondial, însă în
germană cuvântul „spirit" este totodată un sinonim pentru „stafie", așa că la sfâr-
șitul deceniului devenise deja o glumă la modă în cercurile naționaliste referirea
la „stafia" de la Locarno. Această atitudine cinică față de anexa acordului asupra
ordinii internaționale stabilite la Versailles a existat chiar și in zilele de glorie ale
refacerii economice germane, înainte ca Marea criză să fi radicalizat iremediabil
politica acestei țări.
Stresemann a murit pe 3 octombrie 1929. El s-a dovedit de neînlocuit, fiindcă
Germania nu a avut nici un alt lider care să posede un talent sau o subtilitate
comparabilă și în primul rând fiindcă reabilitarea Germaniei și pacificarea
Europei se datoraseră în mare parte încrederii pe care o aveau puterile occiden-
tale în personalitatea lui. Pentru o destul de bună bucată de timp, ideea care a
circulat cel mai des a fost aceea că Stresemann întruchipase profilul deplin al
„bunului european", în acest sens, el a fost considerat un precursor al marelui
Konrad Adenauer, care a recunoscut că de fapt Franța și Germania aveau un
destin comun, în ciuda rivalităților lor istorice.
Cu toate acestea, când documentele aflate în posesia lui Stresemann au
devenit accesibile, ele au părut să contrazică imaginea benignă pe care și-o
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 247
formase lumea despre el. Ele au dezvăluit un practicant calculat al conceptului
de Realpolitik care a urmărit interesele tradiționale germane cu o insistență de
nestăvilit. Pentru Stresemann, aceste interese au fost cât se poate de clare: să re-
dea Germaniei statutul de dinainte de 1914, să o scape de poverile financiare ale
despăgubirilor, să o facă să atingă paritatea militară cu Franța și Marea Britanie,
să-i revizuiască granița de est și să realizeze unirea Germaniei cu Austria
(Anschluss). Edgar Stern-Rubarth, unul dintre aghiotanții lui Stresemann, a
descris obiectivele șefului său după cum urmează:
Ultima speranță a lui Stresemann, așa cum mi-a mărturisit-o, a fost: să elibereze
Renania, să recupereze Eupen-Malmedy și Saar-ul, să perfecteze anexarea Austriei și
să obțină, sub mandat sau altfel, o colonie africană unde puteau fi găsite materiile
prime tropicale de bază și unde se putea crea un debușeu pentru surplusul de energie
al generației mai tinere.20
Prin urmare, e clar că Stresemann nu a fost un „bun european" în accepția de
după al doilea război mondial, mai ales ca pe atunci nici nu exista un asemenea
criteriu. Majoritatea oamenilor de stat occidentali au fost de acord cu el că
Tratatul de la Versailles avea nevoie de o revizuire, îndeosebi în părțile referi-
toare la est, și că Locarno fusese doar o etapă a acestui proces. Bineînțeles că
pentru Franța era extrem de delicat să aibă de-a face cu o Germanie care își
recăpăta energiile după un război în care tocmai le risipise. Totuși, era vorba în
acest caz și de o reflectare a noii distribuiri a puterii. Stresemann a înțeles că, în
ciuda limitelor impuse de Tratatul de la Versailles, Germania era potențial cea

mai puternică națiune din Europa. Din această evaluare el a tras concluzia demnă
de Realpolitik că i se oferise șansa de a reconstrui țara cel puțin la nivelul de
dinainte de 1914 și probabil chiar la unul superior.
Cu toate acestea, spre deosebire de criticii lui naționaliști – și contrar tendin-
țelor afirmate de naziști – Stresemann s-a bizuit pe răbdare, pe compromis și pe
consensul european ca să-și îndeplinească obiectivele. Agilitatea mintală i-a
permis să negocieze concesii pe hârtie – mai cu seamă în chestiunea delicată și
totodată simbolică a despăgubirilor – în schimbul încheierii ocupării militare a
Germaniei și al perspectivei unor modificări pe termen lung care aveau să
plaseze neîndoielnic țara lui într-o poziție din ce în ce mai importantă, până când
avea să devină privotul întregului continent. Totuși, spre deosebire de naționa-
liștii germani, el nu a considerat că era necesară o revizuire violentă a acordului
de la Versailles.
Prilejul pe care l-a avut Stresemann de a duce o politică articulată pe o
viziune a fost posibil datorită potențialului și resurselor Germaniei. Războiul nu
decimase forța Germaniei, iar acordul de la Versailles îi consolidase poziția,
geopolitică. Nici măcar o înfrângere mult mai grea în al doilea război mondial nu
avea să diminueze influența acestei țări în Europa. Decât să-l considerăm pe
Stresemann un precursor al atacurilor naziste împotriva valorilor occidentale, ar
fi mult mai corect să percepem excesele naziste ca pe o întrerupere a drumului
nu foarte scurt și mai mult ca sigur pașnic pe care l-a făcut Stresemann ca să
confere un rol decisiv țării lui în Europa.
248 DIPLOMAȚIA
în timp, s-ar fi putut ca tactica să se transforme pentru Stresemann în strate-
gie, iar tertipurile în convingeri. Mai aproape de zilele noastre, motivul original
al apropierii președintelui Sadat de Israel a fost cu siguranță subminarea imaginii
Occidentului despre firea belicoasă a arabilor și plasarea Israelului într-o poziție
defensivă în plan psihologic. Ca și Stresemann, Sadat a încercat să creeze o falie
între inamicul lui și prietenii acestuia. Prin îndeplinirea solicitărilor rezonabile
ale Israelului, el a sperat să înmoaie refuzul acestuia de a retroceda teritoriile
arabe, îndeosebi pe cele egiptene. Dar, pe măsura trecerii timpului, Sadat s-a
transformat efectiv într-un apostol al păcii și un tămăduitor al cicatricelor provo-
cate de diversele neînțelegeri din lume, deși e posibil ca la început aceasta să fi fost
o simplă poză. Cu timpul însă, urmărirea păcii și a concilierii au încetat să fie
pentru Sedat instrumente ale interesului național și s-au transformat în valori
intrinseci. Oare se îndrepta și Stresemann pe un drum asemănător? Moartea lui a
făcut ca această posibilitate să rămână una dintre enigmele nedezlegate ale istoriei.
în momentul morții lui Stresemann, chestiunea despăgubirilor era pe punctul
de a fi rezolvată, iar granița vestică a Germaniei fusese fixată. Germania a rămas
revizionistă cu privire la frontierele ei estice și la prevederile Tratatului de la
Versailles legate de dezarmare, încercarea de a face presiuni asupra Germaniei
prin ocuparea teritoriului ei dăduse greș, iar abordarea modificată, în spiritul
securității colective, a Pactului de Ia Locarno încă nu îi atenuase pretențiile în
domeniul parității. La ora aceasta, oamenii de stat din Europa se refugiau într-o
angajare totală pentru dezarmare, văzând în ea cea mai bună șansă de menținere
a păcii.
între timp, noțiunea că Germania avea dreptul la paritate prinsese rădăcini în
mintea englezilor. Chiar la începutul mandatului său, în 1924, prim-ministrul
laburist Ramsay MacDonald declarase că dezarmarea era principala lui preocu-
pare, în cursul cejui de-al doilea mandat, care a început în 1929, el a oprit construc-
ția unei baze navale la Singapore, precum și construirea unor noi crucișătoare și
submarine, în 1932, guvernul său a anunțat un moratoriu asupra construcției de

avioane. Principalul consilier al lui MacDonald pe această problemă, Philip
Noel-Baker, a declarat că doar dezarmarea putea să împiedice un alt război.
Incompatibilitatea fundamentală dintre paritatea Germaniei și securitatea
Franței a rămas totuși fără răspuns, poate pentru simplul fapt că era irezolvabilă.
în 1932, cu un an înainte de venirea la putere a lui Hitler, prim-ministrul francez
Edouard Herriot a prezis: „Nu îmi fac iluzii. Sunt convins că Germania vrea să se
reînarmeze… Ne găsim într-un punct de cotitură a istoriei. Până acum Germania
a practicat o politică de supunere… Acum însă a început să ducă o politică
pozitivă. Mâine ea se va transforma într-o politică a revendicărilor teritoriale."21
Cel mai remarcabil aspect al acestei declarații a fost tonul ei pasiv, resemnat.
Herriot nu a spus nimic despre armata franceză, care încă era cea mai mare din
Europa, despre Renania, demilitarizată conform Pactului de la Locarno, despre o
Germanie care încă era dezarmată sau despre răspunderea Franței față de securi-
tatea Europei de Est. Nefiind dispusă să lupte pentru propriile convingeri, Franța
își aștepta cuminte destinul.
STRESEMANN și REVIRIMENTUL ÎNVINȘILOR 249
Marea Britanie vedea lucrurile care aveau loc pe continent dintr-o altă
perspectivă. Vrând să împace Germania, ea a efectuat presiuni permanente asu-
pra Franței ca să accepte paritatea cu Germania în domeniul armamentului, în
general, experții pe problemele de armament știu ca nimeni altcineva să producă
proiecte care acoperă aspectul oficial al chestiunilor legate de securitate fără a
aborda miezul problemei. Astfel, specialiștii englezi au elaborat o propunere prin
care se garanta paritatea Germaniei, însă tară a se permite recrutarea, punând
astfel într-o postură favorizată – din punct de vedere teoretic – numărul mai mare
de militari instruiți și în rezervă de care dispunea Franța (ca și cum, dacă tot
ajunsese până aici, Germania n-ar fi putut găsi o metodă prin care să eludeze
această restricție, altminteri minoră).
în același an fatidic de dinainte de venirea la putere a lui Hitler, guvernul
democratic german a considerat că era suficient de solid motivat pentru a părăsi
Conferința pentru dezarmare, în semn de protest față de ceea ce chiar el a numit
discriminarea practicată de francezi. Membrii lui au fost aduși până la urmă
înapoi la masa tratativelor, promițându-li-se „egalitatea de drepturi într-un sistem
care va oferi siguranță pentru toate națiunile" 2, o formulă ambiguă, în care se
amesteca dreptul teoretic la paritate cu prevederi „de securitate" care îl făceau
extrem de greu de respectat. Opinia publică trecuse însă dincolo de asemenea
subtilități. Ziarul de stânga New Statesman a caracterizat această formulă drept „o
recunoaștere vagă a principiului egalității între state". La capătul opus al spectrului
politic englez, Times s-a referit aprobator la „îndreptarea oportună a inegalității".23
Cu toate acestea, formula „egalității în cadrul unui sistem de securitate" era o
contradicție în termeni. Franța nu mai era suficient de puternică pentru a se apăra
împotriva Germaniei, în timp ce Marea Britanie continua să refuze o alianță mili-
tară cu Franța, care ar fi putut stabili o relativă aproximare a egalității geopoli-
tice (deși, luând în calcul experiența războiului, până și acest lucru era discuta-
bil). Deși insista să definească egalitatea în perspectiva pur formală a încetării
tratamentului discriminator care era aplicat Germaniei, Anglia nu a suflat o
vorbă despre impactul unei asemenea egalități asupra echilibrului european. In
1932, exasperat, prim-ministrul MacDonald i-a spus ministrului francez de
externe Paul-Boncour: „Pretențiile Franței au creat întotdeauna dificultăți când
au vizat asumarea unor obligații suplimentare de către Marea Britanie, iar în
acest moment nici nu poate fi vorba de așa ceva."24 Acest impas demoralizator a
continuat până în octombrie 1933, când Hitler a părăsit sala în care se țineau
negocierile legate de dezarmare.

După un deceniu în care diplomația se concentrase asupra Europei, Japonia a
fost cea care a demonstrat – într-un mod suprinzător – cât de găunoase erau secu-
ritatea colectivă și chiar Liga însăși, transformând anii '30 într-un deceniu al
violențelor din ce în ce mai mari.
în 1931, forțele japoneze au ocupat Manciuria, care aparținea legal Chinei,
deși autoritatea guvernului central chinez nu mai operase acolo de ani buni. O
intervenție atât de amplă nu mai avusese loc de la înființarea Ligii, însă Liga nu
avea un mecanism de constrângere nici măcar pentru sancțiunile economice pre-
văzute în articolul 16. în ezitările sale, Liga a ilustrat dilema fundamentală a se-
curității colective: nici o țară nu era pregătită să ducă un război împotriva Japoniei
(și nici nu era în situația de a face așa ceva fără participarea americanilor, întrucât
flota japoneză domina mările Asiei). Chiar dacă ar fi existat un mecanism de
aplicare a sancțiunilor economice, nici o țară nu era dispusă să blocheze comer-
țul cu Japonia în plină perioadă de criză. Pe de altă parte însă, nici o țară nu voia
să accepte ocuparea Manciuriei. Nici unul dintre membrii Ligii nu a știut cum să
surmonteze aceste obstacole și cum să rezolve contradicțiile provocate de însăși
existența Ligii.
In cele din urmă, s-a pus la punct un mecanism care însă nu făcea nimic con-
cret. El a luat forma unei misiuni de cercetare – procedura – standard a diploma-
ților care dau de înțeles că rezultatul dorit este inacțiunea. Pentru comisiile de
acest tip e nevoie de timp ca să se înființeze, să efectueze studii și să ajungă la
consens – moment în care, cu puțin noroc, problema nu mai este de actualitate.
Japonia avea o atât de mare încredere în acest sistem, încât a fost prima care a
recomandat efectuarea unui asemenea studiu. Organismul cunoscut ulterior drept
Comisia Lytton a raportat că Japonia avea pretenții justificate, dar greșise fiindcă
nu epuizase metodele pașnice de redresare și de rezolvare a problemei. Acest
reproș blând pentru vina de a fi ocupat un teritoriu mai mare decât țara ocupa-
toare a fost prea mult pentru Japonia, care a răspuns retrăgându-se din Liga Na-
țiunilor. A fost primul pas pe calea prăbușirii întregii instituții.
In Europa, întregul incident a fost tratat ca un soi de aberație proprie
continentelor îndepărtate. Convorbirile despre dezarmare au continuat ca și cum
nu ar fi existat nici o criză a Manciuriei, transformând dezbaterile despre securi-
tate și paritate într-un ceremonial de amorul artei. Pe urmă însă, pe 30 ianuarie
1933, Hitler a ajuns la putere în Germania și a demonstrat că sistemul de la
Versailles fusese într-adevăr un castel construit din cărți de joc.
aii
CAPITOLUL 12
Sfârșitul iluziei:
Hitler și distrugerea ordinii
de la Versailles
Instalarea lui Hitler la putere a marcat una dintre cele mai mari calamități din
istoria lumii. Dacă n-ar fi fost el, poate că prăbușirea castelului din cărți de joc
ce reprezenta ordinea internațională stabilită la Versailles ar fi avut loc într-un
mod pașnic sau cel puțin necatastrofal. Faptul că Germania avea să devină în
urma acestui proces națiunea cea mai puternică de pe continent era inevitabil;
interminabilul măcel și jalea pe care le-a dezlănțuit au fost opera unei singure
personalități demonice.
Hitler și-a datorat ascensiunea stilului său oratoric. Spre deosebire de ceilalți
conducători revoluționari, el era un aventurier politic solitar, care nu reprezenta
nici o școală de gândire politică importantă. Filosofia lui, redată în Mein Kampf,

se întindea de la banal la fantastic și consta în popularizarea cosmetizată a dis-
cursului radical și convențional al dreptei. Pe cont propriu, această filosofic nu ar
fi putut sub nici o formă să lanseze un curent intelectual care să culmineze într-o
revoluție, așa cum se întâmplase cu Das Kapital al lui Marx sau cu operele filo-
sofilor din secolul al XVIIl-lea.
Abilitatea demagogică l-a propulsat pe Hitler la conducerea Germaniei și a
rămas principala lui armă pe întreaga durată a carierei. Dispunând de instintele
unui proscris și având un ochi infailibil în sesizarea slăbiciunilor psihologice, el
și-a vânat adversarii până când i-a adus în poziția cea mai dezavantajoasă cu
putință, iar aceștia, complet demoralizați, s-au declarat gata să-i accepte domi-
nația, în plan internațional, Hitler a exploatat fără scrupule conștiințele vinovate
ale democrațiilor în legătură cu Tratatul de la Versailles.
Ca șef al guvernului, Hitler a operat mai degrabă din instinct decât în urma
unui demers analitic. Considerându-se un artist, el se opunea obiceiurilor seden-
tare, aflându-se permanent în mișcare, îi displăcea Berlinul și își găsea liniștea
într-un loc de refugiu din Bavaria, unde stătea luni în șir ca să se refacă, însă
până și acolo se plictisea repede. Dat fiind că disprețuia lucrul organizat, iar
miniștrii lui reușeau să ajungă foarte greu la el, politica pe care o ducea era una
în salturi. Toate problemele aflate în consonanță cu perioadele lui de activitate
frenetică erau rezolvate fără tăgadă; tot ceea ce reclama un efort susținut în timp
era amânat la nesfârșit.
Esența demagogiei constă în capacitatea de a distila și a topi într-un singur
flux emoțiile și frustrările. Proslăvirea acestei capacități și obținerea unei relații
hipnotice și cvasisenzuale cu anturajul și în general cu opinia publică au devenit
specialitățile lui Hitler. Dincolo de hotarele țării, el a repurtat succese mai mari
când lumea a crezut că urmărea o serie de obiective normale, limitate. Toate
marile lui triumfuri în planul politicii externe au avut loc în primii cinci ani ai
stăpânirii sale, între 1933 și 1938. și au pornit de la presupunerea victimelor lui,
potrivit căreia scopul său era împăcarea sistemului de la Versailles cu principiile
pe care le prornova.
Imediat după ce Hitler a abandonat poza de justițiar, credibilitatea lui a
dispărut. Recursul la cuceriri de dragul cuceririlor l-a făcut până Ia urmă să
piardă contactul cu realitatea. Mai existau din când în când momente de intuiție
salutară, ca de pildă în dirijarea campaniei împotriva Franței din 1940 și în refu-
zul de a permite retragerea din fața Moscovei din 1941, care mai mult ca sigur că
ar fi provocat prăbușirea armatei germane. Cu toate acestea, experiența de la care
a pornit totul pentru Hitler pare să fi fost înfrângerea Germaniei în primul război
mondial. El a povestit până la saturație cum a aflat pentru prima dată vestea în
timp ce era țintuit într-un pat dintr-un spital militar, pe jumătate orbit din cauza
iperitei. Punând prăbușirea Germaniei pe seama trădării, a unei conspirații a
evreilor și a lipsei de voință, Hitler avea să insiste până la sfârșitul vieții că
Germania putea fi învinsă doar de ea însăși, nu de străini. Acest mod de a gândi a
transformat înfrângerea din 1918 într-un caz de trădare, în vreme ce eșecul
liderilor germani de a lupta până la capăt a devenit una dintre marotele retoricii
obsesive și a discursurilor paralizante pe care le-a ținut Hitler.
Hitler a părut întotdeauna ciudat de neîmplinit de propriile victorii; până la
urmă, el a dat impresia că putea să-și conștientizeze imaginea învingându-și
SFÂRȘITUL ILUZIEI 253
prăbușirea iminentă printr-o voință colosală. E posibil ca psihologii să descopere
aici o explicație pentru felul cum a purtat războiul într-o manieră ce părea lipsită
de orizont strategic sau politic, până când resursele Germaniei erau secătuite, iar
el putea în cele din urmă – fără să cedeze – să se împlinească sfidând lumea

dintr-un adăpost aflat în capitala încercuită a unei țări aproape integral ocupate.
Abilitatea demagogică și egocentrismul maniacal erau două fețe ale aceleiași
monede. Hitler era incapabil să poarte o discuție normală și fie că se lansa în
monologuri interminabile, fie că se cufunda într-o tăcere plictisită când un alt
interlocutor izbutea să ia cuvântul – ba chiar se întâmpla ca uneori să ațipească.1
El avea obiceiul să explice ascensiunea (ce-i drept, aproape miraculoasă) din
periferia Vienei la conducerea necontestată a Germaniei prin însușiri pe care nu
le mai poseda nici unul dintre contemporani, în acest fel, toate convorbirile la
masa tratativelor ajunseseră la un moment dat să includă litania ucigătoare a
sosirii lui la putere, așa cum stau mărturie transcrierile discipolilor.2
Egocentrismul lui Hitler a avut și consecințe mult mai grave, chiar fatale. El
reușise nu doar să se convingă pe el, ci – ceea ce era mai semnificativ – să-și
convingă și anturajul că, dat fiind că facultățile lui erau atât de deosebite, toate
scopurile propuse trebuiau îndeplinite în timpul vieții sale. Cum însă, pornind de
la datele referitoare la propria familie, Hitler apreciase că va avea o durată de
viață relativ scurtă, el n-a reușit niciodată să lase timp izbânzilor sale să se îm-
plinească și a vrut mereu mai mult, conform unui orar fixat în funcție de modul
în care își evaluase forța fizică. Istoria nu mai oferă un alt exemplu al unui război
important care să fi fost declanșat din cauza unei fișe clinice.
în ultimă analiză, se poate spune că surprinzătoarele succese de început ale lui
Hitler au dus la o recoltă din ce în ce mai mare de șanse fructificabile, create chiar
de politica acelor predecesori pe care personal îi disprețuia, cum ar fi de pildă
Stresemann. Ca și Pacea westfalică, Tratatul de la Versailles a făcut ca un stat
puternic să fie lăsat să se confrunte, cu câteva state mult mai mici și neprotejate,
situate la frontiera estică a primului. Totuși, diferența a fost că, dacă în cazul Păcii
westfalice acest lucru fusese intenționat, la Versailles situația era cu totul alta.
Versailles și Locamo neteziseră de fapt drumul Germaniei spre Europa de Est,
unde, în timp, o conducere germană răbdătoare va obține o poziție dominatoare
prin mijloace pașnice sau eventual va ajunge să-i fie oferită această poziție chiar de
către țările occidentale, însă megalomania incontrolabilă a lui Hitler a transfor-
mat ceea ce ar fi putut fi o evoluție pașnică într-un război mondial.
La început, adevărata fire a lui Hitler a fost camuflată de aparenta lui bana-
litate. Nici instituțiile germane și nici cele din vestul Europei nu au crezut că
avea efectiv de gând să răstoarne ordinea existentă, deși el avea grijă să-și anunțe
destul de des intențiile. Agasați de hărțuielile unui Partid Nazist din ce în ce mai
puternic, demoralizați de criză și de haosul politic, conducătorii conservatori ai
Germaniei l-au numit pe Hitler cancelar și au încercat să-și procure o poliță de
asigurare înconjurându-l de o serie de conservatori respectabili (în primul cabi-
net al lui Hitler, cel din 30 ianuarie 1930, au existat doar trei membri ai Parti-
dului Nazist). Cu toate acestea, Hitler nu bătuse atâta drum ca să se lase cenzurat
de manevre parlamentare. Prin câteva decizii brutale (inclusiv, pe 30 iunie 1934,
o purificare realizată prin asasinarea câtorva rivali și oponenți), el s-a proclamat
dictator al Germaniei la optsprezece luni după ajungerea la putere.
Reacția inițială a democrațiilor occidentale în fața ascensiunii lui Hitler a fost
o angajare mai rapidă pe drumul dezarmării. Guvernul german era condus acum
de un cancelar care își trâmbițase intenția de a răsturna acordul de la Versailles,
de a se reînarma și apoi de a se angaja într-o politică de expansiune. Chiar și așa,
democrațiile nu au considerat că era nevoie să ia măsuri speciale de precauție.
Paradoxal, faptul că Hitler a preluat puterea a întărit hotărârea Marii Britanii de a
continua politica de dezarmare. Unii diplomați englezi au mers până la a crede că
Hitler însemna o șansă mai bună în favoarea păcii decât guvernele mai puțin
stabile care îl precedaseră. „Semnătura [lui Hitler] va obliga întreaga Germanie
așa cum nu a mai făcut-o semnătura nici unui alt german" , a scris senin amba-

sadorul britanic Phipps Foreign Office-ului. O eventuală garanție a Marii Britanii
pentru Franța era inutilă din punctul de vedere al lui Ramsay MacDonald, întrucât,
dacă Germania încălca acordul de dezarmare, „puterea opoziției internaționale în
fața ei nu putea fi exagerată"4.
Bineînțeles că Franța nu a fost deloc liniștită de asemenea declarații. Princi-
pala ei problemă rămânea securitatea personală în cazul în care Germania se
reînarma, iar Marea Britanie refuza să-i acorde garanții. Dacă opinia publică
mondială era într-adevăr atât de hotărâtă în fața celor care încălcau acordurile, de
ce era atât de reticentă Marea Britanie să ofere garanții? Fiindcă „ele nu ar fi
susținute de opinia publică engleză", a replicat Șir John Simon, ministrul de ex-
terne al momentului, explicând astfel adevărata cauză a coșmarului francez,
aceea că Franța nu se putea aștepta din partea Marii Britanii să apere o țară
pentru care nici măcar nu oferise garanții.5 Dar de ce să nu sprijine opinia pu-
blică din Anglia acest tip de garanții? Pentru că ea nu considera că varianta unui
asemenea atac era plauzibilă, a răspuns Stanley Baldwin, șeful Partidului Con-
servator și liderul neoficial al guvernului englez:
Dacă s-ar putea dovedi că Germania se reînarmează, s-ar ivi imediat o situație nouă,
căreia Europa ar trebui să-i facă față… Dacă ar apărea efectiv o asemenea situație,
guvernul Maiestății sale s-ar cuveni să o trateze cu toată atenția; atâta doar că această
situație încă nu s-a ivit.6
Argumentul prezentat era de fapt o învârtire în jurul cozii și o declarație con-
tradictorie: o eventuală garanție era nu doar riscantă, ci și inutilă; după obținerea
parității, Germania avea să fie satisfăcută. Cu toate acestea, o garanție pentru
ceva care probabil că nu avea să fie atacat de Germania ar fi fost prea pericu-
loasă, deși oprobriul opiniei publice mondiale ar fi fost de natură să-i taie elanul
din plecare celui care se pregătea să încalce acordul, în cele din urmă, Hitler
însuși a pus capăt tuturor eschivărilor și atitudinilor ipocrite. Pe 14 octombrie
1933, Germania a părăsit definitiv Conferința pentru dezarmare – iar asta nu
fiindcă Hitler ar fi fost muștruluit, ci fiindcă se temea ca nu cumva pretențiile de
paritate ale Germaniei să fie îndeplinite, stânjenindu-i astfel planurile care vizau
o reînarmare fără restricții. O săptămână mai târziu, Hitler s-a retras și din Liga
Națiunilor. La începutul lui 1934, el a anunțat oficial reînarmarea Germaniei.
SFÂRȘITUL ILUZIEI 255
Separându-se în acest mod de întreaga comunitate internațională, Germania nu a
avut de suportat nici un fel de pagube vizibile.
Era limpede că Hitler lansase o provocare, dar cu toate acestea democrațiile
încă nu-și dădeau seama ce însemna ea de fapt. Oare nu se putea spune că, re-
înarmându-se, Hitler nu făcea altceva decât ceea ce, în principiu, majoritatea
membrilor Ligii acceptaseră deja? La ce bun să existe o reacție înainte ca Hitler
să fi comis efectiv un act de agresiune? în fond, nu era tocmai asta esența
conceptului de securitate colectivă? în acest mod, conducătorii democrațiilor
occidentale evitau efortul de a fi obligați să facă o alegere echivocă. Era mult
mai ușor să aștepte o manifestare clară a intențiilor rele ale lui Hitler, fiindcă,
dacă ea nu exista, nu se putea conta pe sprijinul opiniei publice vizavi de adopta-
rea unor măsuri ferme – cel puțin așa gândeau conducătorii respectivelor demo-
crații. Bineînțeles că Hitler avea tot interesul să-și camufleze adevăratele intenții
până în momentul când va fi fost prea târziu pentru organizarea unei opoziții
eficiente din partea democrațiilor occidentale, în orice caz, oamenii de stat din
țările democratice ai perioadei interbelice se temeau mai rnult de război decât de
compromiterea echilibrului de forțe. Securitatea, a declarat Ramsay MacDonald,
trebuia căutată „prin mijloace morale, nu militare."
Hitler a exploatat cu dibăcie acest tip de atitudini prin lansarea periodică a
unor ofensive de pace menite să întrețină iluziile victimelor potențiale. Când s-a
retras de la masa tratativelor pentru dezarmare, el s-a oferit să limiteze efectivul
armatei germane la trei sute de mii de oameni și pe cel al aviației la jumătate din

aviația franceză. Oferta a îndepărtat atenția de la faptul că Germania depășise
deja limita de o sută de mii stabilită de comun acord la Versailles, acceptând un
nou plafon la care nu se putea ajunge pe durata următorilor câțiva ani, dar care,
la momentul oportun, avea să fie de asemenea neglijat.
Franța a refuzat oferta, declarând că avea de gând să-și protejeze securitatea
pe cont propriu. Aroganța răspunsului francez nu a putut face abstracție de imi-
nența coșmarului acestei țări: paritatea militară cu Germania (sau chiar ceva mai
rău). Marea Britanie a tras concluzia că dezarmarea devenise mai importantă ca
oricând, iar cabinetul a formulat următorul anunț: „Politica noastră este în conti-
nuare una în care încercăm, prin cooperare internațională, să limităm și să reducem
armamentul existent pe glob, așa cum decurge din obligațiile noastre conform
statutului Ligii și ținând cont că este singurul mijloc de împiedicare a unei curse
a înarmărilor."7 Mai mult decât atât, cabinetul a luat extraordinara decizie de a
porni de pe o poziție de negociere care, conform propriilor estimări, începuse să
se șubrezească. Pe 29 noiembrie 1933 – la șase săptămâni după ce Hitler a
ordonat delegației germane să părăsească lucrările Conferinței pentru dezarmare
– Baldwin a declarat în fața cabinetului:
Dacă nu am avea speranțe legate de realizarea obiectivului de limitare a înarmării, ar
trebui totuși să avem dreptul de a ne simți neliniștiți în fața acestei situații nu doar din
punctul de vedere al aviației, ci și al infanteriei și marinei. Anglia a făcut toate
eforturile pentru a elabora un plan de dezarmare care să includă și Germania.8
Din moment ce Germania se reînarma, iar starea apărării engleze era,
conform aprecierii Iui Baldwin, neliniștitoare, poate că nu ar fi părut deloc depla-
sat un efort defensiv mai susținut din partea Marii Britanii. Cu toate acestea,
abordarea lui Baldwin a fost radical opusă. El a prelungit înghețarea producerii
de aeronave de război, pe care o inițiase în 1932. Gestul se voia „încă un gest din
partea guvernului Maiestății sale, legat de dorința de a pune în practică hotărârile
Conferinței pentru dezarmare."9 Baldwin nu a explicat ce motiv ar fi avut Hitler
să negocieze dezarmarea atâta timp cât Marea Britanie se angajase pe drumul
dezarmării unilaterale. (O explicație mai binevoitoare pentru acțiunile lui
Baldwin ar fi aceea că Marea Britanie punea la punct câteva modele noi de aero-
nave militare și, dat fiind că până la definitivarea proiectelor nu avea ce să pro-
ducă, Baldwin transforma de fapt o necesitate într-o virtute.)
Cât despre Franța, ea s-a refugiat în iluzoriu. Ambasadorul britanic la Paris a
făcut următoarea declarație: „De fapt, Franța a revenit la o politică de extremă
prudență și se opune oricăror măsuri în forță care ar putea să semene, cât de
puțin, cu o aventură militară."10 Un raport parvenit lui Edouard Daladier, pe
atunci ministru de război, arăta că până și Franța începuse să încline spre con-
vențiile Ligii. Atașatul militar francez la Berlin a proclamat dezarmarea drept cea
mai eficientă metodă de cenzurare a lui Hitler, după ce se convinsese că în
ecuația războiului intraseră.și fanatici mai periculoși decât acesta:
Se pare că nu mar avem altă soluție decât să ajungem la o înțelegere care să limiteze…
cel puțin pentru o perioadă de timp dezvoltarea militară a Germaniei… Dacă Hitler
este sincer atunci când își face cunoscută dorința de menținere a păcii, vom fi în
situația de a ne felicita, fiindcă am ajuns la o înțelegere; dacă va avea alte planuri sau
dacă va trebui să cedeze în fața unor fanatici, cel puțin vom fi reușit să amânăm
izbucnirea războiului, ceea ce va fi un câștig în sine."
Marea Britanie și Franța au ales să lase reînarmarea germană să-și urmeze
cursul, fiindcă .nu știau ce altceva ar fi putut să facă. Anglia încă nu era pregătită
să renunțe la securitatea colectivă și Ia Ligă, iar Franța ajunsese să fie atât de
descurajată, încât nu-și putea face curaj ca să acționeze potrivit propriilor
premoniții. Ea nu îndrăznea să acționeze singură, pe câtă vreme Marea Britanie
refuza să acționeze concertat.
Privind în urmă, e simplu să ridiculizezi naivitatea cu care contemporanii lui

Hitler i-au apreciat acestuia intențiile. Insă ambițiile sale, ca să nu mai vorbim de
impulsurile criminale, nu au fost atât de ușor sesizabile de Ia bun început, în
primii doi ani petrecuți în funcție, principala peocupare a lui Hitler a fost să-și
consolideze stăpânirea, însă în ochii multor conducători englezi și francezi,
agresivitatea stilului său de politică externă era compensată cu vârf și îndesat de
anticomunismul lui hotărât și de modul cum revigorase economia germană.
Oamenii de stat au întotdeauna de înfruntat dilema potrivit căreia, atunci când
orizontul acțiunii lor este amplu, nu dispun decât de un minimum de cunoștințe,
iar la ora la care ajung să aibă cunoștințe suficiente, de cele mai multe ori orizon-
tul acțiunii decisive se îngustează până la dispariție, în anii '30, liderii britanici
erau prea nesiguri de obiectivele lui Hitler, în timp ce liderii francezi erau prea
SFÂRȘITUL ILUZIEI 257
nesiguri de șansele pe care le-ar fi avut dacă ar fi acționat pe baza unor aprecieri
neverificabile. Prețul aflării adevăratelor intenții ale lui Hitler aveau să fie zecile
de milioane de morminte împânzind Europa de la un capăt Ia altul. Pe de altă
parte, dacă democrațiile ar fi forțat un conflict armat cu Hitler în prima perioadă
a mandatului său, istoricii nu ar fi căzut de acord nici până în ziua de azi dacă
Hitler a fost un naționalist greșit înțeles sau un dement care și-a pus în minte să
stăpânească lumea.
Obsesia Occidentului față de motivele lui Hitler a fost, firește, orientată greșit
de la bun început. Principiile echilibrului de forțe ar fi trebuit să arate că o
Germanie mare și puternică, vecină la est cu statele slabe și mici, constituia o
amenințare cât se poate de reală. Conceptul de Realpolitik ne învăța că, îndife-
rent de intențiile lui Hitler, relațiile Germaniei cu vecinii ei aveau să fie determi-
nate de forța acestora prin comparație cu a ei. Occidentul ar fi trebuit să petreacă
mai puțin timp evaluând motivele lui Hitler și să insiste asupra modalităților de
contracarare a puterii crescânde a Germaniei.
Nimeni nu a dat glas rezultatului ezitării pe care au avut-o aliații occidentali
de a provoca o confruntare cu Hitler mai bine decât Joseph Goebbels, diabolicul
său responsabil cu propaganda, în aprilie 1940, în ajunul invaziei naziste în
Norvegia, el a declarat la un instructaj secret:
Până acum am reușit să-l nedumerim pe inamic în legătură cu adevăratele scopuri ale Ger-
maniei, la fel cum, înainte de 1923, dușmanii noștri din interior nu și-au dat seama unde
vrem să ajungem și nici că jurământul nostru de respectare a legii a fost un șiretlic… Ar fi
putut să ne suprime. Ar fi putut să aresteze pe câțiva dintre noi în 1925 și cu asta basta, s-ar
fi terminat totul. Dar nu, iată că ne-au lăsat să trecem prin zona periculoasă. Exact la fel s-a
întâmplat și în politica externă… în 1933, un premier francez ar fi trebuit să spună (eu, unul,
dacă aș fi fost premierul Franței, aș fi spus-o): „Noul cancelar al Reichului este omul care a
scris Mein Kampfși care spune asta și asta. Acest om nu poate fi tolerat în apropierea noas-
tră. Ori dispare el, ori ne punem în mișcare trupele!" Dar n-au fâcut-o. Ne-au lăsat în pace,
ne-au permis să străbatem zona periculoasă, iar noi am reușit să navigam printre toate stân-
cile care ne-au amenințat. Iar după ce am terminat ce aveam de făcut și ne-am înarmat cum
se cuvine, mai bine ca ei. ei au fost cei care au declanșat războiul! (Cursive în original)
Liderii democrațiilor au refuzat să admită faptul că, o dată ce Germania atin-
gea un anumit nivel al înarmării, adevăratele intenții ale lui Hitler aveau să de-
vină irelevante. Creșterea rapidă a forței militare germane era de natură să
distrugă echilibrul dacă nu era fie oprită, fie contrabalansată.
Acesta a fost de fapt mesajul singular al lui Churchill. Numai că în anii '30
încă dura foarte mult să recunoști profețiile autentice. Așa că liderii britanici,
într-un consens rar întâlnit, care a îmbrățișat întregul spectru politic, au respins
avertismentele lui Churchill. Pornind de la premisa că dezarmarea și nu pregăti-
rile de război reprezenta cheia pentru menținerea păcii, ei l-au tratat pe Hitler ca
pe o problemă psihologică, nu ca pe un pericol strategic.
Când, în 1934, Churchill a îndemnat ferm ca Marea Britanie să răspundă înar-
mării germane prin acumulări în domeniul flotei regale, guvernul și opoziția au

făcut corp comun în a-l privi disprețuitor. Herbert Samuel a declarat în numele
Partidului Liberal: „S-ar părea că nu ne mai preocupă să dăm sfaturi sănătoase, ci
să jucăm un fel de bridge nesocotit… Toate aceste formule sunt primejdioase."'
Șir Stafford Cripps a exprimat punctul de vedere al Partidului Laburist cu un
sarcasm dublat de trufie:
Parcă-l vedem ca pe un bătrân baron medieval care râde de ideea dezarmării în baroniile
de la el din țară și arată că singura cale prin care el și urmașii lui feudali își pot menține
siguranța și-și pot păstra vacile e să aibă arme cât mai multe și mai puternice.14
Prim-ministrul conservator Baldwin a făcut ca decizia de respingere a avertis-
mentului lui Churchiil să fie unanimă când a informat Camera Comunelor că „nu
renunțase la speranța limitării sau a restrângerii anumitor tipuri de arme." Potri-
vit spuselor lui Baldwin, era „extraordinar de greu" să obții informații precise
despre forța aeriană a Germaniei, deși el nu a explicat în ce anume consta
dificultatea.15 Oricum, primul-ministru și-a exprimat încrederea că „nu se pune
problema ca Germania să se apropie rapid de o egalitate cu noi."16 Baldwin nu a
simțit „nici un motiv de alarmare inutilă în acest moment și cu atât mai puțin
vreun motiv de panică." Considerând că cifrele avansate de Churchiil erau „exa-
gerate", el a subliniat că „nu există nici o amenințare imediată cu care să fim
confruntați, noi sau altcineva, în Europa în clipa asta – nu se pune problema unei
urgențe efective."1
Franța a căutat refugiu după paravanul unor alianțe făcute cu inima îndoită prin
transformarea garanțiilor unilaterale ale Cehoslovaciei, Poloniei și României din
anii '20 în tratate de apărare reciprocă. Asta însemna că țările respective erau
obligate acum să intervină în ajutorul Franței chiar dacă Germania se decidea să
regleze conturile cu Franța înainte de a-și îndrepta atenția spre est.
Gestul Franței a fost lipsit de conținut și chiar jalnic. Alianțele erau rezona-
bile în calitate de garanții ale Franței față de statele noi și slabe din Europa de
Est. însă ele nu erau adecvate în postura de tratate de apărare reciprocă menite să
pună Germania^în fața riscului unui război pe două fronturi. Statele respective
erau prea slabe pentru a putea opri Germania în est; cât despre operațiunile ofen-
sive împotriva Germaniei și pentru eliberarea Franței de o povară, ele erau de
neconceput. Parcă pentru a sublinia irelevanța acestor pacte, Polonia și-a contra-
balansat angajamentele în favoarea Franței printr-un tratat de neagresiune cu Ger-
mania, astfel încât, în cazul unui atac împotriva Franței, obligațiile contractuale ale
polonezilor s-ar fi bătut cap în cap – sau, mai precis, ar fi oferit Poloniei prilejul
de a alege acel aliniament care îi promitea avantajele cele mai mari în acea
perioadă de criză.
Un nou acord franco-sovietic semnat în 1935 a demonstrat amploarea demo-
ralizării psihologice și politice a Franței, înainte de primul război mondial,
Franța se străduise din răsputeri să încheie o alianță de tip politic cu Rusia și nu a
cedat până când înțelegerea politică respectivă nu s-a transformat într-un pact
militar, în 1935, poziția Franței era mult mai slabă din punct de vedere strategic, iar
nevoia de a-și asigura sprijinul militar al sovieticilor aproape disperată. Cu toate
acestea, Franța a încheiat bombănind o alianță politică cu Uniunea Sovietică,
respingând totodată categoric convorbirile pe linie armată. Nici chiar în 1937
Franța nu le-a permis observatorilor sovietici să asiste la manevrele ei anuale.
Existau trei motive pentru comportamentul mai mult decât rezervat al lideri-
lor francezi și toate au sporit cu siguranță neîncrederea congenitală a lui Stalin în
democrațiile occidentale. Primul motiv se lega de teama că o asociere prea
strânsă cu Uniunea Sovietică va slăbi indispensabilele legături ale Franței cu
Marea Britanie. In al doilea rând, aliații est-europeni ai Franței, situați între
Uniunea Sovietică și Germania, nu erau pregătiți să permită trupelor sovietice să
pătrundă pe teritoriul lor, făcând astfel dificilă găsirea unui subiect rezonabil

pentru eventuale convorbiri pe linie militară între Franța și Uniunea Sovietică, în
fine, încă din 1938, liderii francezi s-au simțit atât de intimidați de Germania,
încât s-au temut că discuțiile pe profil militar purtate cu Uniunea Sovietică ar fi
putut, conform cuvintelor lui Chautemps, prim-ministrul de atunci, „să producă o
declarație de război din partea Germaniei."1
Astfel, Franța a ajuns să aibă până la urmă o alianță militară cu niște țări prea
slabe ca s-o poată ajuta, o alianță de tip politic cu Uniunea Sovietică, însă fără a
îndrăzni să coopereze cu ea și în plan militar, și o dependență strategică de
Marea Britanie, care refuzase net orice angajament militar. Situația semăna cu
drumul cel mai scurt spre o cădere nervoasă și nicidecum cu o strategie măreață.
Singurele mutări serioase pe care le-a efectuat Franța ca reacție la consoli-
darea forței germane au fost cele legate de Italia. Mussolini nu era defel un adept al
securității colective, dar avea o percepție exactă a limitelor țării sale, mai ales în
perspectiva raporturilor cu Germania. El se temea că anexarea de către germani a
Austriei va duce la cererea de retrocedare a Tirolului de Sud, care, din punct de
vedere etnic, era al germanilor, în ianuarie 1935, ministrul de externe de atunci,
Pierre Laval, a încheiat un acord care semăna destul de bine cu o alianță militară.
Convenind să se consulte în eventualitatea oricărei amenințări la adresa indepen-
denței Austriei, Italia și Franța au inițiat convorbiri la nivel militar în cursul
cărora au ajuns chiar să discute despre staționarea unor trupe italiene de-a lungul
Rinului și a unor trupe franceze de-a lungul graniței austriece.
Trei luni mai târziu, după ce Hitler reintrodusese stagiul militar obligatoriu,
se părea că se puneau bazele unei alianțe aproximative între Marea Britanie,
Franța și Italia. Șefii de guvern ai celor trei țări s-au întâlnit în stațiunea italiană
Stresa, unde au căzut de acord să se opună oricărei încercări a Germaniei de
modificare a Tratatului de la Versailles prin folosirea forței. Și aici istoria își
permisese o mică ironie, dat fiind că acea conferință pentru apărarea acordului
de la Versailles era găzduită tocmai de Mussolini, care criticase de o bună bucată
de vreme Tratatul pe motiv că oferise Italiei un tratament nedrept.
Conferința de la Stresa a fost ultimul moment când învingătorii din primul
război mondial s-au gândit la eventualitatea unor acțiuni.comune. La două luni
după conferință, Marea Britanie a semnat un acord naval cu Germania, fapt care
a arătat că, atunci când era vorba de propria ei securitate, Anglia prefera să se
bazeze pe acorduri bilaterale cu inamicul decât pe partenerii săi de la Stresa.
Germania a acceptat să-și limiteze flota la treizeci și cinci la sută din flota
engleză pe durata următorilor zece ani, acordându-i-se în schimb dreptul de a
avea un număr egal de submarine.UlfLUMA l IA
Condițiile Tratatului naval au fost mai puțin semnificative decât ceea ce au
dezvăluit în legătură cu starea de spirit a celor câteva democrații implicate.
Cabinetul britanic a înțeles, firește, că de fapt acordul naval accepta abrogarea de
către germani a prevederilor în plan naval ale Tratatului de la Versailles și prin
urmare, deși la un prag minim, intra în contradicție cu spiritul Conferinței de la
Stresa. Efectul lui practic a fost stabilirea unor noi plafoane pe bază bilaterală;
mai mult decât atât, era vorba de plafonul maxim al capacității de construcție a
Germaniei, o metodă de control al armamentului care avea să devină din ce în ce
mai frecventă în perioada Războiului rece. Acordul naval dezvăluia totodată că
Marea Britanie prefera să se împace cu adversarul decât să se bazeze pe parte-
nerii din frontul de la Stresa – era de fapt cadrul psihologic pentru ceea ce avea
să fie cunoscut ulterior drept politica pacificatoare.
Nu după multă vreme, frontul de la Stresa s-a năruit cu totul. Simpatizant al
conceptului de Realpolitik, Mussolini a tras concluzia că avea mână liberă pentru
acel tip de expansiune colonială care fusese un obicei des întâlnit înainte de

primul război mondial. Prin urmare, el a început să-și construiască un imperiu
african în 1935, cucerind Abisinia, ultima națiune independentă a Africii, și
totodată răzbunând o umilință pe care o avuseseră de îndurat italienii din partea
forțelor abisiniene chiar la începutul secolului.
însă, dacă agresiunea lui Mussolini ar fi fost acceptată înainte de primul
război mondial, acum ea avea loc într-o lume înrobită de conceptul de securitate
colectivă și de Liga Națiunilor. Opinia publică, mai cu seamă cea din Anglia, do-
jenise deja Liga, fiindcă „nu reușise" să împiedice cucerirea Manciuriei de către
japonezi, între timp, fusese pus la punct un mecanism pentru aplicarea sanc-
țiunilor economice. La ora când Italia a invadat Abisinia în 1935, Liga dispunea
de o 'măsură oficială contra acestui tip de agresiune. Mai mult, Abisinia era
membră în Liga Națiunilor, deși doar ca rezultat al unei modificări conjuncturale
destul de curioase, în 1925, Italia susținuse intrarea Abisiniei în Ligă pentru a
împiedica eventualele planuri britanice în acea direcție. Marea Britanie accep-
tase cam cu jumătate de gură, după ce susținuse că Abisinia era prea barbară
pentru a fi membru cu drepturi depline al comunității internaționale ce se regăsea
în cadrul Ligii.
Acum ambele țări erau în situația de a cădea în groapa pe care ele însele o
săpaseră: Italia angajându-se într-o manevră care, oricum ai fi privit lucrurile,
fusese o agresiune neprovocată împotriva unui membru al Ligii, Marea Britanie,
fiindcă era pusă în fața unei provocări la adresa securității colective și nu doar în
fața unei noi" probleme coloniale din spațiul african. Pentru ca situația să fie și
mai încurcată, Marea Britanie și Franța conveniseră deja că Abisinia se afla în
sfera de interes a Italiei. Laval avea să spună mai târziu că avusese în minte pentru
Italia un rol asemănător celui jucat de Franța în Maroc – adică un rol de control
indirect. Dar nu era de așteptat ca Mussolini să înțeleagă că, după ce Franța și
Marea Britanie căzuseră de acord asupra unor lucruri atât de importante și fă-
cuseră atâtea concesii, erau dispuse să sacrifice o cvasialianță împotriva Germa-
niei din cauza distincției dintre anexarea și controlul direct asupra Abisiniei.UL IUUA1C.I -401
Franța și Marea Britanie nu au conștientizat suficient faptul că erau puse în
fața a două opțiuni care se excludeau reciproc. Dacă ar fi ajuns la concluzia că
Italia era esențială pentru protejarea Austriei și, indirect, poate chiar pentru
contribuția avută la menținerea demilitarizării Renan iei, așa cum se garantase la
Locarno, ambele ar fi trebuit să propună un compromis prin care Italia să nu-și
șifoneze blazonul în Africa, iar frontul de la Stresa să rămână intact. Pe de altă
parte, dacă Liga era într-adevăr cel mai bun instrument de ținere la respect a
Germaniei și de unire a opiniei publice occidentale împotriva agresiunii, era
necesară aplicarea de sancțiuni până când avea să se demonstreze că agresiunile
nu aveau sorți de izbândă. Nu exista cale de mijloc.
Cu toate acestea, tocmai calea de mijloc era ceea ce căutau democrațiile după
ce-și pierduseră încrederea în forțele proprii pentru a-și defini opțiunile. Sub
conducerea Angliei, a fost activat mecanismul de sancțiuni economice pus la
punct în cadrul Ligii, în același timp, Laval l-a asigurat între patru ochi pe
Mussolini că accesul Italiei la petrol nu avea să fie blocat. Marea Britanie a ur-
mat în linii mari aceeași politică, interesându-se la Roma dacă sancțiunile legate de
petrol aveau să ducă la război. Când Mussolini a răspuns afirmativ (ceea ce era un
lucru pe cât de previzibil, pe atât de inexact), cabinetul britanic a găsit alibiul de
care avea nevoie ca să combine sprijinul acordat Ligii cu un apel împotriva înce-
perii unui război de care toată lumea se temea. Această linie politică a ajuns să fie
exprimată prin formula „orice sancțiuni, mai puțin războiul".
Mai târziu, prim-ministrul britanic Stanley Baldwin avea să spună pe un ton
destul de trist că toate sancțiunile ce s-ar fi putut dovedi eficiente ar fi fost

totodată menite să ducă la izbucnirea războiului. Astfel se demonstra inutilitatea
ideii că sancțiunile economice erau alternativa la folosirea forței în cazurile de
opoziție împotriva unei agresiuni – un argument care avea să fie repetat cu vreo
cincizeci de ani mai târziu în Statele Unite vizavi de modalitatea optimă de
abordare a anexării Kuweitului de către Irak, chiar dacă în acest caz rezultatul
avea să fie mai favorabil.
Ministrul de externe Samuel Hoare a înțeles că Marea Britanie se abătuse de
la strategia pe care și-o propusese. Ca să reziste iminentei amenințări germane,
conducătorii britanici ar fi trebuit să aleagă confruntarea cu Hitler și împăcarea
cu Mussolini. Ei au procedat exact pe dos: au îmbunat Germania și au stricat
relațiile cu Italia. Sesizând absurditatea acestei stări de lucruri, Hoare și Laval au
ajuns la un compromis în decembrie 1935: Italia avea să primească rodnicele
câmpii ale Abisiniei, Haile Selassie avea să conducă în continuare treburile țării
din acel bastion din munți care erau de fapt centrul istoric al regatului său, iar
Marea Britanie avea să contribuie la acest compromis oferind Abisiniei înconju-
rate de uscat acces la mare prin Somalia engleză. Toată lumea se aștepta ca
Mussolini să accepte planul, iar Hoare urma să-l supună spre aprobare Ligii.
Planul Hoare-Laval s-a dus pe apa sâmbetei fiindcă a ajuns la urechile presei
înainte de a fi supus atenției Ligii Națiunilor – un eveniment extraordinar de rar
în acea perioadă. Atitudinile scandalizate care au urmat l-au silit pe Hoare să
demisioneze, el fiind victima căutării unui compromis practic în fața unei opinii
publice extrem de stârnite. Anthony Eden, succesorul lui, s-a repliat grabnic în
gogoașa securității colective și a sancțiunilor economice, fără a fi în stare, totuși,
să recurgă Ia forță.
Conform unui tipar ce avea să se repete pe durata mai multor crize succesive,
democrațiile și-au motivat aversiunea față de folosirea forței prin supraestimarea
cu bună știință a capacității militare a adversarului. Londra s-a autoconvins că nu
putea să impună în fața flotei italiene fără ajutorul Franței. Aceasta Ia rândul ei
și-a deplasat fără tragere de inimă flota spre Mediterana, deteriorându-și mai
mult relațiile cu Italia ca garant al Pactului de la Locarno și partener al frontului
de la Stresa. Chiar și în condițiile acestei acumulări copleșitoare de forțe, sanc-
țiunile legate de petrol nu au fost invocate deloc, în timp ce sancțiunile obișnuite
nu au funcționat suficient de rapid pentru a împiedica înfrângerea Abisiniei –
asta în cazul în care ar fi fost posibil să funcționeze vreodată.
Cucerirea de către Italia a Abisiniei s-a încheiat în mai 1936, când Mussolini
l-a proclamat pe regele Italiei, Victor Emmanuel, drept împărat al nou-denumitei
Etiopii. La nici două luni după aceea, pe 30 iunie, Consiliul Ligii Națiunilor s-a
întrunit pentru a analiza acest f ai t accompli. Haile Selassie a cântat prohodul
securității colective într-un apel personal plin de deznădejde:
Nu este vorba doar de chestiunea reglementării agresiunii italiene. E vorba de securi-
tatea colectivă, de însăși existența Ligii, de încrederea pe care o au statele în tratatele
internaționale și de valoarea promisiunilor făcute statelor mici vizavi de respectul
pentru integritatea și independența lor și de garantarea acestora. Avem de ales între
principiul egalității între state și impunerea de către cei mari a condițiilor de vasalitate
asupra celor mici.19
Pe 15 iulie, Liga a ridicat toate sancțiunile împotriva Italiei. Doi ani mai târziu,
după momentul Miinchen, Marea Britanie și Franța și-au subordonat obiecțiile
morale fricii de Germania, recunoscând cucerirea Abisiniei. Securitatea colectivă îl
condamnase pe Haile Selassie la pierderea întregii țări în loc de jumătatea pe care
ar fi pierdut-o dacă s-ar fi acceptat Realpolitik-u\ planului Hoare-Laval.
Din punctuFde vedere al forței militare, Italia nu se compara nici pe departe
cu Marea Britanie, Franța sau Germania, însă vidul creat de răceala Uniunii
Sovietice a transformat-o într-un instrument util pentru menținerea independenței
Austriei și, într-o măsură limitată, a Renaniei demilitarizate. Câtă vreme Marea

Britanie și Franța păruseră cele mai puternice națiuni din Europa, Mussolini
sprijinise Tratatul de la Versailles, cu atât mai mult cu cât avea o neîncredere
profundă în Germania, iar la început a disprețuit personalitatea lui Hitler. Resen-
timentele la adresa Etiopiei, combinate cu analiza relației dintre puteri la momentul
acela, I-au convins pe Mussolini că rămânerea în cadrul frontului de la Stresa ar fi
putut avea drept rezultat final obligarea Italiei de a face față din plin agresivității
germane. Etiopia a marcat, prin urmare, începutul deplasării inexorabile a Italiei
spre Germania, motivată în doze egale de spiritul de posesiune și de teamă.
Cu toate acestea, țara în care fiascoul etiopian a produs cea mai durabilă im-
presie a fost Germania. Ambasadorul englez la Berlin a declarat următoarele:
„Victoria Italiei a deschis un nou capitol. Era inevitabil ca într-o țară unde pu-
terea este adulată prestigiul Angliei să scadă."20 în condițiile în care Italia ieșise
din frontul de la Stresa, singurul obstacol rămas în calea Germaniei spre Austria
SFÂRȘITUL ILUZIEI 263
și Europa Centrală era ușa deschisă pe care o reprezenta Renania demilitarizată.
Iar Hitler n-a mai pierdut vremea trântind-o.
în dimineața zilei de duminică, 7 martie 1936, Hitler a ordonat armatei sale să
intre în Renania demilitarizată, marcând astfel răsturnarea ultimului bastion al
acordului de la Versailles. Potrivit Tratatului încheiat în Sala Oglinzilor, forțele mi-
litare germane nu aveau dreptul să pătrundă în Renania sau la cincizeci de kilometri
est de ea. Germania confirmase această clauză la Locarno. Liga Națiunilor aprobase
Pactul de la Locarno, iar Marea Britanie, Franța, Belgia și Italia îl garantaseră.
Dacă Hitler rămânea pe poziție în Renania, Europa de Est ajungea la mila lui.
Nici unul dintre noile state ale Europei de Est nu avea vreo șansă de a se apăra
împotriva Germaniei revizioniste, indiferent dacă ar fi fost vorba de un efort pe
cont propriu sau în comun cu alte țări. Singura lor speranță era că Franța ar fi
putut opri agresiunea germană dacă ar fi amenințat cu invadarea Renaniei.
Nici de data asta democrațiile occidentale n-au știut cum să interpreteze
intențiile lui Hitler. Din punct de vedere tehnic, el nu făcea decât să reocupe un
teritoriu german. In același timp, oferea tot felul de asigurări, inclusiv o ofertă
pentru un tratat de neagresiune cu Franța, încă o dată s-a susținut că Germania va
fi mulțumită de îndată ce i se va fi acordat dreptul de a-și apăra propriile granițe
naționale, lucru pe care celelalte țări europene îl subînțelegeau fără excepție.
Oare aveau liderii englezi și francezi dreptul moral de a risca viețile popoarelor
lor ca să mențină o stare de fapt atât de discriminatorie? Pe de altă parte, nu era
obligația lor morală să-l înfrunte pe Hitler cât timp acesta nu se înarmase până-n
dinți și în acest fel să salveze, probabil, nenumărate vieți omenești?
Istoria a furnizat răspunsul; cu toate acestea, contemporanii lui Hitler au fost
frământați de îndoieli. Asta întrucât, în 1936, el continua să beneficieze de pe urma
acelei combinații unice de intuiție nefirească și voință demonică. Democrațiile
credeau mai departe că aveau de-a face cu un lider național obișnuit – deși
oarecum dedat la excese – care încerca să restituie țării sale o poziție egală cu a
altora în Europa. Marea Britanie și Franța se lăsaseră absorbite de încercările de
a-i citi gândurile. Oare era sincer? Chiar voia menținerea păcii? Bineînțeles că
aceste întrebări erau pertinente, dar cine nesocotește relațiile concrete dintre
puteri și se bazează pe presupuneri ale intențiilor celuilalt nu face decât să-și
dureze castelul politicii externe pe nisipuri mișcătoare.
Cu acea neobișnuită capacitate de a exploata slăbiciunile adversarilor, Hitler
a ales momentul cel mai potrivit pentru reocuparea Renaniei. Liga Națiunilor,
împotmolită în sancțiuni împotriva Italiei, nu ținea deloc să înfrunte încă o mare
putere. Războiul din Abisinia produsese o anumită dezbinare între aliații occi-
dentali și Italia, unul dintre garanții Pactului de la Locarno. Marea Britanie, un
alt garant, care tocmai ezitase să impună sancțiuni legate de petrol Italiei pe

mare, unde se știa dominantă, firește că avea să fie cu atât mai puțin dispusă să
riște un război pe uscat pentru o cauză care nu implica nici o încălcare a
granițelor naționale.
Deși nici o țară nu avea o miză mai mare decât Franța în menținerea unei
Renanii demilitarizate, chiar Franța a fost cea care a adoptat atitudinea cea mai
echivocă față de opoziția împotriva actului de violare comis de Germania. Linia
Maginot trăda obsesia franceză a defensivei strategice, iar dotările și pregătirea
militară a armatei franceze confirmau ipoteza că primul război mondial îi
domolise elanurile ofensive tradiționale. Franța părea că își așteaptă resemnată
soarta în spatele Liniei Maginot, fără a risca nimic dincolo de frontierele sale –
nici în Europa de Est și nici (sau cu atât mai puțin) în Renania.
Cu toate acestea, reocupând Renania, Hitler a jucat la risc. Stagiul militar
obligatoriu intrase în vigoare de mai puțin de un an. Armata germană nu era nici
pe departe pregătită pentru război. Mai mult decât atât, mica avangardă care a
intrat în zona demilitarizată a primit ordin să se retragă luptând la primul semn al
unei intervenții franceze. Totuși, Hitler a suplinit absența unei strategii militare
printr-o cutezanță psihologică dincolo de orice limită. El a bombardat democra-
țiile cu propuneri în care se arăta dispus, Ia modul aluziv, să discute despre
limitarea trupelor staționate în Renania și despre readucerea Germaniei în Liga
Națiunilor. Hitler a făcut apel la neîncrederea generală față de Uniunea Sovie-
tică, susținând că mutarea lui era o ripostă la Pactul franco-sovietic din 1935.
Totodată, el a oferit o zonă demilitarizată de cincizeci de kilometri de ambele
părți ale frontierei germane și un tratat de neagresiune cu termen de valabilitate
de douăzeci și cinci de ani. Demilitarizarea propusă avea dublul rol de a sugera
că încheierea păcii permanente depinde de o mișcare din condei, și de a demola
cu abilitate Linia Maginot, care se găsea chiar pe granița cu Germania.
Interlocutorii lui Hitler nu au avut nevoie să fie împinși de la spate ca să adopte
o poziție pasivă. Câte-un alibi convenabil ici și colo s-a potrivit de minune cu
preferința lor de a nu face nimic. De la Locarno încoace, unul dintre principiile
de bază ale politicii franceze fusese să nu riște războiul împotriva Germaniei
decât în alianță cu Marea Britanie, deși asistența engleză era inutilă din punct de
vedere tehnic atâta timp cât Germania rămânea dezarmată. In urmărirea unila-
terală a acestui scop, conducătorii francezi își reprimaseră numeroase nemulțu-
miri și sprijiniseră multe inițiative de dezarmare, deși în forul lor lăuntric știau
că acestea erau greșit concepute.
Copleșitoarea dependență psihologică a Franței de Marea Britanie ar putea
explica refuzul francezilor de a efectua pregătiri militare, chiar și atunci când
ambasadorul francez la Berlin, Andre Franțois-Poncet, a avertizat pe 21 noiem-
brie 1935 că deplasarea trupelor germane spre Renania era iminentă – iar asta cu
mai bine de trei luni și jumătate înainte ca respectivul eveniment să aibă loc.21
Totuși, Franța n-a îndrăznit nici să decreteze mobilizarea și nici să ia măsuri
militare de precauție tocmai ca să nu fie acuzată că provocase lucrul de care se
temea atât de mult. De asemenea, Franța nu a ridicai această problemă în cadrul
negocierilor cu Germania fiindcă nu știa ce să facă dacă Germania îi nesocotea
avertismentele sau dacă își declara intențiile.
Cu toate acestea, ceea ce este aproape inexplicabil în legătură cu atitudinea
Franței în 1935 este motivul pentru care Statul-Major al armatei franceze nu a
efectuat nici un fel de pregătiri nici chiar după avertismentul lui Fran9ois-Poncet.
Oare Statul-Major francez nu credea în propriii lui diplomați? Să fi fost cumva
din cauză că Franța nu se îndura să iasă din bastionul unde se blocase nici măcar
ca să apere zona-tampon vitală pe care o reprezenta Renania demilitarizată? Sau
SFÂRȘITUL ILUZIEI 265

trebuie să înțelegem că Franța se simțea deja atât de condamnată, încât prin-
cipalul ei scop devenise amânarea războiului în speranța că avea să se întâmple
ceva neprevăzut și care să schimbe lucrurile în favoarea ei, deși nu era capabilă
să producă ea singură o astfel de modificare prin ceea ce făcea?
Simbolul fundamental al acestei stări de spirit a fost, firește, Linia Maginot,
pe care Franța o construise cu cheltuieli uriașe pe durata a zece ani. în acest fel,
ea se angajase pe drumul defensivei strategice chiar în anul când garantase
independența Poloniei și a Cehoslovaciei. Un alt semn care a dovedit o derută la
fel de mare a fost decizia de neînțeles a francezilor de a opri construcția Liniei
Maginot la granița cu Belgia, fapt care contrazicea toate experiențele din primul
război mondial. Căci, dacă un război franco-german era într-adevăr posibil, atunci
de ce nu s-ar fi recurs Ia atacarea Germaniei prin Belgia? în cazul în care Franța se
temea că Belgia s-ar fi prăbușit dacă ar fi indicat că principala linie defensivă
excludea acea țară, Belgia ar fi putut opta pentru extinderea Liniei Maginot de-a
lungul frontierei belgiano-germane, iar în cazul în care și această soluție ar fi fost
respinsă, Linia Maginot s-ar fi putut prelungi spre mare, de-a lungul frontierei
franco-belgiene. Franța însă nu a făcut nici unul dintre aceste lucruri.
Ceea ce conducătorii politici decid, serviciile de informații au tendința de a
încerca să justifice. Literatura de popularizare și filmele comerciale descriu ade-
seori exact situația inversă, în care politicienii devin uneltele neputincioase ale
experților din serviciile secrete, în lumea reală, de cele mai multe ori evaluările
lucrătorilor din serviciile de informații mai degrabă urmează decât călăuzesc
deciziile politice. Așa s-ar putea explica exagerarea flagrantă a forței Germaniei,
care a ruinat estimările militare ale francezilor, în momentul reocupării Renaniei de
către germani, generalul Maurice Gamelin, comandantul trupelor franceze, le-a
spus liderilor civili că forțele militare instruite ale Germaniei le egalaseră deja pe
cele ale Franței și că la capitolul dotării Germania o luase înainte – o estimare
absurdă, dat fiind că era abia al doilea an al reînarmării germane. Recomandările
politice au decurs din această estimare inexactă a forței militare germane. Gamelin
a conchis că Franța nu trebuia să ia nici un fel de contramâsuri militare fără a de-
creta mobilizare generală, pas pe care liderii politici nu erau dispuși să-l facă în ab-
sența sprijinului englez – nici chiar în condițiile în care forța germană care pătrun-
sese în Renania avea cam douăzeci de mii de oameni, în vreme ce armata regulată a
Franței era alcătuită din cinci sute de mii chiar și fără mobilizare.
Totul se întorcea acum la dilema care frământase mințile liderilor țărilor
democratice vreme de douăzeci de ani. Marea Britanie era dispusă să recunoască
o singură amenințare la adresa echilibrului de forțe din Europa – violarea
frontierelor Franței. Hotărâtă să nu lupte niciodată pentru Europa de Est, ea nu a
văzut nici un interes englez într-o Renanie demilitarizată, care să fie considerată
drept un fel de ostatic în Occident. Pe de altă parte, Anglia nu voia să intre în
război nici măcar că să-și arate sprijinul pentru Pactul de la Locarno, al cărui
garant era. Eden explicase acest lucru cu o lună înainte de ocuparea Renaniei. în
februarie 1936, guvernul francez s-a trezit în cele din urmă la viață și s-a decis să
întrebe Marea Britanie ce poziție va adopta în cazul în care Hitler ar fi dus la
îndeplinire ceea ce raportase Fran9ois-Poncet. Modul cum a tratat Eden violarea
266 DIPLOMAȚIA
potențială a celor două tratate internaționale – Versailles și Locarno – a semănat
izbitor cu angajarea într-un târg de factură pur comercială:
… dat fiind că zona a fost constituită în primul rând ca să ofere securitate Franței și
Belgiei, aceste două guverne sunt primele care trebuie să se decidă ce valoare atribuie
menținerii sale și ce preț sunt dispuse să plătească pentru ea… Ar fi preferabil ca
Marea Britanie și Franța să intre la timp în negocieri cu guvernul german în vederea
capitulării în funcție de drepturile noastre în zonă, cât timp această capitulare încă are

valoare în cadrul negocierii.22
La drept vorbind, Eden a adoptat o poziție conform căreia tot ce se putea
aștepta era o rundă de negocieri în care aliații, care renunțaseră la drepturi bine
stabilite și recunoscute (și în cadrul cărora Marea Britanie refuza să-și onoreze
calitatea de garant), aveau să primească în schimb – ce anume? Timp? Alte asi-
gurări? Marea Britanie nu a dat răspuns în privința quidpro quo-ului cu Franța,
dar a lăsat să se înțeleagă din comportamentul ei că lupta în numele unor obli-
gații solemne în Renania nu făcea parte din strategia engleză.
După ce Hitler a ocupat Renania, atitudinea Marii Britanii a devenit și mai
explicită. La o zi după manevra germanilor, ministrul englez de război i-a spus
ambasadorului german:
… deși englezii erau pregătiți să lupte alături de Franța în eventualitatea unei in-
cursiuni germane pe teritoriul francez, ei nu vor recurge la arme în urma recentei ocu-
pări a Renaniei. Cei mai mulți dintre ei „n-au dat două cepe degerate/" pe faptul că ger-
manii își reocupă propriul teritoriu.23
îndoielile Marii Britanii s-au extins în scurtă vreme la contramăsuri care
excludeau doar războiul. Un oficial de la Foreign Ofice i-a declarat însărcina-
tului american cu afaceri: „Anglia va face tot posibilul ca să împiedice impune-
rea de sancțiuni militare și/sau economice Germaniei."2
Ministrul de externe Pierre Flandin a pledat cauza Franței, dar în zadar, într-o
discuție avută cu englezii, el a prgonosticat că, după ce Germania se va întări în
Renania, Cehoslovacia va fi pierdută, iar curând după aceea războiul generalizat
va deveni inevitabil. Deși s-a dovedit că Flandin a avut dreptate, n-a fost nici-
odată clar dacă el a căutat sprijin din partea englezilor pentru o acțiune militară
franceză sau pur și simplu a procurat un alibi Franței pentru a nu fi făcut nimic.
Evident că Churchill a înclinat spre a doua variantă, consemnând pe un ton sec:
„Au fost cuvinte frumoase; dar acțiunea ar fi avut un răsunet mai mare."25
Marea Britanie a rămas surdă Ia rugămințile Franței. Marea majoritate a
conducători lor ei continuau să creadă că pacea depindea de dezarmare și că noua
ordine internațională trebuia să se bazeze pe o împăcare cu Germania. Englezii
simțeau că era mai important să se îndrepte greșelile de la Versailles decât să se
răzbune angajamentele de la Locarno. In procesul-verbal al unei ședințe a cabi-
netului din 17 martie – la zece zile după invazia lui Hitler – s-a consemnat că
„propria noastră atitudine s-a orientat în funcție de dorința de a folosi ofertele lui
Herr Hitler ca să obținem un acord permanent."2
Lucrurile pe care cabinetul trebuia să le rostească sotto voce, opoziția era
liberă să le exprime fără să se cenzureze absolut deloc. In timpul unei dezbateri
SFÂRȘITUL ILUZIEI 267
ținute în aceeași lună în Camera Comunelor pe marginea unor chestiuni legate de
apărare, laburistul Arthur Greenwood a pus:
Herr Hitler a formulat o declarație păcătuind cu o mână și întinzând ramura de măslin
cu cealaltă, care ar trebui să fie luată așa cum este. S-ar putea ca aceste gesturi să fie
cele mai importante din câte s-au comis… N-are nici un rost să spunem că aceste
declarații au fost nesincere… Chestiunea pe care o discutăm este pacea, nu apărarea.27
Cu alte cuvinte, opoziția se declara pe față în favoarea revizuirii Tratatului de
la Versailles și a abandonării celui de la Locarno. Membrii ei voiau ca Marea
Britanic să nu se pripească și să aștepte ca intențiile lui Hitler să devină mai
clare. Era o politică rezonabilă atâta timp cât adepții ei erau conștienți că fiecare
an de așteptare ridica exponențial costurile rezistenței, în cazul în care politica
respectivă ar fi dat greș.
Nu e nevoie să reparcurgem pas cu pas drumul ales de Franța și Marea
Britanic pentru a încerca să transforme zgura strategică în aur politic sau revol-
tele în șansă a unei politici pacificatoare. Lucrul important este că, la sfârșitul
acestui proces, Renania era fortificată. Europa de Est nu mai era accesibilă
Franței pentru eventualul ajutor militar, iar Italia făcea mutări care erau pe punc-

tul de-a o transforma în primul aliat al Germaniei lui Hitler. La fel cum Franța
fusese convinsă să accepte Pactul de la Locarno printr-o garanție britanică
ambiguă – a cărei calitate în ochii englezilor era aceea că era mai puțin decât o
alianță – tot așa, abrogarea acordului de la Locarno a reclamat angajamentul și
mai echivoc al englezilor de a trimite două divizii pentru a apăra Franța în cazul
în care granița acesteia ar fi fost violată.
O dată în plus, Marea Britanie se eschivase abil de la un angajament deplin
pentru apărarea Franței. Dar care a fost rezultatul concret pe care l-a obținut?
Bineînțeles că Franța a sesizat eschiva, dar a acceptat-o ca pe un pas mai ezitant
al englezilor în direcția alianței oficiale mult râvnite. Marea Britanie și-a inter-
pretat propria promisiune de a trimite două divizii ca pe un mod de a opri Franța
să întreprindă o apărare a Europei de Est, pentru simplul fapt că angajamentul se
anula în cazul în care Franța invada Germania sub pretextul apărării Poloniei sau
Cehoslovaciei. Pe de altă parte, cele două divizii engleze nu aveau nici pe de-
parte atâta greutate în descurajarea unui atac german asupra Franței. Marea
Britanic, leagănul politicii bazate pe echilibrul de forțe, abandonase complet
principiile sale de funcționare.
Pentru Hitler, reocuparea Renaniei a deschis drumul spre Europa Centrală,
atât din punct de vedere militar, cât și psihologic. O dată ce democrațiile au
acceptat această manevră ca pe \mfait accompli, baza strategică a opoziției față
de Hitler în Europa de Est a dispărut. „Dacă pe 7 martie nu v-ați putut apăra pe
voi", l-a întrebat ministrul român de externe Nicolae Titulescu pe omologul său
francez, „cum o să ne apărați pe noi împotriva agresorului?"28 Răspunsul la
întrebare a fost din ce în ce mai greu de dat pe măsură ce Renania s-a fortificat
din ce în ce mai vizibil.
în plan psihologic, impactul atitudinii pasive a democrațiilor a fost și mai
profund. Pacifismul a devenit între timp politică oficială, iar îndreptarea greșeli-
268 DIPLOMAȚIA
!or de Ia Versailles linia lui călăuzitoare, în Occident nu mai exista nimic de
îndreptat. Dar era limpede că, dacă Franța și Marea Britanie nu apărau Pactul de
la Locarno pe care până la urmă îl garantaseră, nu aveau nici o șansă de a susține
aplicarea acordului de la Versailles în Europa de Est, pe care Marea Britanie îl
contestase de la bun început și refuzase explicit să-l garanteze în câteva rânduri,
ultima oară chiar când se angajase să trimită două divizii în Franța.
între timp, Franța abandonase tradițiile politice de pe vremea lui Richelieu.
Ea nu se mai baza nici măcar pe forțele proprii, ci încercase să pună capăt peri-
colelor care o amenințau făcând apel Ia bunăvoința Germaniei, în august 1936, la
cinci luni după reocuparea Renaniei, doctorul Hjalmar Schacht, ministrul german
al economiei, a fost primit Ia Paris de Leon Blum, președintele Partidului Socia-
list ajuns prim-ministru al unui guvern alcătuit în esență din reprezentanții Fron-
tului Popular. „Sunt marxist și evreu", a declarat Blum, „dar nu putem să reali-
zăm nimic dacă pornim de la ideea că barierele ideologice sunt insurmon-
tabile".29 Ministrul de externe al lui Blum, Yvon Delbos, n-a prea știut ce voia să
sublinieze o asemenea declarație, văzând în ea doar „o tentativă de a face
concesii pas cu pas Germaniei ca să împiedicăm izbucnirea războiului."30 Delbos
nici nu a explicat dacă acest proces avea un punct terminus. Franța, țara care
timp de două sute de ani luptase în nenumărate războaie în Europa Centrală ca să
fie stăpâna propriului destin, începuse să se mulțumească în această perioadă cu
minime garanții ce ar fi putut fi obținute trăgând de timp și făcând concesii
treptate, în speranța că, la un moment dat, fie că Germania își va domoli poftele,
fie că un alt deus ex machina va înlătura pericolul.
Politica pacifistă pe care Franța o aplica precaut era urmată cu stăruință de

Marea Britanie. în 1937, în anul ce a urmat remilitarizării Renaniei, lordul
Halifax, pe atunci președinte al Consiliului Privat, a ilustrat demisia morală a
democrațiilor vizitându-l pe Hitler în fortăreața acestuia din Berchtesgaden. El a
elogiat Germania nazistă, pe care a numit-o „reduta europeană împotriva bolșe-
vismului", și a enumerat o serie de chestiuni referitor la care „s-ar putea ajunge
la modificări pe măsura trecerii timpului". Danzigul, Austria și Cehoslovacia au
fost menționate în mod aparte. Singura obiecție a lui Halifax s-a legat de metoda
prin care aveau să fie efectuate aceste schimbări: „Anglia urmărește cu interes ca
toate modificările să aibă Ioc în urma unei evoluții pașnice a evenimentelor și ca
netedele de natură să provoace neplăceri pe termen lung să fie evitate."3
Un lider mai puțin decis decât Hitler ar fi putut fi nedumerit de motivul
Centru care Marea Britanie se opunea metodelor folosite de germani pentru
efectuarea respectivelor modificări, atâta timp cât era totuși dispusă să accepte
ijustările din Austria, Cehoslovacia și Coridorul polonez. Dacă tot căzuse de
Jcord asupra fondului, ce rost avea să critice forma? Care era acel argument
Kișnic prin care Halifax se aștepta ca victimele să fie convinse cât de bine era să
e sinucizi? Convențiile Ligii și doctrina securității colective susțineau că metoda
ie efectuare a schimbării trebuia combătută; însă istoria ne învață că națiunile
ritră în război ca să se opună schimbării în sine.
La momentul vizitei efectuate de Halifax la reședința lui Hitler, situația
strategică a Franței cunoscuse o nouă deteriorare, în iulie 1936, o lovitură mili-
SFÂRȘITUL ILUZIEI 269
tară condusă de generalul Francisco Franco tocmai declanșase Războiul civil din
Spania. Franco era sprijinit pe față de Germania și Italia, care trimiseseră mai
multe transporturi de arme și echipamente militare; la puțin timp după aceea, a
venit rândul „voluntarilor" germani și italieni, semn că fascismul părea pregătit
să-și răspândească ideile prin forță. Franța se afla acum exact în fața provocării
pe care o avusese de înfruntat Richelieu cu trei sute de ani în urmă, și anume
perspectiva unor guverne ostile la toate granițele. Dar, spre deosebire de ilustrul
lui predecesor, guvernul francez al anilor '30 a început să tremure, incapabil să
decidă de ce se temea mai mult – de pericolele pe care le avea de înfruntat sau de
mijloacele pe care trebuia să le utilizeze ca să iasă la liman.
Marea Britanie participase la războaiele de succesiune din Spania de la
începutul secolului al XVlII-lea și la cel împotriva lui Napoleon, tot în Spania,
un secol mai târziu, în ambele cazuri, ea se opusese tentativei celei mai agresive
puteri europene de a-și atrage Spania de partea sa. Acum fie că Marea Britanie
nu a văzut în victoria fasciștilor în Spania o amenințare la adresa echilibrului de
forțe, fie că a considerat fascismul drept o primejdie mai mică decât aceea a unei
Spânii radicale, stângiste și legate de Uniunea Sovietică (care li s-a părut multora
varianta cea mai plauzibilă). Dar, mai presus de orice, Marea Britanie voia să evite
războiul. Cabinetul său a avertizat Franța că Marea Britanie își rezerva dreptul de a
rămâne neutră dacă livrarea de arme franceze în folosul Spaniei republicane ar fi
declanșat un război – chiar dacă, potrivit normelor de drept internațional, Franța ar
fi fost îndreptățită să vândă arme guvernului legitim spaniol. Franța s-a eschivat
câtva timp, după care a instituit un embargo asupra livrării de arme pe care ea
însăși a avut grijă să-l încalce din când în când. Oricum, această politică a avut du-
blul efect negativ de demoralizare a prietenilor Franței și de a-i face pe adversarii
ei să n-o mai trateze cu nici o urmă de respect.
în această atmosferă, liderii francezi și britanici s-au întâlnit la Londra pe 29
șj 30 noiembrie 1937, ca să elaboreze o cartă comună. Neville Chamberlain, care
îl înlocuise pe Baldwin în funcția de prim-ministru, a trecut la subiect. El a
provocat o discuție asupra obligațiilor inerente rezultate în urma încheierii unei
alianțe între Franța și Cehoslovacia. Este exact genul de piste false pe care se
lansează diplomații când încearcă să se eschiveze de la onorarea propriilor pro-

misiuni, în aceste condiții, probabil că despre independența Austriei nu merita
nici să se aducă vorba.
Ministrul de externe francez Delbos a răspuns într-un mod care a dat de înțe-
les că sesizase exact implicațiile întrebării. Tratând chestiunea cehă în termeni
mai degrabă juridici decât politici sau strategici, el s-a limitat la o prezentare
strict legală a obligațiilor Franței:
… Acest tratat a angajat Franța în eventualitatea că Cehoslovacia va fi victima unei
agresiuni. Dacă revoltele în rândul populației germane ar avea loc și ar fi susținute de
o intervenție armată din Germania, tratatul ar angaja Franța într-o manieră care ar
depinde în mod direct de gravitatea faptelor.32
Delbos nu a discutat despre importanța geopolitică a Cehoslovaciei sau
despre impactul pe care l-ar avea abandonarea de către Franța a unui aliat asupra
270 DIPLOMAȚIA
credibilității țării sale și a eforturilor de menținere a independenței celorlalte țâri
din Europa de Est. în schimb, el a subliniat că nu se știa precis dacă obligațiile
Franței existau sau nu în cazul acestei singure amenințări concrete – tulburări în
rândurile minorității germane din Cehoslovacia susținută de forța militară ger-
mană. Chamberlain a profitat de ocazie și a transformat-o într-un motiv de natură
să impună o politică pacifistă:
Ni s-a părut de dorit să încercăm să ajungem la un acord cu Germania referitor la Europa
Centrală, indiferent care ar fi scopurile Germaniei și chiar dacă ar avea de gând să-i
asimileze pe câțiva dintre vecini; nu putem spera decât să amânăm punerea în aplicare a
planurilor germane, eventual să împiedicăm Reichul să facă acest lucru o perioadă
suficient de îndelungată pentru ca, până la urmă, planurile sale să devină nepractice.33
Dar dacă tergiversările nu dădeau rezultate, ce trebuia să facă Marea Britanie?
După ce acceptase faptul că Germania își va revizui granițele, ar mai fi fost oare
dispusă să intre în război fiindcă nu corespundea perioada de timp necesară
acestor manevre? Răspunsul se impunea de la sine – țările nu intră în război din
cauza ritmului în care se efectuează o schimbare asupra căreia și-au dat deja
acordul. Soarta Cehoslovaciei nu a fost pecetluită la Miinchen, ci cu aproape un
an mai devreme, la Londra.
întâmplarea a făcut ca aproximativ în aceeași perioadă Hitler să-și schițeze
strategia pe termen fung. Pe 5 noiembrie 1937, el a convocat o ședință cu
participarea ministrului de război, a comandanților forțelor armate și a minis-
trului de externe, cărora le-a expus cu o deplină candoare vederile lui strategice.
Aghiotantul său, Hossbach, a consemnat toate aceste lucruri în amănunt. Nici
unul dintre cei prezenți nu putea să pretexteze ulterior că nu a știut în ce direcție
se îndrepta conducătorul lui. Asta fiindcă Hitler a declarat fără nici un fel de
echivoc că scopurile lui erau mult mai ambițioase decât readucerea Germaniei la
poziția de dinaintea primului război mondial. Ceea ce a subliniat el de fapt a fost
programul din Mein Kampf- cucerirea unor teritorii întinse din Europa de Est și
din Uniunea Sovietică în vederea unei ulterioare colonizări. Hitler știa prea bine
că un asemenea proiect avea să întâmpine rezistență: „Politica germană va trebui
să aibă de-a face cu doi adversari detestabili, Anglia și Franța."34 El a acceptat
ideea că Germania reușise să se situeze cu un pas înaintea Marii Britanii și a
Franței la capitolul reînarmare, apreciind însă că era vorba de un avantaj trecător,
care se va micșora într-un ritm din ce în ce mai alert după 1943. Prin urmare,
războiul trebuia să înceapă până atunci.
Generalii lui Hitler au fost tulburați de amploarea planurilor sale și de iminenta
lor punere în practică, însă nu le-a rămas decât să le aprobe cu timiditate. Unii
lideri militari au cochetat pasager cu ideea unei lovituri după ce Hitler a dat ordinul
de a se declanșa războiul. Dar Hitler s-a mișcat de fiecare dată prea repede. Uluitoa-
rele lui succese de început au eliminat în ochii generalilor săi orice justificare morală
pentru un asemenea pas; în plus, nici nu se putea spune că puciuri le împotriva
autorității constituite reprezentaseră vreodată specialitatea generalilor germani.

Cât despre democrațiile occidentale, ele încă nu sesizaseră prăpastia ideolo-
gică deschisă între ele și dictatorul german. Ele credeau în ideea de pace ca scop
SFÂRȘITUL ILUZIEI 271
în sine și făceau tot posibilul să nu ajungă la război. Pe de altă parte, Hitler se
temea de pace și tânjea după război. „Omenirea s-a călit în bătăliile veșnice", a
scris el în Mein Kampf, „și va pieri doar din cauza păcii eterne."3
în 1938, Hitler se simțea destul de puternic ca să încalce granițele naționale
stabilite la Versailles. Prima țintă a fost Austria lui natală, care fusese fixată într-o
postură anormală în urma acordurilor de la Saint-Germain din 1919 și Trianon din
1920 (echivalentul acordului de la Versailles pentru Imperiul austro-ungar). Până
în 1806, Austria fusese centrul Sfântului imperiu roman de națiune germană, iar
până în 1866 fusese unul dintre principalele state germane (pentru unii, chiar cel
mai important). Deposedată de rolul ei istoric în Germania de către Bismarck, ea
se concentrase asupra posesiunilor din Balcani și din Europa Centrală până când
le pierduse și pe acestea în primul război mondial. Imperiu redus la dimensiunile
unui mic nucleu vorbitor de germană, Austriei i se interzisese prin Tratatul de la
Versailles să realizeze unirea cu Germania – o clauză care sfida evident principiul
autodeterminării. Deși așa-numitul Anschluss cu Germania a rămas scopul multor
oameni de ambele părți ale graniței austro-ungare (inclusiv al lui Stresemann), el a
fost blocat din nou de aliați în 1930.
în acest fel, unirea Germaniei cu Austria avea acea doză de ambiguitate atât
de importantă pentru reușita primelor acțiuni ale lui Hitler. Ea se conforma prin-
cipiului autodeterminării și totodată submina echilibrul de forțe, pe care oamenii
de stat erau din ce în ce mai puțin dispuși să-l invoce pentru a justifica folosirea
forței. După o lună de amenințări naziste, concesii austriece și răzgândiri de
ambele părți, pe data de 12 martie 1938 trupele germane au pătruns în Austria.
Ele nu au întâmpinat nici o rezistență, iar populația austriacă, în majoritate
cuprinsă de o veselie delirantă, a părut să creadă că, rămasă fără imperiu și nepu-
tincioasă în chiar centrul Europei, țara lor prefera un viitor în calitate de pro-
vincie germană rolului unui actor de mâna a doua pe scena Europei Centrale.
Protestele cu jumătate de gură ale democrațiilor împotriva anexării germane a
Austriei nu au făcut dovada unei preocupări morale foarte mari, certificând în
schimb refuzul de a lua măsuri concrete. Deși inevitabilul părea a se produce,
Liga Națiunilor nu a luat atitudine față de înglobarea unuia dintre statele sale
membre de către un vecin puternic. Democrațiile s-au cramponat și mai mult de
pacifism, în speranța că Hitler va pune capăt marșurilor după ce-și va fi transpor-
tat toți etnicii germani înapoi în patrie.
Destinul a făcut ca subiectul următorului experiment să fie Cehoslovacia. Ca și
alte state succesorale ale Austro-Ungariei, și ea era aproape la fel de multinațională
cum fusese și Imperiul. Dintr-o populație de aproximativ cincisprezece milioane de
oameni, aproape o treime nu erau nici cehi și nici slovaci, iar atașamentul
slovacilor la cauza statului unitar era destul de șubred, în noul stat se mai aflau trei
milioane și jumătate de germani, aproape un milion de unguri și circa o jumătate de
milion de polonezi. Parcă pentru a grăbi deznodământul, aceste minorități ocupau
teritorii care se învecinau cu patria lor etnică, iar acest fapt dădea o greutate și mai
mare revendicărilor lor de a se alătura țării de origine, în lumina convențiilor
dominante și a autodeterminării consfințite de Tratatul de la Versailles.
272 DIPLOMAȚIA
în același timp, Cehoslovacia era cel mai avansat dintre statele succesoare din
punct de vedere politic și economic. Ea era efectiv o țară democratică, iar nivelul
ei de viață era comparabil cu al Elveției. Țara dispunea în continuare de o armată
numeroasă și mare parte din excelentele ei dotări fuseseră proiectate și fabricate

pe plan intern, încheiase alianțe militare cu Franța și Uniunea Sovietică. Prin
urmare, din perspectiva diplomației tradiționale, nu era deloc ușor s-o abandonezi;
din perspectiva autodeterminării, era la fel de greu s-o aperi, încurajat de remilita-
rizarea reușită a Renaniei. în 1937 Hitler a început să amenințe Cehoslovacia în
numele etnicilor germani din această țară. La început, scopul vizibil al amen-
ințărilor a fost să-i facă pe cehi ca, sub presiune, să acorde drepturi speciale mino-
rității germane din „Sudetenland" (regiunea sudetă), așa cum a tradus propaganda
germană denumirea acestui teritoriu. Franța se angajase să apere Cehoslovacia,
ca de altfel și Uniunea Sovietică, deși aceasta din urmă își condiționase ajutorul
de prealabile acțiuni franceze. Mai mult, rămâne un mare semn de întrebare dacă
Polonia sau România ar fi permis trupelor sovietice să le străbată teritoriul în
apărarea Cehoslovaciei.
Din capul locului, Marea Britanie a Optat pentru pacificare. Pe 22 martie, la
scurt timp după anexarea Austriei, Halifax le-a reamintit liderilor francezi că
Pactul de la Locarno era valabil doar pentru frontiera franceză și că putea fi
invalidat dacă Franța își onora angajamentele din tratat în Europa Centrală,
într-un raport redactat de Foreign Office s-a găsit următorul avertisment: „Aceste
angajamente [garanțiile pentru Locarno] sunt, din punctul lor de vedere, o
contribuție însemnată la amenințarea păcii în Europa și, cu toate că au de gând să
renunțe Ia ele, nu văd în ce fel le-ar putea întregi."36 Singura frontieră de securi-
tate a Marii Britanii se afla la granițele franceze; dacă preocupările de securitate
ale Franței luau amploare, cu alte cuvinte, dacă Franța încerca să apere Cehoslo-
vacia, o făcea p&cont propriu.
Câteva luni mai târziu, cabinetul britanic a trimis un grup de lucru la Praga
sub conducerea lordului Runciman pentru a explora mijloacele posibile de conci-
liere. Consecința practică a acestei misiuni a fost de a face cunoscută reticența
Marii Britanii de a apăra Cehoslovacia. Faptele erau deja binecunoscute; orice
conciliere ar fi necesitat o anumită formă de amputare a Cehoslovaciei. Prin
urmare, Miinchen nu a fost o capitulare, ci o stare de spirit, precum și rezultatul
aproape inevitabil al eforturilor democrațiilor de a susține un acord imperfect din
punct de vedere geopolitic doar prin exerciții retorice pe tema securității colec-
tive și a autodeterminării.
Chiar și America, țara cel mai frecvent asociată cu crearea Cehoslovaciei, s-a
delimitat de această criză într-o primă fază. în septembrie, președintele Roosevelt a
sugerat efectuarea unei runde de negocieri pe teren neutru.37 Totuși, dacă rapoar-
tele ambasadelor americane erau corecte, Roosevelt nu ar fi trebuit să-și facă iluzii
în legătură cu atitudinea pe care aveau s-o adopte Franța – și cu atât mai mult
Marea Britanie – în cadrul oricărei conferințe. Mai mult decât atât, Roosevelt a
încurajat acest tip de atitudine declarând că „guvernul Statelor Unite… nu-și va
asuma nici o obligație față de modul cum se vor purta aceste negocieri."3
SFÂRȘITUL ILUZIEI 273
Situația părea creată anume pentru ca Hitler să-și pună în aplicare talentul
pentru declanșarea războiului psihologic. Pe întreaga durată a verii, el a căutat să
accentueze teama bolnăvicioasă în .fața unui război iminent, fără a rosti de fapt nici
o amenințare specifică, în cele din urmă, după ce Hitler declanșase un atac perso-
nal furibund la adresa conducerii cehe, cu ocazia Congresului anual al Partidului
Nazist, ținut la Niirnberg la începutul lui septembrie 1938 lui Chamberlain i-au
cedat nervii. Deși nu fusese formulată nici o cerere oficială și nu avusese loc un
schimb veritabil de vederi diplomatice, acesta s-a decis să pună capăt tensiunii în
15 septembrie vizitându-l pe Hitler. Cancelarul german și-a arătat disprețul ale-
gând drept loc al întrevederii Berchtesgaden, adică acea localitate din Germania
aflată la cea mai mare distanță de Anglia și unde era cel mai greu de ajuns. Pe

vremea aceea, ca să te deplasezi de la Londra la Berchtesgaden trebuia să mergi
cinci ore cu avionul și așa se face că, la șaizeci și nouă de ani, Chamberlain a
zburat pentru prima dată cu avionul.
După ce a suportat timp de câteva ore trăncăneala lui Hitler despre presupusul
tratament incorect care era aplicat germanilor sudeți, Chamberlain a acceptat
dezmembrarea Cehoslovaciei. Toate regiunile cehoslovace a căror populație era
de peste cincizeci la sută germană aveau să fie retrocedate Germaniei. Detaliile
aveau să fie puse la punct în cadrul unei a doua întrevederi care urma să aibă loc
după câteva zile la Bad Godesberg, în Renania. Simptomatic pentru stilul de
negociere al lui Hitler a fost faptul că a considerat acest al doilea loc de întâlnire
„o concesie"; cu toate că Bad Godesberg era mult mai aproape de Anglia decât
primul loc, nu se putea spune sub nici o formă că era mult mai convenabil, dat
fiind că se afla tot în inima Germaniei, între timp, Chamberlain „a convins" gu-
vernul cehoslovac să-i accepte propunerea, „din nefericire", după cum au decla-
rat liderii cehi.39
La Bad Godesberg, pe 22 septembrie, Hitler a mărit miza și a explicat cât se
poate de clar că urmărea o umilire deplină a Cehoslovaciei. El n-a fost de acord
cu procedura de prea lungă durată a plebiscitului regional și a demarcărilor de
frontieră, cerând în schimb evacuarea imediată a întregului teritoriu sudet, în
cadrul unui proces care avea să înceapă pe 26 septembrie – după patru zile – și
care trebuia să ia sfârșit în maximum patruzeci și opt de ore. Instalațiile militare
ale cehilor aveau să fie lăsate intacte pentru uzul forțelor armate germane. Ca să
slăbească mai mai mult ceea ce rămăsese din stat, Hitler a cerut modificări de
frontieră pentru Ungaria și Polonia în numele minorităților din aceste două țări.
Când Chamberlain a protestat împotriva ideii de a i se da un ultimatum, Hitler a
arătat spre cuvântul „memorandum" tipărit pe post de titlu al prezentării lui. După
ore întregi de dezbateri aprinse, Hitler a mai făcut o „concesie": el era dispus să
aștepte un răspuns din partea Cehoslovaciei până pe 28 septembrie la ora două
noaptea și să amâne începutul retragerii din teritoriul sudet până pe l octombrie.
Chamberlain n-a putut accepta să fie agentul ujiei umiliri atât de crunte la
adresa Cehoslovaciei, iar prim-ministrul francez Daladier a fost și mai categoric.
Timp de câteva zile, războiul a părut iminent, în parcurile engleze au început să
fie săpate tranșee. Aceasta a fost perioada când Chamberlain a comentat cu tris-
" 274 DIPLOMAȚIA
tete că Marii Britanii i se cerea să intre în război pentru o țară îndepărtată, despre
care nu știa nimic – cuvinte aparținând reprezentantului unei țări care vreme de
secole luptase la granița Indiei fără să clipească.
Dar care era casus belii? Marea Britanie acceptase deja principiul dezmem-
brării Cehoslovaciei, ca și pe cel al autodeterminării g'ermanilor sudeți. Marea
Britanie și Franța erau pe punctul de-a intra în război nu ca să sprijine un aliat, ci
din cauza unor neînțelegeri legate de perioada de timp în care respectivul aliat
urma să fie dezmembrat, unde exista un decalaj de câteva săptămâni, și din cauza
unor ajustări teritoriale care erau periferice prin comparație cu renunțările
formulate până atunci. Poate că a fost într-un fel mai bine când Mussolini a scos
pe toată lumea din încurcătură înainte de expirarea termenului-limită, propunând
ca la o conferință unde trebuiau să ia parte miniștrii de externe din Italia și Ger-
mania să fie invitați, într-un cadru lărgit, șefii de guvern din Franța (Daladier),
Marea Britanie (Chamberlain), Germania (Hitler) și Italia (Mussolini).
Cei patru lideri s-au întâlnit pe 29 septembrie la Munchen, locul nașterii
Partidului Nazist, într-un gen de simbolism pe care și-l rezervă de obicei învin-
gătorii. S-a consumat extrem de puțin timp cu negocierile. Chamberlain și
Daladier au schițat o încercare timidă de revenire la propunerea lor inițială,

Mussolini a scos la iveală o hârtie care cuprindea propunerea lui Hitler de la Bad
Godesberg, iar Hitler a definit chestiunile sub forma unui ultimatum sarcastic.
Dat fiind că fusese acuzat că acționa într-o atmosferă de violență, din cauza
termenului-limită de l octombrie, el a declarat că misiunea lor era „să nu confe-
rim acțiunilor un asemenea caracter."40 Cu alte cuvinte, singurul scop al confe-
rinței era acceptarea pașnică a programului redactat de Hitler Ia Bad Godesberg
înainte de a declanșa un război pentru a-l impune.
Atitudinea lui Chamberlain și Daladier în lunile de dinainte i-a obligat să
accepte proiectul de program al lui Mussolini. Reprezentanții cehi au fost uitați
în sălile de așteptare sau în anticamere, în timp ce țara lor tocmai era dezmem-
brată. Uniunea Sovietică nici măcar nu a fost invitată. Marea Britanie și Franța
și-au împăcat conștiințele vinovate oferindu-se să garanteze ceea ce rămăsese
dintr-o Cehoslovacie dezarmată – un gest ridicol, din partea unor țări ce refuza-
seră să funcționeze ca garanți ai unei democrații intacte, bine înarmate și aflate
de aceeași parte a baricadei. E de la sine înțeles că respectiva garantare nu a fost
pusă niciodată în practică.
Conferința de la Munchen are în mod obișnuit drept conotație pedeapsa
pentru cedarea ÎIT fața șantajului. Cu toate acestea, ea nu a fost un act singular,' ci
punctul culminant al unei atitudini care a început în anii '20 și s-a accelerat cu
fiecare nouă concesie. Timp de peste un deceniu, Germania anulase toate restric-
țiile de la Versailles una câte una. Republica de la Weimar scăpase Germania de
despăgubiri, de Comisia Militară Interaliată de Control și de ocuparea de către
aliați a Renaniei. Hitler denunțase restricțiile asupra armamentului german, inter-
zicerea stagiului militar obligatoriu și clauzele de demilitarizare de la Locarno.
Nici chiar în anii '20 Germania nu acceptase frontierele estice, iar aliații nu
SFÂRȘITUL ILUZIEI 275
insistaseră niciodată să le recunoască. Până la urmă, așa cum se întâmplă ade-
seori, aceste decizii una după alta au pus bulgărele în mișcare.
Recunoscând că Tratatul de la Versailles era nedrept, învingătorii au șubrezit
temeiul psihologic al apărării lui. învingătorii din războaiele napoleoniene în-
cheiaseră o pace generoasă, dar avuseseră grijă să încheie și Cvadrupla Alianță
ca să nu existe nici o îndoială legată de hotărârea lor de a apăra această pace.
învingătorii din primul război mondial încheiaseră o pace punitivă și, după ce
oferiseră ei înșiși suficiente motive pentru revizionism, iată-i acum colaborând la
dezafectarea propriei lor construcții.
Vreme de două decenii, echilibrul de forțe fusese pe rând respins și ridicu-
lizat; conducătorii țărilor democratice le-au spus popoarelor lor că din acel
moment ordinea mondială avea să se bazeze pe o moralitate superioară. Pe urmă,
când acea nouă ordine a fost contestată, aceleași democrații – Marea Britanie cu
convingere, Franța cu o îndoială dublată de disperare – au fost silite să bea până
la fund cupa concilierii ca să le demonstreze popoarelor lor că de fapt Hitler nu
mai poate fi oprit.
Așa se explică de ce acordul de la Miinchen a fost primit cu atâta satisfacție de
imensa majoritate a contemporanilor. Franklin Roosevelt s-a numărat printre cei
care l-au felicitat pe Chamberlain; „Bravo", a spus el simplu.41 Liderii Common-
wealthului britanic au fost mai expansivi. Prim-ministrul Canadei a scris:
Dați-mi voie să exprim calde felicitări din partea poporului canadian și în același timp
expresia recunoștinței lor, care se face simțită de la un cap la altul al dominionului.
Colegii mei și membrii guvernului nutresc aceeași admirație nețărmurită ca și mine
pentru serviciul pe care l-ați făcut omenirii.42
Nici prim-ministrul Australiei nu s-a lăsat mai prejos:
Colegii și cu mine dorim să exprimăm cele mai calde felicitări pentru rezultatul nego-
cierilor de la Munchen. Australienii împreună cu toate popoarele din Imperiul britanic

vă datorează o mare recunoștință pentru eforturile neîncetate de menținere a păcii.43
Ciudățenia a fost că, potrivit tuturor martorilor oculari ai Conferinței de la
Munchen, Hitler n-a fost nicidecum triumfător, ci mai degrabă posomorât.
Dorise război, considerându-l indispensabil în realizarea ambițiilor pe care le
nutrea. Probabil că avea nevoie de el și din rațiuni psihologice; aproape toate dis-
cursurile lui publice, pe care le considera cel mai important aspect al vieții sale
publice, se legau într-un fel sau altul de experiențele lui din timpul războiului.
Cu toate că generalii lui Hitler se opuneau din răsputeri ideii unui război –
mergând până la a plănui să-l răstoarne în cazul în care s-ar fi hotărât să atace –
Hitler a plecat din Munchen cu sentimentul că fusese păcălit. Și, dată fiind logica
lui sucită, se prea poate ca lucrurile să fi stat într-adevăr așa. Fiindcă, dacă ar fi
reușit să înceapă războiul împotriva Cehoslovaciei, e puțin probabil că demo-
crațiile și-ar fi permis sacrificiile necesare pentru a-l câștiga. Chestiunea se bătea
prea vizibil cap în cap cu principiul autodeterminării, iar opinia publică nu era
suficient de bine pregătită pentru inversările de situație aproape sigure ale unui
asemenea război, mai cu seamă în faza lui inițială.
//O UIPLOMA'FIA
Paradoxal, momentul Miinchen s-a transformat într-un cap de linie pentru stra-
tegia lui Hitler în plan psihologic. Până atunci, el fusese mereu capabil să spe-
culeze vinovăția țărilor democratice în legătură cu nedreptățile de la Versailles;
după aceeea, singura lui armă a rămas forța brută, dar chiar și cei care se temeau
cel mai mult de război nu puteau fi șantajați decât până Ia o anumită limită, după
care luau atitudine.
Acest lucru era valabil mai cu seamă pentru Marea Britanie. Prin felul cum se
comportase la Bad Godesberg și la Miinchen, Hitler a irosit și ultimul strop din
rezervele de bunăvoință ale Angliei, în ciuda iluzoriei formule conform căreia ar
fi adus „pace pentru vremurile noastre", când s-a întors la Londra, Chamberlain a
luat hotărârea să nu se mai lase șantajat niciodată și a lansat un vast program de
reînarmare.
De fapt, atitudinea lui Chamberlain pe durata crizei de la Miinchen a fost
mult mai complexă decât a descris-o posteritatea. Deși extrem de popular după
momentul Miinchen, el a fost asociat aproape mecanic cu ideea de capitulare.
Opinia publică democratică este neiertătoare în fața dezastrelor, chiar dacă ele re-
zultă din împlinirea propriilor noastre dorințe imediate. Reputația lui Chamberlain
s-a năruit de îndată ce s-a văzut limpede că nu obținuse „pace pentru vremurile
noastre". Hitler a găsit imediat un alt pretext de război, iar la ora aceea lumea nu
mai era dispusă să-i acorde Iui Chamberlain nici măcar recunoașterea firească pe
care i-ar fi adus-o în mod normal dirijarea procesului prin care Marea Britanie a
fost în stare să reziste furtunii, având un ponor unit și o aviație refăcută.
De la distanță și retrospectiv, e ușor să desconsiderăm declarațiile adeseori
naive ale pacifiștilor. Totuși, cei mai mulți dintre ei au fost oameni de ispravă,
care au încercat efectiv să pună în practică noile valori ale idealismului wilăo-
nian, în ciuda norului dezamăgirii generale care acoperise diplomația euro-
peană tradițională și a sentimentului din ce în ce mai răspândit al vlăguirii
fizice și spirituale. In nici o altă perioada anterioară nu ar fi putut vreun
prim-ministru englez să justifice un acord așa cum a justificat Chamberlain
acordul de la Munchen – ca pe o „eliminare a acelor suspiciuni și animozități
care au otrăvit aerul atât de mult"4 – ca și cum politica externă ar fi fost o
ramură a psihologiei. Totuși, aceste vederi izvorâseră fără excepție dintr-un
efort idealist de a depăși moștenirea Realpolitik și a istoriei europene prin
recurs la rațiune și justiție.
Lui Hitler nu i-a trebuit mult ca să destrame iluziile acestor pacifiști și tot-
odată să-și grăbească propria cădere finală, în martie 1939, la nici șase luni după

momentul Munchen, Hitler a ocupat ce mai rămăsese din Cehoslovacia. Partea
cehă a devenit protectorat german, iar Slovacia a fost declarată stat independent
din punct de vedere tehnic, deși era un satelit german. Chiar dacă Marea Britanie
și Franța oferiseră garanții Cehoslovaciei Ia Munchen, aceste promisiuni n-au
fost și nici n-ar fi putut să fie oficializate.
Distrugerea Cehoslovaciei nu avea nici o logică din punct de vedere geopo-
litic; ea arăta doar că Hitler evada din orice grilă rațională și voia război cu orice
preț. Rămasă fără apărare și fără alianțele cu francezii și sovieticii, Cehoslovacia
SFÂRȘITUL ILUZIEI 277
era obligată să se deplaseze pe orbita Germaniei, iar Europa de Est avea să se
adapteze în mod sigur noilor realității în câmpul puterii. Uniunea Sovietică
tocmai își lichidase o bună parte din conducerea politică și militară, așa că nu era
un factor de luat în seamă cel puțin pentru o perioadă de timp. Hitler nu trebuia
decât să aștepte, întrucât, în condițiile în care Franța era efectiv neutralizată,
Germania avea să devină puterea dominantă din Europa de Est. însă bineînțeles
că Hitler era în așa fel plămădit, încât putea face orice, dar nu să aștepte.
Reacția engleză și franceză de a trage linie (la îndemnul Londrei) a apărut la
fel de ilogică în planul politicii tradiționale a puterii. Capturarea Pragăi nu
modifica nici echilibrul de forțe, nici cursul previzibil al evenimentelor. Dar, din
punctul de vedere al principiilor stabilite la Versailles, ocuparea Cehoslovaciei
era o linie de demarcație fiindcă demonstra că Hitler țintea dominația asupra
Europei și nu transpunerea în practică a autodeterminării sau a egalității.
Gafa lui Hitler a fost nu atât încălcarea principiilor istorice ale echilibrului,
cât mai ales nerespectarea premiselor morale ale politicii externe postbelice pe
care o duceau englezii. El a întrecut măsura atunci când a înglobat populații
negennane în Reich, violând astfel principiul autodeterminării, în numele căruia
fuseseră tolerate toate abuzurile unilaterale anterioare. Răbdarea Marii Britanii
nu era nelimitată, după cum nu era rezultanta unui caracter național slab; în cele
din urmă, Hitler întruchipase definiția în cheie morală pe care o dădea opinia
publică britanică conceptului de agresiune, chiar dacă guvernul englez avea o
altă părere, însă după câteva zile de ezitări, Chamberlain și-a acordat politica în
concordanță cu opinia publică de la el din țară. Din acel moment, Marea Britanie
avea să i se opună lui Hitler nu ca să justifice teoriile istorice ale echilibrului, ci
pur și simplu fiindcă nu mai putea să aibă încredere în el.
Ironia a făcut ca tocmai abordarea wilsoniană a relațiilor internaționale, care
facilitase avansarea lui Hitler dincolo de orice limită a acceptabilului pentru
toate sistemele europene de până atunci, să determine la un moment dat Marea
Britanie să tragă linie mai riguros decât ar fi făcut-o într-o lume bazată pe Real-
politik. Dacă wilsonismul împiedicase opoziția timpurie la adresa lui Hitler, tot
el punea acum bazele unei opoziții implacabile față de el, după ce criteriile sale
morale au fost călcate în picioare fără echivoc.
Când Hitler a revendicat Danzigul în 1939 și a țintit modificarea Coridorului
polonez, datele problemei erau în esență aceleași ca anul anterior. Danzig era un
oraș prin excelență german, iar statutul său de oraș liber sfida principiul autode-
terminării în aceeași măsură în care o făcuse adjudecarea de către Cehoslovacia a
teritoriului sudet. Deși populația din Coridorul polonez era mai pestriță, era po-
sibilă – cel puțin teoretic – o rectificare a granițelor care să țină mai mult seama de
principiul autodeterminării. Cu toate acestea, lucrul care se schimbase peste
puterea de înțelegere a lui Hitler fusese acela că, o dată depășită limita a ceea ce
era permis sub aspect moral, același perfecționism etic care până atunci produsese
o acceptare umilă în rândul democrațiilor se transformase într-o intransigență fără
precedent. După ocuparea Cehoslovaciei de către Germania, opinia publică engleză

nu mai era dispusă să tolereze noi concesii: din acel moment, izbucnirea celui de-al
278 DIPLOMAȚIA
doilea război mondial a devenit doar o chestiune de timp. Asta dacă Hitler nu se
hotăra să stea liniștit, ceea ce pentru el era o imposibilitate psihologică.
Totuși, înainte de consumarea acestui eveniment de uriașă amploare, sistemul
internațional a mai recepționat un șoc – de data asta din partea celeilalte mari
puteri revizioniste pe care avusese grijă să o ignore pe aproape întreaga durată a
turbulenților ani '30, și anume din partea Uniunii Sovietice a lui Stalin.
HĂRȚI
Expansiunea franceză între 1648 și 1801………………………………………………….280
Expansiunea germană între 1919 și 1939………………………………………………….281
Marea Alianță a lui William al III-lea între 1701 și 1713…………………………….282
Alianțe în anii '50………………………………………………………………………………….283
Europa după Congresul de la Viena, 1815…………………………………………………284
Europa în ajunul primului război mondial, 1914………………………………………..286
Lumea Războiului rece între 1945 și 1989………………………………………………..288
Lumea după Războiul rece………………………………………………………………………290
RUSIA
EXPANSIUNEA
FRANCEZĂ
între 1648 și 1801
Marea Baltică POLONIA "
Cuceririle franceze în
timpul lui Ludovic XIV
Canalul Mânecii
Cuceririle franceze
1714 -l801
FRANȚA
S \.-
IMPERIUL OTOMAN
SPANIA
Marea Mediterană
UNIUNEA SOVIETICA
wETONIA\
•-'•-.-"V^ jf
LITUANIA V *
EXPANSIUNEA
GERMANĂ
între 1919 și 1939
MAREA ALIANȚĂ
A LUI WILLIAMIII
între 1701 și 1713
Marea Mediterană
\AU'ANTE ÎN ANII
Î950
CANADA
\.',<~~ș-.-~: '. ''
Oceanul Atlantic
Oceanul Pacific

Oceanul Indian
Membrii Pactuluide la VarșoviaMembri CENTOși SUA (stat afiliat)
REGATUL UNIT
AL MARII BRITANII
ȘI IRLANDEI
Oceanul Atlantic
Marea Mediterană
AFRICA
EUROPA DUPĂ
CONGRESUL DE LA
VIENA, 1815
Marea Neagră
OTOMAN
j Cvadrupla Alianță
'xxxx/'/••"xxxx/;xxxx//(X/XXX///xxxx///xxxx
Oceanul
AtlanticX//X//xxxx//xxxxxxxx////xxx/xx///xx//, A-'X•• t'x/X///^xr > x/
– Pxx
r/x: JX/JlfXXX- /•x'/'xxx/xx- – xxx
Marea Mediterană.V,-S>*T#///S/////-'''XXX'XXX.'XXXX,.'jvxxx/xxxx.'XXXX.'XXXxJv.V'X.ț/jr/'XX.xS.. ./fxxxV, Wi»-»'vWXXX.- ,„vxxxx.ff!vyxxA
Vyxxk^xxA Vx……………..—'TVT'X/ITfXXX^'/Vxx/i'XXX XX^•
EUROPA IN AJUNUL

PRIMULUI RĂZBOI
MONDIAL, 1914
RUSIA
„ , .'XXXX. XXX/XXX.Vxxxx. .xxxx•XXXXXX1,?'Xxxxxxxx.f xX/^l'*
Oceanul
Atlantic
Oceanul Pacific
SFERE DE INFLUENȚĂ
Șl DE CONFLICT
Aliații SUA
și statele asociate
>>/•>. State comuniste și state
wmm
Oceanul indian
LUMEA
RĂZBOIULUI RECE
între 1945 și 1989
?fevp*X' t–"" V-.,.,
Mj^Jrv >
; POLONIA >GERMANIA , \-^.-«.»••. \
^L LjT\.^
A\ ARABIA\Jt>-v? /C' >U1H
CAPITOLUL 13
Bazarul lui Stalin
Dacă ideologia ar determina cu necesitate politica externă, Hitler și Stalin
n-ar fi ajuns să-și dea mâna, la fel cum n-o făcuseră Richelieu și sultanul Turciei
cu trei sute de ani în urmă. Numai că interesul geopolitic comun este o legătură
puternică, fapt pentru care cei doi vechi dușmani care erau Hitler și Stalin – au
fost atrași inexorabil unul de celălalt.
Când s-a întâmplat acest lucru, țărilor democratice nu le-a venit să creadă;
surpriza lor totală a arătat că înțelegeau la fel de puțin mentalitatea lui Stalin ca
pe aceea a lui Hitler. Ca și în cazul acestuia din urmă, cariera lui Stalin se clădise
pornind de undeva de la marginea societății, deși lui Stalin i-a trebuit mult mai

mult timp ca să dobândească puterea absolută. Geniul demagogic al Iui Hitler i-a
dat acestuia posibilitatea să joace totul pe o singură carte. Stalin a obținut câștig
de cauză subminându-și rivalii din inima birocrației comuniste, în timp ce ceilalți
candidați la putere îl ignoraseră, fiindcă într-o primă fază nu crezuseră că acest
personaj sinistru din Georgia putea fi un concurent serios. Hitler a reușit în ceea
ce și-a propus copleșindu-și adversarii prin modul cum a știut să rămână calat pe
o singură idee; Stalin a ajuns la putere grație unei anonimități implacabile.
Hitler și-a transpus deprinderile boeme și personalitatea tumultuoasă în sfera
luării de decizii, conferind guvernului său un caracter discontinuu și câteodată
diletant. Stalin a înglobat catehismul riguros al inițierii lui religioase timpurii în
exageza brutală a opticii mondiale bolșevice și a transformat ideologia în instru-
ment de control politic. Hitler se regenera prin sprijinul oferit de adorația maselor.
Stalin era prea atins de paranoia ca să se bazeze pe o abordare atât de personală. El
BAZARUL LUI MĂLIN
tânjea după victoria finală incomparabil mai mult decât după aprobarea imediată și
a preferai s-o obțină distrugându-și, rând pe rând, toți adversarii potențiali.
Hitler a ținut morțiș să-și împlinească ambițiile în timpul vieții; în declarațiile
făcute, el s-a reprezentat doar pe sine. Stalin era injectat cu aceeași doză de me-
galomanie, dar se vedea ca un slujitor al adevărului istoric. Spre deosebire de
Hitler, Stalin dispunea de o răbdare incredibilă. Iar spre deosebire de conducă-
torii țărilor democratice, era pregătit în orice moment să întreprindă un studiu
meticulos al relațiilor dintre tipurile de putere. Tocmai fiindcă era atât de con-
vins că ideologia lui întruchipa adevărul istoric, el a urmărit fără scrupule inte-
resul național sovietic, fără a fi stânjenit de ceea ce el însuși considera drept
balast moral ipocrit sau legături sentimentale.
Este adevărat că Stalin a fost un monstru; însă din perspectiva organizării
relațiilor internaționale el s-a dovedit cel mai realist dintre toți – răbdător,
viclean și implacabil, un adevărat Richelieu al acelei perioade. Fără să-și dea
seama, democrațiile occidentale și-au forțat norocul contând pe un conflict ideo-
logic ireconciliabil între Stalin și Hitler, tachinându-l pe Stalin cu un pact francez
care interzicea cooperarea militară, excluzând Uniunea Sovietică de la lucrările
Conferinței de la Miinchen și demarând destul de ambiguu convorbiri pe linie
militară cu Stalin doar când era deja prea târziu ca să-l împiedice să încheie un
pact cu Hitler. Liderii democrațiilor au confundat discursurile lui greoaie, ușor
teologizante, cu ceea ce li s-a părut a fi o rigiditate a gândirii și a liniei politice.
Totuși, această rigiditate se extindea doar asupra ideologiei comuniste. Chiar
convingerile lui comuniste i-au dat posibilitatea să se arate extrem de flexibil în
tactica aleasă.
Dincolo de aceste aspecte psihologice, firea lui Stalin avea un nucleu filosofic
care l-a făcut pe liderul sovietic aproape de neînțeles în ochii celor occidentali.
Ca vechi bolșevic, îndurase ani de temniță, de exil și de privațiuni în numele
unor convingeri pe care începuse să le aibă cu câteva zeci de ani înainte de a
ajunge la putere. Mândrindu-se cu o percepție superioară a dinamicii istoriei,
bolșevicii considerau că rolul lor era de a ajuta la îndeplinirea unui proces istoric
obiectiv. Din punctul lor de vedere, diferența dintre ei înșiși și necomuniști era
cam la fel de mare ca aceea dintre savanți și profani. Când analizează fenome-
nele fizice, savantul nu le provoacă efectiv apariția; modul lui de înțelegere a
motivelor pentru care au loc îl face din când în când să manipuleze procesul, deși
întotdeauna acest lucru se petrece doar conform legilor intrinseci ale fenomene-
lor respective, în același spirit, bolșevicii se vedeau pe ei înșiși ca pe niște
. savanți ai istoriei, care contribuiau la înțelegerea dinamicii sale, eventual chiar îi
accelerau dezvoltarea, însă fără a-i modifica direcția.

Liderii comuniști se prezentau ca niște inși implacabili, incapabili de com-
pasiune, de neabătut de la menirea lor istorică și în același timp neinfluențabili în
fața argumentelor convenționale, mai cu seamă atunci când acestea veneau din
partea unor necredincioși. Ei aveau impresia că erau chemați să conducă relațiile
diplomatice, fiindcă erau convinși că își înțelegeau interlocutorii mai bine chiar
decât erau aceștia capabili să se înțeleagă pe sine. în mintea lor comunistă, sin-
gurul tip de concesie care se putea face – și acela limitat – era în fața „realității
obiective", dar sub nici o formă în fața puterii de convingere a diplomaților cu
care negociau, în acest fel, diplomația ajungea să aparțină acelui proces prin care
ordinea existentă avea să fie până la urmă răsturnată; iar evaluarea raportului de
forțe decidea dacă această răsturnare avea să se facă prin diplomația coexistenței
pașnice sau prin conflict militar.
Exista totuși un principiu imuabil în acest univers de calcule neomenești și
efectuate cu sânge rece de către Stalin: nimic nu putea justifica ducerea unor
bătălii sortite eșecului pentru cauze îndoielnice. In plan filosofic, conflictul
ideologic cu Germania nazistă făcea parte dintr-un conflict general cu țările capi-
taliste care, din punctul de vedere al lui Stalin, însemnau Franța și Marea
Britanic. Țara care avea să suporte din plin ostilitatea sovietică era aceea pe care
Moscova o considera principala amenințare într-un moment sau altul.
Sub aspectul moral, Stalin nu făcea nici o distincție între diversele state capi-
taliste. Adevărata lui părere despre țările care proslăveau virtuțile păcii univer-
sale a ieșit la iveală în reacția pe care a avut-o la semnarea Pactului Kellogg-
Briandîn 1928:
îi aud vorbind despre pacifism și despre pacea dintre statele europene. Briand și
[Austen] Chamberlain se îmbrățișează… Astea sunt aiureli. Știm din istoria europeană
că ori de câte ori s-au semnat tratate ce prevăd o nouă dispunere a forțelor în vederea
unui alt război, li s-a spus tratate de pace… (deși) au fost încheiate în scopul identi-
ficării noilor elemente ale apropiatului război.'
Cel mai negrii coșmar al lui Stalin era, firește, o coalizare a tuturor țărilor
capitaliste și un atac concertat la adresa Uniunii Sovietice, în 1927, el a descris
strategia sovietică exact în aceeeași termeni în care o făcuse Lenin cu un deceniu
mai devreme: „… foarte mult… depinde de modul cum vom reuși să evităm răz-
boiul iniment cu lumea capitalistă… până când… capitaliștii vor începe să se bată
între ei…"2 Pentru a încuraja această perspectivă, Uniunea Sovietică încheiase
acordul de la Rapallo cu Germania în 1922 și tratatul de neutralitate de la Berlin
din 1926, pe care I-a reînnoit în 1931, angajându-se cât se poate de clar să nu
intervină în eventualitatea declanșării unui război capitalist.
Din punctul de vedere al lui Stalin, anticomunismul vituperant al lui Hitler nu
constituia un obstacol de netrecut în calea stabilirii unor relații bune cu
Germania. Când Hitler a preluat puterea, Stalin nu și-a mai pierdut vremea cu
gesturi împăciuitoare. „Nu suntem nici pe departe entuziasmați de regimul fas-
cist din Germania", a declarat el la cel de-al XVII-lea Congres al Partidului din
ianuarie 1934. „Aici nu e vorba de fascism, fie și pentru faptul că fascismul din
Italia, de pildă, nu a împiedicat Uniunea Sovietică să întrețină relații dintre cele
mai cordiale cu această țară… Orientarea noastră în trecut și în prezent a fost și
este spre URSS și numai spre URSS. Iar dacă interesele URSS-ului cer apropie-
rea de o țară sau alta care nu este interesată de tulburarea păcii, ne vom îndrepta
în această direcție fără ezitare."3
Stalin, ca un mare ideolog, nu făcea decât să-și pună de fapt ideologia în
serviciul Realpolitik. Lui Richelieu sau lui Bismarck nu le-ar fi venit deloc greu să
înțeleagă o asemenea strategie. Oamenii de stat care reprezentau democrațiile erau
cei care purtau ochelari de cal ideologici; după ce respinseseră politica puterii, ei

BAZARUL LUI STALIN 295
ajunseseră să creadă că precondiția unor relații bune între națiuni era credința
generală în premisele securității colective și că ostilitatea ideologică era de natură
să împiedice orice cooperare practică între fasciști și comuniști.
Democrațiile au greșit în ambele rânduri. La momentul oportun, Stalin s-a
alăturat într-adevăr taberei antihitleriste, dar cu foarte puțină tragere de inimă și
abia după ce gesturile lui de bunăvoință față de Germania nazistă au fost descon-
siderate. Convins în cele din urmă că era foarte posibil ca retorica antibolșevică a
lui Hitler să fie serioasă, Stalin s-a apucat să ridice cea mai largă coaliție cu
putință pentru a-l ține la respect. Noua lui strategie a ieșit la iveală la cel de-al
Vll-lea (și ultimul) Congres al Internaționalei Comuniste din iulie-august
1935.4 Chemând la crearea unui front comun al tuturor popoarelor iubitoare de
pace, această tactică a reprezentat abandonarea tacticii comuniste din anii '20,
când, încercând să paralizeze diverse instituții parlamentare din Europa, parti-
dele comuniste votaseră consecvent în favoarea grupurilor antidemocratice,
inclusiv a fasciștilor.
Principalul purtător de cuvânt al noii politici externe sovietice a fost Maxim
Litvinov, care fusese numit ministru de externe doar ca să îndeplinească acest
rol. Civilizat, vorbitor de engleză și ebraică, Litvinov era de origine burgheză și
se căsătorise cu fiica unui istoric englez. Biografia lui se potrivea mai bine unui
dușman de clasă decât cuiva menit să aibă o carieră în diplomația sovietică. Sub
ministeriatul lui Litvinov, Uniunea Sovietică a intrat în Liga Națiunilor și a
devenit unul dintre adepții cei mai însuflețiți ai securității colective. Stalin era
pregătit să recurgă la retorica wilsoniană ca să obțină o poliță de asigurare în
eventualitatea că Hitler și-ar fi propus efectiv să ducă la îndeplinire ceea ce
scrisese în Mein Kampfși ar fi transformat Uniunea Sovietică în ținta lui princi-
pală. Așa cum a subliniat politologul Robert Legvold, scopul lui Stalin era să ex-
tragă un ajutor cât mai mare cu putință din partea lumii capitaliste, nu să încheie
pacea cu ea.5
Un sentiment profund de mefiență reciprocă impregnase deja relațiile dintre
democrații și Uniunea Sovietică. Stalin a semnat pacte cu Franța în 1935 și,cu
Cehoslovacia în anul următor, însă liderii francezi au adoptat o cu totul altă
atitudine și au refuzat convorbirile la nivel înalt pe linie militară. Inevitabil,
Stalin a interpretat acest lucru ca pe o invitație la adresa lui Hitler de a ataca mai
întâi Uniunea Sovietică. Ca să se asigure, el a condiționat ajutorul furnizat de
sovietici Cehoslovaciei de prealabila îndeplinire a obligațiilor franceze față de
această țară. Bineînțeles că, în acest fel, Stalin a avut la îndemână și opțiunea de
a-i lăsa pe imperialiști să se bată între ei. Tratatul franco-sovietic nu a fost nici
pe departe expresia unor relații evlavioase.
Disponibilitatea Franței de a avea legături politice cu Uniunea Sovietică, dar
refuzul de a încheia o alianță militară cu ea ilustrează deriva totală a politicii
externe a țărilor democratice în perioada dintre cele două războaie. Democrațiile
prețuiau retorica securității colective, dar nu îndrăzneau să-i ofere un conținut
operațional. Primul război mondial ar fi trebuit să-i învețe pe englezi și francezi
că înfruntarea Germaniei, chiar și în condițiile acestei asocieri, era o întreprin-
dere riscantă și cu puține sorți de izbândă, în fond, Germania aproape că obți-l IA
nuse câștig de cauză în 1918, în ciuda faptului că America li se alăturase
aliaților. Declanșarea unei lupte împotriva Germaniei fără sprijin american sau
sovietic combina mentalitatea ce făcuse posibilă Linia Maginot cu o crasă
supraestimare a propriilor forțe.
Doar o gândire utopică până la absurd din partea conducătorilor țărilor
democratice ar fi putut duce ia convingerea împărtășită de mulți potrivit căreia

Stalin – un bolșevic timpuriu și un partizan declarat al factorilor materiali,
obiectivi – s-ar fi putut converti la doctrina juridică și morală a securității co-
lective. Asta fiindcă Stalin și colegii lui aveau alte motive decât cele de resort
ideologic ca să nu fie încântați de ordinea internațională stabilită. La urma urmei,
frontierele sovietice cu Polonia fuseseră impuse cu forța, iar România pusese
mâna pe Basarabia, pe care sovieticii o considerau ca fiind a lor.
Nici potențialele victime ale Germaniei din Europa de Est nu doreau ajutorul
sovieticilor. Combinația dintre acordul de la Versailles și Revoluția rusă creaseră
o problemă irezolvabilă pentru orice sistem de securitate colectivă din Europa de
Est: fără Uniunea Sovietică, acest sistem n-ar fi putut funcționa din punct de
vedere militar; cu el, n-ar fi putut funcționa din punct de vedere politic.
Diplomația occidentală n-a făcut practic nimic pentru a domoli paranoia lui
Stalin în legătură cu existența unei cabale antisovietice a capitaliștilor. Uniunea
Sovietică nu a fost consultată pe durata manevrelor diplomatice prin care s-a
abrogat Pactul de la Locarno și a fost efectiv exclusă de Ia lucrările Conferinței
de la Munclien. Ea a fost adusă în discuție în vederea unui sistem de securitate
care să opereze în Europa de Est cu foarte puțină tragere de inimă și destul de
târziu, după ocuparea Cehoslovaciei în 1939.
Cu toate acestea, cine învinovățește doar politica occidentală pentru pactul
dintre Hitler și Stalin a interpretat greșit psihologia acestuia din urmă. Paranoia
lui Stalin a fost demonstrată cu vârf și îndesat de modul cum și-a eliminat acesta
toți potențialii adversari din țară, precum și de uciderea sau deportarea milioa-
nelor de oameni despre care doar i se năzărise că i se opuneau. In ciuda acestui
fapt, când era vorba de politica externă, Stalin a dovedit că știe să calculeze cu
mult sânge rece și s-a mândrit că a știut să nu se lase antrenat în efectuarea unor
mutări pripite mai ales de către liderii capitaliști despre care era convins că
înțelegeau raportul de forțe incomparabil mai puțin decât el.
Nu se pot face decât speculații despre intențiile lui Stalin în timpul Confe-
rinței de la Miinchen. Totuși, într-un moment când își supunea țara unor epurări
succesive, punerea în aplicare a unui tratat de ajutor reciproc sinucigaș ar fi fost
soluția cel mai puțin probabilă. Dat fiind că tratatul cu Cehoslovacia angaja
Uniunea Sovietică doar după intrarea în război a Franței, Stalin avea mai multe
opțiuni. Bunăoară, el ar fi putut cere să i se permită să treacă prin România și
Polonia și s-ar fi putut folosi de mai mult ca singurul refuz al celor două țări ca
de un alibi pentru a aștepta rezultatul bătăliilor din Europa Centrală și de Vest.
Sau, în funcție de modul în care ar fi evaluat consecințele, ar fi putut redobândi
teritoriile rusești pierdute în favoarea Poloniei și României după Revoluția rusă-,
așa cum de fapt chiar avea să facă un an mai târziu. Cea mai improbabilă va-
BAZARUL LUI STALIN 297
riantă era aceea în care Uniunea Sovietică s-ar fi suit pe baricade ca ultim apă-
rător al înțelegerilor teritoriale de la Versailles în numele securității colective.
Fără îndoială că momentul Miinchen a confirmat suspiciunile lui Stalin vizavi
de țările democratice. Cu toate acestea, nimic nu putea să-l abată la modul serios
de pe drumul îndeplinirii, cu aproape orice preț, a ceea ce el considera a fi
datoria bolșevicilor – învrăjbirea capitaliștilor și împiedicarea oricărei tentative
de transformare a Uniunii Sovietice în victimă a războaielor dintre ei. Prin ur-
mare, efectul Conferinței de la Miinchen a fost în primul rând modificarea tac-
ticii lui Stalin. Căci acum el a inaugurat un veritabil bazar al încercărilor de
încheiere a unui pact cu sovieticii, o licitație pe care democrațiile n-aveau nici o
șansă s-o câștige dacă Hitler era gata să facă o ofertă serioasă. Când, pe 4 octom-
brie 1938, ambasadorul francez l-a vizitat pe ministrul sovietic de externe ca să-i
explice acordul de la Miinchen, el a fost întâmpinat de Vladimir Potemkin, comi-

sarul adjunct pentru afacerile externe, care i-a adresat următoarele cuvinte
amenințătoare: „Bietul meu prieten, ce-ai făcut? Pentru noi nu văd nici un alt
rezultat în afara unei a patra împărțiri a Poloniei."6
Această vorbă tăioasă a fost doar un semn al atitudinii glaciale pe care o avea
Stalin față de politica externă. După Miinchen, era sigur că Polonia avea să
devină următoarea țintă a Germaniei. Dat fiind că Stalin nu dorea nici să înfrunte
armata germană la frontierele sovietice existente și nici să se bată cu Hitler, o a
patra împărțire a Poloniei era singura soluție (mai mult, aceeași logică o făcuse
pe Ecaterina cea Mare să purceadă la prima împărțire a Poloniei cu Prusia și
Austria în 1772). Faptul că Stalin a așteptat un an întreg prima mutare a lui
Hitler a demonstrat că, în materie de politică externă, avea nervi de oțel.
O dată stabilit cu fermitate acest obiectiv, Stalin a trecut imediat la îndepărtarea
Uniunii Sovietice din linia de bătaie. Pe 27 ianuarie 1939, ziarul News Chronicle
din Londra a publicat un articol scris de corespondentul lui diplomatic (cunoscut
drept un apropiat al ambasadorului sovietic Ivan Maiski), în care se sublinia posi-
bilitatea unei înțelegeri între Uniunea Sovietică și Germania. Autorul a reluat teza
clasică a lui Stalin potrivit căreia nu existau diferențe semnificative între demo-
crațiile occidentale și dictatorii fasciști, folosind-o pentru a exonera Uniunea
Sovietică de orice angajare autonomă pentru cauza securității colective:
In prezent, guvernul sovietic evident că nu are intenția de a furniza ajutor Marii
Britanii și Franței dacă aceasta din urmă intră în conflict cu Germania și Italia… Din
punctul de vedere al guvernului sovietic, nu există o mare diferență între poziția
guvernelor engkz și francez pe de o parte și a celor german și italian pe de alta, care
să justifice sacrificii serioase pentru apărarea democrației occidentale.7
Din moment ce Uniunea Sovietică nu considera necesar să aleagă între mai
mulți capitaliști pe criterii ideologice, divergențele dintre Moscova și Berlin se
puteau rezolva într-un mod practic. Ca nu cumva să fie înțeles greșit, Stalin a
luat măsura fără precedent de a retipări cuvânt cu cuvânt articolul respectiv în
Pravda, ziarul oficial al Partidului Comunist.
Pe data de 10 martie 1939 – cu cinci zile înainte ca Hitler să ocupe Praga –
Stalin a ieșit în față prin afirmarea în cunoscutul stil autoritarist a noii strategii a
298 DIPLOMAȚIA
Moscovei. Ocazia i-a fost oferită de-al XVIII-lea Congres al Partidului, prima
întrunire de acest gen de când Stalin sprijinise securitatea colectivă și „frontul
comun" cu cinci ani în urmă. Probabil că sentimentul predominant al delegațiilor
era ușurarea pentru faptul că se mai aflau în viață, întrucât epurările le subțiaseră
serios rândurile. La lucrări participau doar treizeci și cinci din cei două mii de
delegați din urmă cu cinci ani. O mie o sută din cei rămași fuseseră arestați
pentru activități contrarevoluționare. Nouăzeci și opt dintre cei o sută treizeci și
unu de membri ai Comitetului Central fuseseră lichidați, ca de altfel trei dintre
cei cinci mareșali ai Armatei Roșii, toți cei unsprezece comisari adjuncți ai
apărării, toți comandanții armatelor regionale și șaptezeci și cinci dintre cei
optzeci de membri ai Consiliului Militar Suprem8. Nu se putea spune despre cel
de-al XVIII-lea Congres al Partidului că era o sărbătoare a continuității. Partici-
panții erau mult mai preocupați de ceea ce trebuiau să facă pentru a rămâne în
viață decât de subtilitățile ascunse ale politicii externe.
Așa cum fusese cazul și în 1934, tema de bază a lui Stalin în fața acestui
auditoriu înfricoșat au reprezentat-o intențiile pașnice ale Uniunii Sovietice
într-un mediu internațional ostil. Cu toate acestea, concluziile lui au marcat o
despărțire radicală de conceptul de securitate colectivă așa cum fusese prezentat
acesta la congresele anterioare ale Partidului. Căci Stalin a decretat de fapt
neutralitatea sovietică în cazul unui conflict între capitaliști:
Politica externă a Uniunii Sovietice este clară și explicită. Suntem în favoarea păcii și

a întăririi relațiilor de afaceri cu toate țările. Aceasta este poziția noastră și vom adera
la ea atâta timp cât aceste țări vor menține relații asemănătoare cu Uniunea Sovietică
și atâta timp cât nu vor efectua nici o încercare de a încălca interesele țării noastre.9
Ca să se asigure că acești lideri capitaliști obtuzi înțelegeau corect mesajul,
Stalin a repetat aproape cuvânt cu cuvânt argumentul principal al articolului din
News Chronicle^ și anume că, din moment ce democrațiile și Germania aveau
structuri sociale similare, diferențele dintre Germania și Uniunea Sovietică nu
erau mai de netrecut decât diferențele dintre orice altă țară capitalistă și Uniunea
Sovietică. Rezumând, el și-a exprimat hotărârea de a-și rezerva libertatea de
acțiune și de a vinde bunăvoința Moscovei celui mai avantajos client în eventua-
litatea războiului. Prin intermediul unei fraze amenințătoare, Stalin a promis „să
fie prudent și să nu permită țării să se lase târâtă în conflicte de către ațâțători de
meserie, obișnuiți să-i pună pe alții să scoată castanele din foc."10 în realitate,
Stalin invita Germania nazistă să participe la licitație.
Noua politică a Iui Stalin diferea de cea veche în primul rând din punctul de
vedere al modului cum se punea accentul. Chiar și în zilele de apogeu ale spri-
jinului său pentru securitatea colectivă și „frontul comun", Stalin îngrădise întot-
deauna angajamentele sovietice într-un fel care-i permitea să aibă la îndemână
varianta încheierii unei înțelegeri separate după începerea propriu-zisă a răz-
boiului. Insă acum, în primăvara lui 1939, când ceea ce rămăsese din Cehoslo-
vacia încă nu fusese ocupat de Germania, Stalin făcea un pas în plus. EI a
început să efectueze diverse manevre pentru a i se oferi prilejul să încheie o înțe-
legere separată înainte de război. Nimeni n-ar fi trebuit să se plângă că Stalin nu
BAZARUL LUI STALIN 299
își dezvăluia intențiile; șocul resimțit de democrații s-a datorat neputinței lor de a
înțelege că Stalin, revoluționarul înflăcărat, era mai presus de orice un strateg cu
sânge rece.
După ocuparea Pragăi, Marea Britanie a renunțat la politica de pacificare față
de Germania. Cabinetul englez a început acum să exagereze iminența unei ame-
nințări naziste cu aceeași insistență cu care până atunci o subestimase. Membrii
săi erau convinși că Hitler va declanșa imediat după distrugerea Cehoslovaciei
un nou atac – unii s-au gândit la Belgia, alții Ia Polonia. La sfârșitul lui martie
1939, se zvonea că următoarea țintă ar fi România, care nici măcar nu avea
graniță cu Germania. Totuși, ar fi fost cu totul netipic pentru Hitler să atace o a
doua țintă, atât de îndepărtată, la un interval de timp atât de scurt. Tractica lui
obișnuită era să dea timp impactului primei lovituri să demoralizeze următoarea
victimă înainte de a ataca din nou. în orice caz, știm acum că Marea Britanie a
avut mult mai mult timp să-și pregătească strategia decât au crezut conducătorii
ei. Mai mult, dacă membrii cabinetului englez ar fi analizat atent discursul lui
Stalin cu ocazia celui de-al XVIII-lea Congres al Partidului, ei și-ar fi dat seama
că, pe măsură ce Anglia devenea mai nerăbdătoare să organizeze o rezistență
împotriva lui Hitler, Stalin se arăta la rândul lui din ce în ce mai distant, ca să-și
mărească ascendentul asupra ambelor tabere.
Cabinetul britanic era pus acum în fața unei opțiuni strategice fundamentale,
deși nu există nici o dovadă că și-ar fi dat seama de acest lucru. Dacă i se
opuneau lui Hitler, membrii lui trebuiau să se decidă dacă abordarea aceasta avea
să se facă prin construirea unui sistem al securității colective sau printr-o alianță
tradițională. Dacă era aleasă prima variantă, un grup extrem de mare de națiuni
aveau să fie invitate să se alăture rezistenței antinaziste; dacă era aleasă cea de-a
doua, Anglia era nevoită să facă anumite compromisuri, armonizându-și intere-
sele cu cele ale potențialilor aliați cum ar fi Uniunea Sovietică.
Cabinetul a optat pentru securitatea colectivă. Pe 17 martie, au fost trimise
mesaje pe adresa Greciei, Iugoslaviei, Franței, Turciei, Poloniei și Uniunii

Sovietice, în care acestea erau întrebate cum aveau de gând să reacționeze în
cazul presupusei amenințări a Germaniei de a ataca România, pornindu-se de la
premisa că trebuiau cu toții să aibă același interes și să adopte aceeași atitudine.
Deodată, Anglia a dat impresia că oferea acel lucru pe care îl refuzase din 1918
încoace – garanție teritorială pentru întreaga Europă de Est.
Răspunsurile diverselor națiuni au demonstrat din nou slăbiciunea fundamen-
tală a doctrinei securității colective, și anume presupunerea că toate națiunile – și
în orice caz toate victimele potențiale – ar fi avut același interes de a se opune
unei agresiuni. Fiecare țară din Europa de Est și-a prezentat propriile probleme
ca pe un caz aparte și a pus în lumină preocupări naționale și nu colective.
Grecia și-a condiționat reacția de cea a Iugoslaviei; Iugoslavia la rândul ei s-a
interesat de intențiile Marii Britanii, iar în felul ăsta lucrurile au revenit de unde
plecaseră. Polonia a arătat că nu era pregătită să opteze ferm între Marea Britanie
și Germania sau să se angajeze în apărarea României. Polonia și România nu
erau de acord ca Uniunea Sovietică să participe la apărarea țărilor lor. Iar răspun-
300 DIPLOMAȚIA
sul Uniunii Sovietice a fost propunerea de a se organiza la București o conferință
a tuturor țărilor care primiseră mesaje de tatonare din partea Angliei.
Aceasta s-a dovedit a fi o manevră inteligentă. Dacă respectiva conferință
avea să se țină, ea urma să consfințească principiul participării sovietice în apă-
rarea unor țări care se temeau la fel de mult de Moscova și de Berlin; dacă iniția-
tiva ei avea să fie respinsă, ea oferea un pretext Kremlinului să se arate rezervat
și să-și urmărească între timp opțiunea preferată, adică eventuala acomodare cu
Germania. Moscova le cerea de fapt țărilor din Europa de Est să identifice
Germania drept principală amenințare la adresa existenței lor și să o provoace
înainte ca ea să-și fi clarificat intențiile. Dat fiind că nici una dintre țări nu era
pregătită să facă așa ceva, conferința de la București nu a mai avut loc.
Aceste reacții lipsite de entuziasm l-au făcut pe Neville Chamberlain să
încerce alte piste. Pe 20 martie, el a sugerat redactarea unei declarații de intenție
de către Marea Britanie, Franța, Polonia și Uniunea Sovietică, prin care cosem-
natarele se obligau să se consulte între ele în eventualitatea oricărei amenințări la
adresa independenței vreunuia dintre statele europene „în scopul întreprinderii
de acțiuni comune". Formulată ca o reînviere a Triplei Antante premergătoare
primului război mondial, propunerea nu pomenea nimic despre strategia militară
care avea să fie aplicată dacă eforturile diplomatice de descurajare a atacului
dădeau greș și nici despre perspectivele cooperării dintre Polonia și Uniunea
Sovietică, pur și simplu subînțeleasă de vorbitor.
în ce-o privește, Polonia, care își supraestimase într-un elan romantic capaci-
tățile militare așa cum făcuse de altfel și Marea Britanie, a refuzat acțiunile în
comun cu Uniunea Sovietică, obligând Anglia să aleagă între polonezi și
sovietici. Dacă ea oferea garanții Poloniei, Stalin se simțea mai puțin stimulat să
participe la apărarea comună. Dat fiind că Polonia era situată între Germania și
Uniunea Sovietică, Marea Britanie era obligată să intre în război înainte ca Stalin
să fie nevoit să ia vreo decizie. Pe de altă parte, dacă Marea Britanie se con-
centra asupra unui pact cu sovieticii, Stalin avea să-și ceară în mod sigur partea
cuvenită pentru ajutorul oferit polonezilor, împingând frontiera sovietică spre
vest, în direcția Liniei Curzon.
Impulsionat de curajul opiniei publice și convins că retragerea ar fi slăbit și
mai mult poziția Marii Britanii, cabinetul englez a refuzat să sacrifice și alte țări,
indiferent de considerentele geopolitice. în același timp, conducătorii britanici au
avut de suportat consecințele presupunerii greșite că Polonia era într-un fel mai
puternică din, punct de vedere militar decât Uniunea Sovietică și că Armata Roșie

nu avea valoare ofensivă – o premisă relativ plauzibilă în lumina epurărilor ma-
sive care tocmai avuseseră loc în rândurile conducătorilor militari sovietici. Mai
presus de orice, liderii englezi aveau o profundă lipsă de încredere în Uniunea
Sovietică. „Trebuie să mărturisesc", scria la un moment dat Chamberlain, „că
nutresc o deplină mefiență față de Rusia. Nu am nici un fel de convingere că va
putea să mențină o ofensivă eficientă, chiar dacă și-ar dori-o. în plus, nu am
încredere în motivele ei, care nu prea mi se par să aibă legătură cu ideile noastre
despre libertate, ci mai degrabă cu dorința de a trage pe toată lumea de urechi."1
BAZARUL LUI STALIN
Considerându-se într-o severă criză de timp, Marea Britanie și-a luat inima în
dinți și a anunțat exact acel tip de garanții continentale pe timp de pace pe care le
refuzase consecvent cu începere din clipa semnării Tratatului de la Versailles.
îngrijorat de semnalele unui iminent atac german împotriva Poloniei, Chamber-
lain nici măcar nu și-a găsit timp să negocieze o alianță bilaterală cu Polonia, în
schimb, el a formulat cu mâna lui un proiect de garanție unilaterală pentru Polo-
nia pe 30 martie 1939 și l-a prezentat în Parlament în ziua următoare. Garanția se
voia o măsură temporară de descurajare a agresiunii naziste a cărei amenințare
s-a dovedit până la urmă rodul unor informații false. Ea avea să fie urmată de o
încercare mai așezată de punere la punct a unui sistem larg al securității colec-
tive. La puțin timp după aceea, garanții unilaterale care au mers pe aceeași logică
au fost oferite Greciei și României.
Pradă revoltei morale și derutei strategice, Marea Britanie a ajuns astfel să
prezinte garanții exact în numele acelor țări despre care toți prim-miniștrii ei de
după război au afirmat că nu puteau – și nu era cazul să fie – apărate. Realitățile
est-europene de după Versailles deveniseră atât de îndepărtate pentru experiența
britanică, încât cabinetul nici măcar nu și-a dat seama că luase o decizie care avea
să mărească opțiunile lui Stalin legate de apropierea de Germania și să-l ajute să se
retragă mai ușor din așa-numitul front comun pe care singur îl propusese.
Liderii Marii Britanii s-au bazat atât de mult pe participarea lui Stalin la
strategia lor, încât au fost convinși că o puteau controla atât din punctul de ve-
dere al sincronizării, cât și al dimensiunilor. Lordul Halifax, ministrul de
externe, a insistat ca Uniunea Sovietică să fie ținută în rezervă și „invitată să dea
o mână de ajutor în anumite împrejurări, în forma cea mai convenabilă."12 Lucrul
la care se gândea de fapt Halifax era aprovizionarea cu muniții și în nici un caz
deplasarea trupelor sovietice dincolo de granițele proprii. El s-a ferit însă să
explice motivul pentru care Uniunea Sovietică ar fi fost dispusă să joace un rol
atât de neînsemnat.
De fapt, garanțiile oferite de Anglia Poloniei și României au anulat orice
stimulent pe care l-ar fi putut avea sovieticii ca să declanșeze negocieri serioase
pe marginea unei alianțe cu democrațiile occidentale. De la bun început, aceste
garanții consfințeau toate granițele vecinilor europeni ai Uniunii Sovietice, ci
excepția statelor baltice, și – cel puțin pe hârtie – zădărniceau ambițiile sovietici
lor la fel de mult ca pe cele ale germanilor. (Faptul că Marea Britanie ar fi putu
neglija această realitate era un exemplu despre cât de mult subjugase „frontu
comun al țărilor iubitoare de pace" gândirea Occidentului.). Dar, fapt și mă
important, garanțiile unilaterale ale Angliei au fost un dar ceresc pentru Stalii
fiindcă i-au oferit maximul pe care l-ar fi cerut în orice negociere ce ar 1
început, cum se întâmplă de obicei, de la zero. Dacă Hitler se deplasa spre es
Stalin era acum asigurat din perspectiva intrării în război a Marii Britanii cu mu
înainte de a se ajunge la granția sovietică, în acest fel, Stalin se bucura de avar
tajul unei alianțe defacto cu Marea Britanie fără a fi obligat la reciprocitate.
Garanția oferită de englezi Poloniei se baza pe patru premise care s-au de

vedit a fi cu desăvârșire false: că Polonia era o putere militară importantă, poa'
chiar superioară Rusiei; că Franța și Marea Britanie împreună erau suficient c_____ fc–*» UV-rlVIrt f irt
puternice pentru a înfrânge Germania fără ajutorul altor aJiați; că Uniunea
Sovietică avea interesul de a se menține stătu quo-u\ în Europa de Est; și că în
ultimă instanță prăpastia ideologică dintre Germania și Uniunea Sovietică era de
netrecut, motiv pentru care Uniunea Sovietică avea să se alăture coaliției antihi-
tleriste mai devreme sau mai târziu.
Polonia era o țară eroică, dar nu reprezenta o putere militară semnificativă.
Sarcina ei a devenit cu atât mai delicată cu cât Statul Major francez a indus-o în
eroare cu privire la intențiile lui concrete, implicând la un moment dat perspec-
tiva unei ofensive franceze. Strategia defensivă pe care o îmbrățișase de fapt
Franța avea să oblige Polonia să reziste de una singură furiei dezlănțuite a ata-
cului german – o sarcină despre care liderii occidentali ar fi trebuit să știe că era
mult peste posibilitățile Poloniei, în același timp, Polonia nu putea fi convinsă să
accepte ajutorul sovieticilor, întrucât liderii ei erau convinși (iar istoria avea să le
dea dreptate) că toate armatele sovietice „eliberatoare" se transformau în trupe
de ocupație, în plus, conform aprecierilor făcute în țările democratice, acestea ar
fi fost în stare să câștige un război împotriva Germaniei chiar dacă Polonia ar fi
fost învinsă.
Interesul sovieticilor de menținere a stătu quo-u\u\ în Europa de Est a luat
sfârșit la cel de-al XVIII-lea Congres al Partidului – asta dacă existase vreodată
cu adevărat, în esență, Stalin avea opțiunea apropierii de Hitler și, după ce Marea
Britanie oferise garanții Poloniei, își putea arunca în joc cartea nazistă fără să
riște aproape nimic. Misiunea lui a fost ușurată de neputința democrațiilor occi-
dentale de a-i sesiza strategia, care ar fi fost cât se poate de clară pentru cineva
de talia lui Richelieu, Metternich, Palmerston sau Bismarck. La modul aproape
simplist, Stalin urmărea să se asigure că Uniunea Sovietică era de fiecare dată ul-
tima dintre marile puterii care intrau în horă, dobândind astfel libertatea de ac-
țiune pentru un bazar în care și cooperarea și neutralitatea sovietică erau cedate
celui care oferea'cel mai mult.
înainte ca Marea Britanie să ofere garanții Poloniei, Stalin trebuise să aibă
grijă ca nu cumva manevrele sovietice în direcția Germaniei să determine
democrațiile să se spele pe mâini în problema Europei de Est și să-l lase singur
în fața lui Hitler. După oferirea garanțiilor, el s-a asigurat nu doar de faptul că
Marea Britanie va lupta pentru granița lui vestică, ci și de declanșarea conflic-
tului la șase sute de mile vest, la frontiera germano-poloneză.
Stalin ajunsese să mai fie preocupat doar de două lucruri, în primul rând,
trebuia să se asigure că garanțiile britanice pentru Polonia erau solide; în al
doilea, era nevoit să afle dacă exista efectiv o opțiune germană. Paradoxal, cu cât
Marea Britanie își demonstra mai activ buna credință față de Polonia, lucru de
care era nevoie pentru descurajarea lui Hitler, cu atât mai mult creștea spațiul de
manevră al lui Stalin față de Germania. Marea Britanie încerca să mențină stătu
quo-ul din Europa de Est. Stalin urmărea dobândirea unei palete cât mai largi de
opțiuni și răsturnarea acordului de la Versailles. Chamberlain dorea să împiedice
izbucnirea războiului. Stalin, care își dădea seama că războiul era inevitabil, dorea
să se bucure de avantajele acestuia fără să participe efectiv la desfășurarea lui.
BAZARUL LUI STALIN 303
Stalin a efectuat câteva piruete grațioase, oscilând între cele două tabere, însă
până la urmă rezultatul nu putea fi decât unul. Hitler era singurul capabil să-i
ofere expansiunea teritorială pe care și-o dorea în Europa de Est, iar pentru asta
liderul sovietic era dispus să plătească prețul unui război european care să cruțe
Uniunea Sovietică. Pe 14 aprilie, Marea Britanie a propus o declarație unilaterală

din partea Uniunii Sovietice, prin care aceasta să se angajeze că „în eventua-
litatea oricărui act de agresiune împotriva vreunui vecin european al Uniunii
Sovietice, în care țara implicată opune rezistență, ajutorul guvernului sovietic va
fi disponibil."13 Stalin a refuzat să-și vâre capul în laț și a respins acea propunere
unilaterală și naivă. Pe 17 aprilie, el a replicat printr-o contraofertă în trei părți: o
alianță între Uniunea Sovietică, Franța și Marea Britanie, o convenție militară
pentru intrarea ei în vigoare și garanții pentru toate țările aflate între Marea
Baltică și Marea Neagră.
Stalin știa în mod sigur că o asemenea propunere nu avea să fie acceptată sub
nici o formă. In primul rând, ea nu era dorită de către țările din Europa de Est; în
al doilea, negocierea unei convenții militare amănunțite.ar fi necesitat mai mult
timp decât aveau atunci la dispoziție; în fine, Marea Britanie nu refuzase o
alianță cu Franța în ultimii cincisprezece ani doar ca s-o încheie acum cu o țară
căreia aceeași Mare Britanie îi atribuise rolul unui simplu furnizor de muniție.
„Nu putem pretinde", a spus Chamberlain, „că o asemenea alianță este necesară
pentru ca țările mai mici din Europa de Est să fie aprovizionate cu muniții."1
Depășindu-și rezervele, conducătorii englezi s-au apropiat treptat de condi-
țiile lui Stalin, în timp ce acesta a continuat să ridice miza. în mai, Viaceslav
Molotov, omul de încredere al lui Stalin, l-a înlocuit pe Litvinov în funcția de
ministru de externe, ceea ce însemna că Stalin în persoană își luase asupra lui
răspunderea negocierilor, iar relațiile personale cordiale dintre negociatori nu
mai reprezentau o prioritate sovietică, în maniera lui extrem de pedantă, Molotov
a cerut ca toate țările de-a lungul frontierei vestice a Uniunii Sovietice să fie
garantate de ambele părți și să fie enumerate pentru evitarea confuziilor (ceea ce
avea să provoace refuzul oficial al cel puțin câtorva dintre ele). El a insistat de
asemenea ca termenul „agresiune" să fie extins pentru a acoperi „agresiunea
indirectă", definită drept orice tip de concesie făcută amenințărilor germane,
chiar și în condițiile de nefolosire efectivă a forței. Dat fiind că Uniunea Sovie-
tică își rezerva pentru sine definirea termenului de „cedare", Stalin solicita de
fapt dreptul nelimitat de a interveni în afacerile interne ale tuturor vecinilor euro-
peni ai Uniunii Sovietice.
în iulie, Stalin aflase cam tot ce-i trebuia. El știa că liderii britanici aveau să
accepte – oricât de reticent – o alianță în condiții foarte apropiate de ceea ce
ceruse de la bun început. Pe 23 iulie, negociatorii sovietici și occidentali au
convenit asupra unui proiect de tratat care aparent era pe placul ambelor părți.
Stalin nu făcuse decât să-și procure o plasă de siguranță pentru a determina exact
ce-i putea oferi Hitler.
Pe durata primăverii și a verii, el emisese semnale discrete și atente prin care
își arătase disponibilitatea de a studia o eventuală propunere germană. Cu toate
acestea, lui Hitler nu-i venea să facă prima mutare ca nu cumva Stalin s-o folo-
j I/T L^iriAJMA l IA
sească pentru a obține condiții mai bune din partea Marii Britanii și a Franței.
Stalin nutrea același tip de temeri, dar în direcție inversă. Nici lui nu-i plăcea să
acționeze primul, întrucât, dacă mutarea lui ar fi devenit de notorietate publică,
Marea Britanie și-ar fi denunțat angajamentele estice și l-ar fi obligat să-l
înfrunte singur pe Hitler. Numai că Stalin nu se grăbea; spre deosebire de Hitler,
nu avea termene-limită și stătea foarte bine cu nervii. Așa că a așteptat, făcând să
crească neliniștea lui Hitler.
Pe 26 iulie, Hitler a dat primul semn de nerăbdare. Dacă voia să atace Polonia
înainte de ploile de toamnă, trebuia să știe cel mai târziu la l septembrie ce avea
de gând Stalin. Karl Schnurre, șeful unei echipe germane de negocieri care
tocmai discuta condițiile unui nou acord comercial cu Uniunea Sovietică, a
primit instrucțiuni să înceapă și tatonarea subiectelor politice. Folosindu-se de

ostilitatea comună față de Occidentul capitalist, Schnurre și-a asigurat omologul
sovietic că „nu exista nici o problemă între aceste două țări care să nu poată fi
rezolvată, de la Marea Baltică la Marea Neagră sau în Orientul îndepărtat."15 El
s-a oferit totodată să asigure continuarea acestor discuții la o viitoare întrevedere
politică la nivel înalt cu sovieticii.
Nerăbdarea e rareori de natură să grăbească negocierile. Nici un om de stat cu
experiență nu cade de acord doar fiindcă interlocutorul lui începe să se foiască
pe scaun; dimpotrivă, de cele mai multe ori el încearcă să se folosească de
această grabă pentru a obține condiții și mai bune din partea partenerului de
discuție, în orice caz, Stalin nu era omul care să cedeze presiunilor. Prin urmare,
abia Ia jumătatea lui august Molotov a primit instrucțiuni să stea de vorbă cu
ambasadorul german von der Schulenburg și să-i prezinte acestuia o listă de
întrebări, ca să stabilească exact în ce consta oferta lui Schnurre. Presiuni asupra
Japoniei ca să nu amenințe Siberia? Un tratat de neagresiune? Un pact asupra
țărilor baltice? O înțelegere cu privire la Polonia?
între timp, Hitler ajunsese să se grăbească atât de mult, încât, deși îi displăcea
profund acest lucru, era gata să cedeze la flecare dintre aceste puncte. Pe 11
august, el i-a spus marelui comisar al Danzigului:
Tot ceea ce întreprind este îndreptat împotriva Rusiei. Dacă Occidentul este prea prost
și prea orb ca să-și dea seama, o să fiu obligat să ajung la o înțelegere cu rușii, să
zdrobesc Occidentul și apoi, după înfrângerea lui, să-mi strâng forțele și să mă întorc
și împotriva Uniunii Sovietice.
Era cu siguranță o imagine precisă a priorităților lui Stalin; din partea Marii
Britanii acesta dorea să nu intervină în problemele de pe continent, de la sovie-
tici avea nevoie de Lebensraitm, adică spațiu vital. Faptul că Stalin reușea să-i
modifice prioritățile, indiferent pentru cât de puțin timp, demonstra cât de bine
știa să-și pună în valoare calitățile.
Ca răspuns la întrebările lui Molotov, von der Schulenburg l-a informat că
Hitler era dispus să-l trimită imediat Ia Moscova pe ministrul lui de externe,
Joachim von Ribbentrop, și să-l împuternicească să discute rezolvarea tuturor
problemelor importante. Stalin a observat că Hitler era dispus să negocieze la un
nivel de la care Marea Britanie se eschivase constant, întrucât nici un ministru
BAZARUL LUI STALIN 305
englez nu găsise de cuviință să viziteze Moscova în timpul acelor luni de nego-
cieri, deși unii dintre ei izbutiseră să ajungă la Varșovia.
Nevrând să-și arate cărțile înainte de a ști exact ce i se oferea, Stalin a sporit
presiunea asupra lui Hitler cu încă o treaptă. Molotov a fost instruit să exprime
apreciere pentru entuziasmul lui Ribbentrop, dar în același timp să declare că era
necesar un acord de principiu înainte de a se stabili rostul unei vizite. Hitler a
fost invitat să formuleze o propunere precisă, care să includă un protocol secret
asupra chestiunilor teritoriale specifice. Mai mult ca sigur că până și obtuzul
Ribbentrop înțelesese scopul cererii lui Molotov. Dacă s-ar fi aflat ceva despre
propunere, toată lumea ar fi știut că era vorba de un proiect avansat de germani;
mâinile lui Stalin rămâneau curate, iar eșecul negocierilor putea fi explicat prin
refuzul sovieticilor de a accepta expansionismul german.
între timp, agitația lui Hitler ajunsese la cote paroxistice. Decizia de invadare
a Poloniei trebuia luată în câteva zile. Pe 20 august, el i-a scris direct lui Stalin.
Scrisoarea în sine s-a dovedit un pariu destul de ambițios pentru ofițerii din
serviciul de protocol. Dat fiind că singurul titlu al lui Stalin era cel de „secretar
general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice" și cum liderul sovietic nu
deținea nici o funcție în guvern, germanii n-au știut cum să i se adreseze, în cele
din urmă, pe plicul scrisorii a fost scris doar „Dl. Stalin, Moscova", iar în conți-
nutul ei se putea citi printre altele: „Sunt convins că substanța protocolului adi-

