Copilul Aflat In Situatii de Risc. Rolul Serviciului Public de Asistenta Sociala In Prevenirea Separarii Copilului de Parinti

I N T R O D U C E R E

Lucrarea de față tratează problematica copilului aflat în situație de risc. De asemenea este de o importanță majoră rolul serviciilor publice de asistență socială în prevenirea separării copilului de părinți.

În primul capitol am parcurs câteva aspecte generale ale problemelor sociale, începând cu identificarea tipurilor de probleme sociale și definirea conceptului de risc social.

Pe urmă am identificat grupurile de risc social, ca în încheiere să arăt care sunt factorii favorizanți creșterii și dezvoltării copilului și care sunt factorii de risc în bunăstarea copilului.

Capitolul al doilea este dedicat familiei ca și cadru prioritar dezvoltării copilului. Am arătat care sunt funcțiile familiei, care sunt urmările dezorganizării familiale în dezvoltarea copilului dar și efectele cronice ale acesteia. În finalul capitolului am tratat problema copilului abandonat, a copilului ai căror părinți sunt plecați în străinătate.

În cadrul capitolului al treilea m-am oprit asupra problemelor de inadaptare și abandon școlar. O importanță deosebită am acordat-o fenomenului de „copil al străzii”, fenomen foarte dezvoltat în zilele noastre. De asemenea o problemă de actualitate și de extremă importanță este aceea a fenomenului bandelor și a grupului de prieteni. O altă situație de importanță majoră este aceea a copilului aflat în sistemul de asistență socială.

În ultimul capitol am făcut o analiză a rolului pe care serviciul public de asistență socială îl are în prevenirea separării copilului de familie dar și o analiză a măsurilor de prevenire a separării copilului de familia sa.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE ALE PROBLEMELOR SOCIALE

1. Tipuri de probleme sociale. Conceptul de risc social.

Problema socială este o situație apărută în dinamica unui sistem social, care afectează negativ funcționarea sa și necesită intervenția pentru corectarea (modificarea), eliminarea sa.

Cele mai cunoscute probleme sociale sunt :

– sărăcie, criminalitate, revolte muncitorești, morbiditatea infantilă, delicvența juvenilă, tulburările psihice de masă, drogurile, sinuciderile, prostituția, creșterea demografică excesivă, tensiuni interetnice, dezorganizarea familiei, conflicte de muncă etc.

– la acestea, în ultimele decenii s-au adăugat : poluarea, SIDA, marile migrații internaționale, inegalitatea economică și socială între marile regiuni ale globului, alimentația, energia și formele noi de violență (civilă, organizată, terorismul).

Există mai multe tipuri de cauze ale problemelor sociale. Ele derivă în principal din procesele de dezorganizare socială, criză, schimbare sau dezvoltare.

O serie importantă de probleme sociale au drept cauze stereotipurile, prejudecățile și discriminarea.

Stereotipurile sunt opinii preconcepute despre caracteristicile și comportamentele unor categorii de persoane sau grupuri.

Prejudecata reprezintă atitudinea ce trădează sentimente de profundă antipatie și dispreț față de membri unui alt grup sau ai unei categorii de persoane. Se bazează pe zvonuri și nu pe cunoașterea directă a persoanelor față de care există stereotipuri; sunt foarte greu de schimbat, fiind transmise prin intermediul grupurilor primare (familia, grupul de prieteni) și al comunității mai largi din care facem parte (grupul etnic, religios, cartierul).

Discriminarea reprezintă comportamentul negativ față de membri unui alt grup, generat și ghidat de prejudecățile despre persoanele respective, și implică un tratament incorect aplicat acelor persoane față de care avem prejudecăți.

Fără a face o listă completă a tipurilor problemelor sociale, putem identifica mai frecvente următoarele:

– Deficit de dezvoltare. În societățile actuale orientate spre dezvoltare, diferitele societăți, grupuri sociale, zone / regiuni „sunt rămase în urmă”. Sunt societăți subdezvoltate (lumea a treia) sau „în curs de dezvoltare” – cu un deficit de dezvoltare, dar care au voința și șansa de a lichida decalajul. România în secolul XIX-XX oferă un exemplu excelent de formulare a decalajului de dezvoltare. Populația de romi este un larg segment social cu deficit masiv de dezvoltare – educație, calificare, capacități de integrare competitivă într-o lume modernă, agravată de discriminări importante. Există în toate societățile zone tradițional subdezvoltate.

– Grupuri/ societăți zone aflate în criză/ dificultate. Din nou, populația de romi, familiile cu mulți copii care prezintă un deficit grav de resurse financiare, zone lovite de crize economice (zone miniere: Valea Jiului de exemplu).

– Condiții naturale/ sociale care afectează advers colectivitățile/ condiția umană: catastrofele naturale, dar și riscul unor asemenea catastrofe (problema preîntâmpinării catastrofelor posibile); războaie, conflicte sociale majore – între grupuri etnice; boli cum este SIDA, cancerul sau bolile cardiovasculare.

– Comportamente individuale și colective care afectează advers celelalte persoane: criminalitatea, violența, discriminarea.

– Proasta funcționare a unor instituții: corupția, ineficiența.

– Deficit de capacități individuale și colective de acțiune: educație scăzută, indisciplină de muncă, capital social scăzut.

– Deficitul capacităților instituțiilor responsabile de a acționa.

– Deficit al comportamentului / stării societății în raport cu valori importante: libertate, democrație, respectul demnității umane, oportunități egale, coeziune socială, egalitate.

– Apariția unor oportunități de dezvoltare: integrarea în Uniunea Europeană, apariția pentru o firmă a unor noi piețe.

Conceptul de risc social

Adolescenții nutresc uneori, teama de a face față vieții de adult. Aceștia pot încerca să se încurajeze singuri “încordându-și mușchii”, distrugând orice limită pe care o întâlnesc în cale și impunându-și autoritatea ori de câte ori au ocazia. Procedând astfel, adolescenții încearcă să se convingă pe ei înșiși că sunt mai puternici și mai pregătiți decât se simt, de fapt, în sinea lor. Dacă pot arăta că nu se tem de nimeni și de nimic și își pot demonstra lor înșiși că dețin controlul în orice situație, iluzia lor de putere poate fi menținută.

Altă soluție pentru adolescenții care se simt amenințați de provocările lumii exterioare sau, pur și simplu, nu sunt capabili să facă față sentimentelor tumultoase din interiorul lor este să găsească modalități de a le evita în totalitate. Ei pot face asta trăind cu intensitate clipa sau devenind dependenți de senzațiile tari provocate de activități precum vandalismul, chefuri cu multa băutură, droguri sau sustrasul bunurilor din magazine.

Pentru adolescenții care sunt hotărâți să evite confruntarea cu propriile lor probleme, stresul provocat de certurile repetate și inutile cu părinții se poate adăuga la tensiunea de care încearcă să scape. Rezultatul poate fi faptul că fac un efort de două ori mai mare de ,,a-și lua problemele de pe cap", apelând chiar la comportamentul de care părinții încearcă să-i dezbare. Pentru părinți este de o importanta vitală ca atunci când au de-a face cu un astfel de comportament, să-și păstreze calmul.

Dacă părinții îți ies din minți de îngrijorare ori izbucnesc mânați de propria frustrare, este foarte probabil ca adolescentul să nu vadă în ei o persoană sigură, căreia să i se poată destăinui. Ba mai mult, se va îndoi de faptul că ar fi mai capabili decât el să facă față situației. Pe de alta parte, este foarte important să-i transmită tânărului un mesaj clar despre limitele unui comportament acceptabil.

Imaginea stereotipă a adolescentului cu exprimare nearticulată, care mormăie croindu-și drum prin anii adolescenței, demonstrează cât de greu le este acestora să comunice ceea ce se întâmplă, de fapt, în interiorul lor. De fapt, nici ei nu știu prea bine.

Uneori, adolescenții găsesc o soluție oarecare pentru rezolvarea problemei, folosindu-se de comportamentul lor pentru a-i face pe părinți să simtă “ceea ce simt și ei”. Dacă reacția părinților la comportamentul adolescentului va confirma faptul ca acesta este singurul mod în care se poate face înțeles, este puțin probabil că va dezvolta forme mai directe ori mai constructive de comunicare.

Merită întotdeauna să te întrebi ce sentimente îți trezesc discuțiile cu copilul tău. Recunoști unele sentimente pe care ar putea să le încerce și adolescentul tău? Cum ați putea să reacționați diferit pentru a vă ajuta copilul să acopere golul de comunicare și să restabilească relații mai bune. Nu uitați că uneori este necesar ca părinții să-și pună la îndoială nu doar convingerile despre copiii lor, ci și pe acelea despre ei înșiși.

Uneori, poate fi dificil să gândești pozitiv despre adolescentul tău, când tot ceea ce face pare menit să te ducă cu gândul la ce e mai rău dar parte din obligația celor care au copii adolescenți este să-și păstreze credința în copilul tău, iar treaba lui este să verifice cât de puternic este devotamentul părinților. Sub masca de bravură, adolescenții se pot simți foarte nesiguri și poate avea nevoie disperată de sprijinul părinților în momentele dificile.

Modul de abordare a intervențiilor în favoarea familiei și copilului este dependent de clarificarea unor noi concepte referitoare la situațiile de risc care pot fi identificate și sprijinite în experiența și dezvoltarea acestora.

2. Grupuri de risc social

Conceptul de risc construiește o altă dimensiune a înțelegerii problematicii copiilor aflați în situații dificile. Aceasta se referă șa posibilitatea cunoașterii, prevenirii și sprijinirii la timp, garantarea unei dezvoltări care să dea copiilor o șansă la adaptare și integrare socială.

Privite în acest sens, riscurile se referă la trei grupuri de probleme :

1. Riscurile prestabile, determinate de zestrea cu care copiii vin pe lume. Este vorba de diferite dizabilități pe care copiii le manifestă de la naștere. Aici încadrăm problemele copiilor cu deficiențe senzoriale, deficiențe organice, ca și deficiențele mentale severe.

2. Riscurile biologice. Se referă la copiii cu probleme fizice la naștere care însă pot fi remediate. De exemplu, acei copii care se nasc cu o greutate foarte mică sau prematurii și care, pentru a se dezvolta, necesită o creștere mult mai atentă și tratamente speciale.

3. Riscurile determinate de mediul de dezvoltare. Acestea se referă la riscurile survenite din cauza unui mediu de creștere, dezvoltare ș educație care nu este suficient de suportiv pentru copil, în special la vârste mici, când influențele exterioare, sunt esențiale pentru construcția personalității.

La acest nivel de probleme ne referim atunci când vorbim de copii care cresc în sărăcie, aparținând diferitelor grupuri marginalizate social, crescuți în condiții de violență, război sau abuz.

Recunoașterea situațiilor de risc aduce cu sine și posibilitatea intervenției. Toate cele trei grupe de risc pot fi înțelese și sprijinite prin programe de educație adecvate. Nu neapărat doar prin servicii și structuri de sprijin speciale, ci mai ales printr-o abordare pedagogică generală, care să valorizeze diferențele, să folosească mediul eficient și să se sprijine pe parteneriat educațional.

Situația de risc se referă la categoria de copii care nu pot să se sprijine pe o familie potrivită și care trăiesc într-un mediu social nefavorabil dezvoltării lor. Situația de risc este identificată cu problemele care le au copiii, în special în adaptarea la viața socială și școlară.

Se presupune că această categorie de copii și adolescenți, care se găsesc în risc, sunt cei care eșuează la școală, nu reușesc în trecerea la viața activă și la viața de adult și care, deci, nu sunt capabili să contribuie la viața socială activă.

3. Factorii FAVORIZANȚI CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII copilului

Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex. La sfârșitul acestui proces trebuie să găsim omul matur, „înarmat” cu tot ceea ce îi permite adaptarea la societatea din care face parte. Acest proces este unul activ, dinamic care se realizează ca o consecinză ca o consecință a influenței factorilor externi (mediul social, educație etc.) asupra particularităților individuale ale copilului. Toți acești factori interrelaționează, importanța fiecăruia dintre ei devenind decisivă. Ereditarea, mediul social și educația sunt considerați factori importanți în devenirea umană.

Ereditarea reprezintă zestrea nativă, un specific biologic ce garantează o anumită formă diferențiată de adaptare și de reacție. Avem în vedere trăsăturile cunoscute sub numele de „predispoziții native”, rezultat al dezvoltării biologice complexe de-a lungul generațiilor. Privite în acest fel, aceste trăsături reprezintă punctul de plecare al dezvoltării condiție fără de care acest proces n-ar putea fi parcurs.

Faptul că zestrea nativă poate fi atât de asemănătoare la un moment dat (gemenii univitelini) nu explică însă traiectoriile individuale ale dezvoltării lor. Acest lucru subliniază ideea că ereditarea condiționează procesul dezvoltării dar că nu este suficientă pentru evoluția omului.

Mediul social

Termenul de „mediu” exprimă totalitatea cerințelor sociale și a relațiilor în care trăiește și acționează copilul. Factorii care țin de mediul social se grupează în două categorii :

– mediul imediat – familie, rude, școală, educatori – micro – sistem

– mediul social în general societatea cu particularitățile social – istorice – macro – sistem

Micro – sistemul și macro – sistemul nu sunt identice, deși ele interacționează în multe puncte, în mod diferit, de la o etapă de vârstă la alta. Așa se explică de ce la copiii care trăiesc în aceeași societate sunt atâtea diferențe de dezvoltare.

Educația este factorul decisiv care acționează asupra copilului. Acest proces permanent și continuu nu se referă doar la educația intelectuală (informatică și formativă) care se realizează în instituții de învățământ, ci la toate influențele care modelează copilul în vederea creării unei personalități cât mai armonios structurate. Educația trebuie să asigure adaptarea optimă a copilului la cerințele societății, bazându-se pe potențialul individual.

4. Factori de risc în bunăstarea copilului

Societatea poate preveni situațiile defavorizante și poate stimula familia să intervină optim în dezvoltarea copiilor.

Situațiile în care ar putea fi sprijinită familia în realizarea demersului său educativ sunt în special cele de criză și cele care pot afecta procesul socializării primare și rezultatele sale.

Pentru construirea unei intervenții de sprijin se pot identifica :

– situații de risc

– situații de criză

Situațiile de risc sunt cele care pot influența dezvoltarea urmașilor, iar situațiile de criză sunt situații problemă care cer o intervenție imediată.

Situația de risc se referă la acele condiții care pot constitui piedici în dezvoltarea copilului. Acest concept este legat de dezvoltarea copilului, el corespunzând identificării acelor situații în care procesul de dezvoltare este împiedicat sau deformat.

Riscurile pot fi :

– biologice și/sau fiziologice

– socio-culturale

– economice

– educaționale

Un alt fenomen important este cel al copilului cu nevoi speciale.

Unii copii au nevoi speciale de la începutul vieții, dar orice copil, pe parcursul vieții și dezvoltării sale poate avea nevoi mai mult sau mai puțin speciale. Aceste situații de risc pot fi depășite printr-o intervenție adecvată, care să răspundă cerințelor și să rezolve nevoile copilului.

