Copiii Plasati In Asistenta Maternala Si Cei Care Revin In Familiile Lor Biologice

ARGUMENT

CAPITOLUL 1.

Cauze ale instituționalizării

Unul dintre cuvintele cu cel mai sumbru ecou, indiferent de limba în care este exprimat, este cel care numește abandonul. Semantic, cuvântul abandon înseamnă „renunțare”. „A abandona ceva sau pe cineva înseamnă a renunța la un bun sau la un drept, și de asemenea, într-un sens corelat, dar independent, are înțelesul de părăsire a familiei sau a copiilor”. Legat de acest din urmă sens, cuvântul “abandon” apare înconjurat de o și mai întunecată aură, delimitând una dintre cele mai concret dureroase trăiri umane.

În limbaj juridic, se declară abandonat copilul care, în condițiile legii, se află în paza unei instituții, de ocrotire socială sau medicală, de stat ori privată, sau a unei persoane fizice, ca și consecință a faptului că părinții in mod evident s-au dezinteresat de el pe o perioadă mai mare de șase luni. Dezinteresul, în acest context, este definit ca „încetarea oricăror legături între părinți și copil, legături care să dovedească existența unor raporturi afective normale”. Așa cum se observă, definiția abandonului se situează într-un dublu registru – cel al psihologiei si cel al socialului; adesea însă, se manifestă o a treia implicare, aceea a psihiatriei. Din viziunea acesteia din urmă, A. Porot descrie abandonul ca fiind „absența, slăbirea sau ruptura unei legături afective de susținere, antrenând cel mai adesea falimentul obligațiilor morale sau naturale care sunt legate de aceasta… Confuzia morală, daunele sociale cauzate adesea victimei, sunt condiții favorabile apriției la aceasta a unor tulburări nevrotice sau psihotice reactive.”

Pentru cei mai mulți dintre copii instituționalizarea reprezintă actul de abandonare. „Mult timp aceasta a fost considerată soluția cea mai convenabilă atât pentru copil cât si pentru comunitate, chiar daca evidențele o infirmau. Numai în momentul când “produsul” nesatisfăcător al acestor instituții a fost adus în atenția constiinței publice de personalitați recunoscute ale psihologiei și psihiatriei, dar mai ales de către psihanaliști, abia atunci s-a înregistrat o creștere a interesului pentru factorii ce determină, supraaglomerarea caselor de copii. Lui John Bolwby i se datorează însă, exact la mijlocul secolului XX, semnalul de alarmă cel mai șocant, în această direcție. Cartea sa, publicată în martie 1951, Maternal Care and Mental Health, în fapt, un raport întocmit sub egida Organizației Mondiale a Sănătății, a constituit punctul de pornire al unui uriaș val de conștientizare comunitară în ceea ce privește situția copiilor abandonați. O parte importantă a acestui raport se concentrează asupra cauzelor care determină internarea în instituțiile de ocrotire, sistematizând un vast material comparativ furnizat de țări din Europa de Vest și S.U.A.” El găsește astfel, trei esențiale categorii de motive:

Situații de urgență:

Mamă decedată, mamă în spital, mamă în detenție, mamă care a dezertat părăsindu-și copilul, imoralitate in căminul familial, cruzime, neglijare totală, familie lipsită de locuință, lipsită de vreun adăpost, copii găsiți rătăcind, sau părăsiți în diferite locuri.

Condiția grupului familial natural:

a. Prezența si capacitatea tatălui prezent, dar incapabil prin: boala fizică, boală psihică, inconsecvența caracterului, deficiență mintală; absent din motivele: necăsătorit, cu mama decedată, spitalizat( din cauza unei boli fizice), spitalizat( datorită unei boli mintale), în detenție, dezertare, separare, divorț, loc de muncă intr-o localitate aflată la distanță;

Prezența si capacitatea mamei subscrie acelorași condiții, mai mult de atât, poate interveni termenul “lucrează toată ziua” ( în loc de “are loc de muncă îndepărtat”).

Ajutorul acordat din partea rudelor:

-inexistent, din cauzele: rude decedate, bătrâne sau suferinde, rude locuind foarte departe, rude în imposibilitatea de a ajuta, din motive economice, rude care nu doresc să ajute, parinții nu au nicio rudă.

Întemeiat pe aceste date si reorganizându-le cu referință la familie, J Bolwby identifică trei grupuri de cauze, care, acționând în principal asupra grupului familial, sunt furnizoare posibile de copii deprivați:

Familia naturală neorganizată: caracter nelegitim;

Familia naturală organizată și întreagă, dar care nu funcționează efectiv: condiții economice ducând la șomajul susținătorului familiei și consecutiv la sărăcie, boală cronică sau incapacitate a unui părinte, instabilitate ori psihopatie a unui părinte;

Familia naturală dezorganizată și deci, nefuncțională; catastrofă socială- război, foamete etc. ,decesul unuia dintre părinți, boală necesitând spitalizarea unuia dintre părinți, unul dintre părinți e aflat in arest, dezertarea unuia sau a ambilor părinți, separarea ori divorț între părinți, absența tatălui cauzată de un loc de muncă îndepărtat, mama lucreză, lipsind întreaga zi.

În anii care au urmat publicării raportului lui Bolwby au apărut multiple alte studii privind motivele instituționalizării; ele au stabilit detalieri ale cauzelor, dar grupele mari de factori au ramas neschimbate.

Și România, ca toate celelalte țări, a cunoscut din plin fenomenul abandonului, încercându-se, de asemenea, soluționarea lui prin metodele obișnuite ale filantropiei ori ale administrației de stat. Interese privind cauzele reale ale existenței copiilor lipsiți de familie au existat, dar nu foarte puternice, si nici coordonate. Este adevărat însă că, în anii 50’ , atunci când într-o parte a lumii ieșea la iveală cartea lui J. Bolwby, în cealaltă parte, în care se găsea și România, existența umană era forțată să ia un cu totul alt traseu. Pe de altă parte însă, în Rusia a existat un Makarenko, ce și-a asumat riscul educării orfanilor de război ajunși vagabonzi si infractori, dacă în Anglia, Anna Freud și Dorothy Burlingham se ocupau, de asemenea, de orfanii de război, iar în Austria, Hermann Gmeiner întemeia întâiul sat de copii S.O.S., România a fost privată de asemenea personalități.

Abia la sfârșitul anilor 80’ se face semnalată o lucrare amplă care abordează și tema provenienței copiilor aflați în leagăne și case de copii. În urma unei cercetări îndeplinită pe o perioadă de mai mulți ani (1976-1988), pe un număr de 520 de subiecți, Elena Macavei, găsește ca principale cauze ale internării în instituții, în ordinea ponderii, următoarele:

Funcționarea anormală a familiei și absența condițiilor de viață- 61%, prin:

decesul părinților, ordinea fiind: decesul ambolior parinți, decesul tatălui, decesul mamei;

separarea în fapt sau legală a parinților.

Abandonarea copiilor -39%: copii născuți din părinți necunoscuți, copii proveniți din relații de concubinaj, copii abandonați datorită unor patime ale părinților, ori stării șubrede a sănătății acestora.

După decembrie 1989 se înregistrează o adevărată explozie a rapoartelor cuprinzând date statistice despre copiii instituționalizați din România. Așadar, Comitetul Național pentru Protecția Copilulul găsește în urma unui studiu de câțiva ani, următoarea situație: – în 1990 în leagăne se găseau 12 000 de copii între 0 și 3 ani, iar în casele de copii preșcolari și școlari 32 000 de copii între 3 și 18 ani; în 1992 leagănele adăposteau 8 500 de copii iar casele 29 00 de copii. Studiul Comunitații Ocrotiți Copiii oferă pentru anul 1990 următoarele cifre: 14 800 de copii între 0 și 3 ani aflați în leagăne și 38 915 copii între 3 și 8 ani, situați în casele de copii.

Pentru anul 1992, datele arată o scădere a numărului de copii din leagăn( 8 111 de copii la 1 mai 1992, ceea ce este, mai degrabă, o situație temporară, fiindcă, în realitate, rata abandonului crește permanent.

În ceea ce privește cauzele instituționalizării, un studiu publicat în 1991 sesisează existența a patru mari grupuri de motive ale plasării copiilor in leagăn:

Cauze orientate pe copil: a) abandon (19,6%); b) abuz (0,5%); c) copil nedorit (7,9%); d) copil cu SIDA/ handicap (11,7%);

Cauze orientate pe situația mame: a) mamă mai mică de 18 ani (8,4%); mamă necăsătorită ( 40,2%); nivel educațional redus al mamei ( 38,5%);

Cauze referitoare la amândoi părinți: a) părinți divorțați (1,2%); b) părinte decedat (4,3%); c) părinte în detenție (4,1%); d) părinte cu dizabilitați (2,1%); e) părinte alcoolic (13,4%); f) părinte bolnav psihic (18,7%);

Cauze de ordin economc: a) venit insuficient (64,8%); b) locuința săracă sau lipsa locuinței (38,5 %); c) părinte șomer (73,7%).

