Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin Editurii Pro Universitaria Nicio parte din acest volum… [618754]

1 ROXANA MARIANA POPESCU

DREPT COMUNITAR
-Manual de studiu individual 3

2

3 ROXANA MARIANA POPESCU

DREPT COMUNITAR
-Manual de studiu individual 3

4

Copyright © 2012, Editura Pro Universitaria

Toate drepturile asupra prezentei ediții aparțin
Editurii Pro Universitaria

Nicio parte din acest volum nu poate fi copiată făr ă acordul scris al Editurii Pro
Universitaria

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

5
CUPRINS

INTRODUCERE …………………………………. …………………………………………… 8
Unitatea de învățare 1 ……………………….. …………………………………………… … 12
Considerații introductive cu privire la Comunitățil e Europene și la Uniunea Europeană 12
1.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re …………………………………………. …….. 12
1.2. Conținutul unității de învățare …………… …………………………………………… …………….. 12
Unitatea de învățare 2 ……………………….. …………………………………………… … 18
Dezvoltarea Comunităților Europene/Uniunii Europene …………………….. 18
1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re …………………………………………. …….. 18
1.3. Conținutul unității de învățare …………… …………………………………………… …………….. 18
Unitatea de învățare 3 ……………………….. …………………………………………… … 23
Ordinea juridică a Uniunii Europene……………. …………………………………… 23
3.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re …………………………………………. …….. 23
2.2. Conținutul unității de învățare …………… …………………………………………… …………….. 23
Unitatea de învățare 4 ……………………….. …………………………………………… … 31
Sistemul instituțional al Uniunii Europene ……… …………………………………. 3 1
4.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re …………………………………………. …….. 31
4.2. Conținutul unității de învățare …………… …………………………………………… …………….. 31
Unitatea de învățare 5 ……………………….. …………………………………………… … 54
Sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene …….. ………………………………… 54
5.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re …………………………………………. …….. 54
5.2. Conținutul unității de învățare …………… …………………………………………… …………….. 54
TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE …………………… …………………………………………… . 60
Bibliografie………………………………… …………………………………………… ……….. 72
I. Cursuri, tratate, monografii……………….. …………………………………………… ……………….. 72
II. Reviste de specialitate …………………… …………………………………………… …………………. 73
III. Legislație ……………………………… …………………………………………… ………………………. 73

6 Abrevieri

Art. b Articolul
AUE b Actul Unic European
BCE b Banca Centrală Europeană
BEI b Banca Europeană de Investiții
CAER (rom.)/
COMECON (engl.)
CAEM (fr.) b Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

CE b Comunitatea Europeană
CEA b Comunitatea Europeană de Apărare
CECA b La Communauté européene du charbon et de l’acier
CECO b Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
CEE b Comunitatea Economică Europeană
CEEA/EURATO
M b Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice
CES b Comitetul Economic și Social
CDE b Culegere de decizii europene
CIG b Conferință Interguvernamentală
CJ b Curtea de Justiție
CJCE b Curtea de Justiție a Comunităților
Europene
CJUE b Curtea de Justiție a Uniunii Europene
COREPER b Comitetul Reprezentanților Permanenți
CSCE/OSCE b Conferința/Organizația pentru securitate și coope rare în
Europa
FED b Fondul European de Dezvoltare
FEDR b Fondul European de Dezvoltare Regională
FEOGA b Fondul European de Organizare și Garantare Agrico lă
FSE b Fondul Social European
hot. b hotărârea
JAI b Justiție și Afaceri Interne
JOCE b Jurnalul oficial al Comunităților
Europene
JOUE b Jurnalul oficial al Uniunii Europene
NATO b North Atlantic Treaty Organization

7 OCED Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvolta re
ONU b Organizația Națiunilor Unite
op. cit. b opera citată
pag. b pagina
PESC b Politica Externă și de Securitate Comună
SEE/EEE b Spațiul Economic European
SME b Sistemul monetar european
TCE b Tratatul constituind Comunitatea Europeană
TCEE b Tratatul constituind Comunitatea Economică Europe ană
TCECA/CECO b Tratatul constituind Comunitatea Europeană a
Cărbunelui și Oțelului
TCEEA b Tratatul constituind Comunitatea Europeană a Ener giei
Atomice
TFUE b Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
TPI b Tribunalul de Primă Instanță
TUE b Tratatul privind Uniunea Europeană
UE b Uniunea Europeană
UEM b Uniunea economică și monetară
UEO b Uniunea Europei Occidentale
v.n. b Vechea numerotare

8 INTRODUCERE

Cursul este structurat în mai multe teme, care fac trimitere, cu precădere, la:
b evoluțiile de natură istorică și conceptuală înre gistrate la nivel Uniunii
Europene;
b izvoarele dreptului Uniunii Europene și aplicabil itatea acestora;
b sistemul instituțional al Uniunii Europene și ref orma realizată în acest
domeniu.
Metoda de transmitere a problematicii ce face obiec tul cursului Drept
comunitar (al Uniunii Europene) se realizează prin susținerea de cursuribprelegere ,
prin comunicarea de noi cunoștințe pe baza instruir ii programate, a pregătirii și
dezbaterilor referatelor și, nu în ultimul rând, a analizării unor spețe „clasice” din
jurisprudența „istorică” a Curții de Justiție a Uni unii Europene.
Procesul de învățare nu este orientat prioritar spr e acumularea și reproducerea
de informații, ci spre învățareabparticipativă, dez voltarea gândirii logice, spre
pragmatism și motivație superioară ca argument pent ru utilitatea cunoștințelor, spre
formarea de personalități creative, cu o mare capac itate rezolutivă, care să facă față
rapidei perisabilități a informațiilor și adaptabil ă schimbărilor complexe ce se
derulează la nivelul societății, în general, și la nivelul Uniunii Europene, în special.

Obiectivele cursului

Cursul urmărește:
b cunoașterea, înțelegerea și însușirea problematicii sistemului instituțional al
Uniunii Europene;
b studiul și aprofundarea normelor juridice ale drept ului Uniunii Europene
(raportul dintre normele juridice ale UE și cele na ționale; jurisprudența Curții
de Justiție a Uniunii Europene etc.);
b cunoașterea și înțelegerea istoricului, caracterist icilor și mecanismelor specifice
Uniunii Europene – existența, organizarea, funcțion area și dezvoltarea acestora;
b studiul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și al
reformei în materie instituțională la nivelul Uniun ii Europene;
b orientarea profesională a studenților pentru ca, la absolvire, să poată contribui la
activitățile destinate procesului de integrare euro peană, proces pe care, în
prezent, România îl parcurge, dar și înțelegerea st atutului de membru, cu
drepturi depline al UE;
Competențe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competențe
generale și specifice:
1. Cunoaștere și înțelegere (cunoașterea și utilizarea adecvată a noțiunilor
specifice disciplinei)

9 /checkbld identificarea de termeni, relații, procese, percepe rea unor relații și conexiuni
în cadrul disciplinelor economice;
/checkbld utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniul economic;
/checkbld definirea / nominalizarea de concepte ce apar în activitatea de management
internațional;
/checkbld capacitatea de adaptare la noi situații apărute pe parcursul activității de
management internațional
2. Explicare și interpretare (explicarea și interpretarea unor idei, proiecte,
procese, precum și a conținuturilor teoretice și pr actice ale disciplinei)
/checkbld generalizarea, particularizarea, integrarea unor do menii economice în
managementul internațional;
/checkbld realizarea de conexiuni între elementele funcțiilor managementului
internațional;
/checkbld argumentarea unor enunțuri în fața partenerilor de afaceri, anagajaților;
/checkbld capacitatea de organizare și planificare a activitatii de management;
/checkbld capactitatea de analiză și sinteză îmn procesul de luare a deciziilor.
3. Instrumental3aplicative (proiectarea, conducerea și evaluarea activităților
practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici și instrumente de investigare și de
aplicare)
/checkbld relaționări între elementele ce caracterizează acti vitățile de management
internațional;
/checkbld descrierea unor stări, sisteme, procese, fenomene ce apar pe parcursul
activității de management internațional;
/checkbld capacitatea de a transpune în practică cunoștiințel e dobândite în cadrul
cursului;
/checkbld abilități de cercetare, creativitate în domeniul managementului internațional;
/checkbld capacitatea de a concepe proiecte și de a le derula activități de management
internațional;
/checkbld capacitatea de a soluționa litigii apărute în activitățile desfășurate în cadr ul
unei organizații internaționale.
4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive și responsabi le față de
domeniul științific / cultivarea unui mediu științ ific centrat pe valori și relații
democratice / promovarea unui sistem de valori cult urale, morale și civice /
valorificarea optimă și creativă a propriului poten țial în activitățile științifice /
implicarea în dezvoltarea instituțională și în prom ovarea inovațiilor științifice /
angajarea în relații de parteneriat cu alte persoan e / instituții cu responsabilități
similare / participarea la propria dezvoltare profe sională )
/checkbld reacția pozitivă la sugestii, cerințe, sarcini dida ctice, satisfacția de a răspunde
la întrebările clienților;
/checkbld implicarea în activități științifice în legătură cu disciplina management
internațional;
/checkbld acceptarea unei valori atribuite unui obiect, fenom en, comportament, etc.
conform legislației în vigoare;
/checkbld capacitatea de a avea un comportament etic în fața partenerilor de afaceri,
angajaților;

10 /checkbld capacitatea de a aprecia diversitatea și multicultu ralitatea analizei probelor;
/checkbld abilitatea de a colabora cu specialiștii din alte d omenii.

Resurse și mijloace de lucru

Cursul dispune de manual scris, supus studiului ind ividual al studenților, precum
și de material publicat pe Internet sub formă de si nteze, teste de autoevaluare, studii de
caz, aplicații, necesare întregirii cunoștințelor p ractice și teoretice în domeniul studiat.
În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sun t folosite echipamente audiob
vizuale, metode interactive și participative de ant renare a studenților pentru
conceptualizarea și vizualizarea practică a noțiuni lor predate. Activități tutoriale se pot
desfășura după următorul plan tematic, conform prog ramului fiecărei grupe:

Teme de control (TC)

Desfășurarea temelor de control se va derula confor m calendarului disciplinei.

Bibliografie:

Bibliografie minimală obligatorie:
Doctrină:
b Fuerea, Augustin , „Manualul Uniunii Europene”, ediția a Vba, revăzu tă și adăugită
după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura U niversul Juridic, București, 2011;
b Popescu, Roxana3Mariana , „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editur a
Universul Juridic, București, 2011;

Culegeri de jurisprudență :
b Deleanu, Sergiu ; Fabian, G .; Costaș, C.F .; Ioniță, B ., „Curtea de Justiție
Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Klu wer, București, 2007.
Site buri :
b www.europa.eu – Uniunea Europeană.

Bibliografie recomandată:
Doctrină:
b Fuerea, Augustin , „Drept comunitar al afacerilor”, ediția a IIIba, Editura Universul
Juridic, București, 2008;
b Fuerea, Augustin , „Drept comunitar european. Partea generală”, Edit ura AllBeck,
2003;
b Popescu, Roxana3Mariana ; Dumitrașcu, Mihaela3Augustina , „Dreptul Uniunii
Europene. Sinteze și aplicații”, Editura Universul Juridic, București, 2011;
b Marcu, Viorel , “Drept instituțional comunitar”, Editura Lumina L ex, București,
2006;
b Gavalda, Christian ; Gilbert Parleani , „Droit des affaires de l’Union

11 Européenne”, Ed. Litec, Paris, 2010;
b Rideau, Joël , „Droit institutionnel de I’Union et des Communaut és européennes”,
3be édition, L.G.D.J. Paris, 1999;

Reviste de specialitate :
b Revista Română de Drept Comunitar

Legislație :
b Constituția României, republicată (2003);s
b Tratatul de a Nisa (2001);
b Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană (2005);
b Tratatul de la Lisabona (2007).
Siteburi :
b www.curia.europa.eu – Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
b www.ena.lu – European Navigatore.

Metoda de evaluare:

Studiul disciplinei Drept comunitar (al Uniunii Europene) se finalizează cu
susținerea unui examen scris.
Sub conducerea tutorelui, în cadrul activităților t utoriale, studenții au
posibilitatea de a susține, în cadrul grupei, refer ate și de a participa activ la dezbaterile
teoreticobaplicative. Activitatea studentului, din timpul anului (elaborarea de referate,
susținerea acestora, răspunsurile date în cadrul de zbaterilor, notele obținute la lucrările
de control), este apreciată, de către cadrul didact ic, cu note de la 10 la 5. Referatele
sunt prezentate, în original, la examen de către ca drul didactic care a condus tutoratul.
Studentul care a obținut la examen cel puțin notabl imită de promovare (nota
cinci), poate primi, pe notelor obținute pe parcurs ul semestrului, până la 2 puncte.
Studentul care nu a obținut notă de promovare la ex amen, nu poate promova pe
baza notelor primite în timpul anului de studiu.
Notarea finală se face cu note între 10 și 1, potri vit actualului sistem de notare
existent în învățământul universitar din România.

12

Unitatea de învățare 1

Considerații introductive cu privire la Comunitățil e
Europene și la Uniunea Europeană

1.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re
1.2. Conținutul unității de învățare
1.3. Îndrumător pentru autoverificare

1.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re

La finalul acestei unități de studiu, toți cursanți i vor
reuși:
/checkbld să identifice Tratatele constitutive ale
Comunităților Europene și ale Uniunii Europene;
/checkbld să descrie modul de constituire a Comunităților
Europene și al Uniunii Europene;
/checkbld să utilizeze, în mod corect, diferite concepte
specifice domeniului.

Timpul alocat unității de învățare:

Potrivit Programei analitice.

1.2. Conținutul unității de învățare

După unii autori, începuturile integrării europene sbar
regăsi încă din Antichitate, iar alții dau campanii lor lui
Napoleon conotații integratoare. Aceștia din urmă, își
sprijină afirmația pe faptul că obiectivul principa l al

13 campaniilor purtate era acela de a pune sub o coman dă
unică mai multe teritorii.
În fapt, începutul integrării în Europa Occidentală
se situează în prima jumătate a sec. XX, caracteriz ată
prin desfășurarea celor două războaie mondiale.
Pierderile materiale și umane cauzate de cele 2
conflagrații mondiale au determinat șefii de state și de
guverne, în anii ‘45b’50, să caute soluții pentru c a
obiectivele urmărite să poată fi realizate în comun și
altfel decât pe calea armelor.
Aceste deziderate au condus la înființarea unor
organizații internaționale, precum:
 ’45 – ONU;
 ’49 – Consiliul Europei – pe plan politic;
 ’50 – NATO – pe plan militar;
 ’50 – Organizația de cooperare și dezvoltare
(OCED) – pe plan economic;
 ’48 – Uniunea vamală a statelor unite ale
Beneluxbului, care a fost luată ca model de urmat p entru
înființarea Comunităților europene:
b Comunitatea europeană a cărbunelui și
oțelului (CECA);
b Comunitatea economică europeană (CEE);
b Comunitatea europeană a energiei atomice
(CEEA/Euratom).

