Copilariadocx

=== Copilaria ===

CAPITOLUL I. COPILĂRIA

SCURTĂ CARACTERIZARE A COPILĂRIEI

Copilăria este cea mai frumoasă perioadă din viața unui individ. De aceea în copilărie se pun bazele construirii armonioase a personalității. Toate evenimentele importante din copilărie au consecințe majore asupra personalității individului. Este foarte important ca perioada copilăriei să fie una prielnică dezvoltării cognitive, afective și sociale.

Albu (2007) susține că ,,psihologia vârstelor/dezvoltării a fost multă vreme considerată ca psihologie a copilului, copilăria fiind cel mai important și mai rodnic câmp de aplicație a descoperirilor psihologiei dezvoltării. Și astăzi încă domeniul copilăriei și adolescenței este cel mai bine reprezentat informațional și cel mai intens cercetat în psihologia dezvoltării” (Albu, E., 2007, p. 8)

Astfel, în ceea ce privește dezvoltarea psihică a omului, există câteva caracteristici individuale și particularități ale diferitelor fenomene psihice care imprima o notă specifică dezvoltării, un ritm propriu de creștere și transformare, diferit de la un individ la altul, cu nuanțe personale ce își află originea în potențialul său biopsihic, precum și în condițiile de mediu în care trăiește.

Munteanu (1998) susține că ,, viața seamană cu o simfonie formata din mai multe părți, care nu fac altceva decât să retușeze și să dezvolte tema inițială a copilăriei. Iată de ce nu se poate înțelege esența umană fără a cunoaște, mai întâi, această vârstă ce anticipează, în fond, universul de care suntem capabili” (Munteanu, A., 1998, p. 7).

,,Copilul reprezintă acea ființă umana care populează ontogeneza de la vârsta prenatală și până în pubertate, adică până la 10 – 11 ani” (Munteanu, A., 1998, p. 11).

De aceeași părere este si Pieron care afirmă că ,, în momentul nașterii, copilul reprezintă un candidat la umanitate” (Pieron, H., 1959, p. 12).

Debesse (1977) spune că ,, a educa înseamnă a înălța copilul până la starea de om” (Debesse, M., 1977, p. 124).

Deoarece ființa umană parcurge un lung proces de formare încă înainte de naștere, aceasta firește influențează în mod deosebit dezvoltarea ulterioară a vieții, fapt pentru care psihologii acordă o mare atenție perioadei intrauterine. Aceasta este perioada celei mai intense creșteri și dezvoltări a ființei umane vii. Se știe că, unii autori (mai cu seamă cei de coloratură abisală) consideră că etapele primare ale vieții omului (stadiile intrauterine și primii trei ani de viață) sunt determinante pentru dezvoltarea ei ulterioară. Fără îndoiala startul în viață este important cel puțin pentru vigoarea sau măcar integritatea organismului și a resurselor sale adaptative.

Albu (2007) susține că ,, la speța umană nașterea are loc între 267-280 zile. Deși nașterea este un proces fiziologic normal, aceasta este trăită în mod subiectiv și relativ obiectiv că un adevărat șoc atât pentru mama, cât mai ales pentru copil. Pentru copil nașterea reprezintă o schimbare radicală a condițiilor de existență” (Albu, E., 2007, p. 33).

Astfel se poate afirma că în ceea ce privește creșterea, aceasta este foarte intensă după naștere, iar debutul vieții trebuie raportat la dezvoltarea umană din primul an de viață. Totodată primul an de viață este dominat de dependența foarte mare a copilului de axa parentala, în special de relațiile materne, însă majoritatea satisfacerii trebuințelor biologice fiind condiționate de intervenția adulților.

Tot în această perioadă apar si trebuințele de apărare/ supraviețuire, care devin active și încep să se exprime prin mișcare și țipăt în cazuri de disconfort și prin somn în caz de oboseală. Se constituie, de asemenea, treptat, trebuințe psihologice cum ar fi aceea de a forța prezenta adulților și relaționarea cu aceștia. La acestea se adauga trebuință de a simți, auzi, vedea etc., trebuință ce va activa reflexul de orientare și forma sa proprie, curiozitatea.