1.1. Efectele abandonării în instituții.

Primele date privind aceste urmări negative sunt furnizate de pediatrie. H. Bakwin este cel care, în 1949 realizează o complexă trecere în revistă a literaturii pediatrice în acest domeniu, începând cu anul 1909; mai mult de atât, cercetările sale confirmă concluziile acestei literaturi, astfel propriile sale observații: “Copilul sub vârstă de șase luni și care se afla în instituție de câtva timp, prezintă un tablou bine definit.

Trasăturile cele mai evidente sunt apatia, emancierea și paloarea, o relativă imobilitate, liniște excesivă, lipsă de răspuns la stimuli ca un zâmbet sau un gângurit, absența creșterii în greutate în pofida meselor consistente cu dietă adecvată, somn insufficient, o expresie de nefericire, înclinație spre episoade febrile, absența deprinderilor de supt”.

Aceste schimbări sunt clare după vârsta de două-patru săptămâni și câteodată apar extrem de rapid, doar la câteva zile după separarea sugarului de mama sa ( citat de J. Bolwby 1952, p. 16). Cu ceva timp în urmă, (1933), H. Durfee și K. Wolff observaseră că, dacă la copiii sub 3 ani nu apărea o deficiență demonstrabilă imediat urmată instituționalizării, în schimb, la copiii aflați în instituții de mai mult de opt luni în timpul primului an de viață, apar tulburări psihiatrice atât de aspre, încât nu mai pot fi testați. În 1940, L. C. Lowery, în 1941 L. Bender și H. Yahnell, W. Goldfarb în 1944,au constatat că, după trei ani de instituționalizare, efectele negative asupra psihicului copilului au un urmări care nu mai pot fi întoarse și corectate. Totuși, Lowrey menționează că această ireversibilitate se instalează fără cale de întoarcere la copiii instituționalizați în timpul primului lor an de viață, în timp ce la copiii internați în al doilea sau al treilea an de viață, tulburările au șanse de îmbunătățire ( citat de Spitz, 1945, p. 54).

1.2. Starea sanătății și dezvoltarea motorie a copilului instituționalizat

După spusele lui Provence si Ritvo, cea mai puțin păgubită este dezvoltarea motorie. Din a doua lună de viață se manifestă deja întârzierea limbajului, care crește treptat pe parcursul primului an. Relațiile personale sunt în mod clar tulburate, iar repertoriul de răspunsuri întâlnite în mod natural la copilul în vârstă de peste 6 luni, este deformat la copilul instituționalizat, atât în ceea ce privește momentul apariției, cât și modalitatea de expresie.

Totodată, în perioada când în mod normal la copil se observă extinderea interesului si a activității, copilul din instituția de ocrotire este inactiv si dezinteresat.

Efectele negative asupra sănătății fizice au fost de devreme remarcate. Rene Spitz, notează că, la începtul secolului XX, una din cele mai mari case de copii găsiți din Germania avea o rată a mortalitații de 71,5% pentru cei aflați în primul an de viață. În 1915, în zece aziluri cercetate, aflate în orașe mari de pe coasta estică a S.U.A., rata mortalității la grupa de copii admiși în instituție în primul lor an de viață varia între 31,7% și 75%, în al doilea lor an de viață. Tot Spitz citează pe Dr. Knox din Baltimore, care în 1915, expune că în instituțiile acestui oraș, 90% dintre copii mor în primul lor an de viață, dar îl citează și pe Dr. Show din Albany care consemna rata mortalității la Randalls Island Hospital ca fiind de un șocant procent de 100%.

Deși aceste urmări tragice s-au domolit mult în ceea ce privește procentul mortalității, Spitz menționează totuși, ca o caracteristică a copilului din instituție, dispoziția spre îmbolnăvire și spre deces, în special din luna a 3-a de viață.”Rar am găsit, notează el, ca un copil să nu aibă în istoria sa otită, ori varicelă, ori eczemă, ori boală intestinală de un tip sau altul. În timpul șederii mele, o epidemie de pojar a izbucnit în instituție, cu o cifră mare de mortalitate, în pofida igienei si a medicației excelente. Din totalul de 88 de copii între 0 și 2 ani jumătate, 23 au murit. Este șocant dacă comparăm mortalitatea în grupul de vârstă până la un an și jumătate, cu cei din grupul între un an și jumătate și 2 ani și jumătate; de obicei, incidența pojarului este scăzută la vârstă foarte mică, dar printre cei afectați, mortalitatea este mai mare decât la grupul mai mare de vârstă; în timp ce în instituție fiecare copil a fost infectat, deci chestiunea incidenței nu se pune pentru o anumită vârstă; în plus, contrar așteptărilor, mortalitatea a fost mult mai mare în grupul de vârstă mai mare.

În grupul de vârstă mai mică, au murit aproximativ 13%. . .în grupul de vârstă mai mare – aproape 40%. Semnificația acestor cifre apare și mai clar dacă știm că mortalitatea datorată pojarului în timpul primului an de viață, în comunitatea din afara instituției, a fost de mai puțin de 0,5%( 56, p. 59).”

Același Spitz, constată la copiii studiați: – 12 copii având între 2,4 ani și 2,8 ani; 4 copii între 2,8 și 3 ani și 5 copii între 3,2 ani și 4,1 ani – că doar 3 copii aveau greutatea normală a unui copil de 2 ani și alți 2 aveau înălțimea normală la această vârstă. În rest, toți ceilalți copii erau sub greutatea și sub înălțimea unui copil normal de 2 ani. J. Aubry Roudinesco descrie, de asemenea, un tablou al urmărilor malefice instituționalizării în care condiția fizică, riscul de îmbolnăvire și de moarte, dezvoltarea psihomotrică sunt drastic marcate.

1.3. Dezvoltarea intelectuală și a limbajului copilului instituționalizat

Unul dintre cele mai cercetate aspecte ale dezvoltării copilului instituționalizat este cel referitor la intelect. În 1938, Skeels si colab. efectuează un studiu într-o casă de copii preșcolari, unde formează două grupuri de copii: grupul experimental, care a urmat în exteriorul instituției programul unei instituții de învâțamânt preșcolar de masă, atât dimineața cât și seara , și grupul de control, alcătuit din copii ce au urmat programul obișnuit de instituție. La distanță de șase luni între ele, amândouă grupuri au fost testate.

Grupul experimental și-a păstrat coeficientul de inteligență de 82 pe care l-a avut înainte, în timp ce grupul de control a manifestat un declin progresiv.

William Goldfarb, într-un studiu pe 30 de copii în vârstă de 34-35 luni, dintre care jumătate trăiau în instituții și cealaltă jumătate în familii adoptive de la vârsta de 4 luni, a găsit între cele 2 grupuri o diferență de 28 de puncte între coeficienții medii de inteligență, rezultați la testul Stanford-Binet, diferență în avantajul celui de-al doilea grup.

Tot Goldfarb, într-un alt experiment evaluează 15 perechi de copii, care, în momentul de față al experimentului, aveau vârsta între 10 și 14 ani. Un grup de 15 copii s-a aflat în instituție de la vârsta de 3 luni pâna la 3 ani și jumătate, iar celălalt grup nu a avut parte de această experiență. La data studiului, toți cei 30 de copii se găseau în familii adoptive comparabile din punct de vedere socio-profesional și educațional. Astfel, diferențele dintre cele două grupuri erau datorate, fără doar și poate, diferenței de experiență în mica copilărie. Iată câteva din rezultatele obținute de Goldfarb, sumarizate de J. Bowlby:

(J. Bowlby, 1953, pp. 19; 36-37)

Rene Spitz subliniază și el caracterul treptat al întârzierii mintale; spre sfârșitul celui de-al doilea an de viață în casa de copii, coeficientul de dezvoltare la subiecții studiați, a scăzut la 45, ceea ce, consideră ei, corespunde unei vârste mintale de aproximativ 10 luni, punând copiii în categoria deficienței mintale profunde. Pe aceeași linie de cercetare, Ch. Buhler povestește experimentul lui Gindl și Hetzer. Ei testează 60 de copii între 1 și 12 ani: 20 plasați în familii adoptive și 20 crescuți de catre familia naturală dar foarte neglijați, și obțin rezultatele următoare:

Un fapt asupra căruia se insistă în studiul citat este existența condițiilor bune de igienă în instituții; cu toate acestea însă, copiii din centrul de plasament apar ca fiind mult mai întârziați în ceea ce privește dezvoltarea intelectului și a limbajului, față de subiecții aparținând celorlalte grupe.

După cum se observă în studiile citate până acum, dar și în alte studii, limbajul este supus și el unei stricăciuni progresive. Provence și Lipton fac o trecere în revistă a studiilor ce demonstrează faptul că, în instituții, copiii mici vocalizează cu mult mai puțin și sunt cu mult mai tăcuți decât cei crescuți în familie.( Goldfarb, 1945; Brodbeck și Irwin, 1946; Spitz și Wolf, 1946; Roudinesco și Appell, 1950) și aduc noi evidențe în argumentație. Defectele de limbaj par a deveni în mod evident observabile din a 2-a lună de viață, primele semne fiind scăderea cantitativă a emisiilor vocale, cu ori fară stimulare din partea adultului, dar și lipsa calității vocalizării, de așteptat din a treia lună.

