Copilul este un ,,mic univers , iar creșterea și devenirea lui ca adult [622128]

Copilul este un ,,mic univers” , iar creșterea și devenirea lui ca adult
reprezintă un drum lung și sinuos, plin de urcușuri și coborâșuri. Încă de la
naștere, ființa umană începe un amplu proces de învățare, pe care îl continuă
pâna în momentul în care trece în neființă. Așadar, învățarea, reprezintă
conceptul cheie în jurul caruia gravitează dezvoltarea și devenirea umană.
Celebrului aforism ,,a cunoaște înseamnă a putea”, civilizația actuală îi
răspunde cu aspirația spre o personalitate armonios dezvoltată. Acest deziderat
este posibil de înfăptuit doar prin eforturi susținute de învățare, prin preocupare și
dăruire a omului spre evoluție și spre idealuri înalte. Pe bună dreptate se aprecia
că ,,singurul lucru cu totul caracteristic care se poate spune despre ființele
omenești este că ele învață. Învățatul este atât de profund înrădăcinat în om încât
a devenit aproape involuntar…,,specializarea noastră ca specie este specializarea
în învatare” spunea J. S. Bruner.
Grădinița este primul mediu educativ și socializator de tip organizațional pe
care îl cunoaște copilul. Ea are meritul de a oferi programe instructive și educative
stabile, coerente ce permit egalizarea șanselor educaționale, oferind acces la
integrarea școlară și socială a copilului.
Perioada preșcolarității, care se supune perioadei preoperatorii identificată
de către J. Piaget, este o perioadă de intensă dezvoltare a copilului, marcată de
achiziții remarcabile care se îndreaptă treptat de la cantitate la calitate și
diversitate, în planurile de analiză cognitiv sau psihosocial. B.S. Bloom consideră
că 50% din dezvoltarea copiilor are loc până la 4 ani și 75% până la 8 ani.
Binecunoscuta zicală: „Ceea ce Ionel nu a învățat, Ion nu va învăța
niciodată”, subliniază faptul că „diferitele conținuturi informațional-cognitive,
procedee instrumentale , intelectuale, deprinderi senzoriomotorii etc., pentru a fi
asimilate și integrate ca „bunuri” interne proprii ale subiectului, trebuie să fie
prezentate la momentul prielnic, potrivit. Astfel că învățarea trebuie începută cât
mai timpuriu și strict corelată cu transformările evolutive care se produc succesiv
în plan psihofiziologic general.
Dezvoltarea operațiilor mintale și a proceselor psihice pe care se sprijină
învățarea, precum și organizarea lor în mecanisme funcționale mobile, ușor
restructurabile în funcție de diversele influențe și cerințe interne și externe,
creează premizele dezvoltării inteligenței în cadrul procesului de învățare din
școală. Piaget consideră că învățarea înseamnă asimilare și acomodare, or
adaptarea școlară, din punct de vedere psihologic, marchează tendința de
echilibru necesar între procesele de asimilare și acordare, tendință realizată, în
mod obiectiv, la nivelul interacțiunii permanente existente între om și realitate.
1

Tinând cont de toate aceste aspecte, trebuie precizat faptul că intrarea în
școlaritate reprezintă un prag cu multe și importante aspecte psihologice, care
marchează adaptarea școlară și imprimă direcția generală a întregii perioade pe
care individul o va petrece în școală. Psihologii compară ,,șocul școlarizării”, ca
importanță cu cel al nașterii, sau cu cel al pubertății.
Un rol important în adaptarea cu succes a copilului în școala îl are
frecventarea grădiniței, precum și modul în care viața școlară este prezentată de
adulți, în speță de părinți. Pentru a veni în sprijinul unei adaptări optime a copiilor
la viața școlară, se apelează la menținerea unei strânse legături între cele două
instituții atât de asemănătoare și atât de deosebite în același timp, prin efectuarea
de vizite, de colaborări, de schimburi, ce pun preșcolarii în legătură directă atât cu
școlarii, cât mai ales cu învățătorul. Copilul trebuie învățat că școala nu este o
modalitate de constrângere, de încetare a jocului, de îngrădire totală a activităților
libere atât de iubite în grădiniță, ci dimpotrivă, ea reprezintă o continuare firească
a activității copilului, care a evoluat și care acum este capabil să joace jocuri mult
mai elaborate decât cele din grădiniță, să înțeleagă sarcini mai complexe
deoarece a crescut, iar posibilitățile sale sunt altele.
Desigur, la vârsta de 6-7 ani copiii posedă în mod firesc acea maturitate
intelectuală care să le permită să abordeze sarcinile școlare, iar prin frecventarea
grădiniței și-au format deprinderi de operare cu noțiuni, și-au stabilizat atenția, au
un limbaj bogat și se exprimă corect, posedă conștiința asupra îndeplinirii
sarcinilor trasate de cadrul didactic. Totuși, rămâne o zonă care îl supune pe copil
la o adevărată încercare: din punct de vedere afectiv, efortul de acomodare al
copilului este drastic. Prea multă noutate deodată: colegi noi, învățătoare, local,
orar, reguli, responsabilități etc. Trecând de la un regim în care jocul avea rolul
preponderant în activitatea sa, la o activitate plină de reguli, copilul devine școlar.
Adaptarea școlară vizează deci capacitatea preșcolarului, mai bine zis a
școlarului de clasa I, de integrare în activitatea didactică (prin proiectarea unor
activități care să asigure o corelație optimă între posibilitățile elevului și
necesitățile mediului educativ/didactic), dar și psihosocială, într-un nou colectiv,
de elevi.
Grădinița trebuie să creeze premize favorabile pentru realizarea continuității
învățământului preșcolar cu cel primar. În grădiniță accentul se pune pe gândire și
imaginație, nu pe memorie; pe educație și nu pe instrucție. Aspectul formativ în
pregătirea copiilor pentru școală implică informația, dar important este nu ce
densitate de cunoștințe are copilul, ci modul în care el gândește, se adaptează,
operează cu cunoștințele însușite, le aplică în situațiile reale, în rezolvarea unor
situații concrete. Dacă în perioada preșcolară copilul se manifestă spontan, este
expansiv, cu o mare dominație a expresiei în toate reacțiile sale, la trecerea în
școlaritate el învață că trebuie să se exprime doar atunci când este solicitat. Astfel
devine tot mai activă constituirea vorbirii interioare, în universul interior aparând
reacții afective legate de răspunsul propriu, lumea interioară devenind foarte
bogată.
Astfel, procesul învățării include obligatoriu veriga aplicării , fiecărei noțiuni
fiindu-i dezvăluită dimensiunea ei instrumentală: ce anume se poate face cu ea și
pe baza ei, în cadrul interacțiunii generale a subiectului cu lumea externă. Or,
2

