Copilul Institutionalizat Copilul In Plasament Familial

Diverse

Copilul Institutionalizat Copilul In Plasament Familial

Byadmin ianuarie 1, 2024

=== 8284a906a001316c70a23de6b553f3fe3bbf4ec6_41417_1 ===

UNIVERSITATEA TEHNICĂ CLUJ NAPOCA

COPILUL INSTITUȚIONALIZAT COPILUL ÎN PLASAMENT FAMILIAL

PROFESOR COORDONATOR ABSOLVENT

2016

CUPRINS

Introducere

CAP.1Preocupări din domeniul asistenței sociale legate de protecția și drepturile

copilului ……………………………………………………………………………………..1

CAP-. 2.Startegii guvernamentale și legislația care vizează protecția copilului …………7

CAP. 3 .Modalitati de protectie a copilului aflat in dificultate

3.1.Situația instituționalizării copiilor în România ………………………………………..13

3.2 Principalele măsuri de protecție a copiilor aflați în dificultate ………………………..17

3.3 Principalele tipuri de servicii destinate copiilor aflați în dificultate …………………21

CAP .4Plasament familial și plasament .

instituționalizat rolul asistentului social în urmăriea copilului în

plasament familial și în centru rezidențial …………………………………………………23

CAP, 5.Studiu de caz ……………………………………………………………………28

Concluzii …………………………………………………………………………………..35

Bibliografie ………………………………………………………………………………………………….36

ANEXA 1 …………………………………………………………………………………37

ANEXA 2………………………………………………………………………………….38

ANEXA 3……………………………………………………………………………… 40

INTRODUCERE

Supravegherea permanentă și grijuluie ,sprijinul,îndrumarea și stimularea copiilor care nu beneficiează de căldura căminului familial, presupun mai mult decât îndeplinirea unor sarcini didactice, presupun o muncă dificilă și de durată,adeseori fără elemente de spectaculozitate,de care depinde însă, într-o mare măsură,reușita în viață a celor care sunt privați (adeseori de la o vârstă foarte fragedă) de căldura unui cămin,de grija părintească.

Determinate pe de o parte ,de diversitatea obiectivelor urmărite în plan educațional și , pe de altă parte,de materialul uman cu care se lucrează,problemele muncii instructive-educative în casele de copii sunt substanțial diferite de cele ale învățământului general obligatoriu sau special.

Cu toate succesele înregistrate în ultimii ani,concretizate ,în principal,în îmbunătățirea,sub aspect calitativ,a rezultatelor obținute de elevii instituționalizați,persist unele dificultăți pentru care a căror depășire,,împrumutul,, de procedee metodice caracteristice învățământului general ori special- la care s-a făcut frecvent apel- și adoptarea neselectivă a unor tehnici și modalități de lucru curent utilizate în școala general sau în școlile pentru copii deficienți s-au dovedit doar parțial eficiente.

Deși se conturează cu claritate o problematic specific a procesului instructive-educativ din instituțiile de ocrotire,ca și necesitatea elaborării unor material teoretice care să constituie surse (utile) de inspirație pentru practicieni,studiile apărute până la această oră în literature de specialitate (în număr destul de redus de altfel) nu reușesc întotdeauna să ofere soluții practice cu aplicabilitate imediată.

Rutina și,în special,prejudecățile,având la bază incorecta separare a tipicului de atipic,a semnificativului de accidental ,pot avea serioase urmări în situația în care cadrului didactic îi este imposibil să rămână un simplu,,intermediary,, între informație și elev sau organizator al procesului de învățământ,ci este obligat să preia integral și rolul de părinte (uneori și pe cel de psihoterapeut),în situația în care instituția nu este pur și simplu școală sau internat,sauamândouă la un loc,ci și casă ,spațiu în care copilul trebuie să învețe,dar, în primul rând,să trăiască;atunci când grupul de copii nu se poate define numai ca simplu grup educațional cu compoziție determinată aleator de factori extra-didactici,ci este (sau trebuie să devină )o familie.

În realizarea acestei lucrări predomină aducerea contribuției personale, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în care sunt implicați copii instituționalizați

Lucrarea COPILUL INSTITUTIONALIZAT SI COPILUL IN PLASAMENT FAMILIAL are un caracter unicat, fiind structurată în 5 capitole .

Modul de preluare al datelor, atât în partea teoretică cât și în partea specială, este concis iar rezultatele și discuțiile au prezentat contribuția personală, bazată pe o bibliografie selectivă și de actualitate, în vederea precizării unor aspecte particulare în ceea ce privesc COPILUL INSTITUTIONALIZAT SI COPILUL IN PLASAMENT FAMILIAL

Țelul acestei lucrări este acela de a studia problemele sociale care stau la baza instituționalizării sau al plasamentului în care sunt implicați copii

Lucrarea de față am realizat-o în etape succesive, fiecare dintre ele având obiective, ipoteze și metode proprii.

Concluziilе ofеră o analiză succеptibilă și pеrtinеntă asupra lucrării deoarece ,de aici reiese faptul că pierderea unei legături semnificative a familiei cu societatea duce la preluarea copiluluui de către forurile abilitate.

Bibliografia еstе sеlеctivă și dе actualitatе , dând acestei lucrări calitatea de a fi prezentată la sesiunea din anul 2016.

=== 8284a906a001316c70a23de6b553f3fe3bbf4ec6_41417_2 ===

CAPITOLUL 1

PREOCUPĂRI DIN DOMENIUL ASISTENȚEI SOCIALE LEGATE

DE PROTECȚIA ȘI DREPTURILE COPILULUI

Asistența socială este activitatea profesională de ajutorare a oamenilor, grupurilor sau comunităților pentru a-și restaura sau mări capacitatea lor de funcționare socială existentă și de a crea condiții (de către societate), care să favorizeze acest scop. Nu este numai o disciplină și o activitate, ci și o metodă și o practică.

