. Copiii Strazii

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Precizări conceptuale în legătură cu fenomenului “copiii străzii”

1.1.Definiții ale fenomenului „copiii străzii”

1.2. Tipologii ale “copiilor străzii”

1.3. Aprecierea numerică a „copiilor străzii”

Capitolul al II- lea: Care sunt cauzele și motivele care determină ajungerea copiilor in stradă?

2.1. „Civilizația industrială”

2. 2.Efecte ale politicii demografice românești de dinainte de 1989

2.3. Sărăcia și impactul acesteia asupra situației familiale

2.4. Scăderea controlului social și „mirajul” străzii

Capitolul al III-lea: Caracteristici ale vieții în stradă

3.1. Capacitatea de a supraviețui

3.2. Relațiile de grup

3.3. Obținerea de venituri

3.4. Consumul de droguri, alcool și țigări

3.5. Prezența/absența actelor de identitate

3.6. Distribuția după criteriile sexului, vârstei și perioadele petrecute în stradă

3.7. Educația

Capitolul al IV-lea: Aspecte ale legislației în domeniu

Capitolul al V-lea: Integrarea socială a “copiilor străzii”, efect al congruenței serviciilor sociale

5.1. Prevenirea – element important al eradicării fenomenului

5. 2. Demersuri de integrare socială a “copiilor străzii”

5. 3. Politici sociale în domeniu

5.4. Cum se implică organizațiile neguvernamentale?

5. 5.Cum se implică instituțiile statului?

5.6. Programul de interes național în domeniul protecției copilului “Integrarea socială a copiilor care trăiesc în stradă” aprobat prin Hotărârea nr. 611/27.06.2001

5.7.Strategia guvernamentală în domeniul protecției copilului aflat în dificultate 2001-2004 (ANPCA)

Capitolul al VI-lea: Eforturile structurilor guvernamentale și neguvernamentale din sectorul 4, București, privind integrarea socială a “copiilor străzii”

6.1. Evaluarea activității Serviciului “Plasamente în regim de urgență” din cadrul DGPC, sectorul 4, București

6.2. Structurile neguvernamentale

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Fenomenul “copiilor străzii” reprezintă una dintre constantele realității românești din ultimele decenii, mult mai vizibile însă în ultimii ani datorită mediatizării interne și externe a acestuia.

“Aurolacii”, “șobolanii” din canale, “spălătorii de parbrize”, “colindătorii din metrou”, cerșetorii din tramvai și de la intersecții sunt doar câteva din ipostazele sub care acești copii se înfățisează ochiului simțului comun și sunt etichetați în viața de zi cu zi. Respinși adesea de societate, ei s-au restrâns în lumea lor, un spațiu al mizeriei și al neputinței, ostil prin regulile dure ale supraviețuirii în stradă, dar mult mai puțin ostil decât cauzele care i-au îndemnat să aleagă calea izolării și separării de societate.

Care este responsabilitatea societății în fața acestui fenomen?

Moralmente, fiecare dintre noi are obligația cel puțin de a nu fi indiferent în fața acestei drame. Iar dacă cineva se află în situația de a avea un copil al străzii în familie sau printre familiile cunoscuților este o datorie civică de a îndrepta lucrurile spre bine, pentru că nimic nu poate avea un preț mai mare decât viața și viitorul unui copil.

Dincolo de individ și familie se află însă statul și societatea civilă.

Statul, conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, are obligația de a proteja copilul, familia, iar atunci când părinții sau alte persoane responsabile nu reușesc să o facă, statul are obligația de a asigura îngrijirea adecvată a copilului. Se poate vorbi însă de o reală protecție a statului, în termenii socializării, educației, sănătății, securității, și integrării sociale, atât timp cât copiii străzii nu mai au o identitate formală, fiind ieșiți din sfera autorităților instituțiilor publice.

Societatea civilă, prin organizațiile neguvernamentale și prin colaborarea cu autoritățile publice locale și centrale, poate face mai mult, pentru că asociațiile de asistență socială care au ca obiect “copiii străzii” reprezintă microstructuri de intervenție socială mult mai eficace prin apropierea și cunoașterea într-o relație directă a fenomenului “copiii străzii”. Ele sunt însă dependente de finanțare.

“Ce șanse au “copiii străzii” de a fi integrați/reintegrați în societate, și de a fi, astfel, acceptați de aceasta?”, “Există un sistem funcțional de servicii sociale privind această categorie de beneficiari?”, sunt întrebările la care mi-am propus să răspund în această lucrare.

Eficiența unei schimbări prin intervenție a fenomenului “copiii străzii” nu poate avea nivelul scontat decât printr-o cunoaștere profundă a cauzelor care l-au generat, cauze pe care le-am prezentat în capitolul al II-lea al lucrării, după ce în capitolul I am definit fenomenul și am prezentat o tipologie a “copiilor străzii”.

În capitolul al III-lea am prezentat caracteristicile principale ale vieții în stradă, iar în capitolul al IV-lea, aspecte ale legislației naționale cu privire la protecția copilului, care se referă la situația “copiilor străzii”.

În capitolul al V-lea intitulat “Integrarea socială, efect al congruenței serviciilor sociale”, am prezentat demersuri de integrare socială, politici sociale în domeniu, serviciile sociale de care beneficiază acești copii.

Datorită consecințelor grave pe care le implică fenomenul “copiii străzii” la nivel de societate este esențial ca programele sociale să ofere soluții viabile pentru reintegrarea lor în familie, școală, societate. În acest scop, mi-am propus în capitolul final <<Eforturile structurilor guvernamentale și neguvernamentale din sectorul 4, București, privind reintegrarea socială a “copiilor străzii”>> să evaluez un proiect al unei fundații în cadrul căreia se derulează programul de interes național “Integrarea socială a copiilor străzii” și, de asemenea, activitatea Direcției Generale pentru Protecția Copilului, sector 4, principala instituție guvernamentală din sector.

Capitolul I

Precizări conceptuale în legătură cu fenomenului “copiii străzii”

1.1.Definiții ale fenomenului „copiii străzii”

Întrucât înseși realitățile sociale care generează acest fenomen sunt diverse iar, pe de altă parte, fenomenul este în continuă schimbare, o definiție a „copiilor străzii” exhaustivă și unanim acceptată de către toți autorii în domeniu este imposibilă.

O definiție deși nu foarte cuprinzătoare, dar suficient de largă pentru a putea fi acceptată în contextul românesc, este propusă de o echipă de cercetători danezi: „Copiii străzii sunt copiii sau adolescenții, sub 18 ani, care într-o perioadă de referință dată se află pe stradă, se deplasează dintr-un loc în altul și au propriul grup de prieteni și propriile relații sau contracte în stradă. «Domiciliul» lor poate fi acela al părinților sau al unei instituții de protecție socială”. (Alexandrescu (coord.) 1998-1999 : 46). În practică, însă, lucrurile sunt diferite, obligând fie la lărgirea cadrului de definire, fie la reducerea lui. Astfel, deși definiția propusă consideră limita de vârstă la 18 ani, iar instituțiile de stat și neguvernamentale nu includ în programele lor de protecție decât copii sau adolescenți sub 18 ani, grupurile de copii întâlnite pe stradă sunt variate ca vârstă, limita de 18 ani dovedindu-se uneori artificială.

Sunt autori care sugerează termenul de „copii care muncesc în stradă”, referindu-se la două fațete ale aceleiași realități: pe de o parte copiii care muncesc, dar care sunt într-un fel „liberi”, iar pe de altă parte, copiii care muncesc pentru a-și ajuta familia.

Indiferent de denumirea folosită, cadrul lor de viață este orașul, străzile sale, terenurile virane, clădirile părăsite sau aflate în construcție, gările, porturile, stațiile de parcare, de metrou, hotelurile ori străduțele care traversează cartierele sărace și periferice. Conceptul de “stradă” acoperă încazul expresiei “copiii străzii” toate spațiile de supraviețuire, orice loc unde copiii trăiesc în permanență sau parțial, ziua sau noaptea.

1.2. Tipologii ale “copiilor străzii”

Pentru aprecierea statutului de „copil al străzii”, trebuie să avem în vedere mai multe criterii, în functie de acestea existând tipuri diverse de „copii ai străzii”.

Din punctul de vedere al duratei de timp petrecute în stradă, există câteva categorii de copii general acceptate de către specialiști:

1) copii ai străzii de durată (accepțiunea clasică) – sunt cei care trăiesc permanent în stradă, fiind lipsiți de locuință și educație; nu au nici un fel de legătură cu familia și nici cu instituțiile de protecție socială; de regulă ajung în această situație datorită destrămării familiei de origine;

2) copii ai străzii sezonieri (cei care se află circumstanțial în stradă, în funcție de anotimp); reprezintă majoritatea copiilor străzii; au o legătură oarecare cu familia la care se întorc periodic, dar ajung în stradă datorită tensiunilor și violenței intrafamiliale;

3) copii ai străzii ocazionali (sunt trimiși de propria familie în stradă să presteze servicii pentru bani, iar unii merg din proprie inițiativă / nesupraveghere) care își petrec timpul liber cerșind, în spatele acestora existând adulți care-i abuzează financiar. (Pop (coord.) 2002 : 201-202).

În „Ghidul lucrătorului social și al educatorului în România”, la acest criteriu sunt adăugate alte două:

a) după situația familială și relatiițe lor cu părinții:

copii căutând „aventura”, care ulterior se întorc acasă, strada având pentru ei un caracter episodic;

copii care pleacă de acasă pentru „a atrage atenția”, în semn de bravadă sau protest față de climatul din familie sau din casele de copii;

copii supuși violenței și abuzului sexual al părinților sau cunoștințelor.

b) după mediul de proveniență:

copii proveniți din familiile naturale;

copii proveniți din instituțiile de ocrotire;

copii proveniți din familii de plasament sau adoptive.

Prin utilizarea celor mai importante criterii – relația cu familia și relația cu strada – se disting 4 categorii:

1. Copii care au o legătură permanentă cu familia – „copii pe stradă”. Estimarea acestei categorii este extrem de dificil de făcut datorită dinamicii sale strâns legate de criza economică ce lovește în primul rând familia. Acești copii nu frecventează școala și „aparțin” încă familiilor din care provin. După ce aproape toată ziua și-o petrec în stradă încercând să câștige bani prin toate mijloacele (cerșit, mici furturi sau diverse munci), seara se întorc în familie pentru a dormi. Copiii acestei categorii prezintă un risc ridicat de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru că vor ajunge să considere, la un moment dat si sub influența altor copii întâlniți în stradă, că banii li se cuvin, fie datorită presiunilor exercitate de părinți asupra lor de a contribui cu mai mulți bani la cheltuielile zilnice ale familiei.

2. Copii care au legături sporadice cu familia – „copii în stradă”. Mulți copii au tendința de a menține numai legături ocazionale cu familia, separându-se de aceasta treptat pe măsura adaptării și implicării în „subcultura străzii”. Aceștia sunt copii cărora li se formează motivații puternice – autoimpuse sau inoculate – de rămânere în stradă, care îi vor împinge, într-un final, la alegerea definitivă a străzii ca mediu de viață. Vagabondajul, consumul de droguri, violența, mizeria, prostituția și promiscuitatea devin elemente integrate sau integrabile comportamentului lor. În cadrul acestei categorii se detașează un grup de copii, cu caracteristici proprii, a căror prezență în stradă este efectul unui act disperat de evadare din familie cauzat de cele mai multe ori de un conflict acut cu părinții. Fuga acestor copii reprezintă, deseori doar o situație temporară care poate dura câteva zile ori câteva luni. Sosiți din diferite localități, ei se atașează repede grupurilor de copii din stradă, acceptându-le fără prea multă împotrivire regulile și modul de viață.

3. Copii care și-au pierdut orice legătură cu familia (orfani, abandonați etc.) sau cu instituția de ocrotire – „copii ai străzii”. Acesta reprezintă grupul de copii abandonați de toți cer care, în mod legal, ar fi trebuit să se ocupe de creștereati copii nu frecventează școala și „aparțin” încă familiilor din care provin. După ce aproape toată ziua și-o petrec în stradă încercând să câștige bani prin toate mijloacele (cerșit, mici furturi sau diverse munci), seara se întorc în familie pentru a dormi. Copiii acestei categorii prezintă un risc ridicat de abandon definitiv al căminului familial, fie pentru că vor ajunge să considere, la un moment dat si sub influența altor copii întâlniți în stradă, că banii li se cuvin, fie datorită presiunilor exercitate de părinți asupra lor de a contribui cu mai mulți bani la cheltuielile zilnice ale familiei.

2. Copii care au legături sporadice cu familia – „copii în stradă”. Mulți copii au tendința de a menține numai legături ocazionale cu familia, separându-se de aceasta treptat pe măsura adaptării și implicării în „subcultura străzii”. Aceștia sunt copii cărora li se formează motivații puternice – autoimpuse sau inoculate – de rămânere în stradă, care îi vor împinge, într-un final, la alegerea definitivă a străzii ca mediu de viață. Vagabondajul, consumul de droguri, violența, mizeria, prostituția și promiscuitatea devin elemente integrate sau integrabile comportamentului lor. În cadrul acestei categorii se detașează un grup de copii, cu caracteristici proprii, a căror prezență în stradă este efectul unui act disperat de evadare din familie cauzat de cele mai multe ori de un conflict acut cu părinții. Fuga acestor copii reprezintă, deseori doar o situație temporară care poate dura câteva zile ori câteva luni. Sosiți din diferite localități, ei se atașează repede grupurilor de copii din stradă, acceptându-le fără prea multă împotrivire regulile și modul de viață.

3. Copii care și-au pierdut orice legătură cu familia (orfani, abandonați etc.) sau cu instituția de ocrotire – „copii ai străzii”. Acesta reprezintă grupul de copii abandonați de toți cer care, în mod legal, ar fi trebuit să se ocupe de creșterea și educația lor (părinți, tutori sau instituții sociale de protecție). Trăind permanent pe stradă, supraviețuirea acestor copii, realizată printr-o adaptare continuă, reprezintă singurul scop în jurul căruia se concentrează întreaga lor energie, istețime ori disponibilitate afectivă. Atitudinea față de familie e confuză, total nestructurată. Singurele amintire sunt legate de viața instituțională sau de viața în stradă.

