Copilul In Mediul Familial Si Scolar

III COPILUL IN MEDIUL FAMILIAL SI SCOLAR

3.1 Rolul familiei in protectia si educarea copilului

3.2 Nevoile copilului

3,3 Atasamentul-importanta atasamentului asupra dezvoltarii copilului

3.3 1 Tipuri de atasament

3.4 Modele parentale

3.5 Carente afective

3.6 Neglijarea copiilor prin plecarea in strainatate a parintilor

3.1 Rolul familiei in protectia si educarea copilului

Însotind omul in intraga lui existenta, familia s-a dovedit una dintre cele mai vechi si mai stabile forme de comunitate umana, cea care asigura perpetuarea speciei, evolutia si continuitatea vietii sociale. Multe abordari inteleg familia drept o forma de comunitate umana intemeiata prin casatorie care uneste sotii si descendentii acestora prin relatii stranse de ordin biologic, economic, psihologic, moral, afectiv si spiritual. Derivând din latinescul “famulus” –“sclav domestic”, termenul de familie s-a schimbat în decursul vremurilor, căpătând conotații diferite. În literatura română Stănoiu și Voinea in Bonchiș Elena definesc familia ca fiind “grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății.”

O altă definiție ar fi și cea a lui Claude Levi Strauss care spune că familia este un grup, având la bază căsătoria, alcătuit din soț, soție și copiii născuți în acest cadru, pe care îi numesc drepturi și obligații morale, juridice, economice, și sociale. Familia este o unitate socială, un sistem deschis, care este supusă unor schimbări rapide, radicale, paralele cu viața socială. Se presupune că în viitor, rolul familiei va suferi schimbări, își va crește semnificația și funcțiile, va trebui sa dovedească mai multă flexibilitate și adaptabilitate la cererile tot mai complexe ale vieții sociale.

A fi părinte este cea mai dificilă, importantă si exigentă muncă pe care o desfășoară un adult în viața lui. Când viața cotidiană aduce mai mult stres decât satisfacții este foarte ușor să îți reverși sentimentele generate de frustrare pe cei mai slabi, pe copii. Astfel calitatea vieții de familie este influențată de o serie de factori și anume:

Situația economică influențează în mare măsură viața de familie. Stress-

ul unor finanțe insuficiente apasă în permanență asupra unor familii, mai ales în condiții de instabilitate economică;

Locul de muncă al părinților. Munca în “ture diferite” a celor doi părinți

pentru a se asigura continuitatea în urmărirea copiilor la domiciliu tulbură interacțiunile între cei doi soți.;

Cultura familiei. Mediul în care crește și se dezvoltă copilul, nivelul de educație al părinților ,valorile morale care sunt transmise noilor generații își pun amprenta asupra relațiilor vieții de familie.

Familia  joacă rolul cel mai important în formarea și socializarea copilului deoarece ea reprezintă cadrul fundamental în interiorul căruia sunt satisfăcute nevoile sale psihologice și sociale și împlinite etapele întregului său ciclu de creștere și dezvoltare fiind astfel primul său intermediar în relațiile cu societatea și, de asemenea, constituie matricea care îi imprimă primele și cele mai importante trăsături caracteriale și morale. . În cadrul familiei, copiii, beneficiind de sprijinul material, cognitiv și mai ales afectiv al părinților și al fraților, învață să fie autonomi și independenți, să fie siguri pe ei înșiși, să fie disciplinați și cinstiți, pentru a reuși în viață. De asemenea, familia este locul unde sunt construite prototipuri pentru toate tipurile de relații sociale (de supraordonare sau subordonare, de complementaritate sau de reciprocitate). În densa rețea de influențe reciproce și adaptări din cadrul familiei, părinții joacă un rol hotărâtorEa reprezintă locul în care copilul învață regulile de comportare, strategii de rezolvare a problemelor practice, dobândește competențe sociale de bază (negocierea, comunicarea, exprimarea emoțională, controlul mâniei și a agresivității, conduita asertivă, etc.), care îl vor ajuta pe tânărul și adultul de mai târziu să se adapteze optim la rolurile familiale, profesionale și sociale pe care comunitatea și societatea din care face parte le așteaptă de la el

Privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului deoarece își pune amprenta pe întreaga sa personalitate iar trăinicia edificiului depinde de calitatea temeliei. În altă ordine de idei, rolul familiei este acela de a pregăti copilul pentru viață oferindu-i cel mai potrivit cadru în care să își formeze principalele deprinderi, pentru transmiterea principalelor cunoștințe asupra realității și pentru formarea primelor principii de viață. Familia reprezintă pentru copil structura socio-afectivă securizantă, principala structură protectoare, oricând și întotdeauna primitoare absolut necesară existenței lui. În familie copilul are parte de primele lecții de viață, părinții sunt cei care îi oferă un prim model de învățare.

În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale devenind apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății. În cadrul familiei, socializarea are patru componente:

normativă – prin care se transmit copilului principalele reguli și norme sociale;

cognitivă – copilul dobândește deprinderile și cunoștințele necesare formării ca adult;

creativă – copilul învață să gândească creativ pentru a se putea adapta noilor situații;

psihologică – pentru a relaționa cu persoanele foarte apropiate cât și cu alte persoane, este nevoie de dezvoltarea afectivității.

Relația părinți-copii are o deosebită importanță atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât și în asigurarea unor condiții psihologice normale. Temelia bunei desfășurări a acestei relații constă în norme precise care corespund următoarelor obiective:

dragostea părintească concretizată în asigurarea protecției, securității și orientării copilului, în formarea unor aptitudini și atitudini pozitive presupune încredere și siguranță din partea copilului , afecțiune și înțelegere din partea părinților;

asigurarea unor raporturi relaționale, juste și echilibrate care se concretizează datorită modelelor de conduită adecvată oferită copiilor de către părinți deoarece calitățile și atitudinile lor au o influență formativă decisivă;

complementaritatea rolurilor parentale presupune ca părinții să formeze în raport cu copilul o unitate inseparabilă care-și împarte rolurile și sarcinile, care trebuie să se completeze reciproc astfel încât tatăl să reprezinte autoritatea supremă iar mama, afectivitatea căminului.

După cum am precizat  dragostea părintească presupune încredere și siguranță, afecțiune și înțelegere din partea părinților. Cu alte cuvinte, dragostea părinților este un element securizant pentru copil. Atunci când acesta este lipsit de dragostea părintească el devine timid, instabil, interiorizat și complexat. Importanța prezenței familiei în viața copilului constă în faptul că acesta se identifică cu ei motiv pentru care ei trebuie să fie atenți atât la ceea ce spun cât și la ceea ce fac deoarece eventualele divergențe sau neconcordanțe provoacă dezorientare și derută cu efecte negative asupra dezvoltării personalității copilului.

Părinții, pe lângă sentimentul de securitate, sentimentul de iubire și acceptare, au câteva responsabilități față de copil necesare în procesul de creștere și educare:

asigurarea subzistenței și educației;

educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standardele sociale și culturale ale vieții;

dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacitășilor practice, cognitive, tehnice și sociale care au rolul de a facilita securitatea personală, și comportamentul autonom;

orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai latgă, spre societate, în așa fel încât adolescentul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața de adult.

3.2. Nevoile copilului

Așadar, în accord cu întreaga literatură de specialitate, familia reprezinta o instituție sociala fundamental „erenă, nucleul central, celula de bază a unei societăți, etc”. in cadrul careia au loc satisfacerea anumitor nevoi psihologice si sociale ale copilului.

Părinții copilului sunt cei responsabili pentru anumite nevoi specifice ale copilului a căror împlinire asigură dezvoltarea lui armonioasă și constituie un punct de pornire pentru dezvoltarea aptitudinilor și abilităților relaționate cu școala. De asemenea, nevoile copilului pot fi privite ca motive care pot fi regăsite în comportamentul copilului. De exemplu, nevoia de atenție poate sta la baza comportamentului inadecvat al copilului din timpul orelor de la școală.