După a șasea lună de viață copiii devin chiar foarte tăcuți. Aproape nu există emisie vocală spontană, în sensul utilizării de către copil a vocalizărilor către sine însuși și jucăriile sale, sau pentru a începe un contact cu o altă persoană. Tabelul alcătuit de autoare pentru a reda vizual rezultatele studiului limbajului este zguduitor. După șase luni, absolut tot tabloul dezvoltării este marcat de întârzieri sensibile sau comportament deviant.

(Provence și Lipton, 1962, p. 174)

Pe populația românească, Călin Drăgoi găsește la copiii instituționalizați, o abilitate verbală diminuată, determinată de unele întârzieri în dezvoltarea vorbirii, insufuciențe în dezvoltarea vocabularului, lipsa unui cod lingvistic suficient elaborate, desa utilizare a unor structuri gramaticale eronate, capacitate redusă de înțelegere a mesajelor verbale. În același timp, în urma aplicării unor chestionare cadrelor didactice din case de copii și din școli generale, care lucrează cu copii instituționalizați el obține următoarele rezultate și date asupra dezvoltării copiilor:

La nivel preșcolar

La nivelul învățământului primar

La nivelul învățământului secundar

(C. Drăgoi, 1981, pp. 34-35; 121 – 122)

Ceva mai recent, P. Iovescu, estimând tulburările de vorbire la copiii preșcolari și școlari, găsește:

Aceste date, comparate cu procentul de 6,89% din copii din școala de masă și 20% dintre cei din grădiniță care au avut deficiențe de vorbire, conturează un tablou demoralizant al problematicii tulburărilor de vorbire manifestate de copiii instituționalizați.

1.4. Echilibrul emoțional al copilului instituționalizat

Un alt grup major de tulburări provocate de abandonul în instituție se referă la dezvoltarea personalității; această direcție este studiată de diverșii cercetători în legătură strânsă cu tulburările emoționale și cu deformările în relaționarea socială.

Un argument bătător la ochi în pledoaria privind însemnătatea elementară a afectivității îl oferă studiile asupra fenomenului de piticism întâlnit la copii instituționalizați: o statură foarte mică, întârzieri în dezvoltarea scheletului, a organismului, în general, și a funcțiilor sale biologice (marcată întârziere a maturizării sexuale). Aceste studii (Fried și Mayer, 1948; Widdowson, 1951; Silver și Finkelstein, 1967) concluzionează că deprivarea afectivă duce la piticism chiar în condițiile în care hrana este adecvată. S-a observat că furnizarea dietei adecvate nu conduce în mod automat la recuperarea întârzierii în dezvoltare, decât în momentul în care tulburările emoționale sunt rectificate.

Cercetarea lui Widdowson arată că suplimentul de mâncare oferit copiilor dintr-un orfelinat care se află în stăpânirea unui educator dur și lipsit de afectivitate, nu a determinat automat o creștere în greutate a subiecților. În schimb, cu aceeași cantitate de mâncare, însă cu un alt educator cu un comportament complet opus celui dintâi, s-a ajuns în mod neîndoielnic la creșterea în greutate a copiilor (citat de Bowlby, 1952, p. 94). Același studiu a lui Goldfarb, citat mai sus, evidențiază la populația cercetată o serie de anumite comportamente care ilustrează diversitatea problemelor ce au la bază în primul rând, tulburări emoționale. Iată așadar rezultatele așa cum sunt prezentate de J. Bowlby în cartea sa:

(J. Bowlby, 1952, p. 38)

Din table rezultă foarte clar că din 15 copii, 9 au manifestări evidente de cerere de afecțiune – într-o altă ordine de cuvinte, au un comportament instabil impus de nevoile emoționale și, probail, deși nu apare specificat acest lucru, manifestat prin tendința de relaționare emoțională cu lumea exterioară (extraversie). Se presupune că ceilalți 6 copii, fie au ajuns la o stare de neutralitate în acest domeniu, ceea ce e greu de crezut, fie dețin un obiect al iubirii (persoana din familie care îl vizitează, fie persoana din exteriorul familiei, dar apropiată); fie, ceea ce este mai verosimil, având în vedere tabloul general, au un comportament interiorizat, ori depresiv, cu abandonarea speranței de a dobândi dragostea cuiva.

La comportamentul limpede de deprivare afectivă se adaugă alte manifestări care confirmă tulburarea echilibrului emoțional: fugă și anxietate, hiperactivitate (care poate fi de asemnea un semn al anxietății), la care se adaugă efecte învecinate, ca incapacitatea de concentrare și rezultatele școlare care lasă de dorit . Fără nicun dubiu că, parte din caracteristicile copilului instituționalizat reflectate în tabel pot fi efecte directe ale unor complet diferite cauze: eventuale defecte genetice, standardul scăzut al mediului socio-cultural de proveniență, caracteristici energetice ale sistemului psihic ce induc hiper- sau hipoactivism, dificultăți în concentrare, etc. Rezultatele școlare nemulțumiotoare își pot avea și ele sursa într-o gamă largă de factori care să nu aibă legătură cu instituția propriu-zisă. Totodată, se pot pune semne de întrebare asupra calificării asistenților sociali evaluatori, privind analiza psihologică a subiecților.

Toate aceste îndoieli, însă, nu pot ocoli faptele care, deși contestabile în exactitatea descrierii calitative, pot fi luate ca sigure din punct de vedere cantitativ. Este limpede că manifestările care au caracter de tulburare afectivă apar la mai toți subiecțiii proveniți din cadrul instituției, în timp ce subiecții aparținând grupului de control nu prezintă decât din când în când sau deloc, felul de tulburare respectivă.

Cercetarea asupra tulburărilor de personalitate este extinsă mai departe de Goldfarb, care utilizează testul Rorschach, asemeni lui Loosli-Usteri în Geneva, care în anii 20’ desfășoară același tip de cercetare. Goldfarb găsește între cele 2 grupuri diferențe statistice semnificative, în dezavantajul copiilor din instituție, remarcând incapacitatea de conceptualizare, dispoziția spre răspunsuri întâmplătoare, fabularea, lipsa de control asupra răspunsurilor emoționale, motivație redusă de a se supune cerințelor sociale. Atât Loosli-Usteri cât și Goldfarb, găsesc o incidență crescută a tulburărilor psihiatrice la copiii abandonați.

Precedent lui Goldfarb, Levy (1937), stabilea deja câteva trăsături tipice ale copiilor din instituții: relații superficiale; niciun sentiment real – o anumită incapacitate de a simpatiza oamenii sau de a-și face prieteni adevărați; o inaccesibilitate care disperă pe cei care încearcă să-i ajute; lipsa unui răspuns emoțional în situații în care răspunsul ar fi normal să apară; o indiferență și o nepăsare bizară; prefăcătorie și încercare de sustragere de la anumite obligații, adesea fără rost; furt; lipsă de concentrare la școală.

În țara noastră, întâiul volum care tratează potrivit unui plan chibzuit dinainte, situația casei de copii apărut în 1981, aduce demonstrații ale tabloului tulburărilor afective.

Sunt consemnate accese de furie, hiperactivitate sau pasivitate, apatie extremă, cazuri mergând chiar și până la autism. Chiar și la copiii aproximativ bine integrați și aparent echlibrați “din punct de vedere afectiv se remarcă o dezvoltare a sentimentelor esențial sărăcită și dificultăți în stabilirea contactelor sociale”.

Elena Macavei (1989), găsește în cadrul investigației sale, “sărăcia repertoriului. . . socio-afectiv;. . . stări afective preponderent negative cu manifestări stridente” și stabilește: „Trebuințele afective ale copiilor fiind mai mari decât posibilitățile de satisfacere a lor, restricțiile vieții în colectiv, venite pe fondul vulnerabilității biologice și psihice, declanșează stări de nervozitate colectivă marcate de crize de afect( plâns și furie, agresivitate și autoagresivitate), atitudini revendicative( gelozie, posesivitate, regresii comportamentale – suptul degetului, legănatul). Aceste manifestări sunt consecințe ale nevrozei de abandon datorită carenței afective materne și neglijării copilului de către adultul substitutul matern”.

Aceste tulburări foarte dese la copiii instituționalizați prezintă un risc major de a pune stăpânire pe celelalte procese psihice, pe întreaga personalitate în complexitatea ei. Sărăcia emoțională, apatia, determină performanțe intelectuale foarte reduse, care arată tabloul unei deficiențe, fără ca aceasta să existe în realitate. Cu trecerea timpului, întârzierea devine în multe dintre cazuri ireversibilă.

CAPITOLUL 2

Copiii plasați în asistență maternală și cei care revin în familiile lor biologice

Cu toții cunoaștem însemnătatea mediului în care un copil se dezvoltă și impactul acestuia asupra copilului și dezvoltării sale ca om. În acest capitol vom analiza pe larg copiii plasați în asistență maternală și cei care din anumite motive sau cauze, sunt readuși în familiile lor biologice. Așadar, vom menționa cum numărul de copii instutuționalizați a evoluat și continuă să crească în România, totodată, despre numărul celor care se întorc din plasament în familiile lor biologice.

