Copiii cu Parinti Detinutidoc

=== Copiii cu parinti detinuti ===

Cuprins

Introducere

Capitolul 1

Familia si rolul acesteia

Cadru general

Structura, funcțiile si rolurile familiei

Tipuri de familii

1.4. Sistemul familial si educatia

1.5. Carente în climatul familial

1.6. Rolul familiei în integrarea copilului în societate

1.7. Interactiunea parinte- copil si functia educativa

1.8. Consecințele carentelor mediului familial

Capitolul 2

Delimitări conceptuale ale noțiunilor de delincvență și devianță
2.1. Conceptualizare

2.2. Teorii explicative ale fenomenului din perspectivă psihologică și sociologică

Capitolul 3

Drepturile copilului

3.1. Principiul nediscriminarii
3.2. Principiul interesului superior al copilului
3.3. Drepturile copilului

3.4. Discriminarea copiilor cu părinți deținuți

Capitolul 4

Copiii cu parinti detinuti

4.1. Impactul detentiei asupra familiei

4.2. Probleme psiho-emotionale ale copilului cu parinti detinuti

4.3. Consecinte generale ale detentiei asupra evolutiei copilului

Capitolul 5

Cercetare

5.1. Obiective si ipoteze

5.2. Metode si lot de subiecti

5.3. Analiza si interpretarea rezultatelor

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Introducere

În cazul copiilor cu părinți deținuți, instituțiile care au cel mai important rol sunt școala și sistemele de asistență socială, între care există, în general, o bună colaborare. Profilul educațional al copii ai căror părinți sunt deținuți este foarte asemănător cu al celor care trăiesc în familii dezorganizate, monoparentale sau cu unul din părinți decedat, fapt care arată că, deși detenția este temporară, efectele asupra copiilor pot fi similare cu cele ale unei despărțiri pe termen lung sau definitive.

În cazul acestor copii, există un risc ridicat de a apărea situații care pot conduce la probleme legate de procesul de educație, deoarece ei vin cu mai mică plăcere la școală, au rezultate mai slabe, acumulează mai multe absențe, au mai des nota scăzută la purtare și corigențe.

Detenția are un impact negativ asupra situațiilor financiare ale familiilor și literatura de specialitate documentează efectele extinse ale veniturilor reduse și sărăcia din viața copiilor, inclusiv un impact negativ asupra nivelului de trai a acestora, locuinței, sănătății și dezvoltării. Detenția plasează o presiune financiară asupra familiilor în care venitul din familie poate fi afectat din cauza modificărilor circumstanțelor legate de angajare și beneficii, precum și cheltuielile suportate de familie prin furnizarea de bani și îmbrăcăminte deținuților, precum și costurile de vizitare. Prin urmare, ea destabilizează financiar familia și expune copiii la un risc de sărăcie relativă sau exacerbează sărăcia preexistentă, care tinde să caracterizeze viața familiilor deținuților înainte de arest. Încarcerarea părinților s-a dovedit a avea un efect asupra contribuțiilor la resursele financiare ale familiilor și s-a constatat că familiile sunt afectate în mod negativ de încarcerarea unui membru al familiei.

Este recunoscut în întreaga literatură că separarea din cauza încarcerării afectează dezvoltarea copilului și poate duce la o ruptură în relațiile părinte/ copil și poate provoca dificultăți în construirea unor relații post-eliberare.

Capitolul 1

Familia și rolul acesteia

1.1.Cadru general

Familia reprezintă un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor. Familia este o formă superioară de comunitate care are la bază relațiile sociale și biologice în care are loc circulația eredității biologice, psihologice, având scopul de a pregăti generațiile viitoare în vederea participării la dezvoltarea societății.

Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că familia influențează direct procesele demografice prin funcția sa reproductivă și astfel asigură continuitate societății, familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care aceștia învață și iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinței, conduitelor și familia contribuie la menținerea identității culturale naționale prin împărtășirea și exemplificarea elementelor culturii naționale.

Familia realizează la nivel primar acțiunile pedagogice care care ”fixează” în individ primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare, astfel încât experiențele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situația originară de clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială.

În trecut familia era constituită dintr-o comunitate domestică și de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generații, de care aparțineau și alte persoane, cum ar fi rude necăsătorite, servitori, ucenici și asociați. Mai târziu, acest sistem s-a schimbat făcând loc familiei patriarhale care cuprindea rudele de același sânge, unde raportul dintre părinți și copii, precum și relația față de bunici și alte rude oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună, caracterizându-se prin valori educative și morale comune.

Familia de astăzi nu are foarte mulți membrii, cel mai frecvent este una foarte mică compusă doar din părinți si copiii lor, a căror viață este în mare parte separată din punct de vedere al activităților profesionale, părinții lucrând și fiind împreună la sfârșitul zilei, după terminarea programului sau la sfârșitul săptămânii și în concedii. De asemenea, s-a schimbat poziția femeii în societate, aceasta fiind angajată puternic în activități profesionale, nemaifiind preocupată doar de creșterea și organizarea familiei. Toate aceste aspecte au condus la faptul că familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor, mulți părinți abdicând de la funcția educativă și neglijându-și copiii sau manifestând atitudini egocentrice față de viață.

La ora actuală, are loc o denuclearizare a familiei, care implică o serie de schimbări: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică și culturală a femeii, puternicul proces de mobilitate teritorială sub forma unei detenții definitive sau temporare, care contribuie la spargerea modelelor tradiționale de viață familială.

Funcționalitatea normală a familiei este condiționată de realizarea armonioasă a tuturor funcțiilor biologice și sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale și altele. Funcția economică, are o influență deosebită asupra problemelor generale ale familiei. La baza modificărilor de funcționalitate și structură a familiei stă de multe ori lipsa părinților pe fondul fenomenului detenției externe favorizat de șomaj și sărăcie. Funcția educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela personalitatea lor.

Familia își exercită funcția educativă asupra copilului sunt în primul rând faptul că oferă un model lingvistic și influențează dezvoltarea gândirii, precum și un model de dezvoltare armonioasă a copilului.

Ambii părinți au un rol esențial în educație, mama fiind pentru copil primul intermediar cu lumea, copilul înțelegând lumea la fel ca și mama, iar absența sau insuficiența dragostei materne face copilul nefericit. Prezența mamei este crucială în perioada pubertății și adolescenței, când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, mama fiind cea care influențează primele convingeri ce stau la baza caracterului și comportamentului uman. Tatăl are un rol mai redus în prima copilărie, ajungând ca la vârsta de 7 ani a copilului cele două roluri să aibă importanță egală, ele descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relații de la adult la adult.

Este important ca părinții să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit cu adevărat, la baza unei educații eficiente stând următoarele aspecte: satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului; asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului; asigurarea unei protecții fizice emoționale pentu copil; explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil.

Climatul familial în care se dezvoltă copilul are un rol important în modelarea armonioasă a personalității acestuia, astfel că o atmosferă de familie plină de tensiune, lipsită de afecțiune reciprocă, marcată de certuri și violențe, reprezintă pentru un copil un mediu traumatizant și defavorizant, fiind, totodată, o sursă de producere și perpetuare a agresivității.

1.2.Structura, funcțiile și rolurile familiei

În psihologia familiei, teoria generală a sistemelor și cibernetica au avut un cuvânt important de spus, ca și în alte domenii științifice, preluându-se ideea de sistem, definit ca ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcționează pe baza unor reguli și dispune de echilibru. Un sistem este mai mult decât suma părților lui, iar aplicat la familie, aceasta este mai mult decăt suma membrilor ei componenți, contând și interacțiunea dintre aceștia, realizată după anumite reguli, având anumite funcții și căutând să își mețină un anumit echilibru.

Sistemele se pot clasifica ăn sisteme închise, care nu comunică cu mediul, nu fac schimb de resurse cu mediul înconjurător, și sisteme deschise, care comunică cu mediul, fac schimb de resurse cu mediul înconjurător. Similar, familiile pot avea grade diferite de deschidere către mediul înconjurător, alcătuit din prieteni, rude, vecini, școală, alte instituții, etc., putând fi mai închise, având puține relații sau chiar deloc cu mediul, funcționând după regulile și principiile proprii, acestea având un mare grad de rigidizare și fiind foarte rezistente la schimbare, sau mai deschise, cele cu multe relații de preietenie care presupun vizite reciproce, preocupări pentru modificarea regulilor și a concepțiilor prin observarea altor familii.

Familia folosește și mecanisme de feedback prin care își menține stabilitatea și echilibrul dinamic, acest feedback putând fi atât pozitiv, cu rol evolutiv, cât și negativ, care semnalizează existența unei perturbări și necesitatea de a reechilibra sistemul.

Structura familială reprezintă un set invizibil de cerințe funcționale ce organizează modurile în care membrii familiei interacționează, pe baza unor pattern-uri tranzacționale. Aceste pattern-uri tranzacționale pot fi verbale sau nonverbale, cunoscute sau necunoscute, ele având rolul de a regla comportamentul membrilor familiei, astfel că definesc unicitatea fiecărei familii, fiecare membru al familiei contribuind la dezvoltarea lor.

Structura familială are nevoie de flexibilitate, deoarece ea trebuie să reziste la schimbare, dar să se și adapteze atunci când circumstanțele o cer, pentru a-și putea menține integralitatea și funcționalitatea, fapt realizat prin intermediul subsistemelor familiale.

Subsistemele familiale sunt reprezentate fie de indivizii singuri, fie de diade (exemplu mamă – copil, soț – soție), aceste formându-se după criterii variate cum ar fi generația căreia membrii îi aparțin, sex, interese, funcții. Subsistemul adulților are ca rol principal modelarea intimității și angajamentului. Subsistemul parental apare atunci când se naște primul copil și de regulă cuprinde părinții, dar poate include și membrii familiei extinse, cum ar fi bunicii, având ca rol principal creștea copiilor, întâmpinând o serie de dificultăți, datorită rolului dublu al adulților, de partener în cadrul diadei maritale și de părinte pentru copil, funcții care nu se întrepătrund întotdeauna eficient. Subsistemul fratriilor include copiii din familie și le oferă acestora primul grup social în care sunt cu toții egali, ei învățând negocierea, cooperarea, competiția, submisivitatea, suportul reciproc, atașamentul față de prieteni, preiau roluri și poziții în familie, care se dovedesc semnificative pentru evoluția lor ulterioară în viață.

Fiecare subsistem necesită granițe clare, dar și flexibile pentru a se proteja de cerințele și nevoile celorlalte subsisteme, dar și pentru a fi capabil să negocieze și să interacționeze cu acesta, putându-se defini cine participă și cum. Minuchin descrie trei tipuri de granițe care se întind pe un continuum de la foarte rigide la foarte difuze: granițele rigide sunt cele care permit o interacțiune și o comunicare minimală între subsisteme, indivizii putând fi izolați sau forțați să acționeze autonom; granițele clare se află la mijlocul continuumului dintre rigid și difuz, promovează comunicarea deschisă și intimitatea subsistemelor, astfel încât acestea pot opera liber pentru îndeplinirea funcțiilor lor în cadrul familiei; granițele difuze sunt caracterizate prin definirea vagă a funcțiilor și a membrilor care fac parte din subsisteme, permițând o intimitate minimă și o interacțiune maximă.

După criteriul numărului de părinți care formează familia, există: familii biparentale, în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul, aceștia venind cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni. Familiile reconstituite întâmpină o serie de dificultăți pe care vor trebui să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor, cum ar fi neacceptarea părintelui vitreg de către copil (copii) din simplul fapt că îl percepe ca "înlocuind-ul" pe cel natural; copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puțină atenție și iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală; neacceptarea copilului de către părintele vitreg; conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare.

Familiile monoparentale sunt familiile în care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte, lipsa unui părinte putându-se datora decesului acestuia, divorțului sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener și sunt formate cel mai adesea din mamă și copil (copii).

După criteriul numărului de copii, se pot întâlni: familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii; familia cu un singur copil este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. După criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri, există: familii heterosexuale – în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume și asupra ei ne centrăm dominant și noi interesul; familii homosexuale – în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. După criteriul apartenenței culturale al partenerilor întâlnim: familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit; familii mixte, în care partenerii aparțin unor culturi diferite.

Familia îndeplinește o funcție economică, care presupune asigurarea resurselor materiale și financiare necesare existenței familiei, de a cărei realizare deăind în mare măsură și celelalte funcții ele familiei. Funcția economică este realizată de ambii soți prin aducerea veniturilor, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte și de trai, prin transmiterea profesiei și/ sau susținerea copiilor în alegerea profesiei.

Funcția de socializare a familiei presupune transmiterea atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice unui anumit grup social, fiind o funcție de educare, având scopul de integrare a copilului în societate. Educația se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual, familiile având diferite grade de manifestare a acestei funcții.

Funcția de solidaritate urmărește asigurarea unității și stabilității familiei, implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a ajutorării și a susținerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimității. În ultima perioadă, această funcție pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creșterea ratei divorțurilor și a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale.

Funcția sexual-reproductivă presupune ca cei doi soți să se ssatisfacă sexual reciproc și să dea naștere la copii, unele familii punând accent pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii, se acordă o importanță mai mare nașterii copiilor, în funcție de cultura din care fac parte familiile, de gradul și tipul de educație avut, de credințele religioase, de dorința și caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți. În societățile dezvoltate economic, cuplurile și familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, după care cea reproductivă.

Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial, putând vorbi de un rol conjugal, de partener, de soț/soție, care vizează relaționarea cu soțul/soția, de un rol parental, vizează relaționarea cu copiii și de un rol fratern, care vizează relaționarea cu frații. În unele familii pot exista carențe în îndeplinirea rolurilor familiale, care pot consta în: exacerbarea rolului sau minimalizarea rolului familial.

Rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare celălalt membru în funcție de poziția pe care o ocupă în sistemul familial. Astfel, putem identifica următoarele tipuri de roluri familiale: rol conjugal (de partener, de soț/soție) – vizează relaționarea cu soțul/soția; rol parental (de părinte) – vizează relaționarea cu copiii; rol fratern (de frate) – vizează relaționarea cu frații.

Nu există comportamente clare, stabilite și acceptate de toată lumea pentru fiecare dintre aceste roluri. Fiecare dintre noi consideră că anumite comportamente trebuie să existe la un partener, la un părinte, la un frate. Totuși, putem extrage câteva elemente comune.

Rolul conjugal presupune cunoașterea de sine și a partenerului, satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv – sexuale, a intereselor și aspirațiilor referitoare la viața de cuplu, susținere reciprocă în urmărirea sarcinilor și funcțiilor familiei, modelarea intimității și a vieții de cuplu pentru copii și stimularea funcționării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale. Rolul parental presupune: creșterea și educarea copiilor, formarea identității sexuale a copiilor și stimularea evoluției și dezvoltării personalității la copii. Rolul fratern presupune: învățarea traiului alături de egali (prin afecțiune, rivalitate, solidaritate, competiție, conflict, negociere); completarea identității de sine și a celei sexuale; susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații.

În unele familii pot exista carențe în îndeplinirea rolurilor familiale. Acestea pot consta în: exacerbarea rolului, adică de exemplu, soțul sau soția să se dedice exclusiv rolului conjugal, ceea ce poate duce la sentimente de sufocare, de culpă și control în partener și la ignorarea copiilor; exagerearea rolului parental: se întâmplă des ca mamele să facă acest lucru, făcând din maternitate scopul de a exista, un scop în sine, punând totul, chiar și pe ele, pe planul doi întotdeauna; hipertrofierea rolului fratern apare în situațiile în care un frate își poate îndrepta întreaga atenție, grijă și viață spre frații săi, ignorând propriile nevoi și scopuri (de exemplu la copii parentali); minimalizarea rolului familial – de exemplu, minimalizarea rolului conjugal și îndreptarea spre relații extraconjugale, activități profesionale, rol parental sau fratern, etc.; minimalizarea rolului parental duce la neglijarea copiilor sau privarea acestora de grija, atenția și satisfacerea nevoilor pe care singuri nu și le pot îndeplini, ceea ce lasă urme în dezvoltarea personalității lor; acest fenomen apare la părinții imaturi, la cei cu boli fizice și psihice grave, la cei care își resping propria sexualitate (mame care își resping feminitatea, tați care nu manifestă masculinitate), părinții dependenți (de alte persoane – părinți sau parteneri, de substanțe etc.), părinți dominatori și agresivi, părinți instabili. Minimalizarea rolului fratern apare atunci când frații se ignoră unii pe alții, sau există multiple tensiuni și conflicte între ei.

1.3.Tipuri de familii

În funcție de numărul de parteneri care formează familia, distingem familii poligame și familii monogame. Familiile poligame sunt și ele de două tipuri: familii poliandrice, unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați; familii poliginice – unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții. De regulă, numărul de copii în astfel de familii este mai mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare și are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, după caz.

Familiile monogame sunt cele în care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. La rândul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al divorțului partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci când partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească, societatea fiind cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri. Societatea românească este, după cum se știe, o societate care promovează monogamia serială.

Tot în cadrul monogamiei putem diferenția alte două tipuri de familii: familii nucleare și familii extinse. Familiile nucleare sunt formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai întâlnit și mai dorit în toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Astfel, într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranță și stabilitate cresc.

Familiile extinse sunt formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, părinți, bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și de cele mai multe ori este format din două familii nucleare. Acest tip este foarte întâlnit în societățile tradiționale, dar nu numai, și se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale, familia cea mai în vârstă tinde să impună regulile de organizare și funcționare și celorlalte familii. De regulă, se păstrează obiceiul ca cel mai în vârstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puțin va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. De exemplu, doi soți care locuiesc cu părinții vor tinde să adopte aceleași comportamente ca și părinții, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele și pot să se raporteze la dorința părinților lor ori de câte ori doresc să întreprindă ceva. Datorită acestei tendințe la conservarea pattern-urilor de viață și de relaționare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale, ajungându-se chiar la disoluția cuplului nou constituit datorită imixtiunii părinților în relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. În alte cazuri, cuplul tânăr este cel care perturbă cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale.

Familia extinsă are și avantaje semnificative. În primul rând, faptul că există mai mulți membri înseamnă și o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de copii, fiecare membru al familiei fiind diferit și poate oferi o educație diferită. Familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță care sunt esențiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari și mai evidente cu cât fiecare membru își cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, în special intimitatea.

Pe lângă familia nucleară și cea extinsă se mai vorbește în literatură și de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut cineva, adică părinții și frații unei persoane.

În funcție de numărul de părinți care formează familia, există familii biparentale și familii monoparentale. Familiile biparentale sunt familiile care includ ambii părinți în care există ambii părinți, atât cei naturali, cât și situația familiilor mixte mixte sau reconstituite, în cazul divorțului sau decesului unuia din părinți.

Familiile monoparentale sunt formate dintr-un singur părinte, datorită fie decesului celuilalt părinte, fie decizia ca partenerul să nu participe la creșterea copilului, fie situația adopției. Majoritatea familiilor monoparentale sunt formate din mamă și copil/ copii, existând la ora actuală din ce ăn ce mai multe femei care își asumă rolul de mame singure.

În funcție de numărul de copii, există familia fără copii, familia cu un copil, cu doi copii și familia cu trei sau mai mulți copii. Familia fără copii reprezintă adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. În zilele noastre sunt din ce în ce mai multe cupluri fără copii. Apare un fenomen de a întârzia momentul nașterii unui copil în cuplu din mai multe motive: partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp; doresc să își testeze stabilitatea relației până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu crește șansele oferirii experienței de divorț viitorului copil; doresc să își consolideze statutul economic, fianciar; unul sau ambii parteneri se tem de responsabilitățile parentale; partenerii doresc o mai mare libertate de presiunile familiei de origine cu care poate și locuiesc. Există și câteva elemente sociale care facilitează întârzierea apariției unui copil: folosirea pe scară largă a metodelor contraceptive; conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor care formează cuplul actual; creșterea ratei divorțialității; accentul pus pe împlinirea profesională a tinerilor; creșterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacității reproductive și a intimității în cuplu; influențele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor către viața personală și profesională și amânarea rolului matern. De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legătură emoțională între parteneri. De multe ori se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât și fizică.

Familia cu un singur copil este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor, dar și previne suprasolicitarea economică și psihologică determinată de prezența mai multor copii. Dacă familia este funcțională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă și el normal; de regulă, el va simți nevoia unui frate sau soră. Copilul poate dezvolta o loialitate exagerată față de părinte (sau părinți), ceea ce va determina dificultăți în asumarea rolului de partener în viitoarele sale relații. Loialitatea poate fi amestecată cu sentimente de vină pentru nefericirea părintelui, sentimente de neputință, neîncredre în sine.

Familia cu doi copii este un model de familie foarte apreciat și foarte întâlnit. Marele avantaj este că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze, se pot ajuta și sprijini. Rolurile în casă sunt împărțite pe sexe și în ordinea apariției sau ordinea în fratrie. Apare între ei și fenomenul competiției, mai ales pentru dragostea părinților și pentru resursele materiale, competiția fiind mai evidentă la frații apropiați ca vârstă. Apar des coaliții, cele mai întâlnite fiind între mamă și copii, sau mama cu un copil și tatăl cu celălalt.

Familia cu trei sau mai mulți copii; în aceste familii, frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiționale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinților, adică de a ține gospodăria, de a ajuta la creșterea celorlalți copii, de a lucra atunci când crește mai mare, devenind ceea ce se numește copil parental. Oricare dintre copiii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar cele mai mari șanse le au primii. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare în familiile numeroase și duce la o mai bună funcționare a familiei – sau neadaptativ, când părintele renunță la rolul său și copilul trebuie să îl preia. Cei care au fost copii parentali în familiile de origine păstrează acest pattern de îngrijire și mai târziu, inclusiv față de proprii parteneri în familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoțional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie. Acest lucru poate determina tulburări de comportament și alte simptome (inclusiv boli, insuccese școlare și profesionale, dificultăți de relaționare).

În funcție de orientarea sexuală a celor doi parteneri, există familii heterosexuale și familii homosexuale. Familiile heterosexualesunt cele în care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită în lume și asupra ei ne centrăm dominant și noi interesul. Familiile homosexuale sunt cele în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu copii, proveniți din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, sau prin adopție sau fertilizare in vitro. Este un tip de familie mai puțin întâlnit, nou apărut în aria tipologiilor familiale. Există doar câteva state europene care au acceptat căsătoriile dintre partenerii homosexuali, dar începe să fie din ce în ce mai acceptat de către alte state. Deocamdată, sunt mai acceptate cuplurile homosexuale, fără a fi legalizate într-o căsătorie. Relaxarea mentalității în ceea ce privește orientarea homosexuală a determinat apariția acestui tip de familie. Totuși, homesexualii și lesbienele preferă încă să rămână cupluri, și mai puțin să întemeieze familii și pun un accent foarte mare pe libertatea personală și a exprimării sexualității.

În funcție de criteriul apartenenței culturale al partenerilor distingem: familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit; familii mixte, în care partenerii aparțin unor culturi diferite. Este un tip de familie care devine din ce în ce mai obișnuit o dată cu multiplele posibilități de călătorie dintr-o zonă în alta a lumii, datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet. Multe cupluri din ziua de astăzi se formează în urma primelor contacte avute prin internet. Avantajul este că internetul facilitează punerea în contact a oamenilor, fiind un adevărat ajutor pentru cei foarte ocupați cu cerințele profesionale sau cei mai izolați social. O astfel de familie mixtă are în față numeroase provocări, în special acelea de a armoniza și diferențele de cultură, de tradiții, alături de cele personale care există în orice familie. În România cele mai frecvente cazuri de familii mixte sunt cele realizate între români și unguri, între români și nemți, între români și rromi, după care urmează celelalte tipuri de combinații. Cei care realizează cupluri și familii mixte cultural dau dovadă de o mai mare deschidere mentală și spirituală, mai puțin afectați de prejudecăți și mai flexibili în gândire și comportament.

1.4. Sistemul familial și educația

Relațiile părinți-copii formează un subsistem al sistemului relațiilor familiale. Dimensiunea afectivă, cognitivă, socială și etică a relațiilor părinți-copii ocupă un loc considerat major în sânul proceselor educative puse în joc pentru a crește un copil.

Luarea în considerare a interacțiunilor familiale permite analiza familiei atât ca sistem deschis către exterior, dar și ca sistem deschis în interior, respectiv ca sistem adaptiv complex. Prin interacțiunile membrilor săi, familia sintetizează influențele pe care diferite instanțe exterioare (școală, grupuri de egali) le exercită asupra fiecăruia în parte. Coeziunea și adaptabilitatea au fost puse în evidență printr-o serie de cercetări ca fiind două variabile familiale extrem de importante.

Structura familiei poate fi stabilită în funcție de un criteriu cantitativ (componența numerică și reținerea de statusuri și roluri familiale) sau în funcție de un criteriu calitativ (diviziunea rolurilor în cadrul familiei și modul de exercitare a autorității).