Comunitatea europeană/Uniunea europeană – NU
SUNT SINONIME :
Tratatul de la Maastricht (1993) – Modifică
denumirea Tratatului instituind CEE în Tratatul
instituind Comunitatea europeană, astfel încât, de acum
înainte, CEE se va numi Comunitatea europeană.
Uniunea Europeană reprezintă: Comunitățile
europene + PESC + JAI
În 1950 este lansată ideea punerii sub control a
producției de cărbune și oțel din Franța și Germani a.
Această idee a fost fundamentată de președintele
Organizației naționale a planificării din Franța – Jean
Monnet. La baza tezei stă conversia producției de
cărbune și oțel din cele 2 state dintrbo producție de război
întrbo producție de pace. Prin această teză sba urm ărit și
realizarea bunăstării materiale și spirituale a pop oarelor
celor 2 state și nu numai. O altă idee urmărită era
prevenirea unui nou război mondial.
Ideea lui Jean Monnet a fost lansată public, pentru

14 prima oară, la 9 mai 1950, de către Robert Schuman ,
care era Ministrul afacerilor externe din Franța. D in acel
moment, data de 9 mai a fost aleasă ca fiind “Ziua
Europei” și sărbătorită atât în statele membre ale U.E.,
cât și în statele cu statut de asociat la U.E. Lans area
acestei idei sba realizat prin intermediul unui pla n –
Planul Schuman; acesta propunea înființarea primei
Comunități europene – C.E.C.A. La plan aderă, pe lâ ngă
Franța și Germania, încâ 4 state: Italia, Belgia, O landa și
Luxemburg.
Cele 6 state aderante semnau la Paris, în 1951,
Tratatul de la Paris, privind înființarea C.E.C.A.;
Tratatul, încheiat pentru o perioadă de 50 de ani , a intrat
în vigoare 1 an mai târziu (1952). La 23 iulie 2002
Tratatul instituind CECA a expirat, potrivit Protoc olului
anexat Tratatului de la Nisa. Ceea ce este interesa nt este
faptul că, deși la această dată Tratatul de la Nisa nici nu
fusese ratificat de către toate statele membre ale U.E. (de
abia la 19 octombrie 2002, Irlanda – ultimul stat c are nu
ratificase Tratatul – îl acceptă prin referendum),
Protocolul cu privire la bunurile și finanțele CECA ,
anexat Tratatului, se menționează, va produce efect e
începând cu data de 24 iulie 2002.
În 1956, politicianul belgian Paul Henry Spaak
elaborează raportul privind înființarea a încă 2
Comunități europene: C.E.E. și C.E.E.A. (Euratom).
Aceleași 6 state părți la C.E.C.A. semnează, în
1957, la Roma, Tratatele privind înființarea C.E.E. și
Euratom; tratatele intră în vigoare în 1958.
Cele 3 Comunități, pentru a exista și funcționa, au
înființat, fiecare, instituții proprii în domeniile : 1)
Decizional;
2) Executiv;
3) Control politic;
4) Control juridic.
Din motive de celeritate sba propus trecerea,
graduală, la fuzionarea instituțiilor similare.

15 1.3. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări, exerciții

1. Care sunt elementele constitutive ale unei organiza ții internaționale
interguvernamentale?
2. Ce tip de organizație internațională a fost CECO?
3. Cine a fost primul președinte al Înaltei Autorități a Cărbunelui și Oțelului ?
4. Când se sărbătorește “Ziua Europei”. Argumentați ră spunsul.
5. Prezentați structura instituțională a Comunității E uropene a Cărbunelui și Oțelului.
6. Precizați care este diferența dintre conceptul de „ instituție comunitară” și cel de
„organ comunitar”.
7. Ce principii ale viitoarei colaborări se desprind d in Planul Schuman?
8. Ce soluții prevede Tratatul de la Nisa, în Protocol ul anexat, cu privire la ieșirea din
vigoare a TCECO?

16
Rezolvați următoarele teste3grilă:

1. Primul președinte al Înaltei Autorități a fost:
a) Jean Monnet;
b) Robert Schuman;
c) P. H. Spaak.

2. „Ziua Europei“ este sărbătorită la:
a) 18 aprilie;
b) 9 mai;
c) 10 decembrie.

3. Tratatul instituind CECA a fost semnat la:
a) Roma;
b) Paris;
c) Bruxelles.

4. Structura instituțională prevăzută în Tratatul de l a Paris era:
a) Înalta Autoritate, Consiliul de Miniștri, Adunarea, Curtea de Justiție;
b) Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniștri, A dunarea Comună, Curtea de
Justiție;
c) Înalta Autoritate, Consiliul Special de Miniștri, A dunarea, Curtea de Justiție.

5. Instituția interguvernamentală a Uniunii Europene p oartă denumirea de:
a) Consiliul European;
b) Consiliu;
c) Consiliul general.

6. Instituțiile Uniunii Europene:
a) nu au personalitate juridică;
b) au personalitate juridică;
c) au personalitate juridică numai atunci când acțione ază în nume propriu.

7. Uniunea Europeană are personalitate juridică.
a) adevărat;
b) fals.
c) numai Comunitatea Europeană are personalitate jurid ică.

17

Bibliografie minimală obligatorie:
Doctrină :
b Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ed iția a Vba, revăzută și
adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic,
București, 2011;
b Popescu, RoxanabMariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura
Universul Juridic, București, 2011;

Culegeri de jurisprudență:
b Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaș, C.F.; Ioniță, B., „Curtea de Justiție
Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Klu wer, București, 2007.
Siteburi:
b www.europa.eu – Uniunea Europeană.

18 Unitatea de învățare 2

Dezvoltarea Comunităților Europene/Uniunii Europene

2.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re
2.2. Conținutul unității de învățare
2.3. Îndrumător pentru autoverificare

1.2. Obiectivele și competențele unității de învăța re

La finalul acestei unități de studiu, toți cursanți i vor
reuși:
/checkbld să cunoască principalele momente ale evoluției
UE;
/checkbld să utilizeze, în mod corect, diferite concepte
specifice domeniului;
/checkbld să cunoască etapele și caracteristicile dezvoltării
construcției Uniunii Europene.

Timpul alocat unității de învățare:

Potrivit Programei analitice.
1.3. Conținutul unității de învățare

Dezvoltarea construcției comunitare este analizată
din 2 perspective:
b o perspectivă calitativă (perfecționarea
instituțiilor comunitare și a construcției
comunitare, în general)
b o perspectivă cantitativă (extinderea
Comunităților europene prin cooptarea de noi
membri)

I. Din perspectivă calitativă

19 Din punct de vedere calitativ, dezvoltarea
contrucției comunitare cunoaște 3 momente principal e, și
anume:
1. momentul crizelor și al eșecurilor;
2. reflecții cu privire la posibilitatea depășirii
crizelor și eșecurilor;
3. textele de drept pozitiv ce își propun să
revizuiască sau să dezvolte prevederile inițiale
ale tratatelor institutive.

1. Momentul crizelor și al eșecurilor

În evoluția construcției comunitare au fost
înregistrate mai multe crize și eșecuri.
Doctrina se oprește, aproape în majoritate, asupra
uneia dintre crizele cu care sbau confruntat Comuni tățile
europene: criza provocată de “politica scaunului go l”
practicată de Franța, în iulie ’65 – ian. ’66.
Tratatele instituind Comunitățile europene au
prevăzut posibilitatea adoptării deciziilor la nive l
comunitar, în etapa de început (până în ’65), cu
unanimitate de voturi. După 1965, conform acelorași
tratate, se face trecerea la votul cu majoritate.
Justificarea sistemului de până în 1965: diferențel e
existente la nivelul celor 6 state din punct de ved ere
economic, politic și social. Sba considerat că până în
1965, aceste diferențe pot fi estompate și că sbar putea
trece la un nou sistem de adoptare a deciziei, renu nțândub
se la unanimitate și, implicit, la dreptul de veto ce
aparținea fiecărui stat, trecândubse la majoritatea simplă
sau calificată.
Franța, considerând că i se pun în pericol grav
interesele în domeniul agrar prin trecerea la votul cu
majoritate, declară că va practica “politica scaunu lui gol”
– deci, nu va mai participa la adoptarea deciziei î n cadrul
Consiliului de miniștri.
Compromisul de la Luxemburg a soluționat criza.
Compromisul constă în adoptarea deciziei conform
căreia, în continuare, hotărârile importante de la nivelul
Comunităților europene se adoptă cu unanimitate, ia r
hotărârile mai puțin importante, se vor adopta cu
majoritate.
Un studiu al hotărârilor adoptate din ’66 până în
prezent a dus la concluzia că toate hotărârile au f ost
foarte importante, deci ele au fost adoptate cu

20 unanimitate.

2. Reflecții cu privire la posibilitatea depășirii
crizelor și eșecurilor

Aceste reflecții reprezintă acele propuneri cu
valoare orientativă pentru conduita statelor membre și a
Comunităților europene, în ansamblul lor. Nu au val oare
coercitivă, sugerând doar posibile evoluții întrbo materie.
Exemplu: Planul Schuman, Raportul Spaak.

3. Textele de drept pozitiv ce își propun să
revizuiască sau să dezvolte prevederile inițiale
ale Tratatelor institutive

Sunt foarte multe astfel de texte.
Exemplu: b modificările intervenite în materie
financiară succesiv în anii ’70 – ’75;
b Tratatul de la Bruxelles – ’65;
b Actul unic european – ’87;
b Tratatul de la Maastricht – ’93;
b Tratatul de la Amsterdam – ’99;
b Toate acordurile de asociere/aderare la U.E.

II. Din perspectivă cantitativă

U.E a evoluat de la 6 state membre la 27 până în
prezent. Ultima aderare a avut loc în 2007. Norvegi a a
refuzat aderarea, prin referendum, în 1994 (a doua oară
consecutiv – 1994: compromisul de la Oslo; 51% b 49 %
respinge aderarea).

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări, exerciții

1. Argumentați următoarea afirmație: „Uniunea European ă este organizație economică

21 integrată”;
2. În ce constă originalitatea sistemului instituționa l al Uniunii Europene? Argumentați
răspunsul;
3. Care era situația Groenlandei în momentul aderăr ii Danemarcei la Comunitățile
Europene și după intrarea acesteia în Comunitățile Europene?
4. Explicați motivele refuzului Norvegiei de a ader a la Comunitățile Europene;
5. Explicați afirmația: extinderea din anul 1995 es te prima extindere a UE și ultima
extindere de tip clasic.

Rezolvați următoarele teste3grilă

1. Uniunea Europeană este:
a) Organizație internațională (OI);
b) OI deschisă;
c) OI închisă;
d) OI regională.

2. Ca subiect de drept internațional public, Uniunea E uropeană este:
a) asociație economică integrată; organizație internaț ională;
b) organizație internațională; asociație de cooperare; organizație de sine
stătătoare;

22 c) organizație internațională; organizație de cooperar e politică;
organizație liberală.

Bibliografie obligatorie

Bibliografie minimală obligatorie:
Doctrină :
b Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ed iția a Vba, revăzută și adăugită
după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura U niversul Juridic, București, 2011;
b Popescu, RoxanabMariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura
Universul Juridic, București, 2011;

Culegeri de jurisprudență:
b Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaș, C.F.; Ioniță, B., „Curtea de Justiție
Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Klu wer, București, 2007.
Siteburi:
b www.europa.eu – Uniunea Europeană.

23 Unitatea de învățare 3
Ordinea juridică a Uniunii Europene

3.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re
3.2. Conținutul unității de învățare
3.3. Îndrumător pentru autoverificare

3.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re

La finalul acestei unități de studiu, toți cursanți i vor
reuși:
/checkbld să cunoască izvoarele dreptului UE;
/checkbld să identifice elementele constitutive ale actelor
normative ale UE;
/checkbld să utilizeze, în mod corect, diferite concepte
specifice domeniului;
/checkbld să cunoască principalele prevederi ale Tratatului
de aderare a României la UE;
/checkbld să identifice actele normative ale UE și
principalele caracteristici ale acestora, în raport cu
actele normative interne.

Timpul alocat unității de învățare:

Potrivit Programei analitice.

2.2. Conținutul unității de învățare

Ordine juridică = ansamblul de norme care
guvernează raporturile stabilite de către Comunităț ile
europene cu:
o statele membre;
o statele nemembre;
o alte organizații internaționale;
o persoane fizice/juridice din statele

24 membre.

Principii:
1. integrarea directă a ord inii juridice
comunitare în ordinea juridică internă a
statelor membre ale C 2.E.;
2. aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar
în dreptul intern al statelor membre.
Ordinea juridică a C 2.E., în ansamblul său, are în
compunere 2 categorii de norme juridice:
b norme juridice cu valoare de lege
fundamentală, constituțională (tratatele
institutive și modificatoare):
b norme juridice cu valoare de legi ordinare
elaborate de instituții în existența și
funcționarea lor.

IZVOARELE DREPTULUI UE

În doctrină au fost formulate mai multe propuneri c u
privire la criteriile de clasificare a izvoarelor d reptului
comunitar european.
Potrivit criteriului forței juridice, izvoarele dre ptului
comunitar sunt:
1. izvoarele primare (principale);
2. izvoarele derivate (secundare);
3. normele juridice ce provin din angajamentele
externe ale C 2.E.;
4. izvoarele complementare;
5. izvoarele nescrise.

1. Izvoarele primare (principale)

b tratatele institutive și cele modificatoare:
Tratatul de la Paris (1952) – instituind CECA,
Tratatele de la Roma (1958) – instituind CEE
și Euratom.
Forța juridică a acestor tratate este similară forț ei
juridice pe care o au prevederile constituționale d in
dreptul intern al fiecărui stat.
Ordinea juridică a C 2.E. a parcurs 2 etape succesive:
b la început au avut caracte rul unei ordini

25 juridice internaționale
(drept internațional public);
b ulterior, dobândesc caractere proprii dreptului
internațional privat.
Astăzi asistăm la un drept internațional al C 2.E., cu
precădere, și, în subsidiar, la un ansamblu de norm e care
se regăsesc în categoria ordinii juridice interne.
Tratatele institutive reunesc caracterele proprii
fiecăruia dintre cele 2 sisteme de drept:
b tratatele sunt guvernate de normele dreptului
internațional public;
b tratatele reunesc elementele constitutive al
legii fundamentale interne, fiind guvernate de
dreptul intern existent în cadrul Comunităților
europene.
Tratatele modificatoare dobândesc forța juridică a
izvoarelor primare pe care le completează sau le
revizuiesc.