Albu sustine că ,,Trebuințele nuanțează reactivitatea emoțională, de la disconfort fizic inițial, se implica un disconfort psihic până la intrare în satisfacerea trebuinței (mai ales alimentare), care creează reacții de sațietate și de satisfacere și apoi cel de temperare și echilibrare. Se creează momente de liniște, clipe de somn liniștit combinat cu veghe calmă, cu emoții legate de starea de confort peste care au loc intervenții discrete de impresii din mediul extern” (Albu, E., 2007, p. 36).

Mersul dezvoltă treptată intentionalizare a deplasării, autonomia și inițiativa personală (ce se realizează prin mers) și este implicat în perfecționarea coordonării mișcărilor antrenate în echilibrul postural. La sfârșitul primului an, copilul va avea o adevărată „foame” de mișcare, deși mersul nu exprima întotdeauna intenționalități clare. Deplasarea este savurata sub formă de impresii noi, multiple; treptat direcția devine mai fermă și dominanta și focalizează eforturile, accidentele de cădere devin ceva mai rare.

Comunicarea constituie unul din aspectele fundamentale ale adaptării. Poate fi abordata ca factor de echilibru al copilului cu mediul înconjurător și este încărcată de foarte dense potente formative.

Comunicarea se realizează prin vorbire (limbaj) și prin reacții nonvebale în care se includ gestica, mimică, tinuta-pozitie a capului, postură și paralimbajul. Comunicarea este extrem de importantă ca factor de echilibrare în familie, deoarece membrii familiei își petrec aproximativ jumătate din timpul vieții împreuna. Comunicarea nonverbală include în variantele sale nenumărate distanțe psihologice (Albu, E., 2007). Acestea cresc atunci când părinții exercită conduite blamate, agresive, punitive, când copiii manifestă conduite „opozante” sau când în familii domina o excesivă penurie de comunicare.

Comunicarea verbală se încarcă afectiv, ceea ce conturează numeroase conduite noi. Dintre acestea enumeram simpatia și antipatia, gelozia, timiditatea, simularea și imitația la cerere, dar și cearta. Toate cele descrise mai sus denotă o evidentă dezvoltare a sociabilității care este într-un grad mai evident față de adulți și față de copiii mai mari, în schimb fața de copiii mai mici și de aceeași vârsta, sociabilitatea este săracă. (Adeseori contactul cu copiii de aceeași vârsta conține elemente de gelozie și ușoară agresivitate – răpirea unei jucării).

Piaget sustine ca ,,Jocul simbolic inseamnă, fără indoială, apogeul jocului infantil. El corespunde funcției esențiale pe care o indeplinește jocul in viața copilului” (Piaget, J.,1945 p.27) . Obligat să se adapteze neincetat lumii sociale a celor mari, ale cărei interese și reguli ii răman exterioare, și unei lumi fizice pe care deocamdată o ințelege prost, copilul nu reușește, spre deosebire de adult, să satisfacă trebuințele afective și chiar intelectuale ale eului său in cursul acelor adaptări care, pentru adulți sunt mai mult sau mai puțin complete, dar care pentru el răman cu atat mai nedesăvarșite, cu cat el este mai mic. Este deci necesar, pentru echilibrul său afectiv și intelectual, ca el să poată dispune de un sector de activitate a cărui motivație să nu fie adaptarea la real, ci dimpotrivă, asimilarea realului la eul său, fără constrangeri sau sancțiuni. Acesta este jocul, care transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puțin pură la trebuințele eului, in timp ce imitația (atunci cand ea constituie un scop in sine) este o acomodare mai mult sau mai puțin pură la modelele exterioare, iar inteligența este un echilibru intre asimilare și acomodare.

Pe de alta parte se poate afirma ca ,,instrumentul esențial al adaptării sociale este limbajul care nu este inventat de copil ci ii este transmis in forme gata făcute, obligatorii și de natură colectivă, adică și ele improprii pentru a exprima trebuințele sau experiențele trăite de eul copilului (Piaget, J., 1945, p.34).

Astfel, este necesar pentru copil să poată, in același timp, dispune de un mijloc de expresie propriu, adică de un sistem de semnificanți construiți de el și care să se conformeze voinței lui.