Sociologul francez Lautrey (1980) stabilește trei tipuri de familii în funcție de structura internă a acestora: familii slab structurate care prezintă copilului puține regularități, normele fiind aproape absente; familii cu structura rigidă care pun în fața copilului regularități neschimbătoare și a unor norme a căror aplicare nu admite nicio excepție; familii cu structură suplă care furnizează copilului regularități și norme flexibile, aplicabile în funcție de situație.

Exercitarea rolurilor în familie este rezultatul unui proces de învățare socială. Din punct de vedere al raporturilor de autoritate, pot fi familii cu structuri autoritare sau egalitare.

Atmosfera familală variază puternic de la o familie la alta. Mainera în care acesta influențează personalitatea copilului este incontestabilă. Se consideră că de o arie de cuprindere mai largă decât atmosfera familială dispune climatul familial. Climatul familial este definit ca „formațiune pshică foarte complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaționare inter-personală , atitudini, nivel de satisfacție ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp”. Acesta acționează ca un filtru între influențele educaționale exercitate de părinți asupra copiilor și personalității acestora. Acesta prezintă o structură complexă, cu caracteristicile comune de care părinții trebuie să țină cont în acțiunile lor educative.

Climatul familial determină comportarea copilului, dă startul dezvoltării psihice a acestuia. Nu se poate vorbi despre un climat familial pozitiv decât în condițiile înțelegerii copilului ca persoană ce are nevoie de considerație și recunoaștere, de dragoste, îndrumare, sprijin și respect. Securitatea afectivă, armonia, jocul rolurilor în familie, nivelul de integrare a familei în viața socială constituie factori ce contribuie la asigurarea uniui climat familial înalt calitativ.

Tipul de interacțiune familială și comportamentul fiecăruia dintre membri contează mai mult decât prezența sau absența unuia dintre părinți sau a fraților, un rol important având și flexibilitatea familiei.

Climatul afectiv este o condiție a îndeplinirii succesului acțiunilor educative exercitate de părinți. Cele mai des folosite dimensiuni de analiză și caracterizare a climatului afectiv sunt: acceptare-respingere; permisivitate-restrictivitate; căldură afectivă-indiferență. Totodată, acestea constituie și criterii luate în considerare în stabilirea stilurilor parentale.

Osterrieth (1973) afirmă că: „a accepta copilul înseamnă a aceepta dorința aprinsă de a explora și a face încercări cu mâinile lui, a accepta acest efort de descoperire și invenție care începe chiar din leagăn și nu se termină niciodată”.

Acceptarea copilului de către părinți generează beneficii la nivelul comportamentului social al primului. Facilitarea interacțiunilor pozitive, încrederea în sine, comunicarea facilă, integrarea mult mai ușoară în grupuri, manifestarea unor comportamente sociale adecvate în toate împrejurările.

Spre deosebire de copiii acceptați de părinți, cei care simt respingerea acestora se caracterizează prin instabilitate afectivă, iritabilitate, lipsă de interes pentru școală, antagonism social, perceperea autorității ca dură și ostilă. Mai mult, acești copii manifestă frecvent comportamente agresive, revoltă, ostilitate, înclinație spre vagabondaj și furt.

Cea de-a doua dimensiune- permisivitate-restricitivitate- are efecte deosebit de importante în formarea atitudinilor și comportamentelor copiilor încă de la vârste mici. Permisivitatea se referă la posibilitatea dată copilului de a acționa fără teamă permanentă de pedeapsă din partea părinților, în vederea trăirii unor experiențe variate. Efectele permisivității constau în dezvoltarea inițiativei, a curajului, a independenței, a încrederii în sine. Restrictivitatea presupune limitarea interacțiunii copilului cu mediul prin impunerea restricțiilor, lumea din afara familiei fiind considerată ca având influențe negative în educația copilului. Protecția exagerată a celui mic va facilita dezvoltarea neîncrederii în sine, construirea unei imagini false asupra societății. Din punct de vedere al comportamentului social, copiii se retrag din câmpul relațiilor sociale, sunt pasivi, dependenți de altul.

Importante consecințe în planul dezvoltării psihice a copilului are dimensiunea căldură afectivă-indiferență. Sugestive în acest sens sunt cuvintele lui Osterrieth (1963) care subliniază importanța manifestării modului de exprimare a dragostei. El consideră ca aceasta trebuie să se exprime printr-un limbaj limpede însă nu un limbaj care să fie alcătuit numai din cuvinte.

Diferitele maniere de exprimare a căldurii afective (calitatea îngrijirilor, gingășia contactelor zilnice, plăcerea jocului cu copilul, bunăvoința, interesul pe care îl arată părintele față de faptele lui, timpul zilnic pe care îl consacră jocului, comunicării și acțiunilor comune cu copilul) asigură securizarea afectivă și favorizează dezvoltarea psihică a copilului. Ross Campbell (2001) afirmă că „o împlinire adecvată a nevoilor emoționale” este piatra de temelie a unei educații eficiente.

Stăruind puțin asupra „împlinirii adecvate”, se atrage atenția asupra faptului că fiecare părinte trebuie să manifeste grijă față de copil, îndrumându-i activitățile și conduita. Se pune problema supratutelării copilului și a efectelor în planul dezvoltării sale. Acestea sunt adesea opuse așteptărilor părinților ce o practică.

Supratutelarea sau „dădăceala” contravine inițiativei și spiritului de independență al copilului, manifestate timpuriu prin dorința acestuia de a realiza singur anumite sarcini. Trebuie cunoscut și respectat de orice părinte faptul că „orice ajutor inutil dat copilului este un obstacol pentru dezvoltarea sa”.

Familia este primul mediu în care copilul este iubit și învață astfel să iubească pe alții, să dăruiască iubire. De aceea, familia este o adevărată „școală a sentimentelor; în acest fel, familia modelează personalitatea în dimensiunile sale fundamentale”.

Încă din primele zile, dezvoltarea copilului este tributară calității relațiilor ce se stabilesc între acesta și părinți. Astfel, copilul va fi capabil mai târziu să răspundă la întrebările „Cine sunt eu?” (în vederea descoperirii identității de sine), „Ce fac eu?”, „Împreună cu cine?”, „Cu ajutorul căror instrumente?”

Indiferent de ceea ce o cauzează, indiferența părinților față de copii are rezultate multiple, negative: dezorientare, nesiguranță în manifestarea comportamentului, lipsa de încredere în sine și în oameni datorate lipsei reperelor, tendința de a realiza atașamente afective față de personae din afara familiei însă pe baza unor criterii lipsite de discernământ.

Mediul familial este apreciat ca o „democrație la scara cea mai mica” (Anul internațional al Familiei, ONU, 1994) ce trebuie să funcționeze realmente pe baza recunoașterii și respectului reciproc.

Au fost elaborate două teze opuse cu privire la modul de exercitare a educației familiale în societățile contemporane dezvoltate. Prima exprimă ideea conform căreia nu există educație realizată în sânul familiei. Aceasta din două motive: fie deposedarea familiei de acest privilegiu de a educa în profitul unei instanțe exterioare, fie „demisonarea” familiei din responsabilitățile sale.

A doua teză accentuează importanța educației familiale, exercitată mai ales înainte de naștere și în primii ani de naștere ai copilului. Rolul ei este covârșitor încât dă naștere unui fel de determinsm al traiectoriei viitoare.

Totuși, rolul educației familale în devenirea membrilor săi, nu este nici unul exclusiv, dar nici unul minim, o simplă curea de transmisie lipsită de inițiativă. Mediul familial nu constituie un simplu refugiu, ci, prin natura legăturii afective particulare și diversificate care îi unește pe membri, ea poate juca un rol securizant necesar maturizării copiilor.

Întrebarea- cheie privind gradul de responsabilitate al părinților în evoluția psiho-socială a copiilor lor sau, dimpotrivă, (auto)excluderea de la aceasta, grație expansiuniii educației școlare, a constituit un pretext pentru elaborarea a numeroase concepții despre rolul familiei în educație, dezvoltate în ultimile decenii.

Tezele care descriu evoluția raporturilor dintre părinți și copii, încercând să dovedească gradul de constanță al legăturii dintre cele două părți implicate se referă la: inexistența unei funcții educaționale specifice părinților pentru societățile preindustriale; interesul părinților pentru educația copiilor și rolurile educative parentale specifice, corespunzătoare familiilor nucleare, din societățile industriale; diminuarea progresivă a funcției educative familiale, ca urmare a preluării acesteia de instituții sociale specializate. Aceasta ca urmare a progresului industrializării și urbanizării.

Raporturile afective dintre părinți și copii, pentru sănătatea psihică a acestora din urmă, sunt extrem de importante. De aceea, familiei îi revine sarcina de desfășurare a unei activității vitale, aceea de socializare primară. Apoi, ceea ce îi rămâne de făcut se concretizeză în acțiuni de sprijin prin calitatea climatului familial, a școlii sau a altor instituții educaționale.

Funcționalismul tradițional postulează faptul că educația constituie o funcție diminuată a familiilor contemporane. Funcționalismul clasic apreciază familia ca fiind incapabilă în a transmite valorile sociale, în a crea premisele integrării sociale sau ale consensului social, ale conservării ordinii sociale. Instituțiile specializate, în speță școala, preiau aceste funcții educative. Teoriile conflictualiste, neofuncționaliste, sociologiile constructiviste și o serie de modele conceptuale interactive, se opun concepțiilor funcționaliste prin ideile pe care le elaborează.

Astfel, primele susțin faptul că familiile contemporane continuă să îndeplinească o importantă funcție educativă în raport cu sistemul social global. Rolul ei nu se rezumă numai la asigurarea socializării primare, ci intervine în diferite moduri și pe canele variate în evoluția socială a individului.

Teoria modernă a sistemelor susține faptul că familiile îndeplinesc o funcție educativă atât timp cât sistemul social recompensează direct/indirect acest serviciu. Or, societățile contemporane par să facă din copii o sursă de mândrie a părinților, rațiunea lor de a trăi o modalitate de împlinire, o creație, o expresie a cuplului și a familiei.

Totuși, familia nu îndeplinește doar o funcție integratoare și reproductivă. Ea îndeplinește și o funcție constitutivă și de schimbare, prin implicare în procesul de construcție socială. Funcția educativă a familiei este valabilă atât timp cât privește indivizii care o alcătuiesc și în profitul lor. Aceste două ultime două considerente sunt susținute de sociologiile constructiviste.

Modelele interactive explică necesitatea extinderii educației familiale dincolo de procesele intrafamilale, precum realizarea unor intense legături cu exteriorul.

În volumul I al lucrării „Sociologia educației familiale”, Stănciulescu (1997) prezintă mezosistemul elaborat de Jean Kellerhals și Cleopatre Montandon în 1991. Acest mezosistem se definește prin stabilirea a diferitei interacțiuni între microsisteme. În centrul acestuia se situează familia, iar in funcție de axele competențelor- specifice sau difuze- și cea a modului de implicare a familiei în activitatea copiilor, se stabilesc patru moduri de funcționare a acesteia: modelul opoziției – conform acestui model, familia nu recunoaște celorlalte instanțe decât competențe foarte specifice și nu consideră că este necesară intervenția în acțiunea pe care acestea o exercită asupra copilului; modelul delegării – potrivit acestuia, familia recunoaște competențe difuze celorlați agenți, competență similară pe care ea însăși o exercită. Părinții nu consideră oportună o intervenție în direcția corelării acțiunilor; modelul medierii – se recunosc competențele specifice ale instanțelor educative, iar părinții intervin în relațiile copilului cu ceilalți factori educativi; modelul cooperării – conform acestui model sunt recunoscute de către familie, competențele largi ale tuturor instanțelor educaționale, precum și necesitatea de coordonare a acțiunilor acestora.

Stilurile educative adoptate de părinți în procesul educațional al copiilor contribuie la crearea unei atmosfere familiale mai mult sau mai puțin benefice pentru dezvoltarea personalității copilului.

În general, viața familială, maniera în care copilul răspunde la presiunea părinților în special, depind de două variabile: pe de-o parte este vorba despre sistemul valoric al familiei, iar pe de altă parte, este vorba despre rezonanța acțiunii fiecăruia dintre membrii familei. Este necesar a sublinia că influența mediului familial asupra dezoltării psihice a copilului nu este una fixă, uniformă. Ereditatea copilului impune o serie de variații. Climatul familial poate modela, accentuând, influențând sau nuanțând anumite trăsături potențiale de caracter ale copilului.

Familia poate constitui atât un factor pozitiv cât și un factor negativ în/pentru educația copilului. Ideal este ca, scopul familei să fie cel de intensificare a influențelor pozitive și de reducere a influențelor negative. Aceasta pentru că, familia, ca nici o altă instituție specială, nu poate aduce atâtea prejudicii în educația copiilor. Achizițiile din perioada copilăriei se păstrează pe tot parcursul vieții, în cadrul ei punându-se bazele personalității copilului. Familia este primul factor care contribuie la structurarea componentelor de bază ale personalității copilului. Aceasta datorită bogăției și diversității relațiilor interpersonale și a modelelor comportamentale pe care le furnizeză.

Încercând a explica mecanismul prin care se produce această influență parentală asupra dezoltării psihice a copilului se constată că faptele, viața de zi cu zi, interacțiunile adulților sunt receptate și învățate de către copii. Pe de altă parte, maniera în care părinții răspund nevoilor copilului, este un alt factor determinant.

Relevant este și punctul de vedere al lui Birch (2000), care subliniază importanța securizării afective a copilului de către mamă, a stabilirii unei puternice legături afective între cei doi. Astfel se pun bazele conduitei sociale de mai târziu, copilul preluând foarte ușor, gesturi, mișcări, expresii faciale, structuri verbale, atitudini și comportamente sociale. Autoarea afirmă că „de la o vârstă foarte fragedă, copii își orienteză atenția, mai ales către fizionomiile și vocile umane”.

Nu trebuie pierdut din vedere sensul interacțiunii părinți-copii. Dacă timp îndelungat influența educațională a fost concepută în manieră unidirecțională, de la părinți înspre copii, cu timpul s-a recunoscut și influența copilului asupra părintelui. Însăși noțiunea de „interacțiune” indică reciprocitatea influenței dintre părinți și copii. O caracteristică definitorie a acestui tip de relație constă în faptul că intensitatea relației dintre părinte și copil variază cu vârsta ambilor. Menținerea unor raporturi dezirabile presupune acordarea continuă a atitudinilor și practicilor parentale la nivelul de dezvoltare psihică atins de copil. Este vorba de necesitatea unei adaptări permanente a stilului parental la particularitățile de vârstă ale copilului. Desigur, această adaptare este de dorit să se realizeze între anumite limite, astfel încât să nu se transforme în acțiuni educative inconsecvente sau incerte ce ar putea deruta copilul și, mai mult, cu influență în sens negativ.

Este bine cunoscută importanța mediului în vederea satisfacerii ansamblului de nevoi elementare și fundamentale. Carențele afective, sociale, cognitive și etice sunt aproape întotdeauna expresia unui trecut dificil, a unei răni narcisice primare generată de o relație deficitară. Pourtois (2000) apreciază că sindromul carențial este și grav și dificil de îndreptat.

Un exemplu oferit de același autor ilustrează foarte bine această nevoie indispensabilă de acceptare a copilului, precum și cea de atașament față de părinți. „Părinții mei mă iubesc pentru că vin să-mi spună la revedere când sunt în pat”. Acesta este doar unul din multitudinea și varietatea comportamentelor pe care părinții îl pot manifesta pentru a-și exprima afecțiunea. Dacă pentru unii adulți, acesta poate părea banal, pentru copil, pentru dezvoltarea sa psihică, are un efect benefic cu multiple rezonanțe în sfera cognitivă și social-afectivă a acestuia.

Pentru unii adulți, dovezile de grijă și afecțiune pot constitui o modalitate de risipire a timpului, considerând interesele profesionale ca situându-se pe primul plan. Interesant este că ceea ce pentru unii părinți este inutil, pentru copil ar fi un mare câștig în planul dezvoltării sale.

Investiția parentală apare și ca element fondator al sentimentului de existență pozitivă. De asemenea, constituie un element central al procesului de formare a identității copilului.

Relațiile părinți-copii participă strâns la jocul suprapus parțial al socializării și personalizării. Millet (1987) afimă că părinții și bunicii sunt „purtători de scopuri”. Scopurile, intențiile, îndeplinesc pentru reprezentările copiilor o funcție de propulsare spre viitor, de susținere în prezent și de balizare a posibilului. Cu alte cuvinte, acestea stau la baza dezvoltării psihice a copilului, comportamentul lui fiind influențat de intențiile parentale.

Identitatea psihică și socială a copilului se construiește în funcție de relaționarea acestuia cu părintele, făcându-se astfel o legătură în cadrul căreia se „ciocnesc” și se experimentează nevoile de (re)cunoaștere și sentimentul unității personale.

Nevoile afective întăresc sau slăbesc nevoile cognitive și sociale. Autorul subliniază astfel bogăția transformărilor ce au loc în dezvoltarea copilului, aspectul calitativ al acestora fiind dependent de calitatea interacțiunii cu părintele.

Familia rămâne instanța de bază a societății, în cadrul căreia se experimentează și se organizează procesul devenirii individuale. În creuzetul familial se formează identitatea psihologică și culturală a individului.

O funcție paradoxală a familiei este aceea de a permite copilului să își asume deopotrivă, atât prezența, cât și absența celuilalt. Astfel, familia devine un creuzet de simbolizare. Funcția va permite producerea de sens și va facilita depășirea crizei adolescenței a copilului ce va crește. Sunt subliniate practic nevoile de afecțiune și de autonomie ale copilului care trebuie satisfăcute deopotrivă în relațiile cu părinții, cu persoanele semnificative.

O altă funcție a educației familiale vizează dezvoltarea capacității de autonomie a copilului, de a-și defini liber propriile orientări, de a decide în funcție de propriile sale idei și de un sistem de valori ierarhizate. Cu alte cuvinte, educația primită în mediul familial contribuie la socializarea copilului, dar în același timp îl ajută să își construiască propria identitate, să-și definească și să își întărească sentimente, credințe și modalități proprii de acțiune.

A educa un copil înseamnă a-i permite a se apropia de multiple identități, de a îndeplini multiple roluri și funcții. De asemenea, înseamnă a-i da posibilitatea să găsească o unitate în acțiune, cât și în scop, de a se conforma și imita fără a se limita la o copie fidelă sau reflectare socială, dar și de a se delimita, de a fi autonom fără să cadă în individualism, revoltă sau izolare.

Ceea ce în mod obișnuit este numită personalitatea copilului, raționamentele sale, comportamentele, acțiunile și reacțiile acestuia, se reflectă insesizabil în afara relațiilor sociale de interdependență. Aceste relații se stabilesc, mai întâi, între copil și ceilalți membrii ai constelației familiale.

Afectivitatea este una dintre principalele caracteristici prin care familia se deosebește de alte tipuri de grupuri sociale. Famila este una dintre principalele instituții socializatoare ale societății. În cadrul ei, copilul își însușește normele și valorile sociale și devine apt să relaționeze cu ceilalți membrii ai societății.

În familie se realizeză socializarea de bază/primară, aceasta fiind esențială pentru integrarea socială a copiilor. Eșecurile socializării în familie au consecințe negative la nivelul comunităților și al societății. În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele și valorile promovate la nivelul societal. Există însă și situații în care socializarea în familie se face în discordanță cu normele și valorile sociale generale.

Socializarea în familie se realizează printr-o serie de procese de învățare, cele mai importante fiind: imitația diferențială care se referă la tendința de a imita modelele de același sex, aceasta bazându-se pe tentația copilului de a imita pe cineva perceput ca fiind similar cu el. Atitudinile părinților față de acest proces nu sunt foarte variate. Sunt pasivi, neintervenind în desfășurarea acestuia. Sunt mândri, convinși că gradul de maturitate al copilului este dependent de capacitatea acestuia de a imita părintele de același sex; întărirea diferențială care se referă la întărirea comportamentelor specifice sexului copilului de către cei apropiați și devalorizarea comportamentelor considerate aparținând modalităților de manifestare a celuilalt sex; autosocializarea- se pornește de la premisa conform căreia odată ce copilul s-a identificat cu un sex, el caută în mod activ informații despre modul în care femeia/bărbatul trebuie să se poarte.

Familia este o mică societate dar legătura de afecțiune dintre membrii ei este atât de mare, încât ea ajunge să trăiască oarecum ca un organism de sine-stătător, cu o personalitate aparte.

De asemenea, socializarea în cadrul familiei presupune existența mai multor componente, după cum urmează: normativă- transmiterea principalelor norme și reguli sociale; cognitivă- dobândirea deprinderilor și cunoștințelor necesare acțiunii ca adult; creativă- prin care se formează capacitățile de gândire creatoare și de a da răspunsuri adecvate în situații noi; psihologică- dezvoltarea afectivității necesare relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu propriii copii și cu alte persoane.

Atmosfera afectivă din familie are o influență hotărâtoare asupra dezvoltării psihice în mica copilărie. Aceasta deoarece, în primii ani de viață, copilul răspunde la tot ce se întâmplă în jur prin reacții emoționale care vor determina direcționarea activității și atitudinilor de mai târziu.

Există numeroase cauze familiale care determină manifestarea unui comportament inadecvat de către copil. Cunoașterea acestora este necesară întrucât odată identificate se poate interveni în sensul prevenirii sau stopării comportamentelor nepotrivite. Dezmembrarea familiei constituie o astfel de cauză, aceasta fiind una dintre cele mai importante. Copiii resimt puternic separarea părinților. O altă cauză se referă la inegalitatea depunerii efortului educativ, în sensul că responsabilitatea educării copilului cade pe umerii unui singur părinte. Or, educația nu este problema tatălui sau a mamei, ci a amândorura. Relațiile dintre soți au aici un rol importamt: armonia și înțelegerea au o influență pozitivă asupra comportamentului copilului, în timp ce neînțelegerile, certurile, insultele se vor traduce în comportamentul copiilor prin nervozitate, agresivitate verbală, nesiguranță, neîncredere în sine și în alții. O altă greșeală este reprezentată de convingerea unor părinți potrivit căreia copiii au numai drepturi, nu și responsabilități. Acest lucru contribuie la formarea unor trăsături ca lenevia, egoismul, capriciozitatea, copilul considerând că are dreptul la orice. Este vorba de ceea ce se numește „dădăceală” care nu face altceva decât sa înăbușe dezvoltarea firească a personalității copilului. Va ajunge să aibă o voință atrofiată și un caracter egoist, temător și pasiv. Nerecunoașterea de către părinți a transformărilor fiziologice și psihice prin care trece copilul la diferite vârste constituie, de asemenea, o cauză ce poate influența greșit comportamentul acestuia. Tratamentul inegal aplicat de părinți copiilor, favorizându-l pe unul în detrimentul celuilalt, zdruncină sentimentul siguranței afective, inhibându-l pe cel devalorizat sau determinându-l să relaționeze ostil.

În sfârșit, o altă cauză cu rol important în determinarea comportamentului copilului se referă la înțelegerea de către părinți a raportului dintre libertate și constrângere în educația dată copilului. Altfel spus, este vorba despre stilul parental adoptat în creșterea copilului, despre adoptarea strategiei educative la particularitățile dezvoltării copilului.

Succesul educativ se poate obține atât timp cât în mediul familial există relații pozitive, armonioase, înțelegere. Părinții să echilibreze dimensiunile constrângere-libertate, să fie preocupați de cunoașterea fiziologiei și psihologiei copilului la diferite vârste, să fie receptivi nevoilor acestuia și să îmbine responsabilitățile cu drepturile ce i se cuvin.

Comparativ cu familiile din societățile tradiționale, funcția socializării a familiei a început să fie tot mai mult preluată de alte instituții sociale (școli, instituții culturale, mijloace de comunicare în masă). Cu toate aceste transferuri de competențe socializatoare, familia rămâne una din instituțiile de socializare, avantajul constând în realizarea acesteia într-un climat de afectivitate.

1.5. Carențe în climatul familial

Un cămin dezechilibrat,lipsit de armonie, existența conflictelor între părinți,dezorganizarea familiei sunt câteva dintre elementele ce marchează profund viața unui copil. Astfel,acesta cunoaște și trăiește sentimente puternice de insecuritate,la fel cum își poate forma o idee distorsionată despre viață,despre realitate. Mulți părinți îi lasă prea liberi pe adolescenți,ori ,dimpotrivă,le impun o serie de condiții,se arată neînțelegători față de dorințele și nevoile lor,sau chiar nu sunt interesați de rezultatele lor școlare ori de anturajul lor.

Potrivit literaturii de specialitate,în cazul carențelor familale, personalitatea copilului are de suferit,aceștia având reacții de apărare precum: afective :anxietate,depresie,obsesii,fobii; caracterologice :agresivitate,detașare,suprasensibilitate; cognitive :eșecuri ale performanței școlare; psihosociale :conflicte cu familia,revolta contra părinților.