4. Familii cu copii pe stradă. Grupul social cel mai afectat în România îl reprezintă familia. Fără să dispună de o presiune socială capabilă să impună măsuri de protecție reale, familia cu mai mulți copii prezintă riscul cel mai ridicat de a fi în sărăcie sau de a se plasa sub minimul social de subzistență (venitul presupus a satisface necesitățile esențiale pentru supraviețuire). De multe ori, șomajul, taxele de întreținere ridicate și, uneori, naivitatea constituie cauze ale rămânerii fără locuință. Odată ajunși în stradă, părinții sunt nevoiți să recurgă la diferite activități ce nu se înscriu în perimetrul legii. Dintre acestea, cea mai la îndemână o reprezintă determinarea copiilor să cerșească sau să muncească, indiferent de vârsta pe care o au. Victime, în acest fel, ale neajunsurilor materiale, suportând degradarea la limită a condițiilor de viață pentru remedierea cărora societatea nu oferă prea multe soluții concrete, copii reprezintă, de fapt, purtătorii deficitelor economice ale părinților lor. O mare parte dintre aceștia scapă de sub supravegherea părinților lor și ajung să se alăture copiilor străzii (Alexandrescu (coord.) 1998-1999 : 46).

Capitolul al II- lea

Cauzele și motivele care determină ajungerea copiilor in stradă

În România, „copiii străzii” au reprezentat una dintre cele mai șocante imagini după 1989.

La fel ca oricare alt fenomen social complex, fenomenul „copiii străzii” are o cauzalitate multiplă. „în geneza acestei grave probleme a societații românești, cauzele individuale sunt susținute de cauze sociale, economice si culturale, realizând efecte cumulative care se propagă la nivel micro si macrosocial, argumentând proporțiile fenomenului.” (Zamfir, E. (coord.) 2000 : 378) Așadar, există o serie de alte fenomene (fenomene-cauză), care sunt responsabile de existența și variația fenomenului-efect, iar pentru a explica apariția și variația fenomenului, trebuie să parcurgem toate etapele intermediare de cauze și efecte. Cauza cea mai importantă este la capătul lanțului cauzal. „(…) factorii determinanți sunt decalați în timp, formând un lanț de cauze si efecte, în care un factor determină efectul prin intermediul altor factori”. (Zamfir, C. 1987 : 44)

„Copiii străzii” reprezintă un fenomen social întalnit peste tot în lume, existând factori determinanți universali (cauze universale), dar acesta prezintă de la o țară la alta dimensiuni si caracteristici diferite în funcție de contextul social, economic și cultural, specific fiecărei țări și care a stat la baza apariției fenomenului (cauze naționale).

2.1. „Civilizația industrială”

Cauza esențială și universală a fenomenului „copiii străzii”, și poate cea mai îndepartată în timp, este „civilizația industrială”, caracterizată prin dezvoltarea extensivă a industriei și popularea în masă a orașelor.

Urbanizarea a dus la apariția de concentrări spațiale de sărăcie. Totodata, ea a crescut posibilitățile de obținere a unor resurse minime necesare supraviețuirii pentru categoriile foarte sărace. „Centrele urbane atrag pe cei care nu au posibilități din localitățile sătești, producând concentrări urbane de sărăcie.” (Zamfir, E.; Zamfir, C. (coords.) 1995 : 28).

Creșterea numărului de locuitori ai orașelor a fost însoțită de detronarea legăturilor tradiționale care conduceau societățile, slăbirea controlului social, dezorganizare socială, șomaj, diminuarea capacității de adaptare, etc. Au apărut chiar ipoteze conform cărora există o serie de determinări biologice si sociale care creează la membrii familiei urbanizate complexe de înstrăinare, sentimente de frustrare, stări de dezechilibru și tensiune.

Toate acestea au avut efecte negative asupra vieții de familie: separare, divorț, copii alungați în stradă, copii abandonați. S-au produs mutații și în relația părinți-copii, întru-cât un alt efect a fost polarizarea familiilor mai ales sub aspect comportamental: unele familii au pus copilul în centrul preocupărilor lor familiale, investindu-l cu un rol exagerat, altele l-au plasat la antipod, l-au abuzat activ si pasiv, l-au scăpat de sub control, împingându-l la marginea societății.

Așadar, câteva cauze universale ale fenomenului sunt: urbanizare, sărăcie, mizerie. La acestea se adaugă, evenimente specifice fiecărei țări care au stat la baza apariției fenomenului.

2. 2.Efecte ale politicii demografice românești de dinainte de 1989

În țările fostului bloc comunist, modelul explicativ cel mai plauzibil al acestui flagel este paradigma, devenită comună, a „dureroasei tranziții de la societatea postcomunistă la economia de piață”, care furnizează motivații pentru toate „relele” societății.

Pentru România, o cauză națională foarte importantă a fost politica demografică de până în decembrie 1989, care punea un puternic accent pe cantitate și nu pe calitatea descendenților. Datorită scăderii dramatice a natalității în anii ’60, în toate țările socialiste se încercau soluții de redresare sau cel puțin de stopare a declinului. România a făcut o opțiune de politică demografică unica în zona, prin Decretul 770/1966.

„Pe de o parte, din rațiuni politice în cea mai mare parte eronate, gravitatea fenomenului a fost supraevaluată. Pe de altă parte, în loc să se recurgă la metode de sprijinire a familiilor cu copii – destul de costisitoare și cu efecte probabil nu spectaculoase – s-a recurs la o metodă destul de dură: interzicerea avorturilor, în condițiile în care mijloacele contraceptive erau rare în acea perioadă. ” (Zamfir, C. (coord.) 1999 : 153)

Această măsură a avut drept consecință o explozie a proporției copiilor nedoriți. Accidentele pentru copii și mame produse de încercările empirice de avort au crescut vertiginos. Printre „copiii străzii”, născuți în acea perioadă, mulți prezintă deficiențe fizice sau psihice datorate încercărilor nereușite de avort, fapt care a determinat o mai ușoară abandonare a lor de către părinți. În plus, statisticile arată că în 23 de ani, cât a fost în vigoare decretul 770, au murit anual 400-500 de femei în urma avorturilor empirice. „Rata ridicată a mortalității materne a reprezentat un factor suplimentar al abandonului copiilor. Așa se explică proporția mult mai ridicată (de două până la opt ori mai mare) a copiilor din instituții în România în raport cu toate celelalte țări din regiune”. (Zamfir, C. ; Pop, M. A. ; Zamfir, E. 1994 : 24).

Protecția socială deficitară pentru familiile cu mulți copii și cu venituri reduse a avut ca efecte: creșterea numărului de copii instituționalizați; transformarea copiilor instituționalizați în semiorfani sau orfani sociali (copii cu familie, dar lipsiți de ambiantă, modelele și relațiile de familie); deteriorarea responsabilității părintești prin trecerea acesteia în seama statului; modificări psihice și comportamentale, dificultatea de integrare socio-familială a copiilor proveniți din instituții.

Mulți dintre copiii instituționalizați nu s-au putut adapta stilului de viață din instituțiile rezidențiale, alegând viața în stradă.

Starea inadecvată a instituțiilor de ocrotire a copiilor. Instituțiile de ocrotire au constituit emblema negativă a României dupa evenimentele din decembrie 1989. Deși noua legislație urmărește o politică de dezinstituționalizare a copilului și de transformare a acestor instituții în centre de plasament, lipsa profesionalismului și numărul redus al educatorilor, salariile foarte mici, resursele insuficiente pentru desfășurarea activităților socio-educative, ca și conceperea și păstrarea organizării acestor instituții în scopul găzduirii unui număr mare de copii constituie în continuare punctele slabe ale sistemului instituțional de ocrotire.

Copiii care fug din instituțiile de ocrotire, o fac în principal din cauza violenței copiilor mai mari. Violența în instituții este însoțită inevitabil și de abuzul sexual, care prezintă aceleași caracteristici de dominare de către cel mai mare și mai puternic asupra celui mai mic și mai slab. În viziunea copiilor, condițiile improprii de viată reprezintă de fapt lipsa acută de comunicare exteriorul. Multi dintre copiii străzii provin din centrele de plasament, justificând fuga din instituție ca singura alternativă de depășire a sentimentului de izolare pe care l-au resimțit ani de zile.

Majoritatea copiilor aflați în plasament instituțional sunt dezavantajați, mai ales, din următoarele motive:

imposibilitatea îngrijirii în mijlocul familiei și colectivității din care fac parte;

acești copii au în plus și dezavantajul de a fi îngrijiți într-o instituție care deseori nu reușește să satisfacă nici măcar nevoile de bază, fizice, sociale și psihice ale copiilor. In cazurile cele mai nefericite, drepturile copiilor din astfel de instituții pot fi grosolan încălcate, ei fiind neglijați, maltratați fizic și supuși abuzurilor sexuale;

viitorul copiilor crescuți în instituții care devin adulți este destul de nesigur. Fără părinți care să-i pregătească pentru viața de adult, mulți dintre acești tineri nu se pot adapta în societate, cautându-si deseori refugiul în medii care se dezvoltă dependente (de exemplu, strada). (Alexandrescu (coord.) 1999 : 60).

În epoca anterioară lui 1989, statul, pe lângă politica natalistă aberantă pe care a dus-o, a încurajat abandonul copiilor, prin creșterea a mai mult de 300 de case pentru copiii abandonați. În prezent, condițiile s-au îmbunatațit, iar instituția de ocrotire, ramâne pentru mulți copii „un rău necesar”.

La toate acestea putem adăuga insuficiența unor servicii sociale destinate copiilor.cu

2.3. Sărăcia și impactul acesteia asupra situației familiale

În lanțul cauzal un alt element semnificativ, considerat cel mai important pentru țara noastră, este sărăcia. Aceasta poate fi efect al altor cauze dar, în același timp, cauza directă a fenomenului „copiii străzii” sau cauza indirectă prin intermediul altor factori. Tineretul dezrădăcinat de cultura rurală tradițională, va cunoaște toate formele culturii sărăciei, care „(…) este atât un produs cât și o sursă a sărăciei. Pe de o parte, este un răspuns al săracului la situația sa de marginalitate într-o societate înalt stratificată și individualistă. Pe de altă parte, în calitate de mod de viată internalizat de către individ si transmis de la o generație la generația următoare, ea tinde să genereze o adevărată capcana a sărăciei din care indivizii și copiii lor au șanse reduse de a ieși.” (Zamfir, E. ; Zamfir, C. (coords.), 1995 : 201).

Cauza care a generat o creștere alarmantă în ultimii zece ani a fenomenului „copiii străzii” este generată de către tranziția permanentă în care cu toții încercăm să supraviețuim. Cauza generală a fost identificată ca fiind creșterea sărăciei. Reformele sociale aplicate sunt de cele mai multe ori însoțite de efecte negative – creșterea inflației, diminuarea puterii de cumpărare, creșterea rapidă a numărului de șomeri – efecte dăunătoare mai ales pentru familiile cu mulți copii. Cei mai afectați au fost copiii, sărăcia și foamea împingându-i pe cei mai defavorizați în stradă.

Sărăcia a avut un impact puternic asupra situației multor familii din România.

Sărăcia și situația familială. Potrivit unei anchete realizate în 1996 de către Centrul de Studii și Cercetări pentru Tineret pe un lot de 220 de copii ai străzii din București, 71% dintre aceștia provin din familii dezorganizate. (Pop (coord.) 2002 : 62 ).

Condițiile din familie

Familia este principalul mediu de proveniență în ceea ce privește fenomenul „copiii străzii”, fie pentru că familia influențează prin sărăcie, violență sau indiferență decizia copilului de a-și părăsi caminul, fie că aceasta, nebeneficiind de locuință, ajunge împreună cu copilul în stradă.

Sărăcia, certurile și violențele în familie, la care se adaugă dezorganizarea familiei reprezintă principalele cauze care au condus la ajungerea copiilor în stradă.

b) Situația maritală a parinților

„Copiii străzii” provin în majoritate din familii destructurate. Copiii ajung în stradă nu atât datorită dispariției unuia dintre parinți, cât mai ales datorită discordiei sau violențelor care precedă despărțirea, aceasta fiind deseori urmată de ignorarea creșterii și educării copilului.

c) Ocupația părinților

Ocupațiile părinților constituie alt indicator care poate explica situația copiilor găsiți pe stradă. O mare parte dintre părinți nu au ocupații și, implicit, nu sunt aducători de venituri. Situația ocupațională a parinților pune în evidență dificultățile economice prin care trec aceste familii și imposibilitatea acestora de a asigura copiilor condiții de viață adecvate.

În multe dintre aceste cazuri, copiii sunt obligați să câștige bani. Principala modalitate este cerșitul. Cerșetoria a devenit o afacere și singura sursă de supraviețuire pentru multe familii care-și folosesc în acest scop proprii copii. Părinții fără ocupație permanentă sau cu venituri foarte reduse sunt cei care cu prioritate apelează la copii pentru a suplimenta veniturile zilnice ale familiei prin cerșit sau diverse munci prestate „la negru”.

Ceea ce s-a accentuat față de anii anteriori este procentul ridicat ( 34%) al părinților șomeri care nu au posibilități materiale de întreținere a copiilor. Excluderea de pe piața muncii (șomajul) este o principală sursă de sărăcie nu numai pentru cei excluși, ci și pentru ceilalți membrii ai familiilor lor, în special pentru copii. Sărăcia, lipsa unui loc de munca duc la degradarea situației familiei aflată în această situație.

d) Violența în familie

Violența în familie este privită ca o problemă personală, ca o problemă privată în care părinții nu sunt datori să ofere explicații. Deși legislația actuală oferă pârghii și modalități de a interveni în familiile în care copilul este supus pedepselor fizice ce-i pun în pericol dezvoltarea fizică și educația, de cele mai multe ori nu se intervine. Mentalitățile par a fi mai puternice, decât obligația legală a autorităților de a interveni. Un element al acestor mentalități este pedeapsa fizică, aceasta având în mentalitatea multora un rol educativ. Aceasta poate fi definită ca fiind orice pedeapsă în care forța fizică este folosită pentru a produce durere sau disconfort.

