Copilul Institutionalizat

Introducere

Subiectul copiilor instituționalizați este un subiect delicat și important de abordat, deoarece ei sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii "în circumstanțe deosebit de dificile”, iar argumentele care pot fi aduse pentru a demonstra acest lucru sunt numeroase.

Viața sau destinul, nenumăratele probleme și situații în care părinții lor s-au aflat au făcut ca aceștia să crească departe de ei, de propria familie, fiind separați de afecțiunea maternă și paternă, ceea ce are consecințe devastatoare asupra dezvoltării lor sănătoase.

De multe ori se întâmplă ca mediul instituțional unde copilul crește să nu corespundă nevoilor lor fizice, nevoilor sociale si psihologice de bază fapt ce îi pune în fața unor provocări, unor noi experiențe care nu sunt neapărat pozitive, de multe ori aceste fiind negative .

Viitorul! Copiii instituționalizați se confruntă cu incertitudinea viitorului lor, acesta de cel mai multe ori, fiind un mare semn de întrebare. Lipsa oportunităților de învățare a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, depravarea de experiențele emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie întunecă prognosticul evoluției lor. Lipsiți de părinți, lipsiți de origine și nepregătiți pentru a deveni adulți, au puține șanse de a se adapta cu succes în societate, astfel încât pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind refugiu în alte medii instituționalizate, cum ar fi închisorile sau spitalele psihiatrice

Diminuarea, încetarea sau deteriorarea relațiilor dintr-o familie devine o situație stresantă și dificilă pentru copil, care în timp generează dezechilibre biologice și psihice, cu consecințe severe asupra dezvoltării copilului.

Destrămarea relației mamă-copil determină, datorită carenței afective materne, modificări biologice și psihice ce împiedică sau întârzie procesul de dezvoltare normală a copilului.

Consecințele abandonării copilului și instituționalizării acestuia determină anumite efecte care sunt reprezentate de carențe multiple: carențe în sfera dezvoltării fizice, carențe ale proceselor psihice, tulburări de personalitate, carențe de ordin spiritual.

Prin această lucrare, mi-am propus să scot în evidență importanța majoră pe care o constituie socializarea și afectivitatea pentru copiii instituționalizați, pentru buna dezvoltare fizică și psihică a acestora, dar și efectele nocive provocate de absența lor.

În strânsă legătură cu afectivitatea este nevoia de securitate a copilului. Este foarte important ca acesta să se simtă în siguranța față de lumea exterioară cât și față de propriile trăiri interioare. Securitatea afectivă este furnizată în mod real atunci când copilul are o relație stabilă, constantă cu oamenii. Schimbarea frecventă a persoanei de îngrijire, înlocuirea ei în perioade sensibile ale dezvoltării psihice infantile se transformă în tot atâtea piedici în construirea încrederii copilului, în capacitatea lui de a iniția și menține atitudini afective stabile.

Omul este o ființă socială motiv pentru care socializarea are un rol deosebit de important în viața viitorilor adulți, în același timp constituind și baza relațiilor efective.

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA SISTEMULUI DE PROTECȚIE A COPILULUI

1.1. Terminologie și definiții

Termenul de instituție tinde să aibă o conotație puternic negativă, asociindu-i-se imaginile unor mari spitale psihiatrice, ale orfelinatelor din cărțile lui Dickens sau, ale caselor de copii din România. Grupul țintă este numit și el în moduri diferite : copii instituționalizați, copii fără părinți, copii fără casă, depravați, separați etc.

Constituind o problemă de mare actualitate în spațiul realității sociale românești, problema copiilor instituționalizați are în aceeași măsură nevoie de o rezolvare cât mai rapidă și mai favorabilă.

Aceasta deoarece una dintre normele impuse de legislația în vigoare, adoptată odată cu aderarea la Uniunea Europeană o constituie reducerea numărului de copii institutionalizați și integrarea lor în forme alternative de protecție.

Termenul de orfan poate descrie copilul care a pierdut unul dintre părinți sau pe ambii. Pierderea mamei sau tatălui este frecvent menționată ca motiv de acces la îngrijire în instituții. Moartea tatălui poate atrage dificultăți economice care să o determine pe mamă să plaseze copilul într-un centru rezidențial, în timp ce decesul mamei poate crea situații în care soțul să fie incapabil să îngrijească copilul sau să găsească o alternativă.  În numeroase modele sociale, tatălui nu i se rezervă un rol activ în îngrijirea celor mici. În Vietnam, de exemplu, un proverb afirmă: „dacă îți pierzi tatăl, mai găsești ceva de mâncare; dacă îți pierzi mama nu mai ai unde dormi.”

Recăsătorirea părintelui văduv creeaza, de asemenea, probleme care pot avea ca efect instituționalizarea copiilor. În folclorul tuturor popoarelor, mama sau tatăl vitreg constituie, cu precădere, personaje negative.

Prin abandon întelegem situația în care un copil, de obicei sugar, este părăsit de părinte sau îngrijitor, cel mai adesea într-un loc public, cu intenția de a crea o separare permanentă. Același termen este folosit și atunci când părintele încredințează temporar copilul unei instituții (centru de plasament, spital).  În astfel de situații, legea constată abandonul la scurgerea unei perioade mai mari de șase luni în care copilul nu a mai fost vizitat de „aparținători”.

Sintagmele de copil neînsoțit sau copil pierdut/dispărut sunt folosite, în special, în situații de război sau dezastre naturale. În  aceste cazuri, separarea a fost accidentală.

1.2 Cadrul conceptual si teoretic al sistemului de protectie a copilului aflat in dificultate

Intr-o acceptiune mai larga literatura de specialitate releva ca protectia copilului reprezinta sistemul globalprin care statul isi asuma responsabilitatea ingrijirii si adimistrarii aceea ce este zilnic necesar vietii si adezvoltarii armonioase a copilului.

Sistemul de protectie a copilului se refera la toate activitatile prin care nevoile copilului sunt satisfacute de catre parinti,tutori sau persoane de ingrijire, atat in familie cat si in institutii de ocrotire. Activitatile de protectie a copilului includ ingrijirea fizica (adapost, hrana), asigurarea sanatatii, formarea si dezvoltarea de obisnuinte ( de la iginena personala pana la actiuni de socializare) si deprinderi de control si autocontrol( disciplina), accesul la instructie si educatie, dragostea si atasamentul celor ce-i ingrijesc, iar pe un alt plan, asistenta de specializare (consilierea psiho-sociala, psiho pedagocica etc.), tutela si ajutorul in caz de nevoie.

Potrivit literaturii de specialitatea, categoriile de copii la care se refera in mod special sistemul de protectie a copilului sunt:

copiii supusi relelor tratamente din partea adultilor (abuzati sau neglijati);

copiii abandonati temporar sau definitive in institutii de ocrotire sau aflati in plasament familial sau adoptie;

copiii cu boli cornice (cei infectati cu virusul HIV-SIDA, cei nascuti dependenti de droguri);

copiii cu tulburari de dezvoltare (deficiente fizice, senzoriale,mintale) sau cei cu dificultati de invataresi cerinte educative speciale a caror ocrotire speciala este necesara;

copiii orfani de unul sau ambii parintii;

copiii victime ale calamitatilor naturale, razboaielor sau a altor catastrofe;

Thoburn defineste sistemul ocrotirii copilului in vederea asigurarii bunastarii sale ca fiind ,,ansamblul de servici oferite de stat, prin care li se asigura copiilor suport material, asistenta medicala, educatie si locuinta. Structura serviciilor oferite de sistemul de bunastare a copiilor poate fi de diferite grade de generalitate, care depind de tipul de protectie sociala, mai mult sau mai putin universala, pentru care opteaza la un moment dat un regin politic” (Thoburn, In Danies, 1998, p.39). Thoburn distinge acest larg inteles al sistemului ocrotirii copilului de acceptiunea restransa a domeniului social si, anume, aceea de acordare de servici acelor copii care nu pot atinge sau este puțin probabil sa atingă, in lipsa unor servicii specializate, standarde acceptabile de sanative si dezvoltare. Aceasta a doua accepțiune a termenului este mai apropiata academia in care se folosește azi , in Romania, termenul de sistem de protectie a copilului.

In acceptiunea autoarei M. Roth, dilemele protectiei copilului pornesc de la condradictiile dintre drepturile si obilgatiile parintilor si drepturile copilului, dintre dreptul familial la intimitate si obigatia(nu numai dreptul) profesionistul de a interveni in interesul copiilor. La acestea se adauga,in oricare sistem social diferintiat pe clase si categorii sociale, condradictiile specifice dintre dreptul copiilor la sanse egale si conditii de inegalitate sociala a familiilor de provenienta.

1.3 Istoric al sistemul de asistenta sociala a copiilor instituționalizați din Europa

In Europa Evului Mediu, cele mai joase locuri in ierarhia sociala erau ocupate, printre alte categorii defavorizate social, de copiii care erau privați de identitatea si minimum de siguranța sociala ce trebuiau oferite de către parintii acestora, de o reședința stabila si de o buna reputație si recunoaștere sociala in comunitate. Altfel spus, aceasta categorie era reprezentata, in special, de copiii orfani sau abandonați, adică acei copii a căror parinti au parazit regiunea pentru a scăpa de o serie de sancțiuni sociale specifice vremii sau de pedeapsa legii.

In Italia, Franța, Anglia si aproape in întreaga Europa apuseana se considera ca toți copiii abandonați aparțin statului, fiind, prin excelenta, ființe umane dependente de mila acestuia. In Irlanda secolului XVIII-lea, acești copii au fost convertiți pentru a creste numărul minoritarii anglicane conducătoare. In Rusia aceluiași secol a circulat ideea de a forma din aceasta categorie de copii abandonați o a treia clasa sociala situata intre nobilime si taranimea iobaga.

Numărul acestor copii, in toate perioadele, era extrem de important însa creștea foarte spectaculos, mai ales in perioadele marcate de războaie si foamete. La începutul secolului al XVII lea, in documentele spitalului venețian Pieta figurau aproximativ 700 de copii abandonați, in fiecare an. In acel timp, se păstra anonimatul persoanei care abandona copilul prin utilizarea dispozitivului numit ,, scafetta” ( o deschizătura in zidul spitalului prin care copilul era coborât pe un tobogan intr-un cos de unde era preluat de indata de personalul spitalului ) (Soitu in Miftode, 2002, p 213) .

In decursul vremii, Siberia s-a îngrijit in permanenta de problemele de asistenta sociala, nu numai pentru credincioșii săi, ci si pentru ocrotirea celor oropsiți. Instituțiile de asistenta sociala iau ființa inca din anul 300, de pe vremea împăratului Constantin cel Mare , desfasurandu-si activitățile lor intr-un cadru religios, cu scop religios si social. Principalele institutii de asistenta sociala in Biserica veche au fost brefatrofiile ( leagăne de copii mici parasiti sau găsiți) si orfanotrofiile (orfelinate). In leagăne, copiii rămâneau pana la vrâsta de 7 ani, după care erau tansferati in orfelinate unde isi făceau școala primara, gimnaziala si profesionala. In afara de sprijinul si ocrotirea leagănelor de copii din partea Bisericii, însuși împăratul Constantin cel Mare a dăruit bisericilor mijloace materiale si bănești pentru pentru ajutarea celor ostropiti, orfani, văduve etc. Persoanele particulare puteau face donații orfelinatelor, donații ce constau din fonduri materiale si bănești. Imparatia elaborase o lege speciala pentru aceste orfelinate prin care li se cerea sa asigure o igiena deosebita in aceste instituții.

Cu timpul pe vremea împăratului Iustinian, leagănele de copiii au început sa funcționeze odată cu orfelinatele, fiind considerate secții ale acestor orfelinate.

Orfanotrofiile reprezentau o realizare deosebita a Bisericii vechi, in domeniul asistentei sociale, prin care se manifesta dragostea fata de semeni. Cel mai vechii orfelinat, potrivit documentelor istorice,pare a fi ,, Orfelinatul Sfanțului Zotic’’ – de pe vremea împăratului Constantin cel Mare ( Flavius, Valerius, Constantinus) , împăratul roman din perioada 306-337. Acest orfelinat a fost întemeiat la Constantinopol de către Zoticus, senator roman, fiind ajutat de Siberia. Pentru înalta lui dăruire, in slujba celor lipsiți si nevoiași, Zoticus a fost denumit, la vremea respectiva, ,, Ocrotitor al orfanilor’’.

Secolul XX este marcat de numărul crescut al orfelinatelor datorita distrugerilor si consecințelor nefaste determinate de cele doua războaie mondiale.

In anul 1949 , după terminarea celui de al doilea război mondial, in orășelul inst din Tirol ( Austria) , medicul Herman Gemeiner infiinteaza primul sat de copii ,, S.O.S.’’, destinat copiilor care ,, si-au pierdut parintii sau pe care parintii i-au lăsat in voia sortii” după război. Apoi, iau ființa si alte așezăminte sociale de copii ,,S.O.S.’’ , in care existau câteva case, in fiecare din ele fiind cate ,, o femeie singura’’ care avea grija minimum noua copii de vârste diferite.

1.4 Istoric al sistemul de asistenta sociala a copiilor institutionalozati din Romania

Primele începuturi de organizare a asistentei sociale bazate pe lege-in Romania au avut loc in anul 1831 prin Regulamentul Organic, dar abia in anul 1881 Primăria municipiului București infiinteaza un ,, Serviciu al copiilor găsiți’’. Acest nou serviciu social creat avea misiunea de a repartiza copiii găsiți si orfani la doici si mame crescătoare.

In anul 1984 se legiferează sarcina fiecărei localitatea orasenesti si comunale de a se ocupa de copiii găsiți si orfani. Localitățile orasenesti si comunale aveau datoria de a îngriji si procura mijloacele necesare pentru întreținerea copiilor găsiți, infirmilor si săracilor, având create in acest scop așezăminte sociale speciale amenajate. Începând cu anul 1901, se infiinteaza azilul de copii sugari din strada, instituție care a fost donata Primăriei municipiului București de către Ghita si Elena Cantacuzino.

In jurul anilor 1901-1902, pe langa Primăria Capitalei funcționa un ,, Serviciu al crescătoarelor’’, prin intermediul căruia copiii găsiți erau repartizați la doici pentru alimentație artificiala. Aceasta categorie de copii erau îngrijiți si intretinuti de crescătoare pana la vârsta de 4 ani, după care erau plasați la grădinița de copii. Serviciul crescătoarelor din cadrul Primăriei municipiului București funcționează pe baza trecerii copiilor asistați prin mai multe așezăminte de asistenta sociala,acesta având loc in funcție de vârsta. Astfel, prima etapa, copiii cu vârsta cuprinsa intre 0-2 ani erau in ,,Azilul copiilor sugari Cantacuzino” . Aici, personalul îngrijitor supraveghea alimentarea copiilor si,in unele cazuri, alimentarea artificiala, apoi se îngrijau de copii bolnavi. In acest azil copiii sugari erau cazați temporar si, in mod deosebit,copiii bolnavi. Creșterea copiilor la doici si crescătoare se făcea pana la vârsta de 4 ani. In decursul acestui timp,doicile erau supravegheate in aplicarea igienei de către medicii serviciului. De la vârsta de 4 ani si pana la vârsta școlara,copiii erau internați in grădinițele de copii. La vârsta de 7 ani,o mare parte din fete erau plasate la Orfelinatul „Radu Voda’’ unde urmau cursurile primare,cursuri de menaj si profesionale,după care erau plasate in procesul muncii.

In perioada primului si al doilea război mondial,ca urmare a ororilor si distrugerilor provocate,problemele de asistenta sociala s-au amplificat. Stare de sărăcie a locuitorilor a crescut intr-un ritm spectaculos si alarmant,bolnavii s-au înmulțit,mulți copii au rămas orfani,au apărut foarte mulți cerșetori si vagabonzii,ceea ce necesitat îndreptarea atenției spre înlăturarea tuturor acestor carente si probleme sociale. Casa copilului fiind înființata in aprilie 1935 de comitetul de Educare si Puericultura ,,Pia Brătianu” era destinata copiilor pana la 2 ani, având o capacitate de 60 de locuri. Aici erau primiți atât copiii abandonați cat si mamele nevoiașe cu copii lor. Plasamentul familial pe langa asistenta sociala instituționala, Consiliul de Patronaj al Operelor Sociale a organizat in comuna suburbana Tudor Vladimirescu o colonie de plasament familial pentru copiii sugari si pentru copiii pana la vârsta de 7 ani.

După M. Roth (Roth, 1999, p.219) scopurile rețelei de ocrotire a copiilor de către stat in perioada comunista erau:

Multe din instituțiile de ocrotire, mai ales cele destinate copiilor cu grave deficiente neuropsihomotorii, cu handicap intelectual etc. Erau amplasate in localitati rurale, mai ascunse, adesea greu accesibile asigurării nu doar a strictului necesar de hrana, imbracaminte sau medicamente, ci si vizitelor sau controalelor care trebuiau efectuate.

Personalul lucrativ din instituțiile de ocrotire era total insuficient din punct de vedere numeric, nepudandu-se acoperi spectrul activităților din cadrul acestei unitatea de asistenta sociala dar si insuficient sau deloc pregătit din punct de vedere profesional, vocațional, ceea ce făcea ca in aceste condiții, calitatea actului de îngrijire si cel educațional sa reprezinte un deziderat cu aplicație facultativa. De cele mai multe ori, handicapul fizic, mintal si social dobândit intr-un asemia sistem instituțional conducea ireversibil la o totala dependenta de istitutie, copilul ajuns la vârsta majoratului, preferând sa romana in continuare in instituție,deoarece nu era pregătit pentru viața independenta ulterioara.

1.5 Cadrul legislativ, institutional si organizatoric-managerial al sistemului de protective a copilului institutionalizat

Dupa caderea regimului communist din decembrie 1989, noile autoritatiale statului roman- oripilati si influentati de mediatizarea in presa nationala si international a condidiilor degrandate, inumane de trai ale copiilor institutionalizati precum si de numarul extreme de mare a copiilor ocrotiti in aceste institutii (circa 90.000 de copii potrivit unui studio UNICEF (Zamfir E.,Zamfir C., 1997) s-au vazut nevoite sa demareze, dupa 1990, un amplu proces de reforma legislativa,institutionala si organizatoric-manageriala a sistemul de protectie si asistenta sociala a copiilor aflati in dificultate, inclusiv a celor institutionalizati, compatibil cu sistemul de asistenta sociala european.

Privind lucrurile din punct de vedere analitic, putem considera ca reforma in domeniul protecției copilului aflat in dificultate cuprinde multiple ,, câmpuri ” de acțiune si anume: reforma juridica,instituționala si organizatoric-manageriala.

Reforma juridica se refera la reașezarea,readaptarea si chiar completarea cadrului legislativ, astfel incat sa poată permite realizarea diverselor segmente de reforma prevăzute in programele de guvernare si strategiile specifice domeniilor de politica publica.

Reforma instituționala si organizatoric-manageriala reprezintă construcția normativa, stabilirea de reguli si proceduri de ,,a face ” pregătirea funcționarilor publici si a specialiștilor direct implicați in munca cu aceasta categorie de copii, in vederea valorificării eficiente a legislației din domeniul protecției copilului aflat in dificultate.

Din perspectiva protecției copilului instituționalizat, pe fundalul centralizării excesive a activităților de protecție a copilului, legea nr.3/1970,care reglementează instituționalizarea copiilor ca principala măsura de ,,ocrotire a minorilor”. Prin acest act normativ, au fost favorizate pana la generalizare formulele de instituționalizare copilului ,măsura de ocrotire, excluzând rolul comunitarii si al familiei lărgite,după caz,in procesul de creștere,îngrijire,dezvoltarea si educarea copilului, ceea ce a avut ca efect indezirabil neglijarea activităților de prevenire a abandonului si instituționalizării,prin susținerea si suportul oferit parintilor in vederea asumării responsabilitalior in creșterea si educarea propriilor copii.

Puși in fata imaginilor de coșmar ale unor instituții de ocrotire pentru copii din Romania precum si a indignării si presiunilor exercitate de către comunitatea internaționala,noile autoritatea ale statului roman,constituite democratic,au fost nevoite sa întreprindă un amplu proces de reformare a sistemului de protecție a copilului aflat in dificultate din instituțiile de peotectie. Astfel, in primul semestru al anului 1990, primele masuri urgente care s-au luat in domeniul protecției copilului instituționalizat au fost:

creșterea substanțiala a alocației zilnice de hrana pentru copiii din instituțiile de ocrotire;

dublarea si chiar triplarea, după caz, a personalului de îngrijire si educare din aceste instituții;

reînființarea facultăților de profil si încadrarea de personal de specialitate,calificat in instituțiile de ocrotire (asistenți sociali,psihologi, psihopedagogi,defectologi,logopezi etc.).

CAPITOLUL II

INFLUENTE SI EFECTE ALE INSTITUȚIONALIZARII COPILOR

2.1 Cauze ale instituționalizării copiilor

Principalul motiv care stă la baza deciziei de instituționalizare a copilului îl reprezintă starea de sărăcie a familiei copilului. Fie că este vorba de copii doriți sau nu, aceste familii nu dispun de resursele necesare care să le permită să hrănească copilul, să îi cumpere îmbracăminte, să-l școlarizeze. Este vorba de familii în care părinții fie că nu lucrează, fie că dispun de slujbe cu caracter sporadic, asa numitul "lucrul cu ziua".

Pentru aceste familii, instituția apare ca un cămin sau internat, care le poate oferi copiilor cu mult mai mult decât reușesc ei.

Un alt segment în populația copiilor institutionalizați îl constituie cei care sunt internați în instituții nu din cauza sărăciei ca atare, ci din cauza altor evenimente care îi amplifică efectul. Abandonul familial, destrămarea familiei prin divorț, separarea sau decesul reprezintă situații care adăugate la factorul sărăcie, îi amplifică efectul.

Familiile cu un singur părinte nu reușesc să facă fața dificultăților economice, în cazul în care tatăl sau mama copilului (mai rar) dispar pur și simplu sau când tatăl refuză să-și recunoască paternitatea. Chiar și în familiile biparentale, o serie de alți factori de stres social pot agrava problema sărăciei și nesiguranței materiale.

Violența domestică este o temă care se regăsește des în discuțiile cu mamele care optează pentru instituționalizarea copiilor lor. Violența îndreptată împotriva femeilor și copiilor are uneori ca urmare directă internarea copiilor într-o instituție, ca de pildă, în cazul violurilor sau a cazurilor evidente de maltratare a copiilor.

Un alt context situațional care generează instituționalizarea și chiar abandonul, este cel legat de copiii rezultați din sarcini nedorite.

În plus, la aceste cazuri se pot adauga copiii abandonați "funcțional" ca urmare a instituționalizării.  În cazul lor, despărțirea îndelugată și lipsa de contact cu familia de proveniență duce la înstrăinarea treptată și retragerea familiei din viața copilului.

Doar o mică majoritate a celor aflați în casele de copii au fost abandonați permanent de părinți sau sunt complet orfani.

  Chiar și în culturile cu o puternică tradiție a îngrijirii minorilor fără părinți de către familia lărgită, majoritatea copiilor din instituții au părinți sau alte rude apropiate care i-ar putea îngriji.

 Una dintre principalele explicații constă în eșecul personalului instituțiilor sau al agențiilor sociale responsabile în selecția copiilor instituționalizați.

 Instituțiile rezidențiale dezvoltă un „efect de atragere” datorită avantajelor imediate pe care le oferă: adăpost, hrană și educație.

  Plasarea copilului în îngrijire rezidențială constituie adesea o strategie de supraviețuire folosită de părinți ca raspuns imediat la disperarea cauzată de sărăcie, fără a lua în calcul consecințele pe termen lung. În cele mai multe cazuri, părinții nu percep (sau nu vor să se gândească la) dezavantajele instituționalizării.

Instituționalizarea este un răspuns complet inadecvat la sărăcie. Nu intervine în nici o formă la nivelul cauzelor, este costisitoare și poate avea efecte devastatoare asupra copiilor asistați pe termen lung. Unul dintre efecte constă tocmai în perpetuarea ciclului dezavantajului și sărăciei.

2.2 Efectele instituționalizării

Instituționalizarea are efecte importante, severe și de durată asupra copiilor, în special copiii instituționalizați de la o vârstă frageda sunt în cel mai mare pericol. Cele mai semnificative efecte sunt acelea legate de lipsa unui atașament corespunzător. Totuși, pe lângă aceasta apare:  întârzieri severe de dezvoltare, copiii care nu ajung la obișnuitele stadii de dezvoltare datorită lipsei de stimulare și afecțiune. Studiile efectuate în țara noastră vizând efectele instituționalizării au constatat existența unui decalaj al nivelului de dezvoltare generală psiho-motrică și socio-afectivă a copilului din instituțiile de ocrotire, față de copiii crescuți în familii.

Neamțu George precizează în Tratatul de Asistență Socială, faptul că dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții. Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi în casa de copii experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulții în care să poată avea încredere și de multe ori chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.

