Copilarie Regasita

COPILĂRIE REGĂSITĂ

Cuprins

Conceptul și dezvoltarea motivațională

Introducere

Capitolul I

1.1 Modalități de exprimare în arta desenului și în modelajul culorilor

la vârstele mici ale copilăriei

1.2 Relaționarea copilului cu materia și materialul

1.3 Culoarea în universul de exprimare al copilului

Capitolul II

2.1 Linia

2.2 Compoziția

2.3 Perspectiva Rabătută

2.4 Perspectiva Röntgen

Capitolul III

Arhetipurile

Capitolul IV

4.1 Fișa tehnică

4.2 Fluxul tehnologic aplicat

4.3 Analiza compozițională

Concluzie

Plăsmuire-colecție pentru design de interior

Bibliografie

Conceptul și dezvoltarea motivațională a subiectului

În urma experienței mele cu copiii, am observat că posed o anumită sensibilitate pentru modul deosebit de plastic și expresiv prin care se exprimă copiii când desenează, pictează sau modelează. Despre puterea expresiei în desenul copiilor Pablo Picasso spunea: „Mi-au trebuit patru ani să învăț să desenez ca Rafael, și o viață întreagă ca să învăț să desenez ca un copil”. Picasso are în vedere când face această afirmație în special sinceritatea și lipsa de inhibare, încrederea în forța de sugestie a imaginii pe care copilul le manipulează instinctiv. În măsura în care arta orientală, arta africană, primitivă sau arta naivă deschidea noi perspective conceptuale și genera noi curente în arta modernă, arta infantilă a reprezentat o sursă de inspirație pentru pictori pentru care practicarea artei a fost totodată și sursă de studiu și cercetare în aprofundarea funcțiilor semnelor plastice care compun o imagine. Klee, Miró, Kandinsky, Picasso, și mai târziu și alți artiști ca Jean Dubuffet, Jean Michel Basquiat, au luat din arta copiilor în special procedee plastice de exprimare, soluții compoziționale, proporțiile afective ale personajelor, planuri vizuale frontale cu caracter personal; linia, punctul, suprafața devin subiecte principale în compoziție, avansând de la rolul de mijloace de lucru, cum vom vedea în curentele formaliste ale secolului XX. Artistul regăsește plăcerea simplului duct al unei linii, o lasă să curgă și să danseze cu fascinația gestului creator asemenea copilului care descoperă ca gestul său cu instrumentul pe hârtie lasă o urmă independentă de propria persoană. Copilul descoperă lumea, o traduce în semne desenând, artistul își redescoperă propria lume pe care caută să o împărtășească cu ceilalți. Se poate face, de asemenea, o paralelă între descoperirea propriului semn plastic, maniera de lucru la artistul adult și dezvoltarea abilităților motrice și cognitive prin desenul copilului. Întoarcerea la originile artei în plan istoric a generat în același timp și o întoarcere la originile personale, regăsirea paradisului pierdut, a stării de grație în care creația nu stă sub semnul unei tematici sau a unui scop predestinat ci este joc și în același timp exprimarea unor noțiuni abstracte – noțiuni de limbaj ideografic cu care artistul reușește să comunice pe un plan intim cu cei care intră în contact cu opera sa.

Întrebarea care apare inevitabil în legătură cu arta copiilor este: au copiii intenția de a face artă? Cu alte cuvinte, au ei conștiința actului estetic? Lucrările de sculptură africană se știe că aveau funcție religioasă, ritualică, nu erau executate cu scop 3 | P a g i n a

artistic, cel puțin nu în sensul pe care îl dăm noi azi acestui concept, dat fiind că noțiunea de scop artistic nici nu exista în cultura respectivă. Lucrările sunt similare celor din preistoria europeană, din perioada când arta era înglobată religiei, iar numai modul cum le percepem noi azi le face să capete dubla semnificație:

religioasă și artistică. Această putere de disociere poate părea avansată și complexă dar în același timp limitează forța de percepție asupra obiectului respectiv. Arta copiilor reface legătura inițială dintre cele două elemente. Copilul nu știe că face artă, el cunoaște doar actul de a crea, că transpune o lume, chiar dacă nu știe să exprime acest fapt, îl simte, are simțul proprietății asupra lucrurilor, imaginilor create de el, are plăcere estetică în acțiunea artistică. Iar aceste creații nu au scop practic, nu sunt făcute să folosească la ceva, sunt dezinteresate.

Înțelegerea fenomenului de artă a copiilor s-a rezumat îndeosebi la două aspecte, primul este asocierea exercițiului artistic al copiilor cu jocul ca fenomen psihologic al creșterii și dezvoltării copilului, iar al doilea aspect este cel al paradigmei pedagogice.

Pe parcursul acestei prezentări vom arăta care sunt motivele pentru care arta infantilă merită atenție, vom argumenta ideea conform căreia paradigmele pedagogică și psihologică au rol de instrument iar cea estetica este scop în sine. Vom arăta faptul că arta și desenul copiilor sunt subiecte cercetate de aproximativ două sute de ani, dar numai în ultimul secol s-a concretizat ideea de valoare estetică și artistică a acestora.

Odată cu nașterea pedagogiei moderne, în perioada Iluminismului francez, se pune problema educării artistice a copiilor, însă scopul este acela de a forma de timpuriu viitori meșteri artizani care să alimenteze industria în dezvoltare a secolului XIX. Metodele sunt de tip șablon, prin imitarea naturii. În această perioadă au aratat interes pentru arta copiilor Johann Heinrich Pestalozzi, Friedrich Froebel, John Ruskin și Herbert Spencer în sec XIX, și englezii Ebenezer Cooke, Thomas Ablett, John Sparkes și A. F. Brophy.

La începutul secolului XX apariția psihologiei ca știință socială acceptată în academii schimbă perspectiva asupra percepției desenului la copii, el devenind instrument de introspecție a minții omenești. În această direcție avem reprezentanți pe James Sully, Corrado Ricci, Georg Kerschensteiner, Georges Rouma, G.H. Luquet, Karl Buhler, Robert Colens, Helga Eng, Florence Goodenough. Munca acestora s-a reflectat în modul în care a fost receptată de artiștii contemporani, care 4 | P a g i n a

au revoluționat și perspectiva pedagogică asupra artei infantile, generând astfel perspectiva estetică. În concluzie, spre deosebire de cea psihologică, perspectiva estetică nu a apărut ca un scop declarat al unui grup compact de teoreticieni ci a rezultat din aprecierile și activitățile unui grup eterogen format din artiști plastici, esteticieni și educatori de artă.

Această lucrare este o teză de artă structurată în 3 părți. În prima parte voi expune din punct de vedere teoretic motivele, tehnicile și conceptele fundamentale în desenele copiilor, iar în următoarele capitole voi susține aceste argumente, prezentând modalitățile și tehnicile de rezolvare ale lucrării practice.

Introducere

Mi-am ales să trec prin filtrul omului matur care sunt astăzi, o multitudine de desene din copilăria mea, pe care mi le-a dăruit sora mea mai mare pentru lucrarea de licență.

Am tendința de a pune într-o lumină specială perioada copilăriei ca a timpului trecut, ceea ce simbolizează ”neputința de întoarcere în trecut”. Mă gândesc la pruncie ca la alte vremuri, zicând deseori ” pe vremea când eram mică…”. Nimic nu se compară cu această parte de început a vieții, cum nimic nu se compară cu inima unui copil și cu felul acestuia de a-și exprima stările sufletești: mulțumirile, frământările, frustrările, supărarea și bucuria prin desen.

Răsfoind o parte din desenele create în vremea copilăriei mele, pe care sora mea le-a păstrat cu mare grijă, am descoperit anumite teme si palete cromatice pe care le putem ușor regăsi și în reprezentările grafice ale celorlalți copii. Temele pe care le-am ales, fiind bogat reprezentate sunt următoarele:

 familia, cu integrarea copilului în prima celulă socială

 casa, cu toate elementele specifice educației ( în familie și societate)

 portretul, nevoia de autocunoaștere si cunoaștere a celor de același fel

 poveștile care reprezintă o reverie, un vis și raportarea la lumea virtuală.

5 | P a g i n a

Contemplând desenele de la vârsta inocenței, retrăiesc copilăria la fiecare reevaluare a acestor lucrări, conectâdu-mă cu trăirile de atunci și cu naivitatea și sinceritatea sufletului pur si infantil.

Comparând reprezentarea lumii în care m-am dezvoltat, copil fiind, cu realitatea prezentă și înțeleasă la nivelul tinereții de astăzi.

Copiii își exprimă sentimentele într-un mod simplist și concis, prin reducerea numărului de elemente zugrăvite în desen, fiind ușor de recunoscut sănătatea și bucuria copilăriei. Micuțul este influențat în mod deosebit de întâmplările din viața de familie, de povești, de persoanele tratate cu afectivitate deosebită și care influențează reprezentările vizuale. Așadar, el le regândește din prisma proprie, adăugând un surplus de detalii și de imaginație, sau reducându-le, după caz.