țional pe care îl dorește Uniunea Sovietică poate fi decisă în cel mai scurt timp
cu putință, dacă un om de stat responsabil din Germania se poate deplasa per-
sonal la Moscova pentru negocieri."'
Stalin izbutise să nu-și anuleze nici una dintre opțiuni până în ultima clipă.
Asta fiindcă era limpede că Hitler era dispus să-i ofere niște lucruri pe care, în
condițiile unei alianțe cu Marea Britanie și Franța, n-ar fi putut să le obțină decât
după un război sângeros împotriva Germaniei. Pe 21 august, Stalin a răspuns la
scrisoare, exprimându-și speranța că „Pactul de neagresiune germano-sovietic va
marca o cotitură decisivă pentru îmbunătățirea relațiilor politice dintre țările
noastre…"18 Ribbentrop a fost invitat să efectueze o vizită de patruzeci și opt de
ore la Moscova pe data de 23 august.
Ribbentrop nu a avut timp să petreacă nici o oră la Moscova înainte de a fi
poftit în fața lui Stalin. Liderul sovietic nu s-a arătat foarte interesat de un tratat
de neagresiune și nici din cale-afară de mișcat de declarațiile de prietenie rostite
protocolar de Ribbentrop. Punctul central al preocupărilor sale era protocolul
secret de împărțire a Europei de Est. Ribbentrop a propus ca Polonia să fie
împărțită în sfere de influență de-a lungul graniței din 1914, principala diferență
fiind aceea că Varșovia avea să rămână a germanilor. Nu s-a decis dacă avea să
se păstreze o spoială de independență a Poloniei sau dacă Germania și Uniunea
Sovietică urmau să-și anexeze toate cuceririle. Cât despre țările baltice,
Ribbentrop a propus ca Finlanda și Estonia să intre în sfera de influență a rușilor
(oferindu-i-se lui Stalin mult râvnita zonă-tampon din jurul Leningradului).
Lituania să revină Germaniei, iar Letonia să fie împărțită. Când Stalin a cerut toată
Letonia, Ribbentrop i-a trimis o telegramă fulger lui Hitler, care a acceptat, la tel
cum avea să o facă și când Stalin avea să pretindă Basarabia de la români
j\j\j Ljir\^^JWlf\ J IA
Ribbentrop s-a întors îmbătat de succes la Berlin, unde un Hitler euforic l-a întâm-
pinat ca pe un „al doilea Bismarck".19 Nu trecuseră decât trei zile de la mesajul
inițial al lui Hitler pentru Stalin până la încheierea unei revoluții diplomatice.
După aceea s-a procedat la obișnuita autopsie pentru a se stabili a cui era vina
pentru întorsătura șocantă pe care o luaseră evenimentele. Unii au condamnat
stilul cusurgiu și arțăgos în care a purtat Marea Britanie negocierile. Istoricul
A.J.P. Taylor a arătat că, în schimburile dintre Marea Britanie și Uniunea Sovie-
tică, sovieticii au contrazis așteptările și au răspuns propunerilor engleze mult
mai repede decât au făcut-o britanicii după ce au primit mesaje de la sovietici.
De aici Taylor a conchis – incorect, după părerea mea – că Kremlinul era mult
mai nerăbdător să încheie o alianță decât Londra.20 Personal, cred că a fost mai
degrabă vorba de o manevră a lui Stalin, care a vrut să țină Anglia în joc și să nu
și-o ridice împotrivă prea devreme, cel puțin nu înainte de a descoperi care erau
de fapt intențiile lui Hitler.
Evident că s-au comis câteva grave erori psihologice la nivelul cabinetului
britanic. Pe lângă că nici un ministru nu a vizitat Moscova, Londra și-a amânat
acordul pentru o strategie militară comună până la începutul lui august. Chiar și
așa, delegația britanică a fost condusă de un amiral, deși principala – dacă nu
cumva chiar singura – preocupare a sovieticilor era lupta pe uscat. Mai mult
decât atât, delegația s-a deplasat în Uniunea Sovietică la bordul unei nave care a
făcut cinci zile până la destinație, fapt care a sugerat orice, mai puțin grabă din
partea englezilor, în cele din urmă, indiferent cât de onorabile erau conside-
rentele morale, reticența Marii Britanii de a garanta statele baltice avea să fie în
mod inevitabil interpretată de paranoicul conducător de la Moscova drept o
invitație la adresa lui Hitler de a ataca Uniunea Sovietică ocolind Polonia.
Și totuși, nu comportamentul diplomatic stângaci al Marii Britanii a fost
cauza care a dus la Pactul sovieto-nazist. Adevărata problemă era că Marea

Britanic nu putea îndeplini condițiile impuse de Stalin fără a abdica de la toate
principiile după care se călăuzise încă de la sfârșitul primului război mondial. Nu
avea nici un rost să te opui contropirii de către Germania a țărilor mici dacă prin
asta te angajai să garantezi același privilegiu Uniunii Sovietice. Dacă ar fi fost
mai cinici, liderii englezi ar fi putut trage linie la granița sovietică în loc de cea
poloneză, îmbunătățind astfel simțitor poziția de negociere a Marii Britanii în
fața Uniunii Sovietice și oferindu-i lui Stalin un motiv serios de negociere a
protejării Poloniei. Spre cinstea lor, democrațiile occidentale n-au putut accepta
consfințirea unui nou set de agresiuni, nici chiar în numele propriei lor securități.
Realpolitik ar fi dictat o analiză a implicațiilor strategice ale garanțiilor oferite de
Marea Britanie- Poloniei, pe când ordinea internațională stabilită la Versailles
cerea ca linia de acțiune a Marii Britanii să fie susținută de considerente în pri-
mul rând etice și legale. Stalin avea o strategie, dar îi lipseau principiile; demo-
crațiile apărau principiile, fără a-și pune problema elaborării unei strategii.
Polonia nu putea fi apărată dacă armata franceză rămânea inertă în spatele
Liniei Maginot și dacă armata sovietică aștepta în interiorul propriei frontiere, în
1914, națiunile europene intraseră în război din cauza decalajului insurmontabil
dintre planificarea militară și cea politică, în vreme ce generalii de armată își
BAZARUL LUI STALIN 307
puneau la punct ultimele detalii ale planurilor lor, liderii politici nici nu le înțele-
geau și nici nu aveau obiective politice care să poată fi puse în relație cu dimen-
siunea efortului militar ce se pregătea.
în 1939, decalajul dintre planificarea militară și cea politică a apărut din nou,
de data asta dintr-un motiv diametral opus. Puterile occidentale aveau un obiec-
tiv politic moral și eminamente rezonabil – oprirea lui Hitler. însă ele nu au fost
capabile să elaboreze o strategie militară ca să-și atingă scopul, în 1914, strategii
au fost prea nechibzuiți; în 1939, ei au ieșit prea mult din scenă, în 1914, armata
din fiecare țară abia aștepta să înceapă războiul; în 1939, militarii au avut atât de
multe temeri (chiar și în Germania), încât au renunțat la propria judecată și s-au
bazat pe liderii politici, în 1914, existase o strategie fără politică; în 1939, exista
politica, dar lipsea strategia.
Rusia a jucat un rol decisiv în declanșarea ambelor războaie, în 1914, ea
contribuise la începerea ostilităților fiindcă aderase rigid la alianța cu Serbia și
își menținuse un program de mobilizare inflexibil; în 1939, când Stalin l-a ușurat
pe Hitler de povara unui război pe două fronturi, probabil că a știut că decizia lui
făcea iminentă generalizarea războiului, în 1914, Rusia intrase în război ca să-și
păstreze onoarea; în 1939, ea a încurajat războiul ca să aibă partea ei din
cuceririle lui Hitler.
Germania, pe de altă parte, s-a comportat exact la fel în momentele premer-
gătoare ambelor războaie mondiale, demonstrând nerăbdare și lipsă de orizont.
In 1914, ea intrase în război ca să distrugă o alianță care mai mult ca sigur că
n-ar fi rezistat dacă n-ar fi intervenit intimidările germane; în 1939, nu a fost
dispusă să aștepte transformarea ei inevitabilă într-una dintre țările vitale ale
Europei. Iar pentru asta ar fi fost nevoie de o strategie diametral opusă celei
adoptate de Hitler, respectiv de o perioadă de odihnă în care realitățile geopo-
litice de după Miinchen să se clarifice o dată pentru totdeauna, în 1914, dezechili-
brul emoțional al împăratului german și neputința de a obține o imagine limpede
a interesului național nu l-au lăsat să aștepte; în 1939, un psihopat inventiv s-a
hotărât să înceapă războiul, fiindcă, aflat în plină putere fizică, a nesocotit toate
calculele strategice și a sfidat logica. Inutilitatea deciziei Germaniei de a intra în
război a fost ilustrată de faptul că, în ciuda a două înfrângeri importante și a
deposedării de aproximativ o treime din teritoriile sale de dinainte de primul răz-

boi mondial, ea a rămas țara cea mai puternică – și probabil că și cea mai in-
fluentă – din Europa.
Cât despre Uniunea Sovietică a anului 1939, ea nu a fost pregătită corespun-
zător pentru bătălia ce avea să urmeze. Totuși, la finele celui de-al doilea război
mondial, figura drept una dintre superputerile globale. La fel ca Richelieu în se-
colul al XVII-lea, și Stalin a profitat de fragmentarea existentă în Europa Cen-
trală. Statele Unite au fost predestinate să obțină statutul de superputere datorită
forței lor industriale. Ascendența sovietică și-a avut originea în modul lipsit de
scrupule în care a fost manipulat bazarul lui Stalin.
CAPITOLUL 14
Pactul sovieto-nazist
Până în 1941, Hitler și Stalin urmăriseră scopuri netradiționale folosindu-se
de metode tradiționale. Stalin aștepta ziua în care lumea comunistă avea să fie
condusă dintre zidurile Kremlinului. Hitler își conturase deja viziunea deplasată
a unui imperiu par din punct de vedere rasial și guvernat de rasa superioară a
germanilor chiar în cartea lui. Mein Kampf. Cu greu s-ar fi putut articula două
viziuni mai revoluționare. Totuși, mijloacele de care s-au folosit Hitler și Stalin,
culminând cu pactul lor din 1939, ar fi putut fi extrase din manualele de diplomație
valabile pentru secolul al XVIH-lea. La un prim nivel, Pactul sovieto-nazist a fost o
reluare a împărțirilor cărora le fusese supusă Polonia de către Frederic cel Mare,
Ecaterina cea Mare și împărăteasa Măria Tereza în 1772. Oricum, spre deosebire
de acești trei monarhi, Hitler și Stalin erau adversari în plan ideologic. Pentru o
PACTUL SOVIETO-NAZIST 309
perioadă de timp, interesul lor comun de desființare a Poloniei s-a situat deasu-
pra diferențelor ideologice. Când în cele din urmă pactul lor a fost dezvăluit în
1941, a izbucnit cel mai mare război de uscat din istoria omenirii și totul de fapt
din voința unui singur om. Este o ironie a sorții faptul că secolul XX – era voinței
populare și a forțelor impersonale – a fost modelat de atât de puțini indivizi și că
cele mai mari calamități de pe durata lui ar fi putut fi evitate prin eliminarea unei
singure persoane.
în vreme ce armata germană a zdrobit Polonia în mai puțin de o lună, forțele
franceze, aflate față în față doar cu câteva divizii germane inferioare numeric, au
asistat pasiv din spatele Liniei Maginot. A urmat o perioadă bine etichetată drept
„războiul fals", în care demoralizarea Franței a atins cote alarmante. Vreme de
sute de ani, Franța dusese războaie pentru obiective politice precise – ca să per-
petueze împărțirea Europei Centrale sau, în cazul primului război mondial, să re-
câștige Alsacia și Lorena. Acum însă se presupunea că luptă în numele unei țări
care fusese deja cucerită și pentru a cărei apărare nu mișcase un deget, în reali-
tate, populația descurajată a Franței era pusă în fața unui ahfait accompli și a
unui război lipsit de o linie strategică limpede.
Căci cum și-ar fi putut propune Marea Britanie și Franța să câștige războiul
împotriva unei țări care aproape că îi învinsese în timp ce Rusia și Statele Unite
trecuseră de partea aliaților? Cele două acționau ca și cum ar fi fost cu putință să
aștepte în spatele Liniei Maginot până când blocada engleză organizată împo-
triva Germaniei îl va fi obligat pe Hitler să se supună. Dar ce motiv ar fi avut
Germania să accepte pasivă această blocadă? Ce rost ar fi avut să atace Linia
Maginot când drumul prin Belgia era larg deschis și putea fi folosit fără pro-
bleme de întreaga armată germană, dat fiind că nu mai exista un front răsări-
tean? Iar dacă apărarea era într-adevăr predominantă într-un război, așa cum
credeau comandanții armatei franceze – în pofida lecției poloneze, care de-
monstrase exact contrariul – ce altă soartă ar fi putut avea Franța decât un al
doilea război de uzură, la interval de o generație și înainte de a fi apucat să se

refacă după primul?
în timp ce Franța aștepta, Stalin a profitat de această ocazie în plan strategic,
însă înainte de aplicarea în practică a protocolului secret cu privire la împărțirea
Europei de Est, el a dorit revizuirea lui. Aidoma unui principe din secolul al
XVlIl-lea care împarte teritorii după bunul lui plac, fără măcar să bage de seamă
că. exista un principiu numit al autodeterminării, Stalin a propus Germaniei o nouă
înțelegere la nici o lună de la încheierea Pactului sovieto-natist: cedarea teritoriului
polonez dintre Varșovia și Linia Curzon, care, conform protocolului secret, urma
să revină Uniunii Sovietice, în schimbul Lituaniei, care urma să revină Germaniei.
Scopul lui Stalin era, firește, obținerea unei noi zone-tampon în apropiere de
Leningrad, în plus, el nu a părut să simtă nevoia de a se preface măcar că își
justifică pretențiile față de aceste manevre strategice, mărginindu-se să invoce
necesități ale securității sovietice. Hitler a acceptat propunerea lui Stalin.
Stalin nu a pierdut timpul și a speculat condițiile protocolului secret. Dat fiind
că războiul din Polonia era departe de a se stinge, Uniunea Sovietică, le-a propus
_> l u DIPLOMAȚIA
o alianță militară celor trei state baltice mici ca dimensiuni, solicitând dreptul de
a amplasa baze militare pe teritoriul lor. în condițiile în care occidentalii refu-
zaseră să le ajute, micile republici n-au avut încotro și au făcut acest prim pas pe
calea pierderii propriei independențe. Pe 17 septembrie 1939, Ia mai puțin de trei
săptămâni de la începerea războiului, Armata Roșie a ocupat porțiunea de teri-
toriu polonez care fusese atribuită sferei sovietice.
în noiembrie a venit rândul Finlandei. Stalin a cerut baze militare sovietice pe
teritoriul finlandez și cedarea Istmului Karelia din apropiere de Leningrad.
Numai că Finlanda s-a dovedit a fi croită dintr-o altă stofă. Ea a respins cererea
sovieticilor și a luptat când Stalin a pornit războiul. Deși forțele finlandeze au
provocat pierderi serioase Armatei Roșii, care încă nu-și revenise complet în
urma epurărilor practicate de Stalin, până la urmă superioritatea numerică și-a
spus cuvântul. După câteva luni de rezistență eroică, Finlanda a cedat în fața
efectivelor zdrobitor de mari ale sovieticilor.
Din perspectiva strategiei globale a celui de-al doilea război mondial, răz-
boiul ruso-finlandez a fost un spectacol secundar. Totuși, el a arătat cât de mult
pierduseră Franța și Marea Britanie simțul realităților strategice. Orbiți de o tem-
porară amânare a deciziei pe care au reușit s-o impună finlandezii copleșiți
numeric, conducătorii de la Londra și Paris s-au lăsat amăgiți de speculațiile
sinucigașe potrivit cărora Uniunea Sovietică ar fi reprezentat punctul vulnerabil
al Anexei (din care, bineînțeles, nici măcar nu făcea parte). S-au făcut pregătiri
pentru trimiterea a treizeci de mii de soldați în Finlanda, prin Suedia și nordul
Norvegiei, în drum spre destinație, aceștia trebuiau să blocheze accesul Germa-
niei la minereul de fier din nordul Norvegiei și din Suedia, care era transportat în
Germania din portul norvegian Narvik. Faptul că nici una dintre aceste țări nu
era pregătită să le acorde permis de liberă trecere nu a micșorat cu nimic entu-
ziasmul plănuitorilor francezi și englezi.
Amenințarea intervenției aliaților ar fi putut ajuta Finlanda să obțină condiții
mai bune decât sugeraseră solicitările inițiale ale sovieticilor, însă în cele din
urmă nimic nu l-ar fi putut împiedica pe Stalin să împingă linia de apărare sovie-
tică mai departe de Leningrad și de zona înconjurătoare. Pentru istorici, nedu-
merirea cea mare este și în ziua de azi pe ce anume s-au bazat Marea Britanie și
Franța pentru a se angaja să lupte simultan împotriva Uniunii Sovietice și a Ger-
maniei naziste cu trei luni înainte ca prăbușirea Franței să arate că întregul plan a
fost doar un vis frumos.
în mai 1940, „războiul fals" a luat sfârșit. Armata germană și-a repetat mane-
vrele din 1914 și a străbătut Belgia, principala deosebire fiind că de data asta

operațiunea principală avea loc în centrul frontului și nu pe aripa lui dreaptă.
Plătind prețul unui deceniu și jumătate de îndoieli și eschive, Franța s-a prăbușit.
Deși eficiența mașinii de război germane era deja binecunoscută, observatorii au
fost șocați de viteza cu care s-a reușit supunerea totală a Franței, în primul război
mondial, trupele germane irosiseră patru ani încercând să se apropie de Paris, iar
fiecare milă câștigată presupusese sacrificii omenești uriașe, în 1940, Blitzkrieg-u\
german a răvășit Franța, iar la sfârșitul lui iunie trupele germane mărșăluiau pe
Champs-Elysees. Hitler părea să fie stăpânul continentului.
PACTUL SOVIETO-NAZIST 311
însă, ca și alți cuceritori înaintea lui, Hitler nu a știut cum să pună capăt răz-
boiului pe care îl declanșase cu atâta nesăbuință. El a avut trei soluții; putea să în-
cerce să învingă Marea Britanie, să încheie pacea cu Marea Britanie sau să încerce
să cucerească Uniunea Sovietică și pe urmă, folosindu-și vastele resurse, să se
întoarcă din nou asupra Occidentului și să desăvârșească distrugerea Marii Britanii.
în timpul verii lui 1940, Hitler a tatonat primele două variante, într-un discurs
fanfaron ținut pe 19 iulie, el a făcut aluzie la disponibilitatea de a ajunge la un
compromis cu Marea Britanie, în realitate, el a cerut ca Anglia să cedeze colo-
niile germane de dinainte de război și să renunțe la amestecul în problemele de
pe continent, oferindu-se în schimb să garanteze existența Imperiului britanic.1
Propunerea lui Hitler semăna cu oferta pe care o făcuse Germania imperială
Marii Britanii cu două decenii înainte de primul război mondial, cu toate că
atunci limbajul folosit fusese mult mai concilant, iar situația strategică a Angliei
mult mai favorabilă. Poate că, dacă Hitler ar fi fost mai exact în legătură cu modul
cum ar fi arătat Europa organizată de către germani, unii dintre liderii britanici – .
cum ar fi lordul Halifax, dar în nici un caz Churchill – care cochetau cu ideea
negocierilor cu Germania s-ar fi simțit tentați. Cerând de fapt Marii Britanii să
garanteze Germaniei libertatea completă de acțiune pe continent, Hitler a obținut
reacția tradițională a englezilor – una pe care o avusese Șir Edward Grey în 1909
ca răspuns la o propunere similară, venită din partea unor lideri mult mai rezonabili
decât Hitler (și când Franța încă era o mare putere), când demnitarul britanic a
consemnat că, dacă sacrifica națiunile continentale în favoarea Germaniei, Marea
Britanic avea să fie atacată mai devreme sau mai târziu chiar în Insulele britanice
(vezi capitolul 7). Pe de altă parte, Marea Britanie nu era dispusă să ia în serios
„garanțiile" pentru Imperiu. Nici un lider german nu a priceput vreodată punctul de
vedere englez potrivit căruia orice națiune capabilă să protejeze Imperiul era la
fel de capabilă să-l cucerească – așa cum demonstrase deja Șir Eyre Crowe n
celebrul lui Raport din 1907 (vezi capitolul 7).
Churchill era, firește, prea sofisticat și citise prea multă istorie ca să-și facă
iluzii că, la sfârșitul războiului, Marea Britanie va mai fi prima putere mondială
sau cel puțin una dintre primele. Această poziție avea să fie revendicată de
Germania sau de Statele Unite. Prin urmare, intransigența lui Churchill față de
Germania din vara lui 1940 ar putea fi interpretată ca un semn al preferinței
pentru hegemonia americană în defavoarea celei germane. Dominația americană
putea fi incomodă din când în când, dar cel puțin cultura și limba ei erau fami-
liare și nici nu existau interese contradictorii foarte pronunțate între ea și Marea
Britanic, în fine, a existat și perspectiva acelei relații „speciale" dintre Marea
Britanic și Statele Unite, care ar fi fost de neconceput cu Germania nazistă în
locul Americii. în vara lui 1940, Hitler ajunsese grație propriilor manevre în
postura de a reprezenta el însuși un casus belii.
Acesta a fost momentul când Hitler a analizat cea de-a doua opțiune: încer-
carea de a distruge aviația engleză și, la nevoie, invadarea Insulelor britanice,
însă el nu a făcut decât să cocheteze cu ideea. Operațiunile de aterizare nu făcuseră

parte din planurile germane de dinaintea războiului, iar proiectul a fost abandonat
din cauza crizei la nivelul dotărilor și a incapacității Luftwaffe de a distruge aviația
312 DIPLOMAȚIA
regală engleză. La sfârșitul verii, Germania s-a trezit într-o postură nu foarte dife-
rită de cea în care se găsise pe durata primului război mondial; deși repurtase suc-
cese importante, era incapabilă să le transforme în victoria finală.
Firește că Hitler era într-o poziție excelentă pentru a recurge la defensiva
strategică – Marea Britanie nu era suficient de puternică pentru a înfrunta
singură armata germană. Americii i-ar fi fost aproape imposibil să intre în război,
iar Stalin. indiferent cât de mult îi plăcea ideeea intervenției, până la urmă găsea
de fiecare dată un motiv s-o amâne, însă lui Hilter pur și simplu nu-i stătea în fire
să aștepte să preia altcineva inițiativa. Prin urmare, era inevitabil ca la un
moment dat mintea lui să ia în calcul atacarea Uniunii Sovietice.
încă din primele zile ale lui iulie 1940, Hitler a ordonat elaborarea unor pla-
nuri militare pentru campania sovietică. El le-a spus propriilor generali că, o dată
ce Uniunea Sovietică era înfrântă, Japonia avea să fie în stare să-și concentreze
toate forțele armate împotriva Americii, obligând astfel Washingtonul să-și
fixeze atenția asupra Pacificului. Marea Britanie izolată și lipsită de perspectiva
ajutorului american ar fi fost obligată să renunțe la luptă. „Speranțele Angliei se
leagă de Rusia și de Statele Unite", a consemnat corect Hitler. „Dacă nădejdile
legate de Rusia vor fi înșelate, atunci și America va avea de pierdut, fiindcă
eliminarea Rusiei ar face să crească spectaculos puterea Japoniei în Orientul
îndepărtat…"2 Cu toate acestea, Hitler încă nu era pregătit să dea ordinul de atac.
Mai întâi el avea de gând să studieze posibilitatea de a-i atrage pe sovietici de
partea sa pentru un atac concertat asupra Imperiului britanic și pentru a se
descotorosi de englezi înainte de-a se întoarce din nou spre est.
Stalin înțelegea foarte bine de ce se afla într-o postură dificilă. Căderea
Franței anulase speranțele – nutrite și de Stalin, ca de altfel de toți experții mili-
tari occidentali – că războiul avea să fie tot o luptă îndelungată, de uzură, așa
cum fusese și primul război mondial. Cea mai frumoasă iluzie a lui Stalin, aceea
că democrațiile'occidentale și Germania aveau să se vlăguiască reciproc, se spul-
berase. Dacă se prăbușea și Marea Britanie, armata germană era liberă să atace în
est și să facă uz de toate resursele Europei, potrivit conceptului pe care îl pre-
zenta Stalin în Mein Kampf.
Stalin a avut o reacție aproape stereotipă. Niciodată în carieră el nu se com-
portase în fața pericolului divulgându-și teama, nici chiar atunci când efectiv îi
era frică. Convins că recunoașterea propriei slăbiciuni l-ar fi determinat pe ad-
versar să ceară și mai mult, el a încercat de fiecare dată să-și camufleze dilemele
strategice după paravanul intransigenței. Dacă Hitler avea să încerce să exploa-
teze victoria din Occident prin presiuni la adresa Uniunii Sovietice, Stalin avea
să facă din acest proces de obținere a concesiilor o întreprindere extrem de
anevoioasă și neatrâgătoare. Deși era un partizan înfocat al calculelor amănunțite
și riguroase, de data asta el nu a ținut cont de personalitatea nevrotică a lui Hitler
și a exclus astfel posibilitatea ca Hitler să răspundă provocării printr-un război pe
două fronturi, indiferent cât de nechibzuită ar fi fost o asemenea decizie.
Stalin a optat pentru o strategie la două capete. El a accelerat ridicarea a ceea
ce rămăsese din prada promisă în cadrul protocolului secret, în iunie 1940, în
timp ce Hitler era în continuare ocupat cu Franța, Stalin a remis un ultimatum
PACTUL SOVIETO-NAZIST 313
României, prin care acesteia i se cerea să cedeze Basarabia, și totodată a reven-
dicat nordul Bucovinei. Aceasta din urmă nu cădea sub incidența acordului
secret și, intrând în posesia ei, forțele sovietice se puteau desfășura nestingherit

de-a lungul cursului românesc al Dunării, în aceeași lună, Stalin a înglobat țările
baltice în Uniunea Sovietică, obligându-le să recunoască niște alegeri falsificate,
la care nu participase nici 20% din populație. La încheierea acestui proces, Stalin
redobândise toate teritoriile pe care le pierduse Rusia la sfârșitul primului război
mondial, în timp ce aliații plătiseră ultima dintr-o serie de tranșe din cheltuielile
provocate de excluderea Germaniei și a Uniunii Sovietice de la Conferința de
pace din 1919.
în timp ce-și consolida poziția strategică, Stalin și-a continuat eforturile de
îmbunare a amenințătorului său vecin, aprovizionând cu materia primă mașina de
război a lui Hitler. în februarie 1940 – înainte ca Germania să înfrângă Franța –
s-a semnat în prezența lui Stalin un acord comercial prin care Uniunea Sovietică
se angaja să livreze cantități mari de materie primă Germaniei. Aceasta, la rândul
ei, furniza cărbuni și bunuri de larg consum Uniunii Sovietice. Uniunea Sovie-
tică a respectat cu meticulozitate prevederile acordului și în general chiar le-a
depășit. Mai mult decât atât, până în ultima clipă de dinaintea atacului lansat în
cele din urmă de Germania, autotrenurile sovietice au continuat să treacă pe la
punctele de frontieră încărcate cu marfă.
Cu toate acestea, nici una dintre mutările lui Stalin nu a putut modifica
realitatea geopolitică a transformării Germaniei în puterea dominantă a Europei
Centrale. Hitler declarase foarte clar că nu va tolera nici o expansiune sovietică
dincolo de prevederile protocolului secret, în august 1940, Germania și Italia au
silit România, pe care Stalin o considera deja ca făcând parte din sfera de in-
fluență sovietică, să retrocedeze două treimi din Transilvania Ungariei, un cvasi-
aliat al puterilor Axei. Decis să protejeze rezervele de petrol ale României, Hitler
a devenit și mai ferm în septembrie, oferind garanții României și trimițând acolo
o divizie motorizată și efective ale aviației pentru susținerea acestor garanții.
în aceeași lună, tensiunea a crescut și în celălalt capăt al Europei, încălcând
protocolul secret, care o plasase în sfera de influență sovietică, Finlanda a^permis
trupelor germane să-i străbată teritoriul în drum spre nordul Norvegiei, în plus,
au existat livrări semnificative de arme germane, al căror singur obiectiv ima-
ginabil era întărirea Finlandei în fața presiunilor sovietice. Când Molotov a cerut
informații mai precise Berlinului, i s-au dat răspunsuri evazive. Trupele germane
și sovietice începeau în acest fel să se înfrunte de la un capăt la altul al Europei.
Cu toate acestea, pentru Stalin evenimentul cel mai amenințător a avut loc pe
27 septembrie 1940, când Germania, Italia și Japonia au semnat Pactul Tripartit
care obliga pe fiecare dintre ele să intre în război împotriva oricărui nou aliat al
englezilor. Mai exact, Pactul excludea efectiv relațiile fiecăruia dintre semnatari
cu Uniunea Sovietică. Asta înseamnă că Japonia nu-și asuma nici o obligație de a
participa la un război germano-sovietic, indiferent cine ar fi început ostilitățile,
dar era obligată să lupte împotriva Americii dacă aceasta intra în război contra
Germaniei. Deși ținta principală a Pactului Tripartit era Washingtonul, Stalin nu
avea nici un motiv să se simtă în siguranță. Indiferent de conținutul clauzelor din
acordul tripartit, el trebuia să se aștepte că, la un moment dat, cei trei membri ai
Pactului se vor întoarce împotriva lui. Că lucrurile stăteau într-adevăr așa a
reieșit și din faptul că nu fusese nici măcar informat în legătură cu negocierile
până când Pactul nu a fost semnat.
în toamna lui 1940, tensiunile se amplificau într-un ritm atât de mare, încât
cei doi dictatori au făcut ceea ce avea să se dovedească a fi ultima lor tentativă
de a se depăși unul pe celălalt. Scopul lui Htitler era să-l atragă pe Stalin într-un
atac comun împotriva Imperiului britanic ca să-l distrugă iremediabil, mai ales în
condițiile în care ariergarda germană ar fi fost în siguranță. Stalin se străduia să
câștige timp, în speranța că la un moment dat Hitler se va hazarda prea mult și

dorind totodată să determine ce i-ar fi revenit lui într-o asemenea situație. Efor-
turile de organizare a unei întâlniri față în față a celor doi după semnarea
Pactului Tripartit au eșuat. Fiecare dintre cei doi conducători a făcut tot posibilul
să evite întâlnirea, susținând că era un moment în care nu-și putea părăsi țara; în
plus, locul cel mai logic de întâlnire – Brest-Litovsk, care se afla la graniță –
avea conotații istorice prea puternice.
Pe 13 octombrie 1940, Ribbentrop i-a scris o scrisoare lungă lui Stalin, în
care i-a prezentat modul cum vedea el evenimentele scurse de la vizita făcută la
Moscova cu un an în urmă. A fost o încălcare neobișnuită a protocolului faptul
că un ministru de externe nu i s-a adresat omologului său, ci unui lider care nici
măcar nu deținea o funcție oficială în guvern (singura calitate politică a lui Stalin
era în continuare aceea de secretar general al Partidului Comunist).
în scrisoarea sa, Ribbentrop a compensat lipsa fmeței politice prin stilul
pompos. El a pus neînțelegerile dintre sovietici și germani cu privire la Finlanda
și România pe seama mașinațiilor englezilor, fără a explica modul cum reușise
Londra să acționeze și să ajungă la acel rezultat. Totodată, el a subliniat ideea că
Pactul Tripartit nu fusese îndreptat împotriva Uniunii Sovietice – mai mult,
Uniunea Sovietică era binevenită să ia parte la împărțirea prăzilor între dictatorii
europeni și Japonia la sfârșitul războiului. Ribbentrop și-a încheiat scrisoarea
invitându-l pe Molotov să-i întoarcă vizita și să vină la Berlin. Cu acea ocazie, el
a sugerat posibilitatea demarării unor discuții legate de eventuala aderare a
Uniunii Sovietice la Pactul Tripartit.
Stalin era prea prudent ca să participe la împărțirea unor prăzi care încă nu fu-
seseră dobândite sau să se lanseze într-o confruntare pusă la cale de alții. Totuși,
el nu excludea opțiunea împărțirii prăzii cu Hitler în cazul în care Marea Britanie
pur și simplu se prăbușea – așa cum avea să se întâmple și în 1945, când a intrat
în război împotriva Japoniei în ultima fază a conflictului, plătind un preț extrem
de mare. Pe 22 octombrie, Stalin a răspuns la scrisoarea lui Ribbentrop printr-un
mesaj în care voiciunea se îmbina cu ironia. Mulțumindu-i lui Ribbentrop pentru
„instructiva analiză a ultimelor evenimente", el s-a ferit să-și prezinte propriul
punct de vedere asupra lor. Poate ca să arate că protocolul putea fi modificat din
ambele părți, el a acceptat în numele lui Molotov invitația de a veni la Berlin,
fixând fără să se consulte o dată – 10 noiembrie – care însemna mai puțin de trei
săptămâni din momentul primirii mesajului.4
PACTUL SOVIETO-NAZIST 315
Hitler a acceptat propunerea imediat, ceea ce a dus la o nouă neînțelegere.
Stalin a interpretat graba cu care Hitler a răspuns afirmativ ca pe un indiciu că
relațiile cu sovieticii rămăseseră pentru Germania la fel de importante ca și în
anul precedent și, prin urmare, ca pe o dovadă că tactica lui bazată pe fermitate
dădea roade. Totuși, nerăbdarea lui Hitler izvora mai curând din dorința lui de
a-și vedea cât mai repede de planuri decât din faptul că avea într-adevăr de gând
să atace Uniunea Sovietică în primăvara lui 1941.
Profunda neîncredere pe care o împărtășeau cei doi ipotetici parteneri era evidentă
chiar înainte de începerea propriu-zisă a întrevederilor. Molotov a refuzat să se urce
într-un tren german care fusese trimis la graniță ca să-l escorteze până la Berlin.
Delegația sovietică era evident preocupată de faptul că era posibil ca eleganța vagoa-
nelor germane să fie dublată de o vastă rețea de microfoane și alte dispozitive de
ascultare a convorbirilor, (în cele din urmă, vagoanele germane au fost atașate la
coada trenului sovietic ale cărui sisteme de rulare fuseseră construite special pentru a
se putea adapta ecartamentului mai mic al șinelor de dincolo de graniță.)
Negocierile au început în cele din urmă pe 12 noiembrie. Molotov, care putea
să irite și personalități mult mai stabile decât cea a lui Hitler, și-a etalat cu vârf și
îndesat tactica abrazivă în fața conducerii naziste. Agresivitatea lui nativă era

dublată de teroarea pe care i-o inspira Stalin, de care se temea incomparabil mai
mult decât de Hitler. Preocuparea obsesivă a lui Molotov pentru propria poziție
în țară era un lucru tipic pentru diplomații din întreaga perioadă sovietică, deși ea
devenise acută mai cu seamă în timpul stăpânirii lui Stalin. Negociatorii sovietici
au părut întotdeauna să conștientizeze constrângerile interne mai bine decât pe
cele din arena internațională.
Dat fiind că se întâmpla foarte rar ca miniștrii de externe să fie membri ai
Biroului Politic (Gromîko a devenit membru abia în 1973, după șaisprezece ani
în funcție ca ministru de externe), în țară platforma lor de susținere era destul de
șubredă, făcându-i să fie mereu în pericol de a fi considerați țapi ispășitori pentru
negocierile care dădeau greș. Mai mult, din moment ce sovieticii au pornit de la
premisa că în ultimă instanță istoria era de partea lor, reprezentanții lor au accep-
tat să fie înclinați mai degrabă spre obstrucții decât spre găsirea unor soluții
largi. Fiecare rundă de negocieri cu diplomații sovietici se transforma într-o
probă de rezistență, nu se obținea nici o concesie până când negociatorul sovietic
nu se convingea pe sine – și mai cu seamă pe cei care citeau telegramele la
Moscova – că partenerul de discuție fusese stors și de ultimul strop de flexi-
bilitate. Prin acest tip de război diplomatic de gherilă, ei obțineau tot ce era
posibil prin insistențe și presiuni, dar de obicei ratau ocaziile favorabile de a
încheia compromisuri avantajoase. Negociatorii sovietici – avându-l drept șef de
lucrări pe Gromîko – au devenit extrem de capabili să-și uzeze oponenții care se
prezentau la masa tratativelor cu idei preconcepute și nerăbdători să ajungă la un
acord. Pe de altă parte, de multe ori ei nu vedeau pădurea din cauza copacilor.
Astfel, în 1971, ei au irosit șansa unei întâlniri la vârf cu Nixon, care i-ar fi
întârziat acestuia deschiderea spre Beijing, pierzând luni de zile din cauza unor
precondiții în esență nesemnificative, pe care de altminteri sovieticii le-au aruncat
la coș de îndată ce Washington și-a făcut cunoscută opțiunea pentru China.J io UiFLOMAȚIA
E imposibil să ne închipuim doi oameni mai opaci la ideea de comunicare
decât Hitler și Molotov. Hitler era total nepotrivit pentru negocieri, preferând
să-și copleșească interlocutorii cu monologuri interminabile, fără a da vreun
semn că ar fi atent la ce i se răspundea (asta dacă îi lăsa timp celuilalt să răs-
pundă). Când avea de-a face cu liderii din alte țări, el se mărginea de obicei la
pătimașe declarații de principiu, în cele câteva ocazii în care a participat la
negocieri concrete – bunăoară, în cadrul întâlnirilor cu cancelarul austriac Kurt
von Schuschnigg sau cu Neville Chamberlain – el a adoptat o manieră agresivă și
a prezentat revendicări categorice, pe care de obicei nu le-a modificat. Molotov,
pe de altă parte, era interesat nu atât de conținutul sau forma principiilor, cât de
modul în care se aplicau. Iar ideea de compromis îi era cu desăvârșire străină.
în noiembrie 1940, Molotov s-a găsit într-o poziție efectiv dificilă. Era lim-
pede că Stalin era foarte greu de mulțumit, oscilând între reticența de a contribui
la o victorie a germanilor și îngrijorarea provocată de faptul că, dacă Germania
învingea Marea Britanie fără ajutor sovietic, rata ocazia de a-și primi porția din
cuceririle lui Hitler. Indiferent ce s-ar fi întâmplat. Stalin era hotărât să nu revină
sub nici o formă la acordul de la Versailles și a încercat să-și apere poziția cen-
zurând toate mișcările. Protocolul secret și evenimentele ulterioare îi lămuriseră pe
germani ce însemna din punctul lui de vedere un aranjament convenabil – ba poate
chiar îi lămuriseră mai mult decât era cazul. In acest sens, vizita lui Molotov la
Berlin a fost considerată un bun prilej pentru clarificări. Cât despre țările democra-
tice, Stalin profitase de vizita în iulie 1940 a noului ambasador englez, Șir Stafford
Cripps, ca să respingă orice posibilitate de revenire la ordinea stabilită la
Versailles. Când Cripps a argumentat că prăbușirea Franței impusese interesul
Uniunii Sovietice față de echilibrul de forțe, Stalin a replicat pe un ton glacial:
Așa-numitul echilibru european de forțe s-a opus până acum nu doar Germaniei, ci și

Uniunii Sovietice. Prin urmare, Uniunea Sovietică va lua toate măsurile ca să împie-
dice restabilirea vechiului echilibru de forțe în Europa.5
în limbaj diplomatic, „toate măsurile" reprezintă o formulă care de obicei in-
clude și amenințarea cu războiul.
Pentru Molotov nici nu ar fi putut exista o miză mai mare. Din moment ce era
limpede, judecând după palmaresul lui Hitler, că acesta nu va lăsa să treacă anul
1941 fără să lanseze o campanie importantă, existau șanse mari ca, în cazul în
care Stalin nu i se alătura în atacarea Imperiului britanic, victima agresiunii să fie
chiar Uniunea Sovietică. Prin urmare, Molotov s-a văzut pus în fața unui ulti-
matum defacto camuflat într-o invitație seducătoare – iar asta cu toate că Stalin
nu și-a dat seama cât de puțin timp avea de fapt la dispoziție.
Ribbentrop a deschis discuțiile arătând că victoria germanilor era inevitabilă.
El l-a îndemnat pe Molotov să se alăture Pactului Tripartit, fără a se arăta tulburat
de faptul că respectivul tratat era varianta lărgită a ceea ce fusese inițial cunoscut
sub numele de Pactul Anticomintern. Pe această bază, a susținut Ribbentrop, va fi
posibilă „stabilirea unor sfere de influență între Rusia, Germania, Italia și
Japonia în linii foarte mari."6 După Ribbentrop, acest lucru nu ar fi trebuit să
ducă la conflict, fiindcă fiecare dintre potențialii parteneri era în primul rând
PACTUL SOVIETO-NAZIST 317
interesat să se extindă spre sud. Japonia se va instala în Asia de Sud-Est, Italia în
nordul Africii, iar Germania își va revendica fostele colonii din Africa. După un
acces de verbozitate menit să-i sublinieze istețimea, Ribbentrop a identificat
până la urmă premiul rezervat Uniunii Sovietice: „… dacă în cele din urmă nu se
va întoarce și Rusia spre sud pentru ieșirea naturală la mare care este atât de
importantă pentru ea."
Oricine era cât de cât familiarizat cu declarațiile publice ale lui Hitler știa că
acesta era un nonsens. Africa reprezentase dintotdeauna o prioritate secundară
pentru naziști. Nu numai că Hitler nu a manifestat niciodată un interes prea mare
la adresa ei, dar probabil că Molotov citise suficient din Mein Kampfca să-și dea
seama că Hitler voia de fapt să obțină Lebensraum – sau spațiu vital – în Rusia.
După ce a ascultat în tăcere prezentarea lui Ribbentrop, Molotov s-a interesat pe
un ton degajat, ba chiar ușor insolent, la ce mare căuta Uniunea Sovietică ieșire.
Răspunzând cu o nouă beție de cuvinte, Ribbentrop a menționat într-un târziu
Golful Persic, ca și cum acesta ar fi fost deja în posesia Germaniei, care ar fi
putut să dispună de el după bunul ei plac:
Problema era dacă nu vor putea continua să facă afaceri profitabile și pe viitor… dacă
în cele din urmă cel mai avantajos acces la mare pentru Rusia nu putea fi găsit în
direcția Golfului Persic și al Mării Arabici și dacă în același timp nu puteau fi realizate
și anumite aspirații de altă natură ale Rusiei în această parte a Asiei, față de care
Germania nu manifesta nici urmă de interes.8
Molotov nu s-a arătat interesat de o propunere atât de bombastică. Germania
încă nu poseda ceea ce era gata să ofere, iar Uniunea Sovietică nu avea nevoie ca
Germania să cucerească acele teritorii pentru ea. Exprimându-și acordul de prin-
cipiu față de intrarea în Pactul Tripartit, Molotov și-a însoțit imediat concesia cu
precizarea că „era nevoie de acuratețe în delimitarea sferelor de influență pe o
perioadă de timp destul de lungă."9 Bineînțeles că asta nu se putea rezolva doar
pe durata unei singure vizite la Berlin; era nevoie de consultări lărgite, inclusiv
de o vizită de răspuns a lui Ribbentrop la Moscova.
în după-amiaza aceleiași zile, Molotov s-a întâlnit cu Hitler în noul sediu –
construit din marmură – al Cancelariei. Totul fusese pregătit pentru ca ministrul
proletar de la Moscova să fie copleșit. Molotov a fost condus pe un coridor mare,
pe ale cărui ambe părți se aflau din doi în doi metri soldați SS înalți și îmbrăcați
în uniforme negre, care la trecerea musafirului luau poziția de drepți și-și ridicau

brațele în salutul nazist. Ușile biroului lui Hitler se terminau în tavan și au fost
deschise de doi soldați SS extrem de înalți, ale căror brațe ridicate în semn de
salut au format un fel de arcadă pe sub care a trecut Molotov pentru a fi
întâmpinat de Hitler. Așezat la masa de lucru de lângă peretele din fund al încă-
perii imense, acesta și-a scrutat în tăcere musafirii timp de câteva secunde, după
care a țâșnit de pe scaun și, tot fără să scoată o vorbă, a dat mâna cu fiecare
membru al delegației sovietice, în timp ce el îi invita apoi să ia loc în acea parte
a camerei care semăna cu un salonaș, Ribbertrop și câțiva consilieri și-au făcut
apariția din spatele unei draperii și s-au alăturat grupului.10
După ce le-a arătat oaspeților în ce consta varianta nazistă a maiestuozității,
Hitler și-a prezentat motivul pentru care solicita această întrevedere. El a propus
318 DIPLOMAȚIA
partenerilor de discuție să convină asupra unei strategii comune pe termen lung,
fiindcă atât Germania, cât și Uniunea Sovietică „aveau la cârmă oameni cu sufi-
cientă autoritate pentru a-și angaja țările pe drumul unei dezvoltări într-o direcție
precisă."" Ceea ce avea în minte Hitler era un fel de nouă versiune ger-
mano-sovietică a Doctrinei Monroe pentru întreaga Europă și Africa, dublată de
împărțirea teritoriilor coloniale între ele.
Demonstrând că nu se lăsase deloc intimidat de primirea făcută, aparent inspi-
rată de o viziune a măreției cultivată în operetele vieneze, Molotov s-a mărginit
la câteva întrebări precise: Care era obiectivul final al Pactului Tripartit? Dar cel
al definiției pe care o dăduse Hitler Noii Ordini? Dar al Sferei asiatice mai mari?
Dar al intențiilor germane în Balcani? Oare această înțelegere plasa Finlanda în
sfera sovietică de influență care rămăsese în vigoare?
Nimeni nu-și permisese până atunci să preia inițiativa unei conversații cu
Hitler într-un asemenea mod și nici să-l supună unui veritabil interogatoriu. In
orice caz, pe Hitler nu-l interesau limitele libertății de acțiune a germanilor în
nici una dintre zonele unde puteau ajunge trupele lui – și cu Siguranță că nu în
Europa.
Ziua următoare a întrevederii cu Hitler a fost deschisă de un prânz spartan și nu
a adus progrese semnificative. Ca de obicei, Hitler a început printr-un monolog
întins, în timpul căruia a explicat cum își propunea să împartă lumea cu Stalin:
După cucerirea Angliei, Imperiul britanic va fi împărțit ca un uriaș domeniu mondial
aflat în stare de faliment… în aceste condiții Rusia va avea acces la o mare efectiv
deschisă și degajată de ghețuri. Până în această clipă, o minoritate de patruzeci și cinci
de milioane de englezi a condus un Imperiu britanic de șase sute de milioane de
oameni. El era pe cale să zdrobească această minoritate…
în aceste împrejurări se deschideau perspective mondiale… Va trebui să se aran-
jeze participarea Rusiei la rezolvarea acestor probleme. Toate țările ce se vor arăta
interesate de acîest domeniu vor fi silite să-și abandoneze controversele și să nu se mai
gândească decât la împărțirea Imperiului britanic.12
Replicând sardonic că era de acord cu ceea ce înțelesese, Molotov a promis să
transmită restul conținutului discuției la Moscova. Arătându-se în principiu gata
să îmbrățișeze declarația de principiu a lui Hitler, potrivit căreia Uniunea
Sovietică și Germania nu aveau interese care intrau în conflict unele cu altele, el
a supus imediat această declarație unui test practic, întrebând care ar fi reacția
Germaniei dacă Uniunea Sovietică ar oferi garanții Bulgariei așa cum oferise
Germania României (fapt menit să blocheze efectiv extinderea influenței ger-
mane în Balcani). Și cum rămânea cu anexarea de către Uniunea Sovietică a
Finlandei? Era evident că autodeterminarea nu se număra printre principiile de
politică externă sovietică, iar Stalin nu va ezita să anexeze populații neruse dacă
nu va fi nevoie de intervenția Germaniei. Asta însemna că sunase ceasul nu doar
pentru acordurile teritoriale, ci și pentru principiile morale de la Versailles.
Atmosfera încordată de pe durata întrevederii nu s-a detensionat defel când

Hitler a declarat ursuz că Bulgaria nu părea să fi cerut o alianță cu sovieticii. El a
respins totodată anexarea Finlandei pe motivul că depășea cadrul protocolului
PACTUL soVIETO-NAZI ST 319
secret, trecând sub tăcere faptul că tocmai această depășire îl făcuse pe Molotov
să se deplaseze până la Berlin, întrevederea a luat sfârșit într-o notă nu tocmai
veselă. Când Hitler s-a ridicat și a mormăit ceva despre posibilitatea unui raid
aerian al englezilor, Molotov și-a repetat mesajul principal: „Uniunea Sovietică,
în calitatea ei de mare putere, nu poate să rămână deoparte în marile probleme
ale Europei și Asiei."13 Fără a preciza cum se va revanșa Uniunea Sovietică dacă
Hitler îi va îndeplini dorințele, Molotov a promis doar că, după ce-i va fi dat
raportul lui Stalin, îi va transmite lui Hitler ce părere avea comandantul lui
despre dimensiunile unei sfere de influență convenabile.
Hitler a fost atât de iritat, încât nici măcar nu a luat parte la dineul oferit de
Molotov la sediul Ambasadei sovietice, deși majoritatea celorlalți lideri naziști
au fost prezenți. Dineul a fost întrerupt de un raid aerian englez și, dat fiind că
Ambasada sovietică nu avea un adăpost antiaerian, invitații s-au risipit care
încotro. Conducătorii naziști au plecat cu limuzinele, delegația sovietică s-a
retras la Castelul Bellevue (reședința tradițională a președinților germani când se
află la Berlin), în timp ce Ribbentrop l-a dus pe Molotov la adăpostul lui anti-
aerian din apropiere. Acolo el i-a fluturat în fața ochilor proiectul redactat de
germani al intrării sovieticilor în Pactul Tripartit, fără să pară a înțelege că
Molotov nu avea nici autoritatea și nici înclinația de a trece peste ceea ce-i
spusese lui Hitler. In ce-l privește, Molotov n-a băgat în seamă proiectul de acord
și a ridicat exact chestiunile evitate de Hitler, repetând că Uniunea Sovietică nu
putea fi exclusă din nici una dintre chestiunile europene. Pe urmă el a enumerat
cu bună știință Iugoslavia, Polonia, Grecia, Suedia și Turcia, ocolind demonstra-
tiv pespectiva accesului la Oceanul Indian pe care o formulaseră ulterior
Ribbentrop și Hitler.14
în spatele stilului insolent și intransigent al lui Molotov se ascundea o încer-
care de a câștiga timp pentru Stalin, care urmărea să găsească o soluție într-o
situație aproape (rezolvabilă. Hitler îi oferea un parteneriat în înfrângerea Marii
Britanii, însă nu era nevoie de multă imaginație ca să-și dea seama că, după
aceea, Uniunea Sovietică avea să rămână expusă în fața ipoteticilor ei parteneri
din cadrul Pactului Tripartit, cu toți foștii asociați sub auspiciile Pactului Anti-
comintern. Pe de altă parte, dacă Marea Britanie se prăbușea fără ajutor sovietic,
ar fi putut fi de dorit pentru Uniunea Sovietică să-și îmbunătățească poziția
strategică în vederea inevitabilei confruntări cu Hitler.
Până la urmă, Stalin nu s-a putut decide pe ce drum să meargă. Pe 25 noiem-
brie, Molotov i-a trimis lui Ribbentrop condițiile în care era dispus Stalin să se
alăture Pactului Tripartit: Germania trebuia să-și retragă trupele din Finlanda și
să dea mână liberă Uniunii Sovietice în această țară, Bulgaria trebuia să încheie
o alianță militară cu Uniunea Sovietică și să permită instalarea de baze sovietice
în țară, iar Turciei trebuia să i se ceară să accepte la rândul ei baze sovietice pe
teritoriul ei, inclusiv în Dardanele. Germania trebuia să stea deoparte dacă Uniunea
Sovietică își urmărea obiectivele strategice în Balcani și în Dardanele prin
eventuala folosire a forței. Ca un adaos la oferta lui Hitler legată de recunoașterea
zonei aflată la sud de Batumi și Baku drept sferă de interes sovietică, Stalin a
solicitat acum ca această sferă să includă în plus Iranul și Golful Persic. Cât despre
320 DIPLOMAȚIA
Japonia, ea trebuia să renunțe Ia orice pretenții vizavi de drepturile asupra zăcămin-
telor minerale de la Insula Sahalin.15 Mai mult ca sigur că Stalin știa că aceste
condiții nu puteau fi acceptate întrucât blocau continuarea expansiunii germane

spre est și nu ofereau nimic important în contrapartidă din partea sovieticilor.
Prin urmare, răspunsul lui Stalin la mesajul lui Hitler a avut în primul rând
menirea de a semnala ce înțelegea liderul sovietic prin sferă de interes a URSS și
de a lansa un avertisment că avea de gând să se opună periclitării ei, cel puțin
prin mijloace diplomatice. Pe durata deceniului următor, folosindu-se de tactica
țarilor, Stalin a purces la fixarea acestei sfere de interes prin bună înțelegere
acolo unde era posibil, cu forța atunci când era nevoie. El a urmărit obiectivele
precizate în memorandumul din 25 noiembrie, la început pe aceeași lungime de
undă cu Hitler, pe urmă de partea democrațiilor care i se opuneau acestuia, iar în
final prin confruntarea chiar cu aceste democrații. Apoi, spre sfârșitul vieții sale,
Stalin a părut pe punctul de a studia posibilitatea unui acord de proporții cu țările
democratice, pentru a proteja ceea ce nu a încetat niciodată să considere sfera de
influență sovietică (vezi capitolul 20).
Pentru Hitler, zarurile fuseseră deja aruncate. Chiar din ziua sosirii lui Molo-
tov la Berlin, el ordonase continuarea tuturor pregătirilor în vederea unui atac împo-
triva Uniunii Sovietice, urmând ca decizia finală să fie amânată până după aprobarea
unui plan operațional complet.16 în mintea lui Hitler, singura necunoscută era
momentul ofensivei antisovietice – înainte sau după înfrângerea Marii Britanii. Vizita
lui Molotov a lămurit și acest aspect. Pe 14 noiembrie, în ziua când Molotov a părăsit
Berlinul, Hitler a ordonat ca planurile comune de acțiune din timpul verii să fie trans-
formate într-un concept funcțional, în vederea declanșării atacului împotriva Uniunii
Sovietice. Când a primit propunerea lui Stalin din 25 noiembrie, el a dat dispoziție să
nu se formuleze nici un răspuns. Ce-i drept, nici Stalin nu solicitase așa ceva.
Pregătirile militare ale Germaniei pentru un război împotriva Rusiei au luat amploare.
S-a dezbătut foarte mult dacă Stalin a înțeles vreodată cum se cuvenea im-
pactul pe care l-a avut tactica lui asupra unei personalități ca aceea a lui Hitler.
Se pare că liderul sovietic a subestimat răbdarea adversarului său, care de multe
ori avea consecințe fatale. Asta fiindcă aparent Stalin a presupus că, aidoma lui,
și Hitler era un strateg care calcula cu sânge rece și detașare și care nu și-ar fi
permis să-și risipească de bunăvoie trupele în marile întinderi ale Rusiei înainte
de a fi pus capăt războiului în vest. în această privință, el a pornit de la o premisă
falsă. Hitler era convins că voința putea să învingă toate obstacolele. Reacția lui
tipică în fața opoziției era s-o transforme în prilejul unei confruntări personale.
Hitler n-a reușit niciodată să aștepte momentul în care condițiile deveneau ideale
pur și simplu, fiindcă actul așteptării însemna că era posibil ca împrejurările să-i
depășească voința.
Stalin nu numai că avea mai multă răbdare, dar, comunist fiind, arăta mai
mult respect pentru forțele istorice, în cei aproape treizeci de ani în care s-a aflat
la putere, el nu a mizat niciodată totul pe o singură carte, dar a comis greșeala de
a crede că și Hitler proceda la fel. între timp, el a fost extrem de preocupat ca nu
cumva desfășurările pripite de trupe sovietice să declanșeze un atac de prevenire
din partea Germaniei, în plus, Stalin a apreciat greșit nerăbdarea lui Hitler de a-l
PACTUL SOVIETO-NAZIST 321
face să se alăture Pactului Tripartit drept o dovadă a faptului că naziștii aveau de
gând să folosească anul 1941 pentru efectuarea unor noi încercări de distrugere a
Marii Britanii. Aparent, el a crezut că anul următor, 1942, avea să fie anul hotă-
râtor în legătură cu un eventual război împotriva Germaniei. Dimitri V olkogo-
nov, biograful lui Stalin, mi-a declarat că acesta nu scosese din calcul varianta
unui atac de prevenire împotriva Germaniei în anul acela, ceea ce ar putea ex-
plica de ce au fost desfășurate armatele sovietice atât de departe în 1941. Aștep-
tându-se ca Hitler să formuleze revendicări esențiale înainte de a ataca, probabil
că Stalin ar fi încercat din răsputeri să le dea curs – cel puțin în 1941.
Toate aceste calcule au dat greș, fiindcă porneau de la presupunerea eronată

că Hitler cântărea bine lucrurile înainte de a trece la acțiune; cu toate acestea, el
nu se considera obligat să se miște în funcție de o evaluare firească a riscurilor.
Nici nu se împlinise un an din momentul când ajunsese Ia putere, că a și început
să întreprindă o serie de acțiuni pe care anturajul i le-a reproșat ca fiind prea
primejdioase: reînarmarea în 1934-35, recuperarea Renaniei în 1936, ocuparea
Austriei și a Cehoslovaciei în 1938, atacarea Poloniei în .1939 și campania împo-
triva Franței din 1940. De asemenea, între aceste evenimente intervalul de timp
fusese mai mic de un an, iar Hitler nu avea de gând să facă din 1941 o excepție.
Dată fiind personalitatea lui, n-ar fi fost convins să renunțe decât dacă Uniunea
Sovietică s-ar fi decis să se alăture Pactului Tripartit cu un minimum de condiții
și ar fi participat la o operațiune militară împotriva Marii Britanii în Orientul
Mijlociu. Pe urmă, în condițiile în care Marea Britanie era înfrântă și Uniunea
Sovietică izolată, bineînțeles că Hitler și-ar fi continuat împlinirea obsesiei lui de
o viață legată de cuceririle din est.
Până la urmă, oricâte manevre inteligente ar fi efectuat, Stalin n-ar fi putut
evita ca țara lui să ajungă cam în aceeași situație în care se aflase Polonia cu un
an în urmă. Guvernul polonez ar fi putut evita un atac german în 1939 doar dacă
ar fi acceptat să cedeze Coridorul polonez și Danzigul, iar apoi să se alăture
cruciadei naziste împotriva Uniunii Sovietice – deși, după ce se va fi tras linie.
Polonia tot ar fi rămas la mila Germaniei și a lui Hitler. Acum, un an mai târziu,
se părea că Uniunea Sovietică putea să obțină o amânare a agresiunii germane
doar dacă accepta propunerile naziștilor (cu prețul izolării totale și al angajării
într-un război riscant împotriva Marii Britanii). Și oricum, în cele din urmă
Stalin tot avea să fie obligat să facă față unui atac din partea Germaniei.
Având nervi de oțel, Stalin și-a păstrat politica la două capete, cooperând cu
Germania prin furnizarea de dotări și instalații de război, dar opunându-i-se în
plan geopolitic, ca și cum n-ar fi existat nici un pericol. Deși nu era dispus să
intre în Pactul Tripartit, el a oferit Japoniei singurul beneficiu pe care i l-ar fi
adus aderarea sovietică la condițiile pactului, lăsându-i ariergarda liberă pentru
aventurile pe care avea de gând să le parcurgă în Asia.
Deși evident că nu era conștient de faptul că Hitler le spusese propriilor gene-
rali că un atac împotriva Uniunii Sovietice ar da ocazia Japoniei să provoace pe
față Statele Unite, Stalin a ajuns pe cont propriu la aceeași concluzie și s-a
hotărât să înlăture un asemenea motiv. Pe 13 aprilie 1941, el a încheiat un tratatJZ.Z UiriAJMA 11A
de neagresiune cu Japonia la Moscova, adoptând în esență aceeași tactică în fața
tensiunilor din ce în ce mai mari din Asia pe care o folosise în cazul crizei
poloneze ce avusese loc cu optsprezece luni în urmă. In ambele cazuri, el a
înlăturat riscul unui război pe două fronturi pe care și l-ar fi asumat agresorul și a
reușit să devieze conflictul în afara teritoriului sovietic încurajând ceea ce
considera a fi un război civil în altă parte. Pactul Hitler-Stalin îi adusese un răgaz
de doi ani, iar tratatul de neagresiune cu Japonia l-a ajutat, șase luni mai târziu,
să-și trimită armata din Orientul îndepărtat în bătălia pentru Moscova, care a
decis rezultatul războiului în favoarea sa.
După încheierea tratatului de neagresiune, într-un gest fără precedent, Stalin
l-a condus la gară pe ministrul de externe japonez Yosuke Matsuoka. Pe lângă că
această atitudine denota cât de mare importanță acorda Stalin tratatului, ea i-a
furnizat prilejul – în prezența întregului corp diplomatic – de a invita la demara-
rea negocierilor cu Germania, în timp ce își etala poziția îmbunătățită pe care o
avea deja la masa tratativelor. „Problema europeană poate fi rezolvată într-un
mod firesc dacă Japonia și sovieticii vor coopera", i-a spus Stalin ministrului de
externe suficient de tare ca să audă toată lumea – asta vrând să însemne probabil
că, în condițiile în care granița lui estică era în siguranță, poziția de negociere

cunoscuse un progres, dar poate și că Germania nu trebuia să intre în război cu
Uniunea Sovietică pentru a elibera ariergarda Japoniei în vederea războiului cu
Statele Unite.
„Nu doar problema europeană", a replicat ministrul de externe japonez.
„Poate fi stabilită situația în întreaga lume!" a afirmat Stalin, completând mai
mult ca sigur în gând că acest lucru era valabil dacă lupta era dusă de alții și
Uniunea Sovietică ieșea în prim-plan doar ca să-și primească răsplata pentru
izbânzile acestora.
Pentru a transmite mesajul dorit la Berlin, Stalin s-a îndreptat apoi spre
ambasadorul german von der Schulenburg, i-a înconjurat umerii cu un braț și a
anunțat: „Trebuie să rămânem prieteni și acum e nevoie să faceți tot ce puteți în
acest scop." Ca să se asigure că s-a folosit de toate canalele – inclusiv de cel
militar – pentru a-și rosti mesajul, el s-a apropiat după aceea de atașatul militar
german al momentului și i-a spus cu voce tare: „V om rămâne prieteni cu voi,
indiferent ce se va întâmpla."1
Stalin avea toate motivele să fie preocupat de atitudinea germanilor. Așa cum
făcuse aluzie Molotov la Berlin, liderul sovietic făcuse presiuni asupra Bulgariei
ca s-o determine să accepte garanții din partea URSS. Stalin negociase de
asemenea un tratat de prietenie și neagresiune cu Iugoslavia în aprilie 1941,
exact în momentul când Germania încerca să obțină dreptul de liberă trecere prin
Iugoslavia pentru a ataca Grecia – o linie de acțiune care avea să genereze în
mod sigur rezistență din partea iugoslavilor în fața presiunilor efectuate de
germani. S-a stabilit apoi că tratatul sovietic cu Iugoslavia s-a semnat cu doar
câteva ore înainte ca armata germană să treacă granița iugoslavă.
Principala slăbiciune a lui Stalin ca om de stat a fost tendința de a le atribui și
adversarilor aceeași capacitate de a efectua calcule chibzuite de care el însuși era
atât de mândru. Aceasta l-a făcut să subestimeze impactul propriei intransigențe
PACTUL SOVIETO-NAZIST 323
și să supraestimeze amploarea eforturilor lui de reconciliere, oricât ar fi fost de
rare. Exact acest tip^de atitudine avea să-i compromită relațiile cu țările demo-
cratice după război, în 1941, Stalin a fost ferm convins, până în clipa când ger-
manii au trecut granița Uniunii Sovietice, că va reuși să stăvilească asaltul în
ultimul minut printr-o propunere de negociere – există acum indicii numeroase
care ne spun că ar fi fost pregătit să facă un mare număr de concesii.
Cu siguranță că motivul pentru care Stalin nu a reușit să oprească atacul ger-
manilor nu este că nu a încercat. Pe 6 mai 1941, poporul sovietic a fost informat
că Stalin preluase funcția de prim-ministru de la Molotov, care a rămas vice-
prim-ministru și ministru de externe. A fost primul moment când Stalin a ieșit
din relativul anonimat al Partidului Comunist pentru a-și asuma responsabilități
evidente pentru rezolvarea problemelor de zi cu zi.
Doar niște împrejurări care sugerau un pericol extrem de mare l-ar fi putut
convinge pe Stalin să renunțe la amenințările misterioase și voalate care consti-
tuiau metoda lui preferată de guvernare. Andrei Vîșinski, pe atunci adjunct al
ministrului de externe, i-a spus ambasadorului guvernului de la Vichy că apariția
lui Stalin într-o funcție publică însemna „cel mai important eveniment istoric din
Uniunea Sovietică de la înființarea ei."18 V on der Schulenburg a crezut că ghi-
cise intențiile lui Stalin. „După părerea mea", i-a spus el lui Ribbentrop, „se
poate afirma cu siguranță că Stalin și-a fixat un obiectiv de politică externă co-
pleșitor de important pentru Uniunea Sovietică, pe care speră să-l îndeplinească
prin eforturi proprii. Sunt ferm convins că, într-o situație internațională apreciată
drept serioasă, obiectivul stabilit este eschivarea Uniunii Sovietice din fața unui
conflict cu Germania."1

Următoarele câteva săptămâni au demonstrat acuratețea predicției formulate
de către ambasadroul german. Ca formă de emitere a unui semnal de liniștire pe
adresa Germaniei, pe data de 8 mai, TASS a negat că ar fi existat o concentrare
neobișnuită de trupe sovietice de-a lungul granițelor sale vestice. Pe durata urmă-
toarelor săptămâni, Stalin a rupt relațiile diplomatice cu toate guvernele euro-
pene în exil stabilite la Londra – însoțindu-și gestul de explicația ofensatoare că
din acel moment problemele lor trebuiau să fie rezolvate de către Ambasada
germană. Stalin a recunoscut totodată guvemele-marionetă pe care le numise
Germania în câteva dintre teritoriile ocupate. Una peste alta, liderul sovietic a
făcut mult mai mult decât ar fi crezut vreodată pentru a asigura Germania că-i
recunoștea toate cuceririle existente.
Ca să înlăture orice pretext posibil pentru o agresiune, Stalin nu le-a permis
unităților militare sovietice care ocupau pozițiile cele mai avansate să se consi-
dere în stare de alertă sporită, în plus, el a ignorat avertismentele formulate de
englezi și de americani față de iminența unui atac german, în parte fiindcă bănuia
că anglo-saxonii încercau să-l învrăjbească împotriva Germaniei. Deși Stalin a
interzis să se deschidă focul asupra avioanelor de recunoaștere germane care
survolau teritoriul din ce în ce mai des, el a permis exercițiile de apărare civile și
convocarea de rezerviști. Evident, el hotărâse că șansa lui de încheiere a unei
înțelegeri de ultimă oră era să-i asigure pe germani de intențiile sale, mai cuLMKLUMAIIA
seamă fiindcă nici una dintre contramăsurile pe care le puteau lua nu era de
natură să modifice semnificativ tabloul general al evenimentelor.
Pe 13 iunie, cu nouă zile înainte de atacul german, TASS a publicat încă o
declarație oficială, în care se infirmau zvonurile foarte răspândite despre imi-
nența războiului, în declarație se spunea că Uniunea Sovietică avea de gând să-și
respecte toate acordurile existente cu Germania. Comunicatul de presă sugera de
asemenea posibilitatea unei noi runde, negocieri care să ducă la soluții mai bune
pentru toate chestiunile aflate în divergență. Că Stalin se pregătise într-adevăr
pentru concesii mari s-a putut vedea și din reacția lui Molotov când, pe 22 iunie,
von der Schulenburg i-a adus declarația de război din partea Germaniei. Molotov
a protestat vehement, declarând că Uniunea sovietică se pregătise să-și retragă
toate trupele de la graniță ca semn de liniștire a Germaniei. Toate celelalte cereri
erau negociabile. „In mod sigur, nu am meritat așa ceva"20, a adăugat Molotov,
vădind un neobișnuit spirit defensiv.
în aparență, Stalin a fost atât de șocat de declarația de război a Germaniei,
încât a căzut victimă unui gen de criză care a durat aproape zece zile. Cu toate
acestea, pe 3 iulie el a revenit la comandă, rostind un important discurs radiodi-
fuzat. Spre deosebire de Hitler, Stalin nu era un orator înnăscut. V orbea foarte
rar în public și, când o făcea, era extrem de pedant. Și în acest discurs el s-a
bazat pe prezentarea seacă a sarcinii monumentale care stătea în fața popoarelor
Rusiei. Totuși, tonul avizat pe care l-a folosit a sugerat o anumită hotărâre din
partea Iui și a lăsat să se înțeleagă că misiunea, oricât de uriașă, era realizabilă.
"Istoria ne arată că nu există și nu au existat vreodată armate invincibile", a
spus Stalin. După ce a ordonat distrugerea tuturor utilajelor și a materialului
rulant, precum și înființarea unor formațiuni de gherilă în spatele liniilor ger-
mane, el a trecut la parcurgerea cu voce tare a câtorva șiruri de cifre ca și cum ar
fi fost un contabil în exercițiul funcțiunii. Singura concesie făcută retoricii avu-
sese loc la începutul discursului. Niciodată până atunci Stalin nu apelase la po-
porul lui într-un registru atât de personal – și nici nu avea s-o mai facă vreodată:
„Tovarăși, cetățeni, frați și surori, luptători din armată și marină. Mă adresez
vouă, prieteni!"2
Hitler avea în fine războiul pe care și-l dorise dintotdeauna. Și își pecetluise

propria soartă, lucru pe care de asemenea e posibil să-l fi dorit de la bun început.
Conducătorii germani, luptând acum pe două fronturi, se întinseseră mai mult
decât își puteau permite pentru a doua oară în intervalul unei singure generații.
Aproximativ șaptezeci de milioane de germani erau angajați în luptă împotriva a
circa șapte sute de milioane de adversari, dat fiind că Hitler făcuse și America să
intre în război în 1941. Se pare că până și Hitler a fost uimit de misiunea pe care
singur și-a fixat-o. Cu doar câteva ore înainte de declanșarea atacului, el le-a spus
comandanților armatei: „Mă simt ca și cum aș da în lături ușa unei camere întu-
necoase, pe care n-am mai văzut-o niciodată, fără să știu ce se află dincolo de ea."2
Stalin mizase pe rațiunea lui Hitler și pierduse; Hitler mizase pe faptul că
Stalin avea să se prăbușească repede și pierduse și el. Insă în timp ce eroarea lui
Stalin era remediabilă, a lui Hitler nu era.
CAPITOLUL 15
America revine în arenă:
Franklin Delano Roosevelt
Pentru liderii politici contemporani care guvernează prin votul opiniei pu-
blice, rolul lui Roosevelt în determinarea izolaționistului său popor să participe
la război servește drept lecție practică asupra competențelor conducerii într-o
democrație. Mai devreme sau mai târziu, amenințarea la adresa echilibrului
european al puterii ar fi forțat Statele Unite să intervină pentru a stopa avântul
Germaniei de a domina lumea. Forța sa pură și aflată în creștere era hărăzită să
propulseze în cele din urmă America în centrul arenei internaționale. Dacă faptul
s-a petrecut cu asemenea viteză și atât de hotărâtor, meritul îi revine lui Franklin
Delano Roosevelt.
Toți marii conducători sunt, de fapt, singuri. Singularitatea lor își are sursa în
capacitatea de a discerne provocările care nu sunt încă evidente contemporanilor
326 DIPLOMAȚIA
lor. Roosevelt a atras un popor izolaționist într-un război între țări al căror conflict
fusese, cu numai câțiva ani înainte, unanim considerat incompatibil cu valorile
americane și nesemnificativ pentru securitatea Americii. După 1940, Roosevelt a
convins Congresul, care cu câțiva ani în urmă aprobase cu o majoritate zdro-
bitoare de voturi o serie numită „Legile neutralității", să autorizeze acordarea de
sprijin american nelimitat Marii Britanii, rămânând extrem de aproape de
beligeranta declarată și uneori chiar depășind această limită, în cele din urmă,
atacul Japoniei asupra bazei americane de la Pearl Harbor a înlăturat ultimele
ezitări ale Americii. Roosevelt a putut convinge de înfricoșătoarele pericole ale
unei victorii a Axei o societate care vreme de două secole își tezaurizase invul-
nerabilitatea. Și a văzut la ea că, de astă dată, implicarea Americii avea să mar-
cheze un prim pas către angajarea internațională permanentă. Pe parcursul
războiului, conducerea exercitată de el a ținut alianța unită și a modelat insti-
tuțiile multilaterale care continuă să slujească comunitatea internațională până în
ziua de azi.
Nici un președinte, poate cu excepția lui Abraham Lincoln, nu a produs o
schimbare mai decisivă în istoria Americii. Roosevelt a depus jurământul de
credință într-un moment de incertitudine națională, când credința Americii în
capacitatea infinită de progres a Lumii Noi fusese serios zdruncinată de Marea
Criză. De jur-împrejurul său, democrațiile păreau să se clatine, iar guvernele
antidemocratice, atât de stânga, cât și de dreapta, câștigau teren.
.După ce Roosevelt a restabilit speranța pe plan intern, soarta i-a impus obli-
gația de a apăra democrația în întreaga lume. Nimeni nu a descris acest aspect al
contribuției lui Roosevelt mai bine decât Isaiah Berlin:

[Roosevelt] a privit viitorul cu calm, ca și cum ar fi spus: „las' să vină, cum o fi, o să
avem grăunțe pentru moara noastră cea mare. O să-l schimbăm complet în folosul
nostru."… într-o lume descurajată, ce părea împărțită între fanatici plini de răutate și în
mod fatal eficienți, mărșăluind spre distrugere, pe de o parte, și populații năucite,
fugărite, martire lipsite de entuziasm față de o cauză pe care nu reușeau să o înțeleagă,
pe de altă parte, el a crezut în propria-i capacitate, atâta vreme cât avea să se afle la
cârmă, de a stăvili această îngrozitoare maree. Avea pe deplin caracterul, energia și
talentul dictatorilor, și se afla de partea noastră.
Roosevelt servise deja ca secretar de stat adjunct la Marina militară în
administrația Wilson și fusese candidatul democraților la vicepreședinție în
alegerile din 1920. Numeroși conducători, printre care de Gaulle, Churchill și
Adenauer, au fost împinși să accepte singurătatea inerentă călătoriei spre mărire
printr-o perioadă de retragere din viața publică. Lui Roosevelt, aceasta i-a fost
impusă atunci când a fost țintuit la pat de poliomielită, în 1921. Făcând o extra-
ordinară demonstrație de voință, el și-a învins handicapul și a învățat să se țină în
picioare cu ajutorul cârjelor, ba chiar să facă câțiva pași, ceea ce i-a permis să
apară înaintea publicului ca și cum n-ar fi fost deloc paralizat. Până la raportul
asupra Yaltei, prezentat Congresului în 1945, Roosevelt a stat în picioare ori de
câte ori a rostit un discurs important. Deoarece mass media a cooperat cu încer-
carea lui Roosevelt de a-și juca rolul cu demnitate, marea majoritate a ameri-
AMERICA REVINE IN ARENA 327
cânilor nu a realizat niciodată dimensiunile handicapului lui Roosevelt și nu l-a
privit niciodată cu sentimente amestecate cu milă.
Roosevelt, un conducător cu temperament clocotitor, care-și folosea farmecul
pentru a păstra distanța, era o combinație nedefinită între un manipulator și un
vizionar. El a guvernat mai adesea din instinct decât pe baza analizei și stârnea
sentimente puternic contradictorii2. După cum a rezumat Isaiah Berlin, Roosevelt
avea grave carențe de caracter, printre care se numărau lipsa de scrupule, cruzimea
și cinismul. Totuși, Berlin a conchis că, în cele din urmă, acestea au fost mai mult
decât supracompensate de trăsăturile de caracter pozitive ale lui Roosevelt:
Ce-i atrăgea pe adepții săi erau calități pe care le avea în compensație, de o rară și
însuflețitoare natură: era mărinimos și avea un larg orizont politic, precum și o mare
putere de imaginație și înțelegere a vremurilor pe care le trăia și a direcției în care
acționau noile forțe importante ale secolului douăzeci…
Aceasta a fost președintele care a propulsat America în rolul de conducător pe
plan internațional, un mediu în care războiul sau pacea, progresul sau stagnarea
în întreaga lume au ajuns să depindă de viziunea și de angajarea sa.
Călătoria Americii de Ia implicarea în primul război mondial la participarea
activă în cel de-al doilea s-a dovedit a fi îndelungată – întreruptă cum a fost de
întoarcerea spre izolaționism a națiunii. Profunzimea repulsiei Americii față de
politica internațională ilustrează măreția realizării lui Roosevelt. O scurtă
prezentare a decorului istoric în care și-a desfășurat Roosevelt politica este, prin
urmare, necesară.
în anii 1920, starea de spirit a Americii era contradictorie, oscilând între
voința de a susține principii cu aplicabilitate universală și nevoia de a le justifica
în numele unei politici externe izolaționiste. Americanii începură să-și expună
temele tradiționale ale politicii lor externe accentuându-le și mai mult: unicitatea
misiunii Americii de a constitui un exemplu de libertate, superioritatea morală a
politicii externe democratice, similitudinea dintre moralitatea personală și cea
internațională, importanța diplomației deschise și înlocuirea echilibrului puterii
prin consensul internațional de tipul celui exprimat de Liga Națiunilor.
Toate aceste principii presupuse a fi universale erau aduse în sprijinul
izolaționismului american. Americanii erau încă incapabili să creadă că orice se
întâmpla în afara emisferei vestice le putea afecta securitatea. America anilor
1920 și 1930 respingea până și propria-i doctrină a securității colective din teama
de a nu conduce la implicarea în certuri între societăți războinice, situate la mari

depărtări. Prevederile Tratatului de la Versailles erau considerate a fi revendi-
cative, iar reparațiile, împotriva intereselor proprii. Când francezii au ocupat
Ruhrul, America s-a folosit de ocazie pentru a-și retrage ultimele forțe din zona
Rinului. Faptul că excepționalismul wilsonian stabilise criterii pe care nici o
ordine internațională nu le putea îndeplini făcea ca dezamăgirea să țină de însăși
natura acestuia.
Dezamăgirea față de rezultatele războiului a șters într-o măsură considerabilă
deosebirile dintre internaționaliști și izolaționiști. Nici cei mai liberali internațio-
naliști nu mai reușeau să vadă interesul american în susținerea unei reglementări
postbelice invalidate. Nici un grup politic semnificativ nu mai avea vreun cuvânt
bun de spus despre echilibrul puterii. Ceea ce trecea drept internaționalism era
identificat cu statutul de membru în Liga Națiunilor mai degrabă decât cu parti-
ciparea de zi cu zi la diplomația internațională. Și până și cei mai convinși inter-
naționaliști insistau că doctrina Monroe lua locul Ligii Națiunilor și dădeau
înapoi dinaintea ideii ca America să se alăture măsurilor de constrângere inițiate
de Ligă, fie ele și de natură economică.
Izolaționiștii au dus aceste atitudini spre concluzia lor finală. Ei au atacat
Liga Națiunilor în principiu, pe temei că aceasta periclita cei doi piloni ai poli-
ticii externe americane istorice – doctrina Monroe și izolaționismul. Liga era
considerată a fi incompatibilă cu doctrina Monroe deoarece securitatea colectivă
dădea dreptul, reclama chiar, ca Liga să se implice în dispute dinăuntrul emisfe-
rei vestice. Și era incompatibilă cu izolaționismul deoarece Liga obliga America
să se implice în dispute în afara emisferei vestice.
Izolaționiștii aveau dreptate. Dacă întreaga emisferă vestică era oarecum
exclusă din cadrul operațiunii de securitate colectivă, ce mai era ca celelalte
națiuni ale lumii să fie împiedicate să organizeze între el grupări regionale și să
fie excluse de Ia operațiunile Ligii? In acest caz, Liga Națiunilor ar fi condus Ia o
restabilire a sistemului echilibrului puterii, deși pe o bază regională, în practică,
internaționaliștii și izolaționiștii au convenit asupra unei politici externe bipar-
tite. Cu toții respingeau intervenția străină în emisfera vestică și orice participare
la mecanismele de constrângere ale Ligii în afara ei. Sprijineau conferințele
pentru dezarmare deoarece exista un consens clar asupra faptului că armele
provocau războiul și că reducerea armamentului contribuia la menținerea păcii.
Erau în favoarea principiilor generale de reglementare pașnică aprobate pe plan
internațional, precum Pactul Kellogg-Briand, de vreme de aceste acorduri nu
presupuneau constrângerea, în fine, Statele Unite erau întotdeauna de ajutor în
chestiunile tehnice, de obicei financiare, lipsite de consecințe politice, precum
stabilirea calendarelor pentru reparațiile convenite.
Prăpastia existentă în gândirea americană între aprobarea unui principiu și
participarea la impunerea lui a devenit extrem de evidentă după Conferința
navală de Ia Washington din 192l-l922. Conferința a fost importantă în două
privințe. Ea a stabilit plafoane pentru armamentul naval al Statelor Unite, al
Marii Britanii și al Japoniei, permițând Statelor Unite o marină militară egală în
mărime cu cea a Marii Britanii, iar Japoniei una de trei cincimi din dimensiunile
celei a Statelor Unite. Această prevedere reafirma noul rol al Americii de putere
dominantă în Pacific, alături de Japonia. Rolul Marii Britanii pe acest teatru era
de acum înainte secundar. Și mai important, un al doilea așa-numit Tratat al
celor patru puteri, între Japonia, Statele Unite, Marea Britanie și Franța, stabilind
reglementarea pașnică a disputelor, era menit să înlocuiască vechea Alianță
anglo-japoneză, din 1902, pășindu-se într-o eră a cooperării în Pacific. Dar dacă
unul dintre semnatarii Tratatului celor patru puteri avea să-i nesocotească
prevederile, aveau ceilalți să acționeze împotriva sa? „Tratatul celor patru puteri
nu conține nici un angajament de război… Nu există nici un angajament privitor

AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 329
la forța armată, nici o alianță, nici o obligație scrisă sau morală de apărare co-
mună…", a explicat președintele Harding unui Senat american neîncrezător.4
Secretarul de stat Charles Evans Hughes a întărit spusele președintelui anun-
țându-i pe toți semnatarii pactului că America nu va participa în nici o situație la
măsuri de constrângere. Dar Senatul tot nu era satisfăcut. La ratificarea Trata-
tului celor patru pueri, Senatul și-a sporit reținerile, stipulând că documentul nu
va angaja Statele Unite la folosirea forței armate pentru respingerea unei agre-
siuni.5 Cu alte cuvinte, acordul se baza pe el însuși; nerespectarea lui nu avea
nici o consecință. America avea să hotărască în fiecare caz în parte, pe măsura
apariției acestora, exact ca și cum n-ar fi existat nici un acord.
în termenii diplomației, așa cum fusese ea practicată de secole, era într-ade-
văr o propunere extraordinară aceea ca un tratat solemn să nu confere nici un
drept de constrângere și că această constrângere trebuia negociată separat cu
Congresul, pe baza abordării fiecărui caz în parte. A fost o anticipare a dezba-
terilor dintre administrația Nixon și Congres, de după Acordul de pace cu
Vietnamul, din ianuarie 1973, în cadrul cărora Congresul a susținut că un acord
pentru care America luptase vreme de trei administrații aparținând ambelor
partide nu conferea nici un drept de constrângere. Potrivit acelei teorii, acordu-
rile cu America reflectau starea de spirit a Washingtonului la momentul respec-
tiv; indiferent care aveau să fie consecințele decurgând din aceste acorduri, ele
aveau să depindă așadar de dispoziția Washingtonului în diferite momente – o
atitudine de la care nu prea era de așteptat că avea să determine încredere în
angajamentele Americii.
Rezerva Senatului nu a inhibat entuziamul președintelui Harding față de
Tratatul celor patru puteri, în cadrul ceremoniei de semnare, el l-a apreciat
pentru că proteja Filipinele și marca „începutul unei noi epoci, mai bune, în
progresul omenirii." Cum era posibil ca un tratat fără prevederei de constrângere
să protejeze un punct nodal de importanța Filipinelor? în ciuda poziției sale la
capătul opus al spectrului politic, Harding a invocat liturghia standard wilso-
niană. Lumea, a spus el, îi va pedepsi pe violatori denunțând „caracterul odios al
perfidiei sau infamia"6. Harding, oricum, nu a reușit să explice cum avea să fie
influențată, ca să nu spunem manipulată, opinia publică și la ce bun, de vreme ce
America refuza să se alăture Ligii Națiunilor.
Pactul Kellogg-Briand, al cărui impact asupra Europei a fost discutat în
capitolul 11, s-a dovedit a fi încă un exemplu al tendinței Americii de a trata
principiile ca autoimplementabile. Deși conducătorii americani au proclamat cu
entuziasm natura istorică a tratatului, dată de faptul că șaizeci și două de națiuni
renunțaseră la război ca instrument al politicii naționale, ei au refuzat cu tărie să
fie de acord cu vreun mecanism de aplicare a pactului, cu atât mai puțin de
impunere a sa. Președintele Calvin Coolidge, devenit exuberant înaintea Congresu-
lui în decembrie 1928, a susținut: „Respectarea acestui legământ… promite mai
mult pentru pacea lumii decât oricare alt acord negociat vreodată între națiuni."
Și totuși, cum a fost realizată această utopie? Apărarea înfocată a Pactului
Kellogg-Briand de către Coolidge i-a îndemnat pe internaționaliști și pe supor-
terii Ligii să susțină, destul de rezonabil, că, de vreme ce războiul fusese scos în
330 DIPLOMAȚIA
afara legii, conceptul de neutralitate și-a pierdut întreaga semnificație. După ei,
pentru că Liga fusese gândită să-i identifice pe agresori, comunitatea interna-
țională era obligată să-i pedepsească pe aceștia ca atare. „Crede cineva", întreba
unul dintre susținătorii acestui punct de vedere, „că planurile agresive ale lui
Mussolini pot fi ținute în frâu doar prin buna credință a poporului italian și prin
forța opiniei publice?"8

Cunoașterea prealabilă a răspunsului la această întrebare nu-l făcea mai accep-
tabil. Chiar și în timp ce tratatul ce-i purta numele era încă dezbătut, secretarul de
stat Kellogg, adresându-se Consiliului pentru Relațiile Externe, accentua faptul că
forța nu trebuia să fie folosită niciodată pentru a se obține acordul cuiva. Sprijini-
rea pe forță, argumenta el, avea să transforme ceea ce se intenționase a fi un mare
pas spre pace în exact genul de alianță militară care era atât de necesar să fie
abolită. Pactul nu trebuia nici să includă o definiție a agresiunii, de vreme ce orice
definiție omite întotdeauna ceva și în acest fel s-ar fi diminuat noblețea formulării
Pactului9. Pentru Kellogg, formularea nu era doar începutul, ea era sfârșitul:
O națiune care pretinde că acționează în autoapărare trebuie să se justifice înaintea
opiniei publice mondiale, precum și înaintea semnatarilor tratatului. Din acest motiv
am refuzat să pun în tratat o definiție a agresorului sau a autoapărării, deoarece am
crezut că nici o definiție juridică cuprinzătoare nu putea fi formulată dinainte… Asta ar
face să fie mai dificil, nicidecum mai puțin dificil, ca o națiune agresoare să-și dove-
dească nevinovăția.10
Senatul nu a fost mai impresionat de explicațiile lui Kellogg decât fusese, cu
șase ani înainte, de analiza lui Harding asupra motivelor pentru care Pactul celor
patru puteri nu era ceea ce se pretindea a fi. De astă dată, Senatul a adăugat trei
„înțelegeri" ale sale: în optica Senatului, tratatul nu limita nici dreptul la auto-
apărare, nici pe cel al Doctrinei Monroe și nici nu crea vreo obligație de a ajuta
victimele agresiupii – ceea ce însemna că orice eveniment previzibil fusese eli-
minat din preveerile sale. Senatul a aprobat Pactul Kellogg-Briand ca declarație
de principiu, insistând în același timp asupra faptului că tratatul nu avea nici o
implicație practică și întrebându-se dacă a implica America, fie și numai într-o
enunțare de principii, merita rezervele presupuse, inevitabil, de acest gest.
Dacă Statele Unite respingeau alianțele și formulau îndoieli asupra eficacității
Ligii, cum avea să fie apărat sistemul Versailles? Răspunsul lui Kellogg s-a
dovedit a fi mult mai puțin original decât criticile aduse, el făcând apel la vechea
asistență, forța opiniei publice:
… dacă prin acest tratat toate națiunile s-ar pronunța împotriva războiului ca instituție
prin care se reglementează disputele internaționale, lumea ar face un pas înainte, ar
crea o opinie publică, ar prezenta marile forțe morale ale lumii spre a fi respectate și
și-ar asuma o obligație sacră, care va face mult mai dificilă lansarea lumii într-un alt
mare conflict.''
Patru ani mai târziu, succesorul lui Kellogg, Henry Stimson, un distins și rafinat
funcționar public, pe măsura tuturor celor produși de America în întreaga perioadă
interbelică, nu a fost în stare să propună un remediu mai bun împotriva agresiunii
decât Pactul Kellogg-Briand – sprijinit, desigur, de forța opiniei publice:
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 331
Pactul Kellog-Briand nu prevede nici o sancțiune bazată pe folosirea forței… Dimpo-
trivă, se bizuie pe sancționarea venită din partea opiniei publice, care poate fi transfor-
mată în cea mai puternică sancțiune din lume… Criticii care îl iau în bătaie de joc nu
au apreciat corect evoluția pe care a cunoscut-o opinia publică după marele război.12
Pentru o putere insulară aflată la mare depărtare – cum erau Statele Unite față
de Europa și Asia – disputele europene apăreau în mod necesar greu de înțeles și
adesea nesemnificative. De vreme ce America dispunea de o amplă marjă de
siguranță, care să o izoleze de provocările ce amenințau țările europene fără să
afecteze securitatea americană, țările europene funcționau de fapt ca supapele de
siguranță ale Americii. O gândire similară condusese la ținerea Marii Britanii
deoparte de politicile curente europene în perioada denumită a „splendidei
izolări" britanice.
Exista, totuși, o diferență fundamentală între „splendida izolare" a Marii
Britanii din secolul al XlX-Iea și izolaționismul american din secolul XX. Marea
Britanic căutase și ea să se delimiteze de certurile permanente din Europa. Ea era
conștientă, totuși, că propria-i siguranță depindea de echilibrul puterii și era

destul de pregătită să apere echilibrul folosind metodele tradiționale ale diplo-
mației europene. Spre deosebire de ea, America nu a acceptat niciodată impor-
tanța nici a echilibrului puterii, nici a stilului diplomației europene. Crezându-se
binecuvântată printr-o unică și în esență superioară dispensă, America pur și
simplu nu s-a angajat sau, dacă a făcut-o, atunci s-a angajat numai pentru cauze
generale și în acord cu propriul său stil diplomatic – care avea un caracter cu
mult mai public, mai juridic și mai ideologic decât al Europei.
Interacțiunea stilurilor diplomatice european și american în timpul perioadei
interbelice a avut de aceea tendința să combine ce aveau mai rău ambele abor-
dări. Simțindu-se amenințate, țările europene, în special Franța și noile națiuni
din Europa de Est, nu au acceptat moștenirea americană a securității colective și
a arbitrajului internațional sau definițiile sale juridice date războiului și păcii.
Țările care se convertiseră la ordinea de zi americană, în principal Marea Brita-
nic, nu aveau nici o experiență în abordarea politicii pe această bază. Totuși,
toate aceste țări erau perfect conștiente că Germania nu ar fi putut fi niciodată
învinsă fără ajutorul Americii. După terminarea războiului, echilibrul puterii
devenise încă și mai puțin favorabil foștilor aliați de război, în orice nou război
cu Germania, de ajutorul american avea să fie nevoie mai urgent și, probabil, mai
curând decât fusese ultima oară, mai ales că Uniunea Sovietică nu se mai număra
printre jucători.
Rezultatul practic al acestui amestec de teamă și speranță a fost că diplomația
europeană a continuat să se depărteze tot mai mult de reperele ei tradiționale și în-
spre o tot mai mare dependență emoțională de America, producând un dublu veto:
Franța nu avea să acționeze fără Marea Britanie, iar Marea Britanie nu avea să ac-
ționeze contrar vederilor susținute puternic la Washington, lăsând deoparte faptul
că liderii americani nu oboseau niciodată să insiste cu volubilitate asupra faptului
că ei nu aveau să riște în nici un caz un război de dragul problemelor europene.
Refuzul constant al Americii, pe parcursul anilor '20, de a se angaja în
protejarea sistemului constituit la Versailles s-a dovedit a fi o teribilă pregătire
332 DIPLOMAȚIA
psihologică pentru anii '30, când au început să se dezlănțuie tensiuni interna-
ționale. O mostră a ceea ce stătea să vină a apărut în 1931, când Japonia a inva-
dat Manciuria, a separat-o de China și a transformat-o într-un stat satelit. Statele
Unite au condamnat actele Japoniei dar au refuzat să participe Ia o acțiune
colectivă de constrângere. Pentru a dezaproba Japonia. America a introdus o sanc-
țiune numai a ei, care la vremea respectivă a semănat cu o eschivare, dar care, un
deceniu mai târziu, în mâinile lui Roosevelt, avea să se transforme într-o armă ce a
forțat ajungerea la o înțelegere cu Japonia. Această sancțiune a fost politica de a
refuza recunoașterea schimbărilor teritoriale determinate prin forță. Elaborată de
Stimson în 1932, ea a fost invocată de Roosevelt în toamna lui 1941 pentru a cere
ca Japonia să se retragă din Manciuria și din toate celelalte teritorii cucerite.
La 30 ianuarie 1933, criza mondială a început serios prin ascensiunea lui
Hitler în postul de cancelar al Germaniei. Soarta a hotărât ca Franklin Delano
Roosevelt, care făcea la fel de mult ca oricare altul pentru a-l doborî pe Hitler, să
depună jurământul de credință la puțin mai mult de patru săptămâni după aceea.
Totuși, nimic în primul mandat al lui Roosevelt nu a prefigurat un asemenea dez-
nodământ. Roosevelt arareori a deviat de la retorica standard a perioadei inter-
belice și a reluat temele izolaționiste pe care i le puseseră la îndemână predecesorii
săi. într-un discurs ținut la Fundația Woodrow Wilson în 28 decembrie 1933,
Roosevelt s-a referit la sfârșitul iminent al condiției convenite prin Tratatul naval
din anii '20. El a propus extinderea acestor acorduri prin cererea de a se renunța la
toate armele defensive și – revenind la Kellogg – prin angajamentul ca nici o

națiune să nu mai permită forțelor sale militare să pătrundă pe teritoriul alteia.
Subiectul era la fel de cunoscut ca și soluția lui Roosevelt la posibilele
încălcări a ceea ce propunea el. încă o dată, blamul opiniei publice era invocat
drept unicul remediu posibil:
… nici un asemenea acord general pentru eliminarea agresiunii sau eliminarea armelor
ofensive nu ar avea vreo valoare în această lume fără ca fiecare Națiune, fără excepție,
să participe la un asemenea acord prin asumarea unei obligații solemne… Atunci,
prieteni, ar fi o chestiune relativ simplă să despărțim oile de capre… Nu este decât o
extindere a provocării lansate de Woodrow Wilson ca noi să propunem în această
nouă generație ca de acum înainte războiul cârmuitorilor să fie transformat de popoare
în pace.
Nu exista nici o prevedere în legătură cu ce puteau păți caprele o dată des-
părțite de oi.
Propunerea lui Roosevelt era deja discutabilă la momentul formulării ei, de
vreme ce Germania părăsise de două luni Conferința pentru dezarmare și refuza
să revină, în orice caz, interzicerea armelor ofensive nu se afla pe agenda de
lucru a lui Hitler. Și nici, după cum s-a dovedit, nu suferea acesta din cauza
oprobiului mondial pentru că optase pentru reînarmare.
Primul mandat al lui Roosevelt a coincis cu perioada de înflorire a revizionis-
mului ce a urmat primului război mondial, în 1935, un comitet special al Sena-
tului, prezidat de senatorul Dakotei de Nord, Gerald Nye, a publicat un raport de
1400 de pagini condamnând intrarea Americii în războiul fabricanților de
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 333
armament. La scurt timp după aceasta, best-seller-ul lui Walter Millis, The Road
to War [Calea spre război – n.t], populariza teza, pentru a-i lărgi audiența.14 Sub
impactul acestei școli de gândire, participarea Americii la război a ajuns să fie
explicată mai degrabă prin neadecvarea conducătorilor la cerințele funcției, prin
conspirație și trădare, decât prin prisma intereselor fundamentale sau permanente
ale Statelor Unite.
Pentru a evita ca America să fie iarăși ademenită să intre în război, Congresul
a votat între 1935 și 1937 trei așa-numite „Legile neutralității". Inițiate de rapor-
tul Nye, aceste legi interziceau împrumuturile sau alte forme de asistență pentru
beligeranți (indiferent de motivul războiului) și impuneau un embargou asupra
armelor tuturor părților (indiferent care era victima). Cumpărarea de produse
nemilitare cu bani-gheață era permisă numai dacă acestea erau transportate cu
nave neamericane.15 Congresul nu refuza profitul cât respingea riscurile. Când
agresorii au pus stăpânire pe Europa, America a anulat distincțiile dintre agresor
și victimă, legiferând un singur set de restricții pentru ambele părți.
Interesul național a ajuns să fie definit în termeni mâi degrabă juridici decât
geostrategici. în martie 1936, secretarul de stat Huli l-a avizat pe Roosevelt în
termeni exclusiv legali asupra semnificației remilitarizării zonei Rinului, care
răsturnase echilibrul militar al Europei și lăsa țările din Europa de Est lipsite de
apărare: „Ar apărea din această succintă analiză că acțiunea guvernului german a
constituit o dublă violare, a pactelor de la Versailles și de la Locarno, dar că, din
punctul de vedere al Statelor Unite, nu pare să reprezinte o violare a tratatului
nostru16 din 25 august 1921, cu Germania…"'
După strălucita sa victorie în alegerile din 1936, Roosevelt a depășit mult
cadrul existent. De fapt, el a demonstrat că, deși preocupat de Criză, prinsese
esența acelui ceva provocator al dictatorilor mai bine decât oricare conducător
european, cu excepția lui Churchill. Pentru început, a căutat doar să enunțe
angajarea morală a Americii față de cauza democrațiilor. Roosevelt și-a început
procesul educativ prin așa-numitul Discurs al carantinei, pe care l-a rostit în
Chicago, în 5 octombrie 1937. A fost primul său avertisment adresat Americii

asupra pericolului ce se apropia și prima sa declarație publică în care afirma că
era posibil ca America să fie nevoită să-și asume anumite responsabilități cu
privire la acest pericol. Reînnoita agresiune a Japoniei în China, cuplată cu anun-
țarea cu un an înainte a constituirii Axei Berlin-Roma, a asigurat decorul, dând
îngrijorării lui Roosevelt o dimensiune globală:
Pacea, libertatea și securitatea a nouăzeci la sută din populația lumii este periclitată de
restul de zece la sută, care amenință cu încălcarea tuturor legilor și a ordinii interna-
ționale… Pare a fi din nefericire adevărat că epidemia fărădelegii mondiale se răspân-
dește. Când o epidemie de boală fizică începe să se întindă, comunitatea cade la în-
voială și se unește pentru ținerea în carantină a pacienților, pentru a proteja sănătatea
comunității împotriva răspândirii bolii.18
Roosevelt a avut grijă să nu spună ce înțelegea prin „carantină" și ce măsuri
anume, dacă era cazul, avea în minte. Dacă discursul ar fi implicat vreun tip de
JJ4 1JIPLOMAȚIA
acțiune, el ar fi fost în contradicție cu Legile neutralității, pe care Congresul le
aprobase cu o majoritate copleșitoare, iar președintele tocmai le semnase.
Deloc surprinzător, Discursul carantinei a fost atacat de izolaționiști, care au
cerut clarificarea intențiilor președintelui. Ei susțineau cu înflăcărare că
distincția între națiunile „iubitoare de pace" și cele „războinice" presupunea din
partea Americii o judecată de valoare care, la rândul ei, avea să conducă la aban-
donarea politicii de neintervenție, pentru care pledaseră atât Roosevelt însuși, cât și
Congresul. După doi ani, Roosevelt descria zarva iscată de discurs astfel: „Din
nefericire, această sugestie a căzut la urechi surde – urechi ostile, chiar, și ranchiu-
noase… A fost întâmpinată ca ațâțătoare la război; a fost condamnată ca încercare
de intervenție în afacerile interne ale altor țări; a fost chiar ridiculizată drept o
uitătură speriată 'sub pat' în căutarea unor pericole de război care nu existau."1
Roosevelt ar fi putut sfârși controversa prin simpla negare a intențiilor ce-i
erau atribuite. Cu toate acestea, în ciuda atacurilor critice, Roosevelt a vorbit
suficient de ambiguu la o conferință de presă, pentru a păstra deschisă opțiunea
pentru o formă oarecare de securitate colectivă. Potrivit practicii jurnalistice a
momentului, președintele se întâlnea cu presa întotdeauna neoficial, ceea ce în-
semna că nu putea fi nici citat nici identificat, iar aceste reguli au fost respectate.
La ani de zile după aceea, istoricul Charles Beard a publicat o transcriere a
întâlnirii, arătându-l pe Roosevelt dând din colț în colț și eschivându-se, dar fără
să nege vreo clipă că Discursul carantinei reprezenta o nouă abordare și refuzând
în același timp să spună care era noua abordare.20 Roosevelt a insistat că dis-
cursul său implica acțiuni ce mergeau mai departe de condamnarea morală a
agresiunii: „Sunt o mulțime de metode pe lume care încă nu au fost încercate
vreodată."21 întrebat dacă asta însemna că avea un plan, Roosevelt a replicat,
„Nu vă pot da nici un indiciu în privința lui. Va trebui să inventați voi unul. Eu
am unul."22 Nu a explicat niciodată care era acest plan.
Roosevelt omul de stat putea avertiza asupra unui pericol iminent; Roosevelt
conducătorul politic trebuia să navigheze printre trei curente de opinie ameri-
cane: un grup mic, susținând sprijinirea clară a tuturor națiunilor „iubitoare de
pace"; un grup oarecum mai semnificativ, care era de acord cu un asemenea
sprijin câtă vreme nu se ajungea la război; și o imensă majoritate sprijinind litera
și spiritul legislației privitoare la neutralitate. Un conducător politic abil va căuta
întotdeauna să mențină deschise cât mai multe opțiuni cu putință. El va vrea să-și
prezinte alegerea finală ca pe propria-i alegere optimă, nu ca fiindu-i impusă de
evenimente. Și nici un conducător american modern nu a fost mai bun la acest
gen de tactică managerială decât Roosevelt.
în cursul unei întâlniri Fireside Chat [Povestiri la gura sobei – n.t.] dedicate
în principal chestiunilor de politică internă, din 12 octombrie 1937 – la o

săptămână după Discursul carantinei -, Roosevelt a încercat să satisfacă toate
cele trei grupuri. Subliniindu-și atașamentul față de pace, el s-a referit aprobator
la conferința ce urma să aibă loc între semnatarii Tratatului naval de la
Washington, din 1922, și a descris participarea americană la aceasta ca pe o
demonstrație a „intenției noastre de a coopera cu ceilalți semnatari ai acestui
Tratat, inclusiv China și Japonia."23 Limbajul conciliant sugera o dorință de
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 335
pace, chiar și cu Japonia; în același timp, servea ca demonstrație a bunei credințe
în cazul în care cooperarea cu Japonia avea să se dovedească imposibilă.
Roosevelt a fost la fel de ambiguu și cu privire la rolul internațional al Americii. El
a amintit audienței de propria sa experiență de război ca secretar adjunct al Marinei
militare: „… neuitând că din 1913 până în 1921 am fost personal destul de aproape
de evenimentele internaționale și că, în acea perioadă, în care am învățat multe
despre ce trebuie făcut, am învățat multe și despre ce nu trebuie făcut."24
Roosevelt nu ar fi obiectat, desigur, dacă auditoriul i-ar fi interpretat declara-
ția ambiguă în sensul că experiența sa de război îl învățase importanța neameste-
cului. Pe de altă parte, dacă Roosevelt chiar asta avusese în vedere, el ar fi câștigat
mult mai multă popularitate decât dacă ar fi spus-o pur și simplu, în lumina
acțiunilor sale ulterioare, este mai probabil că Roosevelt a intenționat să sugereze
că avea să urmeze tradiția wilsoniană prin intermediul unor metode mai realiste.
în ciuda reacției ostile la adresa afirmațiilor sale, Roosevelt i-a spus în octom-
brie 1937 colonelului Edward House, confidentul de odinioară al lui Wiison, că
va mai dura până să „facă poporul să-și dea seama că războiul va fi un pericol
mai mare pentru noi dacă închidem toate ușile și ferestrele decât dacă ieșim în
stradă și ne folosim de influența pe care o avem pentru a pune capăt încăie-
rării."25 Era un alt fel de a spune că Statele Unite trebuiau să participe în afa-
cerile internaționale într-un mod până atunci încă nespecificat, pentru a ajuta la
înăbușirea încercărilor de agresiune.
Problema imediată a lui Roosevelt era o răbufnire a sentimentelor proizola-
ționiste. în ianuarie 1938, Camera Reprezentanților a fost foarte aproape de a
vota un amendament constituțional prin care se cerea referendum național pentru
declarațiile de război, excepție făcându-se în cazul unei invazii a teritoriului
Statelor Unite. Roosevelt a trebuit să facă un apel personal pentru a preveni
votarea amendamentului, în aceste condiții, Roosevelt privea discreția ca fiind
aspectul cel mai de preț al vitejiei, în mai 1938, guvernul Statelor Unite nu a
reacționat la Anschluss (anexarea Austriei la Germania), urmând modelul demo-
crațiilor europene, care se limitaseră la proteste de formă, în timpul crizei care a
condus la Conferința de la Miinchen, Roosevelt s-a simțit obligat să sublinieze în
mod repetat că America nu avea să se alăture unui front comun împotriva lui
Hitler. Și și-a dezavuat subordonații și chiar și prietenii apropiați care măcar
aduceau vorba despre această posibilitate.
La începutul lui septembrie 1938, la un dineu oferit în cinstea relațiilor
franco-americane, ambasadorul american în Franța, William C. Bullitt, a repetat
o platitudine standard – că Franța și Statele Unite erau „unite în vreme de război
și în vreme de pace"26. A fost de ajuns ca să se declanșeze un tărăboi izolaționist.
Roosevelt, care nu avea cum să știe dinainte de afirmațiile lui Bullitt, de vreme
ce acestea făceau parte din genul de retorică nesemnificativă, lăsată la discreția
ambasadorilor, s-a străduit totuși să respingă insinuarea potrivit căreia Statele
Unite se aliniau cu democrațiile, ca fiind „sută la sută greșită"27. Mai târziu în
cursul aceleiași luni, când războiul părea iminent, iar Chamberlain se întâlnise
deja de două ori cu Hitler, Roosevelt i-a trimis lui Chamberlain două mesaje, în
26 și 28 septembrie, îndemnând la organizarea unei conferințe a puterilor inte-
336 DIPLOMAȚIA

resate, care, în împrejurările existente, nu putea decât amplifica presiunile pentru
concesiuni majore din partea Cehiei.
Munchenul pare să fi fost punctul de cotitură care l-a obligat pe Roosevelt să
alinieze America democrațiilor europene, la început politic, însă treptat și
practic. De atunci înainte, angajarea sa în zădărnicirea acțiunilor dictatorilor a
fost de neclintit, culminând trei ani mai târziu cu intrarea Americii în cel de-al
doilea război mondial. Jocul interactiv dintre conducători și popoarele lor într-o
democrație este întotdeauna complex. Un conducător care se limitează !a
experiența poporului său în vreme de tulburări violente achiziționează vremelnic
popularitate, cu prețul condamnării de către posteritate, ale cărei cerințe le negli-
jează. Un conducător care o ia prea mult înaintea societății sale pierde legătura
cu problemele momentului. Un mare conducător trebuie să fie un educator, care
să arunce o punte de legătură între viziunile sale și ceea ce este binecunoscut.
Dar el trebuie, totodată, să fie dispus să meargă înainte de unul singur, pentru a
permite societății să urmeze calea pe care el a ales-o.
în mod inevitabil, în fiecare mare conducător există o doză de șiretenie care
simplifică, uneori obiectivele, uneori importanța sarcinii pe care o are de
rezolvat, însă testul final pe care trebuie să-l treacă este dacă el încorporează sau
nu adevărul valorilor societății sale și esența provocărilor pe care aceasta este
capabilă să le lanseze sau să le accepte. Roosevelt poseda aceste calități într-o
măsură neobișnuită. El credea profund în America; era convins că nazismul era
deopotrivă rău și amenințător la adresa securității americane; și era extraordinar
de șiret. Și era pregătit să poarte pe umeri povara deciziilor luate de unul singur.
Precum un dansator pe sârmă, el a trebuit să se miște cu grijă, să pășească atent,
tatonând, pas cu pas, peste prăpastia dintre țelul său și realitatea societății sale,
demonstrându-i acesteia că, de fapt, țărmul îndepărtat era mai sigur decât
promontoriul cunoscut.
în 26 octopibrie 1938, la mai puțin de patru săptămâni de la Acordul de la
Miinchen, Roosevelt a revenit la tema din Discursul carantinei. Adresându-se la
radio Forumului organizat de Herald-Tribune, el a transmis un avertisment îm-
potriva unor agresori nenumiți, dar ușor de identificat, a căror „politică națională
adoptă ca pe un instrument deliberat amenințarea de război" 8. în continuare,
susținând dezarmarea în principiu, Roosevelt a făcut un apel și la întărirea
apărării Americii:
… am arătat cu consecvență că nici noi, nici vreo altă națiune, nu vom accepta
dezarmarea atâta vreme cât națiuni vecine se înarmează până în dinți. Dacă nu există o
dezarmare generală, trebuie să continuăm noi înșine să ne înarmăm. Este un pas pe
care nu ne' face plăcere să-l facem și pe care nu vrem să-l facem. Dar, până la o
abandonare generală a armelor capabile de agresiune, regulile normale ale prudenței
naționale și bunul simț ne cer să fim pregătiți.2
In secret, Roosevelt a mers mult mai departe. La sfârșitul Iui octombrie 1938.
pe parcursul unor convorbiri separate cu ministrul forțelor aeriene britanice și pu
un prieten personal al primului-ministru britanic Neville Chamberlain, el a
avansat un proiect menit să ocolească Legile neutralității. Propunând o eludare
fățișă a legislației pe care tocmai o semnase, Roosevelt a sugerat amplasarea de
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 337
fabrici pentru asamblarea avioanelor englezești și franceze în Canada, în apro-
pierea frontierei americane. Statele Unite aveau să furnizeze toate componentele,
lăsând Marii Britanii și Franței numai asamblarea finală. Acest aranjament avea
să permită teoretic proiectului să rămână în litera Legilor neutralității, pe baza
presupunerii că părțile componente erau bunuri civile. Roosevelt i-a spus emisa-
rului lui Chamberlain că, „în caz de război cu dictatorii, avea în spate resursele
industriale ale națiunii americane"30.

Schema lui Roosevelt pentru ajutarea democrațiilor să-și refacă puterea
aviatică s-a prăbușit, după cum era sortit, fie și numai datorită simplei imposi-
bilități logistice de a întreprinde în secret un efort la o asemenea scară, însă de
atunci înainte, ajutorul acordat de Roosevelt Marii Britanii și Franței a fost
limitat numai atunci când Congresul și opinia publică nu au putut fi nici ocolite,
nici învinse.
La începutul lui 1939, în Starea Uniunii, mesajul anual, Roosevelt a identifi-
cat națiunile agresoare ca fiind Italia, Germania și Japonia. Făcând aluzie la tema
din Discursul carantinei, el a arătat că „sunt multe metode de a opri un război,
dar mai puternic și mai eficient decât vorbele este de a aduce acasă guvernelor
agresoare sentimentele colective ale propriului nostru popor"31.
în aprilie 1939, la o lună după ocuparea Pragăi de către naziști, Roosevelt a
desemnat pentru prima oară agresiunea împotriva țărilor mai mici echivalentă cu
o amenințare generală la adresa securității americane. La o conferință de presa
din 8 aprilie 1939, Roosevelt le-a spus reporterilor că „independența continuî
politică, economică și socială a fiecărei națiuni mici a lumii are efect asupra si
guranței și prosperității noastre naționale. Fiecare asemenea națiune care dispan
ne slăbește siguranța și prosperitatea națională."32 într-un discurs ținut înainte!
L'niunii Pan Americane în 14 aprilie, el a făcut un pas mai departe susținând c;
interesele securității Statelor Unite nu se mai puteau limita la doctrina Monroe:
Nu încape nici o îndoială că în numai câțiva ani flote aviatice vor traversa oceanul l
fel de ușor cum la ora actuală traversează mările închise europene. Funcționare
economică unitară a lumii devine așadar o necesitate; nici o întrerupere a ei nu va ave
alt rezultat, în viitor, decât fărâmarea vieții economice de pretutindeni.
Generația trecută implicată în chestiunile Pan Americane era preocupată de elaborare
principiilor și a mecanismelor prin care această emisferă să lucreze împreună. Ins
generația următoare va fi preocupată de metodele prin care Noua Lume să poată trăi i
pace cu cea Veche.
în aprilie 1939, Roosevelt li s-a adresat direct lui Hitler și lui Mussolii
printr-un mesaj care, deși luat în bătaie de joc de dictatori, fusese bine gând
pentru a demonstra poporului american că țările Axei aveau, într-adevăr, planu
agresive. Cu siguranță unul dintre cei mai subtili și lunecoși președinți
Americii, Roosevelt le-a cerut dictatorilor – nu însă Marii Britanii și Franței
asigurări că nu vor ataca nici una din cele treizeci și una de națiuni specificai
europene și asiatice, pe parcursul unei perioade de zece ani.34 Roosevelt a tac
apoi demersuri pentru a obține de la aceste treizeci și una de națiuni asigurări:
milare cu privire la Germania și Italia, în final, el a oferit participarea america
la orice conferință de dezarmare având ca scop destinderea încordărilor.
Nota lui Roosevelt va rămâne neîntrecută în istoria diplomației sub aspectul
meticulozității muncii făcute. De pildă, Siria și Palestina, aflate sub mandate
francez și respectiv britanic, erau citate ca state independente.35 Hitler s-a distrat
copios folosind mesajul lui Roosevelt drept element decorativ pentru unul dintre
discursurile sale din Reichstag. Spre veselia tuturor, Hitler a citit rar lunga listă
de țări pe care Roosevelt îl implora să le lase în pace. Pe măsură ce Fiihrerul
pronunța numele țărilor, unul după altul, pe un ton amuzat, hohote de râs răsunau
prin Reichstag. Hitler a trecut la interogarea țărilor înșirate în nota lui Roosevelt,
dintre care multe îi tremurau deja înainte, interesându-se dacă acestea se simțeau
într-adevăr amenințare. Ele, desigur, au negat cu tărie vreo asemenea îngrijorare.
Deși Hitler a marcat un punct sub aspect oratoric, Roosevelt și-a atins obiec-
tivul politic. Cerându-le asigurări numai Iui Hitler și lui Mussolini, el îi stigmati-
zase ca agresori înaintea singurei audiențe care, pentru moment, conta pentru
Roosevelt – poporul american. Pentru a înrola publicul american în acțiunea de
sprijinire a democrațiilor, Roosevelt avea nevoie să formuleze problemele în
termeni ce treceau dincolo de echilibrul puterii și să le înfățișeze ca pe o bătălie

în apărarea victimelor inocente împotriva unui crâncen agresor. Atât nota lui, cât
și reacția lui Hitler față de ea, l-au ajutat pe Roosevelt să-și atingă obiectivul.
Roosevelt a tradus rapid noul prag psihologic al Americii în monedă strate-
gică, în aceeași lună, aprilie 1939, el a mai apropiat puțin Statele Unite de coope-
rarea militară defacto cu Marea Britanie. Un acord între cele două țări a permis
Marinei militare britanice să-și concentreze toate forțele în Atlantic, în vreme ce
Statele Unite și-au mutat grosul flotei în Pacific. Această diviziune a muncii
presupunea că Statele Unite își asumau responsabilitatea apărării împotriva
Japoniei a posesiunilor din Asia ale Marii Britanii, înaintea primului război
mondial, un aranjament analog între Marea Britanie și Franța (aranjament care
condusese la concentrarea flotei franceze în Marea Mediterană) fusese folosit ca
argument pentru că Marea Britanie să fie obligată moral să intre în primul război
mondial în apărarea țărmurilor atlantice ale Franței.
Izolaționiștii, care urmăreau acțiunile lui Roosevelt, erau profund tulburați, în
februarie 1939, înainte de izbucnirea războiului, senatorul Arthur Vandenberg a
înfățișat cu elocință cazul izolaționist:
Este adevărat, trăim într-o lume proiectată în perspectivă, în care, față de timpurile lui
Washington, timpul și spațiul sunt relativ anulate. Dar eu tot îi mulțumesc lui
Dumnezeu pentru două oceane protectoare; și chiar astfel, proiectate în perspectivă,
ele rămân binecuvântarea noastră supremă dacă sunt folosite din plin și cu prudență…
Toți avem simpatiile și emoțiile noastre firești față de victimele actelor de violență
naționale sau internaționale de pretutindeni de pe glob; dar nu suntem și nu putem fi
protectorul omenirii sau polițistul omenirii.
Când, în replică la invadarea Poloniei de către Germania, Marea Britanie i-a de-
clarat război acesteia din urmă în 3 septembrie 1939, Roosevelt nu a avut de ales și
a invocat Legile neutralității, în același timp, el s-a mișcat rapid pentru a modifica
legislația și a permite Marii Britanii și Franței să cumpere arme americane.
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 339
Roosevelt s-a ferit să invoce Legile neutralității în războiul dintre Japonia și
China, în aparență deoarece nici un război nu fusese declarat, dar în realitate
fiindcă era convins că un embargou asupra armelor ar fi afectat China mult mai
mult decât ar fi afectat Japonia. Dar dacă războiul izbucnea în Europa, acesta ar
fi fost declarat formal și el nu ar fi putut apela la nici un subterfugiu pentru a
ocoli Legile neutralității. Prin urmare, la începutul lui 1939, Roosevelt a con-
vocat o revizuire a Legilor neutralității sub temei că ele „pot opera inechitabil și
injust- și pot practic acorda agresorului și refuza victimei ajutorul"37. Congresul
nu a acționat decât după ce războiul european izbucnise deja. Indicând forța spi-
ritului izolaționist, propunerea lui Roosevelt fusese respinsă de trei ori în
Congres până atunci, pe parcursul anului în curs.
In aceeași zi în care Marea Britanie a declarat războiul, Roosevelt a convocat
o sesiune specială a Congresului, pentru 21 septembrie. De astă dată, a învins el.
Așa-numita a Patra Lege a neutralității, din 4 noiembrie 1939, permitea belige-
ranților să cumpere arme și muniție din Statele Unite, cu condiția să plătească cu
bani gheață și să-și transporte marfa cu vase proprii sau neutre. De vreme ce, din
cauza blocadei britanice, numai Marea Britanie și Franța erau în măsură să facă
astfel, „neutralitatea" devenea o noțiune tot mai teoretică. Legile neutralității
duraseră doar atâta vreme cât nu existase nimic față de care să existe neutralitate.
Pe parcursul așa-numitului război ciudat, conducătorii Americii au continuat să
creadă că li se cerea doar ajutorul material, înțelepciunea convențională spunea
că armata franceză, înapoia Liniei Maginot, sprijinită de Marina militară britanică,
avea să sugrume Germania prin combinarea unui război defensiv terestru cu o
blocadă navală.
în februarie 1940, Roosevelt l-a trimis pe subsecretarul de stat Sumner Welles

în misiune în Europa pentru a explora posibilitățile de pace în timpul „războiului
ciudat". Primul ministru Daladier a tras concluzia că Welles îndemna la o pace
de compromis, care să lase Germaniei controlul asupra Europei Centrale, deși
majoritatea interlocutorilor lui Welles nu i-au interpretat astfel remarcile și, în
cazul lui Daladier, dorința se poate să fi zămislit ideea.38 Trimițându-l pe Welles
în Europa, scopul lui Roosevelt nu fusese să medieze cât să-și demonstreze devo-
tamentul față de pace înaintea izolaționistului său popor. El voia de asemenea să
pună un temei pretențiilor Americii la participare, în cazul în care „războiul
ciudat" avea să culmineze cu un acord de pace. Atacul Germaniei asupra
Norvegiei, de câteva săptămâni mai târziu, a pus capăt acelei misiuni speciale.
în 10 iunie 1940, în vreme ce Franța se prăbușea înaintea invadatorilor
naziști, Roosevelt a abandonat neutralitatea formală și s-a alăturat elocvent Marii
Britanii, într-un discurs fulminant, rostit în Charlottesville, Virginia, el a combi-
nat o condamnare distrugătoare la adresa lui Mussolini, ale cărui armate ataca-
seră Franța în chiar acea zi, cu angajamentul Americii de a extinde cu orice preț
ajutorul material acordat oricărei țări ce se opunea agresiunii Germaniei. In ace-
lași timp, el a declarat că America avea să-și întărească propria apărare:
în această a zecea zi a lui iunie 1940, în această universitate fondată de primul mare
profesor american de democrație, trimitem rugăciunile și speranțele noastre celor de
peste mări, care își continuă cu splendidă vitejie bătălia pentru libertate.
în unitatea noastră americană, noi vom urma două cursuri de acțiune evidente și si-
multane; vom extinde resursele materiale ale acestei națiuni Ia aceia ce se opun forței;
și, totodată, vom angaja și vom grăbi folosirea acelor resurse astfel ca noi înșine, cei
din Americi, să putem avea echipament și antrenament la nivelul cerut de orice situație"ÎQ
de urgență și de oricare cerință a apărării.
Discursul lui Roosevelt de la Charlottesville a reprezentat o cumpănă a
apelor. Confruntat cu înfrângerea iminentă a Marii Britanii, orice președinte
american ar fi putut vedea în Marina militară britanică o componentă esențială a
securității emisferei vestice. Este însă dificil de imaginat vreun contemporan al
lui Roosevelt – din indiferent ce partid politic – care, după ce ar fi avut curajul și
previziunea să recunoască provocarea, să fi avut voința de a-și conduce poporul
izolaționist, pas cu pas, înspre angajamentul de a face orice era necesar pentru a
învinge Germania.
Așteptările astfel create, că, mai devreme sau mai târziu, America avea să
devină aliatul Marii Britanii, reprezentau cu siguranță unul dintre cele mai
hotărâtoare elemente în susținerea deciziei lui Churchili de a continua lupta de
unul singur:
V om merge până la capăt… Și chiar dacă, ceea ce nu cred nici un moment, această
insulă sau o mare parte a ei va fi subjugată și înfometată, atunci, imperiul nostru de
dincolo de mări. înarmat și păzit de flota britanică, va continua lupta până când, la
momentul hotărât de Dumnezeu, Lumea Nouă, cu toată forța și puterea sa, va păși
înainte în ajutorul și spre eliberarea celei Vechi.40
Metodele lui Roosevelt erau complexe – elevate în declararea obiectivelor,
șirete în tactică, explicite în definirea problemelor și nu tocmai sincere în des-
lușirea unor anumite evenimente încurcate. Multe dintre acțiunile lui Roosevelt
s-au aflat la limita ponstituționalității. Nici un președinte contemporan nu ar
putea apela la metodele lui Roosevelt și rămâne în funcție. Și totuși, Roosevelt a
văzut că marja de siguranță a Americii se jngusta și că o victorie a puterilor Axei
avea să o elimine. Mai presus de orice, el l-a găsit pe Hitler a fi dușmanul
neîmpăcat și cea mai mare amenințare față de toate valorile pe care le reprezenta
istoricește America.
După prăbușirea Franței, Roosevelt a scos tot mai mult în evidență amenin-
țarea iminentă la adresa securității americane. Pentru el, Atlanticul avea aceeași

semnificație pe care o avea Canalul Mânecii pentru oamenii de stat britanici.
Vedea un interes național vital în aceea ca oceanul să nu fie dominat de Hitler.
Așadar, în discursul Starea Uniunii rostit în 6 ianuarie 1941, Roosevelt a legat
securitatea americană de supraviețuirea Marinei militare britanice:
Am subliniat recent ritmul rapid în care războiul modern poate să aducă în chiar
mijlocul nostru atacul fizic la care va trebui să ne așteptăm, în cele din urmă, dacă
națiunile dictatoare câștigă războiul.
Se vorbește mult despre imunitatea noastră față de o invazie imediată și directă de
dincolo de ocean. Evident, atâta vreme cât Marina militară britanică își menține pu-
terea, un asemenea pericol nu există.
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 341
Desigur, dacă acest lucru era adevărat, America era obligată să facă orice
efort pentru a preveni înfrângerea Marii Britanii – în situație extremă, chiar să
intre în război.
Roosevelt acționa de multe luni de pe premisa că America putea să fie
nevoită să intre în război, în septembrie 1940, el pusese la cale un aranjament
ingenios pentru a da Marii Britanii cincizeci de distrugătoare, așa-zis casabile, în
schimbul dreptului de a stabili baze americane pe opt posesiuni britanice din
Atlantic, între Terranova și continentul sud american. Winston Churchill a numit
mai târziu operațiunea „un act hotărât de încălcare a neutralității", deoarece distru-
gătoarele erau de departe mai importante pentru Marea Britanie decât erau bazele
pentru America. Cele mai multe dintre acestea din urmă erau destul de depărtate de
orice teatru de operațiuni imaginabil, iar altele chiar dublau baze americane exis-
tente. Mai mult decât orice, afacerea distrugătoarelor reprezenta un pretext bazat pe
opinia juridică a unei persoane numite în post chiar de Roosevelt, procurorul
general Francis Biddle – un observator care cu greu se putea numi obiectiv.
Roosevelt nu a căutat să obțină nici aprobarea Congresului, nici modificarea
Legilor neutralității pentru schimbul lui, distrugătoare-contra-baze. Și nici nu i
s-a cerut, oricât de neimaginat pare aceasta în lumina practicii contemporane.
Faptul că Roosevelt a făcut acest pas când campania prezidențială tocmai
începea dă măsura îngrijorării lui Roosevelt în legătură cu o posibilă victorie
nazistă și a angajării sale în susținerea moralului englezilor. (A fost un noroc
pentru Marea Britanie și pentru cauza unității americane faptul că vederile în
materie de politică externă ale contracandidatului la președinție, Wendell
Willkie, nu difereau semnificativ de cele ale lui Roosevelt.)
Concomitent, Roosevelt a sporit imens bugetul american al apărării și, în
1941, a determinat Congresul să introducă serviciul militar obligatoriu pe timp
de pace. Atât de puternic era sentimentul nostalgic izolaționist, încât legea recru-
tării a fost reintrodusă cu un singur vot diferență în Camera Reprezentanților în
vara lui 1941, la mai puțin de patru luni înainte de izbucnirea războiului.
Imediat după alegeri, Roosevelt a purces la eliminarea cerinței celei de-a
Patra Legi a neutralității – că materialele de război americane nu puteau fi
cumpărate decât cu bani gheață. Intr-un Fireside Chat, împrumutând un termen al
lui Wilson el a cerut Statelor Unite să devină „arsenalul democrației"42. Instru-
mentul legal pentru a înfăptui aceasta a fost Legea de „împrumut-închiriere" a
armamentului („Lend and lease Act"), care dădea președintelui autoritatea
discreționară de a împrumuta, a concesiona, a vinde sau a da în schimb, în orice
condiții considera el că este potrivit, orice articol defensiv „guvernului oricărei
țări a cărei apărare este considerată de președinte vitală pentru apărarea Statelor
Unite". Secretarul de stat Huli, în mod obișnuit un wilsonian înfocat și un avocat
al securității colective, a justificat, destul de atipic pentru el, Legea de „împru-
mut-închiriere" prin considerente strategice. Fără ajutor american masiv, a
argumentat el, Marea Britanie ar fi învinsă și controlul Atlanticului ar trece în

mâini ostile, periclitând securitatea emisferei vestice.43
Și totuși, dacă acest lucru era adevărat, America putea evita participarea la
război numai dacă Marea Britanie era în stare să-l înfrângă de una singură pe
342 DIPLOMAȚIA
Hitler, ceea ce nici chiar Churchill nu credea că era posibil. Senatorul Taft a sub-
liniat acest aspect în opoziția pe care a facut-o Ia Legea de „împrumut-în-
chiriere". Izolaționiștii s-au organizat în așa-numitul Prim Comitet al Americii,
condus de generalul Robert E. Wood, președintele consiliului de administrație de
la Sears, Roebuck and Company, și susținut de conducători importanți din multe
domenii, printre care Kathleen Norris, Irvin S. Cobb, Charles A. Lindbergh, Henry
Ford, generalul Hugh S. Johnson, Chester Bbwels și fiica lui Theodore Roosevelt,
dna Nicholas Longworth.
Pasiunea dinapoia opoziției izolaționiste la Legea de „împrumut-îmchiriere" a
fost prinsă într-un comentariu al senatorului Arthur Vandenberg, unul dintre cei
mai precauți purtători de cuvânt ai lor, în 11 martie 1941: „Am azvârlit la coș
Discursul de adio al lui Washington. Ne-am aruncat cu capul înainte în politica
echilibrului puterii și în războaiele pentru putere din Europa, Asia și Africa. Am
făcut primul pas pe un drum de pe care nu ne vom mai putea niciodată retrage."4
Analiza lui Vandenberg era corectă, dar viața era cea care impusese necesitatea;
și era meritul lui Roosevelt de a o fi recunoscut.
După propunerea Legii de „împrumut-închiriere", Roosevelt s-a hotărât să
facă învingerea naziștilor tot mai explicită, cu fiecare lună care trecea, încă
dinainte de votarea Legii, șefii de stat major, anticipându-i aprobarea, s-au
întâlnit pentru a organiza resursele, astfel încât acestea să fie făcute disponibile.
Aflându-se împreună, ei au început să facă și planuri pentru timpul când Statele
Unite aveau să fie participant activ la război. Pentru acești analiști, numai mo-
mentul intrării Americii în război mai rămânea de stabilit. Roosevelt nu și-a pus
inițialele pe așa-numitului Acord ABC-l, potrivit căruia, în caz de război,
prioritatea numărul unu avea să fie atribuită luptei împotriva Germaniei. Dar era
clar că asta se datora unpr imperative de politică internă și unor restricții consti-
tuționale și nicidecum vreunei ambiguități legate de intențiile sale.
Atrocitățile naziștilor au șters tot mai mult distincțiile dintre a lupta pentru
promovarea valorilor americane și a lupta pentru apărarea securității americane.
Hitler depășise cu prea mult orice normă a moralității, astfel încât bătălia împo-
triva sa era asimilată cu triumful binelui asupra răului în lupta pentru supra-
viețuire. Astfel, în ianuarie 1941, Roosevelt a rezumat obiectivele Americii în
ceea ce el a numit Cele Patru Libertăți: libertatea de exprimare, libertatea credin-
ței, libertatea de a nu suferi de sărăcie și libertatea de a nu suferi de frică. Aceste
țeluri depășeau mult obiectivele oricărui război european anterior. Nici măcar
Wilson nu proclamase o chestiune socială ca libertatea de a nu suferi de sărăcie
drept scop al războiului.
în aprilie 1941, Roosevelt a făcut încă un pas spre război autorizând un acord
cu reprezentantul danez la Washington (al cărui rang era de ministru), prin care
forțelor americane li se permitea ocuparea Groenlandei. De vreme ce Danemarca
se afla sub ocupație germană și nici un guvern în exil danez nu fusese format,
acel diplomat fără țară a luat asupra sa „autorizarea" bazelor americane pe pă-
mânt danez, în același timp, Roosevelt l-a informat confidențial pe Churchill că,
de atunci înainte, vasele americane aveau să patruleze Atlanticul de Nord la vest
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 343
de Islanda – acoperind cam două treimi din întregul ocean — și „să facă publică
poziția eventualelor vase sau avioane agresoare localizate în aria de patrulare
americană"45. Trei luni mai târziu, la invitația guvernului local, trupele ameri-

cane au aterizat în Islanda, tot posesiune daneză, pentru a înlocui forțele brita-
nice. Apoi, fără aprobarea Congresului, Roosevelt a declarat întreaga zonă dintre
aceste posesiuni daneze și America de Nord ca făcând parte din sistemul
defensiv al emisferei vestice.
într-un lung discurs radiodifuzat, din 27 martie 1941, Roosevelt a anunțat
starea de urgență și a reafirmat devotamentul Americii față de progresul social și
economic:
Nu vom accepta o lume dominată de Hitler. Și nu vom accepta o lume, ca lumea de
după război, din anii '20, în care germenii hitlerismului să poată prinde iarăși rădăcini
și în care să le fie îngăduit să crească.
Nu vom accepta decât o lume consacrată libertății de vorbire și de expresie, liber-
tății fiecărei persoane de a se închina lui Dumnezeu în felul său, libertății de a nu
suferi de sărăcie și libertății de a nu mai trăi sub imperiul terorii.46
Expresia „nu vom accepta" trebuia să însemne că Roosevelt angaja de fapt
intrarea în război a Americii pentru Cele Patru Libertăți, dacă acestea nu puteau
fi asigurate prin alte mijloace.
Puțini președinți americani au fost atât de sensibili și de ageri ca Franklin
Delano Roosevelt în sesizarea psihologiei poporului său. Roosevelt a înțeles că
numai o amenințare la adresa propriei lor securități îi putea motiva pentru a
sprijini pregătirile militare, însă pentru a-i duce la război, el știa că trebuia să
apeleze la idealismul lor, în mare măsură la fel cum o făcuse și Wilson. Din
punctul de vedere al lui Roosevelt, necesitățile securității americane puteau fi
foarte bine rezolvate prin controlarea Atlanticului, însă obiectivele sale de război
reclamau o anumită viziune a unei noi ordini mondiale. Astfel, „echilibrul
puterii" era un termen de negăsit în declarațiile lui Roosevelt, cu excepția
ocaziilor când era folosit în sens peiorativ. Ceea ce urmărea el era să determine
apariția unei comunități mondiale compatibile cu idealurile democratice și
sociale ale Americii, ca cel mai bun garant al păcii.
în această atmosferă, președintele unor State Unite teoretic neutre și condu-
cătorul tipic de vreme de război al Marii Britanii, Winston Churchill, s-au
întâlnit în august 1941 pe un crucișător în largul coastelor Terranovei. Situația
Marii Britanii se îmbunătățise oarecum când Hitler invadase Uniunea Sovietică,
în iunie, însă Anglia era departe de a fi sigură de victorie. Cu toate acestea, de-
clarația comună semnată de cei doi conducători reprezenta nu o declarație tradi-
țională de intenții de război, ci proiectul unei lumi cu totul noi, purtând amprenta
Americii. Carta Atlanticului proclama un set de „principii comune" pe care
președintele și primul-ministrul își bazau „speranțele într-un viitor mai bun al
omenirii"47. Aceste principii dezvoltau Cele Patru Libertăți ale lui Roosevelt prin
adăugarea accesului egal la materiile prime și a eforturilor comune pentru
îmbunătățirea condițiilor de viață pretutindeni în lume.
_7-t-t uifL,(JMA l IA
Carta Atlanticului punea chestiunea securității postbelice în termeni integral
wilsonieni și nu conținea nici o componentă geopolitică. „După distrugerea
finală a tiraniei naziste", națiunile libere aveau să renunțe la folosirea forței și să
impună dezarmarea permanentă națiunilor „care amenințau… cu agresiunea''.
Aceasta avea să conducă la încurajarea „tuturor măsurilor realizabile ce vor
ușura națiunilor iubitoare de pace povara zdrobitoare a armamentului"48. Erau
avute în vedere două categorii de națiuni: națiunile agresoare (anume Germania,
Japonia și Italia), care aveau să fie permanent dezarmate, și „țările iubitoare de
pace", cărora avea să li se permită menținerea unor forțe militare, dar, se spera,
la un nivel considerabil redus. Autodeterminarea națională avea să servească
drept piatră unghiulară acestei noi ordini mondiale.
Diferența dintre Carta Atlanticului și Planul Pitt, prin care Marea Britanie pro-
pusese terminarea războaielor napoleoniene, arăta măsura în care Marea Britanie

devenise asociatul secundar în relațiile anglo-americane. Nici măcar o singură
dată nu se referea Carta Atlanticului la un nou echilibru al puterii, în vreme ce
Planul Pitt urmărise să fte aproape numai asta. Nu pentru că Marea Britanie ar fi
dat uitării echilibrul puterii imediat după cel mai disperat război din lunga sa
istorie; ci deoarece Churchill realizase că însăși intrarea Americii în război avea
să modifice echilibrul puterii în favoarea Marii Britanii, în același timp, el era
nevoit să subordoneze obiectivele britanice pe termen lung necesităților imediate
– ceva ce Marea Britanie nu se simțise niciodată obligată să facă pe parcursul
războaielor napoleoniene.
Când Carta Atlanticului a fost proclamată, armatele germane se apropiau de
Moscova, iar forțele japoneze se pregăteau să pătrundă în Asia de Sud-Est.
Churchill era preocupat în primul rând să îndepărteze toate obstacolele din calea
intrării Americii în război. Deoarece înțelesese foarte bine că, de una singură,
Marea Britanie nu avea să fie în stare să obțină o victorie decisivă, chiar și cu
participare sovietică la război și sprijin material american, în plus, Uniunea
Sovietică se putea prăbuși și un compromis între Hitler și Stalin era oricând
posibil, amenințând iarăși Marea Britanie cu izolarea. Churchill nu vedea nici un
rost în disputarea structurii postbelice înainte de a fi măcar sigur că așa ceva
avea să mai existe.
In septembrie 1941, Statele Unite au trecut granița înspre beligerantă. Ordinul
lui Roosevelt ca poziția submarinelor germane să fie raportată Marinei militare
britanice făcuse inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu, o ciocnire să aibă loc.
în 4 septembrie 1941. distrugătorul american Greer a fost torpilat în vreme ce
semnala avioanelor britanice poziția unui submarin german, în 11 septembrie,
fără a descrie împrejurările, Roosevelt a denunțat „pirateria" germană. Compa-
rând submarinele germane cu un șarpe cu clopoței încordat pentru a sări la atac,
el a ordonat Marinei militare a Statelor Unite să scufunde „pe loc" orice sub-
marin german sau italian descoperit în deja stabilita zonă defensivă americană ce
se extindea până în Islanda. Sub aspect practic, America se afla în război pe mare
cu puterile Axei.49
Concomitent, Roosevelt a acceptat provocarea Japoniei. Ca răspuns la ocupa-
rea Indochinei de către Japonia, în iulie 1941, el a abrogat tratatul comercial cu
AMERICA REVINE ÎN ARENĂ 345
Japonia, a interzis vânzarea deșeurilor metalice către aceasta și a încurajat
guvernul în exil olandez să oprească exporturile olandeze de petrol din Indiile de
Est olandeze (actuala Indonezie) către Japonia. Aceste măsuri au condus la
negocieri cu Japonia, începute în octombrie 1941. Roosevelt a dat instrucțiuni
negociatorilor americani ca aceștia să ceară Japoniei să renunțe la toate cuceririle
sale, inclusiv la Manciuria, invocând refuzul anterior al Americii de a „recu-
noaște" aceste acte.
Roosevelt trebuie să fi știut că nu era posibil ca Japonia să accepte, în 7
octombrie 1941, folosind modelul Războiului ruso-japonez, Japonia a lansat un
atac surpriză asupra bazei navale de la Pearl Harbor și a distrus o bună parte a
flotei americane din Pacific. In 11 decembrie 1941, Hitler, care realizase un
tratat tripartit cu Japonia și Italia, a declarat război Statelor Unite. De ce anume
l-a eliberat Hitler astfel, formal, pe Roosevelt pentru ca acesta să concentreze
eforturile americane de război asupra țării pe care Roosevelt o considerase
întotdeauna a fi dușmanul principal nu a fost niciodată explicat satisfăcător.
Intrarea Americii în război a marcat momentul culminant al extraordinarei
acțiuni diplomatice a unui mare și îndrăzneț conducător. In mai puțin de trei ani,
Roosevelt își atrăsese poporul credincios izolaționismului într-un război mon-
dial. Până nu mai departe de luna mai 1940, 64 la sută dintre americani consi-

deraseră păstrarea păcii mai importantă decât înfrângerea naziștilor. Optsprezece
luni mai târziu, în decembrie 1941, exact înainte de atacul de la Perl Harbor,
proporțiile se inversaseră – numai 32 la sută erau în favoarea păcii ca alternativă
la triumful acțiunii de prevenire.50
Roosevelt își atinsese țelul cu răbdare și neînduplecare, educându-și poporul
puțin câte puțin asupra necesităților ce îi stăteau înainte. Auditoriul i-a filtrat
cuvintele prin propriile prejudecăți și nu a înțeles întotdeauna că destinația finală
a acestora era războiul, deși nu încăpea îndoială că era vorba despre confruntare.
De fapt, Roosevelt nu a fost atât de înclinat spre război cât spre înfrângerea
naziștilor; era limpede că, pe măsură ce trecea timpul, naziștii nu puteau fi
învinși decât dacă America intra în război.
Faptul că intrarea sa în război trebuie să fi părut atât de bruscă poporului
american s-a datorat combinării a trei factori: americanii nu avuseseră experiența
războiului din considerente de securitate în afara emisferei vestice; mulți dintre
ei credeau că democrațiile europene puteau învinge singure, în vreme ce puțini
înțelegeau natura diplomației ce precedase atacul japonez de la Pearl Harbor sau
pripita declarație de război împotriva Statelor Unite a lui Hitler. A fost măsura
profundului lor izolaționism faptul că a fost nevoie ca Statele Unite să fie
bombardate la Pearl Harbor pentru a intra în război în Pacific; și că, în Europa,
Hitler a fost cel care a declarat până la urmă război Statelor Unite și nu invers.
Prin inițierea ostilităților, puterile Axei rezolvaseră trenanta dilemă a lui
Roosevelt cu privire la modalitatea prin care să urnească la război poporul
american. Dacă Japonia și-ar fi concentrat atacul asupra Asiei de Sud-Est, iar Hitler
nu ar fi declarat război Statelor Unite, sarcina lui Roosevelt de a-și atrage poporul
de partea vederilor sale ar fi fost mult mai complicată, în lumina convingerilor
morale și strategice proclamate de Roosevelt, nu încape însă îndoială că, în cele din
urmă, el ar fi reușit cumva să înroleze America în lupta pe care el o considera atât
de decisivă pentru viitorul libertății și securității Americii deopotrivă.
Generațiile următoare de americani au pus mai mare preț pe sinceritatea totală a
șefului lor executiv. Totuși, ca și Lincoln, Roosevelt a simțit că în joc era supra-
viețuirea țării sale și a valorilor acesteia și că istoria însăși avea să-l facă răspun-
zător de rezultatele inițiativelor sale solitare. Și, la fel ca în cazul lui Lincoln, este
măsura datoriei oamenilor liberi față de Franklin Delano Roosevelt faptul că
înțelepciunea trecerii sale solitare este acum considerată, pur și simplu, firească.
CAPITOLUL 16
Trei modalități de abordare a păcii:
Roosevelt, Stalin și Churchill
în cel de-al doilea război mondial
Când a atacat Uniunea Sovietică, Hitler a lansat cel mai amplu război terestru
din istoria omenirii. Ororile acelui război au fost fără precedent chiar și în compa-
rație cu barbariile ce au însoțit conflictele europene anterioare. A fost un genocid
împins la extrem, în vreme ce armatele germane își croiau drum spre inima Rusiei,
Hitler a declarat război Statelor Unite, transformând ceea ce fusese un război
european într-o conflagrație mondială. Armata germană a devastat Rusia, dar a fost
incapabilă să dea o lovitură decisivă, în iarna anului 1941, a fost oprită la perife-
riile Moscovei. Apoi, în iarna anilor 1942^43, ofensiva germană, de astă dată în-
dreptată spre sudul Rusiei, s-a împotmolit, într-o bătălie sălbatică în Stalingradul
înghețat, Hitler a pierdut întreaga Armată a Vl-a. Coloana vertebrală a efortului de
război german a fost frântă. Conducătorii aliați – Churchill, Roosevelt și Stalin – se
puteau de-acum gândi la victorie și la viitorul aspect al lumii.
Fiecare dintre învingători vorbea în termenii experienței istorice a națiunii

sale. Churchill voia să reconstruiască echilibrul puterii în Europa. Aceasta
însemna reconstrucția Marii Britanii, a Franței și chiar a Germaniei învinse astfel
încât, împreună cu Statele Unite, aceste state să poată contrabalansa colosul
sovietic, de la est. Roosevelt avea în vedere o ordine postbelică în care cei trei
învingători, împreună cu China, să acționeze ca un consiliu de directori ai lumii
pentru a impune pacea oricărui răufăcător potențial, cel mai probabil fiind, după
el, Germania – o viziune care avea să fie cunoscută drept ,,Cei Patru Polițiști".
Modul lui Stalin de a vedea lucrurile reflecta atât ideologia sa comunistă, cât și
politica externă rusă tradițională. El s-a străduit să speculeze victoria țării sale
prin extinderea influenței rusești în Europa Centrală. Și a intenționat să
transforme țările cucerite de armatele sovietice în zone tampon pentru protejarea
Rusiei împotriva oricărei agresiuni germane viitoare.
Roosevelt o luase mult înaintea poporului său când și-a dat seama că o victo-
rie a lui Hitler ar pune în pericol securitatea americană. Dar el a fost la unison cu
poporul său în respingerea lumii tradiționale a diplomației europene. Atunci când
a insistat că o victorie nazistă ar amenința America, el nu avea în vedere înrola-
rea Americii în restabilirea echilibrului puterii în Europa. Pentru Roosevelt,
scopul războiului era să-l înlăture pe Hitler, care constituia obstacolul în calea
unei ordini internaționale cooperante bazate pe armonie, nu pe echilibru.
Roosevelt era de aceea neîndurător cu truismele ce pretindeau că încorpo-
rează lecțiile istoriei. El respingea ideea că o înfrângere totală a Germaniei putea
crea un vid pe care Uniunea Sovietică victorioasă să încerce apoi să-l umple. A
refuzat să aprobe garanții împotriva unor posibile rivalități postbelice între
învingători, deoarece aceasta implica restabilirea echilibrului puterii, pe care el
vroia, de fapt, să-l distrugă. Pacea avea să fie protejată printr-un sistem de securi-
tate colectivă menținut de aliații din timpul războiului, acționând concertat, și
sprijinit prin bunăvoința reciprocă și vigilență.
Nefiind de menținut un echilibru, ci o stare de pace universală, Roosevelt a
hotărât ca, după înfrângerea Germaniei naziste, Statele Unite să-și retragă acasă
forțele militare. Roosevelt nu avea deloc intenția să staționeze permanent forțe
americane în Europa sau, și mai puțin, să facă așa ceva pentru a contrabalansa
sovietele, lucru cu care, după el, publicul american nu ar fi fost niciodată de
acord, în 29 februarie 1944, înainte ca trupele americane să fi pus vreodată
piciorul în Franța, el i-a scris Iui Churchill:
Vă rog să nu-mi cereți să mențin trupe americane în Europa. Pur și simplu n-o pol
face! V oi fi nevoit să-i aduc pe toți înapoi acasă. După cum am sugerat anterior,
denunț și protestez paternitatea Belgiei, Franței și Italiei. Va trebui, într-adevăr, să
vă educați și să vă instruiți propriii copii. Având în vedere că ei ar putea să vă fie
bastionul în perioada următoare, ar trebui acum să plătiți cel puțin pentru a-i
școlariza!'
Cu alte cuvinte, Marea Britanie ar fi trebuit să apere Europa fără nici un
ajutor din America.
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 349
în același spirit, Roosevelt a respins orice responsabilitate americană cu
privire la reconstrucția economică a Europei:
Nu vreau ca Statele Unite să aibă povara reconstituirii Franței, Italiei și a Balcanilor.
Aceasta nu este sarcina noastră firească, la o depărtare de 5000 de kilometri sau mai
bine. Este, fără discuție, o sarcină a englezilor, de care englezii sunt mult mai vital
interesați decât suntem noi.
Roosevelt supraestima mult capacitatea postbelică a Marii Britanii cerându-i
să rezolve simultan apărarea și reconstrucția Europei. Poziția Marii Britanii în
această schemă era cu totul exagerată din cauza disprețului profund al lui
Roosevelt pentru Franța, în februarie 1945, la Yalta, cea mai importantă confe-
rință a învingătorilor, Roosevelt l-a dojenit pe Churchill în prezența lui Stalin

pentru că încerca să facă „în mod artificial" din Franța o mare putere. Ca și cum
absurditatea unei asemenea strădanii n-ar fi presupus nici o elaborare, el a luat în
râs mobilul lui Churchill, pe care l-a descris drept un efort de a stabili o linie de
apărare în lungul frontierei estice a Franței, în spatele căreia Marea Britanie să-și
poată apoi aduna armata.3 La acel moment, aceasta s-a întâmplat să fie singura
modalitate imaginabilă de opunere înaintea expansionismului sovietic.
Fără să fie pregătit ca America să-și asume un rol permanent, Roosevelt vroia
ca aliații victorioși să supravegheze dezarmarea și împărțirea Germaniei și să su-
pună diverse alte țări controlului lor (în mod uimitor, Roosevelt includea Franța
în categoria țărilor care să fie controlate). La începutul primăverii lui 1942, cu
ocazia unei vizite a ministrului de externe sovietic Molotov la Washington,
Roosevelt și-a schițat ideea celor „Patru Polițiști" care să impună pacea în lumea
postbelică. Harry Hopkins a descris modul de a gândi al președintelui într-o
scrisoare către Churchill:
Roosevelt i-a vorbit lui Molotov despre un sistem care să permită doar marilor puteri
– Marea Britanie, Statele Unite, Uniunea Sovietică și, posibil, China – să dețină arme.
Acești „polițiști" ar urma să lucreze împreună pentru a menține pacea.
în final, Roosevelt era hotărât să pună capăt imperiilor coloniale britanic și
francez:
După ce câștigăm războiul, am să acționez din răsputeri pentru a mă asigura ca Statele
Unite să nu fie aduse în situația de a accepta vreun plan care să urmeze ambițiile
imperialiste ale Franței sau care să ispitească Imperiul britanic să dea curs ambițiilor
sale imperiale.
Politica lui Roosevelt era un amestec violent de excepționalism american,
idealism wilsonian și intuiție proprie asupra psihicului american, care întot-
deauna a fost mai bine acordat la cauzele universale decât la calculul recom-
penselor și al penalizărilor. Churchill reușise prea bine să alimenteze iluzia că
Marea Britanie mai era încă o mare putere, capabilă să stăvilească de una singură
expansiunea sovietică. Fiindcă numai o asemenea convingere poate explica susți-
nerea de către Roosevelt a unei ordini mondiale bazate pe retragerea trupelor
americane peste ocean, pe o Germanie dezarmată, pe o Franță redusă la un statut
secundar și pe o Uniune Sovietică lăsată cu un vid uriaș dinainte-i. Perioada
postbelică s-a transformat astfel într-un exercițiu din care America a învățat cât
de importantă era pentru noul echilibru al puterii.
Schema lui Roosevelt, a celor Patru Polițiști care să determine și să garanteze
pacea mondială, reprezenta un compromis între abordarea tradițională a echili-
brului puterii, a lui Churchill, și wilsonianismul nereținut al consilierilor lui
Roosevelt, așa cum a fost rezumat de secretarul de stat Cordel Huli. Roosevelt
era decis să evite eșecurile Ligii Națiunii și sistemul ce fusese stabilit în urma
primului război mondial. El vroia o anumită formă de securitate colectivă, dar
știa din experiența anilor '20 că securitatea colectivă reclama existența unor
puteri care să o impună, și acesta urma să fie rolul celor Patru Polițiști.
Concepția lui Roosevelt despre cei Patru Polițiști era de fapt structural
similară celei a Iui Metternich despre Sfânta Alianță, deși liberalii americani ar fi
fost îngroziți Ia un asemenea gând. Fiecare sistem reprezenta o încercare de a
menține pacea printr-o coaliție de învingători susținând aceleași valori. Sistemul
lui Metternich a funcționat deoarece protejase un veritabil echilibru al puterii,
ale cărui puteri-cheie împărtășiseră într-adevăr valori comune, iar Rusia, cu toate
că uneori diversionist, colaborase totuși. Concepția lui Roosevelt nu putea fi
implementată deoarece în urma războiului nu a apărut nici un veritabil echilibru
al puterii, ca urmare a faptului că între învingători exista o profundă prăpastie
ideologică, iar Stalin, o dată eliberat de amenințarea Germaniei, nu mai avea nici
o reținere în a urma interesele ideologice și politice sovietice, chiar cu prețul

unei confruntări cu aliații săi de odinioară.
Roosevelt nu a stabilit nici o prevedere pentru ce se putea întâmpla dacă unul
dintre Polițiști refuza să joace rolul ce i se atribuise – mai ales dacă acel Polițist
se vădea a fi Uniunea Sovietică. Pentru că, în acel caz, disprețuitul echilibrul al
puterii ar trebui să fie în cele din urmă reconstruit. Și cu cât mai complet erau
înlăturate elementele tradiționale ale echilibrului, cu atât mai herculeană avea să
devină sarcina creării noului echilibru.
Să fi căutat Roosevelt în toată lumea și tot n-ar fi găsit un interlocutor mai
diferit de el decât Stalin. In vreme ce Roosevelt vroia să implementeze conceptul
wilsonian al armoniei mondiale, ideile Iui Statin despre felul de a conduce politi-
ca internațională erau strict cele promovate de conceptul de Realpolitik, al Lumii
Vechi. Când, la Conferința de Ia Potsdam, un general american a încercat să-l
flateze pe Stalin observând cât de plăcut era să vadă armatele rusești în Berlin,
Stalin a replicat tăios, „Țarul Alexandru I a ajuns Ia Paris".
Stalin a definit cerințele păcii în felul în care oamenii de stat ruși o făcuseră
de secole – drept cea mai lată posibil centură de siguranță de jur împrejurul vas-
telor frontiere ale Uniunii Sovietice. El a întâmpinat binevoitor accentul pus de
Roosevelt pe capitularea necondiționată, deoarece aceasta ar fi eliminat puterile
Axei ca factori ai unui proces de reglementare a păcii și ar fi prevenit apariția
unui echivalent german al lui Talleyrand la o conferință de pace.
Ideologia întărea tradiția. Ca exponent al comunismului, Stalin refuza să facă
vreo distincție între națiunile democratice și cele fasciste, deși, fără îndoială con-
sidera democrațiile mai puțin nemiloase și, în același timp, mai puțin înspăi-
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 351
mântătoare. Stalin nu poseda nici un aparat conceptual care să-i permită să
renunțe la teritorii pentru buna înțelegere, ori la realitatea „obiectivă" de dragul
stării de spirit a momentului. De aceea, era sortit să le propună aliaților săi
democratici aceleași aranjamente pe care i le ceruse și lui Hitler cu un an înainte.
Cooperarea cu Hitler nu-l făcuse cu nimic mai înțelegător față de nazism decât îl
îndemna alianța sa ulterioară cu democrațiile să aprecieze virtuțile instituțiilor
libere. El lua de la fiecare partener temporar tot ce se putea lua prin intermediul
diplomației și smulgea prin forță tot ce nu i se oferise gratis – atâta vreme cât
putea face asta fără a risca războiul. Principiul său călăuzitor rămânea interesul
național sovietic, așa cum se reflecta acesta prin prisma ideologiei comuniste.
Pentru a-l parafraza pe Palmerston, Stalin nu avea prieteni, doar interese.
Stalin se dovedise a fi cel mai bine pregătit să negocieze condițiile postbelice
atunci când se afla în cele mai dificile situații militare. Cu cuțitul literalmente la
gât, el a încercat să facă asta în decembrie 1941, când ministrul de externe
Anthony Eden a vizitat Moscova, și iarăși în mai 1942, când l-a trimis pe Molo-
tov la Londra și apoi la Washington. Aceste eforturi au .fost, oricum, zadarnice
deoarece Roosevelt era cu totul împotriva oricăror discuții detaliate cu privire la
configurația postbelică. După bătălia de la Stalingrad, Stalin a devenit tot mai
sigur că la terminarea războiului Uniunea Sovietică avea să se afle în posesia
celor mai multe dintre teritoriile ce păreau a fi în dispută. Având din ce în ce mai
puțin de câștigat prin negocieri, Stalin a încredințat forma lumii postbelice posi-
bilităților de cucerire ale armatei sale.
Churchill ar fi fost destul de pregătit să înceapă negocieri cu Stalin asupra or-
dinii europene postbelice înainte ca Stalin să-și poată înhață prăzile. în definitiv,
aliați expansioniști precum Stalin mai fuseseră întâlniți și învinși în istoria
britanică. Dacă Marea Britanie ar fi fost mai puternică, Churchill ar fi căutat cu
siguranță să smulgă reglementări practice de la Stalin atâta vreme cât acesta mai
avea nevoie de ajutor – foarte asemănător felului în care Castlereagh obținuse de
la aliații săi acceptarea libertății Țărilor de Jos cu mult înainte de terminarea

războaielor napoleoniene.
Churchill se aflase în război timp mult mai îndelungat decât oricare dintre
partenerii săi. Vreme de aproape un an după căderea Franței, în iunie 1940,
Marea Britanie se aflase singură împotriva lui Hitler și nu fusese deloc în poziția
de a reflecta la configurația postbelică. Simpla supraviețuire îi absorbea toate
energiile și rezultatul războiului era destul de nesigur. Chiar și cu ajutor material
american masiv, Marea Britanie se poate să nu fi sperat să învingă. Dacă Ame-
rica și Uniunea Sovietică nu ar fi intrat în război atunci când au făcut-o, Marea
Britanie ar fi fost târâtă în cele din urmă la compromis sau înfrângere.
Atacul lui Hitler asupra Uniunii Sovietice din 22 iunie 1941, atacul Japoniei
de la Pearl Harbor din 7 decembrie 1941 și ciudata declarație de război adresată
de Hitler Statelor Unite la câteva zile după aceea au garantat că Marea Britanie
se va afla de partea învingătorilor indiferent cât de trenant și de chinuitor avea să
se vădească a fi războiul. Doar din acel moment înainte a putut Churchill să
înceapă să se gândească realist la țelurile războiului. El va trebui să facă asta
într-un context fără precedent pentru Marea Britanie. Pe măsură ce războiul
înainta, devenea din ce în ce mai evident că țelul tradițional al Marii Britanii, de
a menține un echilibru al puterii în Europa, se depărta tot mai mult și că, după
capitularea necondiționată a Germaniei, Uniunea Sovietică va deveni puterea
dominantă pe continent, mai ales dacă Statele Unite își retrăgeau forțele.
Diplomația lui Churchill din timpul războiului a constat de aceea în manevrarea
între doi leviatan! – amândoi amenințând poziția Marii Britanii, deși din direcții
opuse. Susținerea de către Roosevelt a autodeterminării fiecărei țări era o pro-
vocare la adresa Imperiului britanic; încercarea lui Stalin de a propulsa Uniunea
Sovietică în centrul Europei amenința să submineze securitatea britanică.
Prins între idealismul wilsonian și expansionismul rus, Churchill a făcut tot
ce a putut, de pe o poziție de relativă slăbiciune, pentru a susține vechea politică
a țării sale – aceea că, dacă lumea e să nu fie lăsată la discreția celui mai puternic
și mai necruțător, pacea trebuie să se bazeze pe un anumit echilibru. El înțelegea,
de asemenea, foarte bine că, la sfârșitul războiului, Marea Britanie nu avea să
mai fie în stare să-și apere interesele vitale numai de una singură și cu mult mai
puțin să urmărească și să impună păstrarea echilibrului puterii, în ciuda sigu-
ranței afișate, Churchill știa – mai bine decât prietenii săi americani, care tot mai
credeau că Marea Britanie va putea să mențină de una singură echilibrul euro-
pean al puterii – că rolul din timpul războiului avea să fie ultimul jucat de națiu-
nea sa ca putere mondială cu adevărat independentă. Pentru Churchill, așadar,
nici un aspect al diplomației aliate nu era mai important decât crearea de legături
de prietenie cu America, într-atât de solide încât Marea Britanie să nu fie nevoită
să înfrunte lumea postbelică de una singură. De aceea, la sfârșitul zilei, el ceda în
general preferințelor americane – deși a reușit adesea să-și convingă partenerul
american că interesele strategice ale Washingtonului corespundeau strâns cu cele
ale Londrei.
Aceasta s-a dovedit a fi o sarcină îngrozitoare. Deoarece Roosevelt și aso-
ciații săi erau profund suspicioși față de mobilurile englezilor, mai precis față de
posibilitatea ca Churchill să fie preocupat mai degrabă de impunerea intereselor
naționale și imperiale britanice și de întărirea echilibrului puterii decât de pro-
pria lor modalitate de abordare a ordinii mondiale.
Cele mai multe societăți ar fi tratat urmărirea de către englezi a intereselor
naționale ca pe ceva firesc. Pentru conducătorii americani, însă, aceasta repre-
zenta un cusur al caracterului britanic, în timpul unui dineu neoficial, puțin după
atacul de la Pearl Harbor, Roosevelt a prezentat problema astfel:
S-ar putea ca ideea predominantă la noi cu privire la acest rol să nu fie cu totul obiectivă
– să nu fie sută la sută adevărată din punctul de vedere britanic, dar ea există; și am tot

încercat să-i spun [lui Churchill] că ar trebui să se gândească la asta. Există în tradiția
americană această neîncredere, această antipatie, ură, chiar, față de englezi…
De vreme ce Roosevelt nu a vrut să discute configurația postbelică înainte de
Stalingrad, iar Stalin a preferat să lase liniile de front să determine ele rezultatele
politice, după aceea, cele mai multe idei cu privire la o ordine postbelică au venit
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 353
din partea lui Churchill. Reacția americană stârnită de acestea a fost cel mai
pertinent surprinsă de secretarul de stat Huli, în noiembrie 1943, în termeni
extrem de disprețuitori la adresa adevărurilor tradiționale britanice:
… nu va mai fi nici o nevoie de sfere de influență, de alianțe, de echilibrul puterii sau
de vreunul din aranjamentele prin care, în trecutul nefericit, națiunile s-ar străduit să-și
păstreze securitatea sau să-și promoveze interesele.
Pe parcursul războiului, Roosevelt a fost, omenește, mai apropiat de Churchill
decât de aproape oricare dintre americani. Totuși, în anumite chestiuni, putea fi
și mai înverșunat împotriva primului-ministru decât împotriva lui Stalin. în
Churchill, el a găsit un camarad de arme pe timp de război; în Stalin, a văzut un
partener în menținerea păcii postbelice.
Ambivalența Americii față de Marea Britanie era concentrată asupra a trei
chestiuni: tradiția anticolonială a Americii; natura strategiei pe vreme de război;
și configurația postbelică a Europei. Desigur, Rusia era de asemenea un imperiu
uriaș, dar avea coloniile alăturate teritoriului său și imperialismul rus nu s-a izbit
niciodată de conștiința americană în felul în care a făcut-o colonialismul britanic.
Churchill se putea plânge de faptul că a compara, cum făcea Roosevelt, cele
Treisprezece Colonii cu posesiunile britanice din secolul XX demonstra „dificultă-
țile de a compara situații din diverse secole și de pe diferite scene, unde aproape
fiecare fapt material este total diferit../'8 Roosevelt, oricum, era mai puțin interesat
de rafinamentele analogiilor istorice decât de trasarea principiilor fundamentale
americane. La prima sa întâlnire cu Churchill, cu ocazia căreia cei doi conducători
au proclamat Carta Atlanticului, Roosevelt a insistat că documentul se aplica nu
numai în Europa, ci pretutindeni, inclusiv în zonele coloniale:
Am încredințarea fermă că dacă e să ajungem la o pace stabilă, ea trebuie să implice
dezvoltarea țărilor înapoiate… Nu pot crede că putem să luptăm împotriva sclaviei
fasciste și în același timp să nu luptăm pentru a elibera popoarele de pretutindeni din
lume de o politică colonială înapoiată.9
Cabinetul de război britanic a respins total o asemenea interpretare:
… Carta Atlanticului… a fost îndreptată către națiunile din Europa, pe care am sperat să
le eliberăm de sub tirania nazistă, și nu a fost gândită să se ocupe de problemele interne
ale Imperiului britanic sau cu relațiile dintre Statele Unite și, spre exemplu, Filipine.10
Referirea la Filipine era făcută cu intenția de a se stăvili ceea ce Londra con-
sidera a fi exuberanța exagerată americană, făcându-i conștienți pe conducătorii
americani de ce aveau de pierdut dacă își împingeau prea departe argumentația.
Cu toate acestea, demersul a rămas fără efect, deoarece America aplica, de fapt,
ceea ce predica – decizia de acordare a independenței singurei sale colonii
imediat după terminarea războiului fiind deja luată.
Dezbaterea anglo-americană asupra colonialismului nu se mai sfârșea, într-un
discurs din 1942, cu ocazia Zilei Comemorării, prietenul și confidentul lui
Roosevelt, subsecretarul de stat Sumner Welles, a reiterat opoziția istorică a
Americii față de colonialism:
DIPLOMAȚIA
Dacă acesta este în fapt un război pentru eliberarea popoarelor, el trebuie să asigure
calitatea de suverane popoarelor de pretutindeni din lume, inclusiv în lumea Ameri-
cilor. Victoria noastră trebuie să aducă pe făgașul său eliberarea tuturor popoarelor…
Epoca imperialismului s-a sfârșit.
Ulterior, Roosevelt a trimis o notă secretarului de stat Huli, informându-l că
declarația lui Welles avea deplină autoritate – genul de gest care nu are tocmai
darul de a întări legăturile de afecțiune dintre un secretar de stat și adjunctul său,

deoarece implică faptul că adjunctul are legături mai strânse cu președintele.
Huli a reușit în final să obțină înlăturarea lui Welles.
Vederile lui Roosevelt în legătură cu colonialismul erau cunoscute dinainte.12
El voia ca America să o ia înainte în eliberarea inevitabilă a zonelor coloniale de
teamă ca acțiunle în vederea obținerii autodeterminării să nu se transforme într-o
luptă rasială – după cum s-a confesat Roosevelt sfătuitorului său, Charles Taussig:
Președintele mi-a spus că era îngrijorat de populațiile de culoare din Orient. Mi-a spus
că sunt l 100 000 000 de persoane de culoare, în multe țări orientale, sunt conduși de
o mână de albi și situația nu le convine. Țelul nostru trebuie să fie să-i ajutăm să-și
obțină independența – l 100 000 000 de dușmani potențiali sunt periculoși.13
Dezbaterea pe marginea colonialismului nu putea avea nici o consecință
practică până la terminarea războiului, moment până la care Roosevelt nu avea să
mai fie în viață. Insă controversa asupra strategiei avea implicații imediate,
reflectând larg diferite concepte naționale referitoare la război și pace. Câtă
vreme conducătorii americani aveau tendința să creadă că victoria militară era un
scop în sine, omologii lor englezi căutau să pună în relație operațiunile militare
cu un plan diplomatic precis referitor la lumea postbelică.
Experiențele militare cele mai semnificative ale Americii fuseseră propriul
său război civil, care fusese dus până la capăt, și primul război mondial. Amân-
două terminate .prin victorie totală. In gândirea americană, politica și strategia
externă erau compartimentate în faze succesive de politică națională, în univer-
sul ideal american, diplomații se aflau în afara strategiei, iar personalul militar
își îndeplinea sarcinile în momentul în care începea diplomația – optică pentru
care America a avut de plătit amarnic în războaiele din Coreea și Vietnam.
Prin contrast, pentru Cburchill strategia de război și politica externă erau strâns
legate. De vreme ce resursele Marii Britanii erau mult mai limitate decât cele ale
Statelor Unite, strategiile sale fuseseră nevoite întotdeauna să se concentreze
asupra mijloacelor în aceeași măsură ca și asupra scopurilor. Și, fiind aproape
sleită de primul război mondial, conducătorii britanici erau hotărâți să evite un
nou carnagiu asemănător. Orice strategie care promitea să minimizeze pierderile
îi atrăgea.
Prin urmare, aproape imediat după intrarea Americii în război, Churchill a
propus un atac asupra a ceea ce el numea punctul slab al Axei, din sudul Euro-
pei. La sfârșitul războiului, insistent dar zadarnic, el l-a îndemnat pe Eisenhower
să ocupe Berlinul, Praga și Viena înaintea armatelor sovietice. Pentru Churchill,
atractivitatea acestor obiective nu era dată nici de vulnerabilitatea Balcanilor
(care, de fapt, sunt terenuri extrem de dificile), nici de potențialul militar al
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 355
capitalelor Europei Centrale, ci de utilitatea lor pentru limitarea influenței sovie-
tice postbelice.
Conducătorii militari ai Americii au reacționat la recomandările lui ChurchilI
cu o nerăbdare la limita izbucnirii violente. Văzând în strategia punctului slab
încă un exemplu al tendinței englezilor de a încerca să înroleze America în
urmărirea intereselor naționale britanice, ei au refuzat să-i dea curs pe motiv că
nu aveau să riște vieți pentru atingerea unor asemenea obiective secundare. De Ia
începutul operațiunilor comune, comandanții americani au fost nerăbdători să
deschidă un al doilea front în Franța. Indiferenți față de amplasamentul liniei
frontului de vreme ce războiul avea să se termine cu victoria totală, ei susțineau
că doar așa putea fi adusă în luptă forța principală a armatei germane, în martie
1942, generalul George Marshall, șeful Statului Major al armatei Statelor Unite,
înfuriat pe opoziția britanică față de planul său pentru deschiderea unui al doilea
front, a amenințat cu inversarea așa-numitei decizii ABC-l, din anul anterior,
care dăduse prioritate teatrului european de război, și comutarea efortului ameri-
can principal în Pacific.

