Copiii Institutionalizati Riscuri Criminogene

CUPRINS

INTRODUCERE

CAP 1. DELIMITARI CONCEPTUALE

1.1 Criminalitatea/ copiii institutionalizati, riscuri criminogene, risc victimal, delicventa juvenila

1.2 Aspecte normative privind raspunderea minorilor (legea 272/2014 si noul cod penal)

CAP 2 ANALIZA DELICVENTEI JUVENILE

2.1 Cauzele si consecintele delicventei juvenile

2.2 Studii de caz privind copiii institutionalizati

2.3 Profilul copilului institutionalizat prin prisma delicventei juvenile

2.4 Statistici privind delicventa juvenila

CAP 3 TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND DELICVENTA JUVENILA

3.1 Teorie psihologica

3.2 Teorie sociologica

CAP. 4 PREVENIREA SI COMBATEREA DELICVENTEI JUVENILE

4.1 Delimitari conceptuale (prevenirea si combaterea)

4.2. Implicarea institutiilor statului

4.3 Implicarea comunitatii (biserica, mass media, etc)

CONCLUZII

RECOMANDARI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Analiza condițiilor specifice societăților actuale evidențiază faptul că în foarte multe țări se agravează și se extind fenomenele de devianță, marginalizare, delincvență și criminalitate.

Procesele accentuate de schimbare și transformare care însoțesc evoluția oricărei societăți au condus la apariția unor noi fenomene sociale grave, acestea obligând nivele deosebit de alarmante, în special în țările recent eliberate de sistemul totalitarist, între care și România.

Procesul rapid de tranziție a generat o criză ce afectează în special adolescenții și tinerii. O sursă importantă a acestei crize o reprezintă o anumită confuzie valorică în legătură cu modalitățile de promovare socială în noua societate și de integrare în viața matură sau de pregătire pentru o astfel de viață.

Ca urmare criminalitatea a crescut foarte mult, oferind adolescenților un cadru cu puternice influențe negative. Din acest motiv, un loc aparte în aria problematicii devianței este ocupat de cercetările privind delincvența juvenilă, fenomen cu implicații negative atât pentru societate, cât și pentru destinul ulterior al tinerilor.

Numărul de adolescenți (14 – 18 ani) condamnați a cunoscut în România o creștere semnificativă. Acest fapt poate fi explicat pe de o parte prin acea că sărăcia și inegalitățile economice afectează în mod special copiii și tinerii, iar pe de altă parte slăbirea instituțiilor de socializare (familie, școală, organizațiile de tineret și copii) și agenților de control administrativ și polițienesc.

În consecință un răspuns adecvat la întrebarea “de ce tinerii încalcă normele penale?” presupune studierea atât a trăsăturilor individuale, cât și a variantelor sociale care caracterizează situația de viață a copiilor și adolescenților, precum și a mecanismelor etiologice de producere a delincvenței.

Este binecunoscut faptul că, dintre factorii cu rol educativ și socializator, un loc esențial îl ocupă familia. Familiei îi revine în parte dificila misiune de edificare a personalității socio-culturale fiind, deci, responsabilă de socializarea și inserția adecvată în societate a copiilor și adolescenților. Confruntată astăzi cu dificultăți economice tot mai severe, la care se adaugă și confuzia de valori, familia riscă să-și slăbească capacitatea sa de supraveghere a procesului de socializare a tinerilor.

Cu toate acestea, trebuie înțeles faptul că evoluția comportamentului adolescenților nu depinde numai de modalitățile de socializare familială, ci și de un ansamblu de factori și instanțe educative: școală, grup de prieteni, grup de muncă, etc.

O importanță deosebită pentru societate o are și identificarea formelor și modalităților cele mai adecvate de realizare a educației morale a minorilor, de prevenire a comportamentelor deviante în rândul acestora.

În explicarea factorilor care favorizează apariția comportamentului delincvent juvenil, îmi voi baza demersul teoretic și metodologic pe unele date de cercetare și principalele teorii elaborate în acest sens.

Pe lângă analiza factorilor care generează apariția delincvenței juvenile, voi arăta și aspecte legate de infracționalitatea juvenilă, dar și mijloace de reinserție socială a tinerilor infractori.

CAP 1. DELIMITARI CONCEPTUALE

Delincvența juvenilă constituie, în prezent, una dintre cele mai grave probleme sociale cu care se confruntă România, a cărei amploare este evidențiată atât de statisticile oficiale, cât și de mass media. Fiind o consecință directă sau mediată a modului în care funcționează familia, școala și diferitele mecanisme de socializare, sancționare și reabilitare socială, ea solicită o abordare multidisciplinară a influenței exercitate de aceste instituții, din punct de vedere al factorilor de risc implicați.

1.1 Criminalitatea/ copiii institutionalizati, riscuri criminogene, risc victimal, delicventa juvenila

Problema elaborării unei explicații sau unui set de explicații convingătoare pentru amploarea și intensitatea fenomenului de delincvență juvenilă din România de astăzi, constituie un obiectiv fudamental pentru cercetarea teoretică și practică în acest domeniu. După ani și ani de cercetare în acest domeniu, în cursul căruia s-au strâns numeroase categorii de date, au fost comparate diverse statistici și s-au evidențiat multiple variabile cantitative și evaluări calitative, apreciem că este timpul unei operații de sinteză, pentru a formula, dacă nu teorii de amploare, cel puțin unele teorii de rang mediu, chiar cu caracter ”parohial”. După cum se știe, cea mai mare parte din teoriile elaborate, până acum, în domeniul delincvenței juvenile, se pot clasifica simplu, în trei mari categorii :

(1) teorii care susțin că delincvența juvenilă este o conduită moștenită, datorită unor factori cu caracter genetic-ereditar ;

(2) teorii care apreciază că ea este, de fapt, o conduită dobândită, datorită unor factori sau structuri cu caracter familial, social ori cultural ; (3) teorii mixte, care îmbină aceste două explicații.

Prima categorie de teorii aparține genului de explicație biologică (sau biologistă).

Cea de a doua aparține atât genului de explicație psihologică (sau psihologistă), cât și genului de explicație sociologică (sau sociologistă). În fine, cea de a treia categorie aparține genului de explicație eclectică, care combină mai multe elemente etiologice. Unele dintre aceste teorii sunt desuete, altele își păstrează actualitatea, dar ceea ce trebuie arătat este faptul că ele au fost elaborate de către analiști sau teoreticieni aparținând altor spații culturale, decât cel românesc și care nu s- au confruntat cu numeroasele probleme pe care le-a avut România, înainte și după 1989. Putem credita, oare, aceste teorii cu gradul de universalitate cerut de aplicarea lor și la cazul României ? Aceasta este o problemă asupra căreia trebuie încă reflectat, dacă dorim să elaborăm explicații convingătoare în legătură cu cauzele delincvenței juvenile din România. Deoarece țara noastră se confruntă cu o situație aparte, generată de perioada de ”tranziție”, schemele etiologice tradiționale nu au decât o validitate limitată, motiv pentru care căutate explicații specifice, chiar dacă, au un caracter ”parohial”.

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, inițial, obiectul preocupărilor de ordin statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de cultura etc. Într-o măsură importantă, fenomenul infracțional este inclus în formele mai largi de devianță socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia devianței.

Principala carența a teoriilor monocauzale consta în abordarea unilaterala a problematicii criminologiei, care este astfel lipsita de o perspectiva unificatoare cu privire la obiectul de cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracțional, după cum abordarea criminalității fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social", neglijează parțial sau total personalitatea celui care încălca legea penală.

Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor modele mai complexe, care se bazează pe o analiza multifactorială a cauzelor criminalității.

Considerând că "…obiectul îl constituie factorii sociali și individuali care stau la baza comportamentului criminal", teoria multifactorială asupra cauzelor criminalității reprezintă un progres în raport cu pozițiile anterioare, dar ea nu constituie o concepție aptă să integreze diferitele niveluri de analiza cauzală într-un model explicativ unitar ci, mai degrabă, o listă bogată de factori implicați în geneza crimei.

Eforturile de sinteza susținute de criminologii secolului XX au reușit – fără un succes deplin – să depășească stadiul unor simple adiționări ale criminologiilor specializate; încercând o unificare, în planul obiectului de studiu, a problematicii referitoare la crima, criminal și criminalitate.

Intre exponenții de seama ai criminologiei din aceasta perioada se detașează HERMAIMN MANNHEIM și JEAN PINATEL.

H.Mannheim susține ca, prin criminologie, în sens restrâns, se înțelege studiul crimei, iar în sens larg, se includ penologia, metodele de prevenire a criminalității, de tratament si resocializare a infractorilor. Autorul consideră că este absolut necesară descoperirea cauzelor criminalității, în scopul identificării măsurilor prin care societatea poate interveni pentru limitarea acestui fenomen.

La rândul său, criminologul francez J.Pinatel concepe obiectul de studiu al criminologiei pe trei planuri:

– cel al crimei – care se ocupă de studiul actului criminal;

– cel al criminalului – care studiază caracteristicile infractorilor și factorii care au influențat formarea și evoluția personalității acestora;

– cel al criminalității – care studiază ansamblul de acte criminale care se produc într-un anumit teritoriu, într-o anumită perioadă de timp.

Autorul surprinde corect obiectul complex de cercetare criminologică, obiect ce reclamă o analiză diferențiată a diverselor sale niveluri (infracțiune, infractor, fenomen infracțional). Totuși, faptul că J.Pinatel, în Tratatul său de criminologie, după ce relevă aceste diferențe, împarte disciplina într-o "criminologie generală" (cu caracter enciclopedic, dar și sintetic, ce urmărește să compare și să unifice datele criminologiilor specializate) și o "criminologie clinică" (având ca obiect abordarea multidisciplinară a cazurilor individuale) este apreciat de unii autori ca fiind de natura să rupă individualul de fenomenul global al criminalității, vitregind efortul de sinteza.

În ultimele două decenii ale secolului XX, evoluția modelelor teoretice în domeniul criminologiei a determinat noi și serioase dispute în legătură cu obiectul criminologiei.

Obiectul criminologiei – analiza sintetică. Considerând drept corect și fundamentat științific punctul de vedere "tradițional" cu privire la obiectul criminologiei, trebuie să arătăm că acumularea treptata de cunoștințe, pe măsura dezvoltării științifice, impune necesitatea unei permanente reconsiderări a conținutului și limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat și judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei – care îi conferă identitatea și îi stabilește locul în sistemul științelor – să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări științifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum și problematica majora analizata de pe pozițiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității.

a) Criminalitatea ca fenomen social

Îmbrățișând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, consa conținutului și limitelor acestuia.

Totodată este necesar ca tratarea acestei probleme să fie făcută în mod echilibrat și judicios astfel încât obiectul de studiu al criminologiei – care îi conferă identitatea și îi stabilește locul în sistemul științelor – să nu fie extrapolat la alte domenii de cercetare, dar nici restrâns nejustificat.

Având în vedere importantele acumulări științifice care au avut loc în domeniul criminologiei, precum și problematica majora analizata de pe pozițiile teoretice ale acestei discipline, consideram ca obiectul de studiu al criminologiei include: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva criminalității.

a) Criminalitatea ca fenomen social

Îmbrățișând opinia că obiectul sintetic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca fenomen social, considerăm că, pentru a transforma această noțiune într-un concept operațional care să permită explicarea fenomenului studiat, este necesară adoptarea unui model sistemic de analiza. Astfel, ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor componente.

Dacă avem în vedere dimensiunea criminalității ca fiind totalitatea infracțiunilor săvârșite pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp dată, se pune în evidență doar componența cantitativă a fenomenului. Astfel, ținând seama de măsura în care criminalitatea este cunoscută precum și de măsura în care mijloacele de drept penal reacționează împotriva acesteia, poate fi împărțită în criminalitate reală, aparentă și legală.

Criminalitatea reală reprezintă totalitatea faptelor infracționale săvârșite pe un anumit teritoriu, într-o perioadă de timp determinată. Acest lucru înseamnă că în practică, există tot timpul o diferență cantitativă între numărul infracțiunilor comise în realitate și numărul celor prevăzute de statisticile judiciare.

Criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea infracțiunilor semnalate autorităților judiciare și înregistrate ca atare.

Criminalitatea aparentă este diferită de criminalitatea reală, deoarece aceasta nu poate fi cunoscută și cuantificată din următoarele motive:

nu toate faptele penale sunt aduse la cunoștința organelor abilitate ale statului și înregistrate ca atare (multe din faptele comise nu sunt sesizate din variate motive: comoditate, lipsă de timp, neîncredere în autorități, prejudiciu mic, teamă etc.);

nu toate faptele penale sesizate în urma cercetărilor cu finalitate și nu în toate cazurile se pronunță o hotărâre judecătorească definitivă;

o bună parte din faptele sesizate rămân cu autori neidentificați.

Criminalitatea legală reprezintă totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri de condamnare râmase definitive.

Diferența dintre criminalitatea reală și criminalitatea aparentă este denumita cifra neagra a criminalității și reprezintă faptele antisociale care, din diverse motive, rămân necunoscute organelor judiciare.

Obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, cercetarea științifica încercând să surprindă dimensiunile adevărate ale acestui fenomen.

b) Infracțiunea

Infracțiunea reprezintă manifestarea particulară a fenomenului infracțional, având identitate, particularități si funcții proprii. Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală.

Includerea faptelor antisociale în obiectul de studiu ai criminologiei trebuie să aibă la baza criteriul normei penale. Extinderea obiectului prin includerea fenomenului mai larg al devianței comportamentale, determină dificultăți metodologice și conceptuale precum și o nedorită interferență cu alte discipline, cum ar fi sociologia și psihologia socială.

Consacrat în cuprinsul unei norme juridice acest concept reflecta aspectul material, uman, moral și juridic al conținutului infracțiunii, evidențiind factorii de condiționare și determinare socială ai dreptului penal, fundamentul ontologic al acestuia.

Având rolul instrumentului de cunoaștere științifică a fenomenului infracțional, a proceselor dinamice care au un impact semnificativ asupra acestui fenomen, criminologia își aduce contribuția la procesul de perfecționare a reglementării juridice, la realizarea unei mai bune concordanțe între legea penală și realitatea socială pe care o protejează.

Infractorul

Sub aspect juridic, infractorul este persoana care, cu vinovăție, săvârșește o faptă sancționată de legea penală. Din punct de vedere criminologie, conceptul de infractor are o semnificație complexă datorită condiționărilor bio-psiho-sociale care îl determina pe individ să încalce legea.

Întrucât, până în prezent, nu s-a dovedit existenta unor trasaturi de ordin bio-antropologic care sa diferențieze infractorul de non-infractor, persoana care încălca legea penală este considerată ca un eșec al procesului de socializare.

Criminologia a analizat și continua să studieze coordonatele biologice, psihologice, sociale, economice, culturale etc, care au relevanța pentru alegerea conduitei infracționale și trecerea la actul infracțional.

Victima infracțiunii

În ultima vreme, s-a evidențiat un aspect teoretic nou, de real interes pentru obiectul criminologiei și anume victima infracțiunii. Pe buna dreptate s-a reproșat criminologilor că și-au concentrat eforturile asupra problematicii referitoare la infractor, neglijând aproape în totalitate studiul victimologic. Lucrările criminologice de data recenta au demonstrat existența unei relații complexe între făptuitor și victima, constatându-se că, în producerea actului infracțional, contribuția victimei nu poate fi exclusa din sfera unui model cauzal complex.

Pe de altă parte, se susține importanța pe care studiile de victimizare o prezintă pentru identificarea dimensiunii criminalității reale.

Reacția socială împotriva criminalității

Orientata către identificarea modalităților prin care fenomenul infracțional poate fi prevenit și controlat, criminologia nu poate exclude, din obiectul său de studiu, reacția socială formală și informală asupra criminalității.

Reacția socială intervine atât înaintea de săvârșirea infracțiunii, prin programe și măsuri de prevenire, cât și post-factum, prin înfăptuirea justiției, prin tratamentul, resocializarea și reinserția socială a infractorilor.

Includerea reacției sociale în obiectul de studiu al criminologiei este determinata de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a acesteia la realitatea fenomenului infracțional și la tendințele sale evolutive. Sesizarea inadvertențelor permite elaborarea unor studii utile atât nivelului institutionalizat al politicii penale, cât și persoanelor implicate în acțiunea concreta de prevenire și combatere a criminalității.

În conformitate cu opțiunea teoretica prezentata, obiectul sintetic al criminologiei – fenomenul infracțional – integrează elementele componente într-un ansamblu unitar ce se comportă ca un întreg cu proprietăți și funcții proprii, distincte calitativ de proprietățile și funcțiile părților componente. Interacțiunile dintre aceste elemente, precum și dintre fenomenul infracțional ca sistem și sistemul social global, constituie obiective importante ale studiului criminologiei orientat spre identificarea cauzelor criminalității. Cauzalitatea apare însă în dubla ipostaza: aceea de scop al studiului criminologie, dar și de obiect al criminologiei. Deși "paradigma etiologică" a fost vehiculată intens ca fiind parte integrantă a obiectului criminologiei, trebuie evitată includerea sa ca entitate de sine stătătoare, întrucât studierea fenomenului infracțional, pe de o parte, și a infracțiunii, pe de alta parte, presupune și analiza cauzelor care le determina și a condițiilor favorizante.

În aceeași maniera, problematica reacției sociale constituie obiect de studiu al criminologiei în măsura în care schimbarea socială accelerata determina rămânerea în urma a sistemului de apărare antiinfractională, după cum elaborarea unei politici penale adecvate de prevenire și control a criminalității constituie unul din scopurile acestei științe.

Scopul criminologiei

Ca și obiectul său de studiu, scopul criminologiei a devenit mai clar, mai bine precizat, o data cu evoluția cercetărilor științifice în acest domeniu. Confruntata cu realitatea infracțională, criminologia a trebuit să-și reconsidere și să-și reorienteze și problematica referitoare la scop, în sensul includerii măsurilor de profilaxie a criminalității.

Scopul general al criminologiei îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să determine prevenirea și combaterea criminalității.

Asemănător cu scopul științelor penale, scopul general al criminologiei se deosebește prin modurile diferite de concretizare, criminologia fiind o disciplină a fenomenului infracțional, iar dreptul penal fiind o știință normativă. Această distincție necesară nu exclude raporturile permanente dintre cele două discipline, ele susținându-se reciproc și conlucrând la elaborarea doctrinelor preventive și represive care se aplică în practica activității de combatere a criminalității.