Copiii cu cerințe speciale sunt acei copii care au nevoi de o intervenție mai mult sau mai puțin specializată pentru rezolvarea unei situații de dezvoltare sau de învățare.

Se consideră copii în situații de risc cei care aparțin unui mediu social defavorizant din punct de vedere socio-cultural și economic. Datorită condițiilor ei nu reușesc să atingă nivelul de dezvoltare al vârstei lor cronologice, nu pot atinge nivelul cerut de școală, abandonează studiile sau absentează frecvent, au rezultate foarte slabe, nu se pot integra.

La vârstele mici (0-10 ani) problemele apar în :

– mediul socio-cultural și economic al familiei

– dificultăți de adaptare școlară

– deficiențe și handicapuri

– sănătate

– probleme școlare

– comportamente dificile

La vârsta adolescenței, eșecul integrării se manifestă în modalități care se referă la:

– probleme de sănătate

– alcoolism

– toxicomanie

– șomaj

– delicvență

– sarcini la vârste mici

– comportamente antisociale

Din punct de vedere teoretic conceptul de „risc” redă o imagine mai complexă a copilului și adaptării sale socio-individuale.

Factorii care favorizează apariția riscurilor se împart în trei categorii:

– cele care aparțin copilului și zestrei sale genetice

– cele determinate de caracteristicile personale și de deprinderi ale părinților

– cele aparținând contextului socio-cultural și economic în care trăiește familia

Factorii sociali care determină apariția situațiilor de risc sunt :

– sărăcia – sărăcia familiei

– apartenența la un grup social sau la o minoritate etnică și cunoașterea insuficientă a limbii unei țări

– tipul de școală în care se integrează copilul

– probleme familiale – familii monoparentale, părinți bolnavi cronic, părinți în divorț, familii numeroase, alcoolici, toxicomani, șomeri, nivel scăzut de instruire, copilul obligat să lucreze

– școala – cunoașterea insuficientă a limbii în care se desfășoară cursurile, localizarea geografică a școlii

– factori dependenți de comunitate – blocul, cartierul, satul, regiunea – condițiile insalubre de locuit

Conceptul de situație de risc oferă și avantajul de a propune o viziune optimistă asupra problemelor prin aceea că subliniază posibilitatea intervenției de prevenție.

În analiza situațiilor de risc se au în vedere, în funcție de vârste, următoarele repere:

– la vârsta preșcolară – prevenirea prin educația organizată, valabilă și eficientă, bazată pe o înțelegere deplină a funcționării mecanismelor de dezvoltare în interdependență cu relațiile familiale și antecedentele diferite

– la vârsta școlară – organizarea școlii, programele și metodele adecvate psihopedagogic, parteneriatul educațional și deschiderea către serviciile integrate

– la intrarea în viața socială activă – reperele vor fi legate de orientarea corectă individuală și socială și de crearea autonomiei și responsabilității sociale

Situațiile de risc sunt manifestate în principal de eșecul școlar și social.

Eșecul școlar se caracterizează prin :

– rezultate școlare nesatisfăcătoare

– lipsa satisfacției personale și a încrederii în sine

– lipsa participării

– absenteismul școlar

– refuzul școlii

– abandonul

– probleme de comportament (agresivitate, riscul sarcinilor precoce la fete)

– delicvența

Eșecul social este manifestat în :

– probleme de sănătate

– alcoolism

– toxicomanie

– maladii psihosomatice

– sarcini timpurii

– incapacitatea de integrare întro munca utila

– șomajul

Preocupările pentru identificarea căilor de intervenție determină organizarea și planificarea unor structuri și acțiuni în favoarea familiei și apărării dreptului copilului la familie și educație. Este importantă prevenirea instituționalizării copiilor ca formă de înlocuire a familiei și a influențelor importante pe care aceasta le are în viața copilului.

Politicile de rezolvare a situațiilor de risc în experiența societății contemporane au două funcții :

– prevenirea instituționalizării

– intervenții socio – educative

Există o serie de elemente comune politicilor de sprijinire a copiilor și familiilor acestora :

– la vârsta preșcolară – asigurarea unui start bun

– la vârsta școlară – realizarea unui sistem flexibil și suplu care să asigure participarea copilului și a familiei, pe trei niveluri :

a) structuri, organizări și programe școlare care determină o pedagogie diversificată

b) legături cât mai adecvate cu viața activă

c) afectarea de resurse și armonizarea măsurilor

Toate proiectele de politici sau intervenție directă trebuie să pornească de la a identifica momentele de stagnare, barierele de dezvoltare. Modul de relaționare și comportamentele parentale sunt principalii responsabili de riscurile dezvoltării în copilărie. În diagnoza problemelor, cauzele evidențiate sunt :

– lipsa de responsabilizare și sensibilitate în interacțiunile timpurii părinte – copil;

– lipsa de stimulare cognitivă – tipul de stil parental de instruire;

– lipsa de ocazii pentru familie și comunitate;

– abordarea prea simplistă a comportamentelor sociale ale copiilor prin recompensarea celor dorite și pedepsirea celor nedorite;

– lipsa unei coordonări între acțiunile celor ce oferă alte oportunități;

Rutter analizează șase categorii de risc asupra dezvoltării fizice și asupra comportamentelor copilului :

1. conflictele parentale

2. condițiile proaste de viață

3. condiții de locuit inadecvate

4. probleme psihice materne

5. comportament violent al tatălui

6. creșterea temporară a copilului în afara familiei

Riscurile copilăriei

Pe fondul dificultăților familiale și / sau sociale interesul școlar copiilor este într-o continuă diminuare concomitent cu integrarea lor în grupuri predelicvente sau delicvente (găștile de cartier). În condițiile în care familia nu are timp, resurse sau autoritate suficiente pentru a ajuta la momentul potrivit un astfel de copil – situații destul de frecvente – el este expus marginalizării sau izolării sociale, fiind mult mai dificilă recuperarea sa ulterioară.

De multe ori perioada de timp în care copilul a ajuns în situația de risc rămâne incertă. Ceea ce este sigur este că în momentul în care el ajunge în evidența forurilor competente este deja întro anume situație de criză. Tocmai de aceea intervenția preventivă este vitală pentru integrarea școlară, familială și chiar socială a acestor copii.

Aceste comportamente de risc includ : abuzul de substanțe, absenteismul școlar sau exmatricularea, relații sexuale precoce, iar în unele cazuri sentimente de autoblamare și autoculpabilizare care pot genera un comportament suicidar.

Adolescența este o perioadă de transformări pe plan social, fizic și psihic. Transformările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale și adolescenții le trăiesc ca pe o mare metamorfoză. Transformările pot determina sentimente de jenă, timiditate, refuzul comunicării. Deosebit de importantă în această perioadă este relația pe care adolescentul o are față de propriul corp aflat în transformare. Legat de acest aspect asistăm la preocupări deosebite în ceea ce privește machiajul, coafarea părului, îmbrăcămintea. Emoțiile se manifestă în această perioadă cu un mare dinamism. Au loc treceri bruște de la stări de fericire la stări de descurajare sau deprimare, de la sentimentul de putere la cel de îndoială, de scădere a stimei față de sine. Pentru a face față acestor emoții, adolescenții dezvoltă reacții de agresivitate și de opoziție față de tot ceea ce înseamnă autoritate (părinți, profesori, instituții). Sub aspect temporal, adolescența este perioada de vârstă situată între copilărie, pe care o continuă și vârsta adultă, respectiv între 12-13 ani și se termină între 18-20 de ani (aceasta încheiere sau terminare este relativă, deoarece atât apariția cât și durata adolescenței variază în funcție de sex, rasă, condiții geografice și mediul social-economic). Este o perioadă de restructurare afectivă și intelectuală a personalității. Ea este caracterizată ca o perioadă ingrată ceea ce scoate în evidență faptul că este dificilă și pentru adolescenții înșiși cât și pentru cei care se află în contact cu adolescenții. Pe plan psihologic putem reține următoarele trăsături de care este marcată adolescența : căutarea identității de sine, căutarea unui set personal de valori, achiziția abilităților necesare pentru o bună interacțiune socială, câștigarea independenței emoționale față de părinți, nevoia de a experimenta o varietate de comportamente, atitudini și activități. Adolescența este un câmp extrem de dinamic, este o perioadă contradictorie, în care poate să înceapă să se manifeste sentimentul de durere, de tristețe a depășirii copilăriei, este o perioadă suprasolicitantă pentru toți adolescenții, cu atât mai mult pentru cei care au anumite predispoziții sau cauze însoțite de condiții spre devianță și delicvență.

Factorul familial

Implicarea educației de tip familial în geneza devianței a fost afirmată încă din secolul trecut de Cesare Lombroso în „Omul delincvent”. Cercetări mai noi privind rolul familiei în etiologia devianței au identificat o diversitate de factori cauzali cum ar fi socializarea, climatul afectiv, coeziunea familială, statusul economic și cultural, etc.

Adolescenții aflați în situații de risc provin, de regulă, din familii în care părinții sunt agresivi, și metodele disciplinare sunt neadecvate, fiind deseori brutale.

Studiile privind relațiile dintre tatăl tiran și adolescenți menționează faptul că adeseori pot avea loc conflicte, care pot sfârși printro ruptură a relațiilor cu părinții și fuga de acasă a adolescentului precum și prin vagabondaj.

Climatul socio-afectiv și moral al familiei este mult mai perturbat atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate și de antecedente penale. Adolescenții proveniți din familii cu perturbări ale climatului moral, socio-afectiv și cu o atmosferă conflictuală se pot asocia mai ușor grupurilor delictogene.

În Marea Britanie s-au găsit, în urma unor studii, unele corelații pozitive între originea socială a copiilor și succesul școlar; nu atât veniturile părinților sunt importante pentru reușita școlară, cât nivelul dezvoltării cognitive, variabilă ce depinde de nivelul de cultură și educație al părinților. Familiile aparținând claselor inferioare valorizează mai puțin instrucția/educația școlară ca factor de reușită socială, preferând frecvent școlii, o calificare rapidă, un salariu și alte avantaje.

Referitor la relația dintre familia dezorganizată și delicvență, o metaanaliză a 50 de studii publicate pe aceasta temă, realizată de L.E. Wells și J. Ranklin în 2007 a descoperit că : prevalența delicvenței în familiile dezorganizate este cu 10 – 15 % mai mare decât în familiile organizate; corelația dintre familia dezorganizată și delicvența juvenilă este mai puternică pentru formele minore de conduită și mai slabă pentru formele grave de comportament infracțional; nu există o diferență între impactul dezorganizării familiei asupra fetelor și băieților. Tipul de dezorganizare pare să afecteze delicvența juvenilă astfel : asocierea cu delicvența este mai puternică în cazul familiilor dezorganizate prin divorț sau separate, comparativ cu dezorganizarea prin deces.

Influența factorilor delictogeni familiali trebuie privită în intercondiționarea multiplă cu factorii extrafamiliali și cu cei psihoindividuali ai adolescenților.

Factorii individuali sunt grupați în două categorii : factori constituționali, dependenți de zestrea ereditară și de structura neuro-psihică (debilitate mintală, hiperemotivitate, autism, tendințe agresive) și de unele particularități ale personalității (diferite tulburări de caracter sau atitudini negative, formate sub influența unor factori defavorabili de mediu).

Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea deviantului sunt : teoria personalității criminale (J. Pintel), teoria disocialității (R. Mucchielli) și teoria autocontrolului (T. Hirschi si M. Gottfredson).

Cele trei teorii sunt destul de asemănătoare și schițează următorul portret al deviantului caracterizat prin : intoleranța la frustrare, autocontrol deficitar, egocentrism, impulsivitate, nedezvoltarea sentimentelor morale, indiferență și dispreț față de activitățile sociale utile, evitarea efortului voluntar, dorința realizării unei vieți ușoare, fără muncă, opoziția față de normele juridice, morale, sociale, devalorizarea de sine, imaginea falsă despre lume.

În majoritatea cazurilor aceste simptome caracteriale apar încă din copilărie și se exacerbează în preadolescență și adolescență.

Inteligența este un factor decisiv în adaptare. Un copil inteligent găsește mai multe soluții de adaptare ( sau le găsește mai ușor), însă relația afectivă cu adultul este cea care direcționează folosirea inteligenței către adaptări aprobate social sau către adaptări neconvenționale.

Deficiențele intelectuale exprimă dificultatea sau imposibilitatea celui în cauză de anticipare, pe plan mintal, a urmărilor atitudinilor deviante adoptate. Motivația învățării școlare include : motivele frecventării școlii, motivele care îl fac pe elev să vrea să dobândească cunoștințe, să-și folosească talentele, interesele cognitive, scopurile care îl determină să aspire la propria sa realizare ca ființă umană, motivele interacțiunilor cu colegii și cu profesorul.

Motivația reprezintă un factor crucial, pe de o parte că determină performanțele școlare, pe de alta parte pentru că reglează nivelul și eficiența funcționării tuturor blocurilor funcționale ale personalității: blocul cogniției, cel al comunicării, al afectivității, al memoriei, etc.

Aproape tot copiii care prezintă riscul comportamentelor disociale și antisociale nu poseda nici măcar componentele minimale pentru a avea succes școlar. Odată ce acești elevi au fost respinși de către profesori și colegi au tendința de a abandona școala, de a se asocia în bande cu comportament violent.

Sindromul eșecului școlar este un factor de risc important în privința creșterii violenței în școală. Sentimentul de eșec interiorizat antrenează sechele psihologice profunde și durabile ce se exprimă adesea prin comportamente violente.

Rata violenței școlare crește direct proporțional cu indicele de eșec. Alcoolul consumat mai ales în cantități mari, se constituie întrun important factor de risc în comiterea unor acte antisociale bazate pe violență.

Drogurile, pot de asemenea, să ducă la un comportament violent, însă în ce măsură se poate realiza acest lucru depinde de mai mulți factori cum ar fi : tipul drogului, dimensiunea dozei și dacă subiectul este sau nu real amenințat și pus în pericol.

Factorul social / mediul social conține numeroase surse de influență de natură să inducă, să stimuleze și să întrețină violența școlară : situația economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalitățile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncționalități la nivelul factorilor responsabili cu educația tinerilor, lipsa de cooperare a instituțiilor implicate în educație.

Copiii care prezintă cerințe speciale prezintă și situații de risc pentru dezvoltarea lor ulterioară.

Riscurile de referă la trei grupuri de probleme :

1 – riscurile prestabile – determinate de zestrea cu care copiii se nasc; este vorba de diferite dizabilități pe care aceștia le prezintă la naștere (nevăzători, cu vedere și auz scăzute, surzi, cu deficiențe neurologice și mentale severe);

2 – riscurile biologice – copiii cu probleme fizice la naștere care pot fi remediate (prematurii);

3 – riscurile determinate de mediul de dezvoltare – riscurile survenite din cauza mediului de creștere, dezvoltare și educație( copii care cresc în sărăcie, aparținând diferitelor grupuri marginalizate social, crescuți în condiții de violență, abuz);

Recunoașterea situațiilor de risc aduce cu sine și posibilitatea intervenției.