În rândul copiilor instituționalizați pot fi observate cu ușurință dezabilități fizice și de învățare cât și sindromul de deficit de atenție care sunt anorganice, acestea survin atunci când întârzierile severe de dezvoltare nu sunt sesizate și tratate la timp, în cazul bolilor cronice tratate neadecvat, al medicației nepotrivite cât și a lipsei de mișcare fizică. Efecte semnificative sunt și tulburările în sfera socială cum ar fi lipsa de abilități sociale adecvate unei vieți în afara instituțiilor, tinerii care părăsesc instituțiile au deseori probleme în situații simple cum ar fi împărțirea banilor, cumpărături, gătit, folosirea transportului în comun.

De asemenea apar tendințe autistice de la mediu la sever, copilul are un comportament stereotip (mișcarea mâinilor, legănatul), evită contactul fizic și vizual, își creează o lume proprie și trăiește în ea. Aprecierea personală despre valoarea proprie, stima de sine dezvoltată treptat, sunt în general cauze ale mediului deprivant în care au crescut tinerii dezinstituționalizați. Lor le este teamă să lase garda din teama de a nu exprima inadecvare riscând respingerea. O altă problemă rezultă și din faptul că stima de sine tinde să fie rezistentă la schimbare, odată ce a fost stabilită deci nu va mai fii un proces simplu de dezvoltare a unei stime de sine pozitive (la cei care o au deja negativă).

Conform studiilor efectuate, tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. Eul fiecăruia se elaborează în limitele unui sistem instituțional. El resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate.

Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate ale copilului are loc mai ales în familie. Datorită ritmului vieții actuale, comunicarea dintre părinți și copii este serios afectată. Problema se agravează mai mult când vorbim de copiii din instituții, în cazul cărora legătura copil-părinte nu poate fi suplinită în totalitate prin relația cu educatorii. Consecința acestui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendințe agresive și a unor tulburări afectiv-comportamentale.

La aceste dificultăți de ordin psihologic se adaugă etichetarea de către membrii societății ca fiind „din casa de copii”. Tânărul interiorizează stigmatul și se comportă conform așteptărilor denigratorilor. Atât timp cât tânărul se află în fața membrilor unei colectivități, reprezintă o persoană obișnuită, normală, însă informația că este de la casa de copii atrage discreditarea, fiind identificat cu diverse atribute – slăbiciune, handicap afectiv, lipsa de responsabilitate, mergându-se până la ideea de personalitate infracțională înnăscută. În aceste condiții, negativitatea pare dominantă la tinerii postinstituționalizați, care se autoevaluează în urma nereușitelor în termeni de incapacitate, incompetență, imposibilitatea de a depăși un obstacol.

De asemenea, întâlnim frecvent la acești tineri aspirații neconcordante cu capacitățile personale. Frica de a-și depăși condiția, frica de un imaginar stigmat social, neîncrederea în sine, pot conduce la subapreciere. În schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat în care s-au format, fac ca mulți tineri să aspire la un statut social, la o profesie căreia nu-i pot face față.

Știm cu toții că mediul de viață din instituțiile de ocrotire, de tip internat, prin organizare și funcționalitate, este total diferit de mediul familial, deosebirea esențială fiind de ordin psihoafectiv. Dacă într-o familie obișnuită relațiile se bazează pe afectivitate și respect, într-o astfel de instituție relațiile se bazează pe dominare și supunere. Ceea ce știe copilul din instituția de ocrotire nu se potrivește cu ceea ce se cere în școală sau societate, de aici derivând posibilitatea apariției unei crize de personalitate la copilul sau adolescentul din instituția de tip internat.

Cu toate schimbările care s-au făcut după 1993/1994, sindromul de instituționalizare rămâne una dintre problemele nerezolvate ale instituțiilor de ocrotire socială. Acesta presupune cumularea efectelor negative la nivelul tuturor componentelor personalității, care apar ca urmare a menținerii individului, pe un interval de timp îndelungat, într-o instituție cu circuit închis

Sindromul de instituționalizare se instalează în urma manifestării unor simptome specifice:

complexul de proveniență și/sau refuzul familiei;

sindromul de privare familială;

sindromul de copil maltratat;

avitaminoză afectivă;

nevroză de abandon;

șocul de instituționalizare determinat de schimbarea bruscă a mediului, relațiilor, regimului de viață;

traumatismul de internare;

retardarea de instituționalizare ce include încetinirea dezvoltării psihice, întârzierea formării deprinderilor de autoservire, degradarea comportamentelor interpersonale.

Toate aceste simptome specifice derivă din fenomenul de inadaptare la mediul instituției de tip internat și conduc spre tulburările de comportament (conduitele care depășesc granițele de toleranță, încălându-se normele sociale acceptate în rândul comunității respective). Datorită fenomenului de frustrare prin care trece copilul instituționalizat pot să se instaleze și alte tulburări asociate (tulburări de dezvoltare, tulburări de limbaj, întârziere în dezvoltarea psihomotrică, tulburări de învățare, tulburări de personalitate etc.) .

2.3 Impactul instituționalizării asupra copiilor

Dezvoltarea întârziată a copiilor instituționalizați trebuie înțeleasă nu ca o reacție la separarea de părinți, ci ca un efect al mediului nestimulativ, în special al lipsei oportunităților de interacțiune spontană și afectuoasă cu adulții.

Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui sau a unui substitut al acestuia, ci și incapacitatea minorului de a trăi – în casa de copii – experiența unor relații călduroase, apropiate și de durată cu adulți în care să poată avea încredere și – de multe ori – chiar cu prieteni de aceeași vârstă. Faza de detașare din evoluția răspunsului la pierdere se poate transforma într-o reacție defensivă cronică și poate duce, pe termen lung, la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate și intime. Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normală fizică și psihologică.

CAPITOLUL III

ABUZUL ASUPRA COPILULUI INSTITUTIONALIZAT

Abuzul asupra copiilor este reprezentat de orice formă de violență fizică sau emoțională la care sunt supuși sau expuși copii. În România, Legea 272/2004 privind protecția copiilor încearcă să clarifice aceste aspecte și să ofere suportul legal pentru a identifica cazurile de abuz. Departe de a fi perfectă oferă un cadru care poate fi folosit stoparea comportamentelor abuzatoare asupra copiilor. O dezvoltare a legii ar trebui să permită evoluția de la acțiuni reactive în caz de abuz către acțiuni preventive care să evite apariția abuzurilor asupra copiilor. Conform acestei legi instituțiile statului sunt obligate să prevină și să protejeze copiii de orice act de violență, abuz fizic, psihic sau sexual împotriva lor. Legea interzice orice fel de pedeapsă fizică sau umilitoare, acasă sau într-o instituție care ar trebui să se ocupe de protejarea sau educația copiilor. Plângerile și sesizările cu privire la abuzuri împotriva copiilor pot fi depuse atât de către copil cât și de către oricare persoană din apropierea copilului care observă semnele unor abuzuri asupra acestora. Săvârșirea abuzului implică acțiunea voluntară a abuzatorului, care periclitează existența și dezvoltarea copilului, indiferent de existența unui posibil consimțământ al copilului. Există diverse tipuri de abuz: fizic (orice formă de pedeapsă corporală, imobilizarea fizică, reducerea alimentației), emoțional (rejectarea, intimidarea verbală prin diverse amenințări, abuzul verbal prin adresarea unor injurii sau cuvinte umilitoare, izolarea, interzicerea contactului cu propria familie etc.), sexual (act sexual cu copii, implicarea copiilor în producția, răspândirea, distribuirea unor materiale pornografice, expunerea organelor sexuale ale copiilor în scopuri sexuale, prezentarea unor materiale pornografice copiilor, realizarea unor acte sexuale în prezența copiilor). Aceste forme de abuz pot fi asociate și cu neglijarea copilului sau cu diverse forme de exploatare a acestuia. Abuzul se referă la orice formă de violența intenționată împotriva copilului sau orice tratament dăunător care nu implică întotdeauna violentă.Studiile în domeniu au relevat consecințele pe termen lung ale abuzului asupra copiilor, concretizate în manifestări violente sau antisociale ale acestora în perioada vieții de adult și riscul reproducerii acestor comportamente violente.

3.1 Tipuri de abuz

Categoria 1: abuzurile propriu-zise

Prin abuz asupra copilului se înțelege „orice acțiune voluntară a unei persoane care se afla într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viața, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului” . Abuzul asupra copilului presupune existența unor relații prin care abuzatorul deține controlul sau poate influența/manipula acțiunile copilului și, în contextul realizării acestor relații, pune în pericol, în mod voit și conștient, integritatea, dezvoltarea, sănătatea sau viața copilului.

Abuzul fizic (denumit și violență fizică

Constă în atingeri sau contacte fizice dureroase ne-accidentale, inclusiv în intimidarea fizică îndreptată asupra copilului (de exemplu gestul cuiva de a ridica mâna asupra unui copil). Abuzul fizic este reprezentat de acele traume fizice (care pot sa varieze în intensitate de la mici vânătăi la fracturi sau chiar moartea minorului) ca rezultat al înțepării, pălmuirii, lovirii, mușcării, scuturării, îmbrâncirii, aruncării, sufocării, lovirii (cu mâna, cu piciorul sau alt obiect contondent), arderii, legării, încătușării, sechestrării, cauzate de din partea persoanei abuzatoare; aceste traume sunt considerate abuz indiferent dacă persoana abuzatoare a intenționat să rănească copilul sau nu. Fapta unei persoane adulte de a asista fără să intervină la aplicarea violenței sau de încuraja aplicarea violenței asupra copiilor pe care îi are în îngrijire, violență aplicată de către alți minori (ca de exemplu frații mai mari ce lovesc frații mai mici sau colegii mari din colectivitate ce lovesc pe colegii mai mici) este de asemenea considerată o formă de abuz fizic. Violența în familie este definită de Legea nr. 217/2003 (bibliografia) actualizată și se referă la violența îndreptată împotriva oricărui membru al familiei.

Violența în scop educativ

O problemă deosebit de importantă este legată de violența exercitată de părinți sau educatori cu scop așa-zis educativ, care, în conformitate cu prevederile Legii 272/2004 este interzisă. Textul Legii 272/2004 interzice în mod explicit aplicarea oricăror pedepse fizice precum și privarea copilului de drepturi care îi pot pune în pericol viața și dezvoltarea, oriunde și în orice context se află copilul. Articolul stabilește dreptul copilului de a-i fi respectată demnitatea și integritatea ca persoană, de a fi protejat împotriva oricăror forme de abuz fizic sau alte acte care îl pot pune în pericol în familie (naturală sau substitutivă) sau în orice instituție în care se află copilul (creșă, grădiniță, școala, centru de plasament etc.). Chiar dacă unele pedepse fizice sunt apreciate ca fiind ușoare, efectele emoționale pe care acestea le pot produce pot fi pătrunzătoare și de durată, astfel încât nu se poate recomanda o soluție a pedepselor corporale ,,ușoare și acceptate“ (citat din manualul de implementare al legii 272/2004)

Abuzul sexual (denumit și violență sexuală)

Constă în comentarii jignitoare la adresa copilului, hărțuirea sexuală, atingeri sau aluzii neplăcute, diverse injurii, propuneri indecente, atingerea sau mângâierea organelor genitale ale copilului, penetrearea sexului sau anusului copilului, expunerea organelor sexuale ale abuzatorului în fața copilului, obligarea sau încurajarea copilului să mângâie organele sexuale ale abuzatorului, obligarea minorului de a viziona materiale care conțin pornografie; forțarea minorilor sub 18 ani să aibă contacte sexuale cu alte persoane indiferent dacă este vorba de alți minori sau de adulți sau mutilarea organelor genitale ale copiilor . Câteva categorii de abuz sexual sunt: violul (actul sexual împotriva voinței copilului), pedofilia (atracția sexuală a unui adult față de copii) și respectiv incestul (legătura sexuală între părinți și copii sau între frați și surori). Codul Penal definește actele de violență sexuală care constituie infracțiuni și sunt pedepsite ca atare, respectiv violul (art. 218 CP), agresiunea sexuală (art. 219 CP), actul sexual cu un minor (art. 220 CP), racolarea minorilor în scopuri sexuale (art. 222 CP), corupția sexuală (art. 221 CP), și incestul (art. 377 CP). Abuzurile sexuale sunt prevăzute și de către Convenția de la Lazanrote (art. 23 – Acostarea copiilor în scopuri sexuale, art. 22 – Coruperea copiilor, art. 18 – Abuzuri sexuale).

Abuzul emoțional (denumit și abuz psihologic sau violență psihologică)

Se poate manifesta prin injurii, proferarea de amenințări, intimidări, uciderea sau maltratarea animalelor domestice preferate ale copilului, insulte, poreclire, izolare, ignorare, respingere, indiferență, folosirea de apelative sau etichetări denigratoare, etc. Amenințarea cu violența fizică este de asemenea un abuz psihologic. Violenta fizică, verbală sau denigrarea îndreptată asupra altui membru al familiei precum și violenta fizică sau asupra animalului de companie al copilului sau distrugerea jucăriilor acestuia cu intenția de a îi crea acestuia o suferință, sunt și ele forme de manifestare a abuzului emoțional. În majoritatea cazurilor abuzul emoțional însoțește formele de abuz fizic. Copilul simte că nu este iubit, apreciat sau respectat. Un caz particular de abuz emoțional este abuzul alienator;

Abuzul alienator

Reprezintă înstrăinarea copilului de persoanele, animalele sau lucrurile de care s-a atașat emoțional. Interzicerea de către persoana abuzatoare a accesului minorului la persoanele, animale sau lucrurile respective sau a legăturilor emoționale pe care acesta ar fi normal să aibă cu anumite persoane semnificative din viața acestuia. Un caz special este fenomenul alienării părintești în care persoana abuzatoare denigrează pe o altă persoană (persoana țintă) în fața minorului. Alienatorul are are așteptări nerealiste de la copil pretinzându-i să coopereze la campania de denigrare împotriva persoanelor țintă. El condiționează minorului îngrijirea sau oferirea de afectivitate în funcție de comportamentul pe care îl pretinde de la copil cu privire de persoanele țintă. Astfel alienatorul își "retrage" afecțiunea pentru copil atunci când acesta nu participă la campania de denigrare persoanelor țintă respectiv "recompensează" copilul atunci când acesta acceptă să participe la campania de denigrare. Cazuri particulare de abuz alienator sunt reprezentate de nerespectarea de către părintele custodian a programului de legături personale decis de către instanță sau răpirea internațională de minori (scoaterea ilegală din țară a minorului). Partea vizibilă a abuzului de tip alienator care se manifestă prin nerespectarea programului de legături personale este pedepsită de lege .

Abuzul verbal (denumit și violență verbală)

Reprezintă o formă de abuz emoțional și respectiv de tratament umilitor în care adulți sau grupuri de copii și adulți folosesc cu privire la minor apelative care îl desconsideră și care îl umilesc. Conform legii 272/2004 „Sunt interzise tratamentele umilitoare, poreclele, catalogările privarea de hrană etc. Prin urmare, în familie și în toate instituțiile publice și private care au în îngrijire copii sunt interzise pedepsele corporale și tratamentele umilitoare. Înjurăturile la adresa copilului sau folosirea unui limbaj obscen la adresa lui reprezintă, de asemenea, tot forme de violență verbală și sunt extrem de dăunător, putând lăsa traume psihice asupra copilului.

Abuzul de substanțe periculoase

Acest tip de abuz apare datorită de expunerii copilului nenăscut (sau a sugarului care este alăptat la sân) la factori risc din cauza faptului ca mama consumă substanțe ilegale care pot cauza traume fătului (respectiv sugarului). Obligării minorului acestuia de a bea băuturi alcoolice sau de a înghiți tranchilizante pentru a obține calmul ori somnul copilului se încadrează de asemenea în această categorie. Folosirea de către părinte sau persoana care îngrijește copii de substanțe care afectează abilitatea respectivei persoane de a se îngriji de copil. De asemenea producerea de alcool, droguri sau alte substanțe psihotrope în prezenta copilului, vânzarea sau distribuirea gratuită către un minor de alcool, droguri, sau alte substanțe psihotrope, încurajarea minorilor de a consuma alcool, tutun, droguri, substanțe psihotrope sau a altor substanțe pseudo-psihotrope. Obligarea copilului sa trăiască într-un mediu toxic sau care îl obligă pe acesta să fumeze pasiv. Orice comportamente din partea vreunui adult care încurajată consumul de alcool, produse de tutun, droguri sau alte substanțe psihotrope sau pseudo-droguri în rândul minorilor. Vânzarea de țigări către minori.

3.2 Diferența dintre abuz și violență

În ceea ce privește natura violentei în literatura de specialitate, în trecut se făcea distincție între violență și abuz. Oponenții criminalizării violenței intrafamiliale tind să folosească termenul de abuz al soțului/soției pentru a minimaliza și restrânge incidentul violent la nivelul relațiilor familiale. În același timp, definițiile folosite în textele de lege tind să folosească termenul de violență intrafamilială pentru a putea înscrie acest tip de comportament în rândul compartimentelor cu răspundere penală. Din perspectivă legală, în România ca și în majoritatea țărilor dezvoltate, termenii de abuz și de violență sunt sinonimi.

Comunicarea si confidentialitatea in caz de neglijenta si abuz

Cel mai bun lucru pe care il puteti face este sa ii promiteti copilului sa il ajutati pe el si pe familia lui, indiferent de ce va va spune. Nu promiteti niciodata ca nu veti dezvalui sau nu veti transmite mai departe informatiile oferite de copil.

In situatii de abuz si neglijare, este important sa acordati atentie comunicarii cu copilul si sa va folositi abilitatile de comunicare interpersonala. Situatia este dificila, deoarece copilul nu mai are incredere in adulti. Consecintele acestei increderi distruse pot fi frica, nelinistea, rusinea si vina. Copilul poate incerca sa se protejeze si, deseori, sa isi protejeze intreaga familie, in special in cazul unui abuz comis de un membru al familiei.. In timpul comunicarii cu un copil neglijat sau abuzat, este important sa aratam consideratie fata de parintii acestuia, in pofida a ceea ce s-a intamplat, deoarece copilul este atasat de ei. Poate fi de ajutor pentru copil daca mentionam ca parintii lui vor ce e mai bun pentru el, dar, pentru moment, nu sunt capabili sa ii ofere aceasta. Pentru stima de sine a parintilor, pentru binele copiilor si loialitatea lor fata de parinti si pentru cooperarea viitoare a parintilor cu personalul specializat, este important ca parintii sa isi pastreze pe cat posibil demnitatea. Abuzul comis de un adult din afara retelei familiale este, la randul lui, foarte grav, insa experienta traita si consecintele acesteia pot fi tratate intr-un mod diferit, deoarece reteaua familiala ii poate acorda sprijin copilului pentru a trece peste situatia respectiva.

E, de asemenea, important sa creati un mediu deschis, bazat pe incredere si siguranta. Deseori, copilul poate sa regrete ca i-a informat pe altii despre situatia lui si ca si-a dezvaluit secretul, ceea ce poate avea implicatii majore pentru familie, de exemplu. Copilul fie se teme de aceste consecinte, fie a fost amenintat si ii este frica sa nu fie pedepsit. Cel mai bun lucru pe care il poate face asistentul social este sa ii promita copilului ca il va ajuta pe el si familia lui, indiferent de ceea ce va spune. Niciodata nu trebuie sa promita ca nu va dezvalui sau nu va transmite mai departe informatiile oferite de copil. Nu trebuie sa uitam ca, odata ce copilul a dezvaluit abuzul sau neglijarea, inseamna ca situatia poate fi remediata. Aceasta este o usurare pentru copil, intrucat poate face fata sentimentelor de neliniste, frica, singuratate.

Interlocutorul copilului trebuie sa se exprime concret, dandu-i acestuia posibilitatea de a exterioriza ce simte si cum isi vede propria situatie, precum si prilejul de a-si cunoaste interlocutorul si motivul pentru care se afla acolo. Obiectivul este reducerea sentimentelor de neliniste si frica ale copilului in legatura cu ce se va intampla. Copilul poate fi ingrijorat ca vor afla si altii ce povesteste si se poate intreba ce vor crede si cum vor reactiona ei. E posibil sa-i fie si teama de consecintele implicarii unei persoane straine..

Daca va aflati intr-o asemenea postura , spuneti-i direct ca intelegeti prin ce a trecut. Puteti face asta in termeni mai generali, spunand ca este greu pentru un copil sa treaca prin situatii in care nu sunt protejati. Incercati sa diminuati sentimentele de insecuritate, neliniste si ingrijorare ale copilului.

Atitudinea dumneavoastra este foarte importanta. Copilul are nevoie de sprijin. Aveti incredere in informatiile pe care le veti primi si in orientarea pe care i-o puteti oferi. Cand copilul are curajul de a comunica o astfel de situatie, trebuie sa fiti deschis si sa ascultati. NU utilizati intrebari si observatii cum ar fi: „Sigur spui adevarul? Poate ai inteles gresit? Poate tu ai fost de vina, nu ai fost cuminte? De ce nu ai spus mai devreme?”. Asemenea comentarii il pot determina pe copil sa nu se simta in siguranta sau chiar sa nege ce s-a intamplat.

Exemplele de mai jos ilustreaza modul in care puteti comunica concret cu copilul. Este important sa nu ii spuneti nimic copilului din ceea ce nu vreti sa auda parintii

“Cred ca ti-a fost urat cand te-ai trezit si nu era nimeni acasa. Adultii nu trebuie sa lase copiii singuri in timpul noptii.” “Stiu o fata de varsta ta, care nu a povestit nimanui ca mama ei era foarte bolnava. Cand nu avea haine curate de imbracat, fata spunea ca e bolnava si nu mai mergea la scoala.” “Cunosc multi copii in situatia ta. Ei nu povestesc nimanui ca sunt batuti acasa.”

Un copil nu vede intotdeauna un asistent social ca pe un sprijin, ci, dimpotriva, mai mult ca pe o amenintare. Din acest motiv este important sa ii dati posibilitatea copilului sa afle cine sunteti si ce puteti face, prin mentionarea acestor lucruri.

Literatura de specialitate definește abuzul instituțional ca fiind cel prin care unele autoritatea, r medicale, scoli operează in moduri discriminatorii sau nu respecta drepturile copilului.

In acord cu C. Soitu, constatările, comentările si relatările despre abuzul fizic, psihoemotional sau sexual asupra copiilor din centrele de plasament sunt numeroase si ele nu prezintă doar cazuri izolate. Teama de sifonare a imaginii instituției, nevoia de stabilitate, precum si lipsa de acces la consiliere si asistenta de specialitate (psihologica, juridica) a copiilor abuzați face ca, de cele mai multe ori, aceste abuzuri sa ramana necunoscute, nereprezentate sau neraportate si, implicit nepedepsite. Aceste abuzuri din centrele de plasament sunt provocate si savarsite deopotrivă de membrii personalului de îngrijire si de copiii mai mari, copii ce au fost la rândul lor, victime ale abuzului. Dincolo de cazurile extreme de abuz fizic sau sexual, tot in cadrul abuzului instituțional

–cel emoțional – , se înscrie depravarea copilului de afecțiune sau confort psihoafectiv. Abuzarea copilului de către alți copii reprezintă o forma de abuz. pasiv din partea personalului de îngrijire, care nu iau nici o atitudine in aceasta direcție.( Soitu in Miftode, 2002, p 245).

De asemenea, literatura de specialitate mai arata ca violenta fizica nu apare brusc, ci ca urmare a unei treceri treptate prin alte forme de violenta verbala si agresivitate fizica. Astefel, adultii abuzivi manifesta mai putine comportamente pozitive si mai multe negative. In plus , atitudinea lor este imprevizibila si mai puțin dependenta de comportamentul copiilor. Răspunsul adultului poate sa nu facă distincție intre o gresala si o sarcina bine îndeplinita.

Adesea, abuzul verbal insoteste formele fizice de violenta, dar si singure cuvintele pot avea puternice conotați sau efecte negative. Unii autori ( Schaefer) a cerut unui grup de parintii si unuia de psihiatri si psihologi sa grupeze si sa ierarhizeze diferite manifestări verbale frecvent considerate abuzive. Astfel, s-a ajuns la ierarhizarea a 10 categorii de abuz verbal pe care acestea le-am considerat ,, niciodată acceptabile”, după cum urmează:

CAPITOLUL IV

IMPORTANȚA RELAȚIILOR DE AFECTIVITATE

4.1. Conceptual de atașament

Afectivitatea Este o component fundamentală a psihicului uman, la fel de prezentă în comportamentul și activitatea noastră cotidiană ca și cogniția. Nu întâmplător, analiza psihologică s-a învârtit întotdeauna în jurul relației rațiune-emoție, cu exagerările cunoscute , în direcția supraestimării rațiunii și subestimării afectivității sau în direcția supraestimării rolului trăirilor emoționale și subestimării rolului rațiunii.

Deși considerată, oarecum reductiv, ca o teorie socioemoțională, teoria atașamentului este o teorie developmentalistă, dinamic structurală, care permite importante predicții neliniare și neevidente ale adaptărilor successive. În viziunea lui Stroufe, Egeland, Carlson si Collins, dezvoltarea neliniară a individului se realizează după principiile: integrare, autoorganizare, diferențiere.

Atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătații mentale.

Diferite definiții ne spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o persoană cu care interacționează. Comportamental, se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figură de atașament, în momentele de dificultate. Există numeroase definiții și perspective asupra atașamentului. Astfel, se spune că atașamentul este o relație afectivă între două persoane, care învinge timpul și distanța.

După Field, atașamentul este relația ce se creează și se dezvoltă între două sau mai multe organisme în momentul în care sistemele lor fiziologice și comportamentale intră în raport de afinitate și rezonanță reciprocă.

4.1.1. Este atașamentul înnăscut sau învățat?

Bowlby, etolog și psihanalist, a dezvoltat conceptul de atașament cu referire la relația afectivă primară dintre copil și îngrijitor ( de regulă mama, dar poate fi și tatăl, bunica). Privind atașamentul dintr-o perspectivă evoluționistă, el subliniază bazele biologice ale acestuia, având scopul de a asigura supraviețuirea noii ființe. Dată fiind perioada lungă a copilăriei la specia umană, pentru a proteja vulnerabilitatea copilului, mama și copilul au o tendință înăscută de a se apropia unul de celălalt.

Atașamentul este un sistem dual, de dragoste reciprocă, dintre cei doi. Bowlby spune că ființa umană este dotată biologic cu anumite tipare comportamentale care sunt activate de mediu. Este vorba în special despre contactul fizic cu copilul, luarea în brațe a acestuia, mângăiatul, legănatul lui, toate apropierile fizice care servesc liniștirii, calmării acestuia. Apropierea fizică de copilul mic, caracteristicile vorbirii adultului, toate par a dovedi faptul că aceste comportamente sunt ereditare. Plânsul copilului îl mobilizează pe adult, iar zâmbetul îl face pe acesta să se simtă fericit, răsplătit și capabil să considere copilul ca pe o persoană și o personalitate demnă de respect.

Mai târziu, copilul, și apoi individual, va fi capabil să dezvolte astfel de legături afective strânse și cu alți membrii ai grupului social din care face parte. Atașamentul pune bazele socializării copilului și ale sănătații lui mentale.

Atașamentul îi permite copilului să își formeze un model al lumii, al figurii de atașament și al relației lui cu ea, al lui însuși și al respectului de sine. Dacă e un atașament sănătos, securizat copilul iși va achiziționa autonomia și competența, pe fundalul încrederii în sine. Atașamentul insecurizat va fi o neșansă pentru copil și va conduce la dezvoltarea unei personalității necontrolate.

Atașamentul constituie baza pentru toate relațiile ulterioare și un puternic predictor pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului și adultului.

Calitatea atașamentului depinde de calitatea interacțiunii celor doi, a plăcerii pe care o au fiind împreună, a sensibilității și ajustărilor pe care le fac fizic și psihic, în interacțiunea lor. Este evident că aceste aspecte interacționale depind de calitățile parentale și de cele ale copilului.

Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înțelegerii corecte a procesului de dezvoltare psiho- socială normală a personalității în general și a copiilor în special.

Atașamentul reprezintă un sistem de organizare de bază, a cărui dezvoltare condiționează și este fundamentul sănătății mentale. Diferite definiții ne spun că atașamentul este o legătură afectivă stabilă pe care copilul o poate stabili cu o persoană cu care interacționează. Comportamental, se manifestă prin căutarea proximității și a contactului cu persoana numită figură de atașament, în momentele de dificultate.

4.2. Relațiile de atașament ca bază a existenței umane

Noi, oamenii, suntem ființe care trăiesc în grupuri. Trăim, supraviețuim, prosperăm în grupuri sau ne prabușim în ele. Ne naștem într-un grup de oameni și creștem în el. Suntem trup și suflet și cu toate simțurile, specialiști în a ne păstra și modela viața în grupuri umane. Noi suntem dependeți de mamă în al cărei corp creștem, de dragostea și grija ei atunci cand îi părăsim uterul. Depindem de comunitatea de oameni în mijlocul căreia ne-am născut. În ceea ce privește bazele dezvoltării sufletești a unui om, lumea noastră modernă nu se schimbă prea mult. Psihicul nostru fruncționează ca în preistorie. Copilul nou-născut trebuie să se orienteze cu toate simțurile și puterile sale spre mama. Ea stă în centrul vieții sale care abia începe. Mama este sursa dezvoltării sale fizice, emoționale și spirtuale. Pentru copil, ea este persoana cea mai importantă, prin urmare cercetătorii afirmă că : rădăcinile problemelor psihice sunt, în primul rând, tulburări de atașament între mamă și copil. De cele mai multe ori, tulburările de atașament dintre copil și tată sunt complementare.

În natură, atașamentul este un principiu universal. Ființele care supraviețuiesc împreună sunt raportate unele la altele prin forțe de atașament. Există diferite forme prin care apare un atașament: acesta poate fi prin contact direct la nivelul pielii, al corpului; prin procesele percepției, adica prin miros, gust, văz, auz, prin sentimente cum ar fi dragostea sau frica, prin gânduri, amintiri, prin limbaj.

Atașamentul față de mamă este forma fundamentală de atașament la noi oamenii. Contactul corporal direct, mirosul ei, gustul specific al laptelui ei îi transmit copilului cea mai mare siguranță, că mama sa este acolo. Chiar și contactul vizual, ochi în ochi, are o importanță fundamentală pentru confirmarea atașamentului. Auzirea vocii mamei, întelegerea cuvintelor ei consolidează acest proces de adaptare reciprocă. Atașamentele interumane sunt extraordinar de emoționale. Nu este vorba că celălalt este aici, ci cum este aici, dacă este aici cu toate sentimentele, mai ales cu dragostea sa. Toate sentimenetele umane de bază esențiale își au originea în atasament: frica, dragostea, furia, tristețea, vina, rușinea. Un aspect esențial al atașamentului este schimbul de sentimente. Prin sentimentele pe care le împărtășesc între ei, oamenii reacționeaza față de ceilalți și devin dependenți sufletește de ceilalți.

Ceea ce simte un om devine important și pentru celălalt. Oamenii legați emoțional între ei se pot transpune reciproc in situația celorlalți.

Un alt aspect foarte important este faptul că procesele de gândire influențează atașamentul. O mare parte a tuturor gândurilor pe care și le fac oamenii se învârt în jurul atașamentelor pe care le nutresc față de părinți, de copii, de parteneri, de prieteni, de colegii de muncă..

4.3. Psihogeneza emoționalității

Perspectivele psihologiei educației se corelează cu cele ale psihologiei stadial-genetice, cu ale psihologiei personalității. Prezentăm câteva puncte de vedere, complementare în esența lor, care pot oferii o perspectivă epistemologic-evolutivă interesantă pentru practicile educaționale moderne.

a). O primă contribuție la surprinderea dinamicii, evoluției emoțional-afectivității o aduce J. Piaget, care identifică patru mari stadii ale dezvoltării specifice:

stadiul egocentric impersonal, caracterizat prin afectivitate nediferențiată, nestructurtă, subiectul fiind conștient doar de propriile senzații și acțiuni;

stadiul heteronom, definit printr-o afectivitate influențată de autoritatea părinților, de dependența copiiilor față de aceștia;

stadiul interpersonal, particularizat printr-o investire masivă a afectului în prieteni de aceeași vârstă sau mai mari, starea emoțional-afectivă fiind influențată de aceste interrelații, de prezența relației heteronome copil-adult;

stadiul autonom, specific adolescenței, prin investiri masive în idealuri, valori, viitor. Pentru unele modele culturale, se păstrează înca autoritatea adultului.

b). Într-o perspectivă mai largă, psihologul francez H. Dupont reia concepția lui Piaget și îi adaugă două substadii, configurând o stadialitate proprie dezvoltării emoțional-afective. Astfel se evidențiază:

stadiul egocentric- impersonal (0-4/5 ani) : elementele afectivității se rezumă la căutarea și orientarea copilului spre stimuli agreabili, cu evitarea dezagreabilului, cu manifestări de mulțumire în situații de confort;

stadiul heteronom (4/5- 6/7 ani ) : lumea copilului este dominată de adult, de părinți, manifestă sentimente de frică, supărare, bucurie, tristețe, începe să diferențieze binele de rău, percepe lauda sau pedeapsa, aici un rol important îl are adultul, nu își controlează impulsurile;

stadiul interpersonal (6/7- 14/15 ani ) :relațiile sunt concentrate pe anturaj, la această vârstă, copiii cer încă supraveghere continuă, protecția, deși se descurcă și singuri. Sunt sociabili, nu disting punctul lor de vedere de cel al altora, deși manifestă o capacitate bună de diferențiere, încep să interpreteze realitatea, apar conflicte , tensiunea și opoziția de interese, încep să discute cu ei înșiși, dar iau în considerare și punctul de vedere al celuilalt, investesc sentimente în celălalt, cooperează cu acesta, manifestă reciprocitate, dar și autonomie, simte coeziunea grupului etc.;

stadiul psihologic personal ( 14/15 ani – adolescență) : adolescentul gândește abstract, manifestă putere de reflecție, se maturizează, se adaptează la situații, rezolvă conflicte, gândește asupra sentimentelor și acțiunilor sale, analizează, proiectează, evaluează stadardele grupului, realizează filtraje afective;

stadiul autonom (tinerețea) : caracterizat prin investire afectivă în propria persoană, în idealuri, valori, abstracțiuni, se consideră stăpân pe sine, este conștient de presiunea exercitată asupra sa de societate;

stadiul de integritate ( tinerețe- vârstă adultă) se evidențiază o anumită concepție filozofică și etică despre viață, individul manifestă conduite bazate pe principii, probează sentimentul autorealizării etc.

Toate acestea ne arată că emoționalitatea nu expulează conștiința, în evoluția sa, subiectul nu asistă pasiv la astfel de transformări. Emoția devine astfel veritabilul act al nașterii unei stări de conștiință, iar explorarea gândirii poate inaugura, prin emoții cruciale, nașterea conștiintei reflexive și speculative.

c). Cercetări noi vorbesc de o evoluție marcată în special de primele etape ale dezvoltării copilului. Un profil psihogenetic al primelor expresii/ trăiri emoționale arată astfel:

0-2 luni: apar primele emoții, numite emoții primare care însoțesc sau facilitează stările elementare de concentrare/ focalizare mentală, exprimând tensiunile corporale;

3-4 luni: apar emoțiile secundare, legate de activitatea psihologică, facilitatoare pentru activități mentale de tip senzoriomotor, pentru stări de atenționalitate, activități corporale și primele forme de surâs;

6-7 luni: apar emoțiile terțiare, numite emoții de relaxare facilitatoare pentru trăirea satisfacțiilor și relaxare coroporală, generatoare de stări de intimitate, de relații de atașament față de alte persoane, așa numitul, râs de relaxare.

Pentru etapele școlarității mici și mijloci sunt de reținut:

La vârsta de 5 -7 ani: afectivitatea este relativ instabilă; apar unele tendințe de pendulare între contactare ( rețea socială) și izolare, dominare și supunere, impulsivitate și autocontrol; sunt prezente organizarea și afirmarea, cu extensia imaginii Eului; respectul autorității morale, incipiente capacități intuitive, anticipative; apar procese de comunicare socială a emoțiilor;

La vârsta de 7/8- 10/11 ani : se manifestă un declin al autorității afective; apare minciuna, debutează dubla moralitate, se simte căutarea identității afective, Eului afectiv, ca factor rațional/raționalizator, nuanțarea judecății morale se face în funcție de intenții, de reciprocitate, de sentimentul echității, se condamnă vina, trădarea, conștiința acționează ca realism moral, apare capacitatea de asumare a răspunderii propriilor greșeli, acceptarea mustrărilor; judecățile evaluative afective devin rezonabile; individul își domină agresivitatea; rezolvă problemele prin schimb de opinii; își domină plânsul, dar nu tristețea; se simte ofensat de critica nedreaptă; inventează scuze pentru a scăpa de pedepse; apar unele crize de furie; se teme de întuneric, de hoți de oameni agresivi, violenți;

La vârsta de 11/12- 14/15 ani: se manifestă afirmarea de sine prin efectele vestimentare; apare tendința de negare; se observă capacitatea crescută de investigații legate de sine, ambivalența afectivă față de părinți, dorința de autonomie, dar și nevoia de afecțiune, de tandrețe; e vizibilă atracția afectivă spre lumea părinților și mediul familial al bunicilor; apar crizele de conștiință, în special prin negarea restricțiilor fără justificare;

d). Unii cercatători japonezi vorbesc de șase stadii ale dezvolării emoționale în primii ani ai dezvoltări, modelul definiri fiind expresivitatea:

până la o lună – expresi viguroase la stimuli neplăcuți;

1-2 luni – expresii rigide la stimuli plăcuți;

3-6 luni – expresii viguroase la activități plăcute;

6/7 luni – expresii relaxate la stimuli plăcuți;

1 an – expresii viguroase la relaxare, încântare, surpriză, valori interiorizabile;

2 ani – expresii autoformate la stimuli viguroși.

Capacitatea unui om de a stabili legături și nevoia sa fundamentală de atașare conduc spre un comportament de atașare corespunzător. Comportamentul de atașare a omului stimulează afecțiunea reciprocă dintre doi oameni și o conservă. El este activat atunci când distanța dintre persoanele legate între ele este prea mare, se anunță o despărțire sau există pericolul ca unul dintre ei sa fie pierdut pentru celălalt. În opinia lui Mary Ainsworth o mamă sensibilă este capabilă să perceapă cu mare atenție și neîntârziat semnalele copilului; să interpreteze corect semnalele din perspectiva sugarului și să știe dacă de exemplu, plânsul înseamna foame, indispunere , durere sau plictiseală; să reacționeze potrivit la semnalele copilului etc.

4.4.Reacții la despărțiri

Faptul că fenomenul atașamentului există cu adevărat se deovedește în modul cel mai clar atunci când procesul de atașament este întrerupt sau stagnează. Atâta timp cât ne simțim în legătură, acest lucru ni se pare firesc. Abia atunci când pierdem o legătura observăm cine și ce ne lipseste. Într-o secundă simțim o violentă agitație interioară.

Capacitatea unui om de a stabili legături și nevoia sa fundamentală de atașare conduc spre un comportament de atașare corespunzător. Comportamentul de atașare a omului stimulează afecțiunea reciprocă dintre doi oameni și o conservă. El este activat atunci când distanța dintre persoanele legate între ele este prea mare, se anunță o despărțire sau există pericolul ca unul dintre ei sa fie pierdut pentru celălalt. În opinia lui Mary Ainsworth o mamă sensibilă este capabilă să perceapă cu mare atenție și neîntârziat semnalele copilului; să interpreteze corect semnalele din perspectiva sugarului și să știe dacă de exemplu, plânsul înseamna foame, indispunere , durere sau plictiseală; să reacționeze potrivit la semnalele copilului etc.

La copii mici, despărțirile duc direct la o reacție de stres și la frica de a fi părăsiți. Imediat ei încep să fie neliniștiți, plâng și protestează atunci când mama lor iese din câmpul lor vizial. Într-un caz normal, acest comportament declanșează în mamă impulsul de a se dedica din nou copilului. Apropierea vizuală, contactul fizic sau cuvintele liniștitoare potolesc sentimentul de frică al copilului. O mamă cu structuri de atașament intacte este neliniștită atunci când își lasă singur copilul dependent.

Acesta este motivul pentru care ceea ce vor cel mai mult să evite este o despărțire mai lungă de mama lor. Despărțirile aduc în copii cea mai mare excitare emoțională. Un copil care este lăsat sigur parcurge diferite stadii ale sentimentelor. Apariția acestor sentimente la un copil care a fost despărțit de mama lui a fost urmarită mereu de către John Bowlby.

Frica și panica: frica este pentru copil sentimentul primar dupa o despărțire și pierderea amenințătoare a atașamentului față de mamă. De aceea el plânge și strigă, în speranța de a-și recăpăta astfel mama. Este o frică profundă, abisală, care seamănă cu frica de moarte, cea pe care o simte copilul lăsat singur.

Furie și supărare: a doua reacție a copilului la o despărțire este protestul împotriva lăsării singur. Furia și supărarea conferă cererii sale ca mama să se întoarcă, iar dacă mama nu se întoarce, acest protest este zadarnic și după un anumit timp înceteaza de la sine.

Disperare și apatie: în cea de a treia fază, copilul este epuizat din cauza eforturilor de a recăpăta contactul cu mama lui. Se văicărește și scâncește până când, în durerea sa provocată de despărțire, în cele din urmă se retrage în sine. Apoi reacționează tot mai puțin la lumea din jur. În această situație, pericolul stingerii voinței de a trăi este mare. Copilul se află într-o stare de depresie profundă.

Ca mecanism de supraviețuire de cele mai multe ori urmează o deplasare a durerii sufletești în corp, durerea sufletească este împinsă în corp, tensiunea sufletească trece într-o tensiune corporală. În felul acesta durerea sufletească nu mai este simțită atât de puternic. Dezavantajul este că acum durerea sufletească se exprimă prin încordare fizică și crispare și pe o durată mai lungă, ca boală cronică ( dureri în piept, de cap sau de spate persistente). Astfel cauza durerii sufletești nu mai este accesibilă trăirii conștiente. De aceea, daca un om, care s-a îmbolnăvit în acest mod, caută ajutor la medic sau fizioterapeut, aceștia nu ii pot elimina tensiunile prin tratamente vizând corpul. Ei pot, cel mult, să le amelioreze pentru scurtă durată prin medicamente sau masaje.

4.5Tipare de atașament și stiluri de relaționare

Bazând-se pe rezultatele cercetărilor ei, Mary Ainsworth deosebește trei tipuri de atașament:

Copiii cu un atașament sigur. Acești copii caută și păstrează apropierea de mamă în momentul sau în urma unui stres, de plidă, la plecarea ei și la revenirea ei. Lăsați singuri manifestă mâhnire, care se leagă în mod clar de lipsa mamei. Atunci persoanele străine nu pot să ii consoleze. Când mama se întoarce, ei o întâmpină cu vivacitate și caută un intim contact corporal și mângâiere. Se apără împotriva desprinderii de brațul mamei.

Copiii cu atașament anxios-evitant. Copiii aceștia caută și mențin contactul cu mama, dar se opun tentativelor de contact și interacțiune din partea mamei. Plâng tare și sunt furioși atunci când sunt lăsați singuri cu persoane străine și când se întoarce mama. În durerea lor provocată de despărțire nu se pot hotărâ dacă vor să meargă la mama sau nu. Ei sunt dezamăgiți pentru că au fost părăsiți și ar vrea să se scutească de noi dezamăgiri, ei oscilează între dezamăgire și dorința de consolare.

Copiii cu un atașament anxios-rezistent. Este vorba de copiii care, la întoarcerea mamei, evită în mod izbitor să fie în apropierea ei și resping ofertele ei de contact, în episoadele de reîntâlnire întorcându-se cu spatele, privind în altă parte, trecând pe lângă ea. Când sunt luați în brațe, abia dacă se agață, nu se opun dacă sunt lasați jos. Lăsați singuri, nu par triști, mai degrabă sunt supărați pentru că sunt lăsați singuri. Mama și persoana străină sunt tratate aproape egal. Acești copii s-au hotărât să se retragă. Nu mai așteaptă nimic pozitiv din partea mamei. Și-au amputat sentimentele dureroase și de aceea nu mai sunt în contact cu teama, furia si tristețea lor.

Atașamentul dezorganizat. Datorită lucrărilor științifice, celor trei categorii de atașament li s-a mai adăugat o a patra “ atașamentul dezorganizat”. Copiii cu acest tipar de atașament manifestă în situații de despărțire și revedere asemenea tipare comportamentale, încat “ aleargă spre mama lor, la jumatatea drumului se opresc, se întorc, fug de mama lor și măresc distanța față de ea. Mișcările lor se pot opri în timp ce se desfășoară sau pot îngheța aparent. În plus, se observă tipare stereotipice de mișcare și comportament.

Cercetarea comportamentului de atașament al copilului a adus o multitudine de rezultate interesante: în intervalul 6-12 luni, clasificarea copiilor în tipare de atașament “ sigur”, “ ambivalent nesigur” și “ nesigur de evitare” este foarte stabilă.

Această clasificare se potrivește și copiilor de 2-4 ani, doar că ei își exprimă diferit comportamentul de atașament. Ei plâng mai puțin atunci când sunt lăsați singuri și caută contactul mai puțin prin apropiere fizică, cât verbală. Copiii sub un an trăiesc considerabil mai puțin dramatic despărțirile de mamă de cât cei de doi ani.

La copiii care, pe parcursul celui de al doilea an, au schimbat atașamentul sigur cu cel nesigur, dificultățile familiale pot să fie cauza.

Copiii pot dezvolta calități de atașament diferite față de mamă și față de tată.

Copiii cu atașament sigur vădesc o dezvoltare pozitivă în domeniul spiritual și în comportamentul social; copiii cu atașament evitant prezintă o dezvoltare spirituală încetinită, iar copiii cu atașament rezistent dezvoltă mai curând tulburări de comportament social.

Nevoia copilului de independență se conturează în funcție de comportamentul de atașament. Copilul cu atașament sigur are curajul să descopere obiecte și să intre în contact cu alte persoane mai departe de mama sau de tatăl său, decat copilul cu atașament anxios.

Simpla absență a mamei, din cauza activității profesionale, nu este singura decisivă pentru calitatea atașamentului. Chiar și copiii crescuți în afara familiei își formează atașamentul în primul rând de mama lor.

O teoremă importantă a lui John Bowlby declară că experiența unui copil cu mama sa și cu tatăl său în primii ani de viață își pune decisiv amprenta asupra vieții sale ulterioare. Pentru copil părinții sunt și rămân cei mai importanți oameni din lume, după care poate și trebuie să se orienteze. Un copil dezvoltă pe baza experiențelor sale cu mama și cu tatăl lui un “un model de lucru intern pentru relații”, pe care pe parcursul vieții ulterioare, îl va transfera asupra altor persoane. Experiențele pozitive vor duce în relațiile viitoare la așteptări pozitive și un comportament corespunzător. Experiențele relaționale negative au ca urmare așteptări negative fața de oameni.

Peter Fonagy definește sistemul de atașament ca sistem deschis ce are rolul de a regla homeostazia biosocială a copilului. Atașamentul copilului, ghidând strategiile și comportamentul lui în situații în care are nevoie de ajutorul celor care îl îngrijesc, este și o oglindă a persoanelor din jurul copilului, a disponiblității și adecvării lor în raport cu nevoile copilului. La sfârșitul primului an de viață, copilul are un comportament cu scop, bazat pe aștepările pe care le are, structurate și reprezentate în mintea sa cu privire la figura de atașament. Ținând seama de strategiile de atașament dezvoltate de copil în raport cu cei care îl îngrijesc, în primul rând cu figura principală de atașament, de modul în care copilul a învățat că se poate baza pe ea pentru a îndepărta răul de care suferă, de care se teme, relațiile de atașament pot fi securizate sau insecurizate pentru copil. Bowlby susține că relațiile de atașament, prin modelul internalizat de funcționare a lumii pe care îl structurează, devin prototip pentru relațiile de mai târziu. Căci acest model are o mare stabilitate de-alungul vieții. În general, studiile evidențiază o corespondență de 68/75 % între clasificarea atașamentului în copilărie și atașamentul la vârstă adultă. Când experiențele timpuri ale copilului sunt pozitive, el învață că, indiferent cât de intolerabile ar fi trăirile sale, se poate încrede în figura de atașament, care va fi prezentă și îl va calma. Astfel, lui nu îi va mai fi teamă de propriile trăiri și, treptat, va învăța să și le controleze singur. Autocontrolul progresiv al propriilor emoții ale copilului cu atașament securizant îi va permite acestuia să își ia în stăpânire experiențele și să se înțeleagă pe sine și pe ceilalți ca pe niște ființe dotate cu intenții, având comportamente determinate de stările mentale, gânduri, trăiri, credințe și dorințe. Cercetările arată că un copil cu atașament securizant este mai rezilient, încrezător în sine, orientat social, empatic cu cei care suferă și capabil să construiască relații profunde. Când însă copilul dezvoltă un atașament insecurizant, evoluția acestor atribute existențiale este pusă sub semnul întrebării.

Atașamentul insecurizant se clasifică în: atașament evitant, atașament ambivalent sau dezorganizat-dezorientat.

Atașamentul evitant este determinat de experiența avută de un copil cu persoana care îl îngrijește și despre care a învățat că nu îi va veni în ajutor, că nu este disponibil atunci când are nevoie. Depistarea acestui tip de atașament se poate face de timpuriu, observându-se comportamentul copilului față de figura de atașament în momentele de separare și de reuniune cu acesta.

Atașamentul ambivalent, numit și rezistent, este dezvoltat de copil în raport cu o figură de atașament inconsistentă, cu comportamente inegale, cu manifestări imprevizibile. “În evaluare, momentele de separare și reuniune sunt marcate de comportamentul copilului astfel: supărare intensă la separare, încercările de a se calma sunt minime, nețintite sau întrerupte; soluționarea supărării în momentul reuniuni e minimă sau incompletă și se manifestă prin opoziționism și rezistență față de persoana care încearcă să îl liniștească.”

