Copiii Aflati In Situatie de Risc

Partea I.

Introducere

Afirmarea problemei

Perioada de tranziție actuală din România, a determinat că numărul tuturor familiilor care trăiesc la limita subzistenței să crească într-un mod alarmant, aspect care a favorizat creșterea masivă a numărului de copii abandonați. În cadrul centrelor de plasament își trăiesc copilăria, copii orfani, copii care provin din medii familiale dezorganizate și copii abuzați de propria familie. Ce înseamnă de fapt abandonul pentru un copil, care sunt adevăratele efecte ale separării temporare sau permanente de părinții lor biologici și a lipsei mediului familial adecvat pentru dezvoltarea corespunzătoare a acestuia, sunt elemente ce vor fi prezentate în cadrul aceastei lucrări.

După cum reiese și din studiile efectuate în mai multe țări, pentru un nivel cât mai optim de dezvoltare psihică și fizică, un copil trebuie crescut și educat în cadrul familiei de care aparține.

Peste tot în lume, sunt foarte mulți copii care după ce au văzut lumina zilei au fost părăsiți chiar în spitale și maternități, lăsați fără niciun fel de ocrotire, fără iubirea de mamă, sau copii care la un moment dat, din diferite motive au fost pur și simplu abandonați în centre de plasament. Pe lângă aceștia însă mai există și o altă categorie de copii, care nu numai că nu știu ce înseamnă de fapt dragostea adevărată din partea celor care le-au dat viața , ci au fost chiar abuzați exact de persoanele care ar fi trebuit să-i iubească, să-i protejeze și să-i îngrijească.

De-a lungul timpului, mai mulți autori au asociat separarea temporară sau permanent, chiar instituționalizarea, cu o serie de importanță a caracteristicilor mediului instituțional, având astfel diverse repercursiuni asupra personalității și asupra conduitei copiiilor, a căror creștere și dezvoltare nu are loc în aceleași tipuri de condiții ca și în cazul copiiilor din familii biologice.

Lipsa totală a mediului familial biologic bazat pe afecțiune și dragoste părintească absolut necesare copilului pentru o dezvoltare armonioasă, atât din perspectiva psihică cât și fizică, conduce la posibilitatea ca acești copii separați temporar sau permanent să adopte un comportament nepotrivit, iar evoluția lor spre un destin adecvat să fie nefavorabilă.

2. Scopul lucrării

Scopul lucrării de față constă în identificarea principalelor probleme cu care se confruntă copiii aflați în situație de separare temporară sau definitivă de parinții lor biologici, atât în cadrul unor instituții, cât și în plasament. Identificarea acestor problematici, precum și a cauzelor care le determină este foarte importantă în vederea determinări unor măsuri reale de soluționare a acestei situații, cu care se confruntă copiii separați temporar sau permanent de părinți.

Întrebările principale și secundare

Întrebările la care studiul de față își propune să răspundă sunt următoarele:

Cu ce probleme se confruntă copiii aflați în situație de risc din cadrul instituțiilor?

Sunt îngrijiți corespunzător?

Li se respectă toate drepturile?

Se adaptează ușor la mediul instituționalizat?

Cu ce probleme se confruntă copiii aflați în plasament?

Se integrează în cadrul familiei?

Cu ce probleme se confruntă copiii aflați în situație de risc, separați temporar de părinți?

Își doresc reîntoarcerea în familie?

Prezintă semne de evoluție?

Prezintă semne de involuție?

Cu ce probleme se confruntă copiii aflați în situație de risc, separați definitiv/permanent de părinți?

Sunt adaptați?

Sunt inadaptati?

Sunt adoptați?

Sunt dați în plasament?

Sunt instituționalizați?

Prezintă semne de evoluție?

Prezintă semne de involuție?

Planificarea permanenței

Planificarea în perspectivă sau planificarea permanenței întemeiază unul din principiile protecției copilului care face referire la “necesitatea cunoașterii scopului final al investigației și intervenției, și organizarea unui set de activități pe termen lung, consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă consecventă de lucru” ( M. Roth, 2005, p. 46).

Însă de ce avem nevoie de permanență? Se constată că există cel puțin două semnificații pentru aceasta:

Fiecare plasament solicită dezvoltarea unei relații de atașament, implică investiție

emoțională, implică timp. De cele mai puține ori, un copil trece prin mai multe tipuri de plasamente până să ajungă într-un loc stabil, într-o familie de care să aibă grijă de el sau chiar în familia unui asistent maternal. Și chiar dacă ajunge acolo niciodată nu știe cât va sta, iar acest lucru nu este unul foarte ușor deoarece toate acestea nu implică numai o schimbare de domiciliu ci și sentimentele, comportamentul copilului sunt implicate, astfel acesta poate să devină confuz, neîncrezător, iar în unele cazuri să nu mai fie capabil de a mai dezvolta relații.