Funcțiile criminologiei

Opiniile teoretice cu privire la obiectul și scopul criminologiei se regăsesc și în concepțiile despre funcțiile acesteia.

Astfel, cea mai mare parte a reprezentanților criminologiei tradiționale considera că aceasta are următoare funcții: descriptivă, explicativă, predicativă și profilactică.

Funcția descriptivă – constă în studierea și consemnarea datelor privind volumul criminalității de pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă de timp; cunoașterea tipologiei criminalității în funcție de:

genurile de criminalitate (criminalitatea violentă, criminalitatea organizată din domeniul economico-financiar, criminalitatea juvenilă, corupție etc.);

vârsta autorilor (minori, tineri, adolescenți, vârstnici etc.);

locul săvârșirii (urban, rural, zona de frontieră etc.).

Funcția descriptivă utilizează concepte operaționale cum sunt: mediul, terenul, personalitatea și actul .

Conceptul de mediu vizează: mediul natural (fizic sau geografic); mediul social (factori culturali, istorici, tradiționali, instituționali etc.) și mediul personal sau psihosocial (climatul familial, relațiile dintre oameni, mediul ocazional-școlar, profesional, mediul ales sau acceptat (anturajul) sau mediul impus (militar, penitenciar etc.).

Al doilea concept terenul este folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin biocobnstituțional al individului (ereditate, mutații genetice, congenitalul și constituționalul).

Personalitatea, semnifică subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială. Chiar dacă individul se adaptează la mediul social, nu înseamnă că este în totalitate de acord cu acesta. Un dezacord există întotdeauna și el poate evalua până la inadaptare și conflict.

Situația premisă, reprezintă ansamblul de împrejurări obiective și subiective care precede actul criminal, în care este implicată personalitatea individului.

Actul infracțional constituie răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situații.

Funcția explicativă

H.Manenheim, consideră că faptele nu au nici un înțeles fără interpretare, evaluare și o înțelegere generală. Explicarea naturii, a esenței, a cauzelor care determină sau favorizează fenomenul infracțional, reprezintă scopul cercetării criminologice. Funcția explicativă operează cu concepte operaționale cum sunt: cauza, condiția, efectul, factorul, mobilul, indicele .

Cauza este elementul determinant în procedura fenomenului.

Condiția este un element favorizator.

Factorul constituie orice element care într-o măsură mai mare sau mai mică are legătură cu crima. Dacă factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în producerea infracțiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus societății sau grupului studiat.

Funcția predictivă se întemeiază pe concepte operaționale foarte variate, de la cel matematic până la cel euristic.

Cele mai utilizate concepte predictive sunt: prezent, viitor, probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză etc. Funcția predictivă presupune anticiparea fenomenului infracțional în timp și spațiu.

Funcția profilactică

Scopul general al criminologiei este de neconceput fără elaborarea unor metode și tehnici de prevenire și combatere a criminalității, pentru crearea unui climat de ordine și siguranță a comunității umane. În domeniul preventiv criminologia utilizează concepte precum: reacția socială, controlul social, tratament, reintegrare, resocializare, prevenire primară, prevenire secundară și prevenire terțială.

1.2 Aspecte normative privind raspunderea minorilor

Prevenirea și combaterea infracționalității minorilor a constituit și constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne, deoarece cauzalitatea infracționalității în rândul minorilor se interacționează cu o serie de factori, precum: lipsa de expriență de viață socială a minorului cu consecința neînțelegerii depline a semnificației sociale a conduitei lui periculoase pentru valorile sociale ca și sancțiunile care s-ar aplica, deficiențe în procesul educativ ce s-a desfășurat în familie, școală, influența negativă exercitată de unii majori care îi atrag pe minori pe calea infracțională. Răspunderea penală a minorului este condiționată de starea psihicofizică normală a minorului la diferite etape ale minorității. În aceste sens, o importanță deosebită a fost acordată vârstei minorului de la care acesta răspunde penal adică se consideră că are înțelegerea semnificației sociale a conduitei sale periculoase ca și a scopului sancțiunilor aplicate pentru a astfel de conduită.

Potrivit dispozițiilor Codului penal român, art. 99 sau art. 113 noul C. pen., răspunderea penlă a minorilor începe de la 14 ani sub condiția dovedirii că în săvârșirea faptei, minorul a avut discernământ și în toate cazurile de la 16 ani fără o astfel de condiționare. În mod firesc, în reglementarea răspunderii penale în privința minorilor apare necesitatea de a face o separație între minorii care au capacitate penală și pot fi făcuți răspunzători penal pentru faptele lor și minorii care nu au capacitate penală și nu răspund penal pentru faptele prevăzute de legea penală pe care lear săvârși.

Codul penal în vigoare prevede la minorii care răspund pentru faptele săvârșite de ei un sistem sancționator special, format din măsuri educative și din pedepse. Ambele categorii de sancțiuni au caracterul de sancțiuni de drept penal, fiindcă intervin ca o consecință a răspunderii penale a minorilor; sancțiunile penale sunt însă numai pedepsele.

Principala modificare adusă de noul Cod Penal în această problemă este renunțarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal, în favoarea măsurilor educative. Codul penal viitor stabilește ca regulă aplicarea în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative de libertate (art. 114, alin.1 raportat la art. 115, alin.1, pct.1), măsurile privative de libertate (art.115, alin.1,pct.1), acestea constituind excepția, fiind rezervate ipotezelor de infracțiuni grave sau pentru minorii care au comis multiple infracțiuni (art. 114,alin.2).

 Pentru copilul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si care nu raspunde penal, la propunerea directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului in a carei unitate administrativ-teritoriala se afla copilul.

Parintii copilului care savarseste fapte penale si nu raspunde penal au obligatia de a participa la sedintele de consiliere efectuate de catre directia generala de asistenta sociala si protectia copilului, in baza unui program personalizat de consiliere psihologica. 

Masura supravegherii specializate consta in mentinerea copilului in familia sa, sub conditia respectarii de catre acesta a unor obligatii, cum ar fi:

a) frecventarea cursurilor scolare; 
b) utilizarea unor servicii de ingrijire de zi; 
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie; 
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legaturi cu anumite persoane. 

In cazul in care mentinerea in familie nu este posibila sau atunci cand copilul nu isi indeplineste obligatiile stabilite prin masura supravegherii specializate, comisia pentru protectia copilului ori, dupa caz, instanta judecatoreasca, poate dispune plasamentul acestuia in familia extinsa ori in cea substitutiva, precum si indeplinirea de catre copil a obligatiilor prevazute la alin. (1). 

In cazul in care fapta prevazuta de legea penala, savarsita de copilul care nu raspunde penal, prezinta un grad ridicat de pericol social, precum si in cazul in care copilul pentru care s-au stabilit masurile prevazute la art. 85 savarseste in continuare fapte penale, comisia pentru protectia copilului sau, dupa caz, instanta judecatoreasca dispune, pe perioada determinata, plasamentul copilului intr-un serviciu de tip rezidential specializat. 

Este interzis sa se dea publicitatii orice date referitoare la savarsirea de fapte penale de catre copilul care nu raspunde penal, inclusiv date privitoare la persoana acestuia. 

Pe toata durata aplicarii masurilor destinate copilului care savarseste fapte penale si nu raspunde penal, vor fi asigurate servicii specializate, pentru a-i asista pe copii in procesul de reintegrare in societate. 

Tipurile de servicii specializate prevazute la alin. (1), precum si standardele referitoare la modalitatea de asigurare a acestor servicii se aproba prin hotarare a Guvernului. 

Copilul care a savarsit o fapta prevazuta de legea penala si care nu raspunde penal va fi insotit si asistat de catre un psiholog sau asistentul social, desemnat de directia generala de asistenta sociala si protectia copilului in orice etapa a cercetarii penale. 

CAP 2 ANALIZA DELICVENTEI JUVENILE

2.1 Cauzele si consecintele delicventei juvenile

Conceptul de „delincvență juvenilă” cuprinde două noțiuni distincte, și anume, conceptul de „delincvență” și cel de „juvenil”. Deși ambii termeni au intrat în limbajul comun și par să aibă semnificații bine determinate și univoce, ei sunt folosiți adesea cu înțelesuri diferite, nu numai în vorbirea curentă, ci și în limbajul științific. Termenul de „delincvență juvenilă” nu este întâlnit nici în legislația penală din țara noastră, nici în dreptul pozitiv din alte țări. El este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice, în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.

Din punct de vedere etimologic, conceptul de „delincvență juvenilă” provine din două termene de origine latină, respectiv: „delinquo – delinquere” înseamnă „a greși” (în mod neintenționat), „a scăpa din vedere(„delictum” însemna, în primul rând, greșeală) – în limba franceză „delinquance” – și „juvenis – juvenilis” înseamnă „tineresc”, „adolescentin” (în limba franceză „juvenile”). De aici, putem formula o definiție prealabilă, pur nominală, în care „delincvența juvenilă” ar desemna o greșeală a tânărului, a adolescentului sau o faptă ilicită a minorului.

În anumite limbi , cum sunt italiana, germana și, chiar franceza, conceptul de „delincvență juvenilă” este sinonim cu noțiunea de „criminalitate juvenilă” (spre exemplu criminalita giovanile, criminalité juvenile, jugendkriminalität), deși în limba franceză există termenul de „deliquance juvenile”. Cu toate acestea, la origine, și anume în limba latină, aceste cuvinte aveau înțelesuri diferite. După cum am precizat deja anterior, termenul „delincvență” provine din latinescul „delinquere” și însemna „a greși”, „a scăpa din vedere”, în timp ce termenul „crimă”, precizat și el la începutul acestei lucrări, provine din latinescul „crimen” și însemna „acuzare”, „imputare”. Interesant este că în literatura anglo-saxonă de specialitate, cu precădere în cea nord-americană, termenul de „delincvență” a păstrat semnificația sa originară (delinquency), care nu se confundă care nu se confundă cu sfera și conținutul noțiunii de „criminalitate” (criminality).

În ceea ce privește definirea conceptului de „delincvență juvenilă”, există o mare diversitate a definițiilor date acestei noțiuni, de la conceperea ei ca o formă de „devianță”(din punctul de vedere al sociologului) sau „abatere de la normele penale” (din perspectiva juristului) și până la definirea ei ca o formă de „inadaptare socială” ori „tulburare comportamentală”(în concordanță cu evaluările psihologilor sau psihiatrilor). Absența unei definiții unitare și unanim acceptate constituie o sursă de confuzii care pot distorsiona constatările, investigațiile sociologice și criminologice în acest domeniu4.

Dovada ambiguităților și confuziilor asociate conceptului de „delincvență juvenilă” este că la primul Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților (1955) participanții au recunoscut că este imposibil să se ajungă la o definiție lipsită de echivoc a termenului de „delincvență” ca atare. În acest sens există trei tipuri de interpretări:

a. juridică, în sensul strict al termenului – minorul sau tânărul are responsabilitate penală, începând de la o anumită vârstă;

b. formulată în termeni de „inadaptare socială” – minorii sau tinerii se confruntă cu o serie de dificultăți de adaptare psihică și socială;

c. exprimată în funcție de amenințările la adresa minorilor – aceștia pot fi supuși unor rele tratamente sau abuzați sexual în interiorul sau în afara familiei.

Începând cu deceniile 6 și 7 ale secolului trecut, concepția juridică s-a impus ca interpretare dominantă a delincvenței juvenile, fapt recunoscut și de cel de-al șaselea Congres al Națiunilor Unite pentru Prevenția Criminalității și Tratamentul Delincvenților din anul 1980, unde noțiunea de „delincvent juvenil” a fost considerată ca „produs al unei categorii a sistemului penal, care nu corespunde naturii sau stilului de viață al individului”.

Conceptul de „delincvență” nu este sinonim și deci nu se confundă cu noțiunea de „devianță”, deoarece sfera conceptului de „devianță” este mai largă și cuprinde ca formă particulară noțiunea de „delincvență”. Astfel, devianța constă în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular”. Devianța este un tip de comportament care se opune celui convențional, cuprinzând pe lângă încălcările legii, și „orice deviere” de conduită care nu are un caracter patologic constatat medical și reprezintă o abatere de la normele sociale, fiind percepută ca atare de membrii societății.

Termenul „devianță” este preluat din limba engleză, în care „deviance” are înțelesul de abatere de la normele acceptate. Originea termenului „devianță” provine din limba latină, de la verbul „deviare”, care înseamnă „abatere de la drum” („via” – cale, drum). În unele lucrări de referință din domeniul sociologiei se dă o extensie excesivă acestui termen, care duce la confundarea lui cu orice abatere de la așteptările unui grup sau ale unei colectivități complexe, considerându-se în mod nejustificat că aceste așteptări sunt echivalente cu normele sociale scrise sau nescrise existente în societate. Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai logicii, G. H. von Wright, arată că termenul de „normă” este sinonim cu „model”, „standard”, „reglementare”, „regulă” și „lege”, dar în nici un caz cu „așteptare”. În viața socială, normele scrise sau nescrise prescriu o anumită conduită, asociind totdeauna încălcarea lor cu un anumit tip de sancțiune (morală sau legală), impusă prin reacția socială care ocrotește valorile general acceptate de un grup social relativ stabil și de durată8.

Devianța are un caracter relativ, realitate dată de faptul că un act va fi condamnat numai dacă este pus într-o anumită situație și nu va fi condamnat în altă situație, iar în multe împrejurări acel act va fi sau nu deviant în funcție de statutul sau rolul autorului. De exemplu, un tânăr care ucide săvârșește un act deosebit de reprobat de societate, o crimă extrem de gravă, în schimb, același tânăr, aflat pe front, poate ucide mai mulți adversari, fără ca actele sale să fie incriminate, ci din contra, ele putând fi chiar elogiate sau recompensate. De asemenea, devianța va depinde de contextul normativ în care apare, adică ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o anumită epocă, este tolerat în alt mediu sau în altă perioadă de timp.

Pe baza constatărilor făcute în urma investigațiilor efectuate în rândul societății, în general, și, în rândurile minorilor și tinerilor, în special, putem concluziona că devianța se manifestă într-una din următoarele forme de comportament individual sau de grup:

– devianța morală, care se manifestă sub forma uneia sau mai multor încălcări (abateri) ale normelor morale acceptate de o anumită colectivitate, de la normele societății globale până la regulile deontologice ale unei anumite profesii; aici intră persoanele care comit fapte imorale, fără caracter penal, datorită pericolului social redus (se încadrează și categoria minorilor „în pericol moral”);

– devianța funcțională, constă în abateri de la normele și standardele de specialitate (tehnice) ale exercitării unei anumite ocupații sau profesii; este vorba de normele de competență, adică norme tehnice, acest tip constând în abateri disciplinare sau în manifestări de incompetență sau incapacitate în exercitarea unei profesii;

– devianța penală cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală săvârșite, chiar dacă au fost comise în împrejurări care constituie cauze justificative, cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau cauze care înlătură răspunderea penală a făptuitorilor; se încadrează în această categorie:

-criminalitatea adulților (persoane care au depășit vârsta minorității civile și care au săvârșit fapte penale, în speță „infractorii”)

-delincvența juvenilă (minorii între 14 și 18 ani care au săvârșit cu discernământ fapte penale, în speță „delincvenți minori”);

– devianța minorilor cu tulburări de comportament, alcătuită din totalitatea faptelor săvârșite de minori, care din cauza vârstei sau a lipsei de discernământ, nu răspund penal, față de ei luându-se măsuri de ocrotire;

– devianța alienaților mintal cuprinde totalitatea faptelor prevăzute de legea penală săvârșite de către persoane iresponsabile datorită unei stări patologice care le afectează grav discernământul; aceste persoane nu sunt infractori, deoarece fapta lor este comisă fără vinovăție.

La toate acest forme de devianță pot fi adăugate și diferite variante de abateri contravenționale, acolo unde acest gen de fapte a fost dezincriminat, cum este și cazul țării noastre, unde acest tip de abateri au fost transferate în domeniul dreptului administrativ. Ne gândim în primul rând la abaterile de la regulile privind circulația pe drumurile publice, care datorită frecvenței comiterii lor și a urmărilor deosebit de grave pe care le au, ne determină să le considerăm o formă distinctă de devianță, și anume „devianța rutieră”, cu toate aspectele sale penale și contravenționale.

În scopul precizării conținutului și sensului conduitelor minorilor și tinerilor, unii sociologi propun distincția dintre „predelincvență” și „delincvență juvenilă”. Unii autori susțin că „predelincvența juvenilă reprezintă ansamblul acelor conduite deviante ale tinerilor, care fără a avea un conținut nociv ca atare, pot determina în anumite condiții, comiterea unor acte antisociale”. În acest caz noțiunea de „predelincvență” poate avea un caracter operațional, numai în măsura în care se ține cont de faptul că manifestările adolescentine deviante pot intra doar în anumite circumstanțe în conflict cu legea penală.

Nu există însă o relație cauzală directă între actele deviante și cele cu caracter delincvent. „Devianța morală nu este totuna cu delincvența, după cum nu există argumente pertinente pentru a califica actele deviante comise de adolescenți drept un preludiu al unui potențial comportament infracțional. A proceda astfel înseamnă a pune în dependență de norma penală orice conduită deviantă a adolescentului și a considera că structurile morale ale acestuia sunt identice cu cele ale adultului, ceea ce nu este nici pertinent, nici adevărat”12.

Alți autori afirmă că termenul de „predelincvență” desemnează în mod nediferențiat fie situația minorului care, deși a comis o faptă prevăzută de legea penală, nu răspunde penal din cauza vârstei, fie situația minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele săvârșite să fie prevăzute de legea penală. Astfel, se prezumă că minorul respectiv este un delincvent potențial, prin aceasta etichetându-se anticipat o conduită ca fiind premonitorie pentru un comportament infracțional viitor, ceea ce, în opinia autorilor, este impropriu și nu reflectă o analiză conceptuală corectă. De aceea în unele legislații cu caracter de ocrotire, cum este cea din țara noastră sau din Franța, minorii aflați în această situație sunt încadrați în categoria „copiilor în pericol” de a comite fapte penale datorită condițiilor necorespunzătoare de mediu social și unei ambianțe imorale care favorizează sau pot induce comportamente deviante. În baza acestor observații, acești autori, încadrează în conceptul de „delincvență” numai faptele care întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni, fără nici o derogare. Prin etichetarea ca „predelincvent” a minorilor „aflați în pericol” creează posibilitatea ca aceștia să se identifice cu statutul de delincvent potențial și să se comporte în viitor ca un adevărat infractor13.