2. Izvoarele derivate (secundare)

a) regulamentul;
b) directiva;
c) decizia;
d) recomandarea și avizul.

a) Regulamentul are forța juridică a legii din dreptul
intern. Se caracterizează prin maximă generalizare și
abstractizare; orice aplicare incompletă este inter zisă.
Regulamentul este obligatoriu pentru instituțiile d in
dreptul intern din toate statele membre ale C 2.E.; are
forță juridică obligatorie cu privire la:
• scopul final de atins;
• modul, forma prin care se poate ajunge la
• îndeplinirea scopului final.

b) Directiva este izvorul care urmează tehnica legiib
cadru, completată prin decretele de aplicare. În r aport cu
regulamentul, directiva este mai flexibilă, ținând cont de
realitatea națională existentă în fiecare stat memb ru. Spre
deosebire de regulament, directiva se adresează
instituțiilor de drept intern numai din anumite sta te ale
C2.E (regula); excepția este dată de situația când ea poate
avea drept destinatar subiecte de drept intern din toate
statele membre; când se întâmplă acest lucru, direc tiva

26 prevede expres în conținutul său.
Spre deosebire de regulament, directiva este
obligatorie numai cu privire la scopul final, aceas ta
lăsând la dispoziția statelor forma/mijloacele prin care se
ajunge la îndeplinirea scopului.

c) Decizia b Asemănător directivei și spre deosebire
de regulament, decizia se adresează subiectelor de drept
intern din anumite state memebre ale Comunităților
europene (destinatari desemnați). Decizia, asemenea
regulamentului și spre deosebire de directivă, este
obligatorie în toate elementele ei, adică atât cu p rivire la
scop, cât și cu privire la forma/mijloacele de înde plinire
a scopului.

d) Recomandarea și avizul nu sunt izvoare derivate
ale dreptului comunitar european în sensul celor de mai
sus. Acestea nu au forță juridică obligatorie. Ele își
propun să orienteze conduita statelor cu privire la
evoluția construcției comunitare.

3. Normele care provin din angajamentele
externe ale Comunităților europene

Nivelul pe carebl ocupă normele care provin din
angajamentele externe în ordinea juridică comunita ră:
aceste norme ocupă un loc inferior izvoarelor prima re,
dar se situează pe un loc superior față de izvoarel e
derivate în ansamblul ordinii juridice comunitare

4. Izvoarele complementare

Izvoarele complementare reprezintă normele care se
situează în sfera/câmpul de aplicare a izvoarelor p rimare
ale dreptului comunitar european. Uneori, acestea s e pot
găsi și în prelungirea aspectelor reglementate de
categoria izvoarelor primare.
Există 3 situații:
b domeniile/materiile care sunt reglementate
exclusiv la nivel comunitar; situație în care
intervenția statelor membre este considerată a
fi o încălcare a prevederilor tratatelor
comunitare (ex.: materia taxelor vamale);

27 b domeniile /materiile reglementate exclusiv de
statele membre ale C 2.E.; orice intervenție a
instituțiilor comunitare este considerată o
încălcare a normelor de drept intern;
b domeniile/materiile reglementate de
Comunitățile europene și statele membre ale
acestora.
Conflictul dintre norma comunitară și cea internă s e
soluționează în favoarea celei dintâi (ex.: materia
concurențială).
Fac parte din această categorie de izvoare:
b convenția comunitară, încheiată de
Comunitățile europene cu alte organizații
internaționale sau cu state nemembre;
b acordurile încheiate între statele membre și
alte organizații internaționale sau cele
încheiate între statele membre și statele
nemembre.

5. Izvoarele nescrise

a) metoda de interpretare folosită de Curtea de
justiție a C.E.
b) principiile: b generale = principiile
fundamentale ale dreptului internaț. public
b cu caracter tehnic (ex.: neplata
zilelor de grevă).

3.3. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări, exerciții

1. Care sunt asemănările și deosebirile dintre izv oarele derivate obligatorii ale
dreptului Uniunii Europene?
2. Care este structura tehnicoblegislativă a trata telor constitutive ale Comunităților
Europene?
3. Precizați care sunt prevederile Constituției Ro mâniei, republicată, în legătură cu
aplicarea dreptului Uniunii Europene.
4. Ce este „acquisbul UE”?

28

Rezolvați următoarele teste3grilă

1. Dreptul primar al UE este constituit din:
a) cele trei tratate care au pus bazele Comunităților Europene;
b) cele trei tratate care au pus bazele Comunităților Europene, precum și din
actele primare ale instituțiilor UE;
c) cele trei tratate care au pus bazele Comunităților Europene, precum și din
actele care le modifică, completează și adaptează.

2. Deciziile privind resursele proprii ale Comunitățil or Europene sunt:
a) izvoare primare ale dreptului Uniunii Europene;
b) izvoare secundare ale dreptului Uniunii Europene;
c) izvoare complementare ale dreptului Uniunii Europen e.

3. Decizia și Actul privind alegerile directe în Parla mentul European fac parte din:
a) legislația primară a dreptului Uniunii Europene;
b) legislația secundară a dreptului Uniunii Europene.

4. Termenul de „act juridic al UE” reprezintă:

29 a) orice act legislativ sau administrativ adoptat de a utoritățile
administrative;
b) orice instrument legislativ sau administrativ adopt at de autoritățile
administrative;
c) orice hotărâre legislativă sau administrativă adopt ată de autoritățile
administrative.

5. Regulamentele:
a) sunt obligatorii pentru toți destinatarii lor și su nt direct aplicabile în toate
statele membre;
b) sunt obligatorii în ceea ce privește scopul de atin s pentru destinatarii lor
și sunt direct aplicabile în toate statele membre;
c) sunt obligatorii în toate elementele lor și sunt di rect aplicabile în toate
statele membre;
d) sunt obligatorii în toate elementele lor și sunt di rect aplicabile în statele
membre destinatare.

6. Directivele:
a) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu a u fost transpuse
integral în legislația internă;
b) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu a u fost transpuse
integral în termenele prevăzute;
c) sunt aplicabile direct numai în măsura în care nu a u fost transpuse în
termenele prevăzute.

7. Deciziile:
a) cuprind reguli generale care sunt valabile erga omnes ;
b) nu cuprind reguli generale care sunt valabile erga omnes ;
c) cuprind reguli generale care nu sunt valabile erga omnes .

Bibliografie minimală obligatorie:
Doctrină :

30 b Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ed iția a Vba, revăzută și adăugită
după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura U niversul Juridic, București, 2011;
b Popescu, RoxanabMariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura
Universul Juridic, București, 2011;

Culegeri de jurisprudență:
b Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaș, C.F.; Ioniță, B., „Curtea de Justiție
Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Klu wer, București, 2007.
Siteburi:
b www.europa.eu – Uniunea Europeană.

31 Unitatea de învățare 4

Sistemul instituțional al Uniunii Europene

4.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re
4.2. Conținutul unității de învățare
4.3. Îndrumător pentru autoverificare

4.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re

La finalul acestei unități de studiu, toți cursanți i vor
reuși:
/checkbld să utilizeze, în mod corect, diferite concepte
specifice domeniului;
/checkbld să cunoască atribuțiile diferitelor instituții ale UE;
/checkbld să cunoască principalele elemente ale modului de
organizare și funcționare a sistemului instituționa l
al UE;
/checkbld să identifice stările de fapt, respectiv să estimez e
problemele viitoare referitoare la participarea țăr ii
noastre, în calitate de stat membru cu drepturi și
obligații depline al UE, în cadrul instituțiilor și
organelor UE.

Timpul alocat unității de învățare:

Potrivit Programei analitice.
4.2. Conținutul unității de învățare

CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul european a apărut pe cale
neconvențională, ca urmare a întâlnirilor la nivel înalt ale
șefilor de stat și de guvern. Existența sa a fost

32 reglementată, ulterior, prin Actul unic european (a rt. 2)
și, mai târziu, prin Tratatul de la Maastricht (lit . D).
În evoluția sa, Consiliul european cunoaște 3 etape :
1. Întâlnirile la vârf ale șefilor de stat și de gu vern –
în cadrul acestor întâlniri sunt analizate doar cu caracter
accidental aspecte ce țin de construcția comunitară .
b 1964b1967;
b 1967b1969 – nu sbau produs mutații
semnificative.
2. 1969b1974 – în cadrul întâlnirilor la vârf ale
șefilor de stat și de guvern se bucură de o consacr are
specială rezolvarea chestiunilor ce țin de domeniul
afacerilor comunitare.
3. 1975 – prezent – în această perioadă se observă
dezvoltări succesive în privința atribuțiilor/compe tențelor
asumate, precum și în privința organelor înființate în
acest sens.

Atribuțiile Consiliul European

Atribuții cu rol politic:
b orientarea evoluției construcției UE;
b definirea noilor sectoare de activitate;
b impulsionează și relansează construcția
comunitară;
De asemenea, are un important rol în materie
legislativă cu privire la soluționarea problemelor rămase
în așteptare.

Actele Consiliului European

b Directive;
b Declarații comune (pentru 2 sau mai mulți șefi
de stat și de guvern);
b Decizii;
b Recomandări/avize (rezoluții).

CONSILIUL

Apariție

Consiliul a apărut pe cale convențională – Tratatel e
institutivve ale Comunităților europene. Inițial sb a numit
Consiliul special al miniștrilor (tratatul de la Pa ris) și

33 Consiliu (tratatele de la Roma). Din 1993, în urma
Tratatului de la Maastricht, instituția își schimbă
denumirea în Consiliul Uniunii europene.

Componență
b Consiliul general – miniștrii afacerilor externe
b Consilii specializate –miniștrii de resort

Atribuții

Există 2 categorii de atribuții:
A) Generale – coordonează politicile generale ale
statelor membre ale U.E. cu politica genrală a
U.E. pentru acele domenii care sunt
reglementate la nivel comunitar;
b coordonează politicile statelor
membre pentru domeniile care exced
competențelor comunitare.
B) Speciale – rolul de veritabil suprem legislativ
pe care Consiliul de miniștri îl
îndeplinește la nivelul U.E.;
b se materializează în activitatea
normativă a instituției care este similară
celei pe care Parlamentul, la nivel național,
o desfășoară în acest domeniu.

Funcționare

Funcționarea Consiliului de miniștri presupune
analiza a 3 aspecte:
1. exercitarea președinției;
2. organele auxiliare;
3. regulile și metodele de votare.

1. Exercitarea președinției

Președinția Consiliului de miniștri se exercită tim p
de 6 luni, de fiecare stat membru, prin rotație. Or dinea
exercitării președinției este stabilită prin tratat ele
institutive, dar aceasta se schimbă, din 2 motive:
b statele nou aderante modifică periodicitatea
exercitării președinției;
b statele care au exercitat președinția întrbo
etapă în prima jumătate a anului, în continuare
vor exercita această calitate în cea de a doua

34 jumătate a anului.
Președintele Consiliului de miniștri stabilește
ordinea de zi a reuniunilor; ordinea este provizori e și este
înaintată membrilor Consiliului de miniștri cu sufi cient
timp înainte de desfășurarea acestei reuniuni. Memb rii
Consiliului pot propune pe ordinea de zi și alte pr obleme
de analizat, dar pentru a fi acceptate se cere votu l
unanim. După ce ordinea de zi a fost stabilită, ace sta este
aprobată cu unanimitate.
Astfel, se poate spune că se parcurg 3 etape:
b președintele stabilește ordinea de zi;
b membrii Consiliului fac propuneri, care sunt
aprobate cu unanimitate;
b ordinea de zi, astfel stabilită, este aprobată cu
votul unanim al membrilor Consiliului.
Ordinea de zi cuprinde 2 părți obligatorii:
1. Partea A – cuprinde probleme asupra cărora
membrii Consiliului de miniștri sb au pus de
acord, fiind înscrise pe ordinea de zi numai
din considerente formale (asupra lor nu se
poartă dezbateri);
2. Partea B – cuprinde probleme care necesită
dezbateri de fond, după care acestea sunt
supuse aprobării.

2. Organele auxiliare

Consiliul beneficiază de mai multe direcții general e,
direcții și servicii care asigură continuitatea act ivității
instituției., pentru că instituția nu are o funcțio nare
permanentă.
La nivelul Consiliului, un rol important revine
Secretariatului general, care se găsește sub autori tatea
unui Secreatr general desemnat cu unanimitate de că tre
membrii Consiliului de miniștri.
De asemenea, pe lângă Consiliul de miniștri își
desfășoară activitatea o serie de comitete:
a) Comitetul reprezentanților permanenți
(COREPER) – este cel mai important; își are originea în
organul cu caracter tehnic înființat imediat după
aprobarea tratatului institutiv, în scopul punerii în
aplicare a acestui tratat.
COREPER are în compunere câte o delegație
desemnată de către fiecare stat membru. La început, era

35 format numai din experți pe domenii. În prezent,
structura a fost îmbunătățită, în sensul că la con ducerea
fiecărei delegații se găsește o persoană cu rang de
ambasador (din fiecare stat membru), ajutată de un
ministru plenipotențial + grupurile de experți pe d omenii
(în funcție de problemele analizate).
a) Comitetul regiunilor
b) Comitetul economic și social

3. Reguli și metode votare

Conform tratatelor institutive, până în 1965, la ni vel
comunitar, era consacrat sistemul votului unanim. D in
1965 urma să se treacă la sistemul votului majorita r, dar
criza provocată de politica “scaunului gol”, practi cată de
Franța și soluționată prin Compromisul de la
Luxemburg, a condus la o nuanțare cu privire la nou l
sistem de vot: deciziile importante se vor lua cu
unanimitate, iar cele mai puțin importante cu votul
majoritar (de la 1 ianuarie 1966).
În doctrină există puncte de vedere diferite cu
privire la această trecere. Compromisului de la
Luxemburg i sbau atribuit doar conotații politice c are nu
ar fi justificat păstrarea sistemului de vot unanim .
Consiliul hotărăște cu votul majorității membrilor
carebl compun, mai puțin atunci când există dispozi ții
contrare.
De la început, hotărârile Consiliului au fost adopt ate
cu unanimitatea sau majoritate calificată.
Unanimitatea este realizată în cazul în care nu exi stă
nici un vot împotrivă. Abținerea unui stat de la vo t nu
este de natură să impiedice votarea documentului în
cauză. Această regulă este considerată a fi o refle ctare și
respectare a egalității și a suveranității statelor la care se
adaugă evidențierea caracterului interguvernamental al
Comunităților.
Unanimitatea trebuie să fie realizată în problemele
cele mai importante ale Comunităților vizând revizu irea
tratatelor, funcționarea instituțiilor comunitare, admiterea
de noi state membre și altele.
Tratatul de la Maastricht prevede, în fiecare caz,
modul de adoptare a deciziilor, înlocuind în unele situații
regula unanimității cu majoritatea calificată.
În cazul adoptarea unei decizii cu majoritate
calificată se remarcă faptul că fiecare stat dispun e de un

36 număr de voturi din totalul celor existente la nive lul
Consiliului, iar deciziile se adoptă în funcție de raportul
voturilor date din numărul total al acestora.
Dreptul de veto este în legătură cu Compromisul de
la Luxemburg (1966), aici găsindubși singurul temei
pentru că nu este menționat în nici un tratat comun itar.
Dreptul de veto = expresia unei situații de fapt ce
nubși găsește un fundament juridic; are doar o valo are
politică, de natură să atragă atenția celorlalte st ate asupra
faptului că un document, având o anumită formă sau un
anumit conținut, poate conduce la apariția unor dif icultăți
grave în existența Comunităților.