Ultima categorie de atașament insecurizant nu are însă o strategie de sine stătătoare, identificabilă; în diferite situații, reacțiile copilului expus stresului pot fi diferite, apărând cu carcteristici specifice celorlalte tipuri de atașament.

Atașamentul dezorganizat-dezorientat este considerat cel mai dăunător tip de atașament insecurizant, lăsând copilul fără strategii identificabile de a face față și de a rezolva situațiile stresante. Se caracterizează prin ‚’’reacții anormale față de persoana care îl îngrijește, care pot include un amestec de secvențe rapide, incoerente, de căutare a poximității, evitare și rezistență sau teamă de părinte, precum și alte comportamente ce arată incapacitatea ultilizării îngrijitorului ca o figură de atașament.’’

În urma unui studiu longitudinal riguros, Karlson formulează câteva concluzii de o extremă importanță privind evoluția copilului și a relațiilor copil- părinte în cazul atașamentului dezorganizat-dezorientat:

Atașamentul dezorganizat pare a fi mediatorul efectelor calității îngrijirilor copilului în psihopatologia lui de mai târziu;

Istoricul atașamentului dezorganizat poate contribui la creșterea riscului de psihopatologie independent de tipul îngrijirilor oferite copilului, de problemele timpuri de comportament sau de calitatea relațiilor intrafamiliale;

Atașamentul dezorganizat, problemele de comportament și problemele în relațiile dintre părinte și copil sunt predictori ai unei psihopatologi ulterioare; când acești factori se combină, sunt un predictor puternic pentru psihopatologia copilului în adolescență.

Autoarea susține că atașamentul dezorganizat are un rol important și pe termen lung în dezvoltarea de către copil a simptomelor disociative în copilărie si adolescență.

Comportamentul de atașament, avându-și fundamentul în neurobiologia creierului nostru, se construiește continuu, nu este un proces încheiat la o anumită vârstă și nu va rămâne funcțional de-a lungul întregii vieți în forma dobândită în copilărie. Acest aspect lasă loc speranței, deoarece ceea ce a fost distorsionat în copilărie poate fi reorganizat, în anumite condiții, mai târziu, mai ales la vârsta adolescenței. Desigur, acest lucru nu este cert, necesită condiții de durată și foarte stabile, continuue, condiții garantate doar de o relație de sensibilă, devotată și permanentă iubire. De fapt, definind comportamentul de atașament, Bowlby nu se referă doar la copil: ’’comportamentul de atașament este orice formă de comportament al unei persoane ce constă în căutarea și menținerea proximității unei alte persoane clar identificate, considerată mai capabilă să facă față provocărilor.” Când o mamă își abandonează sau își neglijează copiii aceasta se află total lipsită de o figură la care să recurgă pentru ajutorul de care are nevoie. Ea se simte singură în fața unei responsabilități, aceea ce a-și crește copilul, pe care nu este în stare să și-o asume. Și nu există în viața ei nimeni la care să poată recurge cu încredere.

4.5.1 Nevoia de siguranță și sentimentul de a fi protejat

Un bun atașament creează, în primul rând sentimentul de securitate, de încredere în ceilalți, în lume, în capacitățile personale de a face față chiar și situațiilor problematice. În mod opus, atașamentul precar va duce la permanentă neîncredere în ceilalți, în lume și în sine însuși. La orice vârstă a individului, un bun atașament crează un echilibru adecvat, potrivit vârstei și capacităților acestuia, între dependența de ceilalți și independență. Acest echilibru funcționează la limitele sentimentului de încredere în ceilalți și în sine însuți.

4.5.2 Organizarea sistemului de procesare a informației

Calitatea atașamentului copilului față de cel care îl îngrijește va condiționa realizarea potențialului intelectual înăscut. Calitatea atașamentului determină calitatea procesărilor (începând de la receptarea senzorială chiar) ale informației. Un bun atașament îi va asigura copilului trăirea stării de fascinație în jocurile lui de explorare și descoperire. Parafrazându-l pe Piaget, copilul cu un bun atașament se va putea comporta ca un om de știință liber, neîngrădit în experimentele și cercetările lui, ca și în interpretarea lor. Un copil cu un atașament slăbit va avea atenția concentrată predominant în domeniul relațiilor cu ceilalți, fiind incapabil să se dăruiască deplin experiențelor cu lumea. Lumea nu va reprezenta interesul său major în nici un moment, ceea ce înseamnă o îngrădire a descoperirilor, a înțelegeri și a instrumentelor de comprehensiune care nu se dezvoltă pe măsura utilizări lor, în relație cu soluțiile necesare la probleme percepute de copilul aflat în exploatarea lumii.

Calitatea atașamentului va influența diferențierea percepțiilor senzoriale prin crearea unui cadru adecvat de percepere corectă, nedominată de emoții și trăiri care ar putea sta în calea percepției și cunoașterii. Copilul timid nu va îndrăzni să perceapă deplin, adecvat, căci nu va îndrăzni să manipuleze cum trebuie obiectele și situațiile și să simtă deplin ceea ce lumea îi oferă ca material de perceput ( stimuli senzoriali). În relație cu cele de mai sus, este ușor să înțelegem că atașamentul copilului va facilita sau va împiedica însușirea sistemului de relații cauză-efect. Dacă, blocat de anxietate, nu va reuși să perceapă această relație, nu va reuși nici să creeze schema mentală cauză-efect. Dar relațiile cauzale sunt fundamentale, la rândul lor, pentru dobândirea aptitudinilor superioare de gândire logică și abstractă. Avem întotdeauna în demersurile noastre o cauză sau mai multe, și un efect, care poate fi multiplu. Relația cauză-efect este un tipar de bază al modului în care omul, în cultura contemporană, vede lumea.

Copilul cu un atașament insecurizant nu va reuși cu adevărat să culeagă din afară și să proceseze adecvat informațiile depre lume. Căci el nu va avea posibilitatea de a se concentra asupra lumii exterioare. Copilul cu un bun atașament învață cum să își moduleze, să își stăpânească singur excitația organismului. El învață să se autocalmeze, să nu se lase pradă emoțiilor negative. Poate că sprijinirea acestei capacități a copilului este calitatea esențială a unui părinte. Este, de asemenea, una dintre cele mai importante calități ale copilului, care va putea juca, la rândul său, pentru propriii copii, rolul de bază de securiate.

4.5.3. Atașamentul influențează aptitudinile de integrare socială

Relațiile timpuri cele pe care le are cu figura de atașament și mai târziu cu celelalte persoane semnificative, de care copilul se atașează, devin prototipuri pentru viitoarele relații sociale, în viitoarele roluri sociale, ( partener, prieten, angajat, părinte etc ). În cadrul atașamentului, copilul învață reciprocitatea într-o relație. Relațiile cu ceilalți sunt esența vieții noastre, ca ființe sociale. Aceste relații presupun întotdeauna un schimb. În sensul acesta, comunicarea este schimbul cel mai avantajos, în care fiecare dă ceva și mai primește ceva, pe lângă ceea ce a dat, și care îi și rămâne. Dacă atașamentul îi permite copilului construirea unei relații de încredere cu ceilalți, el va știi să dea și să primească într-o relație, dacă nu, el va rămâne în permanență incapabil să dea și să primească în relațiile cu ceialalți. Așa cum spunea profesorul Pamfil, un imatur iremediabil. Calitatea atașamentului determină tipul și calitatea emoțiilor, ale trăirilor pe care copilul le are în relația cu socialul ( jenă , rușine, vinovăție, empatie, mândrie, tendința de a se duce și de a manipula, tendința spre neîncredere și cea de a se apara) cu alte cuvinte, atașamentul deteremină calitatea integrări sociale, civile, morale a individului. Atașamentul bun crează un model internalizat al funcționării lumii în care sentimentul de invidie față de reușitele celorlalți este mult diminuat deoarece preocuparea față de propriile probleme și reușite umplu planul conștiinței, viața individului. Copilului cu un bun atașament i se pare că tot ceea ce i se întâmplă și jucăriile pe care le primește sunt interesante, îl absorb, îi generează starea de curgere în care întreaga lui capacitate e antrenată. Un copil cu un bun atașament nu rămâne blocat în dorința de a avea jucăria pe care o vede la alt copil. Calitatea atașamentui pune bazele dezvoltării conștiinței de sine, un sine valoros, puternic, sigur sau, dimpotrivă, grevat de permenente culpabilizări, rețineri ori incapabili de control, cu momente de ruptură.

4.5.4. Atașamentul determină construirea identității de sine:

dezvoltă sentimentul valorii de sine;

învață stabilirea propriilor limite, autocontrolul în limitele unor valori morale.

Există o strânsă relație între tipul de atașament și reacția la situații de traumă a copilului. Nu toți copiii care suferă maltratări sunt traumatizați, dar toți sunt victime și reacțiile lor, capacitatea de a face față, mecanismele de apărare depind de tipul de atașament. Majoritatea copiilor în evoluția lor normală sunt puși de mult ori, în situația de a trece prin experiențe suportabile de frustrare și durere.

Dacă au un atașament securizant, ei învață să își stăpânească afectele și să facă față durerii. Copiii cu un atașament securizant dezvoltă un sentiment puternic al încrederii de sine, al respectului de sine, care îi ajută să depașească situația dificilă și care este întărit de depășirea situației dificile. Atașamentul sănătos contracarează efectele traumei, aceasta datorită unor abilități dezvoltate în relația cu figura de atașament. În această relație, copilul a învățat sentimentul încrederi, a învațat să se liniștească singur. Având încredere în ceilalți, el este capabil să ceară ajutor și după trăirea evenimentului traumatizant se îndreaptă spre adulții în care are încredere și care îl pot ajuta să depășească situația dureroasă.

Copiii traumatizați au însă reacții ușor de recunscut. Ei trăiesc o durere disproporționată care îi poate face fie să disocieze, fie să devină hiperiritabili și să dezvolte o serie de reacții agresive sau autoagresive menite să îi ajute să își degajeze tensiunea. Ei nu învață să își moduleze afectul, nici să își controleze durerea.

Suferința le afectează capacitatea de a-și modula emoțiile în mai multe feluri:

Le scade nivelul conștiinței de sine, din cauza hipervigilenței, copilul maltratat trăiește într-o continuă stare de alertă față de imprevizibilul previzibil;

Conduce la diminuarea comportamentelor de explorare a lumii;

Interacționează cu modelul internalizat de funcționare a lumii, confirmându-l.

Copiii cu un atașament insecurizant au o percepție a sinelui mai slabă, ceea ce îi va face să fie depășiți de situție mai ușor și să piardă orice sentiment al controlului. Copiii cu un atașament slab construit înainte de experiența traumatizantă sunt mult mai sever afectați de această nouă lovitură, putând dezvolta un sindrom de stres posttraumatic. Adesea, sindromul nu va fi recunoscut ca atare de cei din jurul copilului. Aceștia vor considera doar că este un copil dificil, rău și riscul de abuz verbal și fizic al copilului de către cei din jur, mai ales în momentele de criză va crește. În felul acesta, el va ajunge să provoace situațiile care îl rănesc și de care îi este atât de frică.

Efectele traumei, de-a lungul vieții, interferează așadar cu bazele puse de dezvoltarea atașamentului din copilărie și facilitează reabiltarea sau, dimpotrivă, reacțiile catastrofale și de durată. Așadar, calitatea atașamentului este un important factor predictiv al rezilienței persoanei.

Am menționat faptul că una dintre principalele cauze ale instituționalizării o constituie sărăcia. Mulți părinți optează pentru această variantă în ideea că vor asigura astfel macar supraviețuirea fizică a copiilor lor. Nivelul îngrijirii fizice în majoritatea instituțiilor se află în jurul standardelor minime acceptabile. Probleme se înregistrează în mai multe direcții:

Asigurarea hranei, mai puțin ca aport de calorii corespunzator vârstei și stadiului de dezvoltare, cât ca alimente calitativ superioare (este importantă în special starea precară de depozitare și preparare). Problemele de acest tip sunt cauzate atât de echipamentul depășit fizic și moral, căt și de frecventele nerespectări ale standardelor de igienă și supraveghere sanitară specifice unor colectivități mari;

Insuficiența, starea deficitară sau neadecvată a „echipamentului' (lenjerie de pat, încălțăminte și îmbrăcăminte);

Este un aspect-cheie pentru dezvoltarea copilului instituționalizat, dar este foarte dificil de cuantificat. Este afectată de o serie de caracteristici ale instituțiilor de ocrotire :

Raportul foarte redus adulți/copii și frecvența fluctuație a personalului;

frecvența perspectivă greșită a personalului care nu se consideră angajat pentru a oferi afecțiune și relații personalizate, apropiate față de copil;

rotația copiilor în cadrul sistemului;

rotația personalului în interiorul sistemului.

CAPITOLUL V

CERCETARE

5.1. Scopul cercetării

Scopul acestei lucrări este analiza vulnerabilitatilor cu care se confrunta copiii institutionalizati, de a prezenta importanța relațiilor emoțional afective si a socializării , de a sublinia faptul că, lipsa sau îngrădirea lor contribuie la scăderea stimei de sine a copilului institutionalizat cu consecinte negative, adeseori devenind victime ale unor forme de abuz institutional.

5.2. Obiectivele cercetării

Obiectivele cercetarii mele sunt urmatoarele:

– analiza gradului de adaptare la conditiile mediului institutional.

– analiza gradului de integrare a copilului institutionalizat în mediul mediul social si școlar.

-analiza capacitatii de a relationa cu cei din jur.

– analiza calitatii relațiilor afective dintre copiii instituționalizați.

-analiza gradului de satisfacere a nevoilor afective la copilul institutionalizat;

-analiza nivelului problemelor conflictuale, inclusiv abuz, cu care se confruntă copiii din centrele de plasament

5.3. Lotul cercetăii

  Lotul studiat este format din 10 copii proveniți din casele de tip familial care au vârsta cuprinsă între 6 si 17 ani.

5.4. Prezentarea metodelor și tehnicilor folosite în cercetare

Metodele folosite in cadrul cercetării sunt: observația participativă, discuții cu educatorii. analiza documentelor copiilor și a dosarelor.

Instrumentele de cercetare folosite sunt: interviul semistructurat, chestionarul aplicat copiilor, scala Rosenberg.

Pe baza unui ghid de interviu (vezi anexa 1.), voi prezenta situația copiilor instituționalizați. Acest interviu cuprinde întrebări care fac referire la capacitatea copilului de a socializa și de a relaționa cu ceilalți copii din casă dar și cu personalul. Ghidul de interviu aplicat educatoarei cu privire la situația copiilor se refara la: nivelul de integrare socială al copiilor, care este situația școlară a copiilor, care sunt performanțele lor, care este capacitatea de supunere la reguli, daca se e exprimă corect atunci când relaționează, care sunt vulnerabilitățile pe care le au?

Descrierea chestionarului ( vezi anexa 2), acest chestionar a fost aplicat pe un eșantion de 10 copii dintr-o casă de tip familial. Acest chestionar cuprinde intrebari care fac referire la capacitatea copilului de a reactiona si de a se putea integra intr-un grup de copii la scoala sau in mediul institutional.

Scala Rosenberg ( vezi anexa 3) După cum observăm copiii si-ar dorii să aibă mai mult respect față de ei înșiși, dar pentru ca acest lucru să poată fi realizabil, în primul rând trebuie sa se schime atitudinea persoanelor din jur. Copiii trebuie susținuți și apreciați

Studiile de caz pe care le voi prezenta fac referire la copii abuzati in centrele de plasament de catre educatorii ingrijitori sau abuz intre copii din centre

5.5. Prelucrarea. Analiza și interpretarea rezultatelor. Studii de caz

Această cercetare a fost efectuată intr-o casa de tip familial, într-un mediu instituționalizat si are ca scop punerea în evidență a importanței socializării în dezvoltarea normală a copiilor aflați în acest mediu. La baza socializării se află afectivitatea, care de asemenea joacă un rol important în stabilirea relațiilor sociale.

5.5.1. Interviul – interpretarea rezultatelor

Pe baza acestui ghid de interviu voi prezenta situația copiiilor instituționalizați, acest interviu cuprinde intrebări care vor prezenta capacitatea copilului de a socializa și de a relaționa cu ceilalți copii din casă dar și cu personalul.

Ghid de interviu aplicat educatoarei cu privire la situația copiiilor.

Care este nivelul de integrare socială al copiilor ?

Nivelul de integrare al copiilor este relativ redus în special la școală deoarece nu relaționează cu ceilalți copiii, sunt de multe ori marginalizați și stigmatizați, astfel stima lor de sine scade considerabil, cercul lor de prieteni este destul de restrâns. Relația cu profesorii este bună.

2.Care este situația școlară a copiilor? Care sunt performanțele?

Unii dintre copii au rezultate mai bune, alții au rezultate mai slabe, acest lucru se datorează vocabularului sărac și nu numai. Există dificultăți de învățare din cauza atenției slabe și lipsei de motivație, ritmul de asimilare si învățare este lent, copiii reușesc să asimileze și să învețe intr-o perioadă de timp, relativ mare.

3.Care este capacitatea de supunere la reguli?

Copiii cunosc regulile casei și de cele mai multe ori sunt respectate. Unii dintre copii atunci când i-au o notă mică au tendința de a minți și de a ascunde carnetul pentru a nu fi sancționați. Există tendința de dominare din partea unora dintre ei , apare egocentrismul, vor să fie mereu în centrul atenției, iar dacă părerea lor nu este luată în considerare au tendințe agresive.

4.Se exprimă corect atunci când relaționează?

Datorită vocabularului sărac socializarea este mai dificilă deoarece nu întotdeauna reușesc să exprime ceea ce gândesc și ceea ce simt. Ideile nu sunt prezentate cu claritate, unii dintre ei se exprimă mai bine în scris.

5.Care sunt vulnerabilitățile pe care le au?

Copiii simt lipsa căldurii materne și paterne, iar acest lucru își pune amprenta asupra dezvoltării lor, acești copii au mare nevoie de afectivitate și atenție, mai ales cei care nu sunt vizitați de către familie. Există deficiențe de relaționare, se integrează destul de greu în societate , la școală, în medii străine. Unii prezintă deficiențe senzoriale, sunt instabili din punct de vedere emoțional, au nevoie de afectivitate și atenție. Există și comportamente antisociale, nu comunică și nu doresc să interacționeze cu ceilalți, din cauza stării psihice, uneori există agresivitate și un limbaj violent.

5.5.2. Interpretarea rezultatelor pe baza chestionarului aplicat copiilor .

Figura 1. Reprezentarea grafică a răspunsurilor

Potrivit graficului se observă că, copii nu se prea înțeleg cu colegii, deoarece aceștia nu prea îi acceptă în cercul lor de prieteni, ceea ce înseamnă că nivelul lor de socializare este foarte redus, putem observa lipsa legăturilor de afectivitate între copii și prietenii lor deoarece aceștia nu sunt dispuși să vorbească despre sentimentele lor cu cei din jur, probabil din frica de a nu fi răniți. Datorită experiențelor negative prin care au trecut de la o vârstă foarte fragedă , copiii prezintă tulburări de comportament și nu sunt întotdeauna politicoși cu cei din jur , mai ales în situațiile mai dificile, copii au afirmat că le place la școală și vor să învețe cât mai multe lucruri noi sa urmeze o facultate sa poata sa se autodepasasca , în timp ce restul nu acordă suficientă atenție acestui subiect. Majoritatea copiilor au raspus ca ar dori o schimbare in casa unde locuiesc si ca uneori au dkkispute si mici neintelegeri chiar si cu doamnele care le supravegheaza.

5.5.3. Scala Rosenberg – Scala stimei de sine – interpretarea rezultatelor

Tabel Scala stimei de sine

După cum observăm copiii au o stimă de sine foarte scăzută. Acest lucru este datorat experiențelor de viață negative prin care au trecut.

Viața sau destinul, nenumăratele probleme și situații în care părinții lor s-au aflat au făcut ca aceștia să crească departe de ei, de propria familie, fiind separați de afecțiunea maternă și paternă, de care au foarte mare nevoie, ceea ce are consecințe devastatoare asupra dezvoltării lor sănătoase.

De multe ori se întamplă ca mediul instituțional unde copilul crește să nu corespundă nevoilor lor fizice, nevoilor sociale si psihologice de bază fapt ce îi pune în fața unor provocări, unor noi experiențe care nu sunt neapărat pozitive, de multe ori aceste fiind negative , deoarece acest mediu nu oferă afectivitatea , căldura si suportul necesar de care copilul are nevoie pentru o dezvoltare armonioasă atât din punct de vedere fizic cât si psihic.

După cum observăm copiii si-ar dorii să aibă mai mult respect față de ei înșiși, dar pentru ca acest lucru să poată fi realizabil, în primul rând trebuie sa se schime atitudinea persoanelor din jur. Copiii trebuie susținuți și apreciați.

5.5.4. Studiile de caz

5.5.4.1 Studiul de caz nr.1 Abuz fizic si sexual

Date de identificare

Nume si prenume – ,, Marco”;

Varsta- 13 ani;

Sex – Masculin;

Religia – ortodox;

Etnia – romana;

Studii – elev in clasa a VI – școala generala speciala.

Cauza instituționalizării

A fost instituționalizat de la vârsta de 3 ani, ca urmare a decesului ambilor parinti si a lipsei condițiilor de creștere, îngrijire si educare in familia naturala si lărgita. Fiind instituționalizat de la o vârsta frageda, el a trecut printr-o serie de instituții de ocrotire, cum ar fi: leagăn de copii, centru de plasament pentru copii preșcolari si școlari si centru de plasament cu școala ajutătoare pentru copii cu cerințe educative speciale, fiind diagnosticat cu deficienta( intelectuala) mintala.

Istoricul cazului

Acest caz s-a petrecut la jumătatea anului 2012 , intr-un centru de plasament de tip mixt( clasic si familial) cu școala ajutătoare pentru copii cu cerințe educative speciale ( deficienta mintala), din mediul rural.

Identificarea cazului

Centrul de plasament fiind situat in aceasi ograda cu scola ajutatoare pentru copii cu cerinte educative speciale, acest caz a atras atentia celorlalti colegi de clasa si, in special dirigintelui copilului, care, venind dimineata in clasa a vazut copilul cu usoare zgarieturi pe fata si o vanataie la ochiul drept, pe care incerca sa le acopere cu o batista umeda. Pentru a nu putea fi vazut in totalitate in starea in care se afla, copilul s-a asezat, de aceasta data in penultima banca si nu in prima banca de pe randul de la fereastra, asa cum era asezat de la inceputul anului scolar.

Dirigintele copilului, apropiinduse-se mai mult de el, l-a intrebat „ce sa intamplat cu tine de arati asa cu semele acelea?”, crezand initial ca s-a batut cu un alt coleg, asa cum de altfel se mai intampla in centrul de plasament. Copilul fiind intr-o stare de soc post – traumatic, s-a eschivat totusi de la raspuns, afirmand pe o voce trista si de nerecunoscut pana atunci ca s-a impiedicat pe casa scarii in timp ce coboara pentru a ajunge mai repede in sala de clasa”.

Dupa terminarea orei de dirigentie, dirigintele s-a deplasat catre cabinetul directorului scolii ajuattoare, care era si seful centrului de plasament, sa-l informeze verbal si scris cu privire la semnele pe care le avea copilul pe fata. Directorul scolii ajutatoare, luand cunostinta asupra celor intamplate copilului promite ca va verifica cele intamplate.

A doua zi insa, copilul avnad in orarul sau educatie fizica, a fost vazut de catre profesorul de sport atunci cand isi schimba echipamentul de sport cu o serie de vanatai, zgarieturi nu numai pe fata si la ochiul drept, ci si pe spate si pe partea dorsala a piciorului drept, motiv pentru care l-a determinat sa anunte si el directorul scolii si dirigintele copilului privind semnele corporale pe care le vazuse. Dupa o serie de discutii asupra motivatiile copilului cu privire la acele semne corporale, contradictorii in viziunea celor doi profesori, au luat copilul, care a refuzat initial de frica, pentru a merge la cabinetul medical al centrului de plasamnet si pentru a fi vazut de asistentul medical. Ajunsi la cabinetul medical, copilul a fost vazut de asistentul medical care pe langa acordarea primului ajutor( pansarea ranilor la spate si de pe partea dorsala a piciorului drept, a constatat, spre stupefactia celor prezenti, ca a fost supus perversiunilor sexuale anale.

Trebuie sa precizez ca atat in scoala ajutatoare, cat si in centrul de plasament nu exista psiholog. Dupa o serie de intrevederi cu asistentul social, copilul, inhibat, trist si speriat, a refuzat sa comunice si sa coopereze in vederea elucidarii celor intamplate.

Dirigintele copilului inpreuna cu profesorul de sport si asistentul social au sesizat D.G.P.C deoarece directul scolii se eschiva si nu avea sa faca nimic pentru elucidarea misterului si aflarea vinovatului.