Deși strada reprezintă mediul în care violența reprezintă norma de viață și mijloc de supraviețuire, copiii care și-au abandonat familia încearcă un minim sentiment de siguranță prin oferirea posibilității de evitare a pericolelor. Familia, în schimb, este percepută ca un spațiu închis, în care maltratarea este foarte greu, dacă nu imposibil, de oprit.

e) Viața la periferii

În mare parte periferiile orașelor sunt populate de categorii defavorizate, marginale ale populației, cu venituri mici sau fără venituri și cu copii mulți.

2.4. Scăderea controlului social

O altă cauză care a determinat amploarea fenomenului „copiii străzii” este scăderea controlului social. La nivelul familiei, posibilitatea femeilor de a se încadra în muncă, la care se adaugă apariția familiei nucleare, formată din cei doi părinți și copiii acestora, determină o diminuare a controlului pe care părinții îl pot avea asupra copiilor.

Apoi, la nivelul comunității, locuirea în cartierele de bloc a dus la apariția anonimatului și la spulberarea controlului social al comunității. Poliția a pierdut rolul de controlor social, pe care îl avusese fosta Miliție. Deși, Poliția are în continuare, conform legii, o mare libertate de acțiune, mulți polițiști au renunțat să mai considere drept infracțiuni: cerșitul, vagabondajul, micile furturi de alimente. Pentru multe cadre din Poliție, „copiii străzii” reprezintă „un efect dezagreabil, dar normal al perioadei de tranziție”. (Teclici 1998 : 53).

Fuga copiilor din instituțiile de ocrotire poate fi pusă pe seama prejudecății care există în aceste insituții conform căreia un control social eficient se poate exercita prin rele tratamente.

În condițiile scăderii controlului social, intervine în multe situații „mirajul” străzii, care asociat cu interpretarea voluntaristă a libertății generează capcana libertinajului. (Pop 2000 : 122). Copiii sunt încântați de ideea că ajunși în stradă se vor bucura de o deplină libertate, vor fi proprii lor stăpâni și nimeni nu le va mai impune sau interzice nimic. Dar vor descoperi cruda realitate: un mediu în care domnește violența, în care liderii de grup își impun autoritatea prin forța, în care organele de ordine nu le sar în ajutor ci le oferă același tratament dur și în care trecătorii îi agresează cel putin verbal.

Fenomenul „copiii străzii” este o veriga într-un lanț cauzal cu foarte multe determinări. Totuși, nu toți copiii care se confruntă cu probleme aleg strada; depind foarte multe și de ei înșiși, de caracteristicile lor psihice. Factorii economici, sociali, culturali trebuie corelați cu trăsăturile de personalitate ale copiilor, pentru că sub influența acelorași cauze care au efecte negative asupra vieții copilului, numai unii adoptă un stil antisocial, delincvențial sau numai unii devin copii ai străzii, ceilalti manifestandu-se în limitele normalității general acceptate, integrându-se în societate.

Capitolul al III-lea

Caracteristici ale vieții în stradă

3.1. Capacitatea de a supraviețui

Un aspect important al vieții în stradă este cel care ține de adaptabilitate, de capacitatea de a supraviețui în condițiile impuse de stradă. Această adaptabilitate se referă, în primul rând, la relația cu membrii grupului din care face parte. Grupul din stradă este slab structurat, iar legăturile afective nu sunt în general durabile. „Copilul străzii își face prieteni extrem de repede și la fel de repede renunță la ei. Un prieten («tovarăș») poate deveni foarte repede dușman și, la fel de repede, din nou prieten.” (Juncan (coord.) 2000 : 65). Ei migrează foarte repede de la un grup la altul în funcție de interese și afinități temporare. Capacitatea de supraviețuire este dedusă și din modul în care copiii întâlniți pe stradă se relaționează cu cei care doresc să-i cunoască. A stabili o relație cu copiii străzii nu este deloc ușor. A-i câștiga încrederea presupune o relație de lungă durată care să-i permită să elimine din suspiciuni. Sunt copii care privesc cu încredere contactele cu adulții, iar alții care inițiază dialogul cu orice persoană interesată să-i ajute sau să afle mai multe despre ei.

Însă, principalul mecanism de supraviețuire pe care acești copii îl adoptă în mediul stradal este agresivitatea, definită ca un comportament verbal sau acțional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea sau suprimarea fizică a celorlalți membri ai grupului sau contra propriei persoane (autoagresivitate).

Odată ajuns în stradă, copilul este pus în situația de a alege una dintre următoarele două alternative: fie trăiește singur, izolat de grupurile de copii aflate în stradă, fie se integrează într-un grup în care învață să accepte agresivitatea celorlalți copii sau, pe măsura trecerii timpului, își va impune propria forță. În cele mai multe cazuri, manifestările de agresivitate și violență nu reprezintă situații noi pentru acești copii care provin din familii în care violența este singura metodă de rezolvare a tensiunilor și conflictelor, de „consumare” a frustrărilor.

«Circumstanțele manifestării agresivității în mediul străzii sunt următoarele:

lupta pentru teritoriu care se manifestă sub două forme:

intragrupal (membrii grupului trebuie să respecte spațiul stabilit de ceilalți. De exemplu, în canalele în care trăiesc există o delimitare clară a spațiului fiecărui membru al grupului, încălcarea normelor generează manifestări agresive din partea celui care se simte „agresat”).

intergrupal (respectarea teritoriului unui grup de către celelalte grupuri). În ciuda conflictelor intragrupale inerente, un grup devine extrem de solidar în situațiile în care îi este amenințat teritoriul.

Obținerea unei „poziții” în ierarhia grupului: Poziția de lider informal în cadrul grupurilor de copii se obține și se păstrează prin exercitarea forței fizice. Liderul este de obicei mai mare ca vârstă și mai dezvoltat din punct de vedere fizic. După „încoronarea” sa ca lider al grupului, acesta folosește în continuare violența pentru impunerea și realizarea propriilor scopuri/obiective, ceilalți copii devenind simple instrumente ». (Alexandrescu (coord.) 1999 :89).

3.2. Relațiile de grup

Cei mai mulți copii trăiesc în grupuri. Sunt și situații în care ei trăiesc cu familia în stradă. Modul de viață în grupuri este cel mai des întâlnit datorită avantajelor pe care le oferă conviețuirea împreună cu alți copii ai străzii. În primul rând, mijloacele de supraviețuire se procură mai ușor. În al doilea rând, se creează o solidaritate de grup care permite abordarea cu mai multă ușurință a diferitelor probleme apărute. Însă, modul de viață în grup presupune uneori și existența unor forme de abuz al celor mari asupra celor mici.

Autoritatea într-un grup este reprezentată de lider. El are un loc privilegiat și are toate drepturile, inclusiv dreptul de a fi violent. Cei care îl înconjoară îi fac servicii și îi sunt supuși total.

Un alt aspect important este cel al modului în care copiii reușesc să apeleze, pentru protecția lor, la adulți. În cele mai multe cazuri este vorba despre cei pentru care copiii prestează diferite servicii și care încearcă să-i ajute oferindu-le haine, hrană sau care intervin pentru a-i apăra de alți adulți sau chiar de alți copii ori tineri aflați pe stradă.

3.3. Obținerea de venituri

Principala sursă de câștig este cerșitul, cerșetoria fiind prezentă astăzi la tot pasul în capitală. Îngrijorător este faptul că acești copii care sunt trimiși de părinții lor să cerșească sau merg din proprie inițiativă la cerșit în parcuri, zonele centrale, metrouri, gări, nu frecventează școala, numărându-se printre analfabeți și ajung să se adapteze mediului străzii, integrându-se, apoi, ușor în grupurile permanente din stradă.

Însă, de multe ori, pentru supraviețuire sunt nevoiți să muncească de la vârste foarte fragede. Sunt folosiți la munci grele și periculoase, inadecvate vârstei lor și sunt retribuiți necorespunzător muncii prestate. (Zamfir, C. (coord.) 1997 : 125). Ei reușesc să obțină bani sau puțină mâncare din munci necalificate, cum ar fi încărcatul sau descărcatul mărfii, spălatul mașinilor și al parbrizelor etc.

Marea majoritate a delictelor comise, indisolubil legate de necesitățile primare greu sau imposibil de satisfăcut în condiții de excludere socială, constau în furturi de alimente, îmbrăcăminte din piețe sau magazine. Infracțiunile grave nu au o incidență mai ridicată decât media acestora în cadrul societății.

Practicarea prostituției este o activitate specifică cu precădere fetelor și o întâlnim în principal în București. Băieții, la rândul lor, au devenit victime ale adulților pedofili numărul acestora din urmă fiind destul de ridicat. „Într-o cercetare efectuată de organizația neguvernamentală «Salvați Copiii» în 1996, în scopul depistării dimensiunii abuzului sexual asupra copiilor străzii reiese faptul că în 65% din cazuri (cercetare efectuată pe un lot de 32 de copii), prostituția reprezintă o importantă sursă de existență. (Zamfir, C. (coord.) 1997 : 125).

3.4. Consumul de droguri, alcool și țigări

Drog pentru un „copil al străzii” înseamnă inhalarea de solvenți. Drogurile reale n-au pătruns încă puternic în stradă, poate datorită prețului foarte mare al acestora.

O treime din „copiii străzii” sunt utilizatori permanenți, 16% sunt utilizatori episodici, iar 48% din aceștia afirmă că nu consumă aceste droguri. (Alexandrescu (coord.) 1999 : 66) Tipurile de substanțe inhalate (aurolac, cokteil de prenadez+aurolac) duc la privarea controlului, creșterea agresivității și violenței, diminuarea posibilităților de a comunica. Deși nu creează o dependență fizică, „Aurolacul” dezvoltă o dependență psihică cu atât mai mare cu cât nevoia de evadare din real a celor care-l folosesc este mai mare. Doza mortală este foarte greu de atins întrucât concentrația toluenului din solvenți este foarte scăzută.

Fumatul reprezintă un obicei practicat zilnic de către „copiii străzii” indiferent de vârstă. Există copii de 6-8 ani care ajung și la un consum de un pachet de țigări pe zi.

Consumul de alcool nu este foarte răspândit, copiii preferând să cumpere solvenți, multe mai ieftini decât alcoolul.

În timp, această atitudine duce la grave probleme de sănătate. În absența unor condiții de găzduire și hrană adecvate conduc la scăderea capacității imunitare, boli grave ale aparatului respirator, diminuarea capacității psihofiziologice (memorie, atenție), boli reumatice, digestive.

3.5. Prezența/absența actelor de identitate

Identificarea prezenței sau absenței actelor de identitate este importantă pentru că orice intervenție în stradă sau în cadrul centrelor de plasament începe cu această problemă. Timpul alocat pentru aflarea identității reale a copilului este, în unele cazuri, descurajant de mare. Cauzele acestei situații se regăsesc fie în dificultatea de a obține informații din partea copilului sau a serviciilor de evidență din teritoriu, fie datorită modului în care autoritățile care eliberează diferitele acte de identitate răspund la demersurile lucrătorilor sociali. Totodată, viața în stradă nu le permite copiilor sau tinerilor să-și păstreze actele. Deseori, ele sunt reținute de către lucrătorii sociali pentru a evita pierderea sau distrugerea lor.

3.6. Distribuția după criteriile sexului, vârstei și perioadele petrecute în stradă

În ceea ce privește compoziția pe sexe, cei mai mulți subiecți ai străzii sunt băieți (71%). Fetele reprezintă 29% din totalul lor. Explicația acestei diferențe procentuale constă în faptul că fetele sunt dispuse într-o mai mare măsură decât băieții să îndure conflictele familiale, violența, precum și mizeria materială și spirituală existentă în familiile lor, decât să înfrunte spațiul necunoscut al străzii plin de pericole și capcane.

Din punct de vedere al categoriilor de vârstă, categoria semnificativ reprezentată este cea de 12-14 ani (30%) din totalul copiilor, în apropierea ei situându-se categoria imediat următoare, 14-16 ani (21%), însumate cele două categorii reprezentând aproximativ jumătate din stradă. «Concentrarea fenomenului la aceste categorii de vârstă este explicabilă prin particularitățile comportamentale, respectiv „teribilismul” și „aventurismul” care stimulează reacții „radicale” de evaziune din mediul familial și de abandon școlar.» (Zamfir, E. (coord.) 2000 : 379).

În privința perioadelor petrecute în stradă, cei mai mulți copii se află pe stradă de aproximativ 3 ani (50%), 27,7% au o vechime în stradă cuprinsă între 3-6 ani. Există o categorie însemnată de circa 21% care face parte dintre „copiii străzii” de lungă durată, având o vechime în stradă de peste 7 ani. În acest caz nu este vorba în principal de „copiii străzii”, ci de tinerii străzii care au vârste mai mari de 18 ani.

Durata medie a vieții în stradă este de aproximativ 4 ani.

3.7. Educația

În general, școala tinde să fie mai puțin activă în educația școlară a copiilor proveniți din familiile sărace sau al căror statut socio-profesional nu este ridicat. De aceea, școala poate fi considerată, în anumite condiții, răspunzătoare de comportamentul de autoexcludere socială, fie prin faptul că ea însăși încurajează (prin exmatriculări, transferări, neacceptare, izolare, pedepsire) acest comportament, fie pentru că nu semnalează la timp anomaliile observate și nu încearcă, în măsura posibilităților, aflarea cauzelor și înlăturarea lor. „(…) corelațiile constate între atitudinea de fugă în stradă și nivelul de instrucție și de educație al copiilor capătă o certă valoare simptomatică a legăturii cauzale dintre aceste două variabile (…) Dificultatea de a obține rechizitele școlare, obstacolele pe care le creează sărăcia, antrenarea copiilor în diferite forme de câștig (cerșit, diferite munci ocazionale etc.), pierderea sensului școlii pentru succesul în viață, reprezintă factori care descurajează participarea școlară” (Alexandrescu (coord.) 1999 : 70).