COMISIA EUROPEANĂ

Denumire

Comisia Europeană a apărut pe cale convențională,
prin tratatele de la Paris (Înalta Autoritate) și R oma
(Comisia). Din 1965 instituția cu atribuții executi ve a
Comunităților europene, poartă denumirea de Comisia
europeană, denumire dobândită prin Tratatul de la
Bruxelles, tratat cunoscut sub denumirea de “Tratat ul de
fuziune a executivelor”.

Componență

În prezent, Comisia europeană este compusă din 27
de membri.
Președintele Comisiei Europene este desemnat în
urma negocierilor purtate de statele membre cu
Parlamentul european (Consiliul european – Parlamen tul
european, mai exact). După desemnarea președintelui ,
acesta, pe baza acordului între președinte și state le
membre numește și ceilalți membri ai Comisiei. După ce
membrii Comisie au fost numiți și președintele ales ,
Comisia va fi supusă spre aprobare Parlamentului
european.

Atribuțiile președintelui:
Atribuțiile președintelui nu se găsesc înscrise în
tratatele institutive. Din practică, rezultă că pre ședintele
are responsabilități sporite care vizează coordonar ea

37 activității celorlalți membri ai Comisie. Președint ele
participă la lucrările Consiliului și ale Parlament ului
european, cu scopul de prezenta punctul de vedere a l
Comisiei europene cu privire la punctele înscrise p e
ordinea de zi.
Președintele Comisiei are un rol important în cadru l
reprezentării internaționale în raporturile Comunit ăților
cu alte entități de drept internațional.
Comisia, prin președintele acesteia, prezintă
raporturi în cadrul Parlamentului european cu privi re la
activitatea desfășurată în cadrul sesiunilor deschi se și
trebuie să răspundă la întrebările formulate de mem brii
Parlametului european. Atunci când se apreciază că este
necesar, Parlamentul european poate decide chiar
dizolvarea Comisiei europene.
Mandatul unui comisar este de 5 ani, cu
posibilitatea prelungirii acestuia pentru mai multe
mandate.
Pot fi desemnați membri ai Comisiei doar
persoanele care au cetățenia statelor pe care le re prezintă.
Exercitarea demnității de membru al Comisiei este
incompatibilă cu exercitarea altor funcții
remunerate/neremunerate la nivel comunitar sau
extracomunitar. La numirea în funcție, membrii Comi siei
depun jurământul de loialitate în fața Curții de ju stiție,
loialitate ce are în vedere, mai ales, aspectul ocu pării
altor funcții ce ar aduce foloase pe timpul mandatu lui sau
după încetarea acestuia. Sancțiunile privesc, în sp ecial
dreptul la pensie.
Mandatul de comisar poate înceta în unul din
următoarele cazuri:
b ajungerea la termen;
b decesul;
b demisia voluntară;
b demitere;
b moțiune de cenzură.
Pe lângă Comisie își desfășoară activitatea
Secretariatul general, condus de un secretar genera l.

Funcționarea Comisiei

Comisia Europeană funcționează pe baza
principiului colegialității.

38
Procedura adoptării deciziilor
Procedura adoptării deciziilor este prevăzută în
Regulamentul interior cu privire la organizarea și
funcționarea Comisiei. Aici este înscris și cvorumu l
necesar adoptării acestora. La nivelul Comisiei exi stă
posibilitatea exprimării poziției în scris.
Aceste poziții (puncte de vedere) se transmit prin
grija Secretariatului general.
Regulamentul intern permite, de asemenea, și
delegarea, potrivit căreia, Comisia poate, cu condi ția
respectării depline a principiului colegialității, să
abiliteze pe membrii acesteia să ia în numele și su b
controlul său măsuri de gestionare și administrare clar
definite.
Delegarea a fost recunoscută și de Curtea de justiț ie
pentru că a fost frecvent utilizată în activitatea Comisiei.
În funcționarea sa, Comisia înființează o serie de
organe subsidiare, cu toate că, în tratatele instit utive, nu
apare o asemenea posibilitate. Aceste organe își
desfășoară activitatea în domenii clar definite, fă ră a
răspunde de puteri discreționare.

Atribuții

Între Parlamentul European și Comisia Europeană
există aceleași raporturi ca între Guvernul și Parl amentul
statelor membre.
b inițiativă legislativă;
b urmărește modul de respectare și aplicare a
dispozițiilor tratatelor comunitare.

PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European a apărut prin tratatele
institutve, fiind denumit, la început, fie Adunarea
comună (CECA), fie Adunare (CEE, Euratom); prin
rezoluția din 20 martie 1958, cel trei instituții s imilare au
fost reunite în Adunarea parlamentară europeană, nu mire

39 ce șiba produs efectele începând cu 1960.
Prin rezoluția Adunării parlamentare europene din
30 martie 1962, sba stabilit denumirea de Parlament ul
european, denumire pe care o poartă și în prezent.

Componența Parlamentului European

Parlamentul european reunește reprezentanții
desemnați de către statele membre potrivit criterii lor
demografic și democratic. Criteriul demografic are în
vedere repartizarea pentru fiecare stat membru în f uncție
de populația care se găsește pe teritoriul acestuia .
Criteriul democratic face trimitere la modalitatea
desemnării reprezentanților statelor membre prin vo t
secret direct potrivit procedurilor existente la ni velul
fiecărui stat membru.

Procedura desemnării

La început, Adunarea a fost formată din delegați
desemnați de către fiecare Parlament național în
concordanță cu procedura proprie stabilită. Sba apr eciat
că pentru a conferi o mai bună reprezentabilitate a cestei
instituții, este necesară alegerea membrilor prin v ot
universal, egal, direct și secret, potrivit unei pr oceduri
unitare pentru toate statele membre.
Această inițiativă, ce datează din 1960, a fost
obstrucționată de guvernul francez din motive care țin de
tradiționalismul existent în materie.
Convenția de la Haga a Consiliului european din 1
decembrie 1969 a reluat inițiativa de a elabora și adopta
un document unitar, iar cu prilejul întâlnirii de l a Paris a
șefilor de stat și guvern din 1974 sba decis aplica rea unor
principii general acceptate cu prilejul alegerilor
parlamentare din 1978. În acest sens, Consiliul eur opean
a și aprobat un document, la 20 septembrie 1976.
Documentul adoptat în 1976 a fost supus unor proced uri
naționale de aprobare sau ratificare, proceduri spe cifice
tratatelor internaționale importante. Această proce dură a
contribuit la întârzierea desfășurărilor alegerilor
programate pentru 1978, acestea replanificândubse p entru
1979 (7b10 iunie). Nici până în prezent nu sba reuș it
adoptarea și aplicarea unor norme unitare în temeiu l
cărora să se desfășoare alegerile Parlamentului eur opean.
În prezent, actul din 1976 își găsește aplicarea, d ar numai

40 cu privire la unele aspecte ce țin de organizarea,
desfășurarea alegerilor.
Rețin atenția următoarele aspecte:
b nimeni nu poate vota decât o singură dată;
b deschiderea urnelor se face numai după
încheierea scrutinului în toate statele membre.
Prin Actul din 1976 sunt reglementate și alte aspec te
legate de contestațiile privind alegerile, situația
organizării unui al 2blea tur de scrutin.
Celelalte prevederi sunt reglementate de către lege a
internă și fac trimitere la vârsta candidatului, a
electoratului, la situațiile de vacanță a locurilor în cadrul
Parlamentului, rezolvarea contestațiilor la nivel n ațional
ș.a.
Din considerente ce țin de suprapunerea celor 2
categorii de reglementări, apar probleme cu privire la
validitatea alegerilor pentru că, în mod practic, n u pot fi
verificate decât acele probleme cebși găsesc
regelementarea la nivel comunitar.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, sba instituit
dreptul de vot, precum și posibilitatea de a fi ale s, pentru
toate persoanele care au cetățenia unuia din statel e
membre ale U.E., fapt care face să dispară efectul
anumitor reglementări naționale, rămânând, însă, al tele
în vigoare.
Tratatul de la Maastricht precizează faptul că
partidele politice lba nivel european au un rol imp ortant,
ca factor de integrare în cadrul U.E., precum și pe ntru
exprimarea voinței politice a cetățenilor. Din acea stă
dispoziție a tratatului rezultă respectarea concepț iilor
politice ale cetățenilor statelor membre și, deopot rivă,
recunoașterea dreptului partidelor politice naționa le de a
desfășura campanii electorale și de abși concentra
efectele în plan comunitar în temeiul acelorași pro grame
electorale politice transnaționale.

Statutul parlamentarilor

Durata mandatului parlamentarilor a fost stabilită
prin Actul din 20 septembrie 1976 la 5 ani, cu înce pere
din prima sesiune ce a urmat alegerii noului Parlam ent.
Prin Actul menționat sba statuat caracterul repreze ntativ
al mandatului, astfel încât parlamentarii acționeaz ă în
mod individual, neprimind instrucțiuni pentru că nu sunt

41 legați în calitatea pe care o au de un mandat imper ativ. În
același timp, există și unele dispoziții cu caracte r național
care se adaugă celor existente la nivel comunitar, făcând
neuniform statutul parlamentarilor. Totodată, găsim
regelementată incompatibilitatea dintre mandatul
parlamentarilor și ocuparea altor demnități la nive l
național/comunitar. În acest sens, în cazul în care un
parlamentar îndeplinește și o altă demnitate, dacă nu
renunță prin demisie la una dintre cele 2, intervin e
înlocuirea din oficiu a acestuia.
Incompatibilitatea are în vedere calitatea de membr u
al guvernului unui stat membru, cât și calitatea de
parlamentar național, aspect care este controversat în
literatura de specialitate, deoarece, până la stabi lirea
votului universal, parlamentarii europeni erau dese mnați
dintre parlamentarii naționali, practică care, în p rezent,
nu a fost definitiv înlocuită.
Cu toate că prin Actul din 1976 a fost introdusă
această incompatibilitate, ulterior practica statel or a
confirmat că aceeași persoană este greu să poată
îndeplini, la aceeași parametri, în același timp at ribuțiile
cebi revin la nivel național, cât și la nivel comun itar.
Această incompatibilitate apare și cu privire la oc uparea
anumitor activități la nivel comunitar; în doctrină se
apreciază că există un aspect care nu este acoperit
integral, pentru că nu există nici o reglementare c are să
stabilească incompatibilitatea de parlamentar și ce a de
întreprinzător privat.
În condițiile actuale, există unele reglementări
interne care diferă de la un stat la altul și prin intermediul
cărora sbau stabilit și unele incompatibilități, da r și unele
privilegii și imunități. Aceste privilegii și imuni tăți, la
nivel comunitar, se regăsesc în Protocolul din 8 ap rilie
1965; aceste prevederi sunt reluate și de Actul din 1976
și se referă, în principal, la:
b libera circulație, fără nici un fel de restricție
administrativă sau de altă natură privind
deplasarea la și de la locul reuniunilor
parlamentare;
b imunitatea care funcționează privind
cercetarea, reținerea sau urmărirea pe motive
de opinie sau cu privire la votul exprimat în
exercitarea atribuțiilor;
b imunitate personală pe timpul mandatului care
este similară cu aceea de care beneficiază

42 parlamentarii pe plan național. Această
imunitate personală comportă unele diferențe
înregistrate de la o țară la alta, fapt care
reclamă necesitatea adoptării unei
reglementări comunitare în materie.

Indemnizațiile parlamentarilor europeni

Acestea nu sunt reglementate prin norme la nivel
comunitar și, de aceea, sunt dependente de
reglementările naționale care, de regulă, sunt simi lare
celor cu trimitere la parlamentele naționale. Sba i nstituit,
însă, un sistem compensatoriu comunitar care urmăre ște
o relativă egalizare a indemnizațiilor parlamentari lor prin
intermediul rambursărilor forfetare calculate după
numărul de zile în care un parlamentar european a
desfășurat activități la nivel comunitar. Aceste
rambursări forfetare nu sunt impozabile la nivel na țional
dacă se încadrează în limite rezonabile.

Funcționarea Parlamentului European

Parlamentul european se conduce după modelul
parlamentelor cu tradiție democratică. Așa cum este
înscris și în Regulamentul interior adaptat funcțio nării în
cadrul unor sesiuni ordinare și extraordinare. Sesi unile
ordinare se țin anual și încep în a 2ba zi de marți a lunii
martie sau pot începe în prima zi de marți a lunii
următoare datei alegerilor.
Sesiunile extraordinare pot fi convocate la cererea
majorității membrilor Parlamentului european ori la
inițiativa Consiliului de miniștri sau a Consiliulu i
european.
Potrivit Regulamentului interior, sesiunile nu sunt
limitate în timp, fiind posibil ca acestea să se în tindă pe
întreaga perioadă a unui an calendaristic, fapt ce le
deosebește de sesiunile parlamentelor naționale, da r,
Parlamentul european poate decide, atunci când
consideră de cuviință, să întrerupă desfășurarea
sesiunilor anuale. În practică, se întâlnește situa ția în care
Parlamentul se reunește o dată pe lună, timp de o
săptămână.