Roosevelt a demonstrat acum că era un conducător în vreme de război la fel
de puternic precum fusese și atunci când își condusese țara să intre în război.
Suprapunându-se lui Marshall, Roosevelt le-a amintit generalilor ce se certau că
decizia inițială de a se da prioritate înfrângerii Germaniei fusese luată în intere-
sul comun, nu ca o favoare acordată Marii Britanii:
Este de cea mai mare importanță să apreciem că înfrângerea Japoniei nu înseamnă
înfrângerea Germaniei și că o concentrare americană împotriva Japoniei anul acesta
sau în 1943 sporește șansele Germaniei de a domina complet Europa și Africa…
înfrângerea Germaniei înseamnă înfrângerea Japoniei, probabil fără tragerea unui foc14
sau pierderea unei singure vieți.
Roosevelt a fost de acord cu cea mai mare parte a strategiei lui ChurchilI, dar
nu a respins ideea unei debarcări în Balcani. Roosevelt susținea debarcarea în
Africa de Nord în noiembrie 1942 și, după cucerirea țărmului nordic al Medite-
ranei, o debarcare în Italia în primăvara lui 1943, ceea ce scotea Italia din război.
Cel de-al doilea front în Normandia nu a apărut înainte de iunie 1944, moment în
care Germania era atât de slăbită încât pierderile aliaților erau mult reduse și era
posibil de obținut o victorie decisivă.
Stal in era la fel de înfocat susținător al unui al doilea front ca și conducătorii
americani, însă motivele sale erau mai degrabă geopolitice decât militare. In
1941, el era, fără îndoială, nerăbdător să scoată forțele germane de pe frontul
rusesc. De fapt, era atât de disperat după ajutor militar, încât a invitat Marea
Britanic să trimjtă o forță expediționară în Caucaz.15 în 1942, în timpul avansării
germane prin sudul Rusiei, el a continuat să facă presiuni insistente pentru un al
doilea front, deși nu a amintit de o forță expediționară aliată.
Faptul că Stalin a continuat să ceară zgomotos un al doilea front chiar și după
bătălia Stalingradului, spre sfârșitul lui 1942, a semnalat că valul se întorcea
împotriva Germaniei. Ceea ce găsea Stalin atât de atractiv la un al doilea front
356 DIPLOMAȚIA
era, mai presus de orice, distanța acestuia față de Europa de Est și Centrală și de
Balcani, unde era foarte probabil ca interesele sovietice să fie atinse. Și mai era
asigurat și faptul că, astfel, capitaliștii nu aveau să scape nevătămați de război, în
mod caracteristic, Stalin, chiar și când insista să aibă dreptul să-și spună cuvântul
în elaborarea planurilor operațiunilor din Occident, refuza democrațiilor și cel
mai neînsemnat acces la planurile sovietice sau la ceva mai mult decât o
cunoaștere minimă a amplasamentelor militare sovietice.
După cum s-a vădit, aliații au atras în Italia atâtea divizii germane – vreo
treizeci și trei – câte pretinsese Stalin în cererile sale pentru un al doilea front în
Franța (el a cerut într-una între treizeci și patruzeci).15 Cu toatea astea, Stalin și-a
intensificat protestele împotriva strategiei sudice. Din punctul lui de vedere,
principalul cusur al acesteia era apropierea geografică de țările care formau
obiectul ambițiilor sovietice. Stalin a presat pentru un al doilea front în 1942 și
1943 din același motiv din care Churchill a căutat să-l amâne: deoarece el i-ar fi
îndepărtat pe aliați de zonele disputate politic.
In dezbaterile asupra originii Războiului rece, s-a ajuns să se susțină de către
unii distinși critici că nedeschiderea mai devreme a unui al doilea front a
provocat intransigența iui Stalin în Europa de Est. Potrivit acestui mod de a
gândi, amânarea deschiderii unui al doilea front a stârnit mânia și cinismul sovie-
tic mai mult decât orice altceva.17 Sfidează credulitatea, totuși, ideea ca bătrânul
bolșevic, care abia încheiase cu Hitler un pact și o negociere privitoare la împăr-
țirea lumii cu conducătorul nazist, să fi putut fi „deziluzionat" de Realpolitik-
dacă, într-adevăr, așa ceva a fost politica aliaților. Este greu să ți-l imaginezi pe
organizatorul proceselor de epurare și al masacrelor de la Katyn împins spre
cinism de decizia strategică de a pune în relație obiectivele militare cu cele

politice. El a jucat gambitul celui de-al doilea front așa cum a făcut cu toate
celelalte – cu răceală, cu calcul și realist.
Șefii reuniți ai statelor majore, în orice caz, abia dacă au reflectat convingerea
conducătorului politic al Americii, care era de a amâna orice discuție asupra
lumii postbelice până după ce va fi fost câștigată victoria. Aceasta a fost decizia
fatală care a structurat lumea postbelică și a făcut Războiul rece inevitabil.
Ca regulă generală, țările ce râvnesc la stabilitate și la echilibru trebuie să
facă tot ce le stă în putere să-și obțină termenii generali ai păcii încă din timpul
războiului. Câtă vreme inamicul este pe câmpul de luptă, forța sa o sporește
indirect pe cea a părții pașnice. Dacă acest principiu este neglijat și chestiunile
esențiale sunt lăsate nerezolvate până la conferința de pace, puterea cea mai
hotărâtă sfârșește prin a ajunge în posesia pârghiilor și nu poate fi scoasă de pe
poziție decât printr-o confruntare majoră.
Un acord al aliaților asupra țelurilor postbelice sau măcar o discutare a lor era
extrem de necesară în timpul celui de-al doilea război mondial, din cauza
politicii de capitulare necondiționată făcută cunoscută de Roosevelt și Churchill
la Casablanca, în ianuarie 1943. Roosevelt propusese această politică dintr-o
diversitate de motive. El se temea că o discutare cu Germania a termenilor păcii
se putea dovedi decisivă, iar el vroia să concentreze toate energiile aliaților
asupra câștigării războiului. Era, de asemenea, doritor să-l liniștească pe Stalin,
TREI MODALII AȚI DE ABORDARE A PĂCII 35"
aflat atunci în chinurile bătăliei de la Stalingrad, că nu avea să fie nici o pace
separată. Dar mai presus de orice, Roosevelt vroia să prevină o rundă ulterioară
de pretenții revizioniste germane, cum că Germania fusese păcălită să pună capăt
războiului pe baza unor promisiuni neîmplinite.
însă refuzul lui Roosevelt de a discuta configurația lumii postbelice încă din
timpul războiului a aruncat imensa influență americană înapoia unui rezultat că-
ruia îi lipseau elemente cruciale precum un echilibru al puterii sau vreun criteriu
pentru soluțiile politice, în toate chestiunile pentru care premisele wilsoniene cu
privire la armonia esențială erau relevante, Roosevelt a jucat rolul major în
modelarea lumii postbelice. Sub egida sa, o serie de conferințe internaționale au
elaborat planuri pentru componentele cooperante ale ordinii lumii postbelice:
pentru ceea ce a devenit Națiunile Unite (la Dumbarton Oaks), pentru finanțele
mondiale (la Bretton Woods), pentru alimentație și agricultură (la Hoț Springs),
pentru asistență și refacere (în Washington) și pentru aviația civilă (în Chicago).18
Dar el a fost de neclintit în refuzul de a discuta scopurile războiului sau de a
risca dezacorduri cu sovieticii în această privință.
La început, Stalin a tratat evitarea de către Roosevelt a discuției despre
reglementările postbelice la nivel geopolitic drept o manevră tactică menită să
exploateze dificultățile sale militare. Pentru el, războiul fusese pe punctul de a
crea un nou și mai favorabil echilibru al puterii din vidul lăsat de dezintegrarea
iminentă a Axei. Mult prea tradiționalist pentru a se aștepta ca Occidentul să lase
termenii păcii finale pe seama rezultatelor operațiunilor militare, Stalin încercase
să-l implice pe Eden, în decembrie 1941, în stabilirea de reglementări postbelice
în ciuda faptului că trupele germane se apropiau de periferiile Moscovei.
Observațiile introductive ale lui Stalin cu acea ocazie au clarificat faptul că nu se
referea la Carta Atlanticului. Declarațiile de principiu, a spus el, erau ca algebra;
el prefera aritmetica practică. Stalin nu vroia să piardă vremea cu abstracții și
prefera să facă schimb de concesiuni reciproce, sperând că sub formă de teritorii.
Ceea ce avea Stalin în minte era pură Realpoîitik, de modă veche. Germania
trebuia dezmembrată, iar Polonia se deplasa spre vest. Uniunea Sovietică se
reîntorcea la frontierele din 1941, mai exact Linia Curzon cu Polonia și reținerea
statelor baltice – o violare clară a principiului autodeterminării așa cum era

acesta proclamat în Carta Atlanticului, în schimb, Uniunea Sovietică avea să
sprijine orice cerere ar fi dorit Marea Britanie să formuleze pentru baze în
Franța, Belgia, Olanda, Norvegia și Danemarca19 – toate aliate ale Marii Britanii.
Stalin vedea situația la fel cum ar fi văzut-o un principe din secolul al XVIIl-lea:
trofeele se cuvin învingătorului.
Pe de altă parte, Stalin încă nu formula nici o cerere cu privire la viitorul
politic al țărilor est-europene și indica o anumită flexibilitate în legătură cu
frontiera cu Polonia. Cu toate acestea, Marea Britanie nu putea viola complet
Carta Atlanticului la numai trei luni de la proclamarea acesteia. Iar conducătorii
Americii nu prea luau în seamă ceea ce lor li se părea a fi o întoarcere la
aranjamentele secrete care infestaseră diplomația primului război mondial. Chiar
și așa, termenii oferiți de Stalin, oricât de brutali, erau mai buni decât cei care au
rezultat în cele din urmă din război – și probabil că ei ar fi putut fi îmbunătățiți
358 DIPLOMAȚIA
prin negociere. Eden a evitat un impas promițând să raporteze asupra conver-
sației sale cu Stalin lui Churchill și Roosevelt și să continue dialogul după aceea.
In ciuda situației sale militare critice – și poate din cauza ei – Stalin a revenit
asupra subiectului în primăvara lui 1942. Churchill era destul de pregătit să
exploreze o situație de quid pro quo sovietică pentru recunoașterea frontierelor
din 1941. însă Roosevelt și consilierii săi, înclinați spre evitarea oricăror aranja-
mente asemănătoare echilibrului puterii, au respins o discuție pe chestiuni post-
belice. Huli i-a scris lui Churchill, din partea lui Roosevelt:
… ar fi un curs îndoielnic abandonarea declarațiilor noastre foarte generale asupra
politicii, principiilor și practicii. Dacă acestea sunt despărțite într-unul sau două cazuri
importante, cum propuneți dumneavoastră, atunci nici una dintre cele două țări parte
ale unui asemenea act nu va avea vreun precedent pe care să se bizuie sau reguli sta-
bile după care să se conducă ea însăși și să insiste ca și alte guverne să se conducă.20
în continuare, Stalin a încercat să rezolve problemele trimițându-l pe Molotov
la Londra, în aprilie 1942. Pe parcursul discuțiilor preliminarii pentru acea vizită
din aprilie 1942, ambasadorul sovietic, Ivan Maiski, a sporit pretențiile lui Stalin
din urmă cu patrii luni.21 Uniunea Sovietică cerea acum pacte de asistență
reciprocă cu România și cu Finlanda pentru perioada postbelică. Ținând cont de
faptul că armatele germane se aflau încă adânc pe teritoriul Uniunii Sovietice,
asta reprezenta o nouă expresie extraordinară a obiectivelor pe termen lung ale
lui Stalin – deși, trebuie remarcat, tot era mai puțin, atât ca extindere, cât și ca
substanță, decât orbita sateliților, care a apărut la sfârșitul războiului în absența
unui acord.
Churchill a întâmpinat o opoziție violentă din partea Washingtonului relativ
la purtarea acestor discuții. Huli a descris schimburile anglo-sovietice drept con-
trarii Cartei Atlanticului, drept o sfidare a opoziției istorice a Americii față de
modificările teritoriale operate prin forță și drept o întoarcere la politica de forță
a unui trecut discreditat.22 Roosevelt l-a tratat pe Stalin în mare măsură cu
aceleași argumente. Stalin a răspuns cu o scurtă notă prin care confirma primirea
mesajului lui Roosevelt, dar fără să-l comenteze, semn clar că nu fusese primit
favorabil, într-o notă trimisă în același timp lui Churchill, Stalin îl îndemna pe
acesta să ignore „amestecul american"23.
La începutul războiului, Stalin era în mod clar dornic să facă un aranjament
privitor la frontierele din 1941; și era mult prea cinic ca să nu se fi așteptat la
solicitarea unui oarecare quid pro quo. Nimic nu este mai inutil decât probabili-
tățile istorice; jprețul pe care era dispus să-l plătească Stalin nu va fi niciodată cu-
noscut, deoarece Roosevelt a întrerupt imediat dialogul anglo-sovietic invitân-
du-l pe Molotov la Washington.
Cu ocazia vizitei lui Eden la Moscova, în decembrie 1941, Stalin își indicase
flexibilitatea cu privire la problema frontierelor Poloniei, numind-o „o chestiune

deschisă"24. Privind faptele prin perspectiva istorică pe care o oferă trecerea
timpului, Stalin se poate să fi fost dispus să recunoască frontierele din 1941 în
schimbul acceptării guvernelor în exil ale țărilor est-europene (pe care el încă nu
le contestase), cu notificarea țărilor baltice de a reveni la statutul lor independent
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 359
din 1940 și de a permite amplasarea de baze sovietice pe teritoriul lor. Aceasta ar
fi putut atunci conduce pentru țările est-europene la un rezultat de tipul mode-
lului finlandez – cu respect față de securitatea sovietică, dar în același timp
democratic și liber de a urma o politică externă nealiniată. Ar fi fost cu siguranță
mai bine pentru bunăstarea popoarelor Europei de Est decât ceea ce s-a întâmplat
și, până la urmă, chiar și pentru Uniunea Sovietică.
Toate aceste perspective s-au spulberat imediat ce Molotov a ajuns la
Washington la sfârșitul lui mai, 1942, și a aflat că America cerea Uniunii Sovie-
tice nu un aranjament politic, ci un acord privitor Ia o nouă abordare a ordinii
mondiale. Roosevelt i-a prezentat lui Molotov alternativa americană la ideile lui
Stalin (și ale lui Churchill) despre sferele de influență. Pe scurt, formula era
întoarcerea la conceptul lui Wilson, de securitate colectivă, modificat prin ideea
celor Patru Polițiști. Un asemenea aranjament, susținea Roosevelt, avea să ofere
Uniunii Sovietice o securitate mai bună decât tradiționalul echilibru al puterii.25
De ce credea Roosevelt că Stalin, care îi făcuse lui Churchill asemenea
propuneri machiavelice, avea să găsească conducerea mondială atractivă nu este
limpede. Probabil, el s-a gândit că, dacă mai răul se transforma în cel mai rău și
Stalin insista să păstreze teritoriul pe care-l cuceriseră armatele sale, ar fi fost
mai simplu pe plan intern să accepte un fait accompli decât să fie de acord cu
cererile lui Stalin câtă vreme rezultatul militar era încă incert.
Roosevelt era mai exact cu privire la chestiunile coloniale. El a propus un
consiliu de administrație internațional pentru toate fostele colonii care „ar trebui,
pentru propria noastră siguranță, să fie luate națiunilor slabe" (categorie în care
el includea Franța).26 Și a invitat Uniunea Sovietică să devină membru fondator
al Consiliului de administrație.
Dacă Molotov ar fi fost mai filosof, el ar fi reflectat la circularitatea istoriei
prin care, în decurs de optsprezece luni, îi fusese oferită calitatea de membru în
două alianțe diferite, opuse: de Hitler și Ribbentrop într-un pact tripartit constituit
de Germania, Italia și Japonia; și de Roosevelt într-o coaliție incluzând Statele
Unite, Marea Britanie și China. In fiecare caz, pețitorul încercase să-l încânte pe
Molotov cu perspectiva ținuturilor exotice din sud: Berlinul oferise Orientul
Mijlociu; Washingtonul, un loc în Consiliul'de administrație colonial, în nici
unul dintre cazuri, Molotov nu și-a permis să se lase abătut de la urmărirea
hotărâtă a obiectivelor sovietice imediate, aflate la îndemâna armatei sovietice.
Și nici nu a simțit nevoia să-și adapteze tactica în funcție de interlocutor. La
Washington, la fel cum făcuse și mai înainte la Berlin, Molotov a fost de acord
în principiu să se alăture aranjamentului propus. Faptul că Cei Patru Polițiști l-ar
fi plasat în compania dușmanilor declarați ai grupării ale căror oferte le
acceptase, de asemenea, cu optsprezece luni mai devreme nu părea să-l tulbure.
Și nici, la fel ca la Berlin, nu reprezenta acordul său de principiu vreun motiv de
abandonare a ambițiilor teritoriale ale lui Stalin în Europa. La Washington, la fel
ca la Berlin, Molotov a fost de neclintit în privința granițelor din 1941, în
privința cererii unei influențe sovietice dominante asupra Bulgariei, României și
Finlandei și a unor drepturi speciale în Strâmtori. în ambele ocazii, el a amânat
chestiunea colonială pentru o dată ulterioară.
j DU LJWLOMATIA
După toate probabilitățile, lui Stalin nu i-a venit să creadă că are un asemenea
noroc când Molotov l-a informat despre refuzul Washingtonului de a lua în

discuție o reglementare politică atâta timp cât războiul era în curs. Deoarece
aceasta însemna că el nu avea nevoie să facă vreo concesie cât timp armata
germană mai era pe teren. Fapt semnificativ, o dată ce Stalin a înțeles că America
amâna o reglementare politică pentru perioada postbelică, el și-a abandonat stilul
îngâmfat obișnuit, insistent, și nu a mai deschis niciodată subiectul. Având o
poziție de negociere ce se îmbunătățea cu fiecare pas cu care se apropia victoria
aliaților, Stalin aștepta să câștige cât se putea de mult prin amânarea discuțiilor
politice și smulgând cât mai multă pradă, fie și numai pentru a folosi acest câștig
ca monedă de schimb la o conferință de pace. Stalin era mai conștient decât
oricare altul de vechea zicală conform căreia posesia înseamnă nouăzeci la sută
din lege.
Reținerea lui Roosevelt de a nu periclita cooperarea postbelică cu Uniunea
Sovietică prin discutarea prematură a scopurilor războiului se poate să fi avut și
o motivație strategică, după cum a avut una de natură wilsoniană. Se poate ca
Roosevelt să fi fost conștient de posibilitatea expansiunii sovietice postbelice,
dar e posibil ca el să se fi simțit prins între covingerile poporului său și pericolul
strategic abia întrezărit. Pentru a menține efortul de război, Roosevelt trebuia,
mai presus de orice, să facă apel la idealurile americane, care dezaprobau total
sferele de influență și echilibrul puterii. Nu erau, în definitiv, decât câțiva ani de
când Congresul aprobase cu entuziasm Legile neutralității și ideile ce se aflau la
baza acestora nu fuseseră uitate. Se poate ca Roosevelt să fi ajuns la concluzia
că, indiferent de intențiile sovietice, strategia sa optimă era de a-i oferi lui Stalin
o reputație de susținut. Deoarece numai pe un asemenea fundal ar fi avut el șansa
de a mobiliza America pentru a se opune expansiunii sovietice, dacă ea avea să
se adeverească.
Aceasta este optica lui Arthur Schlesinger Jr., care a susținut că Roosevelt
pregătise o pozi'ție de retragere pentru cazul în care relațiile sovieto-americane se
înrăutățeau: „o mare armată, o rețea de baze dincolo de ocean, planuri pentru
pregătirea militară obligatorie pe vreme de pace și monopolul anglo-american
asupra bombei nucleare."2
într-adevăr, Roosevelt avea toate aceste mijloace la dispoziție, însă motivația
sa de a le pune laolaltă era mai degrabă înfrumusețarea efortului de război decât
ridicarea unei protecții împotriva expansionismului sovietic. Bazele fuseseră
achiziționate pentru a face posibil transferul distrugătoarelor către Marea Bri-
tanie; bomba atomică era destinată naziștilor și Japoniei; și toate indiciile arată
că Roosevelt ar fi demobilizat rapid armata și ar fi adus-o acasă – într-adevăr, a
spus asta în multe ocazii. Fără îndoială, o dată convins de reaua credință a lui
Stalin, Roosevelt ar fi devenit un adversar abil și hotărât al expansiunii sovietice
și ar fi avut Ia dispoziție instrumentele descrise. Sunt slabe dovezi, totuși, că el ar
fi ajuns vreodată la un asemenea mod de a vedea lucrurile sau că și-ar fi văzut
capacitatea militară în termenii unei posibile confruntări cu Uniunea Sovietică.
Pe măsură ce războiul se apropia de sfârșit, Roosevelt s-a arătat, într-adevăr,
iritat de tacticile lui Stalin. Totuși, pe parcursul întregului război, Roosevelt a ră-
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 361
mas remarcabil de consecvent, elocvent chiar, în angajarea sa față de cooperarea
sovieto-americană și nu a considrat nimic mai important decât învingerea
neîncrederii lui Stalin. Walter Lippman se poate să fi avut dreptate când a spus
despre Roosevelt, „Nu avea încredere în nimeni. Ceea ce credea că putea face
era să-l întreacă în șiretenie pe Stalin, ceea ce este cu totul altceva."28 Dacă asta
i-a fost intenția, Roosevelt nu a reușit.
Roosevelt se bizuia pe relațiile personale cu Stalin într-un mod în care
Churchill nu ar fi făcut-o niciodată. Când Hitler a invadat Uniunea Sovietică,
Churchill a explicat decizia Marii Britanii de a-l sprijini pe Stalin cu o frază care

nu implica nici o adeziune personală sau morală: „Dacă Hitler ar fi invadat Iadul,
el [Churchill] ar fi făcut, cel puțin, o referire favorabilă la adresa Diavolului!"29
Roosevelt nu a manifestat nici o asemenea rezervă. Puțin după intrarea Americii
în război, el a încercat să aranjeze o întâlnire cu Stalin în Strâmtoarea Bering,
fără participarea lui Churchill. Trebuia să fie „o vizită neoficială și cu totul sim-
plă, de câteva zile, între dumneavoastră și mine" pentru a se ajunge la „o întâl-
nire a minților". Roosevelt ar fi venit numai cu Harry Hopkins, cu un interpret și
cu o stenografa; focile și pescărușii le-ar fi fost martorii.30
întâlnirea din Strâmtoarea Bering nu a avut loc niciodată. Dar două întâlniri
Ia nivel înalt au avut loc – la Teheran, de la 28 noiembrie la l decembrie 1943, și
la Yalta, de la 4 la 11 februarie 1945. în ambele ocazii, Stalin s-â străduit cât a
putut să le demonstreze lui Churchill și Iui Roosevelt că ei aveau mai multă
nevoie decât el de întâlnire; până și locurile de desfășurare aveau menirea să
reducă încrederea anglo-americanilor în propriile puteri de a obține concesii de
la el. Teheranul era la numai câteva sute de kilometri de teritoriul sovietic, iar
Yalta, desigur, se afla pe teritoriu sovietic, în ambele cazuri, conducătorii
occidentali au fost nevoiți să călătorească mii de kilometri, o condiție extrem de
obositoare pentru un om cu handicapul lui Roosevelt, chiar și la momentul
întâlnirii de la Teheran. La momentul Yaltei, președintele era bolnav de moarte.
Yalta a dat naștere nemulțumirilor privitoare la configurația lumii postbelice.
Totuși, când a avut loc întâlnirea, armatele sovietice își depășiseră deja toate
frontierele din 1941 și se aflau în situația de a impune unilateral controlul politic
sovietic asupra restului Europei de Est. Dacă o reglementare postbelică ar fi fost
să fie negociată cândva în cadrul vreunei întâlniri la nivel înalt, momentul po-
trivit ar fi fost la Teheran, cu cincisprezece luni în urmă. înainte de acel moment,
Uniunea Sovietică se luptase să evite înfrângerea; la momentul Teheranului,
bătălia pentru Stalingrad fusese câștigată, victoria era sigură și o înțelegere
separată sovieto-nazistă era extrem de improbabilă.
La Teheran, Roosevelt plănuise inițial să stea la legația americană, la oare-
care distanță de ambasadele Marii Britanii și a Uniunii Sovietice, care erau si-
tuate spate în spate. Exista grija permanentă ca, în drum spre o întâlnire la sediul
ambasadei britanice sau sovietice, Roosevelt să nu cadă cumva victimă atacului cu
bombă al vreunui simpatizant al Axei. Prin urmare, la cea dintâi ședință plenară,
care s-a ținut la ambasada americană, Roosevelt a acceptat invitația lui Stalin de a
se muta într-o vilă din cadrul complexului sovietic. Aceasta era mobilată conform
362 DIPLOMAȚIA
stilului pretențios și țipător al interioarelor sovietice destinate personajelor impor-
tante și, fără îndoială, era garnisit cu aparatură de ascultare, potrivit ocaziei.
Roosevelt nu ar fi putut oferi o mai bună dovadă de încredere și bunăvoință
decât acceptarea găzduirii sovietice oferite de Stalin. Totuși, gestul nu a avut nici
un impact asupra strategiei lui Stalin, care era aceea de a-i critica aspru pe
Churchill și pe Roosevelt pentru amânarea deschiderii celui de-al doilea front.
Lui Stalin îi plăcea să-și pună interlocutorii în defensivă, în această situație, el
avea avantajul suplimentar de a-și concentra atenția asupra unei regiuni aflate
departe de zonele ce urmau să se afle curând în dispută. El a obținut promisiunea
formală de deschidere a unui al doilea front în Franța, în primăvara lui 1944. Cei
trei aliați au mai căzut de acord asupra demilitarizării totale a Germaniei și asupra
zonelor de ocupație ce aveau să revină fiecăruia. Intr-o ocazie, când Stalin a propus
executarea a 50 000 de ofițeri germani, Churchill a ieșit afară și a revenit numai
după ce Stalin a venit după el să-l asigure că făcuse numai o glumă – ceea ce, în
lumina faptelor pe care le cunoaștem despre masacrarea la Katyn a ofițerilor po-
lonezi, probabil că nu era adevărat31. Atunci, în cadrul unei întâlniri private, și-a

schițat Roosevelt, înaintea unui Stalin sceptic, ideea cu Cei Patru Polițiști.
Toate aceste chestiuni au amânat discutarea aranjamentelor postbelice, care a
fost lăsată pentru ultima zi a conferinței. Roosevelt a fost de acord cu planul lui
Stalin de a muta frontierele Poloniei spre vest și a indicat că nu avea să-l preseze
pe Stalin în chestiunea statelor baltice. Dacă armatele sovietice ocupau statele
baltice, a spus el, nici Statele Unite, nici Marea Britanie nu aveau să „întoarcă
lucrurile" – cu toate că tot el recomandase ținerea unui plebiscit. Fapt este că
Roosevelt era în aceeași măsură împotriva unei discuții detaliate asupra lumii
postbelice pe cât fusese atunci când Molotov vizitase Washingtonul, cu optspre-
zece luni în urmă. De aceea, el și-a înfățișat comentariile la planurile postbelice
ale lui Stalin cu privire la Europa de Est atât de ezitant încât acestea au sunat
aproape a scuză.r Roosevelt i-a atras atenția lui Stalin asupra celor 6 milioane de
votanți americani de origine poloneză care erau în măsură să influențeze reale-
gerea sa în anul următor. Deși „personal, era de acord cu vederile mareșalului
Stalin cu privire Ia necesitatea refacerii unui stat polonez, [lui] i-ar face plăcere
să vadă frontiera estică mutată mai departe spre vest și frontiera vestică mutată
chiar pe Oder. Spera, oricum, ca mareșalul să înțeleagă că din motivele politice
subliniate mai sus el nu putea participa la luarea nici unei decizii aici, la
Teheran, sau chiar în cursul iernii viitoare, cu privire la acest subiect și că nu
putea lua parte public la nici un asemenea aranjament în momentul actuar32.
Aceste afirmații cu greu i-ar fi putut transmite lui Stalin ideea că își asuma un
mare risc procedând unilateral; de fapt, acordul Americii după alegeri era mai
mult o formalitate.
Motivul pentru care Roosevelt înfățișa atât de ezitant țelurile politice ameri-
cane era acela că el își vedea ca principal obiectiv la Teheran stabilirea concep-
tului Celor Patru Polițiști. Una dintre metodele prin care a încercat el să câștige
încrederea lui Stalin a fost să se disocieze ostentativ de Churchill, după cum i-a
relatat lui Frances Perkins, un vechi prienten și secretarul Ministerului Muncii în
cabinetul său:
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 363
Winston s-a făcut roșu la față și a început să se uite urât și, cu cât el se înroșea mai mult, cu
atât mai larg zâmbea Stalin. în cele din urmă, Stalin a izbucnit într-un hohot de râs, din toată
inima, și pentru prima oară după trei zile, am văzut lumină. Am ținut-o tot așa până când
Stalin a râs împreună cu mine și acela a fost momentul când i-am zis „Unchiule Joe". Cu o
zi înainte m-ar fi crezut impertinent, dar în ziua aceea a venit și mi-a strâns mâna.
De atunci înainte, relațiile noastre au fost personale… Gheața fusese spartă și am
discutat ca între bărbați și ca frații.33
Reinventarea lui Stalin, organizator de epurări și colaborator recent al lui
Hitler, ca „Unchiul Joe", culmea moderației a fost, desigur triumful final al
speranței asupra experienței. Cu toate acestea, accentul pus de Roosevelt pe
bunăvoința lui Stalin nu era o idiosincrazie personală, ci reprezenta expresia
atitudinii unui popor cu mai multă încredere în bunătatea înnăscută a omului
decât în analiza geopolitică. El prefera să vadă în Stalin mai degrabă un prienten
cu aer de unchi decât un dictator totalitarist. în mai 1943, Stalin a dizolvat
Cominternul, instrumentul formal al revoluției mondiale a Partidului Comunist.
Faptul a venit într-un moment în care revoluția mondială cu greu putea constitui
o prioritate de vârf, fie și sovietică, sau o posibilitate într-adevăr. Cu toate
acestea, senatorul de Texas, Tom Connally, membru-cheie al Comitetului Sena-
tului pentru afaceri externe și puțin după aceea președintele acestuia, a salutat
mișcarea lui Stalin drept o întoarcere fundamentală spre valorile occidentale:
„De ani de zile, rușii își modifică economia și se pregătesc să abandoneze co-
munismului și întreaga lume occidentală va fi încântată în fericitul moment
culminant al eforturilor lor."34 Chiar și revista Fortune, un bastion al capita-

lismului american, a scris într-un stil similar.35
Prin urmare, la terminarea Conferinței de la Teheran, poporul american nu a
văzut nimic neobișnuit în rezumarea rezultatelor acesteia printr-o evaluare
personală a dictatorului sovietic de către președintele lor:
Aș putea spune că m-am „înțeles bine" cu mareșalul Stalin. Este un om care îmbină o
extraordinară, implacabilă hotărâre, cu o viguroasă bună dispoziție. Cred că este
într-adevăr reprezentativ pentru inima și sufletul Rusiei; și cred că ne vom înțelege
foarte bine cu el și cu poporul rus – într-adevăr foarte bine.
Când, în iunie 1944, aliații au debarcat în Normandia și au înaintat dinspre
vest, soarta Germaniei a fost pecetluită. Pe măsură ce situația militară se întorcea
irevocabil în favoarea sa, Stalin își ridica treptat pretențiile, în 1941, el ceruse
acceptarea frontierelor din 1941 (cu posibilitatea de a le modifica) și manifestase
o anumită bunăvoință față de recunoașterea guvernului liber polonez din Londra,
în 1942, el a început să se plângă de alcătuirea guvernului în exil polonez. In
1943, a creat o alternativă la acesta în așa-numitul Comitet liber de la Lublin.
Spre sfârșitul lui 1944, recunoscuse grupul de la Lublin – dominat de comuniști
– drept guvern provizoriu și i-a scos în afara legii pe polonezii din Londra. In
1941, problema numărul unu a lui Stalin fusese cea a frontierelor; în 1945, ea
devenise controlul politic asupra teritorii lor de dincolo de aceste frontiere.
Churchill a înțeles ce se petrecea. Dar Marea Britanie devenise prea depen-
dentă de Statele Unite pentru a susține inițiative solitare. Și Marea Britanie nu
364 DIPLOMAȚIA
era nici destul de puternică pentru a se opune ea însăși tot mai îndrăzneței creări
de către Stalin a sferei de influență sovietice în Europa de Est. în octombrie
1944, Churchill a întreprins o aproape exotică încercare de a reglementa viitorul
Europei de Est direct cu Stalin. în timpul unei vizite de opt zile la Moscova,
Churchill a schițat un aranjament al sferelor de influență și i l-a înmânat lui
Stalin. în el, lua în considerare o delimitare a sferelor de influență sub formă de
procente, conform căreia Marea Britanie obținea 90 de procente în Grecia, iar
Uniunea Sovietică 90 de procente în România și 75 în Bulgaria; Ungaria și
Iugoslavia erau împărțite egal, cu câte 50 de procente. Stalin a acceptat pe loc –
deși Molotov, în cea mai bună tradiție a comerțului cu cai, a căutat în cursul unui
dialog cu Eden să ciuntească procentajele acordate englezilor, făcând sovietelor
o mai mare parte în fiecare dintre țările est-europene, cu excepția Ungariei.37
Efortul britanic conținea un anumit patos. Niciodată până atunci sferele de
influență nu mai fuseseră definite pe bază de procentaj. Nu exista nici un criteriu
pentru măsurarea înțelegerii sau vreun mijloc de impunere a sa. Influența era
definită prin prezența armatelor de susținere, în acest fel, Grecia a căzut în sfera
britanică, cu sau fără voie, în vreme ce toate celelalte state – cu excepția
Iugoslaviei – au devenit sateliți sovietici indiferent de procentajul ce le fusese
atribuit. Chiar și libertatea de acțiune a Iugoslaviei a rezultat nu din înțelegerea
Churchill-Stalin, ci din faptul că aceasta s-a eliberat singură de sub ocupația
militară germană printr-un important efort propriu de gherilă.
La momentul Conferinței de la Yalta, din februarie 1945, din acordul
Churchill-Stalin nu a mai rămas nimic. Armata sovietică era deja în posesia tuturor
teritoriilor în dispută, făcând chestiunea frontierelor discutabilă în mare măsură.
Mai mult, ea intervenea masiv în afacerile interne ale tuturor țărilor ocupate.
Deja cu sănătatea grav afectată, Roosevelt a fost nevoit să zboare din Malta
spre aeroportul înzăpezit din Saki, în Crimeea, și de acolo să parcurgă cu mașina
cei o sută și cincizeci de kilometri până la Yalta, aproape cinci ore de mers pe
drumuri dificile, acoperite de zăpadă. Reședința sa a fost un apartament de trei
camere în palatul din Livadia. (în secolul al XlX-lea, Livadia fusese o stațiune
de iarnă preferată a țarilor: în 1877, Alexandru al II-lea aici își făcuse planurile

pentru invadarea Balcanilor; în 1911, țarul Nicolae al II-lea construise un palat
din granit alb pe falezele ce se ridicau deasupra Mării Negre, palat care a devenit
locul conferinței celor Trei Mari.)
Tacticile participanților nu s-au schimbat cu noua ambianță. Churchill era
nerăbdător să discute aranjamentele politice postbelice, dar era ținut în frâu de
cei doi colegi 'ai săi, care își urmau fiecare propria-i agendă. Roosevelt urmărea
să obțină un nou acord asupra procedurilor de votare pentru Națiunile Unite și să
bată în cuie participarea sovietică în războiul împotriva Japoniei. Stalin era
destul de bucuros să discute ambele subiecte, deoarece timpul consumat cu ele
avea să nu mai fie disponibil pentru o discuție asupra Europei de Est și deoarece
era nerăbdător (nu împotrivă, cum credeau unii dintre americani) să intre în
război împotriva Japoniei, acțiune care urma să-i ofere acces și la o parte din
beneficiile acelei victorii.
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 365
Churchill era, mai presus de orice, preocupat de echilibrul european al puterii.
Vroia să redea Franței statutul de Mare Putere, să se opună dezmembrării
Germaniei și să reducă exorbitantele pretenții reparatorii sovietice. Deși
Churchill a avut succes cu toate trei chestiunile, ele erau colaterale reglementării
Europei de Est – căreia, chiar atunci, îi era zilnic refuzat dreptul la răscum-
părare prin comportamentul Armatei Roșii, în acest timp, Stalin își pregătise
riposta la stratagema lui Roosevelt prin care Uniunea Sovietică urma să facă
concesii pentru a-l scuti pe acesta de mânia opoziției de acasă: când Roosevelt
a întrebat dacă orașul Lvov rămânea Poloniei pentru ca el să-și poată astfel
domoli criticii polonezi din țară, Stalin a răspuns că, oricât i-ar plăcea să-i facă
pe plac lui Roosevelt, propria-i populație ucrainiană i-ar crea lui însuși o pro-
blemă internă de nedepășit.38
In cele din urmă, Churchill și Roosevelt au acceptat frontierele din 1941 ale
Rusiei, un pas dureros pentru Churchill, a cărui țară pornise la război pentru a
proteja integritatea teritorială a Poloniei. Au mai căzut de acord și ca frontierele
vestice ale Poloniei să fie mutate spre Oder și Neisse. De vreme ce existau două
râuri Neisse, delimitarea finală a rămas nerezolvată. Churchill și Roosevelt au
acceptat guvernul de la Lublin creat de Moscova, cu condiția să fie lărgit pentru
a include și unele figuri de politicieni democrați din guvernul în exil polonez
aflat în Londra.
Concesia Iui Stalin față de aliații săi a fost o Declarație comună asupra
Europei eliberate, care promitea alegeri libere și stabilirea de guverne democra-
tice în Europa de Est. Stalin, evident, s-a gândit că promitea versiunea sovietică
de alegeri libere, mai ales că Armata Roșie ocupase deja țările aflate în discuție.
Asta este ceea ce s-a întâmplat în fapt, deși Stalin a subestimat mult seriozitatea cu
care americanii abordau, în mod tradițional, documentele juridice. Mai târziu, când
s-a hotărât să organizeze rezistența împotriva expansiunii sovietice, America a
făcut aceasta bazându-se pe faptul că Stalin nu-și ținuse cuvântul – așa cum fusese
dat la Yalta și așa cum îl înțeleseseră conducătorii și publicul americani.
Reacția lui Stalin la apelul lui Roosevelt de a i se alătura în războiul
împotriva Japoniei a ilustrat măsura în care regulile sale de joc în cadrul coaliției
se deosebeau de cele ale lui Roosevelt. Intr-o discuție de la care Churchill a fost
exclus – deși Marea Britanie fusese una dintre primele victime ale agresiunii
japoneze – nu s-a comentat nimic despre unitatea aliaților ca propria ei răsplată
sau despre evitarea chestiunilor politice pentru crearea precondițiilor favorabile
celor Patru Polițiști. Stalin nu s-a simțit câtuși de puțin inhibat în formularea
insistențelor sale de obținere a unor beneficii speciale câtă vreme războiul era
încă în desfășurare și de a fi plătit în monedă strategică, nu emoțională. Quidpro
quo-\\\ cerut de el era reînviat netulburat din vremurile țarilor.

Pretențiile lui Stalin asupra părții sudice a insulei Sahalin și asupra insulelor
Kurile aveau o certă, deși vagă, relație cu securitatea sovietică și cu istoria
Rusiei. Dar cererea sa de a obține porturi libere în Darien și Port Arthur și
dreptul de a administra căile ferate manciuriene era scoasă direct din manualele
imperialiste țariste de la începutul secolului, în cea mai puțin de înțeles decizie a
sa de la Yalta, Roosevelt a dat curs acestei cereri, în cadrul unei înțelegeri se-
crete care echivala cu retrocedarea către Moscova a rolului predominant în Man-
ciuria, pierdut în Războiul ruso-japonez – rol pe care Moscova nu avea să-l mai
piardă până când comuniștii chinezi au preluat Beijingul, în 1949.
După Conferința de la Yalta, toată lumea jubila, în raportul său către Congres,
Roosevelt a scos în evidență înțelegerea realizată în privința Națiunilor Unite, dar nu
și decizia privitoare la viitorul politic al Europei sau al Asiei. Pentru a doua oară pe
parcursul unei generații, un președinte american se întorcea din Europa pentru a
proclama sfârșitul istoriei. „Conferința de la Yalta", a afirmat Roosevelt,
… ar trebui să pronunțe sfârșitul sistemului acțiunilor unilaterale, al alianțelor exclu-
sive, al sferelor de influență, al echilibrului puterii și al tuturor celorlalte expediente
care au fost încercate vreme de secole – și au dat întotdeauna greș. Noi propunem să
înlocuim toate acestea printr-o organizație universală în care să aibă șansa de a se
reuni, în sfârșit, toate națiunile iubitoare de pace. Sunt încrezător că Congresul și
poporul american vor accepta rezultatele acestei conferințe drept începuturile unei
structuri permanente a păcii."9
Cu alte cuvinte, Roosevelt îi acordase lui Stalin o sferă de influență în China
pentru a-l încuraja să participe la o ordine mondială care avea să facă sferele de
influență irelevante.
La terminarea Conferinței de la Yalta a fost celebrată numai unitatea alianței
pe vreme de război; fisurile care aveau mai târziu să o anuleze încă nu erau
vizibile. Speranța era încă stăpână, iar „Unchiul Joe" era văzut ca un partener
nesofisticat. Reflectând asupra Yaltei, Harry Hopkins și-a exprimat îngrijorarea
că Stalin, presupusul moderat, ar putea să cedeze sub presiunea celor care
imprimau o linie dură la Kremlin:
Rușii au dovedit că pot fi rezonabili și că pot avea perspectivă și nu a existat nici o
îndoială în mintea președintelui sau a vreunuia dintre noi cum că nu am putea
conviețui cu ei și că nu ne-am putea înțelege pașnic pentru un viitor atât de îndelungat
cât ne putem imagina oricare dintre noi viitorul. Dar trebuie să aduc un amendament
acestui fapt – cred că am avut cu toții în minte rezerva că nu puteam spune dinainte
care ar fi rezultatele dacă i s-ar întâmpla ceva lui Stalin. Am fost siguri că puteam
conta pe el pentru a fi rezonabil și sensibil și înțelegător – dar nu puteam fi deloc
siguri cine sau ce s-ar putea afla în spatele său la Kremlin.40
Ideea că titularul de la Kremlin era în sinea sa un moderat care avea nevoie de
jutor pentru a-și învinge colegii intransigenți avea să rămână o constantă a
liscuțiilor americane de atunci înainte, indiferent cine era conducătorul sovietic,
ntr-adevăr, asemenea aprecieri au supraviețuit chiar și în perioada postcomu-
istă, când i-au fost aplicate mai întâi lui Mihail Gorbaciov, apoi lui Boris Elțîn.
Importanța relațiilor personale dintre conducători și a existenței unei armonii
sențiale între națiuni a continuat să fie afirmată de America în timp ce războiul
î apropia de sfârșit, în 20 ianuarie 1945, în cel de-al patrulea discurs inaugural
l său, Roosevelt și-a descris atitudinea citând din Emerson: „… singura modalitate
e a avea un prieten este să fii tu unul."41 La scurt timp după Yalta, Roosevelt l-a
iracterizat pe Stalin înaintea cabinetului său ca „mai având ceva în el, în afară
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 367
de revoluționarismul lui bolșevic". El a atribuit acea calitate specială educației
de preot a lui Stalin: „Cred că în natura lui a pătruns ceva din felul în care ar
trebui să se comporte un gentleman creștin."4
Stalin, însă, era un practician al Realpolitik, nu un gentleman creștin. Pe mă-
sură ce armatele sovietice înaintau, Stalin implementa ceea ce îi spusese lui Mi-
lovan Djilas în particular, pe atunci unul dintre conducătorii comuniști iugoslavi:

Războiul ăsta nu este ca în trecut; cel care ocupă un teritoriu îi impune și propriul său
sistem social. Fiecare își impune propriul sistem până unde îi poate ajunge armata.
Altfel nu se poate.43
Regulile de joc ale lui Stalin au fost dramatic demonstrate în stadiile finale
ale războiului, în aprilie 1945, Churchill l-a presat pe Eisenhower ca, în calitate
de comandant suprem al forțelor aliate, să ocupe Berlinul, Praga și Viena înaintea
armatelor sovietice care înaintau. Șefii de stat major americani nu au luat în
considerare cererea, folosind-o drept ocazie de a-și învăța aliații britanici nece-
sitatea planificării militare neinfiuențate de considerente politice: „Asemenea
avantaje psihologice și politice, precum cele care ar rezulta din posibila cucerire
a Berlinului înaintea rușilor, nu trebuie să prevaleze asupra considerentului
militar imperativ care, în opinia noastră, este distrugerea și dezmembrarea
forțelor armate germane."4
De vreme ce nu mai rămăsese nici o forță germană semnificativă de dezmem-
brat sau de distrus, respingerea apelului lui Churchill era clar o chestiune de
principiu pentru șefii de stat major americani, într-adevăr, șefii țineau atât de
mult la vederile lor, încât generalul Eisenhower și-a luat sarcina de a-i scrie
direct lui Stalin, la Moscova, în 28 martie 1945, pentru a-l informa că nu va
avansa spre Berlin și pentru a-i propune ca trupele americane și cele sovietice să
se întâlnească lângă Dresda.
Fără îndoială uimit că un general se adresa unui șef de stat, indiferent în ce
problemă, nemaivorbind că într-o problemă de o asemenea importanță politică,
Stalin nici nu avea obiceiul de a refuza darurile politice făcute gratuit. La l
aprilie, el i-a răspuns lui Eisenhower că era de acord cu aprecierea sa; și el
considera că Berlinul era de un interes strategic secundar și avea să aloce numai
forțe minore sovietice pentru capturarea sa. Mai era de acord și cu o joncțiune în
lungul Elbei, în regiunea Dresdei. Darul fiindu-i oferit, Stalin a purces la a arăta
că el, cel puțin, avea prioritățile sale politice clare, încălcându-și asigurările date
lui Eisenhower, el a ordonat ca principala direcție a ofensivei terestre sovietice
să fie îndreptată spre Berlin, dându-le mareșalilor Jukov și Koniev două săptă-
mâni pentru a lansa un atac despre care îi spusese lui Eisenhower că nu va avea
loc înainte de a doua jumătate a lui mai.45
în aprilie 1945, două luni după Yalta, încălcarea de către Stalin a Declarației
de la Yalta asupra Europei eliberate devenise flagrantă, mai ales cu privire la
Polonia. Churchill a fost silit să-i trimită o scrisoare plină de lamentații în care
făcea apel la „prietenul meu Stalin". Acceptând propunerea lui Stalin ca nici o
, persoană ostilă Uniunii Sovietice să nu facă parte din noul guvern polonez,
Churchill pleda pentru includerea câtorva dintre membrii guvernului în exil polo-
nez din Londra, care corespundeau cerinței. La acest moment, simpla lipsă de
sentimente ostile nu-i mai ajungea lui Stalin; doar un guvern total prietenos îi
convenea. La 5 mai 1945, Stalin a răspuns:
… nu putem fi satisfăcuți ca persoane care, cum v-ați exprimat dumneavoastră, „nu
sunt fundamental antisovietice", să fie asociate cu formarea viitorului guvern polonez,
sau ca numai persoanele care, în opinia dumneavoastră, sunt „extrem de neprietenoase
față de Rusia" să fie excluse de la participarea la această lucrare: Nici unul dintre
aceste criterii nu ne poate satisface. Insistăm și vom insista să fie aduse la consultări
pentru formarea viitorului guvern polonez numai acele persoane care au arătat în mod
activ o atitudine prietenoasă față de Uniunea Sovietică și care sunt în mod onest și
sincer pregătite să coopereze cu statul sovietic.46
Adjectivele „activ" și „prietenos" erau, desigur, aplicabile numai membrilor
Partidului Comunist Polonez și, dintre aceștia, numai acelor membri de partid
total aserviți Moscovei. Patru ani mai târziu, chiar și comuniștii de o viață sus-
pectați de sentimente naționale aveau să fie epurați.

Dar era posibilă o strategie alternativă? Sau făceau democrațiile tot ce le
stătea în putință, date fiind realitățile geografice și militare existente la acel
moment? Sunt întrebări care revin mereu, obsesiv, deoarece, privind retrospectiv,
tot ce s-a întâmplat pare a fi fost inevitabil. Cu cât este mai lung intervalul, cu
atât mai dificilă devine imaginarea unui rezultat alternativ sau dovedirea viabi-
lității acestuia. Iar istoria refuză să fie dată înapoi precum o bobină de film căreia
i se pot aplica sfârșituri după plac.
Restabilirea frontierelor sovietice din 1941 era aproape imposibil de evitat. O
politică occidentală mai dinamică ar fi putut conduce la obținerea unor anumite
modificări, chiar și la redarea unei oarecare forme de independență statelor bal-
tice, poate legate de Uniunea Sovietică prin tratate de asistență mutuală și prin
prezența de baze militare sovietice. Dacă aceasta s-ar fi putut realiza vreodată,
atunci momentul ar fi fost numai în 1941 sau 1942, când Uniunea Sovietică se
clătina la un pas de catastrofă. Și a fost de înțeles ca Roosevelt să fi fost puțin
înclinat să pună povara unor asemenea alegeri neplăcute în seama factorilor de
decizie sovietici într-un moment când, America nefiind încă intrată în război, cea
Tiai mare temere era prăbușirea sovietică iminentă.
După bătălia de la Stalingrad, însă, chestiunea viitorului Europei de Est putea
1 ridicată fără a se risca un colaps sovietic sau o pace separată cu Hitler. Ar fi
rebuit făcut un efort pentru reglementarea structurii politice a teritoriilor de
lincolo de frontierele sovietice și pentru obținerea pentru aceste țări a unui statut
imilar celui al FinJandei.
Ar fi încheiat Stalin o pace separată cu Hitler dacă democrațiile ar fi fost mai
nsistente? Stalin nu a apelat niciodată la o asemenea amenințare, deși a reușit să
reeze impresia că așa ceva era oricând posibil. Doar două episoade au ieșit la
Limină indicând faptul că Stalin se poate să fi luat în considerare o înțelegere
eparată. Primul datează din primele zile ale războiului, când panica era
xacerbată. Se spune că Stalin, Molotov și Kaganovici i-au cerut ambasadorului
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCII 369
bulgar să examineze împreună cu Hitler posibilitatea unei reglementări privitoare
la țările baltice, Basarabia și porțiuni din Belarus și din Ucraina – în esență, fron-
tierele sovietice din 1938 -, dar ambasadorul se presupune că a refuzat să trans-
mită mesajul.47 Iar Hitler cu siguranță că ar fi refuzat un asemenea aranjament de
vreme ce armatele germane se îndreptau spre Moscova, Kiev și Leningrad și
trecuseră deja mult peste ceea ce sugera „oferta de pace" – dacă asta a fost.
Planul nazist era ca Uniunea Sovietică să fie depopulată până la o linie trasată
între Arhangelsk și Astrahan, mult dincolo de Moscova, și populația ce va fi
reușit să evite exterminarea să fie redusă la sclavie.48
Cel de-al doilea episod este încă și mai ambiguu. S-a petrecut în septembrie
1943, la opt luni după Stalingrad și la două luni după bătălia de la Kursk, în care
a fost nimicită cea mai mare parte a blindatelor germane de atac. Ribbentrop s-a
prezentat înaintea lui Hitler cu o poveste într-adevăr stranie. Un ministru de
externe adjunct sovietic, care fusese cândva ambasador la Berlin, se afla în vizită
la Stockholm, iar Ribbentrop a interpretat asta ca pe o ocazie de a purta discuții
exploratorii cu privire la o pace separată, în lungul frontierelor din 1941. Era
aproape sigur o gândire generată de dorință, deoarece în acel moment armatele
sovietice se apropiau oricum de frontierele din 1941.
Hitler a respins presupusa ocazie ivită, spunându-i ministrului său de externe,
„Vezi tu, Ribbentrop, dacă astăzi aș ajunge la o înțelegere cu Rusia, mâine aș
ataca-o iar – pur și simplu nu mă pot abține." în același fel i-a vorbit și lui
Goebbels. Momentul era „total nepotrivit"; negocierile trebuiau să fie precedate
de o victorie militară decisivă.49 Până în 1944, Hitler tot mai credea că, după
respingerea celui de-al doilea front, avea să fie în stare să cucerească Rusia.
înainte de orice, o pace separată, chiar și în lungul frontierelor din 1941, nu ar

fi rezolvat nimic, nici pentru Stalin, nici pentru Hitler. L-ar fi lăsat pe Stalin față
în față cu o Germanie puternică și cu perspectiva ca, într-un alt conflict, demo-
crațiile să-și abandoneze perfidul partener. Și ar fi fost interpretată de Hitler ca o
avansare a armatelor sovietice spre Germania fără nici o asigurare că acestea nu
ar fi reînceput războiul cu prima ocazie.
Concepția lui Roosevelt despre cei Patru Polițiști se împotmolea în același
obstacol în care se blocase și conceptul mai general al lui Wilson, de securitate
colectivă: cei Patru Polițiști pur și simplu nu-și percepeau țelul global în același
fel. Combinația mortală de paranoia, ideologie comunistă și imperialism rusesc a
lui Stalin a tradus conceptul celor Patru Polițiști, impunând imparțial pacea
mondială pe baza valorilor universal împărtășite, fie printr-o ocazie oferită
sovietelor, fie printr-o capcană capitalistă. Stalin știa că Marea Britanie de una
singură nu reprezenta deloc o contrapondere pentru Uniunea Sovietică și că
aceasta avea fie să creeze un imens vid în fața Uniunii Sovietice, fie să servească
drept preludiu unei confruntări ulterioare cu Statele Unite (ceea ce, ca bolșevic
din prima generație, Stalin era obligat să considere a fi rezultatul cel mai
probabil). Pe baza oricăreia dintre cele două ipoteze, cursul acțiunilor lui Stalin
era clar: el avea să împingă puterea sovietică cât mai spre vest cu putință, fie
pentru a culege pradă de război, fie pentru a se situa în cea mai favorabilă poziție
de negociere în cadrul unei ulterioare etalări diplomatice.
La drept vorbind, America era ea însăși nepregătită să accepte consecințele
ideii celor Patru Polițiști, a președintelui său. Dacă era ca acest concept să func-
ționeze, America trebuia să fie dispusă să intervină oriunde era amenințată
pacea. Totuși, Roosevelt nu obosise niciodată spunându-le aliaților săi că nici
trupele, nici resursele americane nu aveau să fie puse la dispoziție pentru resta<-
bilirea ordinii în Europa și că ocrotirea păcii trebuia să fie o sarcină britanică și
rusească. La Yalta, el le-a spus colegilor săi că trupele americane nu aveau să
rămână mai mult de doi ani în serviciul de ocupație.50
Dacă acest lucru era adevărat, Uniunea Sovietică era menită să domine
Europa Centrală, lăsând Marii Britanii o dificultate insurmontabilă. Pe de o
parte, aceasta nu mai era suficient de puternică pentru a asigura de una singură
echilibrul puterii cu Uniunea Sovietică. Pe de altă parte, în măsura în care avea
să încerce vreo inițiativă solitară, Marea Britanie era de așteptat să întâmpine
obiecțiile americane tradiționale. De pildă, în ianuarie 1945, The New York
Times a redat o comunicare secretă a lui Roosevelt către Churchill cu privire la
încercarea britanică de a menține un guvern necomunist în Grecia. Potrivit acelui
raport, Roosevelt afirmase foarte clar faptul că dispoziția favorabilă a publicului
american față de cooperarea postbelică anglo-americană era fragilă: „… engle-
zilor li s-a spus cu forță și autoritate că dispoziția se poate schimba Ia fel de rapid
ca vremea în Anglia dacă poporul american apucă să prindă ideea că acest
război… [nu este] decât o nouă luptă între forme rivale de imperialism."5
Dar dacă America refuza să apere Europa și încercările britanice de acțiune
solitară erau etichetate drept imperialiste, doctrina Celor Patru Polițiști avea să
conducă la același vid la care condusese și conceptul de securitate colectivă în
anii '30. Până când concepțiile americane nu aveau să se schimbe, opoziția față
de expansionismul sovietic avea să fie imposibilă. Când America s-a confruntat
cu acest pericol și a reintrat în conflict, rezultatul a fost tocmai existența sferelor
de influență pe ,care le evitase cu atâta strădanie în timpul războiului, deși cu o
linie de demarcație mult mai puțin favorabilă. La urma urmei, geopolitica nu mai
putea fi negată. America era trasă înapoi în Europa; Japonia și Germania erau
reconstituite pentru a fi reconstruit echilibrul; iar Uniunea Sovietică era îmbar-
cată pentru patruzeci și cinci de ani de tensiune și supraîncordare strategică ce

aveau să conducă la colapsul său final.
Asia prezenta o altă problemă dificilă. Roosevelt indusese China între cei
Patru Mari, parțial din curtoazie, parțial pentru a avea o ancoră asiatică pentru
planul său global. Totuși, China era chiar mai puțin capabilă decât Marea
Britanie să îndeplinească misiunea pe care i-o atribuise Roosevelt. La sfârșitul
războiului, China era o țară subdezvoltată, aflată în chinurile războiului civil.
Cum putea ea acționa ca polițist al lumii? Când Roosevelt și-a prezentat ideea
celor Patru Polițiști la Teheran, Stalin ridicase chestiunea rațională a modului în
care aveau să reacționeze europenii în situația în care China ar încerca să le
reglementeze disputele. El a adăugat că, în opinia sa, China nu avea să fie sufi-
cient de puternică pentru un asemenea rol mondial și a sugerat în schimb crearea
unor comitete regionale pentru menținerea păcii.52 Roosevelt a, respins această
TREI MODALITĂȚI DE ABORDARE A PĂCI I 371
sugestie ca ducând înspre sferele de influență; pacea trebuia apărată pe o bază
globală sau deloc.
Și totuși, după ce toate aceste ambiguități înconjurându-l pe Roosevelt au fost
catalogate, rămâne întrebarea dacă vreo altă abordare ar fi putut comanda spriji-
nul poporului american, în fond, americanii au fost întotdeauna mai înclinați să
creadă că un sistem bazat pe respingerea explicită a principiilor democratice și-ar
putea schimba brusc cursul decât că ei ar putea avea ceva de învățat din regle-
mentările de pace anterioare – dintre care nici una, în lumea reală, nu propășise
fără echilibru sau durase un oarecare timp fără un consens moral.
Analiza geopolitică a lui Churchill s-a dovedit a fi fost mult mai precisă decât
cea a lui Roosevelt. Cu toate acestea, refuzul lui Roosevelt de a privi lumea în
termeni geopolitici era reversul aceluiași idealism care propulsase America în
război și o autorizase să apere cauza libertății. Dacă Roosevelt ar fi urmat
instrucțiunile lui Churchill, el ar fi îmbunătățit poziția de negociator a Americii,
dar se poate să-i fi sacrificat acesteia capacitatea de a susține confruntările
Războiului rece, care îi stăteau înainte.
Faptul că Roosevelt a mers în război mai departe decât proverbiala milă în
plus a fost condiția preliminară pentru importantele inițiative prin care America
avea să restabilească echilibrul mondial – deși Statele Unite au negat tot timpul
că asta era ceea ce făceau de fapt. Concepția lui Roosevelt despre lumea post-
belică se poate să fi fost mult prea optimistă. Dar în lumina istoriei Americii,
această poziție a reprezentat aproape sigur un stagiu necesar pe care America
trebuia să-l traverseze dacă spera să învingă criza ce urma. In cele din urmă,
Roosevelt și-a condus societatea prin două dintre cele mai înspăimântătoare crize
ale istoriei. Cu siguranță că nu ar fi fost atât de plin de succes în aceste strădanii
dacă ar fi fost mai pătruns de sentimentul relativității istoriei.
După cum era de așteptat, războiul s-a terminat cu un vid geopolitic. Echili-
brul puterii fusese distrus, iar un tratat de pace cuprinzător a rămas imposibil de
formulat. Perioada postbelică avea să se transforme într-o luptă prelungită și du-
reroasă pentru realizarea în fapt a reglementărilor care scăpaseră printre degete
conducătorilor înainte ca războiul să ia sfârșit.
CAPITOLUL 17
începutul Războiului rece
Asemenea lui Moise, Franklin Delano Roosevelt a văzut Țara Făgăduinței,
dar nu i-a fost dat să pună piciorul în ea. Când a murit el, armatele aliate pătrun-
seseră adânc pe teritoriul Germaniei, iar bătălia pentru Okinawa, preludiul plă-
nuitei invazii aliate în principalele insule ale Japoniei, abia începuse.
Moartea lui Reosevelt, survenită la 12 aprilie 1945, nu a fost neașteptată. In
ianuarie, medicul lui Roosevelt, alarmat de fluctuațiile bruște ale tensiunii pacien-

tului său, ajunsese la concluzia că președintele avea să supraviețuiască numai dacă
evita orice stare de încordare. Date fiind presiunile funcției, această apreciere era
echivalentă cu o condamnare la moarte1, într-un moment de nebunie, Hitler și
Goebbels, care erau prinși în Berlinul încercuit, s-au amăgit cu gândul că erau pe
punctul să asiste la repetarea a ceea ce cărțile germane de istorie descriu drept
miracolul Casei de Brandenburg – când în timpul Războiului de 7 ani, în vreme ce
armatele rusești se aflau la porțile Berlinului, Frederic cel Mare a fost salvat de
moartea subită a conducătorului rus și de urcarea pe tron a unui țar prieten. Istoria,
însă, nu s-a repetat în 1945. Crimele naziste sudaseră cel puțin un scop comun de
nezdruncinat al aliaților: eliminarea dezastrului reprezentat de nazism.
Prăbușirea Germaniei naziste și nevoia de umplere a vidului de putere rezultat
au condus la dezintegrarea parteneriatului din timpul războiului. Obiectivele
aliaților erau pur și simplu divergente. Churchill urmărea să prevină dominația
Uniunii Sovietice asupra Europei Centrale. Stalin vroia să fie plătit în monedă
teritorială pentru victoriile militare sovietice și suferințele eroice ale poporului
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 373
rus. Noul președinte, Harry S. Truman, s-a străduit inițial să continue moștenirea
lăsată de Roosevelt, de a ține alianța unită. Până la sfârșitul primului său mandat,
însă, ultima rămășiță a înțelegerii existente pe durata războiului dispăruse.
Statele Unite și Uniunea Sovietică, cei doi giganți de la periferie, se aflau acum
unul în fața celuilalt în inima Europei.
Harry S. Truman era cât se poate de diferit de marele său predecesor.
Roosevelt fusese membru al înaltei societăți din cosmopolita zonă de civilizație
din nord-estul american; Truman provenea din clasa mijlocie rurală a zonei
central-vestice a Americii. Roosevelt fusese educat în cele mai bune școli și
universități; Truman nu trecuse niciodată de ciclul școlar secundar, deși Dean
Acheson zicea despre el cu afecțiune și admirație că era un om de Yale în cel
mai bun sens al cuvântului. Viața lui Roosevelt fusese în întregime o pregătire
pentru cea mai înaltă funcție din stat; Truman era un produs al mașinii politice
din Kansas City.
Numit vicepreședinte numai după ce prima opțiune a lui Roosevelt, James
Byrnes, fusese resins prin vot de mișcarea laburistă, Harry Truman a dat puține
semne, în cariera sa politică anterioară, că avea să se dovedească un președinte
extraordinar. Fără o reală experiență de politică externă și primind ca înzestrare
de la Roosevelt doar cea mai vagă hartă rutieră, Truman a moștenit sarcina de a
conduce pe serpentinele războiului și de a construi o nouă ordine internațională
chiar în timp ce proiectul stabilit la Teheran și Yalta slăbea pe la încheieturi.
După cum s-a vădit, Truman a prezidat începutul Războiului rece și dezvol-
tarea politicii de stăvilire – care avea, în cele din urmă, să și câștige acest război.
El a purtat Statele Unite în prima alianță militară pe vreme de pace. Sub
călăuzirea sa, conceptul Celor Patru Polițiști, al lui Roosevelt, a fost înlocuit cu
un set de coaliții fără precedent, care aveau să rămână în centrul politicii externe
americane vreme de patruzeci de ani. Sprijinind credința Americii în universa-
litatea valorilor sale, acest om simplu din zona central-vestică a încurajat duș-
manii căzuți la pământ să se alăture societății națiunilor democratice. A sprijinit
Planul Marshall și Programul Punctului Patru, prin care America aloca resurse și
tehnologie pentru refacerea și dezvoltarea societăților aflate la mare depărtare.
L-am întâlnit pe Truman o singură dată, la începutul lui 1961, pe când eram
tânăr profesor la Harvard. Un angajament pentru ținerea câtorva conferințe mi-a
oferit ocazia de a face o scurtă vizită ex-președintelui, la Biblioteca Prezidențială
Truman, din orașul alăturat Independence, din Missouri. Trecerea anilor nu
diminuase vioiciunea fostului președinte. După ce m-a purtat prin instituție

într-un scurt tur de orizont, Truman m-a invitat în biroul său, care era o replică a
Biroului Oval de la Casa Albă, din vremea președinției sale. Auzind că eram
consultant cu jumătate de normă al administrației Kennedy, la Casa Albă, m-a
întrebat ce învățasem. Făcând uz de înțelepciunea standard a cocktailurilor de la
Washington, i-am răspuns că birocrația mi se părea a funcționa ca o a patra
ramură a guvernării, restrângând serios libertatea de acțiune a președintelui.
Truman nu a găsit această remarcă nici amuzantă, nici instructivă, îngrijorat să
nu cadă victimă a ceea ce el eticheta drept „discuții profesorale", a răspuns cu o
înjurătură, apoi mi-a prezentat viziunea sa despre rolul președintelui: „Dacă pre-
ședințele știe ce vrea, nici un birocrat nu-l poate opri. Un președinte trebuie să
știe când să nu mai asculte de sfaturi."
Retrăgându-mă rapid pe mai familiarul mie tărâm academic, l-am întrebat pe
Truman pentru care decizie de politică externă ar vrea cel mai mult să fie
amintit. Nu a ezitat. „Ne-am învins complet inamicii și i-am făcut să se predea",
a remarcat el. „După care, i-am ajutat să se refacă, să devină democrați și să se
realăture comunității națiunilor. Numai America ar fi putut face asta."
Apoi, a mers cu mine pe străzi prin Independence și m-a dus până la casa
simplă în care locuia, să fac cunoștință cu soția sa, Bess.
Relatez această scurtă conversație deoarece ea a surprins în întregime firea
esențial americană a lui Truman: sentimentul său pentru măreția președinției și a
responsabilităților președintelui, mândria sa pentru forța Americij și, mai presus
de orice, credința sa că, în esență, chemarea Americii era aceea de a servi drept
rezervor de libertate ș* progres pentru întreaga omenire.
Truman a venit la președinție din adâncurile umbrei Iui Roosevelt care, prin
moarte, fusese înălțat la o statură aproape mitică. Truman îl admirase sincer pe
Roosevelt dar, în cele din urmă, așa cum trebuie să facă orice nou președinte, a
modelat funcția pe care o moștenise potrivit perspectivei propriilor sale expe-
riențe și valori.
Devenind președinte, Truman a avut un devotament mult mai puțin emoțional
față de unitatea aliaților decât avusese Roosevelt; pentru fiul izolaționiste! zone
central-vestice, unitatea aliaților reprezenta mai mult o preferință practică decât
o necesitate emoțională sau morală. Și Truman nici nu trăise exaltarea parte-
neriatului din vremea războiului, cu sovieticii, pe care, oricum, îi privise întot-
deauna cu circumspecție. Când Hitler a atacat Uniunea Sovietică, senatorul, pe
atunci, Truman a apreciat cele două dictaturi ca fiind echivalente sub aspect
moral și a recomandat ca America să le încurajeze să se lupte pe viață și pe
moarte: „Dacă vedem că învinge Germania, noi trebuie să ajutăm Rusia, iar dacă
Rusia este cea care câștigă, trebuie să ajutăm Germania, ca în felul acesta să le
lăsăm să omoare cât mai mulți, deși nu vreau șă-l văd pe Hitler victorios în nici
un caz. Nici unuia dintre ei nu-i pasă de cuvântul dat."2
în ciuda deteriorării sănătății lui Roosevelt, Truman nu a fost invitat să
wticipe Ia nici una dintre deciziile-cheie de politică externă luate pe durata
;elor trei luni ale funcționării sale ca vicepreședinte. Și nici nu fusese pus la
:urent cu proiectul construirii bombei atomice.
Truman a moștenit un context internațional în care liniile de demarcație erau
ncipient bazate pe pozițiile armatelor avansând dinspre est și dinspre vest.
loarta politică a țărilor eliberate de armatele aliate încă nu fusese rezolvată. Cele
iai multe dintre Marile Puteri tradiționale încă mai aveau nevoie să se adapteze
olurilor lor schimbate. Franța era apatică; Marea Britanie, deși victorioasă, era
leită; Germania era împărțită în patru zone de ocupație – după ce obsedase
uropa cu tăria ei, începând cu 1871, neputința de acum o amenința cu haosul.
talin împinsese frontierele sovietice cu 1200 de kilometri spre Elba, iar înaintea

"matelor sale se deschidea un vid, datorită slăbiciunii Europei Occidentale și
lănuitei retrageri a forțelor americane.
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 375
Primul gând al Iui Truman a fost să cadă la o înțelegere cu Stalin, mai ales
deoarece șefii de stat major erau îngrijorați în legătură cu participarea sovietică
la războiul împotriva Japoniei. Deși fusese îndepărtat de comportarea dură al lui
Molotov din timpul primei sale întâlniri cu ministrul de externe sovietic, din
aprilie 1945, el a atribuit dificultățile unei diferențe de experiență istorică.
„Trebuie să fim duri cu rușii", zicea Truman. „Nu știu să se poarte. Sunt ca niște
tauri într-un magazin de porțelanuri. Au numai douăzeci și cinci de ani vechime.
Noi avem peste o sută, iar englezii sunt mai bătrâni cu secole. Trebuie să-i
învățăm cum să se poarte."3
Era o declarație specific americană. Pornind de la presupunerea unei armonii
inerente, Truman atribuia neînțelegerile cu sovieticii nu intereselor geopolitice
conflictuale, ci „proastei creșteri" și „imaturității politice". Cu alte cuvinte, el
credea în posibilitatea de a-l aduce pe Stalin la un comportament „normal".
Confruntarea cu realitatea, anume că tensiunile dintre Uniunea Sovietică și
Statele Unite nu erau provocate de anumite neînțelegeri, ci țineau, de fapt, de
diferențe de principii, a fost povestea începutului Războiului rece.
Truman a moștenit consilierii de vârf ai lui Roosevelt și și-a început mandatul
cu intenția de a urma concepțiile predecesorului său cu privire la Cei Patru
Polițiști, într-un discurs ținut în 16 aprilie 1945, la patru zile după preluarea
funcției, Truman a schițat o comparație sumbră între comunitatea mondială și
haos și nu a văzut nici o alternativă la securitatea colectivă, decât anarhia. El s-a
rededicat credinței lui Roosevelt în obligația specială a aliaților de război de a-și
menține unitatea pentru a institui și a păstra o nouă ordine mondială pașnică și,
mai presus de orice, de a apăra principiul ca disputele internaționale să nu fie
reglementate prin forță:
Nimic nu este mai important pentru viitoarea pace mondială decât cooperarea con-
tinuă a națiunilor care au trebuit să adune forța necesară pentru înfrângerea conspi-
rației puterilor Axei, ce urmărea dominarea lumii.
Dacă aceste mari state au responsabilitatea specială de a impune pacea, responsa-
bilitatea lor este bazată pe obligația ce revine tuturor statelor, mari sau mici, de a nu
folosi forța în relațiile internaționale decât pentru a apăra legea.4
Aparent, cei care-i scriau lui Truman discursurile nu aveau sentimentul că îi
datorau prea multă varietate, sau poate că își considerau textul standard incapabil
de îmbunătățire, deoarece au repetat exact același text în 25 aprilie, în discursul
lui Truman la conferința de constituire a Națiunilor Unite, din Sân Francisco.
în ciuda retoricii plutind în zone rarefiate, faptele geopolitice dense erau cele
care modelau condițiile la nivelul solului. Stalin, revenit la vechile lui căi de
promovare a politicii externe, cerea plată pentru victoriile sale în unica monedă
pe care o lua în serios – controlul teritorial. El se pricepea la negocieri și ar fi
fost dispus la unele discuții, dar numai atâta vreme cât ele implicau quid pro
quo-uri precise – precum sfere de interes sau limite negociabile ale influenței
comuniste în Europa de Est, contra unor beneficii specifice precum asistență
economică masivă. Ceea ce nu putea pricepe unul dintre cei mai lipsiți de
scrupule conducători care se aflaseră vreodată în fruntea unei țări importante era
j/6 DIPLOMAȚIA
ideea de a pune politica externă pe baza bunăvoinței colective sau a legii inter-
naționale, în viziunea lui Stalin, întâlnirile față-în-față între conducătorii lumii
puteau să înregistreze o corelație de forțe sau o calculare a interesului național, dar
nu le puteau modifica. De aceea, el nu a răspuns niciodată vreunui apel din partea
lui Roosevelt sau a lui Churchill de a reveni la camaraderia din timpul războiului.
Este posibil ca enormul prestigiu pe care îl dobândise Roosevelt să-l fi făcut

pe Stalin să-și mai modereze pentru puțin timp felul de a aborda lucrurile, în cele
din urmă, Stalin avea să facă concesii numai „realității obiective"; pentru el, di-
plomația nu era decât un aspect al unei lupte mai ample și inevitabile de definire
a relațiilor dintre forțe. Problema lui Stalin în relațiile cu conducătorii americani
era aceea că el avea mari dificultăți în înțelegerea importanței moralității și a
legalității pentru gândirea acestora din urmă asupra politicii externe. Stalin nu
înțelegea în mod sincer de ce făceau conducătorii americani atâta caz de structu-
rile interne ale statelor est-europene, unde nu aveau nici un interes strategic evi-
dent. Menținerea americanilor pe niște principii fără legătură cu vreun interes
concret, așa cum erau acestea înțelese în mod convențional, îl făcea pe Stalin să
caute motive ascunse. „Mă tem", raporta Averell Harriman în perioada când a
fost ambasador la Moscova, că
…Stalin nu a înțeles și nu va înțelege niciodată pe deplin interesul nostru pentru o Po-
lonie liberă ca chestiune de principiu. El este un realist… și-i vine greu să aprecieze cre-
dința noastră în principii abstracte. Este dificil pentru el să priceapă de ce am vrea noi să
intervenim în politica sovietică referitoare la o țară precum Polonia, pe care el o conside-
ră foarte importantă pentru securitatea Rusiei, dacă nu am avea niște motive ascunse…"
Stalin, un maestru practician în Realpolitik, trebuie să se fi așteptat ca Ame-
rica să se opună noului echilibru geopolitic stabilit de prezența Armatei Roșii în
centrul continentului european. Om cu nervi de oțel, el nu era predispus la a face
concesii preemtive^ trebuie să se fi gândit că era mult mai bine să-și consolideze
moneda de schimb pe care deja o deținea, păzindu-și cu grijă prada de război și
lăsându-i pe aliați să facă mișcarea următoare. Și singurele mișcări pe care Stalin
avea să le ia în serios erau cele având consecințe posibil de analizat în cadrul
relației risc-recompensă. Când aliații nu au mai exercitat nici o presiune, el pur și
simplu a rămas pe loc.
Stalin a afișat față de Statele Unite aceeași atitudine zeflemistă pe care o
adoptase față de Hitler în 1940. în 1945, Uniunea Sovietică, slăbită de pierderi
umane de /eci de milioane de oameni și de devastarea unei treimi a teritoriului
său, înfrunta o Americă neatinsă, aflată în posesia unui monopol atomic; în 1940.
ea se confruntase' cu o Germanie care controla restul continentului. De fiecare
dată, în loc să ofere concesii, Stalin a consolidat poziția sovietică și a încercat
să-și păcălească adversarii potențiali fâcându-i să creadă că era mai probabil ca
el să mărșăluiască spre vest, decât să se retragă. Și de fiecare dată a calculat
greșit reacția oponenților săi. In 1940, vizita lui Molotov la Berlin întărise hotă-
rârea lui Hitler de a declanșa invazia; în 1945, același ministru de externe a
reușit să transforme bunăvoința americană în confruntarea pe care a repre-
zentat-o Războiul rece.
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 377
Churchill a înțeles calculele diplomatice ale lui Stalin și a căutat să le contra-
careze făcând de unul singur două mișcări. A urgentat o întâlnire la nivel înalt
între cei trei aliați de război, pentru a aduce lucrurile la o rezolvare înainte ca
sfera sovietică să fie consolidată, în același timp, el a vrut ca aliații să pună mâna
pe cât mai multe posibil elemente de schimb pentru o negociere. A văzut ocazia
pentru aceasta în faptul că armatele aliate și sovietice se întâlniseră mai spre est
decât fusese prevăzut și că, drept rezultat, forțele aliate aveau sub control aproa-
pe o treime din zona de ocupație atribuită sovieticilor în Germania, inclusiv cea
mai mare parte a zonei industrializate. Churchill a propus folosirea acestui terito-
riu ca pârghie în cursul apropiatelor negocieri. La 4 mai 1945, el i-a telegrafia!
instrucțiuni ministrului de externe Eden, care urma să se întâlnească în
Washington cu Truman:
…aliații ar trebui să nu se retragă de pe pozițiile lor actuale din lungul liniei de
ocupație până când nu suntem satisfăcuți în privința Poloniei, precum și în privința ca-

racterului temporar al ocupației rusești a Germaniei și a condițiilor de stabilit în țările
rusificate sau controlate de ruși în valea Dunării, în special Austria și Cehoslovacia și
Balcanii.6
Noua administrație americană, însă, nu era mai încântată decât fusese
Roosevelt față de Realpolitik de formulă britanică. Șabloanele diplomației de
vreme de război au fost, prin urmare, repetate. Conducătorii americani au fost
destul de fericiți să accepte o întâlnire la nivel înalt programată la Potsdam,
lângă Berlin, pentru a doua jumătate a lui iulie, însă Truman încă nu era dispus
să accepte sugestiile lui Churchill ca modalitatea de negociere cu Stalin să
îmbine recompensele cu penalizările în vederea obținerii rezultatului dorit,
într-adevăr, administrația Truman s-a dovedit la fel de nerăbdătoare ca și cea a
predecesorului său să-l învețe pe Churchill că zilele diplomației bazate pe
echilibrul puterii trecuseră pentru totdeauna.
La sfârșitul lui iunie, cu mai puțin de o lună înaintea întâlnirii plănuite,
forțele americane s-au retras pe linia de demarcație convenită, nelăsându-i Marii
Britanii altceva de făcut decât să le urmeze exemplul. Mai mult, exact după cum
Roosevelt supraestimase imens capacitatea britanică, administrația Truman a luat
în considerare autoasumarea rolului de mediator între Marea Britanie și Uniunea
Sovietică. Hotărât să evite de a-i crea lui Stalin impresia vreunei ralieri împotriva
sa, Truman, spre nemulțumirea lui Churchill, a respins invitația pe care i-o fă-
cuse primul-ministru, ca în drum spre Potsdam să se oprească în Marea Britanie
pentru a sărbători victoria anglo-americană.
Truman, totuși, nu a avut nici o reținere să se întâlnească cu Stalin fără
Churchill. Folosindu-se de același pretext pe care-l invocase și Roosevelt când
încercase să aranjeze întâlnirea din Strâmtoarea Bering – că, spre deosebire de
Churchill, el nu-l întâlnise niciodată pe Stalin – Truman a propus o întâlnire
separată cu conducătorul sovietic, însă Churchill s-a dovedit a fi la fel de sensibil
în legătură cu excluderea sa de la un dialog sovieto-american precum fuseseră și
consilierii lui Truman încercând să dea impresia că Washingtonul și Londra
acționau în tandem. Potrivit memoriilor lui Truman, Churchill a notificat cu
iritare Washingtonul că el nu va participa la nici o întâlnire la nivel înalt care să_ , v. uir Lwmrt j l/\
fie continuarea unei conferințe între Truman și Stalin.7 Pentru a-și îndeplini rolul
autoasumat de mediator și pentru a stabili contactul direct cu conducătorii
aliaților, Truman a decis să trimită emisari la Londra și la Moscova.
Harry Hopkins, vechiul confident al lui Roosevelt, a fost trimis la Moscova;
cel trimis să-l întâlnească pe Churchill a fost ales, destul de curios, ținându-se
cont mai degrabă de capacitatea sa de a-l liniști pe Stalin decât de posibilitățile
sale demonstrate de a explora ce se afla în mintea prim-ministrului britanic.
Acesta a fost Joseph E. Davies, ambasadorul de dinainte de război la Moscova,
cel care scrisese best-seller-ul Mission to Moscow [Misiune Ia Moscova – n.t.].
Deși Davies era bancher în domeniul investițiilor, prin urmare un simbol al
capitalismului în ochii comuniștilor, el își dezvoltase înclinația multor trimiși
americani – în special a diplomaților care nu erau de carieră – de a se transforma
în purtători de cuvânt autoasumați ai țărilor în care erau acreditați. Cartea Iui
Davies despre aventurile sale ambasadoriale repetase papagalicește propaganda
sovietică pe marginea oricărui subiect imaginabil, inclusiv pe tema vinovăției
victimelor proceselor de epurare., Trimis de Roosevelt în misiune pe vreme de
război la Moscova, Davies, teribil de nepotrivit pentru un asemenea rol, avusese
extraordinara lipsă de tact de a prezenta unui grup de înalți lideri sovietici, la
ambasada americană, un film bazat pe best-seller-ul său. Raportul oficial nota
sec faptul că oaspeții sovietici au privit cu o „curiozitate încruntată" cum era
declarată pe ecran vinovăția foștilor lor colegi.8 (Și se prea poate. Nu numai că ei

știau mai bine, dar nu puteau elimina posibilitatea ca filmul să le descrie de fapt
propriul viitor.) Prin urmare, Truman cu greu ar fi putut trimite în Downing
Street pe cineva mai puțin în stare, după toate aparențele, să aprecieze viziunea
lui Churchill asupra lumii postbelice.
Vizita lui Davies la Londra spre sfârșitul lui mai 1945 s-a vădit a fi la fel de
suprarealistă ca și misiunea sa din vreme de război la Moscova. Davies era mult
mai interesat de Continuarea parteneriatului Americii cu Uniunea Sovietică decât
de întărirea relațiilor anglo-americane. Churchill a expus emisarului american
temerile sale că Stalin intenționa să înghită Europa Centrală și a insistat asupra
necesității existenței unui front unit anglo-american, pentru a i se opune. Davies
a reacționat la analiza făcută de Churchill provocării sovietice întrebându-l în
batjocură pe Bătrânul Leii dacă nu cumva „el și Marea Britanie nu făcuseră o
greșeală neajutându-l pe Hitler, deoarece, după câte am înțeles eu, el exprima
acum doctrina pe care Hitler și Goebbels o proclamaseră și o reiteraseră pe
parcursul ultimilor patru ani străduindu-se să sfărâme unitatea aliaților pentru a
«dezbina și a stăpâni»"9, în ceea ce-l privea pe Davies, diplomația est-vest nu avea
să ducă nicăieri câtă vreme nu era bazată pe premisa bunei credințe a lui Stalin.
Davies i-a raportat lui Truman în același spirit. Oricât de mare ar fi fost
Churchill, pentru Davies el era „în primul, în ultimul și în oricare alt rând" un mare
englez, mai interesat să protejeze poziția Angliei în Europa decât să protejeze
pacea.10 Amiralul Leahy, inițial șeful statului major al lui Roosevelt, acum al lui
Truman, a confirmat faptul că vederile lui Davies au fost larg susținute prin
aprobarea raportului acestuia: „Ceea ce a fost în consens cu aprecierea făcută de
personalul nostru atitudinii lui Churchill pe parcursul războiului.""
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 379
Nimic nu ilustrează mai bine reacția reflexă a Americii la stimularea prin
Realpolitik. Davies și Leahy au fost evident impresionați neplăcut de faptul că
primul-ministru britanic putea fi preocupat mai întâi de interesul național
britanic – ceva ce oamenii de stat ai oricărei alte țări ar fi găsit că este cel mai
normal lucru din lume. Cu toate că urmărirea de către Churchill a echilibrului
puterii pe continent întrupa trei secole de istorie britanică, americanii vedeau
faptul ca fiind oarecum aberant și contrapuneau lupta pentru pace efortului
menținerii unui asemenea echilibru – ca și cum mijloacele și scopurile ar fi fost
mai degrabă incompatibile decât complementare.
Hopkins, care vizitase Moscova de mai multe ori ca emisar pe timp de război,
a găsit atmosfera misiunii sale paralele extrem de plăcută. Chiar și așa, este
posibil ca întâlnirile sale cu Stalin să fi adâncit neintenționat impasul cu privire
la Europa de Est și să fi grăbit instalarea Războiului rece, deoarece Hopkins a
adoptat atitudinea avută în vreme de război, de a pune accent pe armonie, nu pe
confruntare. El nu a reușit să-l facă pe Stalin conștient de măsura în care poziția
acestuia risca să-și atragă necazuri serioase din partea unui public american
stârnit. Pe parcursul carierei sale diplomatice, Hopkins a acționat pornind de la
premisa că toate dezacordurile aveau să se rezolve printr-o atmosferă de înțele-
gere și bunăvoință – categorii față de care Stalin avea prea puțină înțelegere
pentru a le situa la baza vreunui demers.
Stalin a avut șase întâlniri diferite cu Hopkins, la sfârșitul lui mai și începutul
lui iunie. Aplicându-și tactica uzuală, de a-și plasa interlocutorul în defensivă,
Stalin s-a plâns de terminarea Acordului de „împrurnut-închiriere" și de răcirea
generală a relațiilor sovieto-americane. El a avertizat că Uniunea Sovietică nu va
ceda niciodată la presiuni – o procedură diplomatică standard folosită atunci
când negociatorul caută o modalitate onorabilă de a-și da seama ce concesii sunt
necesare, fără a sugera că le va accepta. Stalin s-a prefăcut că nu înțelege preo-

cuparea Americii în legătură cu desfășurarea de alegeri libere în Polonia. In
fond, Uniunea Sovietică nu ridicase o problemă similară cu privire la Italia și
Belgia, unde, de asemenea, nu se ținuseră încă alegeri. De ce s-ar preocupa
puterile occidentale de Polonia și de țările din bazinul Dunării, care erau plasate
atât de aproape de frontierele sovietice?
Hopkins și Stalin s-au duelat fără să finalizeze și fără ca Hopkins să reușească
vreodată să-i transmită lui Stalin că americanii priveau extrem de serios ches-
tiunea autodeterminării Europei de Est. într-adevăr, Hopkins a vădit înclinația
celor mai mulți negociatori americani de a-și prezenta chiar și cele mai puternic
susținute poziții într-o manieră ce elimină orice impresie de intransigență. Urmă-
rind compromisul, ei caută căi de a oferi interlocutorilor o ieșire binevoitoare.
Reversul acestei atitudini este că, o dată ce negociatorii americani își pierd
încrederea în buna credință a celeilalte părți, ei tind să devină refractari și uneori
excesiv de rigizi.
Slăbiciunea stilului de negociere al lui Hopkins a fost amplificată de
extraordinarele resurse de bunăvoință față de Stalin și de Uniunea Sovietică
rămase din vremea alianței de război. Până în iunie 1945, Stalin fixase deja
unilateral frontiera dinspre est, ca și pe cea dinspre vest, a Poloniei, promovase
j oi; UII-LUIV1A j IA
cu brutalitate marionetele sovietice în guvern și-și încălcase flagrant angajamen-
tul luat la Yalta, de a organiza alegeri libere. Chiar și în aceste condiții, Harry
Hopkins a găsit că era posibil să-i descrie lui Stalin dezacordurile sovieto-ame-
ricane drept „o succesiune de evenimente, fiecare neimportant în sine [, care] se
adunaseră în jurul chestiunii poloneze."12 Bizuindu-se pe tactica lui Roosevelt
din perioada Teheranului și a Yaltei, el i-a cerut lui Stalin să-și modifice preten-
țiile privitoare la estul Europei, pentru a ușura presiunile interne asupra admi-
nistrației Truman.
Stalin a declarat că este deschis la sugestii în legătură cu modalitatea de a face
guvernul polonez compatibil cu principiile americane. El l-a invitat pe Hopkins
să recomande patru sau cinci persoane din tabăra democratică în vederea posibi-
lei lor alăturări la guvernul care, pretindea el, fusese creat de Uniunea Sovietică
datorită „constrângerii" exercitate de necesități militare.13 Desigur, nu partici-
parea simbolică într-un guvern comunist era adevărata problemă ci alegerile
libere. Iar comuniștii demonstraseră deja o dibăcie remarcabilă în distrugerea gu-
vernelor de coaliție, în orice caz, este foarte posibil ca Hopkins să nu-l fi impre-
sionat pe Stalin cu cunoașterea de către americani a situației poloneze când a
recunoscut că nu avea nici un nume pe care să-l sugereze pentru noul guvern.
Insistând să obțină mână liberă vizavi de vecinii săi, Stalin urma practica
rusească tradițională. Din momentul în care, cu două secole în urmă, Rusia
apăruse pe scena internațională, conducătorii săi încercaseră să reglementeze
disputele cu vecinii mai ales bilateral decât în cadrul conferințelor internaționale.
Nici Alexandru I în anii 1820, nici Nicolae I cu treizeci de ani mai târziu și nici
Alexandru al II-lea în 1878 nu au înțeles de ce insista Marea Britanie să se
interpună între Rusia și Turcia. In aceste situații și în altele, care au urmat,
conducătorii ruși au adoptat poziția potrivit căreia erau îndreptățiți să aibă mână
liberă de a trata cu vecinii, împiedicați să o facă, au înclinat să facă apel la forță.
Și o dată folosită forța, nu s-au mai retras niciodată decât amenințați cu războiul.
Vizitele emisarilor lui Truman la Londra și Moscova au dovedit, mai presus
de orice, că el tot mai încerca să găsească o cale de mijloc între vederile lui
Roosevelt cu privire la modalitățile de menținere a păcii, în care America nu
avea nici un partener, și resentimentul său crescând față de comportamentul
sovietic în Europa de Est, pentru care el încă nu avea nici o politică. Truman nu
era gata să facă față realităților geopolitice pe care le adusese victoria, ori să se

debaraseze de viziunea lui Roosevelt despre o ordine mondială controlată de Cei
Patru Polițiști. Și nici America nu accepta încă faptul că echilibrul puterii era o
necesitate a ordinii mondiale și nu o aberație a diplomației europene.
Visul lui Roosevelt despre Cei Patru Polițiști a luat sfârșit la Conferința de la
Potsdam, care a durat din 17 iulie până în 2 august 1945. Cei trei conducători
s-au întâlnit la Cecilienhof, o casă de țară ca o hrubă, în stil englezesc, așezată
într-un parc mare, care folosise drept rezidență ultimului prinț al coroanei
german. Potsdam fusese ales ca loc al conferinței deoarece se afla în zona de
ocupație sovietică, era accesibilă pe calea ferată (Stalin ura zborul cu avionul) și
putea fi protejată de forțele de securitate sovietice.
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 3 81
Când a sosit delegația americană, ea era încă devotată vederilor din timpul
războiului în privința noii ordini mondiale. Documentul de punere în temă a
Departamentului de Stat, care a servit drept îndreptar delegației americane, apre-
cia că stabilirea sferelor de interes ar fi cea mai mare amenințare la adresa păcii
mondiale. Invocând preceptele wilsoniene, documentul argumenta că sferele de
interes ar „reprezenta politica de forță însăși, cu toate dezavantajele concomi-
tente… Obiectivul nostru principal trebuie să fie mai degrabă înlăturarea
cauzelor care fac națiunile să simtă că asemenea sfere sunt necesare pentru a-și
construi securitatea, decât ajutarea unei țări să-și consolideze forțele împotriva
alteia."14 Departamentul de Stat nu a explicat ce anume, în absența politicii de
forță, l-ar putea încuraja pe Stalin să facă compromisuri sau care ar putea fi
cauza conflictelor dacă nu ciocnirea intereselor. Totuși, omniprezentul Joseph
Davies, care s-a deplasat în calitate de consilier al președintelui pentru condu-
cătorii sovietici, a părut destul de mulțumit de propria-i recomandare – care
echivala cu a-i face lui Stalin pe plac. La un moment dat, după un schimb dur de
replici, Davies i-a strecurat lui Truman un bilețel: .,Cred că Stalin a fost lezat în
sentimente, vă rog să fiți drăguț cu el."'
Truman nu agrea persoanele care se lamentează, cu atât mai puțin pe comu-
niști. Totuși, el a făcut o încercare eroică. Inițial, el apreciase stilul sec al lui
Stalin mai mult decât elocința lui Churchill. Cum îi scria mamei sale: „Churchili
vorbește într-una, în vreme ce Stalin doar mârâie, dar știi ce vrea să spună."16 în
timpul unei cine private, din 21 iulie, Truman și-a dat la o parte toate reținerile,
confesându-se ulterior lui Davies: „… am vrut să-l conving că suntem «la nivel» și
interesați de pace și de o lume decentă și că nu am avut nici un scop ostil lor; că nu
vroiam nimic pentru noi înșine, în afară de securitate pentru țara noastră și pace cu
prietenie și bună vecinătate și că era treaba noastră comună să facem asta. Am fost
foarte convingător și cred că m-a crezut. Am vorbit cât se poate de serios."17 Din
nefericire, Stalin nu avea nici un sistem de referință pentru interlocutorii care-și
proclamau dezinteresul față de chestiunile ce le stăteau lor înainte.
Conducătorii prezenți la Conferința de la Potsdam au căutat să evite proble-
mele de organizare care fuseseră o pacoste pentru Conferința de la Versailles. în
loc să se împotmolească în detalii și să lucreze sub presiunea timpului, Truman,
Churchill și Stalin aveau să se limiteze la principiile generale. Miniștrii lor de
externe aveau să elaboreze apoi detaliile acordurilor de pace cu puterile învinse
ale Axei și cu aliații lor.
Chiar și cu aceste restricții, conferința avea o ordine de zi imensă, care
includea reparațiile, viitorul Germaniei și statutul aliaților germani, precum
Italia, Ungaria și România, sau al asociaților, precum Finlanda. Stalin a extins
această listă prezentând catalogul cererilor pe care Molotov i le înaintase lui
Hitler în 1940 și le reiterase înaintea lui Eden un an mai târziu. Aceste cereri
includeau condiții de tranzit îmbunătățite prin strâmtori, o bază militară sovietică

în Bosfor și o parte a coloniilor Italiei. O agendă cu o asemenea întindere nu ar fi
putut fi îndeplinită de șefii de guverne hărțuiți de multitudinea grijilor, într-o
perioadă de două săptămâni.
J 82 DIPLOMAȚIA
Conferința de la Potsdam s-a transformat rapid într-un dialog al surzilor.
Stalin insista pentru a-și consolida sfera. Truman și, mai puțin, Churchill cereau
recunoașterea principiilor lor. Stalin a încercat să negocieze recunoașterea de
către Occident a guvernelor impuse de sovietici în Bulgaria și România contra
recunoașterii de către Uniunea Sovietică a Italiei. In același timp, Stalin rămânea
surd ca un perete Ia cererile democrațiilor pentru organizarea de alegeri libere în
Europa de Est.
în cele din urmă fiecare dintre părți pronunța veto de ori de câte ori avea pu-
terea să o facă. Statele Unite și Marea Britanie au refuzat să fie de acord cu cererea
lui Stalin, de a se cere Germaniei 20 de miliarde de dolari ca reparații (din care
jumătate să se îndrepte spre Uniunea Sovietică), sau ca în acest scop să fie disponi-
bilizate bunurile existente în zonele de ocupație. Pe de altă parte, Stalin continua să
întărească poziția partidelor comuniste din întreaga Europă de Est.
Stalin a folosit și ambiguitatea acordului de la Yalta cu privire la râurile Oder
și Neisse, pentru extinderea granițelor vestice ale Poloniei spre vest. La Yalta se
hotărâse ca râurile să servească drept linie de demarcație între Germania și Polo-
nia, deși, după cum s-a spus deja, se pare că nimeni nu remarcase că existau de
fapt două râuri cu numele de Neisse. Churchill înțelesese ca granița să fie pe cel
dinspre est. Dar, la Potsdam, Stalin a dezvăluit că el atribuise Poloniei zona
dintre cele două Neisse, de est și de vest. Stalin își făcuse clar socoteala că
dușmănia dintre Polonia și Germania avea să devină de necontrolat dacă Polonia
obținea teritorii istorice germane, inclusiv vechiul oraș german Breslau și izgo-
nea de pe teritoriul lor peste 5 milioane de germani. Conducătorii americani și
britanici au luat act de le fait accompli al lui Stalin cu condiția lipsită de orice
sens ca ei să-și rezerve poziția finală în chestiunea frontierelor pentru conferința
de pace. Această rezervă, oricum, nu a făcut decât să amplifice dependența Polo-
niei față de Uniunea Sovjetică și a reprezentat puțin mai mult decât o atitudine
fără acoperire, de vreme ce privea teritorii germane din care populația germană
era în curs de evacuare.
Churchill venise la Potsdam de pe o poziție nu din cale afară de puternică pe
plan intern, într-adevăr, ritmul conferinței, așa cum era, a fost întrerupt în mod
fatal în 25 iulie 1945, când delegația britanică a fost nevoită să ceară o pauză,
pentru a se întoarce acasă să aștepte rezultatele primelor alegeri generale de după
1935. Suferind o înfrângere zdrobitoare, Churchill nu s-a mai întors la Potsdam.
Clement Attlee i-a luat locul ca nou prim-ministru, iar Ernest Bevin a ajuns
ministru de externe.
Potsdam-ul a rezolvat puține. Multe dintre cererile lui Stalin au fost respinse:
baza din Bosfor, apelul său ca sovieticii să devină administratori ai unora dintre
teritoriile africane ale Italiei, precum și dorința sa de instituire a unui control
exercitat de patru puteri asupra zonei Ruhrului și recunoașterea de către
Occident a guvernelor instalate de Moscova în România și Bulgaria. Truman a
fost și el contracarat în unele dintre propunerile făcute – cele mai importante cu
privire la internaționalizarea Dunării. Cei trei șefi de stat au reușit totuși să
elaboreze unele acorduri. A fost pus la punct un mecanism format din patru
puteri pentru a rezolva problemele Germaniei. Truman a reușit să-l facă pe Stalin
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 3 83
să-i accepte punctul de vedere relativ la reparații: ca fiecare putere să-și ia
reparații din zona sa de ocupație din Germania. Chestiunea crucială a frontierei

vestice a Poloniei a fost pasată – Statele Unite și Marea Britanie au luat cunoș-
tință de linia de demarcare Oder-Neisse a lui Stalin, dar și-au rezervat dreptul de
a lua în discuție o revizuire ulterioară, în cele din urmă, Stalin a promis să dea
ajutor în efortul de război împotriva Japoniei. Au rămas multe lucruri ambigue și
nefăcute, așa cum se întâmplă adeseori când șefii de state nu pot cădea la
înțelegere, iar chestiunile oarecum clare au fost trecute în seama miniștrilor de
externe, pentru discuții ulterioare.
Probabil că cel mai semnificativ incident petrecut la Potsdam a fost cu privire
la o chestiune ce nu s-a aflat pe agenda de lucru oficială. La un moment dat,
Truman l-a luat pe Stalin deoparte pentru a-l informa despre existența bombei
atomice. Stalin, desigur, știa deja de ea de la spionii săi sovietici; de fapt, el
aflase despre ea cu mult înaintea lui Truman. Suferind de paranoia, fără îndoială
că el a considerat înștiințarea lui Truman drept o încercare transparentă de inti-
midare. S-a prefăcut a fi neinteresat de noua tehnologie și că o desconsideră
nearătând vreo curiozitate deosebită. „Premierul rus", a scris Truman în memo-
riile sale, „nu a arătat vreun interes deosebit. Tot ce a spus a fost că era bucuros
să audă de asta și că spera ca noi să facem «uz cu folos de ea împotriva japone-
zilor»."18 Aceasta avea să rămână tactica sovieticilor în privința armelor nucleare
până când aveau să și le dezvolte și ei pe ale lor.
După aceea, Churchill avea să spună că, dacă ar fi fost reales, el ar fi împins
lucrurile până la capăt la Potsdam și ar fi încercat să forțeze stabilirea unor
reglementări.19 Nu a specificat niciodată la ce anume se gândea. Fapt este că
Stalin ar fi putut fi determinat să accepte stabilirea unor reglementări, fie și nu-
mai prin constrângeri extreme și chiar dacă numai în ultimul moment. Intr-ade-
văr, năzuința lui Churchill de a se ajunge la o soluție cuprinzătoare a definit
dilema americană: nici un om de stat american nu era pregătit să emită genul de
amenințare sau de presiune pe care îl avea în vedere Churchill și pe care l-ar fi
cerut psihologia lui Stalin. Conducătorii americani nu erau încă îndeajuns de
conștienți de faptul că Stalin cu cât i se dădea mai mult timp pentru a crea state cu
partid unic în Europa de Est, avea să devină tot mai dificil de a-l determina să-și
schimbe cursul. La sfârșitul războiului, publicul american era obosit de război și de
confruntare și vroia mai presus de orice să-i aducă acasă pe băieți. Nu era pregătit
să amenințe cu continuarea confruntărilor și încă și mai puțin cu un război nuclear
pentru pluralism politic în Europa de Est sau pentru frontierele acesteia. Unanimi-
tatea în privința opunerii la continuarea înaintării comuniste era la fel de clară ca și
unanimitatea în privința neasumării vreunui risc militar.
Iar confruntarea cu Stalin n-ar fi fost o petrecere de domnișoare. Până unde
anume era pregătit Stalin să-și împingă diplomația mi s-a lămurit într-o conver-
sație cu Andrei Gromîko, după ce acesta și-a părăsit funcția, în 1989. L-am
întrebat de ce riscase Uniunea Sovietică blocada Berlinului la un timp atât de
scurt după un război devastator și împotriva monopolului nuclear al Americii.
Mult mai blând ca pensionar, Gromîko mi-a replicat că mai mulți consilieri își
exprimaseră aceeași îngrijorare față de Stalin, care o înlăturase pe baza a trei
propoziții: prima, Statele Unite, spusese el, nu ar folosi niciodată arma nucleară
asupra Berlinului; a doua, dacă Statele Unite ar încerca să forțeze un convoi spre
Berlin pe autobahn, Armata Roșie avea să se opună; în fine, dacă Statele Unite ar
părea că sunt gata să atace pe întreg frontul, Stalin își rezerva numai sieși decizia
finală. Acesta era punctul în care probabil că ar fi acceptat reglementările.
Rezultatul practic de la Potsdam a fost începutul procesului care a împărțit
Europa în două sfere de influență, exact scenariul pe care conducătorii din vremea
războiului ai Americii fuseseră cel mai hotărâți să-l evite. Deloc surprinzător,
întâlnirea miniștrilor de externe nu a fost cu nimic mai productivă decât fusese

întâlnirea șefilor lor. Dispunând de mai puțină autoritate, ei au avut totodată și mai
puțină flexibilitate. Supraviețuirea politică și fizică deopotrivă a lui Molotov depin-
dea de cea mai rigidă aderență la instrucțiunile pe care le primise de la Stalin.
Prima întâlnire a miniștrilor de externe a avut Ioc la Londra, în septembrie și la
începutul lui octombrie 1945. Scopul ei a fost elaborarea tratatelor de pace pentru
Finlanda, Ungaria, România și Bulgaria, care luptaseră toate de partea Germaniei.
Pozițiile americane și sovietice nu se schimbaseră după Potsdam. Secretarul de stat
James Byrnes a cerut alegeri libere; Molotov nici nu a auzit. Byrnes sperase ca
demonstrarea în Japonia a puterii înspăimântătoare a bombei atomice să fi întărit
poziția de negociere americană. In loc de asta, Molotov s-a comportat mai sfidător
și mai zgomotos ca oricând. Până la sfârșitul conferinței, era clar că bomba atomică
nu-i făcuse pe sovietici mai cooperanți – cel puțin nu în absența unei diplomații
mai amenințătoare. Byrnes i-a spus predecesorului său, Edward R. Stettinius:
…eram confruntați cu o Rusie nouă, total diferită de Rusia cu care am avut a face cu un
an în urmă. Câtă vreme au avut nevoie de noi în război și le-am dat provizii am avut o
relație satisfăcătoare, dar acum, când războiul era terminat, adoptau o atitudine și o
poziție politică agresive cu privire la chestiunile politice teritoriale de nejustificat.
Visul celor Patru Polițiști a murit greu. în 27 octombrie 1945, puțin după
eșuarea conferipței miniștrilor de externe, Truman, vorbind la o festivitate
organizată cu ocazia Zilei Marinei, a combinat temele istorice ale politicii ex-
terne americane cu un apel la cooperarea sovieto-americană. Statele Unite, a
spus el, nu urmăreau obținerea nici de teritorii, nici de baze militare, „nimic
aparținând vreunei alte puteri". Politica externă americană, ca reflectare a valo-
rilor morale ale națiunii, era „ferm bazată pe principiile fundamentale ale dreptății
și ale justiției" și pe refuzul „compromisului cu răul". Invocând egalitatea ame-
ricană tradițională între moralitatea particulară și cea publică, Truman a promis că
„nu ne vom încetini eforturile de a aduce Regula de Aur în relațiile internaționale
ale omenirii". Accentul pus de Truman pe aspectul moral al politicii externe a slujit
drept preludiu unui alt apel la concilierea sovieto-americană. Nu existau nici un fel
de diferențe „fără speranță sau ireconciliabile" între aliații din război, a afirmat
Truman. „Nu există nici un conflict de interese între puterile victorioase, cu
rădăcini atât de adânci încât nimic nu le poate desface."21
Nu a fost să fie. Următoarea conferință a miniștrilor de externe, din decem-
brie 1945, s-a soldat cu o „concesie" sovietică. Stalin l-a primit pe Byrnes în 23
decembrie și i-a propus ca cele trei democrații occidentale să trimită o comisie în
România și în Bulgaria pentru a consilia aceste guverne asupra felului în care
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 385
și-ar putea lărgi cabinetele în vederea includerii unor figuri politice democratice.
Cinismul ofertei, desigur, demonstra mai degrabă încrederea lui Stalin în strân-
soarea cu care comunismul își ținea sateliții decât receptivitatea sa față de reali-
tățile democratice. Acesta este și punctul de vedere al lui George Kennan, a luat
în derâdere concesia lui Stalin considerând-o „frunzele de smochin ale procedu-
rilor democratice, menite a ascunde goliciunea dictaturii staliniste."22
Byrnes, însă, a interpretat inițiativa lui Stalin ca recunoaștere a faptului că
acordul de la Yalta cerea anumite gesturi democratice și el a procedat la recu-
noașterea Bulgariei și a României înainte de încheierea tratatelor de pace cu
aceste țări. Truman a fost furios că Byrnes acceptase compromisul fără să-l con-
sulte. Deși, după o anumită ezitare, Truman s-a împăcat cu Byrnes, aceasta a fost
începutul unei înstrăinări între președinte și secretarul său de stat, înstrăinare ce
avea să conducă pe parcursul anului la demisia lui Byrnes.
în 1946 au mai avut loc două întâlniri ale miniștrilor de externe, la Paris și la
New York. Acestea au completat tratatele secundare, dar au înregistrat o sporire
a încordării, pe măsură ce Stalin transforma Europa de Est într-o anexă politică

și economică a Uniunii Sovietice.
Prăpastia culturală dintre conducătorii americani și cei sovietici a contribuit și
ea la apariția Războiului rece. Negociatorii americani au acționat ca și cum
simpla recitare a drepturilor lor legale și morale ar fi trebuit să producă rezulta-
tele pe care le doreau. Stalin însă avea nevoie de motive mult mai convingătoare
pentru a-și schimba atitudinea. Când Truman vorbea de Regula de Aur, audito-
riul său american lua literal spusele sale și chiar credea într-o lume guvernată de
norme legale. Pentru Stalin, cuvintele lui Truman erau lipsite de orice înțeles,
dacă nu viclene, vorbărie goală. Noua ordine mondială pe care o avea el în minte
era panslavismul întărit prin ideologia comunistă. Disidentul comunist iugoslav
Milovan Djilas și-a adus aminte o conversație în cursul căreia Stalin spusese:
„«Dacă slavii rămân uniți și-și mențin solidaritatea, nimeni nu va putea mișca un
deget, pe viitor. Nici măcar un deget!» a repetat [Stalin], și și-a subliniat gândul
spintecând aerul cu arătătorul."2
In mod paradoxal, alunecarea spre Războiul rece a fost accelerată de cunoaș-
terea de către Stalin a slăbiciunii reale a țării sale. Teritoriul sovietic la vest de
Moscova fusese devastat, deoarece procedura standard în cazul retragerii armate-
lor – prima dată cea sovietică, apoi cea germană – fusese aruncarea în aer a
fiecărui, coș de sobă, pentru a-i priva pe urmăritori de adăpost împotriva clima-
tului brutal al Rusiei. Numărul morților de război sovietici (inclusiv civilii) a fost
de peste 20 de milioane, în plus, numărul total al morților provocate de epurările
lui Stalin, lagăre, colectivizarea forțată și foametea provocată deliberat a fost
estimat la alte 20 de milioane, alături, probabil, de încă 15 milioane care au
supraviețuit închisorilor gulagului.24 Acum, această țară măcinată se trezea
deodată confruntată cu avansul tehnologic american reprezentat de bomba
atomică. Putea însemna asta că momentul de care se temuse Stalin atâta sosise,
în sfârșit, și că lumea capitalistă era în stare să-și impună voința? Toată suferința
și strădania, inumane chiar și potrivit excesiv de tiranicelor standarde rusești, nu
fuseseră bune decât să le aducă un avantaj unilateral capitaliștilor?
Cu o bravadă aproape nesăbuită, Stalin a ales să pretindă că Uniunea Sovietică
acționa de pe o poziție de forță, nu de slăbiciune. A face concesii de bună voie
însemna, în mintea Iui Stalin, mărturisirea vulnerabilității și el vedea fiecare ase-
menea recunoaștere ca putând genera noi cereri și presiuni. Așa că și-a menținut
armata în centrul Europei, unde, treptat, a impus guverne marionetă sovietice.
Mergând și mai departe, el și-a creat o imagine de o asemenea ferocitate necru-
țătoare, încât mulți îl credeau pregătit să se repeadă asupra Canalului Mânecii –
o temere pe care posteritatea a considerat-o o himeră.
Stalin a dublat exagerarea puterii și a caracterului războinic al sovieticilor
printr-un efort sistematic de minimalizare a puterii americane, mai cu seamă a
celei mai puternice arme a acesteia, bomba atomică. Stalin dăduse el însuși tonul
acestui spectacol al indiferenței când Truman îl informase de existența bombei.
Propaganda comunistă, sprijinită de adepți bine intenționați, de rang universitar,
din întreaga lume, a brodat pe tema conform căreia apariția armelor nucleare nu
schimbaseră regulile strategiei militare, iar bombardamentul atomic strategic avea
să se dovedească ineficient, în 1946, Stalin a lansat doctrina oficială: „Bombele
atomice sunt menite să înspăimânte oamenii cu nervi slabi, dar nu pot decide soarta
unui război…"25 în declarațiile publice sovietice, spusele lui Stalin au fost repede
extinse la o distincție între factorii „tranzitorii" și „permanenți" ai strategiei, în
cadrul căreia bomba atomică era clasificată drept un fenomen tranzitoriu. „Apo-
logeții războiului", scria mareșalul de aviație Konstantin Verșinin în 1949, „exa-
gerează peste măsură rolul forței aviatice… [făcându-și socoteala] că poporul
Uniunii Sovietice și democrațiile populare vor fi intimidate de așa-numitul
război «atomic» sau «prin apăsare pe buton»."2

Un conducător obișnuit ar fi ales să ofere un răgaz unei societăți epuizate de
război și de inumanele încercări care îl precedaseră, însă demonicul secretar
general sovietic a refuzat să acorde poporului său un respiro; într-adevăr, el și-a
făcut socoteala – probabil corect – că dacă ar fi dat vreodată un răgaz societății
sale, aceasta ar fi început să pună întrebări îndreptate spre chiar fundamentele
cârmuirii comuniste. Intr-un discurs adresat comandanților victorioasei sale
Armate Roșii la scurt timp după armistițiu, în mai 1945, Stalin a folosit pentru
ultima oară retorica emoțională din vremea războiului. Adresându-se grupului cu
„prieteni, compatrioți", el a descris retragerile din 1941 și 1942:
O altă națiune ar fi putut spune guvernului: «nu ne-ați îndreptățit așteptările, dați-vă la
o parte; vom pune un alt guvern, care va semna o pace cu Germania și ne va lăsa să ne
tragem sufletul.» Dar poporul rus nu a mers pe drumul acesta pentru că a avut credință
în politica guvernului său. Mulțumesc, mare popor rus, pentru încrederea ta.27
A fost ultimă dată când Stalin a recunsocut că este supus greșelii și ultima dată
când s-a adresat poporului său ca șef de guvern. (Interesant, în discursul său Stalin
a dat credit numai poporului rus și nici unei alte naționalități a imperiului sovietic.)
în răstimp de câteva luni, Stalin s-a reîntors la poziția sa de secretar general al
partidului comunist ca bază a autorității sale, maniera sa de adresare către poporul
sovietic revenind la apelativul comunist standard de „tovarăși", atribuind în același
timp partidului comunist meritul exclusiv pentru victoria sovietică.
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 387
într-un alt discurs important, din 9 februarie 1946, Stalin a stabilit ordinele de
marș pentru perioada postbelică:
Acum victoria înseamnă, înainte de orice, că sistemul nostru social sovietic a învins,
că sistemul social sovietic a rezistat cu succes încercării în focul războiului și și-a
dovedit vitalitatea totală… Sistemul social sovietic s-a dovedit a fi mai capabil de viață
și mai stabil decât un sistem social nesovietic,… sistemul social sovietic este o formă28
de organizare mai bună decât orice sistem social nesovietic.
Descriind, cauzele războiului, Stalin a invocat adevărata credință comunistă;
războiul, a spus el, a fost provocat nu de Hitler, ci de funcționarea sistemului
capitalist:
Marxiștii noștri declară că sistemul capitalist al economiei mondiale ascunde în el
elemente de criză și de război, că dezvoltarea capitalismului mondial nu urmează un
curs neabătut și egal spre înainte, ci se face prin crize și catastrofe. Dezvoltarea
inegală a țărilor capitaliste conduce în timp la tulburări acute în relațiile dintre ele, iar
grupul dș țări care se consideră necorespunzător înzestrate cu materii prime și piețe de
export încearcă de obicei să schimbe această situație și să schimbe lucrurile în
favoarea lor, prin intermediul forței armate.29
Dacă analiza lui Stalin era corectă, nu exista nici o deosebire esențială între
Hitler și aliații Uniunii Sovietice din războiul împotriva lui Hitler. Un nou război
era inevitabil, mai devreme sau mai târziu, iar ceea ce trăia Uniunea Sovietică
era un armistițiu, nu o adevărată pace. Sarcina pe care Stalin o punea înaintea
Uniunii Sovietice era aceeași de dinainte de război: să devină îndeajuns de
puternică pentru a abate inevitabilul conflict către un război civil capitalist și
departe de un atac asupra patriei comuniste. Orice așteptări șovăielnice ca pacea
să ușureze soarta de zi cu zi a popoarelor sovietice erau zadarnice. Urma ca
industria grea să capete tot mai multă importanță, colectivizarea agriculturii să
fie continuată, iar opoziția internă să fie zdrobită.
Discursul lui Stalin a fost rostit în format antebelic standard – ca un catehism
în care Stalin punea și apoi răspundea propriilor sale întrebări. Pentru auditoriul
său deprimat, refrenul era prea bine cunoscut: dușmanii încă neidentificați erau
amenințați cu moartea pentru încercarea de a pune piedici planului socialist. Pe
baza experienței personale a aproape fiecărui cetățean sovietic, nimeni nu putea
considera asemenea declarații ca fiind amenințări goale, în același timp, Stalin

stabilea și noi obiective ambițioase: o creștere de zece ori a producției de bare de
fier, o creștere de cincisprezece ori a producției de oțel și o împătrire a extrac-
țiilor de petrol. „Numai în asemenea condiții va fi țara noastră asigurată împo-
triva oricărei eventualități. Probabil că vor mai fi necesare încă trei planuri cinci-
nale pentru atingerea acestor obiective, dacă nu mai mult. Dar se poate face și
trebuie s-o facem."30 Trei planuri cincinale însemnau că nici unul dintre supra-
viețuitorii epurărilor și ai celui de-al doilea război mondial nu avea să ducă
vreodată o viață normală.
Când Stalin și-a rostit discursul, miniștrii de externe ai alianței victorioase se
întâlneau încă regulat, armatele americane erau rapid retrase din Europa, iar
Churchill încă nu-și rostise discursul despre Cortina de fier. Stalin reinstituia oJ00 JUil'MJMA | IA
politică de confruntare cu Occidentul deoarece înțelegea că partidul comunist pe
care-l croise nu se putea susține într-un context internațional sau intern dedicat
coexistenței pașnice. Este posibil – și eu înclin să cred acest lucru – ca Stalin să
nu fi pus la cale stabilirea a ceea ce a devenit cunoscut drept orbita sateliților, ci
să fi intenționat să-și întărească puterea în vederea unei inevitabile etalări diplo-
matice. De fapt, controlul absolut exercitat de Stalin asupra Europei de Est a fost
disputat doar retoric de democrații și niciodată într-o manieră care să fi implicat
riscuri pe care Stalin să le fi luat în serios. Ca rezultat, Uniunea Sovietică a fost
în stare să-și transforme ocupația militară într-o rețea de regimuri satelit.
Reacția Occidentului la propriul monopol nuclear a adâncit impasul. Printr-o
ironică răsturnare de situație, oamenii de știință dedicați evitării războiului nu-
clear au început să susțină afirmația uimitoare că armele nucleare nu au modi-
ficat așa-zisa lecție a celui de-al doilea război mondial – că bombardamentul
strategic nu putuse fi decisiv.31 în același timp, propaganda Kremlinului pentru
situația neschimbată a contextului strategic devenea tot mai larg acceptată. Moti-
vul pentru care doctrina militară americană de la sfârșitul anilor '40 a coincis cu
această optică are a face cu propria-i dinamică birocratică. Evitând să identifice
vreo armă ca decisivă, șefii serviciilor militare americane și-au făcut propria
organizație să pară mai indispensabilă. Ei au dezvoltat astfel o teorie care trata
armele nucleare ca pe un explozibil superior oarecum mai eficient în cadrul unei
strategii generale bazate pe experiențele celui de-al doilea război mondial, în
perioada celei mai mari, relativ, puteri a democrațiilor, această teorie a condus la
înțelegerea generală greșită că Uniunea Sovietică era superioară din punct de
vedere militar deoarece efectivele armatelor sale tradiționale erau mai mari.
Prin anii '30, Churchill, pe atunci șef al opoziției, a fost cel care a amintit
democrațiilor care le erau nevoile, în 5 martie 1946, Ia Fulton, Missouri, el a tras
semnalul de alarmă în legătură cu expansionismul sovietic,32 descriind o „Cor-
tină de fier" care se lăsase „din Stettin, în Balcani, până în Triest, în Adriatica".
Sovieticii au instalat guverne procomuniste în toate țările care au fost ocupate de
Armata Roșie, ca și în zona sovietică a Germaniei – din care cea mai mare parte,
nu s-a putut el abține să scoată în evidență, fusese dată sovieticilor de Statele
Unite. Până la urmă, aceasta avea să „dea germanilor învinși puterea de a se
scoate la mezat, între sovietici și democrațiile occidentale".
Churchill a conchis că între Statele Unite și Commonwealthul britanic era
necesară o alianță pentru a ieși în întâmpinarea amenințării imediate. Soluția pe
termen lung, însă, era unitatea europeană, „din cadrul căreia să nu fie exclusă
nici o națiune". Churchill, primul și cel mai de seamă oponent al Germaniei
anilor '30, devenea astfel primul și cel mai de seamă avocat al reconcilierii cu
Germania anilor '40. Tema centrală a lui Churchill, însă, era că timpul nu lucra
de partea democrațiilor și că o reglementare generală trebuia gândită de urgență:
Eu nu cred că Rusia sovietică vrea război. Ceea ce vor ei sunt roadele războiului și

expansiunea nelimitată a puterii și a doctrinei lor. Dar ceea ce trebuie noi să judecăm
aici astăzi, cât mai este timp, este prevenirea permanentă a războiului și instaurarea
condițiilor de libertate și democrație cât mai repede cu putință, în toate țările.
Dificultățile și pericolele ce ne pasc nu vor fi înlăturate închizând ochii înaintea lor.
ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE 389
Ele nu vor fi înlăturate așteptând să vedem ce se întâmplă; și nici nu vor fi înlăturate
printr-o politică de liniștire. Ce ne trebuie este o reglementare, și cu cât este amânată,
cu atât va fi mai dificilă, iar pericolele mai mari.33
Motivul pentru care profeții sunt atât de rar cinstiți în țara lor este că rolul lor
e acela de a trece dincolo de limitele experienței și ale imaginației contempora-
nilor lor. Ei sunt recunoscuți numai după ce viziunea lor s-a transformat în
experiență – pe scurt, când este prea târziu pentru a mai beneficia de vizionaris-
mul lor. Soarta lui Churchill a fost să fie respins de concetățenii săi, cu excepția
unei scurte perioade de timp, când le-a fost în joc însăși supraviețuirea, în anii
'30, el își îndemnase țara să se înarmeze, când contemporanii săi căutau să
negocieze; în anii '40 și '50, el a susținut o etalare diplomatică în vreme ce
contemporanii săi, hipnotizați de iluzia autoindusă a propriei slăbiciuni, erau mai
interesați de a-și consolida forțele.
Până la urmă, orbita sovietică a sateliților și-a făcut apariția treptat și în parte
din greșeală. Analizând discursul lui Stalin prin care acesta cerea încă trei
planuri cincinale, George Kennan scria în faimoasa sa „Long Telegram" cum
vedea Stalin presiunea externă puternică: „Intervenția împotriva URSS, deși nu
ar fi dezastruoasă pentru cei care ar întreprinde-o, ar provoca noi întârzieri
progresului socialismului sovietic și, prin urmare, trebuie împiedicată cu orice
preț [accentuare adăugată]."34 Stalin nu ar fi putut reconstrui Uniunea Sovietică
și totodată risca o confruntare cu Statele Unite. Mult anunțata invazie sovietică
în Europa de Vest era o fantezie; cel mai probabil era ca Stalin să fi dat înapoi
dinaintea unei confruntări serioase cu Statele Unite – deși cu siguranță că nu
înainte de a fi forțat nota, pentru a pune la încercare seriozitatea hotărârii
occidentale.
Stalin fusese în stare să impună frontierele Europei de Est fără să-și asume un
risc ieșit din comun, deoarece armatele sale ocupau deja zonele respective, însă
atunci când a fost vorba să impună regimuri de tip sovietic în acele teritorii, el
s-a dovedit mult mai prudent, în primii doi ani de după război, numai Iugoslavia
și Albania au instituit dictaturi comuniste. Celelalte cinci țări care ulterior au
devenit sateliți sovietici – Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, România și Ungaria
– au avut guverne de coaliție în care comuniștii erau mai puternici dar încă nu
dețineau supremația. Două dintre țări – Cehoslovacia și Ungaria – au ținut în
primul an după război alegeri care au produs sisteme multipartinice veritabile.
Desigur, avea loc hărțuirea sistematică a partidelor necomuniste, mai cu seamă
în Polonia, dar încă nu avusese loc nici o suprimare sovietică fățișă a lor.
în septembrie 1947, Andrei Jdanov, care pentru o perioadă de timp a fost
considerat cel mai apropiat colaborator al lui Stalin, identifica două categorii de
state în ceea ce el denumea „frontul antifascist" din Europa de Est. în discursul
prin care a fost anunțată crearea Cominformului, grupul oficial de partide comunis-
te din întreaga lume care a înlocuit Cominternul, el a numit Iugoslavia, Polonia,
Cehoslovacia și Albania „noi democrații" (oarecum straniu în cazul Cehoslovaciei,
unde lovitura de stat comunistă încă nu avusese loc). Bulgaria, România, Ungaria
și Finlanda erau plasate în altă categorie, fără ca acesteia să i se dea încă o
etichetă clară.35
Să fi însemnat oare acest lucru că poziția de rezervă a lui Stalin pentru
Europa de Est era de fapt un statut similar cu acela al Finlandei – democratic și
național, dar respectuos față de interesele și preocupările sovietice? Până la

deschiderea arhivelor sovietice, suntem obligați să ne limităm la ipoteze. Totuși,
știm că, deși Stalin i-a spus lui Hopkins în 1945 că el vroia în Polonia un guvern
prieten, nu neapărat comunist, proconsulii săi implementau exact aranjamentul
opus. Doi ani mai târziu, după ce America se dedicase programului de ajutorare
greco-turc și se ocupa cu formarea, din cele trei zone de ocupație occidentală a
Germaniei, a ceea ce ulterior avea să fie cunoscut drept Republica Federală Germa-
nia (a se vedea capitolul 18), Stalin a avut încă o conversație cu un secretar de stat
american, în aprilie 1947, după optsprezece luni de impas și întâlniri tot mai reci
ale miniștrilor de externe ai celor patru puteri și după o serie întreagă de amenințări și
mișcări unilaterale sovietice, Stalin l-a invitat pe secretarul de stat Marshall la o lungă
întâlnire, în cursul căreia a subliniat faptul că el dădea o mare importanță unui
acord general cu Statele Unite. Momentele de impas și confruntările, susținea
Stalin, „nu erau decât hărțuielile și încăierările de început ale forțelor de recu-
noaștere"36. Stalin pretindea că ajungerea la un compromis era posibilă în „toate
[accentuare adăugată] chestiunile principale", insistând că era „nevoie să avem
răbdare și să nu devenim pesimiști"37.
Dacă Stalin vorbea serios, maestrul calculelor greșise. Pentru că, o dată ce
încrederea Americii în buna sa credință fusese distrusă, nu avea să mai fie nici o
cale ușoară de întoarcere pentru el. Stalin își împinsese poziția prea departe
deoarece nu a înțeles niciodată cu adevărat psihologia democrațiilor, mai ales pe
cea a Americii. Rezultatul a fost Planul Marshall, Alianța Atlantică și conso-
lidarea militară occidentală, dintre care nici una nu se poate să fi intrat în planul
său de joc.
Churchill avusese aproape cu certitudine dreptate – că cel mai bun moment
pentru o reglementare politică ar fi fost imediat după război. Dacă Stalin ar fi
făcut vreo concesie semnificativă la acel moment, asta ar fi depins într-o mare
măsură de sincronizarea și de seriozitatea cu care i-ar fi fost prezentate atât
propunerea cât și consecințele refuzării ei. Cu cât s-ar fi întâmplat mai repede
după război, cu atât șansele de succes ar fi fost mai mari, iar costurile mai mici.
Pe măsură ce retragerea Americii din Europa s-a accelerat, s-a accentuat și decli-
nul poziției de negociere a Occidentului – cel puțin până să-și facă apariția
Planul Marshall și NATO.
Până la momentul conversației lui Stalin cu Marshall, în 1947, dictatorul
sovietic își forțase mâna. Neîncrederea pe care o inspira americanilor era acum la
fel de profundă'ca bunăvoința de care se bucurase până atunci din partea lor.
Chiar dacă saltul Americii de la pură bunăvoință la suspiciune fără discernământ
întrecuse limitele, aceasta reflecta totuși noile realități internaționale. Teoretic, ar
fi fost posibilă formarea unui front comun al democrațiilor în același timp cu
purtarea de negocieri cu Uniunea Sovietică pe marginea unei reglementări gene-
rale, însă conducătorii americani și colegii lor din Europa Occidentală erau convinși
că morala și coeziunea Occidentului erau prea fragile pentru a rezista ambiguităților
unei strategii cu două piste. Comuniștii reprezentau partidele politice aflate pe locul
ÎNCEPUTUL RÂZBOIULU i RECE 391
doi ca mărime în Franța și în Italia. Republica Federală Germania, care se afla atunci
în proces de formare, stătea în cumpănă dacă să urmărească sau nu unitatea națională
prin neutralitate, în Marea Britanie, ca și în Statele Unite, zgomotoase mișcări pentru
pace contestau politica de stăvilire ce începea să-și facă apariția.
într-un discurs radiodifuzat în 28 aprilie, secretarul de stat Marshall a declarat
că Occidentul depășise punctul de unde nu mai exista întoarcere în politica sa
față de Uniunea Sovietică. El a respins sugestia lui Stalin de a ajunge la un
compromis pe motiv că „nu putem ignora factorul timp implicat aici. Refacerea
Europei a fost mult mai lentă decât se sperase. Forțele dezintegrării devin tot mai
evidente. Pacientul se îneacă în vreme ce doctorii deliberează. Prin urmare, eu

cred că acțiunea nu poate aștepta compromisul până la epuizare… Orice acțiune
care poate veni în întâmpinarea acestor probleme presante trebuie făcută fără
amânare."3
America optase pentru unitatea Occidentului în negocierile est-vest. într-ade-
văr, nu a avut de ales, pentru că nu a îndrăznit să-și asume riscul de a da curs
sugestiei lui Stalin doar pentru a afla că acesta se folosea de negocieri pentru a
submina noua ordine internațională pe care America încerca să o construiască,
îngrădirea a devenit principiul călăuzitor al politicii occidentale și astfel a rămas
pentru următorii patruzeci de ani.
i-J**«»*?S:
CAPITOLUL 18
Succesul și dificultățile
politicii de îngrădire
La sfârșitul lui 1945, făuritorii politicii americane se aflau în încurcătură.
Potsdamul și conferințele miniștrilor de externe care îi urmaseră nu rezolvaseră
nimic. Stalin părea a-și impune voința în Europa de Est fără să-i pese de credința
în democrație a Americii. în Polonia, Bulgaria și România, diplomații americani
erau invariabil întâmpinați de intransigența sovietică, într-o Germanie învinsă și
în Italia, Moscova părea să fi uitat înțelesul cuvântului „parteneriat". Ce să facă
oamenii politici americani în această situație?
în primăvara lui 1946, Truman a început rezolvarea acestei chestiuni prin lansa-
rea unei politici „fii dur", cerându-Ie cu succes sovieticilor evacuarea Azerbaidjanului,
însă a făcut asta în cadrul tiparului wilsonian. Ca și Roosevelt, Truman respingea
echilibrul puterii și disprețuia justificarea acțiunilor Americii în termenii securității,
căutând să le asocieze ori de câte ori era posibil unor principii generale aplicabile
întregii omeniri și în acord cu noua Cartă a Națiunilor Unite. Truman percepea
lupta ce începea să se facă simțită între Statele Unite și Uniunea Sovietică ca pe
o competiție între bine și rău, nu ca având a face cu sferele de influență politică.
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 393
Și totuși, sferele de influență își făceau de fapt apariția, indiferent cum le
numeau oamenii de stat americani, și aveau să rămână pe loc până la prăbușirea
comunismului, patru decenii mai târziu. Sub conducerea Statelor Unite, zonele
de ocupație occidentală din Germania s-au unit, în vreme ce Uniunea Sovietică a
transformat țările Europei de Est în anexele sale. Fostele puteri ale Axei – Italia,
Japonia și, după 1949, Republica Federală Germania – s-au orientat treptat spre
alianța cu Statele Unite. Cu toate că Uniunea Sovietică își cimenta dominația
asupra Europei de Est prin intermediul Tratatului de la Varșovia, această alianță
lipsită de substanță era evident ținută laolaltă prin coerciție, în același timp,
Kremlinul făcea tot ce putea pentru a întrerupe procesul unificării occidentale,
alimentând un război de gherilă în Grecia și încurajând demonstrații de masă ale
partidelor comuniste vest-europene, mai ales în Franța și în Italia.
Conducătorii americani știau că aveau de rezistat continuării expansiunii
sovietice. Dar tradiția lor națională le impunea să încerce să justifice această'
rezistență pe aproape oricare altă bază în afara apelării la tradiționalul echilibru
al puterii. Procedând astfel, conducătorii americani nu erau ipocriți. Când, în cele
din urmă, au fost nevoiți să admită că vederile lui Roosevelt asupra Celor Patru
Polițiști nu puteau fi implementate, ei au preferat să interpreteze această evoluție
a lucrurilor ca pe o nereușită temporară pe drumul către o ordine mondială prin-
cipial armonioasă. Aici, ei se confruntau cu o dispută filosofică. Era intransi-
gența sovietică doar o fază pasageră, pe care Washingtonul o putea aștepta să
treacă? Le provocau americanii sovieticilor, fără ca măcar să știe, după cum
sugerau vicepreședintele Henry Wallace și adepții săi, crize de paranoia prin

faptul că nu-i comunicau lui Stalin intențiile lor pașnice în mod corespunzător?
Respingea Stalin într-adevăr cooperarea postbelică cu cea mai puternică națiune
a lumii? Nu vroia el să fie prieten cu America?
în timp ce în cele mai înalte cercuri politice de la Washington erau dezbătute
aceste chestiuni, din partea unui expert în problemele Rusiei, un anume George
Kennan, diplomat relativ tânăr de la ambasada americană la Moscova, a sosit cu
un document care avea să furnizeze cadrul filosofic și conceptual pentru inter-
pretarea politicii externe a lui Stalin. Unul dintre acele rare rapoarte de la amba-
sade, care avea să remodeleze prin el însuși optica Washingtonului asupra lumii,
el a devenit cunoscut sub numele de „Long Telegram [Telegrama lungă].
Kennan susținea că Statele Unite trebuiau să înceteze de a se mai învinui pentru
intransigența sovietică; politica externă sovietică își avea sursele adânci în însuși
sistemul sovietic, în esență, argumenta el, politica sovietică era un amalgam de
zel ideologic comunist și expansionism țarist de modă veche.
Potrivit lui Kennan, în centrul modului de a aborda lumea al lui Stalin se afla
ideologia comunistă. Stalin privea puterile capitaliste occidentale ca fiind irevoca-
bil ostile. Divergențele dintre Uniunea Sovietică și America erau, așadar, nu
rezultatul unor neînțelegeri sau al unei comunicări ratate dintre Washington și
Moscova, ci inerente percepției Uniunii Sovietice asupra lumii exterioare:
în această dogmă [comunistă], cu țel fundamental altruist, ei găsesc justificare fricii
lor instinctive de lumea exterioară, dictaturii fără de care nu știu să cârmuiască, cruzi-
mii pe care nu îndrăznesc să o condamne, sacrificiilor pe care s-au simțit obligați să le
394 DIPLOMAȚIA
ceară, în numele marxismului, au sacrificat până la una toate valorile etice din meto-
dele și tacticile lor. Astăzi nu se mai pot lipsi de el. El reprezintă falsa pudoare a res-
pectabilității lor morale și intelectuale. Fără el, ar sta în fața istoriei, în cel mai bun
caz, ca ultimul din acel lung șir de conducători ruși cruzi și risipitori care și-au forțat
cu neînduplecare țara spre noi și noi culmi ale puterii militare pentru a garanta se-
curitatea externă a regimurilor lor slabe în plan intern…
Din timpuri imemoriale, argumenta Kennan, țarii căutaseră să-și extindă
teritoriul. Căutaseră să subjuge Polonia și s-o transforme într-o națiune depen-
dentă. Priviseră Bulgaria ca aflându-se în sfera lor de influență. Și căutaseră să
obțină un port cu apă caldă la Mediterana, preluând controlul asupra strâmtorilor
Mării Negre.
La baza opticii nevrotice a Kremlinului asupra politicii internaționale se află
sentimentul rus, tradițional și instinctiv, de insecuritate. La origine a fost insecuritatea
unui popor pașnic de agricultori, ce încerca să trăiască într-o câmpie uriașă, expusă, în
vecinătatea unor popoare nomade, violente. La aceasta s-a adăugat, când Rusia a intrat
în contact cu Occidentul avansat economic, frica de societățile mai bine organizate,
mai capabile, mai puternice din zona respectivă, însă acest din urmă tip de insecuritate
a fost unul care a afectat mai mult conducătorii ruși decât poporul rus; deoarece
conducătorii ruși au simțit invariabil că felul lor de a guverna era arhaic în formă,
fragil și artificial în fundamentele sale filosofice și incapabil să suporte comparație sau
contactul cu sistemele politice ale țărilor occidentale. Din acest motiv, ei s-au temut
întotdeauna de pătrunderile străine, s-au temut de contactul direct dintre lumea occi-
dentală și a lor, s-au temut de ce s-ar întâmpla dacă rușii ar afla adevărul despre lumea
din afară sau dacă străinii ar afla adevărul despre lumea dinăuntru. Și au învățat să
caute securitatea numai în lupta stăruitoare, dar mortală, pentru distrugerea totală a
puterii rivale, cu care nu au încheiat nicicând convenții și nu au făcut compromisuri.3
Acestea, argumenta Kennan, erau țelurile sovietice și nici o lingușire ameri-
cană nu avea să le schimbe. America, susținea Kennan, trebuia să se pregătească
de luptă lungă; țelurile și principiile Statelor Unite și ale Uniunii Sovietice erau
ireconciliabile.
Prima expunere sistematică a noii abordări a apărut într-un memoriu al
Departamentului de Stat înaintat unui comitet interdepartamental în l aprilie 1946.
Schițat de funcționarul Departamentului de Stat H. Freeman Matthews, memoriul a

încercat să traducă observațiile de principiu ale lui Kennan în politică externă
operațională. Pentru întâia oară, un document american de politică externă trata
disputele cu Uniunea Sovietică ca pe o trăsătură specifică a sistemului sovietic.
Moscova trebuia convinsă „în primul rând prin mijloace diplomatice și în ultimă
instanță prin forța militară, la nevoie, că actualul curs al politicii sale externe nu
poate conduce decât la dezastru pentru Uniunea Sovietică."4
Oare aceste cuvinte îndrăznețe, rostite la mai puțin de un an de la terminarea celui
de-al doilea război mondial, implicau ideea că Statele Unite aveau să apere toate zo-
nele amenințate dimprejurul vastelor frontiere ale Uniunii Sovietice? Matthews a dat
înapoi în fața propriei îndrăzneli și a adăugat două specificații. America, susținea el,
domina marea și aerul; Uniunea Sovietică deținea supremația pe uscat. Atrăgând
atenția asupra „ineficientei noastre militare în interiorul masei continentale a
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 395
Eurasiei", memoriul lui Matthews limita folosirea forței la acele zone unde puterea
„armatelor sovietice poate fi contracarată defensiv de puterea navală și aeriană și
de capacitatea de debarcare a Statelor Unite și a aliaților săi potențiali"5. Cea de-a
doua specificație avertiza împotriva acțiunilor unilaterale: „Carta Națiunilor Unite
furnizează cele mai bune și mai neatacabile mijloace prin care Statele Unite își pot
aplica împotrivirea la expansiunea fizică a Uniunii Sovietice."6
Dar unde puteau fi îndeplinite aceste două condiții? Documentul Iui Matthews
preciza următoarele țări sau teritorii ca prezentând riscuri: „Finlanda, Scandina-
via, Europa de Est, Centrală și de Sud-Est, Iran, Irak, Turcia, Afghanistan, Sin-
kiang și Manciuria"7. Necazul era că nici una dintre ele nu se afla la îndemâna
puterii specificate a Americii. Ilustrând supraestimarea în continuare a capacității
Marii Britanii, memoriul apela la ea pentru a exercita exact rolul de moderator,
împotriva căruia Statele Unite se înverșunaseră atât cu numai un an înainte (a se
vedea capitolul 16):
Dacă este ca Rusiei sovietice să i se interzică hegemonia asupra Europei, Regatul Unit
trebuie să continue să existe ca principala putere economică și militară a Europei de
Vest. Statele Unite trebuie, așadar,… să ofere tot ajutorul posibil de natură politică, eco-
nomică și, la nevoie, militară Regatului Unit, în cadrul oferit de Națiunile Unite…8
Memoriul lui Matthews nu explica în ce mod depășeau posibilitățile strate-
gice ale Marii Britanii pe cele ale Statelor Unite.
Cea de-a doua specificație nu era deloc simplu de îndeplinit, în scurta și za-
darnica sa existență, Liga Națiunilor arătase aproape imposibilitatea de a orga-
niza acțiuni colective împotriva unei puteri majore. Și cu toate acestea, țara
desemnată de documentul lui Matthews ca exercitând principala amenințare la
adresa securității era membru al Națiunilor Unite și avea și drept de veto. Dacă
Națiunile Unite nu aveau să acționeze, iar Statele Unite nu puteau să acționeze,
rolul propus pentru Marea Britanie nu era decât un expedient.
Clark Clifford, într-una dintre primele sale numiri dintr-o îndelungată și dis-
tinsă carieră de consilier prezidențial, a înlăturat ambiguitățile și limitele memo-
riului lui Matthews. într-un studiu strict secret datat 24 septembrie 1946,
Clifford și-a însușit ideea că politica dusă de Kremlin nu putea fi răsturnată decât
dată puterea sovietică era contrabalansată: „Principalul obstacol împotriva unui
atac sovietic asupra Statelor Unite sau asupra acelor zone ale lumii care sunt
vitale pentru securitatea noastră va fi puterea militară a acestei țări."9
Această afirmație constituie deja un loc comun. Clifford a folosit-o drept
trambulină de pe care să proclame o misiune americană la nivelul global al
securității, cuprinzând „toate țările democratice care sunt în orice mod amenin-
țate sau puse în pericol de URSS"10 Nu era limpede ce se înțelegea prin
„democratic". Limita oare acest calificativ apărarea exercitată de America la
Europa Occidentală, sau era vorba de o amabilitate ce se extindea asupra oricărei

zone amenințate și impunea astfel Statelor Unite să apere simultan junglele Asiei
de Sud-Est, deserturile Orientului Mijlociu și dens populata Europă Centrală? în
timp, cea de-a doua interpretare a devenit predominantă.
396 DIPLOMAȚIA
Clifford a respins orice similitudine între politica de îngrădire ce-și făcea
apariția și diplomația tradițională. In optica sa, conflictul sovieto-american nu
era provocat de interese naționale divergente – care prin definiție puteau fi nego-
ciate -, ci de obtuzitatea morală a conducătorilor sovietici. Prin urmare, țelul
politicii americane era nu atât să refacă echilibrul puterii, cât să transforme so-
cietatea sovietică, întocmai după cum în 1917 Wilson atribuise vina necesității unei
declarații de război Kaiserului, nu amenințării exercitate de Germania la adresa
securității americane, așa și Clifford acum atribuia tensiunile sovieto-americane
unei „mici clici conducătoare, nu poporului sovietic"". Era nevoie de o schim-
bare majoră a gândirii sovieticilor și, probabil, de un nou set de conducători
înainte ca un acord general sovieto-american să fie posibil, într-un anume mo-
ment dramatic, acești noi conducători aveau să „elaboreze împreună cu noi un
acord corect și echitabil când vor realiza că suntem prea puternici pentru a fi
bătuți și prea hotărâți pentru a ne teme"12.
Nici Clifford și nici vreun alt om de stat american ulterior implicat în discu-
tarea Războiului rece nu au prezentat vreodată termeni concreți pentru termi-
narea confruntării sau pentru inițierea unui proces care să ducă la negocieri în
acest sens. Câtă vreme Uniunea Sovietică și-a menținut ideologia, negocierile au
fost considerate inutile. După o schimbare sovietică de esență, o reglementare ar
fi devenit aproape de la sine înțeleasă, în orice caz, a lăsa să se cunoască dinainte
termenii unui asemenea acord era de natură să limiteze libertatea de acțiune a
Americii – același argument care fusese folosit în timpul celui de-al doilea război
mondial pentru a se evita discuțiile cu privire la lumea postbelică.
America dispunea acum de cadrul conceptual pentru a justifica opoziția prac-
tică față de expansionismul sovietic. De la sfârșitul războiului, presiunile sovie-
tice urmaseră modelele istorice rusești. Uniunea Sovietică controla Balcanii (cu
excepția Iugoslaviei), iar în Grecia se dezlănțuia un război de gherilă, sprijinit de
baze din Iugoslavia comunistă și din Bulgaria, satelit sovietic. Turciei i se adre-
sau cereri teritoriale, împreună cu solicitarea unor baze sovietice în Strâmtori –
foarte asemănător cererilor pe care Stalin i le făcuse lui Hitler în 25 octombrie
1940 (a se vedea capitolul 14).
încă de la terminarea războiului, Marea Britanie sprijinise atât Grecia, cât și
Turcia economic, precum și militar, în iarna anilor 1946-47, guvernul Attlee a
informat Washingtonul că nu mai putea duce această povară. Truman era pregătit
să preia rolul istoric al Marii Britanii de blocare a unei înaintări rusești spre Medi-
terana, dar nici poporul american, nici Congresul nu puteau susține fundamentele
geopolitice britanice tradiționale, împotrivirea la expansionismul sovietic trebuia
să izvorască din principii bazate strict pe abordarea americană a politicii externe.
Acest imperativ a devenit evident în cadrul unei întâlniri-cheie petrecute în 27
februarie 1947, în Biroul Oval. Truman, secretarul de stat Marshall și subsecre-
tarul de stat Dean Acheson au încercat să convingă o delegație a Congresului,
condusă de senatorul republican de Michigan Arthur Vandenberg, de importanța
ajutorului acordat Greciei și Turciei – o sarcină teribilă, de vreme ce republi-
canii, tradițional izolaționiști, controlau ambele camere ale Congresului.
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 397
Marshall a deschis dezbaterile cu o analiză rece prezentând relațiile dintre
programul de ajutor propus și interesele americane. El a smuls bombăneli stereo-
tipe despre „scoaterea din foc a castanelor pentru englezi", inechitățile echili-

brului puterii și povara ajutorului extern. Simțind că administrația era pe punctul
de a pierde partida, Acheson l-a întrebat pe Marshall în șoaptă dacă era vorba
despre o luptă personală sau una în care putea intra oricine. Primind aprobarea,
Acheson s-a lansat, potrivit cuvintelelor unui asistent, „fără nici o reținere".
Acheson a prezentat cu avânt grupului viziunea unui viitor sumbru, în care for-
țele comunismului se pregăteau să preia conducerea:
Numai două mari puteri au rămas în lume… Statele Unite și Uniunea Sovietică. Am
ajuns într-o situație nemaiîntâlnită din vremurile antice. De la Roma și Cartagina nu a
mai existat o asemenea polarizare a puterii pe acest pământ… Pentru Statele Unite,
pașii făcuți pentru întărirea țărilor amenințate de agresiunea sovietică sau de subver-
siunea comunistă… au însemnat protejarea securității Statelor Unite – au însemnat pro-
•tejarea libertății însăși.13
Când a devenit clar că Acheson trezise delegația, administrația a revenit la ches-
tiunea de bază. Din acel moment, programul de ajutor acordat Greciei și Turciei a
fost prezentat ca fiind parte a luptei la nivel global dintre democrație și dictatură.
Când, în 12 martie 1947, Truman a anunțat doctrina care ulterior avea să-i poarte
numele, el a renunțat la aspectul strategic al analizei lui Acheson și a vorbit în
termeni tradiționali wilsonieni despre o luptă între două moduri de viață:
Un mod de viață se bazează pe voința majorității și se distinge prin instituții libere,
guvern reprezentativ, alegeri libere, garantarea libertății individuale, libertatea expri-
mării și a religiei și libertatea față de opresiunea politică. Cel de-al doilea mod de
viață se bazează pe voința unei minorități, impusă prin forță majorității. El se sprijină
pe teroare și opresiune, o presă și un radio controlat, alegeri fixe și suprimarea liber-
tăților personale.1
Mai mult de atât, pentru a apăra țările independente, Statele Unite acționau în
numele democrației și al comunității internaționale, deși un veto sovietic ar fi
împiedicat aprobarea formală de către Națiunile Unite a acestor acțiuni: „Pentru
a ajuta națiunile libere și independente să-și mențină libertatea, Statele Unite vor
transpune în viață principiile Cartei Națiunilor Unite."1
Dacă conducătorii sovietici ar fi fost mai la curent cu istoria americană, ei ar
fi înțeles natura rău prevestitoare a celor spuse de președinte. Doctrina Truman a
marcat o cumpănă a apelor deoarece, o dată ce America aruncase mănușa
morală, avea să se termine pentru totdeauna cu genul de Realpolitik pe care
Stalin îl înțelegea cel mai bine, și negocierea de concesii reciproce avea să fie
scoasă din discuție. De aici înainte, conflictul nu se mai putea reglementa decât
printr-o schimbare a țelurilor sovietice, prin prăbușirea sistemului sovietic sau
prin amândouă.
Truman își proclamase doctrina drept „politica Statelor Unite pentru spriji-
nirea popoarelor libere ce se opun încercărilor de subjugare venite din partea
unor minorități înarmate sau a unor opresori externi"16. Inevitabil, critici ale
obiectivului reprezentat de apărarea democrației au apărut la ambele capete ale
DIPLOMAȚIA
spectrului intelectual: unii protestau că America apăra țări care, oricât de impor-
tante, erau moralmente nevrednice; alții obiectau că America se dedica apărării
unor societăți care, libere sau nu, nu erau vitale pentru securitatea americană.
Exista o ambiguitate care refuza să dispară, generând, cu privire la obiectivele
americane în aproape fiecare criză, dezbateri care nu au luat sfârșit nici în ziua
de azi. De atunci încoace, politica externă americană a fost obligată să navigheze
între cei care o atacă drept amorală și cei care o critică pentru a fi trecut dincolo
de interesul național, angajându-se în cruciade pe temeiuri morale.
O dată ce provocarea a fost definită ca adevăratul viitor al democrației,
America nu putea să aștepte apariția efectivă a unui război civil, ceea ce s-a și
întâmplat, în Grecia; stătea în caracterul ei național să încerce să trateze, în 5
iunie, la mai puțin de trei luni după anunțarea doctrinei Truman, secretarul de
stat Marshall, într-un discurs inaugural rostit Ia Harvard, a făcut exact aceasta
când a angajat America în sarcina de a eradica condițiile economice și sociale

care încurajau agresiunea. America avea să ajute la refacerea Europei, a anunțat
Marshall, pentru a evita „tulburările politice" și „disperarea", pentru a reface
economia mondială și pentru a forma instituții libere. Prin urmare, „orice guvern
care este dispus să sprijine sarcina refacerii va găsi cooperare deplină, sunt sigur,
din partea guvernului Statelor Unite"17. Cu alte cuvinte, participarea la Planul
Marshall era deschisă chiar și guvernelor aflate pe orbita sovietică – o indicație
recepționată la Varșovia și la Praga și numaidecât redusă la tăcere de Stalin.
Ancorate la o platformă de reforme economice și sociale, Statele Unite au anun-
țat că aveau să se opună nu numai oricărui guvern, dar și oricăror organizații care
împiedicau procesul refacerii europene. Marshall le-a definit pe acestea ca fiind
partidul comunist și organizațiile sale reprezentative: „… guvernele, partidele poli-
tice sau grupările care urmăresc să perpetueze suferința umană pentru a profita de
pe urma ei politic sau în alt fel vor întâmpina opoziția Statelor Unite."18
Numai o țară idealistă, deschizătoare de drumuri și relativ neexperimentată
precum Statele Unite ar fi putut să avanseze un plan pentru refacere economică
globală bazat exclusiv pe propriile sale resurse. Și totuși, anvergura însăși a
acestei viziuni a solicitat o angajare națională care avea să susțină generația
Războiului rece până la victoria finală. Programul de refacere economică, a spus
secretarul de stat Marshall, avea să fie „îndreptat nu împotriva vreunei țări sau
doctrine, ci împotriva foamei, a sărăciei, a disperării și a haosului"19. Exact ca
Jtunci când fusese proclamată Carta Atlanticului, cruciada globală împotriva
foamei și a disperării s-a dovedit a fi mai convingătoare pentru americani decât
ipelurile la interesul imediat sau la echilibrul puterii.
La capătul acestor inițiative mai mult sau mai puțin întâmplătoare, a apărut un
locument care avea să constituie, pentru mai bine de o generație, biblia politicii
le îngrădire, într-adevăr, care i-a dat însuși numele. Toate curentele gândirii
mericane postbelice au fost adunate laolaltă într-un extraordinar articol publicat
n iulie 1947 în Foreign Affairs. Deși era semnat fără nume, cu „X", autorul a
ăst ulterior identificat în persoana lui George F. Kennan, pe atunci șeful
•orpului de Planificare Politică al Departamentului de Stat. Dintre miile de
rticole scrise după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, „The Sources of
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 399
Soviet Conduct" [Izvoarete comportamentului sovietic], al lui Kennan, formează
el singur o clasă separată, în această adaptare literară scrisă cu luciditate, pasio-
nat argumentată, a propriei sale „Long Telegram", Kennan a înălțat provocarea
sovietică la nivelul filosofici istoriei.
La vremea când apărea articolul lui Kennan, intransigența sovietică devenise
materia primă a documentelor politice. Contribuția distinctivă a lui Kennan a
fost că a explicat în ce fel ostilitatea față de democrații era inerentă structurii
interne sovietice și de ce anume acea structură se dovedea inaccesibilă la poli-
ticile conciliatorii occidentale.
Tensiunea față de lumea din afară era inerentă înseși naturii filosofici comu-
niste și, mai presus de orice, felului în care era condus pe plan intern sistemul so-
vietic, în interior, partidul era unicul'grup organizat, cu restul societății fragmen-
tat într-o masă primitiv diferențiată. Astfel, ostilitatea neînduplecată a Uniunii
Sovietice față de lumea din afară era o încercare de a acorda politica internațio-
nală la propriul său ritm intern. Preocuparea majoră a politicii sovietice era
să se asigure că a umplut toate ungherele și toate crăpăturile din bazinul puterii mon-
diale, la care putea ajunge. Dar dacă întâlnește în cale bariere pe care nu le poate lua cu
asalt, le acceptă filosofic și li se adaptează… în psihologia sovietică nu există nici cea
mai slabă urmă a sentimentului că un anume țel trebuie atins la vreun moment anume.20
Calea de urmat pentru a învinge strategia sovietică era „o politică de jngrădire
fermă, menită să-i confrunte pe ruși cu o contraforță inalterabilă în fiecare punct
unde dau semne că se pregătesc să încalce interesele unei lumi pașnice și stabile"21.
Ca aproape toate celelalte documente contemporane de politică externă,

articolul „X" al lui Kennan disprețuia elaborarea unui țel diplomatic precis. Ceea
ce a schițat el a fost visul american vechi de când lumea, al unei păci realizate
prin convertirea adversarului, deși într-un limbaj mai elevat și mult mai ascuțit în
percepție decât al oricărui contemporan. Dar Kennan s-a deosebit de alți experți
prin aceea că el a descris mecanismul prin care, mai devreme sau mai târziu,
printr-o luptă sau alta a puterii, sistemul sovietic avea să fie transformat funda-
mental. De vreme ce acel sistem nu reușise niciodată un transfer „legitim" de
putere, Kennan considera probabil că, într-un anumit punct, diverși competitori
la autoritate ar putea
coborî în acele mase imature politic și neexperimentate pentru a găsi sprijinul necesar
pretențiilor lor. Dacă asta era să se întâmple vreodată, pentru partidul comunist puteau
decurge consecințe stranii: deoarece calitatea de membru obișnuit fusese exersată
numai prin practica disciplinei de fier și a supunerii, nu prin arta compromisurilor și a
adaptării… Dacă, prin urmare, era să apară vreodată ceva care să sfărâme unitatea și
eficacitatea partidului ca instrument politic, Rusia sovietică putea fi schimbată peste
noapte din una dintre cele mai puternice, în una dintre cele mai slabe și mai demne de
milă societăți.22
Nici un alt document nu a prezentat atât de precis ce avea să se întâmple de
fapt după venirea lui Mihail Gorbaciov. Și în urma unui atât de deplin colaps al
Uniunii Sovietice, poate părea meschin să subliniezi ce împovărătoare misiune
atribuise Kennan poporului său. Fiindcă el însărcinase America, pentru viitorul
indefinit, cu combaterea presiunilor sovietice de jur-împrejurul unei vaste peri-
ferii, care acoperea culturile Asiei, Orientului Mijlociu și Europei. Kremlinul
era, mai mult, liber să-și aleagă punctul de atac, de presupus că numai acolo unde
va fi calculat că urma să aibă cel mai mare avantaj. Pe parcursul crizelor care au
urmat, obiectivulpo/fY/c american a fost considerat a fi păstrarea stătu ^wo-ului,
efortul general producând colapsul final al comunismului numai după o serie
prelungită de conflicte în mod teoretic neconcludente. A fost cu siguranță ex-
presia fundamentală a optimismului național american și a neștirbitului său senti-
ment de încredere în sine ca un observator atât de subtil ca George Kennan să fi
putut atribui societății sale un rol atât de global, de inflexibil și, în același timp,
atât de reactiv.
Această rigidă, chiar eroică, doctrină a luptei permanente obliga poporul
american la nesfârșite competiții cu reguli ce lăsau adversarului inițiativa și măr-
gineau rolul Americii la întărirea țărilor aflate deja de aceeași parte cu ea față de
linia de demarcație – o clasică politică a sferelor de interese. Renunțând în mod
solemn la negocieri, politica de îngrădire a pierdut un timp prețios în perioada
celei mai mari puteri relative a Americii – atunci când ea încă deținea monopolul
atomic, într-adevăr,'dată fiind premisa politicii de îngrădire – anume că pozițiile
de forță abia urmau a fi construite – Războiul rece a devenit deopotrivă militari-
zat și impregnat cu impresia inexactă a slăbiciunii relative a Occidentului.
Răscumpărarea Uniunii Sovietice a devenit astfel țelul final al politicii;
stabilitatea nu putea apărea decât după ce răul va fi fost eradicat. Nu a fost nici o
întâmplare faptul că articolul lui Kennan se termina cu o perorație care-și
instruia nerăbdătorii, iubitorii de pace compatrioți în legătură cu virtuțile răbdării
și le interpreta rolul internațional ca pe un test al respectabilității țării lor:
Chestiunea relațiilor sovieto-americane este în esență un test al valorii generale a
Statelor Unite ca națiune între națiuni… [OJbservatorul atent al relațiilor sovieto-ame-
ricane nu va găsî nici un motiv de plângere în provocarea adresată de Kremlin socie-
tății americane. El va simți mai degrabă o anumită recunoștință față de Providența
care, dăruindu-i poporului american această provocare implacabilă, a făcut ca întreaga
securitate a acestuia, ca națiune, să fie dependentă de strângerea sa laolaltă și de
acceptarea responsabilităților rolului de conducător moral și politic ce i-a fost hărăzit
de istorie.23
Una dintre trăsăturile cele mai importante ale acestor nobile sentimente a fost

ambivalența lor specifică. Ele au atașat America unei misiuni globale, dar au
făcut sarcina atât de complexă încât America avea să se sfâșie, aproape, în bucăți
pentru a o îndeplini. Totuși, reala ambivalență a îngrădirii a părut a împrumuta
politicii americane un extraordinar impuls. Deși esențialmente pasivă în raport
cu diplomația față de Uniunea Sovietică, îngrădirea a implicat o creativitate
tenace când a fost vorba să fie construite „poziții de forță" în domeniile militar și
economic. Aceasta s-a întâmplat deoarece îmbinate în politica de îngrădire s-au
aflat lecțiile și credințele izvorâte din cele mai importante două experiențe
americane ale generației precedente: de Ia New Deal [Noua înțelegere – n.t.J'a
venit credința că amenințările la adresa stabilității politice apar în primul rând
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 401
din diferențele adânci dintre așteptările economice și sociale și realitate, de unde
Planul Marshall; din cel de-al doilea război mondial America a învățat că cea
mai bună protecție împotriva agresiunii este a avea și putere copleșitoare și
voința de a o folosi, de unde Alianța Atlantică. Planul Marshall a fost gândit
pentru a repune Europa pe picioare, din punct de vedere economic. Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) trebuia să aibă grijă de securitatea ei.
NATO a fost prima alianță militară pe timp de pace din istoria americană.
Impulsul imediat pentru ea a fost lovitura de stat comunistă din Cehoslovacia,
din februarie 1948. După ce a fost anunțat Planul Marshall, Stalin a accelerat
instaurarea controlului comunist asupra Europei de Est. El a devenit rigid, dacă
nu chiar paranoic, în privința loialității țărilor est-europene față de Moscova.
Lideri comuniști de o viață, suspectați de nutrirea celor mai vagi sentimente
naționale, au fost epurați, în Cehoslovacia, comuniștii ieșiseră în alegerile libere
drept cel mai puternic partid și controlau guvernul. Nici asta nu a fost de ajuns
pentru Stalin. Guvernul ales a fost răsturnat și ministrul necomunist de externe,
Jan Masaryk, fiul fondatorului Republicii Cehoslovace, a murit căzând de la
fereastra biroului său, după ce aproape sigur fusese împins de asasini comuniști,
în Praga a fost instaurată o dictatură comunistă.
Pentru a doua oară într-un deceniu, Praga a devenit simbolul în jurul căruia
s-a organizat rezistența împotriva totalitarismului. Exact după cum ocupația
nazistă fusese ultima picătură ce determinase Marea Britanie să tragă linia în
1939, lovitura de stat comunistă de nouă ani mai târziu a condus Statele Unite și
democrațiile din Europa Occidentală la unire, pentru a rezista împotriva impu-
nerii unei soarte similare oricărei alte țări europene.
Brutalitatea loviturii de stat cehe a retrezit temerile că sovieticii ar putea spri-
jini și alte preluări, similare, ale puterii – de pildă, punând la cale un coup d'etat
comunist, recunoscând un nou guvern comunist și folosind dotarea militară
pentru a-l așeza la putere. Astfel, în aprilie 1948, mai multe țări vest-europene au
format Pactul de la Bruxelles – un pact defensiv proiectat să respingă orice
încercări de a răsturna prin forță guvernele democratice. Totuși, toate analizele
pozițiilor relative de putere indicau că Europa Occidentală pur și simplu nu avea
suficientă forță pentru a respinge un atac sovietic. Așadar, Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord a luat ființă ca un mod de a lega America de apărarea
Europei Occidentale. NATO a furnizat o direcție fără precedent politicii externe
americane: forțele americane, împreună cu cele canadiene, s-au unit cu armatele
vest-europene sub o comandă NATO internațională. Rezultatul a fost o confrun-
tare între două alianțe militare și două sfere de influență, de-a lungul întregii linii
de demarcație din Europa Centrală.
Nu acesta a fost, însă, modul de percepere a procesului în America. Wilsonis-
mul era prea puternic pentru a permite Americii declararea drept alianță a
vreunui aranjament pentru protejarea stătu ^rwo-ului teritorial european. Toți
purtătorii de cuvânt ai administrației Truman, așadar, au făcut pe larg distincția