Comunicarea și limbajul se caracterizează prin sărăcie (datorată bagajului infor-mațional redus, comunicarea, în general, vehiculând imagini, noțiuni și idei) și elemente caracteristice jargonului subculturii străzii. Conținutul informațional redus, prioritatea satisfacerii trebuințelor primare, absența suportului volitiv-motivațional, toate tare ale socializării primare/secundare se constituie drept factori determinanți/favorizanți ai comunicării nonverbale, ca principal tip de comunicare în grup.

Comunicarea verbala se caracterizează printr-un vocabular relativ restrâns, fraze scurte sau simple propoziții, agramatisme și elemente de jargon proprii culturii străzii.

Capitolul al IV-lea

Aspecte ale legislației în domeniu

Capitolul al V-lea

Integrarea socială a “copiilor străzii”, efect al congruenței serviciilor sociale

5.1. Prevenirea – element important al eradicării fenomenului

„(…) evoluția fenomenului copiii străzii poate fi stopată prin măsuri preventive care ajung direct la cauze.” (Teclici 1998 : 95).

În lucrarea „Pentru o societate centrată pe copil”, Cătălin Zamfir prezintă principalele aspecte ale prevenirii:

Creșterea semnificativă a sprijinului economic adresat familiilor cu mulți copii, cuplat însă cu măsuri energice de responabilizare a familiilor pentru îngrijirea copiilor;

Dezvoltarea de servicii sociale pentru copil și familie. În primul rând, este vitală aici crearea serviciilor de asistență socială, care în colaborare cu ONG-urile cu experiență în domeniu să poată preveni acest fenomen și să reintegreze copiii care sunt în stradă; apoi, înființarea în cadrul școlilor a unor centre de consiliere care ar putea depista eventuale probleme cu care se confruntă copilul (abuz, neglijare, tulburări de comportament etc.).

Dezvoltarea unui sistem de măsuri de protecție a copilului împotriva neglijării sau abuzului în propria familie, mergându-se până la preluarea copilului din familia care nu este capabilă să asigure o îngrijire adecvată a copilului. Dezvoltarea serviciilor de asistență socială comunitară, care, pe de o parte, să realizeze integrarea familiei, iar pe de altă parte, să identifice familiile în situație de risc de a-și trimite copiii în stradă sau care au tendința la nesupraveghere.

„Nu există o metodă unică sau o soluție miracol pentru problema copiilor străzii și a copiilor exploatați. În schimb, numeroase inițiative urmăresc să reintegreze în societate acești copii marginalizați de societate.” (Teclici 1998 : 98).

Comisia Anti-Sărăcie și Promovare a Incluziunii Sociale care funcționează în subordinea Guvernului propune nouă obiective strategice pentru îmbunătățirea situației copiilor din România. Realizarea acestor obiective permite diminuarea fenomenului „copiii străzii”. Mai mult, unul dintre aceste obiective se referă la eradicarea fenomenului în 1-2 ani.

5. 2. Demersuri de integrare socială a “copiilor străzii”

Există mai multe aspecte pe care se poate baza integrarea socială a copiilor străzii. Însă, trebuie avut în vedere, în primul rând, ceea ce dorește copilul pentru el însuși, iar în funcție de acest lucru se intervine într-un sens sau altul, făcând apel la motivația sa de integrare socială.

Putem identifica cinci tipuri de demersuri:

a) Demersuri spre familie:

– căutarea familiei de origine și medierea reconstruirii relațiilor cu aceasta în scopul reprimirii copilului;

– căutarea unei familii de plasament care să accepte un copil al străzii până la momentul realizării unei situații stabile pentru acesta;

– întărirea relațiilor cu membrii familiei naturale și lărgite;

b) Demersuri spre școlarizare:

– realizarea contactului cu ultima școală frecventată în vederea reluării activității educative;

– descoperirea unei școli care să corespundă cerințelor copilului și nevoilor sale de educație și perfecționare;

– integrarea copilului într-un program alternativ de instruire, gen centru de zi, dacă primele două alternative nu pot fi îndeplinite;

– întărirea relațiilor cu colegii de școală.

c) Demersuri în descoperirea unui loc de muncă:

– pledarea pentru un loc de muncă în acord cu dorințele, aspirațiile și abilitățile copilului/ tânărului;

– realizarea unor relații cu colegii de muncă.

d) Demersuri spre includerea copiilor străzii în programe cu specific rezidențial, pentru a se realiza „ruperea” copiilor din mediul stradal și realizarea unui mediu cât mai apropiat de cel familial.

e) Demersuri de ameliorare a relațiilor cu ceilalți copii ai străzii și controlul anturajului din stradă al copilului

Toate aceste aspecte ar trebui să fie avute în vedere în elaborarea unor programe și strategii care să conducă la adoptarea unor măsuri de ocrotire și reinserție socială a copiilor aflați în stradă.

Reintegrare familială

Reintegrarea familială, fie în familia naturală, fie în familii substitut (de plasamnet sau chiar de adopție) este considerată soluția optimă, deoarece mediul familial poate oferi un cadru normal, care permite dezvoltarea armonioasă, educarea și pregătirea copilului pentru viață.

Realizarea acestui lucru presupune o activitate de asistență socială calificată a familiei, pentru a crea capacitatea acestora de a oferi copiilor un mediu familial normal.

În cazul “copiilor străzii” de lungă durată, cu o vechime în stradă mai mare de 1-2 ani, reintegrarea familială este mult mai dificilă, dacă nu imposibilă. Aceștia sunt obișnuiți să trăiască pe cont propriu, mediul familial fiind perceput ca “închis”, constrângător.

Reintegrarea familială a “copiilor străzii” în familia naturală este posibilă mai ales atunci când aceștia nu s-au adaptat încă mediului stradal, iar motivele care i-au determinat să aleagă strada pot fi îndepărtate. În acest caz, trebuie să li se ducă la cunoștință părinților drepturilor și obligațiilor părintești:

Dreptul și obligația de a crește copilul, asigurând condițiile de viață necesară dezvoltării acestuia;

Dreptul de a lua anumite măsuri privind educația copilului, de a-l forma în așa fel încât să poată distinge între bine și rău;

Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ține fără drept;

Dreptul de a consimți adopția copilului;

Dreptul de a avea legături personale cu copilul;

Dreptul și obligația de a veghea la creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului;

Dreptul de a stabili locuința copilului, în cazul în care părinții nu locuiesc împreună;

Dreptul și obligația de a administra bunurile copilului;

Dreptul și obligația de a-l reprezenta pe copil în actele civile ori de a-i încuviința aceste acte.

De asemenea, reintegrarea “copiilor străzii” se poate face și în familia substitut (de plasament sau de adopție). Astfel, se poate institui plasamentul copilului conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 26/1997, ratificată prin Legea nr. 108/1998, prioritate având rudele de până la gradul IV, inclusiv atunci când familia nucleară, din motive independente de ea, nu poate oferi condițiile necesare creșterii și educării copilului. Atunci când părinții sunt dați dispăruți sau sunt decedați, când sunt decăzuți din drepturile părintești sau copiii sunt declarați abandonați prin sentință judecătorească rămasă definitivă se ia măsura încredințării copilului, în primul rând la rude de până la gradul IV, inclusiv.

Reintegrarea familială a “copiilor străzii” se poate face și prin plasament sau încredințare la asistenți maternali profesioniști, dar dezvoltarea unei rețele de asistenți materiali profesioniști pentru “copiii străzii” este foarte dificilă datorită mentalității societății în legătură cu acești copii.

Adopția unui copil este o măsură specială de protecție a drepturilor copilului și se poate realiza până la dobândirea capacității depline de exercițiu, atunci când părinții naturali își dau consimțământul sau în cazul în care copilul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă.

Adoptatorii au față de copil drepturile și obligațiile care le revin părinților naturali.

Instituționalizarea

Atunci când reintegrarea în familie nu este posibilă, se recurge la plasarea copiilor străzii în instituții specializate și adecvate nevoilor lor.

Se impune reforma instituțiilor pentru copii, pentru a oferi acestora condiții bune de viață. O parte dintre “copiii străzii” provin din instituții sau au stat o perioadă de timp într-o instituție. Pentru aceasta, în mod special, este nevoie de:

profesionalizarea personalului de îngrijire prin cursuri speciale privind nevoile copilului pe diferite grupe de vârstă;

includerea în schema de personal a unui număr de asistenți sociali și educatori în funcție de numărul de copii existenți în instituția respectivă (un asistent social la un număr de 25-30 de copii);

personalizarea serviciilor acordate și dezvoltarea unui mediu securizant, susținerea inițiativelor copilului și dezvoltarea identității de sine și a independenței. Este utilă existența unui jurnal personal pentru fiecare copil;

un control mai riguros al calității îngrijirilor copiilor în instituții din partea ministerelor de resort.

Majoritatea copiilor din instituții reclamă relele tratamente la care sunt supuși fie din partea copiilor mai mari, fie din partea personalului de îngrijire.

Odată realizată reintegrarea copilului în familie sau într-un centru rezidențial se trece, în funcție de vârsta copilului și de nivelul școlar la reintegrarea școlară pe baza căreia va putea să urmeze cursuri de calificare profesională. În cazul în care copilul a depășit vârsta optimă pentru învățământul obligatoriu va urma cursurile în regim special în baza existenței învățământului cu frecvență redusă, singura posibilitate ca aceștia să continue și să își finalizeze studiile.

Pentru ca un copil să nu se întoarcă în stradă, trebuie ajutat să-și formeze o nouă viziune asupra vieții, fără a-l forța să o accepte. Trebuie să învețe să se gândească nu numai la ziua de mâine, ci și la viitor. Trebuie asigurat că va avea mai mult decât hrană, îmbrăcăminte și un acoperiș deasupra capului și anume că va găsi înțelegere, că va fi acceptat, că va primi afecțiune.

O altă direcție de acțiune ar putea fi conceperea și aplicarea unor programe de suport punctual care au ca obiectiv suportul copiilor din stradă. Există experiențe foarte interesante din acest punct de vedere. De regulă, costurile acestor programe sunt foarte ridicate, iar rezultatele sunt ușor reversibile. Apar și efecte neașteptate cum ar fi perpetuarea rămânerii copiilor în stradă.

Îngrijirea comunitară de durată

– Formarea unor rețele de instituții publice care să accepte îngrijirea (protecție, asistență medicală, locuință, hrană, școlarizare, etc.) acestor copii în schimbul serviciilor oferite (de exemplu: copiii de trupă în armată, pe lângă căminele de bătrâni sau pe lângă spitale, etc.).

– Formarea unor școli de meserii (ucenicia) pentru adolescenții care trăiesc în stradă și care snt motivați să-și schimbe viața și modul de trai.

Îngrijire comunitară temporară

Scopul acestei alternative este de a asigura condiții decente de viață pe o perioadă limitată de timp, dar și de a responsabiliza copiii pentru a-și schimba stilul de viață.

5.4. Cum se implică organizațiile neguvernamentale?

În domeniul “copiilor străzii”, rolul acestor organizații este esențial. Ele au avut și au în multe state vest-europene o poziție fermă pentru luarea unor măsuri concrete referitoare la “copiii străzii”, informând guvernele asupra acestei probleme.

Din experiența perioadei de tranziție, rezultă că activitatea lor trebuie să fie mai puternic susținută de către structurile guvernamentale, deoarece cele mai multe dintre inițiativele lor sunt de proporții reduse și de scurtă durată. Există trei modalități prin care organizațiile neguvernamentale pot interveni în integrarea/reintegrarea socială a “copiilor străzii”:

Asistența socială stradală

Centre de zi pentru copii și tineri ai străzii

Centre rezidentiale pentru copii și tineri ai străzii.

Asistența socială stradală

Asistența socială stradală este o formă de asistență socială specializată acordată copiilor/tinerilor rezidenți în mediul stradal, constituindu-se ca mediator al raporturilor dintre beneficiari și agenții sociali (familia de origine, familia extinsă, școala, mediul profesional, etc.) în scopul integrării acestora în viața socială.

Obiectivele asistenței sociale stradale sunt:

Demontarea mecanismelor de dependență față de mediul stradal dezvoltate de copil;

Acordarea suportului emoțional copiilor aflați în stradă pe durata șederii în acest mediu;

Reintegrarea familială a cazurilor sau identificarea unor soluții alternative (familie extinsă, familie foster, instituționalizarea temporară până la adoptarea unei soluții viabile).

Tipuri de servicii:

Asigurarea nevoilor de urgență ale beneficiarilor (igienă, medicale, de adăpost, de urgență, nutriționale, etc.);

Asistența psihopedagocică

2.1. consiliere psihologică – suport emoțional;

2.2. norme de conduită;

Asistență socială

3.1. culegerea de informații și întocmirea dosarului individual;

3.2. clarificarea identității copilului/tânărului;

3.3. identificarea mediului de proveniență;

3.4. integrarea/reintegrarea familială;

3.5. integrarea/reintegrarea școlară;

3.6. demersuri juridice. (Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Protecția Copilului)

B. Centre de zi pentru copii și tineri ai străzii

Centrul de zi este unitatea de intervenție pentru recuperarea și reintegrarea socială a copiilor și tinerilor străzii cu funcționare pe timpul zilei.

Obiectivele centrului de zi sunt:

Pregătirea pentru reintegrare socială, reintegrare școlară/profesională, reintegrare în familie, plasament în familii substitut sau în instituții de ocrotire;

Acompanierea beneficiarilor care au urmat programul de asistență din Centrul de zi până la o integrare socială completă .

Capacitatea unui centru de zi este de maximum 25 de beneficiari care urmează în mod constant programul.