I.C.Cucu a sintetizat în aceeași lucrare și alte probleme ce apar odata cu existența carențelor familiale.Acestea sunt abuzul de alcool și droguri, tulburări psihice și fizice, abandonul școlar,fuga de acasă,în principal,crearea situației de derivă. Dislocarea căsătoriei,amenințarea stabilității și coeziunii căminului,la fel ca și carențele familiale sunt perturbatoare pentru copil, iar în cazul adolescentului, stimulează cele mai grave tulburări comportamentale și de personalitate.Eșecul familiei înseamnă de fapt ,eșecul procesului de socializare a copilului sau adolescentului. Cel afectat devine retras, incapabil de elaborarea unor relații stabile, preocupat în special de propriile sale probleme. De aici și până la manifestări deviante mai este doar un pas.

Din vremuri istorice s-a considerat că familia dezorganizată consituie cauza comportamentului deviant. După apariția unor lucrări valoroase, aceasta concepție se consideră depășită, considerându-se că de fapt nu structura familiei este vinovată de comportamentul deviant ci carențele pe care le are fiecare tip de familie dezorganizată.În fapt, familia dezorganizată este familia care-și pierde integritatea ca urmare a separării părinților datorită unor motive, precum: familia incomplet unită sau nelegitimă, familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia din soți, ca urmare a  anulării căsătoriei, separării, divorțului sau părăsirii, familia tip ,,cămin gol” (soții locuiesc împreuna  fără o comunicare reală și fără să constituie unul pentru altul un suport emoțional), familia în criză datorită absenței unuia din soți prin : deces, detenție, concentrare, boală , existența unor situații care determină eșecurile comportamentului conjugal, datorită: retardarii copilului, psihoza copilului sau a unuia din soți, boală incurabilă.

Studiile asupra delicvenței juvenile au arătat că, în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorității părintești, a controlului și a a-fecțiunii acestora i-au determinat pe copii să adopte atitudini antisociale. Astfel, din studiul lui Noberto Galli, efectuat pe un grup de 297 delicvenți rezulta că : separarea părinților a determinat la 22,8% din chestionați să aibă atitudini anti-sociale, despărțirea părinților a fost cauza delincvenței la 42% din minorii delincvenți, imoralitatea mediului  familial a fost motivul acțiunilor antisociale în cazul a 58,5%, în timp ce doar 7,7% din subiecți proveneau dintr-un mediu familial normal.Alt studiu relevant este cel realizat de Jean Pinatel. Acest studiu a determinat urmatoarele concluzii : 58% din infractorii minori provin din familii dezorganizate, din care 13% sunt copii naturali, 4% sunt orfani de ambii părinți, 18% au un părinte decedat, 6% au părinți divorțați, 13% au părinți separați. Dintre subiecții acestui studiu 13% proveneau din familii imorale, în 14% din cazuri copii au schimbat doua medii familiale, 13% au schimbat mediul familial în favoarea internatului, 17% au avut dese plecări de-acasă, 9,73% sunt absenți constant din familie.Proporția relațiilor anormale dintre părinți este mai mare în cazul delincvenților juvenili, astfel după studiu lui Alexandru Roșca :

În strânsă legătură cu dezmembrarea familiei inițiale se pune problema părinților vitregi, soții părintelui la care a rămas spre creștere copilul. Unele studii și-au îndreptat atenția spre această situație care are influență asupra delicvenței juvenile. Nu se poate spune cu exactitate dacă delicvența este influențată de simpla prezență a părintelui vitreg, sau de reacția de respingere pe care o resimte copilul față de ,,înlocuitorul părintelui său” ori de sentimentul de concurență pe care-l resimte față de intrusul în familie, motiv pentru care începe să aibă un comportament deviant, pentru a atrage atenția. Proprorțiile relevate de studii apreciază că : legătura între actele delicvente a 8,08% din băieții delicvenți și 10,18% din fete se datorează tatălui vitreg, 14,46% din băieți și 10,81% din fete motivează actele delicvente ca o reacție generată de mama vitregă, și doar 2,55% din băieții și 5,4% din fetele adoptate de o familie manifestă un comportament deviant.Deficiențele acestor studii sunt determinate de realizarea lor doar pe baza asocierii delicvenței cu dezorganizarea familială. La un studiu elaborat pe un lot de minori delicvenți ce proveneau din familii normale ce reprezentau 48,3% din totalul delicvenților și 51,7% din familii dezorganizate rezultă că nu dezorganizarea ca atare este un factor determinant al comportamentului delicvent al tânărului, ci deficiențele educative ale familiei, manifestate în insuficiențele procesului de socializare morală și incapacitatea îndeplinirii unor funcții de bază.Disoluția grupului familial, deteriorarea climatului conjugal (manifestate în 43,7% din cazuri), deficiențele stilului educativ al familiei (în 45,8% din cazuri, s-a constatat o lipsa de unitate și orientare parentală în aplicarea sancțiunilor față de minor, iar în 54,6% din cazuri, părinții nu cunoșteau activitățile minorului), precum  și atitudinile antisociale ale mediului familial (în 32,5% din cazuri, familiile din care proveneau minorii se caracterizau prin parazitism social, alcoolism, conduite agresive, promiscuitate), sunt principalii factori care au influențat conduita minorului, determinandu-l ca în anumite situații favorizante, să comită și să reitereze acte cu caracter predelicvent sau delicvent

După Robert F.Winch,dezorganizarea familială vizează trei situații specifice familiei contemporane : dezacordul membrilor familiei în ceea ce privește cerințele și obligațiile fiecăruia,scăderea consensului asupra statutului și rolului; reducerea munărului de poziții în structura familiei,exemplificată prin tranformarea familiei tradiționale în familie nucleară.În această direcție,T.Parson apreciază familia conjugală ca reprezentând structura cea mai potrivită a societății urbanizate; reducerea numărului și a îndeplinirii unor cerințe și obligații ale partenerilor.

Familiile în care apar dificultăți și perturbări în coeziunea și solidaritatea familială se confruntă cu o serie de greutăți,tensiuni,conflicte,insatisfacții,cu grave consecințe asupra celor în cauză,dar și ăentru integritatea familiei.Unele dintre ele antrenează dezechilibre psihice,sentimente de insecuritateși în cele din urmă conduite deviante.

Apare evident că asemenea familii nu-și pot exercita funcțiile educative, iar în cadrul lor tarele morale domină comportamentul membrilor care o compun. Deși dezorganizarea familiei reprezintă un element condițional puternic pentru apariția unor disfuncții morale, se poate considera totuși – în acord cu datele cercetărilor întreprinse de colectivul de sociologia devianței din cadrul Centrului de Cercetări Sociologice – că nu dezorganizarea familiei ca atare reprezintă un factor determinat al inadaptării sociale a minorului sau adolescentului, ci incapacitatea educativă a familie, manifestată în carențele procesului de socializare și incapacitatea îndeplinirii unor funcții de bază. În acest sens, deteriorarea climatului conjugal (lipsa de coeziune morală și afectivă între soți, conflictele și modelele comportamentale negative), deficiențele stilului educativ al familiei (lipsa de supraveghere și control parental, absența autorității sau autoritatea excesivă, ignorarea petrecerii timpului liber și a anturajului minorului, frustrarea afectivă maternă, lipsa de unitate și orientare în aplicarea recompenselor și sancțiunilor etc.) ca și atitudinile antisociale ale mediului familial (alcoolism, parazitism, conduite agresive și violente, antagonism parental extrem, săvârșirea unor fapte sancționate de legea penală) sunt factorii principali care influențează conduita minorului, determinându-l, în anumite condiții, să comită și să reitereze acte cu caracter predelicvent și delicvent. În acest sens, carențele structurii familiale reprezintă o condiție, și nu un factor etilogic cu influență de sine stătătoare.Carențele intervenite în structura și funcționalitatea cuplului familial influențează negativ relațiile afective dintre părinți și tineri, caracterizate, în majoritatea cazurilor cercetate, prin lipsă de afectivitate și indiferență sau chiar prin conflicte ocazionale, cu efecte care antrenează realizarea unei soci

Situatia economico-sociala precara a tot mai multor familii din România, care trăiesc la limita sărăciei, poate predispune copiii la un comportament deviant. Este vorba de familii cu venituri mici, cu părinți în somaj, cu spatțu locativ restrâns sau inadecvat, de familii neadaptate/dezrădacinate ca urmare a trecerii din mediul urban în cel rural sau invers, a strămutării în alta localitate sau familii temporar incomplete în care unul dintre părinți sau ambii părinți se află la munca în alte țări și ai căror copii se află în grija bunicilor sau a altor rude.
Numărul familiilor aflate în situații defavorizate este destul de mare. Condițiile precare de trai, marcate de nesiguranța zilei de mâine, creează tensiuni și certuri între părinți, ceea ce lezează grav climatul afectiv familial. Copiii proveniți din familii dezorganizate sau confruntate cu probleme economice dificile sunt tentatț să evadeze din căminul familial și să-și caute securitatea afectivă în grupul stradal, între prieteni de ocazie, în medii microsociale dubioase, inițiindu-se și angajându-se în aventuri ce pot lesne degenera în acte antisociale(distrugeri de bunuri, furturi, batai, agresiune si tâlharie).

Potrivit unui studiu elaborat de Institutul pentru Cercetarea Calității Vieții, în urma unui proiect aflat sub patronajul Programului Națiunilor pentru Dezvoltare, românii sunt de peste 6 ori mai săraci decât în anul 1989. Rata sărăciei a crescut de la 7% în 1989, la 44% în 2001. În cadrul populației sărace, 15 % se confruntă cu o sărăcie extremă. Sunt afectați cu precădere: șomerii (60% din ei sunt la limita sărăciei), țăranii (57% din ei) și pensionarii. În funcție de structura etnică, cea mai vulnerabilă la sărăcie este populația rromă (peste 85%), urmată de cea românească (32%) și cea maghiară (30%). Criza economică într-o familie este resimțită cel mai mult de copii. Apariția unui copil în familie mărește cu 50% riscul crizei financiare, motiv pentru care foarte multe familii de români au 1-2 copii, sau chiar nici unul. Pe de altă parte, copilului provenit dintr-o familie săracă i se reduc semnificativ șansele de a reuși în viață, riscul abandonului școlar, de exemplu, fiind de 2,5 ori mai mare decât în alte cazuri.

Fără a se putea stabili un raport de cauzalitate directă între sărăcie și delincvența juvenilă, ea este responsabilă de modul în care familiile își cresc copiii, și de aici se nasc o serie de factori favorizanți pentru o conduită deviantă, cum ar fi: frustrarea unui mod de viață limitat în resurse față de cel al altor copii și tineri din anturajul minorului îl determină la utilizarea unor mijloace nelegitime, chiar ilicite, pentru atingerea scopurilor, mijloace apreciate drept "soluții de viață"; în unele cazuri, mai ales în rândul populației rrome, chiar familia este cea care încurajează minorul la comiterea unor acte deviante, în scopul obținerii de resurse nu doar pentru el, ci pentru întreținerea întregului cămin; părinții folosesc diferite surse de trai aflate la limita legalității (cum ar fi colectarea de fier vechi), ceea ce reprezintă un model negativ pentru minor sub aspectul formulării obiectivelor și mijloacelor de reușită în viață; apariția fenomenului "copiii străzii", fie la instigarea familiei (de exemplu, copiii sunt trimiși la cerșit de către unele familii de țigani), fie din proprie inițiativă, ca evadare dintr-o "viață grea" cu sărăcie și lipsă de socializare.

Peste 40 de milioane de copii sub 15 ani cad victime violenței în fiecare an, însă în ciuda acestui fapt, 97% nu beneficiază de aceeași protecție legală împotriva violenței ca si adulții, arată "Studiul Global al Națiunilor Unite privind violența asupra copiilor". Deși România se află printre puținele țări din lume în care legislația interzice folosirea pedepselor corporale asupra copilului, totusi, specialiștii sunt de părere că mai avem de lucrat la acest capitol, întrucât o mare parte a românilor sunt încă de părere că bătaia "e ruptă din rai".

Doar 16 țări au interzis aplicarea violenței împotriva copilului, în timp ce 153 permit pedepsele corporale, ceea ce înseamna că peste 1,5 miliarde de copii traiesc în țări în care acest fenomen e legal.

De asemenea, 106 țări nu au suprimat pedepsele fizice în școli, iar în 147 de țări, acestea nu sunt restricționate în instituțiile de îngrijire alternativă. Organizația "Salvați Copiii România" a propus în 2003 introducerea unui articol de lege care să intrezică pedepsele corporale aplicate copiilor. În urma unui lobby susținut la nivelul decidenților politici si al parlamentului, s-a obținut interzicerea oricăror forme de abuz împotriva copilului, atat în spațiul public, la școală, cât și acasă, prin Legea 272/2004 privind protecția si promovarea drepturilor copilului, articolele 28 si 90. "Masurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu demnitatea copilului, nefiind permise sub nici un motiv pedepsele fizice", se arata la punctul 2 al articolului 28 din legea citata. Astfel, Romania a devenit una dintre puținele țări ce au suspendat violența împotriva copiilor.

Jumătate din parinții români folosesc bătaia ca metodă de disciplinare. În ciuda acestei legi, potrivit statisticilor Poliției Române, 47,2% din părinți spun că folosesc bătaia ca metodă de disciplinare a copilului, iar 84% din copii declară ca sunt batuți de părinți. De asemenea, în 75% din școli se înregistrează fenomene de violentă, iar 48,1% din copiii din instituții afirmă că sunt pedepsiți prin bătaie de către personalul didactic. Conform unui studiu realizat de UNICEF, pedepsele fizice în România dețin cea mai mare pondere în mediul rural. Astfel, 87% din parinții de la sate ce au copii cu vârste cuprinse între 3 si 5 ani, respectiv 78% din parinții ce au copii de 6-7 ani, au declarat că le aplică acestora pedepse fizice. În mediul urban, violența fizică are o pondere mai mică (52,6% la copiii între 6 si 7 ani si 50,2% la cei între 3 si 5 ani). Majoritatea părinților au afirmat că trag o palmă copilului fără să-și dea seama și nu consideră acest fapt un abuz fizic.Adresa de email introdusa nu este valida!

Peste 3.000 de cazuri de abuz, neglijare și exploatare a copilului au fost înregistrate în primele trei luni ale anului, cele mai multe reprezentând cazuri de neglijare, potrivit datelor Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului din țară, prezentate de Salvati Copiii.

Din numărul total de 3.146 cazuri înregistrate de la începutul anului, până la data de 31 martie, 309 de cazuri au reprezentat abuz fizic, 290 abuz emoțional, 127 abuz sexual si 2.255 cazuri de neglijare. In 11 cazuri a fost vorba despre exploatare sexuala, iar in 24 de exploatare pentru comitere de infracțiuni.

Potrivit distribuției pe grupe de vârsta a cazurilor de abuz, cele mai multe cazuri de abuz fizic sunt înregistrate la copii cu vârste cuprinse intre 14 si 17 ani, abuzul emotional se întampla în mod egal copiilor cu vârste cuprinse între 3 si 17 ani, iar abuzul sexual a fost înregistrat cel mai des în cazul copiilor cu vârste de 14-17 ani. In urma abuzurilor suferite, 1.561 de copii au avut nevoie de consiliere psihologică, 41 de psihoterapie, 218 de servicii medicale și peste 1.200 de servicii juridice si asistență.

Potrivit datelor DGASPC-urilor din țară, în primele trei luni ale anului s-au înregistrat aproape 900 de cazuri în care copiii au sesizat situațiile de abuz, neglijare sau exploatare, iar in alte 2.000 de cazuri autoritățile au fost sesizate de alte persoane.
Potrivit consilierului ANPDC Adina Codres, în ultima perioada este din ce in ce mai vizibilă o noua formă de abuz asupra copiilor – neglijarea. "E cea mai cruntă forma de abuz asupra unui copil. Problema e că unii adulți nu-și dau seama de gravitatea faptelor pe care le fac și de efectele acestora asupra copiilor", a declarat Adina Codres în cadrul unei dezbateri organizată de organizația Salvați Copiii cu ocazia Zilei împotriva violenței asupra copilului (5 iunie).

Tabloul national al cazurilor de abuz asupra copiilor evidențiază faptul că cele mai multe cazuri de abuz fizic au loc în cadrul familiei; cele mai multe sesizări de abuz fizic au victime copii cu vârsta între 10 și 13 ani; doar 29% din persoanele care au cunoștință de acte de abuz asupra copiilor le raportează către autoritățile competente; regiunile cu cele mai multe cazuri de neglijare sunt cele care au un nivel scăzut al veniturilor, din mediul rural, cu populație care se ocupă preponderent cu agricultura; categoria de risc pentru abuzul sexual este reprezentată de copiii cu vârsta întra 14 și 17 ani; neglijarea este preponderentă în regiunile cu cel mai mare număr de copii rămași singuri după detenția părinților; cei mai mulți copii exploatați prin muncă au vârsta sub 14 ani, iar categoria copiilor cea mai expusă traficului de persoane este între 14 și 17 ani. Consecințele abuzului asupra copilului sunt foarte variate și se manifestă în funcție de tipul și caracteristicile abuzului, vârsta copilului, nivelul de comprehensiune al acestuia, caracteristicile personale și suportul pe care copilul îl primește ulterior actelor de abuz la care a fost supus. De multe ori, copiii sunt victime ale mai multor tipuri de violențe, manifestate de-a lungul timpului, acestea având un efect devastator asupra victimelor. Copiii care sunt abuzați/neglijați de mai mult de o persoană întâmpină mai multe dificultăți și resimt mai tare efectele abuzului decât copiii care au fost abuzați de către o singură persoană.

Urmările abuzului asupra unui copil pot fi multiple și de durată, afectând majoritatea aspectelor vieții lui, influențând negativ sănătatea fizică și mintală, precum și dezvoltarea lor ulterioară. Consecințele imediate ale abuzului pot fi identificate în plan somatic, copilul prezentând tulburări neurovegetative, cum sunt: cefaleea, greața, voma, transpirațiile, dar și în plan emoțional: teamă, fobii, amintiri obsesive, sentimente de insecuritate sau de vinovăție.

Urmările ulterioare abuzului se manifestă prin scăderea randamentului și a performanțelor școlare, apariția comportamentelor de automutilare, a tentativelor de sinucidere, existența unor relații defectuoase cu ceilalți copii, cu părinții sau cadrele didactice.

Efectele abuzului asupra copilului vor fi vizibile și în viața de adult, când vor fi prezente dificultăți de adaptare, de relaționare, integrare socială, comportament agresiv, depresie, consum de tutun, obezitate, sarcini nedorite, consum de alcool sau droguri, autoagresivitate, tulburări afective, disfuncții sexuale și perpetuarea comportamentului abuzator.

Studiile au ajuns la concluzia că, în cazul copiilor abuzați de părinți, aceștia din urmă manifestă accese de violență ca urmare a experienței personale dezastruoase în propria lor copilărie, a situației materiale și sociale precare.

Din păcate, violența în familie a devenit odată cu trecerea timpului, o noțiune destul de comună ce nu mai stârnește reacțiile sociale ori legale imediate venite din partea societății și a instituțiilor acesteia. Violența în familie presupune o multitudine de acte de violență de limbaj, psihologică, fizică, variind ca intensitate în funcție de circumstanțe specifice, dar având toate ca substrat cauzal disfuncționalitățile din relația de cuplu, lipsa unei educații adecvate pentru viața de familie, înțeleasă de prea mulți, dincolo de declarații și promisiuni, mai mult ca scop de satisfacere a dorințelor sexuale și depășire a impasurilor economice. În actuala conjunctură, mediul familial are cel mai puternic impact asupra formării caracterului, fiind determinant pentru orientarea antisocială și delictuală a copilului și adolescentului.

Deși variațiile în comportamantul adolescenților depind nu numai de contextul familial și de tehnicile de socializare parentală, ci și de ceilalți agenți de socializare (școala, diverse instituții ale statului, mass-media), în etapa actuală de formare a societății românești acești agenți sunt insuficient structurați, în continuă modificare, astfel încât nu pot fi considerați modele coerente care să susțină o influență de durată a comportamentului. De aceea, cristalizarea personalității în mediul familial determină măsura în care adolescentul va fi influențat de stimulii oferiți de celelalte instanțe de socializare: va fi confuzionat de incoerența acestora, ceea ce îl va orienta spre atitudini delictuale, sau va fi capabil să discearnă în funcție de educația de bază formată în familie. Absența realizării funcțiilor principale ale familiei (subzistență, protecție, afecțiune, socializare) determină apariția tendințelor de neconformare la normele de conduită valorizate pozitiv de societate. În acest context a fost adoptată Legea 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, prin care se stabilește cadrul general privind prevenirea și combaterea violenței în familie, reglementându-se atribuțiile și răspunderile autorităților publice centrale și locale, a comunităților locale, măsuri de prevenire și combatere a violenței în familie, ca și măsuri de protejare a victimelor acestei violențe, de mediere a conflictelor familiale, precum și măsuri de asistare a agresorilor familiali în vederea reintegrării în societate.

Legea 217/2003 definește violența în familie ca fiind orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru al familiei împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material.

1.6. Interacțiunea părinte- copil și funcția educativă

Stabilitatea, precum și acțiunile familiei depind, în mare mǎsurǎ, de relațiile de comunicare și interacțiunea membrilor sǎi. Interacțiunea umanǎ reprezintǎ un proces de dependențǎ reciprocǎ și fundamental între indivizi, prin care, actele unui membru se rǎsfrâng asupra comportamentului celuilalt.

Deoarece, partenerii se influențeazǎ reciproc, fiecare încearcǎ sǎ se adapteze și sǎ perceapǎ efectele, pe care le exercitǎ asupra celuilalt. Astfel, în cadrul interacțiunii familiale, important este confruntarea perceptive-cognitivǎ, pe baza cǎreia ei evolueazǎ și se evalueazǎ reciproc printr-o succesiune de feed-back-uri corectoare cu sens interadaptativ.

Interacțiunea pǎrinți-copii este un factor indispensabil pentru o dezvoltare normală a copilului, familia este un sistem de comunicare și mediu de dezvoltare al copilului în primii ani de viațǎ. Aceastǎ interacțiune pǎrinți-copii trebuie analizatǎ numai în cadrul relațiilor intrafamiliale, care asigurǎ funcționalitatea și stabilitatea familiei. Cu toate cǎ, relația dintre mamǎ și copil este cea mai important, trebuie sǎ se ținǎ seama și de celelate relații ale copilului, și anume de relația cu bunicii. Odatǎ cu apariția unui copil, se realizeazǎ și o modificare adaptativǎ a familiei. Aceastǎ restructurare a activitǎții poate duce la dezechilibrare, mama are tendința sǎ-și neglijeze relația cu soțul, sau sǎ facǎ apel la alți membri ai familiei.

S-a consolidat ideea cǎ, a avea copii înseamnǎ a avea și greutǎți, însǎ, în mod normal, apariția unui copil ar tebui sǎ reprezinte numai o nouǎ organizare a activitǎții familiei. Copilul poate avea un rol benefic în diminuarea tensiunilor dintre soți, iar lipsa copiilor poate favoriza instabilitatea cuplului. Stilul interacțiunii tata-copil este diferit de stilul interacțiunii mama-copil, mama ocupându-se mai mult de îngrijire, hranǎ, spǎlare, în timp ce tații sunt mai implicați în jocul acestora. Relația mama-copil poate evolua în douǎ direcții: mama poate afișa fie un comportament hiperprotectiv, fie un comportament rejectiv, de abandon psihic.

Un comportament hiperprotectiv poate duce la o limitare a inițiativei, copilul așteptând totul de la ceilalți. El va devein hiperdependent de mamă, va avea o autoimagine nefavorabilǎ despre sine și, ori de câte ori va fi despǎrțit de familie, va prezenta anxietate de separare (anxietatea reprezintǎ o stare afectivǎ vagǎ de teamǎ nemotivatǎ, de neliniște, tensiune). Acest copil se va situa mereu în central atenției, mai mult, el consider cǎ, este dreptul lui sǎ-i subjuge pe ceilalți ori sǎ fie rǎsfǎțat în permanențǎ. Aceastǎ atitudine de hiperprotecție a mamei apare, de cele mai multe ori, din cauza lipsei vieții conjugale dintre cei doi soți, relația copilului cu mama înlocuind comunicarea cu soțul. În contrast cu un comportament hiperprotector, se situeazǎ rejecția copilului de cǎtre pǎrinții sǎi. Aceștia nu reușesc sǎ controleze activitǎțile copilului, îi neglijeazǎ trebuințele. În urma unor cercetǎri cu privire la familiile cu copii au fost desprinse urmǎtoarele concluzii: copiii stabilizeazǎ și consolideazǎ cǎminul, îi salveazǎ unitatea și îi asigurǎ trǎinicia, îi garanteazǎ cooperarea și competiția fireascǎ a partenerilor și de a atenua conflictele dintre ei; existența și pesonalitatea cuplului dobândește verticalitate doar prin copii; copiii pot asigura o atmosferǎ pozitivǎ, un microclimate afectiv și educogen necesare unei familii.