CAPITOLUL II

FAMILIA, CADRUL PRIORITAR DEZVOLTĂRII COPILULUI

1. Funcțiile familiei

Definirea exactă a noțiunii de familie comportă dificultăți determinate de faptul că acest fenomen social constituie obiect de cercetare pentru mai multe științe: sociologie, psihologie, medicină, istorie, drept etc. fiecare propunându-și să surprindă dintr-o perspectivă specifică dimensiunile, dinamica și funcțiile grupului familial.

Familia, ca formă a comunității umane, trebuie analizată din punct de vedere al relațiilor ce se stabilesc între cei care o compun, precum și cele între familie, ca entitate distinctă și societate.

Având în vedere aceste considerente, putem defini într-o accepție generală familia, ca fiind o formă de relații sociale dintre persoane fizice legate între ele prin căsătorie sau rudenie, fiind formată din soți și copiii lor, părinții soților, precum și cu alte persoane cu care se află în relații de rudenie. Familia desemnează un grup de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, grup ce se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În cadrul relațiilor de familie există aspecte morale, fiziologice, psihologice și economice care dau acestor relații un caracter de complexitate ce nu poate fi întâlnit la alte categorii de comunități sociale.

Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică dată de uniunea dintre bărbat și femeie la care se adaugă procreația. Luând naștere prin căsătorie, familia începe a fi formată din soți.

Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. Drept urmare, familia dă naștere următoarelor raporturi:

– de căsătorie, care constituie baza familiei;

– cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei;

– cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți;

– cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

Analizată sub aspect juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum să din alte raporturi asimilate relațiilor de familie.

Privită sub aspect moral-creștin, familia este o instituție de origine divină stabilită de Creație. Ea a fost constituită prin căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost de la întemeiere, unitatea și indisolubilitatea. Drept urmare, familia are un caracter sacru pus în evidență prin iubire desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea membrilor acesteia.

Concluzionând, putem spune că la baza familiei se află căsătoria, care generează raporturi multiple și complexe între membrii ei, între soți iau naștere relații personale și patrimoniale.

Având în vedere faptul că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, ea dă naștere la relații complexe și îndeplinește următoarele funcții :

1. Funcția de perpetuare a speciei umane

Familia este o realitate biologică, determinată de uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație asigură perpetuarea speciei umane fără de care nu se concepe societatea, copiii constituind, în cadrul familiei, un puternic factor de coeziune, de echilibru moral, de bucurie și încredere între soți. Cu toate acestea, hotărârea cuplului de a avea copii este una personală, determinată de realitățile social-economice specifice fiecărei etape de dezvoltare a societății.

2. Funcția educativă

Familia a avut în toate timpurile un rol important în educația copiilor. În familie se dobândesc primele noțiuni despre morală, se imprimă copilului reguli și deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care se formează personalitatea omului matur.

Educația în familie are ca scop formarea unui om cu o dezvoltare multilaterală și armonioasă. Părinții sunt datori să crească copilul, să se îngrijească de sănătatea, educația învățătura și pregătirea profesională a acestuia.
Această funcție are ca finalitate integrarea eficientă a individului în societate, acest lucru realizându-se prin formarea după un anumit ideal de personalitate. Ea nu se mărginește să tindă la asigurarea unui sistem de tehnici în relațiile dintre individ și societate care să dea acesteia din urmă minimul de stabilitate necesar pentru conservarea ei, ci urmărește crearea de individualități bine pregătite, care să aducă o contribuție maximă la transformarea și la progresul societății.

3. Funcția economică

Această funcție diferă de la o societate la alta și se concretizează în interesele comune determinate de: regimul juridic al comunității de bunuri, obligația legală de întreținere între membrii familiei, solidaritatea acestora în ajutorul acordat membrilor de familie aflați în nevoie din cauza incapacității de a munci.

În țara noastră, bazele dreptului familiei sunt stabilite prin Constituția României. Noul Cod al familiei prevede, pe scurt, principiile care fundamentează statutul familiei reglementat prin legislația în vigoare, stabilind următoarele:

– ocrotirea familiei și a proprietății private de către stat;

– întemeierea familiei pe căsătorie liber consimțită de soți;

– ocrotirea intereselor copilului minor;

2. Dezorganizarea familială ca premisă a copilului aflat în dificultate

Experiența a demonstrat că principalele cauze răspunzătoare de tulburările în plan afectiv, mai ales în cazul copiilor , sunt regăsite, cel mai adesea, în familie, acolo unde copilul își petrece cea mai mare parte a timpului său ( mai ales până la 3 ani) , acolo unde au loc primele experiențe și relații cu terțe persoane și unde este educat și format ca om și personalitate. Cele mai acute probleme educative , culminând cu eșecul școlar provin din absența sau ignorarea atenției părinților față de dezvoltarea și supravegherea copilului, dar mai ales datorită « eroziunii » afective întâlnite în familiile dezorganizate. Rolul familiei ca principal mediu de dezvoltare psihică a copilului este foarte important, îndeosebi în etapele timpurii ale evoluției și dezvoltării sale. Iată de ce o familie prea exigentă sau prea permisivă, cu un nivel economic precar sau în care sunt prezente unele boli psihice, alcoolismul, consumul de droguri, delincvența, violența fizică sau verbală, despărțirile dintre soți sau concubinajul, generează dezechilibre și tensiuni care influențează în mod direct procesul evoluției și dezvoltării armonioase a membrilor ei minori. Pe de o parte, specialiștii sunt de părere că divorțul este, pentru copil, cea mai traumatizantă formă de dezorganizare a familiei deoarece acest proces, de cele mai multe ori ireversibil, « destramă » toată imaginea despre lume și viață, despre sine și despre ceilalți, construită de copil în mintea sa; pe de altă parte, copilul consideră că este o lege a firii ca el să-i aibă alături pe părinții săi , care au obligația de a-l îngrijii și ocroti.

În lucrarea « Copiii din familii despărțite : între traumă și speranță. Un studiu psihanalitic », psihologul și pedagogul austriac Helmuth Fidgor constată că obiecțiile pe care psihologia le aduce divorțului și care sunt de foarte multe ori aproape de condamnarea morală a părinților (ar trebui ca părinții să se gândească mai întâi de toate la copii) par să fie sprijinite de către o multitudine de rezultate obținute de cercetările ultimilor 10-15 ani, îndreptate înspre tema divorțului și a influenței acestuia asupra copiilor. Astfel, s-a dovedit că divorțul părinților și recăsătorirea părintelui căruia îi este încredințat copilul sunt cele mai des întâlnite cauze ale simptomaticii care-i determină pe respectivii părinți să apeleze la serviciile de psihiatrie infantilă sau la alți specialiști ( psihologi, consilieri școlari ). Există probleme de climat psihologic special în cazul recăsătoririi părinților (a amândurora sau numai a unuia dintre ei). Mama sau tatăl vitreg vor fi priviți cu suspiciune de copil aproape în toate cazurile. Când în noua căsnicie apar alți copii, lucrurile se complică și mai mult.

Pe de altă parte, datorită spiritului de imitație prezent la copii și a faptului că stilul și mentalitatea din familie actionează ireversibil asupra caracterului, copiii vor fi « asediați » până la vârsta de 7 ani de dominantele psihomorale fundamentale constituite sub influența relațiilor și climatului general de afecțiune din familie. Uneori, sub influența familiei, apare fenomenul de opozabilitate în dezvoltarea copilului. Este vorba de copiii la care se dezvoltă însușiri opuse însușirilor părinților. Fenomenul apare mai ales atunci când părinții și-au pierdut din prestigiu în fața propriilor copii. Există și situații când apar paramodele în raport cu modelele, oferite de părinți prin deformări ale trăsăturilor unuia sau altuia dintre aceștia. Perturbarea prin conflicte majore a universului familiei transformă copilul în victimă și-i zdruncină atât echilibrul neuropsihic, cât și bazele psihomorale ale personalității. În plus, prin agresare, copiii acumulează o serie de traume neuropsihoactive care vor declanșa la un moment dat, fie în adolescență, fie la vârsta adultă, o mare cantitate de acte agresive.

3. Efectele cronice ale dezorganizării familiale

Problemele copiilor proveniți din familiile dezorganizate sunt foarte complexe, având un impact psihosocial foarte puternic și cu o mare rezonanță în timp. Ca urmare a dezechilibrului produs, familia dezorganizată nu mai poate oferi în toate cazurile un climat afectiv și educațional cu efecte benefice asupra personalității copiilor. Adesea, copiii și tinerii care provin din familii dezorganizate prezintă dificultăți de adaptare, labilitate educațională, fragilitate morală, stări de anxietate, etc.

Se poate observa că unii dintre ei prezintă anumite probleme de comportament sau de relaționare. S-a putut constata că cei mai mulți dintre acești copii datorează problemele lor propriei familii. Ei fac parte din familii cu neînțelegeri între părinți sau cu nivel economic problematic, familii cu un singur părinte, sau familii în care părinții nu-și asumă în totalitate rolul de părinți. În general părinții nu conștientizează pe deplin modul în care aceste aspecte de structură și climat familial îi afectează pe copii, ei considerând că dacă cerințele de bază le sunt asigurate, tot mecanismul funcționează perfect.

Astfel, simptome ca : neliniște generală, bulimie, anorexie, enurezie, devieri comportamentale, dificultăți în respectarea disciplinei școlare și familiale, furt, simptome psihosomatice (dureri stomacale, cefalee, migrene), stări anxioase, nervozitate accentuată, fobii, creșterea potențialului agresiv, dependență / reținere socială, slaba concentrare a atenției, etc. nu sunt considerate ca manifestări datorate problemelor afective pe care le are copilul. Nu este suficient ca relația individuală a copilului cu fiecare părinte să fie bună, el are nevoie de o relație armonioasă și între părinți. Copilul raportează aceste relații între ele, stabilind o ierarhie și un sistem de determinări în funcție de care își « ajustează » comportamentul și retestează realțiile familiale, încercând mereu o ameliorare. Uneori, ajustarea comportamentului echivalează cu tulburări ce apar în sfera afectivă , volitivă, cognitivă și de personalitate, iar apariția tulburărilor la aceste niveluri poate fi atât de complexă încât să necesite ajutor specializat încă din perioada preșcolarității pentru a evita cronicizarea unor stări afective nocive și a unor practici comportamentale care pot influența, pe o durată mai mare de timp, dezvoltarea armonioasă a personalității copilului, chiar dacă, uneori, aceste tulburări sunt dirijate inconștient de copil cu scopul de a-i reține pe părinți în jurul lui cât mai mult timp.

În plus, neînțelegerile, conflictele și agresiunile dintre părinți îl determină pe copil să suporte o anumită nervozitate, să trăiască într-un climat de tensiune, ceea ce duce la creșterea reacțiilor de prudență și apărare fățișă ori la dezvoltatea unui caracater închis. Se adaugă și faptul că repetatele conflicte între părinți depreciază imaginea acestora în ochii copilului sau creează condiții ca unul dintre ei să fie favorizat, iar celălalt să fie respins.

Având o influență determinantă asupra formării viitorului individ matur ca membru activ al societății, pe deplin conștient de drepturile și îndatoririle ce-i revin în această calitate, funcția socializatoare a familiei se realizează de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, în cursul căreia adolescentul învață conținutul și sensul datoriei morale. În raport cu cerințele obligatorii ale acestei perioade, copilăria este istoria unei socializări progresive, în cadrul căreia influențele morale exercitate de familie au un rol decisiv. Fiind grupul primar cel mai coeziv și factorul care exercită influențele cele mai persistente asupra personalității, familia educă spiritul de comunicare și cooperare, facilitează transmiterea obiceiurilor, atitudinilor și valorilor de la părinți la adolescenți, ghidează din punct de vedere moral conduitele acestora.
Responsabilitatea colectivă a părinților pentru educarea și socializarea adolescentului, dependentă de un context formativ global, sudează și omogenizează diferitele funcții ale familiei, creând un adevărat „câmp de forță” definit prin relații de autoritate, influență și control exercitat asupra comportamentelor. Posedând caracteristicile unei adevărate comunități integrată societății mai largi, familia contribuie nemijlocit la modelarea și dezvoltarea personalității, permițând internalizarea exigențelor și normelor morale.
Există însă suficiente cazuri când aceste scopuri generoase ale familiei nu mai sunt atinse, iar normalitatea vieții familiale apare alterată.

Înțeleasă și concepută ca funcționalitate integrală a familiei, normalitatea vieții familiale impune exercitarea adecvată a tuturor funcțiilor, rolurilor și sarcinilor din cadrul familie. Absența uneia dintre aceste funcții, datorată unei organizări deficitare a structurii familiei (dezorganizării ei), are o serie de implicații. Odată cu schimbarea compoziției familiale se schimbă rolurile familiei, conținutul acestora, precum și calitatea interacțiunilor între membri. În această situație, familia ca întreg se dezorganizează, performanțele ei devin minime, iar climatul său se deteriorează, ajungând impregnat de multiple tare morale, ce exercită influențele negative dintre cele mai profunde asupra membrilor comunității familiale. O asemenea familie, lipsită de o funcționalitate normală, este o familie dezorganizată. Disfuncțiile ei apar și mai vizibil în situații de divorț, când căsătoria eșuează, în majoritatea cazurilor despărțirea partenerilor generând consecințe nefaste, uneori dramatice, asupra familiei ca întreg și în special asupra copiilor aflați la vârsta minoratului și adolescenței.
Așa cum indică rezultatele diferitelor studii și cercetări întreprinse asupra fenomenului de divorțialitate, despărțirea partenerilor și desfacerea actului de căsătorie sunt precedate de o lungă acumulare de insuccese și insatisfacții ale cuplului și grupului familial în ansamblu, de alterarea progresivă a funcțiilor sale, de apariția unor stări de tensiune și instabilitate afectivă între soți, de diminuarea sentimentelor de dragoste, fidelitate și atașament, neîndeplinirea obligațiilor morale și legale asumate reciproc, multiplicarea conflictelor, intervenția unor manifestări morale și afective contrare celor care au existat în momentul încheierii căsătoriei etc. Aceste manifestări caracterizează așa-numita familie „predeviantă”, cea în care mocnește discordia, ale cărei conflicte macină pilonii ei de existență și căreia membrii îi contestă identitatea și unitatea, făcând-o să plutească în derivă, să se destrame ca grup coeziv, să ridice probleme întregii societăți. În cadrul ei se produc cele mai dureroase răni și traume individuale, cele mai multe tulburări psihice, morale și materiale, unitatea ei pare destrămată, fiind marcată în permanență de insatisfacții, conduite conflictuale, tendințe de devianță a minorilor, încălcarea normelor morale de către adulți etc., toate aceste manifestări „centrifuge” fiind inițial mascate sau disimulate, din rațiuni diferite, în raport cu opinia publică.
O asemenea familie „convulsivă” produce efecte deosebit de negative în planul relațiilor sociale, al personalității membrilor și educației descendenților, iar prin aparența sa de „onorabilitate” sau „normalitate” împiedică de cele mai multe ori intervenția activă a instituțiilor sociale de ocrotire și control social. Dintre cele mai penetrante și persistente influențe negative exercitate asupra membrilor familiei sau asupra acesteia în ansamblu ei, o serie de studii sociologice și generalizări ale practicii judiciare relevă ca fiind mai importante următoarele:
– diminuarea și obturarea crescândă a aportului social al grupului familial, însoțite de scăderea marcată a creativității personale a membrilor săi;
– micșorarea randamentului profesional și a conduitei morale, restrângerea relațiilor între membrii și neglijarea îndatoririlor de părinte;
– manifestarea unor tulburări caracteriale și afective, denaturarea unor stări și sentimente, cu impact asupra modificării personalității soților;
– instaurarea unui climat tensional, lipsit de valențe educaționale pozitive, prin defavorizarea unui mediu nociv, propice formării unor deprinderi negative în rândul copiilor, care, în mod progresiv, prin influențele grupurilor stradale, devin tot mai ancorați în acte de devianță școlară sau chiar infracțională.
Diferitele studii și cercetări întreprinse asupra acestei familii aflate în pragul destrămării arată că orice intervenție exterioară din partea factorilor de control social, în scopul restabilirii unității și coeziunii ei inițiale, devine superfluă, mai ales atunci când relațiile conflictuale între parteneri ating nivelul lor cel mai critic. Din punct de vedere juridic, se consideră că relația de familie este alterată sau compromisă atunci când unul dintre soți nu mai locuiește împreună cu celălalt sau nu-și mai îndeplinește obligațiile ( de fidelitate, sprijin moral sau material etc.) asumate prin actul încheierii căsătoriei. În aceste condiții, de cele mai multe ori, conflictul devine public, iar unul dintre membrii familiei se adresează autorității competente pentru a interveni și a desface actul căsătoriei.