În lucrarea mea doresc să mă focusez mai departe în mod deosebit pe interpretarea psihologică a desenelor copiilor (plecând de la experiențele artistice din copilăria mea), deoarece găsesc acest subiect fascinant. Mă interesează această analiză, mai ales datorită procedeului de abordare al subiectelor și temelor. Manierile de rezolvare sunt diverse și pot crea compoziții epice asemănătoare unor povești. Ideea, desenul și cromatica sunt coordonate care caracterizează personalitatea în dezvoltare a copilului. Elementele de limbaj simple sunt acompaniate prin căutarea unei palete cromatice corespunzătoare. Caracteristică este îmbinarea echilibrului cu dezechilibrului între real și virtual pe care le are lumea copilăriei.

Am proiectat pentru lucrarea de licență panouri imprimate cu pigment textil prin metodele de imprimare folosite de-a lungul anilor de studiu: imprimarea liberă cu pensula, imprimarea cu șabloane, cu sita serigrafică sau cu sita oarbă, intervenția cu alte materiale prin colaj textil.

Lucrarea mea este destinată să ambienteze o camera de copil sau un colț intim al unui living de familie. Unele dintre panourile mici ar putea fi destinate unui spațiu de joacă și relaxare pentru copiii între 2-14 ani.

Selecția tematică pe care am făcut-o documentându-mă în lumea desenului infantil mi-a relevat o temă foarte utilizată pe care am preluat-o: reprezentarea familiei printr-un panou vertical pentru a evidenția importanța și varietatea caracterelor. Familia ca univers social al copilului, prezintă importanța, legăturile și preferințele pe 6 | P a g i n a

care le are copilul pentru ceilalți membri. Cu toții însă reprezintă o lume în care se regăsește și pe care o admiră.

Tema portretului, am interpretat-o de asemenea pe verticală pentru a realiza diversitatea tratărilor copilului. Aceasta va fi susținută de un fundal care va fi imprimat cu desenul

Friza cu fragmente din viața copilului, așezate aleator, reconstruiește o atmosferă și un peisaj al vieții casnice legate de natură si de cei dragi din preajmă. Inspirată din desenele reprezentând familia, animalele din curte, din povești și plantele printre care am crescut, am propus o serie de panouri mici, cu dimensiunile de 38 cm/63 cm fiecare, ce au rolul de a aminti anumite clipe prețioase, ce au fost trăite în perioada de aur a copilăriei mele. Scenele sunt reinterpretate și reconstruite cu experiența artistică dobândită de-alungul vremii, încercând pe cât posibil să păstrez ambianța, misterul și bogăția simbolică a scenei gândite din timpul când eram copil. Am încercat să reinventez copilăria, să retrăiesc jocul, sensibilitatea și naivitatea cu care copilul care am fost a trăit prin desen.

Culorile sunt inspirate din vechile desene și au tente clare și contraste cromatice puternice. Am observat că majoritatea reprezentărilor pe care le dețin, au fost lucrate cu carioci, creioane colorate sau acuarelă, unelte pe care le-am avut la îndemână în perioada inocenței, pe diverse suporturi ca foaia de hârtie, hârtie fotografică, materiale textile, pânză pentru pansament, sau din alte materiale neconvenționale pe care îmi erau la îndemână. Aceste lucrări au fost gândite și efectuate până m-am înscris la școala primară, moment în care am încetat să mai desenez.

Capitolul I

1.1. Modalități de exprimare în arta desenului și în modelajul culorilor la vârstele mici ale copilăriei

Orice copil, atunci când are posibilitatea, alege să deseneze cu instrumentul cel mai apropiat caracterului său, dar depinde și de inspirația de moment. Din alegerea 7 | P a g i n a

instrumentului, precum și din modul de relaționare cu foaia și ocuparea spațiului, se pot extrage indicii utile pentru înțelegerea micilor artiști.

În afară de creioanele colorate și carioci, care sunt fără îndoială, instrumentele cele mai utilizate de copii, mai sunt și altele, precum culorile tempera, acuarelele, creta colorată, ale căror descoperire și ”explorare” reprezintă o bună ocazie de bucuria pentru copii. În acest capitol voi prezenta cum utilizarea acestor instrumente poate oferi informații prețioase despre personalitatea și emoțiile copiilor.

Din punct de vedere temporal, prima problemă este legată de raportul dintre forma naturală și cea plastică pentru evitarea schematismului, în special la copiii de 6-10 ani, deficiență ce se perpetuează la toți adulții care au preocuparea de a desena. Imaginile schematice apar fie că la această vârstă copilul nu cunoaște suficient obiectele, fie că nu-l interesează amănuntele, ci numai relația afectivă dintre ele, relație ce impune selecția. Viziunea anecdotico-narativă, cea care orientează atenția mai mult pe relația dintre obiecte, apare mai târziu.

Artiștii ca J. Miro sau Paul Klee care s-au exprimat prin ideograme, ideograme care sunt foarte originale și diverse. În plus, aceștia au urmărit o concordanță perfectă a detaliului cu întregul, astfel că motivele lor plastice nu rămân simple stenograme, ci se transformă în organe compoziționale bine determinate. Așa zisa cromopictografie, prin care se exprimă copiii între șase și nouă-zece ani, se justifică numai dacă motivele plastice folosite, chiar cu aspect schematic, sunt interesante și originale ca formă și, bineînțeles, dacă se urmărește și structura de ansamblu și anume: compoziția.

Desenele din primii ani sunt deja o expresie a modului de a fi, sunt istorioare al căror regizor am fost chiar eu; sunt un instrument prin care am dialogat cu lumea celor mari. Copiii le arată întotdeauna părinților desenele abia terminate și le urmăresc cu atenție expresia feței, așteptând cu nerăbdare o evaluare. Motivul este simplu: în desenul liber, micuțul vorbește despre el însuși și despre lumea sa. Pentru el, desenele nu sunt doar un joc frumos, ci și un mijloc privilegiat de a se face cunoscut, de a da frâu liber imaginației și de a contura propriile vise.

Copilul nu cunoaște alte moduri de a vorbi despre suferință sau despre bucurii, sau dezamăgirile care îl apasă și care în mod eronat, adulților le poate părea exagerată. Copilul are un limbaj verbal rudimentar, dar o mare bogăție expresivă și o 8 | P a g i n a

comunicare redată pe deplin în desene, prin care se exprimă mai puțin enigmatic, astfel încât desenul completează comunicarea verbală și invers. S-a dovedit că micuții cărora li se permite să deseneze oricând doresc sunt mai puțin neîndemânatici și au o mai mare capacitate de exprimare.

Atunci când întinde culorile cu degetele, copilul vorbește despre multe aspecte ale caracterului său; în particular, contactul degetelor cu foaia este emblematic pentru sublinierea modului în care copilul relaționează cu mediul exterior. De exemplu, un copil care nu este inhibat de atenția excesivă față de curățenie își afundă cu entuziasm degetele în culoare și le așază cu bucurie pe foaie, pentru că astfel descoperă că poate să marcheze mediul, dominându-l.

În urma analizei desenelor mele din copilărie și cunoscând prin natura ocupației mele, modul în care copiii desenează și pictează am clasificat utilizarea diferitelor materiale și culori la îndemâna copiilor.

1.2. Relaționarea copilului cu materia și materialul

Activitățile de manipulare, cum ar fi utilizarea lutului sau a plastilinei, bucățile de lemn, de materiale textile, mărgelele etc. îi fascinează pe copii, pentru că le permit să exploreze simțul tactil, să descopere formele lucrurilor și chiar să creeze unele noi și absolut personale. Modelarea unui obiect este un fel de creație uimitoare pentru acesta, care vede cum se nasc obiecte, forme și figurine dintr-un material inițial inform.

Prin aceste activități, copilul își poate dezvolta, încă de mic, imaginația, permițându-i părintelui să-i observe predispoziția spre folosirea liberă a degetelor, în special în mișcările care presupun finețe. Pe măsură ce crește, copilul va putea tot mai mult să se exprime prin activități ca scrisul sau desenul sau poate învăța mai ușor să folosească un instrument muzical.

Suprapunerea diferitelor culori este un indiciu al creativității, al caracterului vesel, al curiozității intelectuale și al capacităților exploratoare care pot favoriza un comportament extravertit. 9 | P a g i n a

Bazându-ne pe gesturile prin care se exprimă copilul în modelarea materiei putem defini tipuri psihologice în evoluție ale micuților.

1. Degetele rășchirate sunt un semn al unei mari capacități de rezistență în fața insucceselor inevitabile ale vieții. 2. Degetele strânse indică faptul că este un copil fragil și care caută confortul chiar și în fața celui mai mic pericol, pe care îl trăiește deja ca pe o agresiune.

Dacă, pentru lăsarea amprentelor, copilul preferă mâna stângă, nu înseamnă neapărat că este stângaci: pur și simplu nu a ales încă ce mână să folosească.

a) RAPORTUL DE IMPLICARE AL COPILULUI ÎN EXPRIMAREA CROMATICĂ

Folosirea culorilor tempera este o activitate distractivă pentru copii, care sunt în general fascinați de procesul de diluare, dizolvare și înmuiere. Din modul în care este dozată culoarea care iese din tub, se pot deduce anumite elemente ale caracterului său. Zgârcitul scoate puțină culoare din tub, apăsând mereu fundul tubului, pentru a 10 | P a g i n a

nu risipi nimic. Optimistul va scoate din tub cât poate de mult, pentru a avea culoare din abundență. Combinațiile între culori și diferențierea cromatică captează interesul copilului și-i dezvoltă posibilitățile de gândire logică și capacitate intuitivă.