Organizarea internă a Parlamentului european

43
Cuprinde:
• Biroul;
• Conferința președinților, care a înlocuit Biroul
lărgit;
• Comisiile;
• Grupurile politice parlamentare.
a) Biroul are în compunere 1 președinte și mai mulți
vicepreședinți (14) aleși de Parlament pentru o per ioadă
de 2 ½, cu posibilitatea prelungirii mandatului.
Președintele este ales cu majoritate calificată a v oturilor
exprimate la primele 3 tururi de scrutin. În cazul în care
se ajunge la cel de al 4blea tur de scrutin, ales v a fi cel
care a obținut cele mai multe voturi. Vicepreședinț ii sunt
aleși în 3 tururi de scrutin, fiind posibilă aleger ea lor și
după primele 2 tururi de scrutin, în cazul în care se
întrunește majoritatea calificată. Cu prilejul celu i de al 2b
lea tur de scrutin este posibilă alegerea lor și cu
majoritate simplă.
Din Birou mai fac parte și 5 chestori care sunt
membri cu drept de vot consultativ.
b) Conferința președinților a înlocuit Biroul lărgit,
din care făceau parte, pe lângă membrii Biroului și
președinții grupurilor parlamentare.
Conferința președinților este formată din
președintele Parlamentului european și președinții
grupurilor politice parlamentare.
c) Comisiile înființate de Parlamentul european pot
fi:
b comisii permanente;
b comisii temporare, care sunt înființate pentru
max. 12 luni;
b comisii de anchetă.
Acestea din urmă sunt reglementate de prevederile
Tratatului de a Maastricht și se înființează numai la
cererea unei pătrimi din totalul membrilor Parlamen tului.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Parlamentul
poate înființa o comisie temporară de anchetă pentr u a
examina, fără a prejudicia, atribuțiile conferite d e tratat
altor instituții sau organe comunitare, acuzațiile privind
săvârșirea de infracțiuni ori gestionarea defectuoa să a
afacerilor comunitare, excepție făcând cazurile în care
faptele acuzate sunt în atenția unor organe
jurisdicționale, atâta timp cât procedura jurisdicț ională
nu este începută.

44 Comisia de anchetă își încetează existența în
momentul în care depune raportul cu privire la cauz a
examinată.
Modalitatea de exercitare a dreptului de anchetă es te
determinată prin acordul comun intervenit între
Parlamentul european, Consiliul de miniștri și Comi sia
europeană.
a) Grupurile politice parlamentare (GPP) sunt
formațiuni organizatorice ale parlamentarilor,
constituindubse în temeiul criteriilor politce
care îi separă sau îi unesc pe parlamentari.
Orice grup politic parlamentar se înființează prin
intermediul unei declarații care se face în fața
președintelui Parlamentului, declarație care conțin e
denumirea GPP, semnătura membrilor și componența
biroului.
Aceste GPPburi se constituie potrivit convingerilor
politice ale parlamentarilor și nu după criteriul
apartenenței acestora la statele membre.
Pentru prima dată constituirea GPPburilor a fost
decisă la 21 martie 1958, iar constituirea lor sba realizat
în a 2ba parte a aceluiași an.
Potrivit Regulementului intern, mai pot fi inființa te
delegații interparlamentare desemnate de către GPPb uri,
având competența stabilită de către Parlament.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, Parlamentul
European numește un mediator care este împuternicit să
primească plângeri, sesizări de la orice cetățean a l U.E.,
orice persoană fizică/morală care este rezidentă sa u are
sediul statutar pe teritoriul unui stat membru cu p rivire la
situațiile de administrare defectuoasă a afacerilor
comunitare, excepție făcând situațiile în care se r egăsesc
instituțiile jurisdicționale.
Mediatorul este cel care face anchete în cazuri
temeinic justificate, din proprie inițiativă sau at unci când
este sesizat direct ori prin intermediul unui membr u al
Parlamentului, mai puțin atunci când este, deja, in ițiată o
procedură jurisdicțională.
În cazul în care mediatorul constată existența unor
fapte de administrare defectuoasă a afacerilor
comunitare, sesizează instituția respectivă, instit uție ce
trebuie să răspundă la sesizare în termen de 3 luni .
Mediatorul prezintă Parlamentului și instituției în
cauză un raport întocmit cu privire la constatările făcute.

45 Uneori, mediatorul informează cu privire la
concluziile la care sba ajuns și perosanele care au sesizat
faptele ce au făcut obiectul investigației.
În fiecare an, mediatorul prezintă Parlamentului și
un raport final cu privire la rezultatul tuturor an chetelor
desfășurate.
Mandatul mediatorului este egal cu mandatul
parlamentarilor, existând posibilitatea realegerii acestuia.
El poate fi demis doar de Curtea de justiție, pentr u că în
exercitarea atribuțiilor cebi revin se apreciază că este
total independent de orice altă instituție. Pe peri oada
mandatului îi este interzisă desfășurea oricărei ac tivități
remunerate sau nu.

Atribuțiile Parlamentului European

Tratatele instituind Comunitățile eUropene conferă
instituțiilor premergătoare Parlamentului European
atribuții de control (Tratatul de la Paris) ori atr ibuții de
deliberare și control (Tratatele de la Roma). Modif icările
care au intervenit anterior adoptării Tratatului de la
Maastricht nu au contribuit la mutații semnificativ e cu
privire la creșterea competențelor Parlamentului
european, excepție făcând domeniul financiar.
În literatura de specialitate se apreciază că, pe l ângă
atribuțiie de control politic, Parlamentul european
rămâne și o instituție cu caracter preponderent
consultativ.
Atribuții de control politic se exercită în raport cu
instituția Comisiei europene prin posibilitatea ofe rită
Parlamentului de a iniția, când consideră că este n ecesar,
o moțiune de cenzură și de a demite Comisia.
Mai există și posibilitatea interpelării Parlamentu lui,
acesta fiind obligat să răspundă în scris sau oral
întrebărilor parlamentarilor.
Atribuția consultativă
Rolul consultativ al Parlamentului se materializeaz ă
în elaborarea și prezentarea avizelor care sunt obl igatorii
în sensul solicitării, dar acestea nu întotdeauna t rebuie
aplicate, respectate.
Mai există și procedura cooperării instituită prin
intermediul AUE, procedură care dă posibilitatea
membrilor Parlamantului de a respinge, la o a 2ba
lectură, punctul de vedere al Consiliului, adoptată cu
majoritate calificată. În urma unei astfel de respi ngeri

46 intervenită din partea Parlametului, Consiliul nu m ai
poate statua în problema respectivă decât cu unanim itate
de voturi.
Amendamentele propuse de membrii Parlamentului
cu majoritate calificată nu pot fi respinse de Cons iliu de
miniștri decât cu unanimitate de voturi. Această mă sură
se aplică în măsurile referitoare la Piața internă , libera
circulație a persoanelor, prestarea de servicii, do meniul
cercetării și dezvoltării tehnologice.
În timp, rolul Parlamnetului în raport cu Consiliul
de miniștri a înregistrat o creștere considerabilă,
materializată, inclusiv, prin declarația comună di n 4
martie 1975, prin intermediul căreia sba instituit o
procedură de conciliere ce a permis să aibă un rol
important îndeosebi în fundamentarea și elaborarea
deciziilor privind resursele și cheltuielile comuni tare.
Prin AUE sba solicitat Consiliului de miniștri și
Parlamentului să instituie un dialog permanent în v ederea
elaborării legislației în anumite domenii de activi tate
comunitare, conferindubse Parlamentului posibilitat ea de
a da avize consultative în cazul aderării și al aco rdurilor
de asociere.
Atribuții în materie decizională
Aceste atribuții se referă atât la posibilitatea
Parlamentului de a demite Comisia, cât și la compet ențe
Parlamentului de adoptare a bugetului comunitar în urma
unui proces complex la care participă toate institu țiile
UE pentru elaborarea bugetului.
Atunci când consideră că este necesar, Parlamentul
are posibilitatea de a respinge bugetul comunitar.
Aceste prerogative ale Parlamentului au constituit,
uneori, motiv de dispută între Parlamentul european și
Consiliul de miniștri, ajungândubse la litigii solu ționate
în fața Curții de justiție.
De asemenea, Parlamentul are și rolul de a controla
execuția bugetară, execuție care este atribuția Com isei.
Acest control se efectuează la recomandarea Consili ului,
în temeiul conturilor și a bilanțului întocmit de C omisie
și raportul Curții de conturi.
Parlamentul are dreptul să acorde sau să refuze
descărcarea Comisiei, considerată a fi echivalentul
dreptului de a introduce o moțiune de cenzură, cu t oate
că a nu da descărcare Comisiei de execuția bugetară nu
echivalează cu moțiunea de cenzură în sine.

47 Nedescărcarea este o cauză pentru introducerea moți unii
de cenzură.
Parlamentul mai este consultat și cu privire la
adoptarea deciziilor în materia utilizării resursel or proprii
ale Comunităților europene în domeniul numirii
membrilor Curții de conturi și în cazul adoptării
Regulamentului financiar.
În ceea ce privește raporturile Parlamentului cu
Comisia europeană, în mod aparent, sbar putea aprec ia că
acestea ar fi raporturile de tip clasic dintre un l egislativ și
un executiv la nivel național. Această situație nu este
reală, având în vedere faptul că instituția Consili ului
desemnează membrii Comisiei la propunerea statelor
membre și nu Parlamentul european. De asemenea,
Comisia răspunde politic în fața Parlamentului și nu în
fața Consiliului, motiv pentru care Parlamentul est e cel
care poate introduce moțiunea de cenzură.

CURTEA DE CONTURI

Curtea de conturi a fost introdusă în rândul inst ituțiilor
comunitare prin Tratatul de la Maastricht, din 1993 , până
atunci regăsindubse printre organele cu caracter t ehnic
auxiliar.
Curtea de conturi a fost înființată la inițiativa
Parlamentului european, prin tratatul de revizuire a
dispozițiilor bugetare de la Bruxelles, din 22 iuli e 1975.
Curtea de conturi a înlocuit Comisia de control
înființată prin tratatele C.E.E.A. și Euratom și co misarii
(delegații) pentru conturi prevăzuți în Tratatul C. E.C.A.
Curtea de conturi este instituția care, prin activi tatea
pe care o desfășoară, urmărește scopuri financiare,
realizând controlul în domeniu; nu este o instanță
jurisdicțională.

Componența, statutul membrilor și funcționarea
Curții de conturi

Ca organ colegial, Curtea de conturi are în
compunere 27 membri numiți pentru o perioadă de 6 a ni,
cu unanimitate de voturi, după consultarea Parlamen tului
european. Există și posibilitate reînnoirii mandatu lui
membrilor.
Persoanele propuse să facă parte din Curtea de

48 Conturi a UE trebuie ca în țările trimițătoare să f i
aparținut sau să fi exercitat atribuții în cadrul i nstituțiilor
de control financiar extern, având pregătire în dom eniu.
Independența membrilor Curții de conturi este
similară celei care caracterizează judecătorii Curț ii de
justiție; această independență este asigurată și ga rantată,
în sensul că nu primesc și nu acceptă ori solicită
instrucțiuni de la guvernele statelor trimițătoare sau de la
alte organisme internaționale.
În perioada mandatului, membrii Curții de conturi
nu mai pot exercita nici o altă activitate profesio nală,
remunerată sau nu. Aceștia beneficiază de imunități și
privilegii similare funcționarilor comunitari, demi terea
fiind în competența Curții de justiție, care declan șează
procedura numai la solicitarea Curții de conturi.
Din motive de rigoare, specifice domeniului
comunitar, fiecărui membru al Curții de conturi îi este
repartizat un domeniu de activitate; de aici rezult ând
caracterul de colegialitate al instituției. Curtea
desemnează dintre membrii săi un președinte pentru o
perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii mand atului.
Eficacitatea și credibilitatea Curții de conturi su nt
caracteristici dobândite în timp și prin faptul că membrii
care o compun sunt asistați de un număr mare de
colaboratori. Curtea numără peste 300 de funcționar i cu
un înalt nivel de calificare. 1/3 dintre aceștia su nt plasați
în categoria A.

Atribuțiile Curții de conturi

Sediul materiei: b Tratatele institutive;
b Regulamentul interior privind
organizarea și f uncționarea Curții de
conturi.
Curtea de conturi se ocupă de examinarea aspectelor
de legalitate și regularitate a veniturilor și chel tuielilor
UE, indiferent dacă sunt bugetare sau nu.
Controlul nu se extinde și asupra bunei gestiuni
financiare a operațiunilor.
Instituția Curții de conturi exercită controlul pe
domenii asupra instituțiilor și statelor membre ale
Comunităților, în măsura în care acestea au benefic iat de
fonduri comunitare.
Curtea de conturi exercită și o funcție de asistenț ă

49 pentru autoritățile bugetare (Consiliul și Parlamen tul
european) pentru materializarea dreptului de contro l
politic în domeniul execuției bugetare (colaborează cu
Comisia).
Curtea are și responsabilitatea executării controlu lui
permanent al conturilor. Această responsabilitate e ste
realizată în mod autonom, fapt ce deosebește Curtea de
celelalte organe cu caracter tehnic auxiliar (Comit etul
economic și social).
Toate atribuțiile menționate se materializează în
rapoarte anuale elaborate după încheierea exercițiu lui
financiar, rapoarte care sunt transmise spre inform are și
examinare și altor instituții comunitare, după care sunt
publicate în JOUE.
Rolul consultativ al Curții se materializează în
avizele date de ea la solicitarea instituțiilor com unitare
pentru adoptarea unor acte cu caracter juridic fina nciar.
Aceste avize sunt obligatorii de cerut, dar nu exis tă
obligația respectării lor.

4.3. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control și teme de dezbatere

Întrebări, exerciții

1. Precizați care sunt principalele modificări introdu se prin Actul Unic European.
2. Care este diferența dintre Consiliul Europei și Con siliul European?
3. Care este rolul Consiliului European în ansamblul i nstituțional al Uniunii
Europene?
4. Menționați diferența dintre Consiliul și Consiliul European.
5. Menționați de ce COREPER mai este denumit și „avoca tul cu două fețe”.
6. Menționați motivele pentru care ordinea la exercita rea președinției UE se
modifică.
7. În baza cărui principiu funcționează Comisia Europe ană?
8. Care sunt regulile unice prevăzute în Actul din anu l 1976, cu privire la
alegerea reprezentanților în Parlamentul European?
9. În ce constă „dreptul la petiție” al cetățenilor eu ropeni?
10. Ce reprezintă „procedura opiniei separate” și unde este întâlnită?
11. În lipsa consensului, cum sunt adoptate deciziile î n cadrul CJUE?