între NATO și orice altceva semănând cu o coaliție tradițională în vederea
protejării echilibrului puterii. Ținând cont de ades afirmatul lor țel, de a crea
„poziții de forță", aceasta a necesitat o mare doză de ingeniozitate. Purtătorii de
cuvânt ai administrației, s-au dovedit a fi la înălțimea sarcinii. Când Warren
Austin, un fost senator devenit ambasador la NațiuniJe Unite, a depus mărturie în
favoarea NATO înaintea Comitetului pentru relații externe al Senatului în aprilie
1949, el a avut grijă de problemă, declarând mort echilibrul puterii:
Bătrânul veteran, echilibrul puterii, a fost lăsat la vatră când s-a format Organizația
Națiunilor Unite. Acțiunea popoarelor Națiunilor Unite de a-și pune laolaltă, prin
intermediul organizației internaționale, eforturile în vederea menținerii păcii și secu-
rității internaționale și, în acest scop, de a lua măsuri colective eficiente a introdus for-
mal elementul de predominanță a puterii pentru pace. Și așa s-a dus bătrânul echilibru
al puterii.
Comitetul pentru relații externe al Senatului a acceptat fericit această
metaforă complicată. Cei mai mulți dintre martorii apărării Alianței Atlantice
s-au inspirat masiv dintr-un document al Departamentului de Stat, intitulat „Dife-
rența dintre Tratatul Atlanticului de Nord și alianțele militare tradiționale"25.
Acest document extraordinar se dorea o trecere în revistă istorică a șapte alianțe
datând încă de la începutul secolului al XlX-lea, de la Sfânta Alianță, din 1815,
până la pactul sovieto-nazist din 1939. Concluzia sa era că Tratatul Atlanticului
de Nord se deosebea de toate acestea, „atât în spirit, cât și în literă". Deși „cele
mai multe" alianțe tradiționale negau „cu pioșenie" a avea „intenții agresive sau
expansioniste", ele aveau frecvent alte obiective decât cele de apărare.
în mod uimitor, documentul Departamentului de Stat afirma că NATO nu era
gândit să apere stătu quo-ul în Europa, ceea ce, desigur, reprezenta o noutate
pentru aliații Americii. Alianța Atlantică sprijinea principiul, se spunea, nu teri-
toriul; ea nu se opunea schimbării, ci numai folosirii forței pentru producerea
schimbării. Analiza Departamentului de Stat conchidea că Tratatul Atlanticului
de Nord „nu este îndreptat împotriva nimănui; este îndreptat numai împotriva
agresiunii. El nu caută să influențeze vreun «echilibru al puterii» în schimbare, ci
să întărească «echilibrul principiului»." Documentul saluta atât Tratatul Atlanti-
cului de Nord, cât și contemporanul acestuia, Pactul de la Rio, pentru apărarea
emisferei vestice, drept „dezvoltări ale conceptului de securitate colectivă", și
aproba spusele președintelui Comitetului senatorial, Tom Connally, cum că tra-
tatul nu constituia o alianță militară, ci „o alianță împotriva războiului însuși"26.
Nici un student la istorie nu ar fi primit notă de trecere pentru o asemenea
analiză. Din punct de vedere istoric, alianțele arareori au numit țările împotriva
cărora erau îndreptate. In schimb, ele au descris condițiile ce trebuiau îndeplinite
pentru ca alianța ,să intre în joc – exact cum a făcut și Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord. De vreme ce în 1949 Uniunea Sovietică era singurul
agresor potențial din Europa, era încă și mai puțină nevoie decât fusese în trecut
de a fi precizate nume. Insistența asupra faptului că Statele Unite apărau
principiul și nu teritoriul era esențialmente americană, deși prea puțin liniștitoare
pentru țările a căror principală temere era expansiunea teritorială sovietică. Ar-
gumentul că America se opunea schimbării impuse prin forță și nu schimbării ca
atare era în aceeași măsură liniștitoare și neliniștitoare; pe parcursul îndelungatei
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 403
istorii a Europei nu se puteau enumera multe, dacă fusese vreuna, schimbări
teritoriale care să fi fost rezultatul a altceva decât aplicarea forței.
Oricum, puține documente ale Departamentului de Stat fuseseră salutate vreo-
dată cu asemenea aprobare fără rezerve din partea de obicei prudentului Comitet
pentru relații externe al Senatului. Senatorul Connally nu a încetat să promoveze
tema administrației, potrivit căreia scopul NATO era să se opună conceptului de

agresiune, nu vreunei națiuni anume. Un extras din mărturia depusă de secretarul
de stat Dean Acheson atestă entuziasmul nereținut al lui Connally:
PREȘEDINTELE [Senatorul Connaly]: Așadar, domnule secretar, ați făcut destul de
clar faptul – nu strică să reluăm puțin – că acest tratat nu este îndreptat împotriva nici
unei națiuni anume. El este îndreptat doar împotriva oricărei națiuni sau a oricărei țări
care are de gând sau întreprinde o agresiune armată împotriva membrilor puterilor
semnatare. Este adevărat?
SECRETARUL ACHESON: Este corect, domnule senator Connaly. Nu este îndreptat
împotriva nici unei țări; este îndreptat numai împotriva agresiunii armate.
PREȘEDINTELE: Cu alte cuvinte, cu excepția cazului în care'o națiune, alta decât sem-
natarele tratatului, are de gând, intenționează, ori își face planuri în acest sens, de agre-
siune sau atac armat asupra unei alte națiuni, nu are motive să se teamă de acest tratat.
SECRETARUL ACHESON: Este corect, domnule senator Connaly, și mi se pare că
oricărei națiuni care pretinde că acest tratat este îndreptat împotriva sa trebuie să i se
amintească avertismentul biblic, că „Cel vinovat fuge și fără să-l urmărească cineva" .
O dată intrat în spiritul subiectului, comitetul a depus, practic, mărturie în
numele tuturor celorlalți martori – ca, de pildă, pe parcursul acestui schimb de
replici cu secretarul de la Apărare, Louis Johnson:
PREȘEDINTELE: De fapt, acest tratat nu este în nici un sens o alianță militară gene-
rală. El este limitat la apărarea împotriva atacului armat.
SECRETARUL JOHNSON: Așa este, domnule.
PREȘEDINTELE: Este exact opusul unei alianțe militare.
SECRETARUL TYDINGS: în întregime defensiv.
PREȘEDINTELE: în întregime defensiv. Este o alianță de pace, dacă vreți s-o numiți
alianță.
SECRETARUL JOHNSON: îmi place exprimarea dumneavoastră.
PREȘEDINTELE: Este o alianță împotriva atacului armat, este o alianță împotriva
războiului, și nu împărtășește elementele de bază ale celor mai importante obligații ale
unei alianțe militare, în măsura în care cunoaștem noi alianțele militare; este adevărat?
SECRETARUL JOHNSON: Așa este, domnule.28
Pe scurt, Alianța Atlantică, fără a fi într-adevăr o alianță, avea pretenția mora-
lității universale. Ea reprezenta majoritatea lumii împotriva minorității turbulen-
ților, într-un sens, rolul Alianței Atlanice era acela de a acționa până la mo-
mentul în care Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite „va fi luat măsurile
necesare pentru restabilirea păcii și a securității"29.
Dean Acheson a fost un secretar de stat de o subtilitate particulară, care își știa
lecția. Oricine își poate imagina sclipirea batjocoritoare din ochii săi în vreme ce-l
lăsa pe președintele Comitetului să-l treacă prin propriul catehism. Acheson avea o
înțelegere limpede a cerințelor echilibrului puterii, după cum reiese cu claritate din
multe analize subtile făcute de el problemelor de geostrategie30. însă era și suficient
de american în modul de abordare a diplomației pentru a fi convins că, lăsată în
seama propriilor saJe mecanisme, Europa făcuse un talmeș-balmeș din echilibrul
puterii și că, pentru a avea vreun înțeles pentru americani, conceptul de echilibru
trebuia să fie prins într-un ideal mai înalt, într-un discurs adresat Asociației Foștilor
Studenți ai Universității Harvard la mult timp după ratificarea tratatului, Acheson
încă mai apăra Alianța Atlantică în maniera caracteristică americană – ca o
abordare romanescă a relațiilor internaționale:
…a susținut cooperarea internațională pentru a menține pacea, pentru a promova drep-
turile omului, pentru a ridica nivelul de viață și pentru a impune respectul față de
principiul drepturilor egale și al autodeterminării popoarelor.
Pe scurt, America făcea orice pentru Alianța Atlantică, în afară de a o numi
alianță. Ea a practicat o politică istorică de coaliție atâta vreme cât acțiunile sale
au putut fi justificate prin doctrina securității colective, pe care Wilson, pentru
prima oară, o prezentase ca alternativă la sistemul alianțelor. Astfel, echilibrul
european al puterii era reînviat printr-o retorică americană unică.
La fel de importantă ca Alianța Atlantică, deși mai puțin luată în seamă de

publicul american, a fost crearea Republicii Federale Germania prin unirea zone-
lor de ocupație americană, britanică și franceză. Pe de o parte, acest nou stat
însemna că opera lui Bismarck era demontată, deoarece, pentru un viitor nepre-
cizat, Germania avea să rămână divizată. Pe de altă parte, existența Republicii
Federale Germania implica o continuă provocare Ia adresa prezenței sovietice în
Europa Centrală de vreme ce Republica Federală nu avea să accepte niciodată
statul comunist est-german sovietic (pe care sovieticii îl creaseră din zona lor de
ocupație). Vreme de două decenii, Republica Federală Germania a refuzat să
recunoască ceea ce s-a numit Republica Democrată Germană și a amenințat să
rupă relațiile diplomatice cu orice țară care accepta această recunoaștere. După
1970, Republica Federală Germania a abandonat așa-numita doctrină Hallstein și
a stabilit relații diplomatice cu satelitul est-german, deși fără să renunțe vreodată
la pretenția că vorbea în numele întregii populații germane.
Hotărârea cu care s-a lansat America în umplerea vidului de putere din
Europa a surprins și pe cei mai înfocați susținători ai politicii de îngrădire. „La
sfârșitul lui 1944 mi-a trecut prin minte", reflecta Churchill ulterior, „că Depar-
tamentul de Stat, sprijinit de copleșitoarea opinie publică americană, avea ca în
mai puțin de doi ani nu numai să adopte și să desfășoare acțiunea al cărei curs îl
deschisesem, dar și să facă eforturi intense și costisitoare, chiar cu caracter
militar, pentru a o face să dea roade."3
La patru ani după capitularea necondiționată a puterilor Axei, ordinea mon-
dială avea multe similitudini cu cea din perioada de imediat dinaintea primului
război mondial: două alianțe rigide cu extrem de puțin spațiu de manevră
Diplomatică între ele, înfruntându-se, de astă dată pe întreg globul. Exista, totuși,
:el puțin o diferență crucială: alianțele premergătoare primului război mondial
Duseseră ținute laolaltă de frica fiecăreia dintre părți că trecerea în cealaltă alian-
ă a unuia dintre parteneri putea dezmembra edificiul cu care ele își identifi-
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 405
caseră securitatea, în fapt, celui mai belicos dintre parteneri i se permitea atrage-
rea celorlalți spre abis. în timpul Războiului rece, fiecare parte a fost dominată
de o superputere îndeajuns de necesară și suficient de puțin dispusă sâ-și asume
riscuri pentru a-i împiedica pe ceilalți aliați să azvârle lumea în război. Iar pre-
zența armelor nucleare a prevenit iluzia din iulie 1914 – că războiul putea fi scurt
și nedureros.
Conducerea americană a Alianței a garantat faptul că noua ordine mondială
avea să fie justificată în termeni morali și, eventual, chiar mesianici. Conducă-
torii americani au făcut eforturi și sacrificii fără precedent în istoria coalițiilor
din timp de pace pentru a determina apelarea la valori fundamentale și soluții
cuprinzătoare în locul calculelor de securitate națională și echilibru, care
caracterizaseră diplomația europeană.
Ulterior, unii critici aveau să sublinieze pretinsul cinism al acestei retorici
morale. Dar nimeni dintre cei care i-au cunoscut pe autorii politicii de îngrădire
nu le-a putut pune la îndoială sinceritatea. Și nici nu ar fi putut susține America
patru decenii de eforturi istovitoare în numele unei politici care să nu-i reflecte
cele mai profunde valori și idealuri. Faptul este amplu demonstrat de măsura în
care valorile morale au impregnat până și cele mai secrete documente guverna-
mentale, care nu fuseseră niciodată avute în vedere pentru a fi puse la îndemâna
opiniei publice.
Un asemenea caz este un document al Consiliului Național de Securitate,
(NSC-68), elaborat în aprilie 1950 pentru a servi ca declarație oficială a Americii
în legătură cu strategia Războiului rece. NȘC-68 definea în mare măsură interesul
național în termenii principiului moral, în viziunea sa, eșecurile morale erau
chiar mai periculoase decât cele materiale:

…o înfrângere a instituțiilor libere de oriunde este o înfrângere pretutindeni. Șocul pe
care noi l-am suportat la distrugerea Cehoslovaciei nu a fost proporțional cu impor-
tanța materială a Cehoslovaciei pentru noi. într-un sens material, capacitățile sale se
aflau deja la discreția sovieticilor. Dar atunci când a fost distrusă integritatea institu-
țiilor Cehoslovaciei, noi am înregistrat pe scara intangibilă a valorilor o pierdere mai
distrugătoare decât pierderea materială pe care o suferisem deja.3
O dată ce interesele vitale fuseseră echivalate cu principiul moral, obiectivele
strategice ale Americii au fost formulate în termeni mai degrabă de valoare,
decât de putere – pentru „a ne face puternici, atât în felul în care ne afirmăm
valorile în administrarea vieții noastre naționale, cât și în dezvoltarea forței
noastre politice și economice"34. Doctrina părinților fondatori ai Americii, potri-
vit căreia națiunea lor era un far al libertății pentru întreaga omenire, a impregnat
filosofia americană a Războiului rece. Respingând linia de gândire americană
exprimată de avertismentul lui John Quincy Adams împotriva „plecării dincolo
de ocean în căutare de monștri pe care să-i nimicim", cei care au schițat NSC-68
au optat pentru viziunea alternativă a Americii ca cruciat: „Numai prin afirmarea
practică, în afara granițelor și acasă deopotrivă, a valorilor noastre esențiale ne
putem păstra propria integritate, în care rezidă adevărata frustrare a planurilor
Kremlinului.""
406 DIPLOMAȚIA
în acești termeni, obiectivul Războiului rece era convertirea adversarului:
„sprijinirea unei schimbări fundamentale în sistemul sovietic", definite ca
„acceptarea din partea sovietică a condițiilor specifice și limitate necesare unui
climat internațional în care instituțiile libere să poată înflori și în care popoarele
ruse vor avea o nouă șansă de a-și făuri propriul destin"36.
Deși NSC-68 continua cu descrierea diverselor măsuri militare și economice
vitale pentru construirea unor situații de forță, tema sa centrală nu era nici un.
compromis al diplomației tradiționale, nici o etalare finală apocaliptică. Reți-
nerea de a folosi sau de a amenința cu folosirea armelor nucleare în perioada mo-
nopolului atomic al Americii a fost justificată într-un mod unic american:
victoria în orice asemenea război ar produce un rezultat vremelnic, prin urmare
nesatisfăcător. Cât despre o soluție negociată, „… unica bază ce se poate concepe
pentru o reglementare generală ar fi sferele de influență și de nici o influență – o
«reglementare» pe care Kremlinul ar putea-o rapid exploata în avantajul său"37. Cu
alte cuvinte, America refuza să ia în considerare câștigarea unui război sau măcar o
soluție generală care să lase adversarul neconvertit.
în ciuda pretinsului său realism lipsit de orice sentimentalism, NSC-68
începea printr-o perorație pe tema democrației și sfârșea cu afirmația că istoria
avea să lucreze în esență în favoarea Americii. Unicitatea acestui document
consta în faptul că el împletea cerințele universale cu renunțarea la forță. Nici-
odată până atunci o Mare Putere nu mai exprimase obiective atât de pretențioase
față de propriile sale resurse, fără orice alte așteptări la reciprocitate decât
răspândirea valorilor sale naționale. Iar aceste așteptări aveau să fie împlinite
prin reformă globală, nu prin cucerire globală, calea uzuală a cruciaților. Așa s-a
întâmplat că pentru strădania sa, forța americană s-a bucurat, pentru un scurt mo-
ment, de o supremație fără precedent, în ciuda faptului că America se autocon-
vinsese că era relativ slabă din punct de vedere militar.
în acele stadii timpurii ale periplului american prin politica de îngrădire,
nimeni nu și-ar fi putut imagina tensiunea amenințătoare la adresa psihicului
american creată de conflictele al căror țel principal era transformarea lăuntrică a
adversarului și care nu aveau nici un criteriu ce putea fi folosit pentru evaluarea
succesului fiecărui pas intermediar. Ar fi părut de necrezut oricăruia dintre acei
conducători americani siguri de ei înșiși că țara lor avea să trebuiască, timp de

două decenii, să navigheze prin mistuitoare îndoială de sine și conflict intern
înainte ca previziunile lor privind prăbușirea comunismului să se îndeplinească.
Deocamdată, ei erau preocupați în exclusivitate de angajarea Americii în noul
său rol internațipnal, eschivând atacurile criticilor la adresa turnurii revoluțio-
nare pe care o lua politica externă a Americii.
în vreme ce îngrădirea prindea încet formă, critici le pe care le întâmpina ea
proveneau din trei școli de gândire diferite. Prima era a „realiștilor", reprezentați
de Walter Lippmann, care susținea că politica de îngrădire conducea la supra-
extindere psihologică și geopolitică, secătuind resursele Americii. Purtătorul
de cuvânt al celei de-a doua școli de gândire era Winston Churchill, care se
opunea amânării negocierilor până după ce pozițiile de forță vor fi fost
stabilite. Argumentul lui Churchill era că poziția Occidentului nu avea să mai
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 407
fie niciodată atât de puternică precum la începutul a ceea ce a ajuns să se
cunoască drept Războiul" rece, și că poziția sa relativă de negociere nu se putea
decât deteriora. Și, în fine, Henry Wallace, care contesta din pornire Americii
dreptul moral de a întreprinde politica de îngrădire. Postulând o echivalență
morală fundamentală între cele două părți, Wallace susținea că sfera de in-
fluență sovietică din Europa Centrală era legitimă și că împotrivirea Americii
față de ea nu făcea decât să sporească încordarea. El îndemna la o întoarcere la
ceea ce el înțelegea a fi politica lui Roosevelt: terminarea Războiului rece
printr-o decizie americană unilaterală.
Ca cel mai elocvent purtător de cuvânt al realiștilor, Walter Lippmann respin-
gea premisa că societatea sovietică conținea germenii proprie-i prăbușiri. El con-
sidera teoria prea speculativă pentru a servi drept fundament politicii americane:
în aprecierile domnului X nu există rezerve pentru o zi ploioasă. Nu există nici o
marjă de siguranță pentru ghinion, proastă conducere, eroare și neprevăzut. El ne cere
să presupunem că puterea sovietică este deja în descompunere. Ne sfătuiește să
credem că cele mai mari speranțe ale noastre vor fi fost curând realizate.
Politica de îngrădire, susținea Lippmann, avea să atragă America înăuntrul
întinselor periferii ale imperiului sovietic, care includeau, după el, multe țări ce
nu reprezentau state cu care să se poată începe, în sensul modern. Amestecul
militar în regiuni atât de îndepărtate de casă nu putea spori securitatea americană
și avea să slăbească hotătârea Americii. îngrădirea, potrivit lui Lippmann, permi-
tea Uniunii Sovietice să aleagă punctele de maximă derută pentru Statele Unite,
păstrându-și totodată inițiativa diplomatică și chiar militară.
Lippmann accentua importanța stabilirii de criterii pentru definirea zonelor în
care îngrădirea expansiunii sovietice constituia pentru America un interes vital.
Fără asemenea criterii, Statele Unite aveau să fie nevoite să organizeze o „paletă
eterogenă de sateliți, clienți, dependenți și marionete", care avea să permită nou
găsiților aliați ai Americii să exploateze îngrădirea în propriul lor interes. Statele
Unite aveau să fie prinse în capcana sprijinirii unor regimuri neviabile, lăsând
Washingtonului neplăcuta alegere între „liniștire și înfrângere și pierderea cura-
jului sau… sprijinirea lor [a aliaților Statelor Unite] cu un preț incalculabil"39.
A fost, într-adevăr, o analiză profetică a ceea ce stătea înaintea Statelor Unite,
cu toate că remediul propus de Lippmann nu se prea potrivea cu tradiția univer-
salistă a Americii, care era rrtult mai aproape de așteptările lui Kennan pentru un
rezultat apocaliptic. Lippmann cerea ca politica externă americană să fie
călăuzită mai degrabă de analizarea intereselor americane în fiecare caz în parte
decât de principii generale, presupuse a fi universal aplicabile, în opinia sa, poli-
tica americană trebuia să țintească mai puțin la înlăturarea sistemului comunist
cât la restabilirea echilibrului puterii în Europa, care fusese distrus de război,

îngrădirea implica divizarea pe timp nedefinit a Europei, în vreme ce adevăratul
interes al Americii trebuia să fie alungarea puterii sovietice din centrul conti-
nentului european:
Timp de mai bine de o sută de ani, toate guvernele Rusiei au căutat să se extindă
asupra Europei de Est. Dar numai după ce Armata Roșie a ajuns la Elba au fost în
stare conducătorii Rusiei să realizeze ambițiile Imperiului rus și țelurile ideologice ale
comunismului. O politică veritabilă ar avea, prin urmare, ca obiectiv primordial stabi-
lirea unor reglementări care să conducă la evacuarea Europei… Puterea americană tre-
buie să fie disponibilă nu pentru a-i „îngrădi" pe ruși în puncte disparate, ci pentru a
ține sub control întreaga mașină militară rusească și pentru a exercita o presiune spo-
rită în sprijinul unei strategii diplomatice care are ca obiectiv concret o reglementare40
care înseamnă retragere.
Soarta a fost cu siguranță risipitoare în privința talentului pe care l-a dăruit
Americii în perioada imediat postbelică. Conducătorii politici americani au fost
oameni distinși și experimentați. Iar în umbra lor s-a aflat un rezervor de perso-
nalități eminente, precum John McCloy, Robert Lovett, David Bruce, Ellsworth
Bunker, Averell Harriman și John Poster Dulles, care au intrat și au ieșit din gu-
vern și au fost întotdeauna gata să-l servească pe președinte pe o bază nepartizană.
Dintre intelectualii săi, America a fost în stare să se folosească și de gândirea
lui Lippmann și de cea a lui Kennan, când aceștia s-au aflat în culmea puterilor
lor. Kennan a înțeles corect slăbiciunea intrinsecă a comunismului; Lippmann a
prezis cu precizie frustrările unei politici externe esențialmente reactive, bazate
pe îngrădire. Kennan a făcut apel Ia răbdarea de a îndura pentru a permite istoriei
să-și etaleze tendințele inevitabile; Lippmann a făcut apel la inițiativa diplomatică
pentru a produce o reglementare europeană câtă vreme America deținea încă o
poziție predominantă. Kennan a avut o mai bună înțelegere intuitivă a principa-
lelor resorturi ale societății americane; Lippmann, pe de altă parte, a înțeles în-
cordarea amenințătoare a suportării unui impas aparent fără sfârșit și a situațiilor
ambigue pe care îngrădirea putea aduce America în situația de a le susține.
In cele din urmă, analiza lui Lippmann a găsit o importantă audiență, deși cu
precădere printre opozanții confruntării cu Uniunea Sovietică. Iar aprobarea
acestora se baza pe un singur aspect al argumentării lui Lippmann, evidențiin-
du-i, cum au făcut,- criticile ce i se aduceau și ignorându-i în același timp pre-
scripțiile. Ei au luat în seamă apelul lui Lippmann pentru obiective mai limitate,
însă i-au neglijat recomandarea în favoarea unei diplomații mai ofensive. Așa s-a
făcut că în anii '40, cea mai restrictivă strategie alternativă Ia politica de în-
grădire a venit din partea nimănui altcuiva decât a lui Winston Churchill, atunci
liderul opoziției din Parlamentul britanic.
S-a considerat în general că Churchill a fost cel care a inaugurat Războiul
rece, atunci când și-a ținut discursul Cortinei de fier la Fulton, în Missouri. în
toate etapele celui de-al doilea război mondial, Churchill a căutat să limiteze
expansionismul sovietic, în efortul de a îmbunătăți formal poziția de negociere
postbelică a democrațiilor. Churchill a sprijinit îngrădirea, dar pentru el aceasta
nu a fost niciodată un scop în sine. Nevoind să aștepte pasiv prăbușirea comu-
nismului, el a căutat mai degrabă să modeleze istoria decât să se bizuie pe ea
astfel ca aceasta să facă treaba în locul lui. Ceea ce urmărea el era o regle-
mentare negociată.
Discursul lui Churchill de la Fulton avusese în vedere numai și numai nego-
cierile, în 9 octombrie 1948, Ia Llandudno, Țara Galilor, Churchill a revenit la
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 409
părerea sa că poziția de negociere a Occidentului nu avea să fie niciodată mai
bună decât era la acel moment, într-un discurs mult neglijat, el a spus:
„S-a pus întrebarea: Ce se va întâmpla când vor avea ei înșiși bomba atomică și o vor

fi acumulat în cantități însemnate? Puteți judeca dumneavoastră înșivă ce se va
întâmpla atunci, văzând ce se întâmplă acum. Dacă aceste lucruri sunt făcute în pădu-
rea verde [când totul merge bine – n. tr.], ce va fi de făcut în cea uscată?… Nici un om
în toate mințile nu poate să creadă că ne stă înainte o perioadă de timp nesfârșită. Tre-
buie să ducem lucrurile până la capăt și să stabilim o reglementare. Nu trebuie să
mergem mai departe în hopuri, neprevăzător și incompetent, așteptând să intervină
ceva, lucru prin care eu înțeleg a aștepta să se întâmple ceva rău pentru noi. Este mult
mai probabil că națiunile Occidentului vor putea să ajungă la o reglementare durabilă,
fără vărsare de sânge, dacă își formulează cererile lor juste cât timp dețin puterea
atomică și înainte să o aibă și comuniștii ruși.41
Doi ani mai târziu, Churchill a rostit aceeași pledoarie în Camera Comunelor:
democrațiile erau destul de puternice pentru a negocia și nu aveau decât să
devină mai slabe, așteptând, într-un discurs în care apăra reînarmarea NATO, în
30 noiembrie 1950, el a avertizat că înarmarea Occidentului în sine nu avea să-i
schimbe acestuia poziția de negociere, care, în cele din urmă, depindea de mono-
polul atomic al Americii:
…deși este bine să ne întărim forțele cât putem de rapid, nimic în acest proces, în
perioada pe care am menționat-o, nu va priva Rusia de superioritate efectivă în ceea ce
acum se numește armament convențional. Aceasta nu va face decât să ne dea o unitate
sporită în Europa și să amplifice posibilitățile de opunere la agresiune… De aceea, mă
declar pentru eforturile de ajungere la o reglementare cu Rusia sovietică de îndată ce
se va prezenta o ocazie potrivită și pentru a face acele eforturi atâta vreme cât superio-
ritatea Statelor Unite în domeniul armelor nucleare egalează superioritatea sovieticilor
în domeniul armelor convenționale.
Pentru Churchill, o poziție de forță era deja stabilită; pentru conducătorii
americani, ea încă trebuia creată. Churchill se gândea la negocieri ca la o moda-
litate de a pune puterea în raport cu diplomația. Și deși nu a specificat-o nici-
odată, declarațiile sale publice sugerează cu pregnanță faptul că el avea în vedere
un fel de ultimatum diplomatic al democrațiilor occidentale. Conducătorii ameri-
cani dădeau înapoi de la a-și folosi monopolul atomic, fie și numai ca amenin-
țare. Churchill voia să restrângă aria influenței sovietice, dar era pregătit să
coexiste în limite reduse cu puterea sovietică. Conducătorii americani aveau o
repulsie aproape viscerală față de sferele de influență. Ei vroiau să distrugă, nu
să restrângă sfera adversarului lor. Preferau să aștepte victoria totală și prăbu-
șirea comunismului, oricât de îndepărtate, pentru a aplica o soluție wilsoniană la
problema ordinii mondiale.
Dezacordul a apărut dintr-o diferență între experiențele istorice ale Marii
Britanii și Statelor Unite. Societatea lui Churchill era familiarizată prea bine cu
rezultatele imperfecte; Truman și consilierii săi veneau dintr-o tradiție în care, o
dată ce o problemă era recunoscută, ea era de obicei depășită prin mobilizarea
unor resurse uriașe. De unde preferința Americii pentru rezoluții finale și neîn-
crederea sa în genul de compromis care devenise o specialitate britanică.
Churchill nu avea nici o dificultate de principiu pentru ca să combine construirea
de poziții de forță cu o diplomație activă, exercitând presiuni pentru obținerea
reglementării. Conducătorii americani gândeau aceste eforturi ca faze succesive
– exact cum făcuseră în cel de-al doilea război mondial și aveau să o facă iarăși
în Coreea și în Vietnam. Punctul de vedere american a prevalat deoarece Ame-
rica era mai puternică decât Marea Britanie și deoarece Churchill, ca lider al
opoziției parlamentare britanice, nu era în măsură să-și impună strategia.
în cele din urmă, cea mai zgomotoasă și mai persistentă provocare la adresa
politicii americane nu a venit nici din partea școlii realiste a lui Lippmann, nici
din partea concepției echilibrului puterii, a lui Churchill, ci din partea unei
tradiții cu rădăcini adânci în gândirea radicală americană. In vreme ce Lippmann
și Churchill au acceptat premisa administrației Truman, conform căreia expan-

sionismul sovietic reprezenta o provocare serioasă, și doar au contestat strategia
de a i se opune, criticii radicali au respins toate aspectele îngrădirii. Henry
Wallace, vicepreședinte în timpul celui de-al treilea mandat al lui Roosevelt, fost
secretar la Agricultură și secretar la Comerț sub Truman, a fost principalul lor
purtător de cuvânt.
Produs al tradiției populiste americane, Wallace avea o neîncredere structu-
rală specifică yankeilor în Marea Britanie. Ca cei mai mulți liberali americani de
la Jefferson încoace, el insista că „aceleași principii morale care guvernează în
viața privată trebuie să guverneze și în politica internațională"43. Din punctul de
vedere al lui Wallace, America își pierduse busola morală și practica o politică
externă a „principiilor machiavelice, de înșelătorie, forță și neîncredere", după
cum a spus în public în Madison Square Garden, în 12 septembrie 194644. De
vreme ce prejudecățile, ura și frica erau cauzele adânci ale conflictelor interna-
ționale, Statele Unite au aveau nici un drept moral de a interveni în afara gra-
nițelor înainte^de a fi eradicat aceste flageluri din sânul propriei societăți.
Noul radicalism reafirma viziunea istorică a Americii ca far al libertății, dar,
pe parcurs, a făcut ca această viziune să se întoarcă împotriva ei însăși. Postu-
larea echivalenței morale a acțiunilor americane și a celor sovietice a devenit o
trăsătură caracteristică a criticii radicale pentru întreaga perioadă a Războiului
rece. însăși ideea ca America să aibă responsabilități internaționale era, în ochii
lui Wallace, un esemplu de aroganță a puterii. Englezii, susținea el, îi duceau de
nas pe credulii americani, făcându-i să le împlinească poruncile: „Politica brita-
nică urmărește, evident, să creeze neîncredere între Statele Unite și Rusia și să
pregătească astfel terenul pentru cel de-al treilea război mondial."4
Pentru Wallace, prezentarea făcută de Truman conflictului dintre democrație
și dictatură era pură fantezie, în 1945, moment în care represiunea sovietică
postbelică începea să devină tot mai evidentă și brutalitatea colectivizării era larg
recunoscută, Wallace declara că „rușii au astăzi mai multe libertăți politice decât
au avut vreodată". De asemenea, el descoperea „tot mai mult semne ale libertății
religioase" în URSS și pretindea că exista o „lipsă fundamentală de conflict între
Statele Unite și Uniunea Sovietică"46.
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII ut,
Wallace era de părere că politica sovietică era animată mai puțin de expansio-
nism decât de frică, în martie 1946, când încă mai era secretar la Comerț,
Wallace îi scria lui Truman:
Evenimentele ultimelor câteva luni i-au azvârlit pe sovietici înapoi în spaimele lor de
dinainte de 1939 față de „încercuirea capitalistă" și în credința lor greșită că lumea
occidentală, inclusiv S.U.A., le este invariabil și unanim ostilă.47
în discursul său din Madison Square Garden, de șase luni mai târziu, Wallace
i-a lansat lui Truman o provocare directă, care l-a făcut pe președinte să-i ceară
demisia:
S-ar putea să nu ne placă ce face Rusia în Europa de Est. Genul ei de reformă agrară,
expropiere industrială și suprimare a libertăților fundamentale supără marea majoritate
a oamenilor din Statele Unite. Dar fie că ne place, fie că nu, rușii vor încerca să-și
socializeze sfera de influență exact la fel cum noi încercăm să democratizăm sfera
noastră de influență… Ideile rusești despre dreptatea social-economică vor guverna
aproape o treime din lume. Ideile noastre despre democrația liberei întreprinderi vor
guverna mare parte din restul lumii. Cele două idei se vor strădui să demonstreze care
dintre ele poate oferi cea mai mare satisfacție omului obișnuit din propria arie de do-
minație politică.
Printr-o curioasă răsturnare a rolurilor, autoproclamatul apărător al moralității
în politica externă accepta existența unei sfere de influență în Europa de Est din
motive practice, în vreme ce administrația pe care o ataca pentru promovarea
unei politici cinice a puterii respingea sfera sovietică din considerente morale.

Potrivit lui Wallace, America nu avea nici un drept să intervină unilateral pe
glob. Apărarea era legitimă doar cu aprobarea Națiunilor Unite (indiferent de
faptul că Uniunea Sovietică avea acolo drept de veto), iar asistența economic*
trebuia să fie distribuită prin intermediul instituțiilor internaționale. De vreme c<
Planul Marshall nu făcea față acestui test, Wallace prezicea că acesta avea si
aducă Americii dușmănia omenirii.49
Provocarea lui Wallace s-a năruit după lovitura comunistă din Cehoslovacia
blocada Berlinului și invadarea Coreii de Sud. în calitate de candidat prezidenția
în 1948, el a obținut numai un milion de voturi – cele mai multe în New York –
față de peste 24 de milioane pentru Truman, care l-au situat pe locul al patrulea, î
urma candidatului democrat disident, Strom Thurmond.
Cu toate acestea, Wallace a reușit să dezvolte teme care aveau să rămân
puncte de rezistență ale criticii radicale americane pe parcursul Războiului rec
și să ocupe centrul scenei în timpul războiului din Vietnam. Acestea scoteau î
evidență neajunsurile morale ale Americii și pe cele ale prietenilor pe care ea
susținea; o echivalență morală fundamentală între America și adversarii si
comuniști; afirmația că America nu avea nici o obligație de a apăra vreo zonă c
pe glob împotriva unor amenințări în mare măsură imaginare; și părerea c
opinia publică internațională era un ghid mai bun pentru politica externă dec
conceptele geopolitice. Când a fost propus întâia oară ajutorul pentru Grecia
Turcia, Wallace a îndemnat administrația Truman să prezinte chestiunea înainti-r i 4* l^flf Lj\-fiVlf\ \ if\
Națiunilor Unite. Dacă „rușii își exercitau dreptul de veto, povara morală le
revenea lor… Când acționăm independent… responsabilitatea morală este asupra
noastră"50. A respecta înaltul considerent moral însemna mai mult decât a apăra
sau nu interesele geopolitice ale Americii.
Deși critica radicală îndreptată de Wallace împotriva politicii externe postbe-
lice americane a fost înfrântă pe parcursul anilor '40, principalele sale idei au
reflectat o tendință profundă a idealismului american, care a continuat să anime
sufletul națiunii. Aceleași convingeri morale care conferiseră atâta energie
angajărilor Americii pe plan internațional au avut și potențialul de a fi întoarse
spre înăuntru datorită deziluziilor încercate față de lumea din afară sau față de
propriile imperfecțiuni ale Americii. în anii '20, izolaționismul făcuse America
să se retragă pe considerentul că era prea bună pentru lume; în timpul mișcării
Wallace, această atitudine a reînviat prin afirmația că America trebuia să se
retragă deoarece nu era îndeajuns de bună pentru lume.
Totuși, când America și-a lansat prima implicare internațională permanentă
pe timp de pace, îndoieli de sine și sistematice încă planau departe în viitor.
Generația care construise New Deal și câștigase cel de-al doilea război mondial
avea o enormă încredere în sine și în proporțiile imense ale acțiunii cutezătoare
americane. Iar idealismul națiunii era cât se poate de potrivit pentru conducerea unei
lumi dominate de două puteri, pentru care combinațiile subtile presupuse de diplo-
mația tradițională a echilibrului puterii nu erau prea nimerite. Numai o societate cu
enormă încredere în realizările și în viitorul său și-ar fi putut concentra dăruirea și
resursele pentru a face eforturi în vederea realizării unei ordini mondiale în care
dușmanii înfrânți să fie împăcați, aliații năpăstuiți repuși în drepturi și adversarii
convertiți. Marile întreprinderi sunt adeseori impulsionate de o undă de naivitate.
Un rezultat al politicii de îngrădire a fost acela că, în timpul perioadei în care
s-au aflat în culmea puterii, Statele Unite s-au autoexilat într-o diplomație esen-
țialmente pasivă. Acesta este motivul pentru care îngrădirea a fost tot mai vehe-
ment atacată de încă o grupare, al cărei vehement purtător de cuvânt a devenit John
Poster Dulles. Gruparea era alcătuită din acei conservatori care acceptau premisele
îngrădirii, dar contestau încetineala cu care era înfăptuită. Chiar dacă îngrădirea

reușea până la urmă să submineze societatea sovietică, susțineau acești critici, ea
avea să dureze și avea să coste prea mult. Indiferent de rezultatele pe care le putea
obține îngrădirea, o strategie a eliberării avea cu siguranță să le accelereze. Către
sfârșitul președinției lui Truman, politica de îngrădire era prinsă sub foc încrucișat
între cei care o considerau prea belicoasă (adepții lui Wallace) și cei care o cre-
deau excesiv de pasivă (republicanii conservatori).
Această controversă s-a întețit deoarece, după cum prezisese Lippmann, cri-
zele internaționale se deplasau tot mai mult spre regiunile periferice ale globului,
unde problemele morale erau confuze și amenințările directe la adresa securității
americane erau dificil de demonstrat. America s-a trezit atrasă în războaie din
zone neprotejate prin alianțe și în beneficiul unor cauze ambigue și al unor re-
zultate neconcludente. De la Coreea la Vietnam, aceste acțiuni au ținut vie critica
radicală, care a continuat să pună sub semnul întrebării validitatea îngrădirii.
SUCCESUL și DIFICULTĂȚILE POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 413
Așa a ieșit la iveală o nouă variantă de excepționalism american. Cu toate
imperfecțiunile sale, America secolului al XlX-lea se crezuse un far al libertății;
în anii '60 și '70, se spunea că flacăra pâlpâie și că ar fi trebuit să fie reaprinsă
înainte ca America să poată reveni la rolul său istoric, de sursă de inspirație
pentru cauza libertății. Dezbaterea asupra îngrădirii s-a transformat într-o luptă
pentru însuși sufletul Americii.
încă în 1957, George Kennan ajunsese să reinterpreteze îngrădirea în această
lumină când scria:
Pentru concetățenii mei care m-au întrebat adeseori la ce trebuie să facă apel pentru a
contracara amenințarea sovietică, a tțebuit să răspund: la eșecurile noastre americane,
la lucrurile de care ne este rușine în propriii noștri ochi sau care ne îngrijorează; la
problema rasială, la condițiile din marile noastre orașe, la învățământ și la mediul în
care trăiește tineretul nostru, la prăpastia crescândă dintre cunoștințele specializate și
înțelegerea populară.
Un deceniu mai devreme, înainte de a fi fost deziluzionat de ceea ce el
considera drept militarizarea invenției sale, George Kennan ar fi recunoscut că
nu exista nici o asemenea alegere. O țară care pretinde de la sine însăși perfec-
țiune morală ca test al propriei politici externe nu va ajunge nici la perfecțiune,
nici la securitate. Măsura realizărilor lui Kennan a fost faptul că, până în 1957,
toate parapetele lumii libere fuseseră asigurate cu apărători, propriile sale vederi
aducând o contribuție decisivă la acest efort. Parapetele erau, de fapt, atât de
bine umplute cu apărători încât America își permitea să se complacă într-o doză
zdravănă de autocritică.
îngrădirea era o teorie extraordinară – lipsită de sentimentalism și idealistă
totodată, profundă în evaluarea făcută motivațiilor sovietice și cu toate acestea
curios de abstractă în prescripții, în întregime americană în utopia sa, ea pleca de la
premisa că prăbușirea unui adversar totalitarist se putea realiza într-un mod
esențialmente benign. Deși această doctrină a fost formulată la apogeul puterii
absolute a Americii, ea propovăduia slăbiciunea relativă a Americii. Postulând o
grandioasă întâlnire diplomatică în momentul culminant al existenței sale, îngră-
direa nu lăsa diplomației nici un rol până la scena finală apoteotică în care oamenii
cu pălării albe acceptau convertirea celor cu pălării negre.
Având aceste însușiri, îngrădirea a fost o doctrină care a însoțit America pe
parcursul a mai bine de patru decenii de construcție, luptă și, în cele din urmă,
triumf. Victima ambiguităților sale s-au vădit a fi nu popoarele pe care America se
pregătise să le apere – în mare măsură cu succes -, ci conștiința americană. Chi-
nuindu-se de una singură în căutarea-i tradițională a perfecțiunii morale, America
avea să iasă, după mai mult de o generație de luptă, sfâșiată de eforturi și con-
troverse, dar cu aproape toate obiectivele stabilite atinse.

CAPITOLUL 19
Dilema politicii de îngrădire:
Războiul din Coreea
Statele Unite ale Americii nu și-au „adus băieții acasă" din Europa, așa cum
/usese de gând Roosevelt. In loc de asta, au rămas profund implicate, punând la
anct instituții și programe de asigurare a apărării împotriva atacurilor sovietice
făcând presiuni asupra sferei sovietice ori de câte ori a fost posibil.
Timp de trei ani, politica de îngrădire a funcționat așa cum fusese gândită,
lianța Atlantică servea drept bastion împotriva expansiunii sovietice, în vreme
' Planul Marshall întărea Europa Occidentală din punct de vedere economic și
cial. Programul de ajutorare greco-turc respingea amenințarea sovietică din
tul Mediteranei, iar podul aerian al Berlinului arăta că democrațiile erau pregă-
e să riște războiul pentru a se opune amenințărilor la adresa drepturilor ce le
seseră recunoscute, în toate cazurile, Uniunea Sovietică mai degrabă a dat îna-
i decât a încercat să se măsoare cu Statele Unite.
Teoria îngrădirii avea însă o scăpare majoră, ceea ce i-a făcut pe condu-
torii americani să acționeze pornind de la două premise greșite și anume:
1J1LEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 415
provocările cărora urmau să le facă față aveau să fie în continuare de un tip la
fel de clar cum fuseseră pe parcursul celui de-al doilea război mondial; și, în al
doilea rând, comuniștii aveau să aștepte pasiv dezintegrarea propriei lor stă-
pâniri, după cum postula teoria îngrădirii. Conducătorii americani nu au luat în
considerare posibilitatea ca comuniștii să încerce o străpungere într-un punct
oarecare, alegându-și ca țintă o zonă de maximă complexitate politică sau stra-
tegică pentru Statele Unite.
Politica de îngrădire a fost impusă unui Congres șovăitor, în beneficiul Europei.
Teama de o intervenție militară sovietică în Mediterana făcuse să apară programul de
ajutor greco-turc, iar pericolul unui atac sovietic asupra Europei Occidentale con-
dusese la formarea Organizației Tratatului Atlanticului de Nord. Posibilitatea unei
pătrunderi sovietice printr-un alt punct avea caracterul unei revelații, dacă apărea.
Apoi, în 25 iunie 1950, America a fost nevoită să se confrunte cu ambiguitățile
politicii de îngrădire, atunci când a fost pusă în fața agresiunii militare exercitate de
un surogat comunist asupra unei țări pe care Washingtonul o declarase în afara
perimetrului de apărare al Americii și din care toate forțele americane fuseseră
retrase în anul precedent. Agresorul era Coreea de Nord, iar victima era Coreea de
Sud – ambele situate cât se poate de departe de Europa, punctul nodal al strategiei
americane. Totuși, la numai câteva zile de la atacul nord-coreean, Truman a
înjghebat în pripă o forță expediționară din personalul slab pregătitelor trupe de
ocupație din Japonia, pentru a implementa o strategie de apărare locală care nu
fusese niciodată avută în vedere de planificarea americană și nici nu fusese
propusă în cadrul declarațiilor Congresului. Doctrina politică și strategică ame-
ricană postbelică pur și simplu nu luase în calcul posibilitatea unui asemenea gen
de agresiune.
Conducătorii americani nu definiseră decât două cauze probabile de război:
un atac-surpriză sovietic asupra Statelor Unite, sau o invadare a Europei Occi-
dentale de către Armata Roșie. „Planurile privind securitatea națională", declara
generalul OmarN. Bradley, șeful Statului Major al armatei în 1948,
trebuie să ia în considerare posibilitatea ca Statele Unite să fie ținta unor atacuri
aeriene și de desant, pentru început. Probabilitatea și posibilitatea acestui tip de atac
sporește zi de zi… Ar trebui [așadar] să ținem sub control bazele de unde un dușman
ne-ar putea ataca pe calea aerului. Apoi, va trebui să lansăm un contraatac imediat… în
principal aerian… Pentru a ne pregăti contraloviturile vom avea nevoie de baze pe care

acum nu le deținem. Capturarea și păstrarea [acestor] baze… vor necesita elemente
combatante ale armatei.
Bradley nu a reușit să explice cum sau de ce ar putea urma Uniunea Sovietică
o asemenea strategie la trei ani după un război devastator, câtă vreme Statele
Unite dețineau monopolul atomic, iar Uniunea Sovietică nu dispunea de capa-
cități flotile aeriene cu rază lungă de acțiune.
Nimic din comportamentul Americii nu le-ar fi permis conducătorilor politici
de la Moscova sau din Pyongyang, capitala Coreii de Nord să se aștepte la mai
mult decât un protest diplomatic atunci când trupele nord-coreene au trecut
paralela 38. Ei trebuie să fi fost la fel de surprinși ca și Saddam Hussein când
America a trecut de la atitudinea conciliantă de la sfârșitul anilor '80 la o
campanie militară masivă în Golful Persic, în '90. Comuniștii din Moscova și din
Pyongyang luaseră de bune declarațiile conducătorilor americani conform cărora
aceștia plasaseră Coreea în afara perimetrului de apărare american. Ei au pre-
supus că America nu avea să se opună preluării de către comuniști a unei jumă-
tăți din Coreea după ce acceptaseră victoria comunistă din China, care reprezenta
un premiu incomparabil mai important. Ei nu reușiseră, evident, să înțeleagă că
repetatele declarații americane proclamând opoziția față de agresiunea comunistă
drept o datorie morală aveau pentru conducătorii politici americani mult mai
multă greutate decât analizele strategice.
Astfel, războiul coreean a luat amploare dintr-o dublă neînțelegere: comu-
niștii, analizând regiunea sub aspectul intereselor americane, nu au găsit plauzi-
bil ca America să opună rezistență la capătul unei peninsule, când Ie recunoscuse
comuniștilor cea mai mare parte a zonei continentale a Asiei; în vreme ce Ame-
rica, percepând provocarea în termeni de principiu, a fost mai puțin preocupată
de semnificația geopolitică a Coreii – pe care conducătorii americani o decla-
raseră public neimportantă – decât de simbolismul gestului de a permite ca agre-
siunea comunistă să rămână fără ripostă.
Curajoasa decizie a lui Truman de a interveni în Coreea era în contradicție
flagrantă cu ceea ce conducătorii americani declaraseră cu doar un an înainte, în
martie 1949, generalul Douglas MacArthur, comandantul forțelor americane din
Pacific, plasase răspicat Coreea în afara perimetrului defensiv american, în
cursul unui interviu publicat într-un ziar:
…linia noastră de apărare trece printr-un lanț de insule ce mărginesc coastele Asiei. El
începe din Filipine și continuă prin Arhipelagul Ryukyu, care include principalul său
bastion, Okinawa. Apoi se întoarce prin Japonia și prin lanțul Insulelor Aleutine, spre
Alaska.
într-un discurs ținut în fața membrilor Clubului Național al Presei în 12 ia-
nuarie 1950, secretarul de stat Dean Acheson mersese și mai departe. El nu nu-
mai că plasase Coreea în afara perimetrului defensiv american, dar negase expli-
cit orice intenții de garantare a zonelor situate în partea continentală a Asiei:
în ce privește securitatea militară a celorlalte zone ale Pacificului, trebuie să fie clar că
nici o persoană nu poate garanta aceste zone împotriva atacurilor militare. Dar trebuie,
de asemenea, să fie clar că o asemenea garantare nici nu este rațională sau necesară pe
tărâmul relațiilor practice.3
în 1949, președintele Truman, acționând la îndemnul Statelor Majore Reu-
lite, retrăsese toate forțele militare americane din Coreea. Armata sud-coreeană;ra antrenată și echipată pentru puțin mai mult decât funcțiuni polițienești,
leoarece Washingtonul se temea ca nu cumva Coreea de Sud să fie tentată să
nifîce țara prin forță, dacă i s-ar fi acordat și cea mai neînsemnată posibilitate
e a o face.
Memoriile lui Hrușciov pretind că invadarea Coreii a fost zămislirea minții
ii Kim II Sung, dictatorul nord-coreean. Stalin, inițial circumspect, se spune că
DILEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 417

fusese de acord cu planul pentru că și-a permis sieși să creadă că acțiunea avea
să reușească cu ușurință . Nici Moscova, nici Pyongyang-ul nu reușiseră să
înțeleagă rolul valorilor în abordarea de către America a relațiilor internaționale.
Când MacArthur și Acheson vorbeau despre strategia americană, ei se gândeau
la războiul general cu Uniunea Sovietică, singurul tip de război la care condu-
cătorii americani se gândiseră vreodată sistematic, într-un asemenea război,
Coreea ar fi fost, într-adevăr, în afara perimetrului defensiv al Americii, iar
bătăliile decisive ar fi fost purtate altundeva.
Conducătorii americani pur și simplu nu se gândiseră niciodată cum să reac-
ționeze la o agresiune limitată la Coreea sau la oricare altă zonă comparabilă.
Când au fost obligați să facă față unei asemenea situații foarte curând după
blocada Berlinului, lovitura de stat din Cehia și victoria comunistă din China, ei
au interpretat-o ca pe o dovadă a faptului că comunismul era în marș și trebuia
oprit din principiu, mai degrabă chiar decât pe baze strategice.
Decizia Iui Truman de a opune rezistență în Coreea avea o bază solidă și în
principiile tradiționale vizând interesul național. Comunismul expansionist își
sporise provocările cu fiecare an care urmase războiului. Reușise să pună un
picior în Europa de Est în 1945, ca urmare a ocupației exercitate de Armata
Roșie. Obținuse supremația în Cehoslovacia printr-o lovitură de stat internă, în
1948. Preluase puterea în China prin război civil, în 1949. Dacă armatele comu-
niste puteau acum mărșălui peste liniile de frontieră recunoscute pe plan interna-
țional, lumea putea reveni la condițiile perioadei de dinainte de război. Generația
care supraviețuise Miinchenului era menită să reacționeze. O invazie încununată
de succes în Coreea ar fi avut un impact dezastruos asupra Japoniei, aflată ime-
diat dincolo de îngusta Mare a Japoniei. Japonia considerase întotdeauna Coreea
drept punctul-cheie strategic al Asiei de Nord-Est. Puterea comunistă necontes-
tată ar fi introdus spectrul unui iminent monolit comunist asiatic și ar fi schimbat
orientarea prooccidentală a Japoniei.
Puține decizii politice sunt mai dificile decât improvizarea de acțiuni militare
care nu au fost niciodată prevăzute. Totuși, Truman a fost la înălțimea situației. In
27 iunie, la două zile după ce trupele nord-coreene trecuseră paralela 38, el a ordo-
nat intrarea în acțiune a unităților aeriene și navale americane. Până în 30 iunie, el
angajase trupe de uscat deplasate de la îndatoririle lor de ocupație, din Japonia.
Rigiditatea sovieticilor i-a ușurat lui Truman sarcina de a-și conduce țara în
război. Ambasadorul sovietic la Națiunile Unite boicota de luni de zile Consiliul
de Securitate și alte instituții ale Națiunilor Unite în semn de protest față de
refuzul organizației de a restabili capitala Chinei la Beijing. Dacă ambasadorul
sovietic ar fi fost mai puțin înspăimântat de Stalin sau dacă ar fi fost în stare să-și
obțină mai rapid instrucțiunile, el și-ar fi folosit dreptul de veto împotriva
rezoluției Consiliului de Securitate propusă de Statele Unite, prin care se cerea
Coreii de Nord să înceteze ostilitățile și să se întoarcă dincolo de paralela 38.
Neparticipând la sesiune și nefolosindu-și dreptul de veto, ambasadorul sovietic
i-a dat lui Truman posiblitatea să organizeze rezistența ca decizie a comunității
mondiale și să justifice rolul american în Coreea în termenii wilsonieni obișnuiți,
de dreptate în opoziție cu dictatura, de bine în opoziție cu răul. America, spunea
Truman, pornea la război pentru a sprijini hotărârile Consiliului de Securitate5.
Nu era vorba, așadar, de a interveni într-un conflict local depărtat, ci de a se
opune unui atac îndreptat împotriva întregii lumi libere:
Atacul asupra Coreii limpezește, mai presus de orice îndoială, faptul că comunismul a
trecut dincolo de folosirea subversiunii pentru a cuceri națiuni independente și că acum
va folosi invazia armată și războiul. Comunismul a sfidat ordinele Consiliului de Securi-
tate al Națiunilor Unite emise pentru protejarea păcii și securității internaționale.6
Deși Truman avea puternice argumente geopolitice în favoarea intervenției în

Coreea, el a apelat la poporul american în baza valorilor esențiale ale acestuia și
a descris intervenția ca pe o acțiune de apărare a principiului universal și nu a in-
teresului național american: „întoarcerea la legea celui mai tare în relațiile inter-
naționale ar avea efecte cu bătaie lungă. Statele Unite vor continua să sprijine
domnia legii."7 Că America apără un principiu, nu interese, legea, nu puterea, a
fost un principiu aproape sacrosanct al rațiunii fundamentale a Americii în
angajarea forțelor sale militare din vremea celor două războaie mondiale până la
escaladarea implicării sale în Vietnam și Războiul din Golf din 1991.
O dată stabilit faptul că problema se afla deasupra politicii de putere, defi-
nirea scopurilor practice ale războiului a devenit extraordinar de dificilă, într-un
război general, care era ceea ce avusese în vedere doctrina strategică americană,
intenția era de a se obține victoria totală și capitularea necondiționată a adversa-
rului, cum se întâmplase în cel de-al doilea război mondial. Dar care era obiec-
tivul politic al unui război limitat? Cel mai simplu și mai la îndemână scop al
războiului ar fi fost aplicarea literală a rezoluțiilor Consiliului de Securitate –
împingerea forțelor coreene înapoi pe punctul lor de plecare, din lungul paralelei
38. Dar dacă nu avea să existe nici o penalitate pentru agresiune, cum avea să fie
descurajată o agresiune viitoare? Dacă agresorii potențiali ajungeau să înțeleagă
că nu aveau să o ducă niciodată mai rău decât stătu quo ante, îngrădirea se putea
transforma într-o înlănțuire nesfârșită de războaie limitate care aveau să vlă-
guiască forțele Americii – în mare măsură după cum prezisese Lippmann.
Pe de altă parte, ce gen de penalitate era compatibilă cu angajarea într-un răz-
boi limitat? Din strategia războaielor limitate în care sunt implicate – direct sau
indirect – superputeri, face parte în mod firesc capacitatea fizică a fiecărei părți
de a ridica miza: aceasta le definește ca superputeri. Prin urmare, trebuie stricat
un echilibru. Partea care o convinge pe cealaltă că este dispusă să-și asume riscul
cel mai mare va avea avantaj. In Europa, Stalin, contrar oricărei analize raționale
a relațiilor dintre forțe, reușise să păcălească democrațiile, făcându-le să creadă
că el era mai hotărât decât ele să meargă până la limită (și dincolo de ea), în Asia,
partea comunistă era întărită de amenințarea ce se lăsa ghicită din partea Chinei,
care tocmai fusese preluată de comuniști și avea potențialul de a ridica miza fără
implicarea directă a Uniunii Sovietice. Democrațiile erau, prin urmare, mai speriate
de escaladare decât adversarii lor- sau cel puțin așa credeau democrațiile.
Un alt factor care inhiba politica americană era angajarea la o abordare
multilaterală prin intermediul Națiunilor Unite. La începutul războiului coreean,
Statele Unite se bucurau de un sprijin larg din partea țărilor din NATO, precum
DILEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 419
Marea Britanie și Turcia, care au trimis trupe considerabile. Deși indiferente față
de soarta Coreii, aceste țări sprijineau principiul acțiunii colective, pe care-l
puteau invoca ulterior pentru propria lor apărare. O dată ce acest scop a fost
atins, majoritatea Adunării Generale a Națiunilor Unite a fost mult mai puțin
interesată să-și asume riscurile suplimentare presupuse de aplicarea și a altor
penalități. America s-a trezit așadar intrată într-un război limitat pentru care nu
avea nici o doctrină și acționând în apărarea unei țări îndepărtate, în care decla-
rase că nu avea nici un interes strategic. Copleșită de ambivalență, America nu
percepea nici un interes strategic național în peninsula Coreeană; obiectivul ei
principal era să demonstreze că exista o penalitate pentru agresiune. Pentru a
face Coreea de Nord să plătească un preț fără a declanșa un război mai amplu,
America avea nevoie să convingă acele țări având capacitate de escaladare, mai
cu seamă Uniunea Sovietică și China, de faptul că obiectivele americane erau
într-adevăr limitate.
Din nefericire, teoria îngrădirii, în numele căreia America se angajase ea

însăși, producea exact tentația opusă: ea îl făcea pe Truman și pe colegii săi să
extindă câmpul de bătălie politic. Fără excepție, membrii importanți ai adminis-
trației Truman credeau în existența unui plan global comunist și tratau Coreea
drept prima mișcare a unei strategii sino-sovietice coordonate, care putea fi
foarte bine preludiul unui atac general, în timp ce trupele americane erau depla-
sate în Coreea, erau căutate modalități de transmitere a hotărârii Americii de a se
opune agresiunii comuniste în întreaga zonă a Pacificului. Anunțarea trimiterii
de trupe a fost cuplată cu un ordin adresat Flotei a Vl-a de a apăra Taiwanul
împotriva Chinei comuniste: „Ocuparea Formosei de forțele comuniste ar fi o
amenințare directă la adresa securității zonei pacifice și a forțelor Statelor Unite
în exercițiul funcțiunii lor legale și necesare din zonă."8 Mai mult, Truman a spo-
rit ajutorul militar acordat forțelor franceze ce se opuneau luptei de independență
conduse de comuniști în Vietnam. (Deciziile guvernamentale au de obicei mai
mult decât un singur motiv; aceste acțiuni au avut, din punctul de vedere al lui
Truman, avantajul de a coopta așa-numitul lobby chinezesc din Senatul Statelor
Unite, care avusese un rol extrem de important în „abandonarea" Chinei conti-
nentale de către administrația sa.)
Pentru Mao Zedong, proaspăt triumfător în războiul civil chinez, anunțurile
lui Truman erau sortite să apară ca imaginea în oglindă a spaimei Americii de o
conspirație comunistă: el le-a interpretat ca pe o mișcare deschisă a încercării
americane de a răsturna victoria comuniștilor în războiul civil chinez. Pentru a
proteja Taiwanul, Truman a sprijinit ceea ce America încă mai recunoștea drept
guvernul legitim chinez. Programul de ajutor intensiv acordat Vietnamului apă-
rea Beijingului ca o încercuire capitalistă. Toate se adunau pentru a da Beijin-
gului îndemnul de a face opusul a ceea ce America ar fi trebuit să considere de
dorit: Mao avea dreptate să tragă concluzia că, dacă nu oprea America în Coreea,
putea să fie nevoit să lupte cu America pe teritoriul chinez; cel puțin, nu i se
dădea nici un motiv să gândească altfel. „Imperialiștii americani speră din toată
inima", scria Cotidianul poporului, „că agresiunea lor armată împotriva Taiwa-
nului ne va împiedica să-l eliberăm. Mai cu seamă la adresa Chinei, planurile lor
de blocade iau ființă sub forma unui șarpe care se întinde, începând din Coreea,
el se întinde asupra Japoniei, Insulelor Ryukyu, Taiwan și Filipine, după care se
întoarce înapoi, spre Vietnam."9
Strategia militară americană întărea percepția greșită a Chinei asupra inten-
țiilor Americii. După cum s-a observat mai devreme, în mod tradițional conducă-
torii americani consideraseră diplomația și strategia ca fiind activități separate,
în optica convențională a militarilor americani, mai întâi obțin ei un rezultat și
apoi preiau diplomații ștafeta; nici unii nu spun vreodată celorlalți cum să-și
atingă obiectivele, într^un război limitat, dacă obiectivele militare și politice nu
sunt sincronizate de la bun început, există întotdeauna pericolul de a face fie
prea mult, fie prea puțin. A face prea mult și a permite elementului militar să
predomine erodează linia de demarcație spre războiul total și tentează adversarii
să ridice ștacheta. A face prea puțin și a permite laturii diplomatice să domine
riscă subordonarea obiectivului urmărit de război tacticilor de negociere și
cedarea în fața înclinației spre reglementări ce conduc la impas.
în Coreea, America a căzut în ambele capcane, în stadiile timpurii ale răz-
boiului, forța expediționară americană a fost închisă într-un perimetru din jurul
orașului port Pusan, din capătul sudic al peninsulei coreene. Principalul scop era
supraviețuirea; relația dintre război și diplomație nu constituia o preocupare pentru
conducătorii Americii. Comandant a fost Douglas MacArthur, cel mai talentat
general al Americii din acest secol. Spre deosebire de cei mai mulți dintre colegii
săi, MacArthur nu era un devotat al strategiei războiului de uzură, preferată de

americani, în timpul celui de-al doilea război mondial, în ciuda priorității acor-
date teatrului european, MacArthur dezvoltase strategia „săriturii în insulă", care
evita punctele tari ale japonezilor și se concentra asupra insulelor slab apărate,
aducând, în interval de doi ani, forțe americane din Australia în Filipine.
MacArthur a aplicat acum aceeași strategie în Coreea, împotriva sfatului mai
ortodocșilor săi superiori din Washington, el a plasat pe uscat forțe americane la
Inchon (portul orașului Seul), la peste 350 de kilometri în spatele liniilor duș-
mane, tăind liniile de aprovizionare nord-coreene dinspre Pyongyang. Armata
nord-coreeană s-a prăbușit și calea spre nord a rămas deschisă.
Victoria a condus la probabil cea mai decisivă decizie a Războiului din
Coreea. Dacă America a fost să-și pună vreodată în relație obiectivele militare cu
țelurile politice, atunci acela a fost momentul. Truman avea trei opțiuni. Putea
ordona oprirea pe paralela 38 și restabili stătu quo ante. Putea autoriza continua-
rea înaintării spre nord pentru a aplica o penalitate agresiunii, îl putea autoriza pe
MacArthur să unifice Coreea până în nord, la granița cu China; cu alte cuvinte,
să lase ca rezultatele războiului să fie dictate exclusiv de considerente militare.
Cea mai bună decizie ar fi fost să avanseze până la cel mai îngust punct al pe-
ninsulei coreene, la vreo sută cincizeci de kilometri de frontiera chineză. Aceasta
ar fi fost o linie posibil de apărat, care ar fi inclus 90 la sută din populația pe-
ninsulei, ca și capitala Coreii de Nord, Pyongyang. Și s-ar fi înregistrat un impor-
tant succes politic fără a fî provocată China.
Deși MacArthur a fost un strălucit strateg, el avea mai puțin discernământ ca
analist politic. Neținând cont de amintirea pe care o păstra China invadării Manciu-
DILEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 421
riei de către Japonia, care urmase aceeași cale prin Coreea, MacArthur a forțat o
avansare către frontiera chineză, de pe râul Yalu. Orbit de succesele neașteptate ale
comandantului său de la Inchon, Truman și-a dat asentimentul. Abandonând orice
cale de mijloc între stătu quo ante și victoria totală, Truman a renunțat la avan-
tajele geografice și demografice ale gâtuiturii peninsulei coreene. El a dat o linie de
apărare lungă de 160 de kilometri, situată la o distanță apreciabilă de frontiera
chineză, în schimbul necesității de a proteja un front de 650 de kilometri imediat în
apropierea principalelor concentrări ale puterii comuniste chineze.
Se poate ca pentru China să nu fi fost o decizie ușoară aceea de a înfrunta cea
mai mare putere militară a lumii după suferințele, distrugerile și dezastrele pro-
vocate de o invazie japoneză și de un război civil. Până când se vor deschide
arhivele chineze, nu se va ști dacă Mao ar fi intervenit o dată ce forțele ameri-
cane ar fi trecut de paralela 38, indiferent cât de puțin ar fi avansat acestea sau
cât de departe spre nord le-ar fi permis el să avanseze. Arta politicii presupune
însă o evaluare a riscurilor și a compensațiilor care afectează calculele adver-
sarului. Un mod de a influența decizia chineză de a interveni ar fi fost oprirea
înaintării americane pe linia de îngustare a peninsulei Coreea și oferta Americii
de a demilitariza restul țării sub o formă oarecare de control internațional.
Washingtonul avea intuițiile sale în această privință atunci când i-a ordonat
lui MacArthur să nu se apropie de râul Yalu cu forțe necoreene. Ordinul nu a
fost, însă, niciodată tradus într-o propunere politică adresată Beijingului și nici nu a
fost făcut public vreodată, în orice caz, MacArthur nu a acordat atenție directivei,
ca fiind „imposibilă". Iar Washingtonul, fidel tradiției sale de a nu bate la cap un
comandant aflat în exercițiu, nu a insistat. MacArthur fusese atât de imprevizibil în
succesele repurtate la Inchon încât conducătorii politici ai Americii erau mai mult
decât pe jumătate convinși că el înțelegea Asia mai bine decât ei.
Când armata Chinei Populare a lovit, șocul surprizei a provocat o retragere
aproape în panică a forțelor americane de la Yalu la sud de Seul, care a fost

abandonat pentru a doua oară în șase luni. In lipsa unei doctrine pentru războiul
limitat, criza a făcut ca administrația Truman să piardă controlul asupra obiecti-
velor politice. Depinzând de fluctuațiile luptei, obiectivele politice au fost
declarate a fi stoparea agresiunii, unificarea Coreii, menținerea securității forțe-
lor Națiunilor Unite, garantarea unei încetări a focului în lungul paralelei 38 și
împiedicarea extinderii războiului.
Când trupele de uscat americane au intrat în luptă la începutul lui iulie 1950.
obiectivul lor a fost declarat a fi „respingerea agresiunii", deși acestui termen nu
i s-a dat niciodată o semnificație concretă. După debarcarea la Inchon, din sep-
tembrie, și colapsul armatei nord-coreene, obiectivul a fost schimbat în „unifi-
care". Truman I-a proclamat în 17 octombrie 1950, dar fără a avansa un cadru
politic pentru negocierile cu China. Comunicarea cu Beijingul, avută în vedere
de Truman, nu a depășit niciodată repetarea unor proteste solemne de bună cre-
dință, care, pentru Mao, au fost exact ceea ce era în litigiu: „Unicul nostru scop
în Coreea", a spus Truman ordonând înaintarea spre nord,
este stabilirea păcii și independenței. Trupele noastre vor rămâne acolo doat atât cât
Națiunile Unite vor avea nevoie pentru aceasta. Nu căutăm să obținem vreun teritoriu
sau vreun privilegiu special în Coreea sau oriunde altundeva. Nu avem nici un plan
agresiv cu privire la Coreea sau Ia vreun alt loc din Orientul îndepărtat sau de aiurea.10
Mao era incapabil să se bizuie pe asemenea asigurări din partea principalului
său adversar capitalist, care la acel moment îi proteja în Taiwan pe dușmanii săi
de moarte. Și nici Truman nu-și definea concret „planurile agresive" la care
renunța și nici nu fixa un termen limită pentru retragerea trupelor americane din
Coreea de Nord. Singura modalitate prin care Statele Unite l-ar fi putut opri pe
Mao de la intervenția armată, dacă într-adevăr așa ceva ar fi fost posibil, ar fi
fost propunerea de creare a unei zone tampon în lungul frontierei chineze.
Aceasta nu a fost încercată niciodată.
Pe parcursul următoarelor luni, forțele americane au dovedit ce risc imens își
asumaseră conducătorii chinezi. Victoriile lor de început, din lungul râului Yalu
se datoraseră surprizei și dispersării forțelor americane. Curând, a devenit evi-
dent că armata chineză nu dispunea de forța de foc necesară pentru a depăși pozi-
țiile fortificate americane și că, în lipsa elementului surpriză, nu putea străpunge
o linie bine stabilită – de pildă, cea din lungul zonei de îngustare a peninsulei. O
dată ce forțele americane au fost organizate, ele au dovedit că, la nivelul de dez-
voltare al Chinei, forțele acesteia nu se puteau măsura cu forța de foc americană.
Nu intrase bine China în război și obiectivele americane s-au schimbat iarăși,
efectiv în câteva zile. In 26 noiembrie 1950, chinezii și-au lansat contraatacul; în
30 noiembrie, Truman a emis o declarație prin care abandona unificarea ca
obiectiv al războiului și o lăsa pentru „negocieri ulterioare". Conceptul vag de
„oprire a agresiunii" a devenit iarăși principalul țel al Americii:
Forțele Națiunilor Unite se află în Coreea pentru a stopa o agresiune care amenință nu
numai întregul edificiu al Națiunilor Unite, ci toate speranțele de pace și dreptate ale
omenirii. Dacă Națiunile Unite cedează înaintea forțelor agresiunii, nici o națiune nu
va mai fi în siguranță.
La începutul lui ianuarie 1951, linia frontului se afla la vreo optzeci de
kilometri la sud de paralela 38 și Seul se afla iarăși în mâinile comuniștilor. La
acel punct, chinezii au repetat greșeala făcută de MacArthur cu trei luni mai
devreme. Dacă ei ar fi făcut oferta de a se stabili pe paralela 38, Washingtonul ar
fi acceptat-o cu siguranță, iar China ar fi câștigat creditul de a fi înfruntat armata
Statelor Unite la un an după câștigarea propriului război civil. Insă, la fel ca
Pruman cu șase luni mai devreme, Mao a fost purtat de entuziasmul provocat de
succesele neașteptate și a încercat să scoată cu totul forțele americane din pe-

"linsulă. A suferit și el un important eșec. Chinezii s-au ales cu mari pierderi
:ând au atacat pozițiile fixe ale americanilor, de la sud de Seul.
In aprilie 1951, rezultatul bătăliei s-a răsturnat iarăși și forțele americane au
recut din nou paralela 38, pentru a doua oară. Dar rezultatul bătăliei nu a fost sin-
;urul aspect al războiului care fusese răsturnat. De aceea administrația Truman era
le-acum atât de traumatizată de șocul intervenției chineze încât evitarea riscului
-a transformat în principalul său obiectiv.
DILEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 423
Evaluarea riscului de către Washington se baza, totuși, pe un număr de fapte
înțelese greșit. America presupunea – cum avea să facă și un deceniu mai târziu
în Vietnam – că înfrunta o conspirație comunistă controlată centralizat ce viza
preluarea controlului asupra lumii. Iar dacă Moscova dădea semnalul de luptă,
însemna că nici China, nici Coreea nu ar fi intrat în război fără a se asigura de
sprijin sovietic. Kremlinul, credea acum Washingtonul, nu avea să accepte
înfrângerea; avea să refacă situația după fiecare eșec al clienților săi. Țintind la o
victorie limitată, America putea declanșa un război general cu Uniunea Sovie-
tică. America nu-și putea permite, prin urmare, să câștige nici măcar o victorie
limitată, deoarece blocul comunist ar fi plătit orice preț pentru a nu pierde.
Realitatea era cu totul alta. Stalin fusese de acord cu atacul nord-coreean
numai după ce Kim II Sung îl asigurase că riscul de război era mic. Dacă Stalin a
încurajat China să intervină, a fost probabil pentru a spori dependența Chinei
față de Uniunea Sovietică. Adevărații fanatici în problemă erau la Beijing și la
Pyongyang; războiul din Coreea nu a fost un plan al Kremlinului pus la cale în
ideea de a atrage America în Asia, pentru a putea apoi ataca Europa. Ceea ce
împiedica un atac sovietic asupra Europei era Comandamentul Strategic al Forțe-
lor Aeriene, care nu era folosit în Coreea. Uniunea Sovietică avea, dacă avea, o
forță nucleară de atac redusă. Dată fiind diferența de putere nucleară, Stalin avea
mult mai mult de pierdut de pe urma unui război general decât Statele Unite.
Indiferent cât de mare era diferența dintre forțele terestre din Europa, este foarte
improbabil ca Stalin să-și fi asumat riscul unui război cu Statele Unite pentru
Coreea. Atât cât a fost, ajutorul dat Chinei de Stalin a fost lipsit de entuziasm și
acesta a cerut plată în numerar pentru a-l acorda, creând astfel premisele rupturii
sino-sovietice.
Conducătorii Americii credeau că învățaseră pericolele escaladării, dar igno-
rau penalitățile situațiilor de blocaj. „Luptăm împotriva unei îngrozitoare agre-
siuni în Coreea", a spus Truman în aprilie 1951.
încercăm să împiedicăm extinderea conflictului coreean în alte zone. Dar în același
timp, trebuie să ne desfășurăm acțiunile militare astfel încât să asigurăm securitatea
forțelor noastre. Acest lucru este esențial dacă este ca ele să continue lupta până când
inamicul va renunța la încercarea sa necruțătoare de a distruge Republica Coreea.
A lupta, însă, pentru „securitatea forțelor noastre" este o afirmație lipsită de sens
sub aspect strategic. De vreme ce războiul în sine este ceea ce le riscă securitatea, a
face din „securitatea forțelor noastre" obiectivul acestuia se transformă într-o
tautologie. Deoarece Truman nu oferea nici un alt obiectiv al războiului decât
determinarea dușmanului de a-și abandona eforturile – cu alte cuvinte, în cel mai
bun caz o întoarcere la stătu quo ante – frustrările rezultate au generat presiuni
pentru obținerea victoriei. MacArthur nu considera impasul drept obiectiv
rațional. El a susținut din răsputeri și elocvent că pericolul escaladării caracte-
rizase decizia inițială de a interveni și că nu putea fi redus prin limitarea desfă-
șurării operațiunilor militare. Dacă ceva se putea obține, atunci era vorba de
sporirea acestor riscuri, prin prelungirea războiului, într-o declarație publică, în
1951, MacArthur a insistat: „Aveți în mâini un război și nu puteți spune pur și
4/4 DIPLOMAȚIA
simplu, «Lasă-l să se lungească oricât, în timp ce eu mă pregătesc pentru alt

război…»"13 Deoarece nu accepta vederile administrației potrivit cărora războiul
din Coreea trebuia purtat într-o manieră care să evite să dea sovieticilor un
pretext de a lansa un atac pe scară largă, MacArthur pleda pentru o strategie prin
care armatele chineze să fie înfrânte, cel puțin în Coreea.
Propunerile lui MacArthur includeau „un ultimatum în urma căruia ea
[China] fie venea să discute termenii încetării focului într-o perioadă de timp
rezonabilă, fie acțiunile ei în Coreea aveau să fie privite ca declarație de război
împotriva națiunilor angajate acolo, iar acele națiuni aveau să facă acei pași pe
care aveau să-i considere necesari pentru a se ajunge Ia o finalizare a chestiunii"14.
Cu diverse ocazii, MacArthur a îndemnat la bombardarea bazelor manciuriene,
la instituirea unei blocade asupra Chinei, la întărirea trupelor ameicane din
Coreea și la introducerea în Coreea a forțelor chineze naționaliste din Taiwan –
bazându-se pe ceea ce el considera „modalitatea firească" de a „determina o pace
justă și onorabilă cât mai curând cu putință, cu cele mai mici pierderi de vieți
omenești, prin utilizarea întregului nostru potențial"15.
Câteva dintre recomandările lui MacArthur depășeau cu mult domeniul atri-
buțiilor unui comandant militar. De pildă, introducerea forțelor chineze naționa-
liste în Coreea ar fi însemnat o declarație clară de război împotriva Republicii
Populare Chineze. O dată ce războiul civil chinez era transferat pe pământ
coreean, nici o parte chineză nu-l mai putea termina înainte de obținerea victoriei
totale; iar America s-ar fi lăsat prinsă într-un război cu sfârșit incert.
Cu toate acestea, problema fundamentală era nu atât adecvarea recomandă-
rilor exprese ale lui MacArthur, cât faptul că el pusese întrebarea-cheie: exista
posibilitatea vreunei alegeri între blocarea situației și războiul declarat? în 11 apri-
lie 1951, când Truman l-a demis pe MacArthur, neînțelegerea dintre ei a devenit
evidentă. Curajos din fire, Truman nu avea nici o altă alternativă decât aceea de a
demite un comandant a cărui insubordonare devenise publică, însă el, de aseme-
nea, angajase America într-o strategie care lăsa inițiativa în mâinile adversarului.
Pentru a face anunțul, Truman a modificat încă o dată obiectivele americane.
Pentru prima oară, „repingerea agresiunii" a fost definită ca ajungerea la regle-
mentări pe linia de încetare a focului, oriunde s-ar fi aflat aceasta – dându-se
astfel chinezilor încă un stimulent pentru a-și spori efortul militar de a obține cea
mai bună linie posibilă:
Pacea adevărată poate fi obținută printr-o înțelegere bazată pe următorii factori:
Unu: Lupta trebuie să înceteze.
Doi: Trebuie făcuți pași concreți pentru a exista asigurarea că luptele nu vor
izbucni iarăși.
Trei: Trebuie să se pună capăt agresiunii.16
Unificarea Coreii, pe care Statele Unite căutaseră să o realizeze cu șase luni
înainte prin forța armelor, era lăsată pe seama viitorului: „O reglementare bazată
pe aceste elemente va deschide calea pentru unificarea Coreii și retragerea
tuturor forțelor străine."17
DILEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 425
MacArthur s-a întors pentru a fi primit ca un erou și a răspunde unei serii de
audieri în Senat, bucurându-se de o amplă publicitate. MacArthur și-a sprijinit
poziția pe ceea ce el a descris drept relațiile tradiționale dintre politica externă și
strategia militară:
Definiția generală, acceptată vreme de multe decenii, a fost că războiul este actul final
al politicii; că atunci când toate celelalte mijloace politice au dat greș, faci apel la
forță; iar când faci asta, echilibrul controlului, echilibrul conceptului, principalul inte-
res implicat, clipa când atingi stadiul de a ucide este sub control militar… Eu declar
fără putință de tăgadă că atunci când oamenii sunt prinși în bătălie, atunci nu trebuie
să existe nici un artificiu în numele politicii, care să-și handicapeze propriii oameni, să
18
le scadă șansele de victorie și să le sporească pierderile.

MacArthur avea dreptate când se ridica împotriva blocării situației ca politică
națională. El făcuse, însă, restricțiile politice inevitabile opunându-se elaborării
oricăror țeluri politice, chiar și a acelora necesare pentru sprijinirea unei victorii
locale. Dacă era ca diplomația să fie împiedicată să definească obiective ale
războiului, orice conflict ar deveni automat un război declarat, indiferent de miză
și de riscuri, perspectivă deloc de ignorat în era armelor nucleare.
Administrația Truman, însă, a mers și mai departe. Nu numai că a respins
recomandările lui MacArthur, dar a pretins și că nu era posibilă funcționarea
vreunei alternative la strategia blocării pe care o promova. Generalul Bradley,
acum șeful Marelui Stat Major, a definit trei opțiuni militare:
Ori plecăm și renunțăm la Coreea de Sud, ori încercăm să o obținem prin luptă, în
general de pe pozițiile pe care ne aflăm acum, fără a angaja forțe prea mari, ori
declanșăm un război deschis și angajăm forțe suficiente ca să-i scoatem pe oamenii ăia
din Coreea, în momentul de față, urmăm cel de-al doilea curs.19
în guvernarea americană, chestionarele sugerează aproape întotdeauna opțiu-
nea din mijloc atunci când este de ales între trei posibilități. Deoarece practica
politicii externe tinde să-și plaseze recomandările între a nu face nimic și cursul
unui război general, birocrații experimentați știu că moralul subordonaților lor
crește dacă ei aleg calea de mijloc. Aceasta a fost cu siguranță situația în cazul op-
țiunii lui Bradley, deși expresia „să o obținem prin luptă, în general… fără a angaja
forțe prea mari" pur și simplu reformula dilema politicii fără obiective precise.
Dean Acheson a confirmat în limbajul diplomației faptul că obiectivul
Americii în Coreea era, într-adevăr, blocarea situației. Obiectivele americane în
Coreea erau „oprirea agresiunii, protejarea împotriva reînnoirii ei și restabilirea
păcii"20. Fără a defini vreunul dintre acești termeni, Acheson a trecut la dezapro-
barea eficacității măsurilor propuse de MacArthur: „Față de avantajele îndoielnice
ale extinderii războiului într-o măsură inițial limitată la teritoriul Chinei", a spus
secretarul de stat, „trebuie cântărit riscul unui război general cu China, riscul inter-
venției sovietice și al unui al treilea război mondial, precum și efectele probabile
asupra solidarității în cadrul coaliției lumii libere"; era „dificil de văzut cum ar
putea ignora Uniunea Sovietică un atac direct asupra Chinei continentale"21.
Dacă Statele Unite nu îndrăzneau să obțină victoria, dar nu-și puteau permite
să piardă, care îi erau opțiunile? Când toată vorbăria generală era redusă la
concret, pe câmpul de luptă era o situație de blocaj și, prin urmare, la fel și la
masa de negociere, în memoriile sale, Trutnan a rezumat vederile tururor subor-
donaților săi, militari și civili deopotrivă:
Toate deciziile pe care le-am luat în legătură cu conflictul din Coreea au avut în
vedere acest unic obiectiv: prevenirea unui al treilea război mondial și distrugerile
îngrozitoare pe care le-ar aduce lumii civilizate. Aceasta a însemnat că nu trebuia să
facem nimic care să ofere sovieticilor pretextul și să arunce națiunile libere într-un
război deschis, la scară mare.
încredințarea că Uniunea Sovietică era gata de un război general dezvăluie o
extraordinară desprindere de adevăratele relații de putere. Stalin nu căuta un
pretext pentru a porni un război general; ceea ce dorea el cel mai mult era să-l
evite. Dacă ar fi căutat confruntarea, îi stăteau Ia dispoziție mai mult decât des-
tule pretexte în Europa sau în acțiunile militare deja în curs în Coreea. Deloc sur-
prinzător, în nici un stadiu al războiului Uniunea Sovietică nu a amenințat că va
interveni sau că va întreprinde vreo acțiune militară. Nimic din caracterul pru-
dent și bănuitor al lui Stalin nu indica un aventurier nesăbuit; el prefera întot-
deauna furișarea și acțiunea indirectă confruntării deschise și fusese mai cu
seamă grijuliu să nu-și asume nici un risc de război cu Statele Unite – pe bună
dreptate. Dată fiind diferența dintre capacitățile nucleare ale celor două părți, cea
care avea totul de pierdut dintr-un război general era Uniunea Sovietică.
în mod uimitor, toate documentele administrației puneau accentul pe punctul

de vedere opus. MarshalJ a pretins că Statelor Unite le-ar fi trebuit încă doi-trei
ani să se pregătească de un război general23. Bradley a susținut că „nu ne aflăm
în cea mai bună situație pentru a face față unui război global"24. De unde
faimoasa sa replică, adeseori citată, că războiul general cu Coreea ne-ar „implica
în războiul nepotrivit, în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit și împotriva
dușmanului nepotrivit"25. Acheson considera și el că era nevoie de mai mult timp
„pentru a alcătui © forță de descurajare eficientă"26.
De ce anume, în lumina apariției forței nucleare sovietice, conducătorii
Americii au trebuit să-și imagineze că semnificația forței lor de descurajare avea
să sporească o dată cu trecerea timpului poate fi explicat doar ca încă o manifes-
tare a ciudatelor premise ale teoriei îngrădirii – că America era slabă, când ea
deținea de fapt de monopolul atomic, și că poziția ei de forță putea fi îmbună-
tățită în timp ce Uniunea Sovietică își construia propriul arsenal nuclear. Stalin a
avut succes în descurajarea Statelor Unite de Ia încercarea de a obține o victorie
limitată în Coreea, capitalizând acea hipnoză autoindusă și netrebuind să facă
nimic amenințător anume.
După ce au intervenit chinezii, America nu a mai explorat opțiunea unei vic-
torii limitate. Postulatul fundamental al administrației Truman, anume că încer-
carea de a obține mai mult decât o situație de blocaj era fie imposibil, fie riscant
pentru declanșarea unui război deschis, nu a epuizat, de fapt, întreaga paletă a
opțiunilor posibile. Un curs intermediar, precum cel pe care l-am discutat mai
devreme – o linie de demarcație în lungul zonei de îngustare a peninsulei, cu
restul țării demilitarizată sub control internațional – ar fi putut fi urmat, sau
DILEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 427
impus unilateral dacă era respins. China probabil că nu ar fi avut mijloacele de a
împiedica una ca asta – cum era de părere și generalul Matthew Ridgway, suc-
cesorul lui MacArthur, fără ca totuși să facă vreo recomandare în acest sens27.
MacArthur avea aproape cu siguranță dreptate când a susținut că „China își
folosește maximul forțelor sale împotriva noastră"28. Cât privește Uniunea Sovie-
tică, ea ar fi trebuit să decidă dacă, în lumina imensei superiorități nucleare a
Statelor Unite și a slăbiciunii economiei sovietice, o avansare americană pe
scurta distanță dintre paralela 38 și zona de îngustare a peninsulei justifica riscul
unui război general. Desigur, China se putea ca nici să nu accepte, nici să nu
lupte, ci să mențină o atitudine amenințătoare, oriunde ar fi fost stabilită linia.
Situația, însă, nu ar fi fost foarte diferită de ceea ce până la urmă a rezultat în
lungul paralelei 38. China, aproape cu siguranță, ar fi încetat să exercite orice
amenințare după ce politica ei ar fi ajuns să fie dominată de frica unei agresiuni
sovietice, iar ea ar fi început să se deplaseze în direcția Statelor Unite. Dacă
prima provocare militară comunistă la adresa Statelor Unite ar fi suferit o respin-
gere demonstrabilă, se poate ca, ulterior, alți militanți în zone precum Indochina
să fi dat dovadă de o mai mare atenție. Iar ruptura sino-sovietică este aproape
sigur că ar fi fost accelerată.
în primăvara lui 1951, o nouă ofensivă americană, sub comanda generalului
Ridgway, și-a croit pas cu pas drum spre nord, folosind tactici de uzură ameri-
cane tradiționale. Ea eliberase orașul Seul și traversase paralela 38 când, în iunie
1951, comuniștii au propus negocieri pentru armistițiu, în acel punct, Washing-
tonul a ordonat să se pună capăt acțiunii ofensive; prin urmare, toate operațiunile
la nivel de batalion și mai sus au trebuit să fie aprobate de comandantul suprem –
gest considerat de administrația Truman că avea să îmbunătățească atmosfera
negocierilor, demonstrând chinezilor că Washingtonul nu urmărea victoria.
A fost un gest clasic american. Datorită convingerii lor că pacea este normală,
iar bunăvoința naturală, conducătorii americani au căutat în general să încurajeze

negocierile prin înlăturarea elementelor de presiune și prin demonstrații unila-
terale de bunăvoință. De fapt, în cadrul celor mai multe negocieri, gesturile uni-
laterale anulează un element-cheie de negociere, în general, diplomații rareori
plătesc pentru servicii deja făcute – mai ales în vreme de război, în mod tipic,
presiunea de pe câmpul de luptă este ceea ce generează negocierile. Ușurarea
acestei presiuni nu face decât să reducă stimulentul dușmanului de a negocia
serios și el caută să lungească negocierile pentru a-și da seama dacă nu cumva
mai urmează și alte gesturi unilaterale.
Exact așa s-a întâmplat în Coreea. Reținerea americană a permis Chinei să
pună capăt procesului prin care armata sa era copleșită de superioritatea tehnică
și materială americană. De acolo înainte, și fără riscuri semnificative, China a
putut folosi operațiunile militare pentru a pricinui pierderi și pentru a amplifica
frustrările și presiunile interne ale Americii în direcția terminării războiului, în
timpul pauzei obținute, comuniștii și-au săpat poziții aproape inexpugnabile de-a
curmezișul ținuturilor muntoase și neprietenoase, eliminând treptat amenințarea
americană de reluare a ostilităților29. Aceasta a condus la un război nedecis, de
uzură, care a fost oprit numai fiindcă între limitele fizice ale Chinei și inhibițiile
psihologice ale Americii a apărut un echilibru chinuitor. Totuși, prețul blocării
situației a fost acela că pierderile americane de pe durata negocierilor le-au
depășit pe cele din perioada anterioară, de război efectiv.
Situația de blocaj urmărită de America și-a avut ascendența deopotrivă în fron-
turile militar și diplomatic. Impactul blocajului militar asupra trupelor a fost bine
descris de un observator oficial britanic, generalul de brigadă A.K. Ferguson:
Mi se pare că faimosul obiectiv al forțelor ONU în Coreea, care este „respingerea
agresiunii și restabilirea păcii și securității în zonă", este mult prea vag în împrejurările
actuale pentru a da comandantului suprem din teren un obiectiv militar, a cărui atingere
să ducă la închiderea ostilităților… Deja, mulți ofițeri britanici și americani, precum și
alte grade, au pus întrebări precum, „Când se termină războiul din Coreea?" „Când cre-
deți că pot fi retrase forțele ONU din Coreea?" „Care este rolul dumneavoastră în
Coreea?" Asemenea întrebări tind să mă facă să cred că, dacă forțelor britanice și
americane din Coreea nu li se oferă un scop oarecare de atins, comandantul opera-
țiunilor de teren va avea dificultăți din cele mai mari pentru menținerea moralului…30
Optând pentru blocarea situației, America a suferit prima mare schimbare
radicală postbelică a opiniei generale asupra politicii sale externe. Pentru
MacArthur și susținătorii săi, Războiul din Coreea a fost o frustrare deoarece
limitele sale au garantat blocajul militar și politic. Pentru administrația Truman,
războiul coreean a fost un coșmar deoarece a fost un război prea mare pentru
obiectivele sale politice și prea mic pentru doctrina sa strategică. MacArthur
căuta o rezolvare în forță a situației din Coreea, chiar dacă aceasta implica
pornirea unui război împotriva Chinei, în vreme ce administrația căuta să cruțe
forțele Americii pentru a se opune înaintării sovietice în Europa, înaintare pos-
tulată de teoria îngrădirii.
Războiul din Coreea a scos, prin urmare, Ia iveală atât puterea, cât și limitele
îngrădirii. In termenii conducerii tradiționale a statului, Coreea a fost cazul-test
pentru a se determina liniile de demarcație dintre cele două sfere de influență în
competiție, aflate atunci în proces de formare. Americanii, însă, percepeau situa-
ția destul de diferit, ca pe un conflict între bine și rău și ca pe o luptă purtată în
beneficiul lumii libere. Această interpretare a conferit acțiunilor americane o
enormă hotărâre și dăruire. De asemenea, a făcut ca îngrădirea să oscileze între
tehnic și apocaliptic. Mărețe acte de construcție, precum refacerea Europei și a
Japoniei au coexistat cu o gravă lipsă de apreciere pentru nuanțe și o enormă
supraestimară a capacităților sovietice. Chestiunile care au putut fi încapsulate în
formule morale sau legale au fost mânuite bine și cu chibzuială: a existat însă și
tendința de concentrare mai degrabă asupra formulei decât asupra scopului pe

care trebuia ea să-l servească, în măsurarea succesului Americii în Coreea,
Acheson era mai puțin preocupat de rezultatele obținute pe câmpul de luptă
decât de stabilirea conceptului de securitate colectivă: „Ideea de securitate
colectivă a fost pusă la încercare și a rezistat. Națiunile care cred în securitatea
colectivă au arătat că se pot strânge laolaltă și lupta împreună.'"1 Stabilirea prin-
cipiului acțiunii colective era mai important decât orice rezultat particular, câtă
vreme înfrângerea era evitată.
DILEMA POLITICII DE ÎNGRĂDIRE 429
Aceste aspecte ale politicii de îngrădire au impus o probabil exorbitantă po-
vară asupra poporului american, căruia i se cerea să suporte pierderi grele în
vreme ce conducătorii săi politici căutau să navigheze prin cele mai înguste
strâmtori dintre opoziția față de agresiune și evitarea războiului general – fără a
da nici unuia dintre termeni un înțeles operațional. Consecința acestei abordări a
fost o explozie de frustrare și o căutare de țapi ispășitori. Marshall și, mai ales,
Acheson au fost defăimați. Presupuse infiltrări comuniste în Washington au fost
exploatate sistematic de demagogi precum senatorul Joseph McCarthy.
Totuși, cel mai semnificativ aspect al reacției publicului american față de
Războiul din Coreea a fost nu îngrijorarea acestuia față de un război nedecis, ci
suportarea lui. In fața tuturor frustrărilor, America a continuat să poarte povara
responsabilității globale într-o luptă aparent fără sfârșit, care impunea grele pier-
deri fără să conducă la un rezultat definitiv, în cele din urmă, America și-a atins
țelul, deși cu un preț mai ridicat și într-o perioadă de timp mai îndelungată decât
era necesar. Un deceniu și jumătate mai târziu, americanii aveau să trăiască o
încă și mai profundă suferință din cauza conflictului din Indochina.
A existat, totuși, o diferență fundamentală între problemele interne provocate
de Coreea și chinul suferit ulterior de America în legătură cu Indochina. Criticii
războiului coreean cereau o victorie cât mai rapidă, în vreme ce criticii Războiului
din Vietnam susțineau acceptarea și, uneori, importanța înfrângerii. Controversa
asupra războiului coreean a oferit administrației Truman o pârghie pentru nego-
cieri; Truman și sfătuitorii săi puteau folosi opoziția internă ca pe o amenințare
împotriva Coreii de Nord și a Chinei, în timp ce alternativa era o continuare și
mai energică a războiului. Opusul acestei situații era adevărat pentru războiul din
Indochina. Oponenții războiului care promovau retragerea necondiționată a forțe-
lor americane din Vietnam au slăbit poziția de negociere americană.
în ultimă instanță, toți beligeranții în Războiul din Coreea au tras învățăminte
importante de pe urma lui. Oamenii de stat americani ai momentului merită să fie
amintiți pentru viziunea cu care au angajat forțe într-o țară îndepărtată, pe care,
cu numai câteva luni mai devreme, o declaraseră a fi irelevantă pentru securi-
tatea americană. Când provocarea a fost lansată, ei au avut curajul să-și revi-
zuiască poziția, deoarece au înțeles că acceptarea ocupației comuniste din Coreea
ar fi subminat poziția americană în Asia, mai cu seamă relațiile cruciale ale
Americii cu Japonia.
La începutul unei generații în care i-a revenit rolul de conducător mondial,
America a trecut primul său test, deși cu oarecare greutate. Cu toate acestea, ino-
cența Americii nu a fost decât reversul unei extraordinare capacități de dăruire,
care le-a permis americanilor să îndure moartea și rănile a aproape 150 000
dintre ai lor într-un război fără rezultat decisiv. Criza din Coreea a condus la o
sporire a forței în Europa și la crearea Organizației Tratatului Atlanticului de
Nord, ceea ce a făcut posibilă susținerea lungii confruntări de uzură care
de-acum era sigur că avea să devină Războiul rece. Un preț a avut de plătit
America printre conducătorii revoluționari din Asia de Sud-Est și din alte părți,
care au descoperit o metodă de purtare a războiului ce le permitea să evite lup-
tele de amploare, având totuși abilitatea de a măciria hotărârea unei superputeri.

Lecțiile învățate de China au fost mai amestecate, în ciuda substanțialei sale
inferiorități materiale, China reușise obținerea unei situații de blocaj cu superpu-
terea americană printr-o combinație de manevre militare și politice. Dar ea a mai
învățat și prețul confruntării directe cu puterea militară americană. Alte ciocniri
sino-americane nu aveau să mai aibă loc pe parcursul Războiului rece. Iar spriji-
nul invidios și lipsit de generozitate acordat Beijingului de Uniunea Sovietică a
creat premisele îndepărtării sino-sovietice.
Cea care a pierdut cel mai mult în Coreea s-a vădit a fi Uniunea Sovietică,
țara despre care conducătorii americani credeau că pusese la cale întreaga
poveste, în doi ani de la invadarea Coreii, America mobilizase partea sa de lume
delimitată de linia de demarcație globală. Statele Unite și-au triplat cheltuielile
de apărare și au transformat Alianța Atlantică dintr-o coaliție politică într-o
organizație militară integrată, condusă de un comandant suprem american. Era
avută în vedere reînarmarea Germaniei și se făcea o încercare de creare a unei
armate europene. Vidul care existase înaintea armatelor sovietice în Europa
Centrală se umplea. Dacă s-ar presupune că America ar fi putut obține mai mult
în Coreea, sovieticii ar fi, atunci, obligați să-și măsoare succesele în termeni ca,
de pildă, atenuarea pierderilor și, poate, încurajarea, mai târziu, a aventurierilor
comuniști, mai ales în Indochina. în schimb, ei s-au confruntat cu o masivă
înclinare a balanței puterii, puse în mișcare, din cauza reînarmării aliaților și a
întăririi coeziunii aliaților.
Schimbarea în ceea ce marxiștii numesc corelația forțelor nu a fost pierdută
pentru conducătorul care se specializase în a-și baza politica pe asemenea
analize, în optsprezece luni de la invadarea Coreii de Sud, Stalin a inițiat o re-
considerare a politicii sovietice, care avea să culmineze cu cea mai semnificativă
deschidere diplomatică sovietică din perioada imediat următoare războiului.
CAPITOLUL 20
Negociind cu comuniștii:
Adenauer, Churchill și Eisenhower
în martie 1952, înainte ca Războiul din Coreea să ia sfârșit, Stalin a inițiat o
deschidere diplomatică pentru reglementarea Războiului rece din motive cu totul
contrarii așteptărilor părinților politicii de îngrădire. Această inițiativă nu a fost
determinată de transformarea sistemului sovietic, după cum preziseseră ei. în loc
de așa ceva, superideologul a căutat să protejeze sistemul comunist de o cursă a
înarmărilor pe care trebuie să-și fi dat seama că nu o putea câștiga, într-adevăr,
datorită combinației de marxism și paranoia care-l definea, Stalin probabil nu
putea să creadă că America avea să mobilizeze prea multe forțe în scopuri
principal defensive.
Oferta lui Stalin nu spunea nimic despre stabilirea unei ordini mondiale armo-
nioase, în loc să înlăture condițiile care conduseseră la Războiul rece, propu-
nerea lui Stalin făcea apel la recunoașterea reciprocă a acelei permanente surse
de nemulțumire a gândirii americane – existența a două sfere de influență: una
pentru America în Europa Occidentală, iar cealaltă pentru Uniunea Sovietică în
Europa de Est, cu o Germanie unită și înarmată, neutră între ele.
De atunci încoace, istoricii și conducătorii politici s-au tot întrebat dacă ma-
nevra lui Stalin a reprezentat o ocazie pierdută de a se ajunge la reglementări în
Războiul rece sau dacă fusese o stratagemă isteață pentru atragerea democrațiilor
în negocieri a căror simplă deschidere ar fi blocat reînarmarea Germaniei, în-
cerca Stalin să atragă Occidentul în acțiuni care i-ar fi slăbit coeziunea, sau voia
să inverseze cursul tot mai profundei confruntări Est-Vest?
Răspunsul este că nici Stalin însuși nu se hotărâse cât de departe era gata să

meargă pentru a reduce încordarea din relațiile cu Occidentul. Deși a făcut oferte
pe care democrațiile le-ar fi acceptat bucuros cu patru ani în urmă, felul în care
se comportase între timp făcuse aproape imposibilă probarea sincerității sale –
într-adevăr, sinceritatea lui devenise aproape irelevantă. Deoarece, indiferent
care erau intențiile finale ale lui Stalin, punerea lor la încercare ar fi supus
coeziunea Alianței Atlantice unei încordări extreme și ar fi anulat, prin urmare,
stimulentul care condusese la ofertă în prima instanță.
în orice caz, supercalculatul Stalin neglijase să ia în considerare un factor de-
cisiv: faptul că era el însuși muritor. La un an după ce făcuse propunerea, Stalin
era mort. Succesorii săi nu au avut tenacitatea de a insista asupra unor negocieri
cuprinzătoare și nici nu au avut autoritatea necesară pentru a face importantele
concesii ce s-ar fi cerut pentru a le sprijini, în cele din urmă, deschiderea de pace
s-a tot tărăgănat ca un episod chinuitor, ilustrând mai presus de orice extrem de
diferitele premise care motivau cele două tabere din Războiul rece.
Credincioasă ideii că angajamentele legale își crează propria realitate,
America a așteptat ca Stalin să transpună în viață acordurile de la Yalta și de la
Potsdam. Considerând că un acord este obligatoriu doar în măsura în care re-
flectă un echilibru de forțe, Stalin aștepta ca democrațiile să insiste pentru drep-
turile lor într-un fel care să-i permită lui să analizeze riscurile și recompensele
corespunzătoare respectării înțelegerii. Lungind-o astfel, Stalin aștepta momentul
potrivit, strângând -cât mai multe atuuri pentru negociere, pregătindu-se pentru o
mișcare concretă – sau pentru ceea ce el considera a fi o mișcare concretă – din
partea democrațiilor.
Acel moment părea să fi sosit la începutul anilor '50. Statele Unite lansaseră
în 1947 Planul Marshall, iar în 1949 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord.
Republica Federală Germania luase ființă sub patronaj occidental. Reacția ini-
țială a lui Stalin a fost specific violentă; de unde blocada Berlinului, lovitura de
stat din Cehia și aprobarea invaziei din Coreea de Sud. Totuși, Statele Unite au
reușit să creeze, pas cu pas, o sferă de influență cuprinzând toate țările industrial
avansate ale lumii.
în ceea ce-l privea, Stalin reușise să construiască o centură de securitate în
Europa de Est, o realizare care, totuși, echivala cu o extindere a slăbiciunii. Esti-
mator de forță, el trebuie să fi înțeles, și probabil că mai bine decât au putut-o
face conducătorii democrațiilor, că ceea ce câștigase el nu era nicidecum o
sporire a forței, și că, în balanță, orbita sateliților avea să se dovedească a fi o
irosire a resurselor sovietice. Prin contrast, țările din NATO și Japonia reprezen-
tau un vast rezervor industrial potențial. Tendințele pe termen lung, atât de mult
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 433
iubite de analiștii marxiști, erau favorabile sferei de influență americane, în
termenii folosiți de Realpolitik, imperiul lui Stalin intrase la mare ananghie.
Din punct de vedere militar, grupării conduse de americani îi dăduseră
dinții, ca să zic așa, în timpul Războiului din Coreea și își dezvoltase un vast
potențial militar. Stalin, se pare, realizase că provocările sale la adresa coeziu-
nii democrațiilor produseseră reacții nedorite. Politica violentă și brutală dusă
de el în Europa de Est întărise unitatea coaliției occidentale și scosese la ve-
dere o Germanie reînarmată.
Lumea armonioasă postulată de gândirea americană din timpul războiului
fusese transformată în două tabere armate, fiecare mânată de spaime ce s-au vă-
dit a fi nefondate. Conducătorii americani au perceput în războiul coreean o stra-
tegie sovietică menită să atragă America în conflictele îndepărtatei Asii pentru a
ușura un atac sovietic asupra poziției aliaților în Europa, o supraestimare groso-
lană atât a puterii sovietice, cât și a metodelor lui Stalin. în nici un stadiu al

carierei sale nu mizase acest analist meticulos și viclean totul pe o carte, în
același timp, Stalin a interpretat edificiul occidental nu drept mișcarea defensivă
care efectiv era, ci ca pe un pretext pentru o etalare de forțe pe care el o
anticipase întotdeauna și căutase atât de consecvent s-o evite. Ambele părți se
pregăteau, de fapt, pentru ceea ce nu stătea în intenția nici uneia dintre ele – o
provocare directă, totală.
Stalin nu dorea să verifice dacă coșmarul lui era sau nu adevărat. Ori de câte
ori s-a confruntat cu posibilitatea unui conflict militar cu America, Stalin a dat
invariabil înapoi. Așa făcuse când Truman ceruse ca trupele sovietice să părăsească
Azerbaidjanul iranian, în 1946, și terminase blocada Berlinului din 1948-49 înainte
de a se transforma într-un război deschis. Acum, încerca energic să dezamorseze
confruntarea pe care o provocase, semnalând o schimbare iminentă de direcție
printr-una din exprimările eliptice care-l caracterizau.
în această situație, abordarea lui Stalin a fost deosebit de obtuză, deoarece
voia să evite să dea fie și cea mai vagă impresie de slăbiciune unui adversar care
era pe cale să-și bazeze politica pe poziții de forță. Scopul lui a fost să indice că
dorea să evite o confruntare, fără să pară că dă înapoi în fața ei. Pretextul lui
Stalin era un punct de vedere avansat într-o carte extrem de teoretică publicată
cu câțiva ani mai înainte de economistul Evgheni Varga'. Autorul susținea că
sistemele capitaliste deveneau mai stabile și, prin urmare, războiul între ele nu
mai era inevitabil. Dacă Varga avea dreptate, strategia pe care o urmase Stalin
din anii '20 – de a-i asmuți pe capitaliști unii împotriva altora – nu mai func-
ționa. Capitaliștii, departe de a lupta unii împotriva altora, puteau merge până
acolo încât să se unească împotriva patriei socialiste, o posibilitate prefigurată de
crearea NATO și de alianța japono-americană.
Stalin a adus împotriva acestui argument un elaborat eseu propriu, intitulat
„Probleme economice ale socialismului în URSS", publicat în octombrie 1952 ca
ghid pentru congresul partidului, ce urma să aibă loc2, în articolul său, Stalin re-
consfmțea adevărata credință comunistă, așa cum o promulgase el în 1934, 1939
și 1940, în sensul că, departe de a deveni din ce în ce mai stabil, capitalismul se
confrunta cu o criză tot mai accelerată:
Se spune că contradicțiile dintre capitalism și socialism sunt mai puternice decât con-
tradicțiile dintre țările capitaliste. Teoretic, desigur, este adevărat. Numai că nu mai
este adevărat acum, la ora actuală; a fost adevărat înainte de cel de-al doilea război
mondial. Iar faptul a fost mai mult sau mai puțin înțeles de conducătorii țărilor capi-
taliste. Și totuși, cel de-al doilea război mondial nu a început ca un război cu URSS, ci
ca un război între țările capitaliste.
Ori de câte ori Stalin își relua litania cunoscută cu privire la inevitabilitatea
războiului dintre capitaliști, credincioșii săi înțelegeau că vroia să-i liniștească.
Potrivit gândirii întortocheate a lui Stalin, perspectiva conflictului dintre capita-
liști însemna că războiul între ei și Uniunea Sovietică nu era iminent. Articolul
lui Stalin era, așadar, o indicație dată diplomației sovietice de a amâna o etalare
de forțe până ce conflictul intern al capitaliștilor îi va fi slăbit pe aceștia suficient
de mult.
în 1939, o declarație comparabilă semnalase că Stalin era gata de a încerca să
ajungă la o înțelegere cu Hitler. Analiza aceea, susținea Stalin acum, în 1952,
rămânea corectă, deoarece, dată fiind înclinația lor către război, capitaliștii riscau
mai puțin luptându-se între ei decât pornind război împotriva Uniunii Sovietice:
„…câtă vreme războiul între țările capitaliste pune sub semnul întrebării numai
supremația unora dintre țările capitaliste asupra altora, războiul cu URSS trebuie
cu siguranță să pună sub semnul întrebării existența capitalismului însuși."4
Aceste baliverne extrem de teoretice, reprezentau modalitatea lui Stalin de a
transmite un mesaj liniștitor capitaliștilor, mai ales Statelor Unite, în fapt, el

spunea capitaliștilor că nu aveau de ce să angajeze într-un război preemptiv, de
vreme ce Uniunea Sovietică nu avea intenția de a lansa o provocare militară:
…capitaliștii, deși fac atâta caz, în scopuri „propagandistice", de agresivitatea Uniunii
Sovietice, de fapt nu cred că aceasta este agresivă, deoarece sunt conștienți de politica
pașnică a Uniunii Sovietice și știu că, din partea ei, ea nu va ataca țările capitaliste.5
Cu alte cuvinte, capitaliștii nu trebuiau să înțeleagă greșit regulile jocului pe
care-l juca el: Stalin dorea să sporească puterea și influența sovietică, dar el nu
avea să meargă chiar până la război.
Știind că declarațiile sale ideologice erau de ajuns pentru tovarășii săi, Stalin
era de asemenea conștient de faptul că adversarilor săi capitaliști Ie trebuia ceva
mai consistent. Dacă tensiunile aveau să se destindă și exista vreo speranță de reve-
nire la vechiul joc de asmuțire a capitaliștilor unii împotriva altora, Moscova tre-
buia să slăbească măcar unele dintre presiunile care conduseseră la ceea ce Stalin
considera a fi un sentiment artificial de unitate în interiorul lumii capitaliste.
Stalin a făcut un asemenea efort la nivel diplomatic și într-un limbaj pe care
democrațiile să-l poată înțelege, când, în martie 1952, el a înaintat așa-numita
Notă de pace asupra Germaniei. După ani de confruntare și refuz de a coopera,
Uniunea Sovietică părea brusc interesată de o reglementare. Atrăgând atenția
asupra absenței unui tratat de pace cu Germania, Stalin a prezentat celorlalte trei
puteri de ocupație proiectul unui text, îndemnând ca acesta să fie luat în
considerație în cadrul „unei conferințe internaționale corespunzătoare, cu partici-
parea tuturor guvernelor interesate" și finalizat „în viitorul cel mai apropiat"6.
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 435
Nota de pace făcea apel la o Germanie unită, neutră, bazată pe alegeri libere și
căreia să-i fie permisă menținerea propriilor forțe armate, deși trupele străine
aveau să plece numai într-un an.
Totuși, Nota de pace conținea destule clauze prin care se putea bloca oricât de
mult timp ajungerea la o înțelegere, chiar dacă Occidentul accepta principiul
unei neutralități a Germaniei. De pildă, proiectul interzicea „organizațiile dușmă-
noase față de democrație și menținerea păcii", care, în terminologia sovietică, ar
fi putut include toate partidele de gen occidental – după cum se întâmplase deja
în Europa de Est. Apoi, o dată ce democrațiile aveau să accepte să vină la masa
negocierilor, negociatorul sovietic, care cu siguranță avea să fie încăpățânatul
Molotov sau un echivalent al său, urma să facă tot posibilul să slăbească legă-
turile Germaniei cu Occidentul – un beneficiu sovietic implicat de acceptarea
principiului neutralității – fără a plăti prețul unificării Germaniei.
Cu toate acestea, tonul și precizia notei lui Stalin sugerau că scopul lui trecea
dincolo de simpla propagandă; părea, mai degrabă, a fi mișcarea de deschidere a
unor negocieri în care, pentru prima oară în perioada postbelică, Uniunea Sovie-
tică s-ar fi putut să vrea să plătească un preț semnificativ pentru relaxarea tensiu-
nilor. Destul de puțin caracteristic, Nota de pace a lui Stalin includea un paragraf
ce indica oarecare flexibilitate: „Propunând studierea acestui proiect, guvernul
sovietic… și-a exprimat de asemenea disponibilitatea de a lua în considerare și
alte propuneri posibile în chestiune."7
Dacă Stalin ar fi oferit așa-numita Notă de pace cu patru ani mai devreme –
înainte de blocada Berlinului, de lovitura de stat din Cehia și de Războiul din
Coreea – aceasta ar fi oprit aproape cu siguranță drumul Germaniei spre aparte-
nența la NATO. într-adevăr, este destul de probabil ca apartenența Germaniei la
Alianța Atlantică să nu fi fost luată în considerare niciodată. Deoarece' Nota im-
plica genul de negocieri asupra viitorului Europei pe care Churchill îl propusese
atât înainte, cât și după război.
în intervalul de după 1948, însă, Alianța Atlantică fusese formată, iar reînar-
marea Germaniei lansată. Comunitatea Defensivă Europeană (CDE), proiectată

drept cadru politic pentru reînarmarea Germaniei, era dezbătută în parlamentele
europene. In Republica Federală Germania, Adenauer fusese ales cancelar cu un
singur vot diferență (pesemne al său) în urma unui vot de balotaj secret al parla-
mentului, iar social-democrații din opoziție, deși total democratic, îndemnau la
înfăptuirea unificării în locul alianței cu Occidentul.
Conducătorii occidentali au realizat că toate aceste inițiative aveau să fie cu
siguranță blocate dacă ei aveau să exploreze propunerea sovietică și că, o dată
blocate, era pasibil ca ocazia să fie pierdută pentru totdeauna, în mai multe
parlamente europene, mai cu seamă în Franța și în Italia, partidele comuniste
reprezentau aproape o treime din voturi – aceeași proporție pe care o avuseseră
comuniștii și în Cehoslovacia înainte de lovitura de stat. Iar partidele comuniste din
Europa de Vest se opuneau cu înflăcărare tuturor măsurilor de integrare atlantică și
europeană. Mai mult, tratatul pentru hotărârea viitorului Austriei se afla în cel de-al
șaptelea an de negocieri, iar negocierile armistițiului coreean intrau deja în cel
de-al doilea an. După câte știau democrațiile și după câte știm la momentul scrierii
acestei lucrări, scopul urmărit de Stalin cu deschiderea negocierilor se prea poate
să fi fost subminarea coeziunii aliaților și consolidarea orbitei sateliților Moscovei.
Acesta, cu siguranță, a fost obiectivul primordial al lui Stalin. Evident este,
oricum, că el era pregătit și pentru a lua în considerare o reglementare generală.
Un indiciu asupra faptul că el păstra deschisă această opțiune a fost reacția sa la
răspunsul Occidentului dat Notei de pace. în 25 martie, cele trei puteri de ocupa-
ție occidentale – Franța, Marea Britanie și Statele Unite – au dat răspunsuri
identice, nu cu scopul de a deschide negocieri, ci de a pune capăt discuțiilor
asupra lor. Ele au acceptat principiul reunificării Germaniei, dar au respins ideea
neutralității. O Germanie unificată, au remarcat ele, era liberă să intre „în aso-
ciații compatibile cu principiile și obiectivele Națiunilor Unite" – cu alte cuvinte
să rămână în NATO. Răspunsul Occidentului accepta principiul alegerilor libere,
dar îl lega de condiții precum dreptul imediat de liberă întrunire și liberă expre-
sie, ambele părând de natură să submineze controlul sovietic asupra regimului
comunist din Germania de Est cu mult înainte ca alegerile să poată avea loc8.
Notele puterilor occidentale erau menite să fie înregistrate ca atare, nu să
încurajeze un târg.
în mod cu totul necaracteristic, Stalin a răspuns imediat, și pe un ton con-
ciliant. EI a reacționat cu aceeași viteză, mai mare chiar, la fiecare refuz ulterior
din partea democrațiilor. Notei Occidentului din 25 martie i s-a răspuns în 9 apri-
lie; cea din 13 mai a primit răspuns în 24 mai; celei din 10 iulie i s-a răspuns în
23 august. Fiecare replică sovietică s-a insinuat către poziția Occidentului.
Numai nota din 23 septembrie nu a primit răspuns9. Pe atunci, Stalin era preocu-
pat de Congresul al XlX-Iea al partidului, care se apropia, și, fără îndoială,
aștepta rezultatele alegerilor prezidențiale americane.
Deja cu sănătatea șubrezită, Stalin a ținut o cuvântare scurtă la congresul par-
tidului, care a îmbrăcat o doctrină a coexistenței pașnice într-un limbaj ideologic
belicos10. Imediat după congresul partidului, în decembrie 1952, Stalin a anunțat că
este pregătit să se întâlnească cu președintele ales, Dwight D. Eisenhower. Oferta
unei asemenea întâlniri Ia vârf era ceva ce Stalin nu binevoise niciodată să le
acorde lui Roosevelt, Truman sau Churchill, pe care reușise să îi manevreze
astfel încât aceștia să trebuiască să facă prima mișcare.
Reluarea simultană a epurărilor interne în sânul Uniunii Sovietice a purtat
întunecata și familiara notă a unei iminente schimbări de politică. Stalin nu se
simțise niciodată în largul lui cu ideea de a implementa o politică nouă folo-
sindu-se de personalul pe care-l folosise anterior pentru a realiza o cu totul altă
orientare, chiar și atunci când acest personal îi urmase cu servilism directivele,

sau poate mai cu seamă atunci. Stalin considera schimbarea convingerilor drept
sămânța neloialității și era pentru soluția definitivă a distrugerii celor care
avuseseră responsabilitatea îndeplinirii politicii ce era pe cale de a fi modificată.
In 1952, era limpede că se pregătea ceva pe această linie, avându-i ca țintă evi-
dentă pe loialiștii anilor anteriori – ministrul de externe, Veaceslav Molotov;
Lazar Kaganovici, un vechi membru bolșevic din Politburo; și Lavrenti Beria,
jefui poliției secrete. Un nou set de chipuri avea să apară pentru a îndeplini
Jianul diplomatic al lui Stalin.
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 437
Intenția ofensivei diplomatice a lui Stalin era, ca un minimum, să investi-
gheze ce ar fi putut obține Uniunea Sovietică prin debarasarea de regimul comu-
nist est-german. Stalin nu recunoscuse niciodată acel regim drept stat suveran cu
drepturi depline și-i dăduse un statut distinct de cel al restului sateliților est-euro-
peni anume pentru a-l păstra ca monedă de schimb în cazul în care unificarea
germană ar fi fost vreodată serios negociată.
în ce-l privea pe Stalin, acel moment putea foarte bine să fi sosit în 1952.
Oferind unificarea bazată pe alegeri libere, Stalin semnala că de acum se putea
dispensa de regimul comunist est-german. Deoarece, chiar în cazul în care comu-
niștii ar fi dominat alegerile est-germane, după cum se temeau aliații occidentali,
populația mult mai numeroasă a Republicii Federale Germania ar fi asigurat o
victorie decisivă a partidelor democratice prooccidentale. Și, după cum numai
Stalin însuși ar fi putut fi atât de hotărât și de necruțător pentru a-și târî poporul
epuizat într-o confruntare cu democrațiile, el era totodată singurul conducător
comunist cu autoritatea de a negocia renunțarea la un satelit sovietic.
Ori de câte ori Stalin a calculat greșit, cum a făcut cu această ocazie, a fost
deoarece el a presupus că și adversarii săi practicau Realpolitik, și cu același sânge
rece ca și el. în perioada imediat postbelică, el s-a gândit, evident, că putea fie să-i
intimideze, fie, cel puțin, să-i învețe că orice încercare de a smulge concesii de la
Uniunea Sovietică avea să fie extrem de dureroasă și de lungă durată. Dar el a mai
acționat ca și cum, la timpul potrivit, Statele Unite aveau să facă la fel, pe baza
calculării condițiilor existente, neafectate de cele întâmplate înainte. Stalin părea
convins că nu avea să plătească nici un preț pentru a fi brutalizat democrațiile.
Aceste presupuneri s-au vădit a fi extrem de greșite. Statele Unite nu prac-
ticau Realpolitik – cel puțin nu după cum o înțelegea Stalin. Pentru conducătorii
americani, maximele morale erau reale, iar obligațiile legale aveau sens. Stalin se
poate să-și fi imaginat blocada Berlinului ca pe o cale de a-și întări poziția de
negociere asupra Germaniei, sau chiar ca pe o modalitate de a declanșa nego-
cieri. Și se poate să fi văzut în războiul coreean o cale de a pune la încercare
limitele îngrădirii. America a rezistat, însă, acestor acte de agresiune în numele
principiului, nu pentru apărarea unei sfere de interese; America depusese eforturi
pentru a restabili situația față de o insultă adusă unei cauze universale, nu pentru
a răspunde unei provocări la adresa stătu quo-u\m local.
Exact ca în 1945, când considerase bunăvoința Americii fără limită, în 1952
Stalin a subestimat măsura dezamăgirii pe care o generaseră între timp acțiunile
sale. în perioada dintre 1945 și 1948, conducătorii Americii își doriseră mult
realizarea unor reglementări cu Uniunea Sovietică, însă nici nu erau dispuși, nici
nu puteau să pună laolaltă presiunile pe care Stalin le-ar fi luat în serios, în 1952,
Stalin lua destul de în serios presiunile Americii, dar reușise prea bine să-i
convingă pe conducătorii americani de reaua sa credință. Prin urmare, aceștia
i-au interpretat deschiderea doar ca pe o nouă tactică într-o bătălie a Războiului
rece, putând conduce numai la victorie sau la înfrângere. Compromisul cu Stalin
nu se mai afla pe ordinea de zi.

Momentul ales de Stalin nu ar fi putut fi mai puțin prielnic. Nota de pace fu-
sese avansată cu mai puțin de opt luni înaintea unor alegeri prezidențiale în care
președintele Truman, beneficiarul Notei, nu participa, în extrem de improbabila
eventualitate ca Truman și Acheson să fie înclinați să negocieze cu Stalin,
aceștia nu ar fi avut destul timp pentru a încheia procesul.
Pentru administrata Truman, Nota de pace oferea în orice caz mult mai puțin
decât o întâlnire față în față. Problema rezida mai puțin în termeni, care puteau fi
modificați, cât în genul de lume pe care o avea în vedere. Germania urma să fie
neutră și totuși înarmată, cu toate trupele străine retrase de pe teritoriul său în
interval de un an. Și totuși, care era semnificația exactă a acestor termeni? Cum
avea să fie definită „neutralitatea" și cine avea să o supravegheze? Avea Uniunea
Sovietică să câștige prin aceasta o voce permanentă în afacerile Germaniei și
probabil drept de veto în privința lor în numele supravegherii statutului de neu-
tralitate al Germaniei? Și către care poziții să fie retrase trupele străine? Pentru
forțele de ocupație occidentale, răspunsul era destul de clar – nu exista, de fapt,
nici o bază geografică posibil de menținut în Europa. In anii '50, Franța ar fi
putut fi pregătită să accepte o forță americană importantă, dar nu pentru mult
timp și nu fără restricții. Și nici Congresul american nu ar fi aprobat o asemenea
redizlocare de forțe după ce fusese creată o zonă tampon neutră între forțele
americane și cele sovietice, în vreme ce forțele americane ar fi fost nevoite să se
întoarcă în America, trupele sovietice ar fi fost obligate să se retragă doar la
granița poloneză, o sută cincizeci de kilometri mai spre est. Pe scurt, o aplicare
literală a propunerii Iui Stalin ar fi reprezentat dezmembrarea NATO, care
tocmai se forma, pentru o retragere a trupelor sovietice de numai o sută cincizeci
de kilometri.
Chiar și în cazul în care clauza retragerii ar fi fost interpretată ca însemnând
că trupele sovietice trebuiau să se retragă pe teritoriul sovietic, ar fi apărut noi
complicații. Deoarece nu era de crezut ca vreunul dintre regimurile satelit să se
poată menține fără prezența trupelor sovietice sau certitudinea intervenției sovie-
tice în eventualitatea unei revolte. Ar fi acceptat Stalin să interzică armatelor
sovietice să reintre în Europa de Est chiar și dacă un regim comunist ar fi fost
dizolvat? Date fiind condițiile predominante în 1952, întrebarea conținea și răs-
punsul. Era peste puterea de imaginație a conducătorilor statelor democratice – și
era justificat – ca Stalin, bătrânul bolșevic, să fie de acord cu o asemenea revoltă.
însă cel mai important motiv pentru care Truman și Acheson au ignorat
deschiderea lui StaJin avea legătură cu viitorul pe termen lung al Germaniei, așa
cum era el avut în vedere de Nota de pace. Deoarece, chiar dacă ar fi fost posi-
bilă definirea neutralității germane astfel încât să fie prevenită intervenția perma-
nentă sovietică și prevăzută o dimensionare a armatei germane care să nu lase
Germania la discreția Uniunii Sovietice, aceasta nu ar fi făcut decât să restabi-
lească ceea ce constituise dilema Europei după unificarea Germaniei, din 1871.
O Germanie puternică, unită, în centrul continentului, urmând o politică pur na-
țională se dovedise a fi incompatibilă cu pacea Europei. O asemenea Germanie
ar fi fost mai puternică decât oricare dintre națiunile Europei Occidentale și
probabil mai puternică decât toate laolaltă. Iar în anii '50, ea ar fi fost tentata.de
visuri revizioniste în est, îmboldită de 15 milioane de recent refugiați din terito-
"iile pe care cei mai mulți dintre germani le considerau parte a țării lor. A lăsa
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 439
necontrolată o Germanie unită, neutră, la atât de puțin timp după război era o în-
cercare a norocului. Mai presus de orice, un asemenea rezultat l-ar fi discreditat
pe cel mai mare om de stat german de după Bismarck, pe cel care poartă dis-
tincția istorică de a fi îndepărtat Germania de moștenirea lui Bismarck.

Konrad Adenauer s-a născut în 1876 în regiunea catolică a Rinului, care a
făcut parte din Prusia numai după Congresul de la Viena și avusese, istoricește,
presimțiri negre cu privire la Reichul german centralizat condus de la Berlin.
Adenauer fusese primar general al Kolnului din 1917 până când fusese înlăturat
de naziști, în 1933. în timpul perioadei lui Hitler, s-a retras din politică, petre-
când un timp într-o mănăstire. Repus de Aliați în postul de primar general al
Kolnului în martie 1945, el a fost iarăși demis la sfârșitul lui 1945, de această
dată de autoritățile de ocupație britanice, care priveau cu nemulțumire atitudinea
sa independentă.
Cu trăsăturile tăiate ca în granit ale unui împărat roman, Adenauer avea și
pomeții înalți și ochii ușor oblici, ceea ce-i dădea aerul unui cuceritor hun care
s-ar fi putut aventura în traversarea anevoioasă a ținutului Rinului în mileniul an-
terior. Purtarea manierată a lui Adenauer. deprinsă în tinerețe, înainte de primul
război mondial, reflecta o seninătate surprinzătoare la conducătorul unei țări
ocupate, dintre ai cărei cetățeni adulți puțini își puteau aduce aminte de un trecut
politic cu care aveau de ce se mândri.
în biroul lui Adenauer din Palatul Schaumburg, o clădire albă, ornamentată,
din perioada wilhelmiană, draperiile erau permanent trase, făcând pe oricine pă-
trundea înăuntru să se simtă ca într-o gogoașă de mătase, unde timpul stătea
nemișcat. Seninătatea era calitatea cea mai necesară unui conducător a cărui
misiune era să dea țării sale, având toate motivele să se îndoiască de trecutul ei,
curajul de a înfrunta un viitor incert. La momentul în care Adenauer a devenit
cancelar, la vârsta de șaptezeci și trei de ani, a părut ca și cum întreaga sa viață
fusese o pregătire pentru responsabilitatea refacerii respectului de sine al socie-
tății sale, ocupate, demoralizate și divizate.
Sentimentul de siguranță interioară al lui Adenauer deriva mai mult din cre-
dință decât din analiză. El nu era un cititor de tratate sau un cercetător al istoriei,
ca Churchill sau de Gaulle. însă el își petrecuse exilul în meditație; el trecuse
prin școala convulsiilor țării sale și avea o extraordinară intuiție a tendințelor
perioadei sale. Avea de asemenea o pătrunzătoare înțelegere a psihologiei con-
temporanilor săi, mai cu seamă a slăbiciunilor lor. într-o situație, mi-l amintesc
pe Adenauer deplângând lipsa unor conducători puternici în Germania anilor
'50. Când am răspuns amintindu-l pe unul dintre cei mai dramatici contemporani
ai săi, Adenauer a replicat în stilul său lapidar: „Nu confunda niciodată energia
cu puterea."
Adenauer s-a străduit să învingă pasiunile turbulente ale Germaniei dând țării
sale – cu istoria sa marcată de extremism și înclinarea ei către romantism – repu-
tația de a fi demnă de încredere. Adenauer era destul de în vârstă pentru a și-l
aminti pe Bismarck cancelar. Fiu catolic al ținutului Rinului, el nu a fost nici-
odată interesat de Realpolitik, nici măcar când Germania era unită, și găsea
grandilocventa Weltpolitik a Kaiserului ofensivă față de propriul său stil, sobru și
direct. Nu avea nici o afinitate cu clasa junkerilor, care crease Germania impe-
rială. Credea că marea greșeală a lui Bismarck fusese să așeze securitatea ger-
mană pe abilitatea de a manevra între Est și Vest. In opinia sa, o Germanie puter-
nică, pe linia de plutire, aflată în centrul Europei constituia o amenințare pentru
oricine cu prețul propriei securități.
Răspunsul lui Adenauer la haosul lumii imediat postbelice a fost că o țară
divizată, ocupată, separată de rădăcinile sale istorice avea nevoie de o politică
fermă, dacă era să recâștige oarecare control asupra propriului ei viitor. Ade-
nauer a refuzat să se lase abătut de la această direcție de nostalgia trecutului sau
de tradiționala relație de iubire-ură germană față de Rusia. El a optat necon-
diționat pentru Occident, chiar cu prețul amânării unității germane.