În definirea delincvenței juvenile, un rol important revine vârstei cronologice, care separă , de fapt, criminalitatea adulților de delincvența minorilor și tinerilor. În multe țări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult este vârsta de 18 ani. În statele Unite ale Americii, în majoritatea statelor, un minor poate fi judecat ca un adult începând cu vârsta de 18 ani, iar în celelalte state, limita de vârstă poate coborî până la 16 ani. În țările europene, vârsta de la care unui minor i se aplică aceeași pedeapsă ca unui adult variază între anumite limite. Astfel, în Olanda, minorii care au vârsta de 12 ani pot fi deja sancționați în cadrul unui regim juridic special, iar în Belgia, vârsta responsabilității penale este de 18 ani. În Germania, tinerii care au vârsta de 20 de ani sunt judecați de tribunale speciale pentru tineri. În țările scandinave, spre deosebire, minorii de 15 ani sunt judecați în tribunale pentru adulți, iar în Anglia, vârsta este de 18 ani. În alte țări au fost efectuate „experimente” specifice în acest domeniu. De exemplu, în Norvegia, în anul 1987, vârsta responsabilității penale a fost ridicată de la 14 la 15 ani, iar în Austria, în anul 1989, au fost dezincriminate delictele cu caracter minor, comise de tineri cu vârsta între 14 și 15 ani.

În România, limita de vârstă de la care un minor răspunde penal este 16 ani (conform art. 113 C. pen.). Așadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar cel care are vârsta între 14 și 16 ani, răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ. De la vârsta de 16 ani în sus se apreciază că tânărul are discernământ, deci poate răspunde penal pentru actele săvârșite, potrivit legii.

Toate aceste limite de vârstă sunt însă arbitrare și relative, modificându-se de la un sistem la altul, în funcție de modul în care legiutorul definește procesul de maturizare și îl asociază vârstei cronologice, vârstă care nu reprezintă, însă, un criteriu din punct de vedere științific. Variația vârstelor cronologice în diferitele legislații face dificilă definirea delincvenței doar dintr-o perspectivă exclusiv juridică. Nu există, în acest sens, principii juridice similare și nici limite de vârstă uniforme.

Din acest punct de vedere, nici măcar Organizația Națiunilor Unite nu a putut stabili o vârstă a „minorității” care să aibă validitate penală, apreciind fie că noțiunea de „tânăr” include toate persoanele aflate sub 25 de ani, fie că noțiunea de „copil” trebuie înțeleasă orice ființă umană care are vârsta situată sub 18 ani.

Dincolo de diversitatea lor culturală, variațiile sistemelor de justiție pentru tineri prezintă avantajul științific că oferă posibilitatea unei evaluări comparative a diferitelor reacții sociale și penale față de delincvența juvenilă, unele reacții fiind mai blânde în anumite țări și mai severe în altele.

Față de variațiile legislațiilor penale din diferite țări, între care se observă asemănări, dar și deosebiri, în ceea ce privește limita de vârstă de la care un minor încetează a mai fi considerat delincvent, începând să răspundă penal, în literatura de specialitate din țara noastră, dar și în cea din străinătate, s-a ridicat problema categoriei de persoane definite prin termenul de „juvenil”.

Astfel, s-au conturat două concepții contradictorii. Unii autori au inclus în categoria delincvenților juvenili numai minorii de până la 18 ani care au săvârșit încălcări de la normele sociale sancționate juridic, iar alți autori19 consideră că în sfera noțiunii de „delincvență juvenilă” sunt cuprinse nu numai faptele săvârșite de minori, ci și cele săvârșite de „tinerii adulți”, adică de grupa de vârstă între 18 și 25 de ani.

După susținătorii primei concepții, extinderea adjectivului „juvenil” la grupe de vârstă care au depășit pragul minorității este excesivă și nejustificată. În primul rând, nu s-a ajuns la un consens în ceea ce privește limita superioară a grupei de vârstă numită „a tinerilor adulți”. Unii cercetători se referă la grupa de vârstă 19-21 ani, alții o extind până la vârsta de 23 sau 25 de ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârșite de acești tineri în conceptul de „delincvență juvenilă” nu mai este de natură strict psihologică sau psihosocială. Deși luarea în considerare a unor asemenea motive poate să pară nejustificată în condițiile în care „accelerarea” maturității biologice și mintale a copiilor și adolescenților, datorită mijloacelor tehnice de informare și culturalizare, este un fenomen aproape general în lumea contemporană, totuși ele sunt menținute în susținerea caracteristicilor aparte ale tinerilor din această grupă de vârstă. În plus, s-a recurs la argumente sociale și de politică penală. S-a arătat că, din cauza complexității vieții sociale din statele care au atins un anumit grad de dezvoltare economică, integrarea în structurile sociale de muncă necesită o prelungire a duratei școlarizării și o perioadă mai lungă de adaptare.

Pe de altă parte, aplicarea unui regim sancționator identic cu cel al adultului ar întrerupe pentru o durată mai mare continuarea acestui proces de formare, pregătire și integrare a „tânărului adult”, facilitând marginalizarea lui socială post-penală și sporind dificultățile inserției sale în viața activă. De aceea, pentru „tinerii adulți” s-a preconizat un regim sancționator aparte, care privește atât durata anumitor pedepse, cât și modul lor de executare. Mai mult chiar, aceste considerente psihologice, sociale și de politică penală au fost consacrate în legislația penală din unele state dezvoltate. Spre exemplu, în Germania, „Legea privind instanțele judecătorești pentru minori” din 1974 prevede că „tânărul adult” între 18 și 21 de ani nu poate fi condamnat decât la o pedeapsă de maximum 10 ani, iar în țara noastră, în cadrul reformei din 1977 a regimului sancționator al minorilor, s-a preconizat și o reduce cu ¼ a pedepselor în cazul tinerilor între 18 și 21 de ani.

În pofida acestor argumente aduse în favoarea includerii ”tinerilor adulți” în conceptul de „delincvență juvenilă”, ne raliem concepției potrivit căreia problema sistemului sancționator penal distinct pentru „tinerii adulți” trebuie să constituie obiectul unei cercetări științifice complexe, în care să se analizeze contextul social, moral și economic dintr-o anumită țară și într-o anumită perioadă istorică. Înainte de toate este necesară o analiză a conceptului de „tânăr adult” pentru a se preciza temeiurile de natură diferită care justifică folosirea acestui termen în cercetarea criminologică și în cercetarea criminologică din țara noastră. În orice caz, criminalitatea persoanelor din această grupă de vârstă nu poate fi integrată în sfera și conținutul noțiunii de „delincvență juvenilă”, care cuprinde (n.n.) numai infractori minori între 14 și 18 ai neînpliniți.

Trecând peste aceste dezbateri cu privire la limita de vârstă și la grupa de persoane inclusă în termenul de „juvenil”, în doctrină s-a susținut opinia potrivit căreia un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri de supraveghere, dacă se sustrage, în mod constant, controlului parental sau educațional, dacă își abandonează căminul familial, dacă nu mai frecventează, în mod regulat, școala, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea, bunăstarea sa ori a altor persoane, dacă violează legile penale etc. Desemnarea unui copil ca fiind delincvent – observa James Teele – poate să semnifice orice, de la o evaluare morală făcută de un părinte sau educator conduitelor unui copil și până la judecarea oficială a acestuia de către un tribunal. Dintr-un anumit punct de vedere, delincvența juvenilă, semnifică percepția ți definirea de către părinți, educatori sau autorități, a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent.

Ca urmare a acestor demersuri taxonomice, în ultimele decenii, conceptul de „delincvență juvenilă” a devenit mai precis și mai specific, cu referire directă la încălcarea normelor penale și la acțiunile ilicite pe care le implică. În domeniul criminologiei, care se situează la intersecția dreptului penal și al științelor sociale, elementul de referință al noțiunii de „delincvență” îl constituie „comportamentul delincvent”, ca variabilă dependentă fundamentală.

În finalul expunerii noastre, prezentăm câteva definiții ale conceptului de „delincvență juvenilă”, așa cum sunt ele precizate în literatura de specialitate. Astfel, pentru criminologi, „delincvența juvenilă constituie în ansamblul ei, totalitatea conduitelor și actelor care violează normele de natură penală, aducând prejudicii comunității” (conduite și acte săvârșite de minori –n.n.).

Prin delincvență, unii autori înțeleg „o serie de fapte ilicite, indiferent dacă au sau nu un caracter penal (fuga de la domiciliu, absența repetată și îndelungată de la școală, abandonul școlar nemotivat de cauze obiective, precum și anumite fapte imorale care nu constituie infracțiuni)”.

Recunoscută ca formă distinctă de devianță (de natură penală), „delincvența juvenilă constituie un fenomen complex, care definește ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de legea penală”. În sfârșit, delincvența juvenilă mai este definită, în același sens, ca „ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minorii până la 18 ani”.

2.2 Studii de caz privind copiii institutionalizati

PROGRAM DE REMEDIERE A TULBURĂRILOR COMPORTAMENTALE PRIN DEZVOLTAREA UNOR ABILITĂȚI DE VIAȚĂ INDEPENDENTĂ

Argument – Programele de prevenire a delincvenței juvenile / remediere a tulburărilor comportamentale care vizează doar INFORMAREA (asupra riscurilor la care se supun copiii cu comportament predelincvent / delincvent și asupra celor mai frecvente acte delincvente și infracționale comise de minori precum și a pedepselor prevăzute în codul penal) și CONȘTIENTIZAREA RISCURILOR (prin vizionare de filme, prin discuții și analiza unor cazuri reale, prin întâlniri cu polițiști sau foști infractori reabilitați, prin vizite în penitenciar sau în centre de reeducare etc.) sunt incomplete deoarece nu oferă copiilor / tinerilor în risc sau care au un comportament predelincvent / delincvent alternative la acest tip de comportament.

Care sunt abilitățile de viață independentă?

Abilități sociale: abilități de comunicare interpersonală: comunicare verbală/ nonverbală; ascultarea activă; oferirea/ solicitarea feedback-ului; comunicare asertivă; empatia – înțelegerea nevoilor celuilalt și exprimarea acestei înțelegeri; inițierea relațiilor adaptative – cu prietenii, de colaborare, echipă, familie; gestionarea (menținerea / încetarea) relațiilor; lucrul în echipă / evaluarea propriului rol în echipă; acceptarea diferențelor de opinii/ contribuții/ stil; căutarea/ oferirea suportului social; gestionarea conflictelor;

Abilități emoționale: autoreglare emoțională:

– identificarea propriilor emoții; recunoașterea emoțiilor celorlalți; autoeficacitate emoțională; înțelegerea cauzelor emoțiilor;

-comunicarea asertivă a emoțiilor negative; controlul acceselor de furie; abilitățile de coping

– folosirea mecanismelor de coping prosociale în locul mecanismelor antisociale (agresive) sau asociale (izolare, evitare).

Abilitățile de coping prosociale includ procese de schimb de informații, management comportamental, rezolvare de probleme; managementul stresului;

Abilități cognitive: evaluarea propriilor abilități; rezolvare de probleme – abilitatea de a recunoaște probleme sau de a formula obiective, de a dezvolta strategii de reducere sau eliminare a problemei în mod eficient sau de a progresa înspre îndeplinirea unui obiectiv; luarea deciziilor; abilități de influențare și persuasiune; abilități de negociere; flexibilitatea cognitivă; căutarea suportului informațional / selectarea informației; abilități de estimare corectă a riscului (prevenția exploatării la copii deja victime ale abuzurilor);

Abilități comportamentale: abilități privind siguranța personală; stil de viață sănătos; managementul timpului, abilități de petrecere a timpului liber; managementul bugetului; dimensiunea de gen: promovarea echității de gen; identitatea sexuală; percepția propriei sexualități la copiii abuzați sexual de ex. la băieți abuzați percepția masculinității și feminității.

Prelucrare după Model practic de intervenție pentru prevenirea implicării în forme grave de muncă a fetelor și băieților cu risc crescut de a fi exploatați prin muncă – CPE, 2005 Ipoteze – Copiii / tinerii au un comportament predelincvent sau delincvent pentru că au un spectru de comportamente limitat.

1.Acest model este singurul învățat în familie și au o istorie în care acest tip de comportament a primit întărirea socială;

2. Nu au fost învățați să reacționeze pozitiv la situații emoționale puternice (amenințări, stres, presiuni psihice etc.);

3. Nu au fost învățați să verbalizeze emoțiile pentru a se descărca;

4. Nu au fost învățați să evalueze riscul. Propunere program – arii de cuprindere a activităților

1. Dezvoltarea abilităților de comunicare interpersonală – comunicare verbală și nonverbală, ascultare activă, oferire / solicitare de răspunsuri, comunicare asertivă, empatie

2. Dezvoltarea abilităților de inițiere și menținere a unei relații de prietenie și de a face față respingerii sau ieșirii dintr-o relație

3. Dezvoltarea abilităților de rezolvare pozitivă a conflictelor

4. Dezvoltarea abilităților de autoreglare emoțională – cunoașterea emoțiilor, identificarea propriilor emoții în diferite situații, explicarea emoțiilor, verbalizarea emoțiilor, controlul furiei

5. Dezvoltarea abilităților de asigurare a siguranței personale – de a spune NU în anumite situații

6. Dezvoltarea deprinderilor de viață sănătoasă – program variat și echilibrat, alimentație sănătoasă, sport și mișcare etc.

Conținutul și durata programului: Cele mai eficiente programele sunt cele care țintesc mai mulți factori – atât reducerea factorilor de risc cât și dezvoltarea factorilor de protecție ai copilului (diminuarea punctelor slabe și întărirea punctelor forte) și care cuprind sesiuni repetate periodic, minim 2 ani. Factorii de protecție au fost considerați mult timp variabile care reduc probabilitatea apariției unor comportamente dezadaptative în condiții de risc. Deși se cunoaște puțin despre modul de „operare” a factorilor de protecție s-au stabilit cel puțin trei categorii generale de astfel de factori: – prima categorie este reprezentată de caracteristici ale individului (abilități cognitive, sociale etc); – calitatea interacțiunii copilului cu mediul definește a doua categorie de factori de protecție; (interacțiunile se referă de exemplu la atașamentul securizant față de părinți și atașamentul față de cei de aceeași vârstă sau alți adulți care se angajează în comportamente sănătoase și au valori prosociale) – al treilea domeniu protector este sistemul larg în care funcționează copilul (relația școală – familie, oferta sistemului de educație etc). La fel ca factorii de risc, și cei de protecție sunt diferiți în privința maleabilității – unii factori pot constitui mai ușor ținte pentru programele de prevenire. Modul de prezentare – jocuri de rol și exerciții practice de modelare comportamentală (nu doar transmitere de informații sau demonstrarea abilităților).

Criterii care ghidează selecția activităților

• Vârsta și educația beneficiarilor

• Maturizarea psiho-socială și nivelul de dezvoltare intelectuală al beneficiarilor

• Interesele și nevoile exprimate de beneficiari

• Mărimea grupului și relațiile stabilite în grupul beneficiarilor

• Starea psihică a beneficiarilor și recomandările psihologului

• Planurile de viitor pe care le are fiecare beneficiar

• Materialele și resursele de care dispunem Important! Activitățile nu trebuie impuse! Modalități de proiectare/planificare și evaluare a activităților din cadrul unui program de prevenire a delincvenței Se recomandă a se realiza o planificare lunară a activităților pentru fiecare beneficiar sau pentru un grup. Structura planificării poate fi: scop, 1-3 obiective, titluri și descrierea succintă a activităților, resurse, standarde de performanță și modalități de evaluare. Evaluarea activităților realizate trebuie să aibă, în principal, caracter formativ și se poate realiza, în funcție de tipul de activitate, prin: discuții, chestionare, foi de lucru, fișe de observații, aprecierea lucrărilor realizate, expoziții etc.

Exemple de activități 1. „Podul” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani.

Scop: Să explice ce este stresul. Să descrie abilitățile prin care se poate face față stresului. Materiale: Paste făinoase de diferite forme; carton; plastilină, pastă de modelat, sârmă, alte materiale. Desfășurare: Copiii analizează mai întâi imagini cu poduri și discută despre părțile unui pod. În echipe, copiii construiesc din materialele pe care le au la dispoziție câte un pod. După ce podul a fost realizat se discută despre factorii de stres cu care s-au confruntat până în acel moment. Se realizează liste separate pentru fete/ băieți. Apoi pentru fiecare factor de stres se realizează câte o etichetă cu numele lui și se stabilește un gramaj, prin discuții cu echipa. Se pot găsi obiecte care să simbolizeze fiecare factor stresor (de exemplu creioane, mere, radieră, caiet etc., cele mai ușoare reprezentând factorii mai puțin stresanți, iar cele mai grele factorii mai importanți).

Când podurile sunt gata, copiii pun diferite greutăți și observă ce se întâmplă cu podul. Puncte de discuție:

1. Ce putem face ca să nu se dărâme podul?

2. Cum ați stabilit care factori sunt mai importanți, mai „grei” decât alții?

3. Pe cine afectează mai mult factorii enumerați ? Pe fete sau pe băieți?

4. Cum reacționează de obicei fetele, respectiv băieții pentru a face față acestor situații? 5. De ce fetele își exprimă mai des emoțiile verbal?

Așa cum podurile sunt construite să suporte traficul greu, și organismul uman este construit ca să facă față stresului. Pentru a păstra podul, poți controla/reduce traficul greu. Cu problemele care apar la oameni nu putem face asta de multe ori. De aceea e important să învățăm mai degrabă cum sa consolidăm podul, să-l facem mai puternic. „Emoții” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani. Scop: Să numească trăiri emoționale cât mai variate. În cadrul acestei activități copiii vor identifica variate trăiri emoționale care sunt în mod uzual cuprinse sub eticheta “mă simt bine” sau “mă simt rău” și vor exersa numirea lor corespunzătoare. Materiale: Planșe cu principalele trăiri emoționale; Scenarii (secvențe de texte literare în care personajul are o anumită trăire emoțională; aceste scenarii pot fi alese astfel încât să fie adecvate intereselor și vârstei participanților); Ziare, reviste; Foarfeci; Lipici; Cartoane. Desfășurare: Copiii sunt invitați să spună pe rând cum se simt. Fiecare copil va numi o emoție (se poate remarca faptul că cel mai frecvent mod de exprimare a emoțiilor este “bine” sau “rău”).