În raport cu această familie „deviantă”, aflată în pragul dezorganizării, exercițiul autorității trebuie să determine ca soții să-ți îndeplinească obligațiile materiale și morale reciproce, iar în cazul în care au copii să încerce să evite și să prevină orice prejudiciu care poate fi adus acestora. De altfel, practica judiciară evidențiază o pondere crescândă a litigiilor civile care au ca obiect relațiile de familie, astfel că există o tendință constantă ca procesele care preced desfacerea căsătoriei să fie mult mai numeroase decât procesele de divorț.
Această tendință se manifestă vizibil în cadrul familiei dezorganizate, în care soții sunt despărțiți de fapt, situație în care numai unul dintre părinți realizează ocrotirea minorilor, celălalt împiedică partenerul și copiii să-și exercite dreptul de folosință a locuinței, le obstrucționează accesul la comunitatea de bunuri, îi privează de dreptul de a beneficia de întreținere, educație și supraveghere etc. Cele mai frecvente litigii civile dintre soți au ca obiect obligația de întreținere și remiterea alocației de stat pentru copii. Dintr-un studiu efectuat recent asupra acțiunilor de divorț din județul Constanța, reiese că peste jumătate din numărul litigiilor au ca obiect familii cu copii minori și că anterior divorțului, ca efect al separării în fapt, ori din alte motive, unul dintre soți a intentat și o acțiune pentru pensie de întreținere. Predomină acțiunile în acre sunt implicate familii cu o durată a căsătoriei de până la 5 ani și unde soții sunt foarte tineri. În ceea ce privește principalele motive și fapte culpabile care îndreptățesc instanța să considere că o continuare a căsătoriei nu mai este posibilă, acestea sunt, în marea lor majoritate: abandonul familial (părăsirea domiciliului conjugal), conflictele puternice, disputele, violențele fizice și verbale, infidelitatea și consumul exagerat de alcool.

Apare evident că asemenea familii nu-și pot exercita funcțiile educative, iar în cadrul lor tarele morale domină comportamentul membrilor care o compun. Deși dezorganizarea familiei reprezintă un element condițional puternic pentru apariția unor disfuncții morale, se poate considera totuși – în acord cu datele cercetărilor întreprinse de colectivul de sociologia devianței din cadrul Centrului de Cercetări Sociologice – că nu dezorganizarea familiei ca atare reprezintă un factor determinat al inadaptării sociale a minorului sau adolescentului, ci incapacitatea educativă a familie, manifestată în carențele procesului de socializare și incapacitatea îndeplinirii unor funcții de bază. În acest sens, deteriorarea climatului conjugal (lipsa de coeziune morală și afectivă între soți, conflictele și modelele comportamentale negative), deficiențele stilului educativ al familiei (lipsa de supraveghere și control parental, absența autorității sau autoritatea excesivă, ignorarea petrecerii timpului liber și a anturajului minorului, frustrarea afectivă maternă, lipsa de unitate și orientare în aplicarea recompenselor și sancțiunilor etc.) ca și atitudinile antisociale ale mediului familial (alcoolism, parazitism, conduite agresive și violente, antagonism parental extrem, săvârșirea unor fapte sancționate de legea penală) sunt factorii principali care influențează conduita minorului, determinându-l, în anumite condiții, să comită și să reitereze acte cu caracter predelicvent și delicvent. În acest sens, carențele structurii familiale reprezintă o condiție, și nu un factor etilogic cu influență de sine stătătoare.

Carențele intervenite în structura și funcționalitatea cuplului familial influențează negativ relațiile afective dintre părinți și tineri, caracterizate, în majoritatea cazurilor cercetate, prin lipsă de afectivitate și indiferență sau chiar prin conflicte ocazionale, cu efecte care antrenează realizarea unei socializări imperfecte și chiar negative a tinerilor adolescenți.

Cercetările au arătat că lipsa relațiilor afective dintre părinți și tineri influențează, în cea mai mare măsură, formarea și structurarea personalității tinerilor, lipsa lor, la fel ca și relațiile conflictuale, conducând cel mai adesea la apariția sentimentului de singurătate, neliniște sau „înstrăinare”, la scăderea toleranței la frustrație și la creșterea predispozițiilor tânărului spre agresivitate.

4. Copilul abandonat. Părinții plecați în străinătate

Copii instituționalizați sunt numiți frecvent de documentele UNICEF ca o categorie de copii în circumstanțe deosebit de dificile. Prin aceasta se înțelege că majoritatea dintre ei au de făcut față unui triplu dezavantaj:

        – experiența care a făcut ca ei să se afle în imposibilitatea de a crește în propria familie, experiența traumatizantă în toate variantele sale (pierderea sau decesul părinților, separarea în contextul unui conflict armat, abandon, respingerea, abuz asupra copilului, decădere din drepturile părintești, destrămarea relației dintre părinți)

      – în majoritatea cazurilor se adaugă dezavantajul de a fi îngrijiți într-un mediu instituțional, care adesea nu numai că eșuează în a răspunde nevoilor lor fizice, sociale și psihologice de bază, dar îi pune în fața unor experiențe în care li se încalcă drepturile și devin subiectul neglijării, tratamentelor fizice și sexuale abuzive.

      – copii instituționalizați se confruntă cu nesiguranța viitorului lor. Lipsa oportunităților de învațare, a rolurilor și deprinderilor necesare vieții adulte, de privarea de experiențe emoționale indispensabile adaptării sociale adecvate, absența suportului acordat de obicei de familie, întunecă prognosticul evoluției lor. Lipsiți de părinți, lipsiți de origine, și nepregătiți pentru a deveni adulți,au puține șanse de a se adapta cu success în societate, astfel pe mulți îi vom regăsi căutând sau primind refugiu în alte medii instituționalizate cum ar fi închisorile sau spitalele psihiatrice.

Când vorbim despre copilul instituționalizat, ne gândim, desigur, la copilul cuprins în sistemul de protecție din România, prin urmare, la copilul abandonat. Există mai multe forme prin care sistemul asigură protecția acestor copii: plasarea la un asistent maternal, când copilul este foarte mic, instituționalizarea într-un centru de plasament, cunoscut în trecut sub denumirea de “Casă de Copii”, plasarea în apartamente sociale, când acești copii ating vârsta majoratului și sunt capabili să se întrețină singuri, etc. Există, în general, pentru copiii instituționalizați în centrele de plasament, două forme de protecție: plasamentul, atunci când părinții își păstrează calitatea, însă momentan, din diverse motive nu își pot îndeplini atribuțiile părintești, și încredințarea, când părinții, dintr-un motiv sau altul, renunță sau sunt decăzuți din drepturile părintești.
Motivele pentru care acești copii sunt instituționalizați, țin de  disfuncțiile familiale, care pot lua diferite forme: monoparentalitatea (copilul are un singur părinte incapabil să-l întrețină); abuzurile la care este supus copilul (neglijarea fizică, constând în incapacitatea adultului de a asigura cele necesare traiului, neglijarea emoțională, reprezentând imposibilitatea părinților de a asigura un mediu securizant din punct de vedere psiho-afectiv, abuzul fizic, ce poate lua diferite forme; incapacitatea părinților de a munci,  deci, lipsa resurselor materiale pentru întreținerea copilului; sarcina nedorită a mamei, neasumarea răspunderii de a crește un copil, etc.

Indiferent de motivele pentru care copilul a fost abandonat, efectele instituționalizării asupra dezvoltării personalității sale, sunt la fel de marcante.
Există două tipuri de factori care influențează în mod decisiv dezvoltarea psihică a copilului: factorii interni, care țin de moștenirea genetică, și cei externi, care includ toate situațiile exterioare ce contribuie la formarea individului, începând cu familia, mediul, educația și, mai târziu, grupul de prieteni, profesia, etc.
În cazul copilului abandonat la  naștere, se pornește de la un minus esențial: absența relației materne care în primii ani de viață este hotărâtoare pentru dezvoltarea ulterioară a copilului, la nivelul conștiinței de sine, personalității și dezvoltării intelectuale. Trauma cauzată de această situație produce de cele mai multe ori disfuncții iremediabile în tabloul personalității. Apare un deficit la nivelul construcției identității, generat de absența persoanei care i-a dat naștere și care are rolul important de a-l asista și îndruma, de a-i oferi dragoste și a-i însoți primii pași în viață.

Conform studiilor efectuate de Freud, în perioada 1-3 ani, copilul se află într-un stadiu de narcisism primar, oscilând între fuziunea cu mama și tendința sa naturală de a se construi ca persoană. Rolul mamei este de a susține, treptat, atât nevoile copilului, care în prima etapă sunt centrate exclusiv pe actul alimentației, cât și nevoia de individuare, de separare și dobândire a sentimentului de a fi diferit, în raport cu ceilalți. Plasarea la un asistent maternal, este, prin urmare, un act de înaltă responsabilitate, deoarece persoana care urmează să ia în grijă copilul trebuie să fie conștientă de nevoile acestuia pentru a le putea susține și pentru a putea substitui în mod mulțumitor absența mamei.
De cele mai multe ori, acești copii ajung în instituțiile de protecție după o perioadă mai lungă  petrecută în familie, timp în care au suferit diferite forme de abuzuri, care produc tulburări de ordin psihic.

Instituționalizarea în sine, produce în conștiința copilului tabloul abandonului, sentimentul de a nu fi fost dorit, îngrijit, iubit,  prin urmare, intervine un profund sentiment de insecuritate, scădere a stimei de sine, perturbare a conceptului de identitate personală, toate acestea trăite, la nivel emoțional și cognitiv, în mod dramatic. Copilul trebuie să facă acum față atât doliului produs de separarea de familie, cât și adaptării la un nou mediu, care presupune o reorganizare a întregii sale vieți. De cele mai multe ori apar tulburări generate de incapacitatea de adaptare la noul mediu, precum depresia, atacurile de panică, tulburările de comportament, tulburări de limbaj, deficit la nivelul maturizării sociale.

Copilul fie se retrage, refuză contactele sociale, manifestă neîncredere și suspiciune, fie devine agresiv, revendicativ, răzbunător, fie tânjește după atenția celorlalți, este cuminte, amabil, dornic de a plăcea. Desigur, există și adaptări reușite, în cazurile în care copilul face față schimbării, își fixează o persoană de referință, reușește să lege relații securizante, însă trauma pierderii propriei familii rămâne o rană afectivă care în puține cazuri se vindecă.
Un lucru important de menționat în cazul copiilor instituționalizați, este modul în care aceștia își creează, în multe cazuri, scenariul de viață propriu. Fiecare dintre noi ne organizăm viața în jurul unui tipar (relațional, comportamental), format ca urmare a condiționărilor la care am fost supuși. Copilul crescut într-un mediu securizant va avea tendința să vadă în ceilalți persoane de încredere, să fie deschis și cooperant. Copilul abandonat însă, purtând în sine “rana de abandon”, își creează de multe ori un scenariu ce are ca dramă centrală singurătatea, părăsirea. Prin urmare, dă dovadă de o incapacitate de a menține relații durabile, chiar și în cazul în care, la nivel conștient își dorește intens acest lucru. Comportamentul său relațional poate îmbrăca diferite forme, în funcție de personalitatea fiecăruia. Fie va căuta în orice relație apropiată fuziunea, într-un mod nepotrivit, și va fi respins de persoana cu care se afla în relație, fie pentru a-i testa acestei persoane capacitatea de a-l iubi necondiționat, va face lucruri menite să o dezamăgească, până când va fi într-adevăr părăsit, scenariul construit de el în mod inconștient, repetându-se astfel. Respectând acest tipar, de cele mai multe ori, dacă studiem cu atenție istoria lor familială, descoperim că provin din părinți care, la rândul lor, au fost copii abandonați.
Prin urmare, cine poate substitui absența celor care ar trebui să îngrijească și să iubească acești copii? Putem întotdeauna să învinuim părinții? Dacă ar avea de ales între o familie disfuncțională și instituționalizare, ce ar alege? Este instituția de protecție soluția? Cu siguranță, în acest moment, este o soluție.

S-a vorbit mult despre copiii care au părinții plecați la muncă în străinătate, acești copii considerați ca fiind în situație de risc, o categorie defavorizată și vulnerabilă.

Trebuie de la început făcută o observație: există, de fapt, două grupuri: copii care au avut șansa să fie lăsați în grija unor persoane responsabile, conștiente de sarcinile care le revin și copii aproape abandonați, lăsați în grija unor persoane incapabile să facă față situației.

Din păcate există și celălalt grup, al copiilor lăsați acasă în grija unor persoane care, fie nu sunt interesate, fie nu au autoritatea necesară, pentru a suplini lipsa părinților.