Opozanții din interior ai lui Adenauer, social-democrații, își puteau îndrepta
atacul asupra unei permanente opoziții nedezmințite față de nazism. Punctul lor
de sprijin istoric se afla în zona de ocupație sovietică a Germaniei, care fusese
obligată să devină comunistă – o evoluție căreia social-democrații i se opuseseră
curajos. La fel de neîncrezători în politica de îngrădire pe cât erau de devotați
democrației, social-democrații atribuiau o mai mare prioritate unificării germane
decât relațiilor atlantice. Ei au luptat împotriva orientării prooccidentale a lui
Adenauer și ar fi plătit bucuros avansarea către țelurile naționaliste ale Germa-
niei prin angajarea neutralității. (La mijlocul anilor '60, social-democrații și-au
schimbat orientarea: au sprijinit Alianța Atlantică și au intrat în 1966 într-o
„mare coaliție" cu creștin-democrații, lăsând totuși loc unei mai mân flexibilități
tactice spre est decât creștin-democrații lui Adenauer.)
Adenauer a respins târgul privitor la neutralitate, pe care social-democrații
erau dispuși să-l facă, parțial din considerente filosofice, parțial din motive pur
practice. Vârstnicul cancelar nu vroia să redeștepte tentațiile naționaliste, mai
ales acum, când existau două state germane, care, după cum avetizase ChurchilI
în Discursul Cortinei de fier, s-ar fi putut scoate singure la mezat. Și el înțelegea
mult mai bine decât opozanții săi din interior că, în condițiile istorice ale mo-
mentului, o Germanie unită, neutră nu putea ieși decât din reglementări de pace
organizate împotriva Germaniei. Asupra noului stat aveau să fie impuse restricții
severe și instituite controale internaționale. Vecini puternici urmau să aibă drept
permanent de intervenție. Adenauer considera această subordonare implicită mai
periculoasă psihologic pentru Germania decât divizarea. El a optat pentru
egalitate și integrare cu Occidentul și pentru respectabilitate pentru țara sa.
Nu se va ști niciodată dacă Stalin ar fi putut învinge rezervele lui Adenauer și
ale celorlalți conducători democratici și împinge lucrurile către o conferință
diplomatică majoră, sau ce anume concesii ar fi făcut el acolo, dacă ar fi făcut.
Propunerea sa pentru o conferință importantă ar fi fost cu siguranță sprijinită de
ChurchilI. în orice caz, moartea lui Stalin a făcut sterile toate asemenea specu-
lații. Undeva între primele ore ale zilei de l martie 1953, când acesta și-a părăsit
colegii cu care văzuse un film și ora 3:00 a dimineții de 2 martie, când a fost
găsit zăcând pe dușumeaua casei sale de țară, Stalin a suferit un grav atac de
apoplexie. Ora la care a avut atacul este nesigură deoarece gărzilor Ie era prea
frică să intre în camera lui înainte de ora fixată, așa că se prea poate să fi zăcut
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 441
pe dușumea ore întregi înainte să fie descoperit. Asociații lui Stalin – Malenkov
și Beria, între alții – au stat de veghe la căpătâiul lui până când a murit, trei zile
și jumătate mai târziu11. Doctorii au fost convocați, dar prestația lor nu se poate
să fi fost lipsită de ambivalență. Ei erau, în definitiv, victimele desemnate ale
epurării „doctorilor Kremlinului", ce urma să aibă loc.
Succesorii lui Stalin simțeau nevoia unei destinderi după tensiunile cu
Occidentul, chiar cu mai multă disperare decât fostul lor conducător. Oricum, le
lipsea autoritatea, subtilitatea, perseverența lui și, cel mai important, unitatea po-
litică necesară urmăririi unui asemenea demers complicat. Succesorii lui Stalin
erau dezbinați de inevitabila luptă pentru putere care a urmat. In războiul dispe-
rat purtat de toți împotriva tuturor, în care fiecare încerca să-și alinieze facțiuni
pentru a-i sprijini propriile pretenții la autoritate, nimeni nu accepta să-și asume
responsabilitatea de a face concesii capitaliștilor. Această stare de lucruri a fost
evidentă din modul în care a fost explicată epurarea lui Beria. în realitate, păca-
tul lui fusese că știa prea multe și-și amenințase prea mulți colegi puternici.
Oricum, el a fost arestat în timpul unei întâlniri, la Politburb, și executat la scurt
timp după aceea sub acuzarea de a fi uneltit pentru cedarea Germaniei de Est –
chiar dacă înaintarea Notei de pace a lui Stalin din anul anterior și toate schim-

burile sale ulterioare cu Occidentul fuseseră îndreptate în exact această direcție.
Potrivit memoriilor lui Hrușciov, succesorii lui Stalin erau profund îngrijorați
de faptul că Occidentul putea exploata moartea lui Stalin pentru a declanșa înde-
lung așteptata etalare de forțe cu lumea comunistă. Probabil pentru a descuraja
orice intenție de lovitură de stat, tiranul își avertizase frecvent asociații că Occi-
dentul avea să le frângă gâturile ca la pui după dispariția sa12, în același timp,
suspiciunile nutrite de moștenitorii lui Stalin față de Occident erau contrabalan-
sate de lupta disperată pentru putere, dusă între ei. Cu toate că noua conducere
tânjea după o întrerupere a Războiului rece, toți concurenții la putere știau că
flexibilitatea politică se putea dovedi fatală înainte de dobândirea autorității
absolute. Nici continuarea încordării nu le era însă la îndemână, în 1946, Churchill
remarcase că Stalin voia roadele războiului fără război; în 1953, succesorii lui
Stalin căutau roadele destinderii tensiunilor fără a fi dispuși sau capabili să facă
concesii, în 1945, Stalin provocase un impas diplomatic pentru a-și menține poziția
de negociere față de Occident; în 1953, moștenitorii săi și-au găsit refugiu într-un
impas diplomatic pentru a-și conserva opțiunile unii față de ceilalți.
Când oamenii de stat vor să câștige timp, ei se oferă să stea de vorbă, în 16
martie, la puțin mai mult de o săptămână după moartea dictatorului, Malenkov,
care era acum prim-ministru, a invitat la negocieri fără a le preciza conținutul:
în prezent nu există nici o chestiunea litigioasă sau nerezolvată care nu ar putea fi regle-
mentată prin mijloace pașnice, pe baza acordurilor mutuale dintre țările implicate.
Aceasta privește relațiile noastre cu toate statele, inclusiv Statele Unite ale Americii.1
Malenkov nu a făcut, însă, nici o propunere concretă. Noii conducători sovie-
tici nu erau siguri cum puteau să ajungă la o destindere a tensiunilor și aveau
mult mai puțină autoritate decât avusese Stalin pentru a născoci abordări noi. în
același timp, noua administrația Eisenhower era tot atât de puțin doritoare de a se
oferi să negociere cu sovieticii pe cât erau și sovieticii de a oferi concesii
americanilor.
Motivul temerii era același de ambele părți ale liniei de demarcație – atât
Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică se temeau de teritoriile neexplorate. Fie-
care întâmpina greutăți în asimilarea schimbărilor care interveniseră în ambianța
internațională după sfârșitul războiului. Kremlinul se temea că abandonarea
Germaniei de Est putea disloca orbita sateliților – așa cum s-a întâmplat o gene-
rație mai târziu. Și, lăsând deoparte renunțarea la Germania de Est, o reală
destindere a tensiunilor nu s-a produs. Statele Unite erau îngrijorate de faptul că
începerea discuțiilor asupra Germaniei de Est putea conduce la eșuarea NATO
și, practic, la renunțarea la Alianță în schimbul unei conferințe.
Pentru a decide dacă Occidentul a pierdut de fapt vreo ocazie imediat după
moartea lui Stalin, trebuie răspuns la trei întrebări. Ar fi putut întreprinde Alianța
Atlantică o negociere majoră cu sovieticii fără a se fragmenta? Presată, ar fi
făcut Uniunea Sovietică oferte semnificative? Ar fi exploatat conducerea sovie-
tică negocierile ca pe o modalitate de stopare a reînarmării Germaniei și a inte-
grării occidentale fără a ceda, de fapt, satelitul est-german sau fără a-și slăbi
strânsoarea exercitată asupra Europei de Est?
Conducătorii americani aveau dreptate să considere că marja efectivă a nego-
cierilor era extrem de îngustă. O Germanie neutră ar fi reprezentat fie un pericol,
fie o invitație la șantaj. Există unele experimente în diplomație care nu pot fi
încercate, deoarece eșecul atrage riscuri ireversibile. Iar riscul prăbușirii a tot ce
fusese construit în Alianța Atlantică era semnificativ.
Era, de fapt, interesul tuturor – mai ales al Uniunii Sovietice – ca Republica
Federală Germania să rămână parte a sistemului integrat occidental, deși nici
unul dintre nesigurii conducători sovietici nu puteau să recunoască asta. Dacă
Germania rămânea în Alianța Atlantică, era posibil să se ajungă la acorduri
privind limitări ale dislocărilor de trupe militare în lungul noilor linii de demar-

cație (reducându-se'astfel, de fapt, potențialul militar al Germaniei unificate).
Dacă însă teritoriul neutru cuprindea întreaga Germanie, NATO era mutilată, iar
Europa Centrală devenea fie un vid, fie o amenințare potențială.
Urmașii lui Stalin ar fi putut fi obligați să accepte o Germanie unită în
interiorul NATO (deși cu restricții militare) numai dacă democrațiile ar fi fost
jregătite să amenințe cu consecințe militare sau măcar cu o intensificare a Răz-
)oiului rece. Aceasta era ceea ce ChurchilI, revenit în 1951 în funcția de
)rim-ministru, se poate să fi avut în minte chiar de pe când Stalin se mai afla în
'iată, potrivit însemnărilor secretarului său particular, John Colville:
W[inston] mi-a împărtășit de mai multe ori speranțele sale în legătură cu abordarea în
comun a Iui Stalin, probabil în cadrul unui congres la Viena, unde Conferința de la
Potsdam să fie redeschisă și încheiată. Dacă rușii ar fi fost necooperanți, Războiul
rece ar fi fost intensificat de noi: „Tinerii noștri", mi-a spus W., „ar fi imediat uciși în
numele adevărului."14
Dar nici un alt conducător în Occident nu a fost dispus să-și asume asemenea
scuri sau să înainteze propuneri care ar fi putut fi ușor atacate de criticii Alian-
'i ca fiind strict unilaterale. Prin urmare, conducătorii Americii s-au opus
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 443
oricărei inițiative majore și, prin aceasta, au împiedicat o încercare serioasă de
exploatare a confuziei sovieticilor imediat după moartea lui Stalin. Pe de altă
parte, ei au menținut coeziunea Alianței Atlantice.
Prețul acestui impas a fost o trecere a dezbaterilor dinspre substanța negocie-
rilor spre dorința începerii lor. Iar Churchill a fost cel care, apropiindu-se acum
de sfârșitul carierei sale, s-a transformat în purtător de cuvânt într-o negociere al
cărei conținut el nu l-a descris niciodată cu exactitate. A fost, într-adevăr, o
întorsătură oarecum neplăcută pentru octogenarul Churchill, care pe parcursul
întregii sale vieți fusese exponentul echilibrului puterii, să facă presiuni pentru o
întâlnire la vârf ca scop în sine.
Conducătorii americani au pus pe nedrept zelul lui Churchill de a negocia pe
seama apropierii senilității. De fapt, Churchill fusese remarcabil de consecvent,
susținând negocierile atât în timpul și imediat ulterior războiului, cât și atunci
când politica de îngrădire a fost formulată pentru prima oară (a se vedea capi-
tolele 17 și 18). Ceea ce se schimbase erau condițiile în care erau făcute aceste
propuneri, în anii '50, Churchill nu a dezvăluit niciodată detaliile reglementării
globale pe care o propunea, în timpul războiului, se pare că aceasta se bazase pe
presupunerea că America avea să-și retragă sau, în orice caz, nu avea să-și
staționeze vreodată aici trupele din Europa, după cum Roosevelt subliniase în
mod repetat. Apoi, ca lider al opoziției între 1945-l951, Churchill avusese evi-
dent în vedere următoarele componente ale unei reglementări generale cu Uniu-
nea Sovietică: o Germanie neutră, unită, un sistem de alianțe occidental în lungul
frontierei franco-germane, retragerea forțelor sovietice la frontiera polono-so-
vietică și stabilirea de guvernări bazate pe sistemul finlandez în statele învecinate
cu Uniunea Sovietică – adică guverne democratice neutre, care să manifeste
respect față de interesele sovietice, dar esențialmente libere să-și urmeze în mod
independent propria politică externă.
O reglementare conformă acestor linii directoare înainte de 1948 ar fi refăcut
Europa la dimensiunile ei istorice. Pe parcursul războiului și câțiva ani după
aceea, Churchill a fost cu mult înaintea timpului său. Dacă nu ar fi pierdut
alegerile din 1945, se prea poate ca el să fi dat o direcție diferită Războiului rece
care tocmai începea – cu condiția ca America și ceilalți aliați să fi fost dispuși să
riște confruntarea ce părea a constitui baza strategiei preferate a lui Churchill.
Cu toate acestea, în 1952, reglementarea pe care o avusese Churchill în
vedere devenise aproape imposibilă, amenințând să provoace un cutremur

politic. Faptul că genul de republică federală pe care a creat-o el ar fi fost de
neimaginat înainte de 1949 este măsura măreției politice a lui Adenauer. Trei ani
mai târziu, lumea pe care o avusese în vedere Churchill după 1944 ar fi cerut
terminarea integrării Republicii Federale Germania cu Occidentul și obligarea ei
de a reveni la statutul dinainte, de stat liber să se conducă în orice direcție ar fi
dorit, în 1945, regimurile de tip finlandez din Europa de Est ar fi fost o reîntoar-
cere la normalitate. în 1952, ele nu ar mai fi putut fi stabilite prin negocieri; s-ar
mai fi putut reface numai prin prăbușirea Uniunii Sovietice sau o confruntare
majoră. Acea confruntare, mai mult, ar fi trebuit să aibă ca obiect unificarea Ger-
maniei – și nici o țară vest-europeană nu era pregătită să-și asume un asemenea
risc în beneficiul unui dușman înfrânt, la atât de puțin timp după război.
Dacă Alianța Atlantică ar fi fost o unică națiune, în stare să urmeze o politică
unitară, ea ar fi putut adopta o diplomație care să urmărească o reglementare ge-
nerală conform liniilor directoare ale lui Churchill. Dar în 1952 Alianța Atlantică
era mult prea fragilă pentru un asemenea joc. Președinții americani din ambele
partide politice majore nu vedeau nici o altă alegere decât să-și continue chinui-
toarea politică de așteptare a unei schimbări de intenții sovietice, în spatele unor
poziții de forță.
Noul secretar de stat al lui Eisenhower, John Poster Dulles, percepea conflic-
tul Est-Vest ca pe o chestiune morală și căuta să evite negocieri privitoare la
aproape orice subiect până când avea să se producă o transformare esențială în
sistemul sovietic – ceea ce reprezenta o contrazicere a vederilor de multă vreme
stabilite ale Marii Britanii. Pe parcursul întregii sale istorii, Marea Britanie nu
avusese adeseori parte de luxul de a-și limita negocierile la țările prietene sau
ideologic compatibile. Nebucurându-se de nimic asemănător cu marja de sigu-
ranță a Americii, nici măcar când se aflase în culmea puterii sale, Marea Britanie
a considerat negocierea cu adversarii ideologici ca intrând în firea lucrurilor
referitoare Ia aranjamentele practice ale coexistenței, întotdeauna, o definiție
operantă a interesului național a permis publicului britanic să judece eficacitatea
oamenilor săi de stat. Englezii ar putea avea uneori dispute interne privitoare la
termenii unei anumite reglementări, dar aproape niciodată cu privire la înțelep-
ciunea negocierilor.
Credincios tradiției britanice, Churchill urmărea o coexistență mai suportabilă
cu Uniunea Sovietică, prin intermediul unor negocieri aproape permanente. Con-
ducătorii americani, pe de altă parte, voiau mai degrabă să schimbe sistemul so-
vietic, decât să negocieze cu el. Astfel, disputa anglo-americană s-a transformat
treptat mai degrabă într-un dialog despre ceea ce era de dorit, decât privitor la
substanța negocierilor. In timpul campaniei sale electorale din 1950, care s-a
sfârșit cu o înfrângere, Churchill a propus o întâlnire la nivel înalt a celor Patru
Puteri – o idee revoluționară în acel stadiu al Războiului rece:
Totuși, nu pot să nu revin la ideea unei noi întâlniri la cel mai înalt nivel cu Rusia
Sovietică. Mă atrage ideea unui efort suprem de a arunca o punte de legătură între
țărmurile celor două lumi, astfel ca flecare să-și poată trăi viața, dacă nu prietenie, cel
puțin fără ura Războiului rece.
Dean Acheson, proaspăt întemeietor al Alianței Atlantice, gândea că o aseme-
nea întreprindere era prematură:
Singurul mod de a trata cu Uniunea Sovietică, am învățat noi din experiență dură, este
de a crea situații de forță… [CJând vom fi eliminat toate zonele de slăbiciune, atât cât
ne stă în putință – vom fi în stare să dezvoltăm acorduri operante cu rușii… Din
preluarea inițiativei de a-i chema noi la discuții nu ar ieși nimic bun…16
Churchill nu a mai revenit ca prim-ministru până în octrombrie 1951 și a ales
să nu forțeze pentru o întâlnire la nivel înalt în intervalul rămas până la ter-
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 445

minarea mandatului lui Truman. A decis în schimb să aștepte noua administrație,
care să fie condusă de vechiul său camarad de arme, Dwight D. Eisenhower.
între timp, el a ajuns să fie de acord cu tendința predominantă de a justifica
întâlnirile la vârf pe motivul că, indiferent cine era conducătorul sovietic, acesta
avea să se dovedească receptiv față de un acord la nivel înalt, în 1952, con-
ducătorul era Stalin. în luna iunie a acelui an, Churchill i-a spus lui John Colville
că, dacă Eisenhower era ales, el va „avea un alt aplomb în realizarea păcii
printr-o întâlnire a celor Trei Mari… Credea că atâta vrerne cât Stalin trăia eram
mult mai siguri că nu vom fi atacați decât dacă acesta murea și locotenenții lui
începeau bătălia pentru succesiune"17.
Când Stalin a murit, puțin după ce Eisenhower a devenit președinte, Churchill
a susținut începerea de negocieri cu noul conducător sovietic. Eisenhower, însă,
nu s-a dovedit mai receptiv decât predecesorul său față de ideea lui Churchill de
a redeschide discuții cu sovieticii. Reacționând la deschiderea lui Malenkov din
17 martie 1953, Churchill l-a îndemnat pe Eisenhower în 5 aprilie să nu scape
nici o ocazie „de a afla cât de departe este pregătit regimul Iui Malenkov să
meargă pentru a ușura în general lucrurile"18. Răspunsul lui Eisenhower a fost ca
Churchill >a aștepte o declarație a intențiilor politice pe care el urma să o facă în
16 aprilie înaintea Asociației Americane a Editorilor de Ziare, care, de fapt,
respingea premisa lui Churchill19. Eisenhower a susținut că motivele de tensiune
erau tot atât de bine cunoscute ca și remediul lor: un armistițiu coreean, un tratat
cu privire la statul austriac și „un capăt atacurilor directe și indirecte la adresa
securității Indochinei și Malayei". Prin aceasta, el băga în aceeași găleată China
și Uniunea Sovietică, ceea ce era o evaluare eronată a relațiilor sino-sovietice,
după cum aveau să o dovedească evenimentele ulterioare, și stabilea condiții în
mod clar de neîndeplinit de vreme ce evenimentele din Malaya și Indochina erau
departe de a se afla sub control sovietic. Nu erau necesare nici un fel de nego-
cieri, a spus Eisenhower: era vremea faptelor, nu a vorbelor.
Văzând un proiect al discursului lui Eisenhower înainte de a fi rostit,
Churchill s-a temut că „un îngheț brusc a degerat mugurii primăverii". Apoi,
pentru a arăta că nu era convins de argumentele lui Eisenhower, a propus o
întâlnire a puterilor de la Potsdam – Statele Unite, Marea Britanie și URSS –
care să fie precedată de o sesiune pregătitoare între Churchill și Molotov, care
fusese recent reinstalat ca ministru de externe sovietic. Punând, în mod foarte
util, și o schiță a invitației alături de scrisoarea către Eisenhower, Churchill a
făcut apel la o improbabilă legătură de prietenie dintre el și Molotov:
…am putea reînnoi relația noastră din vremea războiului și… m-aș putea întâlni cu
domnul Malenkov și cu alții dintre oamenii dvs. importanți. Natural, nu-mi imaginez
că am putea reglementa vreuna dintre chestiunile grave de care atârnă viitorul imediat
al lumii. Ar trebui, desigur, să fac explicit faptul că nu mă aștept la vreo decizie
majoră în cadrul acestei întâlniri neoficiale, ci numai la restabilirea unei baze lejere și
prietenoase între noi…
Pentru Eisenhower, însă, o întâlnire la vârf însemna o periculoasă concesie
făcută sovieticilor. Pe un ton oarecum iritat, el și-a reiterat cererea ca sovieticii
să întrunească niște precondiții:
în nota mea către dumneavoastră, din 25 aprilie, mi-am exprimat opinia că nu ar trebui să
grăbim prea tare lucrurile și nu ar trebui să permitem în țările noastre simpatie față de o
întâlnire între șefi de state și de guverne, care să ne împingă Ia inițiative pripite…21
Deși Churchill nu a fost de acord, el a recunoscut că dependența țării sale față
de Statele Unite nu-i permitea luxul de a lua inițiative independente în chestiuni
în care Washingtonul era atât de interesat. Fără a comunica direct cu Malenkov,
el a făcut cel mai bun lucru spunând Camerei Comunelor mare parte parte din ce
ar fi transmis în particular primului-ministru sovietic, în 11 mai 1953, el a definit
felul în care analiza sa diferea de cea a lui Eisenhower și a lui Dulles: în vreme
ce conducătorii americani se fereau să pericliteze coeziunea Alianței Atlantice și

reînarmarea Germaniei, Churchill era mai presus de orice împotriva periclitării
unei evoluții mai dătătoare de speranțe în Uniunea Sovietică:
…ar fi păcat dacă dorința firească de a se ajunge la o reglementare generală a politicii
internaționale ar stânjeni vreo evoluție spontană și sănătoasă care ar putea avea loc în
Rusia. Am privit unele din manifestările interne și schimbarea evidentă a dispoziției ca
,fiind mult mai importante și mai semnificative decât ceea ce s-a întâmplat în afară.
Sunt îngrijorat ca nimic în prezentarea de politică externă a puterilor din NATO să nu
ia, cum se spune, locul sau să capete importanță pe seama a ceea ce ar putea fi o
profundă deplasare în sentimentele rusești.22
înainte de moartea lui Stalin, Churchill îndemnase la negocieri deoarece el îl
considerase pe Stalin a fi conducătorul sovietic cel mai capabil de a garanta înde-
plinirea a ceea ce promisese. Acum Churchill susținea o întâlnire Ia vârf pentru a
proteja perspectivele promițătoare care apăruseră după moartea dictatorului. Cu
alte cuvinte, negocierile erau necesare indiferent ce se întâmpla în Uniunea
Sovietică sau cine controla ierarhia sovietică. O conferință la cel mai înalt nivel,
stăruia Churchill putea reglementa principiile și direcțiile viitoarelor negocieri:
Această conferință nu ar trebui să fie caracterizată de o agendă încărcată sau rigidă,
sau să conducă la un labirint și o junglă de detalii tehnice, zelos contestate de armate
de experți și oficiali, elaborate într-o formă impozantă, greoaie. Conferința ar trebui să
se limiteze la un număr cât mai mic cu putință de puteri și de persoane… S-ar putea să
nu se ajungă la nici un acord clar, dar ar fi posibil să apară printre cei strânși laolaltă
sentimentul general că ei ar fi în stare să facă ceva mai bun decât să sfâșie rasa umană,
inclusiv pe ei înșiși, în bucăți.23
Dar ce anume avea Churchill în minte? Cum aveau conducătorii să-și exprime
hotărârea de a nu comite o sinucidere colectivă? Singura propunere concretă pe
care a avansat-q Churchill a fost un acord similar Tratatului de la Locarno, din
1925, prin care Germania și Franța își acceptaseră reciproc frontierele, iar Marea
Britanie garantase fiecare parte împotriva agresiunii celeilalte (a se vedea ca-
pitolul 11).
Acesta nu era un exemplu bun. Locarno nu durase decât un deceniu și nu
rezolvase niciodată nici măcar o criză. Ideea că Marea Britanie, sau oricare altă
națiune, putea fi într-atât de indiferentă față de substanța controverselor poten-
țiale încât să garanteze în același timp (și prin intermediul aceluiași instrument)
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 447
granițele atât ale unui aliat cât și pe cele ale unui adversar important fusese des-
tul de bizară în 1925 și nu adusese nici o îmbunătățire în era de conflict ideo-
logic ce se instalase trei decenii mai târziu. Cine avea să garanteze care frontieră
împotriva cărui pericol? Aveau puterile de la Potsdam să garanteze toate frontie-
rele din Europa împotriva tuturor agresiunilor? în acest caz, diplomația s-ar fi
întors cu o sută optzeci de grade, la ideea lui Roosevelt, a celor Patru Polițiști.
Or, însemna aceasta că rezistența era interzisă cu excepția cazului în care
puterile de la Potsdam nu cădeau de acord? în acest caz, ideea avea să servească
drept carte blanche pentru agresiunea sovietică. De vreme ce Statele Unite și
Uniunea Sovietică vedeau fiecare în cealaltă superputere problema numărul unu
a securității, cum putea o garanție comună să fie soluția pentru amândouă?
Locarno fusese proiectată ca alternativă la alianța militară dintre Franța și Marea
Britanic, și așa fusese prezentată înaintea parlamentului și a publicului. Avea
noul acord, modelat după Locarno, să dizolve alianțele existente?
Situația lui Churchill, totuși, nu depindea de vreo poziție de negociere anume,
în data de l iulie 1953, el a respins teoria că politica Kremlinului era imuabilă și
că Uniunea Sovietică era într-o oarecare măsură prima societate care să devină
imună la eroziunea istoriei. Potrivit Iui Churchill, dilema occidentală consta în
combinația dintre refuzul de a recunoaște orbita de sateliți sovietici și lipsa
voinței de a risca un război pentru a o demonta. Singura ieșire era lansarea unei

„recunoașteri în forță" pentru a se determina implicațiile noii realități sovie-
tice. El i-a scris lui Eisenhower:
Nu intenționez mai mult decât la Fulton sau în 1945 să fiu prostit de ruși. Cred totuși
că există o schimbare în echilibrul lumii, în mare măsură datorită acțiunii americane și
a reînarmării, dar și datorită declinului filosofiei comuniste, schimbare ce justifică
studierea ei la rece, pe baza faptelor, de către națiunile libere, care trebuie să rămână
unite și puternice.24
Speranța lui Churchill era că „zece ani de liniștire, plus știință productivă ar
putea crea o lume diferită"25. Churchill nu mai propunea o reglementare globală,
ci o politică ce ulterior avea să se numească „destindere". Churchill recunoscuse
că dificultatea politicii de îngrădire în versiunea sa originală consta în aceea că,
oricât de puternic era analizată, implementarea ei practică însemna rezistență de
dragul rezistenței până în acea îndepărtată zi când sistemul sovietic avea să se
transforme cumva el însuși, îngrădirea se prea putea să implice o destinație
impresionantă, dar oferea puține sub aspectul susținerii pe parcursul călătoriei.
Alternativa sa era o reglementare cuprinzătoare imediată, care implica o călătorie
mai ușoară spre o destinație mai puțin atrăgătoare, dar d& asemenea risca și
coeziunea Alianței Atlantice și integrarea Germaniei în Occident – un preț exor-
bitant pentru orice quidpro quo previzibil atâta vreme cât nu era cerut de condu-
cătorii germani înșiși. Ceea ce propunea acum Churchill era ceva intermediar –
coexistență pașnică, pentru a permite eroziunii timpului să liniștească politica
sovietică pe termen lung.
Presiunea psihologică a unei ere de confruntări fără obiect era evidențiată de
atitudinea schimbată a lui George F. Kennan. Realizând că modalitatea sa inițială
de abordare a Uniunii Sovietice se transforma în rațiunea fundamentală a unei
nesfârșite confruntări militare, el a elaborat un concept de negociere a unei re-
glementări generale foarte asemănător cu ceea ce păruse a avea Churchill în
minte în 1944-l945.
Principalul obiectiv al așa-numitei scheme de dezangajare a lui Kennan era
retragerea trupelor sovietice din centrul Europei. Pentru aceasta, Kennan era pre-
gătit să plătească cu o retragere comparabilă a forțelor americane din Germania.
Susținând cu înfocare că Germania avea să fie în stare să se apere de una singură
cu arme convenționale, așa cum făcuse întotdeauna, mai ales dacă armatele sovie-
tice aveau de traversat Europa de Est înainte de a ajunge Ia granițele Gerrnaniei,
Kennan deplângea excesiva încredere în strategia nucleară. El a susținut o propu-
nere a ministrului de externe polonez, Adam Rapacki, privind o zonă denuclea-
rizată în Europa Centrală, cuprinzând Germania, Polonia și Cehoslovacia.26
Dificultatea cu privire la ambele scheme, a lui Kennan și a lui Rapacki, era
aceeași cu cea relativă la Nota de pace a lui Stalin: ele ar fi dat integrarea Ger-
maniei în Occident în schimbul retragerii sovietice din Germania de Est și din
părți ale Europei Răsăritene, ceea ce, dacă nu era cuplat cu garanții împotriva
intervenției sovietice în vederea protejării regimurilor comuniste, ar fi condus la
o dublă criză: una în Europa de Est și o alta pentru găsirea unui rol național
responsabil Germaniei, care se vădise a fi derutantă după unificarea sa în 1871.27
în lumina înțelepciunii convenționale a acelui timp, conceptul Rapacki-Kennan
de negociere a unei retrageri americane de aproape 5000 de kilometri pentru o
retragere sovietică de câteva sute de kilometri implica riscul suplimentar de a se
acorda o importanță deosebită categoriei armamentului, în care Uniunea Sovie-
tică era percepută ca având preponderență, cu stigmatizarea în același timp a ar-
melor nucleare, lucru care, în cel mai bun caz, făcea agresiunea imposibil de
calculat. Aceasta a fost propria mea optică la acel moment.28
Churchill, ca de atâtea ori înainte, a avut intuiția corectă chiar dacă, pe mo-
ment, nu a avut remediul corespunzător. Popoarele democratice nu aveau să fie

dispuse să susțină pe termen nedefinit confruntarea dacă guvernele lor nu aveau
să demonstreze în prealabil fără dubiu că toate alternativele la conflict fuseseră
explorate. Dacă democrațiile nu reușeau să dezvolte un program concret de
calmare a tensiunilor cu sovieticii, atât popoarele cât și guvernele lor își asumau
riscul de a fi amăgite de ofensivele de pace în cadrul cărora îndelung așteptata
transformare a societății sovietice avea să fie proclamată pe baza a nimic mai
substanțial decât o schimbare ,a tonului sovietic. Dacă era ca democrațiile să
evite oscilațiile între extremele intransigenței și ale concilierii, ele trebuiau să-și
conducă diplomația în cadrul unei marje înguste: între o confruntare nesfârșită,
care începea să devină apăsătoare pe măsură ce stocurile nucleare creșteau de
ambele părți, și un gen de diplomație care calma percepțiile publicului relative la
Războiul rece, fără a îmbunătăți de fapt situația reală.
Democrațiile se aflau de fapt pe o poziție puternică pentru a manevra în inte-
riorul acestei marje înguste, deoarece sfera lor de influență era cu mult mai pu-
ternică decât cea a sovieticilor și deoarece prăpastia economică și socială dintre
superputeri nu părea decât să se lărgească. Istoria părea să fie de partea lor, cu
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 449
condiția ca ele să fie în stare să combine imaginația cu disciplina. Aceasta, în orice
caz, a fost rațiunea aflată în spatele politicii de destindere de mai târziu, a lui Nixon
(a se vedea capitolul 28). A fost de fapt implicația retragerii de pe poziție a lui
Churchill din scrisoarea adresată lui Eisenhower în l iulie 1953, când vorbea de
„zece ani de liniștire, plus știință productivă" care să facă o lume mai bună.
Alături de Adenauer, John Poster Dulles a fost omul de stat occidental care
s-a opus cel mai ferm riscării în negocieri fluide a greu câștigate! coeziuni a
Occidentului. Evaluarea făcută de Dulles pericolului conținut în ceea ce propu-
sese Stalin și pe care teoreticienii dezangajării au avansat-o ulterior era în esență
corectă. Totuși, el a creat și o vulnerabilitate psihologică susținând că cea mai
bună cale de a păstra coeziunea Occidentului era de a evita negocierile cu totul –
după cum reiese din nota sa de atenționare către un scriitor de discursuri al Casei
Albe în aprilie 1953:
…există un anumit pericol până și în aparența acceptării de către noi a acestor deschi-
deri sovietice. Este evident că ceea ce fac ei se datorează presiunilor din afară și nu
știu nimic mai bun de făcut decât să menținem în momentul de față aceste presiuni.29
Cu asemenea afirmații, Dulles a atins limitele politicii de îngrădire. Societă-
țile democratice aveau nevoie și de niște obiective, nu numai de rezistență pentru
a justifica Războiul rece. Cu toate că programele politice avute la dispoziție erau
incompatibile cu interesele democrațiilor, era nevoie de o concepție, politică
alternativă pentru evoluția pașnică a Europei Centrale – un program care să pună
accentul pe păstrarea Germaniei înăuntrul instituțiilor occidentale, împreună cu
măsuri pentru calmarea tensiunilor din lungul liniei de despărțire ce traversa
Europa. Dulles a evitat să vorbească despre această nevoie, preferând să aducă în
impas convorbirile miniștrilor de externe cu poziții cunoscute, în ideea de a câș-
tiga timp pentru consolidarea Alianței Atlanice și reînarmarea Germaniei. Pentru
Dulles, o asemenea politică evita discordia între aliați; cât despre conducătorii
poststaliniști aflați în stare de confuzie, aceasta i-a scutit de încordarea de a fi
nevoiți să ia hotărâri dureroase.
O dată ce conducătorii comuniști și-au dat seama că democrațiile nu aveau să
preseze în chestiunile Europei Centrale, ei au căutat mult râvnitul răgaz în relațiile
cu Occidentul concentrându-se asupra a ceea ce Eisenhower și Dulles definiseră
drept teste de bună-credință: Coreea, Indochina și Tratatul de stat al Austriei. In loc
să servească drept bilete de intrare la o negociere privitoare la Europa, pe care
Churchill o avusese în vedere în 1953, aceste acorduri au ajuns să i se substituie, în
ianuarie 1954, o întâlnire a miniștrilor de externe având ca subiect Germania a

ajuns repede în impas. Dulles și Molotov ajunseseră de fapt la concluzii identice.
Nici unul nu dorea să se angajeze într-o diplomație fluidă; fiecare prefera consoli-
darea propriei sfere de influență unei politici externe mai aventuroase.
Pozițiile celor două părți nu erau, totuși, simetrice. Impasul servea obiecti-
velor tactice și interne imediate ale Moscovei, dar acționa în favoarea strategiei
pe termen lung a Americii – chiar dacă nu toți conducătorii americani au înțeles
asta întru totul. De vreme ce Statele Unite și aliatele lor erau sortite să câștige o
cursă a înarmărilor, iar sfera lor de influență avea cel mai mare potențial econo-xw J-^11 L/V/1V1/A l I
mic, ele concepeau în mod corespunzător că obiectivele sovietice pe termen lung
necesitau într-adevăr o slăbire a tensiunilor și o reglementare realistă a chestiunilor
central-europene. Molotov s-a ferit să facă concesii care, oricât de dureroase, ar fi
putut scuti Uniunea Sovietică de supraextindere și o eventuală prăbușire; Dulles a
evitat flexibilitatea, lucru pentru care a plătit prețul unor controverse economice
inutile și al vulnerabilității în fața ofensivelor de pace cosmetice ale sovieticilor,
dar care a pus și bazele victoriei strategice finale a Americii.
Dulles a folosit răgazul pentru a-și urmări obiectivul de a integra Germania în
NATO. Problema găsirii unei căi de a adecva Germania Federală la structura
militară occidentală a fost iritantă. Francezii nu erau nici doritori să vadă o
Germanie complet reînarmată, nici nu voiau să își sacrifice sistemul național de
apărare pentru un sistem de apărare integrat occidental care să includă Germania
deoarece aceasta ar fi însemnat parțial să pună apărarea țării lor în mâinile ace-
lora care devastaseră Franța cu numai un deceniu înainte și ar fi limitat capaci-
tatea Franței de a-și purta războaiele coloniale. Acesta a fost motivul pentru care
planul de a constitui o Comunitate Defensivă Europeană s-a năruit în fața împo-
trivirii Franței. Dulles și Anthony Eden s-au îndreptat așadar către alternativa de
a integra pur și simplu Republica Federală Germania în NATO. Sub presiune,
Parisul și-a dat acordul insistând ca Marea Britanie să se angajeze la staționarea
permanentă de trupe britanice pe pământ german. Când Eden a acceptat această
propunere, Franței i-au fost date asigurările militare concrete pe care Marea
Britanic le refuzase cu atâta consecvență după primul război mondial. De atunci
înainte, trupe britanice, franceze și americane au fost staționate în Germania ca
aliate ale Republicii Federale. Ceea ce începuse ca inițiativa lui Stalin de a pune
capăt împărțirii Germaniei (pentru o vreme, vag susținută de Churchill) se în-
cheiase confirmând împărțirea Europei. Ca o ironie, Churchill, apostolul sferelor
de influență, a căutat în cete din urmă să le îndulcească impactul și, probabil, să
le elimine cu totuJ; în vreme ce Dulles, ministrul de externe al țării care întot-
deauna tunase și fulgerase împotriva sferelor de influență, s-a vădit a fi princi-
palul purtător de cuvânt al politicii care le-a înghețat pe poziție.
America, ajungând să capete încredere în solidaritatea sferei sale, simțea
acum că era în siguranță să se adreseze rușilor. Fapt era, totuși, că o dată consoli-
date blocurile american și sovietic în Europa, existau din ce în ce mai puține
lucruri despre care să se discute. Ambele părți se simțeau suficient de în largul
lor pentru a avea o întâlnire la vârf, nu pentru a reglementa Războiul rece, ci
exact deoarece știau că aceasta ar fi evitat toate chestiunile fundamentale.
Churchill se retrăsese, Republica Federală Germania fusese pusă la adăpost în
NATO, iar Uniunea Sovietică decisese că a-și păstra sfera de influență în Europa
de Est era mai sigur decât a încerca să ademenească Republica Federală pentru a
o rupe din legăturile ei cu Occidentul.
Astfel, întâlnirea la vârf de Ia Geneva, din iulie 1955 s-a dovedit a fi extrem
de departe de ceea ce propusese Churchill inițial. In loc să treacă în revistă mo-
tivele de tensiune, conducătorii prezenți Ia întâlnire abia dacă au amintit chestiunile
care provocaseră Războiul rece. Agenda de lucru a oscilat între încercările de a se

marca puncte propagandistice și de a se transfera soluția problemelor Est-Vest
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 451
psihologiei amatoriste. Propunerea „ceruri deschise" a lui Eisenhower, cu privire
la efectuarea de raiduri reciproce de recunoaștere aeriană a teritoriului celuilalt
risca puțin, deoarece nu le-ar fi spus sovieticilor nici un lucru pe care ei să nu-l fi
cunoscut deja prin intermediul serviciilor lor de informații și din surse publice,
dezvăluind în schimb recunoașterii americane enigma imperiului sovietic. Știu
din experiență personală că analiștii politici din anturajul lui Eisenhower care au
proiectat-o – în principal sub îndrumarea lui Nelson Rockefeller, care era pe atunci
consilier prezidențial – ar fi fost uimiți dacă ar fi fost acceptată. Și nici respingerea
ei de către Hrușciov nu a atras după sine vreo penalitate pentru Uniunea Sovietică.
Chestiunea viitorului.Europei Centrale a fost pasată miniștrilor de externe fără
linii directoare.
Rezultatul major al întâlnirii la vârf a fost că a demonstrat nevoia psihologică
a democrațiilor de răgaz după un deceniu de confruntări. După ce anterior
susținuseră cu fermitate în fața lui Stal in propuneri specifice, democrațiile cedau
acum înaintea unei schimbări de ton sovietice. Erau precum alergătorul la mara-
ton care, văzând linia de sosire, se așează istovit pe marginea drumului și le per-
mite celorlalți concurenți să-l ajungă din urmă.
Eisenhower și Dulles dezamorsaseră cu abilitate și tenacitate rămășițele Notei
de pace a lui Stalin și ale chemărilor elocvente ale lui Chuchill pentru o întâlnire
la vârf, insistând asupra unor soluții specifice pentru probleme la fel de spe-
cifice. Cu toate acestea, în cele din urmă, ei au ajuns la concluzia că așteptarea
apariției unei schimbări interne în Uniunea Sovietică transmitea un mesaj prea
rigid și că a elabora poziții de negociere alternative se putea dovedi a fi prea
riscant la adresa înțelegerii deja atinse, îngrădirea putea fi susținută numai ofe-
rind poporului lor ceva speranțe privind terminarea Războiului rece. Dar, în loc
să se înțeleagă asupra unui program politic al lor, ei au ajuns să accepte tocmai
lucrul de care se temuseră până atunci: tendința crescândă de a interpreta stilul
mai puțin provocator al lui Hrușciov și al lui Bulganin drept semn al unei
schimbări de esență în atitudinea sovietică. Simplul fapt că avusese loc o
întâlnire – oricât de nesemnificativă în conținut – pe parcursul căreia nu exista-
seră confruntări alimentase speranța democrațiilor că îndelung prezisă transfor-
mare a Uniunii Sovietice era în curs de a se produce.
Chiar înainte ca întâlnirea să aibă loc, Eisenhower dăduse tonul discuțiilor.
Renunțând la insistența anterioară a administrației sale asupra evoluțiilor con-
crete și amănunțite, el a formulat obiectivele diplomației Est-Vest în termeni în
mare măsură psihologici:
Numeroasele noastre conferințe postbelice au fost caracterizate prea mult de atenția
acordată detaliilor, de efortul de a lucra aparent pe probleme specifice în dauna sta-
bilirii unui spirit și a unei atitudini de abordare a lor.30
Reacția mediilor de informare a fost extatică și s-a concentrat pe afirmația că
ceva fundamental avusese loc în cadrul întâlnirii la vârf, deși ce anume rămânea
o necunoscută. „Dl Eisenhower a făcut chiar mai mult decât să înfrângă un
dușman în luptă, cum primise misiunea să o facă în urmă cu un deceniu", afirma
un editorial în New York Times. „A făcut ceva pentru a împiedica lupta să aibă
loc… Altcineva poate că ar fi răspuns cu forță la forță. A fost harul dlui Eisen-
hower să-i atragă pe ceilalți în cercul bunăvoinței sale și să modifice atitudinea,
dacă nu politica, micului grup de vizitatori sosit de peste Elba."3
Chiar și Dulles a fost transportat de „spiritul" Genevei. „Până la momentul
Genevei." a spus el ministrului de externe britanic, Harold Macmillan, două luni
mai târziu, „politica sovietică s-a bazat pe intoleranță, care era nota dominantă a
doctrinei sovietice. Politica sovietică se bazează acum pe tolerantă, care include

n *•
reiații bune cu toată lumea…" " întâlnirea la vârf și atmosfera din jurul ei deveni-
seră propriile lor recompense.
Pătrunzând în spiritul lucrurilor, Harold Macmillan a susținut că adevărata
semnificație a întâlnirii la nivel înalt de la Geneva consta nu în vreun acord
specific, ci în relațiile personale dintre conducători, la stabilirea cărora contri-
buise. Chiar și în patria diplomației echilibrului puterii, atmosfera era situată la
înălțimea elementului-cheie al politicii externe:
De ce a transmis această întâlnire o tresărire de speranță și bune așteptări de jur împre-
jurul lumii? Nu pentru că discuțiile au fost cu totul remarcabile… Ceea ce a izbit ima-
ginația lumii a fost faptul întâlnirii prietenoase între șefii celor două mari grupări în care
este împărțită lumea. Acești oameni, purtându-și imensele poveri, s-au întâlnit și au
discutat și au glumit împreună, ca muritorii de rând… Nu mă pot opri să gândesc că idila
din vară de la Geneva nu a fost câtuși de puțin o legătură vagă sau prefăcută.
Numai dacă ar fi istoria mai iertătoare. Conducătorii americani avuseseră
dreptate în aprecierea lor anterioară cum că Războiul rece era rezultatul acțiuni-
lor sovietice și nu al retoricii sovietice sau al comportamentului personal. Refu-
zul conducătorilor ambelor părți de a se referi la cauzele tensiunii era menit să Ie
perpetueze și să le facă sensibile. Dacă o simplă întâlnire putea avea asemenea
impact asupra opiniei publice occidentale, ce i-ar mai fi îndemnat pe sovietici să
facă concesii substanțiale? Intr-adevăr, nu avea să apară nici una în legătură cu
vreo chestiune politică pe parcursul unui deceniu și jumătate care a urmat.
Sferele de influență de ambele părți ale liniei germane de despărțire au înghe-
țat. Intre momentul înființării NATO și deschiderea negocierilor dintre demo-
crații și Uniunea Sovietică, care au condus la Acordurile de la Helsinki, din
1975, singurele negocieri politice au fost cele inițiate de ultimatumurile sovietice
asupra Berlinului. Diplomația s-a deplasat tot mai mult înspre domeniul con-
trolului armamentului, care era cealaltă față a abordării de tip „poziții de forță".
Susținătorii acestei noi abordări căutau să transforme limitarea sau controlul
armamentului într-un substitut al dialogului politic; sau, în limbajul îngrădirii, a
limita pozițiile de forță la cel mai jos nivel, compatibil cu interzicerea. Dar, exact
după cum pozițiile de forță nu se traduceau automat în negocieri, nici controlul
armamentului nu se traducea automat într-o relaxare a tensiunilor.
Chiar în timp ce era salutată în Occident drept începutul unui dezgheț în
Războiul rece, întâlnirea la vârf de la Geneva vestea pătrunderea în cea mai
periculoasă fază a acestui război. Deoarece conducătorii sovietici trăseseră
concluzii cu totul diferite decât conducătorii democrațiilor. Urmașii lui Stalin își
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 453
veniseră în fire în mijlocul confuziei și a nesiguranței generale cu privire la în-
trebarea dacă se putea ca democrațiile să exploateze dezordinea generală pentru
a anula cuceririle sovietice postbelice. Totuși, în iunie 1953, la abia trei luni de
la moartea tiranului, ei reușiseră să înăbușe o revoltă în Berlinul de Est, care era
teoretic un oraș stăpânit de patru puteri, fără nici o reacție din partea Occiden-
tului. Ei tărăgănaseră unificarea germană fără să întâmpine rezistență, iar contro-
lul politic comunist asupra Europei Centrale și de Est era pus sub semnul între-
bării numai la modul retoric. In cele din urmă, la întâlnirea la vârf de la Geneva,
ei primiseră un certificat de bună purtare fără să se angajeze în explorarea
serioasă a nici uneia dintre problemele care conduseseră la Războiul rece.
Marxiști convinși, au tras singura concluzie compatibilă cu ideologia lor
anume că: raportul de forțe se deplasa în favoarea lor. Fără îndoială că această
convingere a fost întărită de creșterea, deși încă relativ mică, a stocurilor nu-
cleare sovietice și de pașii făcuți înspre fabricarea bombei cu hidrogen. Hrușciov
a rezumat întâlnirea la vârf în memoriile sale: „… dușmanii noștri au realizat
acum că eram în stare să rezistăm presiunilor lor și să le deslușim șmecheriile."^

în februarie 1956, la șapte luni după întâlnirea la nivel înalt, în cadrul aceluiași
congres al partidului în care l-a înfierat pe Stalin, Hrușciov a descris situația in-
ternațională într-o manieră dezaprobatoare față de democrații:
Criza generală a capitalismului continuă să se adâncească… Tabăra internațională a
socialismului exercită o tot mai mare influență asupra cursului evenimentelor mon-
diale… Poziția forțelor imperialiste slăbește continuu…
Cauza esențială a neînțelegerii dintre conducătorii democrațiilor și omologii
lor din URSS era insistența celor dintâi de a aplica nomenklaturii sovietice
criteriile extrase din propria lor experiență istorică. Era o înțelegere profund
greșită. Cea de-a doua generație de conducători comuniști era modelată de un
trecut care ar fi fost de neconceput în democrații, învățătura căpătată la școala lui
Stalin garantase malformații psihologice. Numai sclavul unei ambiții neînfrânate
ar fi putut face tolerabil pătrunzătorul sentiment de teroare generat de pedeapsa
cu moartea sau viața în gulag pentru cel mai neînsemnat pas greșit – sau chiar
pentru o schimbare de politică a dictatorului însuși.
Generația care a crescut sub Stalin își putea reduce riscurile numai prin
servilism față de toanele stăpânului și prin denunțarea sistematică a colegilor.
Și-au făcut existența de coșmar mai suportabilă printr-o încredere pătimașă în
sistemul căruia își datorau carierele. Abia la generația următoare aveau să expe-
rimenteze conducătorii sovietici șocurile deziluziei.
După cum relevă materialul despre Stalin din memoriile lui Gromîko, subor-
donații lui Stalin erau conștienți de atrocitățile ce erau comise în numele comu-
nismului36. Cu toate acestea, ei își linișteau conștiințele, care oricum nu erau din
cale afară de elevate, atribuind stalinismul aberațiilor unui individ, mai degrabă
decât eșecului sistemului comunist, în afară de aceasta, aveau puține ocazii de
reflecție sistematică, deoarece Stalin avusese grijă ca cei din eșalonul superior de
conducere să fie într-o stare de continuă mișcare. Iar pierderea unei poziții în
regimul lui Stalin nu echivala cu revenirea într-o viață normală în „sectorul
privat"; pentru puținii norocoși care au reușit să supraviețuiască, a însemnat
dizgrație publică și izolare completă de colegii de odinioară.
Neîncrederea morbidă care devenise un mod de viață pentru nomenklatura
sovietică le-a caracterizat comportamentul și în perioada imediat următoare fazei
poststaliniste. Urmașii lui Stalin au pierdut aproape cinci ani cu lupta lor pentru
succesiune: în 1953 a fost executat Beria; în 1955, Malenkov a fost înlăturat din
funcție; în 1957, Hrușciov a înfrânt așa-numitul grup antipartid al lui Molotov,
Kaganovici, Șepilov și Malenkov, iar în 1958 a atins puterea absolută prin
demiterea lui Jukov. Această furtună a făcut ca relaxarea tensiunilor cu Occi-
dentul să constituie o necesitate pentru conducerea Kremlinului, deși nu a împie-
dicat-o să vândă arme în Egipt sau să suprime Revoluția ungară.
Schimbarea tonului conducerii sovietice nu s-a tradus în acceptarea noțiunii
occidentale de coexistență pașnică, în 1954, când Malenkov vorbea despre
pericolul războiului nuclear, se poate ca el să fi dat la iveală primele frământări
ale recunoașterii de către sovietici a realităților Erei nucleare. Se poate la fel de
bine ca el să fi încercat să submineze încrederea democrațiilor în arma pe care
ele își bazau securitatea. Condamnarea Iui Stalin de către Hrușciov se poate să fi
semnalat o îmblânzire a comunismului, dar e clar că el a folosit-o și ca armă
împotriva foștilor asociați ai lui Stalin, care reprezentau principala sa opoziție, și
ca mijloc de obținere a controlului asupra partidului comunist.
Este adevărat, Hrușciov a avut curajul de a-l epura pe Beria sau, cel puțin, a
recunoscut nevoia de a face astfel pentru propria-i supraviețuire; și a făcut
capricios experimente cu un dezgheț intelectual și cu destalinizarea Europei de
Est deopotrivă. EI a fost înaintemergătorul Iui Gorbaciov prin aceea că a început
un proces de schimbare, ale cărui implicații nu le înțelegea și a cărui direcție ar fi

deplâns-o. Din această perspectivă, se poate spune că prăbușirea comunismului a
început cu Hrușciov.
Această prăbușire a fost atât de completă încât ești tentat să uiți cât de necru-
țător a provocat Hrușciov comunitatea internațională. Avea un instinct de țăran
pentru identificarea punctelor nevralgice ale țărilor pe care ideologia sa le defi-
nise drept imperialiste. A iscat o criză în Orientul Mijlociu, a lansat o serie de
ultimatumuri Ia adresa Berlinului, a încurajat războaie de eliberare națională și a
plasat rachete în Cuba. Dar deși a provocat mare derută Occidentului, nu a obți-
nut nici un câștig permanent pentru Uniunea Sovietică, deoarece se pricepea mai
bine să provoace crize decât cum să le finalizeze. Și pentru că, în ciuda întregii
confuzii create; Occidentul a rezistat până la sfârșit, rezultatul acțiunilor agresive
ale lui Hrușciov a fost o imensă cheltuială a resurselor sovietice fără vreun câștig
strategic permanent și în schimbul unei umilințe severe în timpul crizei cubaneze
a rachetelor.
întâlnirea la vârf de la Geneva, din 1955, a fost punctul de pornire pentru toate
aceste aventuri. Pe drumul de la Geneva spre casă, Hrușciov s-a oprit în Berlinul
de Est pentru a recunoaște suveranitatea regimului comunist est-german. A fost o
mișcare pe care Stalin o evitase. Pentru restul Războiului rece, problema unificării
NEGOCIIND cu COMUNIȘTII 455
Germaniei avea să dispară de pe agenda internațională, deoarece Moscova o
trecuse în seama negocierilor dintre cele două state germane. De vreme ce valorile
politice ale acestor state erau incompatibile și nici unul nici altul nu era dispus să
se sinucidă, unificarea nu ar fi putut interveni decât prin prăbușirea politică a unuia
dintre ele. Așadar, criza Berlinului din 1958-l962 și-a avut originea la Geneva.
în 1955, la un deceniu după moartea lui Roosevelt, reglementarea postbelică
în Europa își făcea în cele din urmă apariția, nu prin negocieri între învingătorii
în cel de-al doilea război mondial, ci ca rezultat al incapacității lor de a negocia o
reglementare. A fost exact ceea ce Roosevelt încercase să evite: două tabere
armate confruntându-se în centrul continentului și o angajare militară americană
masivă în Europa – un aranjament al sferelor-de-influență în toată puterea cu-
vântului. Și totuși, era un aranjament care alimenta o anumită stabilitate. Ches-
tiunea Germaniei, chiar dacă nerezolvată, fusese cel puțin amânată. Sovieticii au
fost nevoiți să accepte, dacă nu să recunoască statul german de Vest, iar
americanii au făcut la fel în.privința Germaniei de Est.
Nikita Hrușciov, însă, nu avea de gând să lase sfera americană să prospere
fără luptă. El avea să adreseze provocări Occidentului în domenii pe care Stalin
le considerase întotdeauna a se afla în afara sferei sovietice de interes, făcând ca
punctele fierbinți ale competiției sovieto-americane să se mute în afara Europei.
Primul dintre aceste puncte fierbinți avea să erupă în ceea ce s-a numit Criza
Suezului, din 1956.
CAPITOLUL 2)
Evitând politica de îngrădire:
* Criza Suezului
Toate discuțiile despre coexistența pașnică având ca punct de pornire întâl-
nirea la vârf de la Geneva, din 1955, nu puteau modifica realitatea fundamentală:
Statele Unite și Uniunea Sovietică, indiscutabil puterile dominante ale lumii,
erau încleștate într-o competiție geopolitică. Un câștig pentru una dintre părți era
larg perceput ca fiind o pierdere pentru cealaltă. Pe la mijlocul anilor '50, sfera
de influență americană în Europa era în creștere și voința demonstrată a Americii
de a proteja această sferă prin forța militară ținea în frâu aventurismul sovietic.
Dar impasul din Europa nu însemna impas în întreaga lume. In 1955, la numai

două luni după întâlnirea la vârf de la Geneva, Uniunea Sovietică a făcut o
vânzare masivă de armament către Egipt, dând arme pe bumbac, aflat atunci în
criză de supraproducție – o mișcare îndrăzneață de extindere a influenței sovie-
tice în Orientul Mijlociu. Făcându-și oferta de influență în Egipt, Hrușciov, de
fapt, evitase acel cordon sanitaire pe care Statele Unite îl construiseră îm-
prejurul Uniunii Sovietice, confruntând astfel Washingtonul cu sarcina de a-i
contra pe sovietici într-o zonă considerată până atunci ca aflată la adăpost în
sfera occidentală.
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 457
Staiin nu fusese dispus niciodată să mizeze credibilitatea sovietică pe lumea
în curs de dezvoltare. Considera că aceasta era prea îndepărtată și prea instabilă,
cu conducători prea greu de controlat, iar Uniunea Sovietică încă nu îndeajuns
de puternică pentru a se angaja în aventuri la mare distanță – cu toate că, în timp,
creșterea puterii militare sovietice i-ar fi putut schimba atitudinea. Până și în
1947, Andrei Jdanov, care se vădise a fi unul dintre cei mai apropiați sfătuitori ai
lui Staiin la acel moment, tot mai descria Orientul Mijlociu drept o zonă domi-
nată de imperialiștii americani și britanici, care se concurau reciproc1.
Conducătorii sovietici nu se poate să nu fi înțeles că prima lor vânzare de
arme către o țară în curs de dezvoltare avea să stârnească naționalismul arab, să
facă conflictul arabo-israel i an și mai greu de stăpânit și să fie percepută ca o
provocare majoră la adresa dominației occidentale în Orientul Mijlociu. Până să
se împrăștie fumul, Criza Suezului distrusese deja statutul de Mari Puteri al
Marii Britanii și al Franței, în afara Europei, America avea să fie obligată de aici
înainte să asigure cu trupe meterezele Războiului rece practic de una singură.
Gambitul deschiderii lui Hrușciov a fost destul de prudent. Uniunea Sovietică
nici măcar nu era implicată în vânzarea de arme inițială, de vreme ce tranzacția
era teoretic cehoslovacă, deși acest subterfugiu a fost repede abandonat. Oricât
de bine camuflată, vânzarea de arme sovietice în Orientul Mijlociu atingea un
punct nevralgic al Europei Occidentale, în special al Marii Britanii. După India,
Egiptul reprezenta cea mai importantă moștenire a trecutului imperial ăl Marii
Britanii, în secolul XX, Canalul Suez devenise principala arteră de aprovizionare
cu petrol a Europei de Vest. Chiar și așa slăbită cum era după cel de-al doilea
război mondial, Marea Britanie, continua să se considere puterea dominantă în
Orientul Mijlociu, dominația ei sprijinindu-se pe doi piloni: Iranul, care livra
petrol prin intermediul unei companii mixte anglo-iraniene; și Egiptul, care
servea drept bază strategică. Liga arabă fusese promovată de Anthony Eden în
1945 drept cadru politic al rezistenței Orientului Mijlociu în fața pătrunderii
unor forțe din afară. Forțe britanice semnificative staționau în Egipt, Irak și Iran.
Un ofițer britanic, generalul John Glubb (Glubb Pașa), comanda Legiunea arabă
a Iordanului.
în anii '50, această lume a început să se destrame, în aplauzele primei generații
de țări proaspăt independente, primul-ministru iranian Mossadegh a naționalizat în
1951 industria petrolului și a cerut retragerea trupelor britanice care protejau com-
plexul petrolier de la Abadan. Marea Britanie nu se mai simțea îndeajuns de pu-
ternică pentru a întreprinde o acțiune militară atât de aproape de granița sovietică
fără sprijin american, care nu se afla la îndemână. Mai mult, ea credea că dispune
de o poziție de repliere în principala sa bază din lungul Canalului Suez.
Provocarea lansată de Mossadegh a luat sfârșit doi ani mai târziu, când
Statele Unite au încurajat o lovitură de stat pentru a-l răsturna. (La acea vreme,
Washingtonul încă mai considera operațiunile acoperite ca fiind mai îndreptățite
decât intervenția militară.) Supremația Marii Britanii în Iran nu a mai fost, însă,
restabilită niciodată, în 1952, se prăbușea și poziția militară în Egipt a Marii

Britanii. Un grup de tineri ofițeri exprimând atitudinea naționalistă și anticolo-
458 DIPLOMAȚIA
nială care cuprindea întreaga regiune l-a detronat pe coruptul rege Farouk. Figura
lor dominantă era colonelul Gamal Abdel Nasser.
Personalitate puternică, de un farmec considerabil, Nasser a devenit o figură
carismatică făcând apel la naționalismul arab. El se simțise profund umilit de
înfrângerea arabilor în războiul din 1948, cu Israelul. Vedea în crearea statului
evreu punctul culminant al unui secol de colonialism occidental. Era hotărât să
expulzeze din zonă Marea Britanie și Franța.
Apariția lui Nasser a scos la iveală conflictul latent dintre Statele Unite și
principalii săi aliați din NATO în chestiunea colonialismului, încă din aprilie
1951, Churchill, pe atunci încă lider al opoziției, chemase la acțiune unită în
Orientul Mijlociu:
Noi nu mai suntem destul de puternici pentru a purta întreaga povară politică pe care
am purtat-o până acum în Mediterana, sau chiar pentru a ne asuma rolul conducător în
controlul diplomatic al acelui teatru. Dar Statele Unite și Marea Britanie împreună,
ajutate de Franța… noi trei împreună am deține o foarte puternică poziție pentru a face
față, să zicem, problemei egiptene și întregii chestiuni a apărării Canalului Suez.
Când a ajuns în Orientul Mijlociu, însă, America a respins rolul pe care îl
jucase în Grecia și în Turcia; și nu avea nici să-și asume moștenirea supremației
politice europene, nici să-și permită să fie asociată cu tradiția colonială. Atât
Truman cât și Eisenhower s-au opus cu fermitate acțiunilor militare britanice în
Iran sau Egipt pe motivul că asemenea dispute ar trebui să fie judecate de Națiu-
nile Unite, în realitate, ei nu au vrut să fie identificați cu moștenirea colonială a
Marii Britanii, pe care în mod corect o considerau de nesusținut.
Cu toate acestea, America avea slăbiciunea propriilor iluzii, dintre care una
era că mișcările de independență din lumea în curs de dezvoltare se asemănau cu
experiența americană și "că din acest motiv noile națiuni ar sprijini politica
externă americană o dată ce ar fi realizat că atitudinea Statelor Unite față de
colonialism se deosebea net de cea a puterilor europene. Conducătorii mișcărilor
de independență erau însă de o altă factură decât Părinții fondatori ai Americii.
Ei făceau uz de retorica democrației fără să aibă angajarea față de aceasta a celor
care au redactat Constituția americană, care credeau în mod sincer într-un sistem
de control și echilibrare. Imensa lor majoritate guvernau într-o manieră autori-
tară. Mulți erau marxiști. Aproape toți vedeau în conflictul Est-Vest o ocazie
pentru a răsturna ceea ce ei identificau drept vechiul sistem imperialist. Oricât
s-ar fi disociat America de colonialismul european, conducătorii americani se ve-
deau cu amărăciune percepuți, în țările în curs de dezvoltare, mai degrabă ca
auxiliari utili ai taberei imperialiste decât ca adevărați parteneri.
In cele din urmă, America a fost antrenată în Orientul Mijlociu de teoria
îngrădirii, care presupunea împotrivire față de expansionismul sovietic din orice
regiune, și de doctrina securității colective, care încuraja crearea unor organizații
similare cu NATO, pentru a face posibilă rezistența în fața amenințărilor militare
efective sau potențiale, în cea mai mare parte a lor însă, națiunile din Orientul
Mijlociu nu împărtășeau vederile strategice ale Americii. Ele se gândeau la
Moscova mai degrabă ca la o pârghie utilă pentru a obține concesii din partea
Occidentului, decât ca la o amenințare la adresa independenței lor. Multe dintre
noile națiuni au reușit să dea impresia că preluarea lor de către comuniști ar fi
reprezentat un pericol mai mare pentru Statele Unite decât pentru ele însele,
astfel încât nu aveau nici un motiv să plătească vreun preț pentru protecția
americană. Mai presus de orice, conducătorii populiști precum Nasser nu vedeau
nici un viitor în a fi identificați cu Occidentul. Ei voiau ca nestatornicele lor
popoare să-i perceapă ca pe unii care au smuls nu numai independența, dar și

libertatea de acțiune de la democrații. Nealinierea era pentru ei în aceeași măsură
o necesitate internă și o alegere de politică externă.
La început, nici Marea Britanie, nici America nu au înțeles ce reprezenta
Nasser. Ambele națiuni au plecat de la premisa că împotrivirea lui Nasser față de
politicile lor se datora vreunui set anume de nemulțumiri care puteau fi rezol-
vate. Puținele șanse de a verifica această ipoteză au fost viciate de premisele
diferite ale democrațiilor. Marea Britanie căuta să-l determine pe Nasser să-i
accepte dominanța istorică, în vreme ce Statele Unite încercau să-l ademenească
pe Nasser spre a lua parte la grandioasa lor strategie de îngrădire. Uniunea
Sovietică a sesizat o ocazie de a străpunge flancul „încercuirii capitaliste" și de
a-și câștiga noi aliați furnizându-le arme fără a-și asuma (ca în Europa de Est)
responsabilitatea pentru guvernarea lor internă. Nasser a folosit cu inteligență
convergența tuturor acestor tendințe pentru a-i face pe diferiții competitori să se
confrunte între ei.
Infuzia de arme sovietice în nestatornicul Orient Mijlociu a accelerat acest
proces. Cea mai bună ripostă a Marii Britanii și a Americii ar fi fost să-l izoleze pe
Nasser până când ar fi devenit evident că armele sovietice nu i-au adus nimic și
atunci, dacă Nasser și-ar fi abandonat legăturile cu sovieticii – sau, mai bine încă,
dacă ar fi fost înlocuit cu un conducător mai moderat – să urmeze cu o inițiativă
diplomatică generoasă. Aceasta avea să fie strategia americană față de Anwar
Sadat, douăzeci de ani mai târziu, în 1955, democrațiile au ales tactica opusă: ele
au încercat din greu să-l împace pe Nasser, îndeplinindu-i multe dintre cereri.
Precum mirajele în deșert, speranțele puterilor din afară s-au evaporat cu
fiecare efort făcut pentru a fi implementate. Marea Britanie a aflat că, indiferent
de cum își glazura prezența militară în regiune, nu și-o putea face să fie pe gustul
guvernărilor locale. Politica americană schizofrenică, de disociere de Marea
Britanie în chestiunile Orientului Mijlociu pentru a-l include pe Nasser într-un
parteneriat cu Marea Britanie în cadrul unei strategii globale antisovietice, nu a
reușit niciodată să se materializeze. Pe Nasser nu-l îmboldea nimic să-și aban-
doneze legăturile cu sovieticii. Imboldul lui era exact contrariul, și căuta să echi-
libreze fiecare beneficiu oferit de Statele Unite cu o mișcare de apropiere fie de
Uniunea Sovietică, fie de radicalii neutri, dar de preferință de ambele aceste
tabere. Cu cât căuta Washingtonul să-l oprească pe Nasser, cu atât mai mult
gravita șiretul egiptean înspre sovietici, prin aceasta sporind miza și căutând să
obțină cât mai multe beneficii de la Statele Unite.
In mod corespunzător, Uniunea Sovietică resimțea și ea frustrările inerente rela-
țiilor cu grupul țărilor nealiniate, în fazele de început ale pătrunderii sovietice în
Orientul Mijlociu, totul era câștig net. în schimbul unui cost neglijabil pentru-r^w l^iri_,UtVl/\ l IA
Moscova, democrațiile erau aruncate în defensivă. Conflictele' lor interne se
adunau, în vreme ce prezența sovietică se întărea în zone până atunci încredințate
sferei de influență occidentale. Cu trecerea timpului, însă, clienții pasionați din
Orientul Mijlociu ai Uniunii Sovietice au implicat Moscova în riscuri care depă-
șeau proporțiile oricărui câștig sovietic imaginabil. Și ori de câte ori Uniunea
Sovietică încerca să-și raporteze aceste riscuri la propriul interes național, aceas-
ta stârnea neplăcerea, dacă nu nemulțumirea nou găsiților săi clienți. Faptul a
permis diplomației occidentale să demonstreze incapacitatea sovieticilor de a
îndeplini obiectivele clienților săi – culminând cu îndepărtarea lui Sadat de
Moscova, cu începere din 1972.
Marea Britanie a fost prima forțată să-și abandoneze iluziile cu privire la
Orientul Mijlociu. Baza sa militară din lungul Canalului Suez a fost unul dintre
ultimele sale avanposturi imperiale semnificative, încartiruind vreo 80 000 de
soldați, însă Marea Britanie nu era deloc în stare să mențină o forță însemnată în

zona canalului în fața opoziției egiptene și în lipsa sprijinului american. In 1954,
forțată de Statele Unite, Marea Britanie a fost de acord ca până în 1956 să-și
retragă forțele din baza sa de la Suez.
Conducătorii americani se străduiau să combine două politici incompatibile:
să pună capăt rolului imperial al Marii Britanii, exploatând rămășițele influenței
britanice în scopul construirii unei structuri a îngrădirii în Orientul Mijlociu.
Administrația Eisenhower a dezvoltat conceptul de Parteneriat de nord al națiunilor
– care să fie compus din Turcia, Irak, Siria și Pakistan, cu Iranul ca posibil partici-
pant într-o fază ulterioară, într-o versiune a NATO pentru Orientul Mijlociu,
scopul acestuia era îngrădirea Uniunii Sovietice în lungul granițelor sale sudice.
Conceptul a dat roade sub forma Pactului de la Bagdad, sponsorizat de englezi,
dar s-a vădit a fi invalidat în mai multe țări. Pentru a fi eficace, o alianță trebuie
să reflecte un anumit sentiment al scopului comun, o percepție a pericolului
comun și capacitatea de adunare a puterilor prin strângere laolaltă. Nici unul
dintre aceste elemente nu se aplica Pactului de la Bagdad. Dezbinarea și animo-
zitatea dintre națiunile din zonă erau mai mari decât frica lor comună de expan-
siunea sovietică. Siria a refuzat să se alăture pactului; Irakul, deși gazdă a pactu-
lui vreme de doi ani, s-a preocupat mai mult de respingerea radicalismului arab
decât de agresivitatea sovietică; Pakistanul vedea amenințările Ia adresa securi-
tății sale venind din India, nu dinspre Uniunea Sovietică.
Nici forțele militare ale diverselor membre ale Pactului de la Bagdad nu erau
pregătite să-și ajute vecinii în caz de agresiune din partea unei superputeri;
obiectivul lor de bază era securitatea internă. Mai presus de orice, însuși Nasser,
cea mai dinamică forță din zonă, era hotărât să determine eșuarea pactului, pe
care îl privea drept o manevră ocolită de a revigora dominația colonială în
Orientul Mijlociu și de izolare a lui și a celorlalți radicaliști.
Prea dezbinate pentru a pune la punct măsuri punitive în vederea contracarării
influenței sovietice în regiune, Marea Britanie și Statele Unite au încercat apoi să
convingă Egiptul să se depărteze de Moscova demonstrându-i avantajele aderării
la tabăra occidentală, în acest scop, au adoptat două politici – au promovat pacea
între Eîgipt și Israel și l-au ajutat pe Nasser să construiască Barajul de la Assuan.
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 461
Inițiativa de pace s-a bazat pe încredințarea că fondarea statului evreu prin
forța armelor, în 1948, era principala sursă a radicalismului arab. O pace ono-
rabilă, s-a gândit, va înlătura acea umilință, însă în acest punct, radicaliștii și
naționaliștii arabi nu voiau pacea cu Israelul, onorabilă sau altminteri. Pentru ei,
statul evreu era o prezență străină, pătrunsă în forță în ținuturile tradițional arabe
pe baza unei pretenții vechi de 2000 de ani și urmărind să ispășească suferințele
evreilor, pe care nu popoarele arabe le provocaseră.
Dacă Nasser ar fi încheiat o pace veritabilă cu Israelul – adică, dacă ar fi
ajuns la o reglementare privind coexistența – el și-ar fi anulat pretențiile la con-
ducerea lumii arabe. Hotărât să nu fie pus într-o situație stânjenitoare înaintea
comunității arabe, Nasser a propus ca Israelul să cedeze întregul Negev, regiunea
deșertică din sud, cucerită în 1948, reprezentând mai bine de jumătate din
teritoriul Israelului, în care să li se îngăduie să revină sutelor de mii de pales-
tinieni refugiați, izgoniți în 1948.3
Israelul nu ar fi fost niciodată de acord să cedeze jumătate din teritoriul său
sau să permită repatrierea refugiaților arabi, care ar fi inundat ceea ce mai
rămăsese din stat. Ieșirea Israelului a fost să insiste asupra unui acord oficial de
pace cu granițe deschise – o cerere sunând inofensiv, dar pe care conducătorii
arabi au găsit-o și cel mai dificil de îndeplinit deoarece presupunea acceptarea
definitivă a noului stat. între cererea de pace a Israelului fără oferirea vreunui

teritoriu și cererea de teritoriu a țărilor arabe fără definirea păcii impasul era
inevitabil. Primele negocieri au produs un document la care avea să se adere
până la venirea lui Sadat în Egipt și timp de alți douăzeci de ani în restul lumii
arabe – până la acordul dintre OEP și Israel, din septembrie 1993.
Acum, Statele Unite și Marea Britanie se aflau în dispută cu privire la o
diversitate de probleme. Cu toate că Dulles susținea politica Parteneriatului de
nord, el era supărat că Marea Britanie își asumase conducerea acestuia și voia ca
Pactul de la Bagdad să se axeze asupra Egiptului, care, la rândul său, se împotri-
vea pactului din răsputeri. Marea Britanie ar fi preferat să-l răstoarne pe Nasser;
America, oricât de incomodată de tranzacția cu arme sovietice, gândea că era
mai înțelept să-I îmbuneze.
Nerăbdători să-și refacă unitatea zdruncinată, conducătorii anglo-americani
și-au întors în continuare atenția către vastul proiect de construcție al așa-numi-
tului Baraj înalt de la Assuan: înalt de 120 de metri și lung de cinci kilometri,
acesta urma să fie construit pe Nilul Superior, în apropierea graniței Egiptului cu
Sudanul. Era prevăzut să regularizeze irigarea văii Nilului, de care depindea din
timpuri imemoriale subzistența populației Egiptului, și să elimine dependența
acesteia de revărsările anuale ale Nilului.
Anthony Eden, cel mai neînduplecat dușman al lui Nasser, fusese primul care
identificase perspectiva sprijinului comun anglo-american pentru Barajul de la
Assuan, Americii revenindu-i partea leului (cam 90 Ia sută) din povară. Faptul că
Eden, care era nerăbdător să scape de Nasser, s-a transformat în principalul avo-
cat al Barajului de la Assuan poate fi explicat numai prin dorința acestuia de a fi
perceput ca stăpânind diplomația Orientului Mijlociu și ca zădărnicind orice
încercare sovietică de a urma asistența militară de penetrație economică, în 24
decembrie 1955, Marea Britanie și Statele Unite, au făcut o ofertă oficială de
construcție a barajului în două etape: unele fonduri limitate au fost disponibi-
lizate imediat pentru stadiul pregătitor, în cursul căruia avea să fie făcută o deter-
minare a extinderii și a naturii sprijinului pentru etapa a doua, care presupunea
construirea efectivă a barajului.4
A fost o decizie ciudată. Două guverne se angajau într-o monumentală acțiu-
ne inginerească și financiară cu toate că amândouă preferau să-I vadă înlocuit pe
Nasser și erau profund îngrijorate de deriva acestuia înspre orbita sovietică. Cele
două aliate dezbinate se consolau cu încredințarea că, chiar în situația în care
sprijinul gratuit din prima etapă nu avea să-l învingă pe Nasser, cea de-a doua
etapă avea să facă Egiptul dependent financiar de ele în același fel în care
construirea Canalului Suez dăduse Occidentului controlul financiar asupra
Egiptului în secolul al XlX-lea.
Departe de a-l modera, proiectul Barajului de la Assuan a trezit în Nasser
sentimentul propriei importanțe. Pentru a-și menține pârghia de negociere, el a
trecut rapid la întreprinderea unei serii de mișcări compensatoare. Târguindu-se
aprig cu privire la termenii financiari, el a respins ofertele stăruitoare americane
de a facilita negocierile arabo-israeliene. Când Marea Britanie a încercat să con-
vingă Iordania să se alăture Pactului de la Bagdad, au izbucnit tulburări proegip-
tene, care l-au obligat pe regele Hussein să-I demită pe Glubb Pașa, comandantul
englez al Legiunii arabe, în martie 1956.5
în 16 mai, Nasser a revenit asupra recunoașterii guvernului lui Chiang Kai-Shek
și a stabilit relații diplomatice cu Republica Populară Chineză. Acesta era un
reproș adresat direct Statelor Unite, dar mai ales lui Dulles, care era profund
angajat față de Taiwan. In iunie, noul ministru de externe sovietic, Drnitri
Șepilov, a sosit în Egipt cu o ofertă sovietică atât pentru finanțarea, cât și pentru
construirea barajului de la Assuan, dându-i lui Nasser posibilitatea de a se lansa

în distracția lui^preferată, de a asmuți superputerile una împotriva alteia, în 19
iulie, Dulles s-a decis să pună capăt divertismentului. Recunoașterea Chinei
comuniste fusese ultima picătură, care-l convinsese pe DuIJes să-i dea o lecție lui
Nasser. Când ambasadorul egiptean a revenit de la Cairo cu instrucțiuni de a
accepta toate propunerile tehnice americane, Dulles a răspuns că Washingtonul
ajunsese la concluzia că barajul depășea posibilitățile economice ale Egiptului.
Nu avea să fie avansat nici un ajutor.
Dulles se simțise îndeajuns de puternic pentru o reacție egipteană puternică.
El i-a spus lui Henry Luce, editorul lui Time, că decizia cu privire la Barajul de
la Assuan era „o mutare de șah atât de importantă cum diplomația Statelor Unite
nu a mai făcui de o bună perioadă de timp". Nasser, susținea el, era „într-o
situație păcătoasă și indiferent ce face, poate fi folosit în avantajul Americii.
Dacă se duce acum la ruși și ei zic «nu», asta va submina întreaga țesătură a
recentei urzeli economice sovietice, din întreaga lume… Dacă sovieticii sunt de
acord să-i dea lui Nasser barajul, atunci noi punem la punct un plan pentru a-i
lămuri bine pe cei din țările satelit că de-aceea sunt condițiile lor de trai atât de
mizerabile, fiindcă sovieticii risipesc milioane cu Egiptul"6. Frapant în obser-
vația lui Dulles era faptul că acesta se vădea dispus să sprijine o „mutare impor-
tVI I AND POLI l ICA Ut, INUKAUlKb
tantă" prin acceptarea unor riscuri importante. Era încă o dovadă a tendinței con-
genitale a lui Dulles de a supraestima rolul propagandei, mai ales în spatele
Cortinei de fier.
Oricât de șubredă ar fi fost din capul locului rațiunea politică privitoare la
baraj, maniera în care a fost retrasă oferta americană de ajutor a făcut loc unei
crize majore. Ambasadorul francez la Washington, Maurice Couve de Murville
(care ulterior avea să devină ministrul de externe al lui de Gaulle), a prezis cu
exactitate ce urma să se întâmple: „V or face ceva cu Suezul. Este unica modali-
tate de a stârni țările occidentale."7
înaintea unei mulțimi uriașe adunate în Alexandria în 26 iulie 1956, Nasser
i-a dat răspunsul lui Dulles, exprimându-și riposta sub forma unui apel la națio-
nalismul arab:
Aceasta, o, cetățeni, este bătălia în care suntem acum implicați. Este o bătălie împotri-
va imperialismului și a metodelor și tacticilor imperialismului și o bătălie împotriva
Israelului, avangarda imperialismului…
Naționalismul arab face progrese. Naționalismul arab triumfa. Naționalismul arab
merge înainte; el își cunoaște drumul și își cunoaște puterile. Naționalismul arab știeo
care îi sunt vrăjmașii și cine îi sunt prietenii.
Provocând Franța cu bună știiință, el a spus mulțimii: „Nu știm dacă bătălia
Algeriei nu este cumva bătălia noastră." La mijlocul discursului său, Nasser a
pronunțat numele lui Ferdinand de Lesseps, francezul care construise Canalul
Suez. Era codul pentru forțele militare egiptene de a prelua controlul asupra ca-
nalului. Aceasta i-a permis lui Nasser, spre sfârșitul cuvântării, să anunțe unei
mulțimi cuprinse de frenezie: „în acest moment în care vă vorbesc, frați de-ai
voștri egipteni… au început preluarea companiei canalului și a proprietăților ei,
precum și controlul navigației prin canal – canal care este situat pe teritoriu
egiptean, care… este parte a Egiptului și care este proprietatea Egiptului."
Diferențele de vederi existente între democrații, care au caracterizat preludiul
crizei Suezului, le-au afectat acestora reacția. Eden, care ajunsese pe postul de
prim-ministru cu un an înainte, după o așteptare prea îndelungată, era nepotrivit
temperamental pentru a lua decizii sub presiune. A fi succesorul imediat al lui
Churchill se va fi dovedit a fi o povara, dar faptul era combinat cu reputația pe
care și-o câștigase Eden, de putere în total dezacord cu fragilitatea sa psihică și
fizică. Cu numai o lună mai devreme, el suferise o operație majoră și avea nevoie

permanentă de tratament medicamentos. Mai presus de orice, Eden era prizonie-
rul anilor săi de formare. V orbind fluent limba arabă, el se dezvoltase în perioada
dominației britanice asupra Orientului Mijlociu și era hotărât să-l oprească pe
Nasser, de unul singur, la nevoie.
Franța era încă și mai ostilă lui Nasser. Interesele sale majore în lumea arabă
erau în Maroc și Algeria, primul protectorat francez, cea de-a doua fiind departa-
ment al Franței metropolitane, cuprinzând un milion de francezi. Ambele țări
nord-africane căutau să-și obțină independența, proces căruia acțiunile lui Nasser
îi ofereau un sprijin emoțional și politic. Tranzacția cu arme sovietice deschidea
perspectiva ca Egiptul să devină un canal pentru armele sovietice și spre gheri-
lele algeriene. „Toate acestea [sunt] în politica lui Nasser, exact cum [a fost]
scrisă politica lui Hitler în Mein Kampf\ a declarat prim-ministrul francez, Guy
Mollet. „Nasser [are] ambiția să recreeze cuceririle Islamului."1
Analogia cu Hitler nu era foarte potrivită. A insinua că Egiptul lui Nasser era
decis să cucerească națiuni străine atribuia granițelor Orientului Mijlociu o vala-
bilitate pe care naționaliștii arabi nu o recunoșteau. Granițele din Europa – cu
excepția celor din Balcani – reflectau în principal o istorie și o cultură comună.
Prin contrast, granițele Orientului Mijlociu fuseseră trasate de puteri străine, în
mare parte europene, la sfârșitul primului război mondial, pentru a le facilita
acestora dominația asupra zonei. In mintea naționaliștilor arabi, aceste frontiere
tăiau, despărțind-o, națiunea arabă și negau cultura arabă comună. A le șterge nu
era o modalitate prin care o țară să o domine pe alta; era o modalitate de a crea o
națiune arabă, foarte asemănător felului în care Cavour construise Italia, iar
Bismarck crease Germania dintr-o multitudine de state suverane.
Indiferent cât de inexactă era analogia, o dată ce Eden și Mollet își prinseseră
stindardul pe catargul anti-concilierii, ar fi trebuit să devină clar că nu vor mai da
înapoi. Ei aparțineau generației care, în definitiv, vedea concilierea ca pe un
păcat capital, iar Miinchenul ca pe un permanent reproș. Compararea unui con-
ducător cu Hitler sau chiar cu Mussolini însemna că ei trecuseră dincolo de posi-
bilitatea unui compromis. Aveau fie să câștige, fie să piardă orice drept la guver-
nare – în cea mai mare măsură în propriii lor ochi.
Reacția lui Eden și a lui Mollet față de naționalizarea Canalului Suez a fost
violentă. Eden i-a telegrafia! lui Eisenhower a doua zi după discursul lui Nasser:
„Dacă nu [adoptăm o poziție fermă], influența noastră și a voastră în Orientul
Mijlociu va fi, suntem convinși, în cele din urmă distrusă."" Trei zile mai târziu,
în Camera Comunelor, el a anulat orice posibilitate de retragere:
Pentru guvernul Maiestății sale nu ar putea fi acceptabil nici un aranjament privind
viitorul acestei importante căi navale internaționale, dacă ea va fi lăsată la discreția
unei singure puteri care ar putea, cum au arătat recentele evenimente, să o exploateze
numai conform intereselor politicii naționale.12
Franța nu a fost nici ea mai puțin fermă, în 29 iulie, ambasadorul francez la
Londra I-a informat pe ministrul de externe englez că Franța era gata să-și pună
forțele sub comandă britanică și să scoată trupe din Algeria în vederea unei
acțiuni comune împotriva Egiptului.13
Când Dulles și-a făcut apariția în Londra în l august, pentru consultații, el
părea să împărtășească aceste vederi. Declarând că nu era acceptabil ca o singură
națiune să controjeze Canalul, mai ales dacă acea națiune era Egiptul, el a
insistat că:
Trebuie găsită o cale de a-l face pe Nasser să verse ceea ce a încercat să înghită…
Trebuie să facem un efort real pentru a determina opinia publică mondială să fie de
partea controlului internațional asupra canalului… Trebuie să fie posibilă crearea unei
opinii publice atât de adverse Iui Nasser încât acesta să fie izolat. După care, dacă ar
trebui să fie întreprinsă o operațiune militară, ea ar fi mai aptă de succes și ar avea
urmări mai puțin grave decât dacă ar fi întreprinsă pripit.14

EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 465
El a propus ca o Conferință maritimă, compusă din douăzeci și patru dintre
principalele națiuni maritime, să se întrunească la Londra peste două săptămâni
pentru a pune la punct un sistem internațional de navigație liberă prin Canal.
Apelul lui Dulles pentru convocarea unei conferințe a fost începutul unui
descumpănitor și, pentru Marea Britanie și Franța, enervant, iar în cele din urmă
umilitor proces, însăși lovitura de deschidere a lui Dulles a fost un efort de a
cupla un limbaj dur cu o diplomație prin care să se tragă de timp. De la bun
început, a devenit evident că aliații nu erau de acord cu privire la criză. Eden și
Mollet vedeau răsturnarea sau umilirea lui Nasser ca pe un scop în sine, în vreme
ce Eisenhower și Dulles priveau criza în termenii relațiilor pe termen lung cu
lumea arabă. Ambele părți plecau de la prejudecăți: Eden și Mollet acționau ca și
cum sfârșitul lui Nasser ar fi restabilit situația existentă înainte de venirea aces-
tuia la putere; Eisenhower și Dulles păreau să creadă că, dacă nu Nasser, atunci
un alt conducător naționalist din regiune putea fi atras într-un sistem de securi-
tate în Orientul Mijlociu asemănător Alianței Atlantice. De asemenea, aceștia din
urmă erau de părere că o acțiune militară împotriva lui Nasser avea să aprindă în
asemenea măsură naționalismul arab, încât influența occidentală avea să fie
distrusă pentru o generație – un scenariu mult mai întunecat decât pierderea
controlului asupra Canalului.
Nici una dintre presupuneri nu s-a dovedit a fi corectă. Egiptul de dinainte de
Nasser dispăruse pentru totdeauna. Ceilalți conducători naționaliști care se mo-
delaseră după Nasser erau imuni la cântecul de sirenă al îngrădirii. Principala lor
monedă de negociere era Războiul rece în sine, pe care l-au exploatat în aceeași
măsură în care l-au și condamnat. Iar adevărata chestiune era ce anume ar fi
stârnit mai rău naționalismul arab – victoria sau înfrângerea lui Nasser.
Dintr-un punct de vedere strict analitic, America ar fi trebuit să împărtășească
părerea britanică și franceză conform căreia genul de naționalism militant al lui
Nasser reprezenta un obstacol de netrecut spre o politică constructivă în Orientul
Mijlociu. O demonstrație a faptului că sprijinirea pe armele sovietice nu servea
nici unui obiectiv pozitiv ar fi putut preveni decenii de tulburări în lumea în curs
de dezvoltare. Din acest punct de vedere, ar fi fost de dorit ca Nasser să fie
înlăturat. Dar, o dată realizată înfrângerea lui, Statele Unite nu ar fi putut parti-
cipa la restaurarea dominației coloniale britanice și franceze. America ar fi tre-
buit să se despartă de aliatele sale – dacă ar fi fost absolut necesar – nu la înce-
putul Crizei Suezului, ci la terminarea ei încununată de succes. Demonstrarea
faptului că sprijinirea pe ajutorul sovietic era dezastruoasă pentru Egipt ar fi
trebuit să fie urmată de sprijin pentru obiectivele rezonabil naționaliste ale unui
succesor moderat al lui Nasser – foarte asemănător felului în care a reacționat
America față de Sadat, în anii '70.
Democrațiile, însă, nu erau pregătite pentru o strategie atât de complicată.
Marea Britanie și Franța nu au acceptat că precondiția pentru răsturnarea lui
Nasser era ca ele să fie dispuse să împlinească multe dintre cererile sale unui
succesor mai moderat. America nu a înțeles cât de important era pentru politica
ei ca celor două apropiate aliate ale ei din NATO să le fie permis să se adapteze
la noile circumstanțe fără a li se submina propria imagine despre ele însele ca
Mari Puteri. Deoarece, o dată ce imaginea despre sine a unei națiuni este distrusă,
Ia fel se întâmplă și cu dorința ei de a juca un rol internațional important. De
aceea Harold Macmillan, pe atunci ministru de finanțe, i-a spus ambasadorului
Robert Murphy, emisar al lui Dulles, că, dacă Marea Britanie nu îl înfrunta pe
Nasser acum, „Anglia va deveni o nouă Olandă"15. Conducătorii Americii, însă,
au optat pentru ocazia de a-i înfrânge pe naționaliștii radicali, mai întâi diso-

ciindu-se de Marea Britanie și Franța diplomatic, apoi opunându-Ii-se public și
demonstrând limitele capacităților de a modela evenimentele din Orientul
Mijlociu – cu alte cuvinte, trezindu-le la realitate cu privire la terminarea rolului
lor de Mari Puteri.
Tratând regimul Canalului ca pe o chestiune legală, Dulles s-a concentrat
asupra întreruperii potențiale a căilor maritime și a dat rezultate în aducerea de
formule legale pentru a ocoli obstacolele posibile în calea liberului tranzit prin
Canal. Eden și Mollet, însă, erau hotărâți să nu accepte naționalizarea Canalului
Suez; ei au încercat să-l transforme într-un pretext pentru a-l înlătura pe Nasser
sau, cel puțin, pentru a-l umili. Nasser, în cele din urmă, a încercat să câștige
timp, așa cum fac adeseori revoluționarii după unfait accompli. Cu cât acțiunile
lor rezistă mai mult, cu atât mai dificil sunt ele anulate – mai ales prin forță.
Eisenhower a fost plin de înflăcărare în opoziția sa față de folosirea forței, fie
ea și pentru susținerea principiului liberei treceri prin Canalul Suez – pe care
Dulles îl susținuse public la Londra. Dulles adusese cu sine o scrisoare de la
președinte pentru Eden, în care se punea accent pe „lipsa de înțelepciune chiar și
a luării în considerare a folosirii forței militare în acest moment…" Eisenhower a
mers până acolo încât să dea de înțeles că acțiunea unilaterală britanică ar
periclita dispoziția Americii de a susține NATO și, implicit, ar putea lăsa aliații
Americii la discreția Moscovei. Dacă războiul izbucnea, spunea scrisoarea,
înainte ca Marea Britanie să fi demonstrat limpede că epuizase toate mijloacele
pașnice de temperare a crizei, el putea „afecta extrem de grav sentimentele po-
porului nostru față de aliații noștri occidentali. Nu vreau să exagerez, dar v-aș
putea asigura că asta ar fi posibil să atingă o asemenea intensitate încât să aibă
consecințe profunde."1
Confruntate cu o astfel de situație, Marea Britanie și Statele Unite, conduse
de oameni care împărtășiseră atâtea experiențe de război, erau două țări între
care părea cel mai puțin probabil să izbucnească divergențe. Eden nu a putut
crede că Eisenhower ar fi în stare să-și transforme neîncrederea în acțiunile uni-
laterale ale Marii Britanii și ale Franței în împotrivire deschisă. Iar Eisenhower
era convins că, până la urmă, Franța și Marea Britanie nu vor îndrăzni să
acționeze fără sprijinul Americii. Conducătorii englezi și cei americani puneau
mare preț pe „relația lor specială", întărită de parteneriatul din vremea războiului
și prietenia personală. Dar în timpul crizei Suezului, acestea au fost anulate de
un conflict fundamental între personalități. Conducătorii britanici au găsit că
Dulles era un interlocutor țepos, iar Eden a ajuns să-l privească cu dezgust.
Prin tradiție de familie și vocație personală, John Foster Dulles părea excep-
țional de potrivit pentru funcția de secretar de stat. Bunicul lui, John Foster,
funcționase ca secretar de stat sub președintele Benjamin Harrison; unchiul lui,
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 467
Robert Lansing, fusese secretarul de stat al lui Wilson la Conferința de pace de
la Versailles. Cu toate că John Poster Dulles fusese avocat de firmă până la
vârsta maturității, preocuparea sa de rezistență era politica externă.
Secretarii de stat americani au afirmat în mod tradițional excepțional i smul
american și caracterul universal valabil al valorilor sale. Dulles nu a făcut excepție,
numai că forma sa de excepțional i sm era mai degrabă religioasă, decât filosofică.
Prima sa experfență cu problemele internaționale o avusese ca șef al unui comitet
protestant angajat în promovarea păcii în lume. El a declarat cândva cu mândrie:
„Nimeni din Secretariatul de Stat nu știe despre Biblie atât de multe ca mine"17.
Și a căutat să aplice principiile presbiterianismului său rigid în conducerea de zi
cu zi a politicii externe americane. „Sunt convins", scria el în 1950, „că aici tre-
buie să facem ca ideile și practicile noastre politice să reflecte mai fidel credința

religioasă că omul își are originea și destinul în Dumnezeu"18. Deși Dulles a
reprezentat un fenomen american clasic, pe care generația lui Gladstone ar fi re-
cunoscut-o cu ușurință, generația postbelică de conducători britanici a detestat
credința și l-a considerat mai degrabă duplicitar, decât spiritual.
Din nefericire, tendința lui Dulles de a ține prea des predici interlocutorilor
i-a umbrit superbele cunoștințe în materie de politică externă și, în particular,
analiza sa profundă asupra sistemului sovietic. Churchill l-a descris pe Dulles
drept „un puritan încăpățânat, o față mare și albă, cu ochelari și cu o mâzgălitură
de gură", iar în momentele de destindere se referea uneori la el numindu-l
„Dullith" [Posomorala – n.t], Eden a avut de la bun început puțină încredere
în Dulles. în 1952, înainte ca Eisenhower să-l fi numit pe Dulles secretar de
stat, Eden și-a făcut cunoscută speranța de a avea un alt omolog: „Nu cred că
am să pot lucra cu el."1
Dulles avea multe calități, care făcuseră din el o persoană extrem de influentă.
Etica sa și devotamentul său față de principii îl impresionaseră pe Eisenhower.
Konrad Adenauer îl privea pe Dulles ca pe „cel mai mare om" pe care-l cunoscuse
el vreodată, și drept unul care „își ținea cuvântul"20. Concepția rigidă a lui Dulles
cu privire la o lume bipolară, grija sa de a nu se lăsa lingușit sau forțat la concesii
față de Moscova și hotărârea sa nestrămutată l-au făcut drag lui Adenauer și altor
conducători care se temeau de o înțelegere separată sovieto-americană.
La Londra, însă, invocarea de către Dulles a unei mai înalte moralități a
accentuat incompatibilitatea tot mai mare dintre optica Londrei și a Washingto-
nului. Pretutindeni, Dulles a susținut cu vehemență obiectivele declarate ale
Marii Britanii și ale Franței, opunându-se în același timp cu tot atâta consecvență
folosirii forței pentru îndeplinirea lor. Era extrem de creativ în privința găsirii de
idei pentru depășirea crizelor, dar, la o examinare mai atentă, acestea se dizolvau
într-o acțiune învăluitoare de durată, care urmărea domolirea avântului anglo-fran-
cez de a declanșa un război. Dacă Dulles ar fi fost pregătit să insiste asupra
propriilor sale propuneri, ele ar fi putut sluji drept soluție practică la Criza
Suezului – poate nu rezultatul preferat de Marea Britanie și Franța, dar unul cu
care ele s-ar fi putut împăca.
Și totuși, Dulles abia întors în Statele Unite, a și dezavuat folosirea forței,
chiar dacă propriile sale propuneri la Conferința maritimă erau respinse de
Nasser. în 3 august, el a spus:
Nu… vrem să răspundem cu violență la violență. Vrem, înainte de orice, să aflăm
opinia numeroaselor națiuni interesate vital, fiindcă noi credem că toate națiunile
implicate, inclusiv Egiptul, vor respecta opinia serioasă a națiunilor care sunt parte a
tratatului din 1888 sau, potrivit termenilor tratatului, îndreptățite la beneficiile oferite
de acesta.
Retorica moralizatoare nu avea să afecteze realitatea că refuzul lui Dulles de
a lua în considerare forța îndrepta diplomația aliată spre un punct mort. Singurul
mod de a-l face pe Nasser să accepte regimul Canalului propus de Dulles era
amenințarea cu intervenția militară britanică și franceză în caz de refuz. Cu toate
acestea, Dulles și-a echilibrat fiecare dintre schemele de control internațional al
Canalului cu niște declarații de abjurare emfatică a folosirii forței, care practic îl
invitau pe Nasser să le respingă.
Dulles se alăturase Marii Britanii și Franței în apelul pentru o conferință a
celor douăzeci și patru de principale beneficiare ale Canalului Suez, incluzând
cele opt țări care semnaseră Convenția de la Constantinopol din 1888 prin care
se stabilea regimul pe care Nasser încerca să-l abroge. Statele Unite au votat cu
majoritatea de optsprezece națiuni care au propus un nou regim al Canalului,
prin care era acceptată suveranitatea egipteană și participarea personalului egip-
tean, dar stabilea de asemenea că participanții la Conferință erau de fado

administratori ai Canalului, în pofida multitudinii de soluții practice propuse,
Dulles s-a vădit a nu fi dispus să folosească alte sancțiuni, în afara opiniei pu-
blice, pentru a și le implementa. Negând că ar fi existat vreo inconsecvență între
propunerile lui și ceea ce se părea că este pregătit să facă în privința lor, Dulles a
insistat că, în cele din urmă, persuasiunea morală îl va convinge pe Nasser să
cedeze. Potrivit vederilor sale, cei mai mulți oameni:
…manifestă un respect decent față de opinia omenirii… Și pentru că eu sunt convins de
asta, am încredere că din această conferință va rezulta o judecată de o asemenea forță
morală, încât putem avea încredere că, așa cum a făcut-o în ultimii 100 de ani, Canalul
Suez va continua și în viitor să servească în pace interesele omenirii.22
După cum s-a întâmplat, presiunea morală s-a vădit a fi insuficientă în exact
aceeași măsură în care forța fizică fusese interzisă, în 10 septembrie, Nasser a
respins propunerile Conferinței maritime de la Londra.
Trei zile mai târziu, Dulles a venit cu o altă propunere ingenioasă. De astă
dată, el a propus ca o Asociație a Utilizatorilor să administreze Canalul și să
strângă taxele printr-un fel de pichet de nave în afara porturilor Port Said și Suez,
la fiecare capăt al Canalului, imediat în afara apelor teritoriale ale Egiptului.
Dacă Nasser nu ceda, Asociația Utilizatorilor avea să meargă înainte fără el;
dacă se alătura, el avea să renunțe la controlul asupra veniturilor Canalului în fa-
voarea unui organism internațional. Complicata schemă ar fi putut funcționa
dacă Dulles, la fel ca în cazul Conferinței maritime, nu și-ar fi subminat el însuși
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 469
propunerea. La o conferință de presă din 2 octombrie, Dulles a dezavuat încă o
dată utilizarea forței. El a folosit ocazia și pentru a-i ține lui Eden un curs asupra
inadecvatei propuneri ca NATO să rezolve criza Suezului:
Există o anumită diferență în felul de a aborda problema Canalului Suez. Diferența se
referă probabil la unele lucruri mai de esență, în unele zone, cele trei națiuni sunt
legate împreună prjn tratate, precum zona Pactului Atlantic… în acelea, toate trei…
stau alături.
Alte probleme se referă la alte zone și ating într-un fel sau altul așa-numita problemă
a colonialismului, în aceste chestiuni Statele Unite joacă un rol întrucâtva independent.23
Interpretarea lui Dulles era destul de valabilă, deși, în viitor, răspunderea avea
să îi revină altcuiva. Deoarece aliații Americii aveau să invoce același argument
când America a avut nevoie de ajutorul lor în Vietnam și în alte așa-numite
scenarii „din afara zonei". Astfel, în timpul războiului din 1973 din Orientul
Mijlociu, aliații europeni au refuzat să permită zborurilor americane spre Israel
să le survoleze teritoriile, întorcând scenariul Suezului. De.aici înainte, aliații
Americii aveau să fie cei care vor refuza să aplice obligațiile NATO în afara
zonei strict definite prin tratat. Ceea ce a înfuriat Marea Britanie și Franța în
1956 a fost nu atât interpretarea legală, cât insistența lui Dulles că, în Orientul
Mijlociu, Statele Unite își defineau interesele vitale în mod substanțial diferit de
cel în care și le defineau aliatele lor europene.
Aceasta s-a dovedit extrem de supărător pentru Londra, deoarece, în chiar
ziua precedentă conferinței de presă a lui Dulles, Eden îi telegrafiase lui Eisen-
hower spunându-i că problema nu mai era Nasser, ci Uniunea Sovietică:
Nu mai încape nici o îndoială pentru noi că Nasser, fie că îi place, fie că nu, este acum
efectiv la mâna rușilor, exact cum Mussolini a fost la mâna lui Hitler. Ar fi la fel de
ineficient să arătăm acum slăbiciune față de Nasser pentru a-l îmbuna, cum a fost și
față de Mussolini.
Pentru Eden, declarația lui Dulles însemna că Statele Unite nu i-au acceptat
presupunerea că pentru Egipt amenințarea venea în ultimă instanță din partea
Uniunii Sovietice. El intenționase să formuleze chestiunea egipteană în termenii
politicii de îngrădire, în vreme ce Dulles părea să considere întreaga problemă
drept o stânjenitoare încurcătură colonială de care Statele Unite, hotărâte să-și

păstreze imaginea de puritate morală, nu aveau să se apropie.
Este greu de crezut că Dulles nu era conștient de cât de periculos era jocul lui.
Deși se comporta ca și cum ar fi crezut că publicul american avea să răspundă cel
mai bine la declarațiile elevate, autojustificate și moralizatoare, Dulles avea și o
vastă experiență practică. El nu a lăsat nici o explicație pentru acțiunile sale din
timpul crizei Suezului. Este plauzibil, însă, că a fost sfâșiat între două porniri con-
tradictorii. Dată fiind atitudinea sa față de comunism, el a fost de acord, după toate
probabilitățile, cu analiza lui Eden și Mollet privitoare la pericolul pătrunderii so-
vietice în Orientul Mijlociu. Aceasta ar explica de ce interpretarea sa asupra motive-
lor lui Nasser nu se deosebea de cea a lui Eden și de ce brutalitatea cu care a respins
ideea Barajului de la Assuan a luat prin surprindere până și cabinetul britanic.
în același timp, Dulles era secretarul de stat al unui președinte care se opunea
cu înflăcărare războiului într-un fel în care numai un militar cu experiență o
poate face. Eisenhower nu era interesat de nuanțele echilibrului puterii; chiar
dacă exista un pericol pe termen lung față de echilibrul global în Orientul Mij-
lociu, el trăsese concluzia că America era îndeajuns de puternică să se opună
ulterior și cu mult înainte ca supraviețuirea ei efectivă să fie în joc. Pentru
Eisenhower, criza Suezului nu era destul de amenințătoare pentru a merita să fie
folosită forța, în ciuda zâmbetului său larg, prietenos, el avea o personalitate
extrem de puternică și una nu foarte plăcută când se supăra.
După cum zicea cândva Dean Acheson, eficacitatea unui secretar de stat depin-
de de a ști cine este președintele. Dulles este sigur că știa, dar Eden și Mollet, care
îl credeau pe Eisenhower o momâie amabilă, nu. Ei au ales să ignore implicațiile
unei scrisori pe care Eisenhower i-o trimisese lui Eden în 2 septembrie în legătură
cu Conferința Maritimă, în care avertiza încă o dată împotriva folosirii forței:
…popoarele din Orientul Apropiat și din nordul Africii, precum și, în oarecare măsură,
cele din întreaga Asie și din toată Africa, se vor uni împotriva Occidentului într-o
măsură care, mă tem, nu va putea fi depășită pe parcursul unei generații și, poate, nici
măcar al unui secol, mai ales dacă se ține cont de capacitatea rușilor de a face rău.25
Dulles era prins între un Eisenhower de neclintit și un grup furios de aliați
europeni. Eden și Mollet trecuseră de punctul de unde puteau da înapoi și erau
înfuriați de nepotrivirea dintre duritatea obiectivelor declarate de Dulles și repe-
tatele sale dezavuări ale modalităților practice de atingere a lor. Ei nu au înțeles
niciodată cât de puternic se opunea Eisenhower folosirii forței sau cât de
precumpănitoare erau vederile sale. Pentru Dulles, prăpastia dintre aliații săi și
Nasser era o problemă mai puțin importantă decât cea dintre președintele său și
prietenii personali din Europa ai președintelui. El manevra pentru a umple
această prăpastie prin abilitatea sa, sperând ca timpul să poată modifica fie
pozițiile lor, fie pe cea a lui Eisenhower, sau să-l conducă pe Nasser la săvârșirea
vreunei greșeli care să rezolve dilema fiecăruia, în schimb, Dulles punea Marea
Britanie și Franța în situația de a risca totul printr-o aruncare disperată de zar.
Dilema tacticii lui Dulles a fost rezumată în întrebarea unui ziarist la o confe-
rință de presă din 13 septembrie: „Domnule secretar, cu anunțarea de către
Statele Unite a faptului că ele nu vor folosi forța și cu Rusia sovietică sprijinind
Egiptul prin propaganda sa, nu va lăsa aceasta toate atuurile în mâinile dlui
Nasser?"26 Deși Dulles a răspuns vag că forța morală va învinge, întrebarea era
drept la țintă.
Distanțarea tot mai mare dintre democrații a încurajat Kremlinul să urce
miza. Uimind Washingtonul, el a înlocuit ajutorul occidental pentru construirea
barajului de la Assuan cu al său și a început trimiterea de armament spre Orien-
tul Mijlociu. Un Hrușciov violent i-a spus ambasadorului iugoslav: „Nu uita că,
dacă începe un război, vom da tot sprijinul nostru Egiptului. Dacă fiul meu ar
veni să se ofere să lupte ca voluntar pentru Egipt, l-aș încuraja să se ducă."27

După conferința de presă din 2 octombrie, în care Dulles a dezavuat pentru a
doua oară folosirea forței, o Mare Britanie și o Franță disperate au decis să
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 471
meargă înainte pe contul lor. Intervenția militară a Marii Britanii și a Franței mai
presupunea de-acum numai câteva mutări tactice. Una dintre acestea a fost un
apel final adresat Națiunilor Unite, care jucaseră un rol curios pe parcursul în-
tregii afaceri. La început, Marea Britanie și Franța căutaseră, cu sprijin american,
să evite cu totul Națiunile Unite, temându-se de solidaritatea grupului țărilor
nealiniate. Apropiindu-se de limitele demersului lor diplomatic, totuși, Franța și
Marea Britanie au apelat la Națiunile Unite, ca un fel de ultim gest, lipsit de con-
vingere, pentru a demonstra că, datorită inutilității organizației mondiale, ele nu
aveau de ales decât să acționeze singure. Națiunile Unite au fost astfel transfor-
mate dintr-un vehicul al rezolvării disputelor internaționale într-un ultim obsta-
col de înlăturat înainte de recurgerea la forță și, într-un sens, chiar într-o scuză
pentru aceasta.
în mod neașteptat și pentru un scurt timp, Națiunile Unite s-au ridicat la
înălțimea momentului. Consultări secrete între miniștrii de externe egiptean, bri-
tanic și francez au produs acordul asupra a șase principii foarte apropiate vede-
rilor majorității Conferinței maritime. Au fost înființate o comisie operativă egip-
teană și o Comisie a Utilizatorilor, cu rol de supraveghere. Disputele dintre cele
două comisii urmau să fie reglementate prin arbitraj. Eisenhower a fost plin de
entuziasm atunci când a vorbit la televiziune, în 12 octombrie:
Am de făcut un anunț. Am cel mai bun anunț pe care cred că l-aș putea face Americii
în seara asta.
Progresul făcut în reglementarea disputei Suezului în această după-amiază la Națiu-
nile Unite este cât se poate de mulțumitor. Egiptul, Anglia și Franța s-au întâlnit, prin mi-
niștrii lor de externe, și au căzut de acord asupra unui set de principii pe care să îl nego-
cieze; și se pare că avem de-a face cu o foarte importantă criză de-acum depășită."
Deși Eisenhower nu spusese exact „Pacea este aproape", celebrarea evocată
de declarația lui s-a vădit a fi prematură. Exact în noaptea următoare, în 13 oc-
tombrie, Consiliului de Securitate i s-a cerut să aprobe Cele Șase Principii și s-a
confruntat cu o surpriză neplăcută, în două votări separate, Principiile au fost
unanim aprobate, dar măsurile de implementare a lor au fost respinse prin vetoul
Uniunii Sovietice.
Cele Șase Principii fuseseră ultima șansă de a reglementa criza pe căi pașnice.
Presiunea americană asupra Egiptului ar fi putut face ca acesta să ceară Uniunii
Sovietice să-și retragă vetoul – presupunând că vetoul nu rezultase de la bun
început din înțelegerea secretă a celor două țări. De asemenea, presiunea ameri-
cană asupra Uniunii Sovietice sub forma unui avertisment că, în cazul unei con-
fruntări, Statele Unite aveau să se înțeleagă cu aliatele sale, i-ar fi putut face pe
sovietici să se abțină de la lansarea vetoului. Statele Unite, însă, erau decise să
mențină prietenia cu aliatele sale și să-și păstreze deschisă opțiunea pentru gru-
pul țărilor nealiniate, încercarea duplicitară a Americii de a duce politici incom-
patibile a făcut războiul inevitabil.
Eden și Mollet parcurseseră toate formulele pentru evitarea războiului:
Conferința maritimă. Asociația Utilizatorilor și, acum, Cele Șase Principii. In
toate cazurile, începutul promițător eșuase; în nici unul din cazuri. America nu-și
folosise influența diplomatică în sprijinul propunerilor pe care Dulles fie le
făcuse, fie le aprobase. Dar chiar dacă Marea Britanie și Franța aveau multe
motive de înțeles pentru a porni război, ele și-au impus o povară fatală folosind o
stratagemă ridicol de evidentă drept pretext. Născocit de Franța, șiretlicul cerea
ca Israelul să invadeze Egiptul și să avanseze spre Canalul Suez, moment în care
Marea Britanie și Franța aveau să ceară, în numele libertății navigației, ca atât
Egiptul, cât și Israelul să se retragă la o distanță de cincisprezece kilometri de

Canal, în eventualitatea unui refuz egiptean, Marea Britanie și Franța aveau să ocu-
pe zona Canalului. Ce urma să se facă după aceea rămânea neprecizat. Planul urma
să fie declanșat cu o săptămână înainte de alegerile prezidențiale americane.
Toată lumea a pierdut prin această schemă complicată. Cu certitudine, era în
dezacord complet cu diplomația în curs după luarea de către Nasser a Canalului
Suez, care fusese inițiată pentru a se stabili un oarecare regim internațional
asupra funcționării Canalului. De vreme ce diversele scheme aprobate pe plan
internațional pentru garantarea navigației libere fuseseră respinse, următorul pas
logic urma să fie ca Marea Britanie și Franța sa impună una dintre ele prin forță.
Cu toate că acțiunea lor unilaterală avea să cunoască, fără îndoială, o amplă
opoziție, ea ar fi fost cel puțin de înțeles în lumina activității diplomatice care o
precedase. Prin contrast, manevra în sine franceză și britanică era prea transpa-
rentă și prea cinică.
Fiecare dintre parteneri ar fi făcut mai bine dacă și-ar fi urmat obiectivele
independent. Marea Britanie și Franța și-au subminat pretențiile de a fi mari
puteri dând impresia că aveau nevoie de ajutorul Israelului pentru a înfrânge Egip-
tul. Israelul și-a pierdut avantajul moral al refuzului vecinilor săi de a discuta pacea
permițându-și să apară ca o unealtă a colonialismului. Poziția Marii Britanii în
Iordan și Irak, bastioane-cheie ale acesteia în Orientul Mijlociu, a fost slăbită.
Eisenhower a fost profund ofensat de o manevră părând cuplată cu presupusa lui
grijă de a nu intra în contradicție cu votanții evrei în ultima săptămână a campaniei
electorale29. Este nevoie de perseverență pentru a găsi o politică ce combină deza-
vantajele tuturor liniilor de acțiune sau pentru a construi o coaliție care slăbește
simultan toți partenerii. Marea Britanie, Franța și Israelul au reușit întocmai.
Aparent nepăsătoare față de furia internațională care le aștepta, Marea Brita-
nie și Franța și-au combinat problemele politice prin adoptarea unei strategii
astfel gândite încât să dea aparența tărăgănării, în 29 octombrie, Israelul a năvălit
în Sinai. In 39 octombrie, Marea Britanie și Franța au cerut ca ambele părți să se
retragă din Canal, unde trupele israeliene încă nu ajunseseră, în 31 octombrie,
Marea Britanie și Franța au anunțat că vor interveni pe uscat. Totuși, trupele
britanice și franceze nu au debarcat în Egipt vreme de încă patru zile și nu și-au
îndeplinit niciodată misiunea de a captura Canalul în cele câteva zile cât s-au
aflat pe uscat.
Ceea ce nu pusese nimeni la socoteală a fost simțul de dreptate al Americii,
stârnit de operațiunea asupra Canalului, în 30 octombrie, la douăzeci și patru de
ore de la atacul inițial al Israelului, Statele Unite au prezentat o rezoluție dură în
Consiliul de Securitate, ordonând forțelor armate ale Israelului „să se retragă ime-
diat… înapoia liniilor stabilite ale armistițiului"30. Nu a fost făcută nici o cerere de
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 473
condamnare a terorismului sponsorizat de Egipt sau blocada arabă ilegală a Gol-
fului Aqaba. Când Marea Britanie și Franța au intrat în conflict în 31 octombrie,
Eisenhower a condamnat implicarea lor într-un discurs televizat, în aceeași zi:
De vreme ce este dreptul evident al fiecăreia dintre aceste națiuni să recurgă la aseme-
nea decizii și acțiuni, este de asemenea dreptul nostru – dacă așa ne dictează judecata
noastră – să nu fim de acord. Noi credem despre aceste acțiuni că au fost luate greșit.
Pentru că noi nu acceptăm folosirea forței drept instrument înțelept și potrivit pentru
reglementarea disputelor internaționale. '
O asemenea renunțare absolută la forță nu era un principiu pe care admi-
nistrația Eisenhower să și-l fi aplicat vreodată sieși – de pildă, când a aranjat
răsturnarea guvernului guatemalez, cu doi ani înainte. Și nu a fost urmat nici doi
ani mai târziu, când Eisenhower a ordonat trupelor americane să pătrundă în
Liban. Aceasta a fost prima și ultima oară când Statele Unite au votat cu
Uniunea Sovietică împotriva celor mai apropiați aliați ai săi. Eisenhower a spus

poporului american că, în vederea vetoului așteptat al Marii Britanii și al Franței
în Consiliul de Securitate, el își va prezenta cazul înaintea Adunării Generale,
unde vetourile lor nu funcționau.
în 2 noiembrie, Adunarea Generală a cerut terminarea ostilităților printr-un
vot copleșitor de șaizeci și patru Ia cinci, într-o sesiune prelungită peste noaptea
de 3 spre 4, a fost votată o rezoluție chiar mai puternică și a început discutarea
unei forțe a Națiunilor Unite de menținere a păcii în zona Canalului – o mișcare
semnal, pentru a facilita retragerea britanică și franceză, de vreme ce forțele
Națiunilor Unite nu sunt menținute niciodată pe teritoriul unei țări suverane
împotriva voinței acesteia, iar Nasser era sigur că avea să ceară retragerea lor.
Până în 5 noiembrie, a fost stabilită o forță a Națiunilor Unite de menținere a
păcii, în aceeași zi, Marea Britanie și Franța au anunțat că trupele lor se vor
retrage imediat ce forța Națiunilor Unite avea să ajungă în teren – probabil cu un
arri *repensee că forțele lor puteau face parte din contingentul Națiunilor Unite.
Venind să se adauge usturătorului complot al Americii de umilire a celor mai
apropiați aliați ai săi, forțele sovietice i-au zdrobit pe luptătorii pentru libertate
maghiari exact în aceeași zi, în fața a ceea ce poate fi descris numai, și cu exce-
sivă îngăduință, drept o opoziție mimată a Națiunilor Unite.
în noaptea de 5 noiembrie, la o săptămână după ultimatumul britanic și fran-
cez și la douăzeci și patru de ore după ce tancurile sovietice începuseră să zdro-
bească Revoluția ungară, a fost auzită și Uniunea Sovietică. Dezbinarea evidentă
dintre America și aliații săi i-au permis Moscovei să pozeze în protector al
Egiptului cu risc minim, dezlănțuind un veritabil tir de comunicate. Ministrul de
externe Șepilov i-a scris președintelui Consiliului de Securitate; prim-ministrul
Bulganin s-a adresat el însuși lui Eden, Mollet, Eisenhower și David Ben-Gurion,
prim-ministrul israelit. Tema în toate cele cinci mesaje a fost aceeași: agresiunea
„prădalnică" împotriva Egiptului trebuie să înceteze; Națiunile Unite trebuiau să
organizeze un efort comun în acest scop; Uniunea Sovietică avea să coopereze
punându-și la dispoziție forțele aeriene și navale.-r / -T L/jrUJMA (IA
Ca și cum aceste declarații nu ar fi fost destul de amenințătoare, scrisoarea lui
Bulganin conținea avertismente croite anume pentru fiecare dintre adresanți. Lui
Eden, de pildă, i-a fost adresată prima amenințare sovietică explicită cu un atac
de rachete împotriva unui aliat occidental, deși deghizat sub forma acestei în-
trebări retorice:
în ce situație s-ar găsi Marea Britanie dacă ar fi atacată de state mai puternice, pose-
dând toate tipurile de arme distrugătoare moderne? Iar aceste țări au putut, în momen-
tul de față, să se abțină de la a trimite forțe navale sau aeriene pe țărmurile Angliei și
de la a folosi alte mijloace – de pildă, rachete. 2
De teamă ca întrebarea să nu fie greșit înțeleasă, Bulganin a mai inserat o
frază amenințătoare: „Noi suntem ferm hotărâți să-i zdrobim pe agresori prin
folosirea forței și să restabilim pacea în Orient."33 Avertismente similare i-au fost
trimise și lui Mollet. Deși mai puțin precis, mesajul adresat lui Ben-Gurion era
încă și mai amenințător, deoarece accentua faptul că acțiunile Israelului puneau
„în pericol însăși existența Israelului ca stat"34.
în fine, în scrisoarea către Eisenhower, Bulganin propunea o acțiune militară
comună sovieto-americană pentru a pune capăt ostilităților din Orientul Mijlociu.
A mers până acolo încât să facă aluzie la un al treilea război mondial: „Dacă răz-
boiul acesta nu este frânat, există pericolul unui, și se poate transforma într-un, al
treilea război mondial."35 Venind din partea singurei alte țări aflate în măsură să
înceapă un asemenea război, era, într-adevăr, prevestitor de rele.
Amenințările sovietice au conturat acea extraordinară bravadă care avea să
devină trăsătura distinctivă a diplomației lui Hrușciov. Exact în același moment

în care trupele sovietice îi suprimau cu brutalitate pe luptătorii pentru libertate
din Ungaria, Uniunea Sovietică avea îndrăzneala să deplângă soarta presupuselor
victime ale imperialismului occidental. Numai o fire necruțătoare i-ar fi putut
permite lui Hnîșciov să dea glas amenințării cu un al treilea război mondial în
1956, când Uniunea Sovietică era incomparabil mai slabă decât Statele Unite,
mai ales în domeniul nuclear. Uniunea Sovietică nu numai că nu era deloc în
stare de o etalare de forțe, dar, cum a devenit iminent, Hrușciov ar fi putut fi
obligat să se retragă dezonorat, cum de fapt a și făcut-o șase ani mai târziu, în
timpul crizei rachetelor din Cuba.
Eisenhower a respins cu indignare acțiunea militară comună cu Uniunea So-
vietică și a avertizat că Statele Unite se vor opune oricărei mișcări militare uni-
laterale sovietice, în același timp, avertismentul sovietic a intensificat presiunea
Washingtonului asupra Marii Britanii și a Franței, în 6 noiembrie s-a înregistrat
un număr alarmant de cereri de retragere de lire sterline din bănci. Contrar
practicii anterioare, America a rămas deoparte și a refuzat să intervină pentru a
liniști piața.
Atacat în repetate rânduri în Camera Comunelor, găsind puțin sprijin în
Commonwealth și complet abandonat de Statele Unite, Eden a cedat, în 6 noiem-
brie, el a acceptat încetarea focului cu începere de a doua zi. Forțele britanice și
franceze s-au aflat pe teren mai puțin de patruzeci și opt de ore.
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 475
Expediția britanică și franceză fusese concepută teatral și implementată fără
profesionalism; proiectată sub impulsul frustrării și lipsită de un obiectiv politic
limpede definit, ea se autosortise eșecului. Statele Unite nu ar fi sprijinit nici-
odată o asemenea întreprindere șubredă. Cu toate acestea, rămâne întrebarea
chinuitoare dacă disocierea Americii de aliatele sale a trebuit să fie atât de
brutală. Să nu fi avut Statele Unite altă alegere decât fie să sprijine aventura bri-
tanică și franceză, fie să i se împotrivească fățiș? Sub aspect legal, Statele Unite
nu aveau nici o obligație față de Marea Britanie și Franța în afara zonei clar
definite de NATO. Chestiunea, însă, nu era strict legală. A fost interesul național
al Statelor Unite într-adevăr servit prin lămurirea, într-un mod atât de brutal, a
două dintre cele mai de neînlocuit aliate ale sale asupra faptului că își pierduseră
cu totul capacitatea de acțiune autonomă?
Statele Unite nu aveau deloc obligația să impună deliberărilor Națiunilor
Unite un asemenea ritm extraordinar, cum au făcut, sau să sprijine rezoluții care
ignorau sursele provocării și erau în întregime concentrate asupra chestiunilor
imediate. Statele Unite ar fi putut atrage atenția asupra tuturor schemelor interna-
ționale, atât de diverse, pentru a izola operațiunea Canalul, asupra blocadei arabe
ilegale a Golfului Aqaba sau asupra încurajării de către Nasser a raidurilor
teroriste asupra Israelului. Mai presus de orice putea, și ar fi trebuit, să-și fi legat
condamnarea acțiunilor britanice și franceze de condamnarea acțiunilor sovietice
din Ungaria. Acționând de parcă problema Suezului ar fi fost cu totul' morală și
legală și de parcă aceasta nu ar fi avut nici un temei geopolitic, Statele Unite au
evadat din realitatea faptului că o victorie necondiționată a lui Nasser – rezultat
în legătură cu care Egiptul nu dădea nici o garanție privitoare la administrarea
Canalului – era și o victorie a politicii radicale încurajate de armele sovietice și
susținute de amenințările sovietice.
Miezul problemei ținea de definirea noțiunilor. Conducătorii Americii au
avansat trei principii pe parcursul crizei Suezului, fiecare reflectând adevăruri
bine stabilite: obligațiile Americii față de aliații săi erau fixate'prin documente
legale precise; recurgerea la forță de către oricare națiune era inadmisibilă cu
excepția cazului când era strict definită drept autoapărare; și, cel mai important,

criza Suezului furnizase Americii o ocazie de a-și urma adevărata vocație, aceea
de conducătoare a lumii în curs de dezvoltare.
Prima chestiune a fost subliniată în discursul lui Eisenhower din 31 octom-
brie în care el arunca întreaga greutate diplomatică a Americii împotriva Marii
Britanii și a Franței: „Nu poate fi nici o pace… în afara legii. Și nu poate exista
lege… dacă ar fi să invocăm un cod al comportamentului internațional pentru cei
care ni se opun… și altul pentru cei ce ne sunt prieteni."36 Ideea că relațiile
internaționale ar putea fi definite complet prin legi internaționale avea rădăcini
adânci în istoria americană. Presupunerea că America ar trebui să acționeze ca
arbitrul moral imparțial al comportamentului națiunilor, neafectată de interese
naționale sau geopolitice sau de alianțe, face parte din această nostalgie. In
lumea reală însă, diplomația presupune, cel puțin în parte, capacitatea de a face
deosebirea între situații și de a distinge prietenii de adversari.
Perspectiva strict constructivă conform căreia singurul caz de război legitim
este autoapărarea a fost prezentată în decembrie 1956 de John Poster Dulles,
care a interpretat articolul l al tratatului NATO ca dând naștere acestei obligații:
…ideea era că noi am considerat că un asemenea atac în condițiile date viola Carta
Națiunilor Unite și viola articolul l al Tratatului Atlanticului de Nord însuși, care cere
tuturor părților participante la tratat să renunțe la folosirea forței și să-și reglementeze
disputele prin mijloace pașnice. Aceasta este nemulțumirea noastră: că tratatul a fost
violat; nu că nu au existat consultări.3
Nimeni nu mai interpretase articolul l al Tratatului Atlanticului de Nord
într-un asemenea mod pacifist; nimeni nu avea să o mai facă. Ideea că textul unei
alianțe militare conținea o clauză privind soluționarea pașnică a tuturor dispu-
telor era, desigur, derutantă, în orice caz, adevărata chestiune care se punea nu
era juridică, ci dacă o alianță nu cumva include obligația tacită de a arăta oare-
care înțelegere față de definiția intereselor vitale ale unui aliat chiar în afara unei
zone strict definite a tratatului și, poate, puțină înțelegere față de o diferență în-
tâmplătoare de vederi.
George Kennan și Walter Lippmann, cei doi mari adversari în dezbaterea care
avusese loc în America în legătură cu îngrădirea, este clar că așa gândeau.
George Kennan a îndemnat la toleranță:
Am comis și noi stângăcii în anumite ocazii trecute; iar prietenii noștri nu s-au întors
împotriva noastră. Mai mult, purtăm în mare măsură responsabilitatea pentru dispera-•JQ
rea care a împins guvernele francez și britanic la acțiuni rău gândite și patetice.
Waiter Lippmann a mers și mai departe și a susținut că America avea un inte-
res în succesul britanic și francez:
Succesul franco-britanic va fi judecat după rezultat… Interesul american, deși noi nu
am fost de acord cu decizia în sine, este ca Franța și Marea Britanie să câștige acum.
Oricât de mult ne-am dori ca ei să nu fi început, nu putem dori să nu reușească.39
Cea de-a treia premisă a politicii Americii, visul ei secret de a ajunge
conducătorul lumii în curs de dezvoltare, s-a dovedit a fi imposibil de îndeplinit.
Richard Nixon, probabil cel mai rafinat învățăcel al interesului național dintre
conducătorii postbelici ai Americii, a plasat America în avangarda luptei antico-
loniale în 2 noiembrie, cu patru zile înainte de alegeri, când a declarat:
Pentru prima oară în istorie, am vădit independență în raport cu politica anglo-fran-
ceză față de Africa și Asia, care nouă ni s-a părut a reflecta tradiția colonială. Decla-
rația de independență a avut un efect electrizant asupra întregii lumi.40
în lumina declarațiilor ulterioare ale lui Nixon, este greu de crezut că el făcea
altceva decât să urmeze instrucțiuni.
Și totuși, aceasta nu a fost tot ce s-a întâmplat. Nasser nu și-a moderat politica
nici față de Occident, nici față de aliații săi arabi. Electoratul său radical nu i-ar
fi permis să admită că fusese salvat de presiunile americane chiar dacă ar fi fost
înclinat să facă astfel. Dimpotrivă, pentru a impresiona tocmai acest electorat, el

și-a intensificat atacurile împotriva guvernelor moderate, prooccidentale din
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 477
Orientul Mijlociu, în interval de două zile de la începutul crizei Suezului,
guvernul prooccidental din Irak a fost răsturnat și înlocuit cu unul dintre cele mai
radicale regimuri din lumea arabă, care a condus în cele din urmă la apariția lui
Saddam Hussein. Siria a devenit și ea din ce în ce mai radicală, în cinci ani,
trupele egiptene au intrat în Yemen în ceea ce s-a transformat într-un efort zadar-
nic de a răsturna regimul existent. Din momentul în care, în cele din urmă,
Statele Unite au moștenit pozițiile strategice abandonate de Marea Britanie, toată
furia radicalismului lui Nasser s-a dezlănțuit împotriva Americii, culminând cu
ruperea relațiilor diplomatice, în 1967.
Nici America nu și-a îmbunătățit poziția printre restul țărilor nealiniate. La
câteva luni de la criza Suezului, America nu o ducea deloc mai bine decât Marea
Britanic în relațiile sale cu țările nealiniate. Nu din cauză că majoritatea țărilor
nealiniate deveniseră subit răuvoitoare față de Statele Unite, ci doar din cauză că
ajunseseră să-și înțeleagă avantajul pozițional. Ceea ce-și aminteau aceste
națiuni în primul rând în legătură cu criza Suezului nu era sprijinul dat de
America lui Nasser, ci faptul că Nasser repurtase succese importante datorită
dexterității sale de a asmuți superputerile una împotriva alteia. Criza Suezului a
servit de asemenea drept primă expunere a națiunilor nealiniate la un alt adevăr
esențial al Războiului rece anume că: exercitarea de presiuni asupra Statelor
Unite producea în general declarații de bună credință și eforturi de a îndulci
prejudiciul declarat, în vreme ce exercitarea de presiuni asupra Uniunii Sovietice
putea fi riscantă, deoarece răspunsul sovietic invariabil era administrarea dură a
unei contrapresiuni.
în deceniile următoare crizei Suezului, aceste tendințe s-au amplificat, înfie-
rarea politicilor americane s-a transformat în rituatul conferințelor țărilor neali-
niate. Condamnarea acțiunilor sovietice în declarații publicate la terminarea
întâlnirilor periodice ale țărilor nealiniate a fost extrem de rară și prudentă. De
vreme ce statistic era improbabil ca Statele Unite să greșească întotdeauna,
înclinația statelor nealiniate trebuie să fi reflectat un calcul de interese, nu o
judecată morală.
Cea mai profundă consecință a crizei Suezului s-a propagat de ambele laturi
ale liniei de ruptură din centrul Europei. Anwar Sadat, pe atunci cel mai de
seamă propagandist al Egiptului, scria în 19 noiembrie:
Nu sunt decât două Mari Puteri în lume la ora actuală, Statele Unite și Uniunea
Sovietică… Ultimatumul a pus la locul lor Anglia și Franța, ca puteri nici mari, nici
puternice.41
Aliații Americii au tras aceeași concluzie. Criza Suezului îi ajutase să înțe-
leagă că una dintre premisele Alianței Atlantice – identitatea de interese dintre
Statele Unite și Europa – nu era decât cel mult parțial valabilă. Din acest punct
înainte, argumentul că Europa nu avea nevoie de arme nucleare deoarece putea
oricând conta pe sprijinul american se ciocnea de amintirea Suezului. Marea
Britanic, desigur, avusese întotdeauna o reținere particulară, în privința Franței,
un articol din 9 noiembrie 1956, din cotidianul francez Le Populaire a exprimat
4/8 DIPLOMAȚIA
ceea ce avea să devină o atitudine franceză constantă: „Guvernul francez va lua
fără îndoială în scurt timp decizia de a fabrica arme nucleare… Amenințarea
sovietică că va folosi'rachete a împrăștiat toate închipuirile și iluziile."4
Jucătorii din Criza Suezului nu au fost singurii care au simțit șocurile deza-
vuării de către America a celor mai apropiați aliați ai ei. Cancelarul Adenauer,
cel mai bun prieten al Americii din Europa postbelică, îl admira imens pe Dulles.

Cu toate acestea, chiar și el a văzut acțiunile diplomatice ale Americii legate de
Criza Suezului drept un potențial precedent pentru un anumit tip de aranjament
global între Statele Unite și Uniunea Sovietică al cărui preț avea să sfârșească
prin a-l plăti Europa.
S-a întâmplat ca Adenauer să se afle la Paris în 6 noiembrie, ziua în care Eden
și Mollet au decis că vor trebui să cedeze presiunilor americane. Potrivit minis-
trului de externe francez Christian Pineau, Adenauer a spus:
Franța și Anglia nu vor fi niciodată puteri comparabile cu Statele Unite și Uniunea
Sovietică. Și nici Germania, de altfel. Lor nu le rămâne decât un mod de a juca un rol
decisiv în lume; anume de a se uni pentru a face Europa. Anglia nu este destul de
matură pentru asta, însă afacerea Suezului o va ajuta să-și pregătească starea necesară.
Nu avem deloc timp de pierdut: Europa vă va fi revanșa.
Această declarație aruncă lumină asupra rațiunii aflate în spatele politicii
franco-germane ulterioare, culminând cu tratatul de prietenie și consultare din
1963, al lui de Gaulle și Adenauer.
Marea Britanie, trăgând multe dintre concluziile analitice la care ajunsese și
Franța în legătură cu slăbiciunea relativă proprie, le-a pus în slujba unei politici
complet diferite. Indepărtându-se de unitatea europeană, Marea Britanie a optat
pentru subordonarea permanentă față de politica americană, înainte de Suez,
Marea Britanie devenise deja perfect conștientă de dependența sa față de Statele
Unite, deși continuase să se poarte ca o Mare Putere. După Suez, și-a interpretat
„relația specială" cu America ca un mijloc de a câștiga maximă influență asupra
unor decizii ce erau luate în esență la Washington.
Cel mai periculos impact al Crizei Suezului s-a produs asupra Uniunii
Sovietice, în decurs de un an de la „spiritul Genevei", Uniunea Sovietică reușise
să pătrundă în Orientul Mijlociu, să reprime o revoltă în Ungaria și să amenințe
Europa de Vest cu atacul cu rachete. Pretutindeni, oprobriul internațional se con-
centrase asupra Marii Britanii și Franței, în vreme ce acțiuni mult mai brutale ale
Uniunii Sovietice în Ungaria avuseseră parte de cel mult condamnări formale.
Ideologia și personalitatea lui Hrușciov l-au făcut să atribuie comportamentul
american mai degrabă slăbiciunii decât unui principiu superior. Ceea ce începuse
ca o încercare de tranzacție de arme cehoslovace cu Egiptul se transformase
într-o străpungere strategică sovietică majoră, care a divizat Alianța Atlantică și
a făcut națiunile în curs de dezvoltare să se întoarcă spre Moscova ca modalitate
de a-și'spori puterea de negociere. Hrușciov era cuprins de euforie. Excelenta lui
stare de spirit l-a propulsat ca într-o cursă de roller-coaster dintr-o confruntare în
alta, începând cu ultimatumul Berlinului, din 1958, și sfârșit cu umilirea sa în
timpul crizei cubaneze a rachetelor, din 1962.
EVITÂND POLITICA DE ÎNGRĂDIRE 479
Cu toată durerea provocată, criza Suezului marcase ascensiunea Americii
până la poziția de conducător al lumii. Cu un oftat de ușurare, America a folosit
ocazia Crizei Suezului pentru a se elibera de aliații pe care întotdeauna îi consi-
derase responsabili pentru pacostea reprezentată de Realpolitik și pentru devota-
mentul lor știrbit față de echilibrul puterii. Dar, așa fiind viața, Americii nu i-a
fost îngăduit să rămână cea de odinioară. Suezul s-a dovedit a fi inițierea Ame-
ricii în realitățile puterii globale, dintre ale cărei lecții una este aceea că golurile
sunt întotdeauna umplute și că principala problemă nu este dacă, ci de către cine.
Scoțând Marea Britanie și Franța din rolurile lor istorice în Orientul Mijlociu,
America a descoperit că responsabilitatea pentru echilibrul puterii în acea
regiune căzuse exact pe propriii ei umeri.
în 29 noiembrie 1956, guvernul Statelor Unite, salutând recenta întâlnire la
vârf a Pactului de la Bagdad dintre conducătorii Pakistanului, Irakului, Turciei și
Iranului, a declarat: „O amenințare la adresa integrității teritoriale sau a

independenței politice a membrilor va fi privită de Statele Unite cu cea mai mare
seriozitate."44 Era modalitatea diplomaților de a spune că Statele Unite aveau să
acționeze concret în apărarea statelor Pactului de la Bagdad, rol pentru care
Marea Britanie era acum prea slabă și prea discreditată.
în 5 ianuarie 1957, Eisenhower a trimis un mesaj Congresului, cerând apro-
bare pentru ceea ce a devenit cunoscut drept Doctrina Eisenhower – un triplu
program de ajutor economic, asistență militară și protecție împotriva agresiunii
comuniste în Orientul Mijlociu.45 în discursul său Starea Uniunii, din 10 ianuarie
1957, Eisenhower a mers chiar mai departe, proclamând angajarea Americii în
apărarea întregii lumi libere:
în primul rând, interesele vitale ale Americii se extind în întreaga lume, acoperind
ambele emisfere și toate continentele.
în al doilea rând, avem comuniune de interese cu fiecare națiune din lumea liberă.
în al treilea rând, interdependența intereselor reclamă un respect decent pentru
drepturile și pacea tuturor popoarelor.
încercarea Americii de a se disocia de Europa o azvârlise în situația de a
trebui să-și asume de una singură povara de a proteja toate națiunile libere (adică
necomuniste) din toate regiunile globului. Deși pe parcursul Crizei Suezului
America a încercat să facă față ambiguităților echilibrului în lumea în curs de
dezvoltare prin intermediul Națiunilor Unite, în doi ani forțele americane aveau să
aterizeze în Liban pentru a pune în aplicare Doctrina Eisenhower. Un deceniu mai
târziu, America avea să se încleșteze în lupta din Vietnam de una singură, cei mai
mulți dintre aliații ei disociindu-se de ea prin invocarea multora dintre argumentele
din zilele Suezului, așa cum fuseseră ele creionate de America însăși.
l
CAPITOLUL 22
Ungaria: revoltă în imperiu
In 1956, două evenimente petrecute simultan au transformat structura post-
belică a relațiilor internaționale. Criza Suezului a marcat sfârșitul inocenței
pentru Alianța occidentală; de atunci înainte, aliații occidentali nu aveau să mai
fie nicicând pe deplin capabili să creadă în propriile lor mărturisiri referitoare la
existența unei perfecte simetrii a intereselor. In același timp, represiunea sân-
geroasă a revoltei ungare a arătat că Uniunea Sovietică avea să-și mențină sfera
sa de interese, prin forță la nevoie, și că orice discuție despre eliberare era vorbă
goală. Nu mai încăpea nici o îndoială că Războiul rece urma să fie și îndelungat
și înverșunat, opunând armate ostile de-a lungul liniei de împărțire a Europei și
prelungindu-se indefinit în.viitor.
Lupta ungurilor împotriva dominației sovietice, sortită unui deznodământ
tragic, a izbucnit dintr-un amestec exploziv de imperialism istoric rus, ideologie
UNGARIA: REVOLTĂ ÎN IMPERIU 481
sovietică și naționalism ungar feroce, într-un anume sens, Ungaria nu a fost
decât o victimă în plus a expansionismului rus, care se manifestase fără încetare
din vremea lui Petru cel Mare. Din punct de vedere istoric, statul rus căutase să
reprime națiunile care încercaseră să ducă o politică într-adevăr independentă la
granițele Rusiei – tentație care a persistat și în perioada de după Războiul rece.
Dar acesta era, de obicei, numai începutul problemelor Rusiei. După ce înăbu-
șeau avântul de independență, rușii erau obligați să mențină o prezență militară
costisitoare în statul vecin, secătuindu-și visteria proprie fără a-și spori securi-

tatea. După cum scria George Kennan, „… regimul țarist a sucombat de fapt din
cauza indigestiei (provocate de) minoritățile europene dinspre vest, din care
fusese îndeajuns de nechibzuit să se înfrupte."'
Aceeași schemă a fost repetată sub regimul comunist. Stalin a recuperat
întregul teritoriu țarist care fusese pierdut la sfârșitul primului război mondial și
i-a adăugat ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept orbita sateliților din Europa de
Est, ocupată de Armata Roșie și controlată de guverne de tip sovietic, impuse de
la Moscova. Dominația imperială, care era îndeajuns de complicată pe vremea
țarilor, a devenit încă și mai problematică sub comuniști, care, prin impunerea
unui sistem economic neviabil, au sporit ura resimțită de populațiile supuse față
de regimul străin.
Planificarea centralizată de tip sovietic s-a dovedit intolerabilă pe termen
lung, chiar și în Uniunea Sovietică; în orbita sateliților, a fost dezastruoasă de la
bun început, înainte de cel de-al doilea război mondial, nivelul de trai al Cehoslo-
vaciei fusese comparabil cu acela al Elveției. Mai târziu, el a fost redus la tiparul
cenușiu și monoton care caracteriza întreaga sferă comunistă. Polonia a avut o bază
industrială la fel de largă ca cea a Italiei și resurse mai bogate decât ale acesteia,
dar a fost condamnată să supraviețuiască la nivelul est-european de sărăcie
instituționalizată. Est-germanii au văzut în sistemul comunist singurul obstacol
care îi împiedica să împărtășească bunăstarea economică a Republicii Federale
Germania. Populația fiecărei țări din Europa de Est era convinsă că își sacrifică
bunăstarea în favoarea ideologiei comuniste și a hegemoniei sovietice.
în vreme ce în Uniunea Sovietică comunismul se putea prezenta ca un feno-
men autohton, în Europa de Est nu încăpea îndoială că acesta fusese impus cu
forța și că vechile tradiții naționale erau înăbușite. Chiar deținând controlul
deplin asupra poliției, mass mediei și sistemului educațional, comuniștii din sta-
tele satelit erau – și se simțeau ca fiind – o minoritate sub asediu. Lenin scrisese
că ar fi o greșeală ca bolșevicii să urmeze politica țarului Nicolae al II-lea, de a
impune vecinilor propriul model. Dar, la momentul morții lui Stalin, principala
deosebire dintre regimul comunist și cel autocrat țarist era aceea că Stalin fusese
de fapt mult mai brutal și mai aspru, în esență, politica sovietică s-a izbit de
aceeași problemă cu care Rusia fusese confruntată anterior, în cursul istoriei
sale: Europa Răsăriteană, forțată să devină comunistă pentru a spori securitatea
statului sovietic, consuma resurse și crea preocupări la nivel înalt într-o aseme-
nea măsură încât a devenit mai mult o povară decât o pârghie strategică.
Stalin credea că sateliții est-europeni nu puteau fi stăpâniți decât prin control
total și intervenție din partea Moscovei. In 1948, Tito, singurul conducător
comunist din Europa Răsăriteană care venise la putere în mare măsură prin
propriile eforturi, a făcut cunoscut că Belgradul avea să-și urmeze propria cale,
independentă față de directivele Moscovei. Stalin a răspuns prin excluderea
Iugoslaviei din Cominform. Contrazicând așteptările lui Stalin, care-i prevedea o
prăbușire rapidă, Tito a supraviețuit cu ajutorul democrațiilor occidentale, care
și-au suspendat temporar obiecțiile ideologice față de învechitele considerente
ale echilibrului puterii.
Stalin a reacționat la demonstrația de independență a lui Tito recurgând la
încercata și verificata sa metodă de restabilire a disciplinei – procese publice în
toate țările satelit, conducând la asasinarea juridică a oricărei persoane capabile
de gândire independentă. Ca și în cazul epurărilor din Moscova deceniului ante-
rior, puține – dacă vor fi existat – dintre victimele acestei din urmă terori fuse-
seră cu adevărat angajate în opoziție. Erau, la urma urmelor, comuniști de o
viață, care serviseră ca instrumente ale regimului comunist impus de sovietici:
Rudolf Slansky în Cehoslovacia, Laszlo Rajk în Ungaria, Traicio Kostov în Bul-

garia și Wladislaw Gomulka în Polonia (singurul care a supraviețuit). Epurarea
acestor oameni, fiecare privit de propriul public drept unelte ale Moscovei, a
dezvăluit falimentul moral al sistemului comunist, chiar și celor puțini care încă
mai credeau în declarațiile sale oficiale.
Prea nesiguri pentru a urma modelul de represiune al tiranului, succesorii lui
Stalin au fost și prea dezbinați pentru a permite heterodoxia în interiorul blocului
sovietic. Ei erau prinși între două temeri contradictorii: că represiunea în Europa
de Est avea să zădărnicească mult dorita relaxare a tensiunilor cu Occidentul și
că liberalizarea în cadrul orbitei sateliților putea conduce la năruirea întregului
edificiu comunist. (Teama de reacția occidentală nu îi împiedicase, totuși, să
trimită tancuri pentru a reprima o revoltă est-germană în iunie 1953.) In 1955, ei
s-au hotărât să accepte conviețuirea cu naționalismul est-european, atâta timp cât
conducerea țărilor respective rămânea neabătut comunistă și au ales reconci-
lierea cu Tito ca cel mai potrivit simbol al noii lor orientări, în mai 1955, Hruș-
ciov și Bulganin au vizitat Belgradul pentru a împăca lucrurile. Oricum, așa cum
avea să se întâmple în cazul tuturor încercărilor ulterioare de reformă, efortul de
liberalizare a dus la deschiderea ecluzelor.
După discursul Iui Hrușciov la cel de al XX-lea Congres al Partidului, din
februarie 1956, în care acesta a dezvăluit crimele lui Stalin, comunismul a fost și
mai mult discreditat. Excepție a făcut Iugoslavia, unde comunismul se altoise pe
o cauză naționalistă. Curând s-a dovedit că Stalin înțelesese corect amenințarea
titoistă Ia adresa Uniunii Sovietice. Deoarece liderii țărilor satelit se confruntau
cu paradoxul că", pentru a obține orice fel de aprobare publică, trebuiau să obțină
oarecare credit naționalist. Ei trebuiau să se prezinte drept comuniști polonezi,
cehi sau unguri, mai curând decât marionete ale Kremlinului. După vizita lui
Hrușciov la Belgrad, controlul Kremlinului asupra regimurilor satelit din Europa
de Est s-a exercitat printr-o presiune crescândă.
Pe parcursul acestor evenimente, Statele Unite au menținut o atitudine în
esență pasivă. O premisă centrală a politicii de îngrădire fusese aceea de a lăsa
eliberarea Europei de Est pe seama timpului și de a nu face opoziție frontală
UNGARIA: REVOLTĂ ÎN IMPERIU 483
controlului sovietic, în timpul campaniei prezidențiale din 1952, într-un articol
publicat în revista Life, intitulat „A Policy of Boldness" [O politică a îndrăznelii
– n.t], John Poster Dulles a atacat această politică, pe care o considera prea
pasivă. Dulles susținea că națiunile Europei de Est – pentru care el a inventat
termenul de „națiuni captive" – erau la limita disperării, „pentru că Statele Unite,
liderul istoric al forțelor libertății, par devotate politicii negative de «îngrădire»
și de «blocare»". El îndemna Statele Unite să „declare în mod public că doresc și
așteaptă ca eliberarea să se producă"2.
Totuși, ce anume însemna „eliberarea", din punct de vedere practic? Dulles
era un prea bun cunoscător al problemelor sovietice ca să pună la îndoială faptul
că Uniunea Sovietică ar fi reprimat orice revoltă, în definitiv, Stalin era încă în
viață când Dulles și-a scris articolul. Așadar, Dulles a respins în mod explicit
încurajarea unei „serii de răzmerițe și represalii sângeroase". El se gândea, zicea
Dulles, la „desprinderea pașnică de Moscova" după modelul Tito, cu ajutorul
propagandei americane și al altor măsuri nemilitare.
în timp ce Acheson îl sprijinise pe Tito după ruptura sa cu Moscova bazân-
du-se pe Realpolitik, Dulles a dat practic aceleiași politici o nuanță de idealism
universal, numind-o „eliberare", în practică, teoria eliberării a lui Dulles era o
tentativă de a spori costul consolidării cuceririlor Moscovei fără a spori riscurile
pentru Statele Unite. Dulles încuraja titoismul, nu democrația, iar deosebirea
între ideile sale și cele ale lui Acheson s-a dovedit a fi o nuanță oratorică.

Pentru a fi drepți, criticii lui Dulles i-au atribuit acestuia puncte de vedere
asupra eliberării Europei de Est pe care el, de fapt, nu le exprimase. Dar este la
fel de adevărat că el s-a abținut să-i corecteze. Dulles fusese principalul susți-
nător al unor instituții ca Radio Europa Liberă și Radio Libertatea, al căror scop
esențial era să păstreze vii principiile libertății în Europa de Est, încurajând în
același timp sentimente capabile să aprindă revolta. Nu era nimic subtil în de-
mersul postului Radio Europa Liberă. Bazându-se pe teoria că declarațiile sale
nu erau oficiale, postul de radio pleda în favoarea „eliberării" în sensul cel mai
literal și militant al cuvântului. Din nefericire, distincția dintre reflecțiile „pri-
vate" și cele „oficiale" ale instituților americane finanțate de guvern s-a dovedit
a fi prea dificil de precizat pentru ca luptătorii pentru libertate din Europa de Est
să o înțeleagă.
Așa s-a făcut că, în aproape același moment în care democrațiile occidentale
erau preocupate de Suez, Uniunea Sovietică se afla la mare strâmtoare în doi
dintre principalii săi sateliți, Polonia și Ungaria.
Polonia s-a aprins cea dintâi, în iunie, revoltele din orașul industrial Poznan
au fost reprimate sângeros și s-au soldat cu zeci de morți și sute de răniți, în
octombrie, acei conducători din Comitetul Central al Partidului Comunist Polo-
nez care supraviețuiseră epurărilor făcute de Stalin în anii precedenți au hotărât
să se alăture cauzei naționalismului polonez. Gomulka, epurat și căzut în dizgra-
ție în 1951, a fost rugat să revină ca prim-secretar al Partidului Comunist, iar la
13 octombrie 1956 a condus prima ședință a Biroului său Politic. Mareșalul
sovietic Konstantin Rokossovski, care fusese instalat ca ministru al apărării și
impus ca membru al Biroului Politic Polonez încă din 1949, a fost demis, acesta-ru-r jL^iri^WlVJA (IA
însemnând sfârșitul unuia dintre cele mai umilitoare simboluri ale tutelei sovie-
tice. Partidul Comunist Polonez a redactat o proclamație conform căreia, de
atunci înainte, Polonia avea să urmeze o „cale națională spre socialism", decla-
rație care, date fiind sentimentele înflăcărat naționaliste și indiferența Poloniei
față de socialism, cu greu ar fi putut suna liniștitor pentru Moscova.
Pentru un moment, Kremlinul s-a jucat cu ideea unei intervenții militare. Tan-
curile sovietice au pornit înspre principalele orașe când, în 19 octombrie, Hrușciov,
însoțit de colegii săi din Biroul Politic Kaganovici, Mikoian și Molotov, a descins
la Varșovia.
Conducătorii polonezi nici măcar nu au clipit. Ei l-au informat pe secretarul
general sovietic că vizita sa nu era tratată ca o întâlnire între partide și prin ur-
mare nu avea să fie primit Ia sediul Comitetului Central al Partidului Comunist,
în schimb, delegația sovietică a fost invitată la Palatul Belvedere, care era rezer-
vat oaspeților de stat.
în ultimul moment, Hrușciov a dat înapoi, în 20 octombrie, s-a dat ordin tru-
pelor să se întoarcă la bazele lor. La 22 octombrie, Hrușciov a confirmat insta-
larea lui Gomulka în funcția de secretar general al Partidului Comunist, în
schimbul angajamentului ca noua conducere să păstreze sistemul socialist și să
mențină statutul Poloniei de membru în Pactul de la Varșovia. Formal, sistemul
de apărare sovietic rămăsese intact. Cu toate acestea, încrederea în sprijinul
trupelor poloneze în cazul unui război cu Occidentul nu mai putea fi considerată
nealterată, pentru a folosi un termen îngăduitor.
Uniunea Sovietică a bătut în retragere și a permis comunismului național să
iasă învingător în Polonia, în parte deoarece represiunea ar fi însemnat înfrun-
tarea unei populații de peste 30 de milioane, al cărei curaj dovedit și voință de a
se împotrivi străinilor erau amplificate de amintirile legate de opresiunea istorică
rusă și de atrocitățile sovietice. Dar, cel mai important, în același moment era
Kremlinul chiar fhai serios pus la încercare în Ungaria.

Țară cu 9 milioane de locuitori, Ungaria trecuse prin același ciclu al opresiunii
sovietice ca și vecinii săi. Din anii '40, ea fusese guvernată de necruțătorul Mâtyâs
Râkosi, un stalinist ortodox, în anii '30 Stalin îl răscumpărase efectiv dintr-o în-
chisoare din Budapesta, oferind în schimb niște drapeluri de luptă ungare, capturate
de armata țarului în 1849. Mulți unguri vor fi avut motive să regrete acel târg
atunci când Râkosi s-a întors cu Armata Roșie și a instituit în țară un sistem de
represiune considerat sever până și potrivit standardelor staliniste.
La scurt timp după revolta de Ia Berlin din 1953, i-a sosit, în sfârșit, și lui
Râkosi ceasul. Convocat Ia Moscova, i s-a făcut cunoscut de către Beria, în
maniera stalinistă, de o brutalitate inimitabilă, că, deși Ungaria fusese condusă de
diverse naționalități, ea nu avusese niciodată un rege evreu și conducerea sovietică
nu era dispusă să accepte unul acum3. Râkosi a fost înlocuit cu Imre Nagy, care
avea reputația de a fi un comunist reformist. Doi ani mai târziu, după răsturnarea
lui Malenkov, la Moscova, Nagy a fost demis, iar Râkosi a revenit ca prim-mi-
nistru. încă o dată, a fost impusă ortodoxia comunistă. Artiștii și intelectualii au
început să fie persecutați, iar Nagy a fost exclus din Partidul Comunist.
UNGARIA: REVOLTĂ ÎN IMPERIU 485
Succesorilor lui Stalin le lipsea însă fermitatea ucigașă a acestuia. Nu numai
că lui Nagy i s-a permis să supraviețuiască, dar el a putut chiar să publice o bro-
șură în care punea în discuție dreptul Uniunii Sovietice de a interveni în afacerile
interne ale statelor comuniste prietene, între timp, Râkosi, aflat acum pentru a
doua oară la putere, nu s-a dovedit deloc mai receptiv la aspirațiile poporului său
decât fusese în cursul primului său mandat. După denunțarea lui Stalin de către
Hrușciov de la tribuna celui de al XX-lea Congres al Partidului, Râkosi a fost din
nou înlocuit, de această dată de apropiatul său colaborator Erno Gero.
Deși Gero se autodeclara naționalist, el a fost atât de puternic identificat cu
Râkosi, încât a fost incapabil să țină piept valului de patriotism care mătura țara.
La 23 octombrie, ziua care a urmat întoarcerii oficiale la putere a lui Gomulka în
Polonia, mânia populară a izbucnit în Budapesta. Studenții au distribuit o listă de
cereri care depășeau considerabil nivelul reformelor înfăptuite în Polonia;
acestea includeau libertatea de expresie, judecarea lui Râkosi și a asociaților săi,
plecarea trupelor sovietice și readucerea lui Nagy la putere. Când Nagy a apărut
în fața unei mulțimi uriașe în Piața Parlamentului, el era același comunist refor-
mist, iar programul său consta în introducerea unor proceduri democratice în
sistemul comunist. El a cerut mulțimii dezamăgite să aibă încredere că Partidul
Comunist avea să introducă reformele necesare.
Dar era prea târziu să i se ceară poporului ungar să încredințeze Partidului
Comunist, pe care îl ura, îndreptarea propriilor greșeli. Ceea ce a urmat a fost
exact ca într-un film în care personajul principal este împins, împotriva voinței
lui și poate chiar fără să înțeleagă, să îndeplinească o misiune pe care nu el a
ales-o și care apoi îi devine destin. Comunist devotat o viață întreagă, chiar dacă
reformist, Nagy părea hotărât, la primele sale apariții din timpul revoltei, să
salveze Partidul Comunist, foarte asemănător cu ce făcuse și Gomulka în
Polonia. Dar pe măsură ce zilele treceau, el a fost transformat de înflăcărarea po-
porului său într-un simbol viu al adevărului pe care de Tocqueville îl exprimase
cu un secol mai devreme:
…experiența sugerează că cel mai periculos moment pentru o guvernare rea este atunci
când aceasta începe să se autoreformeze. Doar o mare iscusință poate salva un prinț ce
purcede la ușurarea vieții supușilor săi după o îndelungată împilare. Suferințele îndu-
rate cu răbdare, ca fiind de neocolit, devin de neîndurat în clipa în care se întrevede o
portiță de scăpare. Reforma nu mai servește atunci decât la a dezvălui și mai limpede
ceea ce continuă să fie împilare și mult mai greu de suportat, acum.4

Nagy avea să plătească cu viața pentru viziunea democrației, care i s-a relevat
atât de târziu. După ce sovieticii au înăbușit revoluția, ei i-au oferit lui Nagy
posibilitatea de a se dezice. Refuzul său și execuția care i-a urmat i-au asigurat
un loc în panteonul celor martirizați pentru cauza libertății în Europa de Est.
La 24 octombrie demonstrațiile publice s-au transformat într-o adevărată re-
voluție. Tancurile sovietice, intrate precipitat în luptă, au fost incendiate, iar clă-
dirile guvernului au fost ocupate, în aceeași zi, Nagy a fost numit prim-ministru,
și doi membri ai Biroului Politic sovietic, Mikoian și Suslov, au sosit în Ungaria
să evalueze situația. Pe 28 octombrie, vizitatorii sovietici păreau să fi ajuns la o
concluzie asemănătoare cu cea pe care o trăsese Hrușciov la Varșovia – să
accepte o Ungarie titoistă. Tancurile sovietice au început să se retragă din Buda-
pesta. Dar nici această mișcare nu a putut calma spiritele, cum se întâmplase în
Polonia. Demonstranții cereau acum nici mai mult nici mai puțin decât stabilirea
unui sistem multipartit, plecarea trupelor sovietice din întreaga Ungarie și
retragerea acesteia din Tratatul de la Varșovia.
Pe parcursul desfășurării acestor evenimente, politica americană a rămas
circumspectă în mod ostentativ, în pofida tuturor discuțiilor despre „eliberare",
Washingtonul era clar că nu anticipase o dezlănțuire într-atât de radicală. El
părea sfâșiat între dorința de a ajuta pe cât posibil realizarea procesului și teama
că o politică atât de îndrăzneață ar da sovieticilor un pretext pentru intervenție.
Mai presus de orice, Washingtonul a demonstrat că rareori este capabil să re-
zolve simultan două crize majore. In timp ce studenții și muncitorii unguri luptau
în stradă împotriva tancurilor sovietice, Washingtonul păstra tăcerea. Moscova
nu a fost nicidecum prevenită că amenințarea cu forța sau folosirea forței ar pune
în pericol relațiile sale cu Washingtonul.
Statele Unite au făcut apel, într-adevăr, la Consiliul de Securitate în 27 oc-
tombrie, în lumina „situației create de acțiunea forțelor militare străine în Un-
garia"5. Dar subiectul a fost tratat într-o manieră atât de superficială, încât votul
la rezoluția emisă de Consiliul de Securitate nu s-a pronunțat decât în 4 noiem-
brie, după ce intervenția sovietică avusese deja loc.
Hiatusul a fost umplut de Radio Europa Liberă, care și-a asumat sarcina de a
interpreta atitudinea americană, îndemnându-i pe unguri să accelereze ritmul
revoluției lor și să respingă orice compromis. De pildă, în 29 octombrie Radio
Europa Liberă a salutat instalarea lui Imre Nagy ca nou prim-ministru cu acest
comunicat ostil:
Imre Nagy și suporterii săi doresc să revizuiască și să modernizeze episodul cu
Calul Troian. Ei.au nevoie de o încetare a focului, astfel ca actualul guvern aflat la
putere în Budapesta să se poată menține pe poziție cât mai mult timp posibil. Cei
Care luptă pentru libertate nu trebuie să piardă nici o clipă din vedere planurile
guvernului potrivnic.
Nici când, în 30 octombrie, Nagy a abolit sistemul unipartit și a numit un
guvern de coaliție compus din reprezentanți ai tuturor partidelor democratice
care participaseră la ultimele alegeri libere, din 1946, Radio Europa Liberă nu
s-a lăsat convinsă:
Ministerul Apărării și Ministerul de Interne se afla încă în mâinile comuniștilor.
Luptători pentru libertate, nu lăsați ca această situație să se perpetueze. Nu vă agățați
armele în cui.
Deși Radio Europa Liberă era un post finanțat de guvernul american, el era
condus de un consiliu de conducere independent și de administratori care nu
primeau instrucțiuni oficiale de la administrație. Totuși, era prea mult să li se
ceară luptătorilor pentru libertate din Ungaria să înțeleagă distincția dintre guver-
nul Statelor Unite și declarațiile unui post de radio anume creat ca mijloc de

UNGARIA: REVOLTĂ ÎN IMPERIU 487
aducere la cunoștința publicului politica de „eliberare", pe care secretarul de stat
avea pretenția de a o fi inventat el însuși.
în puținele ocazii când administrația Eisenhower și-a exprimat punctele de
vedere, ea părea preocupată, în primul rând, să-i liniștească pe sovietici. Fără să
o fi dorit, declarațiile sale s-au dovedit aproape la fel de incendiare ca și emisiu-
nile Europei Libere. La 27 octombrie, când trupele sovietice păreau să se retragă
din capitala Ungariei, Dulles a ținut în Dallas un discurs care a dat impresia că
Statele Unite sperau să atragă Ungaria în afara orbitei sovietice fără ca Moscova
să bage de seamă. Orice țară est-europeană care rupea relațiile cu Moscova, a
spus Dulles, putea conta pe sprijinul american. Iar ajutorul respectiv nu avea să
fie condiționat „de adoptarea de către aceste țări a unei anumite forme de socie-
tate". Cu alte cuvinte, pentru a beneficia de ajutorul american, o țară est-euro-
peană nu trebuia neapărat să devină democratică; era suficient ca ea să urmeze
modelul titoist și să părăsească Tratatul de la Varșovia. Intr-o arhetipală declara-
ție americană, Dulles a cuplat acest comentariu cu o afirmare a altruismului
Statelor Unite. Conform spuselor secretarului său de stat, Statele Unite nu aveau
„nici un interes ascuns pentru a dori independența țărilor satelit", și nici nu le
priveau ca pe „potențiali aliați militari"8.
Departe de a se dovedi liniștitoare, această constantă a retoricii diplomatice
americane – susținerea inexistenței oricărui motiv ascuns – a fost în general in-
terpretată, chiar în rândul conducătorilor nemarxiști, ca semn fie de impredictibi-
litate, fie de arbitrar, în orice caz, în acel moment Moscova era mult mai neliniș-
tită în legătură cu acțiunile decât cu motivele americanilor. Cu opt ani în urmă,
Moscova își folosise vetoul în cadrul scrutinului pentru participarea Europei de
Est la Planul Marshall, deoarece percepuse ajutorul economic american ca pe o
formă de atragere în cursa capitalistă. Oferta de ajutor economic făcută de Dulles
celor ce se desprindeau din Tratatul de la Varșovia avusese darul să confirme
acea temere. Cutremurul politic potențial era făcut și mai credibil de afirmațiile
lui Dulles, care sugerau cât se poate de limpede că răsturnarea alianțelor militare
ale Ungariei era împiedicată, înainte de orice, de reținerea americană.
în paralel cu asigurările incendiare pe care Dulles le adresa sovieticilor,
Eisenhower a ținut în 31 octombrie un discurs care s-a remarcat în mod deosebit
prin evitarea fie și a unei aluzii la o eventuală penalizare a Uniunii Sovietice în
cazul în care aceasta ar fi trecut la represiune. Eisenhower, probabil, fusese con-
vins să adopte un ton conciliant deoarece, în ziua precedentă, Uniunea Sovietică
făcuse publice unele criterii aparent aflate în curs de definitivare, cam ambigue,
privind staționarea trupelor sovietice în Europa de Est. în același timp, Eisenhower
trebuie să fi fost conștient de masiva mișcare, începută simultan, de întărire a
pozițiilor sovietice pe tot cuprinsul Ungariei. Reținerea lui Eisenhower față de
Uniunea Sovietică era și mai remarcabilă prin comparație cu criticile aspre adresate
Marii Britanii și Franței privitor la Suez, în cadrul aceleiași emisiuni.
în privința Ungariei, Eisenhower sublinia că, deși Statele Unite sperau ca
dominația sovietică în Europa de Est să ia sfârșit, „noi nu am putea, desigur, să
realizăm această politică recurgând la forță"9. Deoarece această cale ar fi
„contrară atât propriilor interese ale popoarelor din Europa de Est, cât și princi-
488 DIPLOMAȚIA
piilor călăuzitoare Națiunilor Unite"10, adevăr în mod clar nesesizat nici de
Radio Europa Liberă, nici de luptătorii pentru libertate, care în acel moment ple-
dau pentru ajutorul american, în același timp, continua Eisenhower, el se stră-
duise „să înlăture orice temeri neîntemeiate că noi am privi noile guverne din
Europa de Est ca potențiali aliați militari. Noi nu avem nici un asemenea scop

ascuns. Noi vedem în aceste popoare prieteni și nu dorim decât ca acești prieteni
să fie liberi"".
Negarea de către America a unor interese nemărturisite a sunat Kremlinului la
fel de puțin convingător venind din partea președintelui, ca și de pe buzele
secretarului său de stat. Sovieticii, care își bazau politica externă pe un amestec
de ideologie marxistă și interese naționale ruse, pur și simplu nu puteau înțelege
negarea de către americani a oricărei motivații egoiste. Dar renunțarea la forță
era ceva ce Biroul Politic putea înțelege, deoarece aceasta ar fi eliminat cea mai
mare temere a sa, în cazul în care Rusia ar fi decis să încheie unele socoteli în
Europa de Est, cum era evident că se și pregătea să facă.
Ca o ironie, nici una dintre cele două declarații oficiale făcute de adminis-
trația Eisenhower în toiul revoluției ungare nu a fost intenționat provocatoare.
Asigurarea că America nu căuta aliați în Europa de Est i-a neliniștit pe liderii de
la Kremlin deoarece a sunat ca și cum Europa de Est ar fi fost în curs să-și
câștige dreptul de a opta pentru răsturnarea alianțelor; renunțarea Americii la
forță a întețit criza prin diminuarea temerilor sovietice cu privire la reacția
americană în cazul în care Armata Roșie ar fi zdrobit revolta.
între timp, evenimentele din Budapesta scăpaseră chiar și de sub controlul
conducerii politice reformiste. La 30 octombrie, revoluționarii au ocupat sediul
Partidului Comunist din Budapesta și i-au masacrat pe ocupanții acestuia,
inclusiv, destul de ciudat, pe unul dintre cei mai apropiați asociați ai lui Nagy. în
aceeași după-amiază Nagy a anunțat formarea unui nou guvern, pe bazele exis-
tente în 1945^ în timpul regimului coaliției partidelor democratice. Sfârșitul
domniei comuniste a unui singur partid a fost simbolizat prin prezența în cabinet
a lui Bela Kovacz, ca reprezentant al Partidului burghez al Micilor Proprietari.
Cu câțiva ani în urmă, Kovacz fusese acuzat de trădare, în plus, cardinalul
Mindszenty, mult timp un simbol al opoziției anticomuniste, a fost eliberat din
închisoare și a vorbit mulțimilor entuziaste. Cerând retragerea trupelor sovietice
de pe întregul teritoriu al Ungariei, Nagy a început negocierile în acest sens cu
cei doi emisari ai Biroului Politic, Mikoian și Suslov. Un număr de partide
politice și-au deschis birouri și au început să publice ziare sau broșuri.
După ce i-au dat lui Nagy impresia că propunerea sa era negociabilă, Mikoian
și Suslov au plecat la Moscova, aparent pentru a se pregăti în vederea următoarei
runde de convorbiri, în aceeași seară de 31 octombrie, atât Pravda cât și Izvestia
au publicat o declarație oficială a Kremlinului, promulgată în ziua precedentă,
conform căreia staționarea trupelor străine pe teritoriul unei țări comuniste
prietene necesita aprobarea țării gazdă și a întregului Tratat de la Varșovia:
…staționarea trupelor unuia dintre statele membre ale Tratatului de la Varșovia pe
teritoriul altui stat membru al tratatului se face cu acordul tuturor membrilor și numai
•
UNGARIA: REVOLTĂ ÎN IMPERIU 489
cu consimțământul statului pe teritoriul căruia și la cererea căruia aceste trupe sunt
staționate sau se preconizează a fi staționate.12
în baza acestei formulări, Eisenhower a inclus în discursul său difuzat la 31
octombrie, menționat mai sus, o interpretare foarte optimistă a declarației guver-
nului sovietic: „… dacă Uniunea Sovietică va acționa într-adevăr de bună credin-
ță, conform intenției sale anunțate, lumea va fi martora celui mai important pas
făcut pe calea dreptății, încrederii și înțelegerii între națiuni cunoscut de gene-
rația noastră."13
Deși declarația sovietică suna ca anume pregătită pentru această situație, sub
aspectul principiilor generale, Washingtonul ignorase două avertismente cru-
ciale: în primul rând, faptul implicit că retragerea trupelor cerea aceeași proce-
dură ca și staționarea lor, ceea ce dădea Uniunii Sovietice un veto; în al doilea

rând, paragrafele adresate în mod special Ungariei, cu un avertisment prevestitor
de rele că Uniunea Sovietică nu va „permite" ca ceea ce ea definea drept
„realizările socialiste" ale Ungariei să fie abandonate și că le va apăra împreună
cu celelalte țări socialiste, la nevoie:
Apărarea realizărilor socialiste ale Ungariei democrat-populare este cea mai impor-
tantă și sfântă datorie a muncitorilor, a țăranilor, a intelectualilor, a întregului popor
muncitor ungar la momentul actual.
Guvernul sovietic își exprimă încrederea că popoarele țărilor socialiste nu vor permite
forțelor reacționare străine și din interior să zdruncine fundamentul sistermilui demo-
crat-popular… [E]Ie vor întări unitatea frățească și ajutorul reciproc dintre țările socia-
liste pentru a susține măreața cauză a păcii și a socialismului.
Ceea ce declarația desemna prin „Ungaria democrat-populară" încetase să
mai numească așa și ca atare nu mai era în situația de a-și apăra o astfel de
identitate și nici așa-zisele realizări socialiste. Nagy, activist comunist de o viață,
nu se poate să nu fi înțeles semnificația avertismentelor sovietice sau pe aceea a
schimbărilor pe care el însuși le realiza, însă, în acel moment, Nagy, prins între
furia poporului său și neînduplecarea aliaților săi comuniști, era purtat de valul
unor evenimente pe care nu le putea nici controla nici direcționa. Spre deosebire
de poporul polonez, ungurii nu cereau liberalizarea regimului comunist, ci chiar
distrugerea lui; nu egalitate cu Uniunea Sovietică, ci o desprindere totală de ea.
La l noiembrie, după ce crease deja ceea ce era de fapt un guvern de coaliție,
Nagy a făcut pasul final, irevocabil, de a declara neutralitatea Ungariei și retra-
gerea sa din Tratatul de la Varșovia. Iar prin acest act, el a mers mult mai departe
decât orice încercase Gomulka în Polonia, într-o declarație solemnă, care avea
să-i servească drept act de condamnare la moarte, Nagy a anunțat pe postul de
radio ungar:
Guvernul național maghiar, pătruns de înalta responsabilitate față de poporul și istoria
Ungariei și dând glas voinței unanime a milioanelor de maghiari, declară neutralitatea
Republicii Populare Ungare.
Poporul maghiar, în temeiul independenței și egalității și în concordanță cu spiritul
Cartei Națiunilor Unite, dorește să trăiască în relații de adevărată prietenie cu vecinii
săi. cu Uniunea Sovietică și cu toate popoarele lumii. Poporul maghiar dorește să con-
490 DIPLOMAȚIA
solideze și să dezvolte mai departe realizările revoluției sale naționale fără a se alătura
vreunui bloc de forțe.15
în același timp, Nagy a solicitat Națiunilor Unite recunoașterea neutralității
Ungariei. Nu a primit însă niciodată răspuns.
Patosul apelului lui Nagy a fost pe măsura indiferenței cu care a fost primit de
așa-numita comunitate internațională. Nici Statele Unite, nici aliații europeni nu
au făcut vreun demers pentru a determina Națiunile Unite să analizeze mesajul
lui Nagy în regim de urgență. Iar sovieticii erau inaccesibili apelurilor de mode-
rație. In dimineața de 4 noiembrie, forțele sovietice, care se revărsaseră vreme de
zile întregi pe teritoriul Ungariei, au lovit fără preaviz și au reprimat cu sălbăticie
revoluția ungară. lânos Kâdâr, o fostă victimă a epurărilor staliniste, pe care
Nagy îl ridicase în funcția de secretar general al Partidului Comunist și care
dispăruse în mod misterios cu câteva zile în urmă, a revenit cu trupele sovietice
pentru a instala un nou guvern comunist. Pal Maleter, comandantul armatei
ungare, a fost arestat în timp ce negocia retragerea trupelor în ambasada Iugosla-
viei, a acceptat promisiunea că putea trece în siguranță în Iugoslavia, dar a fost
arestat în timp ce părăsea clădirea ambasadei. Cardinalul Mindszenty și-a găsit
refugiu la legația americană, unde avea să rămână până în 1971. Nagy și Maleter
au fost ulterior executați. Spiritul lui Stalin era încă viu la Kremlin.
în 4 noiembrie, Națiunile Unite, care de-a lungul întregii acestei perioade
critice de întărire a poziției trupelor sovietice fuseseră ocupate în mod exclusiv

cu denunțarea Marii Britanii și a Franței în problema Suezului, și-au întors în
fine atenția spre ceea ce între timp devenise tragedia ungară. O rezoluție a
Consiliului de Securitate, care cerea retragerea Uniunii Sovietice, a primit ime-
diat vetoul ambasadorului sovietic. O sesiune specială a Adunării Generale a
votat o rezoluție similară, care afirma dreptul Ungariei la independență și cerea
instalarea de observatori ai Națiunilor Unite în Ungaria. Era cea de-a doua
rezoluție din acea zi funestă, deoarece Adunarea Generală crease deja între timp
o forța de intervenție a Națiunilor Unite pentru Orientul Mijlociu. Rezoluția
pentru Orientul Mijlociu a fost adoptată în unanimitate, consensului general ală-
turându-i-se până și Marea Britanie și Franța. Rezoluția ungară a trecut cu un vot
de cincizeci contra opt și cincisprezece abțineri. Blocul sovietic a votat împo-
trivă, în timp ce fruntași ai grupului de țări nealiniate, precum India și Iugoslavia,
s-au abținut, la fel ca și toate țările arabe. Rezoluția pentru Orientul Mijlociu a
fost pusă în aplicare; rezoluția pentru Ungaria a fost ignorată.
în urma represiunii brutale a revoltei ungare s-a ridicat întrebarea dacă o
diplomație occidentală mai puternică și mai imaginativă ar fi putut preveni sau
diminua tragedia. Era clar că întărirea masivă a trupelor sovietice se desfășurase
pe parcursul mai multor zile. Ar fi stat oare în puterea democrațiilor să le împie-
dice acțiunea? Guvernul american fusese, el însuși, cel dintâi care înălțase
stindardul eliberării. Propaganda sa, difuzată de Radio Europa Liberă, produsese
un val de speranță ce depășise chiar și ceea ce preconizase Dulles în articolul său
apărut în 1952 în revista Life. Când Ungaria a explodat, legația americană din
Budapesta trebuie să fi transmis Departamentului de Stat ceea ce știa orice
UNGARIA: REVOLTĂ ÎN IMPERIU 491
ziarist: că structura politică a Ungariei comuniste era pe cale de a se dizolva.
Având la dispoziție competența unei remarcabile pleiade de specialiști kremli-
nologi precum Charles Bohlen, Llewellyn Thompson, Foy Kohler și George
Kennan, este greu de crezut că Departamentul de Stat nu a luat în considerare,
măcar, posibilitatea unei intervenții militare sovietice, în orice caz, administrația
Eisenhower nu a făcut nici un efort pentru a mări costul intervenției sovietice.
în timpul mișcării revoluționare din Ungaria, America a fost departe de a se
ridica la nivelul propriei sale retorici. Refuzul de a risca un război pentru a
răsturna controlul comunist asupra Europei de Est fusese o politică americană
explicită vreme de un deceniu. Dar incapacitatea Washingtonului de a cerceta
serios posibilitatea oricărei alte opțiuni, în afara războiului, pentru a influența
evenimentele a deschis o prăpastie uriașă între ceea ce Washingtonul proclamase și
ceea ce de fapt era pregătit să susțină în mod concret. Statele Unite nu au explicat
niciodată limitele sprijinului american acordat tânărului și neexperimentatului
guvern ungar. Nici nu i-au sfătuit vreodată pe unguri, prin numeroasele canale dis-
ponibile, în privința modului de a-și consolida cuceririle înainte de a face alți pași,
irevocabili, înainte, în corespondența cu liderii Uniunii Sovietice, Statele Unite
s-au bazat mult pe declarații publice care au sfârșit prin a provoca reacții repre-
zentând exact opusul celor pe care le avea în vedere administrația Eisenhower.
O poziție americană mai fermă și mai explicită ar fi fost esențială pentru a
face ca decizia sovietică de a interveni militar să fie mai puțin calculabilă sau
măcar nu atât de lipsită de consecințe pe cât părea. Kremlinul ar fi putut fi
avertizat că represiunea în Ungaria avea să atragă costuri politice și economice
importante și să înghețe relațiile est-vest în viitorul previzibil. Poziția Americii și
cea a Națiunilor Unite în problema Ungariei ar fi putut fi mai apropiată de cea
adoptată față de Suez. în loc de așa ceva, America și aliații săi s-au comportat ca
și cum ar fi fost spectatori, fără nici un interes în ceea ce avea să urmeze.
Democrațiile nu erau în situația să pornească război din cauza Ungariei, dar

ar fi putut contura spectrul costurilor politice și economice ale represiunii sovie-
tice. Așa cum s-a întâmplat, Kremlinul nu a plătit aproape nimic pentru acțiunile
sale, nici măcar pe plan economic. La ceva mai mult de doi ani de la tragedia
ungară și în pofida ultimatului sovietic la adresa Berlinului, primul-ministru
britanic Harold Macmillan a vizitat Moscova, aceasta fiind prima vizită pe care o
făcea acolo un prim-ministru după război; la numai trei ani distanță, Eisenhower
și Hrușciov sărbătoreau spiritul înțelegerii de la Câmp David.
Suezul a oferit prilejul națiunilor arabe, ca și unor conducători ai mișcării de
nealiniere, precum India și Iugoslavia, să atace Marea Britanie și Franța. Cu
toate acestea, când a fost vorba despre Ungaria, același grup de națiuni a refuzat
să critice acțiunile sovietice și cu atât mai puțin să le condamne în cadrul
Națiunilor Unite. Ar fi fost de dorit ca voturile Națiunilor Unite în problemele
Ungariei și Suezului să se fi aflat într-o oarecare relație. Sau cel puțin măsurile
întreprinse de America împotriva Marii Britanii și Franței să fi fost coordonate
cu atitudini reciproce din partea națiunilor nealiniate față de acțiunile sovietice
din Ungaria. După cum s-a dovedit, intervenția Uniunii Sovietice în Ungaria nu
i-a știrbit acesteia cu nimic prestigiul în rândul țărilor nealiniate, după cum
influența Statelor Unite asupra aceluiași grup de țări nu a avut nimic de câștigat
ca urmare a poziției americane în problema Suezului.
în anii '50, grupul așa-numitelor Țări nealiniate a reprezentat o nouă abordare
a relațiilor internaționale. Națiuni neutre existaseră, desigur, întotdeauna, dar tră-
sătura lor distinctivă fusese o politică externă pasivă. Prin contrast, Țările neali-
niate din perioada Războiului rece nu și-au înțeles neutralitatea ca neimplicare.
Ele erau jucători activi, ridicând uneori glasul, promovând planuri elaborate în
forumuri destinate să le unească forțele și să le sporească influența, formând, de
fapt, o alianță a nealiniaților. Deși erau foarte vehemente în plângerile lor privi-
toare Ia tensiunile internaționale, ele au știut cum să profite de pe urma acestora.
Au învățat cum să asmuță superputerile una împotriva alteia. Și pentru că se
temeau de Uniunea Sovietică mai mult decât de Statele Unite, ele s-au situat în
general de partea comuniștilor, fără să simtă nevoia să aplice Uniunii Sovietice
aceleași exigențe morale pe care le aplicau Statelor Unite.
La 16 noiembrie, primul-ministru Jawaharlal Nehru a prezentat Parlamentului
indian propria-i expunere de motive, plină de emfază, cu privire la refuzul Indiei
de a aproba Rezoluția Națiunilor Unite de condamnare a acțiunilor sovietice în
Ungaria 6. Faptele, a spus el, erau „obscure"; rezoluția era formulată impropriu;
iar apelul la alegeri locale supervizate de Națiunile Unite erau o violare a suve-
ranității naționale a Ungariei.
Faptele nu fuseseră nicidecum obscure, iar reacția Indiei era în întregime în
linia practicilor tipice pentru Realpolitik. Pur și simplu, India nu dorea să renunțe
la sprijinul sovietic în forumurile internaționale; ea nu vedea deloc de ce și-ar fi
atras mânia sovietică și și-ar fi sacrificat o potențială sursă de aprovizionare cu
arme pentru o țară europeană aflată la mare depărtare, de vreme ce China și
Pakistanul se aflau la granițele sale și nici Uniunea Sovietică nu era prea departe.
India nu concepea politica externă ca pe o dezbatere în Oxford Union, oricât
ar fi pretins diplomații săi că făceau parte dintre cei cărora puterea de discer-
nământ le dădea dreptul de a alege un câștigător numai pe baza meritului moral.
Conducătorii indieni frecventaseră școli în Anglia și citiseră clasicii americani.
Ei combinau retorica Iui Wilson și Gladstone cu practicile lui Disraeli și
Theodore Roosevelt. Din punctul de vedere al indienilor, acest lucru avea o re-
marcabilă noimă câtă vreme interlocutorii lor nu se amăgeau crezând că retorica
indienilor era un ghid pentru practica indiană, ori că politica externă indiană era
guvernată de o moralitate abstractă, superioară.