Un asemenea mijloc este sistemul de simboluri proprii jocului simbolic, imprumutate cu titlu de instrumente de la imitație, dar de la o imitație nu urmărită pentru ea insăși, ci folosită pur și simplu ca mijloc evocator in serviciul asimilării ludice. Jocul simbolic este acela care reprezintă nu numai asimilarea realului la „eu“, ca jocul in general, ci asimilarea asigurată (ceea ce o intărește) printr-un limbaj simbolic construit de „eu“ și modificabil potrivit trebuințelor.

Important de mentionat este faptul ca funcțiile jocului simbolic, au dat naștere la diverse teorii care pretind să explice jocul in general și care au devenit astăzi destul de cautate (nu mai vorbim de ipoteza recapitulării ereditare a lui Stanley-Hall, care introducea in domeniul jocului concepțiile cele mai aventuroase ale lui Jung referitoare la simbolurile inconștiente).

Printre teoriile vechi, cea mai importantă ii aparține lui Karl Gross, care a avut marele merit de a fi descoperit cel dintai că jocul copiilor (și al animalelor) prezintă o semnificație funcțională esențială și nu este un simplu amuzament. El vedea insă in joc un pre-exercițiu al activităților viitoare ale individului, afirmație adevărată, evidentă dacă ne limitam să spunem că jocul ca orice funcție generală este util dezvoltării, care insă iși pierde orice semnificație cand intrăm in amănunte.

Oare copilul care in joacă se preface a fi biserică se pregătește să fie dascăl, sau cel care se preface că este o rață moartă va deveni ornitolog? O teorie mult mai profundă este aceea a lui J. J. Buyrendijk care explică jocul prin legile „dinamicii infantile“. Numai că această dinamică nu este ludică in sine, și pentru a explica specificul jocului, pare necesar, așa cum am propus mai sus, să facem apel la un pol de asimilare la „eu“, distinct de polul acomodator al imitației și echiliobrul dintre acești poli (inteligență).

Astfel, in ,,jocul simbolic, această asimilare sistematică se traduce, deci, printr-o utilizare particulară a funcției semiotice, care constă in a construi simbolul după dorință, pentru a exista tot ceea ce in experiența trăită nu poate fi formulat și asimilat numai prin mijloacele limbajului. Or, acest simbolism centrat pe eu , nu constă numai in a formula și a alimenta diversele interese conștiente ale subiectului. Jocul simbolic se referă adesea și la conflicte inconștiente: interese sexuale, apărarea impotriva angoasei, fobiile, agresivitate sau indentificare cu agresorii, retragere din frica de risc sau de competiție etc” (J. Piaget, 1945, p.29).

Simbolismul jocului se aseamănă in aceste cazuri cu simbolismul visului in asemenea măsură incat metodele specifice ale psihanalizei infantile folosesc materiale ale jocurilor ( metoda Melaniei Klein sau metoda Annei Freud etc.).

După 2 ani, copilul devine impulsiv, neînțelegător și instabil. Tendințele ostile față de adult cresc, deoarece crește câmpul frustrațiilor. Se constituie negativismul primar ce devine vehement de multe ori. Copilul se trântește, plânge, tipa dacă i se ia un obiect oarecare (jucăria); dacă i se restituie – îl aruncă.

Conform lui Albu ,,dezvoltarea fizică este evidentă în perioada preșcolară. De la 3 la 7 ani are loc o creștere de la aproximativ 92 cm la 117 cm că statură și o creștere de la cca 14 kg la 22 kg ponderal. Organismul în întregime devine mai elastic, mișcările mai suple și mai sigure. Persistă o oarecare iritabilitate a cailor rinofaringiene și implicit o sensibilitate față de bolile copilăriei, preșcolarul fiind expus la o ușoară contractare de gripe și afecțiuni bronho-pneumonale” (Albu, E., 2007, p.50).

Deosebit de activă este formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei, prin organizarea de deprinderi și obișnuințe. Dintre acestea, mai specific sunt comportamentele alimentare, de îmbrăcare și igienice.