Evoluția numărului de copii plasați în asistență maternală în România

Maniera în care a evoluat sistemul de asistență maternală din România reprezintă o oglindă fidelă a procesului de regularizare a copilăriei protejate de sistemul asistențial românesc, manifestat pe cele două dimensiuni ale sale: instituționalizare si familiarizare.Până în prezent, asistența maternal a cunoscut o dezvoltare foarte accelerată de la apariția acestei forme de protecție alternativă la instituționalizare. Văzută la început în principal ca o alternativă de protecție destinată reducerii numărului de cazuri din centrele de plasament, la sfârșitul lunii mai 2006, numărul copiilor din asistență maternală tindea să-l egaleze pe cel al copiilor din sistemul de protecție de tip rezidențial, din centrele de plasament și unități de tip familial.

În România există o presiune socială certă asupra sistemului de protecție a copilului, creată de frecvența mare a abandonului copiilor de vârstă mică( până în 3 ani) în maternități și în secții de pediatrie, explicabilă și prin situația precară socio-economică a unor categorii de populație. De asemenea, există și un interes ridicat al unor familii să fie plătite pentru a primi în îngrijire copii abandonați, interes care a sporit în ultimii ani, dovada acestui fapt fiind numărul ridicat de solicitări pentru această ocupație. Rata ridicată de expansiune a sistemului de asistență maternal din România din ultimii ani a orientat atenția specialiștilor în politici publice spre dezvoltarea unor servicii de prevenire a abandonului copilului și a separării acestuia de familia sa, pentru a se evita creșterea în continuare a sistemului de protecție.

Semnalat este faptul că la nivel național apare o tendință de creștere continuă a sistemului de îngrijire în asistență maternal în perioada 2001-2007. Această tendință a fost valorificată în politicile de protecție a copilului, prin promovarea modelului familial de îngrijire a acestuia, supravegheată de agenții profesionali ai instituției de protecție, adică în familiarizarea copilăriei protejate. Luând ca referință data de 1 ianuarie 2005, se observă că la 1 ianuarie 2006 numărul copiilor aflați în plasament la asistenți maternali a crescut cu 13,07%, iar până la 1 ianuarie 2007 cu 26,14%. Aceste date reflect existența unei tendințe de creștere a intrărilor de copii în sistemul de asistență maternală, disproporționat de mare față de numărul ieșirilor din sistem, care ar însemna găsirea unei soluții familial permanente, dezirabile pentru copil, din perspective sistemului de protecție(reintegrarea copilului în familia naturală sau adopția acestuia).

Rata de creștere a numărului de copii din asistență maternal față de 1 ianuarie 2005 (sursa: Cojocaru și Cojocaru, 2008, p. 79)

La începutul lunii decembrie 2006, repartiția pe vârste a copiilor plasați în asistență maternală era următoarea (limita inferioară a intervalului de vârstă este stabilită în ani împliniți):

Repartiția pe vârste a copiilor aflați în plasament la asistenți maternali ( sursa : ANPDC)

În acord cu prevederile legale din legea 272/2004, privind restricțiile în plasarea copiilor de vârstă mică (0-3 ani) în instituții, se observă că aproape 20% dintre copiii aflați în asistență maternală sunt cuprinși în această categorie de vârstă și a crescut foarte mult numărul copiilor cu vârste între 3 și 7 ani plasați în asistență maternală (38,1 %, adică 6.793 de copii). Această situație poate fi explicată și prin faptul că rata de integrare în asistență maternală este foarte scăzută (5,2 % în 2005), iar copiii stau o perioadă lungă în această formă de protecție.

Într-un studiu anterior despre sistemul de protecție realizat în 2007( Cojocaru și Cojocaru, 2008), am urmărit și distribuția geografică a plasamentelor, care variază foarte mult pe județe. Limita limită corespunde numărului de copii aflați în familii de asistență maternală raportat de DGASPC a sectorului 6 din București( 70 de copii), iar limita maximă corespunde numărului de copii din sitemul de asistență maternală din județul Iași.( 1.194 de copii aflați în plasament la asitenți maternali în decembrie 2006), urmat îndeaproape în județul Vaslui (1.063 de copii în plasament).

Evoluția numărului de copii plasați în asistență maternală în perioada 1 ianuarie 2005 – 1 ianuarie 2007

(sursa : Cojocaru și Cojocaru, 2008, p. 82)

Din datele statistice furnizate de către DGASPC, se observă că există de asemenea o tendință de creștere a numărului de copii cu dizbilități aflați în asistență maternală, în cursul anului 2005 înregistrându-se o rată de creștere de 16,2 %, mai mare decât rata totală națională de creștere a copiilor din asitență maternală ( 15,58%).

Evoluția numărului de copii cu dizabilități plasați în asistență maternală în perioada 1 ianuarie 2005 – 1 ianuarie 2006

(sursa : Cojocaru și Cojocaru, 2008, p. 82)

Revenirea copiilor din serviciul de asistență maternală în familiile biologice

“Deși din focus-grupul realizat de noi cu asistenți sociali implicați în serviciul de asistență maternală reiese faptul că reintegrarea familială a copiilor care sunt îngrijiți în familii de asistenți maternali pare mai ușor de realizat în comparație cu cea a copiilor din instituții, din cifrele furnizate de către DGASPC la nivel național se observă totuși că cele mai multe județe au o rată de reintegrare familială din asistență maternală( calculată ca pondere a numărului de copii care s-au reintors în familiile biologice după ce au fost îngrijiți în asistență maternală din numărul total de copii din sistemul de asistență maternală) net inferioară celei de reintegrare din instituții (calculată ca pondere a numărului de copii care s-au reintors în familiile biologice din instituții din numărul total de copii aflați în sistemul de protecție a copilului de tip rezidențial). Valorile ratei de reintegrare familială din asistență maternală sunt, după părerea noastră, un indicator pertinent pentru tendița sistemului de asitență maternală din România de a devein o soluție de îngrijire permanent pentru copiii protejați din serviciile sociale.”

În Iași, această rată de reintegrare familială din asistență maternală (raportul dintre numărul copiilor reintegrați în familiile de origine după îngrijire temporară în asistență maternală și numărul total de copii reintegrați în familiile de origine) este de 1,93 în anul 2005, comparativ cu 15,4, rata de reintegrare din centre rezidențiale, adică de opt ori mai mică.

Rata de reintegrare familială a copiilor din centre de plasament și din asistență maternală în 2005

(sursa : Cojocaru și Cojocaru, 2008, p. 97)

De asemenea, în tabelul care va urma se pot observa valorile ratei medii naționale de reintegrare în familiile de origine a copiilor din asistență maternală și ale ratei medii naționale de reintegrare familială a copiilor cu dizabilități. Se pare că dizabilitățile copiilor fac în așa fel încât reîntoarcerea lor în familiile de origine să fie mult mai dificilă decât în cazul copiilor sănătoși.

Rata medie națională de reintegrare din AMP în 2005

(sursa : Cojocaru și Cojocaru, 2008, p. 98)

Munca asistenților sociali cu familia și cu grupul

2.3.1. Pe cine consiliem în momentul în care copilul din familie are o problemă?

Ambii părinți

În această situație este necesară prezentța ambilor părinți. Prezența ambilor părinți va elimina riscul ca aceștia să se învinovățească reciproc de vinovăția problemei copilului lor. Părinții împreună trebuie să constate necesitatea unui effort comun în rezolvarea problemei copilului lor. Consilierul nu trebuie să accepte nicio scuză din partea unui părinte, de genul “soțul este foarte ocupat și nu are timp să vină la consiliere” sau “soția are foarte multă treabă în casă și nu poate veni la consiliere”. Dacă consilierul va accepta aceste scuze nu va putea sa îi îndrume eficient pe părinți pentru ca aceștia sa își ajute copilul.

Frați și surori și chiar bunici

Prezența acestora este necesară măcar la prima întâlnire. Fiecare copil aparține unei familii și este de dorit să cunoaștem interacțiunea dintre membrii săi. Consilierul trebuie să țină la prezența acestor persoane la prima întâlnire chiar dacă pentru consilier va fi mai greu să observe tot ce se întâmplă între diferiții membrii ai familiei. Prin această întâlnire consilierul economisește timp și află cât mai multe reacții și informații despre familie și despre problemele ei. Totodată, copilul cu problema, află tot ceea ce se spune despre el și el, la rândul lui, poate sa-și spună punctul de vedere. La nivelul familiei, copilul poate avea încredere în ceilalți și în sine.

Fiecare membru al familiei extinse este un partener, dar cel mai eficient partener raâne totuși mama. Swindoll Ch. (1981), spunea că „nu există un rol mai plin de influență și de putere pe pământ decât cel de mamă”. Acest fapt este o realitate ce se confirmă în fiecare zi din viața copilului. Pentru majoritatea copiilor, indiferent de vârstă, mama reprezintă un univers propriu, o oază de liniște pe care n-am vrea să o înlocuim cu nimic altceva, deoarece nimic și nimeni nu este ca mama.

Asistentul social trebuie să plece de la premisa că nimeni nu este vinovat!

Membrii din familie se vor simți mult mai bine dacă nu se vor simți acuzați de la început. Asistentul social trebuie să creeze un mediu propice pentru ca familia să nu se simtă diferită de alte familii din jur, să nu se simtă stigmatizată. Toate prejudecățile legate de „etichete” vor trebui să se schimbe pentru ca munca asistentului social să fie eficientă în astfel de situații. Pe acest fond părinții vor fi mult mai relaxați și mai doritori să găsească ei înșiși un mod de a-și ajuta copilul. Ei vor deveni parteneri ai asistentului social și vor face tot posibilul ca să își ajute copilul. Părinții aproape întotdeauna au căutat să obțină o viață mai bună pentru întreaga familie.