O altă tehnică utilizată de copii este acuarela. Acuarelele pot contribui într-o anumită măsură la depășirea temerii de apă. Este bine ca părinții să-i stimuleze pe copii să câștige treptat încrederea la contactul cu apa, arătându-le cum se spală pensulele, cum se pregătesc culorile etc. Apropierea de apă prin intermediul culorilor este o abordare delicată și netraumatizantă ce reduce riscul de temeri viitoare, pentru că îi învață cum să-și câștige liniștea interioară.

Culorile transparente induc în general o finețe a suprafeței de lucru, o înțelegere a straturilor de culoare, o posibilitate de a realiza și o anumită perspectivă și combinațiile între ele sunt mult mai delicate și fine. În general copiii sensibili aleg ca mod de lucru această tehnică.

Altă posibilitate de exprimare este desenul cu creta. Se poate ca folosirea cretei colorate pe tablă să nu-i placă copilului, fie din cauză că este prea plăpând, fie din cauza prafului care-i rămâne pe mâini, sau care se ridică din buretele de șters. Odată ce își câștigă încrederea, folosirea cretei pe tablă îi va permite copilului să se lanseze într-o activitate asemănătoare cu trucurile unui magician, care nu lasă urme ale dexterității sale. Acest lucru îl amuză pe micuț, care este în sfârșit liber să se exprime fără să îi fie teamă că face greșeli pentru care este corectat. 11 | P a g i n a 12 | P a g i n a

Se mai observă că unul din principalele distracții ale copilului, în timp ce desenează pe tablă, constă în utilizarea unui instrument particular de ștergere: mâna, sau mai ales, mâneca bluzei. Este o mișcare instinctuală care apare și la adulți, care, când greșesc, au tendința de a șterge cu mâna. Pentru copil, acțiunea de ștergere cu mâna sau cu mâneca, este un act de autonomie: este mult mai ușor să folosească mâna care este mereu disponibilă, decât să caute buretele.

O mare bucurie a copilului este folosirea cretei pe mai multe tipuri de suprafețe ca și asfaltul, mobila, pereții. Această tehnică a cretei este germenele exprimării de tip graffitti.

Altă modalitate de a rezolva plastic exprimarea prin desen este folosirea creioanelor cerate. Creioanele cerate, moi, plăcute la atingere, care nu necesită ascuțiri repetate și nu reprezintă nici un pericol pentru copil, indiferent de vârstă, stimulează emoțiile, făcându-l pe copil mai receptiv la realitățile care îl înconjoară. Mai mult, pot contribui la stimularea mișcărilor fine ( care îl învață să țină în mână creionul și stiloul) în cazul în care copiilor cărora le e greu să apuce creioanele și culorile.

b) Raportarea la câmpul comunicațional care poate fi: foaie de hârtie, perete, tablă

Foaia albă este un spațiu liber care poate fi ocupat, impune anumite limite pe care copilul le va percepe treptat, interiorizându-le și învățând să le respecte. Din modul cum relaționează cu foaia care îi este pusă în față, putem afla unele aspecte semnificative ale temperamentului, emoțiilor și sentimentelor acestuia. 13 | P a g i n a

Modul de plasare a desenului pe foaie ne oferă informații prețioase despre atitudinea copilului față de înțelegerea, acceptarea și respectarea regulilor aflate la baza vieții sociale.

La început ei fac asocierea între obiecte mari și suprafețe mari. Proporția este dictată de importanța acordată obiectului. Când obiectului, sau personajului i se acordă un mare interes și admirație, atunci copilul îl va reprezenta mare, dominând întreaga compoziție. De exemplu, într-unul din desenele în care am reprezentat fiecare membru al familiei, pe sora mea, în urma unei disensiuni, am tăiat-o, dar apoi, după reconciliere am desenat-o pe o altă foaie mult mai colorată, cu mai multe detalii, mai atent lucrată pe care am lipit-o deasupra fostului desen tăiat.

1.3. Culoarea în universul de exprimare al copilului

Copilului îi place să întindă peste tot culorile și, fără să știe, descoperă imediat efectul benefic al cromoterapiei. Culorile îl bucură și dau viață foii, care devine, prin ele, mai frumoasă. Când copilul schițează sau pictează pe foaie (sau pe orice altă suprafață aflată la dispoziție), imaginația lui se colorează cu emoții. Prin urmele pe care le lasă, exprimă propriile sentimente: delicate, dacă folosește culori șterse, mai vivace sau violente dacă preferă culorile mai tari. De exemplu, un copil mereu în mișcare preferă în general culorile intense, formele ample și bogate în sensuri simbolice. Un copil cu caracter sensibil alege culorile pale și lasă urme lejere. Un copil aventuros și independent folosește toate culorile disponibile pentru a desena teme cât mai diverse și forme cât mai originale.

Culoarea este termenul care definește senzația determinată de bombardarea conurilor retiniene de către radiațiile luminoase care au lungimi de undă și, implicit, frecvențe la care ochiul nostru este sensibil, căci aceste variabile se află în raport invers proporțional una față de cealaltă. Prin generalizare, termenul de culoare e folosit și pentru pigmenți (vopsele) : culori de ulei, culori de apă, etc., situație care, în anumite circumstanțe, a dus la erori. Percepția vizuală este construită din trei componente diferite și simultane totodată:

Senzația luminoasă, care este determinată de luminanță. Se știe că ochiul percepe numai 1/8 din totalul undelor electromagnetice, iar acestea sunt cuprinse, 14 | P a g i n a

aproximativ, între 3750 Å și 7600 Å pentru lungimea de undă1. De asemenea, senzația luminoasă este dată, aproape în totalitate, de celulele de forma bastonașelor aflate pe retină în zona exterioară petei galbene.

1 De regulă, aceste valori sunt date în nanometri (375 nm și 76 nm)

Senzația tonală (de culoare), care este determinată de lungimea de undă a radiațiilor electromagnetice. Acestea, pătrunzând în ochi, bombardează fotonic bastonașele, dar și conurile aflate în pata galbenă (foveea) și acestea din urmă dau senzația de culoare care poate fi percepută astfel:

percepția selectivă: prezența undelor cu o singură lungime de undă= culoare primară pură (ton pur, primar)

percepția parțial selectivă: prezența undelor cu două lungimi de undă în proporții egale, corespunzătoare pentru două culori primare = culoare secundară (ton secundar)

percepția neselectivă : prezența mai multor unde care se subdivide în:

două unde apropiate ca frecvență= nuanță

mai multe unde în proporții diferite = culori derivate

două unde corespunzătoare a două culori complementare, undele celor trei culori primare sau toate undele, dar în proporții egale și cu flux scăzut (intensitate scăzută) = gri neutru

reflectarea de către obiect a tuturor undelor, în întregime = alb

absorbția de către obiect a tuturor undelor aproape în întregime = negru.

Unda luminoasă lovește obiectul, iar obiectul reflectă undele luminoase care nu sunt necesare, iar undele absorbite dau culoarea vizibilă. Culoarea dezvoltă percepția logică și rafinează înțelegerea mediului înconjurător.

Percepția formei

Pentru lămurirea unor probleme de culoare, în special pentru interes practic, mulți fizicieni și pictori au realizat felurite diagrame, dar percepția este individuală și depinde de calitatea organelor de percepție și de educarea lor. 15 | P a g i n a

Printre acestea, mai importante sunt: sfera cromatică începută de Otto Runge și perfecționată (prin imaginarea unei secțiuni în ea) după mai bine de un secol de Johannes Itten, macheta tridimensională a pictorului american Munsell și unele diagrame speciale, pentru anumite culori. Autorii lor erau conștienți de unele neconcordanțe cu realitatea, dar n-au găsit altă soluție, așa că ele au mai mult caracter orientativ, școlăresc.

Cercul cromatic al lui Itten Sfera cromatică a lui Otto Runge

Macheta tridimensională a lui Munsell 16 | P a g i n a

Proprietățile fizice ale culorii

Valoarea : poziția pe care o anumită culoare/ non culoare o are pe scala de la închis la deschis. Valoarea cea mai mare o are negrul, iar cea mai mică o are albul. Între aceste două extreme sunt incluse toate culorile, atât pure, cât și derivate, la care se adaugă griurile. Întrucât cuvântul valoare are și sens axiologic2 ,atunci când citim un eseu despre artă e bine să fim atenți și să nu confundăm valoarea artistică cu valoarea ca particularitate.

2 Termen ce se referă la axiologie =Disciplină filozofică care se ocupă cu studiul sistematic al originii, esenței, clasificării, ierarhizării și funcției sociale a valorilor ; teorie generală a valorilor. ◊ Axiologia artei = perspectivă specifică asupra artei, care pune în centrul ei valoarea operei

Valoarea este văzută de copii mai mult prin redarea culorilor cu intensitate mai mică sau mai mare. De exemplu o culoare poate fi mai deschisă sau mai închisă, fără să existe prea multe variații cromatice. Ei deschid culorile cu alb, dar nu revin asupra procedeului, odată executat. Amestecă un albastru pur din tub cu alb și obțin albastru deschis, neluând în considerare nuanța obținută.