Tipuri de servicii:

Asistență medicală primară – se asigură de către personal specializat, dar nu neapărat în cadrul Centrului de zi;

Asistență psihopedagogică

2.1. consiliere psihologică (pentru copil/tânăr și familiile acestora);

2.2. educație moral-civică de bază;

2.3. exersarea de abilități manuale;

2.4. educația școlară;

2.5. educația profesională;

2.6. orientare școlară și profesională.

Asistență socială

3.1. culegerea de informații și întocmirea dosarului individual;

3.2. clarificarea identității copilului/tânărului;

3.3. identificarea mediului de proveniență;

3.4. integrarea/reintegrarea familială sau măsuri alternative

– prin decizia Comisiei pentru Protecția Drepturilor Copilului – considerând și recomandările Centrului de zi

3.5. integrarea/reintegrarea școlară;

3.6. demersuri juridice.

Servicii nutriționale – acordarea a minimum 2 mese pe zi, care să acopere necesarul de calorii prevăzut pentru dezvoltarea normală a copilului/tânărului.

Beneficiarii vor urma acest program minimum 6 luni. (Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Protecția Copilului).

C. Centre rezidențiale pentru copii și tineri

Centrul rezidențial este unitatea de intervenție socială unde copilul/tânărul primește adăpost, hrană, îmbrăcăminte, accesul la servicii de sănătate, asistență socială, asistență juridică, securitate, stabilitate, climat afectiv.

Există centre rezidențiale guvernamentale, neguvernamentale (ale ONG-urilor) și centre rezidențiale în parteneriat (guvernamental-neguvernamental). Capacitatea maximă a unui centru rezidențial neguvernamental este de 20 de beneficiari care urmează în mod constant programul.

Un centru rezidențial poate oferi servicii beneficiarilor săi pe grupe de vârstă astfel: copiii cu vârste între 3-15 ani și adolescenți/tineri cu vârste cuprinse între 15-21 ani.

Criteriile de admisie pentru beneficiari:

Beneficiarii sunt admiși în Centrul rezidențial prin:

decizia Comisiei pentru Protecția Drepturilor Copilului

apelul familiei

decizia Direcției de Protecție a Drepurilor Copilului

apelul Poliției

apelul persoanelor particulare

decizia copilului.

În toate situațiile se ia în considerare acordul de principiu al copilului.

Obiective:

Pregătirea pentru reintegrare socială, reintegrare școlară/profesională, reintegrare familială sau dobândirea autonomiei pentru a trăi independent în cazul tinerilor de peste 18 ani;

“Acompanierea” beneficiarilor care au urmat programul de asistență din Centrul rezidențial până la o integrare socială completă.

Tipuri de servicii:

Asistență medicală primară:

1.1. servicii de igienă și de prim ajutor – asigurate da către personalul de specialitate angajat al Centrului;

1.2. servicii medicale de specialitate – asigurate de către personalul specializat al Policlinicii, Spitalul unde este arondat Centrul rezidențial;

Asistență psihopedagogică

2.1. consiliere psihologică;

2.2 educație moral-civică de bază;

2.3. exersarea de abilități manuale;

2.4. orientare și educație școlară;

2.5. orientare și educație profesională;

2.6. “acompanierea” în relația cu familia, comunitatea

Asistență socială

3.1. culegerea de informații și întocmirea dosarului individual;

3.2. clasificarea identității copilului/tânărului;

3.3. identificarea mediului de proveniență;

3.4. integrarea/reintegrarea familială;

3.5. integrarea/reintegrarea școlară;

3.6. integrarea/reintegrarea profesională;

3.7. demersuri juridice.

Servicii nutriționale – minimum 3 mese pe zi într-un regim coleric care să permită dezvoltarea normală a copilului/tânărului.

Rezidență pentru o perioadă de minimum 6 luni, în spații amenajate corespunzător asigurării confortului și intimității copilului/tânărului (maximum 4 copii/dormitor).

Beneficiarii vor urma acest program în funcție de situația lor specifică dar nu mai puțin de 6 luni. Durata șederii în Centru este determinată de atingerea obiectivelor pentru fiecare caz în parte luând în considerare:

momentul absolvirii școlii;

momentul obținerii unei meserii;

momentul obținerii unei locuințe. (Federația Organizațiilor Neguvernamentale pentru Protecția Copilului).

Așadar, gama serviciilor furnizate de organizațiile neguvernamentale este destul de largă. Aceasta merge de la prevenirea fenomenului până la integrarea copiilor în familii sau alte instituții.

Asistența stradală permite identificarea copiilor și a familiilor lor, iar prin consilierea psihologică a acestora, reintegrarea familială și școlară. Pentru copiii fără familie sunt identificate soluții alternative.

Centrele de zi reprezintă o alternativă la indiferența și neputința statului, ele putând asigura legal un minimum din drepturile de care ar trebui să beneficieze minorii marginalizați.

Centrele rezidentiale ale orgnizațiilor neguvernamentale dispun de condiții foarte bune, spațiu suficient, personal calificat. Cu toate acestea, centrele rezidențiale reprezintă ultima soluție la care se recurge atunci când reintegrarea familială nu este posibilă deloc sau presupune un timp îndelungat.

5. 5.Cum se implică instituțiile statului?

Instituțiile guvernamentale cu responsabilități în problematica “copiilor străzii” și a serviciilor oferite acestora sunt:

Direcțiile Generale pentru Protecția Copilului;

Comisiile pentru Protecția Copilului;

Centrele de primire minori și centrele de resocializare.

Aceste instituții colaborează pentru rezolvarea anumitor probleme cu Inspectoratele de Poliție, Inspectoratele Școlare și Direcțiile Sanitare.

Colaborarea cu Inspectoratele de Poliție permite identificarea copiilor străzii și/sau a celor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, Poliția desfășoară activități care vizează prevenția, încercându-se într-o anumită măsură evitarea unor situații în care “copiii străzii” ar putea deveni autori sau victime ale unor infracțiuni sau informând copiii asupra drepturilor legale pe care le au. Însă, de multe ori, organele de Poliție ignoră problemele “copiilor străzii”, ajungând chiar să tolereze și să nu mai considere drept infracțiuni: cerșitul, vagabondajul și micile furturi de alimenete.

Prin colaborarea cu Inspectoratele Școlare se încearcă în principal, reintegrarea școlară a “copiilor străzii”, inclusiv a celor care au depășit limita de vârstă pentru încadrarea în învățământul normal. Însă, acest tip de școală este doar o soluție de compromis datorată unor constrângeri financiare și de resurse umane calificate.

Colaborarea cu Direcțiile Sanitare vizează posibilitatea asistării medicale a “copiilor străzii” în policlinici, spitale, cabinete medicale. Însă, de cele mai multe ori, “copiii străzii” nu sunt primiți decât dacă vin însoțiți de cineva.

Conform Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 26/1997 cu privre la copilul aflat în dificultate, responsabilitatea pentru protecția și asistența acestuia revine colectivităților locale. Acestea au obligația de a asigura servicii care să conducă la bunăstarea copilului.

Articolul 20 din Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului devine art. 3 aliniat 2 (conform modificării din Legea 108/1998 privind ratificarea Ordonanței de Urgență 26/1997) cu o singură deosebire, răspunderea pentru protecția copilului lipsit de mediul său familial revenind colectivității locale și nu generic statului, cum apare în Convenție.

Activitatea Centrelor de primire minori este coordonată de către Direcțiile Generale pentru Protecția Copilului, Județene sau din cadrul sectoarelor Municipiului București. Serviciile Publice specializate pentru Protecția Copilului (Direcțiile Generale pentru Protecția Copilului), alături de Comisiile pentru Protecția Copilului, funcționează în subordinea consiliului județean, respectiv al consiliului local al sectorului municipiului București.

Deși Comisia pentru Protecția Copilului este cea care hotărăște luarea măsurilor de protecție cu privire la copilul în dificultate, în art. 15, alin. 1 al O.U. 26/1997 este prevăzut faptul că Serviciul Public Specializat pentru Protecția Copilului decide plasamentul copilului în regim de urgență, Comisia fiind doar sesizată de către Serviciul Public. În urma sesizării, Comisia pentru Protecția Copilului hotărăște încredințarea copilului sau menținerea măsurii plasamentului în regim de urgență, până la identificarea părinților. Plasamentul în regim de urgență este instituit ca urmare a unei Dispoziții a Directorului General al Direcției pentru Protecția Copilului. Cât timp copilul se află în plasament în regim de urgență, responsabilitatea revine Serviciului “Plasamente în regim de urgență” care funcționează în cadrul DPC.

Condiții de aplicare a plasamentului în regim de urgență

1. părinții sau unul dintre aceștia pun în pericol securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului prin exercitarea în mod abuziv a drepturilor părintești sau prin neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești;

2. copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este abandonat de către părinți.

Pe durata măsurii se suspendă exercițiul drepturilor pe care le au părinții față de copii.

Plasamentul în regim de urgență este instituit pentru 15 zile, după care măsura de protecție trebuie schimbată.

Organele de poliție sunt obligate să acorde sprijinul necesar aplicărei acestei măsuri.

Aplicarea măsurii se asigură în centrele de plasament (centrul de primire minori) care funcționează în cadrul DPC sau ONG sau la o persoană/familie atestate în acest scop.

În general, atât DPC-urile, cât și Centrele de primire minori care se află în subordinea acestora, întâmpină dificultăți în activitatea lor, cele mai importante fiind:

– personal insuficient;

– fonduri financiare limitate;

– spații care adăpostesc Centrele restrânse;

– insuficiența locurilor de cazare în Centre, capacitatea rezidențială fiind în permanență depășită de numărul copiilor instituționalizați;

– lipsa unei colaborări reale, nu “de formă” între structurile guvernamentale și cele neguvernamentale care desfășoară activități în domeniu;

– lipsa sau ineficiența unor programe de asistare/consiliere adresate familiilor ai căror copii sunt expuși riscului de abuz/neglijare, cu consecințe de timpul evaziunii familiale;

– fonduri insuficiente pentru dezvoltarea unei rețele de asistenți maternali profesioniști la care copiii să meargă în plasament/în încredințare;

– lipsa de mediatizare pentru dezvoltarea rețelei de asistenți maternali profesioniști și de încercare de a sensibiliza opinia publică în legătură cu problemele “copiilor străzii”, astfel încât societatea să depășească prejudecățile legate de aceștia etc.

5.6. Programul de interes național în domeniul protecției copilului “Integrarea socială a copiilor care trăiesc în stradă” aprobat prin Hotărârea nr. 611/27.06.2001

Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție cofinanțează acest program, împreună cu consiliile județene și cu consiliile locale ale sectoarelor municipiului București.

Cofinanțarea se realizează în urma evaluării de către Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție a proiectelor înaintate în acest sens de consiliile județene, respectiv de consiliile locale ale sectoarelor municipiului București, pe baza convențiilor încheiate cu acestea.

Monitorizarea și controlul derulării programului se asigură de către Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție.

1. Obiectiv general: stabilirea unei măsuri adecvate de intervenție pentru protecția copiilor care trăiesc în stradă, în scopul integrării sociale a acestora.

2. Activități:

a) elaborarea și aplicarea unei metodologii de intervenție pentru identificarea, evaluarea, protejarea și recuperarea copiilor care trăiesc în stradă;

b) formarea inițială și continuă a specialiștilor ce lucrează cu copiii care trăiesc în stradă;

c) crearea și dezvoltarea de centre de primire în regim de urgență și evaluare a copiilor care trăiesc în stradă;

d) crearea și dezvoltarea de centre de zi și centre de plasament destinate protejării, educării și reintegrării copiilor care trăiesc în stradă;

e) prevenirea exploatării copiilor prin muncă în stradă, a abuzului și neglijării copiilor care trăiesc în stradă;

f) identificarea și pregătirea familiilor biologice și substitutive (rude până la gradul al patrulea, asistenți maternali profesioniști, alte familii sau persoane) pentru a proteja copiii care trăiesc în stradă.

3. Indicatori:

a) creșterea numărului de centre de primire în regim de urgență, centre de zi și centre de plasament destinate protejării copiilor care trăiesc în stradă;

b) creșterea numărului de specialiști care acordă asistență socială stradală și în cadrul serviciilor dezvoltate pentru copiii care trăiesc în stradă;

c) scăderea numărului de copii care trăiesc în stradă prin protejarea lor în centre de primire în regim de urgență, centre de zi și centre de plasament;

d) scăderea numărului de copii care trăiesc în stradă prin integrarea lor în familiile biologice sau substitutive (rude până la gradul al patrulea, asistenți maternali profesioniști, alte familii sau persoane);

e) creșterea accesibilității la serviciile destinate lor a copiilor exploatați, abuzați sau neglijați.

Ca urmare a acestui program, au început să fie construite centre de zi și centre de primire în regim de urgență, dar cele mai multe dintre ele sunt în prezent nefinalizate. De asemenea, în centrele deja existente, resursele financiare și umane continuă să fie insuficiente.

5.7.Strategia guvernamentală în domeniul protecției copilului aflat în dificultate 2001-2004 (ANPCA)

Această strategie are printre grupurile țintă și “copiii străzii”. Planul operativ al strategiei mentionează direcțiile de acțiune, responsabilitățile, termenele și rezultatele scontate.

Principalele direcții de acțiune ale strategiei sunt:

prevenirea și reducerea abandonului copiilor de către proprii părinți, prin sprijinirea familiilor aflate în situații dificile;

restructurarea/închiderea instituțiilor de tip rezidențial existente, inclusiv a serviciilor pentru copiii cu deficiențe sau handicap;

înbunătățirea, completarea și armonizarea cadrului legislativ necesar organizării și funcționării sistemului de protecție a copilului;

promovarea adopției ca măsură specială de protecție a copilului, cu un accent deosebit pe încurajarea adopției nationale;

continuarea procesului de descentralizare a sistemului, de la nivelul județelor spre cel al localităților.