Asistentul social și părinții copilului trebuie să înțeleagă care este părerea copilului care are are problema.

Această înțelegere va constitui practic, linia directivă care va fi urmărită de asistentul social în munca cu familia. Este important ca părintele să învețe să ia în considerare punctul de vedere al copilului, acest lucru înseamnăa renunța la autoritatea de părinți și de a aborda lucrurile din alt unghi, din cel al copilăriei noastre. Părintele trebuie să încerce să se transăună în propria lui copilărie pentru a-și înțelege mai bine copilul, să facă apel la experiențele și amintirile lui din copilărie, chiar și cu riscul de a apărea tensiuni și discordanțe între opiniile celor doi părinți. În această fază, asistentul trebuie să ajute părinții să se concentreze pe problema copilului lor și nu pe frustrările lor din trecut. Este necesară o alianță a părinților pentru ca aceștia sa-și ăoată ajuta copilul.

Părinții trebuie susținuți de asistent să ajungă la concluzia că ei știu ce este bine pentru copilul lor în această perioadă dificilă și că pot să îl ajute împreună, motiv pentru care trebuie să elimine orice tensiune și neînțelegere dintre ei. Părinții trebuie puși să își descrie copilul și să se concentreze pe potențialitățile acestuia.

Un cercetător a întocmit în anul 1990 un chestionar modern numit „Așteptări și Capacități” care este indicat sa fie aplicat la primele ședințe cu familia. Chestionarul sevește la înțelegerea interacțiunilor posibile între mai multe aspecte diferite: motor, lingvistic, cognitiv și emoțional. Modelul permite integrarea variaților factori explicativi în cadrul ședinței.

Cercetările în acest domeniu arată că după prima ședință de consiliere. În care problema a fost abordată în mod deschis, rezultatele sunt benefice și se produce o îmbunătățire a problemei. Este bine ca ședințele care vor urma să fie după 15 zile, apoi dupa o lună și la sfârșit să se ajungă la intervale din ce în ce mai lungi, dacă evoluția copilului este favorabilă.

Există și cazuri în care asistenții sociali își dau seama că trebuie să renunțe la ipotezele de la care au plecat și de care erau foarte convinși, de aceea trebuie să ramână deschiși în fața dovezilor și a evoluției cazului. În multe situații ajutorul asistentului social poate fi insuficient și chiar să se termine cu un eșec.

O reușită a muncii cu familia se poate realiza atunci când asistentul social reușește să-i convingă pe părinți să-și vadă copilulcu alți ochi. Acesta este un lucru greu de realizat dar nu imposibil de pus în practică.

În munca cu familia, atăt asistentul social, cât și părinții trebuie să realizeze foarte bine faptul că familia este constantă în viața copilului, iar celelalte sisteme sociale sunt intermediare.

Pentru ca lucrurile să funcționeze bine într-o familie, aceasta trebuie să-și stabilească principii solide pe care să incerce apoi să le aplice în viața de zi cu zi.

Dezorganizarea familiei.

Dezorganizarea familiei poate fi cauzată de o multitudine de factori de natură diferită. Aceștia ar putea fi:

Lipsa sau supravegherea superficială a copiilor din cadrul familiei

Inadecvarea locuinței în care familia trăiește( un spațiu prea mic pentru un număr prea mare de persoane)

Starea materială și financiară nesigură a familiei (veniturile mici sau inexistente duc la dezorganizarea familiei)

Lipsa unui părinte din familie (prin moarte, divorț, separare – toate aceste cauze produc un dezechilibru prin asumarea forțată a unor multiple roluri de către părintele rămas în familie).

Prezența unor boli sau dizabilități grave în familie.

Dezorganizarea familiei începe cu tensiuni pe toate planurile. Asistența socială centrată pe familie încearcă să ajute familia să-și regăsească echilibrul pierdut, să înlăture cauzele care au dus la această stare de dezorganizare, de dezechilibru. De exemplu, în caz de abandon se urmărește reîncadrarea în familie a acelui care a părăsit familia; în caz de divorț se urmărește , dacă este posibil, refacerea căminului.

2.4.1.Tehnica asistenței sociale centrate pe familie

Tehnica asistenței sociale centrate pe familie se bazează pe trei etape, și anume:

Investigația socială – în această etapă se caută cauzele care au provocat problema

Diagnoza socială – în a doua etapă se analizează informațiile penteu a fi deslușite

Terapia socială – cuprinde totalitatea măsurilor și a metodelor prin care se încearcă rezolvarea problemei și regăsirea echlibrului inițial.

Masa tratativelor

Este benefic ca asistentul social să învețe familia care se confruntă cu probleme să-și rezolve problemele la „masa tratativelor”.

Familiei i se cere să se așeze la o masă, în fiecare seară, și să-și dezbată problemele. Mesele au tendința de a-i atrage pe oameni împreună. Ele pot deveni pentru familie un simbol al speranței, un loc în care problemele inițiale au fost discutate, analizate și rezolvate. Este benefic pentru familie să-și facă un ritual zilnic din a discuta la aceeași masă în fiecare zi, aproximativ la același interval orar al zilei. Prin acest ritual familia zilnic va descoperi în timp că se va simți predispusă discuțiilor și rezolvării problemelor. De obicei, cel ce conduce discuțiile la masa tratativelor este capul familiei.

Masa tratativelor nu există pentru a-i umili pe alții ci pentru a-i ajuta ca împreună să-și rezolve problemele. Poate că la început aceste întruniri zilnice la masa tratativelor li se vor părea membrilor familiei jenante, dar prin exercițiu ele vor deveni cât se poate de normale și de mare ajutor în rezolvarea problemelor (la început și mersu pe bicicletă este rușinos, stânjenitor și aproape imposibil de realizat, dar prin exercițiu și pereseverență el devine o deprindere firească). Totul se învață și totul are un început și un sfărșit.

Munca de motivare a părinților

Atunci când asistentul social lucrează cu o familie, munca de motivare trebuie să ajute părinții să vadă că au o problemă. A motiva un părinte nu este mereu prea ușor, ci din contră, poate fi o sarcină foarte dificilă.

Munca de motivare include: empatie, comunicare, acceptarea lipsei de dorință de cooperare a părinților, acceptarea realități, explorarea motivelor de neliniște ale părinților.

Copiii trebuie ajutați să-și exprime sentimentele

Acest lucru se poate înfăptui printr-o relație de empatie cu copilul. Copiii nu știu cum să-și exteriorizeze experiențele dureroase, de aceea sunt tentați să le ascundă. Ei nu vorbesc despre adevăratele lor sentimente până nu se simt în siguranță. Câteodată copiii rezistă suferinței prin desen și prin joacă.

Părinții își pot ajuta copiii poate cel mai bine prin exemplul personal. Cineva spunea ca „un gram de exemplu înseamnă mai mult decât o tonă de sfaturi”.

În momentul în care părinții dau dovadă de prietenie, atunci și copiii lor vor fi prietenoși; când părinții le adresează cuvinte de laudă, și copiii îi vor lăuda pe alții; când copiii îșî văd părinții falimentari, învinși și parcă uitați de Dumnezeu – și totuși ei primesc toate acestea cu un suflet nobil – , copiii vor învăța să trăiască o viață curajoasă; când părinții îî înconjoară cu dragoste și cu bunătate, ei vor descoperi sensul profund al vieții. Puterea exemplului e covărșitoare în educație, în familie.

Dacă părinții sunt deschiși față de copiii lor și exprimă sentimentele într-un mod bun, atunci și copiii vor învăța să-și exprime sentimentele. În general, copiii fac ceea ce fac părinții, nu ceea ce zic aceștia!

Sugestii în lucrul cu familia și cu grupurile

Asistentul social trebuie să evite pe cât posibil folosirea limbajului profesional sau e important ca acesta să fie explicat dacă situația implică folosirea lui. Pentru o interacțiune bună cu familia, asistentul social poate să solicite participarea întregii familii la primele ședințe, iar dacă acest lucru nu se poate din diferite motive, el se poate deplasa la domiciliul familiei.

Asistentul social trebuie să ajute familiile cu obiceiuri asemănătoare să stabilească legături între ele; este important schimbul de informații. De asemenea, asistentul social laolaltă cu familia trebuie să elaboreze diferite strategii de lucru benefice.

Hermanns identifică trei forme de sprijin obligatorii, care se referă la familie, înțeleasă ca unitate socială și ca grup de individualități:

Sprijin afectiv – să le dai ocazia părinților să-și exprime emoțiile fără să se simtă condamnați și criticați

Sprijin informațional – să-l ajuți pe părinte să-și înțeleagă propria situație dar în același timp să-l determine să o depășească cu bine

Sprijin instrumental – să-l ajuți pe părinte să-și depășească și să-și clarifice situația, problema cu care se confruntă.

Tipurile de intervenție

Rolul asistenței sociale, prin intervențiile care le face, este de a ameliora condițiile de viață socială și profesională ale persoanei, familiei și grupului. Aceste intervenții se bazează pe acțiuni concrete. Asistența socială are în mijlocul acțiunii sale omul.