Partenerii trebuie sǎ ținǎ cont de modalitatea de realizare a veniturilor, de mǎrimea acestora, precum și de cheltuielile fǎcute în raport cu anumite trebuințe, de felul, în care se ierarhizeazǎ aceste trebuințe. De asemenea, este important și randamentul la locul de muncǎ, acesta fiind foarte mult influențat de atmosfera familial și de sistemul de relaționare al partenerilor. Astfel, un climat pozitiv bazat pe relații armonioase influențează pozitiv randamentul și gradul de integare socioprofesionalǎ, iar un climat negativ bazat pe stǎri conflictuale conduce la instalarea unor stǎri de inadaptare.

Funcția educaționalǎ se referǎ la influențele educaționale exercitate de cǎtre pǎrinți asupra copiilor, fie prin modele de conduit, fie prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate și dirijate. Aceastǎ funcție are urmǎtoarele subfuncții: instrucțional-formativǎ vizeazǎ fazele de început ale ontogenezei, când comunicarea cu copilul este important pentru formarea de priceperi, deprinderi și aptitudini; psihomoralǎ, care se refrǎ la modelele oferite de pǎrinți, copiilor pentru formarea unor trǎsǎturi și atitudini morale; social-integrativǎ pentru formarea unor atitudini și sentimete estetice, a unui spirit critic, precum și a unor sentimente religioase; cultural-formativǎ; psihoafectivǎ, care vizeazǎ climatul pozitiv al familiei, comunicarea și susținerea afectivǎ, de acest climat depinzând trebuințele de siguranțǎ și apartenențǎ.

Îndeplinirea adecvatǎ a acestor funcții este influențatǎ de motive obiective (acestea țin de societate-locuințǎ, loc de muncǎ, legalitate, formarea familiei) și de motive subiective, dependente de personalitatea celor doi parteneri (caracter, aptitudini, temperament). Educația este cel de-al treilea factor al dezvoltǎrii personalitǎții. Ea reprezintǎ unul din factorii care, în contextual triplei determinǎri, își aduce contribuția specific important la formarea și dezvoltarea personalitǎții, în interacțiune cu ceilalți factori – ereditate și mediu. Datoritǎ funcției și subfuncțiilor sale, caracteristicilor ei, din suita cǎrora menționǎm: caracterul organizat, conștient, intențional, cu un conținut selectat și îndrumat de specialiști anume formați pentru instrucție și educație, nu întotdeauna când este vorba despre familie, educației îi revine un rol primordial de îndrumǎtor în interacțiunea factorilor dezvoltǎrii și formǎrii personalitǎții.

1.7. Consecințele carențelor mediului familial

Clasificarea mediului familial funcțional este condiționat de satisfacerea mai multor trebuințe. Astfel, compensarea “trebuințelor-obligații” (trebuințe economice, de confort, de siguranță și stabilitate) cât și a “trebuințelor-aspirații” (de armonie și unitate a cuplului, de instruire, de comunicare) determină echilibrul biologic și psihic al individului și armonia conviețuirii în familie. Neîndeplinirea acestor trebuințe, generează stări de încordare și de tensiune ce afectează echilibrul individual și armonia vieții de familie. Un mediu familial pozitiv, caracterizat de coerență, echilibru, securitate, este mediul ce satisface trebuințele de siguranță, protecție, apartenență socioactivă și prestigiu. Unitatea, echilibrul și armonia vieții de familie sunt puse la grea încercare de unele evenimente stresante (neînțelegeri, eșecuri, boli) ce pot apărea în orice moment în cadrul familiei. Atunci când resursele de coeziune nu rezistă acestor evenimente stresante, atmosfera de tensiune și neînțelegerile stabilizate generând fenomenul denumit “desertism familial” care deteriorează grav relațiile de familie. În cadrul familiei se pot stabili relații pozitive (stenice) de atracție, dragoste, înțelegere, solicitudine, respect, prietenie, dar la fel de bine și opusul lor – relații de dezbinare, ură, indiferență, cu consecințe devastatoare asupra tuturor membrilor.

Datorită anumitor condiții complexe ale vieții familiale – de labilitate și confuzie afectivă, succese sau insuccese școlare și profesionale, impresii eronate sau nu de infidelitate, realizări sau dificultăți materiale etc. – au loc transformări chiar paradoxale ale relațiilor afective. Astfel relațiile de atracție se transformă în relații de ostilitate, iar relațiile de ostilitate în relații de atracție, relațiile de înțelegere se transformă în relații de dezbinare, iar relațiile de dezbinare în relații afective de înțelegere și tot astfel relațiile de dragoste se transformă în relații de ură, iar cele de ură în relații de dragoste. În aceleași condiții, favorizate de labilitatea și confuzia afectivă, se stabilizează relații contradictorii, ambivalente cum ar fi: atracție și ostilitate, înțelegere și dezbinare, dragoste și ură. Aceste relații contradictorii, o dată stabilizate, marchează profund comunicarea intra – și intergenerații. În situații extreme de neînțelegere și conflict se ajunge la destrămarea familiei și la trăirea traumatismului separării ce afectează pe fiecare dintre membrii familiei și pe copil în special. Este știut faptul că monoparentalitatea, și în mod special cea rezultată din divorț, generează un mediu familial slab educogen, întrucât ea este corelată în general cu o diminuare a activității educative și mai ales cu o eficiență mai mică a eforturilor educative.

Aceste aspecte complicate ale vieții de familie se aplică unei ființe cu trebuințe absolut speciale: copilul. Potrivit psihologului francez Henri Wallon (citat de I.Mitrofan, N. Mitrofan), pentru copil familia este o problema existențială și fundamentală, de a fi sau a nu fi, prin faptul de a se găsi așezat, prin natura sa, într-un grup destinat să-i asigure alimentația, întreținerea, securitatea, prima educație – și traseul său social ulterior. Mediul familial devine cadrul de ambianță materială, spirituală, morală în care se formează indivizii ca actori sociali, întrucât familia este cel mai apropiat și adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă a personalității copiilor. De aceea, complicațiile – care pot fi carențele – mediului familial, fie materiale, spirituale sau morale, influențează negativ și deseori decisiv dezvoltarea psiho- comportamentală și socială a copiilor, mai ales atunci când aceste carențe generează un mediu instabil și agravat de tensiune și conflict, de deșertism familial, prezent în forme ușoare în familiile “problemă” (organizate juridic) și în forme severe în familiile dezorganizate.

Specialiștii în domeniul analizei și intervenției asupra grupului familial au ajuns la o concluzie comună: dintre toate mediile ce influențează dezvoltarea umană (familie, școală, cercul de prieteni, mass media), familiei îi revin unele din cele mai importante sarcini, ea construind, deopotrivă, universul afectiv, social și cultural al viitorului adult. Prin urmare, în mod inevitabil, mediile familiale carențiale prezintă riscul de a defavoriza sau împiedica dezvoltarea normală a copiilor. Cunoașterea caracteristicilor specifice mediilor familiale este extrem de utilă în intervenția profilactică și terapeutică, în vederea prevenirii și remedierii relațiilor conflictuale defavorabile echilibrului fiecărui membru al familiei și copiilor în special. Astfel, în literatura de specialitate distingem următoarele tipuri de medii familiale carențiale: mediul familial rigid; mediul familial libertin; mediul familial naiv; mediul familial anxiogen; mediul familial conflictual; mediul familiilor dezorganizate.

În concluzie, carențele mediului familial defavorizează dezvoltarea normală și echilibrată a copiilor. Deși nu determină în exclusivitate consecințe negative asupra dezvoltării sub aspectul maturizării sociale a copiilor, carențele mediului familial prezintă însă un mare risc. Riscul constă în nerealizarea în perspectivă a tinerilor pe plan socio-cultural la nivelul capacităților și aspirațiilor. De asemenea, riscul se poate concretiza și în delincvență sau alte forme de devianță, totul având ca punct de plecare imitarea unor defecte și „vicii” de realizare socială și de integrare civică. Pe de altă parte, cazurile de nereușită socio- profesională, de delincvență a părinților. Bineînțeles că există și cazuri care nu confirmă aceste situații, sunt cazuri în care , defecte și vicii ale tinerilor nu-și găsesc explicația în modul de viață al familiei, ci în firea sugestibilă aflată sub influența nocivă a mediului extrafamilial.

De altfel, în tendințele sale, se pare că familia urmează cadrul general al societății. În urma unor studii s-a constatat că și cadrul larg societal generează și favorizează în mare parte fenomenele de deficit de integrare a individului. Un studiu de diagramă coordonat de A. Miroiu (1998) prezintă societatea românească ca fiind una încă ne-modernă, în care o mare parte din muncă este pre-industrială, serviciile sunt subdezvoltate, agricultura este ne- performantă, fără sprijin din partea statului, este o societate care își irosește resursele pentru un consum preponderent în vederea subzistenței. În plan uman – relațional, societatea este interesată să formeze numai „cetățeanul minimal”, luat în considerare doar ca alegător și ca plătitor de taxe. În această societate încrederea în legi și în instituții este una limitată. Există zone destul de mari unde există indivizi excluși sau marginalizați (săracii, șomerii, minoritarii etnici și religioși, copiii). Iar, ca o consecință, lipsa de educație, generată de sărăcie, violență, șomaj, a condus în rândul adolescenților la apariția unor comportamente deviante. Conservatorismul gândirii instituționale, efortul de păstrare al status quo-ului sporesc inerția sistemului general de educație, care este orientat spre supraviețuire/ autoconservare și mai puțin spre înnoire, dezvoltare și modernizare. Tinerii astfel educați nu-și pot imagina un mod de viață diferit de acela al părinților, temându-se de orice schimbare. Traseul social și întregul instrumentar psiho-social descurajează prin natura lor schimbările și inovațiile în această privință. De aici, atractivitatea ridicată a conduitelor ne-legale.

Conform unor autori, problemele și riscurile de socializare, definite mai recent prin termenii de „excludere socială” și „spațiu social precar” nu sunt caracteristice numai societății românești, cu ele se confruntă în măsură diferită toate popoarele și toate statele lumii în diferite etape și nivele. Este firesc ca într-o lume în care propagarea și schimbul informațiilor se produc cu viteze și în volume uluitoare, toate fenomenele sociale semnificative să se deruleze sub semnul globalizării. Nu pot fi excluse în acest caz nici fenomenul crimei, delincvența, reflectarea în plan individual al acestora și modul în care sunt concepute acțiunile de prevenire, de combatere și de anihilare a efectelor negative asupra condiției umane.

Capitolul 2

Delimitări conceptuale ale noțiunilor de delincvență și devianță

2.1. Conceptualizare

Devianța socială se referă la nonconformitatea, abaterea sau încălcarea normelor și regulilor sociale.

Delincvența reprezintă totalitatea infracțiunilor în raport cu legile societății. Cuvântul are originea în termenul latinesc “delinquere”, care semnifică “a fi de vină, a greși“.

Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție, prevăzută de legea penală, fiind singurul temei al răspunderii penale. Fapta care prezint pericol social, în înțelesul legii penale, este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere unei valori și prin sancționarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.

Delincvența juvenilă reprezintă ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale, sancționate juridic, săvârșite de minori până la 18 ani.

Agresivitatea reprezintă tendința de a arăta ostilitate prin manifestare de acte agresive, de autoafirmare prin promovarea neabătută a propriilor interese,prin acțiuni și reacții foarte energice, datorită tendinței permanente de dominare în grupul social sau comunitate.

Comportamentul agresiv reprezintă atitudini și acte, fapte constante și repetitive, cu conținut antisocial, cu manifestări de agresivitate și violență de cele mai multe ori explozive sau premeditate și anticipate față de propria persoană (autoagresiune) sau față de alte persoane (heteroagresivitate).

Noțiunea de devianță, din perspectivă sociologică, nu este o simplă categorie statistică. Ea nu se aplică conduitelor sau indivizilor care se îndepărtează, chiar vizibil de la medie. Pentru a putea vorbi de devianță din acest punct de vedere, este necesr să existe o normă de grup și nu doar o simplă opinie majoritară.

2.2. Teorii explicative ale fenomenului din perspectivă psihologică și sociologică

Teoriile sociologice ale devianței pot fi regrupate în trei curente principale: teoriile controlului social; teoriile contradicției sociale; teoriile culturale.

Prima perspectivă, cea tradițională, se bazează pe opoziția fundamentală dintre pulsiunile sau dorințele individuale și constrângerile impuse de apartenențala un grup social. Devinața rezultă din eșecul socității în încercarea de a stăpâni și controla pasiunile umane. Ea apare atunci când legăturile individului cu ordinea socială sunt rupte.

Teoriile contradicției sociale resping ideea că motivația devianței este înscrisă în natura umană și o văd pe aceasta ca un produs al societății. Dacă oamenii nu ar fi împinși spre devianță de presiunea dorinței legitime încurajate și chiar prescrise de societate, dar nesatisfăcută datorită lipsei mijloacelor pentru a o realiza, aceștia ar fi conformiști. Din acest punct de vedere, ilustrat în special de Merton, viciul este un produs al virtuții.

Teoriile culturale invocă la rândul lor, postulatul uniformității normelor în cadrul unei societăți. Interiorizarea normelor grupului său poate să-l aducă pe individ în conflict cu normele dominante legale ale societății. În acest sens delincvența este produsul unei instruiri culturale, la fel de morală ca oricare alt tip de învățare socială.

Acestui al treilea curent îi putem adăuga teoriile infracționiste ale devianței, așa-zisele teorii ale reacției sociale. Ele arată că devianța nu este o caracteristică a actului unei persoane, ci consecința reacțiilor celorlalți față de acest act. Devianța este o categorie elaborată într-un proces de interacțiune colectivă, care îi implică pe cei care vor fi în final etichetați ca devianți. Acest punct de vedere asupra devianței, dominant în psihosociologie la sfârșitul anilor ’60, a constituit o reorientare a cercetărilor asupra delincvenței.

Printre cele mai importante teorii explicative ale acestei stări de lucruri, amintim succint pe următoarele: teoria rezistenței la frustrare, teoria asociațiilor diferențiale, teoria dezorganizării sociale, teoria subculturilor delincvente și teoria „grupului de la marginea străzii”, teoria etichetării sociale și teoria învățării sociale.

Teoria rezistenței la frustrare. Această teorie, elaborată de W.C. Reckless, încearcă să concilieze punctul de vedere psihologic cu cel sociologic. Fundamentul conceptual al modelului este „structura interioară” a individului, care poate fi caracterizat ca un adevărat „scut de rezistență” împotriva abaterilor de la normele sociale și a demoralizării. Reckless susține că există o structură socială externă și o structură psihică interioară, care acționează ca mecanism de protecție în calea frustrărilor și agresivității tânărului.

Dacă unul su mai multe componente ale celor două structuri lipsesc, tânărul este predispus să devieze de la normele de conviețuire socială, comițând acte cu caracter delincvent.

Teoria asociațiilor diferențiale. Teoria a fost elaborată de sociologul american E.R. Sutherland, în lucrarea „Principles of Criminology”. Autorul este de părere că, în evoluția sa socială, individul se confruntă atât cu modele pozitive, cât și negative (neconformiste), în ceea ce privește comportamentul și conduita care sunt învățate în procesul de relaționare socială ce se stabilește între individ și grupurile sociale diferite cu care intră în contact.

În relațiile interpersonale, indivizii încep să își orienteze atitudinile și scopurile în funcție de interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor și dispozițiilor legale.

Teoria dezorganizării sociale. Conform teoriei dezorganizării sociale, factorul determinant, în producerea și amplificarea fenomenului de delincvență juvenilă, îl constituie scăderea funcțiilor de socializare și control exercitate de comunitate, destabilizarea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor, datorită heterogenității populatiei și a varietății normelor de conduită.

Soluția eradicării delincvenței ar consta, în acest context, în elaborarea unaor măsuri la nivel de comunitate și nu la nivel individual, unde prioritară ar fi ameliorarea condițiilor economice, sociale și culturale în acele arii defavorizate.

Teoria subculturilor delincvente și teoria „grupului de la marginea străzii”. Punând accent pe valorile sociale, teoria de față propune abordarea delincvenței juvenile din prespectiva subculturilor care coexistă în cadrul unei societăți.

A. Cohen și M. Gordon definesc subculturile ca fiind o subdiviziune a modelelor culturale la care participă o parte din grupurile sociale. Subculturile apar ca formă de protest față de sistemul de valori normative ale societății. Subcultura impune membrilor ei comportamnete și conduite ilicite și deviante, iar mecanismele prin care subcultura acționează asupra individului sunt acelea ale socializării în grup, prin transmiterea și învățarea de tehnici și procedee delincvențiale.

O variantă a aceleiași teorii este cea a „grupurilor de la marginea străzii” („street corner society” în engleză), elaborată de W. F. Whythe. El arată că perioadelor copilăriei și adolescenței le sunt caracteristice, printre altele, stabilirea și fundamentarea unor relații de prietenie, de sociabilitate între tineri care se adună, discută și stabilesc planuri de petrecere a timpului liber. Acest tip de asociere este considerat ca fiind o modalitate importantă de socializare a tânărului.

Respingând și contestând sistemul valorico-normativ al societății și construindu-și propriul sistem de valori și norme ilegitime precum și adoptarea unor mijloace de reușită indezirabile, aceste grupuri de tineri tind să se transforme în adevărate surse de devianță și delincvență.

Teoria „etichetării sociale”. Afirmând că cea mai autentică abordare a delincvenței juvenile este aceea de a investiga interacțiunea indivizilor într-un anumit context social, cultural, și normativ, reprezentanții etnometodologiei și ai interacționismului simbolic (H. Becker, K. Erikson, M. Wolfgang și alții), concep delinvența juvenilă, nu ca pe o trăsătură a unui anumit tip de comportament, ci, mai degrabă , ca pe o însușire conferită comportamentului respectiv de către cei care dețin puterea și care evaluaeză conduita ca fiind deviantă.

Reprezentanții acestei teorii consideră că nici un comportamnet nu este prin el însuși conformist sau deviant. Devianța, în general, și delincvența, în special, nu există ca atare, decât în măsura în care le definesc sau le etichetează, sancționându-l pe cel stigmatizat.

Deci, delincvența nu ar constitui o caracteristică intrinsecă a actului sau acțiunii unei persoane, ci mai degrabă o consecință a aplicării, mai mult sau mai puțin responsabile, a unei „etichete” de către societate, iar persoana căreia i s-a aplicat eticheta, devine deviantă și se comportă ca atare.

Teoria învățării sociale. Teoriile învățării sociale își focalizează concepțiile asupra interacțiunii personă-mediu, în vederea identificării condițiilor în funcție de care indivizii încalcă legea.

În general, teoriile învățării sociale și în mod special cele care aparțin psihosociologiei americane sunt de orientare behavioristă (comportamentalistă), având la bază, ca mecanism principal, condiționarea instrumentală bazată pe întărirea reacției de răspuns. Învățarea are loc doar în prezența a ceva echivalent recompensei și pedepsei cu valoare de întărire.

Factorii generali sociali, aceeiași pentru populația infantilă, nu sunt receptați ca elemente inductoare de modificări ale personalității decât la acei copii sau adolescenți care, prin efectele negative ale distorsiunilor și erorilor educațive au suferit traumatisme psihoafective, au acumulat o încărcătura conflictuală considerabilă, au fost supusi unor situații de frustrare îndelungată și cărora li s-au transmis modele comportamentale agresiv-antisociale.

Atât personalitatea infractorului, cât și cea a non-infractorului se formează în aceleași sfere ale vieții sociale: familie, școală, microgrupuri. Ceea ce diferă este conținutul informațiilor receptate și interesul acordat acestora. Aceasta explică de ce influențele negative se acumulează treptat în conștiința individului sub forma unor reprezentări incorecte ale valorilor sociale. Ele modifică structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat inițial prin acte de conduită negativă minoră, dar care se generalizează cu timpul, devenind constante și definitorii pentru subiect.

Toate aceste situații, cu consecințele lor asupra modelului de bază al personalității, în special al structurilor afective, generează modalități specifice de recepționare și interpretare a condițiilor externe, imprimându-le un sens negativ. Traiectoria devenirii copilului ca personalitate umană presupune, ca în arheologie, dezvoltarea, combinarea și sedimentarea unor straturi în condițiile și structurile sociale date. Întrebarea fundamentală este ce anume contribuie la fixarea definitivă a tulburărilor comportamentale.

Unii autori au încercat să definească mecanismul patogen al delincvenței ca un răspuns esențial normal față de un mediu rău și stresant. Totuși, în etiologia delincvenței trebuie ținut seama de factori individuali precum: particularități caracteriale, temperamentale, defecte fizice etc. decisivă pare să fie atmosfera de familie, armonia internă, interesul părinților față de copii și metodele lor educațive; supravegherea și consistența educației duc la supunere față de reguli.

Formarea structurilor morale – stadiul de încorporare în comportament – este foarte complexă și abordarea sa prezintă dificultăți datorate imposibilității practice de considerare a cantității, forței și rangului factorilor de mediu natural și social.

În liniile cele mai largi posibil, conștiința maselor este o sinteză a valorilor stabilite de grupul social care reglează comportamentele umane față de propria persoană, de obiecte, de valori morale sau materiale, față de regulile sociale necesare conviețuirii și față de celelalte persoane, purtătoare, la rândul lor de conștiință morală. Ceea ce garantează eficiența procesului de integrare socială este capacitatea de a acționa autonom, pe baza valorilor și regulilor morale. Problema dificilă, din punct de vedere educațional, este aceea de a facilita acțiunile de interiorizare, de a converti conținuturile valorilor și acțiunilor morale în instrumente operaționale pe plan social. Se pare că una din cauzele insuccesului formării valorilor morale este faptul că bazele acestora se construiesc în cadrul unei experiențe directe spontane a copilului cu reguli și persoane, deci, în grupul primar și într-un interval de viață când afectivitatea este elementul dominant în procesul de valorizare. În concluzie, valorile morale au în nucleul lor un mare grad de subiectivitate.

Pentru că existența acestor norme și valori repugnă delincventului, el caută o motivație pentru distrugerea lor. Numai că delincventul, pentru a se opune, pentru a înfrunta și distruge valorile are nevoie de o confirmare. Aceasta confirmare se obține de la grupul format în sprijinul unei asemenea “viziuni etice”. Astfel, începe acțiunea de descoperire și racolare a bandei, care prezintă uneori o tendință acțională de moment dar, prin care, individul începe să-și însușească o concepție etică antisocială. Cu cât se formează mai ușor și mai rapid aceste echipe, cu atât se edifică mai puternic noua etică, întrucât existența unor adepți înseamnă o confirmare. Schimbarea sistemului de valori etice operează asupra unor concepte cheie din structura conștiinței morale. Primul dintre acestea este cel de libertate.

Primul dintre imperativele conceptului de libertate la delincvent este acele de a fi lipsit de orice restricție sau exigență socială. Libertatea, în cazul acesta, înseamnă a exista în afara oricăror reguli, fără respectarea cerințelor morale și sociale. Există cu certitudine o tendință arhaică în sensul integrării în normativele morale. Având la bază o asemenea concepție, delincventul consideră efortul de încadrare în aceste norme ca pe un supliciu, ca o cerință agresivă a societății și grupului și, răspunde printr-o reacție de evaziune sau agresiune, sau consideră degradantă poziția de acceptare a regulilor comunității și a celor pe care se bazează relațiile interpersonale. Astfel, la persoana delincventă apare o hiperautonomie morală și socială. Acest fenomen de hiperautonomie trebuie precizat în termeni concreți, pentru a fi înțeles mai bine.

Pentru delincvent, atât valorile morale cât și purtătorii acestora, simbolizează o agresiune la adresa sa și refuză să le accepte iar, uneori, le neagă cu brutalitate. Și totuși, delincventul acceptă o autoritate – aceea a forței fizice, sau a constrângerii. Primatul forței fizice este respectat de infractor. În clipa în care sesizează superioritatea pe acest plan, el cedează, cel puțin în aparență, și schițează un comportament de supunere. Constrângerea pune în funcțiune un comportament specific delincventului, anume comportamentul duplicitar. Constrâns prin internare, arest, pedepse, delincventul cedează aparent. El poate simula o adaptare corectă, dar numai formală, fără adeziune și fără participare. În cazul unei constrângeri exterioare, delincventul construiește cu răbdare și cu premeditare acțiuni de ieșire de sub imperiul constrângerii prin infracțiune. Aproape întotdeauna, calea de ieșire din cercul constrângerii este prin infracțiune socială sau morală.

Supus permanent forțelor frustratoare, singura cale de descărcare a infractorului sunt micile răzbunări: minciuna, furtul, lovirea unui copil mai slab, fuga etc. orice acțiune care permite trecerea de la o stare de încordare, resimțită ca o durere nedefinită, la o stare de relaxare, resimțită ca o satisfacție, devine un fapt dorit. În clipa în care dorința s-a transformat în necesitate interioară, ea constituie o rațiune de a fi și o formă de asigurare a securității personale. Prin acest proces, antrenamentul simplu din copilărie pe direcția răzbunării, se transformă în necesitate și devine o componentă a personalității delincvențiale, una dintre cele care directivează structurile relaționale ale acestuia.

Fenomenul de frustrație acționează diferențiat în funcție de distorsiunile interstructurale ale subiectului. În cazul subiecților cu structură delincvențială, fenomenul de frustrație este amplificat de însăși structura lor internă.