,,O problemă interesantă prin latura psihologică pe care o implică este aceea a conținutului buzunarelor copiilor. Copilul de 3-4 ani are buzunarele relativ goale. Spre 5 ani încep să conțină dulciuri (și anvelope de dulciuri), spre 6 ani unele obiecte mici, dopuri, baloane, pietricele colorate, capse și chiar cioburi de sticlă colorată”(Albu, E., 2007, p.50).

Deasemenea se poate observa ca in perioada preșcolară, copilul accepta mai greu să meargă la culcare, spectacolul relaționării cu ceilalți, interesul pentru ce fac adulții (adultrism) ca și plăcerea jocului fiind de mare atracție.

O dată cu intrarea copilului în școală, învățarea devine tipul fundamental de activitate. ,,Activitatea școlară va solicita intens activitatea intelectuală, procesul de însușire gradată de cunoștințe cuprinse în programele școlii elementare. În consecință, copilului i se vor organiza și dezvolta strategii de învățare, i se va conștientiza rolul atenției și repetiției, își va forma deprinderi de scris-citit și calcul. Învățarea și alfabetizarea constituie condițiile majore implicate în viața de fiecare zi a copilului de 7 ani” (Albu, E., 2007, p.51).

Prin alfabetizare, copilul dobândește instrumente valide de apropiere de toate domeniile culturii și științei, își formează un stil de activitate intelectuală, spirit de ordine, de disciplina în viață și în gândire, își dezvoltă interesele intelectuale.

În ceea ce privește tipul de relații, scoala impune modelele ei de viață, dar și modelele sociale de a gândi și acționa. Ea creează sentimente sociale și lărgește viața interioară, cât și condiția de exprimare a acesteia (mai ales exprimarea verbală și comportamentală).

1.2. FACTORII DEZVOLTĂRII PSIHICE ÎN COPILĂRIE

Gratiela Sion (2007) sustine ca prin crestere intelegem acumularile cantitative ale dimensiunilor corporale. Astfel ,,dezvoltarea si maturatia reprezinta notiuni calitative referitoare la diferentele de structura, de compozitie si functie celulara, particulare fiecarui tesut. Ritmul de crestere, dezvoltare si maturatie depinde de factori ereditari, hormonali si de mediu” (Sion, G., 2007, p. 77).

Dezvoltarea psihică este rezultatul interacțiunii factorilor externi și interni.

Factorii externi sunt constituiți din totalitatea acțiunilor și influentelor ce se exercita din exterior asupra dezvoltării și formării personalității umane. Aceștia sunt mediul și educația.

Factorii interni sunt constituiți din totalitatea condițiilor care mijlocesc și favorizează dezvoltarea psihică. În categoria de „factori” sau „condiții interne” putem include patrimoniul nativ, transmis prin mecanismul genetic, efectele maturizării biologice, precum și totalitatea achizițiilor realizate de-a lungul „istoriei” individuale, sedimentate prin intermediul mecanismului dezvoltării psihice (aptitudini, interese, trăsături caracteriale, sentimente, opinii, aspirații, idealuri etc.). Cele două categorii de fenomene, bioenergetice și psihologice, nu se prezintă în stare pură. Dacă originea acestora din urmă se afla în realitatea externă, metamorfozarea și transformarea lor în condiții interne antrenează factorii biogenetici. Achizițiile psihice se obțin numai pe fondul interacțiunii

dintre individ și mediu, cerințele externe, îndeosebi ale mediului social, se interiorizează, devenind astfel moduri de gândire, aspirații, atitudini, motive, valori etc.

Toate fenomenele psihice, începând cu cele simple sau elementare și încheind cu cele complexe sau superioare, sunt rezultatul interferentei factorilor ereditari cu influențele de mediu, ponderea celor două categorii de factori cunoscând o dinamică variabilă de la un fenomen la altul și de la un moment la altul. Acești factori ereditari, considerați ca premise ale dezvoltării psihice, sunt incluși în categoria „predispozițiilor naturale”. Ele se referă la: particularitățile anatomofiziologice ale analizatorilor, particularitățile anatomofiziologice ale analizatorilor, ale sistemului nervos.