Iată câteva din consecințele care derivă din despărțirea temporară a familiei:
– copilul se simte abandonat, părăsit, dorul de părinți îl face să se însingureze, să se izoleze;

– devine irascibil, convins fiind că i s-a făcut o mare nedreptate;

– își neglijează pregătirea pentru școală;

– poate intra în grupuri periculoase;

– simte nevoia să le arate colegilor că nu le este inferior și încearcă să epateze prin diverse gesturi, mai ales dacă părinții îi trimit bani;

– situația este și mai gravă dacă traversează adolescența, la problemele vârstei adăugându – se și problemele depărtării de părinți;

– au fost cazuri extreme când copiii au fugit de la persoanele în grija cărora au fost lăsați;

– lipsa afectivității parentale poate avea consecințe pe termen lung, poate influența dezvoltarea normală a copilului, atât în privința dezvoltării fizice, cât și a celei psihice;

– pot ajunge să fie supuși unor abuzuri din partea adulților;

– risc de consum de droguri;

– lipsa posibilității de a se consulta cu cineva în luarea unor decizii importante;

– copiii pot ajunge să aibă comportamente deviante sau neconcordante cu vârsta de copil;

– de multe ori s-a întâmplat ca familia să se destrame, de aici decurgând o altă serie de efecte negative asupra copilului;

– unii părinți se mărginesc să trimită bani din când în când, considerând că în acest fel și – au îndeplinit statutul de părinte;

– se întâmplă ca familia la care rămâne copilul să fie interesată doar de avantajele materiale pe care le are de pe urma acestuia, lăsând libertate totală copilului;

-există cazuri și mai grave, când acești copii sunt părăsiți total.

În ultimul timp problema copiilor cu părinții plecați pentru a munci în străinătate a intrat în atenția forurilor responsabile și a opiniei publice. Școala, instituțiile pentru protecția drepturilor copilului au început să-și facă simțită prezența.

Astfel, există parteneriate între școli și alte instituții care au ca scop susținerea din toate punctele de vedere a acestor copii. În alte unități de învățământ s-au organizat după terminarea cursurilor, programe de pregătire a lecțiilor. Li se oferă asistență psiho-pedagogică ori de câte ori este nevoie. Acolo unde există psihologi, aceștia îi consiliază dacă este cazul.
Familiile care au în grijă astfel de copii trebuie să știe că pot apela oricând la consilierul școlar, pot beneficia de servicii de consiliere și orientare și centre de zi.

S-au realizat și se realizează campanii de conștientizare pentru părinți, dezvoltarea serviciilor de consiliere pentru persoanele care au grijă de copii, extinderea rețelei de consilieri școlari și a programelor de tip „școala după școală”.

Trebuie să recunoaștem că lipsa părinților nu poate fi suplinită de nimeni și nimic. Ei sunt cei care pot face cu adevărat un copil fericit.

Copiii ai căror părinți sunt plecați din țară, cu sau fără contracte de muncă, reprezintă o categorie expusă riscurilor și situațiilor de pericol, care duc în ultimă instanță la încălcarea și nerespectarea drepturilor acestora.
Această problemă a căpătat în ultima vreme conotații naționale, motiv pentru care organizațiile nonguvernamentale active în domeniul protecției copilului fac apel la guvernanți în vederea adoptării de măsuri, deoarece, s-a demonstrate prin studii complexe că, minorii rămași singuri acasă sau în grija altor persoana se confruntă cu grave probleme la școală și în societate. Autoritatea Națională pentru Protecția și Drepturile Copilului a încheiat deja un protocol cu Oficiul pentru Migrarea Forței de Muncă prin care fiecare direcție locală va avea obligația să verifice permanent situația copiilor ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate. Cum verificările se pot face numai pentru cei care pleacă legal în străinătate, datele obținute nu pot reflecta întocmai realitatea, furnizând doar o mică parte din globalitatea problemei, deoarece cei mai mulți părinți pleacă să lucreze în străinătate fără contracte.

Părinții copiilor fac parte din categorii diverse: oameni aflați sub limita sărăciei, oameni care trăiesc din ajutoare sociale, oameni care își doresc mai mult, care vor să le asigure o bunăstare materială copiilor și posibilități de dezvoltare conforme cu secolul în care trăim.

Privarea de afecțiunea și supravegherea părintească îi fac pe acești copii să devină vulnerabili în plan afectiv – motivațional, riscând să abandoneze școala, începând să absenteze de la școală, devenind indisciplinați, diminuându-și performanțele la învățătură, suferind deviații de comportament, ori fiind atrași de alți tineri să comită fapte care nu corespund normelor aprobate de societate.

Implicarea elevilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate într-un program de consiliere și de socializare în vederea ameliorării problemelor de dezvoltare cu care se confruntă, precum și a integrării lor școlare și sociale optime, poate conduce la acceptarea mai ușoară de către aceștia a faptului că părinții lor sunt plecați, prevenindu-se astfel situațiile de eșec școlar, abandon școlar, refugiul în băuturi alcoolice, droguri, implicarea copiilor în activități ilicite ale bandelor de cartier, instalarea și dezvoltarea unor potențiale tulburări psihice.

Prin consilierea psihologică (individuală și de grup) a acestora se vor obține următoarele beneficii: clarificarea situațiilor de criză, rezolvarea tensiunilor și a conflictelor interne și asistarea copiilor în rezolvarea problemelor emoționale/comportamentale cu care se confruntă, în vederea soluționării lor adecvate. Lipsa intervenției conduce inevitabil la accentuarea problemelor și la actualizarea lor, necesitând intervenția unei echipe interdisciplinare: psiholog, psihiatru, medic, consilier școlar, polițist etc. În felul acesta pot fi prevenite situațiile în care copiii ar fi abuzați fizic, verbal sau emoțional de către cei cu care ar trebui să le poarte de grijă.

Siguranța unui viitor mai bun pentru copii este unul dintre motivele cel mai des invocate de românii care aleg să plece în pribegie – ca și căpșunari, constructori, fermieri, îngrijitori de bătrâni etc. – și să-și lase copiii în grija rudelor sau a prietenilor.

Unii dintre copii nu reușesc, însă, să treacă peste aceste despărțiri, temporare, dar lungi. Psihiatrii avertizează că adolescenții lăsați pe mâna vecinilor sau a bunicilor pot deveni de nerecunoscut, lipsa părinților având ca efect grave tulburări emoționale.

Copiii cu părinții plecați în străinătate reprezintă un grup vulnerabil aflat în situație de risc, efectele negative ale migrației părinților asupra copiilor rămași acasă se reflectă cel mai pregnant în scăderea interesului pentru școală al celor mici.

Abandonul școlar poate fi, de asemenea, un alt efect al plecării părinților de acasă. Acesta îi afectează îndeosebi pe copiii care provin din familii destrămate și, mai cu seamă, pe cei ale căror mame sunt plecate la muncă în altă țară. Un alt pericol poate veni sub forma unor posibile abuzuri din partea adulților în grija cărora rămân micuții.

Consecințele privării minorului de afecțiunea părinților și de supravegherea necesară dezvoltării normale a acestuia pot lua diferite forme, dar cele mai des resimțite sunt cele în plan afectiv, copiii și chiar și tinerii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate suportă o degradare considerabilă a vieții, datorită lipsei de afecțiune, îngrijire și educație generată de lipsa contactului cu familia, dar și a lipsei de supraveghere .

În situațiile în care plecarea părinților se face pe perioade mai lungi, iar copiii rămân în grija unor persoane care nu le pot oferi sprijin emoțional și educativ, pot interveni efecte negative și în privința sănătății și chiar a dezvoltării psihice a celor mici, finalitatea concretizându-se adesea în diverse tipuri de comportament deviant.

Banii nu pot suplini dragostea și grija părintească de care au atâta nevoie acești copii, mai ales cei cu vârste fragede. Aproape toți copiii afectați de această despărțire au o stare permanentă de îngrijorare, trăiesc cu frică să nu li se întâmple ceva rău părinților, devin retrași, plâng ușor și își pierd interesul pentru joacă, iar în cazuri mai severe capătă ticuri.

Efectele separării de părinți depind mult de vârsta copiilor. La copiii mici, în special în mediul rural, apar tulburări emoționale, devin anormal de fricoși și timizi, au somnul agitat și au coșmaruri. La sate, climatul copiilor este mult mai stabil și mai puțin solicitant emoțional, iar lipsa unui părinte poate produce o ruptură ce destabilizează întreg universul copilăriei. La copiii mai mari de zece ani (mai ales în mediul urban), pot apărea tulburări de conduită care se manifestă printr-un comportament agresiv fizic și verbal, minciună, abuz de alcool, fumat, absențe de la școală și rezultate slabe la învățătură.
Copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate au adesea sume mari de bani 'de buzunar', iar acest lucru îi propulsează în grupuri de copii cu probleme de comportament și care ajung chiar să comită fapte penale. Despărțirea de mame este și mai dramatică, fiind considerată de unii copii drept un abandon.

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, propune un tip de Inspecție Socială, prin care să se monitorizeze permanent situația acestor adolescenți, pentru a nu se pierde în labirintul vieții, mai ales că în cazul multora posibilitățile materiale oferite de părinți vin ca un substituit al plecării acestora.

Obiectivele misiunii de inspecție stabilite prin Planul anual de control, evaluare și consiliere:

– Evaluarea strategiilor locale privind evidența și monitorizarea copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate;

– Identificarea dificultăților întâmpinate de autoritățile locale în monitorizarea copiilor ai căror părinți lucrează în străinătate;

– Identificarea practicilor pozitive de sprijinire și protecție;

Pentru atingerea obiectivelor, misiunile de inspecție si-au propus evaluarea serviciilor sociale pentru aceasta categorie de copii, din 5 perspective si anume:

1. Modalități de identificare, intervenție și monitorizare a copiilor care sunt lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află în străinătate;

2. Modul de implementare a măsurilor și procedurilor destinate copiilor ai căror părinți sunt plecați în străinătate, care să faciliteze dobândirea abilităților necesare pentru integrarea lor educațională, ocupațională și socială;

3. Sensibilizarea opiniei publice în vederea îmbunătățirii atitudinii și comportamentului general privind problematica specifică a neglijării copilului ai cărui părinți sunt plecați în străinătate;

4. Proceduri privind modalități de prevenire a abuzurilor, a exploatării prin muncă sau trafic, pentru această categorie de copii;

5. Dificultățile întâmpinate în identificarea, intervenția și monitorizarea copiilor lipsiți de îngrijirea părinților pe perioada în care aceștia se află în străinătate.

CAPITOLUL III

FACTORII EXTERNI SOCIO – COMUNITARI

1. Inadaptarea și abandonul școlar

Se vorbește tot timpul de adaptare școlară de modalități de promovare a capacității intelectuale a copilului la cerințele școlare toate acestea din dorința de a evita diferite manifestări de respingere a eforturilor părinților și educatorilor.

În general se consideră că un individ este adaptat (diferit de la o vârstă la alta) cu atât mai mult cu cât are mai frecvente și profunde raporturi interpersonale cu ceilalți indivizi ai ambianței sale sociale. Astfel există:

– indivizi bine adaptați , care se comportă ca atare în orice situații;

– persoane adaptate, care pot face față cerințelor făcând eforturi;

– persoane general inadaptate.

Mai întâi mediul familial și școlar, apoi cel profesional și social vor constitui etape de adaptări și remodelări succesive ale individului.

“Pragul” principal pentru testare a adaptabilității generale a unui individ tânăr este școala cu sarcinile și exigențele sale intelectuale și sociale. Aceasta se maifestă atât la debutul școlarității dar poate să apară și la trecerea de la un nivel la altul de învățământ. ”Confruntarea” cu mediul școlar va proba validitatea modalităților de comportament în curs de formare. Acesta este și momentul când adaptarea socială, începe să fie luată în considerare printr-unul din aspectele sale particulare specifice unei categorii de vârstă – adaptarea școlară.

Chiar înainte de debutul școlar, copiii care trăiesc într-un regim sever de interdicții impuse de părinți (mai ales pedeapsa cu interdicția jocului – pe calculator, mai nou) sau care trebuie să-și inhibe tendința de activitate și mișcare pot dezvolta în timp datorită represiunii activității specific infantile, comportamente inadecvate de tipul negativismului, opoziționismului atitudini de protest manifestat violent de micuți. Inhibiția mișcării, întrebărilor, curiozității se poate generaliza acționând în orice situație. Acest echilibru delicat pe care părinții trebuie să-l realizeze în privința dreptului și nevoii de activitate ale copilului este suplimentar perturbat prin intrarea acestuia în școală, care va institui noi interdicții și reguli care nu marchează altceva decât un stadiu în care copilul trebuie să renunțe la o parte din joc în favoarea muncii sistematice. Situația aceasta prezintă școala ca pe un factor conflictual pentru copil pentru că el nu vede încă utilitatea școlii care-l opreste exact de la activitățile ce-i fac mai multă plăcere.

Se spune despre un copil că este adaptat când are relații amiabile cu celilați și un mod adecvat de a răspunde exigențelor externe, social acceptate printre care figurează și cele școlare. Deci, o condiție esențială a adaptării școlare o reprezintă realizarea concordanței între cerințele obiectivelor instructiv – educative și răspunsul comportamental adecvat al elevului față de acestea. Trebuie avut în vedere permanent că esența adaptării școlare constă în combinarea armonioasă a procesului de educație și a caracteristicilor de personalitate ale elevului.

Pentru a verifica modul în care elevul s-a adaptat regimului școlar trebuie să luăm în considerare acordul ce se realizează între copil și mediu în diferite momente, ținând cont de o serie de indicatori, cum ar fi:

– aptitudinea elevului de a-și însuși informațiile transmise și a posibilității de operare cu acestea;

– capacitatea de a stabili relații în cadrul grupului școlar și în afara lui;

– interiorizarea unor norme școlare și valori școlare acceptate.

În contradicție, inadaptarea școlară se referă la dificultățile de a îndeplini sarcinile școlare, cât și la eșecul de integrare în mediul școlar din care copilul face parte. Îndeplinirea cu dificultate a sarcinilor școlare poate să fie la toate disciplinele (globală) sau la un obiect sau o anumită arie curriculară (parțială).Vorbim în acest caz de o inadaptare pedagogică sau instrucțională.

Există și inadaptarea comportamentală care se referă la tulburările de relaționare a copilului cu colegii, părinții sau profesorii la încălcarea regulilor colectivității școlare sau extrașcolare.

Cauzele inadaptării școlare pot fi de natură :

– intelectuală – tulburări ale dezvoltării cognitive generale, identificabile prin teste psihologice de inteligență;

– paraintelectuală – tulburări permanente sau ocazionale ale atenției;

– instrumentală – tulburări de percepție, integrare cerebrală și răspuns motric ce afetează limbajul și psihomotricitatea;

– organică – tulburări care au la origine o etiologie organică;

– afectivă – tulburări prin perturbarea echilibrului emoțional.

Sentimentul de insecuritate resimțit de unii elevi care trăiesc în societatea actuală marcată de ritmul accelerat al schimbărilor socio – economice și culturale, de faptul că ei participă la incertitudinile părinților față de viitorul economic și poziția lor, de aparenta libertate excesivă, de sentimentul de neadeziune la niște valori care nu sunt ale generației lor, toate acestea și încă multe altele îi împing uneori pe tineri spre apatie sau agresivitate, negarea societății, anomie, inadaptare, culpabilizările părinților și profesorilor de nerealizările lor.

Invazia generalizată a informaticii și tehnologiei în practica școlii și familiei, dezvoltarea unei automatizări excesive prin care orice este facil și rezolvabil, o întârziere în plan verbal, copilul fiind un etern spectator al imaginilor de pe marile ecrane , televizoare sau monitoare și nu un factor activ al comunicării interpersonale, toate acestea au efecte noneducative.