Asistența socială practică aplicarea valorilor umane la munca socială, ca și aplicarea principiilor și tehnicilor la unul din următoarele domenii:

-ajutarea oamenilor de a obține servicii, consiliere în familie și grup;

-ajutarea comunităților și grupurilor pentru a obține sau îmbunătăți serviciile sociale și sanitare;

-participarea la forul legislativ.

Practica asistentului social pretinde cunotștințe privind dezvoltarea umană și comportamentul (cunoștințe din domeniul social, economic și cultural) și o serie de noțiuni privind instituțiile cu caracter social și cultural; ea solicită o interacțiune cu toți acești factori umani, tehnici etc.

Legislația prezentă din multe țări cu tradiție s-a dezvoltat în sensul unui sistem de asistență și protecție socială și a stabilit cadrul și competența asistentului social.

Conform standardului american (1982), asistent social poate deveni orice persoană care a terminat o școală sau un colegiu de asistență socială (după bacalaureat) și care folosește cunoștințele și priceperile pentru a obține servicii sociale pentru asistați la nivel de:individ;familie;grup;comunitate;organizație;societatea în ansamblu.

Asistența socială poate să ajute copilul institutionalizat si copilul in plasament familial să-și mărească capacitatea de rezolvare a problemelor care i-au făcut dependenți și să obțină resursele de care au nevoie, facilitând interacțiunea dintre ei și mediul său social. Sistemul de asistență socială încearcă să determine organismele și organizațiile de profil de a se considera responsabili față de oamenii cu nevoi și să influențeze politica socială.

În orfelinate sunt instituționalizați copii ,care de la naștere au fost plasați în leagăne , din familiile problematice și copii abandonați din motive mai mult sau mai puțin cunoscute .

Ca urmare în aceste instituții pentru copii preșcolari și școlari se desfășoară o muncă educativă care încearcă să le ofere copiilor un climat asemănător celui din familie .

În 1989 Erving Goffman, folosește termenul stigmat pentru a se referi la un atribut care discreditează profund, cu referire la un limbaj al relațiilor și nu cea a unui limbaj al atributelor deoarece el consideră că experiența respingerii copiilor instituționalizați , în diferite medii sociale este foarte dureroasă.

,, Să fii respins din cauza a ceea ce ești, să ai sentimentul că oamenii te evită fiindcă ai o anumită rasă, naționalitate, religie sau clasă socială,, reprezintă o mare suferință distructivă. [Florescu. L., Frățiman. L. 2000,pg.110]

Standardele de calificare în pregătirea asistentului social elaborate în S.UA. de „Asociația Națională a Asistenților Sociali ,, se găsesc în cartea lui Robert Barker (1989), unde se stipulează cerințele și abilitățile asistentului social.

Din punct de vedere legislativ ,Asistența Socială se află sub protecția Legii nr.292/2011 care definește profesia ca fiind domeniul de intervenție pentru populațiile căruia i se adrsează ,precum și principiile de intervenție ce se impun în Asistența Socială .

Conform titlului și temei alese , această lucrare pune în lumină , normele legislative după care Asistența Socială se ghidează ,pentru a proteja copilul institutionalizat si copilul in plasament familial.(Traian Rotariu ,Petre Iliuț,pg.56)

Centralizarea protecției sociale în orașele mari ,mai ales în cele reședință de județ are ca principal obiectiv de activitate ,acoperirea unor nevoi prin măsuri de sprijin preponderent pasive punctuale,constând doar în verificarea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea unor benbeficii de Asistența Socială ( Ajutor Social ) neânsoțite de măsuri active depășite a situațiilor de dificultate . [Cosmin Goian ,2010]

O tentativă mai consistentă de interpretare sociologică în ceea ce privește copilul institutionalizat si copilul in plasament familial aparține așa- numitei Școlii de la Chicago,care , confruntată cu ,,explozia,, cazurilor sociale apărute în societatea americană interbelică,a avansat un set de ipoteze și paradigme care încearcă să surprindă influența proceselor de schimbare și dezvoltare,mai exact a efectelor secundare negative declanșate de acestea asupra fenomenuli de sărăcie.

Conform acestei orientări,geneza și dinamica copilul institutionalizat si copilul in plasament familial sunt determinate sensibil de marile crize sociale și economice,de fenomenele de urbanizare și exod rural.

Rata copilul institutionalizat si copilul in plasament familial este mai ridicată în ariile și zonele caracterizate prin deteriorare fizică,declin de populație,dezintegrare culturală,ceea ce împiedică de multe ori exercitarea adecvată a controlului social al comunității, generând fenomene de ,,dezorganizare socială, marginalizare ,devianță de la normele de conduită morală.

O contribuție importantă a adus-Oc.r.Shaww și H.D.McKay ,care au evidențiat faptul că în marile metropole americane rata copilul institutionalizat este mult mai ridicată comparativ cu alte zone și orașe care nu au cunoscut schimbări social-economice și culturale spectaculoase.

În practica Asistenței Sociale ,care se adresează atât individului cât și grupului ,în calitate de client , accentul se pune pe intervenția centrată ,pe implicarea și responsabilizarea comunității din care individul face parte .

Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social pentru individ , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate ( satul – pentru mediul rural, cartierul –pentru mediul urban și nu în ultimul rând mediul familial ) .

Deși nu a definit explicit sistemul social,funcționalismul classic a pornit de la premisele omologiei între acesta și sistemele organice,deschise și negentropice,cu autoreglare,capabile să-și refacă continuu echilibrul prin schimburi energetice și informaționale cu mediul,conservându-și structura.

În consecință,el a accentuat rolul elementului ά în menținerea echilibrului și în reproducerea structurii; orice adaptare sau ajustare era concepută în condițiile respectării regulii de organizare internă a sistemului .

Teoria modernă a sistemelor sociale definește însă,sistemul social ca sistem evolutiv,morfogenetic,capabil să-și refacă echilibrul și să se acomodeze atât la schimbările mediului,cât și la cele interne nu numai prin feed-back negative,ci și prin modificări ale regulii de organizare internă –feedback pozitiv,morfogeneză.