Este prezentată planșa cu principalele trăiri emoționale. Fiecare copil trebuie să descrie ultima situație în care s-a simțit: 1. Vesel 2. Furios 3. Speriat 4. Trist. Copiii sunt împărțiți în grupe de câte 4-5 persoane. Fiecare grup primește un scenariu în care este prezentată o situație. Sarcina lor este aceea de a identifica și de a numi trăirea emoțională a personajului. Fiecare grup primește sarcina de a realiza un colaj de imagini care prezintă trăirea emoțională a personajului din scenariu.

1.„Exprimarea emoțiilor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandǎ pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să analizeze rolul stereotipurilor de gen în exprimarea verbală a emoțiilor. În cadrul acestei activități va fi analizată relația dintre normele de gen și sănătatea emoțională. Desfășurare: Tinerii sunt împărțiți pe grupe. Primesc sarcina să noteze cum influențează genul exprimarea emoțională la fete și la băieți. Fiecare grup prezintă răspunsurile și sunt notate pe tablă sau pe flipchart normele de gen care cresc probabilitatea adoptării comportamentelor de risc la fete și la băieți. 4. „Ghid de utilizare a prietenilor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18 ani. Scop: Operaționalizarea conceptului de prietenie. Desfășurare: Tinerii sunt rugați să scrie, în echipe de 3-5 persoane, sfaturile pe care i le-ar da unui extraterestru adolescent/ unei extraterestre adolescente, care sunt începători în inițierea și menținerea relațiilor de prietenie pe Pământ. Ideile echipelor se centralizează și se realizează un ghid de utilizare a prietenilor. Puncte de discuție: 1. Ce înseamnă să fii prieten/ prietenă cu cineva? Cum ne alegem prietenii? 2. Cum inițiem o relație de prietenie? 3. Cum menținem o relație de prietenie? 4. Putem avea prieteni de sex opus? Cum ne comportăm într-o astfel de relație? 5. Ce așteptăm de la un prieten? Dar de la o prietenă? 6. Cum ne poate ajuta un prieten într-o situație – problemă? 5. „Cui pot cere ajutor” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 6-10 ani. Scop: Învățarea unor acțiuni concrete pe care copilul este bine să le facă atunci când se confruntă cu probleme. Desfășurare: Se realizează o listă cu posibile probleme pe care le pot întâmpina copiii (ei pot participa la crearea listei): 1. mă simt rău; 2. nu înțeleg ceva la ore; 3. mi-am uitat pachetul cu mâncare acasă; 4. m-am încăierat cu alți copii în fața blocului; 5. un străin m-a întrebat unde locuiesc și dacă părinții sunt acasă etc.

Puncte de discuție: Copiii discută, pentru fiecare situație, care sunt persoanele la care pot apela pentru ajutor. Li se explică faptul că este normal să avem nevoie de ajutor, ca și adulții cer ajutorul cuiva când au probleme. 6. „Vreme ploioasă” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Înțelegerea modului în care abilitățile pe care ni le dezvoltăm pot reprezenta mecanisme de a face față problemelor cu care ne confruntăm. Materiale: Hârtie decupată sub formă de picături de ploaie; baloane; umbrelă. Desfășurare: Se realizează 6 picături mari de ploaie (din hârtie decupată sau, dacă exercițiul se desfășoară afară, baloane umplute cu apă și înnodate). Fiecare picătură se denumește după unul din comportamentele de risc. Un elev ține o umbrelă, în timp ce un altul aruncă picăturile de ploaie. Se explică faptul că cel care ține umbrela este pregătit sa înfrunte “furtunile” cu care oamenii se pot confrunta în viață. Puncte de discuție: Se discută ce ar putea constitui o umbrelă pentru noi (lucruri care ne ajută să facem față problemelor care pot apărea) și cum ne pot proteja acestea: abilitatea de a lua decizii responsabile, de a căuta suportul celorlalți, valorile pe care le ai etc. 7. „Inventarul abilităților” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților emoționale și sociale, dezvoltare a abilităților de coping; se recomandă pentru copiii de 10-14 ani. Scop: Să conștientizeze abilitățile de a face față la situații dificile. Materiale: Foi de flipchart; Marker-e. Desfășurare: Copiii pot face o listă de comportamente care exprimă abilitățile lor emoționale, sociale și cognitive pe care le folosesc în viața de zi cu zi. Se lucrează pe echipe de fete și echipe de băieți. Apoi ideile copiilor se pot centraliza într-un inventar pe care aceștia îl pot aplica altor colegi (din alte clase). Se explică faptul că nu e vorba de un test, ci de o ocazie ca fiecare să se gândească la resursele pe care le are pentru a face față. 1. Cer ajutorul când am nevoie. 2. Am cel puțin un hobby. 3. În general mă plac și mă accept pe mine însumi. 4. Pot accepta ca cineva să mă critice constructiv. 5. Mă simt mulțumit când știu că am dus ceva la bun sfârșit. 6. Am cel puțin unul sau doi prieteni buni. 7. Pot spune “nu” prietenilor. 8. Evit să bârfesc. 9. Iau hotărâri cu grijă, fără a mă pripi. 10. Nu abuzez alte persoane și nu-i las pe alții să mă abuzeze. Puncte de discuție: 1. Ce diferențe au apărut între listele fetelor și cele ale băieților? Putem spune că aceste diferențe se reflectă și în comportamente diferite ale fetelor/ băieților? 2. Ce răspunsuri au dat ceilalți copii când au completat inventarul? Cum explicăm rezultatele? 8. „Scrisoare de încurajare” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de coping, estimarea riscului; se recomandă pentru tineri de 14-18 ani. Scop: Să analizeze funcția pe care o îndeplinește comportamentul de consum de substanțe nocive. Să identifice comportamentele sănătoase/abilitățile care au aceeași funcție și care pot înlocui comportamentul de risc. Desfășurare: Elevii scriu o scrisoare de încurajare către un prieten imaginar care are un comportament de risc (fiecare elev alege unul din comportamentele stilului de viață). În această scrisoare, trebuie să-l convingă pe prietenul imaginar să renunțe la comportamentul nesănătos. Este important ca în scrisoare să apară o descriere a comportamentului de risc, idei despre acest comportament, alternative sănătoase la acest comportament, motive pentru care prietenul imaginar ar trebui să ia o decizie pentru a-și schimba comportamentul. Elevii pot scrie și despre cum să iei decizii responsabile, cum să îți creezi încrederea în tine, de ce e important să fii sănătos. Puncte de discuție: 1. Care sunt comportamentele de risc mai frecvente la bărbați/ femei? 2. Ce observăm în privința încrederii în sine la femei/ bărbați ? Există diferențe? 3. Dar în privința altor abilități necesare în viață ? 9. „Asumarea riscului”- Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de estimare a riscului; se recomandǎ pentru tinerii de 14-18 ani. Scop: Să identifice riscuri pe care și le asumă și consecințele riscurilor asumate. Materiale necesare: Coli de hârtie; marker-e. Desfășurare: Participanții stau în cerc pe scaune. Facilitatorul enunță afirmații de genul celor de mai jos prin care cere să-și schimbe locul cei care și-au asumat riscul: 1. Să conducă mașina. 2. Să meargă la școală cu temele nefăcute. 3. Să mănânce foarte mult sau alimente nesănătoase. 4. Să comunice cu persoane necunoscute. 5. Să spună un secret unui prieten/ coleg/ adult. 6. Să fumeze. 7. Să circule seara târziu prin locuri necirculate. Participanții pot expune și ei enunțuri legate de riscuri întâlnite în experiența lor de viață. Pe grupuri mici, participanții găsesc consecințe posibile (și pozitive și negative) ale riscurilor enunțate. Puncte de discuție: Se discută despre risc, ce înseamnă asumarea riscurilor, identificarea situațiilor de risc, pași de depășire a riscurilor. Sunt diferite riscurile pentru fete și băieți? Care este diferența dintre persoanele care sunt în situații de risc care dezvoltă probleme și care nu dezvoltă probleme? 10. „Riscul” – Se recomandă să se realizeze în cadrul unui program de dezvoltare a abilităților de estimare a riscului, dezvoltare a abilităților de siguranță personală; Se recomandǎ pentru tinerii de 10-14 ani. Scop: Identificarea riscurilor posibile și a resurselor de care dispun pentru a le minimiza. Materiale necesare: coli de hârtie, markere, cartonașe (pentru fiecare participant) cu mesajele: “ Ești în siguranță.”, “ Fii atent, ai grijă.”, “ Periculos” Desfășurare: Participanții desenează o “hartă” a zilei trecute, desenând ce activități au făcut, prin ce locuri au trecut, cu ce persoane au intrat în contact. Fiecare își prezintă harta și ceilalți ridică unul din cartonașe – cu mesajul pe care îl consideră potrivit în situația respectivă. Se pot completa hărțile cu alte activități, locuri etc. mai riscante pentru a vedea cum reacționează participanții. Puncte de discuție: 1. Ce este riscul pentru voi? 2. De ce oamenii își asumă riscuri? 3. Cum reușesc oamenii să supraviețuiască deși se confruntă cu riscuri cotidiene? 4. În cazul expunerii la riscuri cine este responsabil sau cine poate contribui la păstrarea siguranței și a integrității?

2.3 Profilul copilului institutionalizat prin prisma delicventei juvenile

Criza de originalitate îl va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzații tari, să șocheze, provocând la rândul său senzații similare anturajului și părinților. Adolescentul care are un comportament deviant este ostil la dialog, răspunde vag și lacunar, comunică greu și monosilabic. Folosește un limbaj argotic pentru a-și ascunde abilitățile verbale sărace. La adolescentul deviant sunt slab dezvoltate capacitatea de sinteză și sistematizare și toate structurile superioare ale gândirii sunt întârziate, el neputând interpreta în mod critic realitatea, conștientizând doar parțial importanța majoră a sferelor vieții și activității sociale. El nu-și poate formula explicit unele întrebări de esență asupra locului și menirii propriei persoane, autoreflexia și autoanaliza care sunt specifice acestei vârste sunt distorsionate. De asemenea, la adolescentul cu comportamente deviante apare o fantezie debordantă, el disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginație. Memoria este puternic colorată emoțional, memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală și motrică. Tulburările de percepție spațială și temporală determină înregistrarea și fixarea incorectă a dimensiunilor spațio-temporale. Memoria imediată prevalează memoria de durată. În ceea ce privește învățarea la care apelează adolescentul cu comportament deviant se bazează pe copierea conduitelor negative ale celor din anturajul său infracțional. El înregistrează performanțe slabe la obiectele teoretice din școală.

Conflictele motivaționale care determină minciuna de justificare (de motivație, de apărare și cea de vanitate) apar foarte des la acești adolescenți, nivelul de aspirație fiind scăzut. Au un slab control voluntar generează lașitatea, disimularea, tentația vicioasă către alcool, droguri, distracții cărora nu le poate rezista. Adoră falșii eroi, în lipsa unora reali, demni. De obicei, adolescentul deviant nu posedă deprinderi igienico-sanitare, de comportare civilizată, de planificare și disciplinare a activității proprii, de relaționare socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare: ticuri frecvente în coordonarea mișcărilor, gestică și expresie, dificultăți în perceperea și aprecierea rapidă și precisă a stimulilor, în distingerea culorilor, mirosurilor și gusturilor. În general, greu educabili, extravertiți, adolescenții devianți prezintă lacune în formarea deprinderilor intelectuale din cauza abandonului școlar. Subiecții introvertiți, provenind din familii viciate, fiind ușor condiționabili, achiziționează cu ușurință deprinderi și obișnuințe imorale din mediile pe care le frecventează. Aceste deprinderi tind să devină obișnuințe negative (vagabondaj, furt, agresivitate, violență), transformându-se, prin dependență, în trebuințe interioare. Lipsește voința de a li se sustrage. Există adolescenți cu comportamente deviante care au intelect de limită, dar și adolescenți cu un coeficient de inteligență peste medie sau superior. În perioada actuală, s-a constatat o creștere a nivelului de inteligență a delincvenților minori demonstrată de operarea după strategii complexe – copiind modele din mass-media. Problematizarea în raport cu realitatea se dovedește greoaie, superficială, întrucât la adolescentul deviant meditația asupra valorilor autentice este înlocuită cu acceptarea facilă a unor valori false.

La adolescentul cu comportament deviant pendularea între introversie și extraversie creează aparenta instabilitate temperamentală care își pune amprenta pe toate actele de conduită: impulsivitatea, entuziasmul debordant urmat de inhibiție și apatie prelungită, explozia de energie și de afect, care se consumă ducând la epuizare, indispoziție. În post-adolescență se stabilizează trăsăturile temperamentale individuale și se recunoaște unanim extraversia ca predispozantă pentru abaterile de conduită. În plan aptitudinal, adolescentul deviant posedă toată gama de înzestrări: simple-complexe, generale-specifice. Cultivate inegal sau deloc, acestea se află în germene și îl ajută să își valorifice înclinațiile native, nu rareori în sens negativ, antisocial. Frecvent, adolescenții devianți dovedesc aptitudini sportive, artistice, de integrare în grupul social restrâns, în care pot ocupa chiar statutul de lider. Implicarea în anumite genuri de delicte impune antrenarea unor aptitudini cu caracter complex de natură intelectuală, tehnică, mecanică. Posesia acestor aptitudini îi asigură dobândirea independenței, autonomiei personale, prin asumarea de responsabilități (în plan social, comunitar sau în plan marginal, subgrupal, în cazul devianței). Fiind deseori lipsit de orientare/consiliere școlară și profesională adecvată, adolescentul cu probleme de conduită nu conștientizează posibilitățile lui aptitudinale. Atitudinile adolescentului deviant (față de sine și față de oameni, față de muncă și față de valorile sociale) reflectă o imaturitate caracterologică ilustrată prin: autocontrol insuficient; impulsivitate și agresivitate în plan verbal și faptic, simțindu-se neglijat și persecutat; subestimarea greșelilor și actelor antisociale comise; indolență, indiferență și dispreț față de muncă, trăind pe seama altora ca parazit social; nonconformism acut; respingerea societății în ansamblu, percepție falsă asupra rolului său social actual și viitor, deci dificultăți de integrare socială; indiferență / repulsie față de școală; înclinat spre lăudăroșenie și minciună; carențe în a se disciplina; o ținută neglijentă, neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării valorilor (sociale); confuzia valorilor morale; atitudini uimitoare, decepționante, îngrijorătoare (care adesea dispar după criză); solidaritatea între membrii grupului; setea de aventură și afirmare pentru a-și cuceri faima cu orice preț; lipsa de cultură; succesiune de autoaprecieri contradictorii (supraestimarea alternează cu subestimarea); nevoia de autoanaliză pentru a-și defini conținutul și opinia despre sine; insistenta căutare de modele; permanenta comparare și raportare la alții pentru a-și determina măsura propriei valori; lipsă de idealuri, frustrație educațională; atitudinea de opoziție față de universul adulților. Considerăm că această derulare de informații poate oglindi semnificativ personalitatea adolescenților aflați în derivă și sugera soluții și metode preventive.

2.4 Statistici privind delicventa juvenila

Potrivit actualului Cod Penal, minorul vinovat de o fapta penala poate suporta o masura educativa sau poate fi pedepsit. La alegerea sanctiunii se tine seama insa de pericolul social al faptei savarsite, de starea sa fizica, de dezvoltarea intelectuala si morala, de comportarea lui, de conditiile in care a fost crescut si in care a trait si de orice alt element care l-ar putea caracteriza.

Delincvența juvenilă este una din problemele majore cu care se confruntă societatea, prevenirea și diminuarea căreia constituie o prioritate de bază a activității MAI. Potrivit datelor statistice, pe parcursul anului 2011, de către minori și cu participarea acestora au fost săvârșite 1.355 de infracțiuni (cu 6,4% mai puțin decât în perioada similară a anului precedent). Din numărul total de cauze penale pornite împotriva minorilor, urmărirea penală a fost finalizată în 1.262 cauze, dintre care 756 au fost trimise spre examinare către instanța de judecată, 491 au fost încetate, 12 cauze penale au fost clasate, iar 3 – suspendate. La comiterea acestor infracțiuni au participat 1.714 de minori, dintre care 973, adică 56,8% din numărul total au fost atrași la răspundere penală. În rezultatul acțiunilor întreprinse de către angajații MAI pe parcursul anului 2011, s-a redus numărul infracțiunilor săvârșite de către minori și cu participarea acestora. Astfel, a fost redus numărul omorurilor – 6 cazuri (cu 40%), vătămărilor intenționate ale integrității corporale – 10 cazuri (cu 28,6%), infracțiunilor cu substrat sexual – 51 cazuri (cu 3,8%), tâlhăriilor – 11 cazuri (cu 45%), jafurilor
– 93 cazuri (cu 19,8%) și furturilor – 927 cazuri (cu 0,5%).

Îngrijorează, totuși, ascendența cu 8,1% a infracțiunilor legate de droguri (40 cazuri); cu 83,3% – a celor comise de minori în stare de ebrietate (33 de cazuri) și a celor săvârșite în mod repetat, fiind înregistrate 181 de infracțiuni (+39,2%). Din numărul total al minorilor participanți la comiterea infracțiunilor:  1.546 sunt băieți și 168 fete; 123 (12,8%) au săvârșit infracțiuni în grup cu persoane mature, iar 206 (-3,3%) minori au comis delicte în grup în comun cu semenii lor; 175 sunt elevi (+9,4%), ceea ce constituie 10,2% din numărul de minori; 1.435 (-2,1%) sunt neantrenați în câmpul muncii sau au abandonat procesul de studii, ceea ce constituie 83,7% din numărul total de minori participanți la comiterea delictelor; 1.641 (sau cu 0,2%, mai mulți comparativ cu perioada analogică a anului precedent) minori au săvârșit infracțiuni pentru prima dată, ceea ce constituie 95,7% din numărul total de minori, iar 73 au comis infracțiuni în mod repetat (+14,1%);

După statutul social al minorilor implicați în săvârșirea infracțiunilor pe parcursul anului 2011, s-a stabilit că 530 copii fac parte din familii vulnerabile, iar 278 copii – din categoria celor rămași fără îngrijirea unuia sau a ambilor părinți (aceștia fiind plecați la muncă peste hotare), dintre care: 203 copii – fără îngrijirea unui părinte; 75 – fără îngrijirea ambilor părinți); La momentul actual, la evidența organelor de poliție se află 3.380 minori delincvenți (în anul 2010 – 3.525 minori) și 1.041 părinți dificili (în anul 2010 – 1.009). În privința minorilor, au fost întocmite 68 (în anul 2010 – 95) procese-verbale cu privire la contravenție conform prevederilor art. 228-245 al Codului contravențional.