Rezultatele scontate în aplicarea acestei strategii:

scăderea ratei abandonului copiilor de către proprii părinți;

scăderea numărului de copii instituționalizați;

scăderea numărului de instituții rezidențiale și închiderea celor care, din diferite motive, nu pot fi restructurate pentru a asigura un mediu de tip familial;

ameliorarea calității îngrijirii copiilor în sistem rezidențial, ca urmare a aplicării standardelor de calitate;

asigurarea unei balanțe echilibrate între fondurile cheltuite și calitatea serviciilor oferite

Capitolul al VI-lea

Eforturile structurilor guvernamentale și neguvernamentale din sectorul 4, București, privind integrarea socială a “copiilor străzii”

Referindu-ne la instituțiile cu responsabilități în problematica copiilor străzii și a serviciilor sociale oferite acestora, am avut în vedere atât structuri guvernamantale cât și neguvernamentale din sectorul 4, precum și eficiența intervenției lor.

6.1. Evaluarea activității Serviciului “Plasamente în regim de urgență” din cadrul DGPC, sectorul 4, București

Direcția Generală pentru Protecția Copilului, sector 4

Instituția guvernamentală, cea mai importantă în cadrul sectorului, care desfășoară activități în domeniul protecției “copiilor străzii” este Direcția Generală pentru Protecția Copilului, sector 4, respectiv Serviciul “Plasamente în regim de urgență”, care funcționează în cadrul acesteia.

Comisia pentru Protectia Copilului sector 4 intervine mai târziu, atunci când este sesizată de către DPC, în urma acestei sesizări, hotărând fie schimbarea măsurii de protecție a copilului, fie menținerea plasamentului în regim de urgență. De centrele de primire minori beneficiază, mai ales, copii maltratați în familie, unii sunt aduși chiar de părinții lor, care nu-i mai pot întreține din punct de vedere material. Beneficiază, de asemenea, și copiii din stradă, dar durata șederi lor în centre este de maximum 15 zile, până la instituirea altei măsuri de protecție.

Structura de organizare a D.G.P.C. sector 4

DGPC sector 4 este un serviciu public specializat pentru protecția copilului. A fost înființat în baza OU. 26/1997 prin Hotărârea Consiliului Local al sectorului 4 și se află în subordinea acestuia, sub conducerea directă a Secretarului Primăriei sectorului 4. Acest Serviciu este finanțat integral de la bugetul local.

Printre atribuțiile DGPC sector 4 sunt incluse și:

1. elaborează proiecte și strategii anuale, pe termen lung sau mediu și se ocupă de implementarea acestor strategii referitoare la dezvoltarea sistemelor de protecție a copilului aflat în dificultate;

2. colaborează cu serviciile publice descentralizate ale ministerelor sau cu organele de specialitate ale administrației publice centrale din sectorul 4;

3. identifică situațiile deosebite care apar în activitatea de protecție a copilului aflat în dificultate și contribuie la stabilirea unor măsuri ce se impun pentru îmbunătățirea acestei activități;

4. identifică copiii aflați în dificultate din sector;

5. întocmește rapoarte de anchetă psihosocială pentru copiii aflați în dificultate și propune Comisiei pentru Protecția Copilului, sector 4 stabilirea unor măsuri de protecție;

6. asigură aplicarea Hotărârilor Comisiei;

7. depune diligențele necesare pentru clarificarea situației juridice a copiilor;

8. identifică, evaluează și pregătește persoane ce pot deveni asistenți maternali profesioniști, etc.

Structura:

Prin HGR nr. 117/1999 au fost reglementate principalele structuri organizatorice la nivelul autorităților administrației publice locale, respectiv consiliul județean.

DGPC sector 4 are în structura sa mai multe servicii, printre care și Serviciul “Plasamente în regim de urgență”, acestea colaborând între ele pentru buna desfășurare a activității privind protecția copilului aflat în dificultate. Toate aceste servicii sunt subordonate Directorului General al DGPC sector 4.

Pentru a surprinde modul în care se implică DGPC sector 4 în problematica “copiilor străzii” am evaluat activitatea Serviciului “Plasamente în regim de urgență”, serviciu care se ocupă în mod direct de acești copii.

Obiectivele evaluării:

Prin evaluarea activității Serviciului încercăm să răspundem la întrebări de tipul:

1. Care sunt obiectivele Serviciului cu privire la “copiii străzii”?

2. Ce soluții oferă pentru reintegrarea socială a “copiilor străzii”?

3. Ce servicii sociale oferă pentru “copiii străzii”?

4. Ce presupuneri concrete pentru îmbunătățire au în acest moment?

5. Ce greutăți întâmpină?

Unitatea de analiză. Am considerat sectorul unitatea administrativ-teritorială, o entitate socio-umană ai cărei membri sunt legați prin teritoriu și relații sociale. Cetățenii sectorului ocupă un spațiu geografic bine delimitat, relaționează și se identifică cu un grup de instituții locale, dispun de un capital comunitar comun.

Direcții de analiză. Metodologie

Evaluarea serviciilor sociale destinate “copiilor străzii” a fost realizată prin analiza Serviciului “Plasamente în regim de urgență”, în funcție de obiectivele amintite.

Metoda de culegere a datelor a fost analiza documentelor Serviciului, completată cu aplicarea unor interviuri semistructurate.

Documentele studiate (proiecte ale serviciului, structura și atibuțiile serviciului) mi-au permis rezolvarea unor aspecte importante considerate utile pentru demersul meu evaluativ: misiunea instituției, obiectivele urmărite, activitățile desfășurate pentru atingera obiectivelor, colaborările și parteneriatele inițiate.

Analiza documentelor instituției a fost însoțită de intervievare, pentru a obține informații necuprinse în documente și pentru a înregistra poziția reprezentantului instituției, vis-à-vis de fenomenul studiat.

O altă direcție de acțiune a constat în prezentarea percepțiilor și opiniilor “copiilor străzii” cu privire la situația lor.

În cercetarea credințelor și atitudinilor cea mai bună soluție este considerată a fi interviul. Acesta este “o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri, a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socio-umane” (Chelcea, S.; Mărginean, I.; Cauc, I. 1998 : 270).

Principiul fundamental al interviului constă în posibilitatea creată celui intervievat de a exprima prin răspunsurile sale gândurile sale cu cuvintele sale. Interviurile aplicate au fost centrate (ghidate sau focalizate) asupra populației-țintă: “copiii străzii”.

Criteriile de selecție a persoanelor intervievate (copiii străzii) au urmărit asigurarea unei cât mai bune reprezentativități, fără a avea pretențiile unei exhaustivități în acest sens.

Interviul aplicat a fost unul semistructurat abordând obiectivele evaluării, însă fără o succesiune foarte riguroasă a întrebărilor cu posibilitatea includerii pe parcursul intervievării și a altor întrebări de natură a lămuri sau detalia ceea ce ne-am propus să aflăm.

În plus, pentru a facilita aplicarea interviurilor am realizat ghidul de interviu.

Pentru interviul cu șeful Serviciului “Plasamente în regim de urgență” am utilizat un ghid de interviu care a cuprins în principal:

cadrul legal în baza căruia își desfășoară activitatea;

obiectivele instituției;

ce îmbunătățiri au fost aduse;

ce propuneri concrete pentru îmbunătățiri au în acest moment;

cum identifică beneficiarii

ce soluții văd pentru diminuarea numărului copiilor străzii;

ce soluții văd pentru reintegrarea socială a copiilor străzii ;

date despre personal;

rezultatele obținute în funcție de obiective;

cu cine colaborează;

ce greutăți întâmpină în activitatea pe care o desfășoară.

Pentru beneficiari (copiii străzii) am utilizat un ghid de interviu care a cuprins în principal:

relația cu instituția de ale cărei servicii beneficiază;

care sunt tipurile de servicii de care beneficiază;

cum consideră activitatea instituției;

cum văd integrarea lor în societate.

Analiza datelor

Prezentarea serviciului

Servicul “Plasamante în regim de urgență” a fost înființat în septembrie 2000 în baza unei Ordonanțe a Guvernului României.

Este unul dintre serviciile Direcției pentru Protecția Copilului, sector 4. Inițial organigrama cuprindea un asistent social, apoi aceasta s-a extins la 2 asistenți sociali, iar în prezent cuprinde 5 asistenți sociali. În 2003 se preconizează angajarea a încă 2 asistenți sociali.

Obiectivele instituției:

Obiectiv general: scăderea numărului copiilor străzii din sectorul 4.

Obiective imediate:

– consilierea copiilor străzii

– reintegrare socială

– adunarea lor de pe stradă și instituirea plasamentului în regim de urgență

– prevenirea creșterii numărului de copii ai străzii

identificarea și întocmirea unei evidențe a copiilor străzii din sectorul 4.

Alte obiective ale serviciului sunt: “Prezentarea asistentului social în comunitate, astfel încât membrii comunității să conștientizeze rolul asistentului social în comunitate, sensibilizarea comunității aspura problematicii copiilor străzii și alte obiective care derivă de fapt din obiectivul general – strângerea copiilor din stradă” (Șeful Serviciului “Plasamente în regim de urgență”).

Serviciile oferite sunt:

consilierea stradală

centru rezidențial – adăpost pentru copiii străzii cu o capacitate de 20 de locuri

ajutor material în funcție de posibilități

consiliere familiilor/membrului familiei care își abuzează/maltratează copilul/copiii.

“Consilierea se face pe stradă de către asistenții sociali, și constă în a-i determina să accepte centrele de plasament. Este singura soluție viabilă pe care le-o putem oferi. Am fi vrut să le putem oferi mai mult…” (Șeful Serviciului).

Serviciul “Plasamente în regim de urgență” colaborează cu secțiile de poliție din sectorul 4 doar în vederea identificării copiilor care locuiesc în stradă.

Beneficiarii sunt copiii care locuiesc în stradă și de asemenea, Serviciul “Plasamente în regim de urgență” se ocupă și de copiii abuzați sau maltratați în familie, după caz, consiliind familia/ membru familiei care abuzează sau maltratează copilul sau instituind plasamentul în regim de urgență. În acest fel, este prevenită creșterea numărului de copii ai străzii. Identificarea copiilor străzii se face direct prin discuții cu copiii străzii care stau în mod constant pe raza sectorului 4 sau prin sesizări ale cetățenilor.

În ceea ce privește reintegrarea familială a copiilor, “este foarte greu, întrucât cei mai mulți sunt din alte județe”. Deși, colaborează cu celelalte DPC-uri, “în 30 de zile până când ne vine acordul de la celelalte județe, copilul poate fi ridicat din stradă de 3 ori și își poate schimba locul de tot atâtea ori. Practic le pierdem urma” (Șeful Serviciului).

Șeful Serviciului prezintă câteva soluții privind reintegrarea familială:

“Procesul este mult mai complex, ar trebui început cu măsurile macroeconomice, astfel încât familia să poată asigura copilului un trai decent și să nu mai fie nevoit să plece, înăsprirea pedepselor pentru abuzul copilului în familie și chiar obligarea părinților să presteze muncă în folosul comunității. Noi facem consiliere pentru integrarea și reintegrarea în comunitate…”.

Puncte de vedere ale “copiilor străzii” cu privire la situația lor:

A.B.: “N-avem pe nimeni să ne dea o șansă. Ni s-a promis dar… De vină e guvernul, cine conduce țara, ăia mari”.

T.S.: “Sunt mulți dintre noi care ar vrea să se adapteze dar dacă pe toți ne bagă în aceeași oală?”

G.A,: “Nu mi-e rușine să cerșesc. Ce să fac, să stau pe stradă și să mor de foame?”

Relațiile dintre copii și asistenții sociali ai Serviciului sunt de prietenie, “ajungând să fie considerați ca făcând parte din grupul lor.” (Șeful Serviciului).

Îmbunătățiri propuse:

construirea unui centru de noapte, apartamente sociale, case de tip familial

constituirea unor echipe mixte: asistenți sociali/polițiști din cadrul secțiilor de poliție din sectorul 4

angajarea unui psiholog care să consilieze copiii străzii, până în acest moment consilierea fiind făcută de asistenții sociali

o mai bună colaborare cu celelalte instituții guvernamentale și cu ONG-urile care desfășoară activități în domeniu.

Rezultate ale activității Serviciului :

– Nu există un spațiu special amenajat pentru a se realiza consilierea copiilor. Consilierea se face de către asistenții sociali, în cadrul organigramei serviciului nefiind prevăzut un post de psiholog. Ineficiența serviciului atunci când avem în vedere consilierea copiilor străzii poate fi pusă în evidență și prin numărul mare de copii care fug din centrele rezidențiale.

– Dacă în 2000, anul înființării Serviciului, pe raza sectorului 4 fuseseră identificați 50 de copii ai străzii (cei care locuiesc în stradă în mod constant), în prezent numărul acestora a scăzut la jumătate. Acest lucru s-a realizat prin: instituționalizarea lor, reintegrarea lor în familie prin consilierea familiilor cu domiciulul în sectorul 4 de către asistenții sociali. Pentru copiii cu domiciliul în celelalte sectoare ale Bucureștiului sau în județe, colaborarea cu Poliția și cu Serviciile Județene de același tip au permis identificarea familiilor din care fac parte și consilierea acestora, dar au fost foarte puțini copii reintegrați datorită birocrației.

Din acest punct de vedere s-a constatat că numărul copiilor străzii scade iarna, aceștia întorcându-se în familie, iar vara crește, copiii întorcându-se în București. De asemenea, a crescut numărul copiilor străzii care muncesc, cerșesc sau fură in timpul zilei, pentru ca noaptea să se întoarcă în familie.

– Colaborarea cu ONG-urile lasă de dorit, existând o lipsă de interes din ambele părți. În ultimul timp, serviciul a oferit și ajutor material copiilor străzii, dar acesta doar ocazional, numai în măsura în care se găsesc donatori (alimente, îmbrăcăminte).

– Numărul plasamentelor în regim de urgență este limitat, capacitatea centrului rezidențial fiind insuficientă.