Luminozitatea : senzația optică determinată de bastonașele retiniene. Luminozitatea este o calitate esențială a culorii și depinde în mare măsură de valoare. Din acest motiv, de multe ori, luminozitatea e confundată cu valoarea.

La copii, luminozitatea este redată prin amestecul unei culori cu alb sau cu negru, obținând astfel o nuanță mai pală sau mai accentuată a culorii.

Tonul : definiția corectă, cea acceptată de fizicieni, critici, plasticieni erudiți, biologi etc. este următoarea: Tonul este particularitatea coloristică a unei culori sau, altfel spus, senzația optică determinată de lungimea de undă/ frecvența radiațiilor electromagnetice. Această senzație este dată de conurile retiniene. Două culori, de exemplu, pot avea aceeași valoare, aceeași strălucire, aceeași transparență etc, dar nu și același ton, adică tonul este tocmai particularitatea care le diferențiază.

Copiii preferă de obicei diferențierea planurilor prin culori diferite, nu prin tonuri diferite ale culorii, ceea ce înseamnă că ei nu iau în considerare scara tonală a culorilor, folosind doar câteva nuanțe mai deschise sau mai închise ale aceleiași culori. 17 | P a g i n a

Tenta : acest termen are două sensuri distincte și, atunci când citim despre el, trebuie să fim atenți la ce anume se referă autorul.

Primul sens este cel de ton pur( culoare de reper) care poate deriva prin degradare (tenta ruptă) sau prin treceri pe circumferința cercului cromatic către un alt ton pur.

Al doilea sens este cel de culoare pigment ( nu prea groasă) aplicată pe suport. După aspectul ei fizic, poate fi decorativă (plată, nemodulată) sau picturală (vibrată, modulată).

Tenta plată este cea mai des folosită în desenele copiilor, aceștia folosind din abundență culoare din tub, neprelucrată. În cazul în care aceștia folosesc cariocile, sau creioanele, au tendința de apăsa pe foaie destul de agresiv, accentuând liniile conturului sau ale hașurii, ceea ce semnifică determinarea de a ajunge uneori la efectul pe care îl lasă tenta plată a culorii di tub pe foaie.

Nuanța : În accepțiunea comună înseamnă orice fel de varietate cromatică; în cea cromatologică înseamnă derivarea unei culori către vecina ei din spectru sau de pe circumferința cercului cromatic și ocupă o poziție de trecere între două culori de referință vecine.

În cazul copiilor, aceștia nu se focalizează prea mult pe folosirea nuanțelor unei culori, cât pe compunerea poveștii desenului. De exemplu, pentru ei nu este atât de important să obțină o anumită nuanță de albastru, ci este de ajuns să amestece culoarea pură cu alb sau cu negru pentru a desena cerul pe timp de noapte, sau pe timp de zi.

Saturația : în cazul culorilor-lumină, saturația se identifică cu puritatea, dar în cazul culorilor-pigment (vopsele), situația se schimbă parțial și anume pentru înlăturarea confuziilor, atunci când vorbim despre această mărime cromatică, trebuie să facem precizarea tipului de saturație, sau mai bine zis, a gradului de saturație.

S. cromatică (puritatea)=culoare purănonculoare,culoare ruptă,culoare complementară

și 18 | P a g i n a

S. pigmentară =forța pgmentului aplicat (gradul de acoperire)albul pânzei sau al hârtiei

Copiii folosesc de obicei culori puternice, saturate, din tub, culori pure. Saturația culorii este omniprezentă în lucrările acestora.

Vivacitatea: reprezintă forța de excitație a celulelor retiniene și este oarecum sinonimă cu strălucirea (nu cu luciul!) și intensitatea. Aceasta e determinată de asocierea a două mărimi variabile, intensitatea cromatică și intensitatea luminoasă, aflate într-un raport de invers proporționalitate, deci nu trebuie confundate una cu alta.

Șirato spune ca ”Pictorii numesc valoare intensitatea de la închis la deschis a tonului de culoare” și ”Pictorii numesc ton intensitatea de culoare”.

Reducerea vivacității se realizează prin amestecul fizic al culorii cu complementara ei, cu negru, cu gri, cu alb sau cu o alta culoare ruptă. Acest procedeu se mai numește degradare/ rabaterea/ alterarea culorii, deși uneori (fără argumente) se spune că nu înseamnă același lucru. Ruperea culorii are ca efect reducere purității, a strălucirii, a transparenței și , destul de des, a luminozității.

Transparența: culorile-pigment au transparență redusă față de culorile-lumină. Fiind o calitate esențială a culorilor de pictură( cele industriale trebuie să fie, din contră, opace și lucioase pentru a proteja obiectul vopsit), artiștii folosesc tot felul de procedee tehnice pentru a fi păstrată.

În general, nu se regăsește frecvent în desenul copilului transparența picturală, ci mai mult suprapunerea unor obiecte, cel din primul plan fiind considerat opac, iar celălalt transparent, chiar dacă ambele obiecte au tentă plată.

Puritatea : înseamnă poziția pe care o ocupă o culoare în cercul cromatic (ROGVAV. Făcând o analogie cu muzica, Newton a introdus indigo, pentru a avea șapte tonuri: ROGVAIV, dar indigo nu e decât o nuanță, nu o culoare de reper) sau pe ecuatorul sferei cromatice.

Pentru culorile-pigment mai sunt câteva particularități variabile ca: luciul, fluiditatea, onctuozitatea3, asperitatea, tactilitatea, etc. toate aceste proprietăți devin calități

3 Proprietate a unui lubrifiant de a adera la suprafețele a două piese care alunecă una peste alta cu presiune, asigurând ungerea lor 19 | P a g i n a

artistice, în funcție de caracterul pigmentului, al aglutinantului, al solventului, al suportului plastic ca textură și mod de grunduire, de priceperea pictorului și de intensitatea și unghiul de cădere a luminii pe tablou.

Clasificarea culorilor

Ca structură materială sunt de două feluri:

 culorile lumină (luminile colorate, alcătuite din fotoni)

 culorile pigment (vopselele= pulberi colorate + aglutinant)

Ca puritate/ strălucire sunt:

 culorile spectrale sau cele din cercul cromatic: unda luminoasă descompusă

 culorile pigment (pământurile: ocru, sienă, umbră) care au strălucire redusă, motiv pentru care erau evitate de pictorii impresioniști și infantili.

Ca efect caloric:

 culorile reci (albastru, verde, violet, indigo)

 culorile calde ( portocaliu, roșu, galben, ocru, sienă, umbră, maro)

 pigmenții neutri (acromatici) care, nefiind culori, nu au efect caloric li se situează, ca poziție, între cele două grupe, însă un ton neutru așezat lângă unul rece preia funcția/ efectul de ton cald și invers.

Efectul caloric asupra copilului:

Caracterul relativ al efectului caloric: culorile calde își pierd din căldură prin raportarea lor la altele mai calde, iar cele reci se încălzesc prin juxtapunerea lor la altele mai reci. Totodată, o culoare caldă devine mai caldă într-un câmp de culoare rece, decât într-unul neutru sau cald și invers pentru culorile reci. De asemenea, culoarea își schimbă efectul caloric prin amestecuri.

Culoarea este principalul purtător al mesajului ”poetic” al tabloului; ea există pentru virtuțile proprii: transparență, luminozitate, puritate. Astfel, culoarea nu mai 20 | P a g i n a

descrie subiecte (obiecte, întâmplări), ci ea însăși devine subiect (pictorii foviști descriau sentimentul prin culoare înainte de a ajunge la obiect, adică ei compuneau tabloul direct din raporturi cromatice, care, la rândul lor, impuneau modificarea formei și a mărimii motivelor preluând modelul de gândire al copiilor). Iată cum gândesc coloriștii:

Delacroix : ”Tabloul trebuie să fie o sărbătoare a ochilor, o muzică pentru ochi”

Matisse: ”Desenul e spirit, iar culoarea, entuziasm”.

Van Gogh: ”Pictura înseamnă culoarea la maximum de intensitate”.

Atunci când copilul este liniștit, va folosi în lucrările sale culori calde, ce exprimă o stare de bine, de confort psihic. Când este neliniștit și se simte amenințat de o situație neplăcută, se exprima în desen folosind culori reci, culori intense și închise.