Mediul ca factor al dezvoltării umane, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacționează, direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Mediul fizic reprezintă totalitatea condițiilor bioclimatice în care trăiește omul. Acțiunea sa se manifesta în direcția unor modificări organice cum ar fi maturizarea biologică, statura corpului, culoarea pielii, precum și în direcția adoptării unui regim de viață (alimentația, îmbrăcămintea, îndeletnicirile etc.). Mediul fizic nu acționează izolat, ci în corelație cu mediul social care poate valorifica posibilitățile pe care le oferă mediul fizic sau modifica acțiunea sa în concordanță cu nevoile organismului.

Mediul social reprezintă totalitatea condițiilor economice, politice și culturale cum sunt factorii materiali, diviziunea muncii, structura națională și socială, organizarea politică, cultura spirituală, conștiință socială etc., care își pun amprenta asupra dezvoltării psihice. Acțiunea lor poate fi directă prin modificările ce le declanșează în cadrul psihicului uman și indirectă, prin influențele și determinările ce le are asupra acțiunii educaționale.

Din această perspectivă, mediul declanșează și actualizează predispozițiile naturale, astfel încât dezvoltarea diferitelor procese și însușiri psihice este o rezultantă a conlucrării lor. Ponderea în cadrul acestei conlucrări a unuia sau altuia dintre cei doi factori este greu de stabilit, ea diferă în funcție de componenta psihică pe care o avem în vedere, ca și nivelul atins în dezvoltarea ei. Cu toate acestea se considera că rolul mediului este mai pregnant în ceea ce este individual și personal decât în ceea ce este tipic, care depinde mai mult de substratul ereditar transmisibil pe cale genetică. Pe de altă parte mediul oferă posibilități nelimitate în vederea valorificării acestor predispoziții cu care se naște copilul.

Mediul social exercita influența cea mai puternică pe calea educației.

Educația reprezintă acțiunea conștientă, organizată, desfășurată în cadrul unor instituții speciale, în scopul formării și informării viitorului (sau actualului) adult. Aceasta influențare conștientă și planificată e totdeauna îndreptata spre scopuri pe care fiecare societate și le fixează potrivit unor cerințe proprii și perioadei istorice date. Ca acțiune socială conștientă, educația poate stimula și acceleră aportul celorlalți factori în procesul dezvoltării. Faptul că educația generează noi forme de activitate cu cerințe tot mai complexe ce presupun amplificarea continuă a eforturilor copilului, îl obligă pe acesta la o restructurare perpetuă a proceselor și însușirilor psihice, restructurare care impulsionează și consolidează procesul dezvoltării

Prin cerințele pe care le adresează și le impune, educația se afla întotdeauna înaintea dezvoltării, aceasta apărând ca un effect al ei ce se exprimă prin schimbările calitative ce apar pe plan psihic, prin trecerea de la un stadiu inferior la unul superior etc.

Perioada anteprescolara se caracterizeaza prin trei achizitii importante: mersul, reprezentarea si limbajul.

Dezvoltarea motricitatii trece din faza ei incipienta de tatonare in faza ei adevarata si anume de expansiune. Astfel, copilul isi dezvolta capacitatile de la mersul sovait la alergat, tarat, cataract, de la manevrarea imprecisa, la apucare, invartire, desfacere. In acest moment, copilul este capabil sa impinge, sat raga, sa ridice, sa sparga, sa smulga. Aceste achizitii permit copilului un acces mai mare la mediul inconjurator, ba mai mult decat atat la stapanirea si modificarea lui.

,,La sfarsitul primului an de viata, gandirea copilului este dominata in totalitate de actiunea concreta cu obiectele. La un an si jumatate se face trecerea decisiva spre reprezentarea actiunii, inainte de executarea ei reala. Copilul are capacitatea de a opera in plan mental cu imaginile secundare furnizate de reprezentare. Capacitatea de a inlocui actiunie concreta, directa cu imaginea ei are implicatii asupra jocului, a manevrarii obiectelor si asupra dezvoltarii gandirii” (Sion, G., 2007, p.83).