– Există o evidență a copiilor străzii care sunt întâlniți în mod constant pe străzile sectorului 4.

Deși identificați, copiilor străzii care locuiesc o perioadă scurtă în sectorul 4 li se “pierde” urma.

O evaluare sintetică a activității serviciului “Plasamente in regim de urgență” poate fi realizată prin intermediul unei analize de tip SWOT:

MEDIUL INTERN

MEDIUL EXTERN

6.2. Structurile neguvernamentale

Organizațiile neguvernamentale cu activități în domeniul copiilor străzii autorizate să funcționeze pe raza sectorului 4 sunt:

1. Fundația “Parada”

Sediul: B-dul Nicolae Titulescu nr. 155, bl. 21, sc. A, et. 2, ap. 9, sect. 1, București.

Programe desfășurate:

asistență socială stradală

centru de zi

apartamente sociale

Servicii oferite pentru copii străzii:

ajutor material;

întocmirea actelor de identitate;

asistență medicală de urgență;

asistență juridică;

sprijin în obținerea unui loc de muncă;

spectacole și sensibilizare;

adăpost;

sprijin pentru continuarea studiilor.

2. Asociația “Diaconia”

Sediul: Aleea Dealul Mitropoliei nr 25, sector 4, București.

Servicii oferite pentru copiii străzii:

promovarea și susținerea integrării socio-economice, cultural-educaționale și spirituale normale a oricărei categorii sociale defavorizate

3. Organizația “Salvați Copiii”

Sediul: Intrarea Ștefan Furtună nr 3, sector 1, București.

Programe desfășurate:

Asistență socială stradală

Centrul de Informare și Coordonare privind Protecția Copiilor fără Adăpost.

Centrul de consiliere pentru copil și familie

Centrul social “Gavroche”

Scopuri urmărite:

reducerea numărului de copii din stradă prin reinserția lor socială și prevenirea ori limitarea comportamentelor derivate

informarea, coordonarea, stimularea comunicării și cooperării între instituțiile de stat și cele neguvernamentale carese ocupă de acest fenomen.

recuperarea psiho-medicală și socială a copiilor care au suferit o formă de abuz sau neglijare

reducerea numărului de cazuri de abuz la copii și prevenirea transmiterii inergenerații a comportamentului

4. Organizația “Totul pentru copii”

Sediul: Splaiul Unirii nr 10, bl B5, sc 4, ap 77, sector 4, București.

Programe desfășurate:

protecția copilului prin adopție

dezvoltarea unei rețele de asistenți maternali

sprijin focalizat pe copiii străzii

Servicii oferite pentru copiii străzii:

asistență medicală

ajutor material

întocmirea actelor de identitate

5. Organizația Umanitară Concordia

Sediul: Piața Concordiei nr 6, sector 4, București.

Programe desfășurate:

asistență socială stradală

centrul de urgență “Sf. Andrei”

Centrul de plasament “Sf. Paul”

Centrul maternal “Concordia”

Servicii oferite pentru copiii străzii:

igienizare

asistență medicală

protecție și adăpost

facilitarea obținerii actelor

medierea relațiilor cu autoritățile

reintegrarea socială și familială

reintegrare școlară

6. Organizația “Ajutor și Grijă pentru Tineri”

Sediul: str. Gârniței, nr 2, bl 52, sc 1, et 1, ap 11, sector 4, București.

Programe desfășurate:

ocrotirea copiilor aflați în dificultate

apartamente sociale

dezvoltarea rețelei de asistenți maternali

Servicii oferite copiilor străzii:

adăpost

medierea relației cu familia

facilitarea obținerii actelor de identitate

7. Asociația “Sf. Stelian”

Sediul: B-dul Regia Maria nr 1, bl P5B, sc 1, et 5, ap 14, sector 4, București.

Programe desfășurate:

Centrul de zi “Sf. Stelian”

Cantina socială “Sf. Stelian”

Centrul medico-social “Sf. Stelian”

Servicii oferite copiilor străzii:

oferirea de hrană

servicii medicale

educație pentru sănătate

reintegrare familială

8. Asociația “Sprijinirea Integrării Sociale”

Sediul: B-dul Tineretului nr 51, bl 64, sc A, ap 6, sector 4, București

Programe desfășurate:

asistență socială stradală

Centrul rezidențial – Loc temporar de viață

Apartamnet social

Apartament social pentr elevi

Servicii oferite copiilor străzii:

sprijin cultural vizând integrarea în societate

adăpost pentru tinerii aflați într-un stadiu avansat de integrare și pentru elevi care au trecut prin programele centrului rezidențial

consiliere

sprijin în găsirea unui adăpost

ajutor pentru obținerea actelor de identitate

9. Asociația “Centrul Step by Step pentru educație și dezvoltare profesională”

Sediul: Șos Berceni nr 17, bl 17, sc 1, et 5, ap 20, sector 4, București.

Programe desfășurate:

apartamente sociale

Servicii oferite copiilor străzii:

găzduire și socializare

supliment de hrană, îmbrăcăminte, educație, consiliere etc.

Evaluarea proiectului “Centrul de noapte și consiliere destinat copiilor străzii”, derulat în cadrul Fundației “TPC”

Proiectul “Centrul de noapte și consiliere destinat copiilor străzii” a derivat din proiectul de interes național “Integrarea socială a copiilor străzii”, propus de către Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, organizațiilor neguvernamentale din București. Fondurile sunt destinate doar ONG-urilor și nu serviciilor publice specializate pentru protecția copilului.

Pe baza unei scrisori de intenție și a unei documentații în care erau precizate obiectivele și activitățile propuse de către ONG-ul respectiv în cadrul acestui program, “TPC” a fost singura fundație din București selectată în cadrul licitației de oferte organizată de ANPCA. Așadar, programul se derulează cu bani de la bugetul de stat numai în cadrul fundației “TPC”.

Programul se desfășoară pe o perioadă de un an, la finalul acestuia urmând să fie evaluate rezultatele, iar în funcție de concluziile evaluării, ANPCA va decide dacă programul se va derula în continuare în cadrul aceleiași fundații sau va fi selectată o altă fundație.

În momentul de față au trecut trei luni de la punerea în practică a proiectului.

Metodologie

Precizări conceptuale

Servicii sociale și programe sociale

Cel mai adesea se face referire la programe în raport cu serviciile sociale.

Obiectivele programelor (rezolvarea unui set definit de probleme) se realizează de regulă prin furnizarea de servicii. Dar un program poate cuprinde mai multe tipuri de servicii (rezolvarea unei clase de probleme, în continuă schimbare), care pot fi prestate în afara programelor, de către instituții / organizații specializate. Durata este de cele mai multe ori determinată, în timp ce distribuția serviciilor este nedeterminată. Programele sunt implementate prin metode manageriale, în timp ce în cazul serviciilor predomină cele profesionale specifice domeniului respectiv (asistență socială, educație etc.). Programele se adresează unui grup-țintă sau colectivitate strict definite, în timp ce serviciile se adresează unor categorii de persoane, grupuri sau colectivități mai generale. Selectivitatea este directă, prin însăși natura programelor, în timp ce în cazul serviciilor aceasta are un potențial de universalitate.

Toate activitățile unui program sunt planificate și coordonate, iar în cazul serviciilor coordonarea poate lipsi. Pentru realizarea unui program sunt desemnate explicit un număr de instituții și/sau persoane. Serviciile sunt furnizate de instituțiile care se ocupă în mod obișnuit de acest lucru. Programele se pretează mai bine procesului de evaluare, având obiective și rezultate precise (prin raportarea rezultatelor la obiective). Efectele serviciilor sunt greu cuantificabile, datorită evoluției permanente a problemelor vizate.

Un program se bazează pe o politică, aceasta reprezentând un cadru larg al punerii principiilor în practică. Demarează cu un scop sau o direcție generală, descrie în termeni generali ce ar trebui făcut și oferă câteva linii directoare în privința scopului. Programul pune în practică aceste scopuri și linii directoare în termenii unor seturi de activități și priorități care guvernează alocarea resurselor. Politicile și programele sunt în mod esențial planuri sau declarații de intenție. Modul în care aceste planuri (politici și programe) sunt puse în practică în mod real, într-un anumit spațiu și timp este dat de PROIECTE.

“Un proiect este, în mod esențial, un sistem de management destinat creării schimbării, un mecanism de schimbare a ideilor în venituri”. (Nolan 2002: 182)

Fiecare proiect este un experiment social care furnizează cunoștințe noi, importante despre ceea ce merge și ceea ce nu merge într-un contex cultural dat. Pe măsură ce proiectul începe să dea rezultate trebuie făcute aprecieri atât în privința rezultatelor, cât și a felului în care au fost atinse. Evaluarea, alături de monitorizare, asigură informații atât în privința operării proiectului, cât și în aceea a rezultatelor. De-a lungul proiectului, evaluarea îmbunătățește luarea deciziilor ajutându-i pe cei care realizează proiectul să facă față surprizelor inevitabile în implementare (Nolan 2002 : 200). Deci, evaluarea nu răspunde la întrebarea “Ne-am urmărit planul?” ci mai degrabă la întrebarea “A fost planul nostru unul bun?”

Obiectul evaluării unui program social / proiect îl poate constitui relevanța, procesul, performanța sau impactul său, la fel ca și orice combinație a acestora. (Mățăuan 1999 : 311)

Întrucât proiectul se desfășoară de o perioadă scurtă de timp ( aproximativ trei luni), mi-am propus o evaluare a implementării proiectului. Este o evaluare formativă, putând ajuta la modificarea și îmbunătățirea programului.

În acest scop am încercat o evaluare a procesului, pentru că acest tip de evaluare are în vedere modul în care proiectul funcționează și livrează serviciile pentru care a fost inițiat. Această abordare este în concordanță cu teoriile și practicile moderne de asigurare a calității, bazate pe principiul că un proces de calitate va conduce la obținerea unor rezultate de calitate. (Mățăuan 1999 : 312)

Criteriile de evaluare au fost:

managementul proiectului;

structura și organizarea proiectului (concepția generală);

activitățile desfășurate;

procedurile formale și informale;

relațiile interne și externe ale proiectului;

coerența tuturor celor de mai sus și adecvarea lor la obiectivele programului;

reacțiile programului la schimbările din mediul extern.

În combinație cu evaluarea rezultatelor obținute până în acest moment, evaluarea procesului poate furniza sprijin pentru proiectarea evaluării eficacității proiectului.

Prezentarea proiectului:

Fundația „TPC” este singura fundație în cadrul căreia se derulează programul. Acesta se derulează în colaborare cu DPC sector 3, DPC sector 4 și ANPCA.

Scopul proiectului: reintegrarea și resocializarea copiilor străzii până la dispariția completă a fenomenului.

Obiectivele generale

O1: Micșorarea numărului de copii care locuiesc permanent sau temporar în stradă

O2: Creșterea numărului de copii ai străzii reintegrați în familie

O3: Dezvoltarea rețelei de asistenți maternali profesioniști specializați pentru copiii străzii.

O4: Menținerea legăturii cu copiii reintegrați în familie, plasați în asistență maternală sau în alte forme de protecție pentru asigurarea evaluării periodice a evoluției acestora și adaptarea în consecință a planurilor de acțiune.

Obiective specifice:

o1: Depistarea și preluarea copiilor din stradă.

o2: Centrul asigură protecție și îngrijire de urgență pe o perioadă limitată de timp.

o3:Evaluarea copiilor care beneficiază de serviciile centrului și întocmirea unei fișe personalizate cuprinzând inclusiv fotografia acestora și alte mijloace de identificare și informare privitoare la situația lor personală.

o4: consiliere-orientare și elaborare propunere de măsuri de protecție

Activități desfășurate

Organizarea și funcționarea Centrului: adăpostul pe timp de noapte poate primi un număr maxim de 8-10 copii/serie. Dispune de: 3 dormitoare, cameră de zi, un cabinet de consiliere, o bucătărie, 2 grupuri sanitare.

În legătură cu o1:

Deplasare în locurile frecventate de copii sau în cele semnalate de alte persoane și preluarea copiilor

Solicită colaborarea din partea Poliției atunci când este cazul

Popularizează existența Centrului

În legătură cu o2:

Se asigură protecția copilului pe timp de noapte

Se asigură asistență medicală elementară

Se asigură paza și securitatea copiilor pe timp de noapte

Se asigură hrană, îmbrăcăminte și medicamente

Se organizează activități educativ-distractive

În legătură cu o3:

Evaluarea socială

Evaluarea medicală

Evaluarea psihologică

Evaluarea juridică

Dezbaterea fiecărui caz și întocmirea unui raport de evaluare

În legătură cu o4:

Se întocmește un proiect personalizat de intervenție, de urgență

Identificarea și orientarea membrilor familiilor copiilor către Centrele de consiliere și sprijin a familiilor în dificultate care funcționează în fiecare sector al capitalei

Se întocmesc programe de activități de consiliere și psihoterapie a copilului

Se propun măsuri de protecție: reintegrare familială, plasament la asistenți maternali, protecție în centrul de plasament de tip familial, protecție în alte așezăminte destinate copiilor străzii ale ONG.

Prezentarea activităților a permis punerea în evidență a serviciilor oferite de către „TPC” copiilor străzii.

Personal implicat în derularea proiectului

Personal angajat permanent: managerul de proiect, coordonatorul programului, doi psihologi, 9 asistenți sociali, 4 supraveghetori de noapte, 2 îngrijitori, 3 șoferi, 2 medici, 2 asistente medicale, voluntari: 2 juriști.

Obiectivele evaluării

Ținând cont de faptul că derularea proiectului este într-o fază incipientă, prin această evaluare am încercat să răspundem la întrebări de tipul:

Este construcția valabilă?

Sunt resursele adecvate?

Este suficient de capabilă echipa proiectului?

Presupunerile făcute sunt estimate corect?

Pentru evaluare am luat în considerare:

scopul proiectului

definirea acestuia în termeni măsurabili;

este fondat sau nu

2. obiectivele proiectului

obiective generale;

obiective imediate;

definirea lor în raport cu scopul;

definirea lor în termeni măsurabili;

obiective propuse/obiective realizate.