Au fost documentate 56 de cazuri (în anul 2010 – 58) contravenționale privind aducerea minorilor la starea de ebrietate (art. 88 CC), iar pentru comercializarea către minori a produselor din tutun și a băuturilor alcoolice au fost documentați 226 (în anul 2010 – 279) agenți economici în temeiul art. 91 alin.(2) și 106 în temeiul art. 286 alin. (7) al Codului contravențional. În perioada respectivă, pentru neîndeplinirea obligațiilor de întreținere, educație și instruire a copiilor, în privința părinților au fost întocmite 3.151 (în 2010 – 3.281) procese-verbale cu privire la contravenții în baza art. 63 al Codului contravențional. Pe parcursul anului 2011, copiii au devenit victime ale infractorilor în 748 de cazuri, fiind atestată o ascendență cu 14,5%, comparativ cu perioada analogical a anului precedent (653 de cazuri). În 151 de cauze penale (comparativ cu 191 de cauze penale în 2010), copiii au fost calificați drept victime ale infracțiunilor cu substrat sexual, în 17 cazuri fiind abuzați în familie de către tatăl biologic, tatăl vitreg sau de alte rude. Au fost înregistrate și 18 cazuri de trafic de copii, 17 cazuri de atragere a minorilor la activitate criminală, 27 acte de huliganism împotriva copiilor, iar în 80 cazuri aceștia au devenit victim ale infracțiunii prevăzute de art. 264 al CP (încălcarea regulilor de securitate a circulației). Organele de poliție au fost sesizate despre comiterea asupra copiilor a 77 de cazuri de violență în mediul familiei și 129 de cazuri de violență în instituțiile de învățământ. Pentru asigurarea protecției drepturilor copilului au fost înaintate 36 de demersuri de emitere a ordonanței de protecție, 80 copii au fost scoși din familie, 71 au fost plasați în centre de plasament sau alte forme de îngrijire alternativă, iar în alte 56 cazuri a fost propusă lipsirea părinților de drepturi părintești.

Potrivit datelor acumulate de către Secția pentru minori din cadrul DGPOP, la 31 decembrie 2011, în țară au fost înregistrați 88.081 de copii rămași fără îngrijirea părinților, dintre care 27.289 de copii fără îngrijirea ambilor părinți, ultimii fiind plecați la muncă peste hotare. Pentru realizarea sarcinilor de protecție a drepturilor copilului, organele de poliție, au verificat la domiciliu 18.806 copii rămași fără îngrijirea părinților și 7.102 familii needucogene. 

Dificultățile de adaptare, eșecul școlar sau sentimental, dezechilibrul emoțional, pe fondalul unei lipse de comunicare eficientă cu părinții (din motivul lipsei acestora sau neglijării obligațiunilor părintești) sau rude, pot servi ca temei pentru comportament violent asupra propriei persoane (autoagresiune), care pot culmina cu sinuciderea. Astfel, pe parcursul anului 2011, au fost înregistrate 46 cazuri de tentative de suicid în rândul minorilor (27 fete și 19 băieți, în special cu vârsta cuprinsă între 13-17 ani), 18 cazuri soldându-se cu deces. Conform Planului măsurilor suplimentare de prevenire și combatere a fenomenului vagabondajului, cerșitului și „copiilor străzii”, în anul 2011, subdiviziunile teritoriale au plasat în Centrul de Plasament Temporar al Minorilor 1.482 minori (dintre care 283 de fete) aflați în situație de risc, separați de familie, inclusiv 18 copii repatriați de peste hotarele țării (în anul 2010 – 18) și 7 copii domiciliați permanent în alte state (în anul 2010 – 6). Subdiviziunile teritoriale de poliție au organizat și desfășurat 6.889 (în anul 2010 – 6.540) razii, dintre care, cu participarea reprezentanțiilor organelor de protecție socială – 1.175 (în anul 2010 – 1.098), direcțiilor generale învățământ, tineret și sport – 637 (în anul 2010 – 523), iar în comun cu medicii de familie – 304 (în anul 2010 – 227). În adresa consiliilor locale pentru protecția drepturilor copilului, care au un rol important în realizarea măsurilor de prevenire și combatere a delincvenței juvenile, au fost expediate 4.251 prezentări pentru aplicarea măsurilor de influență publică și implicarea în soluționarea problemelor copiilor aflați în dificultate. Angajații subdiviziunilor MAI au desfășurat, în instituțiile de învățământ preuniversitar, 11.431 (în anul 2010 – 10.101) lecții și convorbiri, prin intermediul cărora elevii au fost familiarizați cu situația la capitolul infracționalității în mediul persoanelor de vârstă minoră, prevederile legislației penale și contravenționale la acest compartiment, precum și riscurile de victimizare la care sunt expuși, fiindule înaintate recomandări pentru a le evita.

CAP 3 TEORII CRIMINOLOGICE PRIVIND DELICVENTA JUVENILA

3.1 Teorie psihologica

Teoriile psihologice, deși nu ignoră influența mediului social (mai ales, a celui familial) în determinarea tendințelor delincvente, se concentrează, cu prioritate, asupra rolului trăsăturilor de personalitate. La baza lor stă presupunerea că, întrucât delincvența este o formă de conduită, ea depinde, esențial, de personalitatea delincventului. În S.U.A., de exemplu, F.B.I. utilizează "profiluri psihologice" (un gen de portret-robot) pentru a putea orienta, mai ușor, investigațiile în direcția identificării delincvenților și infractorilor. Delincvenții sunt priviți, în acest sens, ca persoane inadaptate, care nu pot întreține raporturi sociale normale, definite de frustrare, agresivitate, coeficienți scăzuți de inteligență și alte tendințe ce pot fi atribuite factorilor de personalitate. Testele utilizate de către psihologi, pentru a evidenția acești factori sunt extrem de variate, având ca scop principal identificarea acelor factori de risc care influențează cel mai frecvent comportamentul delincvent. Unul dintre cele mai cunoscute teste de acest tip este M.M.P.I. (Minnesota Multiphasic Personality Inventory – Inventarul Multifazic de Personalitate Minnesota) care, printr-o serie de întrebări își propune să descopere ce tip de personalittae are tânărul și ce tendințe prosociale sau antisociale îl caracterizează. O întrebare distinctă este următoarea: "Te-ai aflat vreodată în conflict cu legea?". Criticile care s-au adus la adresa acestei întrebări (și, de fapt, la adresa întregului test) au arătat că răspunsul la această întrebare nu poate dovedi altceva decât că tinerii care s-au aflat deja în conflict cu legea sunt mai probabil să fie delincvenți, decât aceia care n-au experimentat încă acest conflict5. Deoarece se axează pe caracteristici singulare, detașate de contextul social în care se inserează, testele psihologice nu pot discrimina, cu acuratețe, între trăsăturile de personalitate ale delincvenților și nondelincvenților, astfel că aceleași trăsături pot fi regăsite și la unii și la ceilalți. O orientare specifică a teoriilor cu caracter psihologic este direcția psihanalitică.

În conformitate cu concepția lui Freud, delincventul are un tip de personalitate caracterizat de un supraeu slab, care-l împiedică să țină sub control tendințele antisociale, absența sublimării, datorită controlului prea sever exercitat de părinți asupra vieții sale în cursul primei copilării, eșecul rezolvării conflictului oedipian, datorat fie unei carențe afective materne, fie unui exces de afectivitate maternă, fie absenței identificării cu imaginea tatălui. Existența unui supraeu slab determină o personalitate care nu-și poate inhiba sau înfrâna tendințele antisociale.

Absența mecanismelor de sublimare generează un tip de personalitate ce nu resimte nici o constrângere morală în acțiunile lui, acționând după dorințe și plăceri și nu în funcție de reguli. În fine, eșecul rezolvării conflictului în cadrul copilăriei determină un traumatism profund ce generează acte impulsive, agresive și antisociale. Deși seducătoare prin conținutul lor teoretic, interpretările freudiene sunt destul de echivoce pentru a se putea preta la o multitudine de explicații care nu se pot verifica în mod empiric. De exemplu, ideea că delincventul nu resimte nici o constrângere morală poate fi contrazisă de evidența că, odată cu ralierea la o subcultură (bandă) delincventă, delincventul este obligat să se supună controalelor acesteia, conform cu alte standarde de moralitate, decât cele convenționale. Fără a minimaliza eforturile psihologilor în această direcție, se poate aprecia că o mare parte dintre teoriile utilizate de ei au un caracter unilateral, axându-se, cu prioritate, asupra unor factori și trăsături care sunt detașate de influențele sociale și culturale, de influența subculturilor delincvente și a valorilor criminale, de exemplu.

3.2 Teorie sociologica

Spre deosebire de teoriile biologice și psihologice, teoriile sociologice își propun să evidențieze influența structurilor și condițiilor sociale asupra delincvenței juvenile. Nici în domeniul cunoașterii sociologice nu există o concepție etiologică unitară, existând o mare diversitate de teorii și modele teoretice (teoria anomiei, teoria subculturilor delincvente, a bandelor de la marginea străzii etc.). O mare parte din aceste teorii au un caracter mixt, atât sociologic, cât șu psihologic. Cele mai multe explicații pare să le reunească familia ca un context social particular, care poate potența, în anumite condiții, conduita delincventă. În acest sens, delincvența este rezultatul erorilor, carențelor, distorsiunilor și orientărilor socializării în mediul familial.

Delincventul este, astfel, victima propriului educator, a acelor părinți care ignoră drepturile minorilor sau tinerilor, aplică un sistem deficitar de sancțiuni (în sensul că o serie de conduite pozitive sunt pedepsite, iar o serie de conduite negative sunt recompensate) accentuând fie latura supraconformistă a educației, fie stilul "laissez faire", prin libertatea deplină acordată tânărului. Supraconformismul împiedică, astfel, creativitatea, iar libertatea deplină determină o creativitate de tip "anomic". Dezorganizarea familiei (prin deces, abandon sau divorț) constituie, de asemenea, una din cele mai frecvente explicații ale apariției comportamentului delincvent, în condițiile în care, în familiile dezorganizate există o serie de condiții negative, printre care lipsa supravegherii timpului liber și a anturajului minorilor, absența identificării fie cu modele paterne, fie cu cele materne, frustrarea resimțită ca urmare a lipsei din cămin a unuia dintre părinți etc. Totuși, considerăm că se abuzează prea mult de asemenea explicații, care pun accentul pe dezorganizarea familiei, ca variabilă independentă, deoarece pot exista familii dezorganizate în care climatul educațional este adecvat, iar părintele (de obicei, mama) poate asigura minorului o bună educație morală. Din acest punct de vedere, mai importantă decât dezorganizarea familiei este lipsa de funcționalitate a familiei. Pot exista, astfel familii organizate, unde lipsesc funcțiile principale de subzistență, protecție, ocrotire și socializare morală adecvată a copilului. În aceste familii, există conflicte acute între părinți, violență, alcoolism, modele parentale negative pentru copii. Cel mai adesea, în aceste familii, copiii sunt traumatizați, maltratați sau martori ai violenței exercitate asupra unuia dintre părinți. La aceasta se adaugă indicațiile divergente ori contradictorii oferite de fiecare dintre cei doi părinți, neînțelegerile lor în ceea ce privește educația copilului, lipsa de interes pentru anturajul său, pentru problemele cu care se confruntă etc. Adeseori, în aceste familii, copiii sunt nedoriți, lipsa de afectivitate a părinților exercitând un puternic efect asupra tendințelor de evaziune ale minorilor, implicit asupra tendințelor lor antisociale. În concluzie, dezorganizarea familiei nu este o cauză, ci o condiție favorizantă pentru delincvența minorilor.

Alături de factorii strict de natură familială, un rol important revine în explicațiile sociologice ale delincvenței juvenile, structurilor, proceselor și problemelor sociale. În acest sens, familia este, ea însăși, plasată într-un mediu social, căreia nu poate să nu-i recepteze influențele. Mai multe cercetări, întreprinse în acest sens, au arătat că o mare parte dintre tinerii delincvenți provin din familii caracterizate de un pronunțat handicap economic și cultural, nevoite să se confrunte cu o serie de dificultăți materiale, cu sărăcia, șomajul, lipsa resurselor și caracterul deplorabil al condițiilor de locuit. În aceste medii familiale defavorizate, copilului nu i se poate asigura nici măcar nevoile elementare de hrană, educație sau protecție socială, părinții fiind, ei înșiși persoane nerealizate, care au trăit din plin experiența eșecului. Plasat în acest mediu defavorizat, definit de lipsa resurselor și a aspirațiilor, tânărul aspiră, de cele mai multe ori, la scopuri și stiluri de viață superioare categoriei sociale din care face parte. La școală, prin intermediul instrucției și al educației, el învață că toți oamenii sunt egali și morali și au dreptul legitim de a aspira la bunăstare economică și prestigiu social. În exteriorul școlii, el învață, dimpotrivă, că oamenii nu sunt egali între ei, că nu cei morali, ci, tocmai cei imorali au cel mai mult de câștigat, motiv pentru care nu mijloacele morale, ci cele imorale sunt cele mai eficiente. Se naște, astfel, un conflict profund între aspirațiile tânărului către realizarea bunăstării și a standarde.lor ridicate de viață, larg popularizate în unele filme, și mijloacele legitime de a le realiza. Un asemenea conflict, denumit de către Robert Merton anomie6 dă naștere tendințelor antisociale și asociale ale tânărului, care adoptă fie conduita "inovatoare" (infracționale), de acceptare a scopurilor sociale legitime, dar prin mijloace ilegitime, fie conduite de "evaziune" (vagabondaj, alcoolism, consum de droguri). În marea majoritatea a cazurilor, delincvența juvenilă este o formă de "protest" contra inegalităților sociale, o formă ilicită de acțiune care-și propune "ruperea" barierelor sociale în calea realizării scopurilor dorite. Protestul tânărului poate fi exprimat cel mai bine în afara școlii și a familiei.

În familie, el are de-a face, cel mai adesea, cu adulți resemnați, marcați de experiența eșecului, victime ale aceleiași discrepanțe între aspirații și posibilități legitime de realizare, persoane alcoolice, cu antecedente penale, care detestă școala, lipsite de sentimentul unei lumi ordonate. În școală tânărul învață, contrar realităților existente, că numai prin muncă se poate ajunge la realizarea valorilor și scopurilor sociale (conform principiului "ai carte, ai parte"). Rezultă o stare de "ambivalență atitudinală" ca efect al tuturor acestor mesaje divergente. Pentru a utiliza termenii lui Leon Festinger, e vorba de instalarea unei stări de "disonanță cognitivă", manifestată ca un dezacord între atitudine și realitate. Pentru reducerea stării tensionale determinate de această disonanță, tânărul adoptă noi atitudini cu caracter antisocial, care-l orientează, adesea, spre grupuri și subculturi delincvente, unde protestul său poate fi exprimat cel mai bine. În aceste grupuri marginale, de "la marginea străzii", din care fac parte cei egali cu el ca vârstă și ca stare socială, tânărul dobândește sentimentul solidarității și identității sociale, împărtășind cu ceilalți membri aceleași norme, valori și stiluri de viață, revoltându-se, împreună cu ei, contra rânduielilor sociale inechitabile. Deși aceste subculturi au un caracter antisocial, deoarece sunt îndreptate contra valorilor și normelor societății legitime (convenționale), ele sunt, totuși, instanțe socializatoare pentru tânăr, un gen de "societăți alternative" definite de standarde normative proprii, în care tânărul învață tehnicile infracțiunii și diferite forme de utilizare a mijloacelor ilicite în realizarea unor scopuri.

Printre aceste standarde normative se numără absența obligațiilor, lipsa responsabilităților, respingerea căilor legitime de realizare a scopurilor, căutarea senzațiilor tari etc.

În ansamblul lor, subculturile delincvente potențează evaziunea tinerilor din societatea legitimă, determinând fuga, vagabondajul, întâlnirea cu ocaziile infracționale etc.

Delincvența nu este, astfel, un fenomen individual, ci un fenomen de grup, care se învață, la fel ca orice conduită, în grupuri delincvente formate din minori care se confruntă cu aceleași probleme de inadaptare și care învață, împreună, tehnicile și raționalizările crimei, atitudinile față de poliție, justiție și alte autorități etc. Majoritatea delincvenților provin din familii dezorganizate sau lipsite de funcționalitate educative, în care autoritatea părinților este fie prea slabă, fie excesivă, în care educația morală este neglijată, unde școala este detestată, iar munca nu este respectată, și de unde copiii preferă să evadeze, pentru a-și petrece timpul liber, împreună cu cei egali ca el din punct de vedere al vârstei și al condițiilor de viață sau educație.

CAP. 4 PREVENIREA SI COMBATEREA DELICVENTEI JUVENILE

4.1 Delimitari conceptuale (prevenirea si combaterea)

Noțiunea de delincvență juvenilă este o noțiune suficient de largă și de echivocă pentru a include în conținutul ei orice act care încalcă exigențele de conformism impuse de către adulți minorilor și tinerilor. Spre deosebire de criminalitate (infracționalitate), care implică orice act de încălcare a legilor de către adult, delincvența juvenilă cuprinde acele conduite și acțiuni care sunt comise de persoane imature, care n-au atins încă vârsta majoratului și nu au, deci, responsabilitatea socială. Se observă că, dincolo de caracterul ei juridic, noțiunea de delincvență juvenilă are o serie de semnificații biologice, psihologice și sociale ce fac dificilă definirea ei precisă. În plus, exceptând violările legii penale, delincvența juvenilă cuprinde o serie de acte, care, dacă ar fi comise de către adulți, aceștia nu ar fi considerați infractori de către legea penală. Printre aceste acte se numără vagabondajul, cerșetoria, fuga de acasă și de la școală, nesupunerea față de autoritatea părinților sau educatorilor, consumul de alcool etc.