Instrumentarea unui caz social presupune indiferent de specificul acestuia sau domeniul abordat ( protecția copilului ,a persoanei cu nevoi speciale ,a bătrânului , a șomerului , a persoanei delicvente ) excluși de societate ,parcurgerea unui traseu comun tuturor cazurilor din practica asistenței sociale . [Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă,,2011]

Asistenții sociali acționează în virtutea unei motivații,care nu se reduce la nevoile de bază (hrană,somn,îmbrăcăminte,locuință) ci cuprinde și trebuințe de ordin superior,cum ar fi realizarea plenară a personalității,norma reciprocității în relațiile interpersonal, atașamentul față de valori generale umane ( solidaritate,dreptate,adevăr).

Analistul vieții sociale are,așadar,un formidabil atu epistemologic:el poate interoga direct obiectul de cercetat,subiectul uman adică ,despre caracteristicile sale, despre stările interioare,despre relațiile cu ceilalți,despre mediul său de viață,etc.,ceea ce nu se întâmplă în alte zone ale cunoașterii .

Așadar ,în anchete exprimarea opiniilor și a altor stări subiective se face prin răspunsul la întrebări,care se evaluează aproape exclusive cu scale de tip calitativ:scalele ordinale,când este posibilă o ierarhie a stărilor sau scale nominale,când între scări nu se poate realize o relație de ordine.

Scala normal este cel mai simplu instrument cu ajutorul căruia mintea omenească reduce,sintetizează infinita varietate a situațiilor empirice,prin includerea lor în tipuri,categorii,clase ,etc,definite prin elemente commune sau apropiate.

Prin urmare,aplicarea unei scale nominale nu este altceva decât realizarea unui sistem de clasificare –pornind de la o caracteristică sau de la un grup de caracteristici-astfel încât fiecare entitate empirică este inclusă în una ,și numai în una ,din clasele stabilite.

Un exemplu foarte la îndemână de scală nominal îl constituie clasele caracteristicii ,,stare civilă,,; acestea sunt în număr de patru și nu implică nici o ordine ierarhică:sărac ,fără studii,fără ocupație,necăsătorit,cu sau fără copii .

Cea mai simplă formă de clasificare este cea dihotomică.Aici,cele două clase pot fi interpretate în mai multe sensuri.

Mai întâi,ele pot fi private ca elemente ale unei scale nominale ,cum este cazul cu stările ,,masculine ,, și ,, feminine ,, ale variabilei ,,sex,,.

În al doilea rând,o clasă aparte poate semnifica prezența unei însușiri iar cealaltă absența ei.

În acest caz se vorbește de caracteristici de tip atribuitiv,cu ajutorul cărora putem distinge indivizii ce posedă un anumit atribuit de cei ce nu-l posedă.

Dar această din urmă interpretare introduce practice o distincție ierarhică ,căci cei ce nu posedă atributu au un statut ,,inferior,, celor ce-I posedă.

Ne apropiem deci de o scală ordinal ,deși ,la drept vorbind ,o relație de ordine nu se poate define decât într-o mulțime ce conține cel puțin trei elemente.

În sfârșit ,cazul dihotomic mai poate fi privit ca o variabilă ce ia două valori numerice:

– pentru lipsa atributului ;

-1 pentru prezența lui .

Evident că deja această din urmă interpretare este excesivă și astfel de artificii de cuantificare nu se fac decât în cazuri deosebite.

Se poate ajunge la măsurare și prin operația de numărare a indivizilor ce posedă un anumit atribut .

Este vorba de situații în care entitățile empirice de referință sunt unități complexe ,formate din mulțimi de indivizi.

Așa de exemplu dacă ne centrăm atenția pe entități compuse din indivizi umani ,putem ajunge imediat la o caracteristică de tip cantitativ-exprimabilă pe o scară de raportare-numărând în cadrul fiecărei localități indivizii de un tip anume și calculând ,prin raportare la total,proporția acestora. (Elisabeta Stănciulescu ,pg.186, 2007)

Abordarea cantitativă în sens de numărare nu presupune operațiile delicate ale cuantificării ,cid oar identificarea unităților empirice de un anume gen și inventarierea lor.

Ea nu siluește cu nimic abordarea fenomenelor sociale,fiind o prelungire firească și o depășire normal a cunoașterii commune .

Singurul aspect criticabil în acest demers constă în aceea că,în procesul de numărare ,atenția se centrează spre masa de indivizi și nu spre fiecare entitate luată ca atare ,scăpându-și deci din vedere infinita varietate a aspectelor cercetate și caracterul unic al entităților cu care se lucrează,în cazul nostrum putem adduce specificarea că familiile cu risc de excluziune trebuie să se afle în permanență în vizorul asistentului social.

Acesta este prețul pe care îl plătesc abordările cantitative de gen numărate ,în rândul cărora se înscrie clar și ancheta sociologică ,preț compensate de alte avantaje.

În concluzie,voi sublinia că există două tipuri de abordări cantitative,esențialmente diferite: una bazată pe măsurare și alt ape numărare .

Aceasta înseamnă că anumite metode de investigare pot fi considerate,dintr-un punct de vedere , cantitative și din , altul calitative .

Este tocmai situația în care se află ancheta și sondajul în care sunt incluse familiile cu risc de excluziune;datorită faptului că ele presupun ,,numărarea ,,(rezultatele bazându-se esențialmente pe ,,frecvențe,,) pot fi –și sunt- etichetate ca metode cantitative;pentru că nu fac apel la ,măsurare ,ele trebuie considerate, din celălalt punct de vedere ,care nu trebuie confundat cu primul ,calitative

CAPITOLUL 2

STARTEGII GUVERNAMENTALE ȘI LEGISLAȚIA CARE

VIZEAZĂ PROTECȚIA COPILULUI

Instituționalizarea este activitatea profesională de ajutorare a copiilor luați din familie pentru a-li se restaura sau mări capacitatea lor de funcționare socială existentă și de a le crea condiții de integrare în sistem contribuind din plin la creșterea și educarea acestora.