Câteodată, asistenții sociali se simt neputincioși să intervină într-o anumită situație. Apare adesea sentimentul neputinței, asistentul social trebuind să suporte toată “mizeria oamenilor din lume” și chiar să găsească soluții. În intervenție, asistentul social nu are nevoie doar de calificare, ci și de competență. În general competența, se transpune, se exprimă prin acțiune. În intervenție, competențele se referă întotdeauna la persoane.

Pentru a se realiza o intervenție socială complexă, calificarea singură nu este suficientă, ea trebuie completată de competență. E vital ca asistentul social să știe să acționeze în diferite situații; în acest scop trebuie să beneficieze de o formare continuă, deoarece problemele și situațiile sociale sunt într-o schimbare permanentă.

În anumite intervenții e nevoie de colaborarea cu profesori, educatori, preoți, medici, psihologi, juriști, etc., dar și cu directori și diferiți manageri ai întreprinderilor și ai ONG-urilor , administratori, pentru ca intervențiile sa fie utile. Asistentul social trebuie să se implice în programe de intervenție la nivel atât individual cât și de grup. Tehnicile de intervenție cuprind: anchete sociale, studii de caz, interviuri, procese de observare și de consiliere.

Familia are nevoie de suport în special în situațiile de criză sau de ruptură, când se separă soții, părinții de copii, când apare o pierdere, o boală, un handicap.

Intervenția socială cuprinde câteva etape:

Identificarea problemei care trebuie rezolvată

Cunoașterea sistemului-client și a mediului în care acesta trăiește și interacționează

Elaborarea planului de intervenție

Executarea planului de intervenție

Evaluarea rezultatelor intervenției.

În intervenție, este necesar ca asistentul social să amestece cunoștințele teoretice cu cele practice.

Intervenția timpurie

În literatura de specialitate, intervenția timpurie este definită ca având câteva etape de desfășurare: analiza problemelor, desemnarea cauzelor, proiectarea programului și evaluarea programului.

Intervenția timpurie în familii se bazează pe responsabilizarea părinților. Părinții trebuie învățați să se joace și să comunice mai mult cu copiii lor, să folosească metode mai eficiente de comunicare și de disciplinare, să fie conștienți de faptul ca fiica ori fiul lor se află într-un proces continuu de devenire. S-a dovedit în multe familii că prevenția a fost mai eficientă decât intervenția propriu-zisă.

Intervenția socio-educativă

Această formă de intervenție este centrată pe școală. Intervenția socio-educativă apare prin dezvoltarea unor structuri de sprijin organizate pe lângă școli; în aceste structuri sunt implicați profesioniști care sprijină activitatea școlară a copiilor și comunicarea eficientă cu părinții lor.

Intervenția socio-educativă cuprinde diverse activități:

Formative (educative și de consiliere)

Informative

De orientare

De sprijin social și financiar

Activitățile formative țintesc atât educarea părinților, cât și consilierea psihopedagocică.

Educația părinților urmărește câteva obiective precise:

-raportarea corectă la proprii copii

-dezvoltarea atitudinilor comportamentale

-responsabilitatea părinților

-comunicarea eficientă

-negocierea soluțiilor

-luarea deciziilor

-rezolvarea conflictelor fără sechele.

Consilierea psihopedagocică – prin aceasta părinții și copiii sunt sprijiniți psihologic și educaționalpentru rezolvarea unor probleme legate de relațiile intra și extrafamiliale.

Activitățile informative se referă la culegerea, selectarea, pregătirea și transmiterea unor informații legate de: familie, educație, sănătate, planificarea timpului liber și a activităților școlare, administrarea bugetului personal, orientare școlară și profesională, cunoașterea copilului, cunoașterea părinților, obiceiuri și datini, religie, interacțiunea cu ceilalți membrii din grup etc.

Activitățile de orientare sunt adresate strict părinților și îi ajută pe aceștia să-și orienteze mai bine copiii spre diferite instituții și servicii.

Activitățile de sprijin social – sunt asigurate de asistentul social, care îndrumă părinții sau copiii spre diferite instituții capabile să rezolve problemele sociale ale acestora sau mediază problemelor părților implicate pentru a le soluționa.

Aceste tipuri de activități se pot realiza prin:

-activități de intervenție personalizată, sau „față în față” – pot fi cele mai însemnate și mai eficace tipuri de intervenție, iar rezultatul poate fi de durată.

-activități cu grupuri mici de intervenție

-activități cu grupuri mari de intervenție

Aceste tipuri de activități pot fi: neprevăzute, periodice, de lungă durată. Iar beneficiarii acestor activități sunt, de regulă, copii, părinți, cadre didactice și alți membrii ai comunității.

Capitolul 3

Evoluția istorică a separării și a ocrotirii copiilor în România și în lume

Abandonul copiilor se află la începutul unor mituri ale civilizației noastre. Astfel, dacă fiica lui Faraon n-ar fi ridicat de pe apă coșulețul cu bebelușul Moise, nu ar mai fi existat Vechiul Testament sau dacă Polibiu nu l-ar fi primit pe micul Oedip, Sofocle nu și-ar mai fi scris frumoasa tradiție.

„Cu ochii plecați, cu capul înclinat și bratețele întinse o tânără femeie prezintă cu umilință soțului și stăpânului său copilul pe care tocmai l-a născut. O singură privire îi ajunge acestuia pentru a hotărâ destinul acestui mic “obiect” plângăcios. Un surâs semnifică viața, o clătinare a capului – moartea. În acest ultim caz nu-i mai rămâne mamei decât o alegere atroce: să-și arunce copilul în fundul unei prăpăstii sau să-l abandoneze la un colț de stradă, la discreția vagabonzilor sau a animalelor! Scena aceasta se petrecea în mod obișnuit în SPARTA și se intitula “prezentarea copilului” – fiind un ritual obligatoriu; ea simbolizează dreptul de viață și de moarte a tatălui asupra copiilor săi. Acest drept se regăsește în toată Grecia Antică – tatăl avea dreptul pâna într-a cincia zi după naștere să accepte sau să refuze copilul”.

Creștinismul a luptat împotriva acestor sacrificii de copii. Astfel înâiul împărat creștin Constantin a respins infanticidul prin lex Pompeia. În 365 împăratul Volens printr-un edict a ordonat părinților să asigure hrană și adăpost propriilor copii și a condamnat abandonul și infanticidul.

În 374, la Roma, dreptul tatălui de viață și de moarte asupra copiilor săi a fost anulat iar primele instituții destinate ocrotirii copiilor abandonați au fost legalizate de împăratul Justinian în secolul VI.

În România

În Țările Române copiii abandonați și orfani au format, începând din secolul XVIII principalul scop al asistenței de stat. În 1775 Alexandru Ipsilanti a înființat dijma pentru copiii săraci și a înființat un azil și un spital pentru copii numit „Orfanotrofion”. Pentru asistența copiilor mici exista în București în 1978 și azilul “Manea Brutaru” care avea posbilitatea de a adăposti și de a îngriji 80 de copii. Pe urmă, Regulamentul Organic (1881 – 1832) vine cu dispoziții clare pentru copiii părăsiți, bolnavi etc. În 1852 domn al Moldovei, Alexandru Ghica, a fondat la Iași Institutul Grogorian cu cinci secțiuni: secțiunea copiilor găsiți, a consultațiilor gratuite pentru sugari, a vaccinărilor antivariolice, biroul de plasare pentru doici și școala de moașe.

Pentru protecția copiilor găsiți, întreținuți după Regulamentul Organic cu câte un galben pe lună din veniturile Cutiei Milelor – de unde numele de copii ai „cutiei” – doctorul Carol Davilla creează în urma morții nevestei sale, un azil. Acest azil care capătă înalta protecție a Doamnei Elena Cuza și din acest motiv în 1862 când se pune piatra de temelie a noului său local primește numele de Azilul Elena Doamna. Vechiul Orafontrofian este transformat în 1858 în Spitalul de copii și nu mai asigură destulă asistență copiilor găsiți. De aceea se creează în 1867 Orfelinatul Sf. Pantelimon cu o secție pentru surdo-muți. Fondurile pentru această instituție rezultate din Cutia Milelor și din donații ajută la susținerea copiilor găsiți pe cuprinsul Bucureștilor până în 1881, când serviciul de asistență trece sub conducerea municipalității.

În 1894 se adoptă atribuția comunei de a se ocupa de copiii găsiți, de infirmi, de alienați se înființează un azil de noapte și ospătării comunale. În 1897, din inițiativa doamnei Ecaterina G. Cuzino se deschide leagănul Sf. Ecaterina. În Transilvania, statul ungar a mandadat societatea „Crucea Albă” (1888) pentru a ocroti copiii orfani sau părăsiți în instituțiile sale. Mai târziu, se creează așa numitele “Sedrii Orfanale” (aceste instituții județene sau municipale veghează asupra tuturor copiilor orfani sau minori a căror familie nu îi poate crește; ele administrează bunurile, supraveghează instrucția și educația lor, le indică un tutore căruia îi controlează activitatea chiar dacă este rudă apropiată. Sedria poate să ia sub protecția sa chiar copii care au părinți cu resurse financiare dar care momentan sunt incapabili să îi crească, din cauza bolii, detenției, absenței sau oricărei alte cauze).