Pentru toate aceste fapte, alături de alte fapte mai grave, cu caracter delictual propriu-zis, minorii și tinerii nu pot fi judecați și sancționați decât în cadrul unui regim juridic, special conceput pentru minori și tineri. În definirea delincvenței juvenile, un rol important revine vârstei cronologice, care separă, de fapt, criminalitatea adulților de delincvența minorilor și tinerilor. În mai multe țări, limita de vârstă de la care un minor sau un tânăr încetează de a mai fi considerat delincvent, pentru a fi definit ca infractor adult este vârsta de 18 ani. În alte țări, această limită coboară până la 17 sau chiar 16 ani. Aceste limite de vârstă sunt arbitrare și relative, modificându-se de la un sistem juridic la altul, în funcție de modul în care definește legiuitorul procesul de maturizare și îl asociază vârstei cronologice, vârstă care nu reprezintă, însă, un criteriu valid din punct de vedere științific. Variația vârstelor cronologice în diferite legislații face dificilă definirea delincvenței doar dintr-o perspectivă exclusiv juridică. Astfel, un minor poate fi considerat delincvent dacă conduitele lui necesită măsuri speciale de supraveghere, dacă se sustrage, în mod constant controlului parental sau educațional, dacă își abandonează căminul familial, dacă nu mai frecventează, în mod regulat, școala, dacă actele sale încalcă morala, sănătatea și bunăstarea sa sau a altor persoane, dacă violează legile penale etc. Fiecare dintre aceste acte, pentru a fi definit ca delincvent trebuie să întrunească trei condiții principale :

(a) să fie comise de persoane care au vârsta stabilită de lege;

(b) să fie considerate ca acte ilicite de către părinți, educatori sau alte persoane;

(c) să ajungă la cunoștința autorităților.

Într-un anume sens, delincvența juvenilă înseamnă percepția și definirea de către părinți, educatori sau autorități, a unei fapte comise de minori, ca având un caracter delincvent. Dacă aceștia nu au semnalat acest lucru și nu l-au definit ca atare, fapta respectivă nu este apreciată ca fiind delincventă. Cu alte cuvinte, noțiunea de delincvență juvenilă nu depinde atât de caracterul faptelor comise, cât de definirea ei. Pentru acest motiv, unii sociologi consideră că un delincvent este un minor sau un tânăr căruia i s-a acordat identitatea de delincvent . Pe de altă parte, un minor poate fi definit ca delincvent, indiferent de conținutul actelor comise, ci numai în baza prezenței sale fizice, atitudinilor și conduitelor manifestate. Caracterul nociv al faptelor imputate unui minor este, de fapt, produsul unei percepții anume a părinților și educatorilor, care ignoră semnificația care o are pentru un minor o anumită faptă. "Comportamentul de evaziune, fuga, de pildă, incriminată ca «vagabondaj» de legislația pentru minori, reprezintă, de cele mai multe ori, o conduită normală având la bază multiple motivații legate de conflictele cu familia, cu părinții sau educatorii sau de tentația aventurii, atât de tipică pentru perioada adolescentină. Furtul de bunuri, la rândul său, poate reprezenta un act prin care adolescentul își afirmă curajul și gustul pentru risc sau, pur și simplu, o acțiune întâmplătoare favorizată de o ocazie ispititoare". În cazul minorilor nu se poate vorbi, ca în cel al adulților, de motivații pur antisociale ale faptelor săvârșite. Rezultă clar din aceste sublinieri că delincvența juvenilă nu este considerată, ca atare, până nu este definită, ca atare.

De altfel, marea diversitate a definițiilor juridice în acest domeniu împiedică stabilirea unei semnificații riguroase și unitare a termenului de delincvență juvenilă valabilă pentru toate țările și toate legislațiile.

Chiar, din punct de vedere etimologic, noțiunea de delincvență ridică dificultăți de asimilare cu motivații antisociale. În limba latină, delinquo-delinquere înseamnă a greși în mod neintenționat, a scăpa din vedere. Dacă ne referim la acest sens etimologic, înseamnă că nici-un act ilicit comis de un minor nu este nociv, întrucât îi lipsește intenția și premeditarea. Acesta constituie un motiv în plus de a cuprinde în delincvența juvenilă numai actele definite de legiuitor ca fiind delincvente, în baza evaluării făcute de părinți și educatori. Nu trebuie uitat, însă, că minorul este, el însuși, produsul educației și a socializării, în așa fel încât actele care i se impută nu sunt altceva decât consecința modului în care a fost educat și socializat de părinți și educatori. Din acest punct de vedere, conduita sa delincventă este "așa cum trebuie să fie" (Durkheim), adică în concordanță cu ceea ce a învățat și asimilat, mulți delincvenți fiind, de fapt, victimele propriilor părinți și educatori.

De altfel, adeseori, noțiunea de delincvență juvenilă este folosită echivalent cu cea de inadaptare , pentru a exprima faptul că el nu este capabil de a se adapta cerințelor de conviețuire socială. Chiar dacă pare folositoare din punct de vedere psihologic sau clinic, noțiunea de inadaptare este extrem de vulnerabilă din punct de vedere sociologic, deoarece nu exprimă obligatoriu o incapacitate funciară, ci, de cele mai multe ori, o formă de revoltă împotriva autorității prea dure a adultului sau anumite tulburări de dezvoltare, care sunt normale la vârsta adolescenței.

Majoritatea psihiatrilor sunt de acord în a considera că psihopatologia adolescenței are un specific aparte, deosebită de cea a adultului și ea se confundă, în mare parte, cu frământările și tulburările normale apărute la vârsta adolescenței. A considera aceste tulburări ca fiind de natură patologică, înseamnă a considera că întreaga adolescență are un caracter patologic, de interes pentru psihiatri, doar. Aceasta nu înseamnă că nu există copii sau adolescenți care sunt definiți de o serie de tulburări de conduită și care prezintă tendințe antisociale persistente și repetate. Între conduitele lor trebuie menționate agresiunile, irascibilitatea, isteria, minciuna, furtul, jaful, violul, vagabondajul etc.

Prevalența unor asemenea conduite în rândul copiilor și adolescenților este de circa 3 până la 10%, predominând cele ale băieților. Pentru a evita etichetările gratuite, psihiatrii americani pun diagnosticul de "dezordini (tulburări) de conduită" numai după ce acestea s-au manifestat, timp de trei luni, în mod constant. Cauza lor principală constă în eșecul dezvoltării conștiinței morale: (a) unei socializări morale deficitare a copilului; (b) lipsei de moralitate a părinților; (c) agresivității acestora, care este imitată de copil; (d) afectivității prea puternice și toleranței excesive manifestată de părinți; (e) pedepselor extrem de dure, care nu urmăresc conștientizarea greșelii făcute, ci numai inducerea sentimentului de teamă; (f) absenței sancțiunilor pozitive (a recompenselor) în educație. Așa cum evidențiază rezultatele mai multor cercetări, majoritatea tulburărilor de conduită la copii și tendințele lor antisociale persistente este determinată de conflictele și neînțelegerile dintre părinți. Acestea pot servi ca modele pentru utilizarea agresivității și ostilității în scopul rezolvării propriilor probleme ale copilului .

Prevenirea delincvenței juvenile în România La fel ca și în alte țări, dar cu resurse și mijloace logistice mult mai limitate, în România s-au intensificat, mai ales în ultimii ani, preocupările care vizează protecția socială a copiilor și a familiilor defavorizate, și, implicit sau explicit, cele care se referă direct la acțiunile de prevenire a predelincvenței și delincvenței sociale. Din punct de vedere legislativ, au fost elaborate noi reglementări, menite să pună în acord legile românești în concordanță cu cele europene. În anul 1997, de exemplu, a fost elaborată Ordonanța de Urgență nr. 26 cu privire la protecția copilului aflat în dificultate, care a instituit noi măsuri cu privire la regimul de tratament acordat delincvenților minori, prin forme educative și libertate supravegheată.

Ulterior, această Ordonanță a fost modificată și completată prin Legea nr. 108 din 2 iunie 1998, care reglementează principalele măsuri educative care se aplică minorilor care au comis fapte sancționate de legea penală, dar nu răspund din punct de vedere penal. La rândul lor, reglementările cuprinse în Codul Penal cu privire la minorat au fost îmbunătățite, pentru a stabili dispoziții mai adecvate în legătură cu limitele și consecințele răspunderii penale a minorului, măsurile educative luate în cazul comiterii unor acte antisociale, pedepsele care se pot aplica minorilor, suspendarea condiționată a executării pedepsei, măsurile de supraveghere și control în cazul suspendării executării pedepsei etc. În concordanță cu toate aceste noi reglementări, au fost elaborate programe speciale de protecție socială a familiilor cu mai mulți copii, a copiilor aflați în dificultate sau în situații de risc, a celor instituționalizați și a copiilor străzii.

Ca urmare a Ordonanței Guvernului nr. 192/1999 și a Hotărârii de Guvern nr. 96/9 februarie 2000, a fost creată Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor, în ale cărei atribuții se includ, între altele, elaborarea și fundamentarea strategiei naționale de reformă a sistemului de protecție a copilului, inițierea unor programe naționale în acest domeniu, formarea specialiștilor care se ocupă de copiii aflați în dificultate etc. Ca efect imediat al creării acestui organism special, în luna iunie 2000, a fost lansat programul național de protecție a copilului, denumit ”Integrarea socială a copiilor care trăiesc în stradă”, în a cărei aplicare sunt implicate diferite organizații guvernamentale și nonguvernamentale, conducerile locale, cultele religioase și Biserica Ortodoxă Română. Unul dintre cele mai importante obiective ale acestui program, complementar cu obiectivele strategiei guvernului în acest domeniu, vizează reducerea, până în anul 2014, a numărului de copii instituționalizați cu cel puțin 10%, prin aplicarea unor soluții alternative de asistență. Pentru ca acest obiectiv să poată fi îndeplinit, guvernul român și-a propus modificarea cadrului legislativ în domeniul adopțiilor, al sistemului național de instituționalizare a copiilor și al reglementărilor cu privire la neglijarea, abandonul și abuzul copiilor de către propria familie. În cadrul aceluiași program național, a mai fost stabilit ca un obiectiv important al procesului de dezinstituționalizare reducerea numărului de școli speciale pentru copiii cu deficiențe minore de handicap și recuperarea sau integrarea lor în școli normale. Strategia guvernului în acest domeniu își mai propune, între altele, elaborarea unui ”Cod al copilului”, implicarea comunităților locale în oferirea de alternative la procesul de instituționalizare și acreditarea națională a organizațiilor nonguvernamentale de profil. Toate aceste măsuri de dezinstituționalizare sunt monitorizate de către

Uniunea Europeană, care furnizează, în acest scop, o serie de fonduri nerambursabile. Fondurile PHARE, disponibile pentru România în acest scop, sunt în valoare de 25 milioane de euro, principala condiție de acordare a acestora fiind utilizarea eficientă și transparentă a banilor. Procesul de dezinstituționalizare a copiilor din România este însă lung și anevoios, presupunând o largă coordonare a eforturilor organismelor centrale și locale, a organizațiilor guvernamentale și a celor nonguvernamentale. Dar primii pași în acest domeniu s-au și făcut deja. O măsură aparte de dezinstituționalizare, legată direct de fenomenul de delincvență juvenilă, vizează înlocuirea pedepsei cu închisoarea pentru minori cu o serie de măsuri alternative. Așa cum s-a demonstrat, în cursul timpului și cum au dovedit experiențele altor țări, unitățile corecționale pentru minori nu au contribuit, decât într-o slabă măsură, la reeducarea și recuperarea socială a acestora, contribuind, de fapt, prin conduitele și ”tehnicile” învățate în penitenciare sau școli de reeducare, la amplificarea criminalității.

O dată eliberați din aceste unități, tinerii au ajuns să comită fapte și mai grave. Instituirea unor noi măsuri, printre care sistemul de probațiune pentru minori, a tribunalelor speciale pentru aceștia și munca în folosul comunității par să fie mutl mai eficiente decât sancțiunile privative de libertate, motiv pentru care, recent, s-a propus aplicarea lor și în România. Sancțiunile aplicate minorilor trebuie corelate în mod judicios cu măsurile de asistență și protecție socială, în așa fel încât prioritară să nu fie acțiunea de eliminare a efectelor, ci eradicarea cauzelor delincvenței juvenile. Din păcate, exceptând măsurile recente luate de guvernul român, activitatea de asistență și protecție socială a fost lăsată, mai ales, pe seama organizațiilor nonguvernamentale cu scopuri (mai mult sau mai puțin) caritabile.

În România funcționează peste 10.000 de asemenea organizații, care au fost înființate tocmai cu scopul de a acorda un ajutor copiilor și familiilor aflate în dificultate. Cea mai cunoscută, în acest sens, este organizația ”Salvați Copiii”, care a efectuat numeroase activități de asistență socială pentru copiii străzii din mai multe orașe din țară, între care București, Suceava, Iași, Craiova, Tg. Mureș etc. Dincolo de asigurarea unor resurse necesare pentru asistența materială și medicală, organizația ”Salvați Copiii” a desfășurat un amplu program de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, în centre de plasament și în alte instituții de ocrotire, și prin ajutorul dat în reintegrarea lor școlară și profesională. În ceea ce privește activitatea de prevenire operațională desfășurată de către organele specializate în acest sens, se poate menționa Programul Național de Prevenire a Delincvenței Juvenile, inițiat, încă din anul 1993, de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educației, înființarea Consiliului Național al Prevenirii, fondat de către Inspectoratul General al Poliției în cooperare cu reprezentanții școlii românești, ai comunităților locale și organizațiilor nonguvernamentale și, nu în ultimul rând, diversele acțiuni periodice desfășurate de către organele de poliție în teritoriu, împreună cu autoritatea tutelară, autoritățile școlare, instituțiile medicale și organizațiile caritabile.

În cadrul Inspectoratului General al Poliției a fost creat, de câțiva ani, Institutul pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității, care are ca sarcini, între altele, monitorizarea fenomenului de delincvență juvenilă și efectuarea unor studii asupra cauzelor acestui fenomen. Dintre cele mai relevante și utile studii inițiate de institutul menționat se pot evidenția cele care vizează efectele instituționalizării copiilor asupra delincvenței juvenile, rolul copiilor străzii în amplificarea tendințelor de creștere a delincvenței juvenile, atitudinea organelor de poliție față de delincvenții minori, exploatarea sexuală a minorilor, efectele violenței familiale asupra delictelor comise de minori, consumul de droguri în cazul minorilor etc. La rândul său, integrată acestei acțiuni colective cu caracter instituțional, Direcția Generală a Penitenciarelor, ca organism subordonat Ministerului Justiției, a inițiat un amplu program de reformare a sistemului penitenciar, care să asigure delincvenților minori sancționați un regim propice pentru instruire școlară și profesională, dobândirea unor deprinderi utile pentru viața în comunitate, diminuarea sentimentelor de frustrare și agresivitate, dobândirea sentimentului de religiozitate etc. Numeroase acțiuni desfășurate de Direcția Generală a Penitenciarelor sunt planificate pe baza unor programe aplicate în cooperare cu organizațiile nonguvernamentale roânești și străine, înființarea și generalizarea sistemului de probațiune pentru minori fiind unul dintre cele mai importante programe în acest sens. În mod evident, activitatea de prevenire a delincvenței juvenile din România este încă caracterizată de o serie de deficiențe, blocaje instituționale și, mai ales, lipsă acută de resurse. Totuși, unele realizări în acest domeniu permit, credem, o atitudine evaluativă de ”optimism temperat”, care implică, deopotrivă, anticiparea unor eșecuri, inerente unui sistem în curs de reformare, și a unor realizări ce nu vor întârzia să apară în cursul timpului.

4.2. Implicarea institutiilor statului

Această prioritate are practic în vedere crearea unui sistem coerent de justiție pentru minori. Specializarea – din perspectiva actorilor instituționali – vizează crearea în cadrul instituțiilor din sistemul juridic a unor structuri specializate pentru a trata cazurile de infracțiuni comise de minori. În primul rând, e nevoie de înființarea tribunalelor de minori, însă până a ajunge în instanță minorul trebuie să fie anchetat de structuri specializate din cadrul poliției și parchetului.

Această specializare vizează faptul că lucrătorii atât de poliție, cât și procurorii și judecătorii care se ocupă de cazurile de minori să nu mai aibă de îndeplinit sarcini și pe alte direcții de muncă. Bineînțeles, lucrătorii din cadrul acestor structuri specializate au nevoie de o pregătire profesională adecvată și în plus ar trebui să poată tot timpul colabora cu psihologi și asistenți sociali care să poată evalua situația minorului delincvent și să poată propune măsurile pe care le consideră adecvate.

Unii dintre cei intervievați au menționat că ar fi nevoie de o echipă multidisciplinară în faza de anchetare a minorului care să fie compusă din polițist, psiholog și asistent social. De asemenea, apare și ideea existenței unui „avocat al copilului” care să ofere asistența juridică necesară în aceste cazuri. Este deci nevoie în viziunea actorilor instituționali de un sistem juridic separat care să se ocupe de minori. „Prioritățile ar fi următoarele, înființarea instanțelor pentru minori la nivelului Ministerului de Justiție, la nivelul judecătoriilor cu oameni pregătiți, procurori, judecători și la nivelul Parchetului și la nivelul Ministerul de Justiție, la … în același timp la nivelul poliției să se înfințeze birouri specializate, servicii specializate cu oameni.” (polițist, București) „Crearea unui personal specializat, mă refer la Politie, Parchet. Instanțe de judecată, pentru cauzele cu minori și care să poată colabora, așa cum am spus, cu asistenți sociali, cu psihologi, cu specialiști în domeniu.” (procuror, București) „Crearea în mod efectiv, în primul rând… a acestor instanțe specializate, s-a făcut primul pas. După părerea mea, la toate nivelurile ar trebui să fie… Formarea profesională a celor care participă la procesul cu minori încă de primul pas, până la ultimul. Ceea ce înseamnă de la sesizarea organului de urmărire penală până la executarea sancțiunilor care se aplică. Tot așa, crearea pentru minor a unui sistem de apărare specializată, efectivă în aceste probleme ale minorilor” (judecător, Brașov). „Eu țin foarte mult la înființarea tribunalelor pentru minori și parchetul să aibă procurori care să se ocupe numai de cazuri cu minori, la fel specializați în cauzele cu minori, la fel și la Poliție. Dotarea să fie pe măsură pentru că este o problemă foarte sensibilă.” (polițist, Cluj-Napoca) „Specializarea la nivelul întregii țări. Deci, ceea ce am reușit, am făcut în Iași de câțiva ani, deci din ’99 până acum, ar trebui să facă treptat în… cei care sunt desemnați să nu fie desemnați decât după o anumiță specializare, să nu mai instrumenteze cazuri cu minori, începând de la Poliție și până la faza de judecată.” (judecător, Iași)

4.3 Implicarea comunitatii (biserica, mass media, etc)

Analiza fenomenului delicvenței juvenile presupune, dincolo de analizarea cadrului legislativ și a instituțiilor implicate în prevenirea acestui fenomen ori în instrumentarea cauzelor cu făptuitori minori, abordarea acestui fenomen și din punct de vedere social. Acest lucru implică și analiza modului în care problematica copilului aflat în dificultate ori a celui care a săvârșit o infracțiune este reflectată în mass media, ținându-se cont, totodată, de infuența, respectiv rolul educativ pe care acesta trebuie să o aibă. Nu în ultimul rând, s-a avut în vedere gradul de informare al jurnaliștilor în materia delicvenței juvenile precum și opiniile specialiștilor privitoare la relația cu media.