De-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil.

Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.

Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane .

Omul fiind o ființă socială, toate problemele omenești fiind într-un fel sau altul de natură socială , și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale , afectează într-un fel oarecare viața tuturor indivizilor din care se compune societatea.Întregul puls al vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești , iar subiecții acțiunii sociale sunt constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite .

Efectele negative identificate la copii instituționalizați sunt asemănătoare cu cele întâlnite ,în general ,în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate .

Accentul pus pe înțelegerea familiei ca structură de organizare poate ridica anumite probleme.De un interes mai crescut sunt funcțiile sociale.

Familia este considerată prima și cel mai important agent de socializare a individului și asta deși în perioada modernă rolul acesta este preluat de alte instituții sociale (școală, mass-media, centre culturale etc .Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane. (.Pop .O-Copilul Abandonat,pg.83,Timișoara ,1999)

Esența psihopatologiei psihanalitice a copilului instituționalizat constă în ideea că fenomenele psihopatologice și vindecarea lor trebuie înțelese în treimi de transformare și descoperire a semnificației lor inconștiente .

Cadrul de referință este constituit de principiul plăcerii , pulsiunea de viață și cea de moarte ,nivelele și instanțele psihice , deplasarea energiei psihice în cadrul sistemului psihic , mecanismele de apărare și procesele de restructurare .

Relația dintre individ și societate este implicată în însăși problema fundamentală a viziunii psihologice generale despre societate.

Tot ceea ce se întămplă în societate este rezultatul activității omenești ,deci a activității indivizilor ,care la rândul lor ,sunt ca indivizi socializați ,produși ai societăți.( Macavei. E. – Familia și casa de copii, pg.56,București,2009)

De-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil.

Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.

Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane .

Omul fiind o ființă socială, toate problemele omenești fiind într-un fel sau altul de natură socială , și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale , afectează într-un fel oarecare viața tuturor indivizilor din care se compune societatea

Întregul puls al vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești , iar subiecții acțiunii sociale sunt constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite .

Efectele negative identificate la copii instituționalizați sunt asemănătoare cu cele întâlnite ,în general ,în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate ?

Accentul pus pe înțelegerea familiei ca structură de organizare poate ridica anumite probleme.

De un interes mai crescut sunt funcțiile sociale.Familia este considerată prima și cel mai important agent de socializare a individului și asta deși în perioada modernă rolul acesta este preluat de alte instituții sociale (școală, mass-media, centre culturale etc).

Potrivit literaturii de specialitate ,în mod normal,familia a fost definită de Claude Levi-Strauss ca un grup,având la bază căsătoria,alcătuit din soț .soție și copii născuți în acest cadru,pe care îi unesc drepturi și obligații morale,juridice,economice și sociale.

Ei ar trebui să aibă obligații și aspirații comune să se ocupe de creșterea copiilor,cărora să le asigure nu numai existența materială,ci și un climat favorabil afectiv și moral.

Dar când toate aceste aspecte lipsesc iar însăși membrii familiei sunt excluși la marginea societății ,aici intervine asistentul social care are un rol primordial în integrarea acestora.

În societatea modernă , familiile aflate în risc de excluziune socială nu mai sunt privite ca un nucleu social care influențează întreaga evoluție de viață a omului fără să-și pună amprenta pe întreaga sa personalitate.

Nevoile de bază, ale familiilor cu risc de excluziune sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice.

Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun în familiile tipice el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului familial.

Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului familial (mai ales în termeni de venit și educație) și abuz.

Cele mai multe studii arată că ratele cele mai mari se înregistrează în familiile cu venituri reduse și cu nivel de educație scăzut, deși diferențele nu sunt semnificative.

Izolarea familiilor cu risc de excluziune îi rupe de mediul social care le pot asigura acestora câmpul social necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. (Ana Tucicov,115,2005)

Studiile ( a se vedea sinteza realizată de Saxton ,în anul 1990) indică o corelație scăzută între stilurile educative și modul de a nu se integra.

Întrebarea cheie a acestei lucrări poate fi formulată astfel: care este locul familiilor contemporane în ansamblul agenților educativi?

Cu alte cuvinte,sunt părinții principalii responsabili sau vinovați de evoluția psihosocială a copiilor lor sau sunt,dimpotrivă ,( auto)excluși de la aceasta,datorită expansiunii educației școlare?

În ce măsură apar drept justificare o serie de stereotipuri pe care cunoașterea comună, discursul politic și cel juridic,iar uneori chiar cel științific le proclamă cu adevăruri incontestabile:credința referitoare la atotputernicia mamei în construcția sinelui;roilul educativ natural,deci absolut indispensabil,al mamei și rolul secundar,aleatoriu,al tatălui; vinovăția părinților care se despart și a părinților,,vitregi,, vinovăția ambilor părinți cu sărăcia ,,în care se scaldă,, ,etc.

Eliminarea sau diminuarea funcției economice a familiei și implicit,redistribuirea rolurilor între membri.Această tendință apare complementară cu o serie de schimbări în viața familială:

●Creșterea laturii de consum în defavoarea economiei casnice;

●Separarea locului de muncă de domiciliu;

●Înlăturarea dependenței economice a unuia dintre parteneri în raport cu celălalt;

●Modificarea diferenței între sexe în privința drepturilor și îndatoririlor;

●Determinarea valorii copilului în funcție de prestigiul profesional și nu de rolul familial.

Diminuarea funcției socializatoare a familiei și redistribuirea ei instituțiilor sociale cu rol formativ specializat (școală,mass-media).Această tendință implică trecerea de la tipul afectiv de educație la tipul instrumental ,ceea ce atrage după sine o serie de modificări în formarea personalității și interiorizarea valorilor sociale:

●Reducerea comportamentului reproductiv al copiilor în raport cu cel al părinților

●Micșorarea rolului afectivității

●Extinderea universului de referință.