Una din principalele achizitii este vorbirea. La sfarsitul primului an de viata, majoritatea copiilor pronunta cateva cuvinte cu inteles, daca nu mai multe dintre acestea, unele fiind cuprinse in vocabularul propriu. Astfel, la sfarsitul primului an de viata copilul déjà cunoaste valoarea sociala a limbajului si anume faptul ca prin intermediul limbajului poate obtine satisfacerea unor trebuinte. De asemenea, in jurul varstei de 2 ani, copilul folosete limbajul ca mijloc de comunicare. Vocabularul acestuia poate contine intre 8 si 20 de cuvinte. Totodata, la 2 ani, ritmul si fluent vorbirii este inca slaba, produce propozitii din care lipseste verbul, vocea nu este controlata in volum si modulatie. Insa, la 3 ani aproape majoritatea continutului exprimat de copil este inteligibil, intelege intrebari simple ce au legatura cu mediul sau si activitatile sale. Deci, copilul este capabil sa relateze despre experienta sa si relatarea sa poate fi urmarita si inteleasa.

1.3. DEZVOLTAREA PERSONAITATII ÎN COPILĂRIE

Wallon (1964) sustine ca perioada cuprinsa intre 1 si 3 ani este definitorie pentru dezvoltarea personalitatii.

Deasemenea “Scoala si invatarea, prin cerintele respective, determina modificari si in planul personalitatii” (Verza, E, 1993, p.84). Astfel, putem remarca o structurare a trebuintelor, intereselor, preferintelor si apoi a aptitudinilor, ca urmare a descoperirii de catre copil a importantei lor pentru obtinerea de rezultate cat mai bune in activitate.

Conform lui Verza,, un rol deosebit de important pentru evolutia copilului il au, pe de-o parte, dezvoltarea interrelatiilor sociale si caracteristicile acestora, iar pe de alta parte receptionarea rezonantelor in structura personalitatii a noii experiente si imbogatirea cunostintelor” (Verza, E., 1993, p.85).

Dezvoltarea personalității se manifesta prin încorporarea și constituirea de noi conduite și atitudini care permit adaptarea activă la cerințele mediului natural și sociocultural. Dezvoltarea permite și facilitează constituirea unor relații din ce în ce mai diferențiate și mai subtile ale copilului cu mediul în care trăiește și se formează. Datorită acestor relații se elaborează și se construiesc diferitele subsisteme ale psihicului infantile în evoluția sa spre starea de adult.

Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări și reveniri aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acțiunii contradicțiilor ce se constituie mereu între capacitățile pe care le are, la un moment dat, copilul și cerințele din ce în ce mai complexe pe care le releva factorii materiali și socioculturali cu care acesta este confruntat în devenirea să. Copilul acționează pentru satisfacerea trebuințelor și năzuințelor sale și astfel posibilitățile de care dispunea anterior sporesc. Pe această cale contradicțiile dintre trebuințe și posibilități se lichidează, oferind loc altora care, la rândul lor, așteaptă o nouă rezolvare.

Relatiile afectuoase dintre copil si parinti ca si dintre acestia duc la efecte relative positive. Acesti parinti exercita un control lejer, marind dependent copiilor de ei. Copiii din aceste familii sunt mai putin prietenosi si creative, mai dependenti de altii si cu o maturizare mai lenta. In familiile in care acceptanta si caldura este asociata cu un control lejer sau cu neglijente, copiii pot devein dezordonati, necompetitivi, neadaptati.

,,Rezultatele cele mai bune le obtin copiii ai caror parinti au o atitudine clara, calda, manifesta atentie la autonomie si exercita un control echilibrat si constant” (Verza, E., 1993, p.85).

Totodata, trebuie evedentiat faptul ca parintii ostili, pot determina la copii conformism, incredere redusa in fortele proprii, teama, timiditate, sentimente profunde de culpabilitate si revolta de sine cu o incidenta mare a reactiilor nevrotice. Astfel, parintii ostili si neglijenti faciliteaza instalarea la copii a agresivitatii, a duritatii, a neglijentei, impulsivitatii, cu o evolutie spre delincventa juvenila.