Analiza media privind fenomenul delicvenței juvenile cuprinde mai multe etape de lucru și anume: – analizarea articolelor scrise și a unor producții radio-tv, publicate sau difuzate în perioada octombrie 2013 – octombrie 2014, având ca subiect problematica copilului, în vederea identificării problematicii delicvenței juvenile; – analizarea articolelor legate de situația minorului delicvent și a delicvenței juvenile; – întâlniri cu jurnaliștii – autori a unor materiale, în vederea intervievării acestora privind reflectarea delicvenței juvenile în presă; – organizarea și moderarea unui focus grup cu specialiști în domeniul delicvenței juvenile pentru a analiza relația acestora cu presa; – analizarea atât a răspunsurilor cât și a reacțiilor participanților; – întocmirea unui raport privind articolele analizate, interviurile cu jurnaliștii și focus grupul cu specialiștii; – concluzii și recomandări pentru îmbunătățirea colaborării între instituțiile implicate în fenomenul delicvenței juvenile, serviciile sociale și mass media. Pentru această analiză media au fost luate în considerare peste 21000 de articole referitoare la problematica copilului, știri, reportaje și emisuni publicate sau difuzate în perioada octombrie 2013 – octombrie 2014. Se poate constata o medie aproximativă cuprinsă între 1700 – 1750 de materiale difuzate lunar de cele 23 de canale media luate în considerare. Dintre materialele analizate doar aproximativ 564 privesc delicvența juvenilă. Ziarele și posturile de radio și televiziune monitorizate au fost: Adevărul, Cotidianul, Cronica Română, Curierul Național, Dimineața, Evenimentul Zilei, Gardianul, Jurnalul Național, Libertatea, Realitatea Românească, România Liberă, Ultima Oră, Ziarul Financiar, Ziua, Europa FM, Radio România Actualități, Radio România Tineret (octombrie 2013 – iulie 2014), Antena 1, B1 TV, Prima TV, Pro TV, Tele 7 abc, TVR 1.

Cele aproximativ 564 de materiale care relatează despre minorul delicvent și aspecte legate direct sau indirect de delicvența juvenilă au fost publicate pe parcursul unui an calendaristic (12 luni) în cele 23 de canale media luate în considerare. De menționat că publicațiile și posturile de radio și televiziune menționate sunt cele care s-au implicat activ în tematica analizată. Se poate constata o medie de aprox. 47 de materiale difuzate lunar de cele 23 canale media (ziare, posturi de radio și televiziune) ceea ce reprezintă un interes nu foarte ridicat al presei pentru fenomenul delicvenței juvenile. Dintre ziare se remarcă totuși cu o mai mare implicare – România Liberă, Adevărul, Ziua, Gardianul, Național, Libertatea; dintre posturile de radio – Radio România Actualități, iar posturi TV – Antena 1, Pro TV, Prima, Realitatea. Subiectele reflectate sunt: tâlhăriile comise de minori, jafuri, furturi, consumul și traficul de droguri, taxe de protecție, cerșetoria, traficul de ființe umane, prostituția, acțiuni de prevenire a faptelor antisociale săvârșite de minori, alternative la pedepsele pecuniare sau privative de libertate, centrele de reeducare și integrare socială, dezvoltarea sistemului judiciar privindu-i pe minori, condițiile din penitenciare, sondaje, rapoarte, protocoale de prevenire a folosirii copiilor în activități criminale, medierea victimei cu agresorul, măsuri ale CNA, exemple și cazuri privind delicvența juvenilă din alte țări, programe europene ale sistemului penitenciar. În ceea ce privește modul de prezentare al subiectelor se pot remarca două tendințe: una de prezentare scurtă, succintă, fără detalii ale cauzelor sau efectelor faptelor comise de minori și alta de scoatere în evidență a senzaționalului, cu date și detalii care pun în pericol chiar siguranța minorului. Există chiar tendința de generalizare, etichetare și chiar diagnosticare a unor fapte și fenomene prin preluarea de date și statistici și prezentarea lor ruptă de context. Exemplu: în 05.06.2014 aflăm din ziarul Azi că „tâlhăria este fapta juridică cel mai des întâlnită”, că „tâlharii sunt din ce în ce mai tineri” (13 ani) și că aceștia provin din „familii dezorganizate”. Curierul Național din 04.06.2014 prezentase deja aceste informații sub titlul „Bandele de tâlhari adolescenți terorizează capitala”, arătând că în perioada mai-iunie 2014, 30 de minori care au săvârșit fapte de tâlhărie au fost identificați de oamenii legii. Pentru a atrage atenția publicului majoritatea articolelor au titluri șocante, spectaculoase sau extrem de critice la adresa autorităților, nefiind susținute de argumente care să se regăsească pe parcursul materialului publicat. De asemenea sunt publicate imagini care dezvăluie identitatea agresorului sau a victimei, cît și informații personale ale acestora. Articolele mai ample și în general implicarea televiziunilor, sunt generate de evenimente sau proiecte care presupun prezența unor personalități din domeniul politic, social, economic. Se poate trage concluzia că nu există o politică coerentă a ziarelor privind fenomenul delicvenței juvenile, acesta fiind un domeniu de „umplutură”, iar în ceea ce privește posturile de radio și de televiziune, acestea difuzează mai mult informații de actualitate, știri, comentarii scurte. După analizarea materialelor publicate și difuzate am alcătuit o listă cu jurnaliștii de la principalele ziare, posturi de radio și televizune care reflectă mai frecvent fenomenul delicvenței juvenile, în vederea realizării unor interviuri cu aceștia. Această acțiune a avut în vedere identificarea problemelor privind reflectarea delicvenței juvenile în presă și o mai mare sensibilizare pentru munca de documentare și investigație în domeniul discutat. Pe parcursul următoarelor 10 zile am realizat 8 interviuri cu jurnaliști de la: Adevărul, Jurnalul Național, Ziua, Realitatea Românească, Nine o’clock, Gardianul, Radio România Actualități, Radio Europa FM. Întrebările au fost următoarele: a. De unde vă culegeti informațiile privind delicvența juvenilă ? b. Până unde mergeți cu documentarea, investigația jurnalistică și publicarea articolelor ? c. Care este publicul țintă – de ce și pentru cine scrieți aceste articole ? d. Ce părere aveți despre publicarea imaginii și a datelor personale a infractorului minor ? e. Ce părere aveți despre înființarea instanțelor specializate pentru minori (cu personal specializat în protecția drepturilor copilului – judecători, avocați, psihologi, etc) ? f. Care sunt obstacolele pe care le întâmpinați în publicarea articolelor privind delicvența juvenilă ? g. Ce soluții propuneți pentru o mai bună informare a presei și implicit a publicului, privind delicvența juvenilă, în vederea stopării creșterii infracționalității în rândul minorilor ? Centralizarea și sintetizarea răspunsurilor relevă următoarele: a. Principalele surse de informații privind delicvența juvenilă sunt birourile de presă ale inspectoratelor județene de poliție, agenții de presă, ONG-uri, Ministerul Educației, Direcția Penitenciarelor, Institutul Național de Statistică (INS), Agenția Națională Antidrog (ANA), Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție (ANPCA), DPC-uri, Ministerul Justiției, Internet, case de copii. Sursele cele mai menționate sunt Poliția și organizațiile neguvernamentale din domeniul protecției copilului, specializate în delicvența juvenilă. Răspunsurile reflectă lipsa dezvoltării unei rețele informative specifice domeniului și a unor persoane de contact ca interfață între instituții și mass media. b. O parte dintre subiecții intervievați afirmă că merg cu investigația jurnalistică până acolo unde este nevoie, neprecizând clar ce înseamnă acest lucru. Ei nu se simt sprijiniți în demersurile făcute, acuzând o lipsă de continuitate a anchetelor jurnalistice, datorată atât politicii redacționale cât și a birocrației din instituțiile statului. Unele răspunsuri sunt evazive, generale și teoretice fiind datorate lipsei de interes pentru subiectul în discuție, pe care unii redactori șefi îl consideră de „umplutură”. Publicarea articolelor au în vedere în primul rând „ceea ce ar putea să se vândă” și de multe ori îmbracă forma unor „știri izolate”. Pentru unii jurnaliști obiectivitatea profesională este confundată cu neimplicarea în urmărirea unui caz.

Răspunsurile jurnaliștilor la această întrebare relevă lipsa de specializare în domeniul protecției copilului sau specific delicvenței juvenile și chiar lipsa de documentare a acestora din motive obiective, cum ar fi organizarea redacțiilor din care fac parte, sau subiective, datorate lipsei de înțelegere a fenomenului în profunzimea lui, cu cauze și efecte. c. Publicul țintă diferă de la publicație la publicație, dar cu mici excepții acesta este format în principal din părinți, bunici, copii, profesori și instituții direct interesate. d. Cu toate că majoritatea celor intervievați cunosc reglementările CNA cu privirea la protejarea identității minorului aflat în situații de risc, doar o parte este convinsă că publicarea imaginii și a datelor personale ale acestuia afectează minorul în cauză. Unii sunt de părere că relatarea faptelor și a situațiilor este suficientă pentru a releva un caz sau a oferi un exemplu, în timp ce alții afirmă cu dezinvoltură că nu văd ce e rău să dai exemplul negativ ca la gazeta de perete cu fotografie, nume, domiciliu. De semnalat sunt și răspunsurile care se situează la limita dintre ce e corect din punct de vedere al deontologiei profesionale și ce se vinde, ce își dorește publicul avid de spectacol, ceea ce duce la un compromis din partea reporterului care afirmă că pentru el publicarea imaginii și a datelor personale ale delicventului minor „e în funcție de gravitatea faptei” și în funcție de aceasta „trebuie amendat și individul”. e. La cest punct se poate constata o părere pozitivă unanimă, toți argumentând favorabil proiectul înființarii instanțelor specializate pentru minori. f. Printre obstacolele întâmpinate de ziariști în publicarea articoleleor sau difuzarea unor materiale putem enumera lipsa de informații suficiente sau a detaliilor privind un caz sau altul, politica redacțiilor din care fac parte – prin lipsa de interes a managerilor pentru domeniul în cauză, birocrația instituțiilor de stat, personalul insuficient care acoperă paleta complexă a problematicii sociale, reținerea unor surse de a difuza informația – cauzată de experiențe neplăcute cu presa, și chiar lipsa de interes a cititorilor pentru acest gen de subiecte. g. Pentru o mai bună informare a presei și implicit a publicului, jurnaliștii propun : ¾ Rapoarte periodice (lunare, trimestriale/semestriale, anuale) despre fenomenul delicvenței juvenile, cu date statistice, cazuri concrete, cauze, efecte, etc. ¾ Buletine informative ale instituțiilor direct implicate; ¾ Site-uri pe INTERNET cu informația la zi ; ¾ Întâlniri informale cu specialiști și reprezentanți ai instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale, „fără reportofoane și fără pixuri”, precum și întâlniri cu delicvenți minori, în vederea obținerii de informații direct de la sursă ; ¾ Redactarea comunicatelor într-un mod mai clar, și mai atrăgător pentru atenția publică ;

¾ Parteneriate cu redacțiile în vederea unei mai bune mediatizări a fenomenului și ale acțiunilor de prevenire a delicvenței juvenile. O altă etapă a acestei analize media a fost, în data de 29 octombrie 2014, organizarea unui focus grup cu specialiști în domeniul delicvenței juvenile – persoane care se află la interfața cu mass media din partea instituțiilor pe care le reprezintă. Tema focus grupului a fost: Reflectarea subiectului „Delincvența juvenilă” în presă Acțiunea a fost o reușită cel puțin din punct de vedere al prezenței și implicării celor care au confirmat participarea la focus grup. Focus grupul s-a desfășurat în sala de ședințe a Reprezentanților UNICEF, într-un cadru informal, deschis discuțiilor libere care au durat aproximativ 90 de minute, persoanele prezente fiind în număr de 10. Ei au reprezentat următoarele instituții : Fundația APEL, ANPCA, DPC Sector 4, Inspectoratul General al Poliției Române, Institutul pentru cercetarea și prevenirea criminalității, Ministerul Justiției, Direcția de reintegrare socială și supraveghere, Fundația CRED, DPC Sector 5, DPC Sector 3, și Asociația de promovare a justiției pentru minori Jean Valjean. Discuțiile au fost înregistrate pe casetă și minidisc și au avut ca suport următoarele întrebări: 1. Ce părere au despre reflectarea delincvenței juvenile în presă ? 2. Până unde merg sau ar trebui să meargă ziariștii cu documentarea, cercetarea și publicarea faptelor și informațiilor ? 3. Ce părere au despre birocrația acuzată de jurnaliști ca piedică (nu neapărat conștientă) din partea unor anumite instituții, în difuzarea cât mai promptă a informației? 4. Care este relația pe care o au cu presa? 5. Cum este reflectată imaginea delincventului minor în presă ? 6. Cine ar trebui să se sesiseze și să ia măsuri în cazul unor abuzuri sau încălcări ale drepturilor copilului (delincventului minor) ? 7. Care este publicul interesat în mod deosebit în fenomenul de creștere al delincvenței juvenile. Cui ne adresăm de fapt atunci când difuzăm informația pentru publicare ? 8. Cum ar putea fi îmbunătățită relația cu presa în vederea unor acțiuni concertate, de producere a unei schimbări pozitive de implicare și susținere în vederea combaterii fenomenului de delicvență juvenilă ? Observații privind desfășurarea discuțiilor și analizarea răspunsurilor Discuțiile au demarat în forță prin afirmația directă a participantei C. că „presa încearcă să scoată în evidență senzaționalul”. Ca argument în favoarea diagnosticului precedent a dat exemplul unui copil, care în urma unui interviu acordat presei a descoperit că afirmațiile lui erau rupte de contextul prezentat. Ca o consecință a acestui fapt, cumulată cu alți factori, copilul s-a simțit foarte vinovat, încercând chiar să se sinucidă. Exemplul șocant oferit chiar de la începutul discuțiilor a dat tonul unui șir de acuzații legate de lipsa de profesionalism a mai multor jurnaliști. S-a menționat slaba documentare a ziariștilor cu care cei invitați au intrat în legătură, precum și lipsa lor de interes în înțelegerea fenomenului delicvenței juvenile în ansamblul lui. Specialiștii sunt solicitați de multe ori pentru a da cifre și date, diagnosticări generale legate de cauzele și efectele fenomenului, existând astfel pericolul generării unor idei preconcepute. De exemplu s-a indus publicului ideea că infractorii minori fac parte din familii dezorganizate, ca și când aceasta ar fi principala cauză a delicvenței juvenile. Pe de o parte prezentarea cazurilor senzaționale sau a știrilor spectaculoase duc la deformarea realității privind delicvența juvenilă, iar pe de altă parte superficialitatea, inconsecvența și lipsa de implicare a celor care scriu despre acest fenomen se transferă și asupra opiniei publice. Calitatea produsului final este afectată de graba cu care unii reporteri își fac treaba. În cazul unor reportaje mai ample s-a tras concluzia că acestora li se acordă spațiu nu pentru motivația evenimentului ci pentru prezența personalităților care participă. Ex. [J.: „Eu am o întrebare: de ce credeți că oamenii ăia care scriu despre deschiderea unui centru, o fac? Care este motivul? Sunt foarte convins, că este vorba despre cei care participă la deschidere și nu motivația deschiderii acelui centru. E nevoie de centru sau e nevoie de imagine pentru unii?”] În ceea ce privește dreptul la confidențialitate al minorului aflat în situație de risc acesta este deseori încălcat, doar pentru ca „marfa” să se vândă mai bine. A fost invocată lipsa unor organisme de sesizare, control și amendare a abuzurilor din presa scrisă. În ceea ce privește audio vizualul se poate constata implicarea CNA și demersurile acestuia pentru reglementarea aspectelor ce pot afecta sau influența negativ publicul țintă și persoanele expuse. La întrebarea privind birocrația acuzată de jurnaliști, mai ales în cazul instituțiilor statului, s-a răspuns prin câteva exemple în care cei solicitați au încercat să se implice cât mai prompt, infirmând cel puțin parțial această părere. S-a mai subliniat că este și o problemă legată de atitudinea și modul cum este solicitată informația sau cerut sprijinul autorităților. Ex. [C: În legătură cu birocrația să zicem că nu întotdeauna lucrurile merg așa de repede cum ar dori dânșii, dar de exemplu primesc fax și îi întreb „când aveți nevoie?” și îmi răspund „ieri”. (…) Trăim așa o teroare, „aoleo, vine presa!”] sau [G: (…) Cei de la ziar au insistat foarte mult și chiar ne-au amenințat efectiv, că vor scrie de rău despre instituția noastră.] La întrebarea „Care este relația pe care o aveți cu presa?” adresată strategic pe la mijlocul discuției, după toate exemplele negative, majoritatea participanților au recunoscut, într-un mod mai mult sau mai puțin direct, lipsa unor strategii de comunicare, a purtătorilor de cuvânt sau a specialiștilor în Relații Publice. Nu există însă convingerea foarte clară că strategiile de comunicare, dezvoltate de fiecare instituție în parte, ar rezolva problema reflectării în presă a delicvenței juvenile. A fost subliniat și rolul punitiv pe care presa și-l asumă în numele societății, amendând orice greșeală și stigmatizînd minorul sau tânărul care a săvârșit o infracțiune. Au fost și câteva atitudini ușor pozitive, de a recunoște faptul că „avem nevoie de presă”, sau de înțelegere pentru jurnalistul pus în situația de a acoperi mai multe evenimente în aceeași zi, sau care contrar convingerii sale, se supune politicii publicației pentru care lucrează.