În fiecare etapă cronologică de dezvoltare, elevul are resurse, motivații și mecanisme diferite de adaptare. Nivelul de dezvoltare produce și face active noi procese și modalități de adaptare, de planificare, de amânare sau evitare, într-o corespondență mai mare cu realitatea, printr-o analiză prealabilă a situațiilor și controlul mintal al activităților posibile.În acest proces pot apărea dezechilibre majore în ceea ce privește maturizarea și integrarea conduitelor adaptate, adică internalizarea constrângerilor. Dacă aceste constrângeri nu acționează progresiv și elastic se ajunge la cristalizarea unei personalități care este structurată pe interdicții, pe mecanisme de inhibiție continuă, fapt care va duce la stări de aparent echilibru, la tensiuni și conflicte interne, în ultimă instanță la inadaptare.

Evoluția copilului nu este continuă și lineară, ci prezintă momente de stagnare și avânt, dar toate acestea într-o succesiune logică și articulată, fiecare stadiu fiind un nivel de organizare funcțională în echilibru dar care, progresiv, devine insuficient dezvoltării complexe și adaptate. Dezvoltarea și adaptarea presupun stări de inadaptare funcțională relativă și provizorie. Stările de criza temporară sunt adesea provocate inconștient chiar de copilul în cauză pentru că acestea îi oferă prilejul și justificarea schimbării, a descoperirii de noi conduite sau sisteme de organizare comportamentală.

În plan social, pot fi considerate forme ale eșecului școlar abandonul școlar, excluderea socială și profesională, analfabetismul.

Abandonul școlar se caracterizează prin părăsirea prematură a școlii înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii început. De multe ori abandonul se asociază cu delicvența juvenilă, cu recurgerea la droguri, cu viața de familie dezorganizată.

Fenomenul se înregistrează în special la sate și în comunitățile de romi, unde copiii sunt folosiți ca sursă de venit sau văzuți ca indivizi cu responsabilități în gospodărie.

Pentru a putea reduce numărul abandonurilor școlare ar fi bine să identificăm și să studiem câteva cauze:

a) Școlile din zonele rurale sunt caracterizate de izolare, sărăcie și lipsa oportunităților de succes socio-profesional pentru absolvenți. Lipsiți de motivație, mulți dintre elevii claselor gimnaziale renunță în primii ani de studiu, rămânând să dea o mână de ajutor în gospodăriile proprii sau, muncind ca zilieri la oameni mai avuți din sate.

Sărăcia comunităților din zonele defavorizate limitează posibilitățile părinților de a oferi copiilor resursele necesare educației. Această stare provoacă deseori, exploatarea copiilor prin muncă de către părinți. Tendința de a considera că familiile din zonele defavorizate nu valorizează pozitiv importanța educației este superficială. Lipsa interesului pentru școală se explică prin presiunile de ordin economic, prin dezamăgirile personale ale părinților și prin lipsa de cultură a comunității care poate fi susceptibilă față de instituțiile formale.

Aceste cauze ar putea fi eliminate prin orientarea fondurilor disponibile spre școli din asemenea zone, prin stabilirea unor legături cu centre de instruire existente, prin asigurarea unei infrastructuri care să asigure transportul elevilor dar, și asigurarea hranei pentru elevii care au domiciliul la distanțe mari de școală.

b) Cultura de origine a elevilor – cercetările din domeniul educațional au relevat faptul că mediul socio – cultural de proveniență al elevilor este una dintre cele mai importante variabile de reușită sau eșecul școlar și profesional al elevului. Este foarte importantă atitudinea familiei în raport cu școala. Cunoașterea acestor atitudini și identificarea surselor de posibile tensiuni sau blocaje manifestate în raport cu cariera școlară a tinerilor constituie un factor important în prevenirea abandonurilor.

Pentru o mai bună prevenire a abandonului școlar trebuie cunoscute aptitudinile și nevoile fiecărui copil integrat în sistemul de educație fie el de religie sau etnie diferită față de restul copiilor.

Una dintre marile probleme cu care se confruntă mediile politice, și socio-economice din România o reprezintă educația copiilor romi. Din păcate cei care nu frecventează sau abandonează școala sunt deseori discriminați – învață în clase sau școli separate, puși în ultimele bănci ale clasei, tratați cu indiferență, agresați verbal de către copii sau profesori, trăiesc în orfelinate, în instituții pentru copii cu handicap sau, pur și simplu, pe străzi, în canale. Estimativ, jumătate din romii care trăiesc în România sunt analfabeți. Îmbunătățirea accesului și participării la educație are ca scop prevenirea și combaterea marginalizării sociale prin îmbunătățirea ratei de participare la educație.

În condițiile prezentate mai sus, se impun câteva reguli ce vor duce la soluționarea problemelor existente :

– elevii romi să frecventeze anterior grădinița;

– copiii romi vorbitori de limbi materne să fie ajutați de educatoare să acceadă la lexical minimal românesc;

– dacă în școală există mai multe clase I, să se distribuie echilibrat copii romi care nu au frecventat grădinița;

– în cazul în care școlarii cunosc doar limba maternă, posibilitățile de integrare se bazează pe următoarele : solicitarea sprijinului mamelor pentru „traducere”, a profesorilor romi, a voluntarilor traducători, procurarea de „dicționare”, „vocabularul trilingv ilustrat”, completarea cunoștințelor despre romi.

c) Climatul familial – are un rol hotărâtor în cauzele de abandon școlar. Astfel, dezorganizarea vieții de familie, consecință a divorțului, climatul familial conflictual și imoral, excesiv de permisiv, divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a acestora, iată câteva aspecte care conduc spre abandonul școlar.

d) Factor de natură socială și economică – cum ar fi : crize politice, economice, sociale și morale, prăbușirea sistemului de protecție socială, confuzia sau absența unor norme sau valori – iată alte cauze care conduc la dezorientarea elevilor, îndepărtarea lor de mediul educațional și în final – abandon școlar.

e) Factorii de natură educațională – insubordonare față de normele și regulile școlare, chiul, absenteism, repetenție, motivații și interese slabe în raport cu școala, greșelile dascălilor (de atitudine, de relaționare, competența profesională, autoritate morală) – au și ei un rol important în apariția fenomenului de abandon școlar.

f) Anturajul – de proastă calitate debusolează elevii cu psihic labil datorat unor carențe din copilărie – dorința de a scăpa de sub tutela educațională sau familială, dorința de a capta obiecte, haine sau mâncare prin căi ocolite necurate – sunt alte cauze pentru care elevul abandonează școala.

Numărul copiilor care abandonează școala crește de la an la an. Pe durata unui ciclu școlar de opt ani, din 100 de elevi care intră în clasa I, aproape 20 se pierd pe parcurs, conform datelor Institutului de Științe ale Educației.

Situația a început să se înrăutățească din 2001, când rata abandonului s-a dublat brusc, iar de atunci a continuat să urce deoarece din ce în ce mai multe familii, majoritatea romi, pleacă la muncă în străinătate și își iau și copiii cu ele.

Lipsa încălțămintei sau a îmbrăcămintei cu care să meargă la cursuri sau obligația de a – și îngriji frații mai mici nu sunt întotdeauna motivele pentru care copiii nu mai ajung la școală. De multe ori părinții nu vor copii cu carte pentru că nici ei nu au avut parte de așa ceva.

Șansa ca fenomenul să poată fi diminuat ține de puterea de a-i convinge pe părinți că doar prin educație copiii lor îi vor putea depăși. Munca de convingere dusă cu părinții este, uneori, mai dificilă decât învățarea slovelor. Mulți dintre acești părinți nu au nici măcar o clasă. Nu au nicio meserie, trăiesc din colectarea fierului sau a hârtiei, din ajutoarele sociale sau întinzând mâna prin parcarea unui supermarket sau în fața unei biserici.

Sărăcia este un factor de abandon școlar care se reflectă la toate nivelurile de vârstă și învățare. Cel mai mare abandon se înregistrează în cadrul școlilor de ucenici sau profesionale . De fapt cei care abandonează școala profesională sau clasele de ucenici o fac pentru că, oricum, ei sunt oameni „certați” cu școala.

În mediul rural, abandonul școlar crește iarna în condițiile lipsei de subzistență și din cauza lipsei hranei sau a încălțămintei necesare. Pe de altă parte, încălzirea vremii, crearea condițiilor naturale de practicare a unor îndeletniciri îi fac pe copii să-și urmeze părinții la muncă, abandonând școala.

Școala a ajuns să fie abandonată, înainte de toate, pentru că, în ziua de azi, nu contează în ierarhii, nu e percepută ca valoare în sine. Nu se vorbește de asemenea de încrederea populației în instituția școlară, în valorile dobândite, ierarhizate prin cantitatea de învățătură înglobată în ele.

Abandonul școlar reprezintă conduita de evaziune definitivă ce constă în încetarea frecventării școlii, părăsirea sistemului educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns, înaintea obținerii unei calificări sau pregătiri profesionale complete sau înaintea încheierii actului de studii început.

Elevii care abandonează școala sunt cei care s-au făcut remarcați pentru absenteism și alte dificultăți de comportament, pentru care au fost sancționați în repetate rânduri în școală.

Elevul care prezintă un risc înalt de abandon școlar – incapabil să se adapteze și să funcționeze adecvat în contextul clasei tradiționale, rezultatele școlare sub medie – nu-și stabilește obiective profesionale, prezintă absenteism, ostilitate față de adulți și reprezentanții autorității școlare, provine dintr-o familie ce experimentează un stres existențial cu probleme economice serioase, nu este implicat în nicio activitate organizată de școală, nonformală sau formală.

În cadrul învățământului preprimar, cadrul didactic – educatoarea sare de asemenea un rol activ în formarea conceptului despre școală a copiilor preșcolari și viitorilor școlari. Comunicarea copilului cu educatoarea fiind extrem de importantă, comunicarea verbală și cea non – verbală.

Copiii sunt diferiți, capacitățile lor sunt diferite, dar în grupul de la grădiniță fiecare poate avea un loc, un rol și o valoare.

Evaluarea pe care o poate face educatoarea se referă la competențele și capacitățile educaționale ale fiecărui copil. Aceasta trebui să identifice :

– cum este fiecare

– ce știe fiecare

– ce face fiecare

– cum cooperează cu ceilalți

Trebuie plecat de la premisa că fiecare copil are valoare și este unic și că fiecare copil poate învăța, indiferent de nevoile lui sociale.

În România, din totalul tinerilor între 18 – 24 de ani care au absolvit cel mult gimnaziul, 23,6 % nu urmează nicio formă de educație sau formare profesională, procentul fiind cel mai ridicat din Europa.

În cursul gimnazial prăsesc școala cu 30 % mai mulți elevi decât în clasele I-IV. Conform statisticilor, perioadele de vulnerabilitate sunt clasele I și a II – a, precum și a V– a și a VI – a. cei care nu se mai întorc vor avea acces la un număr limitat de meserii.

Există și cazuri în care părinții încurajează să încalce normele valorilor școlare prin atitudinea lor față de școală. Ca forme principale de manifestare a deviației școlare putem aminti ca fiind mai grave din punct de vedere social și comportamental : fuga de la școală, absenteismul, abandonul școlar, vandalismul, conduitele violente, toxicomania, copiatul și suicidul.

2. Copiii străzii

Copiii străzii, sunt o realitate în toate țările lumii indiferent de dezvoltare, diferența constă în gradul de integrare în societate și de implicarea societății pentru soluționarea problemelor acestor categorii.

Copii și tinerii străzii sunt acei copii care stau permanent pe stradă sau numai într-o anumită perioadă a zilei, procurându-și singuri și ilegal mijloacele de subzistență, fără să beneficieze de vreo formă de protecție din partea părinților ori a altor persoane abilitate de lege.

Pentru a înțelege mai bine structura acestui fenomen distingem,folosind criteriul relației cu familia și criteriul vârstei, patru categorii de copii tineri care trăiesc în stradă;

– copii care trăiesc numai în stradă și care nu au legături cu familia sau instituția de ocrotire. Acești copii trăiesc permanent în stradă și supraviețuiesc printr-o adaptare continuă la regulile inumane ale străzii. Își procură bani prin muncă, cerșit, prostituție sau furturi mărunte. Atitudinea față de familie e confuză sau e caracterizată prin indiferență. Domină amintirile legate de viața instituțională sau viața petrecută în stradă. Starea lor de igiena și sănătate e total improprie, iar comportamentul e puternic marcat de mediul străzii. Pot fi întâlniți în canale, stații de metrou, șantiere abandonate etc. Aproape toți consuma "aurolac", alcool și tutun, o parte dintre ei declarând ca ar dori "sa ia heroină", dar nu au suficienți bani și se mulțumesc cu „aurolacul”

– copii care muncesc în stradă și care se întorc de regulă zilnic la familiile lor. În general, acești copii nu frecventează școala, cazurile de analfabetism fiind des întâlnite. Se află ziua în stradă (mare parte obligați de părinți), încercând să câștige bani prin cerșit sau prin alte activități (spălatul mașinilor, vânzarea de mărfuri, încărcat și descărcat mărfuri, colectarea de obiecte reciclabile, furturi sau prostituție). De regulă, seara se întorc în familiile lor cu banii câștigați. Prezintă un risc de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru ca vor ajunge să considere, sub influența altor copii din stradă, că banii li se cuvin, fie datorită presiunilor sau violențelor comise de părinți asupra lor de a contribui cu mai mulți bani la cheltuielile zilnice ale familiei. Consumul de droguri e limitat,dar contactele zilnice cu acei copii care stau permanent în stradă i-au determinat pe unii să experimenteze "trasul din pungă". Pot fi întâlniți în metrou, în zonele centrale și aglomerate ale orașelor, la intersecții, în marile magazine, depozite și angro-uri.

– tinerii care trăiesc în stradă; Prezența lor în stradă este urmarea eșecurilor de reintegrare ale instituțiilor guvernamentale sau neguvernamentale din trecut. Mai mult de jumătate dintre ei au depășit cinci ani de viață de stradă. Acești tineri, deși nu mai sunt nici copii, nici adolescenți, din punct de vedere fizic și legal, totuși ei sunt asimilați, în continuare, în categoria copiilor străzii. De regulă, ei sunt lideri ai grupurilor de copii ai străzii, cei care "fac" regulile grupului și cei care oferă protecție și sprijin celorlalți membri. În rândul tinerilor, consumul de droguri a devenit în ultimii trei ani o problemă serioasă, trecându-se de la "aurolac" la droguri tari, cum ar fi heroina, acum populară și căutată în rândul lor atunci când reușesc să strângă suficienți bani pentru o doză. Supraviețuiesc din diverse munci (în general,munci grele), cerșit sau furturi, iar adăposturile sunt total insuficiente. Tinerii pot fi văzuți în canale, stații de metrou, șantiere abandonate etc.

– copii care trăiesc cu părinții în stradă. Părinții supraviețuiesc cerșind împreună cu copii lor din alte munci prestate de copii. Recurg deseori la acțiuni de protest prin prezența lor în fața instituțiilor centrale de stat, însă fără câștig.