De asemenea, trebuie discutat faptul ca ,,efecte negative au loc in planul personalitatii si atunci cand unul din parinti manifesta indiferenta fata de copil, sau atunci cand acesta este crescut doar de unul dintre parinti. Astfel, pentru baieti absenta tatalui duce la efimizare a conduitei, iar pentru fetite la o oarecare nesiguranta. In lipsa modelului parental, cand mama nu este implicata in control si cooperare acceptata de copii, baietii devin in special nesiguri, manifesta conduit antisocial, agresivitate crescuta si tendinte delincvente. La polul opus, pentru fetite, absenta tatalui poate crea dificultati in stabilirea de relatii finite cu sexul opus, nevrotism, anxietate si discomfort in relatiile cu tinerii” (Verza, E., 1993, p.85).

,,Teoriile invatarii arata ca exista o asociere pozitiva intre comportamentul si trasaturile parintilor, ca urmare a satisfacerii nevoii copiilor. In consecinta, copiind comportamentul parintilor, copiii aplica de fapt sentimentele de satsfactie pe care le asociaza cu parintii, oferind in acest fel propria lor recompensa “ (Sion, G., 2007, p.91). Cercetarile arata ca relatiile satisfaatoare intre parinte si copil stabilesc legaturi puternice de identificare intre copii si parinti.

Freud postulează ca în cursul dezvoltării copiii trec printr-o serie de stadii. În timpul fiecărui stadiu, satisfacerea este obținută pe măsură ce libido-ul (sau energia sexuală) este direcționat spre diferitele părți ale corpului. El s-a referit la „instinctele sexuale”, deși în atribuirea acestui termen copiilor, Freud a folosit termenul „sexual” mai degrabă cu sensul de plăcere fizică. Fiecare stadiu aduce după sine un set de problem ce trebuie depășite în raport cu dezvoltarea de mai târziu. Eșecul în soluționarea satisfăcătoare a unui anumit stadiu va avea ca rezultat fixația, sau stagnarea dezvoltării în acel stadiu. Fixația determina ca individul să mențină până mai târziu în viață unele dintre caracteristicile acelui stadiu, iar cazurile severe vor duce la apariția nevrozelor în viața de adult.

1.4. FACTORII DE RISC ÎN PERIOADA COPILĂRIEI

Aproximativ 5-10 % din populația adultă suferă, sub o formă sau alta, de o tulburare de personalitate. Aceste tulburări psihice sunt mai frecvent întâlnite la persoane ce provin din familii dezorganizate, cu consum de alcool și droguri, comportament agresiv sau încercări de sinucidere în familie. Nivelul de educație al persoanelor suferinde este elementar, întâlnindu-se frecvent cazuri de persoane care și-au abandonat școala. Există și cazuri de persoane cu tulburări de personalitate cu nivel academic și abilități creative peste medie (ex. desen, muzică, film, pictură sau scrieri literare). 

Golu susține că factorii de risc implicați în dezvoltarea tulburărilor de personalitate sunt ereditari (genetici) și psihosociali. Semnele și simptomele tulburărilor de personalitate apar încă din adolescență său mult mai devreme, din copilărie (Golu, 2004).

Astfel, materialul genetic, moștenit de la părinți, joacă un rol important în dezvoltarea tulburărilor de personalitate. S-a observat că aceste tulburări psihice apar mai frecvent la persoane care au în familie părinți cu tulburări psihice. Cercetările actuale se ocupă cu studiul materialului genetic legate de agresiune, anxietate, schizofrenie, depresie, comportamentul obsesiv-compulsiv sau tulburări de personalitate.  

Factorii psihosociali sunt legați de traume în copilărie, maltratarea și abuzul din partea părinților, abuz sexual asupra copilului, ca și calitatea de martor la abuz și violență. Abuzul asupra copilului poate fi fizic și/sau verbal. Abuzul fizic constă în  maltratarea fizică a copilului (bătăi și pedepse sub diferite forme). Abuzul verbal constă în exprimarea verbală din partea mamelor cum că nu-și iubesc copii, amenințarea că îi vor abandona, amenințarea cu sinuciderea etc. ceea ce crește riscul dezvoltării tulburărilor de personalitate. Copii se simt neiubiți, neglijați, îndepărtați, nedoriți, vinovați, devin nesiguri, fără încredere în sine și în alții, paranoici, instabili emoțional (Golu, 2004)

Factorii de risc psihosociali sunt legați de mediul de dezvoltare psihică și formare a personalității. Se are în vedere dezvoltarea psihică și copilăria în familii dezorganizate, alături de părinți cu tulburări psihice, într-un mediu cu consum de alcool și droguri, cu deficiențe în îngrijire și educație. Se studiază rolul traumelor psihice, comportamentele agresive și conflictuale între membrii de familie, neglijarea emoțională a copilului, violența și abuzul în familie, absența unui membru al familiei (ex absența tatălui), dezvoltarea psihică alături de mame cu tulburări de personalitate sau alte tulburări psihice etc.