Cu toate rezervele față de imaginea pe care presa și-a promovat-o în România și a modalităților de lucru folosite de unii jurnaliști, au existat mai multe propuneri de îmbunătățire a relației celor prezenți la focus grup cu mass media, printre care: specializarea unor jurnaliști pe domenii de activitate, dezvoltarea unor legături directe cu anumiți reporteri și fidelizarea acestora față de domeniul delicvenței juvenile, selectarea publicațiilor care se implică cu mai mult profesionalism în vederea unei colaborării active, crearea unor site-uri care să furnizeze informațiile necesare presei și actualizarea celor existente, strategii de comunicare și PR. 8.2. Concluzii și propuneri 1. Cu toate că jurnaliștii sunt îngrijorați de creșterea delicvenței juvenile, materialele scrise sau audio/TV ocupă o pondere scăzută în mass media românească, datorită în primul rând a politicilor redacționale. 2. După afirmațiile specialiștilor și a jurnaliștilor intervievați se poate spune că, în general, pentru protecția copilului aflat în situații de risc, mass media nu are o politică coerentă, interesul pentru acest domeniu fiind sporadic sau dictat de concluziile unor rapoarte internaționale, iar în ceea ce privește delicvența juvenilă, aceasta constituie un „subiect de umplutură” pentru redactorii șefi. 3. În marea majoritate, modul de prezentare al subiectelor este succint, fără abordarea în ansamblu a fenomenului (cu cauze și efecte), ceea ce reflectă lipsa de implicare din partea celor care redactează materialul. 4. Deseori întâlnim detalii care scot în evidență, în mod forțat, senzaționalul (titluri rupte din context, imagini și date ale infractorului minor etc). 5. Sursele de informare (comunicate, statistici, baze de date, pagini web, etc) puse la dispoziția presei nu îmbracă cele mai complete și atractive forme din punct de vedere al transparenței și înțelegerii fenomenului delicvenței juvenile. 6. Există, din partea jurnaliștilor, tendința de generalizare, etichetare și diagnosticare a fenomenului, ceea ce poate induce publicului o falsă părere. 7. Nu este acordat dreptul la replică, nici chiar atunci când există motive temeinice ca acesta să fie solicitat și oferit. 8. Nu există un feedback din partea publicului, ziariștii presupunând că grupul țintă, căruia i se adresează, ar trebui să fie părinții și toți cei implicați în educația, creșterea sau protecția copilului. 9. Dreptul copilului la confidențialitate este deseori încălcat, prin difuzarea de imagini și date personale. 10. Instanțele specializate pentru minori reprezintă un proiect apreciat și susținut teoretic de jurnaliști, chiar dacă se poate constata o slabă mediatizare a acestuia, la nivel național. 11. Mulți specialiști în domeniul delicvenței juvenile au avut parte de experiențe negative în relațiile lor cu presa, fiind convinși că acest fapt se datorează unei lipse de documentare a unor jurnaliști și a neabordării de către aceștia a fenomenului în ansamblul lui 12. Instituțiile și ONG-urile implicate în combaterea delicvenței juvenile nu au strategii de comunicare și servicii de relații publice sau personal specializat în relațiile cu mass media, care să le permită o mai bună colaborare cu presa. 13. În afara Consiliului Național al Audiovizualului nu există organisme de monitorizare și amendare a abuzurilor din presă. 14. Combaterea delicvenței juvenile are nevoie de dezvoltarea și aplicarea unei relații biunivoce între presă și specialiștii în domeniu. Propuneri – Dezvoltarea unor rețele informative specifice domeniului delicvenței juvenile care să cuprindă site-uri pe INTERNET, buletine informative și rapoarte periodice, studii de caz, surse de informare, persoane de contact. – Seminarii de pregătire și specializare în relații publice oferite celor din instituții guvernamentale și neguvernamentale care își desfășoară activitatea la interfața cu mass media. – Sensibilizarea la nivel de middle și top management a factorilor de decizie redacționali prin încheierea unor parteneriate media. – Organizarea unor întâlniri informale cu persoane direct implicate în combaterea delicvenței juvenile și chiar cu specialiști în domeniu (psihologi, sociologi, asistenți sociali, juriști, etc) pentru ca jurnaliștii să obțină informații direct de la sursă. – Dezvoltarea unor programe de monitorizare, analiză și control media în vederea amendării presei care exercită abuzuri asupra copilului aflat în situații de risc. – Organizarea unor seminarii, workshopuri și training-uri pentru jurnaliști care doresc să se specializeze în domeniul protecției drepturilor copilului. – Dezvoltarea unor strategii și campanii de comunicare specifice fiecărei instituții interesate.

CONCLUZII

În România anului 2014 nu există un sistem coerent de justiție pentru minori. Această afirmație este susținută de majoritatea reprezentanților instituțiilor care au fost intervievați, dar mai presus de aceștia, este susținută de realitatea contactului cu minori în arestul poliției, într-un penitenciar de maximă siguranță sau într-un centru de primire în regim de urgență.

În prezent, există un capitol în Codul Penal referitor la minoritate, câteva dispoziții speciale în Codul de procedură penală, precum și experiența unui proiect al societății civile inițiat în Municipiul Iași, dezvoltat la nivelul instanțelor din județul Iași și care acum se extinde la nivelul altor două județe din Moldova. Mai există și alte câteva inițiative ale unor organizații non-guvernamentale care se ocupă de delincvența juvenilă. Este, în mod evident, prea puțin, iar acest raport vorbește în principal, de ce lipsește din domeniul justiției pentru infractori minori din perspectiva unei evaluări sociologice, dar și a cadrului legislativ penal și procesual penal.

Un sistem penal, în speță cel destinat făptuitorilor minori, nu poate funcționa în absența unor servicii sociale foarte bine puse la punct. Cu alte cuvinte, sancționarea minorului (fie prin aplicarea unei măsuri educative, fie prin aplicarea unei pedepse) nu poate conduce în mod necesar la îndreptarea acestuia în absența unor servicii specializate care să se ocupe de îndrumarea, consilierea minorului și, nu în ultimul rând, acolo unde este necesar, a familei acestuia. În primul rând, trebuie să pornim de la resursele existente în ceea ce ar trebui să fie sistemul de justiție pentru minori. Din punct de vedere al resurselor umane, situația actuală prezintă mai multe deficiențe. Una dintre acestea constă în faptul că toate instituțiile (cu excepția barourilor de avocați) care sunt implicate în instrumentarea cauzelor cu minori au, în general, personal insuficient raportat la numărul de cazuri de care se ocupă. Astfel un polițist, procuror, judecător se confruntă cu un volum de muncă prea mare, fapt care afectează atât viteza cu care se lucrează cât și calitatea muncii.

O altă problemă – legată de resursele umane – o constituie lipsa unor lucrători specializați în cazurile cu infractori minori, care să aibă o pregătire profesională în domeniul delincvenței juvenile și care să nu mai aibă responsabilități și pentru alte tipuri de infracțiuni. Legat de aceasta, este și problema lipsei unor specialiști – psihologi, asistenți sociali – la care să se poată apela oricând este necesar într-un caz de infractor minor. În ce privește resursele de cunoaștere, s-a constat la nivelul actorilor instituționali faptul că mulți nu cunosc cum funcționează alte sisteme juridice și nu pot da exemple de bune practici din țară sau străinătate în domeniul delincvenței juvenile. A treia categorie de resurse o constituie infrastructura, care însă, reprezintă mai degrabă o problemă nu numai în cazul justiției pentru minori, ci la nivelul întregului sistem juridic din România. Nu există spații suficiente și nici adecvate pentru anchetarea sau judecarea minorilor, nu există tehnica necesară pentru a putea înregistra audierile unui minor, nu există dotările informatice necesare pentru a putea ține o evidență a cazurilor cu minori sau pentru a fi la curent cu ultimele modificări la nivel de legislație, și nu în ultimul rând, nu există suficiente autoturisme pentru ca lucrătorii SRSS (acestia nu au autonomie financiară, depinzând ca fonduri și logistică de tribunalul pe lângă care funcționează) sau DPC să se poată deplasa în afara reședinței de județ. În al doilea rând, trebuie să luăm în considerare modul în care unii reprezentanți ai instituțiilor implicate în domeniul justiție / protecției minorilor infractori își îndeplinesc atribuțiile legale. După cum a rezultat din interviurile realizate, veriga slabă din lanțul de instituții care sunt implicate în vreun fel sau altul în cazurile cu infractori minori este Autoritatea Tutelară, ale cărei anchete sociale obligatorii sunt inutile din cauza faptului nu conțin informațiile necesare judecătorului pentru a-și putea face o imagine corectă despre mediul social din care provine minorul.

La polul opus este SRSS datorită promptitudinii cu care răspunde la cererile instanțelor sau a organelor de urmărire penală, dar și calității referatelor de evaluare psiho-socială pe care le întocmesc. Este la fel de adevărat, însă, că datorită personalului insuficient pe care aceste servicii îl au, precum și a lipsei autovehiculelor pentru a se deplasa pe tot cuprinsul unui județ, referatele de evaluare sunt făcute, de multe ori, numai pentru instanțele sau organele de urmărire penală din reședința de județ. Acest lucru conduce la o inegalitate de tratament juridic față de un minor care este cercetat sau judecat la o instanță din altă localitate. Pe de altă parte, obligațiile puse în sarcina minorului de către instanța de judecată în cazul libertății supravegheate ori a suspendării executării pedepsei sub supraveghere sunt foarte greu de urmărit din cauza acelorași factori: numarul foarte scăzut al consilierilor de reintegrare socială si supraveghere din țară precum și a lipsei de resurse logistice a acestora.

Nu în ultimul rând, sunt situații când acești factori conduc la neacordarea de către judecător a unor pedepse ori măsuri educative, de altfel prevăzute de Codul penal actual (cum ar fi: suspendarea sub supraveghere ori impunea unor obligații în sarcina minorului, în cazul libertății supravegheate sau munca în folosul comunității). Se poate astfel concluziona ca unul dintre puținele servicii cu rol social și de reintegrare a minorilor care au săvârșit o faptă penală, care are personal calificat și experiență suficientă, este pus în situația de a nu-și putea exercita atribuțiile legale. În lipsa luării unor măsuri corespunzătoare, acest lucru va deveni acut, o data cu anul 2001, când aceste servicii vor avea atribuții și în domeniul protecției victmelor infracțiunilor, precum și prerogative suplimentare, o dată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Pe lângă aceasta trebuie să avem în vedere faptul că uneori drepturile procesuale ale minorilor sunt doar formal asigurate, asta însemnând că ele pe hârtie apar ca fiind respectate, însă în practică nu s-a întâmplat așa. Aici pot fi incluse o serie de exemple în care actorul principal este poliția, însă nu ar fi posibile fără ajutorul avocaților și a procurorilor. Astfel, din discuțiile purtate a rezultat faptul că mai există încă situații în care: nu se asigură asistența juridică obligatorie în momentul când se încep audierile; nu are loc anunțarea, din momentul reținerii unui minor, a părinților acestuia sau a unui reprezentant legal pentru a participa la audieri; are loc forțarea declarațiilor minorilor recurgându-se la intimidări și amenințări sau diverse condiționări.

În plus, în multe cazuri nimeni nu explică minorului ce se întâmplă cu el și ce urmează să se întâmple pe parcursul desfășurării anchetei și judecații. În aceeași gamă de aspecte legate de activitatea instituțiilor trebuie menționată și birocrația sufocantă în privință anumitor proceduri, precum și strictețea relațiilor de subordonare ierarhică care nu lasă prea multă putere de decizie unui lucrător fără funcție de conducere.

Dincolo de respectarea drepturilor minorilor, este o problemă modul în care sunt sancționate infracțiunile comise de aceștia. În cazul celor care nu răspund penal, în prezent măsurile de protecție pe care pot să le impună direcțiile de protecție a copilului nu-și dovedesc decât în mică măsură eficiența în ce privește stoparea comportamentului infracțional la această categorie de minori. Această situație este determinată de faptul că DPC nu are puterea de a-i constrânge pe minori și familiile acestora să participe la programe de consiliere.

Vidul legislativ și lipsa de servicii sociale destinate acestei grupe de copii (respectiv cei care săvârșesc o infracțiune, dar nu au vârsta răspunderii penale, ori s-a dovedit ca nu au discernământ) nu a făcut altceva decât să creeze premisele unui comportament delicvent, astfel că, pe mulți dintre ei, o dată ajunși la vârsta răspunderii penale, îi regăsism în peitenciarele din România ca „recidiviști înrăiți”. Sintagma că orice minor, indiferent câte infracțiuni a săvârșit, are ceva bun în el, este valabilă în situația în care există instituții și servicii specializate care să se ocupe de el încă de la prima abatere. O altă categorie de minori, total lipsiți de acoperire din punct de vedere legal și instituțional (se are în vedere lipsa de servicii specifice către acestia, precum și imposibilitatea legală a trimiterii acestora către astfel de servicii) o constituie aceia asupra cărora s-a dispus neînceperea urmăririi penale, ei având însă capacitatea răspunderii penale.

În ce privește minorii care răspund penal, alternativele la sancțiunile privative de libertate sunt destul de limitate și, cu excepția serviciilor de reintegrare socială și supraveghere ori a proiectelor desfășurate de diferite organizații neguvernamentale, nu există instituțiile comunitare care să ofere serviciile necesare acestei categorii de tineri, respectiv servicii de consiliere psihologică, ocupațională, de asistență socială, inclusiv asistență post-penală. Chiar dacă la nivel declarativ minorii sunt privați de libertate și pedepsiți cu închisoarea doar în cazurile de infracțiuni foarte grave, în realitate se întâmplă ca aceștia să fie arestați fără ca ei să reprezinte un pericol social real, primesc pedepse și nu măsuri educative necorelate cu gravitatea faptei lor, iar atunci când se apelează la o măsură neprivativă sau la suspendarea pedepsei în multe cazuri nu se dispune și respectarea unor obligații de către minori pe perioada de încercare. O problemă semnificativă este aceea a expertizei medico-legală necesară pentru stabilirea discernământului și obligatorie în cazul minorului cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani. Practica consemnează o procedură foarte greoaie a instituțiilor de medicină legală, precum și erori cu privire la examenele medico-legale care se întocmesc de către acestea.

Există o dispoziție legală55 din care reiese că minorul reținut sau condamnat trebuie examinat în prezența unuia dintre părinți sau în prezența unui membru major al familiei precum și în prezența unui reprezentant al personalului de pază, de același sex. Practica a demonstrat că examinarea medicolegală nu este eficientă în prezența personalului de pază, iar rezultatul expertizei nu poate fi exact având în vedere faptul că minorul poate fi speriat datorită faptului că se află în stare de arest, având cătușe la mâini, și nu înțelege ceea ce i se intâmplă, iar explicațiile referitoare la situația în care se află nu pot fi înțelese de către un copil, examinarea făcându-se repede, în prezența unui reprezentant al pazei. Pe de altă parte, fondurile insuficiente alocate pentru plata expertizelor medico-legale la nivel de poliție și parchet conduce la blocarea procedurilor penale prin neeliberarea de către institutele medico-legale a rapoartelor de expertiză, cu repercursiuni asupra celerității actului de justiție și, nu în ultimul rând, asupra stării de arest preventiv. In ceea ce priveste copilul care a săvîrșit o faptă penală și nu răspunde penal este evidentă lipsa de reglementare a unei măsuri specifice ce poate fi dispusă pentru această categorie de copii, precum și a unor servicii adecvate nevoilor acestor copii, atât în segmentul de prevenire cât și în cel de intervenție.

RECOMANDĂRI

1. Adoptarea unei reglementări speciale pentru minori și tineri (cu vârsta de până la 21 de ani) atât sub aspectul dreptului material cât și a celui procesual penal.

2. Ședințele de judecată trebuie să aibă caracter nepublic, programarea acestora urmând să se facă în zile în care are loc judecarea exclusivă a cauzelor cu minori;

3. Formarea de complete speciale pentru cauzele cu minori la nivelul tuturor instanțelor și asigurarea posibilității formării unei cariere pe linie de minori;

4. Formarea de echipe speciale pentru instrumentarea cauzelor cu minori atât la poliție cât și la parchet;

5. Specializarea tuturor celor care instrumentează cauze cu minori: polițiști, procurori, judecători, dar și a consilierilor de reintegrare socială și supraveghere; o soluție optimă ar fi constituirea unor echipe multidisciplinare alcătuite din polițiști, psihologi și asistenți sociali (servicii sociale) care să preia un minor din momentul identificării lui ca autor al unei infracțiuni și care să se ocupe de el pe întreg traseul presupus de anchetarea și judecarea unei infracțiuni.

BIBLIOGRAFIE

1.A. Tucicov-Bogdan Psihologie generalăși psihologie socială, Ed. Didacticăși Pedagogică, București, 1973

2.Al. Roșca Psihologie generală, Ed. Didacticăși Pedagogică, București, 1975

3. Boroi Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de omor și lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991

4.Gheorghe Nistoreanu Prevenirea criminalității prin măsuri de siguranță, Ed. Ministerului de Interne, București, 1991

5.Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun -Criminologie, Ed. Europa Nova, București, 1996

6.Gheorghe Scripcaru Criminologie clinicăși relațională, Ed. Sympozion, 1995

7.Iancu Tănăsescu, Cămil Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu Criminologie, Ed. All Beck, București, 2013

8.Ion Oancea Probleme de criminologie, Ed. All Beck, București, 1994

9.Jean Pinatel La societe criminogene, Calmann-Levy, Paris, 1961

10.Jean Pinatel Trăite de droit penal et de criminologie, Ed. Dalloz, Paris, 1963

11.N. Mărgineanu Condiția umană, Ed. Științifică, București, 1973

12.Ortansa Brezeanu (coord.) Particularități ale criminalității în perioada de tranziție, Ed. Fundația "România de Mâine",București,1999

13.Ortansa Brezeanu Minorul și legea penală, Ed. All Beck, București, 1998

14.Ovidiu Drâmba Istoria culturii și civilizației, Ed. Științificăși Enciclopedică, București, 1985

15.Rodica-Mihaela Stănoiu -Criminologie, vol.I, Ed. Oscar Print, București, 1995

16.Rodica-Mihaela Stănoiu Introducere în criminologie, Ed. Academiei, București, 1989

17.Rodica-Mihaela Stănoiu Metode și tehnici de cercetare în criminologie, Ed. Academiei, București, 1981

18.Tiberiu Dianu Tranziția și criminalitatea, Ed. Oscar Print, București, 1994

19.V. Dobrinaoiu, Gh. Nistoreanu ș.a. Drept penal – partea generală, Ed. Atlas Lex, București, 1996

20.Valerian Cioclei Criminologie etiologică, Ed. All Beck, București, 1998

21. V. Cioclei, Manual de criminologie, ediția 5, Ed. C.H. Beck, București, 2011,

22.Alina Sanda Vasile, Psihologia delincventei juvenile-,Ed. Universul Juridic 2010