Funcțiile culorii

Simbolică. Această funcție are în vedere folosirea culorii în raport cu simbolurile pe care societatea i le atribuie și care asupra copiilor au anumite efecte și interpretări precum:

 roșu =dragoste, vitalitate, exuberanță, motricitate, energie, vivacitate, încântare, pasiune, curaj, emoție, ambiție. Predilecția pentru această culoare exprimă intoleranța față de obstacole în propriile activități, un caracter vesel, înclinația de a-i implica și pe alții și o puternică nevoie de a fi observat.

 galben= energie, dinamism, deschidere mentală, ancorare în prezent, extrovertire, libertate, nevoie de mișcare. Galbenul este expresia căldurii și a entuziasmului. Copilul care îl alege are un caracter sensibil și expansiv, este în căutarea căldurii prieteniilor și, se va implica în activități sociale și va urca pe scara succesului.

 negru= bogăție interioară, temeri, anxietate, rezervare, pudoare, melancolie, durere, rigiditate. În cultura noastră, copilul care preferă negrul își exprimă tensiunea sau insatisfacția profundă. Negrul este un ”nu” ,

21 | P a g i n a

exprimă închiderea copilului atunci când aspirațiile și nevoile lui nu sunt înțelese și susținute.

 verde= liniște, relaxare, satisfacție, echilibru, pace interioară, complacere, speranță, gândire, calm. Alegerea verdelui denotă lipsa liniștii interioare, pentru că această culoare, legată de mediul natural, acționează ca un calmat asupra sistemului nervos, favorizând destinderea. De obicei, copilul care îl alege este nervos, hipersensibil și emotiv; iubește natura și animalele si este foarte impresionabil.

 albastru= calm, seninătate, absența spiritului de competiție, înțelegere, rezervare, nevoia de destindere. Preferința pentru albastru indică un puternic autocontrol asupra emoțiilor și un caracter calm și senin. Un copil cu acest comportament alternează momentele de socializare cu cele de singurătate plăcută. Dacă albastrul domină întreaga foaie sau este utilizat ca fond, pentru un teren, o stradă sau un lac, poate fi un indiciu al enureziei4. Albastrul este culoarea cerului și a mării și lumina sa este revigorantă și relaxantă; este potrivit pentru odihna fizică și chiar mintală.

 violet= dorința de realizare personală, intuiție, tristețe, neliniște, dominație asupra pasiunilor, credință religioasă, idealism, pudoare, spiritualitate, spirit de sacrificiu. Dacă domină violetul, faptul acesta poate indica existența unor cerințe prea mari din partea adulților sau un precoce simț al responsabilității care provoacă teama de a nu reuși să fie la înălțimea așteptărilor. Violetul stimulează intuiția și imaginația și reprezintă sacrul.

 maro= seriozitate, amărăciune, intoleranța față de contraste și contrarii, prudență, comoditate și simț dezvoltat al realității. Alegerea acestei culori poate arăta că cel mic a fost încărcat devreme cu responsabilități și este posibil să demonstreze seriozitate excesivă pentru vârsta sa. Reproșurile la adresa agresivității sale îl pot întrista. Abordările precaute îl pot însă împinge către un autocontrol exagerat și pierderea spontaneității.

 turcoaz= profunzime a sentimentelor, liniște, dependență. Preferința pentru turcoaz apare la copilul bucuros să depindă de cineva, căruia îi place să fie sprijinit și încurajat și care are nevoie să știe că ceilalți au încredere în el.

4 Boală care se manifestă prin pierderea necontrolată a urinei; incontinență urinară. 22 | P a g i n a

Sensibilitatea lui îi permite să-și îmbogățească sufletul și să exploreze tot ce îl înconjoară.

Desen din copilărie, în care am reprezentat o pisică în culorile negru și maro, lucru ce exprimă o stare de tristețe, de izolare, fundalul conlucrând prin contrast atât cromatic, cât și cu starea sufletească, ameliorând anxietatea, inspirând liniște la nivel spiritual.

 gri= teamă, timorare, docilitate. Alegerea griului evidențiază teama de a înfrunta dificultățile; folosirea din plin a acestei culori exprimă blocarea energiei, motiv pentru care copilul devine tot mai închis și reținut în propriile manifestări. Culoarea gri este însă indicată celor care vor să găsească forța de a înfrunta marile dificultăți, pentru a exprima docilitatea.

 roz= suflet bun, sensibilitate. Alegerea rozului denotă o mare sensibilitate și atenție la tot ce se întâmplă în jur. Are bogăție interioară, dorința de a iubi și disponibilitatea față de copiii de aceeași vârstă, dar este selectiv în alegerile sale, pentru că nu îi plac colegii violenți sau prea gălăgioși.

 portocaliu= bucurie, entuziasm, dorință de creștere, curaj, optimism. De obicei, portocaliul este de preferat de copiii activi intelectual, deschiși, vorbăreți, entuziasmați de noile experiențe. Este o culoare ce înveselește și încălzește; are acțiune eliberatoare, mai ales pentru copiii cu rezistență redusă la dificultăți.

Impresivă (psiho-senzorială). Este principala funcție a culorii în artele vizuale, funcție justificată de gândirea artistică autentică. Iată ce spun artiștii: E. Delacroix: ”Culoarea 23 | P a g i n a

este o metaforă care amplifică semnificația subiectului prin imaginație”; V. Gogh: ” Culoarea înseamnă pasiune”; P. Gauguin: ”Culoarea înseamnă gândire”; G Moreau: ”Culoarea trebuie să fie gândită, imaginată, visată”; H. Matisse: ” Culoarea e mijloc de expresie intimă, nu descriptivă”.

Capitolul II

2.1. Linia

Linia este principalul element de limbaj pentru că e la îndemâna oricui și nu necesită condiții speciale ca în cazul culorii. E suficient să ai o hârtie și un creion/ pix ca să faci un desen.

Linia este prin excelență dinamică și poate avea funcții și configurații variate, atât în lucrările realizate exclusiv din linii, cât și în cele în care culoarea, valoarea și forma au rolul determinant și, chiar dacă are o prezență discretă, atâta timp cât este folosită, înseamnă că e absolut necesară.

Când vorbim de linia ca element de limbaj plastic, avem în vedere numai linia care se folosește în desenul artistic, nu linia întrebuințată în desenul geometric, nici linia care definește o schemă/ diagramă, nici linia unei croieli vestimentare, nici conturul real al unei forme sau al unei cute, nici linia unei siluete etc. chiar dacă vorbim despre linia de contur nu ne referim la aceea care conturează un obiect real, căci aceasta apare de la sine (atunci când două medii vecine se diferențiază prin culoare sau valoare), ci la o linie pe care desenatorul o trasează intenționat în spațiul plastic. Astfel, linia ca element de limbaj plastic nu există în natură, ci este o invenție prin care se pot exprima ( mai direct sau mai aluziv) anumite idei și sentimente (fie forme figurative, fie în forme abstracte) prin potențialul ei impresiv.

Definițiile de matematică (traiectoria unui punct în mișcare sau locul geometriei determinat de…), folosirea ei în matematică, în scriere, sau reactualizări de felul: linia poate fi dreaptă, frântă, în zigzag, curbă închisă, curbă deschisă (sinusoidală, spiralică, parabolică etc.). 24 | P a g i n a

Pentru construcția formei, linia are următoarele funcții:

Funcția de contur

Linia este folosită în special în stilul linear (nu desenul liniar-geometric), stil în care nu se imită volumul și spațialitatea, fiind specific artei antice pregrecești, artei medievale timpurii, dar și desenelor copiilor. Linia are menirea de a diferenția motivele de mediu, conceput ca spațiu neintențional/ pauză. Linia cu funcție de contur (de regulă nemodulată și mulată pe formă), care izolează motivele de acest mediu abstract, e folosită și în desenul decorativ.

Funcția de definire/ generare a structurii interne, anatomice a formei

Presupune desenarea unor linii care se desfac sau se repetă în interiorul conturului: falduri, cute, proeminențe, iar prin caracterul lor modulat, pot sugera relieful. Linia cu această funcție poate fi folosită eficient abia în ciclul gimnazial, dar pentru desenarea crengilor în coroana unui pom, a faldurilor unei rochii/ draperii/ cortine, a valurilor apei etc, se poate și de la vârsta preșcolară.

Funcția de definire/ generare a suprafețelor (neutrală)

Aceasta înseamnă serii de linii oarecum echidistante (drepte, curbe frânte etc) care sunt percepute ca suprafețe, fie plane, fie în relief. Prin repetarea ei, linia își pierde identitatea/ personalitatea și caracterul dinamic devenind neutră, dar suprafața astfel determinată e mai dinamică, mai concretă, mai viguroasă, mai senzorială și chiar mai voluptoasă decât una nudă.

Funcția axială

Vizează liniile care, în desen, trebuie înțelese ca axe ale obiectelor a căror specificitate constă în raportul mare dintre lungime și grosime. În cazul tulpinilor subțiri, al crengilor, al stâlpilor, al șinelor de cale ferată, al sârmelor etc, generatoarele de contur sunt prea apropiate pentru a fi desenate, mai ales cu pensula și atunci în locul lor se preferă o singură linie-axa.

Funcția vectorială

Constă în trasarea unor linii care sugerează forța/ tensiunea exercitată pe acea direcție. De exemplu în tabloul lui Mondrian ”pomul cenușiu”, curbele afrontate care pornesc radial dintr-un nod central masiv sugerează tensiunile existente în crengile care luptă cu gravitația, pentru a-și păstra poziția și direcția de creștere. Astfel, tabloul reprezintă mai degrabă corpul energetic al pomului decât cel fizic. În unele situații, această funcție coincide cu cea axială. 25 | P a g i n a

Funcția de accent

Linia cu această atribuție este, poate, cea mai picturală dintre toate celelalte, pentru că prin caracterul ei fluctuant, în special atunci când se desenează cu pensula și prin parțiala ei independență față de formă, îi conferă lucrării o atmosferă de lejeritate/ libertate și are totodată, cel mai mare potențial impresiv-senzorial. Fie într-o lucrare realizată exclusiv din linii, fie într-o lucrare de pictură, ea există numai pe alocuri cu scopul de a clarifica/ diferenția un motiv de altul sau de mediul în care este amplasat, de a da un plus de forță motivului plastic, de a separa și potența două suprafețe cromatice insuficient de expresive, de a sugera zonele de umbră, de a da impresia de stabilitate a motivelor prin sublinierea lor în partea de jos și pentru a vitaliza prin energia și dinamica gestuală a scriiturii întregii lucrări.