50 12. Menționați care este legitimarea procesuală în cadr ul recursurilor introduse în
fața CJUE.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Din punctul de vedere al organizării, Parlamentu l European cuprinde:
a) un Birou; Conferința Președinților; Consilii; Grupu ri politice parlamentare;
b) un Birou; un Birou lărgit, Conferința Președinților ; Grupuri politice
parlamentare;
c) un Birou; Conferința Președinților; Comisii; Grupur i politice parlamentare.

2. Curtea de Conturi a UE își desfășoară activitate a la:
a) Luxembourg;
b) Bruxelles;
c) Strasbourg.

3. Parlamentul European poate înființa:
a) comisii de specialitate;
b) comisii de angajare;
c) comisii parlamentare mixte.

4. Rolul Consiliului European se concretizează în:

51 a) elaborarea Tratatelor internaționale;
b) adoptarea de regulamente în domeniul agricol;
c) direcționarea politică a construcției comunitare.

5. Președintele Curții de Conturi a UE este ales di ntre membrii acesteia
pentru o durată de:
a) 2 ani;
b) 3 ani;
c) 5 ani.

6. Consiliul Uniunii Europene are rolul de a reprez enta:
a) interesele Comunităților Europene;
b) interesele statelor membre ale Uniunii Europene;
c) interesele popoarelor Uniunii Europene.

7. Membrii Curții de Conturi trebuie să3și exercite funcțiile:
a) în deplină independență, în interesul general al st atelor membre;
b) în deplină independență, în interesul general al po poarelor Uniunii Europene;
c) în deplină independență, în interesul general al Co munității.

8. Președinția Consiliului European este asigurată:
a) de șeful de stat sau/și de guvern al statului care asigură președinția Comisiei
Europene, prin rotație, timp de șase luni;
b) de șeful de stat sau/și de guvern al statului care asigură președinția
Parlamentului European, prin rotație, timp de șase luni;
c) de șeful de stat sau/și de guvern al statului care asigură președinția Consiliului,
prin rotație, timp de șase luni.

9. Din Consiliul Uniunii Europene face/fac parte:
a) orice funcționar, indiferent de nivel, dacă sunt me mbri ai guvernelor statelor
membre;
b) orice membru al guvernelor statelor membre, în urma discuțiilor dintre miniștrii
afacerilor externe ai statelor membre;
c) numai persoanele având calitatea de membri ai guver nelor statelor membre.

10. Parlamentul European își îndeplinește atribuții le dacă este realizat un
cvorum de:
a) 1/2 din membrii săi;
b) 1/3 din membrii săi;
c) ¼ din membrii săi.

11. Statutul parlamentarilor este stabilit prin:
a) Actul din 1976;
b) Actul din 1976 și Regulamentul interior al Parlamen tului European;
c) Actul unic european, din 1986.

52
12. Controlul bugetar se exercită, în prezent, prin :
a) Comisia de control;
b) Comisarii pentru conturi;
c) Curtea de Conturi.

13. Consiliul Uniunii este una și aceeași instituți e cu:
a) Consiliul European;
b) Consiliul de Miniștri;
c) Consiliul Europei.

14. Abținerea membrilor prezenți sau reprezentați î n cadrul Consiliului
UE:
a) constituie obstacol în adoptarea deliberărilor Cons iliului care cere unanimitatea;
b) nu constituie obstacol în adoptarea deliberărilor C onsiliului care cere
unanimitatea;
c) nu constituie obstacol în adoptarea deliberărilor C onsiliului care cere
unanimitatea, dacă hotărârea are ca obiect încheier ea de tratate internaționale în
domeniul mediului.

15. Mandatul Mediatorului European este de:
a) 3 ani;
b) 4 ani;
c) 5 ani.

16. Deciziile Consiliului UE sunt pregătite de:
a) reprezentanții statelor membre, la nivel ministeria l;
b) Comitetul Reprezentanților Permanenți;
c) Comitetul pentru luarea deciziilor.

17. Consiliul UE poate modifica numărul membrilor c olegiului Comisiei
Europene statuând cu:
a) majoritate simplă;
b) majoritate calificată;
c) unanimitate.

18. Comisia Europeană este convocată de:
a) Secretariatul general;
b) președintele său;
c) reprezentantul statului care asigură președinția Co nsiliului UE.

19. Președintele Parlamentului European este ales p rin scrutin:
a) direct;
b) secret;

53 c) indirect.

20. Sesiunile Parlamentului European au loc la:
a) Luxemburg;
b) Bruxelles;
c) Strasbourg.

Bibliografie minimală obligatorie:
Doctrină :
b Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ed iția a Vba, revăzută și adăugită
după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura U niversul Juridic, București, 2011;
b Popescu, RoxanabMariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura
Universul Juridic, București, 2011;

Culegeri de jurisprudență:
b Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaș, C.F.; Ioniță, B., „Curtea de Justiție
Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Klu wer, București, 2007.
Siteburi:
b www.europa.eu – Uniunea Europeană.

54 Unitatea de învățare 5

Sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene

5.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re
5.2. Conținutul unității de învățare
5.3. Îndrumător pentru autoverificare

5.1. Obiectivele și competențele unității de învăța re

Timpul alocat unității de învățare:

Potrivit Programei analitice.
5.2. Conținutul unității de învățare

CURTEA DE JUSTIȚIE

Structura și statutul membrilor

Curtea are în componență 27 judecători și 8 avocați
generali. Acestora li se adaugă un grefier, un gref ier
adjunct, raportorii adjuncți și referenții.
Președintele – este desemnat din cei 27 judecători.
Judecătorii desemnează din rândul lor, prin vot sec ret, un
președinte pentru un mandat de 3 ani, cu posibilita tea
reînnoirii acestuia.
Președintele este cel care conduce lucrările
instanței, prezidează audierile acesteia și deliber ările în
Camera de consiliu.

1 Decizia Consiliului 2004/752/CE, Euratom, din 2 no iembrie 2004.
2 Fostul art. 179.

55 Competențele jurisdicționale proprii, președintele le
exercită prin intermediul ordonanțelor.
Judecătorii – deși în tratate nu este înscrisă condiția
de a avea cetățenia/naționalitatea statelor membre, din
practică rezultă că fiecare stat membru desemnează câte
un reprezentantbjudecător în cadrul Curții de justi ție.
Motivul principal ține, îndeosebi, de cerința ce p rivește
cunoașterea sistemului de drept existent în fiecare stat
membru. Doctrinarii recunosc și faptul că
precumpănitoare au fost și motivele de ordin politi c, care
au favorizat realizarea unui echilibru global pe
naționalități, echilibru pe care încearcă să se spr ijine și
efectivul judecătorilor, respectiv al avocaților ge nerali.
Statutul acestora le permite săbși îndeplinească ro lul
cu caracter de continuitate și în deplină independe nță.
Judecătorii și avocații generali sunt numiți de
comun acord de către guvernele statelor membre, din tre
personalitățile care oferă toate garanțiile de inde pendență
și întrunesc condițiile cerute pentru exercitarea î n statele
de unde provin a celor mai înalte demnități
jurisdicționale sau sunt juriști care, în timp au d obândit
competențe de notorietate recunoscute în plan inter n sau
internațional.
Aceste condiții au caracter restrictiv și nu se adm ite
nici o derogare cu privire la respectarea lor.
La cererea Curții de justiție, Consiliul de miniștr i,
statuând în unanimitate, poate decide mărirea număr ului
judecătorilor, urmărindubse permanent aspectul
reprezentativității tuturor statelor membre în cadr ul
instanței.
Judecătorii sunt numiți pentru un mandat de 6 ani ș i,
teoretic, este posibilă reînnoirea mandatului fără limite.
Practica arată, însă, că aceștia rămân în funcție timp de 2
mandate. Înnoirea judecătorilor se face în concorda nță cu
respectarea principiului continuității.
În ceea ce privește vârsta, tratatele nu specifică
nimic în legătură cu aceasta.
Guvernele statelor membre nu pot revoca un
judecător al Curții în timpul exercitării mandatulu i său.
Curtea este singura abilitată să asigure controlul asupra
activității și disciplinei membrilor săi. Tot Curte a este
cea care poate revoca un judecător cu unanimitate d e
voturi, bineînțeles decizia urmând a se lua în abse nța
judecătorului în cauză și doar când acesta a înceta t să
răspundă condițiilor cerute pentru exercitareea

56 atribuțiilor cebi revin.
Independența judecătorilor este garantată, în speci al,
prin caracterul secret al deliberărilor în Camera d e
consiliu. Procedura opiniei separate, întâlnită în cadrul
Curții internaționale de justiție, nu este admisă, pentru că
hotărârile Curții sunt decizii colective care angaj ează
instanța în întregul ei. Tot independența judecător ilor
este garantată și de statutul acestora, de drepturi le, de
incompatibilitățile pe care le prevăd Tratatele în acest
scop.
Avocații generali – aceștia nu au echivalent în toate
sistemele de drept intern din statele membre, inspi rândub
se din sistemele francez și belgian.
În principiu, avocații generali pot fi asemănați cu
procurorii (la noi); ei au rolul de a prezenta publ ic, cu
toată imparțialitatea și în deplină independență, c oncluzii
motivate asupra cauzelor deduse spre soluționare în fața
CJ.
Rolul lor se materializează, îndeosebi, în etapa
punerii concluziilor.
Grefierul – este numit de Curtea de justiție, cu
consultarea avocaților generali, pentru un mandat d e 6
ani, cu posibilitatea prelungirii acestuia.
Curtea de justiție stabilește statutul grefierului. În
cazul în care grefierul nu mai îndeplinește condiți ile
cerute, acesta poate fi revoccat.
Grefierul este asistat de un grefier adjunct ; atunci
când este cazul acesta îl poate înlocui.
Asemeni judecătorilor și avocaților generali,
grefierul, cu prilejul numirii, este obligat să de pună
jurământul de credință în fața instanței, în sensul că își va
exercita atribuțiile cu toată imparțialitatea și nu va
divulga secretul dezbaterilor.
Grefierul îndeplinește atribuții cu dublă natură,
adică îndeplinește atribuții de natură procedurală,
jurisdicțională și atribuții de natură administrati vă.
Grefierul este cel care, aflat sub controlul genera l al
președintelului, primește, transmite și conservă to ate
documentele instanței, realizând, totodată, eventua lele,
notificări sau comunicări de acte pe care le compor tă
aplicarea regulamentului de procedură.
Grefierul este cel care asistă la ședințele de audi ere
ale Curții de justiție și ale Camerelor acesteia. S e ocupă
și de organizarea și desfășurarea activității în ca drul

57 arhivei și pentru apariția publicațiilor CJ.
Ca atribuții administrative: gestiunea și
contabilitatea instanței cu ajutorul unui administr ator.
Grefierul este cel care are în subordinea sa, dar s ub
controlul general al președintelui, toți funcționar ii și
agenții Curții, fiind îndriduit să propună, dacă es te cazul,
modificări privind organizarea serviciilor instanțe i.
Raportorii adjuncți – au rolul de a ajuta președintele
instanței în procedura de urgență și pe judecătorii
raportori în dosarele atribuite. Nu au rolul de a p articipa
la hotărâre, dar au rolul de a participa la dezbate ri.
Referenții – fiecare judecător și avocat general
primește asistență din partea a 2 referenți care s unt
juriști calificați, de obicei doctori în drept, avâ nd aceeași
cetățenie/naționalitate ca și judecătorii sau avoca ții
generali.
Referenții formează cabinetul fiecărui
judecător/avocat general.

Organizarea Curții de justiție

Regula : Curtea de justiție lucrează în ședințe
plenare. Pentru motive de celeritate există, însă, și
posibilitatea înființării unor Camere în cadrul ins tanței.
Camerele au în compunere de la 3 la 5 judecători.
Competența Camerelor este stabilită în plenul Curți i,
odată cu desemnarea președinților lor.
Instanța poate delibera valabil numai în prezența
unui număr impar de judecători. Când numărul
judecătorilor este par, judecătorul cu vechimea cea mai
mică nu va participa la deliberări.

Funcționarea CJ

Deliberările Curții și ale Camerelor au loc în
Camera de consiliu, în prezența judecătorilor care au
participat inclusiv în faza procedurii orale.
Avocații generali care au prezentat concluziile în
cauza respectivă și grefierul nu sunt admiși la del iberări.
Președintele nu are un vot dominant. În lipsa
consensului, deciziile sunt adoptate cu votul major itar,
vot care se exprimă începând cu judecătorul cel mai
tânăr.
Deliberările sunt strict secrete și principiul opin iei
separate nu este admis, cea ce înseamnă că deciziil e

58 Curții sunt decizii colective, care angajează insta nța în
întregul ei.
În cazul în care deliberările au ca obiect unele
probleme de ordin administrativ la acestea pot part icipa
și avocații generali cu vot deliberativ, beneficiin d și de
asistența grefierului.
Judecătorii, avocații generali și grefierul sunt
obligați, prin tratate, să aibă reședința chiar în sediul
instanței. Pentru una sau mai multe ședințe determi nate,
Curtea își poate alege ca sediu una din capitalele statelor
membre.
Instanța este o instituție cu funcționare permanent ă,
dar dispune de vacanțe judiciare. Acestea întrerup
activitatea, dar nu suspendă termenele procedurale. În
caz de urgență, președintele instanței poate convoc a
ședințele, chiar în această perioadă.
Lucrările se desfășoară, teoretic, în toate limbile
oficiale ale Comunităților europene, dar, practic, acestea
se desfășoară în limba franceză. Pentru fiecare cau ză în
parte, în mod formal, limba folosită este cea a pâr âtului,
mai puțin în cazul în care pârâtul este Comisia sau
Consiliul, când se folosește limba franceză.

Competența Curții

1. Competența ratione materiae
Instanța are competențe precis determinate de
textele tratatelor institutive. În mod excepțional, Curtea
poate fi investită și cu alte competențe în temeiul unei
clauze compromisorii intervenită din inițiativa sta telor
membre aflate în diferend în conexiune cu obiectul
tratatelor institutive.
Instanța este cea care asigură respectarea normelor
de drept și aplicarea acestora prin intermediul
recursurilor pe care statele, instituțiile, persoan ele fizice
și juridice le au la dispoziție.
Are în vedere legalitatea acțiunilor comunitarre și
aspectul interpretării normelor la acest nivel.