Absența relativ îndelungată a ambilor părinți din cămin,pentru îndeplinirea sarcinilor profesionale,împreună cu solicitărilor fizice și nervoase ale locului de muncă,au o influență negativă asupra educației copiilor,slăbind coeziunea tradițională a vieții de familie. .(Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru ,pg.48,2009)

Creșterea tendinței de dezorganizare a famliei contemporane .Datorită numărului mare de divorțuri și amplorii unor fenomene de destrucție a căminului( prin decesul unuia dintre membri,izolarea preocupărilor partenerilor,scăderea rolului comunicării,multiplicarea relațiilor conflictuale).

Cercetările indică că cele mai multe tendințe de devianțe le înregistrează copii provenind din familii dezorganizate.

Delicvența juvenilă apare ca un produs tipic al dezorganizării familiei,al descreșterii rolului socializării pozitive și al creșterii influenței socializării negative,prin intermediul anturajului,al frustrărilor afective ale minorului al diminuării autorității parentale. (Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru ,pg.52,2009)

Sectorul intrafamilial este inclus în câmpul mai larg extrafamilial,iar relațiile sale interne sunt fixate de instituțiile secundare ce-l acompaniează.

De asemenea procesul de desocializare nu poate fi înțeles decât în legătură cu patogeneza socio-culturală.Medierea prin familie nu este decât o simplă fază a procesului ce conduce de la colectivitatea globală la individ.

Dezagregarea unității structurale și funcționale a familiei ,așa cum apare descrisă ,are o serie de implicații ngative asupra copilului favorizând creșterea fenomenului de delicvență și amplificarea comportamentului psihologic .

Corelând trăsăturile climatului familial cu tipurile de autoritate parenterală,o serie de investigații psihosociale au ajuns la concluzia că maniera ,afectivă și ostilă, a controlului social efectuat de părinți este esențială pentru formarea comportamentală ,Bcker subliniează că părinții foarte autoritari și totodată afectuoși au,în general,copii bine socializați,dar care tind a fi mai puțin independenți,creativi și extrovertiți decât cei cu părinți afectuoși dar mai puțin autoritari.

Dezacordul marital,urmat,de obicei,de divorț influențează mult relația părinți-copil și tiparul lor de interacțiune,aceasta pentru că familia trebuie interpretatăc o rețea de relații între indivizii care o constituie .

Când mediul familial ,din care provine copilul ,acționează organizat,stbl și asigur satisfacerea nevoilor ,atunci conduita sa este corectă și invers,acțiunea negativă a condițiilor nefavorabile de mediu determină onduite neadecvate,deviante,antisociale.

Astfel,dacă copilăria în cadrul unui mediu familial necorespunzător ,încărcat de privațiuni și ostilități ,de dispreț și tiranie ,mediu care lpsește pe copil de afectivitate și de satisfacere adecvată a nevoilor ,acestea intră în ceea ce psihologii numesc conflict de adaptare,care se traduce printr-o atitudine protestatară în fața oricărei rezistențe ,opoziții sau interdicții.

În majoritatea cazurilor,manifestările repulsive ale copilului arată că în trecutul său au acționatm mijloace coercitive ,stări conflictuale (cu părinții),nesiguranță,care au determinat,clinic,reacții de răspuns emotiv- impulsiv sau demisionale exprimate spontan prin violență,revoltă,sadism sau mascat sau prin evitări ,sfidări,vagabondaj,însă niciodată lipsite de semnificație morală.

Carențele familiei se resimt întotdeauna într-un oarecare tragism al copilăriei,sensibilitatea copilului este profund afectată

CAPITOLUL 3 .

MODALITATI DE PROTECTIE A COPILULUI AFLAT IN DIFICULTATE

3.1.Situația instituționalizării copiilor în România

Ultimele statistici ale INS din România arată că sunt aproximativ 5 milioane de copii între 0-18 ani, din care 2,2% sunt în evidența Serviciilor Publice de Protecție a Copilului.

Orfelinatele românești , au găzduit înainte de 1989 o mare parte din copii abandonați ,făcâdu-se vinovate de grave neglijențe și abuzuri fizice și psihice asupra acestora .

S-a constatat că această moștenire este consecința anilor 1960 , atunci când familiile au început să aibă copii pe care nu îi mai puteau crește iar până în anul 1989 , în orfelinatele românești trăiau aproximativ 170.000 de copii abandonați .

Mai mult studiile efecuate la copii instituționalizați din România au constatat că durata de timp petrecută în condiții de sărăcie și de neglijare se corelează cu un IQ mai mic și cu probleme de comportament .

Rolul familiei ,ca principal mediu de dezvoltare psihică a copilului este foarte important mai cu seamă în etapele timpurii ale dezvoltării sale ( după cum menționează și P.Osterriet sau G.C. Parsons , în lucrările lor ) .

Diferențele între cele două medii de dezvoltare ( familie –centru de plasament ) sunt argumentate prin anumite elemente specifice copiilor din centrele de plasament :

●sindromul carenței materne ;

●teorii ale atașamentului;

●anumite tipuri de comportamente ce pot fi privite ca manifestări ale unor atașamente anterioare inferioare ;dintre acestea trebuie amintite :anxietate cronică,interiorizare ,comportament agresiv ,afectivitate nediscriminatorie , contact visual deficitar , lipsa conștiinței de sine ,dificultăți de control . (.Mitrofan L., Ciupercă O., – Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, 1998, pg. 296.)

Pentru copii abandonați în centrele de plasament , instituția reprezintă un factor important de stres .Copii din centrele de plasament nu socializează la fel de bine ca cei care sunt în familie .

Recunoașterea propiului eu la copii instituționalizați și diferențierea subiectivității de rețeaua fenomenelor lumii înconjurătoare se realizează în procesul socializării ,prin raportarea la alți indivizi .

Relația dintre copii instituționalizați și societate este implicată în însăși problema fundamentală a viziunii psihologice generale despre societate .