La sesizarea scrisa a dirigintelui copilului, conducerea D.G.P.C a dispus trimitrea la fata locului a unei echipe de interventie formata numai din specialisti ( assitent social, psiholog, jurist si medic) pentru a analiza si elucida acest caz.

Cei de la D.G.P.C au purtat mai multe discutii atat cu colegii copilului vatamat cat si cu profesorii si educatori acestuia. Din pacate ,, Marco” nu a vrut sa colaboreze era foarte speriat si trist si nu a vrut sa numeasca persoana care la violat. Unii colegii au comunicat cu specialisti dar cu frica si cu rugamintea de a nu le dezvalui numele toti sau plans de un angajat al centrului un salariat care era mai agresiv cu totii copii nu doar cu ,, Marco” educatori si profesori la fel sau plans si lau acuzat pe acelasi individ .

Mai mult de atat acest salariat provenea din randul copiilor institutionalizati fiind angajat dupa terminarea unei scoli profesionale de directorul scolii, locuind sub acelasi acoperis cu copii si servind masa cu ei.

Supus unei intrevederi de cateva ore, salariatul parea nervos si tensionat si nelinsitit de cele perezentate de echipa de interventie, insa acesta a negat la inceput cele intamplate, pentru ca ulterior pe baza acuzatiilor aduse atat de cadrele didactice cat si de un grup de elevi sa recunsoca verbal, in cele din urma, ceea ce s-a intamplat intre el si copil, povestind ca in ziua respectiva l-a intrebat pe copil de ce nu se afla la ora si sta afara, copilul raspunzandui obraznic s-a enervat l-a dus in padurea de alaturi unde la batut si la dezbracat violandul si amendandu-l ca daca va povesti cuiva cele intamplate nu va scapa de le si se va intampal din nou.

Angajatul agresor a fost pus sub urmarire penala iar copilul agresat a fost consiliat si mutat intr-o alta casa de tip familial unde a vizitat zilnic psiholoc in vederea stergeri acestei amintiri urate si dureroase.

5.5.4.2. Studiul de caz nr. 2

Date de identificare ale copilului

Nume: M;

Prenume: E.S;.

Sexul: masculin;

Vârsta: 11 ani;

Locul nasterii: Baia Mare;

Religia: ortodoxă;

Etnia: română;

Naționalitatea :română;

Date privind familia:

Minorul M.E.S este născut la in anul 2003 și este copilul doamnei, M.D., cu domiciliul legal în sat. Negrești, comuna Ileanda, Sălaj, aceasta neavând paternitatea recunoscută. Din raportul privind situația minorului reiese că acesta provine dintr-o relație de concubinaj a mamei cu așa numitul C.A.

Istoricul copilului

Minorul a fost plasat în regim de urgență la CPRU. Baia Mare, conform dispoziței 16/2004 după ce Poliția a sesizat D.G.A.S.P.C. Maramureș că, copilul a fost lăsat nesupravegheat la aceea vârstă de 1 an si 7 luni într-o bancă improvizată lângă calea ferată.

Pe perioada plasamentului mama la vizitat, nu s-a pus problema reintegrării în familie deoarece mama nu avea o locuință stabilă. Trăia cu diferiți concubini în condiții mizerabile unde erau și aceștia, iar când nu avea concubin locuia pe Pirita în condiții mizerabile la sora ei.

Mama îl vizitează destul de des, în prezent este în Germania la unul dintre concubini. Cu toate că mama îl vizitează, acesta nu este atașat de ea, ci este atașat de familia Z. familie care îl i-a acasă la sfârșit de săptămână și în vacanțe.

În prezent minorul M.E.S se află în CTF.

Nevoile si resuresele copilului:

Situația medicală: la vârsta de 1 an a fost internat în spital cu diagosticul bronho-pneumonie; starea la externare: ameliorat. În prezent minorul nu este în evidența medicului de familie cu boli cronice sau psihice.

Viața minorului în centru:

În centru se înțelege bine cu ceilalți copii, știe să iși organizeze hainele, să iși spele tacâmurile, să se spele. Are probleme atunci cănd este nevoit să își facă temele, acesta rămâne în urmă deoarece nu vrea și nu poate să se concentreze, capacitatea de atenție este deficitară, gâsește mereu altceva de făcut.

Este un copil bun, însă atunci când lucrurile nu sunt pe placul său , tinde să fie agresiv. Îi place să se simtă în centru atenției, sa fiu iubit și apreciat de cei din jur, resimte lipsa afectivității.

Probleme cu care se confruntă:

– acuitate perceptivă;

– dezvoltarea limbajului este foarte slabă;

– are probleme in stabilirea atenției, se concentrează mult mai greu;

– prezintă probleme emoționale și de afectivitate;

– comportament puțin agresiv.

Activității:

În timpul liber minorul M.E.S se joacă cu ceilalți copii din centru, nu are alte activități extrașcolare. Este învoit pe timpul vacanțelor de vară și de iarnă cât și la final de săptămână la familia Z. care sunt cunoștințe cu minorul.

Situația școlară:

Este elev în clasa a IV-a la o școală din Baia Mare. Minorul are o situație destul de bună la școală, are capacitatea de a memora însă lipsa capacității de concentrare și dezvoltarea precară a limbajului îi îngreunează situația.

Tabel 2. Situația la învățătură

Comportament:

– simpatic, activ, sprinten, sunt câteva dintre caracteristicile sale, are deprinderile de igienă formate, căt și de comportament specific vărstei , însă are mici scăpări uneori fiind agresiv și impulsiv dacă nu i se accordă atenție și dreptate. Se conformează la regulile grupului.

Harta relației sociale

Se folosește pentru identificarea persoanelor care pot oferi beneficiarului suport social.

Mama îl vizitează destul de des la centru, însă familia Z oferă un sprijin important pentru copil, acesta fiind foarte atașat de ei, petrecând destul de mult timp împreună.

5.5.4.3. Studiul de caz nr. 3

Date de identificare ale copilului

Nume: F;

Prenume: I.C;

Sexul: Feminin;

Vârsta: 11 ani;

Locul nasterii: Baia Mare;

Religia: ortodoxă;

Etnia: română;

Naționalitatea :română;

Istoricul

Minora F.I.C provine dintr-o relație de cocubinaj a mamei și nu are recunoscută paternitatea. Mama mai are încă un copil rezultat dintr-o altă relație care se află la bunicii materni în Baia Sprie, deoarece tatăl s-a sinucis în anul 2003.

În data de 31. 10. 2008 a fost sesizat prin telefonul copilului 983 de la Direcția Generală de Asistență socială și Protecția copilului faptul că minora a fost adusă la spital de către bunica sa, întrucât ar fi existat suspiciunea că I ar fi fost abuzată sexual de concubinul bunicii materne, fapt infirmat de către medicul legist.

Bunica minorei, traiește în concubinaj cu nimitul F.V. în familie se consumă frecvent băuturi aloolice și se fac scandaluri. Aceștia au în grijă un nepot, și spun că nu mai pot să o îngrijeasca și pe nepoata lor. Mama nu are loc de muncă, nu se ocupă de fetiță și practică prostituția.

Ținând cont de considerentele prezvăzute anterior, minora a fost plasată în regim de urgență la CPRU. Baia Mare. Ulterior prin Sentință Civilă s-a dispus înlocuirea plasamentului în regim de urgență instituit față de minoră cu măsura plasamentului intr-o casa de tip familial. Potrivit ședinței de consiliere s-a constatat faptul că situația familiei minorei nu sa îmbunătățit.

Nevoile si resuresele copilului:

Viața copilei în centru : F.I.C are vârsta de 11 ani și este o elevă conștiincioasă, o prietenă bună, și de asemenea o surioară pentru toți ceilalți copii din casă. Ea este caracterizată de către doamna învățătoare și de către doamna educatoare ca fiind o fetiță cuminte și ascultătoare.

Problemele cu care se confruntă: anul trecut I. a fost plecată pe parcursul vacanței în Italia , și a avut un comportament foarte răutăcios față de cei de acolo. Uneori ea devine foarte respingătoare, rea și foarte obraznică, aceasta se mai confruntă și cu o labilitate afectiv- emoțională, înregistrează progrese mici într-o perioadă relativ mare de timp.

Situația școlară: situația școlară a I. din ultimul an este următoarea:

Tabel 3. Situația la învățătură

Comportamentul: în genral este o fetiță ascultătoare, cuminte și silitoare la școală, învață destul de bine dar în prezența străinilor, care nu reușesc să i se facă plăcuți devine respingătoare, rea și foarte obraznică. Acest lucru a fost foarte vizibil în vacanța de vară petrecută în Italia.

Probleme medicale: este clinic sănătoasă, nu este în evidența medicului de familie cu boli cronice sau infecțioase. Din punct de vedere psihologic, vorbim de un intelectual de limită și de labilitate afectiv-emoțională. Pedagogic înregistrează progrese destul de mici intr-o perioadă relativ mare de timp.

5.5.4.4. Studiul de caz nr.4

Date de identificare ale copilului

Nume: P

Prenume: D

Sexul: masculin

Vârsta: 17 ani

Locul nasterii: Baia Mare

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea :română

Istoricul

Minorul provine dintr-o familie legal constituită. Tatăl minorului este decedat. Mama minorului l-a abandonat la vârsta de două luni. Nu s-a păstrat legătura cu familia, nu conaștem date despre aceasta. Minorul a fost crescut de bunica paternă. Bunica minorului este în vârstă și bolnavă, nu poate să îl însoțească zilnic pe minor la și de la școală, iar minorul prezintă probleme de orientare și nu poate să facă singur naveta la Baia Mare unde este elev.

Cu ocazia vizitelor efectuate la domiciliul minorului și al bunicii acestuia s-a constatat că vârsta și starea de sănătate a bunicii nu îi permit acesteia să se îngrijească de nepotul ei. Minorul păstrează legătura cu bunica lui , mergând acasă la sfârșit de săptămână și în vacanțe. Tatăl a fost nevăzător și nu a putut avea grijă de el.

Ca urmare a dificultăților existente, propunem menținerea măsurii de protecție pentru minor intr-o casă de tip familial din Baia Mare.

Nevoile si resuresele copilului:

Probleme medicale:

 tipul de dizabilitate: deficiență mentală accentuată;

 dezvoltare senzorial- perceptivă: satisfăcătoare, capacitate modestă de analiză și diferențiere perceptive;

Nivelul dezvoltării psiho- motricității: schemă corporală formată dar repezentarea grafică este lipsită de siguranță și precizie.

Nivelul de dezvoltare intelectuală: IQ 64:

 gândirea este în stadiul pre-operațional, nesistematizată și egocentrică, lipsindu-i structura cognitivă necesară pentru a ține cont de opiniile altora.;

 memoria este de scurtă durată , păstrarea și reactualizarea informațiilor se realizează cu dificultate caracteristică dezvoltării cognitive;

 atenția este de scurtă durată , prezintă deficit de atenție, nu rezistă la factorii perturbatori veniți din mediu.

Nivelul de cunoaștere:

 imaginația este săracă;

 limbajul și comunicarea : vorbire independentă greu inteligibilă, vocabular sărac în expresii, dificultății în exprimarea scrisă;

 motivația: trebuințe interne și primare, fără aspirații înalte;

 temperamentul: melancolic- emotiv și sensibil, puțin rezistent la eforturi îndelungate, neîncrezător în forțele proprii;

 voința: este lipsit de perseverență, incapabil de decizii importante.

 atitudini: se implică în activitățile comune doar dacă este solicitat, nu manifesă inițiative;

 maturitate piho-socială: imaturitate psiho-socială, realism îngust, naivitate, afectivitate redusă, influențabil și ușor manipulabil, prezintă responsabilitate diminuată, fiind incapabil de a decide și de a analiza consecințele unor situații concrete, lipsit de imaturiate.

Situația școlară: acesta este una precară, din cauza problemelor menționate anterior, nivel intelectual scăzut, lipsa capacității de concetrare și înțelegere a informațiilor.

Comportamentul , viața lui în centru:

 atitudinea tânărului față de persoanele străine: nu înțelege în totalitate riscurile și normele sociale.

 este un copil liniștit;

 la școală este cuminte;

 la centru este mai năzdrăvan, deoarece este mereu pus pe șotii și încearcă să-și pună colegii să facă năzdrăvănii iar dacă acest lucru îi reușește se distrează.

 în general este un copil vesel și prietenos, vorbăreț, acesta vorbește mult despre familia lui și despre dorințele pe care le are.

Îi plac fetele foarte mult, le admiră pe stradă cu voce tare, iar din casă are o preferată, pe care o necăjește cu câte ceva;

Este împrăștiat și neglijent cu ținuta lui, are câteva lucruri preferate pe care le poartă mereu. Acesta nu este supărăcios spre deosebire de alți colegii de –ai lui. De asemenenea, este foarte copilăros, activitățile gospodărești le face la îndemnul personalului, spală vase, mătură, iar apoi așteaptă și el, precum și colegii lui, să fie lăudat.

5.5.4.5. Studiul de caz nr.5

Date de identificare ale copilului

Nume: L

Prenume: V

Sexul: feminin

Vârsta: 12 ani

Locul nasterii: Baia Mare

Religia: ortodoxă

Etnia: română

Naționalitatea :română

Istoricul

În anul 2008, comuna B, sat C, a fost sesizat la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului cazul unei minore L.V. în vârstă de 6 ani, care a fost lăsată sigură acasă , nesupravegheată îmbrăcată sumar. Acesta a spus că tatăl este la lucru și nu știe când se întoarce.

Un asistent social din cadrul D.G.A.S.P.C împreună cu un asistent social s-au deplasat la familia minorei și au făcut primele demersuri preliminare de investigare a cazului. Casa în care locuia minora era compusă din două camere și un hol. Camera în care doarme L.V. are două paturi, o sobă și nu televizor. Geamurile erau murdare, hainele erau aruncate pe jos, starea de igienă lăsa de dorit. Pe un scaun în dreptul patului tatălui erau două scrumiere pline cu mucuri de țigară, iar jos lângă pat o sticla de plastic de la bere, goală, lenjeria de pat era ruptă și foarte murdară, pe jos era nemăturat, nu există apă și curent.

Minora a spus că locuiesc acolo din anul 2008 și că au cumpărat casa de la un domn cu 400 de euro. Din spusele minorei, am aflat că mama ei este plecată în Italia și că acesta i-a promis că îi va trimite un pachet mare numai pentru ea. Mănâncă pâine cu margarină și salam și câteodata mâncare gătită de o doamnă din sat care îi mai ajută cu mâncare.

Minora ne-a spus că tatăl ei o trimite la magazin după țigări și băutură, iar pentru aceste servicii primește bani pentru înghețată. În cele din urmă a fost găsit și tatăl minorei care era la familia I la lucru, pentu ca obișnuia să lucreze cu ziua pe la vecinii din sat. Doamna I susține că o îndrăgește foarte mult pe minoră și că și-ar dori să o ia în plasamnet, dar nu știe care ar fi reacția tatălui cu privirea la acesta dorință a ei.

Împreună cu tatăl minorei, acasă la aceștia am început discuția cu tatăl care se afla în stare de ebrietate. Acesta era nemulțumit că soția îl părăsise și plecase în Italia fără să îi spună nimic și că i-a furat cardul de pensie și a plecat cu tot cu el. Am încercat să luăm legatură telefonică cu mama minorei care și-a exprimat nemulțumirea față de această situație și afirmă că a plecat în Italia pentru că nu mai suporta bătăile soțului și că acesta consuma foarte mult alcool, dar și că acesta a umplut-o de datorii când lua banii împrumut pentru băutură. Mama susține că este îngrijorată pentru fetița ei, însă susține că nu a avut de ales.

Tatăl minorei a recunoscut că este violent caând este băut și recunoaște de asemenea că amenința-se cu spânzuratul, că se va spânzura, iar apoi că o va spânzura și pe minoră. Însă numai să o sperie pe soție și să o facă să se întoarcă acasă.

În urma celor constatate, minora nu este în siguranță în grija tatălui, întrucât acesta nu este capabil să îi ofere siguranță, securitate, bună îngrijire și educație. S-a făcut de asemenea și nu demers la școala unde învață minora pentru a vedea care este situația ei școlară. Minora frecventează cu regularitate cursurile, de mult ori fetița merge la școală în haine murdare, situația la învățătura este bună, însă nivelul de socializare este foare mic , este mai retrasă , copiii o stigamtizează și nu prea se joacă cu ea. Are un vocabular sărac.

Tatăl minorei a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă și dependență de alcool, acesta urmează un tratament scris de medic. Tatăl minorei afirmă ca a vorbit cu soția la telefon și a fost rugat de către acesta să intrducă actele pentru divorț, doarece ea nu se mai întoarce acasă.

Deoarece nu îi poate oferi minorei condițiile necesare de viață, și din cauza veniturilor foarte mici, dar și a faptului că urmează se se interneze în spital și pe urmă să plece la muncă în Italia, hotărăște să semneze o declarație în care este de accord ca minora să fie dată în plasament familiei I. unde minora beneficiază de toate condițiile necesare unui plasament, un trai sănătos și o educație corespunzătoare. În urma deplasării la domiciliul familiei I, pentru a reevalua sitauția minorei, acesta a comunicat că este îngrijită foarte bine și că are toate condițiile necesare. Rezultatele la învățătura s-au îmbunătățit considerabil.

Doi ani mai târziu în urma reevaluării privind situația minorei, familia I afirmă că ar dori încetarea măsurii de plasament deoarece iese la pensie și dorește să meargă în străinătate la copiii ei.

Având în vedere situația de fată s-a dispus pentru minora măsura de plasament în regin de urgență la o casă de tip familial Baia Mare și i-a fost explicată situația fetiței , că va rămâne acolo.

Nevoile si resuresele copilului:

Viața copilei în centru: fetița este retrasă , foarte ascultătoare, face mereu ceea ce i se spune, are formate deprinderile igienice, de comportament, foloseste formule de politețe. De asemenea, respectă programul și regulile.

Situația școlară: acum este elevă în clasa a-V-a, este o fetița bine dezvoltată din punct de vedere psihic si fizic. Este calmă și dorește să își facă prieteni, insă faptul că este mai retrasă o împiedică să facă acest lucru. Cu oamenii pe care ii cunoște și cu care este mai apropiată este destul de vorbăreață și de sociabilă

Starea de sănătate: fetița nu prezintă probleme de sănătate.

Este foarte atașată de familie, în special cu sora ei mai mare. Astfel pentru a nu rupe legătura cu familia, s-a luat hotărârea ca o dată pe lună, sau în vacanțe, minora să fie dusă în vizită la sora ei, sau să fie vizitată de aceasta și de tatăl ei. Copila păstrează legătura telefonic cu ei, chiar și cu mama plecată în străinătate.

CAPITOLUL 6

PLAN DE INTEVENȚIE . PROPUNERI. CONCLUZII

6.1. Scopul planului de interventie

Scopul acestui plan de interventie este să descoperim problemele cu care se confruntă copiii instituționalizații și care sunt factorii care le generează precum și, verificarea modului in care institutionalizarea influențează atitudinile și comportamentul copiilor.

Copiii institutionalizati prezintă într-o proporție mai mare anumite tulburări ăi trăsături de caracter mai puțin consolidate față de copiii care locuiesc în familile naturale. Satisfacția copiilor institutionalizați cu privire la mediul în care trăiesc, grupul de prieteni și familie este mai scăzută decat cea a copiilor care locuiesc cu părintii biologici.

Copiii din familiile naturale au modalități de rezolvare a conflictelor mai asertive decât copiii din centrele de plasament. Copiii din centrul de plasament au o stima de sine mai scazută decat copiii care locuiesc cu familiile biologice.

6.2. Obiectivele planului de interventie

Creșterea numărul contactelor sociale: frecvența iesirilor în comunitate, a vizitelor în familii, implicând cât mai mult comunitatea în procesul de socializare și ameliorând astfel atitudinea acesteia față de copilul instituționalizat. Este clar că, într-un fel, un copil institutionalizat necesită mai multă motivație și sprijin decât unul provenit din familie.

Dezvoltarea unui proces educativ-terapeutic care să atenueze, sau să elimine, cauzele generatoare ale frustrării și să compenseze tensiunile dezorganizatoare ale echilibrului psihic al copilului.

Creșterea stimei de sine realizată prin dragoste, protecție, întelegere, respect, copiii rezidenți din centrele de plasament au un nivel scăzut al stimei de sine, pentru că nu au legături stabile, permanente, de atașament cu adulții, sunt stigmatizați, etichetați în mediul școlar și social. Implicarea copiiilor în sarcini care să îi stimuleze prin atingerea succesului și de a fi apreciați pentru efortul depus.

Dezvoltarea optimă a copilului realizată print-un proces de stimulare adecvată

Crearea unor relații stabile și bazate pe încredere, pentru asigurarea unei "bunăstări afective", parametru fundamental al unei dezvoltări armonioase;

Dezvoltarea unei identități individuale pozitive, oferirea posibilității de a dobândi o imagine pozitivă despre sine însuși și un simț adecvat al identității.

Dobândirea unor capacități practice și a cunoștințelor necesare vieții înafara instituției, cum ar fi: deprinderile domestice fundamentale (gătit, curațenie, întreținerea îmbracaminții); deprinderile pentru viață în comunitate (cumpărături, utilizarea transportului public și a locurilor de recreere, familiarizarea cu facilitățile comunitare, relaționarea cu persoanele din afara instituției).

Restabilirea contactului cu familiile – initiațivele de a relua contactul cu familia biologică s-au dovedit eficiente, având deseori ca urmare reluarea vieții de familie a copilului instituționalizat.

Responsabilizarea familiei pentru viitorul copilului.

La școală copiii ar trebui integrați mai mult de câtre învățătoare ăn activități extra școlare care sa faciliteze procesul de relaționare cu cei din jur.

6.3. Activități derulate pentru atingerea obiectivelor

6.3.1. Activități pentru copii:

Activități de socializare și cunoștere interpersonală

Jocuri interactive precum:

Descrierea pozitivă a colegilor de clasă – fiecare copil pe rând trebuie sa valorifice calitățile colegilor

Construirea relației de încredere – jocul constă în legarea copilului la ochi cu o eșarfă în timp ce colegii îl pun să facă diferite activițăți

Dezvoltarea imaginației – jocul presupune creerea unei povești, astfel fiecare copil va spune căte o propoziție care să construiască povestea.

Dezvoltarea limbajului – jocul consta în scene de teatru, unde fiecare copil are un rol important de asumat

Munca în echipă pentru atingerea unui obiectiv comun.

Organizarea de excursii și activități recreative.

Activități de recunoaștere și exprimare a propriilor emoții

6.3.2. Activități pentru părinți:

Consilierea familiei și sprijinirea acesteia în vederea stabilirii unui plan de viitor pentru copil.

Asistarea familiei în vederea obținerii drepturilor legale.

Stabilirea cu părinții a unui program de petrecere a timpului cu copilul, de apropiere și relaționare.

Construirea relației de atașament prin implicarea părinților în asistarea copiiilor la teme, jocuri, participarea acestora la evenimentele importante din viața copilului.

6.3.3. Activități pentru personalul din mediul instituționalizat

Asistarea și consilierea psihologică a copiilor

Distribuirea de sarcini egale pentru dezvoltarea capacităților practice precum: gătit, curățenie, întreținerea aspectului fizic.

Activități de apropiere a personalului de copii, prin jocuri realizare împreună, oferirea lecțiilor de viață, ce e bine și ce este rău, oferirea unui model social, cum trebuie să se comporte în societate.

Activități înafara mediului instituționalizat, activițăți de recreere.

Distribuirea de sarcini care să îi permită copilului trăirea succesului, activități prin care copilul să se simtă util și responsabil.

CONCLUZII

Constituind o problemă de mare actualitate în spațiul realității sociale românești, problema copiilor instituționalizați are în aceeași măsură nevoie de o rezolvare cât mai rapidă și mai favorabilă.

Consecințele intituționalizării copilului de la o vâsta fragedă, pe un termen lung de timp are consecințe dăunătoare asupra dezvoltării optime a copilului, care vor împiedica copilul să dobândească deprinderile necesare de a stabilii relații sociale cu cei din jur, de a avea capacitatea de a stabilii relații de afectivitate pozitive ca viitor adult. De multe ori se întamplă ca mediul instituțional unde copilul crește să nu corespundă nevoilor lor fizice, nevoilor sociale si psihologice de bază fapt ce îi pune în fața unor provocări, unor noi experiențe care nu sunt neapărat pozitive, de multe ori aceste fiind negative.

Omul este o ființă socială motiv pentru care socializarea are un rol deosebit de important în viața viitorilor adulți, în același timp constituind și baza relațiilor efective.

Socializarea are un rol deosebit de important în formarea persoanlității copiilor. Ea faciliteaza accesul spre lumea exterioară, spre a forma legături de atașament cu cei din jur. Socializarea este modalitatea prin care un organism biologic este transformat într-o ființă socială, capabilă să acționeze împreună cu alții. Fără socializare, societatea nu ar putea supraviețui cum, de altfel, nici individul nu ar putea supraviețui în afara societății. Procesul socializării începe din timpul copilăriei, când intervin primele contacte sociale și experiențe de viață, derulându-se de-a lungul întregii vieți, pe măsura dobândirii de către individ de noi statusuri și roluri succesive.