La 18 decembrie, după șase săptămâni de la tragedia ungară, Dulles a expli-
cat, într-o conferință de presă, rațiunile care se aflau în spatele răspunsului pe
care America l-a dat revoluției, în mod surprinzător, el mai încerca încă să îi
asigure pe sovietici de intențiile pașnice ale Americii:
…noi nu dorini câtuși de puțin să înconjurăm Uniunea Sovietică cu un cordon de țări
ostile și să reînviem ceea ce s-a numit cordon samtaire, amplu dezvoltat de francezi
după primul război mondial, în vederea încercuirii Uniunii Sovietice cu forțe ostile.
Noi ne-am făcut clară politica în acea privință, în speranța de a facilita astfel o
evoluție – o evoluție pașnică – a statelor satelit către o veritabilă independență.17
UNGARIA: REVOLTĂ ÎN IMPERIU 493
A fost o declarație uimitoare. Ce era, la urma urmelor, politica de îngrădire,
dacă nu o încercare de a înconjura Uniunea Sovietică cu forțe capabile să reziste
expansionismului acesteia? La fel de surprinzător a fost tonul de scuză al lui
Dulles, la atât de puțin timp după o demonstrație de cruzime sovietică în Ungaria
și o declarație războinică simultan în Orientul Mijlociu. La o conferință de presă
în Australia, în 13 martie 1957, Dulles a rezumat atitudinea americană. Avocat
de formație, el și-a sprijinit pledoaria pe absența oricărei obligații legale:
…nu exista nici o bază pe care noi să acordăm ajutor militar Ungariei. Nu aveam nici
un angajament să facem acest lucru și nu am crezut că făcând astfel am fi ajutat10
poporul Ungariei sau popoarele Europei sau restul lumii.
Dulles continua să ocolească esența problemei. Chestiunea nu era de natură
legală; nu se punea întrebarea dacă America își respectase angajamentele, ci
dacă ea își asumase implicațiile propriilor declarații.
Proclamându-și o misiune universală, era inevitabil ca America să se con-
frunte cu discordanțe între principiile și interesele sale naționale. Suprapunerea
problemelor Suezului și Ungariei a fost o astfel de situație. Marele vis al
Americii fusese întotdeauna o politică externă care să rezolve toate problemele
ce i-ar apărea înainte prin natura obligatorie și universală a preceptelor sale.
Totuși, timp de un deceniu, politicienii americani se simțiseră frustrați din cauza
ambiguităților pe care le presupune poziția de conducător al omenirii – conce-
siile făcute unor cauze imperfecte, care sunt grăunțe pentru moara diplomației de
zi-cu-zi, și atenția care trebuie acordată vederilor unor aliați cu perspective
istorice foarte diferite. Suezul păruse a oferi ocazia remedierii acestui defect și a
readucerii politicii în acord cu principiul, însăși suferința asociată gestului de
a-și critica cei mai apropiați aliați a avut efectul unui act de penitență, prin aceea
că a servit la reafirmarea purității morale a Americii.
Ungaria a fost un caz mai complicat, deoarece ar fi făcut necesară folosirea
puterii într-o formă sau alta. însă conducătorii Americii nu doreau să pună în
pericol vieți americane pentru o cauză care, oricât le-ar fi frământat conștiința,
nu privea în mod direct interesele securității americane. Principiul nu permite
nici o ambiguitate sau nuanță, în Suez, America a putut insista pe aplicarea
întocmai a preceptelor sale, deoarece consecințele nu implicau nici un risc
imediat, în Ungaria însă, ea a consimțit tacit la Realpolitik, ca și celelalte națiuni,
deoarece insistența asupra principiilor ar fi atras riscul inevitabil al unui război,
poate chiar al unui război nuclear. Și atunci când se află în joc vieți omenești,
omul de stat are datoria, atât față de propriul său popor cât și față de sine însuși,
de a explica relația dintre riscuri și interese, oricât de larg și de generos ar putea
fi ele prezentate. Uniunea Sovietică era clar pregătită să-și asume riscuri mai
mari pentru a-și menține poziția în Europa de Est decât ar fi fost Statele Unite
dispuse să înfrunte pentru a elibera Ungaria. Nimic nu putea ocoli această ecua-
ție. Din punctul de vedere al declarațiilor anterioare revoluției, politica Americii
față de Ungaria a fost, într-adevăr, deficitară; sub raportul intereselor sale, refu-
zul Americii de a-și asuma riscul războiului a fost inevitabil și corespunzător
deopotrivă – cu toate că el nu explică lipsa voinței de a ridica costul intervenției

sovietice prin mijloace nemilitare.
Suprapunerea problemelor Ungariei și ale Suezului a stabilit coordonatele
următoarei faze a Războiului rece. Uniunea Sovietică reușise să-și mențină po-
ziția în Europa de Est; democrațiile – inclusiv Statele Unite – suferiseră un rela-
tiv declin al poziție lor în Orientul Mijlociu. Uniunea Sovietică găsise un mijloc
de a ocoli îngrădirea. In ziua care a urmat devastării Budapestei de către trupele
sale și în timp ce luptele mai continuau încă, Hrușciov amenința să atace cu
rachete Europa Occidentală și invita Statele Unite la o acțiune militară comună
în Orientul Mijlociu, împotriva celor mai apropiați aliați ai Americii. Statele
Unite lăsaseră Ungaria în derivă pe marea evoluției istorice și pe aliații Americii
cu un sentiment de neputință.
Ceea ce nu devenise clar la acea vreme era slăbiciunea inerentă a Uniunii
Sovietice. Ca o ironie, susținătorii comuniști ai relațiilor de forță se lansaseră
într-un proiect pe care aveau să se dovedească incapabili sâ-I susțină. Liderii
comuniști puteau declama despre factorii obiectivi după placul inimii lor, dar un
lucru rămânea de netăgăduit, anume că singurele revoluții care au avut loc în
țările dezvoltate s-au declanșat în interiorul sferei comuniste. Pe termen lung,
Uniunea Sovietică s-ar fi bucurat de mai multă securitate și putere economică
dacă s-ar fi înconjurat, în Europa de Est, de guvernări în stil finlandez, deoarece
nu ar mai fi trebuit să-și asume răspunderea pentru stabilitatea internă și progre-
sul economic al țărilor respective. In schimb, imperialismul din Europa de Est a
secătuit resursele sovietice și a înspăimântat democrațiile occidentale fără să
întărească puterea sovietică. Comunismul nu a reușit niciodată să-și traducă con-
trolul asupra guvernării și mijloacelor de comunicare în acceptare publică. Dacă
nu doreau să se sprijine total pe baionetele sovietice, conducătorii comuniști din
Europa de Est erau nevoiți să se adapteze la programele oponenților lor națio-
naliști. Astfel, după o perioadă inițială de teroare sângeroasă, Kâdâr s-a orientat
treptat către obiectivele statuate de Nagy, deși nu a mers până la retragerea din
Tratatul de la Varșovia. O generație mai târziu, slăbiciunea sovietică latentă avea
să atribuie revoltei ungare rolul de vestitoare a falimentului final al sistemului
comunist, în pofida tuturor celor întâmplate, în zece ani Ungaria avea să fie, pe
plan intern, mai liberă decât Polonia, iar politica sa externă mai independentă
față de Uniunea Sovietică. Iar treizeci și cinci de ani mai târziu, în următoarea
fază a tentativei Moscovei în direcția liberalizării, sovieticii aveau să piardă în
întregime controlul asupra evenimentelor.
Rezultatul evenimentelor din 1956 a contribuit la suferințele și oprimarea
încă unei generații. Oricât de scurt ar părea istoricilor intervalul dinaintea prăbu-
șirii finale, el nu poate da măsura chinului la care natura totalitară a sistemului
și-a supus nenumăratele victime, în perioada imediat următoare, Moscova –
apreciind greșit echilibrul de forțe, așa cum făcuseră și capitaliștii – a avut toate
motivele să fie mulțumită. Interpretând evenimentele anului ca pe o înclinare a
balanței de forțe în favoarea sa, Biroul Politic s-a angajat în cea mai serioasă
provocare de până atunci a Războiului rece – ultimatumul asupra Berlinului.
CAPITOLUL 23
Ultimatumul lui Hrușciov:
Criza Berlinului, 1958-l963
La Conferința de la Potsdam, cei trei învingători au hotărât ca Berlinul să fie
guvernat de cele patru puteri ocupante – Statele Unite, Marea Britanie, Franța și
Uniunea Sovietică – state care vor administra împreună și Germania. După cum
s-a dovedit, administrarea Germaniei de către cele patru puteri a durat puțin mai
mult decât un an. In 1949, zonele occidentale au fost unite pentru a forma Repu-

blica Federală Germania, iar zona rusă a devenit Republica Democrată Germană.
Conform aranjamentului celor patru puteri asupra Berlinului, acest oraș nu
făcea parte din Germania – de Est sau de Vest – ci se afla în mod oficial sub
conducerea celor patru aliați învingători în cel de-al doilea război mondial.
Sovieticii ocupau un sector întins din partea estică a orașului, americanii aveau
un sector în sud, iar britanicii și francezii își aveau sectoarele lor în părțile de
vest și de nord. Tot Berlinul era acum o insulă în interiorul a ceea ce devenise
Republica Democrată Germană. Cu trecerea anilor, est-germanilor și sovieticilor
cele trei sectoare vestice ale Berlinului le-au apărut ca un ghimpe, o vitrină a
prosperității în mijlocul cenușiului deprimant al blocului comunist. Cel mai
important, Berlinul de Vest servea drept canal de trecere pentru acei est-germani
care căutau să emigreze în Occident: ei nu aveau decât să ia metroul spre unul
dintre sectoarele vestice ale orașului și apoi să depună cerere de emigrare.
în mod uimitor, în pofida statutului său clar, de oraș controlat de patru puteri,
un aranjament lipsit de ambiguitate privind accesul în Berlin nu fusese niciodată
negociat. Deși cele patru puteri stabiliseră diferitele drumuri și coridoare aeriene
care urmau a fi folosite pentru a se ajunge în Berlin, ele nu căzuseră de acord în
mod explicit asupra mecanismelor de trecere. In 1948, Stalin încercase să profite
de această lacună instituind blocada Berlinului pe motiv că drumurile de acces
erau în reparație. După un an de funcționare a podului aerian occidental, accesul
a fost restabilit, dar autoritatea legală a rămas la fel de vagă.
în anii imediat următori blocadei, Berlinul s-a dezvoltat, devenind un impor-
tant centru industrial, cu nevoi care, în caz de urgență, nu ar mai fi putut fi rezol-
vate printr-un pod aerian. Deși din punct de vedere teoretic Berlinul era încă
orașul celor patru puteri și Uniunea Sovietică răspundea de acces, satelitul
est-german era cel care controla în realitate șoselele dinspre capitala sa, Berlinul
de Est. Poziția Berlinului era prin urmare extrem de vulnerabilă. Legăturile ru-
tiere, feroviare și aeriene puteau fi ușor supuse unor întreruperi aparent într-atât
de lipsite de importanță încât cu greu li se putea rezista prin forță, deși prin
însumare ar fi putut amenința libertatea orașului, în mod teoretic, întregul trafic
militar trebuia să se facă printr-un punct de control sovietic, dar aceasta era o
ficțiune; în realitate, o gardă est-germană controla porțile, iar câțiva ofițeri so-
vietici pierdeau vremea într-o baracă din apropiere, pentru a interveni în cazul
vreunei neînțelegeri.
Nu a fost de mirare că Hrușciov, în căutarea unui teren în care să demonstreze
o schimbare permanentă în corelația forțelor, a decis să exploateze vulnerabili-
tatea Berlinului. El a notat în memoriile sale: „Ca s-o spunem pe șleau, piciorul
american în Europa avea o bătătură dureroasă. Aceasta era Berlinul de Vest. De
câte ori doream să-i călcăm pe americani pe picior și să-i facem să îi doară, nu
aveam decât să obstrucționam comunicațiile occidentale cu orașul de pe teri-
toriul Republicii Democrate Germane."1
Provocarea lui Hrușciov la adresa poziției Occidentului în Berlin a apărut
exact în momentul în care democrațiile se convinseseră, o dată în plus, că secre-
tarul general în funcție era cea mai bună speranță de pace pentru ele. Chiar și un
observator sceptic al scenei sovietice, precum John Poster Du l Ies, a răspuns
discursului pronunțat de Hrușciov la cel de-a! XX-lea Congres al Partidului, din
februarie 1956, declarând că ar fi perceput o „schimbare notabilă" în politica
sovietică. Conducătorii sovietici, a spus el, ajunseseră la concluzia că „venise
vremea să-și modifice esențial maniera de abordare a lumii necomuniste… Acum ei
urmăresc realizarea obiectivelor politicii lor externe cu mai puține manifestări de
intoleranță și un mai slab accent pe violență."" în același sens, în septembrie 1957,
la mai puțin de un an de la criza Suezului și criza din Ungaria, ambasadorul

Llewellyn Thompson raporta de la Moscova că Hrușciov „dorește cu adevărat și
este aproape forțat să realizeze o destindere în relațiile cu Occidentul"3.
Comportamentul lui Hrușciov nu justifica un asemenea optimism. Când, în oc-
tombrie 1957, sovieticii au lansat pe orbită Sputnik-ul, un satelit artificial,
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 497
Hrușciov a interpretat această reușită din prima încercare ca pe o dovadă că Uniu-
nea Sovietică o lua înaintea democrațiilor în domeniul științific și în cel militar
deopotrivă. Chiar și în Occident, începea să câștige teren argumentul că un sistem
planificat ar putea în cele din urmă să se dovedească superior economiei de piață.
Președintele Eisenhower a fost aproape singurul care a refuzat să intre în
panică. Miliar de carieră, el cunoștea diferența dintre un prototip și o armă mili-
tară operațională. Hrușciov, pe de altă parte, luându-și singur laudele în serios, a
pornit o ofensivă diplomatică pe termen lung, proiectată să traducă presupusa
superioritate a rachetelor sovietice într-un fel de victorie diplomatică, în ianuarie
1958, Hrușciov i-a spus unui ziarist danez:
Lansarea sateliților sovietici demonstrează înainte de toate… că în echilibrul de forțe
dintre țările socialiste și cele capitaliste s-a produs o serioasă schimbare, în favoarea
națiunilor socialiste.4
în imaginația lui Hrușciov, Uniunea Sovietică nu numai că era, din punct de
vedere științific și militar, înaintea Statelor Unite, dar în curând urma să le
depășească și producția industrială, în 4 iunie 1958, el a spus Congresului
al Vll-lea al Partidului Comunist Bulgar: „Noi suntem ferm convinși că se apro-
pie vremea când țările socialiste vor depăși cele mai dezvoltate țări capitaliste,
nu numai ca ritm, dar și ca volum al producției industriale."5
Ca un adevărat comunist, Hrușciov a simțit că practic trebuia să transforme
această presupusă schimbare în balanța de forțe, în monedă diplomatică. Berlinul
a fost prima sa țintă. Hrușciov a deschis provocarea cu trei inițiative. La 10
noiembrie 1958, el a rostit un discurs în care a cerut să se pună capăt statutului
Berlinului de oraș al celor patru puteri și a avertizat că Uniunea Sovietică inten-
ționa să predea satelitului său, Germania de Est, controlul asupra accesului în
țară. Din acea zi, Hrușciov a făcut legământ: „să lase Statele Unite ale Americii,
Marea Britanie și Franța să-și construiască propriile lor relații cu Republica De-
mocrată Germană și să ajungă la înțelegere cu aceasta dacă sunt interesate în vreo
problemă privind Berlinul." La 27 noiembrie, Hrușciov a transpus esența acelui
discurs într-o notificare oficială adresată Statelor Unite, Marii Britanii și Franței în
care declara acordul celor patru puteri asupra Berlinului nul și neavenit și insista ca
Berlinul de Vest să fie transformat într-un „oraș liber", demilitarizat. Dacă în curs
de șase luni nu se ajungea la o înțelegere, Uniunea Sovietică urma să semneze un
tratat de pace cu Germania de Est, prin care să predea acesteia drepturile sale de
ocupant și controlul asupra căilor de acces în Republica Democrată Germană .
Hrușciov transmisese aliaților occidentali echivalentul unui ultimatum.
La 10 ianuarie 1959, Hrușciov a supus atenției celorlalte trei puteri ocupante
proiectul unui tratat de pace, care definea atât statutul Berlinului, cât și pe cel al
Germaniei de Est. Mai târziu în cursul aceleiași luni, Hrușciov a explicat rațiu-
nile politicii sale în fața celui de al XXI-lea Congres al Partidului. Precum un
negustor necinstit care își vinde marfa, el a mers și mai departe în evaluarea pu-
terii sovietice, sugerând că, împreună cu Republica Populară Chineză, Uniunea
Sovietică producea deja o jumătate din producția industrială a lumii"; prin ur-
mare, „situația internațională se va schimba radical"8.
Hrușciov își alesese ținta cu mare dibăcie. Provocarea inerentă prezentată de
controlarea de către Germania de Est a căilor de acces spre Berlin era indirectă.
Aceasta confrunta democrațiile cu necesitatea de a alege dacă să recunoască sa-
telitul est-german sau să amenințe cu războiul pentru a decide o chestiune
tehnică, și anume cine să pună ștampila pe documentele de tranzit. Totuși, fanfa-

ronada Iui Hrușciov, către care avea o înclinație naturală, masca o slăbiciune
reală a poziției sovieticilor. Germania de Est pierdea forță umană, prin fuga către
Germania de Vest, via Berlin, a sute de mii dintre cetățenii săi, adeseori dintre
cei mai talentați profesioniști. Berlinul se vădea a fî o uriașă gaură în Cortina de
fier. Dacă această tendință continua, în Germania de Est, care se autoproclamase
„paradisul muncitorilor", nu ar mai fi rămas nici un muncitor.
Germania de Est era veriga cea mai fragilă din sfera de influență sovietică.
Confruntată cu o Germanie Occidentală mai prosperă și mai mare, aflată la gra-
nița ei, și recunoscută diplomatic numai de statele care, asemenea ei, erau sateliți
sovietici, Germaniei de Est îi lipsea legitimitatea. Scurgerea forței umane prin
Berlin îi amenința însăși supraviețuirea. Dacă nu se făcea ceva, gândeau liderii
din Berlinul de Est, întregul stat se putea prăbuși în numai câțiva ani. Aceasta ar
fi însemnat o lovitură distrugătoare la adresa sferei de influență sovietică, pe care
Hrușciov încerca să o consolideze, închizându-i orice cale de scăpare, Hrușciov
spera să dea satelitului est-german o nouă concesiune pe viață. Iar forțând o
retragere occidentală, el căuta să slăbească legăturile cu Occidentul ale Repu-
blicii Federale Germania.
Ultimatumul lui Hrușciov, a atins cele mai intime zone ale politicii lui Ade-
nauer. Timp de aproape un deceniu, Adenauer respinsese orice propunere de a
promova unificarea prin sacrificarea legăturilor cu Occidentul. Uniunea Sovie-
tică fluturase ideea neutralității în fața opiniei publice germane prin planul de
pace al lui Stal in, din 1952, iar oponenții din interior al lui Adenauer o spriji-
niseră. Adenauer mizase viitorul țării sale pe ideea că interesele americane și
cele germane erau identice, înțelegerea tacită era ca Republica Federală Germa-
nia să adere la sistemul de apărare atlantic, iar aliații să facă din unificarea Ger-
maniei o parte integrantă a diplomației Est-Vest. Prin urmare, pentru Adenauer,
criza Berlinului era mult mai mult decât o problemă a procedurilor de acces. Ea
punea la încercare însăși înțelepciunea orientării spre Occident a Republicii
Federale Germania.
In ceea ce îl privea pe Adenauer, nu exista practic nici o posibilitate de oco-
lire a faptului că orice consolidare a statutului Germaniei de Est întărea pretenția
sovieticilor ca unificarea să fie lăsată în seama negocierilor directe dintre cele
două state germane, într-un moment în care Partidul Social Democrat era încă
neutru, o asemenea recunoaștere de facto de către aliații Republicii Democrate
Germane ar fi revoluționat politica internă a Germaniei. Potrivit lui de Gaulle,
Adenauer a spus cu prilejul unei întâlniri la vârf occidentale din decembrie 1959:
Dacă ar fi să pierdem Berlinul, poziția mea politică ar deveni dintr-o dată de nesus-
ținut. Socialiștii ar prelua puterea la Bonn. Ei ar proceda la încheierea unui aranjament
direct cu Moscova și aceasta ar însemna sfârșitul Europei.9
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 499
în opinia lui Adenauer, ultimatumul lui Hrușciov fusese conceput, mai presus
de orice, pentru a izola Republica Federală Germania. Agenda sovietică de nego-
cieri plasa Bonnul într-o situație din care nu se putea câștiga nimic, în schimbul
oricărei concesii pe care ar fi facut-o, Occidentul ar fi primit, în cel mai bun caz,
ceea ce avea deja: accesul la Berlin, în același timp, satelitului est-german i s-ar fi
dat un veto în problema unificării Germaniei, ceea ce ar fi condus fie la un impas,
fie la un rezultat pe care Adenauer l-a descris în memoriile sale în felul următor:
…nu puteam cumpăra reunificarea Germaniei cu prețul desprinderii Germaniei din
blocul occidental și renunțarea la realizările integrării europene. Deoarece rezultatul ar
fi fost acela că s-ar fi creat în mijlocul Europei o Germanie neangajată, lipsită de
apărare, care în mod necesar ar fi fost tentată să asmuță Estul împotriva Vestului.10
Pe scurt, Adenauer nu vedea vreun beneficiu în nici un fel de negociere
purtată în condițiile propuse de Hrușciov. Totuși, dacă negocierile se dovedeau
inevitabile, el dorea ca acestea să fie o confirmare a înțelepciunii sale de a alege

Occidentul drept sprijin. El s-a opus ferm ideii de a răspunde ultimatumului lui
Hrușciov prin concesii și a preferat ca Occidentul să-și întemeieze planurile de
unificare pe alegeri libere.
Vederile lui Adenauer nu erau însă împărtășite de aliații săi anglo-americani
și cel mai puțin de Marea Britanie. Primul-ministru Harold Macmillan și poporul
britanic nu doreau să riște un război din cauza capitalei unui dușman învins care,
pe deasupra, fusese în mare măsură responsabil de distrugerea importantei poziții
de Mare Putere, deținută de națiunea britanică. Spre deosebire de Franța, Marea
Britanie nu își identifica securitatea pe termen lung cu viitorul Germaniei. De două
ori în timpul aceleiași generații, Marea Britanie tocmai fusese salvată, cu greu, prin
intervenția americană, de asalturile Germaniei, care cucerise cea mai mare parte a
Europei. Deși Marea Britanie ar fi preferat să păstreze Alianța Atlantică, dacă ar fi
fost obligată să facă o alegere ea ar fi riscat mai curând izolarea de Europa decât
separarea de America. Dilemele interne ale lui Adenauer îi preocupau pe
conducătorii britanici mult mai puțin decât cele ale lui Eisenhower; într-o situație
limită, de criză, posibilitatea acestuia din urmă de a obține sprijin intern ar fi avut
un mult mai mare impact asupra propriei supraviețuiri a Marii Britanii. Din toate
aceste motive, conducătorii britanici au refuzat să pună prea mare preț pe uni-
tatea germană și au interpretat previziunile sumbre ale lui Adenauer drept
mascaradă naționalistă ascunsă sub o pedanterie legalistă.
Profund pragmatici, liderii britanici au considerat că era nefiresc să se riște un
război nuclear pentru transferul autorității de la oficialitățile sovietice către
locțiitorii lor est-germani în aplicarea unei vize de tranzit, în lumina consecin-
țelor îngrozitoare ale unui război nuclear, sloganul „Pourquoi mourir pour
Danzig? " („De ce să mori pentru Danzig?"), care contribuise la starea de demo-
ralizare a Franței în 1940, ar fi pălit cu siguranță în fața mult mai detestabilului
slogan „De ce să mori pentru o ștampilă de tranzit?"
Macmillan a devenit astfel un apărător înflăcărat al negocierilor – de orice fel
– care puteau să „îmbunătățească" procedurile de acces și prin care se putea
obține măcar o amânare: „Când toți șefii de stat își plimbau grațioasele făpturi
unii pe teritoriile celorlalți, cu greu putea cineva să creadă că avea să se declan-
șeze o explozie fatală, pe neașteptate" își amintea el mai târziu".
Dintre toți conducătorii aliaților, Eisenhower purta povara celei mai mari
responsabilități deoarece, în ultimă instanță, decizia de a risca un război nuclear
apăsa pe umerii săi. Pentru Statele Unite, criza Berlinului a dezvăluit faptul că
armele nucleare, care de-a lungul deceniului în care America deținuse monopolul
sau cvasimonopolul nuclear păruseră să-i asigure o cale rapidă și relativ necosti-
sitoare către securitate, aveau, în epoca apropiatei parități nucleare, să limiteze
tot mai mult disponibilitatea Americii de a-și asuma riscuri și, prin aceasta, să îi
restrângă libertatea de manevră diplomatică.
Atâta timp cât America a fost practic imună la atacuri, armele nucleare i-au
conferit un avantaj de care nici o națiune nu se bucurase până atunci. Așa cum se
întâmplă deseori, formularea cea mai elaborată a acestui avantaj a apărut în
momentul când el se afla pe punctul de a dispărea. Aproape de sfârșitul perioadei
în care America deținuse monopolul, sau cvasimonopolul, nuclear Dulles a
dezvoltat conceptul de „ripostă masivă" pentru împiedicarea agresiunii sovietice
și pentru evitarea pe viitor a unor situații de blocaj prelungit, de felul celei exis-
tente în Coreea. In loc să reziste agresiunii, când aceasta s-ar fi manifestat,
Statele Unite aveau să treacă la represalii împotriva autorilor problemelor, la un
moment și cu arme pe care își luau libertatea de a le alege. Cu toate acestea,
Uniunea Sovietică a început să-și dezvolte propriile arme termonucleare și ra-
chete strategice intercontinentale chiar în timpul declarării ripostei masive.
Credibilitatea acordată acelei strategii a început așadar să se evapore rapid –
chiar mai repede la nivelul percepției decât în realitate. Un război nuclear gene-

ralizat era un remediu pur și simplu disproporționat față de majoritatea crizelor
previzibile, inclusiv criza Berlinului. Cu siguranță, liderii democrațiilor interpre-
taseră mult prga literal pretențiile exagerate ale lui Hrușciov cu privire la forța
rachetelor sovietice (cu excepția, notabilă, a lui Eisenhower). Dar în 1958 nu se
putea pune la î.;doială faptul că un război nuclear generalizat ar fi provocat, în
numai câteva zile, distrugeri pe lângă care, cele provocate de ambele războaie
mondiale la un loc ar fi părut infime.
Această ecuație simplă a generat o incompatibilitate fundamentală între genul
de diplomație necesară pentru a face credibilă amenințarea unui război nuclear,
pe de o parte, și ceea ce trebuia făcut pentru a reuni opinia publică democratică
în vederea confruntării acesteia cu natura apocaliptică a riscului, pe de altă parte.
Credibilitatea în fața Armagedonului însemna o reacție imediată la provocări și
demonstrarea* unei intoleranțe duse atât de departe, dincolo de orice calcul
normal, încât nici un agresor să nu îndrăznească vreodată să o probeze, însă ce
dorea opinia publică democratică, și avea dreptul să obțină, era o diplomație
calmă, rațională, calculată și flexibilă, care să determine adversarul și să se
îndoiască de hotărârea Americii de a merge până Ia soluția extremă a unui război
nuclear generalizat.
La începutul crizei Berlinului, Eisenhower a decis că era mai important să
liniștească opinia publică americană decât să-i șocheze pe liderii sovietici. La
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV su i
conferințele de presă din 18 februarie și 11 martie 1959, el a avansat un număr
de propuneri pentru a dezamorsa amenințarea nucleară aflată la baza strategiei
americane. „Noi nu ne vom angaja, cu certitudine, într-un război terestru în
Europa"12 a spus el, și a inclus în mod explicit apărarea Berlinului în acea
categorie. Era puțin probabil, a mărturisit el, ca Statele Unite să-și „croiască cu
arma o cale spre Berlin"13. Și pentru a nu lăsa loc la interpretări, a exclus și
folosirea armelor nucleare pentru apărarea Berlinului: „Nu știm cum ați putea
elibera ceva cu armele nucleare."14 Aceste declarații au transmis, cu siguranță,
impresia că dorința Americii de a risca un război din cauza problemei Berlinului
era foarte limitată.
Moderația reacției lui Eisenhower se datora în parte părerii sale despre
Hrușciov, pe care el încă îl mai considera, împreună cu majoritatea celorlalți
conducători americani, cea mai bună speranță de pace pentru Occident. Ultima-
tumul lui Hrușciov asupra Berlinului nu schimbase vederile ambasadorului
Thompson, exprimate cu doi ani mai devreme. La 9 martie 1959 Thompson a
reafirmat convingerea sa că principalele preocupări ale lui Hrușciov erau de
natură internă. Conform opiniei ambasadorului, politica dusă pe muchie de cuțit
era maniera lui Hrușciov de a concepe un model de coexistență care să servească
drept premisă reformei economice și liberalizării pe plan intern15. Cum anume
stabilea amenințarea de război un model de coexistență nu a fost explicat.
Asemenea analize nu au făcut deloc impresie unui alt membru,al cvartetului
internațional – președintele francez Charles de Gaulle, care tocmai revenise în
funcție după doisprezece ani petrecuți în jungla politică. El nu era de acord cu
aprecierile anglo-americane asupra motivațiilor lui Hrușciov și nutrea convin-
gerea că criza Berlinului trebuia să-i demonstreze lui Adenauer că Franța era
partenerul indispensabil al Republicii Federale Germania. De Gaulle se temea
mai mult de pericolul reînvierii naționalismului german decât de amenințările lui
Hrușciov. El voia să-i ofere lui Adenauer o ancoră în Occident; dacă s-ar fi putut,
ar fi dorit să înroleze un Adenauer deziluzionat într-o structură europeană mai
puțin dominată de America.
în vreme ce Eisenhower și Macmillan încercau să găsească vreo cerere a

sovieticilor care să poată fi satisfăcută cu cât mai puține sau chiar fără daune pe
termen lung, de Gaulle se împotrivea neclintit unei asemenea strategii. El a respins
ideea „discuțiilor exploratorii" recomandată de partenerii săi anglo-americani,
deoarece nu vedea nici cel mai mic beneficiu pe care Occidentul l-ar fi avut din
aceste explorări. Trata cu dispreț proiectele privind schimbările de procedură
care se elaborau la Washington și Londra în ideea că ar putea „îmbunătăți" acce-
sul. La urma urmelor, Hrușciov nu își lansase ultimatumul pentru a îmbunătăți
accesul Occidentului. In opinia lui de Gaulle, provocarea își avea sorgintea în
structura internă sovietică, și nu într-o anumită nemulțumire a sovieticilor.
Eisenhower înțelegea că Uniunea Sovietică era inferioară din punct de vedere
militar; de Gaulle a mers cu un pas mai departe și a atribuit ultimatumul lui
Hrușciov unui sistem politic de proastă calitate, cu racile inerente și fragil:
…există, în această zarvă de imprecații și cereri regizată de sovietici ceva atât de arbi-
trar și de artificial încât ești îndemnat să o atribui fie unei dezlănțuiri premeditate de
ambiții nebunești, fie dorinței de a distrage atenția de la marile dificultăți: această a
doua ipoteză mi se pare cu atât mai plauzibilă cu cât, în pofida constrângerilor, izolării
și actelor de forță la care sistemul comunist supune țările înhămate la jugul său…
practic discrepanțele, neajunsurile, eșecurile sale interne și mai presus de acestea
caracterul său inuman opresiv sunt resimțite tot mai mult de elite și de mase, care sunt
tot mai greu de amăgit și de subjugat.
Puterea militară sovietică era, așadar, o fațadă menită să ascundă nesfârșitele
lupte interne, inerente sistemului sovietic:
…în taberele lor, lupta dintre tendințele politice, intrigile dintre clanuri, rivalitățile
individuale conduc periodic la crize inevitabile, ale căror urmări – sau chiar simptome
prevestitoare – nu îi pot ajuta, ci zbuciuma…
A ceda presiunii sovietice ar fi echivalat numai cu a-l încuraja pe Hrușciov
să-și continue aventurile externe ca modalitate de a abate atenția de la criza
internă fundamentală a sistemului său, și aceasta ar fi putut determina Germania
„… să caute Ia Răsărit un viitor pe care nu mai are nici o speranță că i-l va asi-
gura Occidentul"18.
De Gaulle își putea prea bine permite o astfel de intransigență clarvăzătoare
deoarece, spre deosebire de președintele american, el nu purta responsabilitatea
finală a inițierii unui război nuclear. Dacă de la vorbe s-ar fi ajuns la fapte, este
foarte îndoielnic că de Gaulle ar fi fost mai pregătit să riște un război nuclear decât
era Eisenhower, și dată fiind vulnerabilitatea țării sale, ar fi fost probabil, mult mai
puțin dispus să o facă. Totuși, tocmai deoarece era convins că principalul pericol
de război era nehotărârea Occidentului, și că America era singura națiune capabilă
să-i țină în frâu pe sovietici, de Gaulle s-a simțit liber să manevreze astfel încât să
oblige America să ia o poziție fermă sau să-și asume responsabilitatea pentru orice
concesii ar fi trebuit-făcute. Nu era un joc frumos, dar raison d'etat dă lecții dure.
Și pe baza acestei raison d'etat a răsturnat de Gaulle tradiția lui Richelieu de a
încerca să mențină Germania slabă și divizată, politică ce constituise esența
politicii franceze în Europa Centrală vreme de trei sute de ani.
De Gaulle nu ajunsese la acest devotament față de prietenia franco-germană
într-un acces subit de sentimentalism. Din vremea lui Richelieu, politica franceză
urmărise menținerea amenințătorului vecin german fie divizat, fie slab, de prefe-
rat și una și alta. în secolul al XlX-lea, Franța a înțeles că nu avea puterea de a
ține piept de una singură Germaniei; alianțele cu Marea Britanie, Rusia și cu o
serie de alte țări mai mici au fost consecința, în urma celui de-al doilea război
mondial, chiar și aceste opțiuni dispăreau. Marea Britanie și Franța împreună nu
fuseseră destul de puternice pentru a înfrânge Germania în cele două războaie
mondiale. Iar cu armatele sovietice în lungul Elbei și cu Germania de Est deve-
nită satelit sovietic, o alianță cu Moscova era mai probabil să conducă la domi-
nația Europei de către sovietici, decât la îngrădirea Germaniei. Acesta a fost mo-
tivul pentru care a abandonat de Gaulle tradiționala relație de adversitate față de

jermania și a încredințat viitorul Franței prieteniei cu dușmanul ereditar.
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 503
Criza Berlinului i-a oferit lui de Gaulle prilejul să-și avanseze strategia. Cu
grijă, el a plasat Franța în rolul de apărător al identității europene și a folosit
criza Berlinului pentru a demonstra că Franța înțelegea realitățile Europei și era
sensibilă la interesele naționale ale Germaniei. Abordarea lui de Gaulle era
deosebit de complexă, necesitând acțiuni extrem de subtile de echilibrare între a
vădi sprijin pentru obiectivele naționale germane și a nu-i încuraja pe germani să
le urmărească, de unii singuri sau în înțelegere cu Uniunea Sovietică. De Gaulle
ajunsese să se teamă că strangularea Germaniei de Est de către Moscova le putea
permite conducătorilor sovietici să se erijeze în campioni ai unității germane, sau
să întemeieze o Germanie flotantă în lungul granițelor franceze. Străvechiul
coșmar german al Franței se transformase în coșmarul unei posibile înțelegeri
germano-sovietice.
De Gaulle a răspuns cu îndrăzneală caracteristică. Franța avea să admită
puterea militară și economică, ba chiar supremația Germaniei în aceste domenii,
și va sprijini unificarea germană în schimbul recunoașterii de către Bonn a
Franței ca lider politic al Europei. A fost un calcul rece, cu o mare pasiune; cu si-
guranță, de Gaulle nu a murit cu sentimentul de neîmplinire din cauză că Germa-
nia nu s-a reunificat în timpul vieții sale.
încercând să ajungă la un echilibru între intransigența ostentativă a lui de
Gaulle și urmărirea de către Macmillan a inițierii unor negocieri demonstrative,
Dulles a recurs la tactica sa obișnuită de a învălui problema, înecând-o înjdetalii
juridice care, în concepția lui, îi serviseră atât de bine în timpul crizei Suezului.
La 24 noiembrie 1958, la două săptămâni după discursul amenințător al lui
Hrușciov, Dulles a început să exploreze noi opțiuni privind schimbarea procedu-
rilor de acces, fără ca de fapt să facă vreo concesie de substanța. El i-a scris lui
Adenauer că va încerca „să țină Uniunea Sovietică la chestiunea obligațiilor
acesteia", ocupându-se în același timp „pe o bază de facto de funcționarii mă-
runți [ai RDG], deoarece aceștia abia dacă duceau la îndeplinire actualele aran-
jamente"19. La o conferință de presă din 26 noiembrie, Dulles a avansat ideea că
era posibil ca oficialii est-germani să funcționeze ca „agenți" ai Uniunii Sovie-
tice – stratagemă moștenită de la Asociația Utilizatorilor, din timpul crizei
Suezului (vezi capitolul 21)20.
La o conferință de presă din 13 ianuarie 1959, Dulles a făcut un pas mai
departe, semnalând o schimbare în poziția istorică a Americii în problema
unificării germane. După ce a susținut că alegerile libere erau „metoda firească"
de a unifica Germania, el a adăugat: „nu aș zice că e singura modalitate prin care
s-ar putea realiza reunificarea." ' El a lăsat chiar să se înțeleagă că un fel de
confederație a celor două state germane s-ar putea dovedi acceptabilă: „Există tot
felul de metode prin care se pot strânge laolaltă țările și popoarele…"22 El a
sugerat clar că responsabilitatea unificării ar putea fi transferată de la aliați către
germanii înșiși, subminând esența politicii lui Adenauer.
Reacția germană era previzibilă, dar cu toate acestea nimeni nu o prevăzuse.
Willy Brandt, pe atunci primar al Berlinului, și-a exprimat „șocul și îngrijo-
rarea". Teoria agentului, a lui Dulles, a spus Brandt, avea să-i încurajeze pe
sovietici să adopte o atitudine încă și mai „intransigentă"23.
Violența nu caracteriza stilul normal al lui Adenauer. De asemenea, el îl
admira foarte mult pe Dulles. Cu toate acestea, el a reacționat la ideea lui Dulles
foarte asemănător felului în care reacționase Eden în cazul Suezului. într-o
conversație cu ambasadorul David Bruce, Adenauer a susținut, arătându-și agi-
tația, că declarațiile lui Dulles subminau politica guvernului său, care căutase

unificarea prin Occident și pe bază de alegeri libere. „… [CJonfederația sub orice
formă", a insistat el, ar fi „total inacceptabilă"24.
Diferența de vederi a devenit supărător de evidentă la mijlocul lunii ianuarie
1959, când Adenauer l-a trimis pe subsecretarul permanent pentru problemele
politice din Ministerul de Externe, Herbert Dittmann, la Washington, pentru a
exprima „șocul" față de propunerea sovieticilor de a încheia un tratat de pace
german și pentru a solicita adoptarea unei poziții de negociere bazată pe politica
standard a Occidentului. Interlocutorul lui Dittmann, subsecretarul de stat
american Livingston Merchant, a exprimat cu claritate faptul că, în această criză,
Adenauer nu mai putea conta pe obișnuitul sprijin total al lui Dulles. Dulles, a
susținut el, dorea să evite orice „poziție extremă" și „să-i aducă pe ruși la masa
tratativelor". Germanii ar putea contribui cel mai bine „propunându-ne idei
noi"25. Pe parcursul derulării crizei, ori de câte ori America și Marea Britanie so-
licitau „idei noi", ele foloseau un eufemism pentru ceea ce de fapt însenina
îmbunătățirea situației regimului est-german sau găsirea unei formule de a veni
în întâmpinarea unor cereri sovietice.
A fost o ironie ca Marea Britanie și Statele Unite să îndemne Germania pe o
cale care aproape sigur avea să ducă la intensificarea naționalismului german, iar
Adenauer, având mult mai puțină încredere în concetățenii săi, să rămână decis
să nu îi expună unei asemenea tentații. Eisenhower și Macmillan își puneau
încrederea în convertirea germanilor; Adenauer nu le putea uita păcatul originar.
Macmillan a fost primul care a rupt rândurile. La 21 februarie 1959, el a
călătorit singur la Moscova, pentru „discuții exploratorii". Din moment ce Ade-
nauer își exprimase dezacordul cu tot acest demers și nu exista nici un consens al
aliaților, „explorarea" Iui MacmiIJan privind posibile concesii ce puteau fi făcute
trebuie să fi inclus cunoscutul deja catalog de „îmbunătățiri" la procedurile de
acces, împreună cu obișnuitul său apel la o pace bazată pe relațiile personale
dintre conducătorii lumii.
Hrușciov a interpretat vizita lui Macmillan drept o confirmare în plus a
faptului că echilibrul de forțe îi era favorabil și drept prevestire a unor lucrurifncă și mai bune pe viitor. In timpul vizitei lui Macmillan, Hrușciov a ținut un
liscurs zgomotos, în care își reînnoia cererile într-un mod ce nu lăsa loc nici
mui compromis, înfr-un alt discurs, după plecarea primului-ministru, el a respins
ifirmația lui Macmillan că relațiile personale bune între liderii lumii ar ușura •
alea spre realizarea păcii: „Istoria ne învață că nu conferințele sunt acelea care
chimbă granițele statelor. Deciziile conferințelor pot doar să reflecte noua
liniere a forțelor. Iar aceasta este rezultat al victoriei sau înfrângerii de la
fârșitul unui război, sau al altor circumstanțe."26 Era o declarație .fățișă de
derare la Realpolitik, care ar fi putut veni foarte bine de pe buzele lui Richelieu
iu Bismarck.
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 505
După izbucnirea lui Adenauer, Dulles a bătut în retragere. La 29 ianuarie, el a
abandonat „teoria agentului" și a încetat să mai facă aluzie la confederație drept
cale spre unitatea germană. Retragerea Iui Dulles, totuși, era în mare măsură
tactică. Nici convingerile nu se modificaseră, nici personalitățile. La fel ca în tim-
pul crizei Suezului, în urmă cu doi ani, politica americană depindea de armonizarea
subtilelor nuanțe diferite din manierele de abordare ale lui Eisenhower și Dulles.
Date fiind propriile sale analize asupra sistemului sovietic, este foarte probabil ca
Dulles să fi înțeles punctul de vedere al lui Adenauer și să-l fi împărtășit în bună
măsură. Dar, ca și înainte, Dulles trebuia să găsească modalitatea de a pune în
acord strategia sa cu abordarea mult mai rudimentară a lui Eisenhower.
Căci, la urma urmelor, majoritatea problemelor care-l preocupau pe Adenauer
lui Eisenhower i se păreau teoretice, dacă nu chiar irelevante. A fost, într-adevăr,

un noroc faptul că Hrușciov nu era la curent cu gândurile mai ascunse ale lui
Eisenhower. Nu mai devreme de 27 noiembrie 1958 – data ultimatumului oficial
dat de Hrușciov – Eisenhower i-a spus lui Dulles, în cadrul unei convorbiri tele-
fonice, că el era receptiv la ideea unui oraș liber, fără trupe americane, cu con-
diția ca atât Berlinul, cât și căile sale de acces să fie puse sub jurisdicția Națiu-
nilor Unite.
Când consilierii prezidențiali sau membrii cabinetului nu sunt de acord cu
șeful lor, ei trebuie să decidă dacă este bine să-și susțină propria opinie atâta
timp cât dezacordul este încă de natură teoretică, sau să aștepte momentul unei
decizii propriu-zise. Răspunsul are implicații în viitor, deoarece președinții sunt
în general personalități cu o voință puternică, ce pot fi contraziși numai când și
când. în situația în care consilierii se decid să combată decizii ipotetice, ei pot da
naștere la reacții tăioase inutile, de vreme ce președintele își poate schimba și
singur părerea. Pe de altă parte, dacă așteaptă desfășurarea evenimentelor, ei
riscă să nu mai aibă când interveni. Dulles a optat pentru o cale de mijloc. Preve-
nindu-l pe Eisenhower de pericolul „acordurilor pe hârtie", el a avertizat că
pentru a păstra Berlinul liber, era nevoie de prezența trupelor americane27. După
cum s-a dovedit, ocazia unei hotărâri efective nu a apărut niciodată. La acel
moment, Dulles era bolnav în ultima fază, iar șase luni mai târziu, la 24 mai
1959, a murit.
La l iulie, Eisenhower a revenit la tema concilierii, într-o întâlnire cu adjunc-
tul primului-ministru sovietic, Frol Kozlov, el a răspuns la plângerea sovietică
privind poziția ilogică a Americii în problema Berlinului. „Admitem că este ilo-
gică, dar nu vom renunța Ia drepturile și responsabilitățile noastre – decât în cazul
în care avem o cale de a o face."28 A menține drepturile cuiva până când poate fi
aranjată o cale de a le abandona nu prea sună a strigăt înflăcărat de bătălie.
La Câmp David, în septembrie 1959, Eisenhower i-a spus lui Hrușciov că
America nu avea deloc intenția să rămână pentru totdeauna în Berlin, „în mod
cert", a spus el, „nu am avut în vedere 50 de ani de ocupație acolo"29. Nici a da
de înțeles că exista riscul unui război nuclear din cauza unui oraș care urma să
fie părăsit nu prea suna a instigare la luptă.
La 28 septembrie, Eisenhower a mers și mai departe, acceptând în esență
premisa provocării sovietice – că situația din Berlin era, într-adevăr, „anormală":
jwu LfiriLUJVl A J l A
Ea a fost creată de un răgaz, o încetare a ostilităților militare după sfârșitul războiului,
de un armistițiu, și în mod nefiresc a pus câteva, sau un număr de popoare libere într-o
poziție extrem de incomodă.
Este greu de imaginat ce s-ar fi putut întâmpla în cazul în care Hrușciov fie ar
fi mărit presiunea provocării sale, fie ar fi formulat un oarecare „compromis", pe
baza numeroaselor sugestii pe care le primea. Din fericire, capacitatea limitată de
concentrare a lui Hrușciov, evaluarea greșită a propriei puteri relative și poate
disensiunile din interiorul conducerii sovietice au contribuit toate la a conferi
comportamentului sovietic o ineficientă stranie. Ultimatumurile lui Hrușciov
alternau cu perioade de acalmie, în care termenele-limită veneau și treceau fără
ca liderul sovietic să insiste vreodată asupra satisfacerii cererilor sale sau asupra
unor negocieri, în primul caz s-ar fi dovedit cât de hotărâți erau aliații în reali-
tate; cel de-al doilea caz ar fi pus la încercare dorința evidentă, cel puțin a Marii
Britanii și a Statelor Unite, de a modifica accesul în Berlin și statutul orașului.
Eșecul lui Hrușciov în a-și urmări obiectivele a ferit Alianța Atlantică de ceea ce
s-ar fi putut transforma în cea mai mare criză a sa.
Hrușciov nu a urmărit consecvent nici confruntarea, nici negocierile. Fie și
numai asta ar fi trebuit să trezească în mintea occidentalilor unele îndoieli asupra
coerenței sistemului sovietic. A amenința cu războiul nuclear și a pune în dis-
cuție stătu quo-ul european fără a dezvolta o strategie care să conducă cel puțin

la o confruntare diplomatică s-a vădit a fi o anticipare a paraliziei care avea să
cuprindă sistemul sovietic cu douăzeci de ani mai târziu. Hrușciov era aprent
prins la mijloc, între „uliii" din Biroul său Politic, care, crezându-i laudele despre
înclinarea balanței puterii, considerau că Occidentul nu oferea destul, și „po-
rumbeii", care, conștienți de realitățile militare, refuzau chiar și cel mai mic risc
de război cu Statele Unite,
In mijlocul acestui proces ciudat, Hrușciov a permis ca primul său ultimatum
să treacă fără să aibă de arătat în sprijinul lui nimic în afară de o conferință a
miniștrilor de externe, cu două sătpămâni înainte de expirarea termenului-limită.
Acea reuniune nu a reușit să marcheze nici un progres, deoarece Andrei Gromîko,
recent numitul ministru de externe, a folosit prilejul pentru a-și șlefui formida-
bilul talent de obstrucționist, cu care avea să chinuiască vreme de o întreagă
generație miniștrii de externe ai țărilor democrate. De fapt, nu un impas era
lucrul de care aveau nevoie sovieticii când ultimatumul era pe cale de a expira.
EI i-a permis însă lui Eisenhower să mai câștige puțin timp, invitându-l pe
Hrușciov să viziteze Statele Unite.
Conducătorul sovietic a întreprins un turneu în Statele Unite între 15 și 27
septembrie 1959, stârnind din partea opiniei publice aceeași reacție euforică pe
care o trezise întâlnirea la vârf de la Geneva, cu patru ani înainte. O dată în plus,
întâlnirea celor doi șefi de guverne punea mai mult accent pe atmosferă decât pe
substanță, așa cum sugera sloganul „spiritul acordului de la Câmp David".
Revista Newsweek a publicat un punctaj din care reieșea că numărul realizărilor
ce se puteau deduce îl depășea cu mult pe cel al neîmplinirilor. Și indiferent ce
nereușite vor fi existat, se spunea în revistă, ele priveau în primul rând incapaci-
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 507
tatea liderilor de a înregistra vreun progres în problema Berlinului – ca și cum
aceasta ar fi fost o chestiune minoră. Lista reușitelor includea schimburi cultu-
rale, creșterea volumului comerțului și o intensificare a cooperării științifice,
pentru nici una dintre aceste probleme nefiind nevoie de o întâlnire a șefilor de
guverne. Câștigul cel mai des citat era ceea ce se presupunea că aflase liderul so-
vietic despre gazdele sale, ceea ce reflecta încredințarea tipic americană că orice
conflict între națiuni era cauzat de neînțelegeri, mai curând decât de interese
contradictorii și că nu se poate ca cineva să vină, să vadă și apoi să părăsească
America rămânând ostil față de ea.
Conform unui sondaj de opinie al revistei Newsweek, americanii credeau că
Hrușciov înțelesese în cele din urmă „că americanii, de la președinte și până la ulti-
mul cetățean, doresc pacea cu adevărat"31. Dacă aceasta era într-adevăr convin-
gerea lui Hrușciov, efectul a fost cu siguranță cu două tăișuri. In orice caz, el a
făcut secret de stat din această revelație interioară. V orbind cu câteva săptămâni
mai târziu, la începutul lunii decembrie, Hrușciov s-a lăudat că „lumea capitalistă
se zguduie sub loviturile taberei socialiste… Noi avem voința de a învinge"32.
Eisenhower, la rândul său, a ieșit din această întâlnire cu aceeași convingere
pe care o avusese de la început: el rămânea dispus, dacă nu chiar dornic, să schimbe
statutul Berlinului. La sfârșitul întâlnirii la vârf, la l octombrie, Eisenhower îi
expunea consilierului cu securitatea națională, Gordon Gray, concepția sa despre
calea cea mai potrivită de a ieși din criză:
Trebuie să ne amintim că Berlinul se află într-o situație anormală; că noi am găsit
necesar să o acceptăm ca atare și că ea este rezultatul unor greșeli ale conducătorilor
noștri – Churchill și Roosevelt. Totuși, el [Eisenhower] avea convingerea că trebuia să
existe o cale de a dezvolta un gen de oraș liber care să facă cumva parte din Germania
de Vest, ceea ce ar putea face necesar ca Națiunile Unite să devină participant la
garantarea libertății, siguranței și securității orașului, al cărui statut de zonă demilitarizată
să nu permită decât prezența forțelor de poliție. [El a reafirmat că] avea să vină momen-

tul, și probabil curând, când va trebui pur și simplu să ne retragem forțele de acolo.33
Cum Hrușciov, din fericire, nu a fost dispus să analizeze vreuna dintre aceste
idei, sau altele, aliații au reușit să-și atingă, prin neprezentarea părții adverse,
principalul obiectiv: acela de a câștiga timp. în 1955, întâlnirea la vârf de la
Geneva îi permisese lui Hrușciov să realizeze o destindere a tensiunilor fără să
apeleze la concesii de substanță; în 1959, Eisenhower a obținut același rezultat
făcând apel la așa-numitul spirit de la Câmp David.
Principalul rezultat al înțelegerii de la Câmp David a fost încă o amânare.
Eisenhower și Hrușciov au căzut de acord să convoace o reuniune a celor patru
puteri care ocupau Berlinul. Dar Eisenhower a vrut să-și consulte aliații mai
întâi. De Gaulle a refuzat să accepte invitația dacă Hrușciov nu făcea mai întâi o
vizită la Paris. Având în vedere toate aceste condiții preliminare, cea mai apro-
piată dată pentru o întâlnire la vârf s-a dovedit a fi luna mai 1960, aceasta
urmând să aibă loc la Paris. Până la urmă, cu două săptămâni înaintea întâlnirii,
un avion spion american U-2 a fost doborât pe teritoriul Uniunii Sovietice. Acel
zbor i-a dat lui Hrușciov pretextul de a demola întreaga conferință, care la acel
3UO IJ1FLOMAȚIA
moment avea deja mai bine de un an de gestație. S-a dovedit că a fost chiar mai
bine așa, întrucât poziția de retragere a americanilor cu privire la Berlin era
planul unui „oraș garantat", care încorpora multe din gândurile pe care Eisen-
hower i le împărtășise lui Cordon Gray. In practică, schema diferea de propu-
nerea de oraș liber a lui Hrușciov în principal prin eticheta acordată noului statut
al orașului.
Deși timp de mai multe zile aliații occidentali s-au temut că Hrușciov își va fi
găsit în cele din urmă pretextul pentru o confruntare, s-a dovedit foarte curând că
liderul sovietic căuta tocmai contrariul – un pretext pentru a evita etalarea.
Agresivitatea verbală a devenit un substitut al confruntării cu care Hrușciov ame-
nințase cu tot atâta consecvență cu câtă renunțase Ia ea. Contrar oricăror aștep-
tări, când Hrușciov s-a oprit la Berlin, în drumul său de întoarcere de la întâlni-
rea eșuată de Ia Paris, el a anunțat încă o amânare a termenului limită a ultimatu-
mului său, de data aceasta până după alegerile prezidențiale din America.
în momentul când John F. Kennedy își începea mandatul, trecuseră deja trei
ani de când Hrușciov își emisese primul ultimatum. Trecerea timpului redusese
treptat credibilitatea amenințării sale și sentimentul general al pericolului.
Tocmai când chestiunea Berlinului părea să se liniștească, încercarea nereușită a
administrației Kennedy de a-I răsturna pe Castro la Golful Porcilor și nehotărâ-
rea sa în problema Laosului se pare că l-au convins pe Hrușciov că președintele
Kennedy era o pradă ușoară. La o întâlnire la vârf cu Kennedy, desfășurată la în-
ceputul lui iunie 1961 la Viena, Hrușciov a stabilit un nou termen-limită de șase
luni, inaugurând una dintre cele mai intense perioade de confruntări din timpul
întregului Război rece.
V orbind la 15 iunie despre întâlnirea la vârf, Hrușciov a spus lumii că
încheierea unui tratat de pace german nu mai putea fi amânată: „O reglementare
privind pacea în Europa trebuie realizată în acest an." Pentru a rosti unul din
discursurile sale, Hrușciov a apărut îmbrăcat în uniformă de general locotenent,
grad onorific pe care i-l conferise Stalin în timpul războiului. Cu un alt prilej,
Hrușciov i-a spus ambasadorului britanic că i-ar trebui numai șase bombe atomice
pentru a distruge Anglia și nouă pentru a rade Franța de pe fața pământului34.
In septembrie 1960, Hrușciov a pus capăt interzicerii neoficiale a testelor
nucleare, pe care ambele părți o respectaseră timp de trei ani. Ca parte a pro-
gramului său de teste, Uniunea Sovietică a declanșat o explozie monstruoasă
de cincizeci de megatone.
Cererile lui Hrușciov de stabilire a unei reglementări postbelice nu erau o

noutate, încă din 1943, Churchill susținuse ideea unei reglementări postbelice;
Stalin propusese una în Nota de pace, din 1952; George Kennan pledase pentru o
reglementare asupra Germaniei la mijlocul anilor '50. Dar, spre deosebire de alte
războaie, în urma celui de-al doilea război mondial nu a existat nici o reglemen-
tare postbelică. Sferele de influență americană și sovietică aveau să fie stabilite
pas cu pas, și aceasta prin acceptarea unor situații defaits accomplis, mai curând
decât prin înțelegeri oficiale.
Actul final al definirii sferelor de influență a început în zorii zilei de 13
august, 1961. Locuitorii Berlinului de Vest s-au trezit, efectiv, într-o închisoare.
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 509
Est-germanii înălțaseră bariere de sârmă ghimpată între sectorul sovietic al
Berlinului și sectoarele ocupate de cele trei puteri occidentale și construiseră un
zid de jur-împrejurul Berlinului. Familiile ai căror membri se aflau de o parte și
de cealaltă a zidului au fost despărțite. Pe zi ce trecea, zidul era consolidat;
betonul, minele de teren și câinii de pază au devenit simbolul orașului divizat și
al comunismului inuman. Falimentul unui regim comunist incapabil să-și con-
vingă propriii cetățeni să rămână în țara lor se dezvăluia întregii lumi. Cu toate
acestea, liderii comuniști astupaseră o gaură în barajul blocului sovietic… cel
puțin pentru un timp.
înălțarea iadului a readus în fața democrațiilor dilema lor referitoare la Berlin.
Ele erau pregătite să apere libertatea Berlinului împotriva agresiunii fățișe, dar
nu se hotărâseră cu privire la un mod de a răspunde unei acțiuni ce se situa sub
acel prag, precum nici asupra definiției agresiunii. Aproape imediat, Kennedy a
apreciat că înălțarea zidului nu se încadra în definiția pe care America o dădea
agresiunii și a decis să nu răspundă militar, încercarea americană de a minima-
liza construirea zidului a fost evidențiată de faptul că, în ziua în care s-a ridicat
zidul, Kennedy a făcut o plimbare cu vaporul, iar secretarul de stat Rusk a urmă-
rit un joc de baseball. La Washington nu era deloc o atmosferă de criză.
Adevărul este că opțiunile militare ale lui Kennedy erau destul de limitate.
Dacă trupele americane ar fi ridicat bariera din zona de frontieră, s-ar fi putut
trezi cu un zid reconstruit la câteva sute de metri în spatele primului. Ac fi intrat
ei atunci în Berlinul de Est pentru a-l dărâma și pe acesta? Ar fi sprijinit opinia
publică occidentală un război pentru cauza libertății de mișcare în interiorul
Berlinului – când în realitate Berlinul de Est fusese cedat cu mult timp înainte
drept capitală a satelitului comunist est-german?
Când a devenit evident faptul că America nu avea să se opună prin forță
înălțării zidului, Berlinul de Vest și Republica Federală Germania au trăit acel
gen de șoc pe care îl trăiește cineva confruntat cu o realitate de care, sub-
conștient, avea știință, dar pe care se temea să o recunoască, îndată după revolu-
ția ungară, ar fi trebuit să fie clar că Occidentul nu avea să se opună prin mij-
loace militare sferelor de influență existente. Brandt avea să susțină mai târziu că
politica sa de Ostpolitik, care a condus la recunoașterea regimului est-german, a
fost rezultatul dezamăgirii sale provocate de reacția Americii la construirea zidului.
După toate probabilitățile, însă, șocul germanilor ar fi fost și mai mare dacă din
efortul de a-l dărâma ar fi rezultat un război, însuși Adenauer i-a spus lui Acheson
că el nu dorea ca Berlinul să fie apărat printr-un război nuclear, știind foarte bine
că de fapt nu exista nici un alt mijloc prin care putea fi acesta apărat.
Ambele superputeri au continuat să folosească tertipuri pentru a-și defini nu
numai responsabilitățile, dar și limitele acestora, în iulie, Kennedy a mărit
substanțial bugetul american al apărării, a concentrat rezerviștii și a trimis forțe
suplimentare în Europa, în august 1961, după ce a fost construit zidul, Kennedy
a trimis 1500 de soldați spre Berlin pe Autobahn, prin zona sovietică, provocându-i

pe sovietici să-i oprească. Sosiți la destinație fără nici o piedică, soldații au fost
întâmpinați cu un discurs mobilizator de către vicepreședintele Johnson, care
zburase înaintea lor, pentru a-i întâmpina la sosire. Curând după aceea, generalul
Lucius Clay, eroul blocadei Berlinului din 1948, a fost numit reprezentant
personal al președintelui american la Berlin. Kennedy punea în joc credibilitatea
Americii pentru libertatea Berlinului.
Hrușciov se implicase din nou într-o situație fără ieșire, asemănătoare celei
din timpul administrației Eisenhower. Fanfaronada lui dăduse naștere unei reacții
americane pe care s-a vădit că nu era dispus să o înfrunte. Iar rapoartele de la
colonelul Oleg Penkovski, extraordinarul spion american infiltrat în serviciile de
informații militare sovietice, dezvăluiau faptul că înalții ofițeri sovietici erau
foarte conștienți de lipsa lor de pregătire și adeseori bombăneau între ei despre ne-
săbuința lui Hrușciov35. încă din 1960, Eisenhower înțelesese cacealmaua lui
Hrușciov, spunându-i unui vizitator că, în eventualitatea unui război, el ar fi mult
mai îngrijorat de emanațiile radioactive ale armelor americane decât de riposta
sovietică. O dată ajuns președinte, Kennedy și-a dat și el repede seama că
Uniunea Sovietică era inferioară Statelor Unite ca forță strategică generală.
Această stare de lucruri a fost favorabilă celor care doreau să mențină
statu-quo-ul. în același timp, Kennedy a fost chiar mai explicit decât fusese
Eisenhower în exprimarea refuzului său de a-și asuma chiar și cel mai mic risc
de declanșare a unui război nuclear din cauza Berlinului, în drumul său de în-
toarcere de la întâlnirea la vârf pe care o avusese cu Hrușciov, la Viena,
Kennedy reflecta:
…pare cât se poate de stupid să riști uciderea unui milion de americani din cauza unei
neînțelegeri privind drepturile de acces pe o autostradă… sau pentru că germanii vor o
Germanie reunificată. Dacă o să am de gând să ameninț Rusia cu războiul nuclear, va
trebui să fie pentru o cauză mult mai mare și mai importantă decât asta.36
Strategia lui Eisenhower fusese extrasă din scenariul original al politicii de
îngrădire. El s-a străduit să-i blocheze pe sovietici de fiecare dată când aceștia
au lansat provocări Occidentului. Obiectivele- lui Kennedy erau mai ambi-
țioase. El spera să pună capăt pentru totdeauna conflictului sovieto-american
pe calea negocierilor directe între superputeri – și să folosească criza Berli-
nului drept punctul de cotitură necesar. Așadar, în timpul lui Kennedy, Casa
Albă a insistat pe o diplomație mai flexibilă în problema Berlinului și, la
nevoie, unilaterală. Pentru Eisenhower, Berlinul fusese o provocare ce trebuia
suportată și depășită; pentru Kennedy, ea era o stație pe drumul spre noua
ordine internațională proiectată de el. Eisenhower sau Dulles veniseră cu for-
mule pentru a dezamorsa o amenințare anumită; Kennedy dorea să elimine un
obstacol permanent în calea păcii.
Atitudinile celor doi președinți față de NATO erau și ele diferite, în timp ce
Eisenhower comandase alianța din timpul războiului în Europa, Kennedy fusese
implicat în războiul din Pacific, unde efortul american fusese în mai mare
măsură național și unilateral. Kennedy nu era pregătit să acorde aliaților dreptul
de veto în chestiunea negocierilor și adevărul este că prefera să trateze direct cu
Uniunea Sovietică, așa cum se poate vedea din această directivă prezidențială
dată secretarului său de stat, Dean Rusk, la 21 august 1961, la o săptămână după
înălțarea Zidului Berlinului:
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 511
Atât calendarul negocierilor, cât și substanța poziției occidentale rămân incerte și eu
nu mai cred că se poate ajunge la un progres satisfăcător numai prin discuții la nivelul
celor patru puteri. Eu cred că ar trebui să acționăm prompt pentru a defini o poziție
fermă a Statelor Unite în ambele direcții și să clarificăm faptul că noi nu putem
accepta un veto din partea vreunei alte puteri… Ar trebui ca în cursul acestei săptă-

mâni să arătăm limpede celor trei aliați ai noștri că aceasta este intenția noastră și că ei
trebuie să meargă împreună cu noi sau să stea deoparte.
Ca urmare a acestei directive, Dean Rusk a abandonat negocierile celor patru
puteri, în favoarea unui dialog direct cu Moscova, în acea toamnă, Rusk și
Gromîko s-au întâlnit de câteva ori la Națiunile Unite. Alte discuții au avut loc la
Moscova, între ambasadorul Thompson și Gromîko. Totuși, sovieticii nu prea
erau de acord cu o agendă de negocieri în chestiunea Berlinului.
Necazul era că fiecare dintre părți era prinsă în capcana unei dileme specifice
erei nucleare, își puteau folosi forțele nucleare pentru a-și asigura supraviețuirea,
dar recurgerea la acest tip de arme nu oferea garanția unor transformări pozitive.
Oricare ar fi fost, din punct de vedere teoretic, nivelul de superioritate estimat,
riscul războiului nuclear era disproporționat cu orice obiectiv care ar fi putut fi
atins. Chiar și un risc de război de 5 la sută este intolerabil când prețul presupune
distrugerea totală a propriei societăți – a civilizației. Așadar, când se trăgea linia,
fiecare parte dădea înapoi din fața pericolului de război.
în același timp, nici una dintre părți nu era în situația de a înlocui diplomația
cu puterea, în pofida tensiunii crescânde, argumentele în favoarea stătu quo-u\m
păreau întotdeauna să atârne mai greu decât impulsul de a-l modifica, în tabăra
democrațiilor, părea imposibil să se ajungă la un consens; în tabăra comunistă,
lăudăroșenia lui Hrușciov se poate să fi amplificat așteptările colegilor săi în
asemenea măsură încât chiar și concesiile majore pe care Occidentul era gata să
le facă păreau inadecvate durilor de la Kremlin, în final, Hrușciov a încercat să
iasă din impas angajându-se în dezastruoasa aventură de a plasa rachete în Cuba,
ceea ce nu a făcut decât să arate cât de mult trebuia mărită miza înainte ca
puterea militară să afecteze diplomația.
Aceste tendințe către stagnare au obligat administrația Kennedy la efortul de
a ieși din impas prin inițiative diplomatice. Orice concesie ce se putea concepe
ca acceptabilă pentru Hrușciov ar fi slăbit Alianța Atlantică, iar orice reglemen-
tare tolerabilă din punctul de vedere al democrațiilor ar fi zdruncinat poziția lui
Hrușciov.
Efortul administrației Kennedy de a descoperi în lista de cereri ale sovieti-
cilor unele care să poată fi satisfăcute fără risc a fost sortit eșecului. La 28 august
1961, McGeorge Bundy, consilierul lui Kennedy pentru securitatea națională, a
rezumat viziunea Casei Albe într-un memorandum adresat președintelui: „Linia
directoare a gândirii celor care lucrează în prezent la elaborarea poziției noastre
de negociere este aceea că noi putem și ar trebui să trecem substanțial spre
acceptarea R.D.G., a liniei Oder-Neisse, a pactului de neagresiune și chiar a ideii
a două tratate de pace."38 Memorandumul nu menționa ce așteptau Statele Unite
să primească în schimb.
Jl^ U1FLUM A J J A
Asemenea atitudini au făcut inevitabilă îndepărtarea treptată a Washingtonului
de Adenauer. La 22 septembrie, o notă informativă a administrației spunea clar:
O sursă autorizată a Statelor Unite a solicitat astăzi Germaniei Occidentale să accepte,
în propriul său interes, „realitatea" existenței a două state germane.
Sursa a spus că Germania de Vest ar avea mai multe șanse de a reunifica Germania
„prin discuții cu est-germanii" decât prin ignorarea lor.
în decembrie 1961, Bundy a încercat să liniștească Bonnul, referindu-se la
obiectivul „fundamental" al Americii, anume de a asigura faptul ca poporul ger-
man „să nu aibă nici un motiv legitim de a regreta încrederea pe care și-au pus-o
în noi". In același timp, el a avertizat împotriva interpretării acelei asigurări drept
un cec în alb: „Noi nu puteam garanta – și nici un oficial german nu a cerut-o –
un veto german la politica Occidentului. Un parteneriat între oameni liberi nu
poate niciodată acționa la chemarea unui singur membru."4

în practică, aceste fraze conciliatorii se anulau reciproc. Din moment ce pozi-
țiile oficiale americane și germane erau ireconciliabile, iar Germania era total
dependentă de Statele Unite în privința apărării Berlinului, a refuza Bonnului
dreptul la veto nu putea produce decât unul din următoarele două rezultate:
riscarea unui război pentru o cauză în care administrația Kennedy afirmase că nu
crede, ori impunerea la Bonn a unor puncte de vedere pe care liderii germani le
respinseseră. Primul curs nu ar fi putut fi susținut în Congresul american sau în
fața opiniei publice; cel de al doilea ar fi spulberat angajamentul Germaniei față
de Occident și coeziunea Alianței Atlantice.
Relațiile dintre Washington și Bonn au devenit tot mai reci. Temându-se de o
situație de impas și de o ruptură cu Adenauer, Departamentul de Stat s-a mișcat
în ritm de melc timp de mai multe luni și nu a pus în aplicare directivele lui
Kennedy de a angaja negocieri directe cu Moscova – sau mai curând a ținut
întâlniri fără să furnizeze multe idei noi. Dacă Hrușciov ar fi avut simțul măsurii,
el și-ar fi dat seama că era momentul să decidă care dintre variatele propuneri
occidentale putea fi transformată în monedă politică forte, în Ioc de așa ceva, el a
continuat să ridice miza și să evite negocierile.
în această perioadă de suspendare a acțiunilor diplomatice și de tensiune între
aliați, eu am fost indirect implicat în elaborarea politicii Casei Albe, în calitate
de consultant în Consiliul de Securitate Națională. Deși eram la curent cu proble-
mele aflate în dezbatere și cu diferitele curente contradictorii din jurul președin-
telui, nu am participat personal la adoptarea deciziilor'finale. Tradiționaliștii
NATO – mai ales Acheson, care activa în calitate de consultant extern în acele
perioade când limba sa ascuțită nu-l scotea din grații – se opuneau oricăror ne-
gocieri. Asemeni lui de Gaulle sau lui Adenauer, ei nu vedeau nici o posibilitate
de îmbunătățire în noile proceduri de acces și nu se așteptau ca încercările de
negociere a problemei unificării Germaniei să le aducă altceva decât adversități.
Oricât îl admiram eu pe Acheson, nu credeam că o strategie obstrucționistă
putea fi susținută. Oricând ar fi dorit, Hrușciov ar fi putut forța o negociere; nici
un lider occidental, nici chiar de Gaulle, nu ar fi putut pune în fața opiniei pu-
blice din țara sa necesitatea unei confruntări, dacă nu ar fi demonstrat mai întâi
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 513
că explorase toate mijloacele de a o evita. Considerând că era periculos să nego-
ciem pe baza unei agende sovietice, am gândit că era vital să o luăm noi înainte,
cu un plan american pentru viitorul Germaniei. Mă temeam pentru coeziunea
aliaților în cazul în care deciziile ar fi fost înaintate spre rezolvare unei confe-
rințe sau lăsate la cheremul termenelor-limită. Ca procedură, eram pentru nego-
cieri; sub aspectul conținutului, mă situam aproape de pozițiile tradiționale ale
lui Adenauer și Acheson.
Scurta mea misiune la Casa Albă din timpul lui Kennedy mi-a prilejuit o serie
de întâlniri cu Adenauer. Acestea mi-au slujit să înțeleg, cu durere, măsura neîn-
crederii pe care criza Berlinului o generase între țări care până atunci fuseseră
aliați apropiați, în 1958, la scurt timp după publicarea cărții mele Nuclear
Weapons and Foreign Policy [Armele nucleare și politica externă — n.t.]41,
Adenauer m-a invitat să-i fac o scurtă vizită, deși eu eram pe atunci un profesor
asistent relativ necunoscut, în timpul acelei conversații, Adenauer mi-a spus
insistent să nu mă las amăgit de aparența unui bloc monolitic comunist, întins de
Ia Marea Baltică până în Asia de Sud-Est; după părerea lui, o ruptură între China
și Uniunea Sovietică era inevitabilă. El spera, mi-a spus, că atunci când se va
produce, democrațiile vor fi pregătite să profite de ea.
Nu mai auzisem această afirmație și nici nu am crezut în ea. Adenauer trebuie
să fi interpretat uimirea mea tăcută drept o încuviințare, pentru că, trei ani mai
târziu, când l-a întâlnit pe Kennedy, el a încheiat o amplă prezentare pe marginea

inevitabilității unei rupturi chino-sovietice menționând că eu îi împărtășeam
părerea. Ceva mai târziu, am primit din partea lui Kennedy un mesaj prin care-mi
transmitea că ar fi fost recunoscător dacă, pe viitor, aveam să împărtășeasc
previziunile mele geopolitice nu numai cancelarului german, ci și lui.
Presupunând – pesemne ca urmare a acestei conversații dintre Adenauer și
Kennedy – că eu eram mai apropiat de Adenauer decât, probabil, era cazul în
realitate, Casa Albă mi-a cerut, la începutul anului 1962, să încerc să atenuez
grijile pe care cancelarul și le exprima cu voce tot mai ridicată cu privire la po-
litica administrației Kennedy în problema Berlinului. Urma ca eu să-l informez
pe Adenauer despre abordarea americană a negocierilor, planul privind situațiile
militare neprevăzute referitoare la Berlin și, ca o dovadă de considerație deose-
bită, despre capacitatea nucleară a Americii, care, mi s-a spus, nu fusese
niciodată dezvăluită vreunui aliat, cu excepția Marii Britanii.
Aceasta s-a dovedit a fi o sarcină extrem de dificilă. Abia îmi începusem pre-
zentarea, când Adenauer m-a întrerupt: „Asta deja mi-au spus-o la Washington.
Nu m-a impresionat acolo; de ce cred ei că m-ar impresiona aici?" Eu am
răspuns tăios că nu eram un funcționar guvernamental, că mi se ceruse doar să îi
fac o scurtă vizită pentru a-i diminua îngrijorarea și că ar trebui să mă asculte
înainte de a trage concluzii.
Adenauer a rămas perplex. M-a întrebat cât anume din timpul meu îl
petreceam lucrând efectiv la Casa Albă în calitate de consultant. Când i-am spus
că 25 la sută, el a răspuns calm: „în acest caz trebuie să presupunem că îmi spui
75 la sută din adevăr". Acestea au fost rostite în prezența ambasadorului ameri-
can Walter C. Dowling, care, conform formulei lui Adenauer, ar fi trebuit să
mintă tot timpul.
Dar chiar și la acel nivel scăzut al relațiilor germano-americane, Adenauer
demonstra că, pentru el, a fi de încredere era un imperativ moral. Deși strategia
nucleară nu era principalul său domeniu de interes, el a apreciat profund semnul
de încredere implicat de informarea asupra capacității nucleare, pe care
Washingtonul i-l transmisese prin mine. Deoarece emigrasem din Germania la
vârsta de cincisprezece ani, cu vreo douăzeci și cinci de ani în urmă, simțeam că
vocabularul meu în limba germană nu era pe măsura unei discuții despre arme
nucleare și mi-am susținut partea de conversație în limba engleză. Interpretul
nostru era un membru al personalului cancelariei. Douăzeci și cinci de ani mai
târziu, acel oficial, care între timp avansase în vârstă și era la pensie, mi-a scris
că, în calitate de interpret care își cunoaște meseria, făcuse o înregistrare a infor-
mării pe tema nucleară, pe care o prezentase președintelui Adenauer. Răspunsul
cancelarului a fost că își dăduse cuvântul că acea informare avea să rămână
confidențială; prin urmare, chiar și păstrarea unei singure copii de dosar ar fi fost
incompatibilă cu promisiunea făcută. Și a dat ordin ca toate înregistrările legate
de acea parte a convorbirii noastre să fie distruse.
Totuși, prin aprilie 1962, relațiile germano-americane scăpaseră de sub con-
trol. La 21 aprilie au fost lăsate să se scurgă informații privitoare la un plan american
care chema la crearea unei Autorități Internaționale de Acces, împuternicită să
controleze traficul către și dinspre Berlin. Această autoritate urma să fie formată din
cinci membri occidentali (cele trei puteri occidentale ocupante, plus Republica
Federală Germania și Berlinul de Vest), cinci participanți comuniști (Uniunea Sovie-
tică, Polonia, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană și Berlinul de Est) și trei
neutri (Suedia, Elveția și Austria). Unificarea urma să fie promovată prin acțiunea
unor comitete formate dinjtr-un număr egal de oficiali vest-germani și est-germani.
Deloc surprinzător, Adenauer s-a opus ferm creării unei Autorități de Acces,
mai ales dacă în cadrul acesteia Germania de Vest și cea de Est urmau să aibă
statut de egalitate. Mai mult, participarea reprezentanților atât ai Berlinului de
Est cât și ai celui de Vest ar fi slăbit statutul deja fragil al orașului celor patru

puteri și ar fi întărit și mai mult rolul Germaniei de Est. Din moment ce numărul
comuniștilor din Autoritatea de Acces era egal cu numărul reprezentanților de-
mocrațiilor, însemna ca trei neutre, slabe, supuse șantajului sovietic să aibă cu-
vântul hotărâtor. Adenauer considera toată această combinație drept un substitut
jalnic al unei angajări americane.
Adenauer a decis să-și dea frâu liber furiei făcând ceea ce pentru el era un pas
fără precedent," anume să-și critice în mod public principalul aliat. La o conferință
de presă din 7 mai 1962, el a respins hotărât Autoritatea Internațională de Acces.
Mie mi se pare că tot acest plan nu poate fi pus în aplicare. Știți că în cele din urmă
trei țări, și anume Suedia, Austria și Elveția ar urma să aibă cuvântul decisiv, pentru că
voturile celor din Est și Vest probabil că se vor echilibra. Ei bine, atunci aș vrea să vă
întreb dacă aceste țări vor răspunde afirmativ când vor fi întrebate dacă le place acest
rol. Eu cred că nu!42
ULTIMATUMUL LUI HRUȘCIOV 5 15
Pentru a-și sublinia măsura nemulțumirii, Adenauer a adăugat o remarcă
amară la adresa încercării administrației Kennedy de a acorda o mai mare prio-
ritate țărilor în curs de dezvoltare:
Și eu sunt împotriva coloniilor și cu totul în favoarea ajutorului pentru dezvoltare. Dar
eu cer de asemeni ca 16 000 000 de germani [din Germania de Est] să fie lăsați să-și
trăiască viața. V om spune aceasta și prietenilor și dușmanilor noștri.43
Aceste diferende nu au fost rezolvate niciodată. In 17 iulie 1962, Kennedy tot
îi mai spunea lui Anatoli Dobrinin, noul ambasador sovietic, că „s-ar putea foarte
bine să mai existe unele chestiuni în legătură cu care să vrem să exercităm pre-
siuni destul de dure asupra germanilor, cum ar fi, de exemplu structura unei
autorități de acces"44. De vreme ce Adenauer deja explicase în mod public și în
detaliu obiecțiile sale atât față de componența, cât și față de funcționarea unei
asemenea autorități, Hrușciov ar fi trebuit să știe că el deținea cheia dezlănțuirii
unei crize majore în cadrul Alianței Atlantice.
In mod uimitor tocmai când succesul sovieticilor părea iminent, Hrușciov a
schimbat cursul, încercând să obțină dintr-o singură lovitură victoria care-l oco-
lise în ultimii trei ani, Hrușciov a plasat rachete cu rază medie de acțiune în
Cuba. Desigur, Hrușciov calculase că, dacă reușea în această aventură, superio-
ritatea poziției sale de negociere într-o eventuală serie de negocieri asupra
Berlinului avea să fie covârșitoare. Din același motiv, Kennedy nu putea permite
o asemenea extindere a puterii strategice sovietice în emisfera vestică, îndrăznea-
la și talentul cu care Kennedy a tratat criza nu numai că l-au forțat pe Hrușciov
să retragă rachetele sovietice, dar pe parcursul evenimentelor au reușit să înlăture
și restul de credibilitate al diplomației acestuia relative la Berlin.
Recunoscând că-i lipseau soluțiile, Hrușciov a anunțat în ianuarie 1963 că
„succesul" înregistrat cu Zidul Berlinului făcuse inutil un tratat de pace separat
cu Berlinul. Criza Berlinului se terminase, în sfârșit. Ea durase cinci ani. Prin ea,
aliații își menținuseră pozițiile în toate chestiunile esențiale – deși cu multe
ezitări, în ceea ce-l privea, Hrușciov nu reușise mai mult decât să construiască un
zid cu care să-i împiedice pe est-germanii aserviți fără voia lor să-și ia tălpășița
din utopia comunistă.
A fost o întâmplare neprevăzută pentru Occident faptul că Hrușciov își supra-
evaluase mâna, întrucât Alianța fusese periculos de aproape de a se destrăma.
Poziția americană în timpul administrațiilor Eisenhower și Kennedy deopotrivă s-a
întemeiat pe maxima tradițională americană conform căreia America se opunea
schimbării obținute prin amenințarea cu forța, nu schimbării ca atare. Ca teză aca-
demică, era mai presus de orice obiecție, cu condiția să fi existat convingerea ge-
nerală că rezultatul crizei avea să fie judecat prin prisma substanței, nu a metodei.
Iar din punct de vedere al substanței, diferitele variante aflate în atenția am-
belor administrații, Eisenhower și Kennedy deopotrivă, erau extrem de riscante.

Toate aveau în comun neajunsul de a modifica situația generală existentă în
direcția dorită de sovietici. Nici nu putea fi altfel, deoarece Uniunea Sovietică cu
siguranță că nu declanșase criza pentru a-și înrăutăți propria poziție. Fiecare quid
pro quo propus ar fi obligat Uniunea Sovietică să lanseze o amenințare pe care
nu ar fi avansat-o niciodată pentru vreo îmbunătățire obiectivă a statutului sateli-
tului său est-german și pentru modificarea procedurilor de acces existente.
Dublul coșmar al lui Adenauer – că Germania de Est comunistă ar putea dobândf
mijloacele prin care să exploateze vulnerabilitatea Berlinului, și că între obliga-
țiile Bonnului față de Alianță și aspirațiile sale la unitatea națională s-ar putea
crea o prăpastie – era inerent oricărei scheme de negociere propuse.
Dean Acheson, care, după spusele lui, fusese „prezent la crearea" sistemului de
alianțe postbelice, a văzut clar acest lucru, într-o scrisoare adresată lui Truman în
21 septembrie 1961, el prevedea o înfrângere umilitoare a Occidentului în pro-
blema Berlinului, „înfățișată atrăgător ca un act diplomatic al noii ordini"45.
Dacă o asemenea înfrângere devenea inevitabilă, susținea Acheson, viitorul
alianței occidentale depindea de cine anume își va asuma responsabilitatea
dezastrului. „Este mai bine", îi scria el generalului Lucius Clay în ianuarie 1962,
„ca discipolii să-și părăsească liderul, decât ca liderul să-și urmeze discipolii.
Cine adună după aceea piesele împrăștiate? Cui i se încredințează conducerea
într-un nou început?"46 Era reversul strategiei lui de Gaulle.
Pe parcursul crizei Berlinului, prioritățile Germaniei s-au schimbat. De-a
lungul perioadei postbelice, Statele Unite fuseseră principalul punct de sprijin al
lui Adenauer. La un an după ultimatumul lui Hrușciov, situația nu mai era
aceeași. Un raport al serviciilor de informații din Departamentul de Stat, din 26
august 1959, nota faptul că Adenauer era profund afectat de lipsa de unanimitate
din rândul aliaților. Conform raportului, Adenauer încă mai spera într-o refacere
a unității aliaților. Dar dacă „o combinație Statele Unite-Marea Britanie pare să
se îndrepte înspre o înțelegere cu Hrușciov, Adenauer va fi forțat să își găsească
principalul punct de sprijin în Franța"47.
Pe întreaga durată a crizei, Hrușciov s-a comportat ca un jucător de șah care,
după ce făcut o uluitoare mișcare de deschidere, se retrage și așteaptă ca adver-
sarul să se declare învins contemplându-și dilema fără a duce jocul până la capăt.
Citind raportul diplomatic, este greu de înțeles de ce Hrușciov nu a explorat
niciodată vreuna din nenumăratele opțiuni de negociere care i se ofereau, care
erau dezbătute și la care se făcea deseori aluzie. Printre acestea se numărau
Autoritatea de Acces, cele două tratate de pace și conceptul de „oraș-garantat".
Până Ia urmă, Hrușciov nu a acționat niciodată în sensul împlinirii vreunia din
termenele sale limită sau potrivit numeroaselor opțiuni pe care ie avusese pentru
a angaja aliații occidentali într-o negociere. După trei ani de ultimatumuri și
amenințări care înghețau sângele în vene, singurul „succes" real al lui Hrușciov a
fost construire'a Zidului Berlinului, care în cele din urmă a ajuns să simbolizeze
eșecul politicii sovietice în problema Berlinului.
Hrușciov se agățase singur în ițele încurcate ale propriei sale creații. Prins în
capcană, și-a dat seama că nu putea spera să-și satisfacă cererile fără un război.
Pentru așa ceva nu s-a dovedit niciodată destul de pregătit și totuși a îndrăznit să
nu accepte ofertele de negociere ale Occidentului, pentru a nu fi acuzat de „uliii"
de la Kremlin și de partenerii săi chinezi că a cedat pentru prea puțin. Prea slab
pentru a-și îmboldi „porumbeii" către o soluție de confruntare, prea nesigur deULl IIVIAI UIVlULv lAJi ni\.u;jv^njv ji/
soliditatea poziției sale pentru a impune concesii „uliilor", Hrușciov a tergiversat
lucrurile cât a putut de mult, apoi a mizat totul pe o aruncare disperată de zar,
plasând rachete în Cuba.
Criza Berlinului – împreună cu apogeul său în criza rachetelor din Cuba – a

marcat un punct de cotitură în Războiul rece, deși la vremea aceea nu a fost
perceput astfel. Dacă democrațiile nu ar fi fost atât de acaparate de disputele lor
interne, ele ar fi putut interpreta criza Berlinului drept ceea ce a fost – o de-
monstrație a slăbiciunii latente sovietice, în final, Hrușciov, nereușind să atingă
nici unul din obiectivele pe care le trâmbițase când a lansat criza, a fost obligat
să accepte în continuare un avanpost occidental adânc în interiorul teritoriului
sovietic. Astfel, împărțirea Europei în două blocuri a fost reafirmată din nou, așa
cum se întâmplase și în cazul Revoluției din Ungaria, din 1956. Ambele părți se
plângeau de situație, dar nici una nu a încercat vreodată să o modifice prin forță.
Rezultatul cumulat al eșecului lui Hrușciov în privința inițiativelor referitoare
la Berlin și Cuba a fost că Uniunea Sovietică nu și-a mai asumat riscul unei
provocări directe la adresa Statelor Unite, cu excepția unei scurte izbucniri de la
sfârșitul războiului din Orientul Mijlociu, din 1973. Deși sovieticii acumulau o
forță uriașă de rachete cu rază lungă de acțiune, Kremlinul nu a considerat nici-
odată că acestea erau suficiente pentru a deveni o amenințare directă la adresa
drepturilor stabilite ale americanilor, în schimb, presiunea militară sovietică și-a
schimbat direcția, îndreptându-se către sprijinirea așa-numitelor războaie de
eliberarea națională din zone ale lumii în curs de dezvoltare precum Angola,
Etiopia, Afghanistan și Nicaragua.
Timp de un deceniu, sovieticii nu au mai făcut nici o încercare de a împiedica
accesul spre Berlin, care a continuat să se desfășoare conform procedurilor sta-
bilite, în acest interval, recunoașterea regimului Germaniei de Est s-a făcut trep-
tat și ca o decizie vest-germană, susținută de toate partidele importante din
Germania, nu ca o inițiativă impusă de Statele Unite. Cu timpul, aliații au ex-
ploatat nerăbdarea sovieticilor de a obține recunoașterea Germaniei de Est insis-
tând asupra condiției preliminare ca Uniunea Sovietică să stabilească proceduri
stricte de acces în Berlin și să confirme statutul acestuia de oraș al celor patru
puteri. Sovieticii au acceptat în mod oficial aceste condiții, în cadrul Acordului
cvadripartit din 1971. Nici Berlinul și nici drumurile sale de acces nu au mai fost
puse în discuție până în momentul dărâmării Zidului, în 1989, act ce a condus la
reunificarea germană. Politica de îngrădire funcționase, la urma urmelor.
CAPITOLUL 24
Concepții privind unitatea
occidentală: Macmillan, de Gaulle,
Eisenhower și Kennedy
Criza Berlinului a marcat consolidarea finală a celor două sfere de influență
care, timp de aproape două decenii, s-au împins una pe cealaltă de-a lungul liniei
de diviziune ce împărțea continentul european. In prima fază a acestui proces,
din 1945 până în 1948, Stalin stabilise sfera de influență sovietică, transformând
țările din Europa de Est în state-satelit și, implicit, amenințând Europa Occiden-
tală, în cea de-a doua fază, din 1949 până în 1956, democrațiile au reacționat
prin formarea NATO, prin consolidarea propriilor zone de ocupație din Repu-
blica Federală Germania și prin inițierea procesului de integrare vest-europeană.
Pe parcursul perioadei de consolidare au existat încercări periodice din partea fie-
cărei tabere de a dizloca sfera celeilalte. Toate aceste scheme au eșuat. Nota de pace a
lui Stalin, din 1952, care fusese gândită să atragă Republica Federală Germania în
afara taberei occidentale, nu a dus nicăieri – în parte din cauza morții lui Stalin.
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 519
Lipsa de substanță a strategiei lui Dulles pentru „eliberarea" Europei de Est a fost
demonstrată în timpul mișcării de expulzare a sovieticilor din Ungaria, în 1956.
Ultimatumul lui Hrușciov asupra Berlinului, din 1958, a reprezentat o altă tentativă

de desprindere a Republicii Federale Germania de Occident. Dar în final sovieticii
au fost nevoiți să ajungă la o reglementare pentru a-și întări priza asupra satelitului
reprezentat de Germania de Est. După criza rachetelor din Cuba, sovieticii s-au
concentrat asupra pătrunderii în țările în curs de dezvoltare. Rezultatul a fost o sta-
bilitate bipolară în Europa, a cărei natură paradoxală a fost rezumată în 1958 de
marele filosof francez și specialist în științe politice, Raytnond Aron:
Situația actuală din Europa este anormală sau absurdă. Dar ea este bine conturată și
toată lumea știe unde se află linia de demarcație, așa încât nimeni nu se prea teme de
ceea ce s-ar putea întâmpla. Dacă ceva se întâmplă de partea cealaltă a Cortinei de fier
– și avem experiența de acum un an – de partea aceasta nu se întâmplă nimic. O ase-
menea împărțire netă a Europei este considerată, justificat sau nu, mai puțin pericu-
loasă decât oricare alt aranjament.
Tocmai această stabilitate a permis ca diferențele de vederi latente din inte-
riorul așa-numitei Comunități Atlantice să iasă la iveală, în perioada imediat ur-
mătoare crizei Berlinului, Macmillan din partea Marii Britanii, de Gaulle din
partea Franței și Kennedy din partea Statelor Unite au fost obligați să-și pună de
acord planurile de perspectivă contradictorii privind natura Alianței, rolul arme-
lor nucleare și viitorul Europei.
Macmillan a fost cel dintâi prim-ministru britanic care s-a confruntat explicit
cu realitatea dureroasă că țara sa nu mai era o putere mondială. Churchill tratase
cu America și cu Uniunea Sovietică de pe poziții de egalitate. Chiar dacă postura
sa nu reflecta adevăratul echilibru al forțelor, Churchill a clădit, prin geniul său
și invocând efortul eroic al Marii Britanii în timpul războiului, o punte peste pră-
pastia dintre dorință și realitate. Când Churchill a propus negocieri cu Moscova
imediat după sfârșitul războiului, în timpul când a fost liderul opoziției, și din
nou după moartea lui Stalin, în 1953, în calitate de prim-ministru, el a făcut
aceasta ca purtător de cuvânt al unei puteri importante care, deși nu se mai situa
în linia întâi, era totuși în măsură să influențeze calculele tuturor celorlalte
puteri. Pe parcursul crizei Suezului, Eden a continuat să se comporte ca un șef de
guvern al unei puteri substanțial autonome, cu capacitate de acțiune unilaterală,
în vremea când Macmillan se confrunta cu criza Berlinului, iluzia că Marea
Britanie avea capacitatea de a modifica de una singură calculele strategice ale
superputerilor nu se mai susținea.
Un sceptic elegant și civilizat, Macmillan era reprezentantul ultimilor tories
de stil vechi. El era produsul epocii lui Eduard, când Marea Britanie era puterea
supremă în lume și când steagul britanic flutura practic în toate colțurile pămân-
tului. Deși poseda un ascuțit simț al umorului, Macmillan degaja o melancolie ce
nu putea fi separată de faptul că era obligat să participe la alunecarea constantă a
Angliei din zenitul puterii, în urma experienței sfâșietoare a primului război
mondial. Macmillan avea să relateze în termeni mișcători întâlnirea celor patru
supraviețuitori din clasa lui de la Christ Church din Oxford, în timpul grevei
minerilor din 1984, Macmillan – care la vremea aceea nu mai era de douăzeci de
ani prim-ininistru – mi-a spus că, deși o respecta mult pe doamna Thatcher și
înțelegea ceea ce încerca ea să facă, el nu ar fi putut niciodată să ducă până la
capăt o luptă cu fiii oamenilor pe care trebuise să-i trimită la atac în primul
război mondial și care se sacrificaseră cu atâta generozitate.
Macmillan a fost propulsat în Downing Street nr. 10 de înfrângerea de la
Suez, evenimentul de cumpănă pentru declinul rolului mondial al țării sale.
Macmillan și-a jucat cartea cu mare aplomb, dar nu fără o oarecare neplăcere, în
calitate de fost ministru de finanțe, el știa foarte bine că economia Marii Britanii
era în declin și că rolul său militar nu va fi niciodată la înălțimea uriașelor arsenale
ale superputerilor nucleare. Marea Britanie respinsese ideea Pieței Comune, atunci
când aceasta fusese propusă pentru întâia oară. Referirea lui Chamberlain la
Cehoslovacia, în 1938, ca la o țară mică, îndepărtată, despre care britanicii știau
foarte puțin, era descrierea exactă a detașării cu care Anglia, o țară care petrecuse

un secol și jumătate în războaie coloniale purtate de cealaltă parte a lumii, privea
crizele din Europa, aflată la câteva sute de kilometri depărtare.
Dar către sfârșitul anilor '50, Marea Britanie nu mai putea contempla Europa
de la distanță, ca pe un Ioc unde forțele britanice interveneau când și când pentru
a detrona un presupus tiran. Macmillan a răsturnat prin urmare politica de dis-
tanțare față de Europa și a solicitat intrarea în Comunitatea Europeană. Totuși, în
pofida dezastrului de Ia Suez, preocuparea principală a Iui Macmillan a rămas
cultivarea „relației speciale" a Marii Britanii cu Statele Unite.
Marea Britanie nu se considera o putere exclusiv europeană. La urma urme-
lor, de prea multe ori pericolele care o amenințaseră își avuseseră sursa în Europa,
iar salvarea îi venise de peste Oceanul Atlantic. Macmillan nu era de acord cu
afirmația gaullistă că securitatea europeană ar fi întărită prin disociere de Statele
Unite. Făcând toate socotelile, Marea Britanie era probabil cel puțin la fel de
dispusă să lupte pentru Berlin pe cât era și Franța, deși motivele sale ar fi fost nu
atât apărarea vagului concept al drepturilor de ocupant al aliaților, cât susținerea
Americii în aprecierea acesteia că echilibrul global al puterii era amenințat.
După Suez, Franța și Marea Britanie au tras concluzii diametral opuse în
urma umilinței suferite din partea Americii. Franța și-a accelerat cursul spre in-
dependență; Marea Britanie a optat pentru o întărire a relațiilor cu America.
Imaginea parteneriatului anglo-american apăruse chiar înaintea celui de-al doilea
război mondial și de atunci fusese alimentată permanent. Nu mai târziu de 1935,
primul-ministru Stanley Baldwin o conturase într-un discurs ținut la Albert Hali:
Am crezut întotdeauna că cea mai mare securitate împotriva apariției unui război în
orice parte a lumii, în Europa, în Orient, oriunde, ar fi asigurata de strânsa colaborare
dintre Imperiul britanic și Statele Unite ale Americii… Ar putea trece o sută de ani
până ca acest deziderat să fie atins; sau ar putea ca asta să nu se petreacă niciodată.
Dar uneori ne putem permite să visăm. Privesc cu încredere în viitor și văd acea
coeziune de forțe în slujba păcii și a dreptății în lume și nu pot decât să mă gândesc
că, deși oamenii nu o pot încă susține deschis, totuși, într-o bună zi, cei care vin în
urma noastră o vor putea vedea…
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 521
Nu a fost nevoie de o sută de ani pentru ca acel vis să devină realitate, înce-
pând cu cel de-al doilea război mondial, Marea Britanie și Statele Unite au fost
legate prin necesități comune, chiar dacă acestea au fost filtrate prin experiențe
istorice foarte diferite.
Un factor important în stabilirea unei legături puternice între cele două na-
țiuni a fost extraordinara abilitate a Marii Britanii de a se adapta la împrejurările
mereu în schimbare. Se prea poate să fi fost adevărat, așa cum a subliniat Dean
Acheson, că Marea Britanie se cramponase prea mult timp de iluzia imperiului și
nu reușise să-și definească un rol contemporan al său în Europa3. Pe de altă
parte, în relațiile sale cu Washingtonul, Marea Britanie demonstra, aproape zi de
zi, că, țară veche cum era, nu se înșela în chestiunile fundamentale. Calculând
inteligent că nu mai puteau spera să modeleze politica americană prin metodele
tradiționale, de stablire a unui echilibru între beneficii și riscuri, liderii britanici au
ales – mai ales după criza Suezului – să pășească pe drumul către o mai mare in-
fluență. Conducătorii britanici din ambele partide au reușit să se facă atât de indis-
pensabili procesului american de elaborare a deciziilor, încât președinții și antura-
jul lor ajunseseră să considere consultările cu Londra nu ca pe o favoare specială
făcută unui aliat mai slab, ci ca pe o componentă vitală a propriei lor guvernări.
Cu toate acestea, cu greu s-ar fi putut spune că Marea Britanie era de acord cu
concepția americană privind relațiile internaționale. Britanicii nu au împărtășit
niciodată punctul de vedere american privind caracterul perfectibil al omului și
nu s-au avântat să proclame principii morale absolute, în termenii filosofici lor,
conducătorii britanici au fost, în general, adepții lui Hobbes. Așteptându-se la tot

ce e mai rău din partea omului, arareori au cunoscut dezamăgirea, în politica ex-
ternă, Marea Britanie a avut întotdeauna tendința de a practica o formă avanta-
joasă de egoism etic: ceea ce era bun pentru Marea Britanie era considerat bun și
pentru restul lumii.
Ca să fi fost purtătorul unei asemenea concepții, era nevoie de o deosebită
încredere în sine, pentru a nu mai vorbi de un simț înnăscut al superiorității.
Când, în secolul al XlX-lea, un diplomat francez i-a spus primului-ministru bri-
tanic Palmerston că Franța se obișnuise ca aceasta să scoată din mânecă o carte
diplomatică în ultimul moment, bravul englez a răspuns: „Dumnezeu a pus căr-
țile acolo." Totuși, Marea Britanie a pus în practică egoismul național cu un ase-
menea simț al moderației, încât prezumția sa de a reprezenta binele general a fost
frecvent justificată.
Marea Britanie a finalizat trecerea de la putere la influență sub Macmillan. El a
decis să integreze politica britanică în politica americană și să extindă paleta de op-
țiuni britanice printr-o manevrare abilă a relațiilor cu Washingtonul. Macmillan
nu a contestat niciodată un punct de vedere filosofic sau conceptual și a pus
rareori sub semnul întrebării politicile-cheie americane. El a recunoscut prompt
Washingtonului rolul principal, încercând să dirijeze piesa din spatele cortinei.
De Gaulle s-a comportat de multe ori zgomotos sfidător pentru ca ignorarea lui
să doară; Macmillan a făcut ca Statelor Unite să le vină atât de firesc să solicite
opiniile Marii Britanii, încât ignorarea lui să fie jenantă.
522 DIPLOMAȚIA
Tactica lui Macmillan în timpul crizei Berlinului a materializat acest mod de
abordare. Accesul în Berlin nu-i părea să merite declanșarea unui holocaust
nuclear. Pe de altă parte, riscul de a pierde relația cu America ar fi fost un
blestem și mai mare. El avea să stea alături de americani chiar și în cazul unei
confruntări nucleare, ceea ce însemna mai mult decât puteau garanta cei mai
mulți dintre aliați. Oricum, înainte de a fi pus în fața acestei alegeri decisive,
Macmillan era hotărât să exploreze alternativele posibile. Făcând din necesitate
o virtute, el a decis să se prezinte drept principalul apărător al păcii, din partea
Occidentului, pentru a împiedica acțiuni americane precipitate și pentru a de-
monstra opiniei publice britanice că „liderii lor au făcut toate eforturile pentru a
se ajunge la înțelegere și acord"4.
Mijloacele s-au transformat foarte curând în scopuri. Macmillan avea destulă
încredere în propria sa măiestrie încât să încerce a înlătura pericolul provocării
sovietice printr-o abilă angajare personală în negocieri. In concepția lui Macmillan,
procesul diplomatic în sine putea contribui la dezamorsarea amenințării consti-
tuite de ultimatumurile lui Hrușciov, făcându-se uz de un șir de negocieri necon-
cluzive pentru a se prelungi orice termen limită pe care l-ar anunța impetuosul
lider sovietic.
Spre profunda nemulțumire a lui Adenauer, Macmillan a întreprins o călătorie
de 11 zile în Uniunea Sovietică, în februarie-martie 1959, deși până la acea dată
Hrușciov își repetase de mai multe ori ultimatumul inițial. Macmillan nu a reali-
zat nimic important, în vreme ce Hrușciov s-a folosit de prezența lui pentru a-și
reînnoi amenințările. Cu toate acestea, primul-ministru și-a urmărit neabătut și
neobosit obiectivul de a programa o serie de conferințe ca cel mai practic mijloc
de a ocoli termenele limită ale Iui Hrușciov. El reflecta în memoriile sale:
Eram nerăbdător să promovez ideea unei serii de întâlniri care să avanseze hotărât
punct cu punct, în care „coexistența pașnică" (pentru a folosi limbajul zilei) – dacă nu
chiar pacea – să poată domni neamenințată în lume.5
Totuși, când discuțiile devin scop în sine, ele sunt la cheremul părții celei mai
dispuse să le întrerupă, sau care, cel puțin, poate da această impresie. Astfel,

Hrușciov s-a simțit capabil să definească ce anume era „negociabil" în fapt. Inte-
"esat să mențină cursul dialogului, Macmillan și-a pus în acțiune întreaga inge-
liozitate pentru a descoperi pe agenda sovietică un articol anume care să poată fi
jrmărit în relativă siguranță. La o zi după ce primise din partea lui Hrușciov nota
>ficială asupra Berlinului, Ia 27 noiembrie 1958, Macmillan i-a scris ministrului
îău de externe Sel\vyn Lloyd: „Nu vom putea să evităm negocierile. Cum trebuie
& fie purtate? V or conduce în mod necesar la discutarea viitorului unei Ger-
nanii unite și a unor posibile «planuri de dezangajare»?"6
Trăsătura comună a diferitelor planuri de dezangajare era stabilirea unor zone
u armament limitat în Europa Centrală, care a fost definită ca Germania,
'olonia și Cehoslovacia, și retragerea armelor nucleare din aceste țări. Pentru
4acmillan și, într-o mai mică măsură, chiar și pentru liderii americani, amplasa-
lentul acestor arme avea mai întâi importanță simbolică. De vreme ce strategia
lilitară avea să se sprijine pe arsenalul nuclear al Americii (a cărui parte covâr-
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 523
șitoare nu era amplasată pe continentul european), discutarea unui plan de dezan-
gajare cu sovieticii îi apărea lui Macmillan ca o modalitate relativ inofensivă de
a câștiga timp.
Adenauer s-a opus tuturor acestor planuri, deoarece, o dată ce armele nucleare
americane ar fi fost retrase din Germania, ele ar fi trebuit returnate Americii,
rupându-se astfel ceea ce Adenauer considera a fi legătura politică crucială în
domeniul apărării nucleare dintre Europa și America. Raționamentul lui Adenauer
– sau cel puțin al experților săi în domeniul apărării – era că, atâta timp cât armele
nucleare erau staționate pe solul german, Uniunea Sovietică nu putea risca să atace
Europa Centrală fără a distruge aceste arme. Și fiindcă acest lucru ar fi însemnat un
atac nuclear, riposta americană ar fi fost aproape automată.
Dacă totuși armele nucleare americane erau retrase în America, un atac con-
vențional asupra Germaniei ar fi devenit posibil. Adenauer nu era sigur dacă în
acest caz răspunsul liderilor americani ar fi fost acela de a iniția un război
nuclear, având în vedere dezastrul pe care acesta l-ar fi putut provoca în propria
lor țară. Astfel, explorarea opțiunilor de negociere în privința Berlinului au deve-
nit un substitut la continuarea dezbaterii strategiei militare a Alianței Atlantice.
Ori de câte ori Macmillan sau Eisenhower luau vreo inițiativă diplomatică
solitară, reacția celuilalt servea la ilustrarea faptului că vanitatea nu lipsește nici-
odată în relațiile dintre oamenii de stat. Deși erau prieteni apropiați, la începutul
anului 1959 pe Eisenhower l-a iritat incursiunea lui Macmillan la Moscova; iar
în toamna aceluiași an, Macmillan s-a șifonat când a aflat că Eisenhower îl
invitase pe Hrușciov la Câmp David:
Președintele, după ce s-a încâlcit în doctrina „nici un summit fără un progres prealabil
în cadrul întâlnirii miniștrilor de externe", încearcă acum să se dezică. Singura cale la
care s-a gândit a fost să înlocuiască discuțiile cu distracția. Astfel că îi cere lui
Hrușciov să stea cu el în America și îi promite o vizită de răspuns în Rusia. Toate
acestea au aerul unei diplomații foarte ciudate.
Nu era ciudată pe cât era de inevitabilă. De îndată ce și-a dat seama că Marea
Britanie nu se va despărți de America, Hrușciov s-a concentrat asupra lui Eisen-
hower. în opinia lui Hrușciov, Macmillan îi făcuse un serviciu aducând Washing-
tonul la negocieri. Deoarece, în ultimă instanță, singurul interlocutor care ar fi
putut oferi ceea ce dorea Hrușciov era președintele american. Astfel că principa-
lele discuții, cele de substanță, au fost acelea dintre Hrușciov și Eisenhower de la
Câmp David, iar mai târziu dintre Hrușciov și Kennedy, de la Viena. Totuși, cu
cât America și Uniunea Sovietică monopolizau dialogul internațional, cu atât
creau unora dintre aliații NATO dorința de a căuta să obțină oarecare libertate de
manevră în numele propriu. Pe măsură ce amenințarea sovietică la adresa

Europei Occidentale, ca și teama comună față de Moscova a scăzut în intensitate,
dezacordurile din interiorul Alianței Atlantice au devenit mai puțin riscante, iar
de Gaulle a încercat să folosească această stare de lucruri pentru a încuraja o
politică europeană mai independentă.
Dar alegerea de către Marea Britanie a conducerii pe care să o urmeze s-a
dovedit a nu fi o competiție. De vreme ce Macmillan prefera subordonarea față de
524 DIPLOMAȚIA
America și nu fată de Europa, el nu avea nici un interes să încurajeze planul lui de
Gaulle și niciodată nu s-a alăturat mișcărilor menite să despartă Europa de
America, oricare ar fi fost pretextul invocat. Cu toate acestea, când a fost vorba de
apărarea intereselor vitale britanice, Macmillan a dat dovadă de exact aceeași
tenacitate ca și de Gaulle. Aceasta s-a văzut în timpul așa numitei afaceri Skybolt.
Pentru a prelungi viața îmbătrânite) sale flote de bombardiere, Marea Britanie
decisese să cumpere Skybolt, o rachetă de croazieră americană, cu rază lungă de
acțiune, lansabilă din aer, aflată atunci în proces de proiectare. In toamna anului
1962, fără preaviz, administrația Kennedy a anulat proiectul Skybolt, zice-se din
motive tehnice, dar de fapt pentru a reduce folosirea avioanelor, considerate mai
vulnerabile decât rachetele și, fără îndoială, pentru a descuraja o capacitate nu-
cleară autonomă a Marii Britanii. O decizie americană unilaterală, luată fără con-
sultări prealabile, condamna bombardierele britanice la o rapidă demodare. Aver-
tismentele Franței împotriva dependenței de Washington păreau să se confirme.
Următoarea fază a afacerii Skybolt, însă, a demonstrat beneficiile „relației
speciale" cu America. Macmillan a făcut apel la câteva dintre polițele pe care le
acumulase în timpul efortului său răbdător de întărire a legăturilor cu America,
fără să fie deloc amabil:
Dacă dificultățile implicate de dezvoltarea Skybolt ar fi folosite, sau ar părea că sunt
folosite, ca o modalitate de a forța Marea Britanie să renunțe la capacitatea ei nucleară
independentă, rezultatele ar fi, într-adevăr, foarte serioase. Acest lucru ar fi profund
resimțit atât de către aceia dintre noi care au fost pentru dezvoltarea unei capacități
nucleare independente, cât și de către aceia care s-au opus acestei idei. Ar fi o ofensă
adusă sentimentului de mândrie națională și am fi gata să folosim împotriva ei toate
mijloacele care ne stau în putere.8
Kennedy și Macmillan s-au întâlnit la Nassau, unde, la 21 decembrie, au
căzut de acord să modernizeze parteneriatul angio-american în domeniul nuclear.
America avea să compenseze Marea Britanie pentru Skybolt vânzându-i cinci
submarine Polaris și rachetele aferente, pentru care Marea Britanie avea să-și
construiască singură focoasele. Pentru a veni în întâmpinarea preocupării ame-
ricane de a menține controlul asupra strategiei nucleare, Marea Britanie a fost de
acord să „atribuie" aceste submarine NATO, cu excepția cazurilor în care „inte-
resul național suprem era în joc"9.
Integrarea forțelor britanice în NATO s-a dovedit a fi în mare măsură sim-
bolică. Din moment ce Marea Britanie era liberă să-și folosească submarinele
oricând în „interesul național suprem" și atâta timp cât, prin definiție, nu se
punea problema folosirii armelor nucleare decât atunci când interesul național
suprem era în joc. Acordul de la Nassau oferea de fapt Marii Britanii, prin
consultări, aceeași libertate de acțiune pe care Franța încerca să o cucerească
prin confruntări. Diferența dintre atitudinea britanică și cea franceză față de
armele lor nucleare era că Marea Britanie era pregătită să sacrifice forma în
favoarea conținutului, pe când de Gaulle, în strădania de a reafirma identitatea
Franței, a pune semnul egalității între formă și conținut.
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 525
Franța era, desigur, într-o situație cu totul deosebită, deoarece ea nu avea nici
o perspectivă de a câștiga aceeași influență asupra deciziilor americane de care

se bucura Marea Britanie. De aceea, sub conducerea lui de Gaulle, Franța a
ridicat problema filosofică a naturii cooperării atlantice într-un mod care s-a
transformat într-o competiție pentru ocuparea poziției de lider în Europa, iar
pentru America într-o refamiliarizare cu stilul istoric al diplomației europene.
Statele Unite deciseseră asupra problemelor mondiale după sfârșitul celui de-al
doilea război mondial într-un mod care nu se aflase la îndemâna nici unei națiuni
până atunci. Cu numai o mică parte a populației lumii, acest stat producea aproape
o treime din întreaga producție mondială de bunuri și servicii, întărită de un avans
enorm în domeniul tehnologiei nucleare, America se bucura de o imensă marjă de
superioritate asupra oricărui rival sau asociere imaginabilă de rivali.
Timp de mai multe decenii, acest prisos de bunăstare îi făcuse pe liderii
americani să uite cât de nereprezentative erau atitudinile unei Europe devastate,
temporar neputincioase și prin urmare maleabile, în comparație cu comportamen-
tul Europei din vremea când dominase, timp de două secole, problemele mon-
diale. Ei nu au reușit să-și amintească de dinamismul european care lansase revo-
luția industrială, de filosofia politică din care izvorâse conceptul de suveranitate
națională sau de stilul european de diplomație care ținuse în funcțiune, timp de
trei secole, un sistem complex al echilibrului puterii. Pe măsură ce Europa își
refăcea forțele, cu ajutorul de neînlocuit al Americii, era inevitabil ca unele
dintre modelele tradiționale ale diplomației sale să reapară, mai ales în Franța,
unde arta modernă a guvernării își avea rădăcinile din vremea lui Richelieu.
Nimeni nu a simțit această nevoie mai puternic decât Charles de Gaulle. In
anii '60, în momentul de vârf al controversei sale cu Statele Unite, era în vogă ca
președintele francez să fie acuzat că suferă de mania grandorii. Problema lui era
însă exact contrariul: cum se putea restaura identitatea unei țări compleșite de
sentimentul eșecului și al vulnerabilității. Spre deosebire de America, Franța nu
deținea supremația puterii; spre deosebire de Marea Britanie, ea nu privea cel
de-al doilea război mondial ca pe o experiență unificatoare sau edificatoare.
Puține țări au cunoscut suferințele Franței, după ce își pierduse mare parte din
tineri în primul război mondial10. Supraviețuitorii acelei catastrofe și-au dat
seama că Franța nu ar fi putut face față încă unei asemenea încercări cumplite. In
aceste împrejurări, cel de-al doilea război mondial a devenit un coșmar trăit
aievea, făcând din căderea Franței în 1940 un dezastru, nu numai militar, dar și
psihologic. Iar deși teoretic Franța ieșise din război ca unul dintre învingători,
conducătorii francezi știau prea bine că salvarea țării se datorase în mare parte
eforturilor altora.
Pacea nu a adus Franței nici o ușurare. Cea de-a Patra Republică trecea prin
aceeași instabilitate guvernamentală ca și cea de-a Treia și, în plus, avea de
traversat procesul vlăguitor al decolonizării. Umilită în 1940, armata franceză
abia fusese refăcută când a fost obligată să se angajeze în aproape două decenii
de războaie coloniale frustrante, mai întâi în Indochina și apoi în Algeria, fiecare
soldate cu înfrângeri. Binecuvântată cu un guvern stabil și cu încrederea în pro-
priile puteri întărită de victoria totală, Statele Unite se puteau avânta cu toată liotă–**-w f Jl l^V/IVl/\ f l/\
rârea în orice misiune pe care i-ar fi dictat-o valorile sale. Conducând o țară sleită
de conflicte întinse pe o întreagă generație și de decenii de umilință, de Gaulle
judeca politicile nu atât după criterii pragmatice, cât în funcție de capacitatea lor de
a contribui la refacerea sentimentului francez al propriei demnități.
Conflictul care a rezultat între Franța și Statele Unite a devenit cu atât mai
înverșunat cu cât cele două părți, neînțelegându-se reciproc, nu păreau niciodată
să vorbească despre același lucru. Deși erau în general personalități lipsite de
pretenții, liderii americani aveau totuși tendința să fie exagerat de siguri pe ei în
privința rețetelor practice oferite. De Gaulle, al cărui popor devenise sceptic

după atâtea elanuri înfrânte și vise dovedite deșarte, a găsit necesar să compen-
seze nesiguranța înrădăcinată în inima societății sale printr-o atitudine semeață,
arogantă chiar. Interacțiunea dintre modestia personală a conducerii americane
combinată cu mândria istorică, pe de o parte, și aroganța personală a lui de
Gaulle combinată cu umilința istorică, pe de altă parte, a definit prăpastia psiho-
logică dintre America și Franța.
Deoarece Washingtonul era convins de uniformitatea de interese între mem-
brii alianței occidentale, el considera consultările drept un fel de remediu univer-
sal pentru toate dezacordurile, în opinia americană, o alianță era ca o societate pe
acțiuni; se presupunea că influența în cadrul acesteia reflecta cota-parte a fiecă-
rui acționar și trebuia calculată direct proporțional cu contribuția materială a
fiecărei națiuni la efortul comun.
Nimic din tradiția de secole a diplomației franceze nu conducea la astfel de
concluzii, încă din timpul lui Richelieu, inițiativele Franței izvorâseră în mod
invariabil dintr-un calcul al riscurilor și recompenselor. Ca produs al acelei
tradiții, de Gaulle era mai puțin interesat de natura mecanismului consultativ de-
cât de a acumula opțiuni pentru eventualitatea unui dezacord. De Gaulle era în-
credințat că aceste opțiuni aveau să determine pozițiile relative de negociere.
Pentru de Gaulle, relațiile sănătoase între națiuni depindeau de calcularea intere-
selor, nu de procedurile formale de soluționare a disputelor. El nu vedea armonia
ca pe o stare naturală, ci ca pe ceva care trebuia smuls dintr-un conflict de interese:
Omul „limitat prin natură" este „infinit în aspirații". Această lume este, așadar, plină de for-
țe contradictorii. Desigur, înțelepciunea umană a reușit adeseori să împiedice ca aceste ri-
valități să degenereze în conflicte sângeroase. Dar competiția eforturilor este condiția
vieții… în ultimă analiza și ca întotdeauna, lumea nu își va afla pacea decât în echilibru."
Scurta mea apropiere de de Gaulle mi-a dat prilejul să-i aflu îndeaproape
principiile. Prima noastră întâlnire a avut loc în timpul vizitei lui Nixon la Paris,
în martie 1969. La Palatul Elysee, unde de Gaulle oferea o mare recepție, un
asistent m-a căutat în mulțime pentru a-mi spune că președintele francez dorea
să-mi vorbească. Oarecum emoționat, m-am apropiat de figura impunătoare.
Văzându-mă, a îndepărtat grupul din jurul său și, fără un salut sau altă formă de
curtoazie, m-a întâmpinat cu întrebarea: „De ce nu vă retrageți din Vietnam?"
Am răspuns cu oarecare ezitare că o retragere unilaterală ar submina credibili-
tatea americană. De Gaulle nu a fost impresionat și m-a întrebat unde ar putea
apărea o astfel de pierdere a credibilității. Când am menționat Orientul Mijlociu,
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 527
răceala lui s-a transformat în melancolie și a remarcat: „Ce ciudat. Credeam că
tocmai în Orientul Mijlociu probleme de credibilitate aveau dușmanii voștri."
în ziua următoare, după o întrevedere cu președintele francez, Nixon m-a in-
vitat să comentez expunerea lui de Gaulle privind viziunea sa asupra unei Europe
compuse din state-națiune – faimoasa „Europe des patries". Cu îndrăzneală,
deoarece lui de Gaulle nu-i plăcea deloc să poarte discuții cu asistenții – sau,
cum era cazul de față, în prezența unor asistenți – am întrebat cum își propunea
Franța să împiedice Germania de a domina Europa pe care tocmai o descrisese.
Evident, de Gaulle nu a considerat că această întrebare merita un răspuns pe larg.
„Par la guerre" (prin război), a răspuns el scurt – la numai șase ani după ce
semnase un tratat de veșnică prietenie cu Adenauer.
Devotamentul neclintit față de interesul național francez a modelat stilul re-
zervat și fără compromisuri al diplomației lui de Gaulle. în timp ce liderii ameri-
cani insistau pe ideea parteneriatului, de Gaulle punea accent pe responsabili-
tatea statelor de a-și asigura propria securitate, în timp ce Washingtonul dorea să
atribuie fiecărui membru al alianței o parte din sarcina generală, de Gaulle
credea că o asemenea divizune a muncii ar fi coborât Franța pe o poziție de
subordonare și i-ar fi distrus sentimentul identității:
Este intolerabil pentru un mare stat să-și lase destinul în seama deciziilor și acțiunilor

altui stat, oricât de prieten ar fi… Țara integrată își pierde interesul pentru apărarea
națională, din moment ce nu poartă răspunderea acesteia.
Aceasta explică procedeul diplomatic aproape stereotip al lui de Gaulle de a
avansa propuneri cu un minimum de explicații și de a le aplica unilateral în cazul
că erau respinse. Pentru de Gaulle, nimic nu era mai important decât ca francezii
să vadă cu ochii lor și să fie percepuți de ceilalți ca acționând conform propriei
lor voințe. De Gaulle a tratat umilința din 1940 ca pe o nereușită vremelnică, ce
putea fi depășită printr-o guvernare fermă și fără compromisuri, în concepția lui,
Franța nu ar fi putut accepta niciodată nici cea mai neînsemnată impresie că ar fi
subordonată cuiva, fie și temutului și respectatului aliat american:
…față de Statele Unite – țară bogată, activă și puternică – [Franța] s-a aflat într-o pozi-
ție de dependență. Franța a avut permanent nevoie de ajutorul american pentru a evita
prăbușirea monetară. Din America a primit ea armele pentru soldații săi. Securitatea
Franței a depins în întregime de protecția ei… în toate aceste acțiuni, puse sub
imperativul integrării, autoritatea americană apărea ca un postulat. Așa s-a întâmplat
în cazul proiectului pentru așa-numita Europă supranațională, în care Franța în sine ar
fi dispărut… o Europă fără realitate politică, fără voință economică, fără capacitate
defensivă și, prin urmare condamnată să apară în fața blocului sovietic ca fiind nimic
mai mult decât un subordonat al acelei mari puteri occidentale, care spre deosebire de
celelalte, avea o politică, o economie și o apărare – Statele Unite ale Americii.
De Gaulle nu era antiamerican din principiu. El era deschis cooperării ori de
câte ori, în opinia lui, interesele franceze și americane ar fi fost cu adevărat
convergente. Astfel, în timpul crizei rachetelor din Cuba, oficialii americani au
fost surprinși de sprijinul total al lui de Gaulle – cel mai necondiționat ajutor
care le-a fost oferit de vreunul dintre conducătorii aliați. Și el s-a opus diferitelor
planuri de dezangajare militară în Europa Centrală, mai întâi de toate pentru că
aceasta ar fi plasat forțele militare americane prea departe, iar armata sovietică
prea aproape:
…această „degajare" sau „dezangajare" în sine nu are pentru noi vreo semnificație de
valoare. Deoarece, dacă dezarmarea nu cuprinde o zonă care să fie la egală distanță
față de Urali și de Atlantic, cum ar putea Franța să fie protejată? Atunci, ce ar putea
împiedica un agresor, în caz de conflict, să traverseze, dintr-un singur pas sau în zbor,
Germania neapărată, acel teritoriu al nimănui?'"1
Insistența cu care de Gaulle susținea independența ar fi rămas la nivelul
teoriei, dacă el nu ar fi legat-o de un număr de propuneri a căror consecință
practică ar fi fost slăbirea rolului Americii în Europa. Prima dintre acestea a fost
afirmația că Europa nu putea conta la nesfârșit pe prezența Americii. Europa tre-
buia să se pregătească – sub conducerea franceză – să facă față singură viito-
rului. De Gaulle nu susținea că preferă o astfel de situație și părea să nu-și dea
seama că afirmațiile sale ar fi putut fi interpretate ca profeții ce traduceau o
dorință personală.
In timpul unei vizite la Paris în 1959, președintele Eisenhower a atacat
problema frontal, întrebându-l pe liderul francez: „De ce vă îndoiți că America
și-ar identifica destinul cu acela al Europei?"15 Având în vedere comportamentul
lui Eisenhower în timpul crizei Suezului, această întrebare era ciudată și oare-
cum falsă. De Gaulle a răspuns politicos, amintindu-i lui Eisenhower unele epi-
soade mai îndepărtate din istorie. America nu venise în ajutorul Franței în primul
război mondial decât după trei ani de pericol mortal, și America intrase în cel
de-al doilea război mondial după ce Franța era deja ocupată, în era nucleară,
ambele intervenții ar fi venit prea târziu.
De Gaulle nu a pierdut nici un prilej de a încerca să demonstreze că, în ches-
tiuni specifice, raționamentul Americii era mai puțin european decât cel al
Franței și în acest sens a exploatat fără scrupule ultimatumul lui Hrușciov asupra
Berlinului. De Gaulle dorea ca Franța să fie percepută la Bonn ca un aliat mai de
încredere decât America și să substituie treptat conducerea franceză celei ameri-

cane. Și atunci când, din inițiativa unilaterală a Americii, pe agenda diplomatică
au fost înscrise mai multe principii, până atunci inviolabile, legate de politica
postbelică a Berlinului de Vest, neliniștea crescândă a lui Adenauer a dat naștere
atât unui pericol, dar și unei oportunități pentru Franța. Pericol, deoarece „dacă
poporul german ar fi să treacă în cealaltă tabără, echilibrul european ar fi
deranjat, și aceasta ar putea fi un semnal de război"; oportunitate, deoarece
temerile Germaniei ar fi întărit influența franceză în Europa 6.
Ceea ce avea de Gaulle în intenție era o Europă organizată de-a lungul fron-
tierelor Germaniei din timpul lui Bismarck – adică unificată pe bază de state,
dintre care unul (Franța) avea să joace rolul dominant, cu aceeași funcție pe care
o deținuse Prusia în interiorul Germaniei imperiale. Toate țările ar fi jucat un
anumit rol în această redefinirc de către de Gaulle a vechiului vis nutrit de
Richelieu, al unei Frânte care să dețină supremația: Uniunea Sovietică ar fi avut
grijă de împărțirea Germaniei; Statele Unite de apărarea Europei Occidentale
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 529
împotriva Uniunii Sovietice; Franța de orientarea aspirațiilor naționale germane
către unitatea europeană. Dar, spre deosebire de Prusia, Franța nu era statul cel
mai puternic din Europa de Vest; ea nu avea forța economică de a-i domina pe
alții și, în sfârșit, ea nu era în situația de a domina un echilibru prin care să fie
ținute în frâu cele două superputeri.
Aceste dezacorduri ar fi putut fi lăsate în seama timpului, mai ales când
Adenauer se agăța cu disperare de apropierea față de Statele Unite, în plus, toți
liderii germani erau atât de conștienți de disparitatea dintre puterea Franței și cea a
Statelor Unite, încât nu era de presupus că aveau să renunțe la protecția nucleară
americană în schimbul vigilenței mai mari a Franței în chestiunile politice.
Exista o problemă, însă, în care dezacordul național între Franța și America
era inerent însăși esenței problemei și care nu suferea amânare: controlul
strategiei militare în era nucleară. Aici, insistența Americii pentru integrare și
apelul Franței la autonomie erau ireconciliabile și nu exista nici o soluție
tampon, care să modereze disputa. De vreme ce puterea armelor nucleare era fără
precedent, istoria nu putea oferi nici un ghid de încredere pentru formularea unei
strategii militare. Toți conducătorii de stat umblau pe orbecăite când încercau să
estimeze impactul noii tehnologii atât asupra politicii, cât și a strategiei; con-
cluziile izvorau din construcții teoretice, pentru care nu exista nici o experiență
practică sau date.
în primul deceniu al perioadei postbelice, părea că monopolul nuclear împli-
nise visurile de atotputernicie ale Americii. Dar spre sfârșitul anilor '50 devenea
evident faptul că fiecare dintre superputerile nucleare avea să fie în curând capa-
bilă să producă celeilalte un grad de distrugere pe care nici o societate anterioară
nu și-l putuse imagina, amenințând supraviețuriea civilizației însăși.
Această înțelegere a stat în centrul unei revoluții care avea să schimbe însăși
natura relațiilor internaționale. Deși armele deveniseră din ce în ce mai sofisti-
cate, puterea lor de distrugere rămăsese relativ limitată până la sfârșitul celui
de-al doilea război mondial. Războaiele necesitau o vastă mobilizare de resurse
și forță umană, care cereau timp pentru a fi acumulate și puse laolaltă. Pierderile
creșteau relativ treptat, în mod teoretic, un război putea fi oprit înainte de a fi
scăpat de sub control.
Deoarece puterea nu putea fi sporită decât prin creșteri relativ mici, afirmația
că un stat ar putea deține prea multă putere pentru obiective politice raționale ar
fi părut absurdă. Și totuși, exact acest lucru s-a întâmplat în era nucleară. Princi-
pala dilemă strategică a superputerilor a devenit nu cum să acumuleze mai multă
putere, ci cum să limiteze vastele arsenale de care dispuneau. Nici una dintre

părți nu a reușit vreodată să rezolve această problemă. Tensiunii politice care în
trecut ar fi condus cu siguranță la război, erau acum stăpânite de teama unei con-
flagrații nucleare, stabilindu-se astfel un prag de risc prin care avea să se asigure
pacea timp de o jumătate de secol. Dar această stare de lucruri a dat naștere, în
același timp, unui sentiment de frustrare politică și a făcut ca înfruntările
nenucleare să devină mai plauzibile și mai frecvente. Niciodată nu a fost mai
mare diferența militară dintre o superputere și un stat nenuclear; și niciodată nu a
fost mai puțin probabil de a fi invocată. Nici Coreea de Nord, nici Vietnamul de
Nord nu au fost împiedicate de arsenalul nuclear al Americii să-și urmărească
obiectivele, chiar împotriva forțelor militare americane; și nici gherilele afgane
nu au fost ținute în loc de capacitatea nucleară a Uniunii Sovietice.
Pentru întâia oară în istorie, era nucleară a făcut posibilă o modificare a echi-
librului puterii prin evoluția evenimentelor având loc în întregime pe teritoriul
unui stat suveran. Achiziționarea unei bombe atomice de către o singură țară
modifica echilibrul în măsură mai semnificativă decât orice achiziție teritorială în
trecut. Totușj, cu singura excepție a atacului israelian împotriva unui reactor nu-
clear irakian, în 1981, pe întregul parcurs al Războiului rece, nici o țară nu a recurs
vreodată la forță pentru a preveni o astfel de sporire a puterii unui adversar.
Era nucleară a transformat strategia în intimidare, iar intimidarea într-un
exercițiu intelectual ezoteric. Deoarece intimidarea poate fi testată numai nega-
tiv, prin evenimente care nu se petrec, și din moment ce nu este niciodată posibil
să se demonstreze de ce nu s-a întâmplat un anume lucru, a devenit foarte dificil
de stabilit dacă politica existentă era cea mai bună posibilă sau numai una efi-
cientă. Probabil că intimidarea nici nu era necesară, deoarece era imposibil de
dovedit dacă într-adevăr adversarul a avut vreodată intenția să atace primul.
Asemenea elemente greu de estimat au provocat numeroase dezbateri pe plan
intern sau internațional pe marginea chestiunilor nucleare, acoperind o gamă
largă de probleme, de la pacifism Ia intransigență, de la îndoiala paralizantă până
la un exagerat simț al puterii și de la teorii ale apărării ce nu puteau fi dovedite
până la teorii ale controlului asupra armamentului ce nu puteau fi demonstrate.
Tensiunea potențială din interiorul oricărei alianțe – posibilitatea apariției
unor interese divergente – a fost exacerbată de aceste incertitudini. De-a lungul
istoriei, națiunile aderaseră, în general, deși cu siguranță că nu întotdeauna, la
alianțe deoarece consecințele abandonării unui aliat erau considerate mai
riscante decât îndeplinirea propriilor obligații. In era nucleară, această regulă nu
își mai păstra în, mod necesar valabilitatea; a abandona un aliat însemna riscul
unui eventual dezastru, dar a recurge la război nuclear alături de un aliat garanta
catastrofa imediată.
Pentru a întări intimidarea nucleară, America și aliații săi au avut tot interesul
să sublinieze atât certitudinea cât și ferocitatea reacției lor la o provocare. Pentru
a spori credibilitatea amenințării, dar și pentru a reduce proporțiile dezastrului în
cazul în care intimidarea nu ar fi avut efect, America a avut un și mai mare
interes în a găsi modalități de a face ca războiul nuclear să devină mai calculabil
și mai puțin catastrofal. Diferențierea obiectivelor, comanda și controlul centra-
lizate și o strategie bazată pe flexibilitate în reacții au devenit tot mai curente în
modul de lucru "al celor ce concepeau apărarea americană. Totuși, aliații Americii
s-au opus cu toții acestor măsuri, deoarece se temeau că, în aceeași măsură în
care războiul nuclear putea fi lacut mai ușor calculabil și mai tolerabil, agre-
siunea putea deveni și ea mai probabilă. De asemenea, în ultimul moment,
America putea foarte bine să bată în retragere înainte să permită dezlănțuirea
arsenalului ei nuclear, oricât de limitată ar fi fost această opțiune, și astfel
Europa putea să se aleagă cu ce era mai rău în ambele lumi: o intimidare redusă

și o strategie nepusă în practică.
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 531
Aceste temeri erau departe de a fi neîntemeiate, în același timp, nici preocu-
parea liderilor americani cu privire la problema consecințelor multiple pe care
le-ar fi avut crearea unor forțe nucleare autonome, franceze și britanice, nu era
lipsită de temei. Dacă forțele europene ar fi fost folosite împotriva Uniunii
Sovietice, ele ar fi putut împinge America într-un război nuclear. Deoarece era
cu totul posibil ca reacția Uniunii Sovietice să se îndrepte împotriva Americii,
pentru a o împiedica pe aceasta să profite de pierderile provocate Uniunii Sovie-
tice. Scenariul cel mai probabil, totuși, era unul în care reacția Uniunii Sovietice
la adresa aliaților Americii să fie atât de violentă încât să apară întrebarea dacă
America putea să adopte o poziție de pasivitate în timp ce aliații săi cei mai
apropiați erau distruși – oricare ar fi fost provocarea lor.
Prin urmare, liderii americani erau hotărâți să nu se lase împinși într-un
război nuclear împotriva voinței lor. Decizia de a risca distrugerea propriei lor
societăți era deja destul de sumbră pentru a mai fi nevoie să își facă griji că le-ar
fi impusă de aliați. Pe de altă parte, „soluția" Americii la această dilemă – de a-și
lipsi aliații de capacitatea unei acțiuni independente – aducea perfect cu vechile
coșmaruri ale istoriei europene. Liderii europeni știau prea bine ce înseamnă să
trebuiască să abandonezi sau să fii abandonat de aliați, și din motive mult mai
puțin presante decât distrugerea nucleară. După ei, supraviețuirea lor depindea
de măsura în care reușeau să împiedice America să opteze pentru separarea s'a de
Europa în cazul unul război nuclear iminent – sau, dacă nu reușeau aceasta, de a
avea la dispoziție forțe nucleare naționale ca o formă de asigurare.
Deosebirile dintre abordarea americană și cea europeană a strategiei nucleare
creau o dilemă de nerezolvat. Dorința Marii Britanii și a Franței de a păstra un
oarecare control asupra deciziilor care le afectau destinul era înțeleasă și în con-
cordanță cu evoluția lor istorică. La fel de valabilă era și preocuparea Americii
de a nu amplifica pericolele erei nucleare prin inițiativele individuale ale alia-
ților. Din punctul de vedere al intimidării, hotărârea britanicilor și a francezilor
de a crea centre suplimentare de decizie era într-adevăr meritorie; calculele
agresorului ar fi fost îngreunate de faptul că avea de ținut seama de existența
unor forțe nucleare independente. Privită din punctul de vedere al necesității de a
avea o strategie acceptabilă în conducerea unui război, insistența Americii pe
ideea unui control unitar era la fel de justă. Preocupările aflate în conflict erau
ireconciliabile, ele reprezentând încercarea națiunilor de a-și decide propria soar-
tă în circumstanțe fără precedent și în fața unor pericole de neimaginat. Reacția
Americii în fața dilemei a fost aceea de a încerca să o „rezolve"; de Gaulle,
considerând-o de nerezolvat, s-a străduit să întărească independența Franței.
Politica americană a fost făcută cunoscută în două etape distincte, fiecare
dintre acestea reflectând personalitatea președintelui în exercițiu. Demersul lui
Eisenhower a urmărit să îl convingă pe neînduplecatul de Gaulle că o forță nu-
cleară franceză independentă nu era necesară și să trateze ca semn de neîncre-
dere încercarea de a crea o astfel de forță. Cu un amestec tipic american de
legalism și idealism, Eisenhower a căutat o soluție tehnică la coșmarul american
al unui război nuclear dezlănțuit de aliații săi. în 1959, cu ocazia unei vizite la
Paris, el l-a întrebat pe de Gaulle cum puteau fi integrate într-un singur plan
militar diferitele forțe nucleare naționale din cadrul alianței, în acel moment,
Franța anunțase un program nuclear, dar încă nu testase o armă.
Cu acea întrebare, Eisenhower a provocat un răspuns pe care nu era pregătit
să îl accepte. Pentru de Gaulle, integrarea forțelor nucleare era o problemă poli-
tică, și nu una de natură tehnică. Faptul că Eisenhower părea să nu fi înțeles că

de Gaulle răspunsese întrebării lui în urmă cu un an, când propusese Direc-
toratul, era simptomatic pentru prăpastia dintre cele două concepții. Eisenhower
lupta pentru opțiuni strategice; de Gaulle căuta opțiuni politice. Eisenhower era
preocupat în primul rând de găsirea unei structuri eficiente de comandă pe timp
de război. De Gaulle era mai puțin interesat de planurile de purtare a unui război
general (în care situație el considera că, oricum, totul era pierdut), decât de a-și
spori opțiunile diplomatice prin menținerea libertății de acțiune a Franței înainte
de declanșarea oricărui război.
La 17 septembrie 1958, de Gaulle le prezentase, lui Eisenhower și lui Macmillan,
un memorandum care conținea ideile sale cu privire la o structură NATO
corespunzătoare. El propunea un Directorat politic în cadrul Alianței Atlantice,
compus din șefii de guverne ai Statelor Unite, Marii Britanii și Franței. Directo-
rul urma să se întrunească periodic, să stabilească o echipă comună și să elabo-
reze o strategie comună, în special privitoare la crizele din afara zonei NATO:
…chestiunile politice și strategice de importanță mondială ar trebui încredințate unui
nou organism, format din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Franța. Acest
organism ar trebui să își asume responsabilitatea luării unor decizii comune în legătură
cu toate problemele politice care afectează securitatea mondială și a elaborării, iar la
nevoie a punerii în aplicare, a unor planuri strategice, cu deosebire a acelora care
implică folosirea armelor nucleare. El ar trebui, de asemeni, să răspundă de organi-
zarea apărării, acolo unde este cazul, unor regiuni operaționale individuale, cum ar fi
Zona Arctică, Atlanticul, Pacificul și Oceanul Indian. Aceste regiuni ar putea fi Ia rân-
dul lor subdivizate, dacă se consideră necesar.
Pentru a dovedi seriozitatea propunerilor sale, de Gaulle le-a însoțit cu ame-
nințarea retragerii Franței din NATO. „Guvernul francez", nota el, „consideră in-
dispensabilă o asemenea organizare pentru securitate. De acum înainte, întreaga
evoluție a participării sale prezente în NATO este legată de aceasta."'
La nivel aparent, de Gaulle cerea pentru Franța un statut egal cu acela al
Marii Britanii în relația sa specială cu America. La un nivel mai profund, el su-
gera un acord de securitate, similar cu ideea celor Patru Polițiști a lui Roosevelt,
în care Franța să înlocuiască Uniunea Sovietică în rolul unuia dintre jucători – un
concept larg al unei securități globale colective bazate pe arme nucleare, deși, cu
siguranță, capacitatea nucleară a Franței în acel moment era încă în fază
incipientă.
De Gaulle pătrunsese în miezul problemei nucleare: în era nucleară nu puteau
exista soluții tehnice rapide alternative, prin care să se asigure coordonarea.
Riscul potențial pe care îl implica folosirea oricărei arme nucleare era atât de
mare încât evitarea lui tindea să oblige diferiții jucători să își asume poziții
extrem de naționale care să le servească propriile interese. Singura speranță
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 533
pentru o acțiune comună era ca relațiile politice să devină atât de intime încât di-
feriții participanți la procesul consultativ să se perceapă ca formând un tot unitar,
însă o asemenea relație este extrem de greu de realizat între națiuni suverane, și
în orice caz, stilul diplomatic al lui de Gaulle a făcut-o aproape imposibilă.
Concepea oare de Gaulle Directoratul ca pe o soluție provizorie, până ce
forțele nucleare ale Franței ar fi fost destul de puternice pentru a amenința cu o
acțiune autonomă? Sau obiectivul lui era o nouă cooperare, fără precedent, care
ar fi învestit Franța cu un rol special de conducere pe continent? Răspunsul nu va
fi cunoscut niciodată, deoarece ideea Directoratului a avut parte de o primire foarte
rece, atât din partea lui Eisenhower, cât și din partea lui Macmillan. Marea Britanie
nu era dispusă să-și strice „relația specială" cu Statele Unite; America nu dorea
deloc să ofere o motivație pentru răspândirea armelor nucleare prin crearea unui
Directorat din care să facă parte numai puterile nucleare, cu atât mai puțin cele

aflate în fază incipientă. Ceilalți membri NATO au respins ideea că ar fi existat
două categorii de participare la alianță: una pentru puterile nucleare și alta pentru
restul celorlalte. Iar liderii americani preferau să trateze cu Alianța Atlantică ca și
cum aceasta ar fi fost un tot unitar – deși nu reieșea de nicăieri cum se împăca
acest mod de abordare cu recentele dezacorduri privitoare la Suez și Berlin.
Răspunsurile oficiale ale lui Eisenhower și Macmillan au fost evazive. Obiș-
nuiți cu prim-miniștrii relativ maleabili și extrem de efemeri ai celei de-a Patra
Republici, ei i-au răspuns lui de Gaulle avansând scheme în esență birocratice,
sperând că, în timp, propunerea lui de Gaulle să fie dată uitării. Ei au acceptat
principiul consultărilor periodice, dar au încercat să le coboare la un nivel mai
jos decât acela al șefilor de guvern, exprimându-și preferința ca agenda să fie
limitată la chestiuni militare.
Tactica lui Eisenhower și Macmillan – aceea de â căuta să înece esența în
procedură – avea sens numai dacă se presupunea că de Gaulle era un ușuratic
plin de infatuare și că nu avea de ales, două ipoteze care s-au dovedit complet
greșite. Refuzat, de Gaulle a recurs la tactica sa personală de a-și înștiința inter-
locutorii că, de fapt, el avea alte opțiuni. El a ordonat retragerea armelor nucleare
americane de pe teritoriul Franței, a retras flota franceză de sub comanda
integrată NATO și, în 1966, a retras Franța complet de sub comanda NATO. Dar
înainte, de a face ultimul pas hotărâtor, de Gaulle s-a ciocnit cu tânărul și
dinamicul președinte american, John F. Kennedy.
Kennedy reprezenta o nouă generație de lideri americani. Ei luptaseră în cel
de-al doilea război mondial, dar nu îl conduseseră; ei sprijiniseră edificarea
ordinii postbelice, dar nu se număraseră printre creatorii ei. Predecesorii lui
Kennedy, care fuseseră „prezenți la creație", se străduiau să mențină ceea ce
construiseră. Administrația Kennedy avea în vedere o nouă arhitectură. Pentru
Truman și Eisenhower, scopul Alianței Atlantice fusese acela de a rezista agre-
siunii sovietice; Kennedy dorea să întemeieze o Comunitate Atlantică al cărei rol
să fie acela de a conduce spre ceea ce mai târziu avea să se nifmească o nouă
ordine internațională.
în vederea atingerii acestui obiectiv, administrația Kennedy a dezvoltat o
abordare axată pe două direcții în încercarea de a găsi o modalitate rațională de
folosire a armelor nucleare în același timp cu elaborarea unei definiții politice
pentru ceea ce înțelegea ea prin Comunitatea Atlantică. Kennedy era înspăimân-
tat de consecințele distrugătoare ale aplicării doctrinei militare a ripostei masive,
care încă domina în acea vreme. Sub conducerea strălucitului său secretar al
apărării, Robert McNamara, el a făcut eforturi pentru a dezvolta o strategie care
să creeze opțiuni militare, altele decât Armagedonul sau capitularea. (Noul Tes-
tament: bătălia finală între bine și rău; conflict catastrofal, distrugător.) Admi-
nistrația Kennedy a pus accent mai mare pe forțele convenționale și a încercat să
găsească o altă folosire armelor nucleare. Vulnerabilitatea crescândă a Americii
în fața unui eventual atac nuclear venit din partea Uniunii Sovietice a condus la
așa-numita strategie a răspunsului flexibil, al cărui sistem de comandă și multiple
opțiuni erau concepute astfel încât să dea Statelor Unite posibilitatea de a hotărî,
în măsura în care adversarul coopera, cum și cu ce arme să fie purtat un război și
în ce condiții să fie încheiat.
Totuși, pentru ca o asemenea strategie să funcționeze, armele nucleare tre-
buiau să fie ținute sub control central, adică american. Kennedy s-a referit la pro-
gramul nuclear francez ca fiind „dușmănos" față de NATO, iar secretarul ameri-
can al apărării înfiera noțiunea de forțe nucleare europene, între care le includea
și pe cele ale Marii Britanii, cu o varietate de adjective tăioase, precum „peri-
culoase", „costisitoare", „în pericol de a fi depășite" și „lipsite de credibilitate".