valoarea aplicativă a unei cunoștințe este cu atât mai mare, cu cât ea este mai
bine asimilată și integrată în structurile operatorii ale gândirii.
Aprecierea pregătirii unui copil pentru școlarizare presupune stabilirea
nivelului de dezvoltare psihosomatică și a conduitei sociale. Din punct de vedere
psihosomatic, copilul trebuie să dispună de o perfectă stare de sănătate,
integritate senzorială și o dezvoltare fizică armonioasă. În caz contrar apare mai
frecvent oboseala, agitația psihomotrică, atenția este instabilă, iar capacitatea de
mobilizare voluntară spre îndeplinirea sarcinilor școlare este redusă – aceste
simptome se resimt tot mai mult pe măsura avansării în clasele mai mari.
Vorbirea copilului apt pentru școlarizare trebuie să fie corectă și expresivă.
Limbajul lui trebuie să fie astfel dezvoltat, încât să-i permită să-și exprime corect
gândurile, dorințele, intențiile și trăirile emoționale, să verbalizeze adecvat ceea ce
vrea să comunice altora, prin folosirea lexicală și gramaticală corectă a cuvintelor.
Formarea capacității de scris-citit impulsionează progresele limbajului și
echilibrează activitatea orală cu cea vizuală. Metoda folosită în familiarizarea
preșcolarilor cu cititul și scrisul trebuie să țină seama, pe de o parte, de faptul că
scrierea concordă aproape exact cu pronunțarea, deci metoda trebuie să fie
fonetică, iar pe de altă parte, că trebuie să se pornească de la desprinderea unei
propoziții din vorbire, să se realizeze delimitarea cuvintelor și apoi fiecare silabă în
sunete, după care să se parcurgă drumul invers, de la sunet la silabă, cuvânt și
propoziție, ceea ce denotă că metoda trebuie să fie și analitico-sintetică .
În general, copilul apt pentru școlarizare are o memorie bună. El poate reda
cu ușurință și fidelitate conținutul unor poezii sau a unor povești învățate. Este
capabil să clasifice și să ordoneze obiecte concrete respectând criterii diferite.
Cunoaște și folosește corect noțiunile de timp și spațiu.. Poate opera în termeni
care exprimă raporturi de cantitate.
Adaptarea în clasa I este condiționată de o dezvoltare corespunzătoare a
modalităților de operare a gândirii: analiza, sinteza, abstractizarea, generalizarea,
concretizarea, precum și a calităților acesteia: promptitudinea, flexibilitatea și
independența, aflate în deplină evoluție pe parcursul școlarizării.
Copilul apt pentru școlarizare prezintă deprinderea de a observa, de a
asculta cuvintele adultului și a reacționa corect pe baza acestora, de a răspunde
la întrebări dar și de a formula întrebări, de a corecta sau completa răspunsurile
colegilor. Interesul de cunoaștere ca suport afectiv-motivațional și volitiv îl
caracterizează pe acest copil.
Adaptarea școlară presupune maturitate intelectuală ; mai precis, aprox. 50%
din reușita școlară se datorează acesteia. Aparte de maturitatea intelectuală,
adaptarea școlară presupune și un anumit grad de maturitate socială . Aceasta se
referă la însușirea și respectarea unor deprinderi de comportare civilizată în
colectiv, la existența unei independențe relative a copilului în acțiune și față de
adult (individualizare), la adaptabilitate facilă la prezența persoanelor străine, la
manifestarea spiritului de întrajutorare.
Perseverența în acțiune, încrederea în forțele proprii sunt alte criterii luate în
considerație în aprecierea maturității copilului preșcolar. Ca atare, el trebuie să
dovedească că este conștient de necesitarea de a se încadra în colectiv, că se
poate subordona regulilor expuse de acesta, că își asumă sarcini bine delimitate
3