Nevoile includ următoarele categorii (după Botiș-Matanie și Axente, 2009):

nevoi esențiale, legate de supraviețuire (hrană, îmbrăcăminte, locuință, temperatură adecvată în casă, igienă etc.)

nevoi care țin de adaptarea la mediul social în care trăiește copilul (educație, școlarizare)

nevoi legate de sănătatea fizică și psihică a copilului (control medical, vaccinuri, îngrijire medicală în caz de îmbolnăvire, sport, alimentație sănătoasă, precum și alternanța dintre muncă, învățare și relaxare, preluarea unor responsabilități adecvate vârstei etc.)

nevoi emoționale.

Nevoile emoționale sunt nenumărate. Ele sunt de asemenea specifice fiecărui copil. Împlinirea acestor nevoi are loc diferențiat, în funcție de caracteristicile fiecărui copil în parte. Iată câteva exemple de nevoi emoționale care se regăsesc în repertoriul fiecărui copil (după Botiș-Matanie și Axente, 2009):

Nevoia de dragoste. Copiii au nevoie de dragoste – și atunci când au dreptate și când nu au dreptate, și atunci când sunt fericiți și când sunt triști. Ei au nevoie să fie iubiți așa cum sunt, tot timpul. Dragostea nu este același lucru cu sentimentul de iubire. Un părinte poate simți că își iubește copilul, fără ca acesta să afle acest lucru vreodată sau să îl simtă. Aceasta se poate întâmpla atunci când dragostea nu este manifestată la nivelul comportamentului. O fațetă a dragostei este disciplinarea. Dragostea mai include și ascultarea copilului când își exprimă gândurile și sentimentele, acordarea atenției când are nevoie de aceasta și presupune atingerea adecvată (mângâieri, îmbrățișări, săruturi), însoțită de ceea ce numim de obicei afecțiune (zâmbet, cuvinte de încurajare, apreciere, exprimarea încrederii în el ca persoană etc.). Chiar și atunci când toate acestea sunt prezente, dacă părintele alternează manifestarea dragostei cu unele comportamente abuzive sau prin care își neglijează copilul (fizic sau emoțional), atunci dragostea nu mai este percepută ca atare, fiind știrbită de neîncrederea copilului în părinte și de sentimentul de respingere.

Nevoia de onestitate. Copiii au nevoie de a cunoaște oamenii și de a avea încredere în ei. Minciuna, adevărul spus pe jumătate și decepțiile îl fac pe copil să fie confuz. Părintele este cel mai important model în acest sens, putând să îl ajute pe copil să fie onest prin exemplul propriu.

Nevoia de respect. Copilul trebuie tratat ca o personă valoroasă. Trebuie lăsat să facă alegeri. Are nevoie de explicații pentru unele decizii care sunt luate împreună cu adultul. Impunerea lor fără a înțelege importanța lor îl privează pe copil de posibilitatea de a învăța să ia singur decizii. De asemenea, este necesară folosirea unui limbaj al respectului („mulțumesc”, „iartă-mă”).

Nevoia de înțelegere. Copilul are nevoie să fie înțeles. Ascultarea fără a-l întrerupe facilitează înțelegerea situațiilor din perspectiva lui. Așteptările față de copil nu trebuie să fie legate doar de dorința părintelui, ci trebuie să reflecte ceea ce este bine pentru copil, așa cum percepe el acest lucru. Există reguli care trebuie respectate, dar există și libertate, care îi conferă copilului unicitate și umanitate și contribuie la formarea unei imagini de sine pozitive, sănătoase.

Nevoia de acceptare Chiar și atunci când comportamentul copiilor este greu de tolerat, ei trebuie să se simtă acceptați ca persoane. Copilul nu trebuie respins datorită comportamentului său inadecvat. Astfel, părintele îi va transmite copilului mesajul că nu el este în neregulă, ci comportamentul său.

Nevoia de răbdare din partea părintelui. Este ușor să ai așteptări mari din partea copilului. Dar este mai greu să ai răbdare pentru a-l ajuta să le realizeze. Copiii au nevoie uneori de explicații și de exerciții repetate pentru a-și însuși unele comportamente sau atitudini.

Nevoia de flexibilitate. Copilul crește și se schimbă, la fel cum s-a întâmplat și în cazul nostru. În acest sens, atitudinea față de copil trebuie să se schimbe în ceea ce privește regulile, limitele sau consecințele. Aceasta nu înseamnă lipsă de constanță, ci doar ajustarea la ritmul de dezvoltare al copilului și la receptivitatea acestuia.