Tot ceea ce se întămplă în societate este rezultatul activității omenești ,deci a activității indivizilor ,care la rândul lor ,sunt indivizi produși de societate .( Andrei Roth – Psihopatologia familiei, București 2002,pg.136)

Vorbind despre libertate ca temelie a răspunderii ,trebuie să avem în vedere în mod prioritar libertatea de acțiune , libertate ce se manifestă în sfera practicii sociale 10.

Mediul de proveniență ,relația afectivă a copilului cu părinții săi ,în special cu mama ,sunt factori direct răspunzători pentru vindecarea acestora .

Prin adâncirea rănilor , de fapt copii viitorii adolescenți și adulți mai târziu ,ajung să-și creeze mai multe măști , pe care le folosesc pentru a se apăra împotriva suferințelor trăite , afrustrărilor acumulate ,dorind să ascundă de ei și de ceilalți ,ceea ce încă nu au putut rezolva (Iolanda Mitrofan – Familia, cunoaștere și asistență,Cluj-Napoca 2008 ,pg188) .

Importanța măștii a fost creată în funcție de intensitatea rănii .Cu cât rana este mai semnificativă cu atât persoana va avea mai mult de suferit ,fapt ce o obligă să poarte mai des una din măștile pe care le consideră responsabile pentru fiecare rană .

Copii sunt deseori vulnerabili față de factorii de stres incluzând provocările cauzate de abandonarea lor în centrele de plasament .Aceste vulnerabilități pot duce la manifestarea comportamentelor riscante provocând de multe ori deteriorarea sănătății mentale sau emoționale .

Primele semne de deteriorare a sănătății mentale sau emoționale care pot apare la copii instituționalizați sunt schimbările de dispoziție și comportament întâlnindu-se în mod frecvent depresia .

Din literatura de specialitate reiese faptul că modul de reacție al copiilor instituționalizați față de abandonarea lor în centrele de plasament , este diferită .(Dubrovina I .- Copilul instituționalizat ,București,pg.128 ,2002)

Studiile au arătat că băieții reacționează, mai mult decât fetele la situațiile stresante legate de abandonul în instituțiile statului , prin violență ,fie împotriva altora , fie împotriva lor înșiși prin distrugerea atenției de la probleme prin implicarea în activități fizice sau prin a ignora și nega problemele pe care le au .

Pe de altă parte unii copii comunică de multe ori cu prietenii ( pe care încearcă să-i aibă) acordând atenție nevoilor stresante legate de abandonul lor în instituție .

Nu trebuie uitat faptul că lipsa controlului poate determina asupra copilului efecte negative în planul rezultatelor școlare sau a adoptării de comportamente deviante .

De asemenea lipsa afectivității parentale ca și consecință implicită a abandonului copilului în centrele de plasament , este de natură psihologică sau comportamentală .

Din punct de vedere psihologic devianța de comportament apare drept o abatere variabilă , mai mult sau mai puțin evidentă , a comportamentului , gândirii și identității indivizilor de la normalitatea psihică , adesea etichetată și sancționată13 .

Problemele cu care se confruntă copii instituționalizați și care pot fi private atât drept cauză cât și efect sunt :

●tulburări de limbaj –constituie o particularitate a copiilor mai ales la cei instituționalizați la vârste mici .Exceptând carențele educative ale familiei și insuficiența stimulării verbale, în centrele de plasament un număr mare de tulburări de vorbire au drept cauză traumatisme psihice sau deficiențe organice congenital sau dobândite ,fapt ce necesită legarea tulburărilor de limbaj a copiilor și de o evoluție biologică deficitară ;

●afectivitate frustrantă –ce poate fi considerată handicapul primar al majorității copiilor instituționalizați .Copilul caută în permanență să fie în jurul adulților;

●maturizare socială încetinită-copii instituționalizați au posibilități limitate de experiență socială ;

●comportament neurotic –ca expresie a nevrozei stabilitate ( cu predominare isterică) și alterările de personalitate din sfera psihozelor ( cu predominare schizofrenică ) ;

●tulburări de comportament cu incidente organice –instabilitate psihomotorie și afectivă ,agresivitate .(Turliuc – Profilul psihologic al copilului maltratat ,București,2007)

Copii instituționalizați se simt singuri , abandonați , neglijați , au personalități diferite față de copii din familie,sunt anxioși,depresivi prezentând încontinuu tulburări de comportament .

În general toți copii instituționalizați care au suferit un abuz, au fost neglijați,abandonați sau au fost martori la violență domestică , au un risc crescut de a dezvolta afecțiuni psihice ,probleme emoționale sau abilități sociale deficitare.

Fenomenul delicvenței juvenile este larg dezbătut ,antrenând specialiștii din diverse domenii : medical ,sociologic , psihologic , pedagogic , conferindu-i acestui fenomen o investigație interdisciplinară .Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri :

●copii cu tulburări de comportament;

●tineri inadaptați;

●copii problemă;

●minori delicvenți.

Pe lângă cazurile tipice de copii părăsiți după naștere sau copii care și-au pierdut părinții în accidente apare tot mai evidentă o a treia categorie ce nu presupune neapărat absența fizică a părinților din viața copiilor , cât absența dragostei adevărate , în relațiile dintre ei întrucât fără dragoste sinceră și curată , simpla prezență fizică devine needucativă .

În ceea ce privește copii abandonați în centrele de plasament ,trebuie menționat faptul că lăsarea lor pe o perioadă cât mai lungă de timp poate avea efecte negative semnificative asupra dezvoltării acestora.

O altă mare problemă a copiilor instituționalizați constă în faptul că se confruntă cu o serie de riscuri începând cu :

Vulnerabilitate la abuzuri fizice ,psihice , sexuale, exploatare prin muncă , trafic de copii și prostituție (agresorii sexuali , recrutorii sau traficanții de persoane , persoanele care exploatează copii prin muncă își aleg victimele din rândul copiilor neglijați sau care sunt singuri ) ;

Insuficienta dezvoltare a abilităților de viață independentă necesare pentru a face față dificultăților viitoare ca adult :

●independența în luarea deciziilor ;

●neâncrederea în forțele proprii;

●controlul și exprimarea emoțiilor ;

●dificultatea relaționării și comunicării .