Toți acești factori duc la formarea și consolidarea personalității dizarmonice în perioada adolescenței. Astfel apar deficiențe în:

,,Dezvoltarea gândirii (se produc interpretări eronate ale semnalelor din mediul de viață). Distorsionarea gândirii duce la anticiparea unor consecințe nefavorabile sau catastrofale pentru persoana în cauză sau pentru cei apropiați. Distorsionarea gândirii se situează la granița cu psihoză, gândurile distorsionate nu sunt adecvate realității. De ex apar gânduri de urmărire, gânduri de vătămare sau atac la integritatea propriei persoane ca în cazul tulburării de personalitate paranoidă.

Dezvoltarea emoțională (răceală emoțională, capacitate imatură de trăire și reacție emoțională în cadrul contactelor cu alții, emoții inadecvate la mediul social). Creșterea și formarea personalității într-un mediu sărac în emoții pozitive de bucurie, dragoste, mulțumire, satisfacție duce la incapacitatea de trăire a acestor emoții. Dezvoltarea într-un mediu care nu oferă suficientă dragoste și siguranță, cu părinți detașați emoțional, cu reacții de rejecție a propriului copil, reacții de distanțare și detașare, duce la formarea unor modele de comportament și reacții similare la copil” (Golu, 2004, pag 80)

Individul cu deficiențe emoționale se simte nesigur, lipsit de modele adecvate de comportament emoțional. De ex apare agresivitatea trăită intens în cazul unei critici minore sau în imposibilitatea satisfacerii unei nevoi. Astfel, emoțiile devin fie prea intense, fie nediferențiate său apare instabilitatea emoțională, trecerea rapidă de la o stare emoțională la alta ca în cazul tulburării de personalitate bordeline.

,,Dezvoltarea defectuoasă a capacității de interacțiune socială (cu alte persoane din mediul apropiat de viață sau cu persoane din cadrul autorităților sociale). Stabilirea de relații cu alții este greoaie, dificilă sau este evitată. Relațiile sunt lipsite de trăiri emoționale adecvate, apar relații reci, lipsite de comunicare și încredere, dominate de suspiciune și izolare, retragere socială ca în cazul tulburării de personalitate schizoidă.

Capacitatea de impuls-control atfel ca viața într-un mediu de familie conflictual duce la formarea de comportamente reactive la stimulii de mediu. Astfel, controlul impulsurilor este slab, apar reacții neașteptate la stimulii psihosociali, de ex persoană sare la bătaie, se asociază cu necunoscuți, trece fără judecată la acte antisociale (ex furt, atacuri), se implică ca membru în grupuri cu acțiuni antisociale, criminale, ilegale” (Golu, 2004, pag 86).

,,Comportamentul unei persoane lipsită de un control adecvat al impulsurilor este reactiv, ceea ce înseamnă că comportamentul este o reacție la mediu și nu o elaborare în urma gândirii și raționamentelor, după analiza situațiilor cu avantaje, dezavantaje, consecințe etc, ca în cazul tulburării de personalitate antisocial” (Golu, 2004, pag 90)

De asemenea un control slab al impulsurilor duce la acte de automutilare și lezare a propriei persoane (de ex ingestia de medicamente în scop de sinucidere sau încercări de mutilare prin alte mijloace) ca în cazul tulburării de personalitate de tip bordeline.

Factorii care contribuie la dezvoltarea tulburărilor de personalitate (factori declanșatori) pot fi stresul, experiențele traumatice, dezmembrarea familiei, îmbolnăvirea sau dispariția unui membru al familiei, o boală incurabilă etc.