Nevoia de corectitudine în aplicarea regulilor. Copiii trebuie să cunoască regulile, iar aplicarea lor să fie constantă și corectă, după cum au fost stabilite.

Nevoia de constanță. Comportamentul adultului trebuie să fie constant în timp și în diferite situații. Schimbarea regulilor îl face pe copil să fie confuz și nesigur și îi transmite mesajul că respectarea lor nu este atât de importantă.

Nevoia de timp petrecut cu părintele. Copilul are nevoie de atenția și compania părinților pentru a învăța, a fi ascultat, pentru a se juca, a citi, a comunica etc. Suntem conștienți că timpul este din ce în ce mai prețios, că uneori părintele este nevoit să lucreze mai mult pentru a asigura un „trai decent” familiei, copiilor. Dar nu întotdeauna acest lucru presupune sacrificarea timpului petrecut cu copilul. Este bine ca timpul petrecut cu copilul să devină un obiectiv al părintelui, pentru care să depună efort conștient și care, cu siguranță, va fi răsplătit în viitor.

3,3 Atasamentul-importanta atasamentului asupra dezvoltarii copilului

Noțiunea de atașament a fost introdusă în anul 1969 de către J. Bowbly și apoi de către

M.D.S Ainsworth, prin aceasta aducându-se o enormă contribuție la explicarea dinamicii interacțiunii mamă- copil. Astfel cei 2 autori văd atașamentul ca fiind o relație emoțională creată între doi indivizi, în care fiecare investește energie emoțională, unul în folosul celuilalt și se manifestă prin nevoia reciprocă de apropiere. Atașamentul este un proces social diferit de cunoaștere, a cărui natură este probabil înnăscută la ființa umană.

Relația de atașament dintre copil și adult se formează în mai multe etape și anume:

Perioada de pre- atașament, de la naștere până la 6 săptămâni : sugarului îi face plăcere să fie împreună cu alte persoane, dar nu manifestă neplăcere dacă este îngrijit de o persoană străină;

Perioada de formare a atașamentului ( 6 săptămâni- 6/8 luni) – în această perioadă copilul se manifestă diferit atunci când se află în prezența străinilor decât în prezența persoanelor cunoscute. Iar pe la 6/7 luni manifestă teamă față de persoanele sau obiectele străine.

Perioada atașamentului evident (6/8 luni- 18/24 luni) – această perioadă se caracterizează prin etapa anxietății de separare. Dacă persoana de care s-a atașat încă de mic pleacă, chiar și pentru o scurtă perioadă de timp, copilul manifestă nemulțumire, neliniște, teamă.

Atașamentul este o trebuință primară cu un rol foarte important în dezvoltarea individului, deoarece asigură protecția și chiar, uneori, supraviețuirea copilului, oferă copilului sentimentul de securitate necesară pentru a se îndepărta de mamă și a explora lumea înconjurătoare, atașamentul devine un model intern al interacțiunilor cu cei din jur și are o influență foarte mare asupra modului în care individul va stabili în decursul vieții relații cu persoanele din jurul său .

Atașamentul funcționează, după Bowlby, ca un sistem de control, respectiv aproximativ ca un termostat. El este făcut să asigure menținerea unei stări de echilibru, și anume rămânerea în proximitatea părinților. Atunci când această stare este atinsă, comportamentul de atașament este silențios: copilul nu trebuie sa plângă sau să se prindă și poate să urmărească alte scopuri, cum ar fi jocul sau explorarea. Atunci când această stare este amenințată, de exemplu prin plecarea mamei din câmpul vizual al copilului sau prin apropierea unui străin, sunt mobilizate răspunsurile de atașament și copilul depune un efort activ pentru a recâștiga starea inițială.

3.3 1. Tipuri de atașament

Atașamentul are un caracter dinamic, adică apare, se formează, se “ maturizează “ , atinge apogeul în anumite condiții ale copilăriei, iar semnele prin care se exprimă ar fi plânsul, chemarea, protestul, fuga din fața noului venit.