Din punctul de vedere al societății, socializarea reprezintă calea spre cultură a individului, procesul prin care omul în funcție de influențele și interacțiunile socio-psihologice la care este supus, își proiectează o direcție de evoluție pe care o poate urma și pe parcursul căreia devine membru funcțional al unei comunități sociale, capabil să-și exercite propriul control asupra atitudinilor, comportamentelor și conduitelor sale.

Exista mai multi factori care contribuie la procesul de socializare, fiecare dintre ei având o importanță majoră: vorbim de factorii biologici, de mediu, culrura, experiențele de grup și personale.

Prin procesul de socializare copilul iși dezvoltă capacitățile de găndire, învățare, analizează, selectează, reactualizează ceea ce văd , aud și simt în lumea înconjuratoare

Nevoile de bază ale copilului sunt esențiale în dezvoltarea acestuia, iar lipsa sau îngrădirea lor are consecințe negative asupra dezvoltarii copilului ca viitor adult. Ele trebuie respectate si garantate copiiilor, însă acest lucru nu este îndeplinit în totalitate in mediul instituționalizat în care trăiește copilul.

Dacă aceste patru nevoi nu sunt îndeplinite, copilul nu își va dezvolta stima de sine, respectul față de ceilalți, grija față de bunurile materiale. Când aceste nevoi sunt neglijate ori satisfacerea lor nu este însoțită de o educație a autocontrolului ( nevoia de limite în educația copilului ), a planificării, apar tineri impulsivi, care nu au răbdare să aștepte, incapabili de a lucra, de a depune efort pentru ceea ce doresc, nerecunoscând drepturile celorlalți, iresponsabili. Ei vor părăsi școlile pentru joburi aducătoare de câștiguri rapide, care le dau puține satisfacții, și vor trăi un sentiment de alienare și respingere. Sentimentul că societatea nu îi vrea poate duce la lipsa dorinței de a da ceva în schimb acesteia sau, și mai rău, la dorința de a distruge și a se autodistruge. Este momentul să atragem atenția asupra faptului că suicidul în rândul copiilor este tot mai frecvent și cobară la vârste tot mai mici. Dacă nu vom răspunde adecvat nevoilor copiiilor pentru o dezvoltare sănătosă, riscăm viitorul societății.

Jung spunea că tot ceea ce se petrece în timp, in decursul istoriei, nu lasă urme doar în dezvoltarea individului, ci marchează continuitatea speciei umane. Iată de ce este important să răspundem ca familie și societate, în mod adecvat nevoilor impuse de o dezvoltare sănătoasă a copilului. Modul în care răspundem nevoilor copiilor creează primele lor experiențe, cele ce vor constituii bazele evoluției lor ulterioare, așa cum fundația casei va restricționa construcția ce poate fi ridicată deasupra.

Relațiile emotional- afective reprezintă un pilon de bază în dezvoltarea copiilor. Mai mult ca niciodată, într-un mediu instituționalizat unde lipsește căldura unui cămin, dragostea de părinții , unde relațiile efective sunt deficitare, stabilirea unor relații de afectivitate, unde copiii să se simtă protejați sunt foarte importante.

Relațiile stabile de afesctivitate vor ajuta copilul să ăși dezvolte atașamentul. Majoritatea copiiilor instituționalizați nu prezintă un atașament securizant, astfel în cazul copiiilor privați de afectivitate si de tiparul de atașament, ei dezvoltă un atașament evitant- anxios, dezorganizat, evitant, ambivalent.

Copiii au nevoie de siguranță și de sentimentul de fi protejați, atașamentul influențează aptitudinile de integrare socială.

Efectele instituționalizării copilului sunt negative, ceea ce îngreunează dezvoltarea lor socială, psihică, afectivă.

Există câteva trăsaturi negative tipice ale copiilor din institutii:

relatii superficiale;

nici un sentiment real,o incapacitate de a simpatiza oamenii ori de a-și face prieteni adevarați

nici un raspuns emoțional , în situații în care acesta ar fi normal să apară;

furt;

lipsa de concentrare la școală.

În ceea ce priveste situația copiilor instituționalizați din Romania, din perspectiva tulburărilor afective sunt inregistrate accese de furie, hiperreactivitate, pasivitate, apatie extremă, autism. Chiar și la copiii relativ bine integrați și aparent echilibrați din punct de vedere afectiv se remarcă o dezvoltare a sentimentelor sărăcită și dificultățiî stabilirea contactelor sociale.

Toti copiii trebuie să beneficieze de :

dreptul la libertate de exprimare

dreptul la menținerea contactului permanent și nemijlocit cu părinții;

dreptul la exprimarea liberă a opiniei;

dreptul la libertatea de afirmare;

dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și religie;

dreptul la viață intimă și privată;

dreptul la protecție împortiva oricărei forme de abuz sau neglijența;

dreptul la reevaluarea periodică a măsurii de protecție stabilită;

dreptul la educație, formare și inserție socio-profesională;

dreptul la odihnă, vacanță, activități culturale și artistice;

dreptul la sănătate.

dreptul la securitate socială;

dreptul la recuperare fizică, psihologică și reintegrare socială.

Bibliografie

Bratianu Ionel, Rosca Cristinel, Copilul institutionalizat intre protectie si abuz , Editura Lumen, Bucuresti 2005

Cauzele institutionalizarii copilului in Romania, 1997, Lucrare editata cu sprijinul reprezentantei UNICEF Romania

CLARKE, S. Alison, Child Development, John Willez and Sons, SUA, 1985;

COSMOVICI Andrei, Psihologie generală, editura Polirom, 2005;

DOROFTE Tatiana, Dimensiuni socio-psihologice ale personalității, Editura Pro Humanitate București, 1998,

FRANZ, Ruppert, Trauma, atasament, constelatii familiale. Psihoterapia traumei, editura Trei, Iasi 2005;

IBIS, Adrian, Sociologia Devianței, Editura Pansofia, București, 2006;

INHELDER Barbel, PIAGET Jean, Psihologia copilului, editura Cartier București, 2012;

IOAN, Neacșu, Introducere în psihologia eduacției și a dezvolării, editura Polirom,Iași 2010;

KARI, Killen, Copilul maltratat, Editura Eurobit, Timișoara, 1988;

MUNTEAN, Ana, Psihologia dezvoltării umane, editura Polirom Iași, 2006;

MUNTEAN, Ana, Psihologia Dezvoltării Umane, Editura Polirom, Iași, 2003,

MUNTEAN, Ana, Adoptia șii atașamnetul copiilor separați de părinții biologici, editura Polirom, Iași, 2013, pagina 65;

NEAMȚU, George, Tratat de asistență socială, editura Polirom, Iași, 2003;

VOINEA, Maria, Familia și evoluția sa istorică, Editura Științifică și Enciclopedică București;

Surese internet:

http://biblioteca.regielive.ro/referate/psihologie/socializarea-proces-social-fundamental-73533.html

http://mentalhealthclinic.ro/?p=262

http://www.materie.ro/materie/socializarea-190

http://www.usm.md/crras/CRRAS/ManualePDF/Sociologie%202.pdf

=== 0a1467060e4435c636983cf5dcbc38a4360ef3bb_355583_1 ===

CAPITOLUL 1

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INSTITUȚIONALIZAREA COPILULUI

1.1.Instituționalizarea și implicațiile acesteia

1.1.1.Generalități

Instituționalizarea este activitatea profesională de ajutorare a copiilor luați din familie pentru a-li se restaura sau mări capacitatea lor de funcționare socială existentă și de a le crea condiții de integrare în sistem contribuind din plin la creșterea și educarea acestora.

De-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil.

Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane .

Omul fiind o ființă socială, toate problemele omenești fiind într-un fel sau altul de natură socială , și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale , afectează într-un fel oarecare viața tuturor indivizilor din care se compune societatea.Întregul puls al vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești , iar subiecții acțiunii sociale sunt constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite .Efectele negative identificate la copii instituționalizați sunt asemănătoare cu cele întâlnite ,în general ,în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate . Accentul pus pe înțelegerea familiei ca structură de organizare poate ridica anumite probleme.De un interes mai crescut sunt funcțiile sociale.

Familia este considerată prima și cel mai important agent de socializare a individului și asta deși în perioada modernă rolul acesta este preluat de alte instituții sociale (școală, mass-media, centre culturale etc .Relația dintre individ și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane. (.Pop .O-Copilul Abandonat,pg.83,Timișoara ,1999)

Esența psihopatologiei psihanalitice a copilului instituționalizat constă în ideea că fenomenele psihopatologice și vindecarea lor trebuie înțelese în treimi de transformare și descoperire a semnificației lor inconștiente .

Cadrul de referință este constituit de principiul plăcerii , pulsiunea de viață și cea de moarte ,nivelele și instanțele psihice , deplasarea energiei psihice în cadrul sistemului psihic , mecanismele de apărare și procesele de restructurare .

Relația dintre individ și societate este implicată în însăși problema fundamentală a viziunii psihologice generale despre societate.

Tot ceea ce se întămplă în societate este rezultatul activității omenești ,deci a activității indivizilor ,care la rândul lor ,sunt ca indivizi socializați ,produși ai societăți.( Macavei. E. – Familia și casa de copii, pg.56,București,2009)

1.1.2. Caracteristicile personalității copiilor instituționalizați

Pornind de la principiul că orice tânăr are dreptul la educație în mod special și că trebuie stimulat pentru a putea ajunge la un grad cât mai mare de independență , procesele psihice au un rol deosebit de important în activitatea omului deoarece se bazează pe faptul că reflectă realitatea .

Problema copiilor instituționalizați formează un complex aflat într-o continuă schimbare ,și în același timp , este necesară o mare atenție a modului în care sunt folosiți termenii respectivi ,întrucât nu întotdeauna reprezintă realitatea și pot aduce serioase prejudicii psihice demnității umane .

În literatura psihopedagogică sunt folosiți mai mulți termeni care , în funcție de modul de abordare a problemelor copiilor instituționalizați ,pot clarifica o serie de definiții utile în înțelegerea corectă și nuanțată a fenomenelor avute în vedere .

Dezvoltarea și sănătatea copiilor din orfelinate se caracterizează printr-o mulțime de particularități calitativ negative ,care se observă pe parcursul tuturor perioadelor copilăriei începând cu vârsta preșcolară mică la adolescență. Copilul care este crescut și educat în afara familiei ,pe parcursul tuturor perioadelor de dezvoltare a societății a constituit un fenomen negativ și nenatural .( Pop.O-Copilul Abandonat,pg.83,Timișoara ,1999)

Copilul care este crescut și educat în afara familiei ,pe parcursul tuturor perioadelor de dezvoltare a societății a constituit un fenomen negativ și nenatural .

În casele de copii sunt instituționalizați copii ,care de la naștere au fost plasați în leagăne , din familiile problematice și copii abandonați .

Ca urmare în aceste instituții pentru copii preșcolari și școlari se desfășoară o muncă educativă care încearcă să le ofere copiilor un climat asemănător celui din familie .

În 1990 Goffman, folosește termenul stigmat pentru a se referi la un atribut care discreditează profund, cu referire la un limbaj al relațiilor și nu cea a unui limbaj al atributelor deoarece el consideră că experiența respingerii copiilor instituționalizați , în diferite medii sociale este foarte dureroasă.,, Să fii respins din cauza a ceea ce ești, să ai sentimentul că oamenii te evită fiindcă ai o anumită rasă, naționalitate, religie sau altă clasă socială,, reprezintă o mare suferință distructivă. (Dubrovina I –Copilul instituționalizat ,București,pg.122 ,2002)

Inteligența infantilă a copiilor instituționalizați lasă amprente asupra adultului însă ea reprezintă mai puțină importanță decât în mediu școlar deoarece intervin alți factori .Problema copiilor instituționalizați ,este plasată la intercațiunea dintre persoane și diferitele segmente ale sistemului social .Ca ființe sociale, copii instituționalizați sunt dependenți de sistemul în care sunt implicați mai mulți factori de răspundere (profesori , educatori , pedagogi,psihologi, asistenți sociali , asistenți maternali , etc ) . (Pop .O-Copilul Abandonat,pg.87,Timișoara ,1999 )

1.2 Cauzele și efectele instituționalizării

1.2.1.Cauze

Cauzele care duc la instituționalizarea copilului sunt multiple. Atât timp cât motivele sunt bine cimentate , cauzele care duc la instituționalizarea copilului nu țin cont de vârstă ,sex,etnie sau mediu de proveniență.Pe prim plan primează binele copilului ,iar forurile abilitate au datoria să acorde sprijin moral, financiar și educație copilului lipsit de apărare.Aceste cauze sunt

Maltratarea copilului.Cei din domeniul administrațiilor sociale, de ajutor medical precum și pedagogii pentru copii mici, profesorii, medicii, psihologii și pediatrii, în munca lor de zi cu zi întâlnesc copii victime, supuși unei lipse de îngrijire, unor maltratări emoționale, fizice și/ori agresiuni sexuale.

Totodată, ei pot întâlni și părinți care ei înșiși au mari probleme de tip psihologic sau social.Prin amploarea și prin gravitatea sa, problema copiilor maltratați nu mai poate fi trecută sub tăcere și reprezintă în prezent obiectul a numeroase cercetări ce se interesează mai ales de dimensiunile psihopatologice, instituționale și etice.

Abandonul era o practică frecventă, iar plasamentele de îngrijire a copiilor abandonați cunoșteau o mortalitate crescută.

Abuzul emoțional. In primul rând se ia în discuție aspectul intențional. „Neglijarea emoțională" (emoțional neglect) reflectă un act de omitere, o lipsă de acțiune; de aceea adultul poate să nu perceapă comportamentul său ca fiind abuziv. In contrast, termenii de „cruzime mentală" (mental cruelty) și ,,lovitură psihologică,, (psychological battering) presupun intenția adultului de a face rău, presupun acte de comitere.

În al doilea rând se iau în discuție componentele afectate de această formă de abuz.

De exemplu, „maltratarea psihologică,, (psychological maltreatment) reprezintă comportamentul susținut, repetitiv, inadecvat din partea adultului care afectează sau reduce potențialul creator și de dezvoltare al proceselor și funcțiilor psihice ale copilului (inteligență, memorie, recunoaștere, percepție, atenție, limbaj, caracter);„abuzul emoțional,, (emoțional abuse) acordă o mai mare importanță impactului asupra capacității afective (de a recunoaște și de a exprima emoții), reprezintă eșecul constant al adultului de care copilul este foarte legat, de a răspunde adecvat din punct de vedere afectiv la expresiile emoționale ale copilului.

În al treilea rând, fiecare concept se încadrează strict din punct de vedere legislativ. Aici este partea cea mai interesantă, dar totodată și cea mai strictă deoarece indiferent de conotațiile afective pe care le poate trezi abuzul emoțional, orice decizie privind protecția copilului se circumscrie unui cadru legislativ care se vrea a fi cât mai coerent.

In România nu s-a găsit o definiție legală dată abuzului psihologic, confuzie regăsită de altfel și în sistemele legislative din țări cu tradiție în acest domeniu recomandă .(Dubrovina I –Copilul instituționalizat ,București,pg.122 ,2002)

intervenția (legală) doar atunci când consecințele pe plan emoțional asupra copilului se observă în manifestări precum anxietate generalizată, depresie, izolare, comportament (auto)agresiv și atunci când adultul responsabil refuză să-i acorde atenția cuvenită.

Formele de manifestare ale abuzului psihologic sunt extrem de complexe având în vedere că la baza lor stă o relație în care contactul fizic nu e implicat cu necesitate. Gabarino și colaboratorii definesc abuzul psihologic asupra copilului ca fiind atacul concentrat al unui adult asupra dezvoltării conștiinței de sine și a competenței sociale a copilului. Ei propun astfel de cinci astfel de forme.

Respingerea intenționată, repetată a copilului, manifestată prin nerecunoașterea consecventă a nevoilor și meritelor sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea se concretizează în negarea legitimității drepturilor copilului, inducerea ideii că este dependent de adult, inferior și lipsit de speranța de a fi acceptat ca atare.

Whitman propune următoarele acte ca având caracteristici vătămătoare psihologic asupra copilului: ridiculizarea cronică, minimalizarea și umilirea copilului, pedepsirea copilului pentru activități specifice vârstei (curiozitatea, manipularea unor obiecte, jocul etc), transformarea copilului într-un „țap ispășitor,, al tuturor neîmplinirilor personale ale adultului, refuzul gesturilor de afecțiune, tratarea unui copil necorespunzător vârstei sale, afișarea unor preferințe evidente spre unii copii în defavoarea altora, etichetarea negativă a comportamentului unui copil în mod cronic, refuzul permanent al adultului de a recunoaște sau a remarca realizările copilului.

Izolarea copilului de experiențele sociale firești îl rupe de mediul social care îi poate asigura acestuia câmpul social necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. Interzicerea sistematică a unor activități specifice vârstei îl împiedică să-și stabilească puncte de reper.

Aceasta îl face să se simtă singur (sau, în cadrul mediului școlar uncie intră „obligatoriu" îi dă un sentiment al nesiguranței, al inadaptării, al eșecului prescris) și fără vreo șansă de a fi ajutat de cineva.

Izolarea are un efect devastator asupra sinelui pentru că întreaga experiență ca atare a copilului va fi definită ca fiind normală și chiar logică (asta merită să i se întâmple, iar așteptările sale ulterioare vor fi modulate de acest unic lucru).

Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de consecințe grave, creează acestuia imaginea unei lumi ostile, terifiante, periculoase.

Amenințările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar înfricoșătoare din perspectiva copilului, care se pot referi la punerea în pericol a copilului însuși, a unei persoane dragi, sau a unui obiect personal.

Având în vedere sistemul cognitiv fragil al adolescentului există o mare diversitatede formulări care pot avea efecte abuzive psihologic, chiar dacă nu a existat intenția acestui lucru.

Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în care adultul îl privează de stimulii esențiali dezvoltării sale psihice șicognitive. Gravitatea acestui tip de comportament provine din faptul că, pentru a asigura un traseu normal al dezvoltării, receptivitatea adultului la copil reprezintă o condiție necesară.

Refuzul consecvent al comunicării cu copilul, neobservarea intenționată a dorințelor exprimate de acesta, lipsa de interes în ceea ce privește activitatea copilului, refuzul de a răspunde (din considerente mai mult subiective ce țin de prejudecată) la durerea copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea altor copii, sunt câteva din formele pe care le poate lua ignorarea.

Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activități și comportamente antisociale. Caracteristic acestei forme este antrenarea copilului în activități ale căror consecințe îi depășes capacitatea de înțelegere și îi afectează sistemul moral. Copilul este astfel forțat să preia atitudinile imorale ale adultului abuziv, în avantajul și spre profitul acestuia.

Negarea răspunsurilor emoționale, ignorarea încercării de a interacționa emoțional sau încurajarea interacțiunii fără implicare afectivă.

Degradarea copilului (deprivarea de demnitate) poate fi analizată separat, înțelegând prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia.

In această categorie se includ folosirea cu regularitate a unor expresii jignitoare la adresa capacităților intelectuale sau practice ale copilului, exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovățirea lui pentru eșecurile personale ale adultului, folosirea lui în activități degradante.

Abuzul fizic reprezintă acțiunea sau lipsa de acțiune (singulară sau repetată) din partea unui părinte sau a unei persoane aflate în poziție de răspundere, putere sau încredere, care are drept consecință vătămarea fizică actuală sau potențială.

Abuzul fizic presupune supunerea copilului la: lovire, rănire, legare, așezare în genunchi, otrăvire, intoxicare sau arderi intenționate cu diverse produse. Gradul abuzului diferă în funcție de vătămarea produsă copilului. Unele din formele grave apar chiar sub formelor educative.

Oricât de multa intolerantă ar exista față de dreptul părintelui de a-și educa copilul, întrebarea apare unde începe abuzul. Din această perspectivă apare distincția între pedepse minore și cele grave aplicate minorului. Pedepsele minore în mod obișnuit nu dăunează copilului, însă nici ele nu sunt total lipsite de efecte psihologice.

Abuzul sexual reprezintă un fenomen care a început a fi recunoscut și studiat în ultimii ani. El presupune antrenarea copilului într-o activitate realizată cu intenția de a produce plăcere sau de a satisface nevoile unui adult sau ale unui alt copil, care, prin vârstă și dezvoltare, se află față de el într-o relație de răspundere, încredere sau putere.

Violul și molestarea – cunoașterea intimă a unei persoane, cu forța sau/și împotriva voinței acesteia; sau fără a recurge la forță și nici împotriva voinței persoanei – în cazul în care victima este incapabilă să-și dea consimțământul, din cauza unei incapacități fizice sau psihice, permanentă sau temporară.

Pornografia – angajarea, folosirea, inducerea, atragerea sau constrângerea unui copil în a se implica sau a asista altă persoană într-un comportament sexual explicit sau simulat, în scopul producerii unei imagini vizuale a unui astfel de comportament.

Prostituția infantila/juvenilă- angajarea într-un raport sexual, sau în alte activități sexuale, a unui copil, în schimbul unei sume de bani sau a altor servicii (mâncare, haine, medicamente, afecțiune etc).

Traficul copilului în scopuri sexuale – transportul, adăpostirea și vinderea de persoane în interiorul unei țări sau în exteriorul ei, uzând de forță, coerciție, răpire, înșelăciune sau fraudă, în scopul de a plasa persoanele respective în situația de a munci sau presta forțat diferite servicii – cum ar fi prostituția, sclavia domestică sau alte forme de sclavie.

Traficul cu copii reprezintă o adevărată afacere transnațională aducătoare de fonduri uriașe, ținând cont de faptul că există practica vânzărilor repetate.

Nu întotdeauna este folosită violența, traficanții profitând de inocența și vulnerabilitatea copiilor și de faptul că, aflându-se într-o țară străină, ei sunt dezavantajați, și de necunoașterea culturii și limbii, a legislației și instituțiilor acelei țări, care îi pot proteja. (Mitrofan L., Ciupercă O., – Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, 1998, pg. 291)

Se poate vorbi de trafic atât când respectivul copil este luat cu forța, cât și când aceasta se întâmplă în mod voluntar, fie că se realizează la nivel intern sau la nivel internațional.

Exploatarea sexuală a copiilor – practică prin intermediul căreia o persoană, de obicei un adult, obține o gratificație sexuală, un câștig financiar sau o avansare, abuzând sau exploatând sexualitatea unui copil, încălcând drepturile acestuia la demnitate, egalitate, autonomie și bunăstare fizică și psihică.

Exploatarea sexuală în scopuri comerciale a copiilor (conform definiției acceptate la Primul Congres Mondial împotriva exploatării sexuale a copiilor în scop comercial de la Stockholm -1996) – violare a drepturilor fundamentale ale copiilor și presupune abuzul sexual făcut de adult și reniunerarea în bani sau în obiecte a copilului sau a unor terțe persoane.

Conform aceleiași surse, exploatarea sexuală și comercială a copilului constituie o formă de coerciție și violență la adresa acestuia, precum și o formă de muncă forțată și o formă contemporană de sclavie.

Pe lângă principalele forme de exploatare sexuală menționate, există și alte forme de exploatare sexuală a copiilor, care includ turismul în scop sexual și căsătoriile timpurii.

Turismul sexual cu copii – exploatarea sexuală și comercială a copiilor de către persoane care călătoresc din propria țară în alta -de obicei mai puțin dezvoltată – pentru a se angaja în activități sexuale cu minori.

Turiștii care practică sex cu copii pot fi: căsătoriți sau necăsătoriți, bărbați sau femei, cu situație materială bună sau modestă, pot fi pedofili care călătoresc cu scopul de a exploata copii sau turiști care nu au intenționat să abuzeze copii.

Acești turiști justifică atitudinea lor prin faptul că, în cultura țării respective, acest lucru este acceptat, sau că i-au ajutat pe copii oferindu-le bani.

Neglijarea copilului Neglijarea copilului cuprinde diferite forme de dezinteres manifeste din partea persoanelor ce ar trebui să-l îngrijească.

Neglijarea fizică și a siguranței fizice a copilului include:

●Neglijarea alimentației ;

●Neglijarea îmbrăcăminții adecvate ;

●Lipsa asigurării unei locuințe adecvate ;

●Neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere și protecție;

●Neglijarea medicală ;

●Neglijarea educațională și culturală ;

●Neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învățământ;

●Neglijarea nevoilor speciale de educație a copilului;

●Orientarea copilului spre alte activități;

●Neocrotirea copilului de influențe negative;

●Neglijarea emoțională a copilului;

●Abandonul temporar sau definitiv;

●Expulzarea din cămin pe timpul zilei/nopții sau neinteresul față de lipsa de acasă a acestuia;

●Lăsarea copilului o perioadă lungă de timp nesupravegheat;

●Abandonarea copilului la o persoană, într-un spital sau într-o instituție și dezinteresul față de situiația lui.