și le poate îndeplini cu simț de răspundere. De asemenea, este necesar să
dispună de capacitatea de a-și transpune în plan secundar dorințele personale,
de a-și susține unele argumente întemeiate, chiar dacă întâmpină opoziția unor
colegi, dar acceptând totodată dorințele justificate ale acestora. Dacă toate
aceste lucruri sunt respectate, se ajunge cu siguranță la o adaptare
școlară de succes a copilului, ceea ce duce la creșterea siguranței și
încrederii de sine, deci la succes școlar.
Sintetizând, am putea spune: personalitatea matură pentru școală este
condiționată de corelația maturizării fizice, sociale, morale, mintale și pentru
muncă.
•Maturitatea fizică vizează:
-dezvoltarea fizică generală și starea de sănătate;
-echilibrul fiziologic.
•Maturitatea volitivă se referă la:
-capacitatea de autoreglare;
-capacitatea de reglare a trebuințelor și inhibare a impulsului.
•Maturitatea morală vizează din perspectiva maturizării școlare:
-sentimentul datoriei și al responsabilității;
-conștiința sarcinii.
•Maturitatea socială face referire la:
– trebuințele de existență în grup;
– înțelegerea normelor vieții de elev cu obligații și drepturi.
•Maturitatea mintală are în vedere:
– capacitatea de analiză, înțelegere;
– capacități reprezentative și de comunicare.
•Maturitatea pentru muncă vizează:
– concentrarea atenției;
– perseverența și trebuința de performanță.
Pregătirea pentru școală este, deci, o problemă complexă care vizează
investigarea unei game extinse de disponibilități care asigură reușita startului
școlar.
Problematica adaptării școlare a fost și este intens analizată de
specialiști, căci ea comportă elemente ce conduc la reușită sau la eșec școlar.
Cu cât un elev este mai bine adaptat, cu atât rezultatele sale vor fi mai bune.
Analiza debutului școlarității arată că principalele dificultăți întâmpinate de elevi în
primul an de școală pot fi clasificate astfel:
– dificultăți afective , datorate mediului școlar cu grad mai mare de formalism,
lipsit de relațiile calde și apropiate care caracterizau viața din familie sau grădiniță;
– dificultăți cognitive , datorate nivelurilor diferite de dezvoltare cognitivă la care
se află elevii la intrarea în școală, la care se adaugă metoda de lucru în clasă
(frontală, intelectualistă, de multe ori rigidă);
– deprinderi greșite cu care vin copiii din preșcolaritate; de exemplu: scrierea cu
litere mari de tipar în detrimentul compunerii cuvintelor prin asocierea logică a
literelor;
4

– deprinderi incorecte cu care copiii vin din familie din dorința părinților ca startul
școlar al copiilor să fie „foarte bun”: scrierea cu litere de mână cu titlul de temă
obligatorie de casă;
– excesul de zel al unor educatoare care fac echipă cu părinții de mai sus;
– incompatibilitatea învățător-copil, copil-învățător;
– dificultăți de organizare spațio-temporare, datorate limitelor intrinseci ale
dezvoltării acestor noțiuni la copilul de 6/7 ani; dificultățile de reprezentare
temporară sunt încă prezente, iar organizarea școlară pe
clase/lecții/ore/discipline/semestre necesită o astfel de înțelegere;
– dificultăți de relaționare cu adulții și grupul de copii de aceeași vârstă și de
vârste mai mari, datorate faptului că la 6/7 ani copilul abia a trecut de perioada
decentrării (începe să depășească egocentrismul, centrarea pe sine însuși).
Interacțiunea cu școala este cea care pune bazele atitudinilor copilului și
credințelor sale cu privire la propriul succes sau insucces ca o componentă a
imaginii de sine. „Studiile arată că atitudinile pozitive față de succes sunt de multe
ori responsabile față de reușita copiilor, făcând ca nivelul de instrucție sau
inteligență să fie surclasat”. Succesul aduce cu sine un sentiment de încredere în
forțele proprii, iar eșecul construiește o imagine de sine negativă, un sentiment de
inadecvare și de incapacitate care determină comportamentul ulterior de învățare.
BIBLIOGRAFIE:
•Cretu, T. – ,,Psihologia vârstelor” , Editura Universității, București, 1994
•Cristea, S. – ,,Dicționar de termeni pedagogici” , Editura Didactică și
Pedagogică R.A., București, 1998
•Ezechil, L.; Păiși Lăzărescu, M. – ,,Laborator preșcolar”, Editura V& Integral,
București, 2002
•Nicola, I. – ,,Pedagogie”, Editura Didactică și Pedagogică R.A., București,
1988
•Șchiopu, U. – ,,Psihologia generală și a copilului”, Editura Didactică și
Pedagogică R.A., București, 1989
5