În funcție de natura și gradul de constituire a bazei de atașament există și se manifestă trei tipuri de atașament: – sigure- când copilul simte o protecție puternică și definitivă, dragostea părinților fiind elementul principal, dragoste ce îndepărtează orice stres, tristețe sau nesiguranță.

nesigure sau anxioase- când copilul nu este sigur de sentimentele părinților, acest tip de atașament fiind consecința clară a unui comportament ambivalent, contradictoriu, incert al părinților.

foarte nesigure sau ambivalente- datorită lipsei unei relații normale între părinți și copii și îndeosebi a lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească . Acest tip de atașament are consecințe negative asupra copilului manifestându-se ca fals atașament, deoarece:

copilul nu se simte protejat și sigur de sentimentele și dragostea părintească;

părinții dau senzația copiilor de indiferență , lipsă de preocupare față de nevoile și sentimentele acestuia;

copilul are sentimentul că este părăsit, neiubit, neîncurajat;

copilul nu știe niciodată la ce să se aștepte de la comportamentul părinților, acesta fiind imprevizibil;

copilul văzând că nu este apreciat pentru ceea ce face își pierde încrederea și stima de sine și astfel nu mai simte nevoia de autorealizare, de autostimulare;

copilul ajunge la concluzia că trebuie să te descurci singur, izolarea atât socială cât și afectivă fiind singura cale de a evita durerea

O altă clasificare a atașamentului este următoarea :

1. Atașament puternic/ securizant. Copiii plâng sau protestează la plecarea mamei și o întâmpină fericiți când se întoarce. De obicei acești copii sunt cooperanți și relativ lipsiți de furie. Cu cât atașamentul copilului față de adult este mai sigur cu atât e mai probabil ca acel copil să își formeze relații bune cu alții. Dacă, în perioada de sugar copiii au avut o bază sigură și au putut conta pe reactivitatea părinților sau a îngrijitorilor, probabil că se vor simți suficient de încrezători încât să se implice activ în lumea lor.

Copiii de vârsta învățării mersului cu atașament puternic tind să aibă un vocabular bogat și variat, iar în copilăria mijlocie și adolescență tind să aibă cele mai apropiate și stabile prietenii.

2. Atașament slab/evitant. Copiii plâng rareori la plecarea mamei, dar o evită la întoarcere. Tind să fie furioși și nu se îndreaptă spre mamă când se confruntă cu o nevoie. Le displace să fie ținuți în brațe, dar le displace și mai mult să fie lăsați jos. Au adesea inhibiții , ostilitate față de alți copii și dependență în anii de școală . Aproximativ 23 % dintre copii prezintă acest tip de atașament.

3. Atașament slab/ ambivalent. Copiii devin anxioși chiar înainte ca mama să plece și sunt foarte supărați când ea iese. La întoarcerea ei, își manifestă ambivalența căutând contactul cu ea, și în același timp, împotrivindu-se prin lovituri cu picioarele sau zvârcoleli. Acești copii explorează foarte puțin și sunt greu de alinat. Aceasta este reacția a aproximativ 12% copii.

4. Atașamentul dezorganizat. Copiilor cu tiparul dezorganizat pare să le lipsească o strategie organizată cu ajutorul căreia să se confrunte cu stresul situației străine. Ei prezintă în schimb comportamente contradictorii, repetitive sau greșit direcționate. Se crede că atașamentul dezorganizat apare la cel puțin 10 % din sugarii cu grad mic de risc, dar în proporție mult mai mare la anumite populații cu grad mare de risc, cum ar fi copiii născuți prematur, cei cu autism sau cu sindrom Down sau cei ale căror mame fac abuz de alcool sau droguri. Procesul atașamentului participă la constituirea unui eu, a unui sine ce caracterizează într-un anumit fel persoana. Părerea constantă despre sine a subiectului , felul în care el, ca adult, se înțelege pe sine în raportarea la ceilalți, poate fi o consecință a experiențelor din copilărie, atât a celor reprezentate, interpretate și imaginate, cât și a celor rezultate din experiențele directe cu alții În tabelul următor (tabelul 2.1) voi prezenta, pe scurt, cum reacționează la situația străină copiii cu fiecare din cele 4 tipare de atașament. Când spun situație străină mă refer la situația în care copilul se află într-o situație nefamiliară și în prezența unei persoane străine.

Tabelul 2.1

Comportamente de atașament în situația străină