1.2.2.Efecte negative

Efectele abandonului în Casele de Copii ,abuzul sau neglijarea ,sunt determinate de severitatea lor , de frecvența lor și de durata perioadei în care a avut loc .Afecțiunile psihice care ar putea apare din cauza abandonului în Casele de Copii sunt :anxietatea , depresia și tulburările de personalitate borderline .

Un copil instiutuționalizat care prezintă aceaste manifestări mentale ,are dificultăți în controlarea impulsurilor ,probleme care se pot datora relațiilor interpersonale instabile sau interne ,are un sentiment scăzut al propriei valori,deoarece acesta nu poate discerne sau înțelege ce I s-a întâmplat . Mulți din ei au tulburări de somn ,nu au încredere în ei ,încep să fie agresivi și labili emoționali .

Trebuie menționat faptul că intrarea copiilor în Casa de Copii este urmată de actul abandon.În unele familii aflate în dificultate părinții consideră că , Casa de Copii este o soluție temporară pentru rezolvarea problemelor lor .(Dubrovina I –Copilul instituționalizat ,București,pg.122 ,2002)

1.2.3. Efecte pe termen scurt

Efectele carenței afective sunt cu atât mai grave și mai ireversibile cu cât este mai precoce este lipsa părinților .Copii instituționalizați trăiesc o stare de discomfort din cauza nesatisfacerii nevoilor de securitate și susținere efectivă .

Șocul inițial produs de abandonul în Casa de Copii este însoțit de senbtimentul de revoltă , pentru că așa cum au demonstrat studiile de specialitate , rolul primordial al familiei și mai ales al mamei este în a ajuta copilul să se dezvolte cât mai favorabilă, ori lipsa acesteia pune accent negativ pe starea copilului din punct de vedere emoțional.

Privarea materială se exprimă prin izolare , înstrăinare , supărare,închiderea în sine fapt ce dăunează în dezvoltarea normală generând o tulburare psihică cu caracter specific în dezvoltarea sa.Separarea de părinte influențează în primul rând dezvoltarea morală și psihologică a personalității și formează în mod frecvent anxietate .

Sentimentul de instabilitate și siguranță este cel mai adesea întâlnit în rândul copiilor care au trăit experiența despărțirii de părinții , fiind abandonați în Casa de Copii.

Aceștia ajung în cele din urmă să trăiască o frică de siguranță fizică, datorată mai ales faptului că părinții nu sunt lângă ei , apare în mod evident sentimentul că sunt părăsiți intervenind în mod automat sentimentul de insecuritate în relațiile interpersonale cu cei apropiați.

1.2.4.Efecte pe termen lung

Cu cât copilul ascunde nemulțumirea sa față de familie cu atât mai mult își proiectează alarma în lumea exterioară ,deoarece aceasta își pierde încrederea în sine , devine agresiv ,inapt de a se apăra practic nu are încredere în forțele proprii.

Efectele pe termen lung asupra sănătății mentale reprezintă nu numai o reacție la pierderea părintelui ci și incapacitatea copilului de a trăi în Casa de Copii experiența unor relații călduroase ,apropiate și de durată cu adulții în care să poată avea încredere .

Faza de detașare se poate transforma într-o reacție cronică defensivă și poate duce pe termen lung la depresie și la incapacitatea stabilirii de relații apropiate .

Calitatea redusă a mediului fizic în care se dezvoltă copilul instituționalizat reprezintă un factor de risc suplimentar pentru dezvoltarea normal fizică și psihică

Chiar dacă în instituție condițiile de viață sunt mai bune decât cele în familie ,lipsa părinților și a susținerii emoționale exercitate de aceștia asupra copiilor are efecte greu de compensat pe termen lung .

1.3 Situația instituționalizării copiilor în România

Ultimele statistici ale INS din România arată că sunt aproximativ 5 milioane de copii între 0-18 ani, din care 2,2% sunt în evidența Serviciilor Publice de Protecție a Copilului.

Orfelinatele românești , au găzduit înainte de 1989 o mare parte din copii abandonați ,făcâdu-se vinovate de grave neglijențe și abuzuri fizice și psihice asupra acestora .

S-a constatat că această moștenire este consecința anilor 1960 , atunci când familiile au început să aibă copii pe care nu îi mai puteau crește iar până în anul 1989 , în orfelinatele românești trăiau aproximativ 170.000 de copii abandonați .

Mai mult studiile efecuate la copii instituționalizați din România au constatat că durata de timp petrecută în condiții de sărăcie și de neglijare se corelează cu un IQ mai mic și cu probleme de comportament .

Rolul familiei ,ca principal mediu de dezvoltare psihică a copilului este foarte important mai cu seamă în etapele timpurii ale dezvoltării sale ( după cum menționează și P.Osterriet sau G.C. Parsons , în lucrările lor ) .

Diferențele între cele două medii de dezvoltare ( familie –centru de plasament ) sunt argumentate prin anumite elemente specifice copiilor din centrele de plasament :

●sindromul carenței materne ;

●teorii ale atașamentului;

●anumite tipuri de comportamente ce pot fi privite ca manifestări ale unor atașamente anterioare inferioare ;dintre acestea trebuie amintite :anxietate cronică,interiorizare ,comportament agresiv ,afectivitate nediscriminatorie , contact visual deficitar , lipsa conștiinței de sine ,dificultăți de control . (.Mitrofan L., Ciupercă O., – Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, 1998, pg. 296.)

Pentru copii abandonați în centrele de plasament , instituția reprezintă un factor important de stres .Copii din centrele de plasament nu socializează la fel de bine ca cei care sunt în familie .

Recunoașterea propiului eu la copii instituționalizați și diferențierea subiectivității de rețeaua fenomenelor lumii înconjurătoare se realizează în procesul socializării ,prin raportarea la alți indivizi .

Relația dintre copii instituționalizați și societate este implicată în însăși problema fundamentală a viziunii psihologice generale despre societate .

Tot ceea ce se întămplă în societate este rezultatul activității omenești ,deci a activității indivizilor ,care la rândul lor ,sunt indivizi produși de societate .( Andrei Roth – Psihopatologia familiei, București 2002,pg.136)

Vorbind despre libertate ca temelie a răspunderii ,trebuie să avem în vedere în mod prioritar libertatea de acțiune , libertate ce se manifestă în sfera practicii sociale 10.

Mediul de proveniență ,relația afectivă a copilului cu părinții săi ,în special cu mama ,sunt factori direct răspunzători pentru vindecarea acestora .

Prin adâncirea rănilor , de fapt copii viitorii adolescenți și adulți mai târziu ,ajung să-și creeze mai multe măști , pe care le folosesc pentru a se apăra împotriva suferințelor trăite , afrustrărilor acumulate ,dorind să ascundă de ei și de ceilalți ,ceea ce încă nu au putut rezolva (Iolanda Mitrofan – Familia, cunoaștere și asistență,Cluj-Napoca 2008 ,pg188) .

Importanța măștii a fost creată în funcție de intensitatea rănii .Cu cât rana este mai semnificativă cu atât persoana va avea mai mult de suferit ,fapt ce o obligă să poarte mai des una din măștile pe care le consideră responsabile pentru fiecare rană .

Copii sunt deseori vulnerabili față de factorii de stres incluzând provocările cauzate de abandonarea lor în centrele de plasament .Aceste vulnerabilități pot duce la manifestarea comportamentelor riscante provocând de multe ori deteriorarea sănătății mentale sau emoționale .

Primele semne de deteriorare a sănătății mentale sau emoționale care pot apare la copii instituționalizați sunt schimbările de dispoziție și comportament întâlnindu-se în mod frecvent depresia .

Din literatura de specialitate reiese faptul că modul de reacție al copiilor instituționalizați față de abandonarea lor în centrele de plasament , este diferită .(Dubrovina I .- Copilul instituționalizat ,București,pg.128 ,2002)

Studiile au arătat că băieții reacționează, mai mult decât fetele la situațiile stresante legate de abandonul în instituțiile statului , prin violență ,fie împotriva altora , fie împotriva lor înșiși prin distrugerea atenției de la probleme prin implicarea în activități fizice sau prin a ignora și nega problemele pe care le au .

Pe de altă parte unii copii comunică de multe ori cu prietenii ( pe care încearcă să-i aibă) acordând atenție nevoilor stresante legate de abandonul lor în instituție .

Nu trebuie uitat faptul că lipsa controlului poate determina asupra copilului efecte negative în planul rezultatelor școlare sau a adoptării de comportamente deviante .

De asemenea lipsa afectivității parentale ca și consecință implicită a abandonului copilului în centrele de plasament , este de natură psihologică sau comportamentală .

Din punct de vedere psihologic devianța de comportament apare drept o abatere variabilă , mai mult sau mai puțin evidentă , a comportamentului , gândirii și identității indivizilor de la normalitatea psihică , adesea etichetată și sancționată13 .

Problemele cu care se confruntă copii instituționalizați și care pot fi private atât drept cauză cât și efect sunt :

●tulburări de limbaj –constituie o particularitate a copiilor mai ales la cei instituționalizați la vârste mici .Exceptând carențele educative ale familiei și insuficiența stimulării verbale, în centrele de plasament un număr mare de tulburări de vorbire au drept cauză traumatisme psihice sau deficiențe organice congenital sau dobândite ,fapt ce necesită legarea tulburărilor de limbaj a copiilor și de o evoluție biologică deficitară ;

●afectivitate frustrantă –ce poate fi considerată handicapul primar al majorității copiilor instituționalizați .Copilul caută în permanență să fie în jurul adulților;

●maturizare socială încetinită-copii instituționalizați au posibilități limitate de experiență socială ;

●comportament neurotic –ca expresie a nevrozei stabilitate ( cu predominare isterică) și alterările de personalitate din sfera psihozelor ( cu predominare schizofrenică ) ;

●tulburări de comportament cu incidente organice –instabilitate psihomotorie și afectivă ,agresivitate .(Turliuc – Profilul psihologic al copilului maltratat ,București,2007)

Copii instituționalizați se simt singuri , abandonați , neglijați , au personalități diferite față de copii din familie,sunt anxioși,depresivi prezentând încontinuu tulburări de comportament .

În general toți copii instituționalizați care au suferit un abuz, au fost neglijați,abandonați sau au fost martori la violență domestică , au un risc crescut de a dezvolta afecțiuni psihice ,probleme emoționale sau abilități sociale deficitare.

Fenomenul delicvenței juvenile este larg dezbătut ,antrenând specialiștii din diverse domenii : medical ,sociologic , psihologic , pedagogic , conferindu-i acestui fenomen o investigație interdisciplinară .Fenomenul este etichetat sub diverse denumiri :

●copii cu tulburări de comportament;

●tineri inadaptați;

●copii problemă;

●minori delicvenți.

Pe lângă cazurile tipice de copii părăsiți după naștere sau copii care și-au pierdut părinții în accidente apare tot mai evidentă o a treia categorie ce nu presupune neapărat absența fizică a părinților din viața copiilor , cât absența dragostei adevărate , în relațiile dintre ei întrucât fără dragoste sinceră și curată , simpla prezență fizică devine needucativă .

În ceea ce privește copii abandonați în centrele de plasament ,trebuie menționat faptul că lăsarea lor pe o perioadă cât mai lungă de timp poate avea efecte negative semnificative asupra dezvoltării acestora.

O altă mare problemă a copiilor instituționalizați constă în faptul că se confruntă cu o serie de riscuri începând cu :

Vulnerabilitate la abuzuri fizice ,psihice , sexuale, exploatare prin muncă , trafic de copii și prostituție (agresorii sexuali , recrutorii sau traficanții de persoane , persoanele care exploatează copii prin muncă își aleg victimele din rândul copiilor neglijați sau care sunt singuri ) ;

Insuficienta dezvoltare a abilităților de viață independentă necesare pentru a face față dificultăților viitoare ca adult :

●independența în luarea deciziilor ;

●neâncrederea în forțele proprii;

●controlul și exprimarea emoțiilor ;

●dificultatea relaționării și comunicării .

Însușirea deficitară a normelor etico-morale :în absența unui model ,familial funcțional ,a unui mediu sigur și coerent ,copii instituționalizați pot internaliza modelul de neglijare afectivă din cadrul familiei de origine pentru al aplica mai apoi la vârsta adultă .

Debutul precoce al vieții sexuale:în special adolescenții vor căuta afecțiunea și aprecierea de care au nevoie nu numai în grupul de prieteni ci și în relațiile intime ( lipsa unei educații adecvate privind viața sexuală ,lipsa supravegherii , comportamente cu risc crescut pentru contractarea unor infecții cu transmitere sexuală sau chiar apariția de sarcini nedorite la vârste fragede).

Adeseori intervine sentimentul de vinovăție,dezvoltă o imagine de sine scăzută care, de multe ori,le afectează relațiile cu ceilalți .

Pot avea dificultăți în crearea de legături , în socializarea și în formarea de prietenii ducând până la izolarea și incapacitatea de a învăța să aibă sau să dezvolte simpatie ,empatie sau alte concept psihice bazate pe emoții.(Maria Moldovan – Personalitatea copilului maltratat ,București ,2005,pg.111)

CAPITOLUL 2

INTEGRAREA SOCIALĂ A COPIILOR INSTITUȚIOALIZAȚI

2.1 Probleme esențiale ale copiilor instituționalizați

Problemele esențiale întâlnite la copii instituționalizați sunt în primul rând de ordin psihic.Dintre prolemele psihice ,mai frecvente sunt anxietatea ,depresia,suicidul.

2.1.1.Anxietatea

Anxietatea este o stare afectivă generalizată,difuză,caracterizată prin trăiri de tulburare,de insecuritate și teamă-pe care copilul instituționalizat nu le poate explica și relaționa.

Anxietatea este socotită un semnal de alarmă adresat Eului-conștiinței de sine a personalității- singurul în măsură să întreprindă acțiuni de redresare sau să-și mobilizeze mecanisme specifice de apărare .

Copilul instituționalizat ,anxios manifestă totdeauna reținere și teamă în raport cu viitorul,cu activitățile pe care urmează să le efectueze sau cu situațiile cu care urmează să se confrunte.

Tulburările și destructurările conștiinței, chiar în forma lor mai simplă , afectează profound buna adaptare și integrare a copilului instituționalizat în mediul ambiant , reclamând din partea personalului medico-sanitar o permanentă activitate de supraveghere și ajutorare.

Patologia conștiinței nu este legată însă numai de starea de vigilitarte , ci și de modul cum este reflectată realitatea exterioară. Literatura de specialitate ,menționează faptul că ,definirea conceptelor în ceea ce privește stările anxioase prezintă un grad crescut de dificultate ,întrucât ele depășesc aria unei singure științe având o valoare de generalizare deosebită în argumentarea materialist-dialectă despre viața copiilor instituționalizați.

Psihologul român Mărgineanu sublinia încă din anul 1973 că ,structura psihologică a copiilor instituționalizați nu poate fi îmțeleasă fără infrastructura biologică ,pe care ea se clădește ,și fără suprastructura socială ,în care ea se integrează .

Tulburările și destructurările conștiinței, chiar în forma lor mai simplă , afectează profound buna adaptare și integrare a copilului instituționalizat în mediul ambiant , reclamând din partea personalului medico-sanitar o permanentă activitate de supraveghere și ajutorare 15.

În planul trăirii conștientizabile, copilului anxios I se concretizează printr-o senzație apăsătoare de indispoziție profundă,legată de presimțirea unui pericol nedefinit dar imminent,în fața căruia acesta rămâne total decoperit,dezarmat.

Anxietatea bulversează profund echilibrul personalității copilului instituționalizat ,ducând la o regresie atât în sfera gândirii ,cât și a celei afective.

Copiii instituționalizați cu perturbări anxioase generalizate sau comportamente regresive ,deseori ,au crescute anxietatea , furia ,indignarea ,o nevoie de a pedepsi sau un comportament evident față de cei care i-au abandonat în instituție.

Când un copil instituționalizat este supus unei reacții de teamă sau frică de ceva anume ,el nu își poate niciodată investi din toată inima energiile în ceva ,ci dorește întotdeauna să urmărească două sau mai multe scopuri incompatibile.( Adler A. – Cunoasterea copilului, București, 2001)

2.1.2.Depresia

Depresia este definită ca o prăbușire a dispoziției, a acelui tonus afectiv bogat în toate instanțele emoționale și afective,care dă tonalitate stărilor sufletești.

Masca stărilor depresive întâlnite în rândul copiilor instituționalizați realizează un ansamblu ce nu poate fi confundat ,deoarece această expresie a tristeții se însoțește de inerție ,de un fel de concentrare centripetă ,de condensare ,de un fel de tensiune difuză în musculatura feței care întreține o nemișcare .

Privirea este ațintită înspre pământ sau în gol .Plânsul este frecvent,copilul instituționalizat geme ,se vaită ,se lamentează ,își frământă mâinile .Rezultă din aceast ansamblu o inerție generală , un fel de inhibiție în tensiune .

Alteori musculatura este complet relaxată,ca a unui învins ,epuizat ,care a pierdut o întrecere ,a fost răpus în luptă ,a abandonat un efort steril și se lasă pradă stării de stupoare ,nemișcare ,de inactivitate totală . (Adler A. – Cunoasterea copilului, București, 2001,pg.345)

Această dramatică prezentare a copilului instituționalizat depresiv reprezintă forma exterioară ,dar inerția și starea pantomimică se însoțește de inerție psihică ( paralizie psihică ) ,de răceală interioară și îndepărtare afectivă de viață ca și cum puterea ,bogăția,tensiunea de reflectare pe care o are realitatea ,s-a topit sau a dispărut .

Conștiința scade,devine inertă ,ca pânzele unei corăbii pe un ocean când nu suflă vântul ,și paralel cu această îngustare a mișcării vii a psihismului limbajul devine din ce în ce mai sărac și ajunge până la urmă să fie înlocuit cu mutism,recurgând de multe ori la alcool.

Tăcerea aceasta concentrat –dureroasă ,nu exprimă decât un singur lucru : suferința morală ,depresia profundă , sentimentele chinuitoare de descurajare și dezesperare .

Se realizează acoperirea trecutului cu un val de regrete atât pentru toate relele care s-au întâmplat cât și pentu binele nearealizat încă .

Acest fundal depresiv devine penibil prin componentele sale cenestezice propioceptive ,dar mai ales prin sentimentul de nenorocire , prin intensitatea de catastrofă morală pe care o trăiește copilul instituționalizat

Această stare morală rezultă dintr-un sentiment general de nesiguranță , devenind un fel de nesiguranță organizată , dublată de unsentiment de neputință pentrru a întreprinde ceva menit să-l smulgă,să-l ridice deasupra nivelului de prăbușire în care trăiește prin evidenta sa neproductivitate

Această situație îl deranjează , îl doare și-l profilează ca un egoist monstruos,în măsura în care singurul lucru care-l atașează afectiv este propria lui suferință .De aici rezultă pesimismul,prăbușirea posibilului care se închide ,se blochează și se transformă într-o dimensiune funerară .

Pentru copilul instituționalizat ,trecutul nu mai ajunge pentru a-și desfășura interpretarea lui delirant-depresivă,în timp ce viitorul lui i se pare sumbru și nu-i folosește la nimic,decât pentru a-și organiza cât mai repede sfârșitul .

Acest fundal timic depresiv devine penibil prin componentele sale cenestezice ,devenind un fel de nesiguranță organizată,dublată de un sentiment de neputință pentru a întreprinde ceva menit să-l smulgă ,să-l ridice deasupra nivelului de prăbușire în care trăiește prin evidenta sa neproductivitate .

2.1.3.Suicidul

Problema fenomenului suicidal ,în rândul copiilor instituționalizați , formează un complex aflat într-o continuă schimbare ,și în același timp , este necesară o mare atenție a modului în care sunt folosiți termenii respectiv din literatura de specialitate , atunci când aceștia sunt abordați ,deoarece nu întotdeauna reflectă realitatea și pot aduce serioase prejudicii psihice demnității umane .

Tulburările și dispozițiile sufletești ale copiilor instituționalizați, descriu ființa umană ca fiind liniștită , curajoasă, lașă ,ceea ce presupune o reacție la o situație dată specifică și ,ca atare ,o clasificare după tipul de reacție.Evaluarea dificultăților care afectează condiția umană a individului nu poate face abstracție de studiul comportamentului.

Din punct de vedere psihologic ,manifestările exterioare de conduită apar ca o modalitate de acțiune tipic umană influențată de însușirile temperamentale ale personalității.

Educația nu poate fi răspunzătoare decât de greșelile care favorizează un asemenea fenomen regresiv și aceasta ,mai ales,în cazul când anumite elemente morbide cu influență negativă directă nu se dezvăluie în constituția copiilor instituționalizați.

Unii copii instituționalizați se simt singuri , abandonați , neglijați , au personalități diferite,sunt anxioși,depresivi prezentând încontinuu diferite tulburări de comportament,ajungând astfel în multe cazuri să se sinucidă.

De menționat faptul că,în general toți copii instituționalizați,care recurg la acte de suicid , au fost neglijați,abandonați sau au fost martori la anumite acte ,cu voie sau fără voie, au un risc crescut de a dezvolta afecțiuni psihice ,probleme emoționale sau abilități sociale deficitare.( Maria Moldovan – Personalitatea copilului maltratat ,București ,2005,pg.120)

Ca urmare,diversele manifestări exprimate în conduita copiilor instituționalizați constituie un barometru deosebit de sensibil,pentru relevarea nivelului de conștiință pe care l-a atins în dobândirea sensului social al vieții precum și pentru indicarea gradului de gravitate a devierilor psihomorale contractate.

Conduita suicidară,mai ales în aspectul ei de tentativă,de idée sau de act nefinalizat,apare ca un act complex,plin de incertitudine și ambiguitate,legat puternic de condițiile socio cultural ale microgrupului din care face parte copilul instituționalizat ( concepții despre viață și moarte,factori familiali,culturali,politici),etc.

Prăbușirea instinctelor vieții și izbucnirea pulsiunilor morții traduc o mare tulburare instinctive-afectivă la copii instituționalizați melancolici,o decompensare depresivă la copii instituționalizați nevrotici ( prin frustrări,regresiuni și fixări ,cu mecanisme de apărare menajate de tip fobic,obsesiv sau isteric),apariția unor psihotraume la copilul instituționalizat depresiv reactiv, sustragerea de la o anxietate terifiantă,de la persecuții intolerabile sau de la o frică extremă,realizând o logică sau un aspect de sacrificiu la copii instituționalizați deliranți:

●Supunerea la ordine halucinatoare de moarte ;

●Dorința de a scăpa de conținutulamenințător al insultelor și al represiunilor legate de halucinațiile acustico-verbale sau de conținutul penibil al acelora cenestezice;

●panică acută sau reacție depresivă în prezența halucinațiilor ,la halucinat;

●agresivitatea contra societății și contra lui însuși la psihopat ;

●raptusul suicidar,stările crepusculare și stările depressive ale epilepticilor îi duc spre suicid.

2.2 Echilibrul emoțional al copiilor instituționalizați

Copilul instituționalizat dezvoltă sentimente de încredere sau neîncredere față de mediu, în funcție de modul în care nevoile, cele emoționale și cele fizice sunt sau nu satisfăcute.

Copilul care este expus maltratării îninstituție, dezvoltă un atașament nesigur față de educatori și va avea dificultăți în stabilirea încrederii în ceilalți.

Pe măsură ce crește, îsi va crea o imagine negativă atât despre lume cât și despre sine. El va interpreta și percepe mediul în baza experiențelor trăite în sistem.

Dacă copilul instituționalizat îsi rezolvă conflictul de bază al dezvoltării pe varianta neâncrederii, abilitatea sa de a rezolva viitoarele conflicte ale dezvoltării (de a depăși următoarele etape evolutive) într-un mod pozitiv, va fi mult redusă.

Creșterea și învățarea ajută copilul să se adapteze la mediu dar obligă și mediul să se adapteze la el. Dacă mediul înconjurător nu se schimbă și nu se adaptează la cerințele copilului instituționalizat,atunci copilul trebuie să se adapteze la acesta.

Afirmația este valabilă într-o mare măsură și în cazurile de maltratare.Dacă mediul în care trăiește copilul nu este propice maturizării sau dacă povara care o pune pe umerii acestuia este prea mare și de lungă durată, dezvoltarea copilului instituționalizat va fi inhibată. Dacă se întâmplă așa ceva, egoul va încerca să se apere atât de acest mediu supraâncărcat cât și de haotica lume internă.

2.3.Relațiile copilului instituționalizat abuzat , modurile lui de

a face față situației și strategiile folosite de acesta

2.3.1.Reacții de dependență

Situațiile de abuz sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor. Insatisfacerea nevoilor creează probleme de dependență. Ea este foarte accentuată la copiii aflați în situații dificile.

Problemele de dependență se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite: o dependență deschisă și o dependență defensivă.

Dependența deschisă se poate manifesta ca o tendință permanentă spre contacte fizice, căutare a atenției, încercări de a mulțumi și de a fi acceptat de către cei din jurul lor. Dar ei nu sunt obișnuiți cu înțelegerea tacită, ci doar cu situațiile de respingere.