Însușirea deficitară a normelor etico-morale :în absența unui model ,familial funcțional ,a unui mediu sigur și coerent ,copii instituționalizați pot internaliza modelul de neglijare afectivă din cadrul familiei de origine pentru al aplica mai apoi la vârsta adultă .

Debutul precoce al vieții sexuale:în special adolescenții vor căuta afecțiunea și aprecierea de care au nevoie nu numai în grupul de prieteni ci și în relațiile intime ( lipsa unei educații adecvate privind viața sexuală ,lipsa supravegherii , comportamente cu risc crescut pentru contractarea unor infecții cu transmitere sexuală sau chiar apariția de sarcini nedorite la vârste fragede).

Adeseori intervine sentimentul de vinovăție,dezvoltă o imagine de sine scăzută care, de multe ori,le afectează relațiile cu ceilalți .

Pot avea dificultăți în crearea de legături , în socializarea și în formarea de prietenii ducând până la izolarea și incapacitatea de a învăța să aibă sau să dezvolte simpatie ,empatie sau alte concept psihice bazate pe emoții.(Maria Moldovan – Personalitatea copilului maltratat ,București ,2005,pg.111).

3.2 Principalele măsuri de protecție a copiilor aflați în dificultate

Strategia socială în politicile sociale,centrată pe protecția copilului ,poate fi adoptată prin relații de consiliere,anchete,sondaje,evaluări,etc

În asistența socială ,consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de intervenție pe care asistentul social o utilizează în procesul de ajutorare în cazul copiilor instituționalizați.

Ancheta socială sau orală este tehnica de anchetă cea mai des folosită pentru copii instituționalizați .

Efectiv anchetele orale care vizează copii instituționalizați au o serie de avantaje,legate și de modalitățile lor practice de punere în aplicare .Avantajele sau dezavantajele anchetei directe provin din situația de interacțiune dintre asistentul social care chestionează și copii instituționalizați chestionați.

Interviul este încercarea de a obține informații de la sau despre copii instituționalizați prin întrebări și răspunsuri în cadrul unei convorbiri.

Datoria morală a asistentului social este să-i ajute pe copii instituționalizați să devină independenți de serviciile sociale ,iar metoda principală prin care se atinge acest scop este consilierea .

Prin consiliere , asistentul social are posibilitatea să descopere și să clarifice care sunt resursele copiilor instituționalizați și împreună cu aceștia să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă . (Iolanda Mitrofan ,2008)

În literatura de specialitate ,consilierea reprezintă o procedură utilizată atât în asistența socială cât și în alte profesii în vederea îndrumării copiilor instituționalizați spre activități specifice .

În acest sens se utilizează o serie de proceduri cum ar fi :oferirea de soluții , delimitarea și analiza unor alternative , suportul pentru conturarea unor obiective. (P.Elefterie,pg.98,1997)

Prin intermediul consilierii ,asistentul social încearcă să construiască o relație de sprijin ,în sensul motivării copiilor instituționalizați de a acționa pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situația de criză și pentru stabilirea echilibrului psihosocial al vieții . (Robet .L.Barker ,2008)

Complexitatea acestei metode de intervențe este dată de faptul că procesul de ajutorare a copiilor instituționalizați să desfășoară pe parcursul a mai multor ședințe ( numărul îl stabilește asistentul social în funcție de dificultatea cazului ) în cadrul cărora împreună cu copii instituționalizați asistentul social parcurge sistematic mai multe etape .

Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii de ajutorare a copiilor instituționalizați în procesul de schimbare și de dezvoltare personală în concordanță cu valorile și așteptările acestora, asistentul social trebuie să uzeze de toate calitățile unui bun profesionist alături de tehnici specifice ale consilierii .Astfel urmând schema de intervenție în procesul de consiliere asistentul social trebuie să probeze :

●empatie și înțelegere pentru a cunoaște cât mai obiectiv realitatea vieții copiilor instituționalizați;

●manifestarea încredereii în capacitatea copiilor instituționalizați de a-și rezolva dificultățile;

●tact în orientarea copiilor instituționalizați către centrul problemei,direcționând discuția de la general la particular și ajutându-l să-și exprime gândurile și sentimentele ;

●suport pentru identificarea unor posibile soluții și în conștientizarea riscurilor alternativelor prezentate ;

●motivarea pozitivă a copiilor instituționalizați pentru fiecare acțiune reușită

●susținerea copiilor instituționalizați

în depășirea obstacolelor și atingerea scopului propus de către aceștia .

Pe parcursul ședințelor de consiliere ,discuțiile cu copii instituționalizați trebuie îndreptate către determinarea acestora de a ajunge la auto-cunoaștere ,autoconștientizare și autodeterminare . (Iolanda Mitrofan ,2008)

Dificultatea consilierii constă în capacitatea profesionistului de a-i determina pe copii instituționalizați singuri ,să conștientizeze dificultățile ,dar și propriile resurse pentru ca apoi să aplice modelele de rezolvare a problemei conform cu ceea ce dorește să realizeze .

Relațiile de consiliere și copii instituționalizați consiliați trebuie să fie o alianță ,de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă,oferind ,totodată sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale ,în identificarea unor paternuri , valorice pe baza cărora se pot formula soluții .În literatura de specialitate , Baerban A, identifică principalele tipuri de consiliere și anume :

Informațională –constă în oferirea de informații specifice ;

Educațională – oferă repere educaționale pentru sănătatea mintală ,emoțională ,fizică,socială;

De dezvoltare personală-contribuie la formarea abilităților și atitudinilor care permit o funcționare personală și socială flexibală și eficientă în scopul atingerii stării de bine ;

Suportivă ,care constă în oferirea de suport emoțional ,apreciativ și material copiilor instituționalizați aflați în situații de risc

Consilierea psihologică a copiilor instituționalizați are ca scop principal deblocarea și folosirea eficientă a resurselor de care dispun în direcția adaptării flexibile și funcționale la mediul lor de viață . (P.Elefterie,pg.100,1997)

Centralizarea de protecție socială în orașele mari ,mai ales în cele reședință de județ are ca principal obiectiv de activitate ,acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive care constau în acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive ,constând doar în verificarea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea unor benbeficii de Asistența Socială ( Ajutor Social ) neânsoțite de măsuri active depășite a situațiilor de dificultate . (Cosmin Goian ,2010)

Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social al copiilor instituționalizați , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate .

Instrumentarea unui caz social în care sunt implicați copii instituționalizați presupune ,indiferent de specificul acestuia sau domeniul abordat, ( protecția copilului) parcurgerea unui traseu comun tuturor cazurilor din practica asistenței sociale . (Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă,,2011)

Realitatea socială este constituită din structuri ,forțe și condiții ,, obiective,, existente în afara conștiinței și voinței copiilor instituționalizați–dar și într-o component subiectivă.

Clasica distinție ,,factori obiectivi ,, și ,, factori subiectivi ,, apare mai nou,în literatura de specialitate ca factor ce stau sub controlul aistentului social-adică cei subiectivi- și factor ce scapă acestui control –factori obiectivi.De asemenea ,foarte apropiați ca și conținut sunt așa-numiții ,,factori ideologici,, , pentru primii ,și ,, factori structurali ,,pentru cei din urmă .

Realitatea subiectivă centrată pe asistența socială care-i vizează pe copii instituționalizați înseamnă,în coordonatele ei esențiale ,următoarele aspecte:

-asistenții sociali care au în vizor copii instituționalizați acționează în virtutea unei motivații,care nu se reduce la nevoile de bază ( hrană,somn,sex,îmbrăcăminte,locuință) ci cuprinde și trebuințe de ordin superior,cum ar fi norma reciprocității în relațiile interpersonal,atașamentul față de valori general umane (solidaritate ,dreptate,adevăr).

Relevarea dimensiunii subiectiv-interpretative a realității sociale și a relației inextricabile cu obiectiv-structural are o mare importanță în înțelegerea statutului epistemic al cercetărilor bazate pe anchetă și sondaje în ceea ce-i privește pe copii instituționalizați .

Aceasta pentru că respectivele metode au prioritate în investigarea sistematică a ideilor,reprezentărilor ,valorilor, atitudinilor ,opiniilor ,etc …deci a subiectivității.

3.3 Principalele tipuri de servicii destinate copiilor aflați în dificultate

De-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil. Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.Relația dintre copii instituționalizați și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane .

Pornind de la ideea că omul ,fiind o ființă socială, toate problemele omenești fiind într-un fel sau altul de natură socială , și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale , afectează într-un fel oarecare viața tuturor indivizilor din care se compune societatea, se poate afirma că la fel ca adulții ,și copii instituționalizați au nevoi și lipsuri,pot fi iubiți și pot da iubire,simt nevoia de afectivitate ,unii dintre ei se pot integra , alții mai puțin ,dar pentru acestea există serviciile sociale de care aceștia au atâta nevoie. Întregul puls al vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești , iar copii instituționalizați prin acțiuni sociale sunt constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite .

Efectele negative identificate la copii instituționalizați sunt asemănătoare cu cele întâlnite ,în general ,în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate.

Nevoile de bază, ale copiilor instituționalizați sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice. Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun pentru copii instituționalizați ,el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului.Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului instituțional și abuz.

Izolarea copiilor instituționalizați îi rupe de mediul familial care le pot asigura acestora câmpul emoțional necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. (Ana Tucicov,115,2005)

Diminuarea funcției socializatoare a copiilor instituționalizați și redistribuirea ei instituțiilor sociale cu rol formativ specializat (școală,mass-media).Această tendință implică trecerea de la tipul afectiv de educație la tipul instrumental ,ceea ce atrage după sine o serie de modificări în formarea personalității și interiorizarea valorilor sociale ale copiilor instituționalizaț :

●Reducerea comportamentului reproductiv al copiilor instituționalizați în raport cu cel al instituțiilor

●Micșorarea rolului afectivității

●Extinderea universului de referință.

Absența relativ îndelungată a ambilor părinți din cămin,pentru îndeplinirea sarcinilor profesionale,împreună cu solicitărilor fizice și nervoase ale locului de muncă,au o influență negativă asupra educației copiilor,slăbind coeziunea tradițională a vieții de familie. .(Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru ,pg.48,2009)

Medierea copiilor instituționalizați nu este decât o simplă fază a procesului ce conduce la colectivitatea globală a acestora . Dezagregarea unității structurale și funcționale a familiei ,așa cum apare descrisă ,are o serie de implicații negative asupra copiilor instituționalizați favorizând creșterea fenomenului de instituționalizare și amplificarea comportamentului psihologic .În majoritatea cazurilor,manifestările repulsive ale copiilor instituționalizați arată că în trecutul său au acționat mijloace coercitive ,stări conflictuale (cu părinții),nesiguranță,care au determinat,clinic,reacții de răspuns emotiv- impulsiv sau demisionale exprimate spontan prin violență,revoltă,sadism sau mascat sau prin evitări ,sfidări,vagabondaj,însă niciodată lipsite de semnificație morală.

Carențele familiei se resimt întotdeauna într-un oarecare tragism al copilăriei,sensibilitatea copiilor instituționalizați este profund afectată Familiile dezorganizate și decăzute ,excluse de societate ,sunt în același timp familii dificile ,în care viața normală de familie provoacă starea de inadaptare a copiilor instituționalizați ,favorizând alunecarea acestuia pe panta delicvenței juvenile ,descompunerea morală și viciul . (Ana Tucicov –118,2005)

CAPITOLUL .4

PLASAMENT FAMILIAL ȘI PLASAMENT INSTITUȚIONALIZAT
ROLUL ASISTENTULUI SOCIAL ÎN URMĂRIEA COPILULUI ÎN PLASAMENT FAMILIAL ȘI ÎN CENTRU REZIDENȚIAL