Capitolul 3

Drepturile copilului

3.1. Principiul nediscriminării

Principiul nediscriminării este reflectat atât în Constituție cât și la nivelul altor legi, cum ar fi cele care reglementează raporturile de familie și moștenirea, raporturile de drept internațional privat, cele din domeniul învățământului, al statutului refugiaților.

Drepturile prevăzute de Legea nr. 272/2004 sunt garantate tuturor copiilor fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.

Conform acestui principiu, toți copiii trebuie să se bucure de drepturile lor, fără nici o distincție nejustificată. Asistenții sociali nu trebuie să trateze copiii diferențiat în funcție de criteriile sus-menționate.

Și totuși, realitatea demonstrează, adesea, contrariul. Oamenii, inclusiv asistenții sociali, pot fi părtinitori uneori și încadrează anumite categorii de copii în niște stereotipuri pe care le aplică tuturor copiilor din categoria respectivă, fără a evalua copilul individual. Stereotipurile s-au transformat, prin urmare, în prejudecăți, care reprezintă exemple de gândire automată, generatoare ale unor atitudini negative ulterioare și ale unor comportamente diferențiate, bazate pe o asemenea gândire.

Astfel, în principiu, toți copiii trebuie tratați în mod egal. Dar pentru a asigura aceleași oportunități pentru toți copiii, unii dintre ei necesită o serie de măsuri speciale și trebuie tratați într-un mod special.

Discriminarea copiilor are consecințe multiple. Discriminarea restricționează posibilitățile și generează durere și suferință psihologică. Adeseori, copiii discriminați sunt expuși sărăciei. Copiii cărora li s-a refuzat accesul la educație riscă să devină adulți care câștigă puțini bani. De asemenea, discriminarea poate genera o serie de tulburări ale organismului, precum dureri de piept, probleme de stomac, dureri de cap și insomnii.

Copiii care sunt obiectul prejudecății și al discriminării în societate întâmpină greutăți în privința accesului la asistență medicală și la alte tipuri de servicii sociale și, de aceea, au mai multe probleme de sănătate și psihologice decât colegii lor. Discriminarea poate duce la evitarea serviciilor în care părinții și copiii au avut parte de asemenea experiențe neplăcute, fiind supuși prejudecăților sau discriminării, chiar dacă aceștia au nevoie urgentă de sprijin.

O atitudine discriminatorie nu provine întotdeauna din ură sau antipatie. Adeseori oamenii au intenții bune, dar nu sunt conștienți de atitudinea lor discriminatorie. În concluzie, asistenții sociali trebuie să evite discriminarea în munca de zi cu zi. Există destule motive pentru a combate orice formă de practici discriminatorii, iar asistenților sociali le revine un rol esențial în acest sens. Ei îi pot informa pe profesioniști și pe membrii comunității cu privire la efectele discriminării și îi pot face să devină conștienți atunci când discriminează involuntar. De asemenea, ei pot sesiza autoritățile publice locale în ceea ce privește serviciile necesare în comunitate, pentru asigurarea de șanse egale pentru toți copiii.

3.2. Principiul interesului superior al copilului

Articolul 3 din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului și articolul 6 lit. a din Legea nr. 272/2004 stabilesc principiile fundamentale privind respectarea drepturilor copilului. Unul dintre cele mai importante este principiul conform căruia interesul superior al copilului trebuie să prevaleze în toate deciziile cu privire la copii, luate de autoritățile publice, organismele private autorizate și de instanțele judecătorești. Acest principiu este general și a fost considerat de Comitetul pentru drepturile copilului drept unul dintre principiile de bază ale Convenției.

Determinarea interesului copilului trebuie să cuprindă atât evaluarea situației sale pe termen scurt, cât și pe termen lung. În înțelegerea acestei sintagme-cheie, pentru a evita transformarea ei într-un stereotip care să conducă în final la invocarea lui în mod expres, dar la lipsa sau insuficiența impactului în plan aplicativ, trebuie pornit de la premisa că fiecare copil este o entitate pe cât de complexă, pe atât de diferită de celelalte. Aceasta înseamnă că fiecare copil trebuie înțeles ca un univers în sine, al cărui interes nu poate fi stabilit decât printr-o continuă și responsabilă raportare la ansamblul relațiilor sociale de care depinde evoluția și dezvoltarea copilului.

Așadar, asistenții sociali trebuie să asigure un echilibru între dreptul copilului de a fi crescut de proprii săi părinți și respectul față de viața privată a familiei, pe de o parte, și dreptul copilului de a fi protejat împotriva abuzului, neglijării și exploatării, pe de altă parte.

3.3. Drepturile copilului

Toți copiii au dreptul la identitate. Acest drept este garantat în articolul 7 din ConvențiaONU cu privire la drepturile copilului și în articolul din Legea nr. 272/2004. Identitatea copilului este determinată de nume, cetățenie și relațiile de familie. Copilul trebuie să primească un nume la naștere și, de asemenea, să aibă cetățenie (să nu fie apatrid). Regula se aplică și copiilor părăsiți, care trebuie să primească un nume la naștere, și nu un număr. Identitatea include și relațiile dintre copil și familia sa.

Rolul asistenților sociali nu se limitează însă la cazurile copiilor părăsiți în maternități sau în alte unități sanitare ori la cele ale copiilor găsiți. Ei trebuie să contribuie la stabilirea identității copiilor din comunitatea lor, ajutând gravidele în situație de risc, să fie luate în evidență de către medicul de familie, consiliindu-le cu privire la serviciile de care pot beneficia, precum și cu privire la demersurile pe care trebuie să le realizeze pentru înregistrarea copilului.

Totodată, ei trebuie să îi identifice pe copiii din comunitate care nu au acte de identitate, să le explice părinților cât de importante sunt acestea pentru viitorul copilului și pentru realizarea tuturor celorlalte drepturi ale acestuia și să-i sprijine în vedere obținerii actelor. În situația în care copiii nu pot fi înregistrați pentru că părinții înșiși nu au acte de identitate, trebuie să-i ajute și pe părinți în acest sens. Este, în special, cazul comunităților îndepărtate sau izolate ori al comunităților de rromi.

În acest context trebuie să avem în vedere și dreptul la identitate etnică, drept care are în vedere copiii aparținând minorităților naționale, etnice, religioase sau lingvistice și presupune dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membrii ai comunității din care face parte.

Pe cât posibil, copilul are dreptul de a fi îngrijit de către părinții săi și de a nu fi separat de aceștia. Dreptul de a fi îngrijit de părinții săi nu este echivalent cu dreptul la o familie. Convenția ONU cu privire la drepturile copilului nu menționează un astfel de drept. În consecință, nu există dreptul copilului la adopție. Dreptul de a fi îngrijit de părinți implică faptul că Legea nr. 272/2004, ca și Convenția ONU cu privire la depturile copilului, consideră, situația unui copil crescut de către părinții săi firești ca fiind cea mai bună și de dorit soluție posibilă.

Statul are obligația să ia măsurile necesare pentru a le asigura părinților sprijin psihoemoțional și financiar, pentru a-i ajuta în îndeplinirea responsabilităților privind creșterea, îngrijirea și educarea copilului. În acest mod, statul evită separarea copilului de părinții săi. Dacă un copil nu poate fi îngrijit de părinții săi firești, atunci este de preferat ca ei să crească într-un mediu familial.

Orice familie poate traversa, la un moment dat, o perioadă dificilă din cauza pierderii slujbei, a veniturilor mici, a îmbătrânirii sau bolii.

Asistenții sociali nu trebuie doar să cunoască toate resursele și serviciile disponibile în comunitatea lor, ci trebuie să acționeze proactiv, înștiințând autoritățile locale (primar și consiliu local) cu privire la diversele nevoi ale comunității (creșe, grădinițe, servicii de zi, transport școlar, dispensar ori chiar utilități, precum și electricitate sau apă curentă etc.) și solicitându-le luarea măsurilor necesare.

Dreptul la educație este un drept fundamental al omului. Nici unul dintre drepturile civile, politice, economice și sociale nu poate fi exercitat de indivizi, dacă aceștia nu au primit o educație minimă. Nu numai în situațiile de marginalizare socială, excludere, sărăcie, ci în toate circumstanțele, educația este un factor important în dezvoltarea capitalului social și uman.

Copiii trebuie să aibă acces la școală, iar părinții trebuie să le garanteze educația, trimițându-i la școală și ajutându-i în permanență. Frecventarea școlii duce la promovarea unei societăți mai dezvoltate și mai bune. Prin educație, copiii vor învăța să devină buni cetățeni, vor înțelege conceptul de democrație, își vor afla drepturile și obligațiile și vor dobândi competențele necesare pentru a se putea integra pe piața muncii și pentru a participa la viața socială, sprijinind, astfel, dezvoltarea comunităților.

De asemenea, asistenții sociali, trebuie să sesizeze autoritățile publice locale cu privire la serviciile necesare pentru asigurarea dreptului la educație al copiilor din comunitate (grădinițe, școli, transport școlar, cursuri fără fecvență etc.), precum și a facilităților pentru petrecerea timpului liber. Dreptul la educație presupune și dreptul la odihnă, iar copiii trebuie să aibă posibilitatea de a participa la activități recreative, culturale, artistice și sportive în comunitate.

Pe lângă rolul educativ, aceste activități contribuie la prevenirea delicvenței în rândul copiilor. De aceea, asistenții sociali trebuie să informeze autoritățile publice locale cu privire la necesitatea înființării unor locuri de joacă, cluburi sportive, cluburi ale copiilor, cinematografe, teatre, biblioteci etc.

Copilul trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă și vacanță, să participe la activitățile culturale, artistice și sportive ale comunității. Autoritățile publice au obligația să contribuie, potrivit atribuțiilor ce le revin, la asigurarea condițiilor de exercitare a acestui drept, inclusiv a bazei materiale – cum ar fi locuri de joacă suficiente și adecvate, în special în cazul localităților intens populate.

Asistenții sociali trebuie să contribuie la respectarea dreptului copiilor din comunitatea lor de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.De aceea, asistenții sociali trebuie să cunoască situația comunității lor în ceea ce privește: serviciile de sănătate dezvoltate și accesul populației la aceste servicii; programele de sănătate care se desfășoară în comunitate; problemele legate de protecția mediului și riscurile pentru sănătatea populației; evidența problemelor de sănătate mintală, dizabilități și boli cronice în rândul copiilor.

Concluzionăm și spunem că asistenții sociali trebuie să colaboreze cu asistenții medicali, medicii și mediatorii sanitari în ceea ce privește informarea membrilor comunității despre programele existente în domeniul sănătății și facilitarea accesului la servicii profilactice. În ceea ce privește sănătatea copiilor, acest lucru este esențial, mai ales în cazul în care părinții nu conștientizează importanța îngrijirii sănătății și faptul că lipsa îngrijirilor și a supravegherii medicale de la cele mai fragede vârste poate afecta dezvoltarea copilului.

România interzice prin lege supunerea copilului la tortură sau orice alt tip de rele tratamente, fiecare dintre aspectele ce pot compune acest fapte fiind aspru sancționate și incriminate de către legislația penală națională. Copilul are dreptul la respectarea personalității și individualității sale și nu poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.

În cazul existenței unei împrejurări în urma căruia un copil a fost expus uneia dintre situațiile expuse anterior părinții copilului sau, după caz, alt reprezentant legal al acestuia, autoritățile publice și organismele private au obligația să ia toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita readaptarea fizică și psihologică și reintegrarea socială a oricărui copil care a fost victima oricăror forme de neglijență, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane, etc.

Pentru o intervenție specializată în cazurile de abuz, neglijare și exploatare prin muncă este necesară identificarea cazurilor, adeseori extrem de dificilă. De aceea, foarte importantă în intervenție este sesizarea cazurilor de către membrii comunității.

Totodată asistenții sociali au un rol important în prevenirea abuzului, neglijării și exploatării copiilor. Ei realizează activitatea de prevenirea abuzului prin procesul de monitorizare permanentă a copiilor din comunitate, prin informarea părinților cu privire la drepturile copiilor lor, la modalitățile de creștere fără violență a copiilor, la efectele distructive pe care abuzul de alcool, dependența de droguri sau comportamentele abuzive ale părinților le pot avea asupra copiilor, prin consilierea și orientarea părinților în ceea ce privește serviciile de care pot beneficia ori prin includerea acestor servicii în planurile de servicii atunci când este necesar.

3.4. Discriminarea copiilor cu părinți deținuți

Discriminarea reprezintă tratamentul diferențiat aplicat unei persoane în virtutea apartenenței, reale sau presupuse, a acesteia la un anumit grup social. Discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceluiași grup sunt tratați sistematic în mod similar, aceasta constituie și un patern social de comportament agregat (Michael Banton, 1998). În științele sociale termenul face trimitere, în general, la un tratament prejudiciant, cu efecte negative asupra celui vizat. Termenul din punct de vedere etimologic (lat.discriminare = a face deosebire) din punct de vedere social se referă la categoria de oameni care sunt izolați și dezavantajați pe motive religioase, naționale, rasă, convingeri politice, sex (femei de bărbați) sau alte criterii subiective.

Cercetările efectuate au identificat existența mai multor tipuri de discriminare. În general, este operată distincția între discriminarea directă și cea indirectă (Michaela Banton, 1998). Primul tip apare atunci când tratamentul diferențiat este generat în mod intenționat, în timp ce cel de-al doilea tip apare atunci când acest tratament are la bază o decizie inechitabilă luată anterior. De exemplu, discriminarea directă este prezentă atunci când două persoane având pregătire egală și o slujbă similară sunt plătite în mod diferențiat datorită faptului că una dintre acestea aparține unui anumit grup etnic. Discriminarea indirectă apare atunci când cele două persoane sunt plătite în mod diferit deoarece au fost angajate în poziții diferite deși aveau aceeași pregătire. Kirshna Mallick (1995) propune alte două tipologii, având la bază distincția între discriminarea intenționată și conștientă și cea neintenționată, precum și între discriminarea practicată de indivizi și grupuri și cea practicată de instituții.

În timp ce discriminarea reprezintă o formă de manifestare comportamentală, prejudecata reprezintă o atitudine negativă față de fiecare individ membru al unui grup, care este motivată doar de apartenența acestuia la grup (Gordon Allport, 1958). Discriminarea este legată de stereotipuri, care reprezintă componenta negativă a prejudecății (Dora Copozzo, Chiara Volpato, 1996). Acestea reprezentând o structură cognitivă stabilă și relativ rigidă, ajută la menținerea atitudinii negative și la perpetuarea comportamentelor diferențiate bazăte acestea. Un alt fenomen cu care este relaționată discriminarea este cel de stigma, cei stigmatizați devenind mai ușor ținta tratamentelor diferențiate.

Științele sociale au oferit o serie de explicații alternative pentru practicarea discriminării, Teoriile care pun accentul pe stratificarea socială arată că discriminarea este „produsul stratificării sociale bazătă pe distribuția inegală a puterii, statusului și bogăției între grupuri” (Bouhris, Turner, Gagnon, 1997, pag. 274). Grupurile dominante încercă să își mențină poziția apelând la practici de discriminare. Cercetările de psihologie socială au relevat faptul că membrii grupurilor cu status superior au tendința să discrimineze mai mult decât cei ai grupurilor subordonate. Teoria conflictelor reale elaborată de Sherif (1956) susține că discriminarea apare în condițiile competiției pentru resurse limitate care există între două grupuri. În acest context indivizii tind să favorizeze membrii propriului grup.

O altă serie de explicații oferite pentru discriminare leagă tratamentul diferențiat aplicat anumitor persoane / grupuri de identitatea socială. Teoria identității sociale elaborată de Henry Tajfel (1981) arată că indivizii au tendința să discrimineze în favoarea grupului din care fac parte pentru ca acest grup să obțină o poziție superioară altor grupuri. Acest fapt conduce la dobândirea unei identității sociale pozitive la nivel individual.

Teoria Interacțiunii Comportamentale, elaborată de Rabbie (apud. Bouhris, Turner, Gagnon), arată că discriminarea în favoarea propriului grup este un lucru pur rațional, instrumental și economic. Indivizii au tendința să îi favorizeze pe membrii propriului grup și ,deci, să îi defavorizeze pe membrii altor grupuri, pentru a își maximiza câștigul personal. Alocând mai multe resurse membrilor grupului de care simt că aparțin, indivizii se așteaptă ca și aceștia la rândul lor să îi favorizeze, conform normelor de reciprocitate.

Unul dintre domeniile în care este prezentă adesea discriminarea este sfera serviciilor sociale publice (de exemplu servicii de asistență socială, serviciile de sănătate, serviciile educaționale, instituțiile destinate să mențină ordinea publică). Discriminarea este prezentă aici datorită puterii discreționare de care dispun funcționarii acestor instituții (Michael Lipsky, 1980). În analiza pe care o face asupra relațiilor dintre funcționarii instituțiilor publice și clienții acestora, Michael Lipsky identifică o serie de situații în care pot să apară tratamente diferențiate la adresa clienților și anumite grupuri de clienți care sunt potențial favorizați. Astfel, funcționarii vor fi tentați să îi favorizeze în distribuirea resurselor pe clienții care par să aibă cele mai multe șanse de eligibilitate conform criteriilor birocratice. De asemenea, birocrații vor avea tendința să îi favorizeze pe cei din interacțiunea cu care pot obține o anumită gratificație. În acest caz se află cei similari pe o dimensiune sau alta cu funcționarii respectivi (de exemplu etnic sau rasial). Tratamentul diferențiat apare mai ales atunci când există mulți solicitanți pentru resursele respective și nu există un control pentru felul în care au fost atribuite acestea, precum și în situația în care funcționarii trebuie să hotărască dacă unii clienți răspund mai bine la tratament decât alții. În condițiile în care munca funcționarilor publici implică un stres destul de mare, aceștia vor face apel la stereotipuri pentru a își simplifica munca și vor acționa în conformitate cu acestea.

Grupurile supuse cel mai adesea discriminării și asupra cărora s-au centrat cele mai multe studii sunt: minoritățile etnice, rasiale, religioase, grupurile de imigranți. O preocupare aparte a existat pentru discriminarea practicată la adresa femeilor. În ultima perioadă un interes special este acordat studiilor referitoare la discriminarea minorităților sexuale, a persoanelor cu abilități speciale, precum și a vârstnicilor. Domeniile de manifestare a discriminării cele mai investigate au fost sistemul educațional, piața muncii, locuirea.

Aceste grupuri vulnerabile din punct de vedere social devin vulnerabile și din puncte de vedere economic (S.M. Miller, 1996). Cei care sunt ținta prejudecăților și a discriminării într-o societate anume vor întâmpina dificultăți de integrare pe piața muncii (nu își vor găsi locuri de muncă pe măsura calificării sau vor fi plătiți la nivel inferior celor care aparțin grupurilor favorizate), vor avea dificultăți în obținerea beneficiilor publice. Toate aceste îi fac vulnerabili din punct de vedere economic și îi includ în categoria grupurilor cu risc ridicat de sărăcie.

Termenii cheie ai procesului de discriminare sunt: affirmative action și positive discrimination. Acțiunea afirmativă nu se rezumă la a împiedica angajatorii să aplice criterii irelevante la angajare precum: sex, rasă, origine etnică sau anumite dizabilități ci caută să introducă cît mai mulți indivizi ce aparțin unor grupuri tradițional subreprezentate. Discriminarea pozitivă se manifestă atunci când angajarea unor indivizi care aparțin unor grupuri minoritare solicită anumite avantaje pentru întregi categorii de populații, numai pentru că au fost discriminate în trecut.

Pentru reducerea discriminării au fost dezvoltate o serie de strategii menite să asigure egalitatea de șanse în zonele în care au fost în mod sistematic subreprezentate a persoanelor care fac parte din grupuri supuse în mod tradițional discriminării. În Statele Unite aceste strategii poartă numele de Acțiune Afirmativă, în timp ce în Marea Britanie sunt cunoscute sub denumirea de Discriminare Pozitivă. Aceste strategii nu presupun o „discriminare inversă”, ci au menirea să asigure egalitatea de șanse pentru toți cetățenii, indiferent de grupul căruia îi aparțin. Discriminarea Pozitivă și Acțiunea Afirmativă presupun pe de o parte recunoașterea dezavantajelor acumulate de grupurile respective, precum și dezvoltarea de politici și de practici care ajută la depășirea dificultăților (Neil Thompson, 1997). Domeniile principale în care s-au focalizat acțiunile strategiilor de eliminare a discriminării sunt piața muncii, educația și locuirea.

Discriminarea este definită frecvent în termeni de comportament sau acțiune prin opoziție cu prejudecata sau stereotipul care constituie baze atitudinale ale discriminării. Definiția ONU este una de tip funcțional: deosebirile, restricțiile, excluderile sau preferințele; legate de caracteristici ale persoanei ca membru al unui grup; sunt de tip discriminatoriu dacă au ca scop sau efect diminuarea drepturilor si libertăților acesteia,

De aici rezultă că discriminarea: este nu numai acțiune manifestă, comportament, ci și proiect, intenție de acțiune orientată spre promovarea inegalităților care încalcă principii de justiție socială, de egalitate a șanselor; poate fi nu numai intenționată (cu scop) ci și neintenționată, ca efect secundar neprevăzut, diferit de cel intențional.

Orice tip de acțiune , mai ales în sfera instituțională, care are și efecte de sporire a inegalităților sociale ar putea fi etichetat ca discriminare. Introducerea cotei unice de impozitare la nivelul de 16%, în măsura în care are efecte de sporire a inegalităților sociale, ar putea fi considerată ca acțiune de discriminare social-economică, în logica pe care o implică definirea conceptului numai prin consecințe.

În seria mecanismelor de producere a inegalității sociale distincția dintre intențional și neintențional este una importantă. Menținerea discriminării în sfera conceptelor care se referă numai la favorizarea intenționată a inegalităților sociale, direct sau indirect, ar putea fi justificată și prin considerente de eficiență metodologică,, prin focalizare pe o clasă unitară de fenomene.

Dacă adoptăm punctul de vedere că discriminarea este un mecanism de producere sau favorizare intenționată a unor inegalități sociale, ar putea părea problematic statutul discriminatoriu de tip indirect.

Un act de discriminare este de tip indirect dacă promovează cerințe/șanse care în aparență tratează la fel toți membrii grupului dar în fapt îi dezavantajează mai mult pe unii dintre aceștia. Cerința ca, spre exemplu, „toți angajații sa lucreze și sâmbăta în următoarele opt luni” îi vizează pe toți, este egalitară , dar poate părea inacceptabilă adventiștilor din firmă pentru care sâmbăta este zi de rugaciune.

Desigur, conceptul de discriminare indirectă pune probleme pentru că pot fi cazuri în care cel care ia decizii care vizează grupul să nu fie pe deplin conștient că prin egalizarea cerințelor dezavantajează un anume subgrup. Pentru o astfel de situație, caracterul discriminatoriu al acțiunii este discutabil. Dacă decizia se menține și după ce subgrupul dezavantajat reclamă, își manifestă dezacordul, atunci se poate vorbi de discriminare. În concluzie,natura indirectă a discriminării – ca dezavantajare prin impunerea egalitarismului în condiții de inegalitate a situației actorilor implicați – nu anulează caracterul intențional al actului respectiv. Absența dovedită a intenționalității în discriminare face problematică etichetarea actului ca fiind de tip discriminatoriu.

Problematică este și evaluarea comportamentelor lingvistice care pot fi interpretate ca rasiste, discriminatorii, neînsoțite de acțiuni propriu-zise care să ducă direct la discriminare. În astfel de cazuri funcționează o regulă de interpretare a intenționalității implicite. Dacă discursul s-a produs în spațiu public iar persoana care l-a susținut are un rol instituțional se presupune că știe normele de antidiscriminare în vigoare și implicit, poate fi etichetă ca rasistă. Astfel de evaluări trebuie făcute însă cu toată prudența și judecate: strict în raport cu contextul; natura publică sau privată a spațiului de discurs; probabilitatea ca mesajul respectiv să ducă, la scară socială, la consolidarea efectivă a comportamentelor discriminatorii; caracterul sistematic al apariției lor în limbajul persoanei evaluate etc.

Tot în această zonă a diagnosticului de discriminare care necesită raportare la context și funcționalitate a limbajului poate fi menționat și cel al discuțiilor legate de naționalism. Distincția între naționalismul de segregare-excluziune și cel de tip strict identitar este pe deplin întemeiată prin argumente empirice și poate fi utilă în evaluarea actelor lingvistice cu potențial discriminatoriu.

Copiii cu părinții în închisoare au fost descriși ca fiind un "copiii invizibili", deoarece nu există nicio procedură formalizată pentru a informa școlile sau serviciile de asistență socială pentru copii atunci când un părinte este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate decât dacă există probleme de salvgardare.

Personalul din școli trebuie să devină conștient de faptul că un copil are membri de familie în închisoare. Cu ocazia aceasta se poate acorda un ajutor copilului, cu toate acestea, mult prea des acest lucru nu se întâmplă, fie că personalul nu are cunoștințele necesare sau știu doar ceea ce le parvine neoficial. În aceste condiții, oferirea de ajutor este extrem de dificilă și de multe ori imposibilă. Există mai multe motive pentru care un îngrijitor sau un părinte nu alege să prezinte la școală. Mulți se tem de stigmatul pe care ei sau copilul îl pot suferi și mulți au o neîncredere fundamentală față de instituții, inclusiv față de școli.