2. Competența ratione personae
Instanța soluționează litigiile care apar între
Comunități și statele membre și cele nemembre, într e
Comunități și alte organizații internaționale sau î ntre

59 Comunități și persoane fizice/juridice care aparțin sau nu
statelor membre ale Comunităților.

TRIBUNALUL

Tribunalul de Primă Instanță (actualul Tribunal) a
luat ființă prin Decizia Consiliului de miniștri di n anul
1988.
În prezent, Tribunalul are în componență 27
judecători desemnați pentru un mandat de 6 ani, cu
posibilitatea înnoirii acestuia.
Ca și membrii CJ, judecătorii Tribunalului sunt
numiți de comun acord de către guvernele statelor
membre.
În perioada mandatului, membrii Tribunalului se
supun acelorași obligații și beneficiază de aceleaș i
garanții, privilegii și imunități ca și membrii CJ.
Pentru a fi desemnați în calitate de judecători,
acestora nu li se cere să fi avut capacitatea exerc itării
celor mai înalte funcții jurisdicționale, ci li se cere numai
să aibă capacitatea exercitării funcțiilor jurisdic ționale.
Membrii T. desemnează un președinte pentru un
mandat de 3 ani, cu posibilitatea înnoirii acestuia .
Sediul T. este în aceeași clădire cu sediul CJ, dar
independența acestuia față de Curte este dată atât de
președintentele T., cât și de existența distinctă a
instituției grefierului.
Cele două instituții folosesc împreună serviciul
bibliotecii, serviciile de cercetare, traducere și
interpretare.
Regula funcționării T. este dată de acțiunea în
cadrul Camerelor formate de la 3 la 5 judecători.
Excepție: acțiunea în plen (invers față de CJ)
Regulamentul de procedură al T. este cel care
determină alcătuirea Camerelor și repartizarea
proceselor. Tot prin Regulamentul de procedură se
stabilesc și specializările fiecărei Camere, specif icândub
se ca una dintre ele să aibă sub control și problem ele de
personal.
În cadrul Tribunalului nu regăsim categoria
avocaților generali.

60 Competența T.

T. are competențe limitate în raport cu cele pe car e
le are CJ. T. este competent să se pronunțe, în pri ncipal:
b în litigiile dintre Uniune și agenții lor, adică în
toate problemele de personal, inclusiv în
cazul acțiunilor în despăgubire;
b acțiunile formulate împotriva unei instituții a
Uniunii de către persoane fizice care se referă
la punerea în practică a regulilor concurențiale
aplicabile întreprinderilor;
b acțiunile formulate împotriva Comisiei de
către întreprinderi, care se referă la acte
individuale privitoare la încasări, prețuri,
negocieri ș.a.
Caracteristica celor de mai sus: b toate pentru
soluționare, ca litigii, necesită timp, deoarece pr esupune
examinarea unor fapte concrete și complexe, motiv
pentru care CJ a solicitat să fie grevată de ele.
Procedura în fața T. este, în principiu, aceeași cu cea
din fața CJ.

TRIBUNALUL FUNCȚIEI PUBLICE

Tratatul de la Nisa a prevăzut înființarea de
Camere jurisdicționale în anumite domenii. La 4
noiembrie 2004, Consiliul UE a adoptat, pe această bază,
o decizie 1 care instituie Tribunalul funcției publice a
Uniunii Europene.
Această nouă jurisdicție specializată are
competența de a statua cu privire la recursurile le gate de
contenciosul funcției publice. Tribunalul funcției publice
exercită în prim instanță competențele pentru a sta tua cu
privire la litigiile între Comunități și agenții să i, în
virtutea art. 236 2 din Tratatul instituind CE, înțelegând
aici litigiile între orice organ sau organism și pe rsonalul
său.
Deciziile sale pot face obiectul unor acțiuni
introduse în fața Tribunalului și, în mod excepțion al, în
fața Curții de Justiție.
Tribunalul are în componență 27 judecători, aleși
pentru o perioadă de 6 ani cu posibilitatea reînnoi rii
mandatului. Dacă Curtea de Justiție solicită, Consi liul,

61 statuând cu majoritate calificată, poate mări număr ul
judecătorilor. Judecătorii sunt numiți de către Con siliul
UE. La numirea judecătorilor, Consiliul UE are sarc ina
de a asigura o componență echilibrată a Tribunalulu i, pe
o bază geografică cât mai largă. Orice persoană car e are
cetățenia unională și îndeplinește condițiile prevă zute
Tratate, poate săbși prezinte candidatura. Consiliu l,
statuând cu majoritate calificată, pe baza recomand ărilor
Curții, fixează condițiile și modalitățile cu privi re la
prezentarea și tratarea candidaturilor.
În cadrul Tribunalului funcționează un Comitet
compus din 7 personalități dintre foștii membri ai Curții
de Justiție și ai Tribunalului de Primă Instanță și din
juriști care au competențe notorii. Desemnarea
membrilor Comitetului, precum și regulile sale de
funcționare sunt decise de către Consiliul UE, stat uând
cu majoritate calificată, pe baza recomandării Curț ii de
Justiție.
Comitetul își dă avizul cu privire la candidații la
exercitarea funcției de judecător al Tribunalului.
Comitetul oferă, alături de aviz, lista cu candidaț ii care
au o competență foarte ridicată.
Judecătorii desemnează dintre ei, pentru o
perioadă de 3 ani, un președinte. Mandatul acestuia poate
fi, de asemenea, reînnoit.
Tribunalul Funcției Publice lucrează în Camere
compuse din 3 judecători. Cu titlu excepțional,
Tribunalul poate lucra și în ședințe plenare sau în
Camere de 5 judecători sau 1 judecător.
Președintele Tribunalului prezidează Camerele de
3 sau 5 judecători.
Tribunalul Funcției Publice își numește un grefier,
căruia îi fixează statutul.
Dispozițiile cu privire la regimul lingvistic al
Tribunalului sunt aplicabile și Tribunalului Funcți ei
Publice.

PROCEDURA ÎN FAȚA CURȚII DE JUSTIȚIE

Procedura în fața CJ este contradictorie, publică,
mixtă (scris și oral), de tip inchizițional și, teo retic,
gratuită.
b procedura ordinară;

62 b excepțiile de la normale desfășurare a
procedurii ordinare;
b procedurile speciale.

1. Procedura ordinară

Procedura ordinară cuprinde 3 etape distincte:
b etapa scrisă;
b etapa orală, precedată de o eventuală etapă de
anchetă;
b etapa deliberărilor, care se finalizează cu
adoptarea unei hotărâri.

Etapa scrisă

Etapa scrisă debutează prin sesizarea Curții de căt re
un stat membru, un resortisant persoană fizică/juri dică al
unui stat membru, de către o instituție sau organ
comunitar și, mai rar, de către o instanță național ă cu o
plângere care se depune la grefier.
Plângerea este obligatorie și aceasta trebuie să se
introducă în anumite termene de decădere, termene c are
diferă în funcție de obiectul cauzei de la 1 lună l a 5 ani și
care sunt înscrise în mod expres în textul tratatul ui.
Acestor termene li se adaugă și termenele de distan ță
apreciate în funcție de sediul în care își desfășoa ră
lucrările instanța.
În cazul în care actul atacat emană de la un organ
comunitar sau instituție, termenul de recurs începe în
ziua imediat următoare notificării sau la 15 zile d upă
publicarea actului în JOUE.
În cazul în care ultima zi este o zi liberă/sărbăto are
legală, termenul expiră numai la finele zilei lucră toare
care urmează.
În principiu, termenele nu pot fi suspendate,
excepție făcând cazul fortuit și forța majoră. Vaca nțele
judiciare nu suspendă termenele.
Plângerea trebuie să fie redactată întrbuna din cel e
23 limbi oficiale ale Uniunii Europene. Aceasta se
depune la grefier, grefierul având obligația să o
transmmită celeilalte părți împreună cu toate anexe le,
precizând și termenul în care trebuie depus memoriu l în
întâmpinare. În principiu, termenul este de 1 lună.
Întâmpinare este transmisă prin intermediul

63 grefierului, președintele fiind cel care stabilește termenul
în care reclamantul poate formula, la rândubi, un
memoriu în replică împotriva pârâtului.
Pârâtul va avea la disppoziție și un memoriu în
duplică, memoriu pentru care președintele stabileșt e
numai termenul pentru distanță.
Curtea de justiție poate decide ca ancheta să fie
făcută, la nevoie, de către judecătorul raportor, c u
participarea avocatului general și asistența părțil or.
Părțile se pot informa prin intermediul grefierului ,
prin procesele verbale de audieri, iar pe cheltuial a lor pot
obține și copii ale acestora.
Curtea poate da un termen în favoarea părților
pentru ca acestea să aibă posibilitatea de a prezen ta în
scris observații cu privire la măsurile de anchetă dispuse
și referitor la rezultatele anchetei.

Faza orală

Această etapă debutează cu audierea publică a
raportului care este prezentat de către judecătorul
raportor. După prezentarea raportului, președintele
Camerei deschide dezbaterile în cadrul cărora părți le nu
au dreptul să pledeze personal; pentru ele pledează
agenții, avocații, consilierii.
Pledoariile se prezintă în limitele conținutului
memoriilor înaintate în scris, memorii care sunt de taliate
în cadrul acestei etape.
Avocatul general prezintă concluziile sale, așa cum
rezultă acestea în raport cu situația de drept. Dup ă
ascultareea avocatului general, președintele este c el care
închide procedura orală, anunțând luarea cauzei în
deliberare.
Redeschiderea procedurii orale se admite numai în
mod excepțional.

Deliberarea și hotărârea

Deliberarea este secretă și are loc în Camera de
consiliu. Pentru a nu fi probleme legate de limba o ficială,
fiecare judecător poate cere ca problemele dezbătut e ce
urmează a fi supuse la vot să fie formulate în limb a
oficială precizată de acesta.
Hotărârea Curții este dată în numele întregii instanțe
și nu în numele majorității judecătorilor.

64 La dezbateri nu se admite procedura opiniei
separate.
Hotărârea se prezintă în ședință publică și trebuie să
fie semnată de președinte, de judecătorul raportor, de
judecătorii care au particpat la deliberări și de g refier.
Minuta hotărârii, parafată, va fi depusă la grefă, iar
câte o copie autentificată de pe aceasta se notific ă
părților.

2. Excepții de la normala desfășurare a
procedurii ordinare

a) Asistență juridică gratuită – în cazul în care una
dintre părți se găsește în imposibilitatea să facă față total
sau parțial cheltuielilor solicitate de un proces, poate
cere, în orice moment, beneficiul asistenței juridi ce
gratuite.
b) Excepția sau incidentul – în cazul în care una
dintre părți ridică în fața instanței o excepție/in cident,
solicitând să se ia o decizie fără să se angajeze d ezbateri
asupra fondului, partea care solicită este obligată ca prin
intermediul unui document separat să prezinte situa ția de
fapt și de drept pe care se întemeiază concluziile, precum
și probele necesare.
c) Absența pârâtului – cu toate că a fost citat, este
posibil ca pârâtul să nu răspundă în formele și la
temrenele stabilite. În aceste cazuri reclamantul p oate
cere instanței săbi dea câștig de cauză admițândubi prin
hotărâre pretențiile. Cererea este notificată pârât ului, iar
președintele stabilește data deschiderii procedurii orale.
b) Desistarea este înscrisă în Regulamentul de
procedură în 2 situații:
b atunci când a intervenit înțelegerea părților cu
privire la soluționarea litigiului;
b atunci când reclamantul renunță în scris la
sesizarea făcută.
e) Alte excepții:
b procedura de urgență;
b problema terților inteervenienți;
b rectificarea erorilor materiale;
b omisiunea de a hotărî;
b opoziția;
b problema căilor extraodinare de recurs – nu

65 există căi extraordinare de recurs.

3. Executarea hotărârilor Curții

Potrivit tratatelor institutive aceste hotărâri au forță
executorie în sfera de aplicare a documentelor
internaționale.
Hotărârea instanței, ca și ordonanțele asupra
cheltuielilor recuperabile, au forță executorie și sunt
susceptibile de executare imediată.
Executarea silită a hotărârilor se realizează prin
autoritățile statelor membre, dreptul comunitar tri mițând
la legislațiile naționale ale țărilor în care execu tarea va
avea loc.

ACȚIUNILE ÎN FAȚA CURȚII DE JUSTIȚIE
Acțiunea în anulare

Acțiunea în anulare constă în posibilitatea pe care
o au statele, instituțiile comunitare și persoanele fizice
ori juridice de a ataca în fața Curții un act oblig atoriu
emis de Consiliu sau de Comisie și de a obține, în
anumite condiții, desființarea acestuia.

⇒ Actele susceptibile de a fi atacate
b pot face obiectul unei acțiuni în anulare numai
actele care au forță obligatorie, emanând de la Con siliu
sau de la Comisie, respectiv regulamentele și direc tivele,
iar, în anumite situații, deciziile.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acțiunii
în anulare
b Consiliul și Comisia, pe de o parte, și particul arii,
persoane fizice sau juridice, pe de altă parte.
b poate avea calitatea de reclamant „orice persoană
fizică sau juridică”, acestea putând „formula … u n recurs
… împotriva deciziilor care, deși luate sub apare nța unui
regulament sau a unei decizii adresate unei alte pe rsoane,
o privesc direct și individual”.

⇒ Legitimarea procesuală pasivă în cadrul acțiunii î n
anulare
b Comisia, Consiliul.

66 ⇒ Procedura acțiunii în anulare
b termenul în care se poate formula recursul în
anulare este de 2 luni și curge, pentru actele gene rale, de
la publicarea lor, iar pentru actele individuale de la
notificarea lor către cel interesat..
b termenul curge, în caz de notificare, din ziua
următoare acestei notificări, iar în caz de publica re, cu
începere din a 15ba zi următoare datei publicării a ctului
atacat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

⇒ Cauzele de ilegalitate
Tratatele institutive rețin, în unanimitate, acelea și
cauze de ilegalitate, și anume: incompetența, viola rea
normelor substanțiale, violarea Tratatului sau a or icărei
reguli de drept referitoare la aplicarea acestuia s au
deturnarea de putere.

Acțiunea în carență
Acțiunea în carență constă în posibilitatea pusă l a
dispoziția statelor, a instituțiilor UE, precum și a
întreprinderilor sau chiar a particularilor, în anu mite
situații strict limitate, de a ataca în fața Curții de Justiție
abstențiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului d e a
decide în materii în care aceste instituții comunit are au,
prin Tratate, obligația de a lua o anumită măsură.
Fiind un mijloc de control jurisdicțional, recursu l în
carență are un rol deosebit, garantând exercitarea
puterilor comunitare conferite instituțiilor prin T ratatele
institutive și urmărind să oblige instituția compet entă să
acționeze.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acțiunii
în carență
b se realizează o delimitare clară între dreptul
statelor membre sau al instituțiilor comunitare de a
introduce un recurs în carență și cel al persoanelo r
particulare.