Aspectul fizic al liniei variază în funcție de importanța/ modul în care este gândită și folosită.

1) Linia fără intenții expresive

Această linie este simplă, naivă, greoaie, nemodulată, dar poate avea neregularități involuntare și, în majoritatea cazurilor, este servilă formei figurative. Ea este specifică celor care nu au cunoștințe despre potențialul expresiv-semantic al acestui element de limbaj plastic, și anume copiilor de vârstă mică, dar și adulților dacă în școală nu au studiat acest aspect. Chiar dacă linia e folosită fără intenții expresive, în multe situații, în special la copii, este expresivă: nesiguranța traseului, variațiile / modulațiile involuntare, 26 | P a g i n a

sinceritatea, inocența, încărcătura emoțională imprimată de mâna neversată sunt valori artistice incontestabile. La vârste mici, când copilul abia învață să țină creionul în mână, e firesc ca și scriitura lui să fie realizată din linii nemodulate, greoaie, stângace, incerte. În stilul pictural și mai ales în pictura autonomă, linia câștigă viață proprie și, emancipându-se, în afară de sensul teoretic și de funcția de contur, capătă și alte funcții, eliberându-se de servilismul obiectual, devine suplă, lejeră, autoritară și mult mai plastică, mai surprinzătoare prin varietatea aspectului ei.

De aici, însă, nu trebuie să înțelegem că linia cu care se exprimă școlarii și preșcolarii mici nu ar avea valori expresive. În primul rând, linia lor nu e nemodulată, chiar nu urmăresc modularea ei. Anumite incertitudini, nestăpâniri tehnice, reveniri, precum și flexibilitatea pensulei au ca rezultat o linie destul de inegală, dar care are farmecul ei, dar și ritm prin repetiția unor obiecte/linii involuntare. Tocmai de aceea, unii artiști considerând că mâna dreaptă e prea sigură, prea tehnică, iar liniile, deși suple, dau o notă de convenționalism, de eleganță, de nesinceritate, se folosesc de mâna stângă, iar aceasta, prin nesiguranța ei este purtătoarea unei mai mari încărcături emoționale.

Desen al unul copil de 8 ani (școlar), reprezentând o poveste inspirată din art and craft în care personajele sunt construite din piese de lego

2) Linia cu intenții estetice

În funcție de expresivitățile sale căutate, ea poate exista în două variante:

Linia nemodulată

Linie în duct continuu. Ea e sigură, pe trasee precise, pretențioasă în precizia ei, dar eleganța ei glacială și, uneori, artificială anulează personalitatea 27 | P a g i n a

autorului. Aceasta se păstrează numai în caracterul formei și în compoziție. Ea se folosește în arta decorativă sau în lucrările unor desenatori experimentați și în pictura cubistă. Totuși, când se folosește cu nervi și prin alternarea zonelor aglomerate cu cele aerate, desenul poate fi deosebit de cald și de viu.

Linia modulată

Linie variată prin intensitate, grosime și uneori prin culoare, atunci când se lucrează cu pensula.

Linia modulată e senzuală și se adresează mai întâi simțurilor și apoi gândirii, prin valori muzical-picturale și determină efecte spațiale, corporal-volumetrice, dinamice, tensoriale și chiar jovialitate.

În cazul folosirii liniei modulate, interesul desenatorului nu mai este cel teoretic, ci potențialul senzorial, voluptatea tactil volumetrică, spațială și dinamică a scriiturii. Spre deosebire de linia nemodulată, care nu poate fi percepută decât ca linie, cea modulată, mai ales cea independentă față de formele obiectuale, poate fi înțeleasă ca plantă, ființă, obiect, fenomene, idei și impresii variate. Încercând să facem o diferențiere a caracterului fizic al liniei modulate, aceasta poate avea două aspecte:

– Caligrafic: linia variază mai mult prin grosime decât prin intensitate, dar pe trasee lungi, asemănătoare unei caligrafii monumentale (ex arta japoneză, chineză și fovistă, în special șa Matisse și Dufy).

– Pictural (desenul e ca o pictură în alb-negru): modulațiile de intensitate și de grosime sunt atât de mari încât pe anumite zone ea are aspect de tușă, de pată valorică. Caracterul fluctuant al acestei linii permite mari capacități plastice: aproape-departe, greu-ușor, dens-fluid, cădere-înălțare, curaj-timiditate, siguranță-nesiguranță, căutare. Datorită acestei arii largi de expresivități și de posibilități tehnice apropiate de joc, de experiment, dar și traiectoriei ei mai puțin pretențioase decât a celei cu aspect caligrafic, linia picturală poate fi abordată cu succes și la vârstele mici. Prin exerciții-joc de linii realizate cu bastonașe de pastel/ cretă colorată, cu cărbune de lemn, copiii pot înțelege și realiza anumite valori plastice specifice acestui element de limbaj plastic.

28 | P a g i n a

Până pe la patru ani, copilul realizează imagini grafice similare picturii pure ( dar numai ca intenție, nu și finalitate estetică), pictură care trăiește prin ea însăși.

2.2. Compoziția

Compoziția este un organism viu, o ființă structurată după legi interne. ”Compoziția este un complex figural și tonal care formează o totalitate intrinsec ordonată și echilibrată” – N. Mouloud, deci nu orice cumul de motive sau de culori în ecranul plastic înseamnă compoziție.

1. Din punctul de vedere al axei de simetrie:

 Compoziția simetrică constă în aranjarea motivelor de o parte și de alta a axei verticale a tabloului în mod simetric. Simetria perfectă e specifică artei decorative, dar a fost folosită și în tablourile realizate după precepte religioase, așa cum sunt cele două mozaicuri ale împăraților Justinian și Teodora. Simetria se întâlnește destul de des în desenele copiilor. Aceștia desenează motivul cel mai mare sau cel mai important în centrul hârtiei, apoi, de o parte și de alta a acestuia, desenează motivele similare.

2. Din punctul de vedere al cadrajului

 Compoziția închisă (stilul clasic european) are efect de univers în sine stătător prin existența unui singur nucleu în jurul căruia gravitează motivele. Ea are, de regulă, un singur centru de interes spre mijlocul

Compoziție simetrică realizată prin plierea foii în urma aplicării culorilor pe o parte a suprafeței 29 | P a g i n a

tabloului, iar motivele plastice se adună (sunt orientate) către acesta, ca și cum ar fi atrase de forțe centripete.

 Mai mult decât atât, motivele marginale se strâng, uneori chiar prin exagerarea poziției și a formei, pentru a se încadra în spațiul tabloului și în forma sa. Este așa-zisa lege a integrării în cadru, gândire specifică artei romanice și celei cubiste. Uneori compoziția închisă poate avea unele motive plastice secționate de rama tabloului, dar se simte că după ele se termină compoziția, căci sunt prinse în aceeași ambianță cu celelalte.

 Compoziția deschisă (stilul asiatic) are efect panoramic, de amploare și se comportă ca un detaliu într-o compoziție mai mare, astfel că unele linii de forță, centre psihologice și orientări ale motivelor (de regula oamenii) duc spre exteriorul tabloului și, destul de des, apar motive tăiate de rama lui.

 Compoziția închisă numai pe o latură: friza

30 | P a g i n a

Friză decorativă

Compoziția pe care copilul o preferă de obicei este compoziția închisă, percepând spațiul foii ca fiind limitat, încercând pe cât posibil să nu îl depășească. 31 | P a g i n a

3. Din punctul de vedere al impresiei de mișcare

Caracterul static sau dinamic al compoziției este determinat în primul rând de structura osaturii5, de aspectul ritmului și de caracterul motivelor, dar orice compoziție poate fi dinamizată prin anumite artificii tehnice ale facturii dezinvolte a discursului plastic și coloritul energic bazat pe contraste

5 Element de susținere, de rezistență al unei construcții, al unei mașini etc. ♦ (Fig.) Constituție internă, structură (mai multe detalii în paginile ce urmează)

 Compoziția statică e structurată pe axe, pe motive cu formă rectangulară așezate în echilibru stabil, pe contraste formal-cromatice diminuate, pe factură calmă, pe configurații ritmice pasive, pe culoare întinsă uniform.

Compoziție statică redată prin pete de culoare mari și linii definitorii ce separă planurile și le accentuează.

 Compoziția dinamică este structurată prin: linii de forță înclinate sau curbe, motive dinamice, ritm activ, raporturi de contrast, factură truculentă, colorit variat/ jucat prin nuanțe de culori.

32 | P a g i n a

Compoziție dinamică prin diversitatea liniei, a petelor de culoare, a motivelor și a ferestrelor multiple ce reprezintă de fapt decorurile unei scene de teatru de păpuși.

Decor de teatru- compoziție dinamică prin formă, linie și culoare.

4. Din punctul de vedere al organizării, al caracterului motivelor și al facturii de execuție

 Compoziția picturală se caracterizează prin:

Varietate mare a raportului motiv-interval: deoarece nimic nu se repetă identic, ritmurile având caracter activ

33 | P a g i n a

Motive realizate liber(fără instrumente geometrice) și variate ca atitudine

Tentă vibrată (suprafețe cu jocuri de culoare și de valoare)

Tendința imitativă prin sugerarea volumului, a spațiului, a mișcării în adâncime și, evident, prin folosirea tonului local.