Chiar și în cazul în care îngrijitorii nu sunt de acord cu nici un sprijin suplimentar, aceasta nu înseamnă că școala nu poate monitoriza elevul și lua în considerare circumstanțele personale. Este necesar să se încurajeze îngrijitorii copiilor să informeze școala copilului lor că un părinte a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate și să se elaboreze proceduri de schimb de informații. Disponibilitatea unei persoane de a sprijini copiii de deținuți ar scoate în evidență conștientizarea școlii față de nevoile acelor copii și astfel ar da permisiunea familiilor să se apropie de școală și să caute sprijin.

Ar fi necesar să se numească o persoană în fiecare școală cu responsabilitate pentru acest grup de copii, care va pune în aplicare procedurile stabilite în orientările de politică. Ar fi recomandat ca această persoană să fie membră a echipei de conducere a școlii și ar putea fi util în cazul în care cadrul didactic desemnat să fie aceeași persoană care se ocupă de protecția copiilor.

Cadrul didactic sau persoana desemnată numită trebuie: să țină dirigintele sau învățătorul deplin informat; să stabilească contactele cu personalul școlii relevante cu privire la informațiile de bază; să asigurare un punct de contact în școală pentru agenții externe, în scopul de a împărtăși informația; să asigure legătura cu familia și să obțină acordul lor pentru a oferi sprijin suplimentar pentru copil după cum este necesar; să asigure legătura cu alte agenții statutare și voluntare; să promoveze utilizarea cadrului comun de evaluare pentru a identifica nevoile copilului, cu excepția cazului în care o evaluare de bază a fost finalizată; să convoace o întâlnire cu mai multe agenții pentru a răspunde nevoilor copilului și a identifica o persoană cheie pentru acel copil; să ia în considerare utilizarea unui plan individual de educație pentru copilul în cauză; să realizeze rapoartele asupra copilului și alte informații pentru părinți care urmează să fie trimise la părinte în închisoare în cazul în care școala a fost informată că un copil are un părinte în închisoare; să monitorizeze realizarea, prezența și comportamentul copilului cu un părinte în închisoare; să ia în considerare achiziționarea de cărți și resurse pe tema închisorilor și a prizonierilor pentru biblioteca școlară; să păstreze înregistrările corespunzătoare și actuale, cu referire la schimbul de informații de ghidare și orientare pentru profesori.

Un profesor de clasă are un rol vital în asigurarea faptului că un copil afectat de închisoare de este susținut în cadrul școlii. Cele mai sigure, stabile și coerente rutine de școală pot oferi o asigurare pentru un copil care se confruntă cu dificultăți în viața sa personală și în sala de clasă, oferă o conștientizare a sănătății emoționale și bunăstării personale, astfel încât toți elevii să se simtă valoroși și în condiții de siguranță, inclusiv cei cu un părinte în închisoare.

În unele situații, toată lumea din școală și comunitate vor ști că părintele unui copil se află în închisoare în cazul în care cazul a primit un profil înalt în mass-media locală. În alte cazuri, un elev se poate confesa profesorilor sau scapă indicii la școală sau într-o conversație. În multe cazuri, un profesor de clasă nu poate ști că lucrează cu copilul unui deținut de cele mai multe ori.

"Cunoașterea" nu înseamnă neapărat că profesorul trebuie să lase copilul să știe că el știe că părintele lor se află în închisoare, există cazul ca elevul să nu dorească să discute problema cu cineva în școală. Se poate întâmpla ca familia copilului pur și simplu dorește ca performanța și comportamentul copilului să fie monitorizate pentru orice schimbare.

Pentru un copil mai mic, profesorul este adesea cea mai importantă persoană din viața sa în afara familiei, și copiii vor destăinui adesea detalii sensibile, personale despre viața lor de familie profesorului. Pentru elevii mai mari, ei sunt mult mai probabil să aibă încredere într-un membru al personalului pe care îl știu de încredere. În cazul în care un elev ridică probleme în ceea ce privește privarea de libertate a unui părinte în timpul școlii, următoarele răspunsuri pot fi de ajutor: elevul trebuie lăsat să se exprime; trebuie ascultat cu atenție; să se recunoască ce se spune; să fie reasigurat; să se facă acțiuni viitoare cu elevul.

Principiile de bază de a răspunde la dezvăluirea copilului sunt: a se vedea copilul ca un individ cu propriile lui nevoi specifice; să fie non-judgmental – copilul nu a comis o crimă; a nu întreba despre crimă; să se recunoască preferințele copilului; să se urmeze principiile de protejare dacă este cazul.

Dezvaluirea că un membru apropiat de familie se află în închisoare are multe consecințe negative. Mulți membri de familie sunt jenați și nu spun chiar celor mai apropiați prieteni sau familiei extinse cu privire la o încarcerare. Secretul de familie este limitat la câteva persoane selectate, care sunt de așteptat să nu divulge informația. Mamele dezvoltă explicații creative pentru absența unui fiu încarcerat sau fiica sa de la reuniuni de familie, înmormântări și alte evenimente în cazul în care aceștia ar fi de așteptat să apară. Jena și rușinea sunt un motiv de bază pentru a nu vorbi despre faptul că părintele este în închisoare.

Oamenii de știință sugerează că stigmatizarea socială și excluderea socială de către grupurile de egali este o problemă mai mare pentru persoanele condamnate pentru infracțiunile ”guler alb” decât pentru cei condamnați pentru alte tipuri de infracțiuni. Este posibil ca excluziunea socială să fie legată de tipul de infracțiune. Poate că vecinii care trăiesc într-un cartier unde arestările pentru droguri sunt comune nu stigmatizează o familie cu rude închise pentru posesie de droguri. Dar, acei aceeași vecini, inclusiv persoanele cu condamnări anterioare pentru droguri, s-ar putea uni pentru a stigmatiza o familie al cărei fiul comite o crimă atroce împotriva unui copil.

Există o discriminare subtilă împotriva familiilor deținuților și copiilor care este o realitate pentru familiile și copiii cu părinți încarcerați. Școlile sunt tot mai mult recunoscute ca cea mai importantă resursă potențială pentru copiii cu părinți în detenție, după familie; ele pot ajuta în ceea ce privește performanța academică și temele și pot asigura sprijin emoțional prin cabinete de consiliere. Totuși, este important să reținem că unele școli sunt mai puțin de ajutor, chiar punitive. Copiii care simt stresul și tensiunea situației pot avea probleme la școală și acasă, având nevoie de asistență specializată precum și de o întreagă politică școlară de includere și sprijin. În afară de școală, în țările în care există ONG-uri specializate, majoritatea sprijinului pe care îl primesc copiii (în exteriorul închisorii) vine de la ONG-uri; nde nu există astfel de ONG-uri (ca în România), acești copii tind să nu primească niciun fel de prijin extern și se bazează mai mult pe familie. În timp ce mulți copii sunt traumatizați inițial la momentul arestării și încarcerării părintelui, se pare că majoritatea lor se adaptează (ex. la vizitele în închisoare și la controalele de securitate).IX

La nivel național, organizațiile fac eforturi semnificative pentru a rezolva problemele copiilor cu un părinte în închisoare, în politica guvernului național. Au fost făcute multe îmbunătățiri în cazul experienței copiilor care vizitează închisoarea, ca rezultat al bunelor practici ale organizațiilor din Europa. Schimbarea de atitudine este greu de realizat și reprezintă o provocare majoră în majoritatea țărilor din Europa. În ultimii cinci ani, cea mai mare provocare cu care s-au confruntat ONG-urile și guvernele este criza economică care a pus o presiune imensă pe serviciile de finanțare pentru ONG-uri și asupra personalului din închisori, care facilitează serviciile ONG-urilor în închisori. Totuși, cel puțin în unele țări, impulsul de a reduce numărul populației din închisori depinde de finanțare. Dacă acest lucru protejează copiii de a face față încarcerării părinților, atunci este benefică. Totuși, opinia publică și puterea media care alimentează presiunea încarcerării în Europa fac ca munca ONG-urilor din acest domeniu și a copiilor cu părinți în detenție să fie descurajatoare în acest moment. Nicio țară europeană nu are o obligație statutară suficientă asupra autorităților închisorii de a asigura orice serviciu specializat pentru copiii cu părinți în detenție. Un accent special trebuie pus pe obținerea unei linii de finanțare de la buget pentru lucrul cu copiii cu părinți în detenție prin intermediul Parlamentului European. Există o tot mai mare considerare pentru alternativele la închisoare pentru femei și pentru necesitățile de îngrijire primară a deținutelor la momentul pronunțării sentinței, ca urmare a adoptării Regulilor Bangkok, în anul 2010. Deoarece Norvegia, Franța și UK, printre altele, au acum cerințe pentru ca autoritățile închisorii să se asigure că există condiții adecvate pentru vizitarea închisorii de către copii, rămâne nevoia de a asigura implementarea standardizată eficientă, de înaltă calitate.

Extinderea programelor care susțin relația copil-ărinte și ajută la minimizarea violenței pentru copiii cu un părinte încarcerat — Introducerea perspectivei copilului prin procesul penal, de la arestare până la eliberare — Impulsionarea colaborării trans-sectoriale între agențiile publice și private implicate în suportul și luarea de decizii referitor la copiii cu părinți în detenție — Obținerea de informații mai bune și a unei vizibilități mai bune pentru copiii cu părinți în detenție și influențarea politicilor în favoarea lor — Promovarea schimbului de inițiative, experiență și bună practică pentru copiii cu părinți în detenție — Sporirea experienței profesioniștilor din domeniu.

Capitolul 4

Copiii cu părinti detinuți

4.1. Impactul detenției asupra familiei

Cercetările recente făcute asupra familiei contemporane, arată schimbări majore în structura dinamică și funcționalitatea acesteia. Astfel, apariția și creșterea șomajului, extinderea sărăciei, scăderea generală a nivelului de trai sunt doar câteva cauze care au declanșat un proces al cărui efect este și disfuncționalitatea familiei actuale.

Simptomele disfuncționalității familiei sunt: conflictul conjugal; violența fizică și verbală în familie; neglijarea sau abandonul familiei; divorțul emoțional conjugat cu infidelitatea unuia dintre parteneri sau a amândorura; apariția unor deficiențe de comunicare între părinți sau între părinți și copii; dificultăți în exercitarea dreptului parental.

Transformările ce au marcat familia, au fost rezultatul acțiunii mai multor factori politici, economici, sociali, culturali și din acest context nu poate fi omis rolul detenției. Judecând după amploarea fenomenului detențional, se poate determina o influență reciprocă între familie și detenție.

Familia îndeplinește în societate mai multe funcții care-i asigură existența și continuitatea. Se evidențiază următoarele funcții ale familiei: biologică, economică, pedagogico-educativă și morală și funcția de coeziune și solidaritate conjugală.

În condițiile detenției, absența unuia dintre parteneri pe perioade mai mari de timp face imposibilă exercitarea funcției biologice în cadrul familiei respective. Frecvent se întâlnesc situații în care infidelitatea unui soț poate duce la destrămarea cuplului. De asemenea pot să apară și sarcini nedorite în afara cuplului conjugal, care cresc rata avorturilor.

În multe țări, există puține informații cu privire la numărul de copii care au părinți în închisoare. Anchetele naționale asupra deținuților din Statele Unite arată că numărul de copii sub vârsta de 18 ani, cu un părinte încarcerat a crescut de la 945.600 în 1990 la 1.706.600 în 2007, ajungând la 2,3% din copii. Deși numărul de mame în închisoare a fost recent în creștere mult mai rapid decât numărul taților în închisoare, marea majoritate a copiilor cu părinți în închisoare au un tată în închisoare (91% în Statele Unite). Copiii de culoare (6,7%), în Statele Unite, sunt de șapte ori și jumătate mai mulți decât copiii de albi (0,9%) în ceea ce privește a avea un părinte în închisoare, și copii hispanici (2,4%) sunt de două ori și jumătate mai probabil decât copiii albi pentru a avea un părinte în închisoare. Estimările provizorii sugerează că aproximativ 125.000 (aproximativ 1%) din copiii sub vârsta de 18 ani au un părinte în închisoare în Anglia și Țara Galilor. Ayre, Philbrick, și Reiss (2006), a estimat că numărul copiilor cu părinți în închisoare a fost de 4.400 în Irlanda, 68800 în Franța, 73.500 în Italia, 8.500 în Suedia, 17.100 în Portugalia, 79.500 în Spania, și 26.100 în Țările de Jos (bazat pe ipoteza că fiecare deținut are o medie de 1,3 copii). Quilty (2005) a calculat că aproximativ 5% dintre copiii sub 16 ani au avut vreodată un părinte încarcerat.

Termenul de încarcerare parentală se referă la orice fel de pedeapsă privativă de libertate a unui părinte de către sistemul de justiție penală, cu excepția petrecerea unei nopți în celulele poliției. Nu sunt incluși părinții prizonieri de război. Întemnițarea se poate referi la deținerea în închisori de stat sau penitenciare deschise sau închise. Ne vom referi la posibilele efecte ale pedeapsei cu închisoarea a părinților asupra copiilor, și ne concentrăm pe pedeapsa cu închisoarea parentală care are loc în timpul copilăriei, în opoziție cu deținerea parentală care apare înainte de nașterea copiilor. Criminalitatea parentală se referă la comportamentul infracțional parental, adică comiterea unor acte care contravin legii și ar putea constitui un motiv de condamnare penală și înclinația parentală de a se angaja într-un comportament criminal.

Funcția pedagogico-educativă și morală este funcția prin care se realizează socializarea primară a copiilor în cadrul relației pe care aceștia o stabilesc cu părinții, relație ce implică atașamentul părinților față de copii și modul de inoculare a comportamentelor acestora pentru integrarea în familie și societate. Familia este cea care îl învață pe copil cum să se comporte în anumite situații, îl pregătește pentru viață, îi furnizează conștient sau inconștient modele de acțiune și îi transmite valori și principii de viață, contribuind la formarea și nuanțarea personalității lui. De modul în care se realizează socializarea primară, astfel încât aceasta să nu fie în discrepanță cu normele generale ale societății, depinde evoluția viitorului adult.

În literatura de specialitate se vorbește tot mai mult despre faptul că funcția de socializare primară a copilului se restrânge sau nu se mai realizează. Se apreciază că detenția poate contribui la diminuarea realizării și a rolului socializării în familie atunci când unul dintre părinți sau ambii sunt deținuți. Astfel, copiii rămân în grija rudelor sau a vecinilor, însă universul educației lor, al bazelor vieții furnizate de familie este bulversat.

Funcția de coeziune și solidaritate conjugală, chiar dacă pare o condiție ideală, este întreținută de sentimentele de afecțiune dintre parteneri, de sinceritatea și intensitatea acestora. Ea este cea care contribuie la stabilitatea cuplului, asigură familiei securitate emoțională, încredere și protecție. Bazele acestei funcții se construiesc și se cimentează în timp și depind foarte mult de motivațiile partenerilor în momentul deciziei de a se căsători, de educația primită, de valorile față de familie.

Detenția unuia sau a ambilor părinți se constituie ca un fenomen sociale ce are în timp efecte asupra familiei și copiilor. Atunci cînd vorbim despre detenția părinților ne gândim la durere, mâhnire, abandon, stres, supărare, griji, privare afectivă, separare de persoanele dragi. Acestea sunt diverse manifestări ale crizei prin care trece familia din cauza detenției părinților.

Creșterea, educarea, protecția și responsabilitățile părinților reprezintă rolul fundamental al familiei în formarea descendenților săi. Dar dacă părinții sunt deținuți, exercită acest rol prin încredințarea copilului unui membru al familiei lărgite sau unei alte persoane spre creștere și educare.

Dezorganizarea familiei este una dintre temele dezbătute în ultimul timp de sociologi, demografi, specialiști în științe umaniste, printre cauzele ce întrețin acest fenomen fiind inclusă și contribuția detenției. Problemele cu care se confruntă familia contemporană merg de la rupturi afective, separări pe anumite perioade de timp la divorț, tot acest parcurs fiind marcat de numeroase schimbări și în privința exercitării rolurilor în familie (fie supraîncărcarea unui partener, fie degrevarea de sarcini a altuia), de scăderea afectivității, a comunicării între parteneri, deteriorarea relațiilor dintre cei doi soți prin manifestări agresive și/sau verbale, schimbarea valorilor tradiționale ale familiei.

Toate aceste efecte își amplifică influența atunci când în cuplurile respective există și copii. Nu numai că procesul de socializare a copiilor capătă o conotație negativă prin modelul parental, funcția educativă a familiei fiind greu încercată, dar evoluția psihică, morală, culturală și intelectuală a copiilor este grav afectată, existând mari șanse ca aceștia să devină continuatorii unor modele defectuoase.

Totuși, tabloul descris nu trebuie generalizat și înțeles ca o caracteristică actuală a familiei românești, dar exprimă o realitate întâlnită, comentată și analizată de numeroși specialiști. Detenția poate genera astfel de efecte sau le poate aadânci atunci când, din diferite alte cauze, au fost declanșate, dar nu orice tip de detenție determină în mod obligatoriu aceste rezultate. Se impun o serie de diferențieri în funcție de tipul detenției, de actorii implicați, de contextul socio-economic din momentul respectiv.

Detenția are efecte negative asupra familiei de necontestat, studiile asupra acestei probleme arătând faptul că cele mai multe motive ce determină detenția sunt lipsa banilor și a unui loc de muncă stabil.

Specialiștii au demonstrat că separarea copiilor de părinți pe perioade îndelungate generează sentimente de abandon, neîmplinirea unor nevoi afective și de comunicare (simplele convorbiri telefonice cu părinții plecați sunt insuficiente), ceea ce afectează negativ personalitatea prezentă și viitoare a copilului. De altfel, printre cele mai vizibile efecte ale absenței părinților asupra copiilor se remarcă: absenteismul școlar, rezultatele slabe la învățătură, actele de indisciplină, autoizolarea, trăirea sentimentelor de frustrare (mai ales în plan emoțional), etichetările și marginalizările din partea colegilor, depresiile, suicidul.

Aprecierea efectelor detenției asupra vieții de familie ar înclina balanța către aspectele negative. Este o realitate că aceste efecte și-au făcut simțită prezența într-un timp relativ scurt, iar acțiunea lor este departe de a se fi terminat.

4.2. Probleme psiho-emoționale ale copilului cu părinți deținuți

Doi din trei copii care au părinții deținuți resimt acut lipsa dragostei acestora. Copiii respectivi, spun psihologii și sociologii, dezvoltă personalități dizarmonice și, în consecință, este posibil ca, odată ajunși la maturitate, să formeze o generație de adulți cu probleme de integrare socială. Copiii ai căror părinți deținuți, orfanii cu părinți, rămân în grija unor mame sau, de ce nu, tați surogat.

Circa 10% dintre acești copii rămân singuri acasă. În cele mai fericite cazuri, primesc atenția unei rude, mai îndepărtate. Vorbim despre copii care învață de la 6-7 ani să aibă grijă de ei și, de ce nu, de frații mai mici. Circa 30% dintre copiii ai căror părinți sunt deținuți sunt lăsați în grija bunicilor, care de multe ori nu reușesc să suplinească rolul unui părinte.

Impactul la scară largă în cazul închiderii oricărui membru al familiei include probleme în cadrul familiei și a comunității mai largi, iar familiile se confruntă cu excluziunea socială, dificultăți financiare, stigmatizare și victimizare.

Separarea copiilor de părinții lor din cauza încarcerării parentale poate fi o experiență foarte traumatizantă și are efecte profunde și de lungă durată asupra copiilor, în plus față de experiențele de separare și riscurile concomitente.

Consecințele pentru copii pot fi emoționale, fizice și de dezvoltare, iar privarea de libertate a unui părinte poate avea un impact asupra sănătății, educației, petrecerii timpului liber pentru copii, locuinței, bunurilor materiale, alți membri ai familiei, prieteni, colegi și profesori. În plus față de efectele potențiale ale stigmatizării se reduc și veniturile familiei cauzate de închisoare. Datorită unor explicații inadecvate ale circumstanțelor încarcerării părintelui, apare riscul ca copiii să reproducă comportamentul părinților lor.

Problemele cu care se confruntă copiii părinților încarcerați sunt agravate și mai mult prin faptul că viața lor, după pedeapsa cu închisoarea parentală, tinde să fie caracterizată prin dezavantaje sociale, economice, de sănătate și educaționale. King, de exemplu, scoate în evidență problemele sărăciei copiilor și un dezavantaj educațional în rândul copiilor înainte de închisoarea parentală și Murray accentuează necesitatea de a recunoaște existența dezavantajelor în viața copiilor înainte de a fi avut loc încarcerarea.

În urma acestei situații de copii singuri acasă, enumerăm câteva efecte: pericolul este mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formează de la început dizarmonic; mulți dintre ei au tulburări de somn, devin agresivi, nu au încredere în ei – din cauza lipsei modelului parental; copiii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalți membrii ai familiei, încep să fie agresivi și labili emoțional; elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheați de părintele de care obișnuiau să asculte, pot deveni agresiv verbal și fizic, din cauza frustrărilor, a anxietății și marginalizării care încep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu consiliere serioasă; un copil din zece chiulește de la școală în mod constant după închiderea părinților, iau note mici și pot ajunge chiar la abandon școlar. E drept că o parte din copiii celor plecați duc o viață mai bună grație banilor pe care îi trimit părinții. Și totuși, spun psihologii, banii nu țin locul afecțiunii; pe termen lung, această generație de copii lipsiți de iubirea părinților și de armonia familiei poate deveni una de adulți-problemă. Psihologii nu exclud posibilitatea ca unii să devină infractori; agresivitatea multor copii din generația „Singur acasă”, refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinților îi transformă, la maturitate, într-o generație de adulți neintegrați social; copilul care crește fără părinți sau numai cu unul dintre ei va deveni un adult care nu va înțelege sensul căsătoriei, nu vor avea încredere în instituția căsătoriei și, în general, în oameni; psihologii spun că adulții care au fost în preadolescență „singuri acasă” vor dori, în general, meserii care să le aducă bani rapid: fotbalist, fotomodel, cântăreț, dansatoare. Cei care au fost abandonați de mici își doresc mai degrabă meserii prin care să împartă dreptatea, cum ar fi cea de polițist; puțini dintre cei plecați cu lunile la muncă știu să aleagă soluții pentru copiii rămași în țară. Lipsa informațiilor este frapantă, adulții neavând cunoștință de existența consultanților, a organizațiilor non-guvernamentale de la care ar putea primi câteva sfaturi. Sunt copii care ajung în centre de plasament, pentru că părinții plecați la lucru peste hotare „au uitat” că au acasă niște suflete care au nevoie de ei.

Măsurile care ar trebui luate la nivel central, ar trebui să fie asigurarea unor venituri decente pentru familiile foarte sărace, acordarea de stimulente financiare sau în natură, dar și mai mare numărul de asistenți sociali care să se ocupe de copiii rămași aacasă astfel încât efectele detenției părinților asupra lor să fie în număr cât mai mic.

În Danemarca există un asistent la fiecare 240 de locuitori. În Finlanda, raportul e de 1 la 1.8. În România e relativ același, dacă numărăm diplomele, însă mai bine de jumătate din absolvenți se orientează către alte posturi. În România sunt inspectorate școlare și organizații neguvernamentale care se ocupă de prevenirea și combaterea traficului de persoane, de micșorarea efectelor detenției asupra elevilor, de prevenirea abandonului școlar și a delincvenței printre elevii cu părinți plecați.

Problema copiilor care au rămas acasă în supravegherea altor persoane este cum sunt educați și îngrijiți. Există cazuri în care copilul lăsat în grijă este neglijat din toate punctele de vedere. Neglijarea reprezintă eșecul constant în a răspunde nevoilor fizice și psihologice de bază ale copilului având efecte negative asupra dezvoltării copilului).

Neglijarea mai este considerată de unii autori ca o formă specifică de abuz și este definită ca fiind incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoționale, de dezvoltare fizică precum și de limitare a accesului la educație („Organizația Salvați Copiii”).

Neglijarea mai este definită ca reprezentând condițiile în care persoana responsabilă de îngrijirea copilului, fie intenționat fie din neatenție, permite copilului să experimenteze suferințe care pot fi evitate și /sau nu reușesc să asigure una sau mai multe condiții care sunt esențiale pentru dezvoltarea capacităților fizice, intelectuale și emoționale ale unor persoane.

Neglijarea pune în pericol dezvoltarea normală a copilului, iar cele mai grave forme de neglijare sunt: neasigurarea unei alimentații adecvate nevoilor de dezvoltare ale copilului; neglijarea curățeniei și a siguranței locuinței; neglijarea supravegherii copilului; neglijarea stării de sănătate a copilului; neglijarea educației școlare, insuficienta supraveghere și abandonul copilului; privarea copilului de afecțiune și comunicare.