⇒ Legitimarea procesuală pasivă din cadrul acțiunii
în carență
b Consiliul, Comisia

67 ⇒ Procedura acțiunii în carență
Aceasta cuprinde două etape. O etapă preliminară,
de punere în întârziere a instituției aflate în car ență și o a
doua, imediat următoare, care constă în procedura
contradictorie în fața Curții, în timpul căreia se
examinează legalitatea inacțiunii instituției comun itare.
În cadrul primei etape, partea interesată trebuie să
ceară instituției competente a UE să pună capăt
inactivității sale. De fapt, cererea reprezintă o p unere în
întârziere. Ea trebuie să fie clară, precisă și să avertizeze
instituția comunitară că perseverarea în inactivita te va
duce la un recurs în carență. Este necesar ca cerer ea
preliminară să precizeze data de la care curge term enul
de două luni, în decursul căruia instituția comunit ară
trebuie să pună capăt tăcerii sale. Cererea prelimi nară se
adresează numai instituției competente și obligată la o
anumită acțiune, ea trasând limitele în care viitor ul recurs
în carență va putea fi introdus.
Dacă și după cele două luni, trecute de la punerea
în întârziere, instituția în culpă perseverează în tăcerea
sa, partea interesată are la dispoziție un nou term en de
două luni (conform Tratatelor de la Roma) pentru a
sesiza Curtea cu o acțiune în carență propriubzisă.
Curtea arată că acțiunea în carență este acceptat
numai dacă, la expirarea termenului, instituția res pectivă nu
a luat poziție. Curtea apreciază că orice act sau a cțiune a
instituției în cauză, chiar fără a îmbrăca un carac ter formal
și obligatoriu, trebbuie considerat ca fiind o luar e de poziție,
punând capăt carenței.

⇒ Cauze de ilegalitate invocate pe calea acțiunii în
carență
b acțiunea reprezintă mijlocul de a invita institu ția
UE competentă să acționeze atunci când refuză
nejustificat săbși îndeplinească obligațiile.
Temeiurile de ilegalitate invocabile sunt: violarea
Tratatului și deturnarea de putere. Nu reprezintă c auze
pentru invocarea acestui recurs incompetența instit uției
sau violarea normelor substanțiale.

Acțiunea în interpretare

Tratatele institutive prevăd posibilitatea realizăr ii
unei activități de interpretare de către Curte, cu titlu

68 incidental, prealabil, în afara unui litigiu propri ubzis
dedus direct în fața instanței comunitare pe calea
recursului în interpretare, care este reglementat d iferit în
Tratatele de la Roma.
Potrivit Tratatului , „Curtea este competentă să
hotărască cu titlu prejudicial (prealabil): asupra
interpretării prezentului Tratat; asupra validități i și
interpretării actelor luate de instituțiile Uniunii ; asupra
interpretării statutelor organismelor create printr bun act
al Consiliului, dacă aceste statute o prevăd”.

⇒ Condițiile cererii
b trebuie să existe un litigiu pendinte în fața une i
jurisdicții naționale, care să sesizeze Curtea, cer ând
interpretarea sau aprecierea de validitate asupra a ctului
comunitar în cauză.
În practică, instanța de la Luxemburg a precizat că
„Tratatul subordonează competența Curții numai
existenței unui cereri, în sensul art. 177, fără a fi cazul
pentru judecătorul comunitar să examineze dacă
hotărârea judecătorului național a dobândit autorit ate de
lucru judecat, potrivit dispozițiilor dreptului său
național”.

⇒ Legitimarea procesuală activă în cadrul acțiunii î n
interpretare
În cadrul acestui recurs, dispun de legitimare
procesuală activă numai jurisdicțiile naționale. As tfel,
sunt abilitate să formuleze recurs în interpretare nu
numai jurisdicțiile supreme, ci și jurisdicțiile ca re dau
întrbo speță concretă o hotărâre nesusceptibilă de recurs
în dreptul intern.

⇒ Valoarea hotărârii Curții de Justiție
Aceasta (hotărârea) are, conform doctrinei
majoritare și jurisprudenței comunitare, autoritate de
lucru judecat relativă (privește numai părțile inte resate).

⇒ Procedura acțiunii în interpretare
Conform Protocolului asupra Statutului Curții de
Justiție a CE, judecătorul național, care deschide un
recurs în interpretare, suspendă procesul pendinte și
comunică hotărârea sa Curții, care o notifică, prin grefier,
părților în cauză, statelor membre și Comisiei, pre cum și

69 Consiliului, dacă actul în discuție emană de la ace sta.
În termen de două luni de la comunicare, părțile,
statele membre, Comisia și, dacă a fost anunțat, Co nsiliul
au dreptul să depună Curții memorii sau observații scrise.
După depunerea acestora se urmează procedura obișnu ită
prevăzută în Regulamentul de procedură.

5.3. Îndrumar pentru autoverificare

Întrebări de control și teme de dezbatere

1. Ce reprezintă „ procedura opiniei separate ” și unde este întâlnită?
2. În lipsa consensului, cum sunt luate deciziile în c adrul CJ?
3. Menționați care este legitimarea procesuală în cadr ul acțiunilor introduse în fața
CJ.

Teste de evaluare/autoevaluare

70 1. Curtea de Justiție poate delibera valabil numai în prezența:
a) tuturor judecătorilor;
b) unui număr impar de judecători;
c) unui număr par de judecători.

2. Procedura ordinară în fața Curții de Justiție cu prinde mai multe faze succesive, și
anume:
a) faza scrisă, urmată de o eventuală fază de anchetă; faza orală; faza
deliberărilor;
b) faza scrisă; faza orală; faza deliberărilor;
c) faza scrisă; faza orală; faza deliberărilor; faza d e constatare.

3. Pentru fiecare cauză, CJ folosește limba:
a) franceză, mai puțin în cazul în care pârâtul este C onsiliul sau Comisia
Europeană;
b) pârâtului, mai puțin în cazul în care pârâtul este Consiliul sau Comisia
Europeană;
c) reclamantului, mai puțin în cazul în care reclamant ul este Consiliul
sau Comisia.

4. În ceea ce privește activitatea CJ, regula este:
a) plenul;
b) lucrul în Camere;
c) lucrul în Camere de consiliu.

5. Deliberările Curții de Justiție și ale Camerelor au loc sub forma așabnumitei:
a) Camere de Consiliu;
b) Camere Secrete;
c) Camere Deliberativă.

6. Curtea de Justiție are rolul:
a) de a asigura respectarea dreptului UE în interpret area și aplicarea
Tratatelor constitutive;
b) de „gardian” al Tratatelor constitutive;
c) de mediere a eventualelor conflicte între statele membre ale
Uniunii Europene.

7. Termenele peremptorii, întâlnite în cadrul proce durii ordinare în fața CJ, variază
după obiectul cauzei:
a) de la o lună la 1 an;
b) de la o lună la 3 ani;
c) de la o lună la 5 ani.

8. Procedura acțiunii în carență cuprinde:

71 a) o etapă;
b) 2 etape;
c) 3 etape;
d) o etapă scrisă și una orală.

9. În ceea ce privește condițiile cererii de acțiun e în interpretare, trebuie:
a) ca în statul reclamant să fi fost epuizate toate că ile de atac interne;
b) să existe un litigiu pendinte în fața unei jurisdic ții naționale, care să
sesizeze Curtea cerând acțiunea în interpretare;
c) să nu existe un litigiu în fața instanței care cere acțiunea în interpretare
în fața Curții.

10. Legitimarea procesuală pasivă este întâlnită în cadrul acțiunii:
a) în anulare;
b) în interpretare,
c) în carență.

Bibliografie minimală obligatorie:
Doctrină :
b Fuerea, Augustin, „Manualul Uniunii Europene”, ed iția a Vba, revăzută și
adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic,
București, 2011;
b Popescu, RoxanabMariana, „Introducere în dreptul Uniunii Europene”, Editura
Universul Juridic, București, 2011;

Culegeri de jurisprudență:
b Deleanu, Sergiu; Fabian, G.; Costaș, C.F.; Ioniță, B., „Curtea de Justiție
Europeană. Hotărâri comentate”, Editura Wolters Klu wer, București, 2007.
Siteburi:
b www.europa.eu – Uniunea Europeană.

72 Bibliografie

I. Cursuri, tratate, monografii

1. Catalano, Nicolo , „Manuel de droit des Communautés européennes”, Pa ris,
1962;
2. Charpentier, Jean, „ Institutions internationales”, ed.13, Ed. Dalloz, 1 997;
3. Chevallier, Roger Michel , „La procedure devant la Cour de joustice”, în Dro it
des Communautés européennes, 1989;
4. Edward, David A.O.; Lane, C. Robert , „European Community Law”,
Edinburgh, 1991;
5. Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin , „Drept instituțional comunitar european”,
ediția I (1994), a IIba (1996), a IIIba (1997), a I Vba (1999), Editura ACTAMI,
București;
6. Fuerea, Augustin , „Drept comunitar european. Partea generală”, Edit ura
AllBeck, București, 2003;
7. Fuerea, Augustin , „Instituțiile Uniunii Europene”, Editura Universu l Juridic,
București, 2002;
8. Fuerea, Augustin , „Manualul Uniunii Europene”, ediția a Vba, revăzu tă și
adăugită după Tratatul de la Lisabona (2007/2009), Editura Universul Juridic,
București, 2011;
9. Gand, Joseph , „La composition, l’organisation, le fonctionement et le rol de la
Cour”, în „Droit des Communautés Européennes”, Larc ier, Bruxelles, 1990;
10. Isaac, Guy , „Droit communautaire general”, Ed. Armand Colin, Paris 1999;
11. Jacqué, Jean3Paul, „ Droit institutionnel de l’UE”, Ed. Dalloz, 2001;
12. Jinga, Ion; Popescu, Andrei , „Integrarea Europeană b Dicționar de termeni
comunitari”, Ed. Lumina Lex, București, 2000;
13. Kovar, R. , „Note sur les critères du droit communautaire non directement
aplicables”, Melange Debousse, Nathan, Paris, Labor , Bruxelles, 1979;
14. Lecourt,R., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;
15. Lefter, Cornelia, „ Drept comunitar instituțional”, Ed. Economica, Bucu rești,
2001;
16. Leicu, Corina , „Drept comunitar”, Editura Lumina Lex, București, 1998;
17. Louis, Jean Victor , „L’ordre juridique communautaire”, Bruxelles, 199 0;
18. Manin, Philippe , „Les communautés européennes, L’Union européenne, Droit
institutional”, Paris, Editura A. Pedone, 1993;
19. Marcu, Viorel; Diaconu, Nicoleta , „Drept comunitar general. Tratat”, Editura
Lumina Lex, București, 2002;
20. Marcu,Viorel , „Drept instituțional comunitar”, ediția a IIba, r evăzută și
adăugită, Editura Lumina Lex, București, 2001;
21. Monnet, Jean , „Mémoires”, éd. Fayard, Paris, 1976;
22. Moroianu Zlătescu, Irina; Demetrescu, Radu C. , „Drept instituțional
european”, Editura Olimp, București, 1999;
23. Munteanu, Roxana , “Drept european: Evoluție – Instituții – Ordine j uridică”,

73 Editura Oscar Print, București, 1996;
24. Pepy, A ., „Les questions préjudicielles dans les traités d e Paris et de Rome în
„Cahiers de droit européen”, Louvain, 1965;
25. Popescu, Andrei; Jinga, Ion, „Organizații europene și euroatlantice”, Editura
Lumina Lex, București, 2001;
26. Popescu, Roxana3Mariana , „Introducere în dreptul Uniunii Europene”,
Editura Universul Juridic, București, 2011,
27. Sauron, Jean3Luc , „Cours d’institutions européenne”s, Gualino Edite ur, 2000;
28. Ștefănescu, Brîndușa , „Curtea de Justiție a Comunităților europene”, Ed itura
Științifică și Enciclopedică, București, 1979;
29. Ținca, Ovidiu , „Drept coumunitar general”, Editura Didactică și Pedagogică
R.A., București, 1999;
30. Usher, J.A. , „EC institutions and legislation”, 1998 (European Law), Ed.
Addison Wesley Longroun Ltd.;
31. Vigne, Natacha , “Les institutiones européennes”, Elippses, Paris, 1997.

II. Reviste de specialitate

1. Comisia Europeană , „Elargissment de l’Union européenne b Une chance
historique”;
2. Comisia Europeană , Documentație europeană, „Uniunea Europeană: vecin ul
tău”, 1995, BruxellesbLuxemburg;
3. Delegația Comisiei europene în România , „Instituțiile Uniunii Europene”,
București, 1999;
4. Dewost,J. L ., „Relațiile dintre Comisie și Consiliu în procesu l de decizie
comunitară”, R.M.C., 1980;
5. Gaudement3Tallon, H ., „Noul drept internațional privat european de con tracte”,
R.T.D.E., 1981;
6. Kelsen, H ., „Raporturile de sistem între dreptul internațion al și dreptul intern”,
R.C.A.D.I., 1926;
7. Lecourt, R ., „L’Europe des juges”, Bruylant, Bruxelles, 1976;
8. Triepel, H ., “Raporturile dintre dreptul intern și dreptul in ternațional” ,
R.C.A.D.I., 1923;
9. Verhoeven, J., „Noțiunea de aplicabilitate directă a dreptului in ternațional”,
R.T.D.E., 1980.

III. Legislație

1. Statutul Consiliului Europei, 1949;
2. Tratatul de la Washington institund N.A.T.O. – 1949 ;
3. Tratatul de la Paris, instituind CECA b 1951 (intra t în vigoare în 1952);
4. Acordurile de la Paris cu privire la Uniunea Europe i Occidentale – 1954;
5. Tratatele de la Roma, instituind CEE și Euratom 195 7 (intrate în vigoare în
1958);
6. Convenția cu privire la Asociația europeană a liber ului schimb – 1960;

74 7. Tratatul de la Bruxelles, instituind un Consiliu un ic și o Comisie unică b 1965
(intrat în vigoare în 1967);
8. Actul final de la Helsinki – 1975;
9. Actul unic european b 1986 (intrat în vigoare în 19 87);
10. Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990;
11. Tratatul de la Maastricht, privind Uniunea European ă b 1992 (intrat în
vigoare în 1993);
12. Tratatul Spațiului economic european, b 1992 (intra t în vigoare în 1994);
13. Tratatul de la Amsterdam, privind Uniunea Europeană b 1997 (intrat în
vigoare în 1999);
14. Tratatul de la Nisa, semnat în februarie 2001, intr at în vigoare în anul 2003;
15. Tratatul de la Lisabona, semnat în anul 2007;
16. Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană , intrat în vigoare în
anul 2000;
17. Constituția României, republicată.