3. activități derulate

definirea lor pornind de la obiective;

activități propuse/activități desfășurate

4. surprinderea serviciilor sociale oferite copiilor străzii

5. personalul implicat în derularea proiectului

6. rezultatele proiectului pâna in acest moment

7. puncte tari/puncte slabe

8. influența mediului extern.

Metoda de culegere a informației

Pentru realizarea evaluării am analizat proiectul pus la dispoziție de coordonatorul de proiect. Apoi, pentru a completa datele obținute prin analiza proiectului, am realizat interviuri semistructurate cu coordonatorul de proiect și cu beneficiarii (copii ai străzii).

In vederea realizării unui interviu cât mai eficient am utilizat ghidul de interviu.

In cazul interviului cu coordonatorul proiectului, ghidul de interviu a fost centrat pe :

informații generale despre proiect;

obiective;

parteneriate;

servicii sociale oferite;

modalități de identificare a beneficiarilor;

tipuri de beneficiari;

structura organizațională și resursele umane;

obstacole în derularea proiectelor;

propuneri.

Pentru beneficiari, ghidul de interviu a cuprins în principal:

modalitatea prin care au ajuns în acele instituții;

tipurile de servicii de care beneficiază;

modul în care percep serviciile de care beneficiază.

Analiza datelor

1.Concepția generală

Proiectul are o structură clară și bine închegată. Tema proiectului răspunde unei nevoi reale de integrare socială, educaționala și culturală a copiilor rezidenți în stradă .Proiectul a fost necesar “din cauza numărului mare de copii ai străzii existenți în București”. (coordonatorul proiectului)

Nu există o descriere suficient de clară a grupului țintă, sub aspectele ce țin de mărime și dispunere.

2. Obiectivele proiectului

Obiectivele sunt reale, dar nu sunt exprimate într-o formă măsurabilă.

“Noi ne-am propus în cadrul programului reintegrarea socială a copiilor străzii prin diverse metode : reintegrarea în familia naturală sau lărgită; instituționalizarea într-un centru de plasament pentru copii care nu au situația juridică clarificată, care nu au familie etc; plasamentul copiilor la asistenții maternali profesioniști” (coordonatorul proiectului).

În cele trei luni care s-au scurs de la demararea programului, a fost identificat un număr de 32 de copii, toți fiind preluați din stradă. Dintre acești 32 de copii, 3 au fost reintegrați în familie, 3 au fost integrați într-un centru de plasament, 4 se află în Centrul de noapte, iar restul s-au întors în stradă (22 de copii). Unul dintre copiii integrați în centrul de plasament a fugit.

Celor 32 de copii le-au fost întocmite fișe personalizate, deci acești copii au putut fi identificați.

“În asistența maternală merg copii care nu au familie și care, deci nu pot fi reintegrați și cei care chiar dacă au familie părinții dau declarație că nu îi pot îngriji, susține material, moral etc. Așadar, dacă nu pot merge acasă, soluția este să meargă la asistenții maternali”. (coordonatorul proiectului).

Dar, “întâmpinăm foarte multe greutăți cu formarea rețelei de asistenți maternali, pentru că foarte puțini vor să primească în casă un asemenea copil.” (coordonatorul proiectului).

Până în momentul de față nu a fost angajat nici un asistent maternal profesionist.

Obiectivul referitor la micșorarea numărului de copii rezidenți temporar sau permanent în stradă a fost atins în faza de început a proiectului, după părerea coordonatorului proiectului în proporție de 15%.

3. Managementul proiectului

Gestionarea generală a proiectului a fost bună. Există o concurență reală între obiectivele proiectului și activitățile propuse, întregul proiect fiind cuprins într-un calendar de activități, cu termene, resurse și responsabilități specifice. Documentele de gestionare a proiectului reflectă un control sistematic asupra derulării acestora. Există suficiente documente și instrumente de lucru în evidență, mergând de la dosare individuale ale beneficiarilor până la strategii de “acompaniere” și anchete sociale.

Personalul este suficient pentru acoperirea sarcinilor ce trebuie îndeplinite. În ceea ce privește părerea coordonatorului de proiect cu privire la personal, tot personalul este debutant, deci o să mai dureze ceva vreme până capătă experiență.

Copiii internați în Centru sunt mulțumiți de serviciile de care beneficiază aici.

“Este bine aici: avem un acoperiș deasupra capului și o mâncare asigurată…Avem haine curate… și e frumos aici”.

Deși sunt mulțumiți de ceea ce le oferă Centrul, foarte mulți fug întrucât nu se pot conforma regulilor Centrului.

“Stau 2-3 zile și fug…” (coordonatorul de proiect)

“Copilul care a stat cel mai mult, a stat o lună…” (coordonator de proiect)

Factorii interni care acționează asupra implementării proiectului sunt :

Instabilitatea psihică și tulburările de comportament ale copiilor din grupul țintă.

Imposibilitatea eradicării fenomenului într-un timp foarte scurt.

Inadaptabilitatea la viața în colectivități organizate și la programul impus.

Dificultăți în realizarea unei echipe de lucru în care fiecare membru este competent în domeniul său de activitate și motivat să obțină rezultate optime în munca cu copiii.

Factorii externi care acționează asupra implementării proiectului sunt:

1) Dificultăți în formarea rețelei de asistenți maternali profesioniști, având în vedere reticența comunității față de această categorie de copii.

2)Definirea insuficientă a lucrătorului social stradal.

3)Insuficienta pregătire și deschidere față de acest fenomen a comunității.

Rezumând toate aceste aspecte, o evaluare sintetică a proiectului “Centrul de noapte și consiliere destinat copiilor străzii” s-ar putea obține prin intermediul unei analize de tip SWOT:

MEDIUL INTERN

MEDIUL EXTERN

Concluzii

Societatea românească a fost marcată de apariția bruscă a fenomenului „copiii străzii” în 1990 și, apoi, de o creștere a numărului de „copii ai străzii”. Dar problematica copiilor străzii a fost și rămâne, după 1990, în actualitate, pe de o parte, datorită specificului acestui fenomen social ia, pe de altă parte, datorită modalităților diferite de a diagnostica și de a iniția măsuri concrete de diminuare a lui. Când ne referim la specific avem în vedere „ineditul” situației, dinamica fenomenului și condițiile concrete în care el se dezvoltă.

Prin evaluările realizate în ultimul capitol al lucrării, am încercat să evidențiez responsabilitățile societății în fața fenomenului “copiii străzii” și, mai ales modul în care se implică statul și societatea civilă în reinserția socială a acestor copii marginalizați de societate.

Concluziile evaluărilor au fost:

– pentru instituțiile guvernamentale:

1. Modalitatea de a percepe fenomenul – se consideră că este necesară o bună cunoaștere a acestuia care poate ajuta la schițarea de startegii de intervenție.

Comunicarea cu diferite instituții cu preocupări în același domeniu – cu mici excepții, comunicarea cu instituțiile guvernamentale este slabă. Nu s-au dezvoltat sisteme eficiente de comunicare care să permită conturarea unei viziuni de ansamblu asupra fenomenului și dezvoltarea de acțiuni de intervenție.

Dezvoltarea unor parteneriate între instituția guvernamentală și ONG-uri – datorită cominicării slabe între aceste instituții au fost create puține parteneriate eficiente și durabile.

Disponibilitatea de a interveni în prevenirea și diminuarea fenomenului – în general există disponibilitatea de a interveni în problematica copiilor străzii. Dar, dincolo de aceasta, nu se prea știe ce și cum trebuie făcut.

Viziune managerială a instituților – principala instituție abilitată să lucreze în acest domeniu, Direcția pentru Protecția Copilului nu are decât în puține cazuri o imagine clară asupra fenomenului și implicit o politică coerentă de prevenire și diminuare.

Resurse umane disponibile și capacitatea de a atrage fonduri pentru implementarea de programe – se consideră că nu există sufisiente resurse umane pentru intervenție dar este vorba mai degrabă despre o defectuoasă utilizare a acestora sau chiar de subutilizare. Capacitatea de a atrage fonduri înafara celor guvernamentale este relativ scăzută. În acest caz slaba preocupare își spune cuvântul.

7. Crearea de servicii focalizate pe domeniu – serviciile pe problematica copiilor străzii sunt relativ puține. O parte dintre ele eu caracter de prevenție iar altele de intervenție.

– pentru organizațiile neguvernamentale:

1. sunt mult mai dinamice

2. dezvoltă programe în funcție de nevoile apărute

3. dezvoltă parteneriate

4. comunică mai ușor între ele cât și cu instituțiile de stat

5. gama serviciilor furnizate este destul de largă

6. nu au o viziune strategică la nivel macrosocial.

Așadar, neimplicare suficientă a statului într-o problemă atât de acută sau chiar mai mult, îngreunarea activității organizațiilor neguvernamentale, face ca fenomenul să ia amploare și să nu mai poată fi controlat. Implicarea statului se poate face la niveluri diferit, dar esențiale sunt cele în domeniul reglementărilor de natură legislativă, politicile sociale concrete pentru probleme concrete:

1. Învățământul este de cele mai multe ori abandonat în momentul părăsirii domiciliului, copiii străzii având posibilitatea să se pregătească, de cele mai multe ori fără o recunoaștere a nivelului său de educație, în perioadel de frecventare a diferitelor organizații neguvernamentale. Diferite motive obiective au ca rezultat de cele mai multe ori pierderea unui anumit interval de timp fără școlarizare. Propunerea care se impune este aceea a unei schimbări legislative care să permită copiilor de vârste mai mari să fie școlarizați într-un număr mai redus de ani. Acest lucru va permite ca după școlarizare și calificare, tânărul să se poată descurca prin forțe proprii, ceea ce ar reduce riscul marginalizării și o integrare mai rapidă în societate.

2. Înlesnirea activităților atât ale sectorului neguvernamental cât și cele ale sectorului guvernamental care lucrează în domeniul protectiei copilului.

3. Intervenția statului ar trebui să se axeze și pe ceea ce înseamnă o campanie de promovare a conceptelor de plasament și adopție, a ceea ce înseamnă asistent maternal profesionist precum și înștiințarea populației despre modul de organizare și funcționare a noului sistem de protecție a copilului.

4. Responsabilizarea părinților pentru situația propriilor copii până la condamnarea lor în cazurile de neglijență și abuz de orice fel.

5. Responsabilizarea Poliției și a comunității din care copilul provine.

6. În ceea ce privește intervenția și lucrul cu copiii străzii în general, organizațiile neguvernamentale trebuie să aibă în vedere câteva principii de bază:

Să colaboreze între ele în vederea orientării într-o direcție eficientă a întregii activități de interventie în domeniul copiilor străzii. Colaborarea dintre instituții și organizații va crea un evantai de servicii la dispoziția copiilor străzii, fără însă a determina dependența de aceste servicii și pierderea din vedere a perspectivei de integrare socială;

Să prezinte metode de lucru compatibile, în sensul folosirii unui limbaj de lucru comun;

Să aibă acces la o bază de date comună și la care sș contribuie prin utilizarea unui instrument de lucru comun;

Să selecteze personalul după criterii de profesionalism;

Să respecte confidențialitatea cazurilor și demnitatea clienților.

Sectorul guvernamental are datoria de a autoriza numai acele organizații neguvernamentale care prezintă o metodologie de lucru clară și eficientă, o strategie viabilă de intervenție în acord cu necesitățile prezente.

Statul și societatea civilă, la fel ca și comunitatea, nu trebuie să uite că “relația copil al străzii – societate, ca orice relație, este biunivocă. La copil trebuie să apară, să fie stimulată dorința de a se integra social, iar societatea trebuie să-l sprijine să realizeze această inserție. Societatea trebuie să înțeleagă că trebuie să renunțe la atitudinea sa compusă din prejudecăți, ostilitate și dispreț.” (Teclici 1998 :210).

Bibliografie

Chelcea, S.; Marginean, I.; Cauc, I., 1998, Cercetarea sociologică, București: Editura Destin

Mățăuan, G., 1999, Evaluarea programelor sociale, București: Editura Expert.

Mihăilescu, I., (coord.), 2000, Un deceniu de tranziție. Situația copilului și a familiei în România, București: UNICEF

Nolan, R. W., 2002, Development Anthropology, Westview Press

Pop, L. (coord) 2002, Dicționar de politici sociale, București: Editura Expert.

Teclici, V., 1998, Vinade a fi copil al străzii, București: Editura Oscar Print

Zamfir, C., 1987, Structurile gândirii sociologice, București, Editura Politică

Zamfir, C.; Pop, M. A.; Zamfir, E. (coords.), 1994, România ‘89-’93. Dinamica bunăstării și protecția socială, București: Editura Expert

Zamfir, C.;Zamfir, E. (coords.), 1995, Politici sociale. România în context european, București: Editura Alternative

Zamfir, C. (coord.), 1997, Pentru o societate centrată pe copil, București: Editura Alternative

Zamfir, C., (coord.), 1999, Politici sociale în România: 1990-1998, București: Editura Expert

Zamfir, E., (coord.), 2000, Strategii antisărăcie și dezvoltare comunitară, București: Editura Expert

*** Alexandrescu, G. (coord), 1999, Studiul Național privind situația copiilor străzii: 1989-1999 al Organizației „Salvați Copiii”

*** Ghidul lucrătorului social și al educatorului în România, 1998, București

*** Revista de asistență socială, nr. 3/2002, București: editată de Catedra de Asistență Socială din Universitatea București

*** Manualul lucrătorului social stradal, 2000, Organizația “Equilibre”, București

*** Servicii sociale destinate copiilor străzii – Organizația „Salvați Copiii”, București, 2000

*** Convenția cu privire la drepturile copilului – Organzația „Salvați Copiii”, București, 2001

*** În fața nevoilor copiilor instituționalizați – Organizația „Dezvoltarea popoarelor prin susținere reciprocă”, Arad, 2002