Carmen Ciofu este de părere că neglijarea copilului este favorizată de următoarele împrejurări: atitudini parentale perturbate; particularitățe nefavorabile ale copilului; situații nevrotigene sau stresante; boala afectivă a îngrijitorului; complexele de inferioritate ale îngrijitorului; frustrarea și anxietatea acestora.

Neglijarea fizică este cu atât mai gravă cu cât copilul este de vârstă mai mică și deci mai dependent de îngrijirea adultului. Neglijarea emoțională constituie un alt aspect al neglijării copilului de către persoana de îngrijire, indiferent de statutul acesteia: rudă, părinte, vecin, prieten. Aceasta constă în lipsa unor interacțiuni normale de îngrijire a copilului, cu grave consecințe pentru dezvoltarea afectivă și cognitivă a copilului. Neglijarea emoțională își manifestă consecințele foarte precoce, încă din primul an de viață.

În această categorie se includ copiii și adolescenții ai căror părinți sunt deținuți, ei rămânând în grija altor persoane. Cu privire la delincvență, un loc important îl dețin minorii și adolescenții care sunt lipsiți de siguranță, armonie și stabilitatea unei familii. Se observă cum lipsa părinților, a autorităților, a supravegherii și afecțiunii venite de la aceștia, influențează dezvoltarea psiho-socială a copilului. Nevoile de bază ale copilului rămân într-un anume mod neîmplinite. Efectele se observă în rândul copiilor și adolescenților prin acte delincvente: abandon școlar, furt, comportament de grup sau de bandă, inadaptare școlară, tulburări de conduită.

Cei mai mulți dintre copiii ai căror părinți sunt deținuți și care au rămas în grija altor persoane ajung să abandoneze școala sau să intre în anturaje periculoase. Abandonul școlar reprezintă o formă definitivă de devianță școlară. El presupune renunțarea la sistemul educativ indiferent de nivelul la care s-a ajuns. O altă cauză care se mai adaugă la abandonul școlar este lipsa de supraveghere și autoritate parentală provocată de fenomenul detenției externe.

În esență devianța definește orice tip de comportament care se opune oricărui tip de comportament convențional acceptat. Din această perspectivă, devianța cuprinde infracțiunile, delictele, abaterile și devierile. În aceeași măsură, devianți sunt acei indivizi care refuză să trăiască în conformitate cu regulile impuse pe care le respectă majoritatea dintre noi. Ei sunt delincvenți, violenți, consumatori de droguri, sau oameni ai străzii care nu se potrivesc cu majoritatea oamenilor care au definit drept standarde normale de acceptabilitate.

Teoriile care privesc mediul pornesc de la faptul că devianța nu este stare a personalității, ci o conduită care se învață în contact cu semenii. Delincvența juvenilă reprezintă ansamblul abaterilor și încălcărilor de norme sociale sancționate penal săvârșite de un minor până în 18 ani. Cauzele delincvenței juvenile sunt diverse, dintre ele ar putea fi lipsa de supraveghere și privarea afectivă, până la cauze de natură individuală, biologică. Ele exercită o influență deosebită asupra minorului care nu dispune încă de mecanisme specifice de filtrare și evaluare a tuturor influențelor exterioare.

După Vasile Preda, factorii care predispun la comportament antisocial sunt de două tipuri: interni și externi. Factorii interni țin de potențialitățile și structura neuro-psihică a copilului și tânărului, de unele particularități ale personalității în formare. Aceștia s-au format sub influența factorilor externi (de mediu, familiali). Factorii externi sunt factori socio-culturali, economici, socio-afectivi și educaționali din cadrul micro/macrogrupurilor umane în care trebuie să se integreze copilul și tânărul începând cu familia pentru formarea pentru formarea personalității acestora.

Cele mai frecvente explicații cauzale ale comportamentului delincvent la copii se centrează în jurul factorului economic și al celui educațional: familia și școala. După unii cercetători, cauzele delincvenței juvenile legate de familie ar fi: un slab control exercitat asupra copilului; lipsa de comunicare și coeziune familială; afecțiunea mamei și disciplina impusă de tată; modele educaționale neadecvate; familii în derivă (consum de alcool, droguri, violență, separare); abandonul familial. Un alt autor, Albert Ogien, împarte cauzele în trei categorii și anume: cauze individuale; cauze care țin de mediu;cauze de natură socială care includ marile instituții sociale ce contribuie la socializarea și integrarea tânărului și la asigurarea ordinii sociale: media, familia, școala, biserica și alte instituții ale statului cu o influență hotărâtoare asupra minorului.

Toate aceste instituții au următoarele atribuții față de educația și formarea minorilor sau tinerilor lipsiți sau nu de ocrotirea părintească. Administrația publică locală este responsabilă de serviciile de educație și sănătate; deține un buget constituit din contribuțiile membrilor comunității care îi oferă o posibilitate mai mare de soluționare a problemelor locale; cunoaște cel mai bine oamenii și evenimentele din comunitate. Biserica este unul dintre cei mai importanți subiecți comunitari. Pe contribuția acesteia se mizează din următoarele considerente: este un punct de reper în educația morală și comunitară a copilului și se implică activ în sensibilizarea populației referitor la relațiile părinte-copil, promovarea unor comportamente morale atât pentru părinți, cât și pentru copii.

Întemnițarea are un impact negativ asupra situațiilor financiare ale familiilor și literatura de specialitate documentează efectele extinse ale veniturilor reduse și sărăcia din viața copiilor, inclusiv un impact negativ asupra nivelului de trai a acestora, locuinței, sănătății și dezvoltării. Întemnițarea plasează o presiune financiară asupra familiilor în care venitul din familie poate fi afectat din cauza modificărilor circumstanțelor legate de angajare și beneficii, precum și cheltuielile suportate de familie prin furnizarea de bani și îmbrăcăminte deținuților, precum și costurile de vizitare. Prin urmare, ea destabilizează financiar familia și expune copiii la un risc de sărăcie relativă sau exacerbează sărăcia preexistentă, care tinde să caracterizeze viața familiilor deținuților înainte de arest. Încarcerarea părinților s-a dovedit a avea un efect asupra contribuțiilor la resursele financiare ale familiilor și s-a constatat că familiile sunt afectate în mod negativ de încarcerarea unui membru al familiei.

Este recunoscut în întreaga literatură că separarea din cauza încarcerării afectează dezvoltarea copilului și poate duce la o ruptură în relațiile părinte/ copil și poate provoca dificultăți în construirea unor relații post-eliberare. Rosenberg, de exemplu, descrie relațiile părinte/ copil în perioada de detenție ca în cel mai bun caz, rarefiată și recunoaște că perturbarea relațiilor reduce oportunitățile copiilor la a primi sprijin emoțional sau social din partea părinților închiși. Oportunitățile pentru copii de a avea relații cu părinții lor închiși sunt în mod special limitate în cazul în care ei nu îi vizitează.

Impactul negativ al întemnițării asupra relațiilor părinte/ copil și măsura în care copiii încetează să mai aibă contact cu părinții atunci când sunt în închisoare este documentat pe parcursul literaturii. Mai puțin de jumătate dintre copii (40 la sută), într-o cercetare în China, de exemplu, și-au vizitat mama în închisoare. Rosenberg documentează cifrele pentru Statele Unite ale Americii, în cazul în care 78 % din mame și 62 % dintre tați au raportat că au un anumit tip de contact de lunar cu copiii lor si 60 % dintre mame si 40 % dintre tați iau legătura cel puțin săptămânal. Cu toate acestea, un studiu recent indică faptul că două treimi din tații închiși în SUA nu au primit o vizită de la copilul lor. În Marea Britanie, doar aproximativ două treimi din deținuți din închisorile locale și aproximativ jumătate din penitenciarele deschise au primit dreptul statutar de vizite, iar 29 % din barbati si 47 % dintre femeile din închisoare au raportat că au întâmpinat dificultăți în păstrarea contactului cu prietenii și familia.

Aceste cifre demonstrează măsura în care pedeapsa cu închisoarea poate perturba relațiile părinte/ copil în ceea ce privește lipsa contactului în timpul perioadei de detenție. În același timp, este de remarcat faptul că perturbarea relațiilor din cauza lipsei contactului între copii și părintele lor prin vizite la închisoare, ar putea produce la copii experiența părintelui absent ca un străin. Aceasta, la rândul său, poate plasa presiuni suplimentare pe părinte/copil în relațiile după eliberare.

Copiii sunt de asemenea expuse riscului de relații "incerte și discontinue" cu semenii și educatorii, iar copiii foarte mici sunt deosebit de vulnerabii la perturbarea relațiilor atunci cand mamele sunt încarcerate. Copiii care fac obiectul unuia sau mai multor plasamente au fost cei mai expuși unor relații nesigure cu îngrijitorii, dat fiind faptul că copiii care trăiesc cu același îngrijitor, datorită separării de mama lor au de 85 de ori mai multe șanse de a avea o relație sigură cu îngrijitorul lor.

Cercetările arată că, copiii sunt expusi riscului de a fi traumatizați prin expunerea lor la arestarea unui părinte, închisoarea și eliberarea acestuia, și gravitatea prejudiciului poate fi intensificată de experiențele unor arestări și separări parentale repetate. În legătură cu arestările, experiența copiilor de a fi martorii arestării unui părinte este predictiv pentru simptome ridicate de stres post-traumatic. Marshall observă că unii copiii au experiențe înfricoșătoare și tulburătoare atunci când mama lor este arestată, iar arestul și judecata s-au dovedit a avea un impact semnificativ privind modul în care copiii reacționează la privarea de libertate a unui membru de familie. Stresul experimentat de copii este demonstrat de mai multe reacții emoționale și comportamentale ale majorității copiilor la închisoarea parentală. Separarea copiilor de părinți lor prin pedeapsa cu închisoarea poate duce la pierderea principalelor lor resurse emoționale și psihologice, care ar putea compromite integritatea lor emoțională, cognitivă și socială.

Literatura de specialitate relevă faptul că reacțiile comune ale copiilor includ tristețe, confuzie, depresie, griji, furie, agresivitate, frică, regresii de dezvoltare, cum ar fi enurezisul, probleme de somn, tulburări alimentare și hiperactivitate. Cei mai mulți copii au exprimat sentimente de tristețe sau de suferință și menționează schimbări negative în viața lor ca urmare a detenției părintești. Copiii au fost, de asemenea dovediți a fi vulnerabili, suferă tulburări semnificative de atașament și sunt mai predispuși la droguri și dependență de alcool, activitate infracțională, promiscuitate sexuală și eșec educațional.

Trauma și pierderea experimentate de copii după separarea de un părinte datorită detenției conduc și la vinovăție, auto-culpabilizare și griji cu privire la părintes. Cercetările au arătat că copiii recunosc dificultățile întâmpinate de îngrijitori și se îngrijorază cu privire la impactul asupra acestora. În ceea ce privește sentimentele de vinovăție, Rosenberg constată că situația ar putea fi chiar mai rea pentru copiii care sunt victime ale crimelor parentale, având în vedere că aceștia pot simți vină sau responsabilitate pentru arestare.

4.3. Consecințe generale ale detenției asupra evoluției copilului

Unele media au adus în prim-plan situația copiilor „singuri acasă”, prezentând însă cel mai adesea cazuri extreme, dându-le puterea unor exemple general valabile și construind practic o problemă socială. Acest lucru, împreună cu caracterul semi-legal al detenției românilor pentru muncă, are o influență negativă inclusiv asupra documentării prin metode științifice a efectelor detenției părinților, întrucât nu de puține ori investigatorii se lovesc pe teren de reticență din partea atât a celor rămași acasă, cât și a instituțiilor statului cu privire la disponibilitatea de a discuta despre consecințele negative la nivelul copiilor.

O altă consecință negativă este interesant de remarcat prin faptul că detenția unuia dintre părinți determină în unele cazuri, o deteriorare a relației copilului cu părintele rămas acasă. Alte efecte negative se întâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă confirmă existența unei asocieri semnificative între absența ambilor părinți sau doar a mamei și frecvența simptomelor de deprimare la copii.

Copiii ai căror părinți sunt deținuți au un profil asemănător cu cei ce trăiesc în familii monoparentale ca urmare a despărțirii părinților sau a decesului unuia dintre ei. Acest lucru arată că, deși detenția este temporară, efectele asupra copiilor pot fi similare cu cele ale pierderii unui părinte prin divorț sau deces.

În concluzie, copiii ai căror părinți sunt deținuți ar trebui considerați în situație de risc. Ar trebui să se găsească soluții de a întări relațiile între școală și sistemul de asistență socială. Este important să se rezolve criza de psihologi școlari din școlile românești, mai ales din cele din mediul rural (în doar 38% din școlile generale din România există la acest moment un psiholog care să ofere consiliere elevilor).

De asemenea, ar trebui un set de servicii sociale ce pot fi oferite copiilor ai căror părinți sunt deținuți. Acestea ar trebui să includă consiliere specială, ajutor în procesul de învățare, condiții de petrecere a timpului liber în activități organizate în comun cu alți copii, vizite la domiciliu.

Sunt cazuri în care copilul cel mare de vârsta adolescenței este și tată și mamă, având grijă de frații lui mai mici. În situații extreme, copilul rămâne total abandonat și autoritățile trebuie să aibă grijă de el. Copilul observă momentul în care în jurul lui există două persoane cu roluri diferite. Identitatea copilului este afectată, când nu există ambele figuri parentale în preajma lui. Copilul învață să accepte limitele și disciplina pe care o impun părinții. La vârsta de 3 ani copilul crede că este cel mai puternic, o omnipotență este o iluzie, o fantezie a copilului, părinții fiind cei care îl fac să fie cu capul pe pământ, prin educație și prin limitele impuse. În momentul când acestea nu sunt, copilul se crede puternic, că poate să facă orice, însă în momentul în care nu reușește să facă față problemelor intervine frustrarea și dezamăgirea. De aici se țin lanț toate probleme și complicațiile, mai intervin și tulburările afective, lipsa atașamentului ș.a.

Lipsa părinților sau doar a unuia poate conduce și la probleme școlare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori, nu are nimeni puterea să-l conducă. Copilul suferă de disciplină, de lipsă de limitare. Astfel, se creează la copii sentimentul abandonului și este posibil ca o dată ajunși la maturitate să abandoneze și ei pe copiii lor ca un fel de protest și ca răzbunare împotriva propiilor părinți.

Există situații dureroase în care părinții o dată plecați uită cu timpul îndatoririle lor față de copii, fapt ce intră în sfera abandonului familial. Dezvoltarea socio-psiho-afectivă este influențată de realizarea atașamentului și a legăturii de afecțiune dintre copil și mamă. Lipsa părinților și a unui mediu familial determină absența unor sentimente normale la copil, întârzieri în dezvoltarea fizică, și tulburări de comportament. Există elemente cu importanță majoră în cazul separării: durata separării, condițiile în care a avut loc separarea și cauzele, modalitățile de îngrijire și dezvoltare oferite copilului în caz de separare.

Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinți. Copilul abandonat este acel copil care nu trăiește alături de părinții săi, iar responsabilitatea creșterii, educației și îngrijirii este transferată unei instituții sau unei alte persoane care nu-i este rudă. Sunt cazuri în care părinții lasă copiii la un prieten sau vecin, cu promisiunea că vor trimite bani pentru a-l întreține. O dată ajunși acolo uită de copil.

Practic, copilul este abandonat, chiar dacă nu este o decizie oficială care să recunoască acest lucru. În această situație a copilului abandonat, responsabilitatea părinților se diminuează, este transferată la diverse instituții.

Abandonul familial determină urmări deosebite asupra celor abandonați: imposibilitatea formării și menținerea unor atașamente durabile; imposibilitatea satisfacerii trebuințelor de securitate materială și spirituală a copilului caracteristice mediului familial; interiorizarea și închiderea în sine datorită atașamentului față de persoana de referință cea mai importantă; mama; dificultăți de relaționare cu ceilalți; comportament dificil – agresivitate. Toate acestea își pun amprenta asupra dezvoltării integrale a copilului.

În marea majoritate a cazurilor, părinții deținuți își încredințează copiii spre creștere și educare rudelor, prietenilor sau vecinilor. Durata absenței unui membru al familiei poate fi asociată cu o serie de probleme sau cu neasigurarea unor nevoi ale copilului. Nevoia de afecțiune scade o dată cu creșterea duratei absenței părinților, fiind înlocuită cu nevoia de comunicare cu aceștia. În literatura de specialitate există diferite tipuri de experiențe de separare a copilului de părinți, care pot fi grupate în trei categorii: separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe figuri materne (bunică, soră, frate, etc); separări temporare cu durate de cel puțin câteva săptămâni; separări definitive.

Orice separare de părinți este însoțită de o diminuare a împlinirii nevoilor de bază ale copiilor cu efecte importante asupra dezvoltării integrale a acestora. Separarea prelungită sau definitivă dintre părinți și copii în cadrul factorilor familiali are cel mai mare impact patogen asupra copiilor. Tot din această categorie fac parte și separarea temporară a părinților prin crize conjugale sau divorț, modelele de creștere și educare ce implică abuzul fizic și moral asupra copilului, dimensiunea mare a familiei, promiscuitate și sărăcie, abandonul și privarea de mamă.

Cercetările arată că efectele separării de mamă depind de mai mulți factori: vârsta copilului în momentul separării, relația anterioară cu mama și cu tata, motivele separării. Urmările sunt variate și pe termen lung: nerealizări educaționale și de performanță, dificultăți în prima copilărie.

În urma separării de părinți copiii mai au un sentiment care îi marchează, și anume durerea. În mod evident durerea este o reacție normală interiorizată la pierdere, ea apare atunci când are loc separarea părinților de copii, separarea de o persoană semnificativă etc. Durerea presupune trăiri emoționale intense și variate cum ar fi: disperare, regret, anxietate, singurătate, resentimente, dor, neîncredere, dragoste, apreciere, sentimentul lipsei de sens. Literatura de specialitate menționează un număr de nevoi care în funcție de cum sunt împlinite dau posibilitatea copilului să-și contureze identitatea și să devină conștient de sine, responsabil și independent. Dintre acestea sunt amintite: nevoia de încurajare, nevoia de dragoste și puritate, nevoia de noi experiențe, de responsabilități și apărare.

Autorul Rose Campbell, prezintă patru nevoi pe care, spune el, le au toți copiii și anume: nevoile emoționale, de iubire; nevoile de formare, disciplină; nevoile de protecție fizică; nevoile de explicare și exemplificare a controlului mâniei.

Cu toate aceste nevoi ale copilului, găsim în Tratatul de drept al familiei și al copilului, obligațiile părintești cu privire la persoana copilului, și anume copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. În acest scop, potrivit articolului 32 din Legea nr. 272/2004, părinții sunt obligați: să supravegheze copilul; să coopereze cu copilul și să îi respecte viața privată; să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului; obligația părinților de a crește, îngriji și educa copilul.

Dacă una din nevoile de bază de mai sus ale unui copil nu-și găsește răspunsul adecvat, dezvoltarea copilului este distorsionată. Eșecul în a răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de privare maternă. Copiii proveniți din familiile cu părinții deținuți ar avea mai multă nevoie de încurajare și recunoaștere tocmai pentru că în absența acestora nu au decât un acces limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc.

Vasile Miftode diferențiază în studiile sale starea de privațiune, adică de a nu avea ceva încă de la începutul stării de privare, adică pierdere sau deprivare de ceea ce a fost deja obținut de cel în cauză, de pildă, privarea de relațiile cu mama.

Se sugerează că toți cei care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă alternări ale capacității de a stabili relații afective strânse și apropiate care își au originea în contactul timpuriu, deficitar cu mama. Conceptul de privare maternă a câștigat o largă recunoaștere și a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse, precum: întârzierea dezvoltării mentale, delincvența, depresia, forme acute de stres, psihopatia, lipsa de afecțiune.

În lipsa unei asemenea imagini puternice dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o viață de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilirea și forța personalităților adulte își au originea în stabilirea și profunzimea sentimentelor de atașament afective în timpul copilăriei. Starea de atașament vizează în fapt toate vârstele, dar manifestările cele mai clare se observă din timpul copilăriei. Relațiile de atașament au misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă, în raport cu factorii externi sau interni. Despărțirea de mamă a copiilor la vârste mici determină manifestările pe care le au, devin morocănoși, deprimați sau fără chef de nimic, le dispare apetitul de joacă.

Astfel, după mai multe decenii de experimentări s-a ajuns la concluzia că cel mai bine pregătit pentru viața de adult este copilul crescut de proprii părinți, alături de frați și surori, în același mediu familial. În afara familiei, copilul este de regulă nefericit, descriminat și incapabil să se atașeze de alte persoane.

Literatura de specialitate evidențiază faptul că familiile și copiii deținuților experimentează de multe ori stigmatizarea, discriminarea și opresiunea. Copiii cu părinți deținuți se simt adesea marginalizați și excluși social de colegi și din preocupările din cadrul comunităților. Aceste aspecte sunt demonstrate prin dorința lor de a nu-i lăsa pe alții să știe despre întemnițarea părintelui lor, și prin frica lor de discriminare din partea colegilor, profesorilor și, în general, în cadrul comunităților. De exemplu, aproape două treimi din îngrijitori (65 %), într-un studiu au raportat că copiii nu sunt acceptați de prieteni sau de o comunitate știindu-se că un părinte este în închisoare. Copiii simt de multe ori ele că sunt tratați în mod diferitit de profesorii lor odată ce aceștia află că un membru al familiei lor este în închisoare.

Reticența de a dezvălui informații că părinții se află în închisoare profesorilor și colegilor se datorează preocupărilor copiilor ca aceștia să nu creadă că ei sunt ”răi” pentru că părintele a fost ”rău”. Reticența copiilor de a dezvălui situația profesorilor este legată de teama de stigmatizare și preocupările cu privire la lipsa de confidențialitate și repercursiuni imprevizibile.

Există o reticență în rândul familiilor prizonierilor de a dezvălui situația școlilor, și percepțiile asupra modului în care școlile tratează copiii lor au arătat că ei consideră că școlile îi pot judeca sau stigmatiza.

Familiile deținuților se confruntă adesea cu izolarea, nu au prieteni, transport, nu au serviciu și sunt limitate financiar. Unii cercetători au arătat că există o legătură între pedeapsa cu închisoarea și izolarea socială.

Capitolul 5

Cercetare

5.1. Obiectivele și ipotezele cercetării

Obiectivele cercetării au constat în identificarea următoarelor aspecte:

Imaginea familiei afectată de fenomenul detenției unui părinte.

Modul în care copiii sunt afectați de detenția unuia sau ambilor părinți.

Atitudini discriminatorii în rândul colegilor și/sau profesorilor.

Calitatea relației copil-persoană de îngrijire.

Problemele care se pot sau nu ameliora dacă părintele deținut s-ar întoarce în mediul familial.

Ipotezele cercetării au fost:

În raport cu fetele, băieții prezintă o rată mai mare a comportamentului deviant din cauza detenției părinților.

Tinerii au, în situația detenției unui părinte, tendința grupării cu alți tineri ce prezintă probleme similare și unde autoritatea părinților este la fel de scăzută.

Detenția unui părinte afectează rezultatele școlare ale copilului.

Detenția părinților declanșează o degradare a socializării copilului cu efecte grave asupra dimensiunii psihosocioafective a acestuia.

Discriminarea influențează integrarea copiilor cu părinți deținuți în școală, în sensul că subiecții cu un nivel ridicat al acceptării acestora prezintă și un nivel ridicat al integrării școlare a copiilor cu părinți deținuți, comparativ cu subiecții care resping acești copii.

3.2. Metode și lot de subiecți

În realizarea demersului de cercetare s-a avut în vedere utilizarea instrumentelor specifice și a datelor statistice pentru redarea rezultatelor obținute.

Metoda de cercetare a constat în realizarea unei anchete pe bază de chestionar pe un lot format din 60 elevi cu vârsta cuprinsă între 9 și 14 ani din cadrul a 15 școli generale cu clasele I-VIII din București, ai căror părinți, unul sau ambii, sunt deținuți.

Am aplicat și 30 de chestionare pe elevi fără părinți deținuți și 24 de chestionare pe cadre didactice. Ca metodă, am construit un chestionar pentru a evidenția atitudinile față de acești copii.

3.3. Analiza și interpretarea rezultatelor

Deseori, părintele care este în detenție este tatăl (68%), el fiind absent din mediul familial, în majoritatea cazurilor pe o perioadă mai mare de 2 ani. Mamele se află și ele în astfel de situații (26%), iar în 6% din cazuri, ambii părinți sunt deținuți.

Deși prezența mamei este decisivă pentru dezvoltarea normală a copilului, ea lipsește uneori din cadrul familiei pe o perioadă mai mare de un an, efectele asupra acestuia manifestându-se în variate moduri cum ar fi: problemele de ordin școlar, afectiv, de comportament, de comunicare în familie și în cercul de prieteni.