Marcați de grele experinențe, nu vor mai risca să fie expuși unor alte situații de respingere din partea adulților sau a copiilor.

Copilul instituționalizat se poate retrage într-o stare de apatie pasivă sau poate prezenta o dependență defensivă, o independență excesivă și o retragere emoțională, atât față de asistenții sociali cât și față de alțialte persoane adulte din instituție. Această dependență defensivă se poate prezenta ca o atitudine rece și dificilă în care copilul instituționalizat pare să se poarte ca și cum nu-i pasă de nimeni.

De fapt, copilul instituționalizat tânjește după siguranță și recunoaștere de către persoanele care-l îngrijesc.

Se poate afirma că toți copiii instituționalizați care sunt supuși abuzului fie el fizic ,emoțional sau (de ce nu ?) sexual ,au anumite trăiri comune: îngrijorare și anxietate.

Sentimentele de dragoste, respingere sunt diferite, ca intensități și durată în funcție de situația de maltratare în sine, de sensibilitatea copilului instituționalizat, de modul în care acesta percepe situația și mecanismele folosite pentru a supraviețui.

2.3.2.Deprimarea

La întrebarea de ce copilul instituționalizat se joacă, există răspunsuri variate și numeroase: jocul a fost înțeles ca un surplus de energie ce trebuie evacuată și ca o manieră de a exersa experiențe ulterioare.

Copiii instituționalizați armonios dezvoltați cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalți. Felul în care au contacte cu ceilalți, modul de inițiere a contactului este direct, contactul lor vizual cere mereu atenție. Ei se joacă pentru a se distra, pentru a învăța.

Copilul instituționalizat deprimat, s-ar putea să nu reușească să ne atragă privirile înspre el deoarece el are un foarte slab comportament de contact. El are figura puțin expresivă, un aer absent. Depresia copiilor poate fi ușor observată în jocul lor. Mulți copii aflați în situații de abuz aproape că nu se joacă deloc, acesta fiind un mod de a-și exprima depresia iar în cazurile în care se joacă, o fac într-un mod stereotip.

Copiii instituționalizați au nevoie de a fi activi. Ei se dezvoltă datorită mișcării făcute, îsi dezvoltă corpul și plăcerea de a-și stăpâni propriile acțiuni. Aceste activități necesită curiozitate, putere și energie.

Ca și visul, jocul permite o satisfacere substitutivă a dorințelor și prin intermediul personificării, evacuarea angoasei suscitată de conflictul intrapsihic.

Dacă se simt înșelați și neglijați copiii instituționalizați nu au întotdeauna această energie și putere. Cei aflați în situațiile de abuz pot să-și comunice suferința și deprimarea prin pasivitate fizică. Însă, ei nu sunt în mod necesar conștienți de acest lucru. Asistenții sociali și forurile superioare care îi au în grijă trebuie sa fie atenți când copiii instituționalizați prezintă o pasivitate fizică prea accentuată.

Mulți dintre copii instituționalizați pot avea chiar retard în dezvoltarea fizică, rezultând dintr-o lipsă de responsabilitate și stimulare a mediului.

Acest retard poate veni în întâmpinarea pasivității care se naște din depresie.

Depresia poate fi îndepărtată cu ajutorul unei activități în desfășurare. Copiii instituționalizați sunt foarte diferiți din punct de vedere al vitalității, iar aceasta le va influența modul de desfășurare a activității.

Atât pasivitatea extremă cât și hiperactivitatea copilului instituționalizat trebuie să dea de gândit asistenților sociali care îl au în grijă.

2.3.3.Trăirea anxietății și vinovăției – loialitatea și păstrarea secretului

Copiilor instituționalizați le este greu să înțeleagă ce se petrece. Având nevoie să păstreze o imagine nu prea proastă a părinților lor, copiii instituționalizați victimizați cred că aceste abuzuri sunt pedeapsa justă pentru greșelile lor, conduitele lor mediocre, de unde rezultă o imagine și mai devalorizantă despre ei înșiși, însoțită de dezvoltarea de conduite masochiste repetate. Procesul de interpretare depinde de vârsta cognitivă a copilului.

Această trăire a vinei va fi exprimată în diferite forme de comportament autodistructiv. Abilitatea copiilor instituționalizați de a ascunde lucruri și fapte, de a ține secret situații de abuz este aproape fără limită. Păstrarea secretului în legătură cu abuzul este probabil mai mare decât la orice altă formă de abuz (Marcelii D., Tratat de psihopatologia copilului, 1999, pg 181.)

2.4.Nevoile copilului instituționaliza

Nevoile copilului instituționalizat sunt de fapt o particularizare a eternelor nevoi umane descrise de Maslow, fiecare din ele exprimându-se în 5 domenii: fizic, cognitiv, emoțional, spiritual și social.

Nevoia de dragoste și securitate, este împlinită prin contactele sociale, inițial cu mama și treptat cu un cerc tot mai mare de persoane.

Prin intermediul ei copilul își conturează identitatea și devine conștient de sine, iar de calitatea satisfacerii acesteia va depinde calitatea viitoarelor relații sociale ale adultului: cu colegii, cu prietenii, în propria sa familie.

Nevoia de securitate se împlinește prin stabilitatea oferită de atitudinile și comportamentele constante și predictibile ale celor din jur. (Marcelii D., Tratat de psihopatologia copilului, 1999, pg 183.)

Nevoia de experiențe noi, de stimulare condiționează dezvoltarea inteligenței copilului instituționalizat. Se consideră că numai informațiile dobândite prin efort personal, care trec prin experiența proprie de elaborare, îi aparțin definitiv individului, devin un bun personal și pot fi aplicate în spirit creativ.

Dar calitatea experiențelor copilului instituționaliza, cognitive și afective, depinde de calitatea adultului care îi asistă experiențele.

Un cadru didactic care crede că toți copiii trebuie să învețe același lucru și să aibă aceleași performanțe sau un părinte hiperprotectiv, de exempluvor îngusta șansele de experiență și cunoaștere reale.

Entuziasmul, interesul, receptivitatea adulților față de încercările copilului sunt contagioase, la fel ca și rigiditatea, îngustimea, lipsa de interes și blazarea, care sting gustul și pofta copilului de a cunoaște lumea care îi aparține.

Nevoia copilului instituționaliza de fi apreciat și de a-i fi recunoscute capacitățile. Dacă mai târziu, la vârsta adultă, o activitate dusă la bun sfârșit conține în ea însăși recompensa, la început, pentru a deveni încrezător în posibilitățile lui, adolescentul mai are încă nevoie de încurajări și recompense (motivație extrinsecă).

Acestea sunt utile și pentru a depăși dificultățile și posibilele conflicte care apar în perioada dezvoltării sale personale. încurajările adultului și exprimarea unor exigențe rezonabile față de copil sunt esențiale în socializarea acestuia din urmă.

Exigențe rezonabile nu presupune absența dificultăților, nu scutirea elevilor de efort, ci măsura lor în raport cu puterile reale ale copilului instituționaliza, adică dificultăți care pot fi trecute cu succes în urma unui efortului depus.

Recompensa pe care o dă adultul, prin care recunoaște meritele copilului instituționalizat, este importantă pentru stima de sine a adolescentului, dar și pentru atitudinea față de sarcini și față de efort.Această recunoaștere a meritelor copilului trebuie făcută în special față de efortul depus de copil, și nu atât față de rezultat.

Căci răsplătirea rezultatului, șinu a efortului va dezvolta la copil tendința de a vâna cu orice preț rezultatul și de a disprețui efortul (elev fiind, va copia pentru a lua note bune). (Marcelii D., Tratat de psihopatologia copilului, 1999, pg 184 )

Poate că această nevoie a copilului, mai mult decât celelalte, solicită respectul adultului față de copil.

Un copil care este respectat de adulții din jur va crește cu sentimentul valorii și a respectului de sine și conduita lui în viață va fi în limitele acestui respect.

El nu va putea manifesta conduite deviante, căci respectul pe care l-a resimțit a devenit normă, iar el nu va putea face decât acele lucruri care îl vor face să respecte și să se simtă respectat.

Nevoia de responsabilități este extrem de importantă la această vârstă. Prin satisfacerea acesteia se dezvoltă sentimentul autonomiei și independenței. Asumându-și responsabilități pe măsura capacităților lui, copilul învață în același timp regulile, tiparul după care se face un anumit lucru, ceea ce este permis și ceea ce nu este permis.

Adultul îi va atribui responsabilități și îl va asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide, iar când decizia nu a fost corectă, de a-și asuma consecințele.

Nevoile de bază, fiziologice ale copilului instituționalizat sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice.

Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun în familiile tipice el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului familial. (Marcelii D., Tratat de psihopatologia copilului, 1999, pg 184.)

CAPITOLUL 3

MĂSURI DE PROTECȚIE A COPIILOR AFLAȚI ÎN DIFICULTATE

3.1 Principalele măsuri de protecție a copiilor aflați în dificultate

Strategia socială în politicile sociale,centrată pe protecția copilului ,poate fi adoptată prin relații de consiliere,anchete,sondaje,evaluări,etc

În asistența socială ,consilierea reprezintă cea mai importantă metodă de intervenție pe care asistentul social o utilizează în procesul de ajutorare în cazul copiilor instituționalizați.

Ancheta socială sau orală este tehnica de anchetă cea mai des folosită pentru copii instituționalizați .

Efectiv anchetele orale care vizează copii instituționalizați au o serie de avantaje,legate și de modalitățile lor practice de punere în aplicare .Avantajele sau dezavantajele anchetei directe provin din situația de interacțiune dintre asistentul social care chestionează și copii instituționalizați chestionați.

Interviul este încercarea de a obține informații de la sau despre copii instituționalizați prin întrebări și răspunsuri în cadrul unei convorbiri.

Datoria morală a asistentului social este să-i ajute pe copii instituționalizați să devină independenți de serviciile sociale ,iar metoda principală prin care se atinge acest scop este consilierea .

Prin consiliere , asistentul social are posibilitatea să descopere și să clarifice care sunt resursele copiilor instituționalizați și împreună cu aceștia să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă . (Iolanda Mitrofan ,2008)

În literatura de specialitate ,consilierea reprezintă o procedură utilizată atât în asistența socială cât și în alte profesii în vederea îndrumării copiilor instituționalizați spre activități specifice .

În acest sens se utilizează o serie de proceduri cum ar fi :oferirea de soluții , delimitarea și analiza unor alternative , suportul pentru conturarea unor obiective. (P.Elefterie,pg.98,1997)

Prin intermediul consilierii ,asistentul social încearcă să construiască o relație de sprijin ,în sensul motivării copiilor instituționalizați de a acționa pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situația de criză și pentru stabilirea echilibrului psihosocial al vieții . (Robet .L.Barker ,2008)

Complexitatea acestei metode de intervențe este dată de faptul că procesul de ajutorare a copiilor instituționalizați să desfășoară pe parcursul a mai multor ședințe ( numărul îl stabilește asistentul social în funcție de dificultatea cazului ) în cadrul cărora împreună cu copii instituționalizați asistentul social parcurge sistematic mai multe etape .

Pentru a atinge scopul vizat de metoda consilierii de ajutorare a copiilor instituționalizați în procesul de schimbare și de dezvoltare personală în concordanță cu valorile și așteptările acestora, asistentul social trebuie să uzeze de toate calitățile unui bun profesionist alături de tehnici specifice ale consilierii .

Astfel urmând schema de intervenție în procesul de consiliere asistentul social trebuie să probeze :

●empatie și înțelegere pentru a cunoaște cât mai obiectiv realitatea vieții copiilor instituționalizați;

●manifestarea încredereii în capacitatea copiilor instituționalizați de a-și rezolva dificultățile;

●tact în orientarea copiilor instituționalizați către centrul problemei,direcționând discuția de la general la particular și ajutându-l să-și exprime gândurile și sentimentele ;

●suport pentru identificarea unor posibile soluții și în conștientizarea riscurilor alternativelor prezentate ;

●motivarea pozitivă a copiilor instituționalizați pentru fiecare acțiune reușită

●susținerea copiilor instituționalizați

în depășirea obstacolelor și atingerea scopului propus de către aceștia .

Pe parcursul ședințelor de consiliere ,discuțiile cu copii instituționalizați trebuie îndreptate către determinarea acestora de a ajunge la auto-cunoaștere ,autoconștientizare și autodeterminare . (Iolanda Mitrofan ,2008)

Dificultatea consilierii constă în capacitatea profesionistului de a-i determina pe copii instituționalizați singuri ,să conștientizeze dificultățile ,dar și propriile resurse pentru ca apoi să aplice modelele de rezolvare a problemei conform cu ceea ce dorește să realizeze .

Relațiile de consiliere și copii instituționalizați consiliați trebuie să fie o alianță ,de participare și de colaborare reciprocă ceea ce face posibilă exprimarea ideilor și sentimentelor în legătură cu o problemă,oferind ,totodată sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale ,în identificarea unor paternuri , valorice pe baza cărora se pot formula soluții .În literatura de specialitate , Baerban A, identifică principalele tipuri de consiliere și anume :

Informațională –constă în oferirea de informații specifice ;

Educațională – oferă repere educaționale pentru sănătatea mintală ,emoțională ,fizică,socială;

De dezvoltare personală-contribuie la formarea abilităților și atitudinilor care permit o funcționare personală și socială flexibală și eficientă în scopul atingerii stării de bine ;

Suportivă ,care constă în oferirea de suport emoțional ,apreciativ și material copiilor instituționalizați aflați în situații de risc

Consilierea psihologică a copiilor instituționalizați are ca scop principal deblocarea și folosirea eficientă a resurselor de care dispun în direcția adaptării flexibile și funcționale la mediul lor de viață . (P.Elefterie,pg.100,1997)

Centralizarea de protecție socială în orașele mari ,mai ales în cele reședință de județ are ca principal obiectiv de activitate ,acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive care constau în acoperirea unor nevoi punctuale prin măsuri de sprijin preponderent pasive ,constând doar în verificarea condițiilor de eligibilitate pentru acordarea unor benbeficii de Asistența Socială ( Ajutor Social ) neânsoțite de măsuri active depășite a situațiilor de dificultate . (Cosmin Goian ,2010)

Abordarea practică a asistentului social urmărește atât restabilirea echilibrului psiho-social al copiilor instituționalizați , cât și dezvoltarea unor relații funcționale cu întreaga comunitate .

Instrumentarea unui caz social în care sunt implicați copii instituționalizați presupune ,indiferent de specificul acestuia sau domeniul abordat, ( protecția copilului) parcurgerea unui traseu comun tuturor cazurilor din practica asistenței sociale . (Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă,,2011)

Realitatea socială este constituită din structuri ,forțe și condiții ,, obiective,, existente în afara conștiinței și voinței copiilor instituționalizați–dar și într-o component subiectivă.

Clasica distinție ,,factori obiectivi ,, și ,, factori subiectivi ,, apare mai nou,în literatura de specialitate ca factor ce stau sub controlul aistentului social-adică cei subiectivi- și factor ce scapă acestui control –factori obiectivi.

De asemenea ,foarte apropiați ca și conținut sunt așa-numiții ,,factori ideologici,, , pentru primii ,și ,, factori structurali ,,pentru cei din urmă .

Realitatea subiectivă centrată pe asistența socială care-i vizează pe copii instituționalizați înseamnă,în coordonatele ei esențiale ,următoarele aspecte:

-asistenții sociali care au în vizor copii instituționalizați acționează în virtutea unei motivații,care nu se reduce la nevoile de bază ( hrană,somn,sex,îmbrăcăminte,locuință) ci cuprinde și trebuințe de ordin superior,cum ar fi norma reciprocității în relațiile interpersonal,atașamentul față de valori general umane (solidaritate ,dreptate,adevăr).

Relevarea dimensiunii subiectiv-interpretative a realității sociale și a relației inextricabile cu obiectiv-structural are o mare importanță în înțelegerea statutului epistemic al cercetărilor bazate pe anchetă și sondaje în ceea ce-i privește pe copii instituționalizați .

Aceasta pentru că respectivele metode au prioritate în investigarea sistematică a ideilor,reprezentărilor ,valorilor, atitudinilor ,opiniilor ,etc …deci a subiectivității.

3.2 Principalele tipuri de servicii destinate copiilor aflați în dificultate

De-a lungul existenței umane, familia s-a dovedit a fi una dintre cele mai vechi și mai stabile forme de comunitate umană, cea care poate asigura perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Dată fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi considerate în anumite condiții ca alcătuind o „familie,,, exercițiul definirii ei pare inutil.

Luând însă în calcul importanța acesteia în dezvoltarea individuală, definiția apare necesară în calitate de cadru de referință al demersului teoretic.

Relația dintre copii instituționalizați și societate constituie obiectul de studiu și de cercetare al mai multor științe socio-umane .

Pornind de la ideea că omul ,fiind o ființă socială, toate problemele omenești fiind într-un fel sau altul de natură socială , și tot ce ține de structura și dinamica vieții sociale , afectează într-un fel oarecare viața tuturor indivizilor din care se compune societatea, se poate afirma că la fel ca adulții ,și copii instituționalizați au nevoi și lipsuri,pot fi iubiți și pot da iubire,simt nevoia de afectivitate ,unii dintre ei se pot integra , alții mai puțin ,dar pentru acestea există serviciile sociale de care aceștia au atâta nevoie.

Întregul puls al vieții sociale se realizează prin acțiuni omenești , iar copii instituționalizați prin acțiuni sociale sunt constituiți în grupuri de mărimi și feluri diferite .

Efectele negative identificate la copii instituționalizați sunt asemănătoare cu cele întâlnite ,în general ,în cazul copiilor care provin din familii dezorganizate.

Nevoile de bază, ale copiilor instituționalizați sunt garanția supraviețuirii și a dezvoltării normale, mai ales acum când apar numeroase schimbări somatice. Deși abuzul, în special cel fizic și psihologic ca modalitate de disciplinare, este comun pentru copii instituționalizați ,el nu a fost suficient de conceptualizat și implicit studiat ca parte componentă a sistemului.

Studiile realizate însă indică existența unei corelații între caracteristicile mediului instituțional și abuz.

Izolarea copiilor instituționalizați îi rupe de mediul familial care le pot asigura acestora câmpul emoțional necesar dezvoltării competențelor sociale și formării identității sale. (Ana Tucicov,115,2005)

Diminuarea funcției socializatoare a copiilor instituționalizați și redistribuirea ei instituțiilor sociale cu rol formativ specializat (școală,mass-media).Această tendință implică trecerea de la tipul afectiv de educație la tipul instrumental ,ceea ce atrage după sine o serie de modificări în formarea personalității și interiorizarea valorilor sociale ale copiilor instituționalizaț :

●Reducerea comportamentului reproductiv al copiilor instituționalizați în raport cu cel al instituțiilor

●Micșorarea rolului afectivității

●Extinderea universului de referință.

Absența relativ îndelungată a ambilor părinți din cămin,pentru îndeplinirea sarcinilor profesionale,împreună cu solicitărilor fizice și nervoase ale locului de muncă,au o influență negativă asupra educației copiilor,slăbind coeziunea tradițională a vieții de familie. .(Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru ,pg.48,2009)

Medierea copiilor instituționalizați nu este decât o simplă fază a procesului ce conduce la colectivitatea globală a acestora .

Dezagregarea unității structurale și funcționale a familiei ,așa cum apare descrisă ,are o serie de implicații negative asupra copiilor instituționalizați favorizând creșterea fenomenului de instituționalizare și amplificarea comportamentului psihologic .

În majoritatea cazurilor,manifestările repulsive ale copiilor instituționalizați arată că în trecutul său au acționat mijloace coercitive ,stări conflictuale (cu părinții),nesiguranță,care au determinat,clinic,reacții de răspuns emotiv- impulsiv sau demisionale exprimate spontan prin violență,revoltă,sadism sau mascat sau prin evitări ,sfidări,vagabondaj,însă niciodată lipsite de semnificație morală.

Carențele familiei se resimt întotdeauna într-un oarecare tragism al copilăriei,sensibilitatea copiilor instituționalizați este profund afectată

Familiile dezorganizate și decăzute ,excluse de societate ,sunt în același timp familii dificile ,în care viața normală de familie provoacă starea de inadaptare a copiilor instituționalizați ,favorizând alunecarea acestuia pe panta delicvenței juvenile ,descompunerea morală și viciul . (Ana Tucicov –118,2005)

CONCLUZII GENERALE

Concluziile succeptibile desprinse din analizarea și evaluarea acestei lucrări au avut menirea să ofere noi instrumente de lucru, autorităților abilitate, în vederea conturării unor regulamente viitoare adresate acestui domeniu ,care încă prezintă vulnerabilitate.

În același timp am încercat să ofer dimensiuni de dezvoltare unor măsuri concrete și orientate, care să asigure o prevenire reală a problemelor pe care le au copii instituționalizați.

În acestă lucrare s-a încercat, o introspecție și o analiză calitativă a vieții de zi cu zi a copiilor instituționalizați pentru a se evalua diferitele alternative pe care aceștia le au la dispoziție.

Lucrarea a încercat să evidențieze o analiză pertinentă, surprinzând factori și evenimente relevante în care se găsesc copii instituționalizați.

Ca o idée concludentă , trebuie să menționez faptul că am convingerea că ar fi necesară acordarea unei asistențe specializate, asigurată de o echipă interdisciplinară formată din psihologi, sociologi, consilieri pe probleme educaționale,pentru a-i ajuta pe copii instituționalizați.

S-ar impune consilierea educațională și psihologică atât la nivel individual, cât și de grup, prin abordarea unor activități care să ofere copiilor instituționalizațim o viziune asupra vieții, acceptarea trecutului, în vederea unor schimbări identitare.

Realitatea sociala a copiilor instituționalizați,este caracterizată printr-o explozie a problemelor sociale, culturale, morale, dar și printr-o cronică frustrare generata de incapacitatea în mare măsură moștenită din trecut de a face față tuturor problemelor pe care aceștia le au.

Concludentă este și ideea că copii instituționalizați sunt victime ale stresului și abuzului emoțional ,ceea ce înseamnă că trebuie ajutați de către specialiști ,deoarece formarea unei noi competențe duce adesea la rezolvarea problemelor și la dezvoltarea personalității acestora.

BIBLIOGRAFIE

Pop .O-Copilul Abandonat,Editura Aru ,Timișoara ,1999

Macavei. E. – Familia și casa de copii, editura All,București,2009

Dubrovina I –Copilul instituționalizat ,Editura Coressi ,București ,2002

Mitrofan L., Ciupercă O., – Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Editura Coressi ,București, 1998

Andrei Roth – Psihopatologia familiei, Editura Universitară,București 2002

Turliuc – Profilul psihologic al copilului maltratat Editura All,București,2007

Adler A. – Cunoasterea copilului, Editura All ,București, 2001

Maria Moldovan – Personalitatea copilului maltratat ,Editura Medicală ,București ,2005

Marcelii D.- Tratat de psihopatologia copilului, Editura Polirom , Iași,1999

Adrian Păscuță, Mihaela Tomița ,Loredana Trancă- Psihologia Socială în România Editura All,București ,2011

Ana Tucicov – Acțiunea socială și comportamentul individual Editura Univers,București,20052005)

Sorin M.Rădulescu,Mircea Piticaru – Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, ,2009

=== 0a1467060e4435c636983cf5dcbc38a4360ef3bb_355583_2 ===

CUPRINS

Introducere

CAP.1 .Considerații generale privind instituționalizarea copilului……………………1

1.1.Instituționalizarea și implicațiile acesteia ………………………………………….1

1.1.1.Generalități ……………………………………………………………………….1

1.1.2. Caracteristicile personalității copiilor instituționalizați …………………………3

1.2 Cauzele și efectele instituționalizării ………………………………………………3

1.2.1.Cauze ……………………………………………………………………………..3

1.2.2.Efecte negative ……………………………………………………………………9

1.2.3. Efecte pe termen scurt …………………………………………………………10

1.2.4.Efecte pe termen lung …………………………………………………………..11

1.3 Situația instituționalizării copiilor în România……………………………………11

CAP. 2 .Integrarea socială a copiilor instituțioalizați…………………………………16

2.1 Probleme esențiale ale copiilor instituționalizați…………………………………16

2.1.1.Anxietatea ………………………………………………………………………..16

2.1.2.Depresia …………………………………………………………………………..17

2.1.3.Suicidul ……………………………………………………………………………19

2.2 Echilibrul emoțional al copiilor instituționalizați ………………………………20

2.3.Relațiile copilului instituționalizat abuzat , modurile lui de a face față

situației și strategiile folosite de acesta………………………………………………22

2.3.1.Reacții de dependență …………………………………………………………..22

2.3.2.Deprimarea ……………………………………………………………………….22

2.3.3.Trăirea anxietății și vinovăției – loialitatea și păstrarea secretului …………………..23

CAP. 3.Măsuri de protecție a copiilor aflați în dificultate……………………………26

3.1 Principalele măsuri de protecție a copiilor aflați în dificultate ……………………26

3.2 Principalele tipuri de servicii destinate copiilor aflați în dificultate ………………30

Concluzii ……………………………………………………………………………31

Bibliografie ……………………………………………………………………………32