Subsecretarul de stat George Ball adăuga argumentul că „drumul către prolifera-
rea nucleară nu are nici un sfârșit logic"18.
Administrația Kennedy susținea, așadar, „integrarea" tuturor forțelor nucleare
NATO și a prezentat un proiect în vederea realizării acestui obiectiv – Forța
Multilaterală NATO (FML). Câteva sute de rachete cu rază medie de acțiune,
între 1500-2000 mile [l milă marină = 1853 m – n.t.] urmau să fie plasate pe
nave aflate sub comandă NATO. Pentru a sublinia apartenența acestei forțe la
alianță, echipajele navelor urmau să fie compuse din naționalitățile partici-
pante19. Dar deVreme ce Statele Unite își păstrau dreptul de veto, FML nu rezol-
va dilema nucleară esențială a NATO; ea era fie redundantă, fie inutilă.
în 4 iulie 1962, Kennedy a proclamat solemna sa Declarație de Interdepen-
dență dintre Statele Unite și o Europă Unită. Europa integrată din punct de ve-
dere politic și economic urma să devină un partener egal al Statelor Unite, cu
care avea să împartă povara și obligațiile conducerii lumii20. Dezvoltând ideea
acestui simbol într-un discurs ulterior, rostit la Paulskirche din Frankfurt, unde
se reunise Adunarea "Națională Germană liberală în 1848, Kennedy a legat
perspectivele parteneriatului atlantic de problema integrării europene:
Numai o Europă în deplină coeziune ne poate apăra pe noi toți împotriva unei frag-
mentări a alianței. Numai o astfel de Europă va permite reciprocitatea totală a trata-
mentului de o parte și de alta a oceanului în maniera de a aborda agenda Alianței
Atlantice. Numai cu o astfel de Europă putem avea un schimb complet ca între egali, o
asumare egală a responsabilităților și un nivel egal al sacrificiului.
Provocarea elocventă a lui Kennedy s-a împotmolit în mlaștinile ambivalenței
europene rezultată dintr-o creștere a puterii economice și dintr-un sentiment al
incapacității militare, în special în domeniul nuclear. Aceleași calități care
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 535
făcuseră ideea răspunsului flexibil atât de atrăgătoare și atât de necesară Statelor
Unite au trezit dubii în rândul aliaților NATO. Consecința practică a strategiei
răspunsului flexibil era că ea ar fi permis Washingtonului să dobândească o mai
mare libertate a alegerii politice privitoare la decizia de a intra în război – un
obiectiv a cărui realizare de Gaulle s-a străduit să o împiedice cuforce defrappe,
cum a numit el forța nucleară franceză când, în cele din urmă, aceasta a luat
naștere, în anii '60. însăși calitatea deliberării și flexibilitatea, atât de dorite de
America, au întărit argumentele Franței în favoarea autonomiei nucleare, ca o
barieră de protecție în cazul în care America și-ar fi schimbat părerea într-un
moment de criză. Deși scopul Americii fusese acela de a întări intimidarea
conferind o mai mare credibilitate amenințării nucleare, cei mai mulți aliați au
preferat să-și întemeieze politica de intimidare pe ideea contrară – sporirea ris-
cului adversarului printr-o strategie consecventă de ripostă masivă, indiferent de
gravitatea consecințelor. Nu s-a discutat niciodată despre ceea ce trebuia făcut în
cazul în care cacealmaua dădea greș, deși soluția capitulării nu poate fi exclusă.
Dezbaterea pe tema integrării militare avea în ea ceva dogmatic, în timp de
pace, comandamentul NATO este, înainte de toate, o echipă de planificare:
operațional, forțele militare ale fiecărui aliat rămânând sub comandă națională,
iar dreptul de retragere a forțelor este atât de clar încât nici nu a fost vreodată
pus în discuție. Aceasta s-a demonstrat prin retragerea forțelor franceze pentru a
fi folosite în Algeria și a forțelor americane în timpul crizelor care s-au succedat
în Orientul Mijlociu – în Liban în 1958, în Războiul arabo-israelian din 1973 și
în timpul Războiului din Golf, în 1991. în dezbaterile lor asupra dogmei și meritelor
„integrării", nici Statele Unite și nici Franța nu au definit vreodată ce acțiuni
comune ar putea fi realizate sub eticheta „integrării", pe care le-ar fi împiedicat mai
liberalul concept francez de „cooperare". Nici un acord privind cornanda nu putea
rezolva problema politică esențială analizată de președintele de Gaulle astfel:

Americanii, aliații și prietenii noștri, au fost singurii care au deținut, mult timp, un
arsenal nuclear. Atâta vreme cât ei singuri dispuneau de un asemenea arsenal și câtă
vreme și-au arătat voința de a-l folosi de îndată ce Europa ar fi fost atacată… ameri-
canii s-au comportat astfel încât pentru Franța cu greu se putea pune problema unei
invazii, din moment ce nu exista nici o probabilitate de atac… De atunci, sovieticii au
realizat și ei un arsenal nuclear, ia,r acel arsenal este suficient de puternic pentru a
pune în pericol însăși viața Americii. Firește, nu fac o evaluare – dacă este într-adevăr
posibil să se găsească grade de comparație între o moarte și alta – dar adevărul nou, în
toată dimensiunea sa, este în fața noastră.22
Controversa asupra afacerii Skybolt a adus la suprafață toate aceste conflicte
latente. De-a lungul activității sale politice, de Gaulle se opusese „relației spe-
ciale" dintre America și Marea Britanie tocmai pentru că, în opinia sa, aceasta
simboliza statutul de Mare Putere al Marii Britanii, egal cu cel al Statelor Unite,
în timp ce Franța era redusă la o poziție secundară. Fără îndoială, Kennedy
acordase aceeași asistență programului nuclear al Franței ta și celui britanic.
Dar, pentru de Gaulle, nuanța care marca diferența dintre integrare și coordonare
definea esența unei politici cu adevărat independente, în orice caz, faptul că
Acordul de la Nassau fusese negociat de liderii anglo-americani și comunicat lui
de Gaulle public, prin media, l-a determinat pe acesta să îl respingă. El nici nu se
gândea să facă dependentă capacitatea nucleară a țării sale de o tehnologie care,
la fel ca Skybolt, putea fi anulată în orice moment. La o conferință de presă din
14 ianuarie 1963, de Gaulle a respins așadar oferta lui Kennedy, pe aceeași cale
publică prin care o și primise, observând acid: „Desigur, vorbesc numai despre
această propunere și despre acest acord deoarece ele au fost făcute publice și
conținutul lor este cunoscut."2
Trăgând linia, de Gaulle a folosit de asemenea ocazia pentru a se opune in-
trării Marii Britanii în Piața Comună și, concomitent, a respins concepția lui
Kennedy potrivit căreia obiectivul european al celor doi piloni gemeni avea
nevoie să fie organizat pe o structură supranațională:
Orice sistem care ar consta în transferul suveranității noastre către auguste organisme
internaționale ar fi incompatibil cu drepturile și îndatoririle Republicii Franceze. Dar
un asemenea sistem s-ar dovedi totodată, fără îndoială, incapabil să convingă și să
conducă popoarele – începând cu poporul nostru – în domenii în care sunt puse în
cauză trupul și sufletul lor.24
Punctul culminant al provocării pe care de Gaulle a lansat o conducerii ame-
ricane a venit câteva zile mai târziu. De Gaulle și Adenauer au semnat un tratat
bilateral de prietenie, care asigura baza unor consultări permanente în toate pro-
blemele majore:
Cele două guverne se vor consulta reciproc, înaintea oricărei decizii, în toate chestiu-
nile importante de politică externă, și în primul rând în chestiuni de interes comun, în
scopul de a ajunge, în măsura posibilului, la o poziție similară.'5
Tratatul nu se remarca prin substanță. Era, într-adevăr, un recipient gol, care
»utea fi umplut cu tot ce doreau liderii francezi și germani să pună în el, pe
iarcursuJ următorilor ani. Simbolic însă, el avea o importanță deosebită, încă de
i plecarea Iui Bismarck, în 1890, Franța și Marea Britanie se opuseseră Germaniei
i toate crizele internaționale. Totuși, când de Gaulle a exclus Marea Britanie din
iată Comună, în pofida puternicei presiuni americane, un cancelar german a fost
:ela care a ajutat Franța să evite izolarea. Franța poate că nu era destul de
Jternică pentru a impune propriile soluții în problemele esențiale, dar sprijinită
î Germania, avea să devină destul de puternică pentru a bloca soluțiile altora.
în esență, problema revenea la întrebarea de ce cooperau națiunile, în con-
pția americană, toate popoarele înțelepte ajung în final la aceeași concluzie;
in urmare, obiectivele comune sunt, mai mult sau mai puțin, considerate ca de
sine înțelese și accentul se pune pe mecanismul prin care se poate realiza

nonia care stă la bază. Abordarea europeană izvorăște dintr-o lungă istorie de
erese naționale aflate în conflict; reconcilierea acestor interese a constituit
:nța diplomației europene. Liderii europeni percep armonia ca pe ceva care
buie smuls mediului de la caz la caz, prin acte deliberate de guvernare. Această
icepție anume a fost pusă în discuție în anii '60, cu privire la controlul nuclear;
a stat la baza atitudinii lui de Gaulle, de respingere a unei Europe supra-
ionale, și avea să reapară cu privire la Tratatul de la Maastricht, în anii '90. Fără
CONCEPȚII PRIVIND UNI l A fCA OCCIDENTALA 537
îndoială, ele Gaulle era animat și de motive mai puțin filosofice. Discipol al lui
Richelieu, el considera că rolul dominant al Franței în Comunitatea Europeană era
amenințat prin intrarea Marii Britanii, atât din cauza prestanței de care se bucura
aceasta, cât și din cauza afinității sale cu Statele Unite.
Totuși, oricât de egoiste i-ar fi fost răspunsurile, întrebările lui de Gaulle au
pătruns în esența rolului internațional al Americii, în special în era următoare
Războiului rece. Deoarece una dintre cele mai grele lecții pe care America le are
încă de învățat este aceea că națiunile cooperează pe perioade îndelungate numai
când au obiective politice comune, și că politica americană trebuie să se con-
centreze mai degrabă pe aceste obiective decât pe mecanismele folosite pentru a
le realiza. O ordine internațională funcțională trebuie să lase suficient loc pentru
interese naționale diferite. Și, deși este de datoria ei să încerce să le reconcilieze,
nu trebuie niciodată să și le asume exclusiv.
Viziunea avântată a Iui Kennedy despre un parteneriat atlantic bazat pe pilo-
nii îngemănați reprezentați de Europa și America și care să sprijine împreună un
acoperiș comun a întâlnit opoziția constantă a lui de Gaulle, care a avansat pro-
priul său concepi al unui mult mai complicat, deși mai puțin elevat, set de relații.
Fiecare dintre aceste două concepții reflecta istoria și valorile țării respective.
Cea a lui Kennedy era o actualizare a moștenirii! lăsate de Wilson și Franklin
Delano Roosevelt; cea a lui de Gaulle era o versiune mai elaborată a echilibrului
clasic european bazat pe o Germanie divizată, pe o preponderență economică a
Germaniei de Vest, pe o dominație politică franceză în cadrul Comunității
Europene și pe protecția nucleară a Americii, ca formă de asigurare.
Totuși, în final, de Gaulle a fost înfrânt tocmai datorită accentului pe care l-a
pus pe ideea perimată a interesului național, atât de mult invocat. O conducere
înțeleaptă nu țintește mai departe decât poate ajunge. Analizele strălucite ale lui
de Gaulle au fost vicitate de eroarea sa de a nu fi ținut seama de faptul că
interesul național francez nu era compatibil cu provocarea unor dezacorduri cu
Statele Unite, duse până acolo încât să determine disocierea Americii de Europa
– cel puțin nu atâta timp cât Uniunea Sovietică era încă intactă. Franța avea
capacitatea de a pune piedici, în unele situații, în calea proiectelor americane, dar
nu era sub nici o formă destul de puternică pentru a-și impune propriile proiecte.
Fie că de Gaulle ignora acest adevăr, fie că era prea mândru pentru a-l recu-
noaște, el transforma frecvent propuneri strict teoretice într-un atac la adresa
intențiilor americane, ca și cum esența politicii franceze ar fi fost aceea de a
manifesta permanentă neîncredere în cadrul Alianței. Făcând acest lucru, de
Gaulle a adus prejudicii propriului său plan. Afirmația sa conform căreia decizia
cu privire la război și la pace este, în sensul cel mai profund, politică era destul
de adevărată. Iar ideea sa cu Directoratul atrăgea în mod corect atenția asupra
imperativului de armonizare a obiectivelor politice, mai ales în afara zonei
acoperite de Alianța Atlantică.
De Gaulle, însă, avea tendința de a împinge argumente valabile la extrem,
spre propria-i înfrângere. Un lucru era ca el să respingă structurile care făceau
acordul obligatoriu și încercau să preîntâmpine acțiuni autonome prin mijloace
procedurale, și cu totul altceva era să cultive relațiile atlantice -sub forma unei
permanente confruntări între Europa și America. Tactica sa arogantă a venit prea
tare în contradicție cu modul în care americanii concepeau relațiile internațio-

nale, mai ales alianțele, și era incompatibilă cu atitudinile celorlalți membri ai
NATO, care, puși în situația de a alege între Washington și Paris, optau întot-
deauna pentru primul.
Acest lucru a fost adevărat mai ales în cazul relațiilor Franței cu Germania.
De Gaulle făcuse din cooperarea franco-germană axul principal al politicii sale
externe. Dar deși se bucura de sprijinul Germaniei în politica sa privind proble-
ma Berlinului și de o considerabilă simpatie față de concepția sa asupra contro-
lului nuclear, exista o limită dincolo de care nici un conducător german nu ar fi
vrut și nici nu ar fi putut trece în disocierea de Statele Unite. Oricare ar fi fost
îndoielile lor cu privire la anumite politici americane, conducătorii germani nu
doreau sub nici o formă să rămână să înfrunte Uniunea Sovietică bazându-se
doar pe sprijinul Franței. Indiferent de modul în care conducătorii germani apre-
ciau meritele relative ale pozițiilor anglo-americane în problemele legate de
controlul nuclear'și integrarea europeană, nici unul dintre ei nu putea să prefere
sprijinul modestelor forțe franceze în locul vastului arsenal nuclear american,
sau sprijinul politic francez în locul celui al Statelor Unite. Exista, așadar, o limită
inerentă pentru ceea ce putea obține de Gaulle adoptând o atitudine antiamericană;
eforturile sale de a preveni apariția unei Germanii naționaliste riscau să stimuleze
naționalismul german să manevreze între diversele lui opțiuni.
O caracteristică a crizelor anilor '60 a fost faptul că întotdeauna eșuau. După
criza Berlinului din anii 1958-l963, nu au mai existat atacuri frontale din partea
sovieticilor la adresa intereselor occidentale în Europa. După crizele Atlanticului
din anii 1960-l966, problemele NATO s-au potolit, cedând locul unei coexis-
tențe pașnice între concepțiile americane și franceze, în timpul anilor '70, Admi-
nistrația Nixon, în al său *,An al Europei", a încercat să reînvie ceva din spiritul
abordărilor lui Kennedy, pe baza unor propuneri mai modeste. Ea s-a izbit de
vechea stâncă a opoziției gaulliste și în mare parte din aceleași motive. Din timp
în timp, Franța a încercat să creeze o capacitate militară europeană cu adevărat
independentă, dar rezerva americană și ambivalența germană au împiedicat ca
aceste planuri să devină semnificative. Cu trecerea deceniilor, ambele abordări,
și cea americană și cea franceză, au fost depășite de evenimente.
Ca o ironie, în lumea de după Războiul rece, cei doi advtersari se trezesc acum
într-un mediu în care cooperarea lor finală a devenit cheia unei relații euro-atlan-
tice creatoare. Viziunea wilsoniană a unei comunități de state democratice, care
să funcționeze pe baza unui țel comun și a unei diviziuni a muncii era potrivită
cu ordinea internațională a anilor '50 și '60, caracterizată prin amenințarea
externă copleșitoare a unei ideologii totalitare și prin superioritatea economică și
cvasimonopolul nuclear al Americii. Dar dispariția unei amenințări unice și
unificatoare, împreună cu prăbușirea ideologică a comunismului, precum și o
distribuție mai echilibrată a puterii economice impun în ordinea internațională
nevoia unei mai subtile echilibrări a intereselor naționale cu cele regionale. Co-
munismul s-a prăbușit, într-adevăr, așa cum preziseseră Kennan, Acheson și
CONCEPȚII PRIVIND UNITATEA OCCIDENTALĂ 539
Dulles. însă, așteptând la capătul drumului nu se afla o lume a idealismului lui
Wilson, ci o formă virulentă a naționalismului pe care Wilson și discipolii săi îl
etichetaseră „de modă veche". De Gaulle nu ar fi fost surprins de această nouă
lume. Fără îndoială că nici nu ar fi considerat-o „nouă", măcar. Ar fi susținut că
ea fusese prezentă tot timpul, doar că acoperită, cu un văl fin, de fenomenul
vremelnic al hegemoniei celor două puteri.
în același timp, prăbușirea comunismului și unificarea Germaniei au răsturnat
și cele mai multe dintre previziunile lui de Gaulle. Sceptic în legătură cu tot ce
nu privea rolul internațional al țării sale, de Gaulle a supraestimat capacitatea

Franței de a controla de una singură procesele istorice. „Noua ordine mondială"
nu s-a arătat deloc mai favorabilă visului de supremație politică a Franței în
Europa, pe care îl nutrea de Gaulle, decât conducerii globale necontestate, urmă-
rite de America. O Germanie unificată nu mai are nevoie din partea aliaților săi
de certificatul de legitimitate superioară vizavi de Germania de Est rivală. Cu
sateliții est-europeni de odinioară ai Uniunii Sovietice acum intrați în joc, Franța
se trezește lipsită de forța de a organiza singură un nou echilibru european.
Opțiunea tradițională a Franței de a ține la distanță Germania căutând apropierea
de Rusia este exclusă de ambele consecințe posibile ale revoluției fostei Uniuni
Sovietice: dacă în Rusia se ajunge la haos și anarhie, 'aceasta va fi prea slabă
pentru a acționa ca o contrapondere a Germaniei; dacă naționalismului rus în-
vinge și apare recentralizarea, noul stat, deținând încă mii de arme nucleare, ar
putea fi prea puternic pentru a servi drept partener Franței. Și nici nu se poate
anticipa că un astfel de stat ar opta pentru Franța. El ar găsi cu siguranță o op-
țiune americană sau germană cel puțin la fel de atrăgătoare. Mai presus de toate,
orice încercare de a încercui Germania ar redeștepta tocmai acel naționalism pe
care conducătorii săi au reușit până în prezent să îl domolească și care a consti-
tuit coșmarul etern al Franței. America rămâne astfel partenerul cel mai sigur al
Franței, chiar dacă teoretic cel mai dificil, precum și unica asigurare existentă
pentru politica sa de prietenie, atât de necesară, cu Germania.
Așadar, la capătul drumului pe care de Gaulle inițial îl proiectase pentru a se
putea dispensa de America, și prin care America sperase că avea să integreze
Franța mai ușor în NATO, cooperarea, dintre acești doi adversari prietenoși –
ceva în genul relației speciale a Americii cu Marea Britanie – a apărut ca o cheie
a echilibrului, exact așa cum ar fi trebuit atunci când, cu două generații mai
devreme, Wilson apăruse în Franța pentru a elibera Lumea Veche de nebunia ei
și pentru a-i înălța orizontul deasupra ideii de stat-națiune.
s<~ JJ.-K*:**
"&*&&>'
.'2 «'•>i.^ fu>
CAPITOLUL 25
Vietnam: America la ananghie;
Truman și Eisenhower
Totul a început cu cele mai bune intenții. Timp de două decenii, după cel
de-al doilea război mondial, America își asumase conducerea în edificarea unei
noi ordini internaționale din rămășițele unei lumi zdruncinate din temelii. Ea
reabilitase Europa și refăcuse Japonia, descurajase expansionismul comunist în
Grecia, Turcia, Berlin și Coreea, intrase în primele alianțe pe timp de pace și lan-
sase un program de asistență tehnică pentru țările în curs de dezvoltare. Statele
aflate sub umbrela americană se bucurau de pace, prosperitate și stabilitate.
în Indochina, însă, toate modelele anterioare ale implicării Americii dincolo
de granițe au fost zdruncinate. Pentru întâia oară în experiența internațională a
Americii secolului XX, relația directă, aproape cauzală, dintre sistemul de valori
și realizări, de care națiunea americană beneficiase întotdeauna, a început să se
erodeze. Aplicarea prea universală a propriilor valori i-a făcut pe americani să se
îndoiască de ele și să se întrebe de ce, în primul rând. acestea i-au împins în
Vietnam. S-a deschis, astfel, o prăpastie între credința americanilor în natura ex-
cepțională a experienței lor naționale și compromisurile și ambiguitățile inerente
VIETNAM: AMERICA LA ANANGHIE 541
ale geopoliticii de îngrădire a comunismului, în creuzetul vietnamez, excepționa-

lismul american s-a întors împotriva sa. Societatea americană nu a dezbătut, așa
cum ar fi făcut altele, neajunsurile politicii proprii, ci calitatea Americii de a-și
asuma vreun rol pe arena internațională. Tocmai acest aspect al controversei
privind Vietnamul a produs răni care s-au dovedit a fi atât de dureroase și de
greu de vindecat.
Rareori s-a întâmplat ca urmările acțiunilor întreprinse de o națiune să fie atât
de departe de intențiile sale inițiale, în Vietnam, America a pierdut complet din
vedere principiul de bază al politicii externe pe care Richelieu îl avansase cu trei
secole mai devreme: „… între lucrul care trebuie susținut și forța care urmează
să-l susțină trebuie să se afle un raport de proporție geometrică" (vezi cap. 3). O
abordare geopolitică conformă unei analize a interesului național ar fi făcut
distincția între ceea ce era semnificativ din punct de vedere strategic și ceea ce
era periferic. Ea ar f] întrebat de ce crezuse America util pentru securitatea sa să
stea deoparte în 1948, când comuniștii cucereau marele premiu care era China,
iar acum își identifica securitatea națională cu o țară asiatică mult mai mică și
care nu mai fusese independentă timp de 150 de ani și nici nu cunoscuse vreo-
dată independența în granițele ei actuale.
Când, în secolul al XlX-lea, Bismarck, superpracticianul Realpolitik, și-a
găsit cei mai apropiați aliați – Austria și Rusia – într-o aprigă dispută privind
frământările din Balcani, care se desfășurau la câteva sute de mile depărtare față
de granițele Germaniei, el a spus răspicat că Germania nu va intra în război din
cauza problemelor din Balcani; pentru Bismarck, Balcanii nu valorau, după pro-
pria lui expresie, cât oasele unui grenadier din Pomerania. Statele Unite nu și-au
bazat calculele pe o aritmetică similară, în secolul al XlX-lea, președintele John
Quincy Adams, un viclean practician al politicii externe, își avertizase com-
patrioții asupra pericolului unei aventurări în afara hotarelor în urmărirea unor
„monștri îndepărtați". Totuși, maniera wilsoniană de a aborda politica externă nu
permitea nici o distincție între monștrii care trebuiau căsăpiți. Universalist în
abordarea ordinii mondiale, wilsonismul nu s-a bazat pe o analiză a importanței
relative a diverselor țări. America era obligată să lupte pentru ceea ce era drept,
indiferent de condițiile locale și independent de geopolitică.
în cursul secolului XX, președinții au susținut, fiecare la rândul său, că
America nu avea interese „egoiste"; că principalul, dacă nu chiar singurul, obiec-
tiv internațional urmărit îl constituiau pacea și progresul, în acest spirit Truman,
în discursul său inaugural din 20 ianuarie 1949, își angaja țara în slujba obiecti-
vului măreț al unei lumi în care „toate națiunile și toate popoarele sunt libere să
se guverneze așa cum cred ele de cuviință…" Nu se urmărea nici un interes strict
național: „Noi nu am căutat să cucerim nici un teritoriu. Nu ne-am impus voința
nimănui. Nu am cerut nici un privilegiu pe care să nu-l fi împărtășit și altora."
Statele Unite aveau „să întărească națiunile iubitoare de libertate împotriva
pericolului agresiunii" prin asigurarea de „consultanță militară și echipament na-
țiunilor libere care vor coopera cu noi în menținerea păcii și securității"1. Liber-
tatea fiecărei națiuni independente în parte devenise obiectiv național, indiferent
de importanța strategică pe care o aveau acele națiuni pentru Statele Unite.
în cele două discursuri inaugurale ale sale, Eisenhower a preluat aceeași
temă, într-un limbaj încă și mai exaltat. El a descris o lume în care tronurile
fuseseră răsturnate, imperii uriașe fuseseră măturate de pe fața pământului și noi
națiuni luaseră ființă, în mijlocul acestei vâltori, destinul încredințase Americii
sarcina de a apăra libertatea fără limitări impuse de considerente geografice sau
de calculări ale interesului național. Desigur, Eisenhower sugera faptul că astfel
de calcule erau împotriva sistemului de valori american, conform căruia toate
națiunile și popoarele sunt tratate egal: „Concepând apărarea libertății, ca și

libertatea însăși, ca fiind unică și indivizibilă, noi tratăm toate continentele și
popoarele cu egal respect și cinstire. Noi respingem orice insinuare că o rasă sau
alta, un popor sau altul sunt, în vreo privință, inferioare sau de sacrificiu."2
Eisenhower a descris politica externă a Americii ca fiind diferită de a oricărei
alte națiuni; ea era mai curând o extindere a responsabilității morale a Americii
decât o consecință a punerii în balanță a riscurilor și recompenselor. Proba poli-
ticii americane nu era atât fezabilitatea – asupra căreia nu existau îndoieli – cât
valoarea sa: „deoarece istoria nu încredințează vreme îndelungată sarcina de a
veghea pentru libertatea celor slabi sau timizi."3 Poziția de conducere era în sine
o recompensă; beneficiul Americii era definit ca privilegiul de a-i ajuta pe cei-
lalți să se ajute singuri. Altruismul astfel conceput nu avea nici o limitare de
ordin politic sau geografic.
In singurul său discurs inaugural, Kennedy a dus și mai departe tema altruis-
mului american și a datoriei pe care America o avea față de omenire. Proclamând
generația sa ca fiind descendentă directă a primei revoluții democratice din lume,
el s-a angajat în mod solemn, în numele administrației sale, să nu „permită
nesocotirea încetul cu încetul a acelor drepturi ale omului cărora această națiune
le-a fost întotdeauna atașată și față de care noi avem astăzi obligații la noi în țară
și în întreaga lume. Să știe toate națiunile, indiferent dacă ne doresc răul sau
binele, că von% plăti orice preț, vom purta orice povară, vom înfrunta orice greu-
tate, vom sprijini orice prieten și ne vom opune oricărui dușman pentru a asigura
supraviețuirea și succesul libertății."4 Angajamentul global american nu era legat
de nici un interes anume privind securitatea națională și nu excludea nici o țară
sau regiune din lume. Discursul elocvent al lui Kennedy era reversul maximei lui
Palmerston, că Marea Britanie nu avea prieteni, ci numai interese; America, în
numele libertății, nu avea interese, ci numai prieteni.
La data preluării mandatului de către Lyndon B. Johnson, 20 ianuarie 1965,
înțelepciunea convențională culminase în afirmația că angajamentele externe ale
Americii. izvorâte organic din sistemul său democratic de guvernământ, înlătu-
raseră orice distincție între responsabilitățile interne și cele internaționale. Pentru
America, susținea Johnson, nici un străin nu era fără speranță: „Pericolele
înspăimântătoare și problemele pe care le numeam odinioară «străine» există
astăzi în mod constant printre noi. Dacă trebuie ca vieți americane să piară și
bogăție americană să fie risipită, în țări pe care abia dacă le cunoaștem, atunci
acesta este prețul pe care schimbarea l-a cerut convingerilor noastre și legămân-
tului nostru ferm."5
VIETNAM: AMERICA LA ANANGHIE 543
Mult mai târziu, a devenit o modă ca astfel de declarații să fie citate ca
exemple de aroganță a puterii, sau ca pretexte ipocrite pentru dorința Americii de
a domina. Un asemenea cinism facil oferă o interpretare greșită esenței credinței
politice a Americii, care este „naivă", dar în același timp își extrage din această
naivitate imboldul pentru acte de curaj extraordinare. Cele mai multe țări intră în
război pentru a se opune unor amenințări concrete, defmibiie la adresa securității
lor. în acest secol, America a pornit ia război – de la primul război mondial și
până la Războiul din Golf din 1991 – în mare măsură din ceea ce ea a perceput
drept obligație morală de a se opune agresiunii sau nedreptății, ca garant al
securității colective.
Această _ angajare a fost pronunțată mai ales în cadrul generației de lideri
americani care fuseseră, în tinerețea lor, martorii tragediei Miinchenului. în ființa
lor era imprimată lecția că a nu opune rezistență agresiunii – oriunde și oricum ar
apărea – garantează faptul că mai târziu aceasta va trebui să fie înfruntată în
condiții mult mai grele, începând de la Cordell Huli înainte, fiecare secretar de

stat american a repetat această temă. A fost singurul punct asupra căruia Dean
Acheson și John Poster Dulles au căzut de acord6. Analiza geopolitică a perico-
lelor specifice create de cucerirea comunistă a unei țări îndepărtate a fost consi-
derată subordonată celor două sloganuri pereche, al opunerii împotriva agresiunii
în abstract și al împiedicării extinderii comunismului. Victoria comunistă în
China întărise convingerea politicienilor americani că nici o continuare a expan-
siunii comuniste nu mai putea fi tolerată.
Documente politice și declarații oficiale ale vremii arată că această convin-
gere nu a fost, în mare, pusă sub semnul întrebării. In februarie 1950, cu patru
luni înaintea declanșării conflictului din Coreea, documentul 64 al Consiliului
Național al Securității conchidea că Indochina era o „zonă cheie a Asiei de
Sud-Est și se află sub amenințare directă"7. Memorandumul a marcat începutul
așa-numitei Teorii a Dominoului, care prevedea că, în cazul căderii Indochinei,
Burma și Thailanda aveau să cadă și ele curând, iar „echilibrul Asiei de Sud-Est
se va afla atunci în mare pericol"8.
în ianuarie 1951, Dean Rusk declara că „a neglija continuarea cursului actual
la limita maximă a posibilităților noastre ar fi dezastruos pentru interesele
noastre în Indochina și, ca urmare, în restul Asiei de Sud-Est" . în luna aprilie a
anului precedent, documentul 68 al CNS concluzionase că echilibrul global în
Indochina se afla în pericol: „… orice extindere substanțială a ariei de dominație
a Kremlinului ar crea posibilitatea ca nici o coaliție capabilă să înfrunte Krem-
linul cu o forță mai mare să nu poată fi formată."1
Dar era oare adevărat, după cum lăsa să se înțeleagă documentul, că orice
câștig comunist extindea aria controlată de Kremlin – mai ales dată fiind
experiența titoismului? Și se putea oare concepe că alipirea Indochinei la tabăra
comunistă putea, ea singură, răsturna echilibrul, global al puterii? De vreme ce
aceste întrebări nu au fost puse, America nu s-a confruntat niciodată cu o
anumită realitate geopolitică, și anume aceea că în Asia de Sud-Est ea atingea
punctul în care angajamentul global se transforma în supraextindere – exact cum
atrăsese atenția Walter Lippmann, cu câtva timp înainte (vezi capitolul 18).
Existau, de fapt, diferențe foarte mari în natura amenințărilor, în Europa,
amenințarea principală venea din partea superputerii sovietice, în Asia, amenin-
țarea la adresa intereselor americane venea din partea unor puteri secundare, care
erau, în cel mai bun caz, surogate ale Uniunii Sovietice și asupra cărora controlul
sovietic era – sau ar fi trebuit să se înțeleagă că era – improbabil, în realitate, pe
măsură ce războiul din Vietnam a evoluat, America a ajuns să lupte cu surogatul
unui surogat, fiecare nutrind la rându-i o profundă neîncredere în respectivul
partener superior. Conform analizei americane, echilibrul global se afla sub
asediul Vietnamului de Nord, presupus a fi controlat la Beijing, care, la rândul
său, era văzut ca aflându-se sub controlul Moscovei, în Europa, America apăra
state istorice; în Indochina ea trata cu societăți care, la dimensiunile lor actuale,
edificau state pentru prima dată în istorie. Națiunile europene aveau tradiții de
mult stabilite în privința modului de a coopera în apărarea echilibrului puterii, în
Asia de Sud-Est statul de-abia se contura, conceptul de echilibru al puterii era
ceva străin și nu exista nici un precedent pentru cooperare între statele existente.
Aceste diferențe fundamentale între geopolitica europeană și cea a Asiei,
împreună cu interesele Americii în fiecare dintre aceste zone, au fost înglobate în
abordarea ideologică, universalistă a politicii externe americane. Lovitura de stat
din Cehia, blocada Berlinului, testarea bombei atomice sovietice, victoria comu-
nistă din China și atacul comunist asupra Coreii de Sud au fost toate strânse
laolaltă de conducătorii Americii într-o singură amenințare globală – o conspi-
rație globală, într-adevăr, controlată de la centru. Realpolitik ar fi încercat să

limiteze Războiul din Coreea la cele mai reduse dimensiuni posibile; concepția
maniheistă a Americii asupra conflictului a acționat în direcția opusă. Conferind
Coreii o semnificație globală, Truman însoțise trimiterea trupelor americane cu
anunțul privind o creștere semnificativă a ajutorului militar acordat Franței în
războiul acesteia împotriva gherilelor comuniste din Indochina (numit atunci
Vietminh) și deplasase flota a VH-a pentru protejarea Taiwanului. Politicienii
americani au stabilit o analogie între asalturile simultane ale Germaniei și Japo-
niei în Europa și Asia din timpul celui de-al doilea război mondial și manevrele
Moscovei și Beijingului din anii '50, Uniunea Sovietică luând locul Germaniei,
iar China jucând rolul Japoniei, în anul 1952, o treime din cheltuielile Franței în
Indochina erau subvenționate de Statele Unite.
Intrarea Americii în Indochina a ridicat o problemă morală cu totul nouă.
NATO.apăra democrațiile; ocuparea Japoniei de către americani adusese institu-
țiile democratice în sânul acestei națiuni; Războiul din Coreea fusese purtat pen-
tru a respinge un atac la adresa independenței națiunilor mici. în Indochina, însă,
politica de îngrădire fusese formulată inițial în termeni aproape exclusiv geopo-
litici, făcând ca încorporarea sa de către ideologia americană dominantă să fie
mult mai dificilă. De aceea, apărarea Indochinei venea în contradicție totală cu
tradiția anticolonialistă americană. Fiind încă, teoretic, colonii franceze, statele
Indochinei nu erau nici democrații și nici măcar nu erau independente. Cu toate
că, în 1950, Franța transformase cele trei colonii ale sale ; Vietnam, Laos și
Cambodgia în „State Asociate ale Uniunii Franceze", această nouă denumire lăsa
descoperită tocmai noțiunea de independență, deoarece Franța se temea că, dacă
VIETNAM: AMERICA l A ANANGHIE M3
ar fi acordat suveranitate deplină, ar fi trebuit să facă același lucru și cu cele trei
posesiuni nord-africane ale sale — Tunisia, Algeria și Maroc.
Sentimentul anticolonial al Americii în timpul celui de-al doilea război mon-
dial se concentrase în mod deosebit asupra Indochinei. Lui Roosevelt îi displă-
cuse de Gaulle și de aceea nici nu era deloc un mare admirator al Franței, mai
ales după prăbușirea ei din 1940. Pe tot parcursul războiului, Roosevelt a
cochetat cu ideea de a transforma Indochina într-un teritoriu sub mandatul Națiu-
nilor Unite", deși la Yalta a început să dea înapoi. Schema a fost apoi aban-
donată de administrația Truman, care era interesată să obțină sprijinul Franței în
formarea Alianței Atlantice.
în jurul anului 1950, administrația Truman hotărâse că securitatea lumii
libere cerea ca Indochina să fie ținută în afara influenței comuniste – ceea ce, în
practică, însemna renunțarea la principiile anticolonialiste ale Americii pentru a
sprijini lupta Franței în Indochina. Truman și Acheson nu au văzut altă soluție
pentru că șefii de Stat Major ajunseseră la concluzia că forțele armate americane
erau suprasolicitate de angajamentele simultane față de NATO și Coreea și că
nici una dintre acestea nu putea fi sacrificată în favoarea Indochinei – nici chiar
dacă aceasta ar fi fost invadată de China12. Prin urmare, ei nu vedeau nici o altă
algere posibilă decât aceea de a se sprijini pe armata franceză, care trebuia să
reziste comuniștilor din Indochina cu sprijin financiar și logistic american. După
victoria în acea luptă, America intenționa sâ-și reconcilieze convingerile strate-
gice cu cele anticoloniale făcând presiuni în favoarea independenței.
După pum s-a dovedit, angajamentul inițial al Americii în Indochina, din
1950, a stabilit schema viitoarei sale implicări: destul de cuprinzătoare pentru a
angaja America, dar nu îndeajuns de semnificativă pentru a se dovedi decisivă,
în primele faze ale acestui proces deosebii de complicat, rezultatul s-a datorat în
mare măsură necunoașterii de către America a condițiilor concrete și imposibili-
tății practice de a conduce operațiunile prin intermediul a două niveluri ale auto-
rității coloniale franceze, precum și al autorităților locale pe care așa-numitele

State Asociate, Vietnam, Laos și Cambodgia, aveau dreptul de a le stabili.
Nedorind să fie etichetați ca partizani ai colonialismului, atât șefii Statelor
Majore cât și Departamentul de Stat au încercat să apere prestigiul moral al țării
exercitând presiuni asupra Franței, pentru ca aceasta să promită independența
finală'3. Această delicată tentativă de echilibrare a revenit în final Departamen-
tului de Stat, care și-a exprimat înțelegerea față de complexitatea problemei
numindu-și programul de acțiune în Indochina „Operațiunea Eggshell" [Opera-
țiunea Coajă de ou – n.t.]. Eticheta, din nefericire, comunica o mult mai mare ca-
pacitate de înțelegere a situației dificile decât vădeau soluțiile avansate de program.
Ideea era de a împinge Franța în direcția acordării independenței Indochinei și de a
o stimula în același timp să continue războiul- anticomunist14. Nimeni nu a
explicat de ce trebuia Franța să riște vieți omenești într-un război menit să-i facă
dispensabilă prezența în regiune.
Dean Acheson a descris această dilemă în maniera sa caustică. Pe de o parte,
spunea el, Statele Unite puteau „să piardă" continuând să sprijine „atitudinile
coloniale depășite" ale Franței; pe de altă parte, presată prea mult, Franța putea
D40 UIPLOMAȚIA
pur și simplu să renunțe cu totul, aducând argumentul: „Foarte bine, preluați voi
întreaga țară. Nouă nu ne trebuie."15 „Soluția" lui Acheson s-a dovedit a fi o
reafirmare a contradicțiilor politicii americane: sporirea ajutorului american
acordat Indochinei și în același timp îndemnarea Franței și a conducătorului local
ales de ea, Bao Dai, să „atragă naționaliștii de partea sa"16. Acheson nu a pre-
zentat nici un plan de soluționare a acestei dileme.
în perioada în care administrația Truman se pregătea să-și încheie mandatul,
sustragerea de la responsabilități devenise politică oficială. In 1952, un docu-
ment al Consiliului de Securitate Națională a oficializat Teoria Dominoului și i-a
conferit un caracter general. Descriind un atac militar asupra Indochinei drept
pericol „inerent existenței unei Chine comuniste ostile și agresive"17, el susținea
că pierderea fie și a unei singure țări din Asia de Sud-Est avea să conducă la „o
relativ rapidă supunere a celorlalte țări în fața comunismului sau la o aliniere la
acesta, în continuare, ar urma cu toată probabilitatea o aliniere la comunism a
restului Asiei de Sud-Est și Indiei, iar pe termen lung a Orientului Mijlociu
(posibil cu excepția măcar a Pakistanului și Turciei)18.
Evident, dacă această estimare era realistă, o astfel de prăbușire masivă avea
să pună de asemenea în pericol securitatea și stabilitatea Europei și să „facă
extrem de dificil de împiedicat adaptarea finală a Japoniei la comunism"19.
Memorandumul Consiliului Național al Securității nu a oferit nici o analiză care
să spună de ce trebuia ca prăbușirea să fie atât de automată sau atât de globală.
Și mai presus de orice, el nu a reușit să exploreze posibilitatea de a stabili o zonă
de încetare a focului la granițele Malaysiei și Thailandei, care se bucurau de o
stabilitate mult mai mare decât Indochina – având avantajul unor conducători
britanici. Percepția pericolului pe termen lung asupra Europei nu a fost împăr-
tășită nici ea de aliații europeni ai Americiii, care, în anii ce aveau să urmeze, au
refuzat consecvent să participe la apărarea Indochinei.
Analiza conform căreia un-dezastru potențial pândea Indochina a fost urmată
de un remediu care nici pe departe nu atingea problema – într-adevăr, în acest
caz, nu exista nici un fel de remediu, deoarece rezultatul nul din Coreea distru-
sese, cel puțin pentru un timp, dorința Americii de a mai lupta într-un război
terestru în, Asia. „Nu am putea să avem o nouă Coree, nu am putea să debarcăm
forțe de uscat în Indochina", argumenta Acheson. Ar fi „zadarnic și am comite o
greșeală să apărăm Indochina în Indochina"20. Această remarcă cifrată părea să
însemne că, dacă Indochina devenise într-adevăr pivotul echilibrului global și dacă
într-adevăr China era sursa problemei, America trebuia să atace chiar China, cel

puțin cu forțe aeriene și navale – exact ceea ce Acheson refuzase categoric în cazul
Coreii. Mesajul lăsa deschisă și problema modului în care America trebuia să
răspundă în cazul în care Franța și aliații săi indochinezi erau înfrânți de forțele
comuniste indigene, mai curând decât prin intrarea Chinei în război. Dacă Hanoiul
era un surogat al Beijingului, iar Beijingul un împuternicit al Moscovei, așa cum
credeau atât executivul cât și Congresul, Statele Unite ar fi fost obligate să
aleagă cu seriozitate între convingerile sale geopolitice și cele anticoloniale.
Astăzi știm că, nu mult după victoria în războiul civil, China comunistă a
ajuns să considere Uniunea Sovietică drept cea mai serioasă amenințare la adresa
VIETNAM: AMERICA I.A ANANGHIE 547
independenței sale și că, din punct de vedere istoric, Vietnamul nutrea aceeași
teamă față de China. Prin urmare, o victorie comunistă în Indochina anilor '50 ar
fi accelerat, după toate aparențele, toate aceste rivalități. Și aceasta ar fi însemnat
pentru Occident o provocare, dar nu cea a unei conspirații globale controlată de
la centru.
Pe de altă parte, argumentele memorandumului Consiliului Național al
Securității nu erau atât de superficiale pe cât au părut mai târziu. Chiar în ab-
sența unei conspirații centrale, și cu tot ce știa Occidentul în vremea aceea.
Teoria Dominoului s-ar fi putut totuși dovedi valabilă. Așa credea, era limpede,
și Lee Kuan Yew, înțeleptul și pragmaticul prim-ministru singaporez, și de obicei
se dovedea că avea dreptate. In epoca ce a urmat imediat războiului, comunismul
încă mai avea un important dinamism ideologic. Demonstrarea falimentului în or-
ganizarea economiei sale urma peste o generație. Multe dintre democrații, mai cu
seamă din țările independente de puțină vreme, considerau că lumea comunistă
întrecea lumea capitalistă sub aspectul capacității industriale. Guvernele multora
dintre țările devenite de curând independente erau fragile.și amenințate de insu-
recții interne. Chiar în perioada în care se pregătea memorandumul Consiliului Na-
țional de Securitate, în Malaysia se desfășura un război al gherilelor comuniste.
Politicienii de la Washington aveau toate motivele să fie preocupați de posibi-
litatea ca Indochina să fie cucerită de o mișcare care înghițise deja Europa de Est
și pusese stăpânire pe China. Indiferent dacă expansiunea comunistă era sau nu
organizată centralizat, ea părea să aibă suficient avânt pentru a antrena fragilele
națiuni ale Asiei de Sud-Est în tabăra antioccidentală. Adevărata problemă nu
era aceea dacă era posibil ca un număr de piese de domino să cadă în Asia de
Sud-Est, ceea ce părea probabil, ci dacă nu cumva existau locuri mai bune în
acea regiune, unde s-ar fi putut trage linia – de pildă, în jurul unor țări ca
Malaysia și Thailanda, unde elementele politice și de securitate erau mai bine
ținute în frâu. Și cu siguranță concluzia declarației politice a Consiliului Național
de Securitate – că, în cazul căderii Indochinei, chiar Europa și Japonia ar putea
ajunge să creadă în caracterul ireversibil al fluxului comunist și să se adapteze
acestuia – mergea mult prea departe.
Moștenirea lăsată de Truman succesorului său, Dwight D. Eisenhower, a fost
un program de asistență militară anuală pentru Indochina de circa 200 milioane
de dolari (ceva mai mult de un miliard în dolarii din 1993)'și o teorie strategică
în căutarea unei politici. Administrația Truman nu fusese obligată să se con-
frunte cu prăpastia potențială dintre doctrina strategică și convingerile sale mo-
rale sau să dea piept cu necesitatea de a face o alegere între rațiunile de ordin
geopolitic și capacitatea americană: lui Eisenhower i-a revenit responsabilitatea
de a face față provocării dintâi; lui Kennedy, Johnson și Nixon celei de-a doua.
Administrația Eisenhower nu a pus în discuție rostul angajării, moștenite, a
Americii în chestiunea securității Indochinei. Ea a căutat să-și împace convin-
gerile morale cu doctrina strategică sporind presiunile pentru realizarea unei

reforme în Indochina. în mai 1963 – la patru luni după depunerea jurământului
de învestitură – Eisenhower l-a îndemnat pe ambasadorul american în Franța,
Douglas Dillon, să-i preseze pe francezi pentru a numi noi lideri, cu autoritate,
548 DIPLOMAȚIA
care să „câștige victoria" în Indochina și să facă, totodată, „anunțuri publice
clare și lipsite de echivoc, repetate ori de câte ori este nevoie", că independența
va fi acordată „de îndată ce va fi fost câștigată victoria împotriva comuniștilor"21,
în luna iulie, Eisenhower se plângea senatorului Ralph Flanders de faptul că
angajamentul pe care'și-l asuma guvernul francez în privința independenței era
exprimat „într-o manieră obscură și ocolită – în loc să fie făcut cu îndrăzneală, în
mod deschis și repetat""".
Pentru Franța, problema depășise deja cu mult sfera reformei politice. Forțele
sale din Indochina erau prinse într-un război de gherilă sâcâitor, pentru care nu
aveau nici un fel de experiență, într-un război convențional, cu linii ale frontului
bine stabilite, puterea de foc superioară o scoate de obicei la capăt. Prin contrast,
un război de gherilă nu este purtat, în general, de pe poziții fixe, iar armata de
gherilă se ascunde în mijlocul populației, într-un război convențional se află în
joc controlul asupra teritoriului; într-un război de gherilă, securitatea populației.
Deoarece armata de gherilă nu este legată de apărarea unui teritoriu anume, ea
este liberă, în mare măsură, să aleagă câmpul de luptă și să controleze pierderile
de ambele părți.
într-un război convențional, o rată a succesului în bătălie de 75 la sută ga-
rantează de obicei victoria, într-un război de gherilă, a proteja populația doar 75
la sută din timp asigură înfrângerea. Sută la sută securitate în 75 la sută din teri-
toriu este mult mai bine decât 75 la sută securitate în 100 la sută din teritoriu…
Dacă forțele de apărare nu pot asigura securitate aproape perfectă pentru popu-
lație – cel puțin în zona pe care o consideră esențială – este inevitabil ca armata
de gherilă să câștige, mai curând sau mai târziu.
Ecuația de bază a războiului de gherilă este pe atât de simplă pe cât este de
dificilă rezolvarea ei: .armata de gherilă câștigă atâta vreme cât reușește să nu
aibă pierderi;rarmata convențională este sortită să piardă dacă nu câștigă în mod
decisiv. Un rezultat nul nu se înregistrează aproape niciodată. Orice țară care se
angajează într-un război de gherilă trebuie să fie pregătită pentru o luptă de
durată. Armata de gherilă poate continua tacticile de asalt timp îndelungat, chiar
cu forțe reduse la extrem. O victorie netă este foarte rară; războaiele de gherilă
de succes se epuizează în perioade îndelungate de timp. Cele mai notabile
exemple de victorie asupra forțelor de gherilă s-au înregistrat în Malaysia și
Grecia, unde forțele de apărare au reușit deoarece gherilelor le-a fost tăiată orice
legătură cu sursele de aprovizionare din afară (în Malaysia datorită poziției
geografice, în Grecia datorită rupturii dintre Tito și Moscova).
Nici armata franceză și nici cea americană, care i-a călcat pe urme un deceniu
mai târziu, nu au dezlegat vreodată șarada războiului de gherilă. Ambele au
luptat în singurul fel în care înțelegeau ele că se poartă un război și pentru care
fuseseră antrenate și echipate – o luptă convențională, clasică, bazată pe linii de
front demarcate net. Ambele armate, bazându-se pe o putere de foc superioară,
s-au străduit să ducă un război de uzură. Ambele și-au văzut propria strategie în-
toarsă împotrivă-le de un dușman care, luptând pe teren propriu, le putea epuiza
cu răbdarea de care dădea dovadă și putea genera o presiune pe plan intern
vn-,1 NAM: /\Mt,Kn_A iv
pentru a pune capăt conflictului. Pierderile s-au tot acumulat, în vreme ce crite-
riile de apreciere a progresului înregistrat au rămas vagi.
Franța s-a recunoscut învinsă mai repede decât America, deoarece densitatea
forțelor sale militare a fost mult diminuată de efortul de a controla întregul teri-

toriu al Vietnamului cu o treime din forțele pe care America avea să le angajeze
până la urmă în apărarea unei singure jumătăți din teritoriul țârii. Franța a avut
de luptat pe două fronturi, așa cum avea să se întâmple cu America, un deceniu
mai târziu: ori de câte ori își concentra forțele în jurul unor centre populate,
comuniștii dominau cea mai mare parte a regiunii rurale; când încerca să iasă în
apărarea zonelor din afara orașelor, comuniștii atacau orașele și forturile, unul
după altul.
în Vietnam a existat întotdeauna ceva care a afectat puterea de judecată a
străinilor care s-au aventurat acolo, în mod bizar, războiul franco-vietnamez a
atins apogerul la o întretăiere de drumuri numită Dien Bien Pliu, din nord-vestul
îndepărtat al Vietnamului, lângă frontiera laoțiană. Franța amplasase acolo o forță
de elită, în speranța de a-i atrage pe comuniști într-o amplă bătălie de uzură și pe
parcurs s-a băgat singură într-o situație din care nu putea ieși câștigătoare, în cazul
în care comuniștii ignorau desfășurarea de forțe franceze, acestea aveau să fie
irosite într-o poziție departe de zonele cu importanță strategică. Dacă înghițeau
momeala, singurul lor motiv trebuia să fie convingerea că se aflau aproape de
victoria decisivă. Franța își redusese astfel opțiunile la irelevanță sau înfrângere.
Francezii au subapreciat mult duritatea și ingeniozitatea oponenților lor – așa
cum aveau să facă și americanii, un deceniu mai târziu. La 13 martie 1954.
nord-vietnamezii au lansat un atac total împotriva zonei Dien Bien Pliu, căreia,
încă de la asaltul inițial, îi fuseseră distruse două forturi exterioare, care ar fi
trebuit să domine înălțimile din jur. în acest atac ei au folosit o artilerie pe care
nimeni nu îi bănuise că o posedă și care le fusese furnizată de China, după
Războiul din Coreea. Din acel moment, înfrângerea restului armatei franceze nu
a mai fost decât o chestiune de timp. Epuizat de ceea ce devenise un război de
uzură și nemaivăzând sensul continuării luptei doar pentru a trebui să se retragă
din Indochina sub presiune americană, un guvern francez proaspăt ales a acceptat
propunerea sovietică de a ține o conferință în problema Indochinei, Ia începutul
lunii aprilie, la Geneva.
Imineța acestei conferințe i-a făcut pe comuniști să-și sporească presiunile
militare și a forțat administrația Eisenhower să aleagă între teoriile și posibili-
tățile sale reale, înfrângerea de la Dien Bien Pliu avea să oblige Franța să cedeze
comuniștilor o parte însemnată a Vietnamului, dacă nu cu totul. Dien Bien Pliu
nu mai putea fi salvat decât printr-o escaladare militară majoră, pentru care
Franța nu avea nici resursele, nici voința. Statele Unite trebuiau să hotărască
dacă vor sprijini sau nu Teoria Dominoului printr-o acțiune militară directă.
Când șeful Statului Major francez, generalul Paul Ely, a vizitat Washingtonul
la 23 martie, amiralul Arthur Radford, șeful Statelor Majore reunite, i-a creat
acestuia impresia că ar recomanda un atac aerian masiv asupra pozițiilor comu-
niste din jurul Dien Bien Phu-ului – incluzând posibilitatea folosii armelor nu-
cleare. Dulles, însă, era prea atașat ideii de securitate colectivă pentru a concepe_>_>u i^iri^wivi/vi IA
un asemenea pas fără o pregătire diplomatică. Intr-un important discurs din 29
martie 1954, el a îndemnat de fapt la o acțiune militară colectivă pentru a salva
Indochina de comuniști, folosind argumentul tradițional al școlii antipacifiste –
acela că a nu acționa imediat avea să reclame acțiuni mult mai costisitoare pe
mai departe:
…impunerea asupra Asiei de Sud-Est a sistemului politic comunist al Rusiei și al aliatului
său comunist chinez, prin orice mijloace s-ar înfăptui aceasta, ar reprezenta o gravă
amenințare la adresa întregii comunități libere. Statele Unite consideră că această
posibilitate nu ar trebui acceptată cu pasivitate, ci întâmpinată prin acțiune unită. Acest
lucru ar putea implica riscuri serioase, dar aceste riscuri sunt mult mai mici decât acelea
cu care ne vom confrunta peste câțiva ani dacă nu îndrăznim să fim hotărâți astăzi… "
Sub drapelul „Acțiunii Unite", Dulles propunea să se formeze o coaliție între
Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Noua Zeelandă, Australia și Statele
Asociate ale Indochinei, pentru a opri pătrunderea comunismului în Indochina.

Eisenhower a îmbrățișat ideea lui Dulles, îndemnând la acțiune colectivă, deși
aproape sigur mai mult pentru a zădărnici intervenția decât pentru a o promova.
Sherman Adams, șeful Statului Major al lui Eisenhower, a descris atitudinea
președintelui în felul următor: „După ce reușise să evite un război total cu China
roșie, cu un an înainte, în Coreea, când avea sprijinul Națiunilor Unite, el [Eisen-
hower] nu era deloc dispus să provoace un altul în Indochina… fără britanici și
alți aliați occidentali."2
Eisenhower personifica acel fenomen straniu al politicii americane prin care
președinții care par a fi cei mai sinceri se dovedesc adesea a fi cei mai com-
plicați. In acest sens, Eisenhower a fost un precursor al lui Ronald Reagan, deoa-
rece a reușit să ascundă extraordinare talente de manipulator sub aparența unei
calde amabilități. Cum avea să se dovedească doi ani mai târziu, în cazul
Suezului, și iarăși în cazul Berlinului, cuvintele lui Dulles implicau o linie dură-
în acest caz, pfanul lui Radford de intervenție aeriană, sau o variantă a acestuia.
Eisenhower prefera, aproape cert, să evite cu totul o acțiune militară. El știa prea
multe despre chestiunile militare pentru a crede că un singur atac aerian putea fi
decisiv și nu voia să recurgă la o ripostă masivă (strategia oficială) împotriva
Chinei. Și nu era deloc dornic să poarte un război de uscat prelungit în Asia de
Sud-Est. în plus, Eisenhower avusese suficient timp să experimenteze diplomația
de coaliție pentru a-ți da seama că era extrem de improbabil ca Acțiunea Unită să
fie realizată într-un interval de timp relevant pentru soarta Dien Bien Phu-ului.
Pentru Eisenhower, aceasta asigura, fără îndoială, o portiță de scăpare, deoarece
el prefera pierderea Indochinei maculării Americii cu acuzația de a fi procolonia-
listă. După cum a scris într-un fragment nepublicat din memoriile sale:
…situarea Statelor Unite pe poziția celei mai mari dintre puterile anticoloniale este un
bun de o valoare incalculabilă pentru Lumea Liberă… De aceea poziția morală a Sta-
tele Unite trebuia să fie apărată mai mult decât Delta Tonkin, decât toată Indochina.25
Oricare le-ar fi fost rezervele personale, Dulles și Eisenhower au făcut un
efort important pentru a realiza Acțiunea Unită. La 4 aprilie 1954, într-o lungă
VIETNAM: AMERICA LA ANANGHIE 551
scrisoare, Eisenhower i s-a adresat lui Churchill, care se afla atunci în ultimul an
al mandatului său de prim-ministru:
Dacă ei [Franța] nu duc lucrurile până la capăt și Indochina trece în mâinile comu-
niștilor, efectul final asupra poziției strategice globale a noastre și a voastre cu schim-
barea rezultată în echilibrul puterii din întreaga zonă a Asiei și Pacificului, ar putea fi
dezastruos și, știu bine, inacceptabil pentru vreunul dintre noi. Este greu de imaginat
cum ar putea fi oprite Thailanda, Birmania și Indonezia să încapă în mâinile comuniș-
tilor. Asta nu ne-o putem permite. Amenințarea asupra Malaysiei, Australiei și Noii
Zeelande ar fi directă. Lanțul de insule din larg s-ar rupe. Presiunea economică asupra
Japoniei, care ar fi lipsită de piețele necomuniste și sursele de alimente și materie
primă, ar fi atât de mare, după un timp, încât este greu de imaginat cum ar putea fi îm-
piedicată să ajungă la o înțelegere cu lumea comunistă, care să combine forța umană și
resursele naturale ale Asiei cu potențialul industrial al Japoniei."
Churchill însă nu a fost convins, iar Eisenhower nu a mai făcut nici un efort
de a-l câștiga de partea sa. Oricât de devotat ar fi fost „relației speciale'' cu
America, Churchill era întâi englez și vedea în Indochina mai multe pericole
decât beneficii. El nu a acceptat afirmația că piesele dominoului aveau să cadă
chiar în mod inexorabil sau că un punct pierdut în colonii avea să ducă automat
la o catastrofă globală.
Churchill și Anthony Eden credeau că granițele Malaysiei erau cel mai bun
loc unde putea fi apărată Asia de Sud-Est; prin urmare, Churchill a dat răspunsul
neangajant că Eden avea să transmită decizia cabinetului său lui Dulles, care
tocmai se pregătea să plece la Londra. Evitarea de către Churchill a chestiunii
esențiale nu a lăsat nici o îndoială asupra faptului că Marea Britanie căuta o

modalitate mai puțin dură de a respinge Acțiunea Unită. Dacă veștile ar fi fost
bune, Churchill le-ar fi transmis el însuși, fără îndoială. In plus, antipatia lui
Eden față de Dulles era proverbială, încă dinainte de sosirea secretarului de stat,
Eden „credea că este lipsit de realism să speri că învingătorul își putea impune
condițiile în fața unui dușman neînvins"27.
La 26 septembrie, Churchill și-a prezentat personal rezervele amiralului
Radford, care vizita Londra. Conform rapoartelor oficiale, Churchill a avertizat
asupra pericolului unui „război neconvențional, în care rușii erau puternici și
puteau mobiliza entuziasmul popoarelor naționaliste și oprimate"28. Intr-adevăr,
pentru Marea Britanie nu exista nici o rațiune politică de a se implica într-o
cauză pe care Churchill o descria astfel:
i
Poporul britanic nu se va lăsa ușor influențat de ceea ce se întâmplă în jungla îndepăr-
tată a Asiei de Sud-Est; dar el știe bine că există o puternică bază americană în Anglia
de est și că războiul cu China, care invoca pactul chino-rus, putea însemna un asalt cu
bombe cu hidrogen asupra acestor insule29.
Mai presus de orice, un astfel de război ar fi zădărnicit mărețul vis al bătrâ-
nului războinic, din ultimul an al mandatului său – acela de a organiza o întâlnire
la nivel înalt cu conducerea poststalinistă, „calculat așa încât să-i facă pe ruși să
înțeleagă totalitatea implicațiilor puterii occidentale și să le atragă atenția asupra
nebuniei unui război"30 (vezi capitolul 20).
urvm i IA
între timp, trecuse destul timp, astfel încât, indiferent de decizia Marii
Britanii, Acțiunea Unită să nu mai poartă salva Dien Bien Phu, care a căzut la 7
mai, chiar în timp ce diplomații discutau la Geneva problema Indochinei. Așa
cum se întâmplă deseori când este în discuție securitatea colectivă. Acțiunea
Unită se transformase într-un alibi pentru a nu se face nimic.
Dezbaterea în problema intervenției la Dien Bien Phu a arătat, mai întâi de
toate, confuzia care începea să-și facă loc în politica privind Vietnamul și difi-
cultatea crescândă de a reconcilia analiza geopolitică, doctrina strategică și
convingerile morale. Dacă era adevărat că o victorie comunistă în Indochina ar fi
făcut ca piesele dominoului să cadă, din Japonia și până în Indonezia, după cum
prevăzuse Eisenhower în scrisoarea sa adresată lui Churchill și într-o conferință
de presă din 7 aprilie, atunci America trebuia să tragă linia, indiferent de reacția
altor țări, mai ales că contribuția militară a potențialilor participanți la Acțiunea
Unită ar fi fost în mare măsură simbolică. Deși acțiunea colectivă era preferabilă,
cu siguranță ea nu era o condiție prealabilă a apărării echilibrului global, dacă
într-adevăr acesta era cel amenințat. Pe de altă parte, cam în același timp în care
încerca să organizeze acțiunea colectivă, administrația își schimbase și doctrina
militară, în sensul ,,ripostei masive". Propunerea de a lovi direct sursa agresiunii
însemna în fapt că un război pentru Indochina avea să fie îndreptat împotriva
Chinei. Insă nu exista nici o bază politică sau morală pentru a lansa atacuri
aeriene împotriva unei țări care participa doar indirect la Războiul din Vietnam,
și încă pentru o cauză pe care Churchill i-o descrisese lui Radford ca fiind prea
marginală și prea periculoasă pentru a putea fi susținută prea mult timp în fața
opiniei publice occidentale.
Fără îndoială, pentru liderii poststaliniști de la Kremlin ar fi fost extrem de
neplăcut ca în primul lor an la putere să fie nevoiți să înfrunte America de dragul
Chinei. Cu toate acestea, deoarece conducătorii militari ai Americii erau incapa-
bili să descriere obiectivele de atins, fie rezultatul probabil al unui atac masiv
împotriva Chinei (sau în interiorul Indochinei, în cazul de față) și din moment ce
independența Indochinei era încă numai un plan, nu exista nici o bază realistă
pentru intervenție. Eisenhower a întârziat cu înțelepciune o manifestare de forță

până ce diferitele curente ale demersului american puteau fi armonizate. Din
păcate, acestea nu erau în armonie nici un deceniu mai târziu, când America,
uitând amploarea întreprinderii, prelua plină de încredere sarcina în fața căreia
Franța eșuase în mod nedemn.
Deoarece atât Uniunea Sovietică cât și China se temeau de intervenția ameri-
cană, diplomația lui Eisenhower și Dulles, de a face amenințări implicite, a ajutat
ca la Conferința de la Geneva să se poată obține un rezultat aparent mult mai bun
decât putea garanta situația militară din teren. Acordurile de la Geneva din iulie
1954 au prevăzut divizarea Vietnamului în lungul paralelei 17. Pentru- a lăsa o
cale deschisă unificării, divizarea a fost descrisă nu ca o „frontieră politică", ci
ca un aranjament administrativ, pentru facilitarea regrupării forțelor militare
înaintea unor alegeri desfășurate sub control internațional. Acestea urmau să aibă
loc în doi ani. Toate forțele străine urmau să fie retrase din cele trei state ale
Indochinei în 300 de zile; bazele străine și alianțele cu alte țări erau interzise.
VIETNAM: AMERICA LA ANANGHIE 553
Trecerea în revistă a diferitelor prevederi creează, însă, o impresie greșită
asupra formalității și rigorii Acordurilor de la Geneva. Existau numeroși semna-
tari ai diferitelor capitole ale Acordului, dar nu părți contractante, prin urmare
nici „obligații colective"11. Richard Nixon a rezumat mai târziu acest talmeș-balmeș
în felul următor: „La Conferință s-au întâlnit nouă țări, care au elaborat șase
declarații unilaterale, trei acorduri bilaterale de încetare a focului și o declarație
nesemnată."3
Tot ce s-a reușit a fost găsirea unei modalități de a pune capăt ostilităților,
împărțirea Vietnamului iar soluția politică a fost lăsată în seama viitorului. Ana-
liștii amatori invocă adeseori ambiguitatea unor astfel de acorduri pentru a de-
monstra confuzia sau duplicitatea negociatorilor – acuzație care a fost adusă mai
târziu și Acordurilor de pace de la Paris, din 1973. Totuși, de cele mai multe ori,
documente ambigue de genul celor de la Geneva reflectă realitatea; ele soluțio-
nează ce se poate soluționa, cu conștiința clară a faptului că finisarea detaliilor
trebuie să aștepte evoluția evenimentelor. Uneori interludiul permite nașterea
fără conflicte a unei nou constelații politice; alteori, conflictul izbucnește din
nou, obligând fiecare parte să își revizuiască oferta.
în 1954 se crease un impas stânjenitor pe care nici una din părți nu era încă în
măsură să îl dezamorseze. Uniunea Sovietică nu era pregătită de o confruntare
atât de curând după moartea lui Stalin și în Asia de Sud-Est avea numai interese
periferice; China se temea de un alt război cu America la mai puțin de un an
după încheierea conflictului coreean (mai ales în lumina noii doctrine americane
de ripostă masivă); Franța era în curs de retragere din zonă; Statelor Unite le
lipseau deopotrivă o strategie și suportul opiniei publice pentru intervenție; iar
comuniștii vietnamezi încă nu erau destul de puternici pentru a continua războiul
fără surse externe de aprovizionare.
în același timp, nimic din ceea ce s-a realizat la Conferința de la Geneva nu a
schimbat concepțiile de bază ale protagoniștilor. Administrația Eisenhower nu-și
modificase convingerea că Indochina era cheia pentru echilibrul puterii în Asia –
și probabil la scară globală; și nici nu renunțase complet la ideea unei intervenții
militare, ci numai la o intervenție alături de Franța colonialistă. Vietnamul de
Nord nu își abandonase obiectivul unificării întregii Indochine sub conducere co-
munistă, pentru care liderii săi luptaseră timp de două decenii. Noua conducere
sovietică își declara în continuare atașamentul față de lupta de clasă internațio-
nală. Sub aspectul doctrinei, China era cea mai radicală dintre țările comuniste,
deși, așa cum s-a văzut cu câteva decenii mai târziu, ea și-a filtrat în general
convingerile ideologice prin prisma interesului național. Iar percepția pe care

China o avea în legătură cu interesul său național a făcut-o să aibă o atitudine
profund ambivalență în legătură cu perspectiva de a avea o mare putere, fie ea și
comunistă, la granița de sud – rezultatul inevitabil al unificării Indochinei sub
conducere comunistă.
Dulles s-a mișcat cu multă abilitate prin acest hățiș. Aproape sigur, el prefera
intervenția militară și distrugerea comunismului, chiar și în Nord. De exemplu, la
13 aprilie 1954 el a declarat că singurul rezultat „satisfăcător" era o retragere
completă a comuniștilor din Indocbina33. Cu toate acestea, el s-a trezit participant
554 DIPLOMAȚIA
la o conferință al cărui unic rezultat posibil era acela de a da conducerii comu-
niste din Vietnamul de Nord un aer de legitimitate, care, la rândul lui, avea să
extindă influența comunistă în întreaga Indochină. Cu toată atitudinea lui de
„puritan într-o casă rău famată"14, Du l Ies a încercat să elaboreze o reglementare
care, deși era „ceva de care trebuia să facem haz", era în același timp „lipsită de
tenta colonialismului francez"35. Pentru prima oară de când se implicase America
în Vietnam, analiza strategică și convingerea morală coincideau. Dulles a definit
scopul Americii ca fiind acela de a ajuta să se „ajungă la decizii care vor ajuta
națiunile din acea zonă să se bucure în pace de integritate teritorială și inde-
pendență politică sub guvernări libere și stabile, având posibilitatea de a-și dez-
volta economiile"16.
Dificultatea imediată era, desigur, aceea că Statele Unite refuzaseră să
participe oficial la Conferința de la Geneva. America a încercat să fie și prezentă
și absentă – îndeajuns de implicată pentru a-și susține principiile și destul de
retrasă pentru a evita să fie acuzată acasă de a fi trebuit să abandoneze o parte
dintre ele. Ambiguitatea Americii a fost cel mai bine exprimată într-o declarație
de încheiere în care se afirma că Statele Unite „iau notă" de declarațile finale și
„se vor abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței, pentru a le de-
ranja". In același timp, declarația avertiza că America „va privi orice reînnoire a
agresiunii, cu violarea înțelegerilor menționate, cu serioasă îngrijorare și va
considera aceasta ca o gravă amenințare la adresa păcii și securității internațio-
nale"37. Nu mai cunosc în istoria diplomației vreo situație în care o națiune să
garanteze un acord pe care a refuzat să îl semneze și asupra căruia și-a exprimat
asemenea rezerve serioase.
Dulles nu fusese capabil să împiedice consolidarea comunismului în Vietna-
mul de Nord, dar spera să prevină căderea pieselor dominoului în restul Indochi-
nei. Având de înfruntat ceea ce el și Eisenhower considerau a fi îngemănarea a
două rele, colonialismul și comunismul, Dulles se descotorosise de colonialismul
francez, fiind din acel moment liber să se concentreze asupra îngrădirii comunis-
mului. El găsea că meritul Conferinței de la Geneva era acela de a fi creat un
cadru politic în care obiectivele politice și militare ale Americii să fie puse de
acord, asigurând totodată baza legală pentru respingerea în continuare a mișcă-
rilor comuniste.
în ceea ce-i privea, comuniștii erau preocupați să-și stabilească propriul sis-
tem de guvernare la nord de paralela 17, sarcină pe care au urmărit-o cu
sălbăticie caracteristică, ucigând cel puțin 50 000 de oameni și închizând alți
100000 în lagăre de concentrare. Aproximativ 80000-l00000 de soldați din
gherilele comuniste s-au deplasat în nord, în timp ce un milion de nord-vietna-
mezi au fugit în Vietnamul de Sud, unde Statele Unite descoperiseră în persoana
lui Ngo Dinii Diem un lider pe care credeau că îl pot sprijini. El avea o reputație
imaculată de naționalist; din nefericire, atașamentul față de valorile democrației
s-a vădit că nu era punctul lui forte.
Hotărârea înțeleaptă a lui Eisenhower de a nu se implica în Vietnam în 1954

s-a dovedit a fi de ordin tactic, nu strategic. După Geneva, el și Dulles au rămas
convinși de importanța strategică decisivă a Indochinei. In timp ce Indochină se
VIETNAM: AMERICA I.A ANANGHIE 555
organiza, Dulles definitiva ultimele detalii ale cadrului securității colective, care
la începutul anului dăduse rateuri. Organizația Tratatului Asiei de Sud-Est (SEATO),
care luase ființă în septembrie 1954, era compusă, alături de Statele Unite, din
Pakistan, Filipine, Thailanda, Australia, Noua Zeelandă, Regatul Unit și Franța.
Ceea ce îi lipsea era un obiectiv politic comun sau mijloacele pentru acordarea
de ajutor reciproc, într-adevăr, statele care au refuzat să participe la SEATO au
fost mai numeroase decât membrii acestei organizații. India, Indonezia, Malay-
sia, Birmania au preferat să-și caute securitatea în neutralitate, iar trei dintre statele
Indochinei aveau interdicție de a participa, conform Acordurilor de la Geneva. Cât
despre aliații europeni ai Americii, Franța și Marea Britanie, era improbabil ca ele
să-și asume riscuri în numele unei zone din care fuseseră de curând alungate,
într-adevăr, este aproape sigur că Franța – și într-o mai mică măsură Marea Bri-
tanie – s-au alăturat SEATO în vederea obținerii dreptului de veto asupra a ceea ce
ele considerau că ar fi un potențial de acțiuni americane pripite.
Obligațiile oficiale în cadrul SEATO erau mai curând neclare. Cerându-le
părților semnatare să întâmpine un „pericol comun" cu „procedurile lor constitu-
ționale", Tratatul nu stabilea nici criteriile de definire a pericolului comun, nici
nu construia mecanismul acțiunii comune – așa cum făcea NATO. Cu toate
acestea, SEATO a servit scopului lui Dulles, prin asigurarea unui cadru legal
pentru apărarea Indochinei. Acesta este motivul pentru care, destul de ciudat,
SEATO se referea mult mai precis la problema agresiunii comuniste îndreptată
împotriva celor trei națiuni din Indochina – a căror participare la SEATO era in-
terzisă prin Acordurile de la Geneva – decât la problema atacului comunist asu-
pra semnatarilor. Un protocol separat stabilea amenințările la adresa Laosului,
Cambodgiei și Vietnamului de Sud ca fiind ostile păcii și securității semnatari-
lor, asigurând de fapt o garanție unilaterală38.
Totul depindea acum de posibilitatea ca noile state din Indochina, mai ales
Vietnamul de Sud, să fie transformate în națiuni care să funcționeze în plin. Nici
una dintre ele nu fusese vreodată guvernată ca entitate politică în cadrul frontie-
relor sale existente. Hue era vechea capitală imperială. Francezii împărțiseră
Vietnamul în trei regiuni – Tonkin, Armam și Cochinchina – guvernate de la
Hanoi, Hue și respectiv Saigon. Zona din jurul Saigonului și Delta Mekongului
fuseseră colonizate de vietnamezi relativ recent, în secolul al XlX-lea, aproape în
același timp cu venirea francezilor. Autoritățile existente constau într-o combi-
nație de funcționari civili instruiți de francezi și un păienjeniș de societăți secrete
– așa-numitele secte – dintre care unele aveau afiliații, religioase, dar care se
autofmanțau și își mențineau statutul autonom prin scuturarea populației.
Diem, noul conducător, era fiul unui oficial de la curtea imperială de la Hue.
Educat în școli catolice, el lucrase câțiva ani ca funcționar în administrația
colonială la Hanoi, dar demisionase când francezii refuzaseră să pună în aplicare
câteva dintre reformele propuse de el. El și-a petrecut următoarele două decenii
din viață ca un savant izolat în propria lui țară sau în exil, în străinătate – mai
ales în America – refuzând ofertele japonezilor, ale comuniștilor și ale liderilor
vietnamezi sprijiniți de Franța de a participa în diferitele lor guverne.
556 DIPLOMAȚIA
Liderii așa-numitelor mișcări pentru libertate nu sunt de obicei personalități
democratice; ei se întrețin, de-a lungul anilor de exil și de detenție, cu viziuni ale
transformărilor pe care le vor produce ei după preluarea puterii. Modestia este
arareori unul dintre atributele lor; dacă ar fi, ei nu ar mai exista ca revoluționari.

Instalarea unui guvern care face din lider o persoană dispensabilă – esența
democrației – li se pare celor mai mulți o contradicție de termeni. Liderii luptelor
pentru independență tind să fie eroi și eroii nu sunt în general companii comode.
Trăsăturile personalității lui Diem erau marcate de tradiția politică de orien-
tare confucianistă a Vietnamului. Spre deosebire de teoria democratică, potrivit
căreia adevărul rezultă dintr-o confruntare de idei, confucianismul susține că
adevărul este obiectiv și poate fi descoperit numai prin studiu asiduu și o edu-
cație de care extrem de puțini sunt considerați capabili, în căutarea adevărului,
confucianismul nu acordă merite egale ideilor aflate în conflict, așa cum face
teoria democratică. Din moment ce există un singur adevăr, ceea ce nu este
adevăr nu poate avea nici o valoare și nici nu și-o poate câștiga prin competiție.
Confucianismul este în esență ierarhic și elitist, punând accent pe loialitatea față
de familie, instituții și autoritate. Nici una dintre societățile pe care le-a influențat
nu a creat încă un sistem pluralist funcțional (Taiwanul anilor '90 apropiindu-se
cel mai mult de acest ideal).
în 1954, în Vietnamul de Sud nu prea exista bază pentru crearea unui stat
național și cu atât mai puțin a unei democrații. Totuși, nici evaluarea strategică și
nici credința Americii că Vietnamul de Sud trebuia salvat printr-o reformă demo-
cratică nu au ținut seama de aceste realități. Cu un entuziasm naiv, administrația
Eisenhower s-a avântat cu elan în apărarea Vietnamului de Sud împotriva agre-
siunii comuniste și și-a asumat sarcina de a clădi o națiune în numele idealului
de a oferi posibilitatea unei societăți, a cărei cultură era mult diferită de cea a
Americii, să își mențină independența proaspăt cucerită și să practice libertatea
în sensul american,
Dulles insistase permanent pentru sprijinirea lui Diem, pe motiv că era
„singurul cal disponibil", în octombrie 1954, Eisenhower a făcut din necesitate o
virtute și i-a scris Iui Diem, promițând ajutor condiționat de „performanța … în
înfăptuirea reformelor necesare". Sprijinul american trebuia să fie „combinat cu"
un Vietnam independent, „înzestrat cu un guvern puternic… atât de receptiv la
aspirațiile naționaliste ale poporului" încât să impună respect atât în interior, cât
și pe plan internațional.
Timp de câțiva ani, totul a părut să meargă bine. Până la sfârșitul mandatului
administrației Eisenhower, Statele Unite dăduseră Vietnamului de Sud peste un
miliard de dolari sub formă de ajutor; în Vietnamul de Sud se aflau 1500 de
funcționari americani; ambasada Statelor Unite din Saigon devenise una dintre
misiunile cele mai mari din lume. Grupul Consultativ Militar al Statelor Unite,
numărând 692 de membri, ignorase limitele stabilite pentru personalul militar
străin în cadrul Acordurilor de la Geneva.40
Contrar oricăror așteptări și cu sprijinul masiv al serviciilor de informare
americane, Diem a suprimat societățile secrete, a stabilizat economia și a reușit
să stabilească un control central – realizări uimitoare, care au fost bine primite în
VIETNAM: AMERICA LA ANANGHIE 557
Statele Unite. După vizita în Vietnam din 1955, senatorul Mike Mansfield ra-
porta că Diem reprezenta „naționalismul autentic" și, îmbrățișând „cauza pier-
dută a libertății, i-a insuflat o nouă viață".41 Senatorul John F. Kennedy a spri-
jinit cei doi piloni ai politicii americane în Vietnam, securitatea și democrația,
descriind Vietnamul nu numai ca fiind „cheia de boltă" a securității în Asia de
Sud-Est, dar și ca pe un „teren de încercare a democrației în Asia".42
Evenimentele au dovedit curând că America sărbătorise doar o scurtă perioa-
dă de întrerupere a presiunii comuniste și nu o reușită de durată. Convingerea
Americii că propriul său model unic de democrație era ușor exportabil s-a
dovedit greșită, în Occident, pluralismul politic înflorise în societăți închegate,
în care un puternic consens social existase suficient timp pentru a permite accep-

tarea unei opoziții, fără ca prin aceasta să fie amenințată supraviețuirea statului.
Dar acolo unde națiunea încă nu este creată, opoziția poate apărea ca o ame-
nințare la adresa existenței naționale, mai ales în lipsa unei societăți civile, care
să asigure o plasă de siguranță. In aceste condiții, există o tentație puternică,
uneori copleșitoare, de a pune semnul egalității între opoziție și trădare.
Toate aceste tendințe se amplifică într-un război de gherilă, deoarece strategia
gherilei este aceea de a submina în mod sistematic orice fel de coeziune la care
ar putea ajunge instituțiile guvernamentale. In Vietnam, activitatea gherilelor nu
a încetat niciodată, iar în 1959 ea a atins cote și mai înalte. Scopul inițial al
gherilelor este acela de a împiedica întărirea instituțiilor legitime, stabile. Țintele
lor de predilecție sunt cei mai răi și cei mai buni oficiali din guvern. Pe cei mai
răi îi atacă pentru a câștiga simpatia maselor prin „pedepsirea" funcționarilor
corupți sau opresivi; pe cei mai buni îi atacă pentru că acesta este cel mai efi-
cient mod de a împiedica un guvern să-și dobândească legitimitatea și de a des-
curaja un serviciu eficient pus în slujba națiunii.
Până în 1960, aproximativ 2 500 de oficiali sud-vietnamezi au fost asasinați
în fiecare an. Doar un mic număr dintre cei mai puternic motivați și un procen-
taj mult mai mare dintre cei mai corupți își asumau asemenea riscuri, în confrun-
tarea dintre edificarea unei națiuni și haos, dintre democrație și represiune, gheri-
lele se bucurau de un avantaj uriaș. Chiar dacă Diem ar fi fost un reformator după
modelul american, este îndoielnic că el ar fi putut câștiga în cursa inegală dintre
timpul necesar pentru reformă și timpul suficient pentru a produce haosul. Cu
siguranță, chiar dacă țara sa nu ar fi fost prinsă într-un război de gherilă, Diem
nu s-ar fi dovedit a fi lider democrat într-o măsură mai semnificativă, întruchipa-
rea mandarinului din vremea Chinei imperiale, el avea drept model conducătorul
confucianist, care guverna prin virtute, nu prin consens și care își dobândea
legitimitatea, așa-numitul mandat divin, prin succes. Diem refuza din instinct
ideea unei opoziții legale, așa cum făcuseră toți liderii de tip chinez, din Beijing
în Singapore, și aproape toți liderii din Asia de Sud-Est, care avuseseră de
înfruntat dificultăți interne mult mai puțin grave. Pentru un timp, realizările lui
Diem pe linia edificării naționale au ținut în umbră ritmul lent al reformei de-
mocratice, însă, pe măsură ce securitatea în interiorul Vietnamului de Sud se
deteriora, conflictele latente dintre valorile americane și tradițiile sud-vietna-
meze era firesc să se adâncească.
558 DIPLOMAȚIA
în pofida sponsorizării de către America a constituirii unei armate sud-vietna-
meze, situația securității se înrăutățea în mod constant. Militarii americani erau
motivați de aceeași încredere excesivă în sine care-i caracteriza și pe politicienii
reformatori americani. Și unii și alții erau convinși că descoperiseră, într-un fel,
rețeta infailibilă a succesului într-o țară roasă de conflicte, situată din punct de
vedere geografic și cultural la mare distanță de Statele Unite. Ei se porniseră să
creeze o armată vietnameză ca o replică a propriei lor armate. Forțele armate
americane erau pregătite pentru lupta în Europa; singura lor experiență cu lumea
în curs de dezvoltare fusese în Coreea, unde sarcina lor fusese aceea de a lupta
cu o armată convențională, trecând peste o linie de demarcație recunoscută la
nivel internațional, în mijlocul unei populații în general gata să-și ofere sprijinul,
situație foarte asemănătoare cu ceea ce strategii militari anticipaseră că avea să
se întâmple în Europa. Dar în Vietnam, războiul nu se ducea pe linii de front
bine definite; inamicul, aprovizionat de Hanoi, nu apăra nimic și ataca fără să
aleagă; era pretutindeni și nicăieri în același timp.
Din momentul în care armata americană a sosit în Vietnam, ea a început să-și
aplice binecunoscuta metodă de luptă: uzura bazată pe putere de foc, mecanizare
și mobilitate. Toate aceste scheme erau inaplicabile în Vietnam. Armata sud-viet-
nameză antrenată de americani s-a trezit curând prinsă în aceeași capcană în care
căzuse forța expediționară franceză cu un deceniu în urmă. Războiul de uzură

funcționează cel mai bine atunci când adversarul nu are de ales, trebuind să
apere un obiectiv vital. Dar gherilele rareori au vreun obiectiv de apărat. Meca-
nizarea și organizarea pe divizii au făcut ca armata vietnameză să devină aproape
nepotrivită cu lupta pentru propria ei țară.
în acele zile de început ale implicării Americii în Vietnam, războiul de gherilă
era încă în fașă, iar problema armatei nu era încă dominantă. Părea, așadar, că se
înregistra un real progres. Până la sfârșitul administrației Eisenhower, Hanoiul
nu s-a angajaf cu adevărat în război și avea să mai treacă un timp până ce
nord-vietnamezii să fie capabili să pună la punct un sistem logistic în măsură să
susțină un război amplu de gherilă. Pentru a realiza acest lucru, ei au invadat
Laosul, un stat mic, pașnic și neutru, prin care au construit ceea ce s-a numit mai
târziu Calea lui Ho Chi Minh.
în perioada când Eisenhower se pregătea să-și încheie mandatul, centrul preo-
cupărilor sale era de fapt Laosul. în Waging Peace, el descria această țară drept
cuiul de la osie al „Teoriei Dominoului'':
…căderea Laosului în fața comunismului ar putea însenina prăbușirea în continuare –
asemeni unor piese de domino care cad una după cealaltă – a vecinilor săi încă liberi.
Cambodgia și Vietnamul de Sud și, după toate probabilitățile, Thailanda și Birmania.
Un asemenea lanț de evenimente ar deschide calea pentru o acaparare totală a Asiei de
sud-est de către comuniști.
Eisenhower considera independența Laosului crucială într-atât încât era pre-
gătit să „lupte… cu sau fără aliații noștri"45. Apărarea Laosului avea să fie cea
mai precisă recomandare pe care a făcut-o președintelui ales Kennedy în timpul
perioadei de tranziție din ianuarie 1961.
VIETNAM: AMERICA LA ANANGHIE 559
Deoarece administrațiile erau în curs de schimbare, nivelul și natura impli-
cării Americii în problemele Indochinei nu erau încă în măsură să prejudicieze
credibilitatea globală a Americii în mod ireparabil. Efortul american tot mai
păstra o legătură cu obiectivele securității regionale; și el nu atinsese încă o
asemenea amploare încât actul de a-l motiva să-și găsească propria justificare.
Teoria Dominoului devenise înțelepciune convențională și rareori era pusă în
discuție. Dar, ca și wilsonismul, Teoria Dominoului nu era atât de greșită pe cât
era de nenuanțată. Problema reală pusă de Vietnam nu era dacă trebuia sau nu să
fie opusă rezistență comunismului în Asia, ci dacă paralela 17 era locul potrivit
pentru a trage linia; nu ce avea să se întâmple în Indochina dacă se prăbușea
dominoul sud-vietnamez, ci dacă se putea trasa o altă linie de apărare, de pildă,
la granițele Malaysiei.
Problema aceasta nu a fost niciodată atent examinată în termeni geopolitici.
Cum Muncheijul fusese lecția esențială pentru acea generație de lideri americani,
retragerea era considerată ca având darul de a amplifica dificultățile, și, mai
presus de orice, ca fiind greșită din punct de vedere moral. Iată cum apăra, de
fapt, Eisenhower implicarea americană din 1959:
…propriile noastre interese naționale cer din partea noastră un ajutor pentru susținerea
în Vietnam a moralului, a progresului economic și a puterii militare necesare con-
tinuării existenței sale libere… Costul neglijării în continuare a acestor probleme va fi
mult mai ridicat decât trebuie să suportăm noi în prezent – într-adevăr, mai mare decât46
ne-am putea permite.
Tradiția sa universalistă pur și simplu nu îi permitea Americii să facă vreo
deosebire între victimele potențiale pe baza avantajelor strategice. Atunci când
liderii americani invocau altruismul națiunii lor, o făceau deoarece credeau
sincer în el; era mai probabil ca ei să apere o țară pentru a susține principii, decât
în baza interesului național american.
Alegând Vietnamul ca loc de trasare a liniei în fața expansionismului comu-

nist, America a deschis calea altor grave dileme. Dacă reforma politică era moda-
litatea de a înfrânge gherilele, însemna puterea crescândă a acestora că reco-
mandările americane nu erau corect aplicate, sau că pur și simplu nu erau rele-
vante, cel puțin în acea fază a luptei? Și dacă Vietnamul era, într-adevăr, atât de
important pentru echilibrul global pe cât susțineau aproape toți liderii americani,
nu însemna oare aceasta că necesitățile geopolitice aveau să le domine, în cele din
urmă, pe toate celelalte și să oblige America să ia asupra sa un război la 12 000 de
mile depărtare de casă? Răspunsurile la aceste întrebări aii fost lăsate în sarcina
succesorilor lui Eisenhower, respectiv John F. Kennedy și Lyndon B. Johnson.
CAPITOLUL 26
•Vietnam: drumul disperării;
Kennedy și Johnson
Fiind al treilea președinte consecutiv obligat să se ocupe de problema
Indochiiiei, John F. Kennedy a moștenit un set de premise politice bine stabilite.
Ca și predecesorii săi, Kennedy considera Vietnamul o verigă esențială a poziției
geopolitice de ansamblu a Americii. El credea, cum crezuseră și Truman și
Eisenhower, că prevenirea unei victorii comuniste în Vietnam constituia un inte-
res vital al Americii. Și, la fel ca și predecesorii săi, vedea conducerea comunistă
de la Hanoi ca pe un substitut al Kremlinului. Pe scurt, Kennedy er"a de acord cu
cele două administrații anterioare că apărarea Vietnamului de Sud era esențială
pentru ansamblul strategiei de îngrădire globală.
Deși politica lui Kennedy în Vietnam era în multe privințe o continuare a po-
liticii lui Eisenhower, existau diferențe importante. Eisenhower privise conflictul
cu ochii unui soldat – ca pe un război între două entități distincte, Vietnamul de
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 561
Nord și cel de Sud. Pentru echipa lui Kennedy, atacurile Vietcongului asupra
Vietnamului de Sud nu reprezentau atât un război tradițional, cât un conflict
cvasicivil caracterizat prin fenomenul relativ nou al luptei de gherilă. Soluția
preferată de echipa lui Kennedy era ca Statele Unite să facă din Vietnamul de
Sud o națiune – din punct de vedere social, politic, economic și militar – astfel
încât să poată învinge gherilele fără a risca viețile americanilor.
în același timp, echipa lui Kennedy interpreta aspectul militar al conflictului
în termeni chiar mai apocaliptici decât o făcuseră predecesorii săi. în timp ce
Eisenhovver văzuse amenințarea militară la adresa Vietnamului prin prisma unui
război convențional, echipa lui Kennedy credea – prematur, după cum s-a do-
vedit – că între Statele Unite și Uniunea Sovietică exista deja un impas nuclear
care, conform declarațiilor secretarului apărării, Robert McNamara, făcea de
neconceput un război general. Administrația era convinsă că acumulările sale
militare interziceau comuniștilor posibilitatea de a purta războaie limitate de tip
coreean. Printr-un proces de excludere, ea a ajuns să considere războiul de ghe-
rilă ca o mișcare a viitorului, iar rezistența în fața lui ca testul decisiv al capa-
cității Americii de a îngrădi comunismul.
La 6 ianuarie 1961, cu două săptămâni înainte de instalarea lui Kennedy,
Hrușciov descria „războaiele de eliberare națională" drept „sfinte" și le garanta
sprijin sovietic. Proaspăta inițiativă a lui Kennedy, cunoscută sub numele de
Noua Frontieră a tratat acest angajament sovietic ca pe o declarație de război
împotriva speranței sale de a da o nouă dimensiune relațiilor Americii cu lumea
în curs de dezvoltare. Astăzi, discursul lui Hrușciov este în general perceput ca a
fi fost îndreptat în primul rând împotriva zbirilor săi ideologici de la Beijing,
care îl acuzau de perimarea doctrinei leniniste fiindcă tocmai prelungise pentru a
treia oară ultimatumul asupra Berlinului și deoarece exprimase prea multe re-

zerve în legătură cu războiul nuclear. La acea vreme însă, Kennedy, în primul
său discurs Starea Uniunii, din 31 ianuarie 1961, a interpretat discursul lui
Hrușciov ca pe o dovadă a ambițiilor Uniunii Sovietice și Chinei „de a domina
lumea – ambiții pe care le-au reafirmat cu tărie cu numai puțin timp în urmă".1
în septembrie 1965, aceeași neînțelegere a apărut în timpul administrației
Johnson cu privire la China, atunci când ministrul chinez al apărării, Lin Biao, în
discursul său despre „Războiul poporului", s-a referit cu aroganță la „încercui-
rea" puterilor industriale ale lumii prin revoluții pe tot cuprinsul lumii a treia.2
Administrația Johnson a interpretat aceasta ca pe un avertisment în legătură cu o
posibilă intervenție a Chinei în Hanoi, ignorând subtextul lui Lin, care accentua
nevoia revoluționarilor de a se baza pe forțele proprii, întărită de afirmația lui
Mao că armatele Chinei nu s-au deplasat în afara hotarelor, declarația voia
totodată să sugereze ideea că nu exista nici o intenție din partea Chinei de a se
implica din nou în războaie comuniste de eliberare. Aparent, ambele părți ale
Războiului din Coreea învățaseră aceeași lecție; ele erau hotărâte să nu mai
repete acea experiență.
Interpretarea dată de administrațiile Kennedy și Johnson declarațiilor comu-
niste a făcut ca Indochina să nu mai fie percepută ca o bătălie între multe altele,
în cadrul Războiului rece. Pentru Noua Frontieră, Indochina reprezenta bătăliaJUlf UJMA l IA
decisivă care avea să hotărască dacă războiul de gherilă putea fi oprit și Războiul
rece câștigat. Interpretarea dată de Kennedy conflictului, de conspirație globală
coordonată, l-a făcut să tragă concluzia că Asia de Sud-Est era locul unde își
putea restabili credibilitatea, după ce fusese intimidat de Hrușciov la summitul
de la Viena, din iunie 1961: „Acum problema noastră este" îi spunea el lui James
Reston, care era atunci editorialistul publicației The New York Times, „de a
încerca să ne facem puterea credibilă, iar Vietnamul pare a fi locul potrivit"."
Ca într-o tragedie clasică, în care eroul este condus încetul cu încetul către
destinul său de un șir de evenimente aparent întâmplătoare, intrarea administra-
ției Kennedy în Vietnam s-a făcut pe calea unei crize de care predecesorii săi fu-
seseră scutiți – viitorul Laosului. Puțini oameni au meritat mai puțin suferințele
impuse blândului și iubitorului de pace popor al Laosului. închiși între lanțuri
muntoase greu de trecut, dincolo de care se întind Vietnamul și largul fluviu
Mekong, care formează granița cu Thailanda, locuitorii Laosului nu le-au cerut
războinicilor lor vecini decât să fie lăsați în pace. Aceasta a fost însă o dorință pe
care Vietnamul de Nord nu le-a îndeplinit-o niciodată. După ce Hanoiul și-a lăsat
războiul de gherilă în Vietnamul de Sud, în 1959, presiunile asupra Laosului au
crescut în mod inevitabil. Dacă Hanoiul ar fi încercat să-și aprovizioneze forțele
de gherilă din sud prin teritoriul vietnamez, el ar fi trebuit să se infiltreze prin
așa-numita zonă demilitarizată, linia de demarcație care împărțea Vietnamul și
care se întindea pe aproape patruzeci de mile în lungul paralelei 17. Acea
distanță ar fi putut fi blocată de armata sud-vietnameză, cu ajutor american. Sau
nord-vietnamezii ar fi trebuit să lanseze un atac al unor unități militare organi-
zate care să traverseze paralela 17, ceea ce ar fi declanșat aproape cu siguranță
intervenția americană și poate chiar a SEATO – iar Hanoiul nu a părut dispus
să-și asume acest risc până în 1972, spre sfârșitul Războiului din Vietnam.
Conform logicii extrem de lucide, care a marcat strategia comunistă pe parcursul
întregului război, Hanoiul a tras concluzia că infiltrarea în Vietnamul de Sud via
Laosul neutru și Cambodgia ar implica mai puține sancțiuni internaționale decât
o străpungere directă a paralelei 17. Chiar dacă neutralitatea Laosului și a Cam-
bodgiei fuseseră garantate prin Acordurile de la Geneva din 1954 și reafirmate
de Tratatul SEATO, Hanoiul și-a impus raționamentul, în fapt, el a anexat fâșia
de teritoriu suveran a Laosului și a stabilit baze, atât acolo cât și în Cambodgia,
fără să întâmpine o opoziție semnificativă din' partea comunității internaționale,

într-adevăr, ceea ce trecea drept opinie internațională a coincis cu raționamentul
bizar al Hanoiului: tocmai eforturile americane și sud-vietnameze de a întrerupe
vasta operațiune de infiltrare pe teritoriul neutru au ajuns să fie înfierate drept
„extindere" a războiului.
Teritoriul alungit al Laosului punea la dispoziția nord-vietnamezilor căi de
acces la adăpostul vegetației de junglă pe o distanță de aproximativ 650 de mile
de-a lungul întregii frontiere a Vietnamului de Sud cu Laosul și Cambodgia.
Peste 6000 de soldați nord-vietnamezi au pătruns în Laos în 1959, având ca
pretext rriisiunea de a-l sprijini pe comunistul Pathet Lao, care, după Acordurile
de Ia Geneva din 1954, fusese impus de Hanoi în provinciile nord-estice din lun-
gul graniței vietnameze.
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 563
în calitate de militar, Eisenhower a înțeles că apărarea Vietnamului de Sud
trebuia să înceapă în Laos. Se pare că în perioada de tranziție [dintre cele două
administrații – n.t.] el i-a spus lui Kennedy că era pregătit să intervină în Laos,
chiar unilateral, dacă era necesar. Primele declarații ale lui Kennedy în privința
Laosului au fost în concordanță cu recomandările lui Eisenhower. La o confe-
rință de presă din 23 martie 1961, el avertiza: „Securitatea întregii Asii de
Sud-Est va fi pusă în pericol dacă Laosul își pierde independența și neutralitatea.
Propria sa securitate înseamnă securitatea noastră, a tuturor – în condițiile unei
reale neutralități, respectată de toți."4 Totuși, cu numai 5 zile mai tîrziu, când și-a
prezentat noua politică de apărare, Kennedy a subliniat că „problemele esențiale
cu care se confruntă lumea în prezent nu sunt susceptibile de a fi soluționate pe
cale militară".5 Deși nu în total dezacord cu hotărârea de a apăra Laosul, această
declarație nu era tocmai un sunet de goarnă îndemnând la acțiune militară.
Hanoiul nu se îndoise nici o clipă de faptul că se afla în război și era gata să
folosească orice mijloace de care dispunea pentru a-l câștiga. Kennedy era mai
ambiguu. El spera să reușească să țină piept comuniștilor prin mijloace politice
și prin compromis, dacă era posibil.
în aprilie 1961, zdruncinat de eșecul de la Golful Porcilor, Kennedy a hotărât
să nu intervină, alegând în schimb să apeleze la negocieri pentru a întări neutrali-
tatea Laosului. O dată îndepărtată amenințarea intervenției americane, negocie-
rile asupra neutralității aveau să confirme, cu siguranță, că Hanoiut deținea con-
trolul. De fapt, era a doua oară când Hanoiul vindea neutralitatea Laosului, pe
care se angajase deja să o respecte la Conferința de la Geneva din 1954.
Dezvoltând rețeaua logistică denumită mai târziu Calea lui Ho Chi Minh,
nord-vietnamezii au blocat negocierile timp de un an. în cele din urmă, în mai
1962, Kennedy a trimis trupe marine în Thailanda învecinată.- Acest lucru a
condus la o încheiere rapidă a negocierilor. S-a cerut ca toate trupele străine și
consilierii să fie retrași din Laos prin punctele de control internațional. Toți con-
silierii thailandezi și americani au părăsit țara conform calendarului stabilit; din
cei peste 6 000 de angajați militari care se transferaseră în Laos, exact patruzeci
(da, patruzeci) au plecat prin punctele de control internațional. Cât despre cei
rămași, Hanoiul a negat fără jenă că ei s-ar fi aflat vreodată acolo. Drumul către
Vietnamul de Sud era acum larg deschis.
S-a dovedit că Eisenhower avusese dreptate. Dacă Indochina era, într-adevăr,
cheia securității americane în Pacific, așa cum susținuseră liderii de la Washing-
ton timp de peste un deceniu, Laosul era un loc mai potrivit decât Vietnamul
pentru a o apăra; de fapt, poate că era chiar singurul loc de unde Indochina putea
fi apărată. Chiar dacă Laosul era o țară îndepărtată și înconjurată de uscat din
toate părțile, nord-vietnamezii, ca străini temuți și urâți, nu ar fi putut purta un
război de gherilă pe teritoriul acestuia. America ar fi putut purta acolo genul de

război convențional pentru care fusese pregătită armata sa, iar trupele thailan-
deze ar fi sprijinit, aproape sigur, eforturile americane, în fața acestor perspec-
tive, este foarte posibil ca Hanoiul să fi dat înapoi* așteptând un moment mai
prielnic pentru un război de proporții.
564 DIPLOMAȚIA
O analiză strategică făcută cu un asemenea sânge rece, însă, a fost considerată
inadecvată pentru un conflict care era încă perceput, în mare măsură, în termeni
ideologici. (Nici eu nu gândeam astfel Ia momentul respectiv.) Timp de un deceniu,
liderii americani făcuseră o cauză din apărarea Vietnamului deoarece el reprezenta
un element cheie în teoria apărării Asiei; a revizui acea strategie prin desemnarea
bruscă a unui regat îndepărtat și înapoiat din inima munților drept suport pentru
axul central al Teoriei Dominoului ar fi putut distruge consensul intern.
Pentru toate aceste motive, Kennedy și consilierii săi au ajuns la concluzia că
Indochina trebuia apărată în Vietnamul de Sud, unde agresiunea comunistă avea
o anumită semnificație pentru americani, deși ei tocmai luaseră o decizie care.
din punct de vedere militar, făcea aproape imposibilă îndeplinirea acelei misiuni.
Deoarece nu numai că prin Laos erau deschise căile de aprovizionare, dar viclea-
nul și abilul conducător al Cambodgiei, prințul Sianuk, decisese că jocurile erau
făcute și a consimțit la stabilirea unor baze comuniste de-a lungul întregii granițe
a Cambodgiei cu Vietnamul de Sud. Astfel s-a creat o nouă situație de tipul
Catch 22: dacă zonele destinate acestor baze în Cambodgia erau lăsate deranjate,
nord-vietnamezii puteau să atace sudul și apoi să se retragă în siguranță pentru
odihnă și refacere, făcând ca apărarea Vietnamului de Sud să fie de nerealizat;
dacă bazele erau atacate, atunci Vietnamul de Sud și aliații săi aveau să fie puși
la zid pentru a fi comis o „agresiune" împotriva unei țări „neutre".
Confruntat cu o criză a Berlinului, rezerva lui Kennedy de a risca un război în
Laos, la granița cu China și într-o țară despre care nici unu la sută din populația
Ameții nu auzise vreodată, era de înțeles. Alternativa, aceea de a abandona
complet Indochina, nu a fost luată în calcul niciodată. Lui Kennedy îi era extrem
de neplăcut să întoarcă spatele unui deceniu de angajamente bipartizane mai ales
în urma evenimentelor din Golful Porcilor. Retragerea ar fi însemnat de asemenea
acceptarea înfrângerii în'ceea ce era privit ca un test al capacității de a anihila
noua strategie comunistă, a războiului de gherilă. Mai presus de orice, Kennedy
credea în opinia consilierilor săi, și anume că ajutorul american avea să permită
forțelor militare sud-vietnameze să învingă gherilele comuniste. In acele vremuri
ale inocenței, nici un lider american, din oricare dintre cele două partide, nu se
îndoia câtuși de puțin că America se îndrepta către o situație extrem de dificilă.
Kennedy avea în problema Indochinei o întreagă istorie de comentarii pu-
blice, întinsă pe parcursul unui deceniu, încă din noiembrie 1951, el abordase
tema pe care nu avea să o mai abandoneze niciodată: forța singură nu era sufi-
cientă pentru a stopa comunismul; aliații Americii în'această luptă trebuiau să îi
clădească un fundament politic.
A bloca înaintarea comunismului înspre sud este de înțeles, dar nu numai bazat pe forța
armelor. Sarcina este mai curând aceea de a împământeni un puternic sentiment
non-comunist în aceste zone și să ne bazăm pe acesta ca pe un vârf de lance al apărării,
mai degrabă decât pe legiunile generaluuli Lattre [comandant francez în Indochina].6
în aprilie 1954, în timpul campaniei lui Duiles, Acțiunea Unită, pentru salva-
rea orașului Dien Bien Pliu, Kennedy, într-un discurs rostit în Senat, s-a opus
intervenției atâta timp cât Indochina rămânea colonie franceză.7 în 1956, după ce
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 565
Franța se retrăsese și independența Vietnamului de Sud fusese dobândită,
Kennedy era gata să adere la ortodoxia dominantă: „Aceasta este realizarea
noastră – nu o putem abandona." în același timp, el a reiterat ideea că acel conflict

nu era atât o provocare militară, cât una de natură politică și morală „într-o țară în
care conceptele de liberă-inițiativă și capitalism sunt lipsite de sens, unde sărăcia și
foamea nu sunt dușmanii de dincolo de paralela 17 ci dușmanii dinlăuntru… Ceea
ce trebuie să le oferim este o revoluție – o revoluție politică, economică și socială,
mult superioară oricărei oferte comuniste", în joc nu era nici mai mult nici mai
puțin decât credibilitatea Americii: „Și dacă ea cade victimă vreunuia dintre peri-
colele care îi amenință existența – comunismul, anarhia politică, sărăcia și restul
– atunci Statele Unite, cu o anumită îndreptățire, vor fi făcute responsabile; iar
prestigiul nostru în Asia va cunoaște o nouă diminuare."8
Secretul, părea să spună Kennedy, era acela de a face ca victima să fie mai
puțin expusă agresiunii. Această abordare avea să nască un nou concept, nemai-
întâlnit în vocabularul diplomatic și care mai există și astăzi – noțiunea de
„nation-building" [edificare a națiunii – n.t.]. Strategia preferată a lui Kennedy
era aceea de a-i întări pe sud-vietnamezi, astfel încât aceștia să poată rezista ei
înșiși comuniștilor. Se punea accent pe acțiunea civică și reforma internă, iar
retorica oficială a fost modificată pentru a sugera că în Vietnam se aflau în joc
prestigiul și credibilitatea Americii, nu neapărat securitatea acesteia.
Fiecare nouă administrație obligată să trateze problema Indochinei părea să se
afunde și mai tare în mlaștină. Truman și Eisenhower înființaseră programul de
asistență militară; accentul pus de Kennedy pe reformă a condus la creșterea
implicării americane în politica internă a Vietnamului de Sud. Problema era că
refonna și edificarea națiunii în Vietnamul de Sud aveau nevoie de decenii pentru a
da roade, în Europa anilor '40 și '50, America sprijinise țări constituite de multă
vreme, cu puternice tradiții politice, extinzând ajutorul oferit prin Planul Marshall
și prin intermediul alianței militare NATO. Dar Vietnamul era o țară abia creată și
nu dispunea de nici o instituție pornind de la care să se poată construi. Dilema
centrală a devenit aceea că obiectivul politic al Americii, de a introduce o demo-
crație stabilă în Vietnamul de Sud, nu putea fi atins la timp pentru a preveni o
victorie a gherilei, fapt ce constituia obiectivul strategic al Americii. America
trebuia să-și modifice fie obiectivele militare, fie pe cele politice.
Când Kennedy și-a preluat funcția, războiul de gherilă din Vietnamul de Sud
atinsese un nivel de violență suficient de mare perrtru a împiedica întărirea gu-
vernului lui Ngo Dinh Diem fără a provoca îndoieli în,privința șanselor sale de
supraviețuire. Această aparentă plafonare a activității de gherilă a determinat ad-
ministrația Kennedy să creadă că un efort suplimentar relativ mic ar putea aduce
victoria totală. Calmul vremelnic, însă, era datorat în cea mai mare măsură faptu-
lui că Hanoiul era preocupat de Laos; s-a dovedit a fi liniștea dinaintea furtunii.
O dată deschise noile căi de aprovizionare prin Laos, războiul de gherilă din sud
a început din nou să se intensifice, iar dilemele Americii au devenit din ce în ce
mai greu de soluționat.
Administrația Kennedy și-a început aventura în spațiul vietnamez în mai 1961,
cu o misiune la Saigon a vicepreședintelui Johnson, în scopul de a „evalua"
566 DIPLOMAȚIA
situația. Astfel de misiuni semnalează aproape întotdeauna că s-a ajuns deja la o
decizie. Nici un vicepreședinte nu este în măsură să facă o apreciere corectă
asupra unui război de gherilă care durează de un deceniu pe parcursul unei vizite
de două sau trei zile. Deși accesul său la rapoartele serviciilor de informații și la
telegramele informative este de obicei aproape nelimitat (în funcție de preșe-
dinte), un vicepreședinte nu are personal adecvat pentru analize de amploare și
nici un fel de personal pentru a le pune în aplicare concluziile. Misiunile în
exterior ale vicepreședinților sunt în general menite să întărească nivelul presti-
giului american sau să confere credibilitate pentru decizii deja luate.
Călătoria lui Johnson în Vietnam a fost un exemplu tipic pentru aceste reguli,
înainte de a anunța misiunea, Kennedy s-a întâlnit cu senatorul J. William Ful-

bright, președintele Comitetului pentru Relații Externe din Senat și l-a prevenit
în legătură cu posibilitatea trimiterii de trupe americane în Vietnam și Thailanda.
Senatorul Fulbright a promis că avea să-și dea concursul, cu condiția ca țările
respective să fi cerut ele însele asistență.9 Reacția lui Fulbright a fost una tipic
americană. Un Richelieu, un Palmerston sau un Bismarck ar fi întrebat în slujba
cărui interes național se acționa. Fulbright era mai curând preocupat de aspectul
moral și legal al poziției americane.
Simultan cu plecarea Iui Johnson, o directivă a Consiliului Național de Secu-
ritate, datată 11 mai, stabilea împiedicarea dominației comuniste asupra Vietna-
mului de Sud drept obiectiv național al Americii. Strategia prevedea „crearea în
acea țară a unei societăți democratice viabile", prin acțiuni cu caracter militar,
politic, economic, psihologic, precum și prin acțiuni desfășurate sub acoperire.10
îngrădirea se transforma în edificare a unei națiuni.
Johnson a raportat că cel mai mare pericol în Indochina nu era provocarea
comunistă – pe care, din motive inexplicabile, el a descris-o ca „momentană" -,
ci foamea, ignoranța, sărăcia și boala. Johnson l-a apreciat pe Diem ca admirabil,
dar „distanțat" de poporul său; singura alegere a Americii, spunea el, era între a-l
sprijini pe Diem sau a părăsi zona." Johnson nu a explicat cum puteau Statele
Unite eradica foametea, sărăcia și boala într-o perioadă de timp dictată de ritmul
derulării războiului de gherilă.
O dată enunțat principiul, administrația era obligată să stabilească și o poli-
tică. Cu toate acestea, în următoarele trei luni, preocuparea sa principală a fost
criza Berlinului, în momentul când și-a putut din nou concentra atenția asupra
Vietnamului, în toamna anului 1961, situația securității se deteriorase până
într-acolo încât nu mai putea fi remediată decât printr-un gen oarecare de
intervenție militară americană.
Generalul Maxwell Taylor, consilierul de probleme militare al președintelui,
și Walt Rostow, directorul compartimentului de elaborare a politicii din cadrul
Departamentului de Stat, au fost trimiși în Vietnam pentru a stabili o politică
adecvată. Spre deosebire de vicepreședinte, Taylor și Rostow făceau parte din
cercul inițiaților, fiind consilieri apropiați ai lui Kennedy; asemenea lui Johnson,
ei aveau opinii bine conturate asupra politicii americane în Vietnam, chiar
dinainte de a părăsi Washingtonul. Adevăratul scop al misiunii lor era acela de a
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 567
determina nivelul la care trebuia să se implice America și maniera în care trebuia
să se amplifice această participare.
După cum s-a dovedit, Taylor și Rostowau recomandat o întărire puternică a
rolului de consilier al Americii, la toate nivelurile administrației vietnameze. O
așa-numită forță logistică militară de 8 000 de oameni urma să fie trimisă în
Indochina, aparent în scopul de a ajuta la controlul inundațiilor din Delta Mekon-
gului, dar înzestrată cu suficientă forță militară pentru a se apăra; recomandarea
prevedea și o creștere substanțială a numărului de consilieri civili.
Rezultatul a fost, în practică, un compromis între aceia din administrația
Kennedy care doreau să limiteze participarea americană în Vietnam la un rol de
consultanță și aceia care erau în favoarea introducerii imediate a trupelor comba-
tante. Părerilor celor din urmă erau departe de a fi în armonie în privința misiunii
care ar fi trebuit îndeplinită de către trupele combatante; ele erau unanime doar
în a subestima amploarea problemei. Secretarul adjunct al apărării în exercițiu,
William Bundy, aprecia că introducerea unor trupe de război cu un efectiv de
până la 40 000 de soldați, conform recomandărilor șefilor Marelui Stat Major,
avea 70 la sută șanse de a ,/râna lucrurile".12 Deoarece războiul de gherilă nu
cunoaște cale de mijloc între victorie și înfrângere, „a frâna lucrurile" nu ar fi
făcut, desigur, decât să amâne bătălia decisivă, punând în același timp sub semnul

întrebării credibilitatea globală a Americii. Bundy a adăugat, previzionar, că ceea
ce înțelegea el prin 30 la sută posibilitate de eșec implica o situație de •genul celei
prin care trecuse Franța în 1954. în același timp, secretarul apărării, Robert
McNamara și șefii Marelui Stat Major estimau că victoria ar fi necesitat 205 000
de americani, dacă Hanoiul și Beijingul ar fi intervenit deschis.13 După cum s-a
dovedit în realitate, această cifră a reprezentat mai puțin de jumătate din numărul
de soldați pe care America i-a angajat de fapt numai împotriva Hanoiului.
Compromisul birocratic reflectă adeseori speranța subconștientă că ceva se va
întâmpla între timp și va face ca problema să se rezolve de la sine. Dar în cazul
Vietnamului nu exista nici o bază pentru asemenea speranță. Cu estimările ofi-
ciale cuprinse între 40 000 de oameni pentru un rezultat nul și 205 000 de
oameni pentru victorie, administrația Kennedy trebuie să'fi considerat angajarea
în luptă a 8 000 de soldați fie ca nefericit de neadecvată, fie ca un- prim pas în
cadrul unui rol cu mult mai important al Americii. Și cu toate că probabilitatea
de 70 la sută pentru „frânarea lucrurilor" putea să pară atrăgătoare, aceasta
trebuia pusă în balanță cu impactul global al unui dezastru asemănător cu cel pe
care-l suferise Franța.
Intenția era, în mod clar, de a spori ulterior efectivele, de vreme ce Kennedy
nu-și modificase aprecierea cu privire la ceea ce se afla în joc. La 14 martie
1961, el a spus echipei sale că reacția Statelor Unite la „agresiunea" comunistă
va fi „examinată de ambele părți ale Cortinei de fier… ca o măsură a intențiilor și
hotărârii administrației". Dacă America alegea să negocieze mai curând decât să
trimită întăriri, ea putea „fi considerată de fapt mai slabă decât Laosul".14 El a
respins propunerea Iui Chester Bowles și a lui Averell Harriman pentru o „nego-
ciere" în vederea aplicării Acordurilor de la Geneva din 1954, un eufemism
pentru abandonarea operațiunilor din Vietnamul de Sud.
Dar dacă această negociere era respinsă și întărirea militară era considerată
invitabilă, atunci un angajament american nelimitat ar fi putut fi evitat numai în
cazul în care Hanoiul ar fi bătut în retragere. Aceasta, însă, ar fi cerut o întărire
masivă, nu o simplă suplimentare a forțelor, presupunând că lucrul chiar ar fi
fost realizabil. America nu era pregătită să accepte realitatea că adevărata alegere
pe care o avea de făcut era între o angajare totală sau o retragere și că cea mai
periculoasă evoluție era escaladarea treptată.
Din nefericire, escaladarea treptată era moda zilei. Concepută cu scopul de a
opri agresiunea fără folosirea excesivă a forței, această cale avea și un obiectiv
mai larg, acela de a împiedica planurile militare să treacă înaintea deciziilor
politice, așa cum se întâmplase în ajunul primului război mondial. Reacția grada-
tă a fost concepută inițial ca o strategie în războiul nuclear – escaladarea treptată
pentru evitarea unui holocaust total. Aplicată la războiul de gherilă, această
strategie risca totuși să invite la o escaladare nesfârșită. Fiecare act de angajare
limitată presupunea pericolul de a fi interpretată ca reținere mai curând decât ca
hotărâre și, prin urmare, ar fi putut încuraja adversarul să continue să pășească
pe treptele escaladării; el ar fi putut socoti că era destul timp pentru a stabili
când anume și dacă riscurile deveneau inacceptabile.
O analiză mai atentă a mărturiilor istorice ar fi arătat că liderii de-la Hanoi nu
erau nici pe departe pe punctul de a se lăsa descurajați de teoriile strategice
ezoterice ale americanilor, că ei aveau un adevărat geniu în a învinge tehnologia
occidentală și că democrația nici nu se număra printre obiectivele lor și nici nu
era un sistem care să le trezească admirația. Bucuriile construcției pașnice nu
reprezentau o'tentație pentru acești veterani întăriți de anii de detenție solitară
din timpul francezilor și de deceniile de războaie de gherilă. Versiunea ameri-
cană a reformei le trezea disprețul. Ei luptaseră și suferiseră toată viața pentru a
întemeia un Vietnam unit comunist și pentru a scăpa de influența străină. Lupta.
revoluționară era singura lor profesie. Dacă ar fi căutat în toată lumea. America

nu ar fi putut găsi un adversar mai dificil.
Obiectivul american, conform opiniei lui Roger Hilsman, care era atunci di-
rector al Biroului de Informații și Cercetare din Departamentul de Stat, era acela
de a reduce Vietcongul la „foamete, bande de jefuitori și criminali care-și con-
sumă toate energiile pentru a supraviețui1'.1'1 Dar care război de gherilă din istorie
oferea precedentul unui asemenea rezultat? In Malaysia fusese nevoie de 80 000
de militari britanici și de un număr dublu de malaysieni ca să lupte timp de
aproape treisprezece ani pentru a învinge un inamic numărând nu mai mult de
10 000 de oameni, fără sprijin exterior semnificativ sau rețele de comunicație
sigure și cu puține șanse de a-și spori efectivele. In Vietnam, armata de gherilă
număra zeci de mii de oameni, iar nordul se organizase ca zonă din spatele fron-
tului, construise baze pe sute de mile în lungul frontierei și menținea opțiunea
permanentă de a interveni cu o armată nord-vietnameză experimentată ori de câte
ori armata de gherilă s-ar fi aflat sub o presiune prea mare.
America reușise să se pună într-o situație care în cel mai bun caz putea fi de
egalitate, potrivit cererii de 40 000 de soldați estimați de Bundy ca fiind necesari
și de care nici nu dispunea. Când Kennedy a preluat mandatul, numărul persona-
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 569
lului militar american în Vietnam era aproape de 900. Spre sfârșitul anului 1961
acesta se ridicase la 3 164; în preajma asasinării lui Kennedy, în 1963, cifra era
de 16 263, pe cale să fie ridicată și ea. în 1960, numărul americanilor morți era
de 5; în 1961, de 16; în 1963, 123, iar în 1964, ultimul an de pace dinaintea in-
trării în acțiune a unităților combatante americane, numărul se ridicase Ia mai
mult de 200. Situația militară, însă, nu cunoscuse o îmbunătățire substanțială.
Cu cât creștea rolul militar al Americii în Vietnamul de Sud, cu atât America
punea mai mult accent pe reforma politică. Și, cu cât Washingtonul devenea mai
insistent cu privire Ia schimbările interne, cu atât creștea caracterul american al
războiului, în prima trecere în revistă a situației apărării, la 28 martie 1961,
Kennedy a reafirmat tema sa centrală: că, indiferent de cât de puternice erau
armele strategice ale Americii, aceasta ar fi putut fi totuși împinsă ușor spre
periferie „de forțe subversive, de infiltrare, de intimidare, prin agresiune indi-
rectă sau nedeclarată, revoluție internă, șantaj diplomatic, război de gherilă"'1
pericole care ar fi putut fi învinse, în cele din urmă, numai prin reforme politice
și sociale care să abiliteze potențialele victime să-și vină singure în ajutor.
Administrația Kennedy a considerat un truism ceea ce s-a dovedit a fi una dintre
numeroasele dileme de nerezolvat ale Indochinei; insistența pentru reformă politică
și victorie militară simultane a creat un cerc vicios, în limite largi, gherilele erau
în situația de a hotărî intensitatea războiului și prin urmare nivelul securității,
care era, pentru moment, oarecum independent de ritmul reformei. Cu cât insecu-
ritatea era mai mare, cu atât creștea posibilitatea ca guvernul de la Saigon să de-
vină mai opresiv. Și câtă vreme Washingtonul considera că succesele gherilelor
se datorau, cel puțin parțial, întârzierii reformei, Hanoiul putea să adopte un
comportament care să determine mărimea presiunii americane asupra guvernului
de la Saigon, pe care nord-vietnamezii încercau să îl submineze. Prins între fana-
ticii ideologi de la Hanoi și neexperimentații idealiști de la Washington, guver-
nul lui Diem a adoptat o atitudine rigidă și, în cele din urmă, s-a prăbușit.
Chiar și unui lider politic mai puțin modelat de tradițiile de curte decât era
Diem i s-ar fi părut descurajant să încerce să întemeieze o democrație pluralistă
în plin război de gherilă și într-o societate fragmentată pe criterii regionale,
sectare și de clan. O lipsă de credibilitate pândea întregul demers al Americii, nu
atât pentru că liderii americani dezamăgiseră opinia publică, ci pentru că se
amăgiseră în primul rând pe ei înșiși în privința capacității lor, inclusiv aceea de

a transfera instituții americane în alte culturi, în esență, administrația Kennedy
punea în aplicare teoria wilsoniană. După cum Wilson avusese convingerea că
noțiunile americane de democrație și diplomație pu.teau fi grefate Europei sub
forma celor 14 Puncte, tot astfel și administrația Kennedy căuta sădea vietname-
zilor reguli specific americane cu ajutorul cărora să guverneze ei înșiși. Dacă
despoții din sud puteau fi înlăurați și înlocuiți cu buni democrați, conflictul dez-
lănțuit în Indochina avea să fie, cu siguranță, atenuat.
Fiecare nouă administrație americană a căutat să sporească ajutorul acordat
Vietnamului, condiționându-l de reformă. Eisenhower făcuse aceasta în 1954;
Kennedy a fost chiar mai insistent în 1961, legând creșterea masivă a ajutorului
de condiția ca Statelor Unite să li se asigure rolul consultativ la toate nivelurile
de guvernare. După cum era de așteptat, Diem a refuzat; conducătorii luptelor
pentru independență rareori apreciază meritele tutelei. Senatorul Mansfield, care
a vizitat Vietnamul la sfârșitul anului 1962, a revenit asupra unei opinii expri-
mate anterior (vezi capitolul 25), recunoscând că guvernul lui Diem „pare mai
curând îndepărtat decât apropiat de o formulă de guvernare responsabilă și
receptivă față de popor".17
Această apreciere era corectă. Totuși întrebarea esențială era în ce măsură
aceste condiții se datorau guvernării inadecvate, prăpastie! culturale dintre Vietnam
și America, ori jafului comis de gherile. Relațiile dintre administrație și Diem s-au
deteriorat pe parcursul anului 1963. Presa care transmitea știrile din Saigon, care
până atunci susținuse implicarea americană, a devenit ostilă. Criticile nu vizau
obiectivele americane, așa cum aveau să o facă mai târziu, ci posibilitatea de a face
din Vietnamul de Sud o țară democratică, necomunistă, având în continuare un
lider represiv ca Diem. Diem era chiar suspectat că ar fi avut în vedere un compro-
mis cu Hanoiul – exact ceea ce, cu câțiva ani mai târziu, un alt președinte sud-viet-
namez, Nguien Van Thieu, avea să fie acuzat de a fi respins.
Ruptura finală cu Saigonul a fost provocată de un conflict survenit între bu-
diștii sud-vietnamezi și Diem, al cărui guvern emisese un decret care interzicea
arborarea drapelelor de către secte, grupările religioase sau partidele politice.
Punând în aplicare-ordinul, soldații au tras în demonstranții protestatari budiști,
ucigând mai mulți dintre ei, la Hue, în 8 mai 1963. Protestanții ridicau o serie de
probleme reale, repede preluate de mediile de informare internaționale – deși
lipsa democrației nu se număra printre ele. Budiștii, care erau la fel de autorita-
riști ca și Diem, au refuzat să pună condiții pe care Diem le-ar fi putut satisface,
în cazul în care ar fi fost dispus să o facă. 'De fapt, problema nu era atât demo-
crația, cât puterea. Paralizat de războiul de gherilă și de propria sa lipsă de adec-
vare, guvernul-lui Diem a refuzat să facă orice concesii. Washingtonul și-a inten-
sificat presiunile pentru a-l obliga pe Diem la aceasta și a cerut îndepărtarea
fratelui acestuia, Ngo Dinh Nhu, care conducea forțele de securitate, demarche
(demers) pe care Diem l-a interpretat ca pe un joc al puterii cu scopul de a fi lăsat
la discreția dușmanilor săi. Ruptura finală s-a produs la 21 august, când agenții lui
Nhu au întreprins raiduri într-un număr de pagode și au arestat l 400 de călugări.
La 24 august, noul ambasador Henry Cabot Lodge a primit instrucțiuni să ceară
îndepărtarea lui Nhu și să-l avertizeze pe Diem că, dacă refuza, Statele Unite
erau obligate să „ia în considerare posibilitatea ca Diem însuși să nu mai poată fi
păstrat".18 Conducătorii militari ai Saigonului aveau să fie notificați oficial că
ajutorul american pe viitor depindea de îndepărtarea lui Nhu, lucru interpretat de
interlocutorii vietnamezi ai lui Lodge în sensul că Diem trebuia răsturnat de la
putere. Kennedy și McNamara au repetat ulterior în esență aceleași cereri, în
mod public. Pentru ca generalilor să nu le scape sensul aluziei, li s-a spus că
Statele Unite le vor acorda „sprijin direct în orice perioadă de interimat, în cazul

dezmembrării mecanismului central al guvernării".19 Generalilor sud-vietnamezi
le-au trebuit aproape două luni pentru a-ș'i găsi curajul de a acționa după cum îi
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 571
îndemna insistentul lor aliat, în cele din urmă, la l noiembrie, l-au răsturnat de la
putere pe Diem, ucigându-i, pe el și pe Nhu, în cursul evenimentelor.
încurajând răsturnarea lui Diem, America și-a materializat implicarea în
Vietnam, în esență, orice război revoluționar pune în discuție legitimitatea gu-
vernamentală; subminarea acesteia este scopul principal al gherilelor. înlătura-
rea lui Diem a servit Hanoiului pe tavă acest obiectiv. Ca o consecință a
stilului feudal de guvernare al lui Diem, îndepărtarea sa a afectat fiecare nivel
al administrației civile, până la cel rural. Autoritatea trebuia acum reconstruită
din temelii. Și istoria ne învață această regulă de fier a revoluțiilor: cu cât este
mai extinsă eradicarea autorității existente, cu atât succesorii acesteia trebuie
să se bazeze pe puterea brută pentru a se instala. Pentru că, în final, legitimi-
tatea implică o acceptare a autorității fără constrângere; absența ei transformă
orice competiție într-o încercare a forțelor, înaintea loviturii existase perma-
nent, cel puțin în teorie, posibilitatea ca America să refuze să se implice direct
în operațiuni militare, în mare măsură așa cum făcuse Eisenhower când se re-
trăsese în ultimul moment, înaintea atacului asupra Dien Bien Phu, cu aproape un
deceniu mai devreme. De vreme ce lovitura de stat fusese justificată prin nece-
sitatea de a facilita o continuare mai eficace a războiului, retragerea dispărea ca
opțiune politică.
îndepărtarea lui Diem nu a condus la strângerea poporului în jurul genera-
lilor, așa cum sperase Washingtonul. Deși The New York Times a salutat lovitura
de stat ca pe o oportunitate „în sensul îndepărtării pericolului unor viitoare
năvăliri comuniste în întreaga Asie de Sud-Est"20, ceea ce s-a întâmplat a fost
exact contrariul. Suportul unei societăți pluraliste este reprezentat de consensul
asupra valorilor fundamentale, ceea ce limitează implicit pretențiile indivizilor
sau grupurilor aflate în competiție, în Vietnam, acest consens fusese slab de la
bun început. Lovitura de stat a distrus structura care fusese construită timp mai
bine de un deceniu, lăsând în loc de grup de generali rivali, lipsiți de experiență
politică sau de aderență politică.
Numai pe parcursul anului 1964, au avut loc încă șapte schimbări de guvern,
dintre care nici unul nu a adus măcar o umbră de democrație, și care au fost,
toate, rezultatul unor lovituri de stat de un fel sau altul. Succesorii lui Diem,
lipsiți de prestigiul acestuia ca naționalist și ca întruchipare a mandarinilor de
odinioară, nu au prea avut o altă alegere decât aceea de a transfera americanilor
războiul, în urma răsturnării lui Diem se susținea, în mod justificat, că „problema
nu era cum să fie încurajat în Vietnamul de Sud un regim pe care America să-l
poată sprijini, ci aceea de a găsi unul care să sprijine America în continuarea
luptei sale împotriva comuniștilor ca jubilau"21.
Negustorii puterii de la Hanoi au sesizat imediat prilejul .ce li se oferea. O
ședință din decembrie 1963 a Comitetului Central al Partidului Comunist a stabilit
noua strategie: unitățile de gherilă aveau să fie întărite, iar infiltrarea în sud acce-
lerată. Și mai important încă, urmau să fie introduse unitățile regulate nord-vietna-
meze: „Este timpul ca Nordul să sporească ajutorul acordat Sudului, Nordul trebuie
să acorde o mai mare importanță rolului său de bază revoluționară pentru întreaga
națiune."22 Curând după aceea, divizia a 325-a, regulată, a Vietnamului d6 Nord
și-a început deplasarea către sud. înaintea loviturii de stat, infiltrația din nord
constase în mare măsură din sudicii care fuseseră regrupați în 1954; după aceea,
procentul de nordici a crescut în mod constant până când, după ofensiva Tet din
1968, aproape toți cei infiltrați erau nord-vietnamezi. O dată cu intrarea unită-

ților armate regulate nord-vietnameze, ambele părți au trecut Rubiconul.
La puțin timp după căderea lui Diem, Kennedy a fost asasinat. Noul preșe-
dinte, Lyndon Baines Johnson, a interpretat intervenția unităților regulate
nord-vietnameze drept un caz clasic de agresiune deschisă. Diferența consta în
aceea că Hanoiul punea în aplicare o strategie, în timp ce Washingtonul nu avea
decât teorii care se concurau între ele, fără ca vreuna să fie dusă până la capăt.
Suspendată între dorința sa de a obține o victorie nemilitară și presimțirea
unui dezastru militar, America se afla în fața unui tragic impas. La 21 decembrie
1963, McNamara raporta noului președinte că situația securității în interiorul
Vietnamului de sud devenise foarte neliniștitoare. America nu mai putea evita
alegerea care fusese permanent implicită: escaladarea puternică a implicării sale
militare sau prăbușirea Vietnamului de Sud. Administrația Kennedy se temuse să
intre în război de partea unui aliat nedemocratic; administrația Johnson se temea
să abandoneze noul guvern, nedemocratic, de la Saigon mai mult decât să
participe la război.
Privind înapoi, ultimul moment în care America s-ar fi putut retrage din
Vietnam la un preț acceptabil – deși greu de suportat – ar fi fost fie imediat
înainte, fie imediat după ce Diem a fost răsturnat de la putere. Administrația
Kennedy a avut dreptate când a apreciat că nu putea câștiga cu Diem. Adminis-
trația Johnson s-a înșelat când a crezut că putea câștiga cu succesorii acestuia, în
lumina celor petrecute în urma loviturii de stat ar fi fost mai ușor pentru America
să se dezangajeze lăsându-l pe Diem să cadă pradă propriilor greșeli sau, cel
puțin, nepunându-se în calea negocierilor cu Hanoiul, de plănuirea cărora era
acesta suspectat. La o analiză a situației, Kennedy avusese dreptate să respingă
oricare dintre aceste variante pe motivul că ele ar fi condus în mod inevitabil la o
victorie comunistă. Problema era că America nu era pregătită nici să înfrunte
implicațiile remediului, nici să accepte rezultatul probabil al cursului lucrurilor
lăsate în voia lor.
Unii dintre foștii membri ai administrației Kennedy au susținut că, după ale-
gerile prezidențiale din 1964, președintele lor intenționa să retragă forțele ameri-
cane, ale căror efective erau atunci în curs de suplimentare. Alții, cel puțin la fel
ie bine plasați, au dezmințit acest lucru. Tot ce se poate spune despre intenția
finală a lui Kennedy este că fiecare întărire succesivă a forțelor djn Vietnam îi
Scea alegerea mai jclară, iar consecințele, fie ale angajării, fie ale retragerii, mai
lureroase și mai costisitoare. Și cu fiecare lună care trecea, miza Americii era tot
nai mare, la început doar pe plan militar, dar foarte curând și sub aspectul po-
liției sale internaționale.
Asasinarea lui Kennedy a făcut ca desprinderea Americii din Vietnam să fie
i mai dificilă. Dacă într-adevăr Kennedy ar fi avut revelația că America se
ngajase într-un curs ce nu putea fi susținut, el nu trebuia să-și modifice decât
ropria hotărâre; Johnson, însă, ar fi trebuit să arunce peste bord ceea ce apărea a
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 573
fi politica unui onorat predecesor dispărut. Aceasta s-a întâmplat mai ales pentru
că nici unul dintre consilierii pe care i-a moștenit de la Kennedy nu a recomandat
dezangajarea (cu excepția notabilă a subsecretarului de stat George BalI, care
însă nu făcea parte din cercul apropiaților). Ar fi trebuit un lider cu o într-adevăr
extraordinară'încredere în sine și știință de a organiza o retragere de asemenea
amploare, la atât de puțin timp de la învestire. Iar când era vorba despre proble-
mele de politică externă, Johnson era extrem de nesigur pe sine.
Privind retrospectiv, ar fi fost bine ca noul președinte să fi întreprins o analiză
care să stabilească dacă obiectivele militare și politice în numele cărora America
investise atât de mult puteau fi atinse, prin ce mijloace și în ce interval de timp –

dacă, într-adevăr, înseși premisele care generaseră aceste angajamente erau
corecte. Lăsând la o parte faptul că Johnson i-a găsit pe sofisticații asistenți moș-
teniți de Ia Kennedy unanimi în favoarea încercării de a câștiga în Vietnam (cu
excepția, iarăși, a lui George BalI), este neîndoios că rezultatul, în urma întocmi-
rii unei astfel de analize, ar fi fost semnificativ diferit. Departamentul Apărării,
al lui McNamara, și personalul Casei Albe, de sub ordinele lui Bundy, erau
împătimiți ai analizelor. Cei doi erau oameni de o inteligență extraordinară. Ceea
ce le lipsea erau criteriile de apreciere a unei provocări atât de diferite de expe-
riența și ideologia americană.
Motivația inițială a Americii pentru a se implica fusese aceea că pierderea
Vietnamului ar fi condus la căderea Asiei necomuniste și la adaptarea Japoniei la
comunism, în termenii acelei analize, apărând Vietnamul de Sud, America lupta
pentru ea însăși, indiferent dacă Vietnamul de Sud era democratic sau putea fi
făcut să devină astfel cândva. O astfel de analiză, însă, era pentru americani prea
geopolitică și orientată înspre putere și de aceea a fost curând luată de valul
idealismului wilsonian. O administrație după alta încercaseră să-și asume o dublă
sarcină, ale cărei părți erau greu de realizat chiar și separat: înfrângerea unei
armate de gherilă cu baze sigure, răspândite pe un contur extins, și democrati-
zarea unei societăți lipsite de orice tradiție a pluralismului.
In cazanul Vietnamului, America a avut de învățat că există limite chiar și
pentru cele mai sacrosancte credințe, și a fost forțată să accepte prăpastia ce
poate apărea între putere și principii. Tocmai pentru că refuza să primească lecții
atât de contrare experienței sale istorice, America a găsit și că este extraordinar
de dificil să se împace cu situația. Astfel că suferința legată de aceste două
frustrări a fost rezultatul celor mai bune, nu al celor mai rele trăsături ale ei.
Respingerea de către America a interesului național ca bază a politicii externe
aruncase țara în voia valurilor unei mări de moralism nenuanțat.
In august 1964, un presupus atac nord-vietnamez asupra distrugătorului
Maddox a condus la o lovitură de răspuns a Americii împotriva Vietnamului de
Nord aproape unanim susținută de Senat prin așa-numita Rezoluție a Golfului
Tonkin. Această rezoluție a fost folosită la rândul ei pentru justificarea raidurilor
aeriene de represalii cu câteva luni mai devreme, în februarie 1965, un atac
asupra birourilor consilierilor americani din orașul Pleiku, situat în centrul zonei
muntoase, a declanșat un raid american de represalii asupra Vietnamului de
Nord, care s-a transformat rapid într-o campanie de bombardare sistematică,
având numele de cod „Rolling Thunder". în iulie 1965, unitățile combatante
americane erau deplin angajate, iar prezența trupelor americane a început să
sporească, ajungând la 543 000 de soldați la începutul anului 1969.
Ca urmare, întrebarea dacă administrația Johnson fusese absolut sinceră cu
poporul american în legătură cu atacul asupra distrugătorului Maddox a devenit
parte a tot mai acerbei controverse în legătură cu Vietnamul. Ea a fost folosită
pentru a discredita atât Rezoluția Golfului Tonkin, cât și participarea Americii în
război. Fără îndoială, Rezoluția Golfului Tonkin nu s-a bazat pe o prezentare com-
pletă a faptelor, lăsând chiar și loc de confuzie asupra luptei. Dar nici nu a consti-
tuit un factor important pentru angajarea Americii în lupteje terestre din Vietnam.
Mai curând, ea a fost un mic pas pe un drum care ar fi purtat America spre aceeași
destinație, având în vedere convingerile tuturor personalităților de Ia conducere.
Metodele folosite pentru realizarea Rezoluției Tonkin nu ar mai fi posibile
astăzi și democrația americană este garanția acestui lucru. In același timp, nici
tactica și nici sinceritatea lui Johnson nu au fost în mod semnificativ diferite de
cele ale lui Franklin Delano Roosevelt când acesta împinsese America spre im-
plicarea în cel de-al doilea război mondial – de exemplu relatarea lui Roosevelt

nu tocmai sinceră a torpilării distrugătorului Greer, pretextul angajării Americii
într-un război naval în Atlantic, în 1941. în fiecare dintre cazuri, un președinte
definea unilateral ceea ce America nu ar fi tolerat: victoria germană în anii '40;
preluarea controlului asupra Indochinei în anii '60. Ambii președinți erau -pre-
gătiți să pună forțele'militare ale țării lor în calea răului și să răspundă, în cazul
în care răul li s-ar fi întâmplat, așa cum părea să fie cazul, în fiecare dintre
cazuri, decizia finală de a intra în război s-a bazat pe considerații care mergeau
mult mai departe de incidentele imediate.
Coșmarul Vietnamului a fost nu calea pe care a intrat America în război, ci
motivul pentru care a făcut acest lucru fără o evaluare mai atentă a costurilor și a
rezultatelor posibile. O națiune nu trebuie să-și trimită o jumătate de milion din
tinerii săi pe un continent îndepărtat sau să-și pună în joc poziția internațională și
coeziunea internă atâta timp cât liderii săi nu-și pot preciza obiectivele politice și
nu pot oferi o strategie realistă de a Ie realiza, așa cum a făcut președintele Bush
mai târziu, în Războiul din Golf. Washingtonul ar fi trebuit să-și pună două întrebări
esențiale: Exista oare posibilitatea de a institui democrația și de a obține victoria
militară mai mult sau mai puțin simultan? Sau chiar mai important, aveau oare
beneficiile să justifice costurile? Președinții sau consilierii acestora care au anga-
jat America în lupte de uscat în Vietnam au luat de bun răspunsul afirmativ.
Purtarea cu succes a unui război de gherilă presupune combinarea subtilă a
strategiilor militare cu cele politice. Liderii militari americani, însă, nu au con-
simțit niciodată cu ușurință să acorde acțiunile militare cu obiectivele politice.
Pe parcursul Războiului din Vietnam, mijloacele au fost insuficiente pentru
obiectivele declarate, iar obiectivele erau realizabile – dacă erau într-adevăr –
numai cu riscuri pe care Washingtonul nu era pregătit să și le asume.
Una din lecțiile principale ale Războiului din Coreea ar fi trebuit să fie aceea
că războaiele prelungite și fără rezultate clare erau de natură să spulbere
consensul intern al Americii. însă Washingtonul părea să fi extras exact opusul
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 575
acestei lecții: că sursa frustrării din Coreea fusese înaintarea Iui MacArthur către
Yalu și încercarea sa de a obține o victorie totală, în această lumină, rezultatul
Războiului din Coreea a fost reinterpretat ca succesul de a fi împiedicat o victorie
a chinezilor. Implicarea Americii în Vietnam a fost în mod conștient limitată la
un obiectiv similar: fără a provoca intervenția chineză, să se demonstreze Vietna-
mului de Nord că nu i se permitea să ocupe Vietnamul de Sud și că, prin urmare
singura sa alegere era negocierea. Dar negocierea în ce- scop – mai ales cu un
dușman care punea semnul egalității între compromis și înfrângere? Liderii ame-
ricani uitaseră cu siguranță că ultimii doi ani ai Războiului din Coreea și perioada
lui McCarthy aproape dezbinaseră o societate americană care-și pierduse răb-
darea în fața prelungirii situației de impas.
în mod teoretic, numai două strategii au șanse de a se impune într-un război
de gherilă. Una este în esență defensivă și urmărește să scoată populația de sub
controlul adversarului. Această strategie necesită stabilirea unei securități aproa-
pe totale pentru o parte a populației suficient de mare încât câștigul gherilelor în
rândul celeilalte părți a populației să nu fie în măsură să le asigure o bază poli-
tică coerentăă. Se pare că generalul Maxwell Taylor a avut o astfel de strategie
în vedere atunci când a recomandat stabilirea unei serii de enclave protejate de
forțele americane în timp ce armata sud-vietnameză încerca să prevină consoli-
darea unei zone comuniste clar definite, fără să încerce să țină sub control zi și
noapte până la ultimul district. A doua strategie posibilă consta în atacarea unor
ținte pe care armata de gherilă trebuia să le apere, precum zonele de retragere,
depozitele de provizii și bazele interne – de exemplu, prin interzicerea accesului
pe Calea Ho Chi Minh cu forțele terestre și prin blocada asupra porturilor din

Vietnamul de Nord și Cambodgia care deserveau taberele. Această strategie – cel
puțin teoretic – ar fi putut să aibă ca rezultat relativ rapidul război de uzură pe
care îl dorea cu disperare armata americană, și să forțeze un rezultat negociat.
Ceea ce nu putea funcționa era strategia pe care de fapt o adoptase America:
mirajul stabilirii unei securități de 100 la sută în 100 la sută din teritoriul țării și
încercarea de a epuiza gherilele prin operații de tipul urmărește-și-distruge.
Oricât de mare ar fi fost o forță expediționară, ea nu se putea dovedi niciodată
suficientă împotriva unui dușman ale cărui linii de aprovizionare se aflau în afara
Vietnamului, și care poseda zone de retragere extinse și era animat de o voință
sălbatică. La sfârșitul anului 1966, primul-ministru nord-vietnamez Pham Van
Dong i-a spus lui Harrison Salisbury de la The New York Times că, deși Statele
Unite erau mult mai puternice din punct de vedere militar, ele vor pierde războiul
în cele din urmă, deoarece existau mult mai mulți vietnamezi decât americani
gata să moară pentru Vietnam și să lupte oricât de mult timp ar fi trebuit pentru a
supraviețui americanilor.23 Aprecierea lui s-a dovedit corectă.
Johnson a respins cu fermitate orice „extindere" a războiului. Washingtonul
se convinsese că cele patru state din Indochina erau entități separate, chiar dacă
timp de două decenii, fuseseră tratate ca scenă unică de către comuniști, care
folosiseră o strategie coordonată în privința tuturor acestor țări. Mai mult decât
atât, evaluările cu privire la contextul general internațional îndreptaseră atenția
Washingtonului mai mult asupra intervenției chineze, făcându-l să ignore decla-
rația lui Lin Biao, conform căreia armatele Chinei nu aveau să treacă granița,
declarație reiterată de Mao în prezența lui Edgar Snow, un jurnalist american
simpatizant al comunismului chinez: conform spuselor lui Mao, China nu avea
trupe în afara propriilor frontiere și nu avea nici o intenție să se lupte cu nimeni,
decât în cazul în care îi era atacat teritoriul.24 Așa s-a întâmplat că, în două răz-
boaie aflate la distanță de un deceniu și jumătate, America a plătit prețul pentru a
nu fi luat în serios declarațiile Chinei: în Coreea, a ignorat avertismentele Chinei
și s-a îndreptat către Yalu, provocând intervenția chineză; în Vietnam, a ignorat
asigurările date de chinezi că nu vor interveni, respingând singura strategie care
ar fi putut aduce victoria Americii.
îngrijorat în legătură cu o intervenție chineză, hotărât să păstreze opțiunea
relaxării tensiunilor cu Uniunea Sovietică și dornic să mențină un consens în
spatele programului său intern Great Society, Johnson a optat pentru jumătăți de
măsură, ceea ce a pus în joc poziția pe plan internațional a Americii fără să ducă
la atingerea obiectivelor declarate, încercând să împace obiectivul înfrângerii
unei conspirații globale cu dorința de a evita un conflict global, politica ameri-
cană nu a reușit decât să pară că se contrazice singură.
Despre un război de uzură nu putea fi vorba atâta timp cât gherilele erau în
măsură să aleagă când și unde avau să lupte. Operațiunile aeriene împotriva
Vietnamului de Nord, menite să accentueze constant inconvenientele provocate,
s-au dovedit neconcludente, deoarece sistemul de transport nord-vietnamez era
prea rudimentar pentru a fi paralizat și prea neînsemnat pentru a servi drept țintă
nevralgică. Situația de impas servea interesele Hanoiului – mai ales că ea se putea
limita la teritoriul Vietnamului de Sud și provoca pierderi grele americanilor. Toate
aceste nereușite au făcut să crească opoziția față de război în America – o opoziție
al cărei punct comun a devenit apelul de a înceta chiar campania de bombarda-
mente, care avea rolul să atragă atenția Hanoiului că nu putea câștiga.
Washingtonul încerca să demonstreze că agresiunea nu merită și că războiul
de gherilă nu avea nici un viitor. Ceea ce nu a reușit să înțeleagă a fost cum își
calcula adversarul costurile și beneficiile. Johnson credea că ieșirea consta în a
demonstra moderație, în a liniști Hanoiul și în a propune un compromis. Dar

toate acestea erau mai curând de natură să încurajeze Hanoiul în a persista, iar, în
timp, America să înțeleagă că nu există recompensă pentru ceea ce se pierde prin
moderație. Johnson a explicat obiectivele Americii în felul următor:
Noi nu încercăm să desființăm Vietnamul de Nord. Noi nu încercăm să-i schimbăm
guvernul. Noi nu încercăm să stabilim baze permanente în Vietnamul de Sud…
… noi suntem acolo pentru că încercăm să-i facem pe comuniștii din Vietnamul de
Nord să înceteze să tragă în vecinii lor… să demonstrăm că lupta de gherilă, inspirată
de o națiune împotriva altei națiuni, nu va reuși niciodată… noi trebuie să continuăm
până când comuniștii din Vietnamul de Nord își vor da seama că prețul agresiunii este
prea ridicat – și vor încuviința fie la o reglementare pașnică, fie la încetarea luptei…2'
El dorea să-i determine pe comuniștii de la Hanoi să înțeleagă că:
… în clipa când vă veți da seama că o victorie militară iese din discuție și renunțați la fo-
losirea forței, ne veți găsi dispuși și gata să facem același lucru… Noi dorim o pace ono-
rabilă în Vietnam, în mâinile voastre se află cheia păcii. Nu aveți decât să o răsuciți.26
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 577
Johnson nu merita ura și ridicolul pe care le-au inspirat asemenea apeluri. La
urina urmei, nu făcea decât să reafirme adevăruri tradiționale americane. Dar nici
el și nici societatea din care făcea parte nu aveau noțiunile necesare pentru a
înțelege un adversar pentru care asemenea asigurări erau derizorii; mai mult, un
adversar pentru care definiția americană a compromisului suna ca un apel la
capitulare în lupta de o viață.
Pentru liderii duri și devotați de la Hanoi, conceptul de stabilitate nu avea un
sens operațional. Ei își petrecuseră viața adultă luptând pentru libertate, mai întâi
împotriva Franței, iar acum împotriva unei superputeri. în numele comunismului,
ei provocaseră suferințe incredibile propriului popor. „A.-și lăsa vecinul în pace"
era un lucru pe care liderii de la Hanoi erau, în mod firesc, incapabili să îl facă.
Bismarck declarase odată că unitatea germană nu se va realiza niciodată prin dis-
cuții, ci prin „sânge și fier", ceea ce corespundea cu siguranță viziunii Hanoiului
asupra unității vietnameze.
Americani de toate convingerile continuau să facă apel la Hanoi pentru ca
acesta să participe la găsirea unei soluții democratice și își frământau mintea
pentru a concepe scheme electorale acceptabile. Dar nici una dintre temele
gândirii americane în domeniul problemelor internaționale nu a prezentat pentru
Hanoi nici cea mai mică atracție, decât ca instrument pentru provocarea confu-
ziei în rândul americanilor, întemeietor al uneia dintre cele mai severe dictaturi
din lume, Biroul Politic de la Hanoi nu ar fi acceptat niciodată să devină un
simplu partid politic între celelalte din sud. Hanoiul nu avea nici un motiv să
renunțe la folosirea forței; în definitiv, era inevitabil să câștige, atâta timp cât nu
pierdea, și este sigur că nu pierdea – într-adevăr, strategia americană, care urmărea
în mod explicit un rezultat nul, nu îngăduia ca Hanoiul să piardă. Programul de
reconstrucție masivă, deschis tuturor, pe care l-a oferit Johnson, a bătut la porți
închise.27 Hanoiul dorea victoria, nu ajutor pentru dezvoltare, și, cu aroganța
caracteristică, a acționat ca și cum nu era deloc nevoie să aleagă între cele două.
De îndată ce opinia publică americană s-a întors împotriva războiului, criticii
lui Johnson l-au acuzat și mai virulent pentru impasul diplomatic, în măsura în
care aceste acuzații suge'rau că Johnson nu era dispus să negocieze, ele erau
neîntemeiate. Nerăbdarea lui Johnson de a începe negocieri era atât de evidentă
încât se expunea pericolului autoînfrângerii. Acest lucru a convins Hanoiul că
amânarea putea aduce oferte și mai generoase. Johnson a ordonat repetate în-
treruperi ale bombardamentului (în memoriile sale, el' menționează șaisprezece),
spulberând orice îndoială că Statele Unite erau gata să plătească un preț de
intrare fără egal pentru a porni negocierile; Hanoiul avea toate motivele să facă
acest preț cât mai mare posibil.
Personal, am fost implicat într-una dintre inițiativele care ilustrau atât dorința

administrației Johnson de a negocia, cât și iscusința Hanoiului de a pune această
dorință în serviciul propriilor interese. Angajarea mea personală în Vietnam s-a
petrecut treptat. Pe tot parcursul anilor '50, preocupările mele în domeniul po-
liticii externe se concentraseră asupra Europei și strategiei nucleare. Din admi-
nistrația Kennedy făceau parte multe persoane pe care le admiram și am fost fa-
vorabil efortului acesteia de a soluționa problema Indochinei, fără însă ca proble-:>/» U1FLUMA|1A
mă să mă preocupe prea mult. Am început să reflectez serios asupra Vietnamului
după trei vizite în acea țară, în 1965 și 1966, în calitate de consultant în
chestiunea pacificării în cadrul Lojei Ambasadorilor. Aceste vizite mi-au oferit
prilejul de a călători în multe dintre provinciile Vietnamului de Sud și să port
discuții cu așa-numiții raportori provinciali ai ambasadei americane – un grup
extraordinar de tineri funcțioanri în serviciul extern, capabili și devotați, aflați în
diferite regiuni ale țării. Aceste vizite m-au convins că războiul nu putea fi
câștigat cu strategia curentă și că America trebuia să iasă din acea situație prin
negocieri cu Hanoiul, deși nu aveam o idee precisă asupra conținutului unor
asemenea negocieri.
In vara anului 1967, am participat la una din așa-numitele Conferințe
Pugwash ale oamenilor de știință interesați de problema dezarmării nucleare. Doi
participanți, care aflaseră de vizitele mele în Indochina, m-au abordat cu ceea ce
părea a fi o propunere ciudată. Raymond Aubrac, un funcționar din Organizația
Mondială a Sănătății, îl cunoscuse pe Ho Chi Minh în 1946, când îl găzduise pe
liderul comunist vietnamez în casa lui de la Paris, pe parcursul negocierilor cu
Franța. Aubrac s-a oferit să viziteze Hanoiul, însoțit de un coleg, om de știiință
din Mișcarea pentru pace, Herbert Marcovich, pentru a discuta personal cu
Ho Chi Minh subiectul negocierilor. L-am informat pe Bundy, care devenise secre-
tar de stat adjunct, și pe secretarul apărării, McNamara. Ei au încurajat vizita, cu
condiția ca cei doi oameni de știință să călătorească în calitate de persoane parti-
culare și să nu pretindă să reprezinte punctul de vedere oficial american.
Aubrac și Marcovich au călătorit la Hanoi, unde au fost primiți de Ho Chi Minh.
După ce a încheiat ritualul condamnării „agresiunii" americane, Ho Chi Minh a
sugerat că Hanoiul ar fi dispus să negocieze, cu condiția ca America să înceteze
bombardamentele asupra Vietnamului de Nord. Mai Van Bo, reprezentantul
diplomatic al Hanoiului la Paris, a fost desemnat să mențină contactul oficial.
Au urmat .jTiai multe schimburi, realizate printr-o procedură complicată și
categoric nediplomatică. Deoarece Hanoiul nu comunica direct cu Washingtonul
înaintea unei întreruperi a bombardamentului, eu, ca cetățean particular, serveam
drept intermediar. Chiar și așa, Hanoiul, punând deoparte și ultimul dram de
disponibilitate pentru negociere, nu își autoriza reprezentantul să trateze nici
măcar cu un neoficial american. Astfel, mesajele îmi erau trimise mie de la
Washington, de obicei de către secretarul McNamara, apoi treceau de la mine la
cei doi francezi, care le transmiteau lui Mai Van Bo, însoțite de orice explicații
eram autorizat să ofer. McNamara dorea sfârșitul războiului și m-a implorat în
repetate rânduri să obțin de la interlocutorii mei invizibili orice indiciu, oricât de
indirect, care să-i permită să promoveze cauza unei soluții negociate.
Am participat la o parte a întâlnirii dintre președintele Johnson și consilierii
săi, în timpul căreia s-a pregătit oferta finală americană. A fost o experiență
tristă. Era clar că instinctiv Johnson era împotriva opririi bombardamentelor.
Nesigur pe el cum era în materie de politică externă, Johnson acumulase sufi-
cientă experiență în politică pentru a se îndoi de avantajul de a deschide o nego-
ciere pe baza unei concesii unilaterale. Totuși, supus unor aspre critici interne și
nefiind dispus să treacă peste opinia consilierilor săi care doreau să facă apel la
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 579
diplomație, el dorea cu disperare să pună capăt războiului, în cele din urmă,
Johnson a cedat. Rezultatul a fost așa-numita Formula Sân Antonio, la care s-a

ajuns după ce au ieșisem din încăpere, formulă pe care Johnson a prezentat-o
într-un discurs ținut în acel oraș, la 29 septembrie 1967:
Statele Unite sunt gata să oprească orice bombardament aerian sau naval asupra
Vietnamului de Nord, dacă aceasta va conduce imediat la discuții fructuoase. Desigur,
noi presupunem că pe durata desfășurării discuțiilor, Vietnamul de Nord nu va profita
de încetarea sau limitarea bombardamentului.
Formula Sân Antonio a fost unul dintre punctele de cotitură decisive ale răz-
boiului. America s-a oferit să oprească acțiunea militară împotriva Vietnamului
de Nord – o obligație precisă – în schimbul unor discuții „productive", atâta timp
cât Hanoiul nu profita de oprirea bombardamentelor. Nu se avansa nici un
criteriu care să definească termenii „productiv" sau „a profita". Totuși, după ce
și-a demonstrat capacitatea de a manipua dezbaterea internă americană, Hanoiul
putea fi aproape sigur că orice încercare americană de a abroga oprirea bombarda-
mentelor avea să fie deopotrivă controversată și de durată. Desigur, a nu „profita"
de pe urma opririi bombardamentelor nu părea să oblige Hanoiul să înceteze
războiul de gherilă sau să renunțe la ceva din ceea ce deja făcea; cel mult, preve-
derea însemna că Hanoiul nu trebuia să dezvolte o strategie învingătoare.
Era caracteristic tacticilor de negociere ale Hanoiului să refuze chiar și o
ofertă practic unilaterală, într-adevăr, Hanoiul a folosit oferta ca plasă de sigu-
ranță pentru protejarea efortului militar total pe care urma să îl dezlănțuie, în
câteva zile, canalul meu de legătură cu Hanoiul a fost distrus. Nord-vietnamezii,
considerând că prețul opririi bombardamentelor de către America era tot atât de
modest pe cât era de greu de înțeles, au încercat să mărească presiunea asupra lui
Johnson înainte de a se așeza la masa tratativelor și de a accepta propunerea.
Ofensiva Tet avea să urmeze peste câteva luni.
Hanoiul intuise corect că nemulțumirea crescândă a americanilor nu va tolera
un rezultat nul în Vietnam, la fel cum se întâmplase și în Coreea. Totuși, exista o
diferență calitativă în natura celor două controverse interne ce s-au succedat,
înțelepciunea Americii de a se fi implicat în Coreea nu fusese pusă niciodată sub
semnul întrebării; dezacordul privise măsurile necesare pentru reușită, în privința
Vietnamului, consensul larg pe care se bazase la început politica Statelor Unite se
evaporase brusc, în Coreea, criticii administrației ar fi vrut ca Statele Unite să
facă mai mult; alternativa lor la politica lui Truman fusese strategia de escala-
dare a lui MacArthur. în Vietnam, majoritatea covârșitoare a criticilor cereau
reducerea efortului american – și, cu timpul, abandonarea sa definitivă; opiniile
lor mergeau de la modificarea strategiei Americii până la retragerea necondi-
ționată, în Coreea, adversarii Americii ar fi avut de înfruntat o alternativă mult
mai rea în cazul în care opoziția și-ar fi impus punctul de vedere, în Vietnam, o
dată ce extinderea dezacordurilor pe plan intern a devenit evidentă, Hanoiul a
înțeles rapid că o diplomație menținută într-un punct mort, combinată cu presiuni
militare, avea să lucreze în favoarea sa. Administrația Johnson ar fi pus situația
580 DIPLOMAȚIA
de impas pe seama lipsei de inițiativă diplomatică, iar piederile continue suferite
de americani aveau să conducă la apeluri pentru restrângerea, dacă nu chiar la
abandonarea războiului.
Critica la adresa politicii americane în Vietnam a început destul de conven-
țional, prin exprimarea unor întrebări privind posibilitatea de câștigare a războiu-
lui și relația dintre scopuri și mijloace. La 11 martie 1968, Walter Lippmann a
aplicat Vietnamului deja bine stabilita sa critică la adresa îngrădirii. America,
susținea el, se extinsese peste măsură, iar politica de îngrădire distrugea orice
echilibru rațional între obiectivele naționale și resursele pe baza cărora puteau fi
atinse aceste obiective:
Problema este că obiectivele războiului său [al lui LBJ] sunt nemăsurate: ele promit
pacificarea întregii Asii. Pentru astfel de obiective nemăsurate nu este posibil să

câștigi un război prin mijloace limitate. Deoarece obiectivele noastre sunt nemăsurate,
vom fi cu siguranță „înfrânți".
Pentru a simboliza irelevanța categoriilor tradiționale ale gândirii când era
vorba despre Vietnam, Lippmann a plasat cuvântul „înfrângere" între ghilimele,
semnificând că Vietnamul era nesemnificativ pentru securitarea americană. Re-
tragerea, în această perspectivă, avea să întărească poziția globală a Americii.
Același lucru fusese subliniat și în 1966, când senatorul Fulbright criticase
Statele Unite pentru a fi devenit victime ale „aroganței puterii", confundându-și
„puterea cu virtutea și responsabilitățile majore cu o misiune universală"™. Cu
mai puțin de doi ani înainte, Fulbright îl mustrase pe de Gaulle pentru a fi făcut
„situația și mai confuză", propunând ca Vietnamul să fie neutralizat. La acel
moment, Fulbright avertizase că o asemenea evoluție ar putea „pune în mișcare o
înlănțuire neprevăzută de evenimente, deoarece ea [Franța] nu este nici o forță
militară majoră, nici o forță economică majoră în Orientul îndepărtat și este, prin
urmare, puțin probabil să poată controla sau influența în mod esențial evenimen-
tele pe care inițiativa sa le-ar putea precipita", în 1964, Fulbright detectase doar
două opțiuni „realiste": „extinderea conflictului, într-un fel sau altul, sau un efort
reînnoit de a sprijini capacitatea Vietnamului de Sud de a continua cu succes
războiul, la nivelul său actual."3
Ce se întâmplase în numai doi ani pentru a-l convinge pe senator să coboare
statutul Vietnamului de la vital la periferic? Și de ce era interpretat ca aroganță
faptul că Johnson pusese în aplicare, între timp, ambele recomandări ale lui
Fulbright? Liderii americani, credincioși tradițiilor lor naționale, nu fuseseră
mulțumiți să fundamenteze chestiunea ajutorului american către Vietnam pe
rațiuni de securitate care, mai curând sau mai târziu, puteau da naștere unor
dispute pe tema raportului dintre costuri și beneficii, înfățișând problema în
termenii aducerii democrației în Asia de Sud-Est, ei au lăsat-deoparte orice punct
de oprire logic pentru angajare și, după cum s-a întâmplat, pentru dezangajare.
Criticii războiului au străbătut același drum ca și conducătorii care îl purtau,
numai că în sens opus. Ei au început prin a fundamenta concluzii pe temeiuri
eminamente practice: războiul nu putea fi câștigat, costurile depășeau benefi-
ciile, iar America se extindea prea mult. Dar criticii, care erau produsul aceluiași
VIETNAM: DRUMUL UiM'tKAKll D5I
idealism american, și-au extins rapid critica în planul moral, în două etape: în
primul rând, motivând că sub aspect moral exista de fapt o mică diferență între
Hanoi și Saigon, ceea ce anula dintr-un condei baza ideologică a războiului; în al
doilea rând, pentru că persistența Americii în război nu reflecta o fisură în
raționamentul practic, ci un viciu moral intim sistemului american. Ca rezultat, o
politică ce beneficiase de un suport cvasiuniversal s-a transformat, pe parcursul a
doi ani, într-un act de acuzare la adresa moralității1 întregii politici externe a
Americii și, doar puțin mai târziu, într-o critică a societății americane înseși.
In perioada postbelică, America avusese norocul de a nu fi obligată să aleagă
între convingerile morale și analizele sale strategice. Toate deciziile sale impor-
tante fuseseră ușor justificate prin intenția de a promova democrația și de a se
opune agresiunii. Vietnamul de Sud, însă, nici măcar printr-un efort de imagina-
ție nu putea fi calificat drept democratic. Toate regimurile care i-au succedat lui
Diem s-au simțit asediate; generalii sud-vietnamezi, care până atunci fuseseră
necunoscuți publicului, nu erau prea nerăbdători să-și testeze popularitatea la
urne. Un argument convingător l-ar fi putut constitui faptul că noii conducători
de la Saigon erau mult mai puțin represivi decât cei de la Hanoi. Acest argument
a fost exprimat, de altfel, adesea, dar niciodată nu a fost luat în serios. Relati-
vismul moral era inacceptabil pentru o națiune educată în spiritul credinței în
absoluta distincție dintre bine și rău.
Criticii susțineau tot mai frecvent că în situații în care Saigonul nu reușea să
răspundă pe deplin standardelor democratice – lucru pe care în sinea lor îl știau

imposibil – acesta merita să fie complet abandonat. Pe măsura trecerii timpului,
Teoria Dominoului, premisa de securitate centrală pe care se bazase apărarea
Vietnamului timp de aproape două decenii, a fost mai întâi părăsită, apoi ridi-
culizată, într-unul dintre cele mai cuprinzătoare articole. Richard Renfield, pro-
fesor la Yale, a combinat critica lui Lippmann la adresa supraextinderii strate-
gice cu acuzația că cele două tabere ale conflictului din Vietnam erau echiva-
lente sub aspect moral; prin urmare, războiul era lipsit de sens. In Vietnam,
susținea el, America nu se opunea atât agresiunii, cât sprijinea forțele conserva-
toare împotriva schimbărilor sociale.32
Criticii subliniau numeroasele greșeli ale Saigonului pentru a demonstra că
atitudinea americană era inacceptabilă din punct de vedere moral, în 1968, James
Reston a pus întrebarea care frământase atât de mulți americani: „Care este
obiectivul care justifică acest măcel? Cum vom salva noi Vietnamul dacă îl
distrugem în luptă?"33 în 1972, Fulbright a afirmat că Johnson nu înțelesese
niciodată că „nu se punea problema de a alege între un 'popor liber' și un 'regim
totalitar', ci între regimuri totalitare rivale; faptul că războiul nu era unul de
agresiune internațională, 'directă' sau de altă natură, ci un război anticolonial, și
apoi un război civil".34
Pe vremea aceea, televiziunea tocmai își intra în drepturi. Știrile obișnuite de
seară atrăgeau audiențe de ordinul a zeci de milioane, cu mult mai numeroase decât
ce puteau spera să atingă într-o viață întreagă până și cei mai populari gazetari ai
presei scrise. Iar emisiunile televizate dețineau avantajul imaginii vizuale pentru
asigurarea comentariului editorial. Programele de știri reflectau o pasiune pentru
D 52 LHPLOMAȚJA
dramă și spectacol, care, chiar cu cele mai bune intenții, nu putea fi întotdeauna
potolită, fie și numai datorită imposibilității tehnice de a reflecta atrocitățile pe care
Vietcongul le comitea în zonele de sub controlul său. Prezentatorul de știri a de-
venit o figură politică, în sensul că numai un președinte s-ar fi putut adresa atât de
multor oameni – și cu siguranță nu cu asemenea regularitate.
Pe parcursul perioadei postbelice, americanii răspunseseră mereu la apelurile
liderilor lor de a se sacrifica pentru a veni în ajutorul unor societăți îndepărtate.
In creuzetul Vietnamului, excepționalismul american – credința în aplicabilitatea
universală a valorilor americane -, care dăduse un asemenea impuls reconstrucției
postbelice, a început să se întoarcă împotrivă-și, inițiind totodată adoptarea unei
politici morale a pământului pârjolit. Pe măsură ce pierderile se acumulau,
critica la adresa politicii externe americane și-a schimbat ținta, de la a-i pune în
discuție eficacitatea, la a-i pune sub semnul întrebării utilitatea – de la atacarea
necesității aliatului vietnamez la exprimarea îndoielilor privind rostul prezenței
Americii, nu numai în Vietnam, ci și pe plan global.
Ceea ce a conferit o ascuțime deosebită atacurilor la adresa calificării
Americii de a conduce o politică globală a fost faptul că ele proveneau, în mare
măsură, de la apărători devotați ai idealismului internațional al Americii.35 Impli-
cați de Kennedy în procesul de luare a deciziilor, mulți lideri ai intelectualității
au fost zdruncinați atunci când asasinarea sa a pus brusc un capăt inițiativei
Noua Frontieră, și iarăși zdruncinați de protestele antirăzboinice ale studenților
lor. Modalitățile de ieșire din Vietnam nu mai prezentau nici un interes pentru ei;
sub presiunea propriilor lor studenți, mulți profesori s-au apropiat mai mult decât
oricând de ideea unei retrageri unilaterale, necondiționate.
Punând sub semnul întrebării premisele a douăzeci de ani de politica externă
bipartizană,-aripa radicală a protestului în problema Vietnamului a ridiculizat
anticomunismul, des'crimdu-l ca arhaic: „Noi refuzăm să fim anticomuniști", au
spus doi pelerini la Hanoi, Staughton Lynd și Tom Hayden. „Insistăm asupra
faptului că termenul și-a pierdut întregul conținut specific, deținut cândva, în
schimb, el servește drept categorie-cheie a gândirii abstracte folosite de ameri-

cani pentru justificarea unei politici externe care de multe ori nu este deloc mai
sofisticată decât un viol."36 Chiar și Hans Morgenthau, decanul filosofilor ameri-
cani ai interesului național, a ajuns să proclame imoralitatea Americii: „Când
vorbim despre încălcarea regulilor războiului, trebuie să ne gândim că încălcarea
fundamentală, din care decurg toate celelalte încălcări specifice, este însăși
esența purtării unui asemenea război."3
Pentru liderii generației care fusese educată în spiritul adevărurilor în esență
necontestate ale Războiului rece, aceste răbufniri erau cu adevărat șocante.
Lyndon Johnson, el însuși figură principală a consensului postbelic, se afla în
încurcătură trebuind să facă față unui atac întreprins de bărbați și femei din
universități de seamnă, după a căror aprobare tânjea și cu care se vădea incapabil
de a găsi un limbaj comun. David Halberstam, care în 1966 era un critic acerb al
războiului, susținuse el însuși, cu puțin timp în urmă, „că Vietnamul face parte
legitimă din acea angajare globală (a Statelor Unite)… el este probabil una dintre
cele cinci sau șase națiuni din lume cu adevărat vitale pentru interesele Statelor
VlhINAM: DRUMUL LMbl-hKAKll DS_>
Unite. Dacă este atât de important, atunci poate că merită o angajare mai amplă
din partea noastră".™
Johnson a reacționat făcând apel la ortodoxia predecesorilor săi, de la
Truman la Kennedy. Dar aceasta părea deja depășită de timp, irelevantă, chiar,
pentru critici. Ofertele sale de negocieri necondiționate au fost respinse de liderii
de la Hanoi, care erau mult prea subtili în meșteșugul lor pentru a furniza o
supapă de siguranță revoltelor interne ale Americii. Pentru a stăvili valul de
nemulțumire, Johnson și-a modificat treptat poziția de negociere, pornind de la a
cere nord-vietnamezilor să se retragă înainte ca America să oprească ostilitățile
și ajungând la Formula Sân Antonio, de suspendare a bombardamentelor înainte
de începerea negocierilor; și de la refuzul de a trata cu frontul din sud al
Hanoiului, Frontul de Eliberare Națională (sau NEL), până la acceptarea dis-
cuțiilor cu reprezentanți individuali ai acestuia și, în cele din urmă, la recunoaș-
terea participării NEL ca entitate politică în negocieri. El a încercat, de aseme-
nea, să îmbie Hanoiul cu un program de ajutor economic pentru întreaga Indo-
chină. Toate aceste mișcări au fost respinse de Hanoi ca inadecvate, iar de majo-
ritatea criticilor interni ai Statelor Unite ca nesincere. Dezbaterea națională s-a
polarizat între victorie, pentru care nu exista nici o strategie, și retragere, pentru
care nu exista nici o politică.
Criticii mai moderați ai administrației – grup din care făceam și eu parte –
recomandau un compromis negociat. Adevăratul obstacol în calea acestuia, însă,
nu era Washingtonul, ci Hanoiul. Comuniștii nord-vietnamezi nu își petrecuseră
o viață în lupte ucigătoare pentru a o sfârși prin a împărți puterea sau printr-o
diminuare a intensității războiului de gherilă, cel mai eficient mijloc de presiune
pe care îl dețineau. Comuniștii vietnamezi nu erau mai capabili decât fusese
Stalin, cu o generație înainte, să se lupte cu speranța în egală măsură nerealistă a
unei negocieri separate de un anumit echilibru de forțe implicit, sau a uneia lăsate
pur și simplu în voia procesului de negociere însuși. Asigurările frecvente ale lui
Johnson, că avea să fie flexibil și deschis păreau Hanoiului naive și lipsite de
relevanță totodată.
Ca o ironie, America trebuia să plătească pentru compromis același preț pe
care l-ar fi plătit pentru victorie. Hanoiul ar fi acceptat compromisul numai dacă
s-ar fi simțit prea slab pentru a câștiga – adică, după ce ar fi fost învins. America ar
fi putut să manifeste moderație numai după război, nu în timpul acestuia. Toate
„soluțiile" standard – atât ale administrației cât și cele ale criticilor moderați –
deveneau irelevante în fața hotărârii implacabile a Hanoiului. O încetare a focului,
care americanilor le părea drept o modalitate dezirabilă de oprire a masacrului, în

opinia Hanoiului ar fi lipsit America de stimulent pentru retragere. Un guvern de
coaliție, care nu era decât praf în ochi pe calea preluării controlului de către
comuniști, părea liderilor de la Hanoi a garanta supraviețuirea Saigonuiui.
Adevărata alegere ce stătea înaintea Americii nu era între victorie și compro-
mis, ci între victorie și înfrângere. Diferența dintre nord-vietnamezi și americani
era aceea că Hanoiul percepea corect realitatea, în timp ce nici Johnson și nici
criticii săi moderați nu erau capabili să O'accepte. Cei care practicau Realpolitik
584 DIPLOMAȚIA
la Hanoi erau convinși că soarta Vietnamului avea să fie stabilită de echilibrul de
forțe din teren – nu la masa tratativelor.
Privind retrospectiv, nu prea încape îndoială că America nu trebuia să plă-
tească orice preț pentru deschiderea negocierilor. Hanoiul hotărâse să negocieze
înaintea alegerilor prezidențiale americane din 1968, fie și numai pentru a angaja
ambele partide politice în negocierea unei soluții. Dar liderii de la Hanoi nu
aveau să intre în negocieri fără să fi făcut în prealabil un efort major pentru a
înclina balanța militară în favoarea lor. Instrumentul folosit pentru ameliorarea
poziției lor de negociere a fost Ofensiva Tet, care s-a desfășurat în timpul noului
an lunar, sau Tet. în fiecare an, inclusiv 1968, se căzuse de acord pentru înceta-
rea ostilităților pe acea perioadă. Cu toate acestea, la 30 ianuarie, forțele comu-
niste, au lansat o ofensivă de proporții împotriva a treizeci de capitale provin-
ciale ale Vietnamului de Sud. Realizând surpriza totală, comuniștii au ocupat
obiective cheie din Saigon, ajungând până și la ambasada Statelor Unite și sediul
general Westmorland. Vechea capitală Hue a căzut în mâinile comuniștilor, care
și-au menținut controlul asupra ei timp de douăzeci și cinci de zile.
Din punct de vedere militar, Ofensiva Tet este astăzi recunoscută ca o înfrân-
gere comunistă majoră.39 A fost pentru prima dată când gherilele au ieșit la iveală
și s-au angajat în luptă deschisă. Decizia de a lansa un atac la scară națională i-a
obligat să lupte pe câmpuri de bătălie pe care nu le-ar fi ales în mod normal.
Puterea de foc superioară a americanilor a distrus aproape întreaga infrastructură a
gherilei, exact așa cum prevedeau manualele armatei Statelor Unite. Pe tot restul
războiului, gherilele Yietcongului au încetat să mai fie o forță eficientă; aproape
toată tupta a fost dusă de unitățile armatei regulate nord-vietnameze.
In anumite privințe, Ofensiva Tet a adus recunoaștere doctrinei militare ame-
ricane. Mizând totul pe o carte, comuniștii au acceptat lupta de uzură pe care și-o
dorise îndelung strategia americană. Probabil că ei suferiseră pierderi mai mari
decât cele sugerate în rapoartele oficiale; sau poate că au contat pe dorința Ame-
ricii.de a negocia, pentru a-și asigura o plasă de salvare.
Și totuși, Ofensiva Tet s-a transformat într-o mare victorie psihologică pentru
Hanoi. Ne putem gândi cu oarecare melancolie la cursul pe care l-ar fi luat eve-
nimentele dacă liderii americani și-ar fi intensificat presiunile asupra principa-
lelor unități ale forțelor nord-vietnameze, care erau acum lipsite de protecția
gherilei. Dacă America ar fi mers la risc, probabil că Johnson ar fi obținut nego-
cierile necondiționate pe care Ie propunea și poate chiar o încetare a focului ne-
condiționată. Această posibilitate este sugerată de rapiditatea – mai puțin de șap-
tezeci și doua.de ore – cu care Hanoiul a acceptat oferta reînnoită a lui Johnson
de a începe negocierile, care era cuplată cu o oprire parțială a bombardamen-
telor, bazată pe Formula Sân Antonio.
Liderii americani, însă, își pierduseră răbdarea și nu pentru că opinia publică
i-ar fi părăsit. Urnele au arătat că 61 la sută din americani se considerau ulii, 23
la sută porumbei, în timp ce 70 la sută erau în favoarea continuării bombarda-
mentelor.40 Grupul care își pierduse curajul era tocmai acela care susținuse tot
timpul intervenția. Johnson a adunat un grup de lideri din administrațiile ante-

rioare, majoritatea ulii, incluzând oameni fermi precum Dean Acheson, John
VIETNAM: DRUMUL DISPERĂRII 585
McCloy, McGeorge Bundy și Douglas Dillon, printre alții. Cu o largă majoritate,
ei au recomandat încetarea escaladării și începerea lichidării războiului. Dată
fiind atitudinea Hanoiului, care în general încă nu era înțeleasă, această decizie
avea să fie începutul înfrângerii. Respectând adevărul, eu am mers în general pe
linia acestor „înțelepți", ceea ce dovedește că momentele cruciale sunt mai ușor
de recunoscut în retrospectivă decât atunci când au loc.
La 27 februarie 1968, realizatorul de emisiuni televizate în direct Walter
Cronkite, aflat atunci în culmea carierei și a influenței pe care o putea exercita, a
trimis unde de șoc prin Casa Albă prevestind eșecul:
Acum pare mai sigur decât oricând că experiența sângeroasă a Vietnamului va sfârși
printr-un impas. Impasului aproape sigur din această vară i se va pune capăt fie prin
adevărate negocieri bazate pe concesii reciproce, fie printr-o teribilă escaladare; și
pentru fiecare mijloc pe care îl avem noi pentru a escalada, dușmanul poate găsi
unul echivalent… '
Ultima propoziție putea fi pusă serios sub semnul întrebării; pur și simplu nu
putea fi adevărat că Vietnamul de Nord era singura țară din istorie care să fie
impenetrabilă la orice calcul posibil al riscurilor și beneficiilor. Era adevărat că ea
avea un prag al suferinței mult mai înalt decât al oricărei alte țări, dar un prag
exista totuși. Iar ultimul lucru de care era interesat Hanoiul era o înțelegere bazată
pe concesii reciproce. Totuși, afirmația lui Cronkite conținea un element de adevăr
important: punctul de cedare al Hanoiului îl depășea clar pe cel al Americii.
The Wall Street Journal, care până în acel moment fusese un suporter al
administrației, a părăsit și el barca, întrebând retoric dacă nu cumva evoluția
evenimentelor „împiedica obiectivele noastre inițiale, lăudabile?… Dacă practic
nu va mai rămâne nimic din guvern sau națiune, ce mai este de salvat și pentru
ce?" Ziarul considera că „poporul american trebuie să se pregătească să accepte,
dacă nu a făcut-o deja, perspectiva ca întregul efort din Vietnam să fie condam-
nat"42. La 10 martie, NBC a încheiat un program special dedicat Vietnamului cu
ceea ce se transforma rapid într-un refren la ordinea zilei: „Lăsând deoparte orice
alte dispute, a sosit'timpul când trebuie să hotărâm dacă nu cumva este zadarnic
să distrugem Vietnamul pentru a-l salva."43 Revista Time s-a alăturat și ea coru-
lui la 15 martie: „anul 1968 ne-a pus în fața adevărului că victoria în Vietnam –
sau chiar o reglementare favorabilă – ar putea pur și simplu să depășească posi-
bilitățile celei mai mari puteri a lumii."4
Unii dintre cei mai importanți senatori s-au implicat în dispută. Mansfield de-
clara: „Ne aflăm într-un loc nepotrivit și purtăm un război nepotrivit."45 Fulbright a
ridicat problema „autorității administrației de a extinde războiul fără aprobarea
Congresului și fără o dezbatere sau luare în studiu în cadrul acestuia"46.
Sub impactul unor asemenea atacuri, Johnson a dat înapoi. La 31 martie
1968, el a anunțat o oprire parțială unilaterală a bombardamentelor, în zona de la
nord de paralela 20, ce avea să fie urmată de o oprire totală a bombardamentelor
de îndată ce aveau să înceapă negocieri de substanță. El a arătat că nu vor fi
trimise în Vietnam întăriri semnificative și a repetat, și cu această ocazie, asigu-
rarea des invocată că „obiectivul nostru în Vietnamul de Sud nu a fost niciodată
586 DIPLOMAȚIA
anihilarea inamicului"47. La șase săptămâni după ce Hanoiul încălcase o încetare
oficială a focului prin lansarea unui atac devastator asupra pozițiilor americane și
ucisese mii de civili numai în Hue, Johnson i-a invitat pe liderii de la Hanoi să
participe Ia dezvoltarea economică a Asiei de Sud-Est, o aluzie transparentă la
perspectiva unui ajutor economic. El a anunțat, de asemeni, că nu va candida la
următoarele alegeri. Președintele care trimisese 500 000 de soldați în Asia de
Sud-Est avea intenția să lase retragerea lor în sarcina succesorilor.
A fost una dintre cele mai importante decizii ale perioadei postbelice. Dacă