În secolul XX intervenția statului în opera de asistență și organizarea ei pe teritoriul întregii României Unite începe odată cu anul 1920 când se înființează Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilo Sociale.

Acesta avea un organ special – Direcția Asistenței al cărui țel era de a controla, conduce și organiza acțiunea de asistență socială privitoare la lehuze sărace, copii săraci, orfani, infirmi, vagabonzi, copii găsiți, persoane abandonate, invalizi și infirmi săraci; răniți, bolnavi și convalescenți săraci, bătrâni și văduve; orbi și surdo-muți; neputincioși și incapabili, dar și asistența celor care deși sunt în stare de muncă totuși trebuie susținuți pentru a-și găsi mijloace de trai; combaterea cerșetoriei și a vagabondajului, prevenirea și combaterea bolilor sociale.

Și, în sfârșit, iată cum sunt descrise în Enciclopedia României – 1938 – Centrele pentru ocrotirea copiilor (pag. 529): „O categorie de copii care merită toată atenția societății sunt copiii părăsiți, copiii orfani fără susținători legali, copiii moralmente abandonați, în fine, copiii numiți „ai nimănui” sau mai bine zis ai statului. Pentru asistența acestora s-au creat centrele pentru ocrotirea copiilor compuse dintr-un azil central unde sunt ținuți sub îngrijire specială copiii până la etatea de doi ani și coloniile centrului (la sate sau la orașe) unde copiii mai mari de doi ani sunt plasați la părinți crescători în schimbul unei taxe. Azilul Central și coloniile de părinți crescători formează o unitate administrativă în care se primesc copii până la vârsta de 16 ani. Până în prezent numărul lor e de șase (Cluj, Timișoara, Arad. Oradea, Târgu-Mureș și Chișinău) cu un efectiv de 9000 de copii asistați. În cur de organizare sunt încă patru (Galați, Iași, Cernăuți și Craiova). La București „Leagănul Sf. Ecaterina” îndeplinește funcția de centru de ocrotire. Inițiativa particulară nu lipsește nici din acest gen de activitate. Vrednice de amintit sunt Casa copilului din București „Institutul Gregorian” din Iași. Ambele lucrează după aceeași metodă ca și centrele de ocrotire. În asistența copiilor orfani inițiativa particulară are o activitate foarte importantă (cca. 90 orfelinate)”.

Sistemul de protecție a familiei și copilului, a funcționat și în perioda regimului comunist postbelic într-o continuitate normală până la sfârșitul anilor 1960. “Activitatea era reglementată prin:

– Hotărârea nr. 809/1954 privind ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau lipsiți de posibilitatea de a fi crescuți în familie

– Codul familiei – Legea nr.4/1954

– Decretul nr.285/1960 prvind acordarea alocației de stat pentru copii

– Hotărârea Consiliului de Miniștrii nr.106/1965 privind organizarea și funcționarea învățământului de cultură generală pentru copii cu deficiențe senzoriale, fizice și intelectuale”.

După ce au fost puse în aplicare măsurile pronataliste în 1967-1968, cifra copiilor nedoriți a început să ia proporții fiind nevoie de noi reglementări și noi măsuri de ocrotire. Ca și consecință s-a adoptat Legea nr.3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.

“ Legea prevedea ocrotirea următoarelor categorii de minori:

a. ai căror părinți sunt decedați, necunoscuți sau în orice altă situație care duce la instituirea tutelei, dacă nu au bunuri sau alte mijloace materiale proprii și nu există persoane care au fost obligate sau care pot fi obligate să-i întrețină;

b. care, fiind deficienți, au nevoie de o îngrijire specială ce nu le poate fi asigurată în familie;

c. a căror dezvoltare fizică, morală sau intelectuală ori a căror sănătate este primejduită în familie;

d. care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu răspuund penal sau sunt expuși să săvârșească asemenea fapte ori ale căror purtări contribuie la răspândirea de vicii sau deprinderi imorale în rândul altor minori.

Prevederea cea mai importantă a legii, conținută în articolul 5, se referee la încredințarea acestor minori uneia dib următoarele instituții de ocrotie:

1. leagăne pentru copii în vârstă de până la 3 ani;

2. case de copii pentru preșcolari și școlari;

3. grădinițte, precum și școli generale și licee de cultură general pentru deficienți recuperabili;

4. școli profesionale și licee de specialitate pentru deficienți recuperabili;

5. cămine școală și cămine atelier pentru deficienți parțial recuperabili;

6. cămine pentru deficienți nerecuperabili”.

De altfel, deși specialiștii occidentali au dat un semn de alarmă asupra efectelor nimicitoare ale dezvoltării copilului în afara cadrului familial, lipsit de dragoste și atașament părintesc, și, tot astfel, și în România, lucrătorii din aceste instituții ca și specialiștii sesizau numeroase disfuncții în comportamentul minorior asistați instituțional, beneficiile urmate din satisfacerea nevoilor primordial ale acestora au fost, și din păcate, mai sunt uneori considerate ca suficiente pentru o ocrotire adecvată, corectă și eficientă. Cu siguranță că autoritățile românești și, mai ales, factorii componenți ai Comisiilor pentru Ocrotirea Minorilor, “contemplând efectele activității lor sunt în stare să aibă o satisfacție mult mai mare vizitând o instituție și primind omagiul unui grup docil și disciplinat de copii la fel de “bine îngrijiți” decât să-și imagineze aceiași copii mai puțin “bine îngrijiți” poate, dar jucându-se fericiți în familiile lor de plasament”( J. Bowlby – Child Care and the Growth of Love, Penguin Books, UK, 1974, P. 240). Este extraordinar de remarcat cum aceste automatisme ale comportamentelor autorităților administrative, surprinse de John Bowlby cu mai bine de 50 de ani în urmă, își menține și acum actualitatea.

În regimul politic anterior anului 1989 sistemul de ocrotire instituțională a minorilor, deși imperfect, funcționa totuși; copiii asistați ai caselor de copii reușind, după finalizarea periodei de ocrotire, o oarecare onserție socială. Ei erau direcționați, în mare, spre locuri de muncă în întreprinderile socialiste care dispuneau de obicei de cămine și cantine, continuând astfel să funcționeze în condiții aproximativ conforme vechilor deprinderi și comportamente dobândite în instituțiile de ocrotire. Ne referim în primu rând la lipsa deprinderilor de viață independentă și a capacităților de a-și planifica autonom existența pe termen lung.

Lipsa deprinderilor de viață autonomă era adeseori dublată la tinerii asistați de o deficiență de cunoaștere și acceptare a normelor sociale datorită lipsei contactelor cu lumea exterioară – ceea ce contribuia, în momentul ieșirii în această lume, la respingerea tinerilor de către societate, respingerea de către ei la rândul lor a acestei societăți și tendința, care s-a amplificat astăzi, de endogrupare, de a considera instituția ca pe un model ideal de viață și pe colegii de instituție ca modele de comportament uman care pot fi cu greu părăsiți.

Începând cu decembrie 1989, țara noastră intră într-o nouă fază istorică. Este o fază cu mari schimbări politice și economico-sociale, cunoscută sub numele de „perioada de tranziție”, fază în care vechea stabilitate este înlocuită cu o altă realitate mult mai dinamică, mai schimbătoare. Astfel ca o primă consecință vechile întreprinderi socialiste devenite societăți comerciale se întâlnesc cu mari dificultăți economice și financiare ceea ce determină apariția uni fenomen social neobișnuit pentru România utimilor 50 de ani: șomajul. Managerii refuză acum păstrarea pe posturi salarizate a muncitorilor cu probleme sociale; așa zisele „cazuri sociale” nu mai sunt acceptate la angajare – eficiența economică devine unicul criteriu de salarizare; politica socială nu mai constituie o parte primordială a activității din economia românească. Aceeași eficiență economică, devine criteriu decisiv de evaluare determină și închiderea fostelor cantine întreprindere, sau rentabilizarea lor în sensul transformării în magazine private sau localuri pentru sărbătorirea contra plată a unor evenimente personale; în orice caz își pierd caracterul social de sprijin pentru îmbunătățirea condițiilor de viață ale salariaților dezavantajați. Fostele cămine de întreprindere devin și ele progresiv, în condițiile dispariției gradate a fondurilor destinate întreținerii lor, proprietate particulară – ca aproape toate celelalte spații de locuit care aparțineau fostului stat socialist.

În Timișoara s-a înființat la inițiativa I.S.T.H. – Timiș un „Centru de tranzit pentru tinerele mame necăsătorite” precum și un „Centru de tranzit pentru tinerii majori” având ca obiective tocmai intergarea socială și suport provizoriu pentru tinerii de peste 18 ani foști asistați ai instituțiilor de ocrotire care sunt în căutare de loc de muncă și de locuință.

Există, de asemenea multiple instituții de tip familial pentru ocrotirea minorilor (având de obicei un număr foarte redus de asistați și personalul care joacă rolurile caracteristice unei familii normale: mamă, tată, bunică, mătușă, etc.) în numeroase locuri din țară: Timișoara (Casa cu ferestre deschise), Bacău, Brașpv, București, Iași, Cluj, etc. Și lista ar putea continua cu multe inițiative ale unor asociații și organizații umanitare, creștine, filantropice, etc. din mai toate zonele României.