În general, copiii folosesc tenta vibrată, creând un efect dinamic prin natura compoziției.

 Compoziția decorativă are următoarele aspecte

Repetarea previzibilă a motivelor, fie identică, fie după principii ca: alternanță (mărime, formă, poziție, culoare), progresie, centrare etc. prin măsuri matematice, din care rezultă ritmuri cu activitate redusă;

Stilizare=idealizare= interpretarea prin geometrizare a motivului plastic, păstrându-i-se specificitatea, folosindu-se instrumente geometrice;

Execuție detașată(fără implicare afectivă față de subiectul plastic)

Folosirea negrului în stare pură pe anumite suprafețe

Caracter anti iluzionist, anti imitativ: culoarea întinsă uniform pe suprafețe delimitate de contururi precise- în acest fel nu se sugerează volumul, depărtarea și mișcarea în adâncime.

De obicei, la copii, compozițiile de acest tip nu sunt foarte des întâlnite. Ei se axează mai mult pe crearea poveștii, nu pe rolul decorativ al lucrării.

Perspectiva rabătută

Este o soluție compozițională de o reală frumusețe decorativă, abordată de copii pentru evitarea suprapunerilor în adâncime. Ea constă în rabaterea unor motive plastice din planul vertical în cel orizontal sau din planul orizontal în cel vertical.

În primul caz, la fel ca și pictura egipteană, procedeul este aplicat, de regulă, pentru pomii situați de o parte și de alta a unui drum, a unui râu, a unui lac etc. În cazul unui desenator care are noțiuni minime de perspectivă, planul terenului va fi reprezentat cvasiorizontal, într-o perspectivă ușor plonjantă. 34 | P a g i n a

Copiii, însă, vor desena tocmai invers: terenul și elementele lui (drumuri, râuri, lacuri, gropi etc) vor fi desenate ca și cum ar fi văzute de deasupra, ca și în perspectiva cosmică, iar pomii vor apărea ca și cum ar fi culcați la pământ.

În al doilea caz, nesesizând deformarea perspectivală a unor obiecte culcate în planul terenului, private de la o oarecare distanță, de pildă șotronul, copiii îl vor figura în plan vertical, nedeformat, ca și cum ar sta în picioare.

Perspectiva Röntgen

Este o altă caracteristică a desenului ideoplastic. Ea constă în desenarea unor obiecte situate total în spatele altora mai mari, ca și cum s-ar vedea prin ele. Astfel, prezența unei mașini situate de cealaltă parte a muntelui, sau apariția unor personaje și obiecte de interior prin peretele unei case văzute din exterior sunt frecvente în desenele copiilor cu vârste cuprinse între 7-11 ani. 35 | P a g i n a

Capitolul III

Arhetipurile

Arhetipurile sunt simbolurile universale pe care copiii le reprezintă spontan în schițele și desenele lor. Sunt simboluri comune ale întregii umanități și fac parte dintr-o încărcătură inconștientă care stă la baza viselor, miturilor, reprezentărilor și religiilor popoarelor din întreaga lume. Este vorba însă de simboluri total necondiționate de vârstă, cultură, statut social, apartenența la o etnie.

În ultimele decenii, tehnologia a impus schimbări în stilul nostru de viață, dar lumea simbolică legată de sfera spirituală și a emoțiilor a rămas neschimbată. Dorința de iubire, solidaritate, prietenia și loialitatea au rămas sentimente de neclintit, la fel ca acel extraordinar complex de emoții și sentimente care însoțesc figurile tatălui și a mamei, figuri ce corespund în desenele soarelui și lunii. Este o lume a imaginilor arhaice care ne însoțește încă de la naștere și care, ca o amprentă comună, facilitează comunicarea cu întreaga umanitate.

Dintre imaginile arhetipurilor, le voi analiza în această lucrare doar pe cele mai comune din desenele copiilor. 36 | P a g i n a

Soarele. Astrul strălucitor este asociat cu figura masculină, asupra căreia copilul proiectează forța și puterea tatălui ideal care ”vede tot și poate face orice”.

Prin reprezentarea soarelui, copilul își exprimă nevoia de ieșire din atmosfera protectoare a mediului familiei, pentru a-și începe propriile căutări și conturarea rolului său. Soarele, care înseamnă lumină, căldură, forța care mișcă lumea, simbolizează, de fapt, forța virilă, dorința de autonomie și de independență. Reprezintă un stimul și un element de susținere în creșterea fizică și psihică a copilului, călăuzindu-l pe viitor și spre împlinirea de sine. Copiii redau soarele cu sau fără raze, galben, portocaliu și uneori roșu sau negru. Unii îl umanizează desenându-i ochi, nas și gură.

Luna. Omul a fost atras întotdeauna de lună, un astru discret, cu lumină slabă, care luminează doar în mediul nocturn și care străbate firmamentul învăluit de obscuritatea nopții, urmând mișcări ciclice de 28 de zile legate de însăși esența feminității. Este un simbol care apare rar în desenele copiilor, pentru că este asociat cu întunericul, de care, inconștient, orice copil se teme. Apare mai ales în desenele micuților care au momente de regresie sau nevoie de liniște cauzată de stări de 37 | P a g i n a

anxietate sau la copiii preocupați de identitatea lor sexuală. Abia mai târziu, spre adolescență, luna apare mai frecvent, mai ales în desenele fetelor, aproape ca semn al cadențelor și ritmului ciclului menstrual.

Este un simbol ce alimentează inconștientul și stimulează imaginația, face trimitere la forța sufletului, la dulceața nopții și la jocurile pline de fantezie care îmbogățesc primele iubiri.

Alături de lună apar adesea simboluri precum flori, vaze, dealuri, cercuri, melci, fructe. 38 | P a g i n a

Cerul. Simbolic, este semn al serenității6, al concreteții și al sentimentelor religioase. Copilul îl reprezintă precoce, demonstrează că este spiritual și delicat. Totuși, dacă este colorat în albastru intens, cerul poate semnifica un moment de regresie emotivă a copilului.

6 Seninătate, calm, liniște

Apa. Reprezentarea apei de către copil are o dublă interpretare: poate fi un element purificator, iar în acest caz este semn al stării de bine sau unul amenințător (mai ales dacă este desenată sub forma unor nori de ploaie); astfel, exprimă teama de mustrare și este un indiciu al hipersensibilității și a toleranței scăzute la frustrări, care poate genera teamă.

Pământul. Reprezentat de copii printr-o linie orizontală verde sau maro, plasată în josul foii, pământul este indiciul siguranței date de figura maternă care a știut să-l hrănească adecvat pe copil, oferindu-i stabilitate emoțională.

Curcubeul. Este o magie care apare pe cer, o fantezie colorată care exprimă bogăție, originalitate, nevoia de a-i minuna pe ceilalți și de a fi luat în seamă. Conține și o notă de omnipotență. Copilului care umple foaia cu un curcubeu i-ar plăcea să poată produce lucruri ieșite din comun, cu care să-i uimească pe adulți și să treacă peste conflictul patern; este aproape pe o redirecționare a atenției către figurile de referință. 39 | P a g i n a

Munții. Copilul care desenează munți ușor rotunjiți exprimă delicat nevoia sânului matern, manifestând un puternic atașament față de mamă și necesitatea fizică de a se simți protejat de ea. Micuțul poate să exprime și unele dificultăți apărute în timpul alăptării sau al înțărcării. Dacă munții sunt ascuțiți sau formează un lanț, copilul trece printr-un moment dificil, legat, de exemplu de nașterea unui frate sau de un eveniment traumatizant.

Animalele. Adesea, copiii, instinctiv atrași de animale, le desenează pentru a-și exorciza propriile temeri sau pentru a-și descărca sentimentele violente, directe, față de adulții cu care nu îndrăznesc să fie agresivi; în acest sens, reprezentarea unui animal poate fi semn al tensiunilor emoționale.

Acest lucru este valabil, în mare parte când copilul alege să reprezinte un animal feroce, adesea interpretabil ca simbol masculin care, la băieți, trimite la competiția cu tatăl. 40 | P a g i n a

Pisica. Copilul care desenează pisici e la fel de delicat și de șiret ca și ele. Politicos și viclean, îi place să aibă o viață liniștită și este secretos, dar dacă este necăjit, se alarmează. Este foarte iubit de colegi pentru că inspiră încredere și este o companie plăcută.

Câinele este preferat de copiii cu caracter plin de bunătate și dependenți afectiv. Generoși, loiali, au nevoie de mulți prieteni cu care să se joace și să se distreze, altfel se întristează și cad în melancolie. Pot să protesteze în fața cererilor pe care le consideră nejustificate, dar proasta dispoziție le trece repede. Îi înțeleg ușor pe ceilalți.