Johnson nu ar fi ales această dramatică renunțare, el ar fi putut participa în alegeri
aducând argumentul Vietnamului și și-ar fi putut asigura, într-un fel sau altul, un
mandat popular. Dacă sănătatea nu îi permitea să riște un al doilea mandat,
Johnson trebuia să fi menținut presiunea asupra Hanoiului pe perioada care îi
rămăsese din mandatul în curs, astfel încât să-i lase deschise succesorului său cele
mai bune opțiuni posibile pentru oricare dintre soluțiile asupra cărora ar fi căzut de
acord cu Congresul, după alegeri. Având în vedere slăbiciunea Hanoiului după
Ofensiva Tet, o politică de presiune după 1968 ar fi creat, aproape cu siguranță, un
cadru de negociere mult mai bun decât cel rezultat în cele din urmă.
Prin actele simultane de reducere a intensității războiului, de renunțare la
candidatură și de prezentare a ofertei deschise pentru negoiceri, Johnson a reunit
toate dezavantajele. Succesori săi potențiali s-au întrecut în promisiuni de pace, dar
fără să definească termenul. Au fost create astfel condițiile pentru apariția deza-
măgirii publice o dată cu începerea efectivă a negocierilor. Hanoiul a obținut
oprirea bombardamentelor în schimbul unor simple discuții de procedură și i s-a
dat posibilitatea să-și refacă infrastructura în sud, deși cu personal nord-vietnamez.
Nu avea nici un interes să găsească o soluție împreună cu Johnson, simțindu-se în
schimb tentat să repete același test al puterii cu succesorul acestuia.
CAPITOLUL 27
Vietnam: retragerea americanilor;
Nixon
Administrației Nixon i-a revenit scoaterea Americii din prima ei experiență a
unui război necâștigat și din primul angajament extern în care convingerile mo-
rale ale Americii s-au aflat în conflict cu ce era posibil de făcut. Puține obiective
de politică externă s-au dovedit a fi mai contorsionante; nici o țară nu a reușit o
asemenea tranziție fără chin.
Deși retragerea Franței din Algeria a fost deseori citată ca modelul pe care ar
trebui să-l urmeze America, lui de Gaulle i-a trebuit ceva mai mult decât cei
patru ani necesari administrației Nixon pentru a pune capăt implicării americane
în Indochina. Când a scos Franța din Algeria, de Gaulle și-a asumat povara aban-
donării unui milion de francezi stabiliți acolo, unii trăgându-se din familii care
trăiau acolo de generații. Când a retras trupele americane din Vietnam, Nixon a
trebuit să lichideze un angajament pe care patru președinți americani, pe par-
cursul a două decenii, îl proclamaseră ca fiind vital pentru securitatea tuturor
popoarelor libere.
Nixon a preluat această misiune impresionantă în cele mai explozive circum-
stanțe interne cunoscute după războiul civil. Chiar și la o depărtare de douăzeci
și cinci de ani, caracterul abrupt al prăbușirii consensului național în problema
588 DIPLOMAȚIA
Vietnamului vine ca un șoc. în 1965, America se dedica – în aprobarea generală
– câștigării unui război de gherilă împotriva a ceea ce era perceput ca o conspi-
rație comunistă globală și edificării unor instituții libere în Asia de Sud-Est; doi
ani mai târziu, în 1967, aceeași acțiune a început să fie percepută nu numai ca
fiind ratată, ci ca politica aberantă a unor politicieni pasionați de război,
într-unul din momente comunitatea intelectuală sărbătorea alegerea unui tânăr
președinte progresist; în momentul următor aceeași comunitate îl acuza pe succe-
sor de atrocități, de minciună sistematică și de poftă de război, în ciuda faptului
că strategia noului președinte, sau cel puțin strategii lui, erau în esență aceiași cu
cei ai deplânsului său predecesor. Spre sfârșitul președinției sale, în 1968,
Johnson nu mai putea apărea în public, cu excepția bazelor militare sau a altor
locuri în care protestanții violenți puteau fi ținuți fizic la distanță. Deși era preșe-
dinte în funcție, nu a fost cu putință să apară nici la convenția națională din 1968

a propriului său partid.
După o pauză de numai câteva luni, opoziția violentă față de război a reapă-
rut, cu o intensitate sporită, chiar, în timpul succesorului lui Johnson, Richard
Nixon. Ceea ce făcea disputa internă atât de amarnică și aproape imposibil de
rezolvat era faptul că dezacordurile publice mascau de fapt o controversă filoso-
fică mult mai profundă. Nixon era dornic să negocieze o retragere onorabilă, pe
care el o definea drept aproape orice în afara predării în mâinile nord-vietna-
mezilor a milioanelor de oameni care fuseseră încurajați de predecesorii săi să se
sprijine pe America. El a tratat cu seriozitate noțiunile de credibilitate și onoare,
deoarece ele defineau capacitatea Americii de modelare a unei ordini interna-
ționale pașnice.
Pe de altă parte, liderii Mișcării pentru Pace considerau războiul atât de res-
pingător încât o retragere onorabilă din Vietnam ajunsese să sune ca o absur-
ditate. Ceea de administrația Nixon percepea drept o posibilă umilire națională
era tratat de cei ce protestau împotriva Războiului din Vietnam ca un catharsis
național de dorit. Administrația căuta să găsească o soluție care să permită
Americii să-și mențină rolul internțaional din perioada postbelică, de protector și
susținător al popoarelor libere – exact rolul căruia mulți din Mișcarea pentru
Pace doreau să i se pună capăt, considerându-l expresia aroganței și îngâmfării
unei societăți fisurate.
în spațiul unei singure generații, America traversase cel de-al doilea război
mondial, Războiul din Coreea și un deceniu și jumătate de crize în cadrul
Războiului rece. Vietnamul se vădea a fi efortul în plus, sacrificiul de nesuportat
deoarece venea prea puternic în contradicție cu valorile tradiționale și așteptările
americane, în anii '20 și '30, când generația lui Nixon și a lui Johnson era la
vârsta adolescenței, americanii se consideraseră a fi deasupra aranjamentelor
machiavelice ale europenilor, în timpul anilor '40 și '50. când acea generație
ajunsese la maturitate, America se credea chemată să îndeplinească o misiune
dreaptă, globală, într-adevăr, ea a apărut ca liderul necontestat al lumii libere. La
vremea când acești oameni atingeau apogeul carierelor lor politice, în anii '60,
Mișcarea pentru Pace în Vietnam punea sub semnul întrebării acea misiune
globală, în anii '70, a intrat în scenă o nouă generație de americani, care nu mai
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 589
credea în puritatea Americii. Pentru a merita să se implice în problemele lumii,
America avea nevoie, în opinia lor, de o perioadă de concentrare asupra propriei
sale ameliorări.
Așadar, generațiile se schimbau tocmai în momentul când America se con-
frunta cu cea mai ambiguă provocare morală din întreaga perioadă postbelică.
Criticii erau dezgustați de imaginile în care televiziunea prezenta brutalitățile
războiului și erau tot mai nesiguri în privința staturii morale a aliatului Americii.
Convinși că trebuia să existe o soluție care să permită încetarea imediată a
morților provocate de război, ei erau tot mai abătuți. Excepționalismul american
susținuse una din marile ere ale politicii americane cu idealismul, cu inocența și
devotamentul său; acum el se vădea neînduplecat în a pretinde același perfec-
ționalism și aliaților Americii, o lipsă de ambiguități în opțiunile Americii. Ne-
putința de a răspunde acestor exigențe însemna numai rușine pentru America și
osândă pentru aliatul său.
Justețea morală a Americii inhiba flexibilitatea diplomației sale. Vietnamul
prezenta în cel mai bun caz alternative imperfecte și alegeri sfâșietoare. Impulsul
instinctiv al Mișcării pentru Pace era să se retragă din acea lume, căutându-și
sfârșit în viziunea originală a Americii despre sine însăși ca monument de virtute
neîntinată. Poate că un lider charismatic precum Franklin Roosevelt, John Kennedy
sau Ronald Reagan ar fi putut găsi o cale de înțelegere cu această nostalgie. S-a

dovedit a fi mai presus de extraordinarele talente ale lui Richard Nixou, Spre deo-
sebire de Johnson, Nixon era extrem de rafinat în problemele internaționale. El a
venit la președinție convins, ca mulți alți critici ai războiului, că o victorie
decisivă în Vietnam nu mai era posibilă, dacă fusese vreodată. De la bun început,
Nixon a înțeles că soarta îi împărțise cartea ingrată de a trebui să aranjeze o re-
tragere și un oarecare fel de ieșire dintr-un conflict demoralizant. Faptul că el și-a
dorit să îndeplinească această sarcină cu onoare era natural pentru un președinte –
era cuprins în fișa postului. Ceea ce i-a fost greu să accepte, fie emoțional, fie inte-
lecutal, a fost faptul că absolvenții celor mai bune școli și membrii aparatului statu-
lui, pe care el îl admira până la invidie, cereau un curs de acțiune care, în opinia lui,
echivala cu o prăbușire umilitoare pentru America și trădarea unui aliat.
Nixon a ales să interpreteze deseori violentele proteste ale celor pe care el îi
considera privilegiați ca pe culminarea unui atac personal la adresa lui, din
partea dușmanilor ideologici de o viață, în ochii lui, aceasta transforma chestiu-
nea Vietnamului într-o bătălie politică. Pe cât era de sensibil și de subtil în
conducerea diplomației, Nixon era și un luptător de stradă când era vorba despre
politica internă, sprijinindu-se pe metode pe care nu a încetat niciodată să le
considere ca făcând parte din inventarul multora dintre predecesorii săi.
Nu se va ști niciodată dacă un act de grație al președintelui ar fi potolit mânia
care începuse să se adune cu mult înainte ca Nixon să preia mandatul. Către
sfârșitul anilor '60, protestele violente ale studenților ajunseseră la proporțiile
unui fenomen global, având loc și în Franța, Olanda și Germania deopotrivă –
nici una dintre ele nefiind implicată într-o situație comparabilă cu Vietnamul sau
având probleme rasiale în sensul american. Nixon a fost în orice caz prea nesigur
~i?\j uil'LUM A1lA
și prea vulnerabil pentru ca să înceapă să construiască poduri în acel stadiu al
vieții sale.
Pentru a respecta adevărul, trebuie spus că Nixon a primit puțin ajutor din partea
aparatului statului, care, la urma urmelor, îl lăsase să se descurce singur cu problema
cu care se confrunta. Oficiali cu state vechi ai administrațiilor precedente care impli-
caseră America în Războiul din Vietnam împărtășeau multe din convingerile admi-
nistrației Nixon. Oameni ca Averell Harrirnan și fostul secretar al apărării Clark
Clifford se număraseră printre principalii practicieni ai consensului bipartizan post-
belic în politica externă; în mod normal, ei ar fi trebuit să se simtă obligați să mențină
o oarecare coeziune națională într-o vreme de criză și să închidă flancul cu o admi-
nistrație asediată, în cadrul unui oarecare program de pace minim convenit.
De astă dată, însă, cei care modelaseră consensul politicii externe postbelice
nu s-au putut strânge laolaltă pentru a-și sprijini președintele. De fapt, ei au fost
primele ținte ale demonstrațiilor pentru pace – soartă pe care ei au considerat-o
extrem de nedreaptă, deoarece în avangarda Mișcării pentru Pace se aflau bărbați
și femei pe care ei îi admirau și pe care îi consideraseră multă vreme drept
nucleul electoratului lor. Ei fuseseră pedestrașii Noii Frontiere și, metaforic dacă
nu în fapt, vedeau în protestatari propria progenitură. Fără a fi de acord cu
metodele Mișcării pentru Pace, membrii cheie ai administrației Johnson au
alunecat în alianță de facto cu cei mai radicali dintre protestatari. Barajul lor
permanent de obiecții aparent moderate la politicile administrației a făcut ca
pozițiile lor să se afle mereu la o concesie distanță de înțelegerea cu Nixon și a
amplificat resentimentele președintelui față de faptul că împiedicau în acest fel
ajungerea la un consens național.
Nixon a hotărât să continue lupta pentru a'produce o pace onorabilă. Pentru
că am fost principalul său asociat în acest efort, relatarea mea este inevitabil
influențată de rolul pe care l-am jucat și de identificarea cu premisele ei.
în intervalul dintre alegeri și inaugurare, Nixon îmi ceruse să-i informez pe
nord-vietnamezi de angajarea lui pentru o soluționare negociată. Răspunsul lor a

fost introducerea noastră în ceea ce a devenit cererea standard a Hanoiului: retra-
gerea necondiționată a Americii, cuplată cu răsturnarea guvernului lui Nguyen
Van Thieu, din Saigon.
Hanoiul nu s-a ostenit nici măcar să supună la probă sinceritatea declarațiilor
lui Nixon. în trei săptămâni de la instalarea oficială a lui Nixon, s-a lansat o nouă
ofensivă – așa-numita Ofensivă Mini-Tet – în cursul căreia au fost uciși în medie
1000 de americani pe lună pe parcursul următoarelor patru luni. în mod clar,
oferta de compromis a lui Nixon nu reușise să stârnească nici un sentiment de
reciprocitate în acei lideri neînduplecați. Și nici nu s-a simțit Hanoiul obligat, fie
și în cea mai neînsemnată măsură, de „înțelegerea" din 1968 cu administrația
Johnson, prin care se angajase să nu profite de oprirea bombardamentelor.
Administrația Nixon și-a preluat funcția sperând să dezvolte un consens na-
țional prin propuneri de compromis rezonabile și prin aceasta să înfrunte Hanoiul
ca o națiune într-adevăr unită. A devenit repede limpede că, la fel ca predecesorii
săi, Nixon subestimase tenacitatea și hotărârea Hanoiului. Ho Chi Minh era tot mai
sigur că, dată fiind conducerea incompetentă de la Saigon și angajarea americană
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 591
șovăitoare, forțele Hanoiului puteau să câștige o victorie necondiționată. Prac-
tician al Realpolitik, Ho nu avea deloc de gând să cedeze la masa negocierilor
ceea ce se aștepta să câștige pentru el sângele și gloanțele pe câmpul de luptă.
Nu ar fi putut exista interlocutori mai nereceptivi pentru o pace de compromis
decât neînduplecații eroi care constituiau conducerea de la Hanoi. Când admi-
nistrația Nixon a preluat mandatul, Partidul Democrat, cel care lansase aventura
din Vietnam, făcuse distincție clară între o platformă oficială și o poziție minori-
tară de „porumbei" (susținută de lideri precum senatorii Ted Kennedy, George
McGovern și Eugene McCarthy), care fusese respinsă de Convenția Națională
Democrată, în nouă luni de la învestitură, administrația republicană a lui Nixon
depășise platforma porumbeilor a Partidului Democrat. Hanoiul aduna toate
concesiile americane fără să dea vreun semn de reciprocitate și rămânea neclintit
în pretențiile sale de fixare a unui termen limită necondiționat pentru retragerea
americană și înlocuirea guvernului de la Hanoi prin ceea ce era efectiv un regim
comunist. Hanoiul insista că, fără îndeplinirea simultană a acestor două condiții,
prizonierii americani nu aveau să fie eliberați. Ceea ce pretindea Hanoiul echi-
vala cu o capitulare și o dezonoare.
Președinții, însă, nu pot abandona o sarcină pentru că se vădește a fi mai difi-
cilă decât o crezuseră. Chiar înainte de preluarea funcției, Nixon ordonase o tre-
cere în revistă sistematică a modalităților de terminare a războiului.'Au fost
analizate trei opțiuni: retragerea unilaterală; o confruntare cu Hanoiul printr-o
combinație de presiuni militare și politice; și o trecere treptată a responsabili-
tăților războiului în sarcina guvernului de la Saigon pentru a permite Statelor
Unite să se retragă treptat.
Prima opțiune, cea a retragerii unilaterale, avea să devină mai târziu subiectul
multor speculații revizioniste. S-a susținut că, în momentul instalării în funcție,
Nixon ar fi trebuit să anunțe o dată pentru retragere și să pună capăt războiului
printr-o decizie unilaterală americană.1
Dacă ar fi istoria atât de simplă ca ziaristica. Cu toate că președinții au o mare
libertate de decizie, aceasta este condiționată de mediul politic și limitată de rea-
litatea practică. Când Nixon a preluat funcția în 1969, nici un partid politic nu
susținuse vreodată retragerea unilaterală și nici un sondaj de opinie nu arătase
vreun sprijin pentru ea. Platforma „porumbeilor", respinsă la Convenția Națio-
nală Democrată din 1968, făcuse apel la o reducere a operațiunilor ofensive ale
Statelor Unite, o retragere reciprocă a forțelor externe (inclusiv cele ale Vietna-
mului de Nord) și încurajarea unei politici de reconciliere între guvernul de la

Saigon și Frontul Național de Eliberare. Reciprocitatea era ideea fundamentală și
nu fusese făcută nici o mențiune privitoare la o retragere unilaterală.
Programul de pace al administrțaiei Johnson fusese exprimat în Formula
Manila, care propunea ca forțele americane să înceapă retragerea numai la șase
luni după retragerea nord-vietnameză și numai după ce nivelul violenței va fi fost
redus. Chiar și atunci, o substanțială forță reziduală americană era prevăzută să
rămână în Vietnam, după modelul Coreii. Platforma democrată oficială făcuse apel
la o competiție politică liberă în Vietnamul de Sud, dar numai după terminarea
operațiunilor militare, în cele din urmă, platforma republicană chemase la „dez-
americanizarea" războiului, la o schimbare a strategiei militare și la negocieri care
să nu fie bazate nici pe „pace cu orice preț", nici pe o capitulare camuflată. Când
Nixon și-a preluat mandatul, însă, toate aripile ambelor partide politice impor-
tante îndemnaseră la obținerea unor rezultate care, fără excepție, insistau pe
condiții pe care Hanoiul ar fi trebuit să le îndeplinească înainte ca Statele Unite
să se retragă. Toate implicau ajungerea la o înțelegere, nu capitularea.
O retragere imediată, necondiționată și unilaterală americană ar fi pus de ase-
menea și probleme practice insurmontabile. Mai bine de 500 000 de americani
luptau alături de o armată sud-vietnameză de vreo 700 000 de oameni și înfrun-
tau cel puțin 250 000 de soldați din armata regulată nord-vietnameză și un număr
egal de luptători de gherilă. In primele zile ale administrației Nixon, angajarea
imediată la o retragere unilaterală ar fi lăsat o vastă forță expediționară ameri-
cană prinsă între furia sud-vietnamezilor, aliații trădați ai Americii, și asaltul
implacabil al nord-vietnamezilor.
Departamentul Apărării estima că o retragere ordonată nu putea fi organizată
în mai puțin de cincisprezece luni, timp în care poziția forțelor americane avea să
slăbească treptat până în punctul în care forța reziduală se putea transforma în
ostatic al ambelor părți vietnameze. Chiar dacă presupunând că armata sud-viet-
nameză s-ar fi prăbușit pur și simplu în loc să se întoarcă asupra aliatului său
american, cu siguranță că ar fi căutat să se folosească de poziția tot mai domi-
nantă pentru a impune termeni de pace chiar mai aspri. Retragerea unilaterală
avea toate caracteristicile unui eșec oribil și sângeros.
Mai presus de orice, administrația Nixon era convinsă că retragerea unilate-
rală avea să se transforme într-un dezastru geopolitic. încrederea pe care o
inspira America fusese construită cu trudă vreme de douăzeci de ani. Era com-
ponenta cheie a structurii lumii libere. O întoarcere cu 180 de grade a unui anga-
jament american major, extins pe parcursul a patru administrații, făcută de un
președinte identificat până atunci cu o politică externă conservatoare ar fi produs
o profundă dezamăgire în rândul aliaților Americii, mai cu seamă printre cei mai
dependenți de sprijinul american, indiferent dacă ei erau sau nu de acord cu
detaliile politicii Awericii față de Vietnam.
In aceste circumstanțe, administrația Nixon a tras concluzia că era nevoie de
o strategie care să afecteze calculele Hanoiului în legătură cu inevitabilitatea
victoriei sale totale și posibilitatea sa de a impune retragerea unilaterală. Prin
urmare, cea de-a doua opțiune avută în vedere era să se încerce aducerea rapidă a
lucrurilor la un capăt printr-o combinație de măsuri militare și politice. A fost
strategia pe care eu personal o preferam, deoarece credeam că avea să pună capăt
luptelor interne care ne secătuiau și să permită administrației să se ocupe de
sarcini mai unificatoare. Această opțiune avea trei componente: (1) o aprobare
din partea Congresului pentru continuarea războiului; (2) un mare efort în cadrul
negocierilor unde America să facă toate concesiile posibile, mai puțin acceptarea
preluării comuniste a Vietnamului de Sud; și (3) o strategie militară schimbată
care, în Vietnamul de Sud, să se concentreze pe apărarea zonelor puternic

populate, și în același timp să încerce să distrugă rutele de aprovizionare ale
Hanoiului prin închiderea Căii Ho Chi Minh din Laos, să curețe zonele de bază
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 593
din Cambodgia și să mineze porturile Vietnamului de Nord. într-o perioadă de
patru ani, toate aceste măsuri au fost până la urmă adoptate, și ele chiar au făcut
Hanoiul să accepte în 1972 termeni pe care îi respinsese consecvent vreme de un
deceniu. Dacă ar fi fost inițiate simultan și câtă vreme America încă mai avea o
mare forță de luptă în Vietnam, impactul s-ar fi putut dovedi decisiv.
La începutul mandatului său, Nixon ar fi putut merge în Congres, să își
contureze ideea asupra unei ieșiri onorabile din Războiul din Vietnam și să ceară
sprijin, scoțând în evidență că, în absența acesteia, nu ar fi avut nici o altă
alegere în afara retragerii unilaterale, indiferent cât de îngrozitoare ar fi fost
urmările. Nixon a respins sfatul de a proceda astfel din două motive, în primul
rând, o vedea ca pe o abdicare de la responsabilitățile prezidențiale, în al doilea
rând, dat fiind că fusese congresman vreme de șase ani, el nutrea convingerea –
aproape sigur corectă – potrivit căreia Congresul avea să evite să facă o alegere
clară, acordându-i – în cel mai bun caz – un oarecare sprijin ambiguu, limitat de
atâtea condiții încât problema să devină și mai grea.
La început, Nixon a ezitat să atace sistemul logistic vietnamez. Relațiile încă
precare cu Uniunea Sovietică și China se puteau deteriora și mai mult, iar reali-
zarea relației triunghiulare care a contribuit atât de mult la flexibilitatea de mai
târziu a politicii externe americane putea fi întârziată sau zădărnicită. Speranțele
neîmplinite ale publicului în direcția relaxării tensiunilor din Vietnam ar fi putut
ațâța și mai mult Mișcarea pentru Pace. Rezultatul militar păreaprea qesigur, iar
costurile interne se puteau dovedi de nesuportat. „Strategia înaintării" ar fi
întâmpinat o asemenea împotrivire din partea celor mai apropiați consilieri ai lui
Nixon, încât nu ar fi putut fi implementată decât printr-o zguduire a cabinetului
și o cheltuire a energiei prezidențiale care ar fi putut distruge perspectivele altor
inițiative vitale, de anvergură.
Poporul american părea să ceară guvernului său urmărirea simultană a două
obiective incompatibile: voia ca războiul să ia sfârșit și America să nu capituleze.
Nixon și consilierii săi împărtășeau această ambivalență, încercând să strecoare
politica americană printre aceste contradicții, Nixon a ales cea de-a treia opțiune –
așa-numita cale a vietnamizării – nu pentru că ar fi considerat-o o strălucită dens ex
machina, ci pentru că, în opinia lui, aceasta menținea în relativ cel mai sigur
echilibru cele trei componente cheie ale retragerii Americii din Vietnam: susți-
nerea moralului Americii pe plan intern, acordarea unei șanse oneste Saigonului
de a sta pe propriile picioare și oferirea de stimulente Hanoiului pentru o regle-
mentare de pace. Păstrarea acestor trei dimensiuni ale politicii într-o relație mu-
tuală controlabilă a devenit testul decisiv al ieșirii Americii din Vietnam.
Publicul american trebuia să fie liniștit prin retragerea forțelor americane și
prin eforturi de negociere serioase; Vietnamului de Sud avea să-i fie oferită o
posibilitate veritabilă de a se apăra, prin sprijin masiv american și pregătire;
Hanoiul urma să fie momit cu inițiative de pace și amenințat cu represalii perio-
dice care să-l epuizeze și să-i servească drept avertisment că reținerile Americii
aveau limitele lor. Strategie complexă, vietnamizarea implica însă riscul uriaș de
a se vădi că ea nu putea pur și simplu să sincronizeze cele trei elemente ale stra-
tegiei; timpul putea să treacă, iar politica putea sfârși prin a alerga după doi
iepuri fără a prinde vreunul. Era în cel mai bun caz o întreprindere șubredă,
deoarece fiecare formă de retragere avea să încurajeze Hanoiul, iar fiecare ac-
țiune punitivă avea să stârnească Mișcarea pentru Pace.
într-un memorandum pe care i l-am trimis lui Nixon, datat 10 septembrie
1969 – și care în mare parte fusese conceput de Anthony Lake, pe atunci

asistentul meu executiv, iar în prezent consilierul pentru securitatea națională al
președintelui Clinton – am atras atenția asupra pericolului vietnamizării.2 Dacă
vietnamizarea dura prea mult, susținea memorandumul, nerăbdarea publicului
putea spori, în loc să scadă. Administrația se putea găsi atunci într-o zonă a ni-
mănui, între ulii și porumbei – prea conciliantă pentru ulii, prea belicoasă pentru
porumbei. Declarațiile guvernului, prevăzute să împace ambele grupuri, aveau să
„servească la derularea Hanoiului, dar totodată la întărirea convingerii acestuia
că trebuia să-și urmeze cursul și să ne aștepte retragerea":
… „Viernamizarea" va avea probleme din ce în ce mai serioase pe măsură ce vom
înainta pe calea ei.
– Retragerea trupelor americane va fi ca alunele sărate pentru publicul american: cu
cât vor veni mai mulți soldați acasă, cu atât vor fi ceruți mai mulți. Aceasta va putea
sfârși prin cereri de retragere unilaterală – probabil într-un an.
– Cu cât sunt retrași mai mulți soldați, cu atât va fi Hanoiul mai încurajat…
– Fiecare soldat american retras va fi relativ mai important pentru efortul din sud,
după cum va reprezenta un procent mai mare din forțele Statelor Unite decât predece-
sorul lui…
– Va fi tot mai greu de menținut moralul celor rămași, pentru a nu mai vorbi de
mamele lor.
– „Vietnamizarea" poate să nu conducă la reducerea pierderilor americane până în
stadiile ei finale, de vreme ce rata pierderilor noastre poate să nu aibă nici o legătură
cu numărul total al soldaților americani din Vietnamul de Sud. Pentru a ucide 150 de
soldați americani pe săptămână, inamicul nu trebuie să atace decât o mică porțiune a
forțelor noastre…:
Dacă toate acestea erau adevărate, susținea memorandumul, Hanoiul se va
concentra asupra provocării unei înfrângeri psihologice, nu militare, a Statelor
Unite; va prelungi războiul, va bloca negocierile și va aștepta ca situația internă a
Americii să se lămurească – prezicere care s-a adeverit în mare parte.
Memorandumul a prevăzut multe dintre dificultățile noastre ulterioare; a fost,
de asemenea, sortit să fie lipsit de relevanță. De pildă, cu toate că a fost prezentat
președintelui, eu nu l-am susținut în Biroul Oval [biroul președintelui]. La
Washington, ideile nu se susțin singure. Autorii de memorandumuri care nu sunt
dispuși să lupte pentru ele cel mai probabil că-și vor găsi cuvintele transformate
în alibiuri expostfacto decât în ghiduri de acțiune. Dând înapoi dinaintea unei
opoziții îndârjite și a unor tulburări interne pe care le-ar fi stârnit alternativa
încercării unei etalări de forțe cu Hanoiul, nu am forțat niciodată o luare în con-
siderare sistematică a acestei opțiuni. Și nici președintele nu a cercetat-o în de-
taliu, aproape sigur din aceleași considerente. Nixon nu avea nici un motiv să-și
schimbe decizia în favoarea opțiunii vietnamizării câtă vreme nici una dintre
agențiile ce se ocupau de chestiunea Vietnamului nu exprima vreo reținere. Și
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 595
nici una dintre ele nu a exprimat o asemenea reținere, în primul rând pentru că
erau prea șocate de demonstrații pentru a vrea să intre în prima linie.
Am trecut în revistă chinurile acelei alegeri pentru a arăta că,, în momentul
când Nixon a preluat funcția de președinte, singurele soluții în Vietnam erau la
fel de proaste. Faptul că vietnamizarea se dovedea dureros de dificilă nu însemna
că celelalte opțiuni erau cu ceva mai atrăgătoare. Această realitate centrală a
scăpat criticilor americani ai războiului din Vietnam, după cum a scăpat într-ade-
văr și unei mari părți a publicului american în alte împrejurări: politica externă
presupune adeseori o alegere între alternative imperfecte. Alegerea cu care s-a
confruntat Nixon în Vietnam a fost între alternative aproape la fel de neplăcute.
După douăzeci de ani de îngrădire, America plătea prețul supraextinderii; nu mai
avea de ales.
Cu toate că vietnamizarea era un curs riscant, pusă în balanță ea era cea mai
bună opțiune disponibilă. Ea avea avantajul de a oferi popoarelor american și

sud-vietnamez o cale de acomodare cu inevitabila retragere americană. Dacă, în
cursul reducerii inexorabile a forțelor americane, America reușea întărirea
Vietnamului de Sud – iar administrația Nixon tocmai aceasta avea în vedere –
obiectivul Americii avea să fie atins. Dacă nu reușea și retragerea unilaterală
rămânea unica alegere, ieșirea finală din Vietnam putea avea loc după ce forțele
americane vor fi fost reduse la un nivel care să reducă riscurile producerii hao-
sului și umilirii.
Pe măsura derulării acestei politici, Nixon era decis să facă un efort major de
negociere și mi-a cerut să implementez această sarcină. Președintele francez,
Georges Pompidou a rezumat în câteva cuvinte ce mă aștepta pe mine. De vreme
ce serviciul lui aranja logistica pentru negocierile mele secrete la Paris cu
nord-vietnamezii, îi prezentam o scurtă informare după aproape fiecare sesiune
de negociere. Cu o asemenea ocazie, când mă simțeam cu totul deprimat de im-
pasul aparent de nerezolvat în care mă aflam, Pompidou a remarcat în stilul lui
practic, de bun simț: „Ești condamnat să reușești."
Funcționarii publici nu au libertatea să-și aleagă momentul când trebuie să-și
servească țara sau ce sarcini au de îndeplinit. Dacă aș fi avut de ales, aș fi ales,
desigur, un partener de negociere mai flexibil decât Le Duc Tho. Experiența îi
întărise ceea ce îi învățase ideologia, pe el și pe colegii lui din Biroul Politic de
la Hanoi – că în războaiele de gherilă este vorba despre învingători și învinși, nu
despre compromisuri. In fazele sale incipiente, vietnamizarea nu i-a impresionat:
„Cum te poți aștepta să învingi numai cu armata sud-vietnameză, când ea nu a
putut învinge cu ajutorul a 500 000 de americani?" a întrebat în 1970 un Le Duc
Tho deplin încrezător în forțele sale. Era o întrebare obsesivă, care ne chinuia și
pe noi. Peste patru ani, o combinație între un Saigon întărit și un Hanoi slăbit a
făcut ca un răspuns favorabil să pară la îndemână. Chiar și atunci, avea să mai fie
nevoie de o blocadă, o ofensivă nord-vietnameză ratată și un bombardament
intens pentru a aduce Hanoiul în situația de a încheia o înțelegere.
Fenomenul unui dușman implacabil, total neinteresat de un compromis –
într-adevăr, căutând să transforme impasul într-o armă – era străin experienței ame-
ricane. Tot mai mulți americani tânjeau după ajungerea Ia un compromis, însă
liderii de la Hanoi își lansaseră războiul pentru a câștiga, nu pentru a ajunge la o
înțelegere. Astfel încât, categoriile cu care vehicula dezbaterea americană – nume-
roasele propuneri de oprire a bombardamentelor, încetări ale focului, termene
limită pentru retragerea americană și guvern de coaliție – nu erau deloc relevante
pentru calculele Hanoiului. Hanoiul se târguia numai când se afla sub presiune
serioasă – în particular, de fiecare dată când America relua bombardamentele și
mai cu seamă după minarea porturilor nord-vietnameze. Și totuși, tocmai recurge-
rea la presiuni era ceea ce aprindea cel mai rău criticile acasă, în Statele Unite.
Negocierile cu nord-vietnamezii s-au desfășurat pe două niveluri. Au avut loc
întâlniri oficiale ale celor patru participanți în conflict la hotelul Majestic din
Paris, incluzând Statele Unite, guvernul Thieu, NLF (organizația frontului
sud-vietnamez de la Hanoi) și guvernul de la Hanoi. Cu toate că fuseseră irosite
luni de zile pentru a se ajunge la o concluzie în privința formei mesei la care
NLF putea fi așezat fără a fi implicată recunoașterea sa de către Saigon, negocie-
rile oficiale au eșuat imediat. Forumul era prea larg, publicitatea prea sâcâitoare,
iar Hanoiul s-a vădit prea puțin dispus să confere statut egal Saigonului sau chiar
înlocuitorului acestuia, NLF.
De aceea, administrația Nixon a continuat așa-numitele convorbiri particulare
– adică secrete -, limitate la delegațiile americană și nord-vietnameză, care fuse-
seră începute de Averell Harriman și Cyrus Vance, negociatorii din timpul ultime-
lor luni ale administrației Johnson. Tipic, sosirea lui Le Duc Tho la Paris semnifica

faptul că Hanoiul era gata pentru o nouă rundă de convorbiri. Deși el era numărul
cinci în ierarhia de la Hanoi, a fost ideea Iui Le Duc Tho să se numească doar
consilier special al lui Xuan Thuy, un funcționar al Ministerului de Externe care
era, teoretic, șeful delegației nord-vietnameze la hotelul Majestic.
Poziția de negociere americană era să despartă chestiunile militare de cele
politice, și nu s-a schimbat după 1971. Acest program a făcut apel la o încetare a
focului urmată de retragerea totală a forțelor americane și încetarea alimentării
frontului dinspre nord. Viitorul politic al Vietnamului de Sud avea să fie lăsat în
seama unei libere competiții politice. Poziția Hanoiului până la niomentul de
cotitură din octombrie 1972 a fost să ceară un termen limită necondiționat pentru
retragerea americană totală și înlăturarea guvernului lui Thieu. Termenul limită
era prețul de admitere la negocieri privind orice alte chestiuni, și urma să fie
menținut indiferent de succesul în celelalte direcții. America cerea compromisul;
Hanoiul capitularea. Nu a existat nici o cale de mijloc până în momentul când
echilibrul forțelor din teren a făcut compromisul posibil – și care a durat numai
atât cât a durat și'echilibrul de forțe.
întâlnirile erau cerute invariabil de partea americană, folosindu-l pe generalul
Vernon Walters, atașatul militar al ambasadei Statelor Unite din Paris, ca inter-
mediar. (Walters a avut apoi o excepțională carieră ca director adjunct al Servi-
ciilor Centrale de Informații, reprezentant permanent la Națiunile Unite și amba-
sador în Germania, pe lângă îndeplinirea a numeroase misiuni delicate din însăr-
cinare prezidențială.) Manevrarea Statelor Unite astfel încât să-i aparțină prima
mișcare a fost unul dintre permanentele obiective ale Hanoiului pentru a-și ași-
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 597
gura dominația psihologică. Tactica a arătat cât de bine înțelesese Hanoiul criza
internă a Americii. Dacă Le Duc Tho se afla în Paris pentru vreo perioadă de
timp tară să fie contactat de guvernul Statelor Unite, avea grijă să dea ziariștilor
sau membrilor Congresului american aflați în vizită numeroase indicii, asupra
eșecului administrației Nixon în a explora intențiile de pace, demonstrabile, ale
Hanoiului. Dată fiind situația disputei interne americane, asemenea indicii era
sigur că aveau să fie larg acceptate, și el era în stare să le arunce până și în timp
ce aveau loc discuții.
în timpul fiecărei vizite a lui Le Duc Tho la Paris între 1970 și 1972, au avut
loc cinci sau șase convorbiri într-o perioadă de câteva luni. (Au mai avut loc și
câteva întâlniri numai cu Xuan Thuy. în absența lui Le Duc Tho, ele s-au dovedit
a fi curată pierdere de timp.)
Negocierile urmau o procedură stereotipă. Ca șef al echipei vietnameze de
negociere, Xuan Thuy începea cu o interminabilă recitare a poziției de negociere
vietnameze, care ne era cunoscută din cadrul sesiunilor de la hotelul Majestic.
După care, „dădea cuvântul consilierului special Le Duc Tho". Impecabil îmbrăcat
într-un costum de tip Mao maro sau negru, Le Duc Tho rostea atunci un discurs la
fel de lung, concentrat pe chestiunile esențiale, așa cum le vedea el, presărate cu
relatări narative ale luptelor anterioare vietnameze pentru independență.
Până aproape de sfârșitul negocierilor, tema lui Le Duc Tho a rămas aceeași:
echilibrul de forțe era în favoarea Hanoiului și avea să fie și mai și; războaiele
erau purtate pentru atingerea unor obiective politice, prin urmare, propunerea
americană de încetare a focului și schimbul de prizonieri era absurdă și inaccep-
tabilă; soluția politică trebuia să înceapă cu răsturnarea de către Statele Unite a
guvernului sud-vietnamez. (La un moment dat, Le Duc Tho a sugerat o metodă
pentru realizarea acestui obiectiv – asasinarea lui Thieu.)
Totul era prezentat cu o politețe impecabilă, o atitudine rece care transmitea
superioritate morală, și într-un vocabular marxist insensibil la interjecțiile

ignoranților de imperialiști. Le Duc Tho nu cruța nici cea mai dificil de înțeles
observație care se preta la educație ideologică. O dată, am încercat să creez o
întrerupere în convorbiri, invocând ceea ce eu consideram a fi o formulare
marxistă îndeajuns de plină de tact – că „necesitatea obiectivă" făcea o întreru-
pere necesară. Asta, însă, doar l-a făcut pe Le Duc Tho să se lanseze într-un alt
expozeu de zece minute despre neadecvarea gestului unui imperialist ca mine de
a folosi terminologia marxistă.
Strategia de bază din spatele modului glacial de a proceda al lui Le Duc Tho
era aceea de a transmite că timpul era de partea lui deoarece el era în măsură să
exploateze dezbinarea din America în folosul lui. Pe durata primului set de
întâlniri, dintre februarie și aprilie 1970, el a respins o încetare a focului, o
schemă de retragere pe parcursul a cincisprezece luni4, scăderea intensității lup-
telor și neutralizarea Cambodgiei. (Destul de interesant, pe lista nemulțumirilor
lui, în care nu ne scutea de nici un detaliu, Le Duc Tho nu a menționat niciodată
bombardarea „secretă" a sanctuarelor cambodgiene.)
Pe parcursul celui de-al doilea set de negocieri, din mai până în iulie 1971, Le
Duc Tho a sondat o nouă adâncime a cinismului, în cadrul forumului public,
NLF-ul prezentase un plan în șapte puncte. Le Duc Tho a propus o schemă mult
mai specială, în nouă puncte, pe care a prezentat-o în întâlnirile secrete, insistând
anume ca aceasta să fie folosită ca bază a negocierilor reale, între timp, purtătorii
de cuvânt comuniști cereau sus și tare un răspuns la planul lor public în șapte
puncte, iar administrația Nixon a căzut sub atac pentru a nu fi răspuns unei pro-
puneri pe care negociatorii vietnamezi menționaseră clar că nu voiau să o nego-
cieze. Șarada a durat până când Nixon a dezvăluit public manevra, la care
Hanoiul a publicat o „elaborare" în două puncte a planului în șapte puncte, care
curând a pus alte presiuni publice asupra lui Nixon. După ce negocierile finale
au luat sfârșit, l-am întrebat pe Le Duc Tho ce anume „elaborase" elaborarea în
două puncte. „Nimic", a răspuns el cu un zâmbet.
In timpul celei de-a treia runde de negocieri, care s-a desfășurat din august
1972 până în ianuarie 1973, s-a putut face pasul înainte, în 8 octombrie, Le Duc
Tho și-a abandonat cererea standard ca America să răstoarne guvernul de la
Saigon și a fost de acord cu o încetare a focului. Din acel moment, totul s-a de-
plasat rapid către finalizare. Le Duc Tho a demonstrat că era tot atât de ingenios
la găsirea de soluții pe cât fusese de neclintit în timpul cât se împotrivise. Și-a
schimbat până și discursul de deschidere, care, fără să fie mai scurt, s-a
transformat într-un îndemn la realizarea de progrese. Nu a lăsat însă ca înce-
perea negocierilor serioase să-i limiteze înclinația pe care o avea de a se face
nesuferit. O frază pe care o rostea invariabil în fiecare dimineață ca parte a
noii sale litanii era: „V oi faceți un efort mare, iar noi vom face un efort mare."
într-o dimineață, a lăsat deoparte adjectivul, spunând că America trebuia să
facă un mare efort, la care avea și el să răspundă cu un efort. Pentru a mai rupe
monotonia, i-am atras atenția asupra omisiunii. „Sunt foarte bucuros că ați
remarcat-o", a spus imperturbabilul meu interlocutor, „însă ieri noi am făcut
un efort mare, iar dumneavoastră nu ați făcut decât un efort. Așa că astăzi
inversăm procedura: dumneavoastră veți avea de făcut un efort mare, iar noi nu
vom face decât un efort."
în parte, necazul era că Le Duc Tho nu avea decât un obiectiv, în vreme ce, ca
superputere, America, trebuia să aibă mai multe. Le Duc Tho era decis să-și
încununeze cariera revoluționară victorios; America trebuia să echilibreze consi-
derentele interne cu cele internaționale, viitorul Vietnamului cu menținerea ro-
lului mondial al Americii. Le Duc Tho manevra psihologia publicului american
ca un chirurg priceput care își opera pacientul; administrația Nixon era obligată

să lupte pe atâtea fronturi încât doar arareori avea ocazia să întreprindă o diplo-
mație ofensivă.
într-adevăr, de la începutul și pe parcursul negocierilor, administrația Nixon a
trebuit să depună o energie extraordinară pentru a înlătura atacurile la buna sa
credință, în ciuda numeroaselor gesturi unilaterale, care nu s-au bucurat de răspuns,
făcute deja de Nixon față de Hanoi, președintele și-a atras aproape imediat după
preluarea mandatului critici pentru a nu fi îndeajuns de dedicat păcii. Până în
septembrie 1969, Statele Unite oferiseră deja NLF-ului participarea în procesul
politic și în comisii electorale mixte, își retrăsese mai mult de 10 la sută din forțe și
convenise asupra retragerii totale a ce mai rămăsese după o reglementare – fără a
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 599
avea de văzut pentru aceste concesii decât repetarea la nesfârșit a cererii comuniste
standard de retragere unilaterală și răsturnarea guvernului de la Saigon.
Cu toate acestea, la 25 septembrie 1969 senatorul republican Charles Goodell
din New York a declarat că va introduce o rezoluție prin care să ceară retragerea
forțelor americane din Vietnam până la sfârșitul lui 1970. în 15 octombrie au
avut loc în întreaga țară așa-numitele demonstrații ale moratoriului. O mulțime
de 20 000 de oameni s-a adunat la un miting ținut la miezul zilei în districtul
financiar pentru a-l asculta pe Bill Moyers, care fusese asistentul președintelui
Johnson și secretar de presă, condamnând războiul. Treizeci de mii s-au adunat
la New Haven Green. Cincizeci de mii s-au strâns la Monumentul din Washing-
ton, lângă Casa Albă. în Boston, 100 000 de oameni s-au îndreptat spre Common
pentru a-l asculta pe senatorul McGovern în vreme ce un avion a desenat pe cer
simbolul păcii, pentru a sugera că administrația respingea dorința de pace.
Așa cum era încorporat în Mișcarea pentru Pace, excepționalismul american
nu permitea nici un fel de discuție cu privire la aspectul practic al ieșirii din
Vietnam, și trata încercările de a face astfel drept un simptoin al dorinței ascunse
a administrației de a continua războiul. Transformând războiul într-un conflict
intern între bine și rău. Mișcarea pentru Pace prefera – din motive pe care le con-
sidera elevate moral – prăbușirea Americii în Vietnam unui rezultat care, anume
pentru că putea fi considerat „onorabil", putea în același timp stimula apetitul
guvernului pentru continuarea aventurilor pe plan extern.
Din acest motiv s-a dovedit a fi imposibil de găsit vreo bază comună pentru
Mișcarea pentru Pace și administrație. Nixon redusese forțele americane din Viet-
nam de la aproape 550 000 la 20 000 de oameni în trei ani; pierderile scăzuseră
de la vreo 16 000 de oameni sau 28 la sută din total în 1968 la în jur de 600 de
oameni sau cam l la sută din total în 1972, ultimul an de război. Asta nu a mic-
șorat neîncrederea sau durerea. Deoarece diferența fundamentală nu putea fi aco-
perită: Nixon dorea să părăsească Vietnamul cu onoare, iar Mișcarea pentru Pace
credea că onoarea cerea Americii să părăsească Vietnamul în fapt necondiționat.
Dacă terminarea războiului era unicul obiectiv, guvernul de la Saigon a devenit
în ochii criticilor un obstacol în calea păcii mai degrabă decât un aliat. Convingerea
inițială că Vietnamul de Sud era un element cheie al securității Americii fusese
părăsită cu mult timp înainte. Ceea ce rămăsese era sentimentul că, în Vietnam,
America se afla într-o companie nepotrivită. Noua ortodoxie a criticilor era că
Thieu trebuia înlocuit printr-un guvern de coaliție, dacă era nevoie prin tăierea
fondurilor americane pentru Vietnamul de Sud. Ideea unui guvern de coaliție s-a
transformat în remediul suprem al dezbaterii interne exact în momentul în care
negociatorii nord-vietnamezi evidențiau faptul că, potrivit definiției lor, un
guvern de coaliție era un eufemism pentru preluarea comunistă a sudului.
Nord-vietnamezi i puseseră de fapt la punct o formulă deșteaptă pentru a
răspândi confuzia în rândul publicului american. Ei recunoșteau că obiectivul lor
era o „coaliție" guvernamentală tripartită compusă din NLF (propriii lor pioni),
un element neutru și din membri ai administrației de la Saigon care erau pentru
„pace, libertate și independență". Ca în cazul multor manevre nerușinate ale

Hanoiului, trebuia să citești partea scrisă cu litere mărunte pentru a determina înțe-OUU UIPLOMAȚIA
leșul real al propunerii, altfel aparent rezonabile. Numai așa devenea clar că orga-
nismul tripartit nu avea să conducă Saigonul, ci să negocieze cu NLF-ul pentru o
reglementare finală. Cu alte cuvinte, un organism dominat de comuniști avea să
negocieze cu un grup eminamente comunist viitorul politic al Vietnamului de Sud.
Hanoiul propunea să pună capăt războiului printr-un dialog cu sine însuși.
Nu acesta era, însă, modul în care apărea chestiunea în discuțiile americane,
în cartea sa The CrippledGiant, senatorul J. William Fulbright afirma că această
chestiune se punea între totalitariști rivali'. Senatorul McGovern, care în 1971
avusese în vedere un „guvern mixt" în Saigon, în 1972, aflat pe punctul de a fi
candidatul democrat la președinție, îndemna la retragerea forțelor americane și
întreruperea ajutorului militar acordat Vietnamului de Sud6. Administrația Nixon
era gata să riște guvernul Thieu în alegeri supravegheate internațional. Ceea ce
refuza să facă era să răstoarne un guvern aliat instalat de predecesoarea ei, pentru
a realiza ieșirea Americii din Vietnam.
Criteriul pentru succes al Mișcării pentru Pace era, pur și simplu, dacă războiul
se termina sau nu. Iar dacă răspunsul era nu, poziția de negociere a Americii era
sortită invalidării. Mișcarea pentru Pace nu condamna Hanoiul, nici pentru po-
ziția sa de negociere, nici pentru metodele de purtare a războiului, dând prin
aceasta Hanoiului toate motivele să refuze cooperarea. Până în 1972, America își
retrăsese unilateral 500 000 de soldați. Saigonul se oferise oficial să țină alegeri
libere, iar America să-și retragă restul forțelor în patru luni de la un acord. Thieu
consimțise să demisioneze cu o lună înainte de alegeri. Statele Unite propuseseră
crearea unei comisii mixte care să supravegheze alegerile, toate acestea condi-
ționate de o încetare a focului sub subpraveghere internațională și de returnarea
prizonierilor de război. Nici una dintre aceste măsuri nu a înlăturat asaltul la
adresa motivelor sau a politicilor americane.
Pe măsură ce lunile treceau, dezbaterea internă se concentra tot mai mult
asupra cererii prdiminare a Hanoiului ca Statele Unite să fixeze unilateral o dată
pentru retragere, ca formulă a terminării războiului. Propunerile de date fixe de
retragere au devenit rapid emblema rezoluțiilor împotriva războiului ale Congre-
sului (au fost vreo douăzeci și două în 1971 și treizeci și cinci în 1972). Natura
lor neangajantă a oferit sprijinitorilor lor cea mai bună dintre lumi: disocierea de
administrație, fără responsabilități în privința consecințelor. Nimic nu părea mai
ușor decât terminarea războiului prin simpla retragere din realitatea Iui – numai
că nimic în Vietnam nu era atât de simplu pe cât părea.
După întâlniri avute cu negociatorii nord-vietnamezi și ai NLF-ului, membri
ai Mișcării Americane pentru Pace au tot spus că ei „știau" că eliberarea
prizonierilor și reglementarea celorlalte chestiuni aveau să urmeze rapid o dată
ce Statele Unite s-ar fi angajat la o dată limită fixă, irevocabilă pentru retragere.
De fapt, Hanoiul nu făcuse niciodată o asemenea promisiune, aderând la același
vechi scenariu cu ambiguități chinuitoare pe care îl folosise în perioada opririi
bombardamentelor din 1968. Fixarea unei date limită avea să creeze „condiții
favorabile" pentru soluționarea altor probleme, afirma Le Duc Tho, dar când era
vorba de negocieri efective, insista că data limită pentru retragere, o dată sta-
bilită, trebuia să fie respectată indiferent de ce se întâmpla în cadrul altor nego-
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANI LOR 601
cieri, asupra încetării focului sau a eliberării prizonierilor, în realitate, Hanoiul
condiționa eliberarea prizonierilor și încetarea focului de răsturnarea guvernului
de la Saigon. După cum continua să explice Le Duc Tho, ca și cum ar fi condus
un seminar de științe politice pentru începători, acesta era motivul principal
pentru care era dus războiul.

Cea mai mare ironie a disputei interne americane s-a vădit a fi aceea că
Hanoiul nu era, de fapt, câtuși pe puțin interesat de retragerea unilaterală ameri-
cană. Acest aspect este încă greșit înțeles în mare parte a literaturii scrise pe
marginea războiului. Până aproape de sfârșit, Hanoiul nu s-a abătut deloc de la
formula sa standard: o dată irevocabilă pentru retragerea americană, cuplată cu
un angajament american de răsturnare a guvernului sud-vietnamez la plecare. Era
fundamental lipsit de interes față de nuanțele diverselor scheme de retragere pe
care membri bine intenționați ai Congresului erau dispuși să i le arunce la pi-
cioare, cu excepția măsurii în care acestea întăreau dezbinarea internă americană,
îndulcirea hapului prin oferirea unei ușor mai conciliatorii scheme de retragere
nu avea să schimbe poziția nord-vietnameză. Rezultatul conflictului, din punctul
de vedere al Hanoiului, avea să fie stabilit prin forță. Avea să pună bucuros mâna
pe orice i s-ar fi ivit, fără ca aceasta să-i afecteze poziția de negociere. Criticii
războiului se gândeau că Hanoiul avea să devină rezonabil dacă America își arăta
dispoziția de a merge mai departe. Greșeau în această privință. Tot ce auzea
Washingtonul de la Hanoi era o cerere circulară de capitulare: retragere necondi-
ționată, urmată de răsturnarea administrației existente în Vietnamul de Sud,
înlocuirea acesteia cu marionetele Hanoiului și apoi, când America rămânea fără
nici un atu, o negociere asupra prizonierilor, care putea fi cu ușurință retrasă
pentru obținerea de noi concesii.
După cum s-a dovedit, disputa asupra retragerii a marcat un punct de cotitură
al războiului din Vietnam prin demonstrarea faptului că multe din victoriile
administrației erau într-adevăr în stilul lui Pirus. Nixon și-a menținut poziția de a
nu accepta o dată limită fixă pentru retragere decât în schimbul altor obiective
esențiale americane. Dar a trebuit să plătească prețul pentru a fi fost de acord cu
retragerea totală după îndeplinirea condițiilor sale. Vietnamul de Sud a fost
astfel pus în situația de a trebui să se apere singur împotriva unui dușman mult
mai necruțător decât înfruntase oricare alt aliat al Americii și în condiții pe care
America nu mai ceruse niciodată vreunui alt aliat să le îndeplinească. Trupele
americane fuseseră în Europa vreme de două generații; armistițiul din Coreea
fusese protejat de forțele americane timp de peste patruzeci de ani. Numai în
Vietnam au fost de acord Statele Unite, mânate de dezacorduri interne, să nu lase
nici o forță reziduală; pe parcurs, America s-a lipsit de orice marjă de siguranță
în privința protejării acordului la care s-a ajuns în cele din urmă.
Nixon conturase termenii americani ai unei reglementări în două discursuri
majore, din 25 ianuarie 1972 și din 8 mai 1972. Acești termeni erau: o încetare a
focului supravegheată internațional; returnarea și contabilizarea prizonierilor;
continuarea ajutorului economic și militar acordat Saigonului; lăsarea viitorului
politic al Vietnamului de Sud în seama partidelor, pe bază de alegeri libere. In 8
octombrie 1972, Le Duc Tho a acceptat propunerile cheie ale lui Nixon, și
Hanoiul a renunțat în fine la cererea sa ca America să i se alăture în instalarea unui
guvern comunist în Saigon. A fost de acord cu o încetare a focului, cu returnarea
tuturor prizonierilor americani și cu contabilizarea celor dispăruți în misiune.
Guvernul Thieu a fost lăsat neatins, iar Statelor Unite li s-a permis să continue să-i
furnizeze acestuia ajutor militar și economic. Până atunci, Le Duc Tho refuzase
până și să discute asemenea termeni. Este motivul pentru care a introdus propu-
nerea care semnifica schimbarea radicală a poziției prin următoarea declarație:
… această nouă propunere este exact ceea ce propusese președintele Nixon: încetarea
focului, terminarea războiului, eliberarea prizonierilor și retragerea trupelor… iar noi
propunem un număr de principii în chestiunile politice. Ați propus și asta. Și vom lăsa
partidelor din Vietnamul de Sud soluționarea acestor chestiuni .
Nici una dintre tragediile și controversele care au urmat nu au putut șterge
mândria pe care am resimțit-o noi, cei care conduceam politica americană, atunci

când am realizat că ne aflam pe punctul de a dobândi ceea ce căutasem vreme de
patru ani plini de chin și că America nu avea să fie nevoită să-i abandoneze pe
cei ce se încrezuseră în ea. Nixon declarase în nenumărate ocazii că, îndată ce
condițiile sale erau îndeplinite, avea să stabilească repede reglementările nece-
sare. In 14 august 1972, i-am spus lui Thieu că, dacă Hanoiul avea să accepte
propunerile președintelui Nixon așa cum erau ele formulate, America va finaliza
rapid un acord. Aveam obligația de a ne ține promisiunea. Și nu aveam de ales.
Dacă amânam, Hanoiul și-ar fi publicat propunerea, forțând administrația să
explice de ce respinsese propriii termeni și declanșând votul Congresului în
sensul reducerii fondurilor.
O combinație de factori a adus Hanoiul pe punctul de a accepta ceea ce res-
pinsese cu consecvență: epuizarea proviziilor sale ca urmare a minării porturilor
nord-vietnameze, atacul sanctuarelor cambodgiene și laoțiene din 1970 și 1971,
înfrângerea ofensivei sale de primăvară din 1972, lipsa sprijinului politic din
partea Moscovei și a Beijingului la reluarea de către administrația Nixon a
bombardării Nordului și teama că Nixon, o dată reales, va împinge lucrurile spre
o confruntare deschisă.
Factorul decisiv a fost probabil acela că în evaluarea consecințelor alegerilor
prezidențiale din 1972, grijuliii analiști de Ia Hanoi au făcut o greșeală de calcul
majoră. Hanoiul a părut să creadă că victoria electorală copleșitoare mai mult ca
sigură a lui Nixon îi va da acestuia mână liberă în purtarea războiului. Administra-
ția Nixon știa că noul Congres nu avea să fie deloc mai prietenos față de politica
în Vietnam a lui Nixon, ba chiar, probabil, mai personal ostil față de acesta. Una
dintre rezoluțiile Congresului, reprezentând literal un scor, privitoare la tăierea
fondurilor pentru război se părea că avea să treacă – probabil cuplată cu o lege
suplimentară care urma să fie introdusă la începutul lui 1973 pentru plata
cheltuielilor legate de înfrângerea ofensivei comuniste din primăvara lui 1972.
Am salutat perspectiva de pace cu speranța că ea va permite Americii să
înceapă procesul de vindecare națională și va reîntări consensul bipartit care mo-
delase politica externă postbelică a Americii. Mișcarea pentru Pace, în fond, își
va fi atins obiectivul obținerii păcii, iar cei care se străduiseră pentru un rezultat
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 603
onorabil se puteau simți satisfăcuți că suferințele meritaseră, în prezentarea mea,
care contura termenii acordului final, m-am adresat adversarilor din timpul a
patru ani de dispute interne:
… ar trebui să fie deja clar că nimeni în acest război nu a deținut monopolul suferinței
și că nimeni în aceste dispute nu a deținut monopolul îndreptățirii morale; iar acum, că
în cele din urmă am obținut un acord prin care Statele Unite nu preconizează viitorul
politic al aliaților, un acord care să păstreze demnitatea și respectul de sine al tuturor
părților implicate, o dată cu vindecarea rănilor din Indochina, putem începe săo
vindecăm rănile din America .
Firavele perspective de unitate națională se prăbușiseră însă iremediabil în
contextul chestiunii Cambodgia. Deoarece Cambodgia era unicul teatru de luptă
american din Indochina pe care Nixon nu-l moștenise de la predecesori, ea a
aprins dispute între diversele partide, transformându-le în una dintre cele mai
aprige controverse ale epocii Vietnamului.
Nu am intenția să redeschid aici acele controverse. Detaliile lor au fost tratate în
altă parte9, în esență, învinuirile aduse de criticii administrației se concentrează în
două acuze majore: că Nixon a extins în mod gratuit războiul în Cambodgia și că,
pe parcurs, politica americană a ajuns să poarte principala responsabilitate pentru
genocidul comis de khmerii roșii comuniști după victoria câștigată de ei în 1975.
Ideea că Nixon extinsese războiul în mod ușuratic era o materializare a con-
cepției strategice greșite din 196l-62 în legătură cu Laosul, anume* că rolul
Americii în toate cele trei țări ale teatrului indochinez. Armata nord-vietnameză

construise o rețea de sanctuare în Cambodgia, imediat dincolo de granița cu
Vietnamul de Sud, de unde lansa atacuri la nivel de divizie asupra forțelor ame-
ricane și sud-vietnameze. Sanctuarele erau aprovizionate fie pe Calea lui Ho Chi
Minh, prin Laos, fie prin portul maritim cambodgiene Sianukville -In flagrantă
violare a neutralității cambodgiene. Pe măsură ce retragerea americană se
accelera, poziția militară atât a forțelor sud-vietnameze, cât și a celor americane
era sortită imposibilității de a mai fi menținută dacă acea rețea logistică era
lăsată intactă, iar forțele americane în continuă scădere se confruntau cu trupe
nord-vietnameze cu efective menținute la același nivel și beneficiind de apro-
vizionare externă nelimitată. Administrația Nixon a luat atunci decizia tactică de
a ataca zonele taberelor pe calea aerului în 1969 și de la sol în 1970. Atacurile
aeriene au fost o ripostă la un val de atacuri nord-vietnameze în sud, care uci-
deau 400 de soldați americani pe săptămână și încălcau „înțelegerea" Hanoiului
cu președintele Johnson de pe vremea opririi bombardamentelor din 1968; ata-
curile terestre au fost o strategie menită să apere retragerea trupelor americane,
care ajungea la 150 000 de oameni pe an.
Fără a deranja bazele logistice nord-vietnameze, nici o strategie imaginabilă a
retragerii americane nu ar fi putut funcționa, în fiecare dintre situații, ofensivele
americane au fost salutate de autoritățile cambodgiene, care le-au considerat ac-
țiuni de apărare a neutralității țării lor; în fond, nimeni n u-i invitase pe nord-viet-
namezi în Cambodgia.
604 DIPLOMAȚIA
Cu toate acestea, ambele acțiuni americane au devenit chestiuni extrem de
sensibile în Statele Unite, transformându-se într-o dispută care a depășit de mult
strategia militară. Cambodgia a fost rapid integrată în dezbaterea vietnameză de
bază. Politica administrației reflecta o strategie; critica se concentra asupra vala-
bilității morale a războiului în sine. Această atitudine a fost amplificată de nepu-
tința națiunii de a pătrunde natura și caracterul neîndurător al ideologiei revo-
luționare. Toate dovezile arată că khmerii roșii fuseseră ideologi fanatici încă din
timpul studenției lor la Paris, în anii '50. Ei erau hotărâți să smulgă din rădăcini
și să distrugă societatea cambodgiana existentă și să impună un fel de utopie ne-
bunească prin exterminarea tuturor celor având și cea mai vagă educație „bur-
gheză".10 A pretinde că ei se transformaseră în ucigași datorită acțiunilor ameri-
cane este un gest de aceeași statură morală cu a susține că holocaustul a fost
provocat de bombardamentul strategic american asupra Germaniei.
Scopul acestor pagini nu este de a căuta să ofere o sentință definitivă cu pri-
vire la chestiuni asupra cărora pasiunile s-au dezlănțuit într-atât încât au produs,
între timp, propria lor literatură de cult. Dar America își datorează sieși recu-
noașterea faptului că, tragic și indiferent de sentința finală asupra înțelepciunii
tactice a deciziilor americane din Cambodgia, khmerii roșii au fost cei care au
comis crimele, iar cambodgienii cei care au plătit prețul dezbinării interne a
Americii. Criticii, care au pus America în imposibilitatea de a continua să ajute
guvernul cambodgian în eforturile sale de a rezista atacului khmerilor roșii, nu
au realizat că în urma tăierii ajutorului american pe care o susțineau și pe care au
reușit în final să o obțină, avea să vină o baie de sânge. Au fost, cu siguranță,
oripilați de ea. Cu toate astea, greșeala făcută de ei în judecarea dușmanilor care
au desfășurat genocidul a contat mult mai puțin în necroloagele lor decât
condamnarea aruncată de ei asupra propriilor compatrioți.
Proba unei societăți este dată de posibilitatea ei de a-și subordona diferențele
de opinie urmăririi unor obiective comune și de capacitatea ei de a nu uita că
societățile prosperă ca urmare a reconcilierii, nu ca urmare a conflictelor pe care
le întrețin. America a ratat acest test în Indochina.
Rănile, însă, au fost atât de adânci încât pacea a adus puțină bucurie, șansele
care existaseră pentru ca înțelegerea să devină un vehicul al vindecării naționale

au fost slăbite de intervalul de trei luni dintre momentul în care s-a ajuns la acordul
inițial și momentul semnării lui, și, mai presus de orice, de bombardarea zonei
Hanoiului cu bombardiere B-52 în a doua jumătate a lui decembrie 1972. Cu toate
că distrugerile civile au fost minime, explozia de demonstrații antirăzboinice care
au urmat a determinat semnarea acordului în 27 ianuarie 1973, pentru a oferi, mai
presus de orice, un sentiment de sfârșită și circumspectă ușurare.
în ce îi privea, protestatarii nu erau împăcați cu acceptarea de către Hanoi a
termenilor de pace americani. Ei se temeau că, dacă noțiunea lui Nixon de pace
cu onoare era acceptată, America putea fi iarăși tentată de același gen de
supraangajare internațională pentru care, în opinia lor, simbol disprețuit devenise
Vietnamul. Astfel, ei au salutat acordul de pace cu același cinism cu care privi-
seră purtarea războiului și diplomația. Criticii susțineau cu diferite argumente că
acordul era un plan cu substrat politic, că aceiași termeni fuseseră la îndemânăV1I£'1"NAM: KblKAUbKfcA Aivic,i\.n_/-M>u^wtv wv/_>
cu patru ani mai înainte, și că actul reprezenta o trădare a lui Thieu – fără să țină
seama de faptul că cererea ca Thieu să fie răsturnat constituise ani de zile o temă
centrală a cererilor Mișcării pentru Pace.
Nimic nu putea fi mai departe de adevăr decât afirmația că acordul cu Hanoiul
fusese încheiat pentru a influența alegerile naționale. Dimpotrivă, Nixon conside-
rase încheierea unui acord înainte de alegeri o responsabilitate; avansul lui în
sondaje era de neatacat și nu putea fi decât primejduit de o dezbatere privind ter-
menii păcii". Motivul lui pentru a merge înainte cu acordul era exact opusul a ceea
ce susțineau criticii săi: el nu voia să pună considerente electorale în calea unui
acord despre care promisese în repetate rânduri poporului american că avea să fie
încheiat imediat după acceptarea termenilor formulați de administrație.
Unul dintre cele mai persistente mituri despre politica administrației Nixon în
Vietnam a fost teza că Nixon a prelungit războiul cu patru ani fără să fie nici o
nevoie, de vreme ce aceeași termeni ar fi putut fi obținut și cu patru ani înainte.
Problema cu această idee este că ea face uitate toate faptele cunoscute. Docu-
mentele istorice demonstrează din plin că America a finalizat acordul imediat ce
termenii ei, consecvent respinși de nord-vietnamezi pe parcursul celor patru ani
anteriori, au fost acceptați.
în 1975, desigur, efortul american în Indochina a luat sfârșit cu o cădere care
ar fi putut avea loc oricând mai devreme, dacă obiectivul Americii ar fi fost
capitularea. Dar nici administrația, nici poporul american nu au urmărit vreodată
acel obiectiv; în campania electorală din 1968 toți candidații prezidențiali au
susținut compromisul, nu capitularea, în 1972, candidatul care a îndemnat la ca-
pitulare a fost învins. Chiar și așa, cititorul este liber să tragă concluzia, privind
înapoi, că scopul în 1969 ar fi trebuit să fie capitularea. Nimic în campania
politică din 1968 nu a sugerat că poporul american sau partidele politice erau
pentru un asemenea rezultat.
Chinul nu a luat sfârșit cu Acordul de la Paris. Nu se terminase bine războiul
și controversa s-a și mutat asupra dreptului Americi de a impune pacea. Nu
exista nici măcar un membru vechi al administrației Nixon care să nu se în-
doiască de fragilitatea acordului. Noi mersesem la limita exterioară a ceea ce se
putea accepta, așa cum Nixon promisese întotdeauna că va face. Iar tulburarea pe
plan intern lăsase administrației puțină libertate de mișcare.
Cu toate acestea, Nixon împreună cu mine și mulți membri vechi ai adminis-
trației credeam că prevederile economice și militare ale acordului aveau să per-
mită Vietnamului de Sud să reziste presiunilor previzibile ale Nordului, cu
condiția ca nord-vietnamezii să adere la partea acordului care interzicea reluarea
infiltrației. Nixon, însă, a recunoscut întotdeauna că puteau apărea încălcări ale
acordului și de o amploare care să le facă să nu poată fi nici ținute în frâu, nici

respinse fără sprijin american. El era gata să încurajeze Vietnamul de Nord să se
alăture comunității internaționale cu un program de asistență economică, însă
dacă nimic altceva nu era cu putință, folosirea forței aeriene pentru impunerea
acordului nu a fost niciodată scoasă din calcul, nici în mintea membrilor admi-
nistrației Nixon, nici în declarațiile publice ale acesteia.
După terminarea războiului, administrația a strâns din dinți, deoarece proba
tăriei, pe care experiența i-o predase, era posibil să aibă loc pe parcursul imple-
mentării acordului. Noi consideram de la sine înțeles că aveam dreptul – respon-
sabilitatea, de fapt- să apărăm un acord pentru realizarea căruia muriseră 50 000
de americani. Altfel, orice acord de pace cu Statele Unite ar fi echivalentul legal
al capitulării. Termenii care nu sunt apărați înseamnă capitulare. Dacă unei
națiuni nu îi este permis să impună termenii păcii, este mai bine să își abando-
neze cauza, simplu și deschis. Nixon și consilierii săi cheie și-au anunțat intenția
de a apăra acordul în nenumărate ocazii12 – de exemplu, în 3 mai 1973, în Ra-
portul asupra politicii externe, prezentat de Nixon: „Un asemenea curs [încălcări
masive] ar pune în pericol greu obținutele câștiguri de partea păcii în Indochina.
S-ar risca reluarea confruntării cu noi13. …Noi am spus Hanoiului, în particular și
în public, că nu vom tolera încălcări ale acordului."'
Modelul celor cinci ani anteriori s-a repetat. Poate că un președinte neafectat,
proaspăt reales ar fi putut insista asupra unor măsuri militare severe, periodice,
necesare pentru impunerea acordului, însă cu afacerea Watergate deja măcinând
președinția, nu exista nici o șansă pentru așa ceva. Chiar în timp ce mii de
camioane nord-vietnameze parcurgeau Calea lui Ho Chi Minh, aproape 5 000 de
soldați nord-vietnamezi intrau în Vietnam, iar Hanoiul refuza să dea o situație
corespunzătoare cu cei dispăruți în misiune – toate acte de flagrantă încălcare a
acordului -, oponenți ai politicii care condusese la încheierea acordului insistau
că Nixon nu avea nici o autoritate să-l impună, indiferent cât de gravă era vio-
larea condițiilor convenite. Ei tratau acordul ca și cum acesta ar fi fost retragerea
unilaterală pe care o susținuseră ei dintotdeauna. In iunie 1973, Congresul a
refuzat finanțarea în continuare „a sprijinirii directe sau indirecte a activităților
de luptă din sau pentru Cambodgia, Laos, Vietnamul de Nord și Vietnamul de
Sud de către forțele Statelor Unite" după 15 august, inclusiv recunoașterea aeria-
nă15, în iulie 19*73 a devenit clar că nu exista nici un sprijin din partea Congre-
sului pentru un program de ajutorare economică a Vietnamului de Nord.
Acordul de pace nu se putea autoimpune; nici un asemenea acord nu ar fi
putut. Vietnamul de Nord tot mai urmărea unirea Vietnamului sub conducerea
sa, și o bucată de hârtie semnată la Paris nu avea să modifice obiectivele perma-
nente ale Hanoiului. Acordurile de la Paris scoseseră Statele Unite din conflictul
militar din Vietnam, dar asigurarea de viață a Vietnamului de Sud depindea de
sprijinul american. Congresul trebuia să decidă dacă să continue o politică de
gen îngrădire în Indochina după plecarea trupelor americane. Și a decis că nu.
Până și asistența economică acordată Vietnamului de Sud a fost controlată
drastic, în 1972, Congresul votase un ajutor de 2 miliarde de dolari; în 1973,
suma a fost redusă la 1,4 miliarde, iar în 1974 a fost redusă la jumătate, deși
prețul petrolului crescuse de patru ori. Prin 1975, Congresul discuta despre un
ajutor de 600 de milioane de dolari. Cambodgia a fost tăiată cu totul de pe listă,
cu argumentul că acesta avea să ajute la salvarea de vieți omenești – un eufe-
mism pentru abandonare și o glumă macabră în lumina genocidului care a urmat,
în 1975, Cambodgia și Vietnamul de Sud erau copleșite de comuniști în două
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 607
săptămâni una după alta, punând capăt nefericii morale a Americii, dar nu și
celei a Indochinei.
Idealismul american, sursa de inspirație în atât de mare măsură a ordinii mon-

diale postbelice, se învinsese singur, cu propriile arme. Patru președinți defini-
sei Vietnamul ca fiind vital pentru securitatea americană. Doi președinți din
pai ude diferite identificaseră onoarea Americii cu neabandonarea celor ce se
încrezuseră în declarațiile Americii. Nixon câștigase detașat alegerile din 1972
exact pe baza unor asemenea declarații. In manieră americană clasică, ambele
părți ale disputei asupra Vietnamului își percepuseră obiectivele în termenii unei
morale absolute și nu au găsit niciodată o modalitate prin care să acopere prăpas-
tia dintre ele.
Nici după douăzeci de ani, dezbaterea publică americană tot nu a ajuns la o
perspectivă obiectivă și încă pare mai dornică să atribuie vini decât să tragă
învățăminte din experiență. Victoria comunistă a liniștit rapid una dintre veșni-
cele dispute ale epocii Războiului din Vietnam – dacă spectrul băii de sânge
urmând preluării comuniste era sau nu o fantoșă a politicienilor în goana lor
după pretexte pentru continuarea războiului.
în Cambodgia, desigur, genocidul chiar s-a produs. Noii conducători au ucis
cel puțin 15 la sută din propria populație, în Vietnam, suferințele au fost mai
puțin drastice. Totuși, sute de mii de sud-vietnamezi au fost mânați în „tabere de
reeducare" o altă denumire pentru lagărele de concentrare. La începutul lui 1977,
autoritățile comuniste au recunoscut că dețineau 50 000 de deținuți politici, însă
majoritatea observatorilor independenți credeau că cifra era mai apropiată de
200 OOO16. în privința așa-numitului Front Național de Eliberare a Vietnamului
de Sud (NLF), căruia i se făcuse reclamă în Occident timp de un deceniu drept
presupusa piesă centrală a unei guvernări democratice de coaliție, cuceritorii
nord-vietnamezi au afirmat clar că planul lor actual era cu totul altul, în 1969, NLF-ul
fusese metamorfozat în așa-numitul Guvern Revoluționar Provizoriu al Viet-
namului de Sud, adică GRP. în iunie 1975, la două luni după căderea Saigonului,
„cabinetul" GRP-ului s-a întrunit și a luat hotărârea unei refaceri a facilităților
bancare din Vietnamul de Sud; au fost înființate comitete consultative pentru a
ajuta la administrarea țării, incluzând și câțiva politicieni necomuniști care i se
opuseseră lui Thieu; GRP-ul a stabilit relații diplomatice cu douăzeci și opt de țări.
Nu exista, însă nimic mai puțin dorit de Hanoi decât un Vietnam de Sud inde-
pendent, nici chiar unul comunist; tentațiile titoismului aveau să fie retezate din
fașă. Decizia „cabinetului" a fost rapid anulată, comitetelor consultative nu li s-a
acordat un rol, iar ambasadorii GRP-ului nu au fost niciodată trimiși în străină-
tate. Guvernul Vietnamului de Sud a rămas în mâinile comitetelor militare locale
conduse de partidul comunist nord-vietnamez și funcționari militari din nord. în
1975, liderii de la Hanoi și presa au început o campanie publicitară făcând apel
la reunificarea țării – adică, anexarea oficială a Sudului -, care a și fost realizată,
în răstimp de un an17.
Cu toate că, în sens strict, singurele piese ale dominoului care au căzut au fost
Cambodgia și Laosul, revoluționarii antioccidentali din multe alte zone ale
globului au început să se simtă încurajați. Este îndoielnic faptul că Fidel Castro
608 DIPLOMAȚIA
ar fi intervenit în Angola sau Uniunea Sovietică în Etiopia dacă America nu ar fi
fost percepută ca a se fi prăbușit în Indochina, ca fiind demoralizată de Water-
gate și ca a se fi retras apoi ca într-o carapace. In același timp, se susținea cu
plauzibilitate considerabilă că, dacă Vietnamul de Sud ar fi căzut la începutul
anilor '60, comuniștii ar fi încercat să dea o lovitură de stat în Indonezia, ceea ce
aproape a și reușit în 1965, ar fi putut răsturna guvernul și produce un alt
dezastru strategic.
America, în orice caz, a plătit pentru aventura sa din Vietnam un preț care a
fost cu totul disproporționat față de orice câștig care poate fi conceput. A fost în
mod clar o greșeală să se pună mize atât de mari pe cauze atât de prost definite.
America se implicase în primul rând deoarece aplicase literal maximele politicii

de succes duse în Europa la o regiune cu total alte condiții politice, sociale și
economice. Idealismul wilsonian nu permitea nici o diferențiere culturală, iar
teoria securității colective susținea că, securitatea fiind indivizibilă, țesătura în-
tregii ordini mondiale avea să se destrame dacă era tras fie și numai un fir.
Prea idealistă pentru a-și baza politica pe interesul național și prea centrată pe
cerințele unui război general în doctrina strategică, America a fost incapabilă să
stăpânească o problemă strategică nefamiliară în care obiectivele politice și
militare erau întrețesute. Pătrunsă de credința în aplicabilitatea universală a valo-
rilor sale, America a subestimat imens obstacolele aflate în calea democratizării
unei societăți modelate de confucianism și în sânul unui popor care se lupta
pentru identitate politică sub asaltul unor forțe din afară.
Probabil că cea mai serioasă și cu siguranță că și cea mai dureroasă piesă a
dominoului care a căzut ca rezultat al războiului din Vietnam a fost coeziunea
societății americane. Idealismul american făcuse ca atât oficialii, cât și criticii lor
să adopte concepția falsă că societatea vietnameză putea fi transformată relativ
ușor și repede într-o'democrație de tip american. Când această perspectivă
optimistă s-a-prăbușit și a devenit limpede că Vietnamul era departe de a fi o
democrație, deziluzionarea a fost inevitabilă. Exista, de asemenea, o concepție
eronată aproape de neînțeles asupra naturii problemei militare. Lipsiți de criterii
de judecată, oficialii adeseori greșeau în înțelegerea și, prin urmare, în declara-
țiile făcute asupra diverselor probleme, însă când acești funcționari pretindeau că
văd o lumină la capătul tunelului, asta și era de fapt ceea ce majoritatea lor
zăreau. Oricât de greșite le-au fost aprecierile, ei s-au înșelat, mai presus de
orice, pe ei înșiși.
întotdeauna, chestiunile care ajung la politicienii din vârf sunt în general
complicate;,prob!einele simple, care nu dau naștere la controverse, sunt rezolvate
prin consens la niveluri mai joase ale guvernării, însă, o dată ce este luată o
decizie, indiferent cât de mari sunt dubiile interioare în privința ei, politicianul
este angajat total; de unde, aparența de siguranță cu care este prezentată poate
induce în eroare uneori. Mai mult, această impresie falsă este frecvent amplifi-
cată de tendința birocrațiilor de a-i înfrumuseța propriile realizări.
Expunerea denaturărilor intenționate ale ramurii executive a guvernului
nostru este o funcție crucială a presei și a Congresului. Nu există scuză pentru
denaturarea deliberată. Dar există puțin temei pentru pretenția că problemele
VIETNAM: RETRAGERI-A AMERICANILOR 609
esențiale legate de Vietnam au fost afectate de așa-numitcle goluri de credibi-
litate. America șarjase în Vietnam cu toate steagurile sus; nimeni nu o strecurase
pe furiș în Vietnam. Congresul era conștient de nivelul angajării Americii și
votase cele necesare an de an. A fi dorit prevenirea preluării comuniste a unei
națiuni tinere se poate să fi fost o naivitate, dar asta nu ar fi trebuit să conducă la
asaltul asupra valorilor centrale ale Americii, care a devenit un aspect atât de
important al dezbaterii naționale.
Aceste controverse amare continuă să arunce confuzie asupra celor întâm-
plate de fapt în Indochina, creând un vid intelectual în legătură cu o perioadă
extinsă pe două decenii și patru administrații ale ambelor partide politice.
America își va reveni după Vietnam numai când va începe să tragă învățăminte
bipartizane din acea experiență traumatizantă.
In primul rând, înaintea să se angajeze în luptă, Statele Unite trebuie să aibă o
înțelegere clară a naturii amenințării pe care o înfruntă și a obiectivelor pe care
în mod realist le poate atinge. Trebuie să aibă o strategie militară limpede și o
definiție lipsită de ambiguități a ceea ce constituie un rezultat politic de succes.
în al doilea rând, când America se angajează într-o acțiune militară, nu poate
exista alternativă la victorie, cum atrăgea atenția generalul Douglas McArthur.

Temerile nu pot fi liniștite printr-o execuție ezitantă; impasul prelungit macină
rezistența și de aici voința publicului american. Aceasta impune elaborarea
atentă a obiectivelor politice și a strategiei militare pentru atingerea lor înainte
de luarea deciziei de a porni la război.
în al treilea rând, o democrație nu poate conduce o politică externă serioasă
dacă facțiunile rivale din interiorul ei nu își impun o înfrânare minimă una față
de cealaltă. O dată ce victoria asupra adversarilor interni devine unicul obiectiv
al politicii, coeziunea se destramă. Nixon era convins că președintelui îi revenea
responsabilitatea finală de a apăra interesul național, chiar în condițiile în care
aceasta avea de înfruntat înfocarea oponenților din propria sa țară – poate mai cu
seamă atunci, însă Vietnamul a arătat că președinții nu pot purta război prin
decret executiv. Confruntat cu demonstrații violente, rezoluții ale Congresului
bătând tot mai mult spre retragerea unilaterală, și ostilitatea mass media, Nixon
ar fi trebuit să se adreseze Congresului, încă de la începutul mandatului, să-și
contureze strategia și să ceară sprijin clar pentru politica lui. Dacă nu ar fi putut
obține acel sprijin, ar fi trebuit să ceară un vot pentru lichidarea războiului și să
oblige Congresul să-și asume responsabilitatea.
Așa cum am menționat mai devreme, Nixon a respins un asemenea sfat
deoarece a simțit că istoria nu avea să ierte niciodată îngrozitoarele consecințe
ale ceea ce el considera a fi fost o abdicare de la responsabilitățile executivului.
A fost o decizie onorabilă – într-adevăr, superioară sub aspect moral și corectă
intelectual, însă în sistemul american de control-și-echilibru, sarcina pe care a
luat-o Nixon asupra sa nu era menită să fie purtată de un singur om.
în perioada Vietnamului, America a fost obligată să se confrunte cu propriile
limite. Pe parcursul celei mai mari părți a istoriei sale, excepționalismul Americii
proclamase o superioritate morală care se sprijinea pe belșugul material al națiunii,
în Vietnam, însă, America s-a trezit implicată într-un război care devenea ambiguu
610 DIPLOMAȚIA
sub aspect moral și în care superioritatea materială a Americii era în mare măsură
irelevantă. Familiile-poză perfecte ce înfrumusețau ecranele televizoarelor în anii
'50 fuseseră grupul cultural de sprijin pentru orgoliile lui Dulles și idealismul
avântat al lui Kennedy. Zădărnicită în aceste aspirații, America și-a cercetat
sufletul și s-a întors spre sine. Cu siguranță, nici o altă societate nu ar fi avut
încredere comparabilă în propria-i coeziune fundamentală pentru a se sfâșia astfel,
știind că avea să se poată aduna iarăși laolaltă. Nici un alt popor nu ar fi fost atât
de mândru în a-și asuma riscul de a se sfărâma pentru a se reînnoi scânteietor.
Sub aspectul rezultatului imediat, piesa internă a fost o tragedie; însă, în
perspectivă, suferința s-a putut transforma în prețul pe care America a trebuit să-l
plătească pentru a-și pune în acord perfecționismul moral, care inspirase atâtea
eforturi americane mărețe, cu necesitățile unui mediu internațional mai puțin
primitor și mai complex decât oricând în trecut.
Experiența Vietnamului rămâne întipărită adânc în psihicul american, în
vreme ce istoria se pare că și-a rezervat pentru sine una dintre cele mai grăitoare
lecții ale sale. După cercetarea sufletului, America și-a recâștigat încrederea în
sine, și Uniunea Sovietică, în ciuda aparenței sale de monolit, a plătit o penali-
zare mortală pentru supraextinderea morală, politică și economică. După o opin-
tire de expansionism, Uniunea Sovietică s-a trezit prinsă în contradicții și în cele
din urmă s-a prăbușit.
Aceste evoluții inspiră reflecții destul de ironice asupra naturii lecțiilor
istoriei. Statele Unite s-au dus în Vietnam pentru a opri ceea ce considerau a fi o
conspirație comunistă condusă centralizat, și au eșuat. Din eșecul Americii,
Moscova a tras concluzia de care susținătorii Teoriei Dominoului se temuseră

atâta – anume că aranjamentele istorice de forțe erau în favoarea ei. Ca rezultat,
a încercat să se extindă în Yemen, Angola, Etiopia și, în cele din urmă, în
Afghanistan. Dar pe parcurs a aflat că realitățile geopolitice se aplicau în aceeași
măsură societăților comuniste cum se aplicau și celor capitaliste, în fapt, fiind
mai puțin elastică, supraextinderea sovietică a produs nu catharsis, cum s-a în-
tâmplat cu America, ci dezintegrare.18
Rămâne întrebarea dacă evenimentele s-ar fi deplasat în aceeași direcție și în
cazul în care America ar fi rămas pasivă și ar fi lăsat în seama evoluției istoriei
rezolvarea provocării comuniste. Sau ar fi dat o asemenea renunțare un impuls
lumii comuniste și convingere în victoria sa inevitabilă, suficiente pentru amâ-
narea, poate chiar oprirea, prăbușirii sovietice?
Oricare ar fi răspunsul teoretic, omul de stat nu poate adopta abdinarea ca
principiu de politică. El poate învăța să își modereze încrederea în evaluările pe
care le face și să lase loc imprevizibilului; dar a se baza pe eventualul colaps al
unui adversar amenințător este o politică ce nu oferă nici o alinare milioanelor de
victime imediate și transformă politica într-un joc ușuratic al intuiției.
Suferința Americii legată de Vietnam a fost o extraordinară dovadă a scrupu-
lelor sale morale, care constituie în sine un bun răspuns la toate întrebările
despre semnificația etică a experienței americane. După un interval relativ scurt,
americanii și-au refăcut ținuta pe parcursul anilor '80. în anii '90, popoarele libere
VIETNAM: RETRAGEREA AMERICANILOR 611
de pretutindeni priveau iar înspre America pentru îndrumare în construirea încă
unei noi ordini mondiale. Și cea mai mare teamă a lor era nu implicarea cu înfu-
murare a Americii în lume, ci, iarăși, retragerea acesteia din ea. Este motivul pentru
care tristețea amintirilor din Indochina trebuie să ne servească la a ne aduce aminte
că unitatea americană este deopotrivă o datorie și speranța omenirii.
CAPITOLUL 28
Politica externă ca geopolitică:
diplomația triunghiulară a lui Nixon
Pentru Nixon, procesul chinuitor al scoaterii Americii din Vietnam fusse, la
urma urmelor, unul de menținere a poziției Americii în lume. Chiar și fără acel
purgatoriu, o reevaluare majoră a politicii externe americane ar fi fost bineve-
nită, deoarece epoca în care America dominase aproape cu totul scena mondială
se apropia de sfârșit. Superioritatea nucleară a Americii diminua treptat, iar
supremația sa economică era pusă în discuție de creșterea dinamică a Europei și
Japoniei, ambele refăcute cu resurse americane și apărate de garanțiile de securi-
tate americane. Vietnamul a semnalat în cele din urmă că tocmai sosise timpul
POLITICA EXTF.RNÂ CA GEOPOLITICĂ 613
reevaluării rolului jucat de America în lumea în curs de dezvoltare și al găsirii
unei soluții valabile între abdicare și supraextindere.
La celălalt capăt al registrului, diplomației americane i se ofereau șanse noi, o
dată cu apariția unor serioase fisuri în ceea ce în timpul Războiului rece fusese
privit ca monolitul comunist. Dezvăluirile lui Hrușciov, din 1956, cu privire la
brutalitatea regimului lui Stalin și invazia sovietică în Cehoslovacia, din 1968,
diminuaseră atracția ideologică exercitată de comunism asupra restului lumii.
Mai important chiar, ruptura dintre China și Uniunea Sovietică submina pretenția
Moscovei de a fi liderul unei mișcări comuniste unite. Toate aceste evoluții
sugerau că era loc pentru o nouă flexibilitate diplomatică.
Timp de douăzeci de ani, idealismul vvilsonian dăduse liderilor americani
posibilitatea să își joace rolul mondial cu vigoare misionară. Dar America de la
sfârșitul anilor '60 – aflată în impas în Indochina și sfâșiată de conflicte interne –
avea nevoie de o definire mai complexă și nuanțată a angajării sale internațio-

nale. Wilson condusese o țară intrată de puțin timp în problemele internaționale
și încrezătoare în capacitatea ei de a urmări orice problemă, până la soluționarea
finală; Nixon moștenea o societate sfâșiată de frustrări, al cărei viitor depindea
de capacitatea ei de a formula obiective realizabile, pe termen lung, și de a
persevera în urmărirea acestor obiective chiar și în fața adversităților, fără a se
lăsa învinsă de îndoieli.
Richard Milhous "Nixon moștenise o stare aproape de război civil. Profund
suspicios față de autoritatea instituțională și având parte, la rândul său, de
neîncrederea multora dintre reprezentanții acesteia, el a rămas totuși ferm în
convingerea că cea mai importantă democrație a lumii nu putea nici abdica de la
responsabilitățile sale, nici fugi din calea propriului destin. Puțini președinți au
fost atât de complecși precum Nixon: timid și totuși hotărât; nesigur și totuși
decis; neîncrezător în intelectuali și totuși profund reflexiv în particular; impul-
siv uneori în declarații și totuși dând dovadă de răbdare și lucid în planurile sale
strategice, Nixon s-a aflat în situația de a trebui să călăuzească America prin
tranziția de la supremație la conducere. Deseori lipsit de generozitate în declara-
ții și incapabil să transmită căldură umană, Nixon a reușit totuși ca în condițiile
cele mai dificile să treacă testul crucial al poziției de conducător, trecându-și
propria societate dintr-o lume familiară într-una complet necunoscută.
Nici un președinte american nu a avut o cunoaștere mai amplă a problemelor
internaționale. Nimeni, cu excepția lui Theodore Roosevelt, nu a călătorit mai
mult peste granițe și nici nu a încercat cu un asemenea autentic interes să înțe-
leagă vederile altor conducători. Nixon nu a studiat istoria în felul în care o făcu-
seră Churchill sau de Gaulle. El în general învăța despre trecutul unei țări numai
atât cât să-și însușească elementele factuale de bază pentru situația acesteia – și
uneori nici atât. Avea însă o abilitate stranie de a sesiza dinamica politică a ori-
cărei țări care îi captase atenția. Iar înțelegerea sa asupra realităților geopolitice
era într-adevăr remarcabilă. Maniera lui Nixon de a trata politica internă putea fi
uneori deformată de ambiții și nesiguranță personală. Dar când era vorba de
politica externă, marea sa capacitate de analiză și extraordinara sa intuiție geopo-
litică erau întotdeauna ferm concentrate asupra interesului american.
614 DIPLOMAȚIA
Nixon nu accepta teoriile wilsoniene cu privire la bunătatea înnăscută a omu-
lui sau armonia fundamentală dintre națiuni care trebuia menținută prin securi-
tate colectivă. Wilson percepuse lumea ca îndreptându-se implacabil spre pace și
democrație; misiunea Americii în această lume era de a ajuta inevitabilul să se
întâmple. Pentru Nixon, lumea era împărțită în prieteni și adversari; între ariile
de cooperare și cele în care interesele intrau în conflict. In percepția lui Nixon,
pacea și armonia nu reprezentau ordinea naturală a lucrurilor, ci oaze vremelnice
într-o lume periculoasă, în care stabilitatea nu putea fi menținută decât printr-un
efort vigilent.
Nixon a căutat să navigheze ghidându-se după un concept al interesului națio-
nal al Americii – oricât de neplăcută a fost această idee pentru mulți idealiști
tradiționali. Dacă marile puteri, inclusiv Statele Unite, își urmăreau propriile
interese în mod rațional și previzibil, credea Nixon – în spiritul Iluminismului
secolului al XVIII-lea -, din ciocnirea intereselor aflate în competiție ar fi rezul-
tat un echilibru. Asemenea lui Theodore Roosevelt – dar spre deosebire de ori-
care alt preșe'dinte american din secolul XX – Nixon a contat pe faptul că echili-
brul puterii produce stabilitate și a considerat că o Americă puternică era esen-
țială pentru echilibrul global.
Ambele idei erau extrem de demodate la vremea aceea. Nixon a declarat
următoarele într-un interviu luat de revista Time în 3 ianuarie 1972:
Trebuie să nu uităm că numai atunci când a existat echilibrul puterii am avut perioade
de pace mai lungi în istoria lumii. Când o națiune devine infinit mai puternică în

raport cu concurentul său potențial, arunci apare pericolul de război. Așadar, eu cred
într-o lume în care Statele Unite sunt puternice. Cred că această lume va fi mai sigură
și mai bună dacă Statele Unite, Europa, Uniunea Sovietică, China și Japonia sunt
puternice și sănătoase, echilibrându-se una pe cealaltă, nu jucând una împotriva alteia,
realizând un echilibru corect.'
In același timp, Nixon reflecta ambivalența esențială a societății sale – având
atâta nevoie să fie percepută ca pragmatică și totuși atât de dependentă de forța
interioară pe care și-o extrăgea din idealismul său tradițional, în mod surprinză-
tor, președintele cel mai admirat de Nixon – ale cărui maxime erau departe de a
fi wilsoniene- era însuși Woodrow Wilson. Fiecare nou președinte are libertatea
de a alege portretele predecesorilor sar pe care dorește să și le pună pe perete în
cabinet. Nixon le-a ales pe cele ale lui Wilson și Eisenhower. Când a cerut ca
vechiul birou al lui Wilson să fie așezat în Biroul Oval, a fost ca și cum Nixon ar
fi fost urmărit de ironia soartei: biroul pe care l-a prezentat custodele Casei Albe
s-a dovedit a fi aparținut nu lui Woodrow Wilson, ci lui Henry Wilson, vicepre-
ședintele lui Ulysses Grant.
Nixon a făcut adeseori apel la retorica standard wilsoniană. „Noi avem
într-adevăr un destin", spunea el, „acela de a da lumii ceva mai mult decât un
exemplu pe care și alte națiuni din trecut au fost capabile să îl dea… un exemplu
de conduită spirituală și de idealism pe care nici o putere materială sau militară
nu îl poate oferi"2, într-adevăr, el împărtășea marele ideal american al unei po-
litici externe lipsite de interes propriu.
POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICĂ 615
V orbind în numele Statelor Unite, pot să afirm următoarele: nu râvnim la teritoriul
nimănui; nu urmărim să obținem controlul asupra nici unui alt popor; vrem dreptul de
a trăi în pace, nu numai pentru noi înșine, ci pentru toate popoarele acestui pământ.
Puterea noastră va fi folosită numai pentru păstrarea păcii, niciodată pentru a o în-
călca, numai pentru apărarea libertății, niciodată pentru a o distruge.3
Invocarea altruismului de către un președinte care în același timp insista
asupra faptului că viitorul lumii ar trebui să fie hotărât de cinci mari puteri urmă-
rindu-și propriile interese naționale reprezenta o nouă sinteză a experienței ame-
ricane. Nixon a luat în serios idealismul american, în sensul că el împărtășea
internaționalismul înfocat al lui Wilson și credința acestuia în indispensabilitatea
Americii. Dar s-a simțit obligat în egală măsură să pună în relație misiunea
Americii cu propriile sale concluzii privind modul concret în care funcționa
lumea. Chiar dacă Nixon dorea ca țara sa să reprezinte valorile lui Wilson, el era
în același timp dureros de conștient că destinul îi atribuise sarcina ingrantă de a
conduce retragerea Americii din cruciadele închinate acelor valori trimițându-și
armatele în întreaga lume.
Punctul de plecare al lui Nixon era excepționalismul american, deși bogata sa
experiență a relațiilor cu liderii străini îl învățase că foarte puțini dintre ei erau
altruiști; dacă ar fi existat un ser al adevărului, cei mai mulți dintre ei ar fi optat
pentru o anumită doză de calcul în politica externă a Americii și ar fi considerat
că se puteau baza mai curând pe interesul național american decât pe altruism.
De aceea a preferat Nixon să acționeze pe două căi simultan: invocând retorica
wilsoniană pentru a-și explica obiectivele și făcând în același timp apel la inte-
resul național pentru a-și susține tacticile.
A fost o ironie că atașamentul lui Nixon față de rolul american în cursa pentru
pace mondială l-a plasat în opoziție cu mulți dintre distinșii săi contemporani
americani care anterior se identificaseră cu wilsonismul, dar acum sugerau politici
care, în opinia lui Nixon, însemnau abdicarea de la rolul internațional al Americii.
Nixon, conștient de faptul că însăși propria sa abordare a responsabilității
globale a Americii reprezenta o diminuare a acesteia în comparație cu cea a
predecesorilor săi imediați, a considerat că era sarcina sa de a defini un rol care

să poată fi susținut de o Americă idealistă într-un context internațional de o com-
plexitate fără precedent – unul în care, după Nixon, wilsonismul și Realpolitik
s-ar fi putut combina.
Strategia îngrădirii de la începutul perioadei postbelice proiectase America îr
linia întâi a tuturor crizelor internaționale; retorica avântată a perioadei Kenned)
stabilise obiective care depășeau posibilitățile fizice și emoționale ale Americii
Ca urmare, justețea americană se transforma în ură de sine, iar critica la adres*
supraextinderii în abdicare, într-un asemenea context, Nixon a perceput ca prirm
sarcină ce îi revenea aceea de a da o perspectivă experienței din Vietnam. StateU
Unite rămâneau esențiale pentru stabilitatea mondială, dar nu erau capabile si
susțină intervenționismul dezlănțuit care adusese mai mult de 500 000 de ameri
câni în Indochina fără o strategie a victoriei. Supraviețuirea omenirii depindea îi
ultimă instanță de relația dintre cele două superputeri, însă pacea lumii depinde!
de capacitatea Americii de a distinge între acele responsabilități pentru care rolu
616 DIPLOMAȚIA
său era numai folositor și acelea pentru care era indispensabil, ca și de posibi-
litatea ei de a-și asuma acest din urmă rol fără să se autodistrugă.
Nixon a ales un prilej destul de neobișnuit pentru a prezenta răspunsul său ia
aceste dileme. La 25 iulie 1969 se afla în Guam, la începutul unui turneu mon-
dial care urma să-l poarte din Asia de Sud-Est până în România. La începutul
acelei zile asistase la amerizarea, în apropierea insulei Johnston din Pacific, a
primilor astronaut! care pășiseră pe lună. Jurnalismul modern, care nu stăruie
prea mult nici asupra celor mai inedite drame istorice, are nevoie de un eveni-
ment nou pentru fiecare dintre ciclurile de știri, mai ales în timpul turneelor pre-
zidențiale. Iar Guainul era de cealaltă parte a liniei internaționale de delimitare a
datei pe glob față de amerizare (motiv pentru care amerizarea a fost înregistrată a
fi avut loc la 24 iulie) și prin urmare făcea parte dintr-un alt ciclu de știri.
Dându-și seama de situație, Nixon a ales această ocazie pentru a avansa prin-
cipiile care urmau să ghideze noua abordare a țării sale în relațiile internaționale.
Deși Nixon și consilierii săi discutaseră adeseori această nouă abordare, nu
existase nici un plan pentru ca ea să fie prezentată publicului anume cu această
ocazie. De aceea a constituit o mare surpriză pentru toată lumea, inclusiv pentru
mine, faptul că Nixon a anunțat noile criterii pentru implicarea externă a Americii4.
Numite de atunci Doctrina Nixon, aceste criterii au fost dezvoltate într-un
discurs din noiembrie 1969 și iarăși în februarie 1970, în primul raport anual al
președintelui privind politica externă, o inovație a perioadei în care Nixon punea
bazele politicii sale externe.
Doctrina Nixon trata paradoxul că cele două angajări militare postbelice ale
Americii, în Coreea și în Vietnam, fuseseră asumate în numele unor țări față de
care America nu avea nici o obligație oficială și în regiuni care teoretic nu erau
acoperite de alianțe. Cu privire la aceste regiuni, Doctrina Nixon încerca să
navigheze între supraextindere și renunțare, stabilind trei criterii pentru angaja-
rea americană:f
• Statele Unite își vor respecta angajamentele prevăzute în tratate.
• Statele Unite vor „asigura protecție dacă o putere nucleară amenință libertatea unei
națiuni aliate cu noi sau a unei.națiuni a cărei supraviețuire noi o considerăm vitală
pentru securitatea noastră''.
• In cazuri de agresiune nenucleară, Statele Unite se vor „îngriji ca națiunea direct
amenințată să-și asume responsabilitatea primară de a asigura forța umană pentru
apărare"5.
Realitatea, însă, s-a vădit a nu fi de acord cu îngrădirea ei în asemenea criterii
formale. Asigurarea că America își va respecta angajamentele era o formulare
standard; ca și jurământul de castitate, ea are plauzibilitate limitată, de vreme ce
renunțarea la respectarea ei nu se prea anunță dinainte. Oricum, problema cheie

în era nucleară era nu dacă angajamentele vor fi sau nu respectate, ci cum vor fi
ele definite și interpretate. Doctrina Nixon nu oferea nici un algoritm pentru
modul de soluționare a disputelor aliaților privind strategia nucleară: dacă armele
nucleare urmau să fie folosite și – pentru a o spune de-a dreptul – pe al cui
teritoriu; dacă aliații aveau să se bazeze pe un război nuclear general, cftre ar fi
POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICĂ 617
afectat în primul rând superputerile, sau pe o variantă oarecare de „răspuns flexi-
bil", care ar fi amenințat mai întâi teritoriile victimelor agresiunii.
Clauza care prevedea că Statele Unite vor asigura un scut pentru țările „vitale
pentru securitatea noastră" dacă acestea erau amenințate de o putere nucleară
conținea două ambiguități: dacă Statele Unite apărau țările vitale pentru secu-
ritatea lor numai în cazul în care acestea erau amenințate de o putere nucleară,
care ar fi fost atitudinea Statelor Unite dacă o țară importantă pentru securitatea
lor era amenințată de o putere nenucleară sau de o putere nucleară care hotăra să
nu folosească armele nucleare? Și dacă sprijinul venea mai mult sau mai puțin
automat în fața unei amenințări nucleare, mai era necesară o alianță formală?
Doctrina Nixon cerea de asemenea țărilor amenințate să-și asume în mai mare
măsură sarcina apărării convenționale proprii. Dar ce avea să facă America dacă
o țară amenințată miza pe suportul american indiferent dacă reușea sau nu să
împartă sarcina apărării – mai ales în fața presiunii unei puteri nucleare? Ca o
ironie, accentul pus de administrația Nixon pe interesul național putea să ofere
națiunilor, o motivație de a-i ignora imperativul unor eforturi de apărare sporite.
Deoarece, dacă interesul național era într-adevăr ghidul principal, America ar fi
fost obligată să apere orice zonă considerată esențială pentru securitatea sa, fără
a ține seama de meritele victimei sau de contribuția acesteia la apărarea comună.
în aceasta constau toate dilemele care mai târziu au devenit predominante la
capitolul împărțirii sarcinilor între aliați.
Doctrina Nixon era, așadar, relevantă în primul rând pentru crizele din zonele
periferice, neacoperite de alianțe oficiale și amenințate de surogatele sovietice,
care, după cum s-a dovedit, erau extrem de puține. In încercarea sa de a inventa o
„doctrină" pentru a evita un alt conflict de genul Vietnamului, administrația
Nixon a dezvoltat o doctrină aplicabilă în primul rând unor situații asemănătoare
Vietnamului, pe care era hotărâtă să nu o repete.
Totuși, în momentul când Nixon și-a început mandatul, relațiile Est-Vest dă-
deau semne evidente că au nevoie de reevaluare. Conflictul cu Uniunea Sovietică
împinsese America la un angajament global și strategia acelui conflict era cea
care trebuia reconsiderată în lumina traumei suferite în Vietnam. Ceea ce a făcut
reevaluarea atât de dificilă a fost faptul că, pe parcursul Războiului rece, o mare-
parte a dezbaterilor asupra politicii de îngrădire se purtase în termenii clasici
americani, care excludeau geopolitica, între un grup care privea politica externă
ca pe un subcapitol al teologiei și adversarii acestuia, care considerau politica
externă ca un subcapitol al psihiatriei.
Părinții îngrădirii – Acheson și Dulles împreună cu colegii lor -, în pofida
rafinamentului lor în tratarea problemelor internaționale, își concepuseră opera
în termeni esențialmente teologici. Deoarece priveau înclinația sovietică spre do-
minație mondială ca fiind înnăscută, ei nu îi considerau pe liderii sovietici parte-
neri de negociere potriviți înainte ca Moscova să își abandoneze ideologia. Și,
deoarece principala sarcină a politicii externe americane era considerată realiza-
rea răsturnării sovietelor, negocieri cuprinzătoare sau chiar un plan diplomatic în
acest sens erau lipsite de obiect (dacă nu chiar imorale) înainte ca „pozițiile de
forță" să fi determina o modificare a obiectivelor sovietice.\j i o i^irujiviA ^ IA
O societate lipsită de experiență în conflicte ireconciliabile și având o încre-

dere totală în compromis ca soluție a disputelor găsea dificil să-și adune răbdarea
necesară pentru un curs al evenimentelor atât de rigid. Mulți dintre cei care
credeau în premisele morale ale lui Acheson și ale lui Dulles au încercat să gră-
bească ritmul negocierilor, pretinzând că sistemul sovietic deja se transformase,
sau era pe cale să o facă. Dorința opiniei publice americane de a pune capăt
confruntării a determinat o oarecare vulnerabilitate la schimbările atmosferice
chiar și în rândurile școlii dure a îngrădirii, fapVreflectat în așa-numitul spirit al
Genevei și de la Câmp David, în vremea când Dulles era secretar de stat.
Potrivit „școlii psihiatrice", liderii sovietici nu se deosebeau atât de mult de
cei americani în dorința lor pentru pace. Ei acționau cu intransigență în parte
deoarece Statele Unite le dăduseră un sentiment de insecuritate. „Școala psihia-
trică" îndemna la răbdare în ideea întăririi segmentului favorabil păcii din condu-
cerea sovietică, despre care se spunea că ar fi fost împărțită în ulii și porumbei,
într-un mod foarte asemănător celui în care era împărțit guvernul american. Dez-
baterea națională s-a orientat tot mai mult spre amploarea presupuselor schimbări
interne sovietice, fără a fi capabilă să rezolve dilema inițială, aceea că politica de
îngrădire, pentru care nu exista cale de mijloc între confruntare și stătu quo, nu
răspunsese niciodată la întrebarea care privea obiectul negocierii.
Pe la începutul anilor '70, ambele școli de gândire au avut de făcut față unui
nou radicalism. Abordarea lui Henry Wallace din anii '40 fusese reînviată și
purta etichete noi, făcând apel la o retorică mult mai surprinzătoare, ce se ocupa
în primul rând de îngrădire. Nu numai că susținea, precum o făcuseră și pre-
cursoarele ei, că America nu avea nici un drept moral să se opună comunismului,
dar afirma că împotrivirea față de comunism întărea, de fapt, comunismul. Potri-
vit noului radicalism, comunismul nu era nevoie să fie îngrădit; a-i supraviețui
era deajuns. Deoarece, în cele din urmă, istoria însăși avea să-l înfrângă, dacă
merita înfrângerea.
Descriind un marș asupra Washingtonului, romancierul Norman Mailer a rezu-
mat acest punct de vedere pledând pentru retragerea necondiționată din Vietnam:
… dacă înving comuniștii în Asia… atunci or să apară dezbinări, schisme și secte…
Prin urmare, a părăsi Asia ar însemna realizarea echilibrului puterii… Cu cât se ex-
tinde mai mult comunismul, cu atât mai monumentale îi vor fi problemele și cu atât
mai slabe preocupările de a cuceri lumea, în extinderea comunismului se afla propria
lui îngrădire .
Susținând că comunismul putea fi învins cel mai bine, și poate că numai
astfel, prin propriile lui victorii mai degrabă decât prin opoziția americană, noul
radicalism propovăduia exact contrariul îngrădirii. Supraextinderea fiind rădă-
cina slăbiciunii comuniste, cu cât comunismul avansa, cu atât mai sigură îi era
prăbușirea. Argumentul că în abținerea Americii de la a opune rezistență în fața
comunismului se aflau germenii victoriei asupra acestuia era într-adevăr para-
doxul unui ro'mancier.
Poetica lui Mailer a fost sprijinită de analiști mult mai rafinați, care nu s-au
exprimat chiar atât de personal. „Teoria convergenței", îmbrățișată de astfel de
intelectuali de categorie grea ca John Kenneth Galbraith7, afirma în esență că era
POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICĂ 619
lipsit de sens ca America să-și asume riscuri uriașe opunându-se comunismului,
de vreme ce, în cursul firesc al evenimentelor, cele două societăți erau menite să
devină din ce în ce mai asemănătoare.
Relațiile Est-Vest atinseseră un punct mort. Conceptul tradițional al îngrădirii
condusese la un impas diplomatic. Alternativa sa principală era o erezie care
cerea abandonarea tuturor premiselor pe care se sprijinise angajamentul unei ge-
nerații. Totuși, nici un președinte american responsabil nu ar fi putut încredința
soarta țării sale unor presupuse forțe ale istoriei. La urma urmelor, nu a fost nici

o consolare pentru Cartagina faptul că la câteva sute de ani după distrugerea sa
de către cuceritorii romani, Roma a dispărut și ea.
Nixon a respins toate cele trei școli de gândire și a hotărât să stabilească inte-
resul național drept criteriu de bază pentru politica externă americană pe termen
lung. Cel mai important vehicul pentru acest efort a fost raportul anual prezi-
dențial pe probleme de politică externă. Patru astfel de rapoarte anuale privind
politica externă americană au fost elaborate cu începere din 1970. Concepute de
echipa mea împreună cu mine, aceste rapoarte reflectau opiniile președintelui și
erau emise în numele lui Nixon. Ca întotdeauna în cazul unor asemenea decla-
rații, este mai puțin semnificativ cine le-a redactat decât asumarea de către preșe-
dinte a responsabilității în privința lor. Deși aceste rapoarte au prezentat abor-
darea conceptuală a noii administrații, ele nu au reușit pe deplin acest lucru.
Mediile de informare, reacționând mai degrabă la evenimente decât la concepte,
le-au ignorat în cea mai mare parte, cu excepția secțiunilor legate de Vietnam. Iar
liderii străini le-au tratat ca documentație obișnuită, la care se putea apela în
caziil în care apăreau circumstanțele la care se refereau rapoartele.
Cu toate acestea, pentru cel care studiază acea perioadă, ele constituie cel mai
bun ghid al politicii externe din vremea lui Nixon și ar fi fost la fel de bune și
pentru ziariștii și conducătorii străini care, după cum s-a dovedit, au omis multe
indicii evidente concentrându-se numai asupra problemelor de zi cu zi ale schim-
burilor diplomatice. Tema centrală a rapoartelor era aceea că politica externă
americană avea să fie stabilită, din acel moment, pe baza unei analize a intere-
sului național și că America avea să se angajeze în cauze politice mai degrabă
decât în exegeza principiilor legale. Primul raport anual de politică externă al
președintelui, din 18 februarie 1970, exprima această idee:
Obiectivul nostru este, în primul rând, de a ne sprijini interesele pe termen lung
printr-o politică externă sănătoasă. Cu cât este bazată acea politică pe o evaluare mai
realistă a intereselor noastre și ale celorlalți, cu atât mai eficient va putea fi rolul
nostru în lume. Noi nu ne implicăm pe plan mondial pentru că avem angajamente; noi
avem angajamente pentru că suntem implicați. Interesele noastre sunt cele care trebuieo
să dea formă angajamentelor noastre, mai curând decât invers.
Intr-un document de stat britanic sau francez, asemenea declarații ar fi trecut
drept truisme și nu s-ar fi considerat necesar să li se acorde o importanță deose-
bită. In America era o situație fără precedent ca un președinte să-și mizeze poli-
tica pe afirmarea explicită a interesului național. Nici unul dintre predecesorii luiLMI'LUMA j IA
Nixon din acest secol – cu excepția lui Theodore Roosevelt – nu tratase idealis-
mul american ca un factor printre alții sau viitorul în termenii unui angajament
permanent, opus cruciadelor specifice, cu puncte terminale fixe.
In relația cu Uniunea Sovietică, se arăta în raport, politica americană va fi ba-
zată pe o înțelegere precisă a naturii sistemului sovietic, care nici să subestimeze
profunzimea angajamentului ideologic comunist și nici să nu cadă pradă iluziei
că liderii comuniști „au renunțat deja la convingerile lor sau sunt pe cale să o
facă…"9 Și nici nu își va permite America să devină dependentă emoțional de
relațiile cu Uniunea Sovietică. Criteriul progresului va fi de substanță exprimat
în acorduri precise, care să reflecte interese mutuale și nu paraziți atmosferici.
Mai presus de orice, destinderea încordărilor trebuia abordată pe un front larg:
îi vom privi pe adversarii noștri comuniști înainte de toate ca pe națiuni care-și urmă-
resc propriile interese așa cum percep ei aceste interese, la fel cum și noi ne urmărim
propriile interese așa cum le concepem noi. îi vom judeca după acțiunile lor, așa cum
ne așteptăm ca și noi să fim judecați după ale noastre. Acordurile specifice și structura
păcii la a cărei realizare contribuie acestea vor rezulta dintr-o ajustare realistă a intere-
selor aflate în conflict.
Raportul din 1971 a reluat aceeași temă: „Ordinea internă a URSS, ca atare,
nu constituie un obiect al politicii noastre, deși nu ascundem faptul că respingem

multe din caracteristicile ei. Relațiile noastre cu URSS, ca și cu alte țări, sunt
determinate de comportamentul său pe plan internațional."'
Accentul pe interesul național avea să fie ținta unui intens atac al conservato-
rismului, mai ales după terminarea războiului din Vietnam și înlăturarea nevoii
presante de eliberare de sub tensiunile internaționale. Problema reală nu era însă
că Nixon își punea prea multă nădejde în liderii sovietici, cum îl acuzau criticii
Ia acea vreme – lucru absurd, ținând cont de accentul pus .de Nixon pe concret și
de vederile lui-pesimiste privind natura umană -. ci strategia cea mai potrivită
pentru a opri expansionismul sovietic. Nixon credea că, în vâltoarea creată de
Vietnam, interesul național se dovedise a fi cel mai bun criteriu pentru a rezista
expansionismului comunist și a păstra sprijinul opiniei publice. Criticii săi au
considerat accentul pus pe interesul național ca o formă de dezarmare morală.
în hotărârea de a împiedica extinderea în continuare a sferei comuniste, vede-
rile administrației Nixon nu s-au deosebit cu nimic de acelea ale lui Acheson și
Dulles care au precedat-o, sau de acelea ale lui Reagan, care i-a urmat. Chiar în
perioada când Războiul din Vietnam era în plină dezlănțuire, administrația Nixon a
avut reacții nevralgice la orice amenințare geopolitică sau strategică percepută
din partea Uniunii Sovietice: în 1970, în legătură cu construirea unei baze navale
sovietice în Cuba, la deplasarea rachetelor sol-aer sovietice către Canalul de
Suez și ca răspuns la invadarea Iordaniei de către Siria; în 1971, în legătură cu
rolul sovieticilor în războiul dintre India și Pakistan; iar în 1973, împotriva unei
amenințări mascate a lui Brejnev cu intervenția militară în Războiul arabo-israe-
lian. Aceeași atitudine a continuat și în timpul administrației Ford ca reacție la
trimiterea de trupe cubaneze în Angola.
POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICA bz \
în același timp, abordarea de către administrația Nixon a îngrădirii diferea de
cea a Iui Acheson sau de cea a lui Dulles prin faptul că ea nu făcea din transfor-
marea societății sovietice o precondiție pentru negocieri. Nixon a părăsit linia
inițiatorilor politicii de îngrădire și a ales o cale ce amintea de Churchill, care în
1953 invitase Moscova la discuții în urma morții lui Stalin. Nixon credea că pro-
cesul de negocieri și o lungă perioadă de competiție pașnică aveau să accelereze
transformarea sistemului sovietic și sa întărească democrațiile.
Ceea ce Nixon definea ca eră a negocierilor a servit drept strategie pentru a
da posibilitatea Americii să recâștige inițiativa diplomatică, chiar în timp ce
Războiul din Vietnam era în plină desfășurare. Scopul lui Nixon era acela de a
limita Mișcarea pentru Pace la problema Vietnamului și de a o împiedica să para-
lizeze toate aspectele politicii externe americane. Abordarea lui Nixon nu era în
primul rând tactică. EI și consilierii săi credeau că între cele două superpiiteri
nucleare exista o destul de posibilă confluență temporară de interese, în condiții-
le slăbirii încordărilor. Echilibrul nuclear părea să se apropie de un fel de stabili-
tate, sau putea fi condus spre o asemenea stare fie unilateral, fie prin negocieri
asupra controlului armamentului. America avea nevoie de un respiro pentru a se
putea retrage din Vietnam și a construi o nouă politică pentru era post-Vietnam,
în timp ce Uniunea Sovietică avea probabil motive și mai puternice de a dori un
răgaz. Constituirea diviziilor sovietice la granița chineză însemna că o Uniunea
Sovietică ce avea de înfruntat tensiuni pe două fronturi aflate la mii de kilometri
depărtare putea foarte bine să fie gata să exploreze împreună cu America soluții
politice, mai ales dacă noi reușeam deschiderea cu China – care era un punct
cheie al strategiei lui Nixon. Oricare i-ar fi fost convingerile ideologice, condu-
cerea sovietică ar fi putut dezvolta un interes destul de mare față de relațiile cu
Occidentul pentru a amâna confruntarea, în opinia noastră, cu cât era amânată
confruntarea Uniunii Sovietice cu Occidentul, cu atât mai dificilă devenea sar-

cina de a asigura coeziunea imperiului sovietic, mai ales că problemele sale poli-
tice se combinau cu o stagnare economică. Cu alte cuvinte, Nixon și consilierii
săi credeau că timpul era de partea Statelor Unite și nu de cea a lumii comuniste.
Nixon avea în legătură cu Moscova o percepție mai nuanțată decât cea a pre-
decesorilor săi. El nu vedea relațiile cu Uniunea Sovietică prin prisma expresiei
„totul sau nimic", ci ca pe o combinație de probleme cu grade diferite de
soluționare. El a căutat să împletească numeroasele elemente ale relației dintre
superputeri într-o abordare globală care nu avea în exclusivitate un caracter de
confruntare (precum cea a „teologilor"), nici în exclusiviate un caracter de con-
ciliere (ca cea a „psihiatrilor"). Ideea era ca accentul să fie pus pe acele zone în
care cooperarea era posibilă, iar acea cooperare să fie folosită ca pârghie pentru
modificarea comportamentului sovietic în problemele în care cele două țări se aflau
în conflict. Acesta a fost sensul pe care administrația Nixon l-a dat cuvântului „des-
tindere" și nu caricaturile care au ajuns să caracterizeze dezbaterile ulterioare.
Au existat numeroase obstacole în calea acestei politici de „intercondițio-
nare", cum a fost ea denumită – cooperare într-un domeniu pentru a induce pro-
gresul în altul. Ideea aproape obsesivă a controlului asupra armamentului,
susținută de mulți americani influenți, s-a dovedit a fi o astfel de piedică. Nego-
cierile asupra dezarmării din anii '20, care se axaseră pe reducerea armelor până
Ia niveluri care nu mai însemnau o amenințare eșuaseră dezastruos, în era nu-
cleară, obiectivul devenise și mai complex, deoarece un nivel „de siguranță" al
armelor nucleare era aproape o contradicție de termeni. Nici nu-și putea imagina
cineva cum să verifice nivelurile scăzute necesare pe un teritoriu atât de vast ca
acela al Uniunii Sovietice. Numai atunci când Războiul rece s-a apropiat de
sfârșit s-au înregistrat și adevăratele reduceri. Dar de-a lungul anilor '60 și '70
dezarmarea a fost subordonată efortului de a reduce pericole specifice, defini-
bile, iar cel mai important a fost efortul de a preveni un atac surpriză – între-
prindere care a căpătat numele de control al armamentului.
Politicienii nu se așteptaseră ca reducerea riscului unui atac prin surprindere
să devină problema cheie în negocierile asupra controlului armamentului. Bunul ,
simț părea să sugereze că uriașul potențial distructiv al superputerilor avea să
conducă la anulare reciprocă și că fiecare dintre părți era în orice moment
capabilă să provoace daune inacceptabile, indiferent ce ar fi făcut adversarul.
Apoi, în 1959, într-unul din articolele cu adevărat originale din perioada Războiu-
lui rece, Albert Wohlstetter, pe atunci analist al Rând Corporation, a arătat că
bunul simț nu era un ghid adecvat pentru relațiile nucleare. Faptul că armele
nucleare erau instalate pe avioane concentrate într-un număr relativ mic de baze
aeriene făcea teoretic posibilă distrugerea forțelor strategice ale adversarului
înainte ca acestea să fie lansate.12 în asemenea situație, partea atacantă ar fi putut
reduce contralovitura la un nivel tolerabil și să se plaseze pe o poziție care să-i
permită să-și impună voința, în același fel, teama de un atac prin surprindere ar fi
putut tenta la preempțiune – adică, la un atac fără nici un alt motiv decât acela de
a preîntâmpina un atac-surpriză anticipat.
în opinia lui Wohlstetter, echilibrul nuclear era de fapt extrem de instabil.
Presupusul decalaj dintre ceea ce s-a numit capacitatea de a da prima lovitură și
pe cea de-a doua a ajuns obsesia analiștilor în domeniul apărării și a experților în
controlul armamentului. A fost susținută ideea că ambele părți puteau fi intere-
sate în negocierea unor angajamente prin care să-și asigure protecția până și în
'ața ultimului pericol imaginat. Seminarii academice susținute la Harvard, MIT,
Stanford și Cal Tech au elaborat teorii și propuneri susținute în legătură cu
ontrolul armamentului și stabilitatea strategică, care aveau rolul de a veni în
jutorul politicienilor pe parcursul următoarelor două decenii.

Articolul lui Wohlstetter a însemnat pentru analiza strategică ceea ce articolul
X" al lui Kennan însemnase pentru analiza politică, în 1947. De atunci înainte,
iplomația în controlul armamentului s-a concentrat pe limitarea compoziției și
abilirea caracteristicilor forțelor strategice, pentru a reduce la minimum
:ndința de a recurge la atacuri surpriză.
Dar controlul armamentului a adus cu sine propriile complicații. Subiectul era
ât de ezoteric încât înmulțea neliniștile, atât ale politicienilor cât și ale publi-
ilui larg. într-un sens, el suprasimplifica natura problemei. Decizia de a iniția
zboiul nuclear nu avea să fie luată de oameni de știință, familiarizați cu natura
estor arme, ci de conducători politici supuși presiunilor, conștienți că cea mai
ică greșeală de calcul le-ar putea distruge societățile, dacă nu chiar însăși civi-
POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICĂ 623
lizația. Nici una dintre părți nu deținea experiență operațională legată de noua
tehnologie și, pentru a învinge într-un război nuclear, ar fi putut fi lansate simul-
tan mii de focoase de rachetă. Pe parcursul întregului Război rece, însă, Uniunea
Sovietică nu a testat niciodată mai mult de trei rachete simultan, iar Statele Unite
nu au lansat niciodată nici măcar un focos din bazele operaționale (pentru că
bazele operaționale americane erau plasate în centrul țării, iar Washingtonul se
temea de incendierea pădurilor în cazul în care o rachetă de încercare ar fi căzut
pe pământ, într-atâta încredere exista.).
Așadar, pericolul unui atac-surpriză era de fapt exagerat de două grupuri ale
căror obiective se aflau în conflict: cei care doreau bugete substanțiale pentru
apărare pentru a proteja țara de pericolul unui atac surpriză și cei care invocau
teama de un atac surpriză ca motiv pentru a reduce bugetul apărării. Problemele
fiind atât de complexe, s-a instituit un premiu pentru capacitatea de a le simpli-
fica. Iar pasiunile mergeau atât de departe, încât nu era ușor de spus dacă oame-
nii de știință ajunseseră la concluziile lor prin studiu științific sau dacă ei invo-
cau știința ca suport pentru concluziile lor preconcepute – cea.din urmă alternati-
vă fiind cel mai adesea cea valabilă. Vai de politicianul devenit prizonierul
sfaturilor date de oameni de știință cu păreri larg divergente și care au dedicat
studiului problemelor nucleare mult mai mulți ani decât orele pe care le-ar avea
la dispoziție omul de stat pentru a le lua în considerație. Dezbaterile asupra unor
subiecte atât de ezoterice precum vulnerabilitatea, acuratețea și caracterul calcu-
labil atingeau complexitatea disputelor medievale asupra teologiei, când de fapt
nu erau decât substitutul unor vechi dezacorduri de principiu, datând de la înce-
puturile politicii de îngrădire.
în timpul celor mai intense dezbateri pe marginea controlului armamentului
din anii '70, criticii conservatori au atras atenția asupra faptului că nu se putea
conta pe liderii sovietici și asupra ostilității ideologiei sovietice. Avocații contro-
lului armamentului au accentuat contribuția acordurilor privind controlul arma-
mentului la crearea unei atmosfere generale de destindere, independent de
meritul acordurilor în vigoare. Era vechea dispută dintre „teologi" și „psihiatri",
îmbrăcată în veșmânt tehnologic.
La început, controlul armamentului a fost altoit pe teoria îngrădirii. Ideea
sprijinirii pe pozițiile de forță a fost îmbrățișată în același timp cu conceptul
controlului asupra armamentului, care-și propunea să facă îngrădirea mai puțin
periculoasă. Pe măsura trecerii timpului, a devenit evident că prin controlul ar-
mamentului îngrădirea a căpătat totodată și un caracter mai permanent. Se
vorbea din ce în ce mai puțin despre o soluționare politică și se făceau tot mai
puține încercări în vederea negocierii unei astfel de soluții, într-adevăr, cu cât
lumea apărea mai sigură celor ce promovau controlul armamentului, cu atât gă-
seau oamenii de stat mai puține motive să părăsească un teren familiar în schim-

bul tărâmului neexplorat al reconcilierii politice.
Crizele veneau și treceau. Scântei s-au aprins din Asia de Sud-Est până în
Caraibe și Europa Centrală, dar ambele părți păreau să aștepte căderea mai mult
sau mai puțin automată a adversarului sub impactul evoluției istorice. Până în
momentul când avea să devină evident a cui concepție privind evoluția istorică
DIPLOMAȚIA
avea câștig de cauză, viața avea să fie făcută mai suportabilă prin negocieri pri-
vind controlul armamentului. Părea a fi un mediu sortit impasului: doctrina poli-
tică (îngrădirea) nu avea nici un răspuns la cursa înarmărilor, iar teoria strategică
(controlul armamentului) nu oferea nici o soluție pentru conflictul politic.
In această atmosferă și-a început Nixon mandatul, fiind presat de Congres și
de presă să treacă rapid la negocieri cu sovieticii asupra controlului armamen-
tului. Lui Nixon îi displăcea ideea de a-și conduce diplomația ca.și cum nimic nu
s-ar fi întâmplat, la mai puțin de șase luni după ce trupele sovietice ocupaseră
Cehoslovacia. Ca un minimum, el voia să împiedice transformarea controlului
armamentului într-o supapă de siguranță pentru expansionismul sovietic. Admi-
nistrația Nixon și-a propus să stabilească dacă nu cumva dorința sovieticilor de a
liniști o administrație percepută mai puternică decât predecesoarea ei – și deci
mai amenințătoare Ia adresa intereselor sovietice – putea fi folosită pentru a
obține cooperarea sovietică pentru înlăturarea amenințării la adresa Berlinului,
pentru destinderea încordărilor din Orientul Mijlociu și, mai presus de orice,
pentru încetarea Războiului din Vietnam. Această abordare a fost numită „inter-
condiționare" și a devenit un subiect foarte controversat.
Una dintre principalele sarcini ale conducerii unui stat este aceea de a înțe-
lege care lucruri se află într-adevăr în relație și pot fi folosite pentru a se întări
reciproc. Cel mai adesea, politicianul are puține opțiuni în domeniu; în ultimă
instanță, realitatea, nu politica, este cea care leagă evenimentele. Rolul omului de
stat este acela de a recunoaște relația atunci când ea există cu adevărat – cu alte
cuvinte, de a crea o rețea de motivații și penalizări pentru a produce rezultatul cel
mai favorabil.
Nixon a exprimat aceste idei într-o scrisoare către membrii cabinetului res-
ponsabili cu securitatea națională, în 4 februarie 1969. la două săptămâni după
depunerea j urământu lui:
… Eu cred cu tărie că o criză sau confruntarea într-un loc și o reală cooperare într-altul
nu pot fi susținute prea multă vreme simultan. Recunosc că administrația anterioară a
fost de părere că, atunci când sesizăm un interes comun cu URSS într-o anumită
chestiune, trebuie să urmărim acordul și să încercăm să-l izolăm pe cât posibil de fluc-
tuațiile conflictelor din alte părți. Aceasta s-ar putea aplica foarte bine Ia numeroasele
chestiuni de ordin practic bilateral, cum sunt schimburile culturale sau științifice. Dar,
în problemele cruciale ale zilelor noastre, eu cred că trebuie să încercăm să avansăm
pe un front cel puțin atât de larg cât să putem evidenția că noi vedem o anumită relație
între problemele politice și cele militare13.
Dezbaterea pe tema intercondiționării a durat atât cât să împiedice să se vadă
ce simple erau postulatele echipei Iui Nixon. Războiul rece era o relație de
ostilitate între cele două superputeri. Nixon nu spunea mai mult – dar nici mai
puțin – decât că era absurd să alegi o zonă a acelei relații spre a o îmbunătăți, în
timp ce confruntarea continua în toate celelalte. Relaxarea selectivă a tensiunilor
le păreau, lui Nixon și consilierilor săi, o strategie garantată pentru subminarea
poziției democrațiilor. Era absurd ca un subiect atât de complex și ezoteric
precum controlul armamentului să constituie cazul de probă pentru proiectele de
POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICA 625
pace, în timp ce armele sovietice încurajau conflictul din Orientul Mijlociu și
ucideau americani în Vietnam.
Conceptul de intercondiționare a avut o primire furtunoasă în comunitatea

celor implicați în elaborarea și înfăptuirea politicii externe. Birocrația politicii
externe americane este în cea mai mare parte formată din indivizi care s-au dăruit
unei cariere destul de neortodoxe pentru societatea americană, astfel încât să
poată promulga și pune în aplicare viziunea lor despre o lume mai bună. Opiniile
lor sunt, în plus, șlefuite într-un sistem în cadrul căruia politica rezultă din lupte
birocratice niciodată definitiv încheiate, după cum sublinia mai târziu secretarul
de stat George Shultz. Segmentată într-o serie de inițiative individuale și uneori
izolate, legate de probleme specifice în cel mai înalt grad, politica externă ameri-
cană este rareori abordată din punctul de vedere al unui concept global. Abordă-
rile departamentale ad hoc au purtători de cuvânt mai mulți – și mai pasionați –
decât o strategie globală, care adeseori nici nu are vreun purtător de cuvânt. Este
nevoie de un președinte deosebit de puternic și hotărât, bun cunoscător al
procedurilor Washingtonului, pentru a sparge acest șablon.
încercarea lui Nixon de a lega deschiderea negocierilor asupra armelor strate-
gice de progresul în probleme politice venea în contradicție cu convingerile înfo-
cate atât ale susținătorilor controlului armamentului, care dorea să limiteze cursa
înarmărilor, cât și cu ale kremlinologilor, care erau convinși că politica externă
americană trebuia să întărească porumbeii Kremlinului împotriva uliilor Kremli-
nului în presupusele ,lor dispute politice. Birocrația, într-o serie 9e scurgeri
controlate de informații către presă, a criticat poziția politică schițată în scrisoa-
rea președintelui, accentuând ideea controluui asupra armamentului ca un scop în
sine. Deși „neautorizate", aceste scurgeri către presă nici nu au fost vreodată
dezavuate, în The New York Times din 18 aprilie 1969, „persoane oficiale"
descriau acordurile privind armamentul cu Uniunea Sovietică drept „un obiectiv
prioritar al politicii externe a lui Nixon"1*. La 22 aprilie în publicația Times
„diplomați americani" prevedeau pentru luna iunie discuțiile asupra limitării
armelor strategice (SALT).15 La 13 mai The Washington Post cita surse ale admi-
nistrației în privința stabilirii datei de 29 mai pentru deschiderea convorbirilor.16
Aceste presiuni cumulate în scopul de a modifica intenția declarată a lui Nixon
de a lega controlul armamentului de chestiunile politice nu s-au prezentat niciodată
ca o provocare fățișă; în schimb, s-au folosit o serie de comentarii tactice, repetate
zilnic, cu scopul de a îndrepta lucrurile în direcția preferată de birocrație.
Analiștii din afara guvernului și-au lansat foarte curând propria critică. La 3
iunie 1969, The New York Times caracteriza restricțiile comerciale americane
legate de alte chestiuni drept „autoînfrângere". Ele erau „politici ale Războiului
rece", „incompatibile, cu teoria administrației Nixon că este timpul să trecem
dintr-o eră a confruntării într-una a negocierii și cooperării"1'. The Washington
Post lansa aceleași argumente. „Realitatea este prea complexă și neînduplecată",
se spunea în 5 aprilie, „pentru a permite oricărui președinte să creadă că poate să
înșire atâtea rațe pe o singură sfoară. Controlul armamentului are o valoare și o
urgență cu totul deosebite de statutul problemelor politice."18 Nixon intenționa să
lărgească dialogul cu Moscova prin amânarea tratativelor SALT. Inerția birocra-uiu i_/irHJIVI/\ \ l A
tică și dezacordul principial s-au combinat pentru a cheltui valori pe care Nixon
ar fi preferat să le gospodărească.
Nu se poate spune că modul de abordare al administrației a avut un succes
imediat. In aprilie 1969, încercarea de a-l trimite pe viitorul secretar de stat
Cyrus Vence la Moscova cu autoritatea de a negocia simultan limitarea armelor
strategice și Vietnamul a eșuat.19 Cele două probleme erau mult prea vaste;
rezultatul discuțiilor asupra armelor strategice a fost prea nesigur, conducerea de
la Hanoi era prea inabordabilă iar programul celor două negocieri a fost prea
greu de sincronizat.
Dar, în cele din urmă, Nixon și consilierii săi au reușit să determine diferitele
curente politice să se susțină reciproc. Intercondiționarea a început să funcțio-
neze deoarece administrația Nixon a reușit să creeze un stimulent major modera-

ției sovietice prin realizarea unei deschideri spectaculoase către China. Una
dintre lecțiile de bază pentru cei care învață șahul este aceea că, atunci când se
face alegerea între mai multe mutări, este o greșeală dacă nu se ia în calcul nu-
mărul de pătrate dominate prin fiecare mișcare, în general, cu cât un jucător do-
mină mai multe pătrate, cu atât mai largi îi sunt opțiunile și cu atât mai restrânse
devin cele ale adversarului, în mod similar, în diplomație, cu cât una din părți
dispune de niai multe opțiuni, cu atât mai puține îi vor rămâne celeilalte părți și
cu atât va fi aceasta mai atentă în urmărirea obiectivelor sale. într-adevăr, o ase-
menea stare de lucruri ar putea, în timp, să-l stimuleze pe adversar să caute să
pună capăt rolului său de oponent.
O dată ce Uniunea Sovietică nu mai putea conta pe ostilitatea permanentă
dintre puterile cele mai mari ale lumii și dintre națiunile cele mai numeroase – cu
atât mai mult cu cât exista percepția că ele începuseră să coopereze – aria de
manifestare a intransigenței sovietice avea să se îngusteze și probabil treptat să
dispară. Liderii sovietici aveau să fie nevoiți să-și reducă miza, deoarece o pos-
tură amenințătoare ar fi putut duce la intensificarea cooperării sino-americane. în
condițiile de la sfârșitul anilor '60, îmbunătățirea relațiilor sino-americane a de-
venit cheia strategiei sovietice a administrației Nixon.
în momentul în care comuniștii au câștigat războiul civil în 1949 și au
intervenit în Războiul din Coreea, în 1950, sentimentele prietenești istorice ale
Americii față de China s-au destrămat. Locul le-a fost luat de o politică de izo-
lare deliberată a liderilor comuniști de la Beijing. Un simbol elocvent al acestei
stări de spirit a fost refuzul lui Dulles de a da mâna cu Zhou Enlai la Conferința
de la Geneva în problema Indochinei, în 1954 – gest care încă îl mai rodea pe
premierul chinez cu șaptesprezece ani mai târziu, când m-a întâmpinat la Beijing
și m-a întrebat dacă mă număram printre americanii care au refuzat să dea mâna
cu liderii chinezi. Singurul contact diplomatic pe care îl mai aveau cele două
state se realiza prin ambasadorii lor de la Varșovia, care se întâlneau la intervale
de timp neregulate, pentru a schimba insulte, în timpul revoluției culturale
chineze, la sfârșitul anilor '60 și în anii '70 – al cărei cost în vieți omenești și
suferință a fost comparabil cu epurările lui Stalin – toți ambasadorii chinezi (cu
excepția, din motive de nepătruns, a celui din Egipt) au fost rechemați în China,
POLITICA EXTERNA CA GEOPOLITICA t>/ /
întrerupând tratativele de la Varșovia și lăsând Washingtonul și Beijingul fără
nici un fel de contacte diplomatice sau politice.
Destul de interesant, liderii care au perceput primii oportunitățile care de-
curgeau din ruptura chino-sovietică au fost cei doi veterani ai diplomației euro-
pene, Adenauer și de Gaulle. Adenauer, bazându-se pe o carte pe care tocmai o
citise, a început să vorbească despre asta în jurul anului 1957, deși Republica
Federală Germania nu se afla încă în poziția de a duce o politică globală. De
Gaulle nu a simțit astfel de constrângeri. El a sesizat corect la începutul anilor
'60 că sovieticii aveau probleme serioase de-a lungul întinsei granițe cu China și
că aceasta îi va obliga să urmărească mai multă cooperare cu Occidentul. Fiind
de Gaulle, el credea că acest lucru va accelera o destindere franco-sovietică.
Dată fiind problema pe care o constituia China pentru Moscova, era de conceput
ca Moscova și Parisul să poată negocia înlăturarea Cortinei de fier și să treacă la
realizarea versiunii lui de Gaulle, a unei „Europe de la Atlantic la Urali". Dar
Franța lui de Gaulle nu era destul de puternică pentru a înfăptui o asemenea re-
voluție diplomatică. Moscova nu considera Parisul un partener egal pentru des-
tindere. Cu toate acestea, deși soluțiile politice ale lui de Gaulle erau distorsio-
nate de faptul că el le percepea numai prin prisma franceză, esența analizei aces-
tuia a fost vizionară. Mult timp, politicienii americani, orbiți de idei preconce-

pute, nu au reușit să vadă că ruptura chino-sovietică reprezenta o oportunitate
strategică pentru Occident.
Opinia americană asupra Chinei, așa cum era ea, era dezbinată'potrivit tipa-
relor specifice ale Războiului rece. Un grup restrâns de sinologi au tratat dezbi-
narea ca psihologică: ei au îndemnat America să răspundă nemulțumirilor
chinezilor, acordând Beijingului locul ce revenea Chinei la Națiunile Unite și
relaxând tensiunile prin contacte de anvergură. Marea majoritate a opiniei
avizate, însă, considera China comunistă incurabilă în expansionismul său, fana-
tică din punct de vedere ideologic și angajată cu intransigență în revoluția mon-
dială. America se implicase în Indochina în mare parte pentru a atenua ceea ce
fusese perceput drept o conspirație comunistă condusă de chinezi pentru ocupa-
rea Asiei de Sud-Est. înțelepciunea convențională aprecia că, în măsură chiar
mai mare decât în cazul Uniunii Sovietice, sistemul comunist chinez trebuia
transformat înainte de a se pune problema negocierilor.
Această idee a primit sprijin dintr-o direcție neașteptată. Sovietologii, care
timp de mai mult de un deceniu îndemnaseră la un dialog permanent cu Mos-
cova, s-au situat pe o poziție diametral opusă în privința Chinei. La începutul
mandatului lui Nixon, un grup de foști ambasadori în Uniunea Sovietică, neliniș-
tiți de primele tatonări ale Washingtonului în direcția Beijingului, au adresat
președintelui un avertisment solemn. Liderii sovietici, argumentau ei, erau atât
de paranoici în privința Chinei comuniste, încât orice încercare de a îmbunătăți
relațiile americane cu Beijingul ar fi implicat un risc inacceptabil de confruntare
cu Uniunea Sovietică.
Administrația Nixon nu împărtășea această viziune asupra relațiilor interna-
ționale. A exclude o țară de mărimea Chinei din opțiunile diplomatice ale Ame
ricii ar fi însemnat că America acționa pe plan internațional cu o mână legată li
628 DIPLOMAȚIA
spate. Noi eram convinși că lărgirea opțiunilor Amcricii în politica externă avea
să modereze și nu să înăsprească poziția Moscovei. O declarație politică pe care
am conceput-o pentru Nelson Rockefeller cu ocazia nominalizării sale din partea
republicanilor pentru cursa prezidențială din 1968 conținea următoarea declarație:
„… voi iniția un dialog cu China comunistă. într-un subtil triunghi de relații între
Washington, Pekin și Moscova, îmbunătățim posibilitățile de armonizare cu fiecare
din ele pe măsură ce ne lărgim opțiunile în privința fiecăreia."20 Nixon avansase
idei identice chiar mai devreme, într-un limbaj acordat noțiunilor americane de
comunitate mondială, în octombrie 1967, el scrisese în Foreign Affairs:
Având îrr vedere perspectiva îndelungată, pur și simplu nu ne putem permite să lăsăm
China pentru totdeauna în afara familiei națiunilor, ca să-și hrănească fanteziile, să-și
cultive ura și să-și amenințe vecinii. Pe această mică planetă nu este loc pentru ca un
miliard dintre cei mai capabili, potențial, locuitori ai săi să trăiască într-o izolare
dușmănoasă."1
La scurt timp după ce a primit nominalizarea prezidențială, Nixon a devenit
mai explicit, într-un interviu acordat unei reviste în septembrie 1968, el declara:
„Nu trebuie să uităm China. Noi trebuie să căutăm mereu ocazii să stăm de vorbă
cu ea, ca și cu URSS… Nu trebuie doar să așteptăm schimbări. Trebuie să încer-
căm să Ie producem."2
în cele din urmă, Nixon și-a atins obiectivul, deși China a fost determinată să
se alăture comunității națiunilor mai puțin datorită dialogului cu Statele Unite cât
din teama de a nu fi atacată de pretinsul ei aliat, Uniunea Sovietică. Administrația
Nixon, care nu a înțeles imediat această dimensiune a relației sino-sovietice, a
fost avertizată asupra acesteia de însăși Uniunea Sovietică. Nu era pentru prima
și nici pentru ultima dată când, din stângăcie, politica externă sovietică accelera
tocmai lucrul de care Kremlinul se temea mai mult.
în primăvara anului 1969 au avut loc o serie de confruntări între forțele chi-

neze și cele sovietice, pe o porțiune îndepărtată a graniței chino-sovietice, în
lungul râului Ussuri, în Siberia. Pe baza experienței a două decenii, la început
Washingtonul a fost sigur că aceste ambuscade fuseseră instigate de liderii fana-
tici chinezi. Numai diplomația dură a sovieticilor a fost cea care a dus la o recon-
siderare a situației. Deoarece diplomații sovietici furnizau Washingtonului ra-
poarte detaliate ale versiunii sovietice asupra evenimentelor, interesându-se care
ar fi atitudinea americană în cazul escaladării acestor confruntări.
Râvna fără precedent cu care sovieticii consultau Washingtonul într-o proble-
mă față de care America nu manifestase un interes deosebit ne-a făcut să ne
întrebăm dacă nu cumva rapoartele erau concepute pentru a pregăti terenul unui
atac sovietic asupra Chinei. Această suspiciune a fost întărită atunci când studiile
serviciilor secrete americane, determinate de rapoartele sovietice, au relevat
faptul că, în mod invariabil, confruntările aveau loc în apropierea bazelor de
aprovizionare sovietice și departe de centrele de comunicație chineze – o schemă
la care te puteai aștepta numai în căzu! în care forțele sovietice erau de fapt
agresorii. Această analiză a fost făcută și mai credibilă de neîncetata întărire a
l n„/\ r,*, i i
forțelor sovietice pe întreaga lungime de 4000 de mile a frontierei chineze, care
ajunse rapid la peste patruzeci de divizii.
Dacă analiza administrației Nixon era corectă, se pregătea o criză internațională
majoră, chiar dacă cea mai mare parte a lumii nu era conștientă de aceasta.
Intervenția militară sovietică în China ar fi fost semnalul celei mai serioase
amenințări la adresa echilibrului global al puterii de după criza rachetelor din
Cuba. Aplicarea doctrinei lui Brejnev în cazul Chinei însemna că Moscova avea
să încerce să facă guvernul de la Beijing la fel de supus cum fusese obligat să
devină cel al Cehoslovaciei în anul precedent. Cea mai numeroasă națiune a
lumii avea să fie atunci subordonată unei superputeri nucleare – o combinație de
rău augur, care ar fi putut duce la restaurarea temutului bloc chino-sovietic, a
cărui natură monolitică inspirase atâta îngrijorare în anii '50. Era cât se poate de
neclar dacă Uniunea Sovietică era capabilă sau nu să realizeze un proiect de o
asemenea amploare. Ceea ce era evident însă – mai ales pentru o administrație
care își baza politica externă pe o concepție geopolitică – era că riscul nu putea fi
asumat. Dacă echilibrul puterii este luat în serios, atunci până și perspectivei
unei răsturnări geopolitice trebuie să i se opună rezistență; în momentul când
schimbarea s-a produs, poate fi prea târziu să i se mai opună cineva. Costul rezis-
tenței va crește cel puțin exponențial.
Astfel de considerații l-au determinat pe Nixon să adopte două decizii extra-
ordinare în vara anului 1969. Prima a fost aceea de a lăsa deoparte toate proble-
mele care constituiau baza dialogului sino-american. Convorbirile de te Varșovia
stabiliseră o agendă atât complexă, cât și de durată. Fiecare dintre părți își expri-
mase nemulțumirile: ale Chinei erau legate de viitorul Taiwanului și de bunurile
chinezești sechestrate de Statele Unite; Statele Unite solicitau renunțarea la forța
în Taiwan, participarea Chinei la negocierile asupra controlului armamentului și
rezolvarea litigiilor economice ale Americii cu China.
în schimb, Nixon a hotărât să se concentreze pe problema mai largă a atitu-
dinii Chinei față de un dialog cu Statele Unite. Atenția prioritară era acordată
determinării evoluției în perspectivă a triunghiului chino-sovieto-american care
se prefigura. Dacă puteam verifica ceea ce suspectam noi – că Uniunea Sovietică
și China se temeau mai mult una de cealaltă decât de Statele Unite – pentru
diplomația americană se deschideau oportunități fără precedent. Dacă relațiile se
îmbunătățeau pe această bază, agenda tradițională s-ar fi rezolvat de la sine; dacă
relațiile nu cunoșteau o ameliorare, atunci agenda tradițională rămânea de nere-
zolvat. Cu alte cuvinte, problemele practice aveau să fie rezolvate ca o conse-

cință a apropierii chino-americane, nu să croiască drum spre aceasta.
în aplicarea strategiei de transformare a lumii celor două puteri într-un triunghi
strategic, Statele Unite au anunțat în luna iulie 1969 o serie de inițiative unilaterale
pentru a marca schimbarea de atitudine. Interdicția dată americanilor de a călători
în China a fost eliminată; americanilor li se permitea să aducă în Statele Unite
bunuri fabricate în China în valoare de până la 100 de dolari; și au fost autorizate
exporturi navale limitate de grâne americane către China. Deși nesemnificative în
sine, aceste măsuri erau menite să exprime noua atitudine a Americii.
Secretarul de stat William P. Rogers a făcut explicite aceste sugestii într-un
discurs important, aprobat de Nixon. La 8 august 1969, el a anunțat în Australia
că Statele Unite ar considera binevenită asumarea de către China comunistă a
unui rol semnificativ în problemele Asiei și Pacificului, în cazul în care China
avea să renunțe la „concepția sa introspectivă asupra lumii", America avea să
„deschidă canale de comunicare". In cel mai călduros comentariu la adresa
Chinei făcut de un secretar de stat american în douăzeci de ani, Rogers a atras
atenția asupra inițiativelor unilaterale luate de America în domeniul economic,
jnăsuri „menite să ajute poporul chinez de pe continent să-și amintească de
prietenia noastră istorică față de el"23.
Dar dacă exista un pericol real ca sovieticii să atace China în vara anului
1969, atunci nu era timp pentru ca aceste complexe manevre să se desfășoare
treptat. Prin urmare, Nixon a luat măsura poate cea mai îndrăzneață din perioada
președinției lui, avertizând Uniunea Sovietică de faptul că Statele Unite nu vor
rămâne indiferente în cazul în care Moscova avea să atace China. Indiferent de
răspunsul imediat al Chinei față de Statele Unite, Nixon și consilierii săi consi-
derau independența Chinei indispensabilă pentru echilibrul global și socoteau
contactele diplomatice cu China esențiale pentru flexibilitatea diplomației ameri-
cane. Avertismentul dat de Nixon sovieticilor a fost de asemenea o expresie con-
cretă a noului accent pus de administrație pe așezarea la baza politicii americane
a analizei atente a interesului național.
îngrijorat de acumularea de forțe militare sovietice în lungul graniței chineze,
Nixon a autorizat o declarație puternică, cu două tăișuri, la 5 septembrie 1969, în
care se arăta că Statele Unite erau „profund îngrijorate" de un război sino-so-
vietic. Subsecretarul de stat Elliot Richardson a fost însărcinat cu rostirea mesa-
jului; situat suficient de sus în ierarhie pentru a nu lăsa nici un dubiu că vorbea
în numele președintelui, Richardson era, în același timp, prea puțin proeminent
pentru a promova frontal Uniunea Sovietică:
Noi nu încercăm să exploatăm în avantajul nostru ostilitatea dintre Uniunea Sovietică
și Republica Populară Chineză. Diferențele ideologice dintre cei doi giganți comuniști
nu sunt problema noastră, însă nu putem să nu fim profund îngrijorați de escaladarea
acestei dispute într-o importantă încălcare a păcii și securității.2
Când o țară neagă intenția sa de a exploata conflictul dintre alte două părți, ea
semnalează de fapt că dispune de capacitatea de a o face și că ambele părți ar
face bine să facă eforturi pentru a menține acea neutralitate. De asemenea, când
un stat își exprimă „profunda îngrijorare" în legătură cu un incident militar, el
transmite mesajul că va sprijini – într-un mod încă nespecificat – victima actului
definit ca agresiune. Nixon a fost singurul dintre președinții americani ai acestui
secol care și-a arătat în acest mod disponibilitatea de a sprijini o țară cu care Statele
Unite nu mai aveau relații diplomatice de douăzeci de ani, cu care propria sa
administrație nu avusese până în acel moment nici un contact, la nici un nivel, și ai
cărei diplomați și media nu pierdeau nici un prilej pentru a defăima „imperialis-
mul" american. Aceasta a marcat întoarcerea Americii la lumea Realpolitik.
Pentru a pune în evidență această nouă abordare, importanța îmbunătățirii re-
lațiilor dintre China și Statele Unite a fost subliniată în fiecare dintre rapoartele

POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICĂ 631
anuale prezidențiale privind politica externă, în februarie 1970 – înainte să fi
avut loc vreun contact direct între Washington și Beijing – raportul a pledat
pentru negocieri practice cu China și a accentuat faptul că Statele Unite nu vor
coaliza cu Uniunea Sovietică împotriva Chinei. Acesta era, desigur, reversul
avertismentului dat Moscovei; el implica ideea că Washingtonul avea și acea
opțiune, dacă era determinat să o facă. Raportul din februarie 1971 a repetat
disponibilitatea Americii de a stabili contacte cu China și a asigurat China că
America nu avea intenții ostile:
Noi suntem pregătiți să stabilim un dialog cu Pekinul. Nu putem accepta preceptele
sale ideologice, sau ideea conform căreia China comunistă trebuie să-și exercite
hegemonia asupra Asiei. Dar nici nu dorim să impunem Chinei o poziție internațională
prin care să renunțe la interesele sale naționale legitime. 5
încă o dată, raportul reitera neutralitatea Americii în conflictul dintre cele
două importante centre comuniste:
Noi nu vom face nimic pentru a ascuți acest conflict – nici pentru a-l încuraja. Este
absurd să se creadă că noi am putea coaliza cu una dintre părți împotriva celeilalte…
în același timp, nu putem permite nici Chinei comuniste, nici URSS-ului să ne
dicteze politica și conduita pe care să o adoptăm față de celălalt… Noi vom avea de
judecat China, ca și URSS-ul, nu după retorica, ci după acțiunile sale."
Renunțarea declarată de a coaliza cu vreunul dintre giganții comuniști a fost o
invitație adresată fiecăruia dintre aceștia de a-și îmbunătăți relațiile cu -Washing-
tonul și un avertisment pentru amândoi privind consecințele continuării ostilită-
ților. Dat fiind că atât China cât și Uniunea Sovietică și-au făcut socoteala că
urmau să aibă nevoie de bunăvoința americanilor, sau poate că de teama unei
mișcări a Americii în direcția adversarului, amândouă au fost stimulate să-și
îmbunătățească relațiile cu Washingtonul. Iar ambelor țări li se spusese cât se
putea de clar – într-adevăr, putea înțelege oricine – că premisa unor legături mai
strânse cu Washingtonul era abținerea de la orice amenințare la adresa intere-
selor vitale americane.
Așa cum au evoluat lucrurile, s-a dovedit că o nouă arhitectură a relațiilor cu
China era mai ușor de definit decât de pus în practică. Izolarea dintre America și
China fusese atât de totală, încât njci una dintre țări nu știa cum să o contacteze
pe cealaltă sau cum să găsească un vocabular prin care să o asigure pe cealaltă că
apropierea nu era concepută ca o capcană.
China a întâmpinat dificultăți mai mari, în parte deoarece diplomația de la
Beijing era atât de subtilă și indirectă, încât a depășit cu mult puterea noastră de
înțelegere, la Washington. La l aprilie 1969 – la două luni după ce Nixon a
depus jurământul – Lin Biao, ministru apărării chinez, care era pe cale să fie
numit moștenitorul lui Mao, într-un raport la cel de-al IX-lea Congres național al
Partidului Comunist, a lansat termenul care avea de atunci înainte să constituie
desemnarea standard a Statelor Unite ca principalul dușman al Chinei. Atunci
când Lin Biao a descris Uniunea Sovietică drept o amenințare la fel de mare s-a în-
deplinit precondiția fundamentală a diplomației triunghiulare. Lin Biao a reafirmat,
de asemenea, declarația pe care o făcuse Mao în 1965 ziaristului Edgar Snow – că
China nu avea trupe în afara frontierelor sale și nu avea nici o intenție să lupte cu
cineva dacă teritoriile nu îi erau atacate.
Unul dintre motivele pentru care semnalele lui Mao fuseseră ignorate a fost
acela că chinezii supraestimaseră imens importanța lui Edgar Snow în America.
Liderii de la Beijing credeau că Snow, un jurnalist american care manifesta de
multă vreme simpatie față de comuniștii chinezi, se bucura de o credibilitate
specială în Statele Unite în problemele chineze. Washingtonul, însă. îl considera
o unealtă comunistă și nu era dispus să-i încredințeze secrete. Gestul lui Mao de
a-l plasa pe Snow alături de el la trecerea în revistă de la parada ocazionată de
Ziua Independenței Chinei, în octombrie 1970, ne-a scăpat. La fel ca și interviul

pe care Mao i I-a acordat lui Snow în decembrie 1970, în care îl invita pe Nixon
să viziteze China, fie ca turist, fie ca președinte al Americii. Deși Mao ordonase
interpretei sale să-i transmită notele sale Iui Snow (o dovadă a încrederii sale),
Washigtonul nu a aflat despre acea invitație decât atunci când problema vizitei
lui Nixon fusese deja rezolvată pe alte canale, cu multe luni mai târziu.
Intre timp, contactele diplomatice dintre Statele Unite și China au fost reluate
în decembrie 1969, la Varșovia. Dar ele nu s-au dovedit mai satisfăcătoare decât
fuseseră în trecut. Nixon îl instructase pe Walter Stoessel, extrem de capabilul și
discretul ambasador american de la Varșovia, să-l abordeze pe însărcinatul cu
afaceri chinez la prima reuniune la care s-ar fi aflat amândoi și să-l invite să reia
discuțiile la nivel de ambasadori. Această ocazie i s-a prezentat lui Stoessel la 3
decembrie 1969, într-un loc neobișnuit – o paradă a modei iugoslave organizată
la Palatul Culturii din Varșovia, însărcinatul chinez, neavând nici un fel de
instrucțiuni pentru situația în care ar fi fost abordat de un diplomat american, la
început a fugit. Numai atunci când Stoessel a reușit în cele din urmă să-l prindă
Ia colț pe traducătorul acestuia, mesajul a putut fi transmis. Până la 11 decem-
brie, însă, însărcinatul primise instrucțiunile privind modul de a trata cu ameri-
canii și l-a invitat pe Stoessel Ia ambasada Chinei pentru o reluare a vechilor
discuții de Ia Varșovia.
Impasul a apărut aproape imediat. Pe agenda tip a nici uneia dintre părți nu
figura explorarea problemelor geopolitice de bază care, în opinia lui Nixon – și
după cum s-a dovedit și'în cea a lui Mao și Zhou – aveau să determine viitorul
relațiilor sino-americane. Mai mult decât atât, aceste probleme erau filtrate, de
partea americană, printr-un proces greoi de consultări cu Congresul și aliații
principali, consultări care au făcut ca progresul, dacă s-ar fi înregistrat vreunul,
să fi fost dificil și obiect a numeroase veto-uri.
Rezultatul a fost că tratativele de la Varșovia au produs în guvernul Statelor
Unite mai multe controverse decât în cadrul întâlnirilor dintre cele două părți.
Așa încât și Nixon și eu am fost oarecum ușurați când am aflat că partea chineză
întrerupea discuțiile la nivel de ambasadori pentru a protesta împotriva atacurilor
americane asupra sanctuarelor cambodgiene, în mai 1970. Din acel moment,
ambele părți au fost în căutarea unui canal mai flexibil. Guvernul pakistanez a
răspuns în cele din urmă acestei nevoi. Ritmul accelerat al schimburilor a
culminat cu călătoria mea secretă la Beijing, în iulie 1971.
POLITICA EXTERNĂ CA GEOPOLITICĂ 633
Nu puteam întâlni un grup de interlocutori mai receptivi la stilul de diplo-
mație al lui Nixon decât liderii chinezi. Ca și Nixon, ei considerau agenda tradi-
țională de o importanță secundară și erau preocupați, mai presus de orice, să
exploreze posibilitatea unei cooperări pe baza unor interese congruente. Acesta
este motivul pentru care, mai târziu, una dintre primele remarce ale lui Mao către
Nixon a fost: „Problema mică este Taiwanul; problema mare este lumea."
Ceea ce doreau liderii chinezi era asigurarea din partea Americii că nu va
coopera cu Kremlinul în implementarea doctrinei lui Brejnev; ceea ce dorea
Nixon să știe era dacă Beijingul ar fi cooperat cu America pentru a contracara
ofensiva geopolitică sovietică. Obiectivele fiecăreia dintre părți erau în esență
conceptuale, deși, mai curând sau mai târziu, acestea trebuiau traduse într-o
diplomație practică. Prezentarea de către fiecare parte a propriilor vederi asupra
lumii trebuia să fie convingătoare și să degaje un sentiment al interesului comun
– sarcină pentru care Nixon era extrem de potrivit.
Din aceste motive, fazele inițiale ale dialogului chino-american s-au concen-
trat în primul rând pe împletirea conceptelor și abordărilor fundamentale. Mao,
Zhou și mai târziu Deng erau cu toții personalități extraordinare. Mao era
revoluționarul vizionar, brutal, nemilos, la nevoie ucigaș. Zhou, administratorul

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Copyright © Henry Kissinger, 1994 DIPLOMAȚIA Henry Kissinger Copyright © 1998, 2002, 2003 – Editura BIC ALL Traducere: Mircea Ștefancu – cap. l-6,… [609535]

Copyright Notice

Analiza interdependenței dintre toleranțele dimensionale și [625244]

PONTIFICIUM INSTITUTUM ORIENTALE FACULTAS IURIS CANONICI ORIENTALIS Thesis a d Licentiam LA NULLIT À DEL MATRIMONIO NEL CODICE DEI CANONI DELLE… [628461]

Piata Cafelei Comp Con 1733 [612214]

1070 www.thelancet.com Vol 375 March 27, 2010Romania mulls over fast food tax As the Romanian Government considers introducing a far-reaching fast… [613800]

Nume:Petre Daniela-Mariana [608614]

IUNEA NERESPECTĂRII CONTRACTELOR DE FINAN Ț ARE DIN FONDURI EUROPENE STUDENTĂ: MURSA CRISTINE-BEATRICE-LORELAI GESTIUNEA Ș I EVALUAREA PROIECTELOR,… [611672]

Copyright Notice

Similar Posts