Dar ceea ce în continuare ne lipsește este existența unei politici unitare, legată, planificate realizată și condusă la nivel central pentru a asigura:

-în primul rând sprijinirea tinerilor majori, după încheierea perioadei de ocrotire pentru o mai potrivită inserție socială prin monitorizarea integrării profesionale și oferirea de facilități privind locuința, menajul, gestionarea veniturilor ș.a.

-în al dolea rând acțiuni de planificare a viitoarei externări a asistaților, ceea ce ar determina poate schimbări în structura obiectivelor programelor desfășurate în instituții în direcția dezvoltării capacităților de viață independentâ și de prevedere și realizare a deschiderii către societatea din afara instituției.

Noul curs al politicii românești întâmplat după alegerile din noiembrie 1996 s-a reflectat și în noul sistem de protecție al copilului. Astfel în ianuarie 1997 a fost creat un Departament pentru Protecția Copilului în domeniul structurilor guvernamentale, în urma reorganizării Comitetului Național pentru Protecția Copilului.

Într-o perioadă scurtă de timp și cu resurse restrânse, Departamentul pentru Protecția Copilului a reușit să producă modificări însemnate ale cadrului legislativ, pentru a face posibilă descentralizarea și a susține conceptele cuprinse în Convenția ONU a Drepturilor Copilului și Recomandarea 1286 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. „Aceste noi măsuri legislative au fost”:

– H.G.R. nr. 205/1997, prvind organizarea activităților Aurorităților Administrației Publice Locale în domeniul Protecției Drepturilor Copilului;

– Ordonanța de urgență nr. 25/1997 cu privire la adopții, aprobatăprin Legea nr. 87/1998;

– Ordonanța de urgență nr. 26/1997, privind protecția copilului aflat în dificultate, aprobată prin Legea nr. 108/1998;

– H.G.R. nr. 245/1997 privind criteriile de autorizare a organismelor private care desfășoară activități în domeniul protecției copilului prin adopție;

-H.G.R. nr. 604/1997 privind criteriile de autorizare a organismelor private care desfășoară activități în domeniul protecției copilului;

-H.G.R. nr. 217/1997 cu privire la condițiile de obținere a atestatului, procedurile de atestare și statutul asistentului maternal profesionist”.

Ca o consecință acestor noi reglementări, au fost create noile Comisii Pentru Protecția Drepturilor Copilului, organe de specialitate ale Consiliilor Județene, conduse de Secretarul acestuia. Serviciile Publice Specializate Pentru Protecția Drepturilor Copilului sunt create în prezent sub autoritatea Comisiilor și acționând ca organ executiv al acestora. Instituțiile rezidențiale pentru copii au pătruns în răspunderea Consiliilor Județene prin procesul de descentralizare impus de noile acte normative în vigoare.

Dintre toate reglementările legislative recente cea mai semnificativă privind urmările asupra sistemului de protecție a copilului este fără doar și poate Legea nr. 108/1998. Legea marchează o importantă transformare calitattivă față de vechile reglementări în domeniul protecției copilului aflat în dificultate (legea nr.3/1970) reprezentând prin ideile folosite și prevederile explicite o modernizare a sistemului și o aliniere sub acest aspect la standardele europene actuale.

Astfel expresia minor a fost înlocuită cu cea de copil menținându-i aceeași semnificație (persoană sub 18 ani care nu are capacitate deplină de exercițiu). Responsabilitatea privind protecția și asistența copilului aflat în dificultate ( definită în sensul că dezvoltarea sau integritatea fizică ori psihică sunt amenințate) revine comunității locale reprezentată de Comisia pentru Protecția Copilului (cu atribuții și componență aproximativ asemănătoare cu vechea Comisie pentru Ocrotirea Minorilor).

Legea prevede „respectarea intereselor superioare” ale copilului aflat în dificultate în sensul punerii în mișcare a unei influențe benefice asupra dezvoltării lui fizice sau morale potrivite, concept nelipsit din reglementările legislative ale țărilor dezvoltate din Europa și America de Nord privind protecția copiilor.

Măsurile de protecție prevăzute de lege sunt împărțite în măsuri temporare (plasament) sau măsuri de mai lungă durată (înredințare). Deosebirea dintre măsurile de încredințare și plasament este mai evidentă în noua lege (spre deosebire de Legea nr. 3/1970).

Așadar încredințarea este o măsură care acționează în cazurile în care părinții copilului sunr decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați morți sau decăzuți din drepturile părintești și nu a fost instituită tutela , dispăruți, ori în cazul în care minorul a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă.

Plasamentul poate fi hotărât de Comisia pentru Protecția Copilului dacă securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului sunt primejduite în familie din cauze independente de voința părinților, la cererea acestora, a unuia dintre ei, sau a unei rude a copilului până la gradul IV inclusiv. De asemenea dacă părinții sau unul dintre ei amenință sănătatea sau integritatea morală a copilului prin practicarea în mod excesiv (abuzul copilului este de asemenea un concept modern în literatura psiho-socială) sau prin neglijarea gravă în îndeplinirea obligațiilor de părinte, serviciul public specializat poate decide plasarea în regim de urgență a minorului. Această măsură mai poate fi luată și în cazul în care copilul este găsit lipsit de supraveghere sau este părăsit de părinți.

Atât încredințarea cât și plasamentul pot fi făcute: la o familie sau persoană (au prioritate rudele până la gradul IV inclusiv) sau la serviciul public specializat sau către un organism privat autorizat.

Pe lângă acestea mai există mai există plasamentul de urgență și încredințarea copilului în vederea adopției (prima fiind cea mai temporară și de scurtă durată, a doua cea mai trainică și cvasi-permanentă).

De reținut este faptul că atât măsura de încredințare cât și cea de plasament sunt reevaluate măcar odată la trei luni în funcție de interesul superior al copilului. Dacă copilul revine în familia de origine se stabilește o „perioada de probă” (supravegheată) de minim 3 luni. De fapt o altă noțiune importantă este cea de mediu familial. Legea spune că serviciile publice specializate sau organismele private autorizate trebuie să ofere copilului un „mediu familial corespunzător”. Mai bine spus, obiectivul final al tuturor măsurilor de protecție este reintegrarea familială a copilului (în familia proprie, în familia unor rude sau în familii de plasament). Este o idee nouă, superioară vechii convingeri care avea ca și idee centrală termenul de ocrotire și care se preocupa în special de satisfacerea nevoilor elementare ale minorilor. Accentul pus pe mediul familial se centrează pe satisfacerea cu precădere a nevoilor emoționale ale copiilor fiind în potrivire cu teorile moderne privind formarea legăturilor de atașament cu influență esențială asupra formării personalității și a funcționării normale a unei persoane în mediul social.

În această direcție inovația principală conținută de lege este apariția părinților de plasament salariați care trebuie să donândească atestatul de asistent maternal profesionist (trebuie deci să aibă o pregătire conformă și abilități care să le fie evaluate de către profesioniști). De remarcat că acest statut nu poate fi însușit de rudele copilului până la gradul IV inclusiv sau în cazurile de încredințare în vederea adopției (această prevedere este destinată fără îndoială prevenirii abuzurilor). Acești părinți de plasament sau angajați cu carte de muncă de către serviciile publice sau de organisme private (doar unul din partenerii cuplului familial) și primesc salariul brut lunar al asistentului social cu pregătire medie (art.23).

Alte prevederi ale legii care încearcă să descurajeze atitudinea lipsită de responsabilitate a părinților fac referință la contribuția lunară de întreținere pe care aceștia trebuie să o plătească în cazul încredințării sau plasamentul copiilor lor. În situația în care plata acestei contribuții nu este posibilă, Comisia pentru Protecția Copilului poate constrânge pe părinte să efectueze o activitate neremunerată în folosul societății, pe întreaga durată a măsurii încredințării sau plasamentului. Aceasta se constituie ca o materializare a unei alte prevederi mai generale referitoare la faptul că autoritățile locale au obligația să asigure servicii de prevenire a abandonului copiilor(art.25).

De reținut este faptul că pe întraga durată a ei, legea are un caracter ce poate fi numit antiinstituțional (mai precis este profund îndreptată în direcția dezinstituționalizării).

Așadar chiar în situațiile în care instituționalizarea nu poate fi evitată, ea trebuie să rămână o măsură stabilită doar în ultimă instanță.

Noile instituții (care acum se cheamă „Centre de plasament” și „Centre de primire a copilului”) sunt constrânse să-și orienteze prioritățile în direcția oferirii unui „mediu familial” în concordamță cu trebuințele copilului, să faciliteze contactele copiilor cu părinții lor naturali și să acționeze permanent în vederea unui țel aparent opus propriilor interese: reinserția copilului în familia lui biologică.

Totodată, de remarcat este și faptul că nu este posbilă înființarea de noi instituții, chiar prin reorganizarea vechilor Leagăne sau Case de Copii, cu excepția celor de “tip familial” (art.41)

„În concluzie se poate spune că baza legală a noului sistem de protecție a copilului din România există și se ridică la standardele societăților celor mai dezvoltate din Europa și din lume. Rămâne acum de văzut cât de eficient va funcționa în practică acest sistem atât de coerent și modern din punct de vedere teoretic…”.