Numărul situațiilor în care ambii părinți sunt deținuți este de 6%, cei mai mulți lipsind din mediul familial un interval de timp mai mare de 2 ani, încredințând copiii unor persoane din familia lărgită, într-un număr mai mare bunicilor (40%) decât altor rude cum ar fi mătuși/ unchi (13%). Nelipsite de importanță sunt cazurile în care copiii rămân singuri, o mare parte din responsabilitățile parentale fiind preluate de frații mai mari sau alte cunoștințe de familie (6%). Absența părinților din viața copiilor la vârste minore afectează formarea atașamentului față de persoanele de referință, precum și dezvoltarea lor ca viitori adulți.

Indiferent de cine este părintele deținut, copiii care rămân acasă sunt în general de gen feminin, fapt ce se poate corela cu trăsătura feminină a populației investigate (61,77%), având vârsta de 13-14 ani în majoritatea cazurilor.

În ceea ce privește perioada în care părinții lipsesc din mediul familial, majoritatea sunt deținuți pentru o perioadă mai mare de 2 ani (36 %), un număr semnificativ fiind reprezentat de tați. Atunci când durata absenței părinților este mai mare, copiii se descurcă mai greu, iar efectele asupra dezvoltării și creșterii lor sunt mai numeroase și mai accentuante. Urmează în continuă descreștere intervalele de timp 1 an-2 ani (22%) și 6 luni până la un an (16%).

Familiile afectate de detenție sunt adesea familii tinere, cu vârsta părinților cuprinsă în intervalul 25-45 de ani (58,33%).

O caracteristică a acestor familii este legată de vârsta copiilor chestionați, cei mai mulți incluzându-se în categoria de vârstă 13-14 ani, elevi în clasa a VII-a și a VIII-a (16,66%).

O altă caracteristică a familiei afectate de detenția unui părinte este numărul de copii al acesteia. Riscul de a comite acte infracționale este mai mare în familiile cu 3 copii (34,68%), urmând în ordine descrescătoare familiile cu doi copii în întreținere (21,1 %) și cele cu 4 copii (16,51%). Familiile cu mai mulți copii suferă mai pregnant de tot felul de lipsuri, astfel încât crește probabilitatea ca un părinte să comită o infracțiune pentru a asigura traiul acestora.

Factorii ce au condus la aflarea în detenție a părinților sunt atât de natură economică, materială, cât și de natură socială. Situația financiară precară, lipsa unui loc de muncă, nevoia de a fi remunerat mai bine sau înclinațiile antisociale constituie principalele motive care au stat la baza deciziei de a migra extern, din perspectiva copiilor. Factorii de natură familială au favorizat și ei, într-o anumită măsură, luarea aceleiași decizii. Se reliefează neînțelegerile între soți, între părinți și copii.

Atunci când un părinte intră în închisoare, de regulă copiii rămân în grija celuilalt părinte, iar în situația în care ambii părinți sunt deținuți, aceștia încredințează copiii unor membri din familia lărgită (bunici, unchi, mătuși) sau rămân singuri, responsabilitățile fiind preluate de frații mai mari care sunt de cele mai mult ori primii născuți ai familiei.

Lipsa ambilor părinți din mediul familial motivează încredințarea copiilor bunicilor (40%), altor rude sau cunoștințe. Sunt semnificative cazurile în care copiii sunt lăsați singuri, iar o bună parte din responsabilitățile parentale sunt preluate de frații mai mari (5,84%).

Majoritatea copiilor chestionați mențin o relație foarte bună cu persoana care are grijă de ei, dar nelipsite de valoare sunt situațiile în care relația stabilită este deficitară.

Relația cu persoana de îngrijire este percepută diferit fiind în strânsă corelație cu sexul copilului chestionat. Majoritatea copiilor chestionați care mențin o relație foarte bună cu persoana de îngrijire sunt de gen feminin, iar cei care mențin o relație bună cu persoana de îngrijire sunt majoritari băieți. Pentru o relaționare mai puțin bună au optat doar băieții, aceștia fiind încredințați spre grijă și ocrotire altor rude, iar în ceea ce privește o relație deloc bună – doar fetele care rămân cu tatăl.

Aceste tipuri de relații deficitare se întemeiază de regulă pe baza absenței persoanelor de referință, a părinților, din mediul familial, mai ales la vârsta la care copiii au nevoie de prezența, afectivitatea, sprijinul și ajutorul lor.

În unele cazuri legătura cu părintele deținut se afișează ca fiind foarte bună, dar nelipsite de importanță sunt și situațiile în care comunicarea lipsește cu desăvârșire.

Corelația cu părintele care este deținut evidențiază o relație mai bună în cazul în care mama este absentă din mediul familial, iar una deficitară sau inexistentă numai atunci când tatăl este părintele plecat de o perioadă mai mare de 2 ani. Menținerea legăturii este influențată de intervalul de timp în care părintele lipsește din spațiul familial.

Modalitatea prin care se manifestă menținerea legăturii cu părinții plecați este, în cea mai mare parte instrumentul telefonic, urmat de poștă și vizite.

Măsura în care detenția unuia sau ambilor părinți a afectat structura, dinamica și funcționalitatea familiei este redată în graficul de mai jos. Deși cea mai mare parte a celor chestionați este afectată într-o măsură foarte mare de absența părinților (33,33 %), un procent semnificativ o percep ca neafectând în nici un fel mediul familial (8,33%).

Se constată că prezența figurii materne influențează modul de percepere a situației. În aceste cazuri majoritatea copiilor nu identifică niciun efect asupra familiei (69,2%), în timp ce constată atunci când rămân cu tatăl (15,4%) sau cu bunicii (15,4%).

În urma detenției unuia sau ambilor părinți, familia întâmpină diverse dificultăți de natură relațională, afectivă și chiar economică, în cazul în care părintele lipsește de un interval mare de timp. De regulă, din perspectiva copiilor, problemele capătă mai mult o nuanță afectivă. Dorul resimțit față de părintele deținut, absența dragostei părintești și a sprijinului moral sunt probleme ce privesc întreaga familie. Creșterea responsabilităților este semnificativă pentru lotul investigat (31, 66%).

Cu mare importanță sunt problemele legate de relaționarea fraternă, certurile cu persoana de îngrijiresau dificultățile școlare. În ceea ce privește rezultatele școlare aproximativ 63,33% din cei chestionați au răspuns că au aceleași rezultate, 25% mai bune, o explicație fiind aceea că fetele în general sunt mai responsabile, și se maturizează mai repede în absența părinților, fără implicații pe plan școlar, iar 11,66% au rezultate școlare mai slabe majoritatea fiind băieți. Aceste rezultate mai slabe din partea băieților pot fi corelate cu schimbarea cercului de prieteni (13,33%), schimbare produsă de dorința băieților de a avea prieteni cu aceleași probleme, care să-i înțeleagă.

Problemele constatate de lotul investigat pot fi corelate și cu persoana căreia îi sunt încredințați copiii în lipsa părintelui. Responsabilitățile crescute sunt perceptibile în cazul copiilor care rămân mai ales cu tatăl sau cu bunicii, iar lipsa sprijinului moral atunci când persoana este reprezentată de bunici și într-o mai mică măsură când este un părinte. Absența ambilor părinți afectează accentuat familia în structura, funcționalitatea și dinamica sa, coincide cu neasigurarea unor nevoi ale copilului având repercusiuni asupra personalității copilului.

Absența părintelui din mediul familial datorată detenției face copilul nefericit și îi micșorează rația de afectivitate la care are dreptul. Prezența mamei este absolut necesară în viața copilului. Dezechilibul format, schimbările în structura, dinamica și funcționalitatea familiei, lipsa afectivității, creșterea responsabilităților, neînțelegerile între frați și părinți, dificultățile școlare, sentimentul de singurătate, lipsa sprijinului moral sunt doar câteva din problemele identificate de copiii chestionați ca urmare a plecării unuia sau ambilor părinți în străinătate.

La întrebarea: Credeți că întoarcerea părinților ar ameliora o parte din probleme?, rezultatele se prezintă astfel:

Majoritatea dificultăților care apar în spațiul familial sunt de natură afectivă, de relaționare și de educație. Pentru copii absența părinților coincide cu lipsa dragostei părintești și a sprijinului moral, dar este și cauza dificultăților școlare, a creșterii responsabilităților în familiei. Problemele ce găsesc ameliorare sunt în strânsă legătură cu dificultățile pe care copiii le-au identificat.

Semnificativă este dorința copilului de a fi o familie integră, armonioasă și fericită. Părinții sunt cei care, în mod obligatoriu, trebuie să fie prezenți. Reunirea familiei este scopul cel mai important pentru cea mai mare parte a copiilor chestionați, în funcție de care dragostea părintească se poate manifesta în mod concret, responsabilitățile se vor diminua, sarcinile didactice se vor realiza cu ușurință și timpul liber va exista într-o măsură mai mare.

Prezența părinților și dragostea acestora sunt percepute ca factori ce vor insera armonie și pace în nucleul familial. Neînțelegerile între frați, între părinți și între copii și părinți se vor ameliora numai dacă aceștia s-ar întoarce acasă.

O parte importantă din cei chestionați spun că problemele legate de lipsa unui loc de muncă, de situația financiară precară, de dificultățile de comunicare și achiziționarea unei locuințe nu se pot ameliora în cazul în care părinții s-ar întoarce acasă.

Asocierea problemelor ce nu pot fi ameliorate cu intervalul de timp în care părintele este absent din mediul familial este semnificativă. Cu cât părintele lipsește o perioadă mai lungă de timp din viața copilului, cu atât scade posibilitatea ca problemele să se rezolve. Copiii sunt acut afectați nu numai de separarea de părinți, ci și de separarea părinților.

Pentru a studia efectul variabilelor independente asupra variabilelor dependente în cazul analizei discriminării copiilor cu părinți deținuți, am aplicat testul Anova Univariate. În urma aplicării testului Anova Univariate, putem analiza efectele principale și efectele de interacțiune: efectele principale măsoară influența unei variabile independente asupra variabilei dependente, indiferent de acțiunea celorlalte variabile independente; efectele de interacțiune măsoară influența combinată a două sau mai multor variabile independente asupra variabilei dependente.

În urma aplicării testului Anova Univariate, având ca variabilă dependentă „Integrarea copiilor cu părinți deținuți în școală” și ca variabile independente „atitudinea față de copiii cu părinți deținuți”, „detenția părinților” și „vârstă” am obținut următorul tabel:

În urma analizei tabelului observăm că, din cele trei efecte principale, următoarele două sunt semnificative:

efectul principal al atitudinilor asupra integrării școlare a elevilor cu părinți deținuți, valoarea pragului de semnificație fiind mai mică de 0, 05 (p<0, 01), deci p este seminificativ, ceea ce înseamnă că variabila independentă „atitudini sociale” are un efect principal asupra variabilei dependente „integrare școlară ”; pentru acest efect principal F=3,12;

efectul principal al detenției părinților asupra integrării școlare a elevilor, valoarea pragului de semnifcație fiind mai mică de 0, 05(p=0, 07), deci p este semnificativ, ceea ce înseamnă că există un efect principal al variabilei independente „detenția părinților” asupra variabilei dependente „integrării școlare”; pentru acest efect principal F=7,43.

efectul principal al variabilei independente „vârstă” asupra variabilei dependente „integrării școlare a elevilor cu părinți deținuți”, este nesemnificativ, valoarea pragului de semnificație fiind mai mare de 0, 05 (p=0, 799), deci p este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu există un efect principal al variabilei independente „vârstă” asupra variabilei dependente „integrării școlare a elevilor scu părinți deținuți”. Pentru acest efect F=0, 06.

Din cele patru efecte de interacțiune nici unul nu este semnificativ:

efectul combinat al variabilelor independente „atitudine socială” și „vârstă”, are valoarea pragului de semnificație mai mare de 0, 05(p=0, 21), deci p este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu există un efect combinat al variabilelor independente „atitudine socială” și „vârstă”, asupra variabilei dependente „integrării școlare a elevilor cu părinți deținuți”; pentru acest efect F=1,24;

efectul combinat al variabilelor independente „atitudine socială” și „detenția părinților”, are valoarea pragului de semnificație mai mare de 0, 05(p=0, 20), deci p este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu există un efect combinat al variabilelor independente „atitudine socială” și „detenția părinților” asupra variabilei dependente „integrării școlare a elevilor cu părinți deținuți” ; pentru acest efect F=1,35;

efectul combinat al variabilelor independente „vârstă” și „detenția părinților”, are valoarea pragului de semnificație mai mare de 0, 05(p=0,051), deci p este nesemnificativ, ceea ce înseamnă că nu există un efect combinat al variabilelor independente „vârstă” și „detenția părinților”, asupra variabilei independente „integrării școlare a elevilor cu părinți deținuți”; pentru acest efect F=3, 39.

Atitudinea socială influentează integrarea copiilor cu părinți deținuți în școala de masă, în sensul că subiecții cu un nivel ridicat al acceptării acestora prezintă și un nivel ridicat al integrării școlare a copiilor cu părinți deținuți, comparativ cu subiecții care îi resping.

Pentru verificarea acestei ipoteze a fost aplicat Testul Anova Univatiate. În urma aplicării acestui test am obținut următoarele tabele:

Așa cum se observă în tabelul anterior, există un efect principal semnificativ al atitudinilor sociale față de integrării școlare a elevilor cu părinți deținuți, cu p<0, 01 și F=4,40, deci p este semnificativ, în sensul că subiecții care acceptă copiii cu părinți deținuți, acceptă și integrarea acestora în școală.

Am realizat si Anova Univariate pentru amblele variabile independente întâlnite în ipoteza 1 pentrua arăta în ce măsura atitudinea socială și detenția părinților influențează integrarea copiilor cu părinți deținuți în școala normală. Se poate observa că există un efect principal al atitudinii față de integrarea copiilor cu părinți deținuți în școala de masă, cu un prag de semnificație de 0,001< 0,005 și F=4,35; mai există un efect principal al detenției părinților față de integrarea școlară a elevilor cu părinți deținuți cu p=0,04<0,05 și F=4,07, însă nu există un efect de interacțiune între atitudine și detenția părinților cu p= 0,28 >0.05 și F=1,19.

Confirmarea ipotezei nu a fost neasteptată deoarece s-a pornit de la ideea lui R.K.Merton conform căreia problema socială reprezintă o discrepanță semnificativă între normele sociale și realitatea existentă la un moment dat, și putem afirma faptul că detenția părinților se înscrie și ea în multitudinea problemelor sociale.

Prin această ipoteză am urmărit să văd în ce măsură oamenii mai au prejudecăți fașă de copiii provenind din familii cu un părinte deținut. Am constatat faptul că mai mult de jumătate acceptă cu părinți deținuți și în același timp acceptă și integrarea lor în școală.

Concluzii

Consecințele fenomenului detenției se manifestă atât la nivelul macrosocialului reprezentat de societate, cât și la nivelul microsocialului reprezentat de familie. Familiile afectate sunt în general familii tinere cu vârsta părinților între 25 și 45 de ani cu doi, trei sau patru copii.

În mod frecvent, tatăl este părintele absent din mediul familial în urma trimiterii lui în închisoare, dar semnificativ este și numărul mamelor care sunt deținute. În general copiii sunt încredințați spre grija bunicilor sau a unor rude apropiate, de gradul I.

Din perspectiva copiilor, motivele detenției părinților se referă la situația financiară precară, lipsa ori nesiguranța unui loc de muncă sau probleme antisociale.

Durata absenței părintelui din mediul familial influențează menținerea legăturii cu cei rămași acasă. Cu cât intervalul de timp este mai mare, cu atât relaționarea cu părintele/ părinții plecați se realizează din ce în ce mai rar.

Copiii doresc reunirea familiei, întoarcerea părinților favorizând ameliorarea unei părți din problemele identificate, de natură afectivă, școlară și de relaționare, semnificând manifestarea vizibilă a dragostei părintești față de copii. Această analiză a răspunsurilor date de copiii chestionați confirmă mai mult, sau mai puțin ipotezele de la care am plecat în realizarea demersului științific.

Majoritatea părinților deținuți sunt de sex masculin (tații), aceștia comițând infracțiuni din cauza situației financiare și a dificultății găsirii unui loc de muncă. Faptul că separarea părinților prin detenția unuia duce la o creștere a ratei divorțialității, este confirmată de un procent semnificativ, de 5% din cei chestionați.

Ipotezele cercetării sunt în strânsă corelație și sunt confirmate. După plecarea părinților majoritatea băieților, și mai puțin fetele, datorită unei libertăți mai crescute prin lipsa de autoritatea manifestată de persoana sub care se află în îngrijire, manifestă un comportament deviant și au tendința de a-și schimba grupul de prieteni, cu alți tineri ce prezintă venituri la fel de ridicate și în final la intrarea acestora în găsti. Toate acestea duc la o libertate crescută a copilului cu efecte negative asupra situației școlare.

Cuprins:

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor copilului,Raportul copiiilor privind respectarea drepturilor copiilor în România,2008, http://www.copii.ro/

Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului. 2006. Rolul și responsabilitățile asistenților sociali în protecția și promovarea drepturilor copilului. București: Editura Trei

Bacaci, Alexandru. Dumitrache, Viorica-Claudia. și Hageanu, Codruța. 2006. Dreptul familiei. București: Editura C.H. Beck

Birch, A., Psihologia dezvoltării. Editura Tehnică. București, 2000

Boswell, G., Imprisoned Fathers: The Children’s View, The Howard Journal Vol. 41 No. 1, 2002, pp. 14-26

Bouregba, A.. Soutenir les relations enfants-parents compromises par l'incarcération: pourquoi et jusqu'où?’ Liège: A Parent in Prison: Children's Experiences, conference organised by the Fonds Houtman and O.N.E. 5 October 2007

Campbell, R., Educația prin iubire. Editura Curtea Veche. București, 2001

Cojocariu, Ștefan și Cojocariu, Daniela. 2008. Managementul de caz în protecția copilului: evaluarea serviciilor și practicilor din România. Iași: Editura Polirom, p. 266.

Comfort, M.L. (2007) ‘Punishment Beyond the Legal Offender’ Annual Review of Law and Social Science Vol. 3, 2007, pp. 271–96

Cucu Ioan C,”Psihiatria adolescentului”,Editura Litera,București,,1979

Dimitriu, C., Constelația familială și deformările ei. Editura Didactică și Pedagogică. București, 1973

Durning, P., L'éducation familiale. Presses Universitaires de France, 1995.

Emesem F., 2007. Protecția drepturilor copilului. Ed. A 2-a. București: Editura C.H. Beck, p.68

Feraru, D. P., Costurile sociale ale migrației externe din România, Editura Lumen, Iași, 2007

Iluț P., Familia, cunoaștere și asistențǎ, Ed. Argonaut, Cluj Napoca, 1995

Imbrescu, I., Tratat de dreptul familiei, Editura Luminalex, București, 2006

King, D. , Parents, Children and Prison: Effects of Parental Imprisonment on Children Dublin: Dublin Institute of Technology, 2002, p. 10

Larousse, “Dictionar de sociologie”, Editura Universul Enciclopedic, Bucuresti, 1996

Legea nr. 272/2004. Art.28.

Mănoiu, FI., Epureanu, V., Asistența socială în România, Editura ALL, București, 1996

Minuchin, S., Families and Family Therapy, Cambridge, MA., Harvard University Press, 1974

Mitrofan I., Ciupercǎ C., Incursiune în psihosociologia și psihosexologia familiei, Ed. Mihaela Press, București, 1998

Mitrofan, I., Ciupercă C., Introducere în psihosociologia și psihosexologia familiei, București, Ed. Alternative, 1997

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la…Z. Editura Științifică, București, 1991

Montessori, M., Copilul: ființă divină dar neînțeleasă (pentru părinți și educatori). Editura Didactică și Pedagogică. București, 1991, p. 29

Murray, J., Farrington, D.P., Sekol, I., Olsen, R.F., Effects of parental imprisonment on child antisocial behaviour and mental health: a systematic review, Campbell Systematic Reviews, 2009:4

Nesmith, A. and Ruhland, E., Children of incarcerated parents: Challenges and resiliency, in their own words, Children and Youth Services Review Vol. 30 No. 10, 2008, pp. 1119-1130

Osterrieth, P., Copilul și familia. Editura Didactică și Pedagogică. București, 1979

Petroman P., Psihologia familiei, Ed. Eurobit, Timișoara, 2003.

Preda, V., Delincvența juvenilă, Ed. Presa universitară Clujeana, 1998

Rădulescu, S.M., Voicu, M., Banciu, D., Adolescenții și familia,Editura Ștințifică și Enciclopedică,1987

Rosenberg, J., Children Need Dads Too: Children with Fathers in Prison Geneva: Quaker United Nations Office, 2009

Roșca Alexandru, Minorul delincvent.Studiu psihofiziologic și social,1932

Salvați Copiii,http://www.savethechildren.net/Romania/ce_facem/programe/risc_abuz

Smith, R., Grimshaw, R., Romeo, R. and Knapp, M., Poverty and Disadvantage among Prisoners’ Families, York: Joseph Rowntree Foundation, 2007

Tucicov-Bogdan, A. (coord.), Vocația familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România, Fundația „ARMONIA” pentru familiile etnic mixte din România, București, 1996

Tudball, N., DOING IT HARD – A Study of the Needs of Children and Families of Prisoners in Victoria Melbourne: VACRO, 2000

Voinea, M., Familia contemporană, Editura Focus,București,2005 „Studii în domeniul tienretului.Traiectorii și stiluri de viață.Agenția pentru Sprijinirea Inițiativelor tinerilor”.Coordonator: Sorin Mitulescu,Editura Didactica șii Pedagogica,2008

Voinea, M., Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1993

Anexe

CHESTIONAR

pentru copiii cu părinți deținuți

Din următoarele rude, bifați pe cele aflate în detenție:

Ambii părinți

Numai mama

Numai tata

2. Pentru cât timp sunt părinții deținuți?

Mai puțin de 3 luni

3-6 luni

6 luni- 1 an

1 an- 2 ani

Mai mult de 2 ani

Mențineți legătura cu părinții deținuți?

Da- foarte des

Da-des

Da- rar

Da- foarte rar

Nu- deloc

Dacă mențineți legătura prin ce modalitate o faceți?

Telefon

Vizite

Scrisori

Alte surse

Cine este persoana care are grijă de voi la ora actuală?

……………………………………………………………………………………

Cum este relația cu persoana care are grijă de voi?

Foarte bună

Bună

Suficient de bună

Mai puțin bună

Deloc bună

Considerați că a intervenit o schimbare în petrecerea timpului dumneavoastră de când vă aflați în grija persoanei descrise mai sus ?

a) Da, am mai multă libertate acum

b) Da, mi se impun mai multe restricții

c) Nu, timpul mi-l petrec la fel ca înainte

7. Care sunt prietenii dumneavoastră actuali?

a) Am aceiași prieteni pe care îi aveam și înainte de închiderea părinților

b) Am prieteni noi, dar îi păstrez și pe cei vechi

c) Am schimbat cu totul grupul de prieteni

8. Dacă ați ales varianta c la întrebarea anterioară, motivați de ce ați schimbat cercul de prieteni.

……………………………………………………………………………………… ……………………………………………………………………………………

9. Cum sunt rezultatele voastre școlare după detenția părinților?

a) Mai bune

b) Mai proaste

c) La fel

10. Care sunt motivele pentru care părinții sunt în închisoare?

a) situația financiară precară

b) neînțelegeri între părinți

c) probleme antisociale

d) lipsa unui serviciu

f) alte motive: ………………………………………………………………………………………………

11. Considerați că detenția unui părinte / ambilor părinți a afectat într-un fel viața familiei?

Da- foarte mult

Da- mult

Da- puțin

Da- foarte puțin

Nu- deloc

12. Enumerați 3 probleme cu care s-a confruntat familia după detenția unuia sau ambilor părinți:

a)…………………………………….

b)……………………………………

c)…………………………………….

13. Credeți că sunt aspecte pozitive ale detenției părinților?

Dacă da, atunci specificați 3 din ele:

a)………………………………………..

b)……………………………………….

c)……………………………………….

14.Credeți că întoarcerea părinților acasă ar ameliora o parte din probleme?

DA

NU

NU ȘTIU

15. Dacă răspunsul la întrebarea 16 este afirmativ, menționați 3 dintre problemele care s-ar putea ameliora:

a)……………………………………………

b)……………………………………………

c)……………………………………………

16. Dacă răspunsul la întrebarea 16 este negativ, specificați 3 dintre dificultățile care nu s-ar ameliora:

a)…………………………………………..

b)………………………………………….

c)…………………………………………..

17. După terminarea studiilor, doriți să plecați în străinătate?

a) DA

b) NU

c) NU ȘTIU

19. Dacă răspunsul la întrebarea anterioară este afirmativ sau negativ, motivați de ce?

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

La final, te rugăm să completezi câteva date generale, despre tine și familia ta:

Vârsta:………ani

Sexul: a) Masculin b) Feminin

Numărul de frați: ………….

Studii/Clasa:………………….

Vârsta părinților:

-mama-…………….

-tata-………………..

Studiile părinților:

-mama-…………….

-tata-………………..

Ocupația părinților înainte de detenție:

-mama-…………….

-tata-………………..

Religia părinților………………………….

Anexa 2

Chestionar privind atitudinile față de copiii cu părinți deținuți