3. Fenomenul bandelor și grupul de prieteni

Banda este un fenomen specific adolescenților și tinerilor, care se afiliază acestui tip de asociere pentru a-și rezolva anumite frustrări și nevoi de socializare. Ea reunește membri definiți de aceleași probleme, de aceeași identitate și ale căror norme și valori au un caracter marginal, situându-se la periferia celor promovate de societatea dominantă. Activitățile bandelor se desfășoară în context urban și de cele mai multe ori au caracter delincvent.

Indiferent de diversitatea formelor pe care le iau, structura lor organizatorică are structuri și pattern-uri asemănătoare. Bandele sunt un mod de supraviețuire, de adaptare a celor marginalizați.

La baza formării acestora stau, printre altele, un proces de socializare din partea familiei și a școlii realizat întro manieră deficitară, o situație financiară, a familiei de proveniență, lacunară și atracția pe care subculturile delicvente și violente o exercită asupra tinerilor.

Continuitatea existenței acestor bande denotă un eșec al diverselor instituții sociale în încercarea lor de socializare a membrilor care le compun.

Grupul de prieteni este un ansamblu  structurat, ale cărui elemente se influențează reciproc.

Grupul de prieteni se referă la grupurile formate spontan care pot fi bande de copii sau alte miconuclee umane instituționalizate.

Membri acestor grupuri se supun unor reguli impuse progresiv de viața grupului sau care îi sunt preexistente; unele constituie un scop în sine pentru a satisface trebuințele socioafective, altele sunt un mijloc de a atinge un scop.
         Ființele umane au nevoie de grup, care satisface nevoile lor de securitate și de comunicare. Ele îi acceptă legile pentru a nu fi pedepsite sau excluse, dar mai ales pentru că suferă sugestia prestigiului majorității și pentru că se identifică cu grupul la care s-au atașat.

Individul care și-a modelat comportamentul în funcție de acela al grupului de prieteni, tinde să-l ia pe acesta ca sistem de referință și să-i judece pe ceilalți în lumina normelor sale.

Grupul de prieteni se mai intitulează și grup de referință sau grup de apartenență. Aceste noțiuni au fost introduse pentru a explica aspectul subiectiv al statusului social: acesta nu se poate deduce doar din factori obiectivi, ci este perceput și estimat în raport cu entitățile sau persoanele cu care subiectul se identifică sau se compară. Grupul de referință joacă, deci, în primul rând un rol important în constituirea eu-lui social.

4. Copilul aflat în sistemul de protecție socială

Sistemul național de asistență socială reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, prin autoritățile administrației publice centrale și locale, colectivitatea locală și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.

Asistența socială, componentă a sistemului național de protecție socială, cuprinde serviciile sociale și prestațiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităților individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea principiilor de coeziune și incluziune socială.

În vederea prevenirii separării copilului de familia sa, în prezent există un cadrul legislativ care reglementeaza îndeaproape problematica copilului aflat în situație de risc, respectiv a copilului instituționalizat.

Pentru orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă.

În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.

Protecția copilului include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială (plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată) și adopția.

Tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele. Tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.

Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Copilul beneficiază de protecție specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu.

De măsurile de protecție specială beneficiază:

a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neimputabile acestora;

c) copilul abuzat sau neglijat;

d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare;

e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Măsurile de protecție specială se instituie, în funcție de caz, fie de către Comisia pentru Protecția Copilului, fie de către instanța în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.

Plasamentul copilului constituie o măsura de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, la: o persoană sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidențial. Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis.

Plasamentul în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.

Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ – teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situația în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv.

În cazul în care se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire copilul, măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecătorească.

Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean.

Măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.

CAPITOLUL IV

INTERVENȚIA SERVICIULUI PUBLIC DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ÎN PREVENIREA SEPARĂRII COPILULUI DE FAMILIE

1. Definirea politicilor familiale

Politicile familiale sunt acele politici care duc la creșterea resurselor gospodăriilor cu copii în întreținere, susțin dezvoltarea acestora, reduc barierele fertilității, contribuie la asigurarea unui echilibru între îndatoririle familiale și cele profesionale și promovează egalitatea de gen în ocupare.

Deși termenul de politică familială are accepțiuni diverse, prima distincție care trebuie făcută este cea între politici familiale explicite și cele implicite.

Politicile familiale explicite sunt cele care cuprind măsuri luate în mod expres pentru familie și recunoscute astfel în mod oficial. Pot include: politici demografice, politici de securitatea veniturilor concepute pentru a asigura familiilor cu copii un anumit standard de viață, politici legate de ocupare pentru părinții ce muncesc, politici de protecție a maternității și politici de sănătate, politici ce vizează egalitatea de gen.

Politicile familiale implicite cuprind politicile și măsurile guvernamentale care nu vizează în mod direct familia, dar care o influențează. Aceste politici vizează în mod direct indivizii sau segmente ale populației, anumite probleme sociale precum și politicile sociale sectoriale. O politică implicită pentru familie poate să fie explicită pentru alte sectoare sau grupuri sociale.

2. Rolul și atribuțiile serviciului public de asistență socială

Serviciile publice de asistență socială organizate la nivelul municipiilor și orașelor, precum și persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale îndeplinesc în domeniul protecției copilului următoarele atribuții:

a) monitorizează și analizează situația copiilor din unitatea administrativ – teritorială, precum și modul de respectare a drepturilor copiilor, asigurând centralizarea și sintetizarea datelor și informațiilor relevante;

b) realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;

c) identifică și evaluează situațiile care impun acordarea de servicii și/sau prestații pentru prevenirea separării copilului de familia sa;

d) elaborează documentația necesară pentru acordarea serviciilor și/sau prestațiilor și acordă aceste servicii și/sau prestații, în condițiile legii;

e) asigură consilierea și informarea familiilor cu copii în întreținere asupra drepturilor și obligațiilor acestora, asupra drepturilor copilului și asupra serviciilor disponibile pe plan local;

f) asigură și urmăresc aplicarea măsurilor de prevenire și combatere a consumului de alcool și droguri, de prevenire și combatere a violenței în familie, precum și a comportamentului delincvent;

g) vizitează periodic la domiciliu familiile și copiii care beneficiază de servicii și prestații;

h) înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unei măsuri de protecție specială, în condițiile legii;

i) urmăresc evoluția dezvoltării copilului și modul în care părinții acestuia își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecție specială și a fost reintegrat în familia sa;

j) colaborează cu direcția generală de asistență socială și protecția copilului în domeniul protecției copilului și transmit acesteia toate datele și informațiile solicitate din acest domeniu.

Acestea sunt prevederile articolului 106 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.

Dar pe lângă aceste atribuții prevăzute de lege a fost elaborată o metodologie de lucru privind rolul și responsabilitățile echipei multiinstituționale în protecția și promovarea drepturilor copilului în cadrul serviciului public de asistență socială.

Această metodologie nu reușește să acopere toate aspectele pe care trebuie să le ia în considerare o echipă multiinstituțională, dar își propune să promoveze o nouă abordare, centrată pe copil și familie, punând în permanență în prim plan interesul superior al copilului.

Tot în interesul superior al copilului, trebuie adoptată o atitudine corectă față de părinții lui, indiferent de situația în care se află aceștia. Conform legislației în vigoare, părinții sunt principalii responsabili pentru creșterea și îngrijirea copiilor lor iar comunitatea locală are în subsidiar datoria de a interveni prin sprijinire în îndeplinirea acestor responsabilități.

Este mai mult decât evident că este nevoie de o implicare multiinstituțională la nivel local în contextul în care ne confruntăm acum cu o serie de provocări legate de:

– migrația părinților atât în interiorul țării, cât și în afara granițelor țării;

– schimbările structurilor familiale – creșterea numărului familiilor monoparentale, familiilor reconstruite și a uniunilor consensuale.

Un alt aspect deosebit de important îl reprezintă cooperarea la nivel local între serviciile sociale, educaționale și de sănătate. Colaborarea dintre aceste servicii este esențiala atât pentru întărirea capacității familiilor de a face față diferitelor dificultăți cu care se confruntă, cât și pentru prevenirea din timp a situațiilor care ar putea conduce la separarea copiilor de părinți, dar și pentru acordarea sprijinului necesar reintegrării copilului în familie după ce a fost separat o perioadă de părinții săi.

Fiecare profesionist îi poate ajuta pe copii și, de ce nu, și pe părinți să devină mai buni și mai responsabili, iar beneficiile pe termen lung ale acestui demers sunt cu siguranță pozitive pentru societate.

Drepturile copilului reprezintă o problema complexă, implementarea acestora necesitând o abordare holistică. Prin urmare, apare întrebarea cum pot fi coordonate toate acțiunile care vizează implementarea drepturilor copilului și cum poate fi stabilită o cooperare eficientă și complementară între diferiți profesioniști, între instituțiile publice și private, între unitățile de învățământ, sociale, de sănătate, juridice și între diferite resurse și servicii.

Acest lucru poate fi realizat prin lucrul în rețea, în cadrul unei echipe multiinstituționale / multidisciplinare, conturându-se o modalitate de cooperare în domeniul social care facilitează atingerea obiectivelor cu eforturi mai mici și resurse mai puține. Prin aceasta modalitate de lucru se evita atât lipsa, cât și suprapunerea intervențiilor necesare. Echipa multiinstituțională aduce beneficii tuturor celor implicați, inclusiv beneficiarilor, și îmbunătățește rezultatele acțiunilor din domeniul social.

Lucrul în rețea este o modalitate de a împărtăși informații și de a distribui sarcini pentru a obține un rezultat – pentru a folosi fiecare „membru” al echipei mutiinstituționale ca pe o unitate ce realizează o parte din evaluarea complexă a unui caz, sau o parte din implementarea planului de servicii, propus în scopul prevenirii separării copilului de familia naturală. Membrii echipei multiinstituționale pot fi asistenți sociali, psihologi, consilieri școlari, psihopedagogi, asistenți medicali, medici, profesori, reprezentanți ai poliției, juriști, animatori stradali etc. Atunci când acești membri cooperează, își distribuie reciproc responsabilități și sarcini, împărtășesc informații și resurse pentru un obiectiv comun care este reprezentat de asigurarea interesului superior al copilului.

În special când este vorba despre drepturile copilului, datorită complexității lor, aceasta este o bună modalitate de a obține rezultate satisfăcătoare.

3. Măsuri de prevenire a separării copilului de familie

Pentru a evita separarea copilului de familia sa naturală trebuie întreprinse o serie de activități dintre care amintim :

– sensibilizarea opiniei publice prin conștientizarea viitorilor părinți și a familiilor despre avantajele creșterii copilului în familia naturală, precum și a dezavantajelor separării acestuia de mediul familial;

– mediatizarea serviciilor oferite prin mijloace specifice (campanii media, la nivel local, județean și regional);

– implicarea comunităților locale și a instituțiilor cu atribuții în domeniul promovării și protecției drepturilor copilului.

Serviciile, organizate în vederea prevenirii separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de protecția părinților săi, sunt de trei tipuri: servicii de zi – prin care se asigură menținerea, refacerea și dezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilor care ar putea duce la separarea copilului de familia sa; servicii de tip familial – prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau a unei familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului; servicii de tip rezidențial – adică centrele de plasament, centrele de primire a copilului în regim de urgență, centrele maternale, prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat de părinții săi, temporar sau definitiv, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului.

Este o prerogativă recunoscută a primarului localității de a acorda așa-numite „prestații financiare excepționale”, fie în numerar, fie în natură– constând, în principal, în alimente, îmbrăcăminte, manuale și rechizite ori echipamente școlare, acoperirea cheltuielilor de transport sau a celor medicale – în situația în care familia care îngrijește copilul se confruntă temporar cu probleme financiare determinate de o situație excepțională și care pune în pericol dezvoltarea armonioasă a copilului. Au întâietate copiii ale căror familii nu au posibilitatea sau capacitatea de a asigura îngrijirea corespunzătoare, sau care au nevoie de susținerea unor cheltuieli particulare în vederea menținerii legăturilor cu familia.

Reținem așadar că protecția specială a copilului nu se exprimă exclusiv prin aplicarea vreuneia din măsurile de protecție specială – plasament, plasament în regim de urgență, supraveghere specializată – care totuși rămân formele cele mai incisive de manifestare a acestui tip de protecție alternativă, fiindcă, afară de măsura supravegherii specializate, intervin în viața familială a copilului așa cum este ea rânduită și au drept consecință transferul copilului într-un mediu protectiv substituit celui familial.

Beneficiarii protecției speciale sunt copiii, până la dobândirea capacității depline de exercițiu. Aceasta este regulă. În plus, la cererea tânărului aflat în continuarea studiilor într-o formă de învățământ de zi, exprimată după dobândirea capacității depline de exercițiu, i se va acorda protecție specială pe toată durata studiilor, fără a se depăși vârsta de 26 de ani. De asemenea, tânărul care a beneficiat de o măsură de protecție specială poate primi, la cerere, protecție specială cu toate că nu își continuă studiile, dacă nu are posibilitatea revenirii în propria familie și este confruntat cu riscul excluderii sociale. În cazul său, protecția specială se acordă pentru o perioadă de până la 2 ani și urmărește facilitarea integrării sociale; avantajele protecției speciale se pierd în cazul în care se dovedește că tânărului i s-au oferit un loc de muncă și/sau locuință iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut în mod succesiv, din motive imputabile lui.

Protecția specială a copilului se stabilește și se înfăptuiește, după caz, pe baza planului de servicii sau a planului individualizat de protecție. Să ne oprim puțin asupra acestor „planuri”.

Planul de servicii este, potrivit definiției legale, documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor și a prestațiilor, pe baza evaluării psihosociale a copilului și a familiei, în vederea prevenirii separării copilului de familia sa. Cum se poate observa, planul de servicii nu are în vedere decât servicii și prestații, nu și aplicarea vreuneia din măsurile de protecție specială, iar obiectivul vizat este preîntâmpinarea separării copilului de familia sa; dacă după acordarea serviciilor și prestațiilor se constată că menținerea copilului alături de părinții săi nu este posibilă, planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcția generală de asistență socială și protecția copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială.

Planul de servicii se întocmește și se pune în aplicare de către serviciul public de asistență socială organizat la nivelul municipiilor și orașelor, precum și de persoanele cu atribuții de asistență socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul, respectiv, în cazul municipiului București, de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului de la nivelul fiecărui sector; planul de servicii se aprobă prin dispoziția primarului. Depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie – adică a situațiilor în care trebuie intervenit prin mijloacele specifice protecției speciale – sunt de competența serviciului public de asistență socială. Dacă există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, reprezentanții serviciului public de asistență socială sau, în cazul municipiului București, ai direcției generale de asistență socială și protecția copilului, au dreptul să viziteze copiii la locuinta lor și să se informeze despre felul în care sunt îngrijiți, despre sănătatea și dezvoltarea lor fizică, educarea, învățătura și pregătirea lor profesională, la nevoie acordând îndrumările necesare; când în urma vizitelor efectuate se constată că este primejduită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală morală sau socială a copilului, va fi sesizată de îndată direcția generală pentru asistență socială și protecția copilului.