41 | P a g i n a

Stolurile de păsări. De obicei păsările populează cerul unui desen în care sunt reprezentate și o casă, un arbore sau o persoană. Exprimă dorința de ieșire din copilărie, din nucleul familiei, sigur, dar în același timp opresiv. Stolurile de păsări sunt bune indicatoare ale gradului de autonomie, siguranță și încredere în propriile capacități ale copilului; dimpotrivă, uneori pot exprima rezistența față de abandonarea familiei, dulcele și plăcutul cuib a copilăriei. În primul caz, copilul este vesel, visător, comunicativ și extravertit, dar are nevoie de atenție pentru înlăturarea gândurilor triste care îi tulbură creșterea armonioasă. În al doilea caz, copilul vrea să rămână ancorat în familie, pentru că încă nu se simte capabil să-și ia zborul și este în căutarea alinturilor și mângâierilor care îl consolează emoțional.

Capitolul IV

4.1. Fișa tehnică

Tipul materialului

– Voal sintetic

–Tull

– Tafta

– Organza 42 | P a g i n a

– Bumbac

– Nețesut neconsolidat

– Mătase acetat

– Șifon

– Țesătură tip rips

Compoziția fibroasă

– poliester 100%

– poliamidă 100%

– bumbac 100%

– viscoză 100%

– acetat 100%

Procedeul de imprimare

– imprimare directă

Tehnica de imprimare

– imprimare cu șablon plan

-imprimare cu sită serigrafică

– imprimare liberă

Clasa de coloranți

– Clasa coloranților Pigmenți și Gonflabili

4.2. Fluxul tehnologic aplicat

Am folosit în imprimarea directă a pigmenților cu șablon clasic din duplex, șablon negativ din duplex și imprimarea cu sită serigrafică și oarbă, dar mai ales imprimarea liberă cu pensula. 43 | P a g i n a

Uscarea pigmenților s-a realizat fără procedee chimice, sau de altă natură, fiind lăsată lucrarea să se usuce în aer liber, urmată de fixarea lor prin procedee termice. Pentru fixarea și expansiunea pigmentului gonflabil a fost necesară o fixare termică îndelungată. A urmat apoi suprapunerea colajului textil, dar și din alte materiale neconvenționale pe anumite suprafețe sau forme care necesitau contrast și un detaliu care să le evidențieze.

Corectarea clișeului pentru efectuarea sitei serigrafice

4.3. Analiza compozițională

Am ales această temă, deoarece mă simt fascinată și atrasă de lumea copilăriei, fiind influențată și de mediul în care am pătruns și anume clasa de școlari cu care lucrez în momentul de față. Am fost determinată să aleg acest subiect și datorită faptului că sora mea mi-a dăruit desenele pe care le-am făcut când eram mică, răscolindu-mi amintiri și trăiri din perioada aceea. În paralel cu observația pe care o acord copiilor de la școala unde lucrez, am analizat și desenele mele. Liniile, compoziția, coloritul, simbolurile și modul de exprimare infantil mi-au dat senzația că un om poate căpăta experiență de-alungul carierei artistice, dar puritate și infantilitate nu. Curăția sufletească ce reiese din lucrările unui copil este deosebită. Am analizat îndeaproape scenele pe care le observam și le redam în pictogramele mele, scene din viața de zi cu zi, scene care reprezintă acum doar amintiri. Compunerea pe fiecare 44 | P a g i n a

temă a panourilor decorative, reinterpretate cu experiența dobândită în urma frecventării cursurilor în cadrul acestei facultăți, reprezintă flashuri ce mi-au amintit de copilăria mea. Sunt mici pentru că trebuie să reprezinte prețiozitatea detaliului, pe care dimensiunea mare o pierde și pentru că sunt subiecte intime din viața de acasă. Am ales să lucrez și un panou mare, deoarece am considerat că portretele sunt imaginile care rămân fixate pe retina oricărui om, mai ales portretul mamei, sau al persoanelor pe care le iubești cel mai mult și de care ești foarte atașat. Aceste portrete sunt supradimensionate, fiind în concordanță cu importanța acordată persoanelor descrise prin intermediul desenului. Această interpretare grafică are un mod de rezolvare aparte. Expresia și trăsăturile văzute de mine la vremea copilăriei sunt deosebit de clare, pe chipul mamei putând fi observată blândețea și gingășia cu care m-a crescut.

Ca și acesta este și schițarea unui portret al surorii mele, al meu, dar și al celorlalți membrii ai familiei mele, de care am fost și sunt în continuare atașată emoțional. Fiecare personaj are câte un element aparte deosebit. Frații mei, împreună cu tatăl meu, purtau iarna căciuli, când ieșeau afară să curețe zăpada din jurul casei, lucru care se face observat în desenele lucrate iarna. Vara, mama purta șorț în majoritatea timpului în care stătea acasă, așadar, în desenele în care ea este reprezentată poartă nedezlipitul șorț. Sora mea avea obiceiul de a purta fuste lungi, drept urmare în desene era înfățișată cu vestimentația de rigoare. Așadar, copilul are o putere de observație deosebită, astfel încât, desenele, deși nu par să fie complexe, surprind esențialul, captând ce li se pare lor mai important de la persoana sau de la obiectul respectiv. 45 | P a g i n a

Aș vedea lucrările de dimensiuni mici (panourile decorative ce reprezintă flashurile) într-o camera de copil, într-un living, într-un colț intim, într-un spațiu care să aducă relaxare si introspecție pentru privitor spre lumea sinceră a copilului, dar și într-o sală de expoziție.

Concluzie

În urma experienței mele cu copiii și a documentării pentru această temă de licență, am constatat cât este de importantă și de curată arta pe care copilul o face și cât de adâncă în esența ei. Simbolurile prestabilite și cromatica au rolul definitoriu în interpretarea atitudinii comportamentale ale copilului. Mă bucur că am ales această temă, deoarece m-a adus mai aproape de lumea copilăriei mele, lume pe care datorită procesului de maturizare prin care trec, am lăsat-o în urmă, ignorând-o, dar concomitent, tânjind după ea. 46 | P a g i n a

Simulare a așezării panourilor decorative într-o sală de expoziție 47 | P a g i n a

Simularea plasării într-o expoziție a panourilor decorative 48 | P a g i n a 49 | P a g i n a

Detalii transpunere pe acetofan a desenului pentru sita serigrafică 50 | P a g i n a

Detalii lucrul cu șabloane din duplex și imprimare directă cu pensula 51 | P a g i n a

Panou decorativ în lucru și șabloanele care au ajutat la realizarea acestuia

Friză decorativă- fragment sită serigrafică din tema ”familia” 52 | P a g i n a

Copilărie

Colecție pentru decor de interior

Colecția mea este inspirată din lucrările și desenele mele din copilărie, pe care încerc să le transpun în ambientul și universul camerei copilului, dar și în vestimentația acestuia.

Mă voi adresa cu colecția mea celor trei categorii de vârstă și anume: nou născuților, copiilor cu vârste între 2-5 ani si copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 7 ani. Pentru fiecare perioadă a colecției, structura compozițională va ține cont de evoluția structurii psihosomatice a copilului și de nevoia lui de a-și dezvolta caracterul într-un mediu ambiant, propice din punctul de vedere al culorilor și al elementelor reprezentative din viața sa( culori deschise, solare- galben, orange ce sunt stimulatoare de imaginație, iar culori ca albastru, verde și roșu rece sunt proprii elementelor care calmează și liniștesc copilul agitat. Culoarea roșu apare ca un stimul al curiozității și investigației celui activ care vrea să cunoască lumea).

Voi folosi elemente simbolice precum: floarea, copacul, soarele, omul, animalul, casa, luna, cât și scene reprezentative din copilăria mea.

Voi realiza o colecție de imprimeuri ce se dedică decorului de interior pentru camera copilului care cuprinde lenjerie de pat, cuvertură, prosop pentru bebeluși și material pentru pijama sau piese de vestimentație ca: rochițe, tricouri, cămăși, cravate etc.

Colecția va fi din materiale și țesături naturale având calitățile necesare dezvoltării sănătoase a corpului. Voi utiliza ca suport, țesături si tricot din fibre naturale ca inul și mătasea pentru vară, iar bumbacul și lâna merinos pentru iarnă. Ca tip de suporturi de țesătură am ales țesătura pânză în două ițe, țesătura damasc, șifonul, batistul, plușul pentru cuvertură și tricoturile subțiri din bumbac, dar și groase din lână.

Țesătura trebuie să aibă următoarele caracteristici: moale, maleabil și bun absorbant.

Voi încerca o colorare cu extract de plante. Coloranții trebuie sa fie puternici, dar nu dăunători copilului. Voi folosi de asemenea și coloranți de cadă și reactivi. 53 | P a g i n a

Propuneri compoziții și interioare pentru colecțiile din catalogul destinat designului de interior 54 | P a g i n a

Compoziții cu motive preluate din desenele din copilărie55 | P a g i n a 56 | P a g i n a

Compoziție decorativă propusă pentru colecția destinată copiilor cu vârste între 0-2 ani 57 | P a g i n a

Exemplu babețică pe care este așezată o compoziție decorativă tip friză 58 | P a g i n a 59 | P a g i n a

Cort pe care s-a colat compoziția decorativă cu trenuri 60 | P a g i n a

Bibliografie:

”Ghid metodic de educație plastică” Ion Pirnog, Ed. Compania, București 2007

”Desenele copilului tău” Evi Crotti, Ed. Litera Internațional București, 2010

” Wassily Kandinski”, Ed. Meridiane,1994

Arta naivă Victor Ernest Masek, Ed. Meridiane, București, 1989