Cât privește planul individualizat de protecție, acesta este documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestațiilor și a măsurilor de protecție specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia și a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil. Așadar, planul individualizat de protecție privește copilul care a fost separat de părinții săi și are ca obiectiv asigurarea unui mediu familial stabil, în primul rând prin reintegrarea copilului în familie sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin plasamentul copilului în familia extinsă. Decizia se ia cu consultarea obligatorie a părinților și a membrilor familiei extinse care au putut fi identificați. Plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial poate intra în discuție numai dacă nu a fost cu putință nici instituirea tutelei, nici plasamentul la familia extinsă, la un asistent maternal sau la o altă persoană sau familie.

Întocmirea planului individualizat de protecție cade în sarcina direcției generale pentru asistență socială și protecția copilului, imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecție specială sau imediat după ce directorul direcției a dispus plasamentul în regim de urgență. Aceeași direcție are obligația de a sesiza instanța judecătoreasca ori de câte ori apreciază că sunt întrunite condițiile pentru decăderea, totală sau parțială, a părinților sau a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.

4. Servicii de suport

Serviciile sociale de suport se clasifică în :

a) Servicii sociale primare – au un caracter general și urmăresc prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate sau vulnerabilitate.

Principalele activități desfășurate în cadrul serviciilor sociale primare sunt:

a) activități de identificare a nevoii sociale individuale, familiale și de grup;

b) activități de informare despre drepturi și obligații;

c) măsuri și acțiuni de conștientizare și sensibilizare socială;

d) măsuri și acțiuni de urgență în vederea reducerii efectelor situațiilor de criză;

e) măsuri și acțiuni de sprijin în vederea menținerii în comunitate a persoanelor în dificultate;

f) activități și servicii de consiliere;

g) măsuri și activități de organizare și dezvoltare comunitară în plan social pentru încurajarea participării și solidarității sociale;

h) orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop prevenirea sau limitarea unor situații de dificultate ori vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială.

Serviciile sociale specializate au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacității de funcționare socială a indivizilor și familiilor.

Activitățile specifice sunt cele de:

a) recuperare și reabilitare;

b) suport și asistență pentru familiile și copiii aflați în dificultate;

c) educație informală extracurriculară pentru copii și adulți, în funcție de nevoia fiecărei categorii;

d) sprijin și orientare pentru integrarea, readaptarea și reeducarea profesională;

e) îngrijire social-medicală pentru persoanele aflate în dificultate, inclusiv paleative pentru persoanele aflate în fazele terminale ale unor boli;

f) mediere socială;

g) consiliere în cadru instituționalizat, în centre de informare și consiliere;

h) orice alte măsuri și acțiuni care au drept scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților individuale pentru depășirea unei situații de nevoie socială.

Tot în categoria serviciilor sociale specializate intră și serviciile socio-medicale care sunt definite ca fiind un complex de activități care se acordă în cadrul unui sistem social și medical integrat și au drept scop principal menținerea autonomiei persoanei, precum și prevenirea agravării situației de dependență.

Serviciile de îngrijire social-medicală sunt acordate persoanelor care se găsesc în situația de dependență parțială sau totală de a realiza singure activitățile curente de viață, celor izolate, precum și celor care suferă de afecțiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale.

Astfel am putea clasifica serviciile sociale de suport ca fiind destinate pentru:

– protecția persoanelor vârstnice: servicii rezidențiale, servicii de îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu;

– protecția copilului: centre de zi, centre de plasament, centre de primire în regim de urgență, centre maternale, servicii de tip familial;

– protecția persoanelor cu dizabilități: centre de îngrijire și asistență, centre de recuperare și reabilitare, centre de integrare prin terapie ocupațională, centre de zi, locuințe protejate;

– protecția familiei: centre de recuperare, centre de asistență, centre de prevenire și centre de informare pentru victimele violenței în familie.

STUDIU DE CAZ ÎN EVITAREA SITUAȚIILOR DE RISC

Studiu de caz privind situațiile elevilor cu risc școlar la Liceul Pedagogic „Matei Basarab” Slobozia

a) Scopul cercetării : prevenirea și reducerea comportamentelor de risc școlar care au ca finalitate abandonul școlar.

b) Grupul țintă : elevi cu tulburări de comportament, elevi care au rezultate foarte slabe la învățătură, elevi care au rămas corigenți sau repetenți, elevi cu nota scăzută la purtare, cadre didactice și psihologul școlar.

c) Ipoteze :

I. Dacă elevii au o relație defectuoasă cu membri familiei, atunci acești elevi prezintă risc de eșec școlar;

II. Dacă profesorul care predă are o atitudine nepotrivită și un stil de predare rigid, greu de perceput și de înțeles, atunci apariția riscului de eșec școlar este mai mare;

III. Dacă elevii au o viață anostă, fără prieteni și persoane la care să apeleze în cazul confruntării cu probleme, atunci riscurile apariției unui eșec școlar sunt mai mari;

IV. Prezentarea statistică a chestionarelor :

– Pentru prima ipoteză punctăm următoarele observații :

Pentru cea de-a doua ipoteză s-au evidențiat următoarele :

Pentru a treia ipoteză evidențiem răspunsurile următorilor itemi :

1. Ce fel de conflicte sunt între tine și colegii tăi :

– certuri : 12%

– amenințări : 7%

– jigniri : 12%

– ironizări : 7%

2. La cine apelezi în rezolvarea unor conflicte :

– colegi : 10%

– profesori : 11%

– nu apelez la nimeni; încerc să le rezolv singur : 28%

– părinți : 18%

– psiholog : 18%

– un prieten din clasă : 5%

– lasă să se rezolve de la sine : 10%

3. Cu câți dintre colegii tăi te întâlnești în timpul liber :

– unul : 14%

– mai puțin de 3 : 17%

– peste 5 : 14%

– între 3 și 5 colegi : 16%

– nu mă întâlnesc cu niciunul dintre colegi : 17%

4. Ce activități desfășori în afara școlii :

– lucrez pentru a avea bani : 13%

– îmi ajut părinții la treburile casnice : 44%

– merg la internet – café: 17%

– sunt înscris la un club sportiv : 85%

– îmi ajut părinții să câștige mai mulți bani : 21%

5. Care din următoarele probleme te afectează cel mai mult :

– probleme de familie : 26%

– neînțelegere din partea profesorilor : 12%

– sancțiunile școlare : 13%

– certuri cu prietenii : 13%

– notele mici : 19%

– lipsa banilor : 16%

În cadrul cercetării noastre privind prevenirea situațiilor de risc școlar, prima dintre ipoteze pleacă de premisa că elevii care au o relație defectuoasă cu membrii familiei sunt predispuși la apariția eșecului școlar. Chiar dacă această ipoteză se infirmă,totuși datele sunt destul de îngrijorătoare pentru că :există elevi care locuiesc cu alte rude în proporție de 14% ,elevi ai căror părinți sunt divorțați 18%, elevi care se confruntă cu probleme din cauza lipsei banilor 30% ,iar elevi care au plecați câte un părinte în străinătate în proporție de 10% .

Cea de-a doua ipoteză pleacă de la prezumția că datorită existenței unei atitudini nepotrivite și a unui stil de predare rigid și neadecvat al unor profesori va determina apariția dezinteresului față de disciplina pe care o predă și respectiv apariția eșecului școlar la acea materie .Această ipoteză este în mare parte confirmată ,elevii preferând profesorii înțelegători în proporție de 57%,pe cei prietenoși 55%,profesorii corecți 36%,iar pe cei care discută cu elevii în proporție de 27% .

În ceea ce privește modul de predare~ 20% preferă profesorii care dictează lecția,în timp ce 19% preferă profesorii care implică toți elevii în desfășurarea lecției .

Aceste rezultate sunt explicate de procentul mare de 36% a profesorilor care dictează lecția și 18% a celora care scriu schema la tablă ,în timp ce 14% dintre profesori implică toți elevii în desfășurarea lecției. Deci,elevii sunt obișnuiți mai degrabă cu stiluri educaționale „clasice” și mai puțin de cele “moderne”. De asemenea, la capitolul dezaprecieri,elevilor continuă să nu le placă de profesorii prea exigenți(36%), profesorii care jignesc elevii în proporție de 19% și tot în aceeași proporție pe cei care nu sunt interesați dacă elevii au înțeles sau nu lecția.

Cea de-a treia ipoteză este infirmată deși, procentele pentru situațiile în care elevii apelează la colegi sau profesori ( în cazul în care se confruntă cu probleme) sunt mici 9-10%, 31% dintre ei preferă să-și rezolve problemele singuri, 18% dintre elevi apelează la părinți și 18% dintre elevi preferă să meargă la psiholog. În ceea ce privește numărul întâlnirilor cu colegii în timpul liber,procentul variază de la14-16%,în timp ce 11% dintre ei recunosc că nu se întâlnesc cu alți colegi . Activitățile extrașcolare se rezumă în proporții foarte mari în a-și ajuta părinții la treburile casnice în proporție de 44%, să se întâlnească cu prietenii, 21% dintre elevi își ajută părinții să câștige mai mulți bani, 17% merg la internet-café, iar 14% dintre elevi lucrează pentru a avea mai mulți bani de buzunar .

RECOMANDĂRI:

După o analiză generală a datelor se poate observa că, doar două dintre ipoteze s-au confirmat, dar am doresc să comentez câteva aspecte și anume:

– Se remarcă creșterea numărului mare de elevi ai căror părinți provin din familii dezorganizate,trăiesc cu un singur părinte sau cu alte rude iar situația financiară a acestora este de cele mai multe ori precară; consider că ar fi de folos ca acești elevi să beneficieze în mod special de consiliere individuală dar și de grup, numărul întrevederilor cu părinții sau rudele la care locuiesc să fie sporit cât și consilierea individuală a cestora din urmă. De asemenea,cred că sunt necesare organizarea și creșterea numărului activităților extrașcolare în care să fie implicați cu toții, atât cât e posibil.

– În ceea ce privește modul de organizare al activităților educative,metodologice dar și atitudinale putem observa că totuși există un număr destul de mare de profesori care predau (dictează) lecția utilizând metode clasice, de cele mai multe ori nu fac cunoscute și alte metode mai moderne de predare –învățare prin care să-i atragă pe elevi și chiar să-i facă să le și placă acea disciplină. Cred că ar fi utilă participarea la mai multe cursuri de perfecționare a tuturor profesorilor,care să-i antreneze în aplicarea unor alte metode de lucru mai stimulante și mai interactive.

Un alt aspect de loc de neglijat ar fi legătura sau relația profesor-elev,unde se mai înregistrează încă dificultăți , stereotipii sau chiar atitudini austere și ostentative. Și aici cred că,pe lângă abordarea metodelor interactive de lucru, ar fi necesară creșterea numărului de activități extrașcolare care să permită o interacționare și o relaționare mai directă atât cu elevii cât și cu părinții acestora, creându-se astfel acele legături de prietenie și înțelegere pe care și le doresc mai ales elevii. Tot prin intermediul acestor activități cred că s-ar ivi posibilitatea ca acești elevi, odată confruntați cu probleme (de orice natură) să nu mai fie nevoiți să se izoleze așteptând ca totul “să se rezolve de la sine, nici să apeleze la ”ajutoare“ nespecializate,ci să beneficieze de păreri mature, de cunoașterea unor modalități concrete și eficiente de rezolvare a problemelor lor .

Nu trebuie uitat, ci dimpotrivă accentuat rolul lecțiilor de dirigenție care să evite transformarea lor în rezolvarea de probleme administrative și înlocuirea acestui timp prin abordarea unor teme cu caracter educativ și chiar discuții concrete legate de specificul problemelor elevilor.

C O N C L U Z I I

Motto

“NU CAPACITATILE NOASTRE SUNT CELE CARE NE DEFINESC, CI ALEGERILE PE CARE LE FACEM”

Concluzionând toate problemele tratate mai sus, probleme extrem de importante în zilele noastre, cu privire la copii aflați în situație de risc și pornind de la analiza punctelor critice ale sistemului cu referire la situațiile de risc și de la măsurile specifice promovate pentru fiecare situație de risc în parte, această lucrare își justifică relevanța pentru nevoile grupului țintă (copiii aflați în situații de risc) prin următoarele aspecte :

– răspunde nevoii cadrelor didactice din Comisiile de administrație și a managerilor școlari de a-și dezvolta competențe în domeniul recunoașterii, cunoașterii și acțiunii preventive și de intervenție în cazul situațiilor de risc;

– răspunde nevoilor avute de centrele de formare județene de a-și dezvolta oferte de formare în domeniul copiilor aflați în situații de risc;

Valoarea adăugată a proiectului va fi cuantificată dintr-o dublă perspectivă: la nivel de sistem – politicile educaționale curente privind situațiile de risc își vor putea finaliza faza de proiectare și vor putea fi implementate, monitorizate și evaluate, iar la nivel județean – local – inițiativele curente vor putea fi stimulate și coordonate, asigurând o abordare strategică, proactivă a fenomenelor de risc și o convergență cu intervențiile de la nivel național.

Schimbarea trebuie să înceapă tocmai de la atitudini și mentalități, de la abordarea copilului ca o persoană cu drepturi egale, cu capacitatea de a avea opinii și de a fi exprimate. Aceasta este modalitatea cea mai sigură pentru asigurarea condițiilor optime de dezvoltare a copilului.

ANEXE

Anexa 1

PROGRAM EDUCAȚIONAL ȘI DE SOCIALIZARE A COPIILOR AFLAȚI ÎN SITUAȚIE DE RISC

Numele și prenumele copilului:_______________________________________

Perioada derulării intervențiilor :______________________________________

Anexa 2

PROGRAM DE INTEGRARE / REINTEGRARE FAMILIALĂ

Numele și prenumele copilului:_______________________________________

Perioada derulării intervențiilor :______________________________________

Anexa 3

PLANUL DE SERVICII PERSONALIZAT

Numele și prenumele copilului:_______________________________________

Data realizării planului de servicii personalizat:________________________

Dosar: ____________________________________________________________

Responsabil de caz:__________________________________________________

Membri echipei:____________________________________________________

BIBLIOGRAFIE :

1. Jigau, Mihaela, Factorii reușitei școlare, Editura Grafoart, București,1998

2. Perron, R, Les enfantes inadaptes, Paris, PUF, 1992.

3. Stoica ,Marin, Psihopedagogia personalității, Editura didactică și pedagogică, București, 1996.

4. Psihologie școlară, Editura Polirom, Iași (1996)

5. Psihologia copilului de la naștere la adolescență, EDP, București Floro (1996)

6. Bogdănescu, I., Neamțu, M., Rosan, A., Marcu, Învățăm împreună, Editura Alma Mater, Cluj-Napoca, 2006

7. Vrăsmaș, T., Educația integrată și/sau incluzivă, Editura Aramis, București, 2001

8. Vrăsmaș, T., Daunt, P., Mușu, I., Integrarea în comunitate a copiilor cu cerințe educative speciale, Editura Meridiane, București, 1996