Scopul unei planificări de permanență este de a asigura un mediu stimulativ și sigur

pentru copil pentru ca el să crească și să dezvolte o stimă de sine mai bună. Pentru a sublinia importanța asigurării permanenței a sentimentului de stabilitate are la bază, în primul rând, stabilitatea în anii ’80 Thoburn ( M. Roth, 2005, p. 47). Cu alte cuvinte, ca și profesionist, nu consider că este nevoie să propun orice măsură pentru un copil pentru că oricând o pot schimba cu o alta. Consider că, un profesionist, trebuie să efectueze acțiuni legale și în interesul major al copilului care se relaționeză la planificarea unei măsuri permanente, toate acestea în funție de situația copilului pentru a putea asigura stabilitatea necesară dezvoltării fizice, emoționale, psihologice și socială.

Sondra M. Jackson, directorul “University of Maryland at Baltimore School of Social Work”, (1996), consideră că există factori care trebuie luați în considerare pentru dezvoltarea unui plan de permanență, iar planificarea permanenței este manifestată într-o varietate de opțiuni. Aceste opțiuni sunt individualizate și trebuie să fie legate de nevoile copilului, se regăsesc în:

Adopția. Adopția fiind măsura cea mai frecventă a permanenței pentru copiii care nu mai

au posibilitatea de reintegrare în familia naturală sau extinsă, astfel asigură permanență cunoscând mai multe controverse

Reintegrarea familială. “Pentru mulți copii, faptul că sunt în familia biologică, fie că e

bună, fie că e rea, este cel mai important lucru” (Candace Wheeler, 1995, p. 12). Nenumărate studii indică faptul că, indiferent dacă legăturile familiale au fost slabe sau turbulente, cei mai mulți copiii și tineri care experimenteză plasamentul doresc să se întoarcă în familia biologică sau chiar în cea extinsă. Amintim și faptul că o altă rațiune pentru care copiii doresc să păstreze legături cât mai strânse cu părinții biologici pe perioada plasamentului este că, familia le asigură rădăcini și identitate (William Utting, 1991, p. 22).

Plasamentul pe termen lung, este necesar și benefic copiiilor care nu mai au posibiltatea

de reintegrare în familia biologică sau extinsă, studiile arătând că acest lucru are un efect negativ.

Tutela. Studiile lui Thornton, în 1991, arată că 85% din membrii familiei extinse nu sunt

de acord să adopte copilul motivând, în proporție de 70% că ei sunt oricum o familie și 30%, vor să evite conflictele cu părinții biologici, însă majoritatea sunt dispuși la măsura plasamentului pe termen lung. Spre aceeași direcție, doi ani mai târziu, studiile lui Dubowitz arată același lucru însă într-o proporție de 93% ( Sondra M. Jackson, 1996). Rezultatele acestor studii arată faptul că, tendința de a lua în considerare adopția ca cea mai bună variantă necesită gândită în mai multă aprofunzime și individualizată, nu generalizată. Pentru acești copiii tutela legală ar putea fi o variantă la fel de favorabilă ca și adopția, a cărui folos principal este permanența și eliminarea lipsei de claritate a autorității asupra copilului.

5. Definiții

Familia

În sens vast, termenul de familie este frecvent utilizat în mod complet nediferențiat atât pentru familia din care provine de fapt un anumit individ, cât și pentru propria familie constituită din punct de vedere legal prin căsătorie.

Familia reprezintă una dintre cele mai longevive tipuri de comunitate umană, o instituție cu adeavărat stabilă, cu obiective fundamentale pentru toți indivizii și pentru societate, în general. (Voinea, M., 1996, p. 53).

Conceptul de familie trebuie înțeles în mod special ca drept, un grup uman de temelie dar și ca o realitate socio-umană determinată de toate relațiile de cuplu, cele de tip parental dar și de toate legăturile implicate în succesiunea tuturor generațiilor și în viața domestică de familie, în comun.

Familia constituie “elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea statului”. (Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.16).

Berge (1967, p. 43-45) este de părere că familia reprezintă un fel de cooperativă de sentimente, care îndulcește de fapt pentru fiecare membru, loviturile cele mai dificile ale vieții, repartizând efectele pentru absolut toți cei implicați.

Din teoria sistemelor se înțelege faptul că:

problemele umane formeaza un sistem unitar cu mediul încojurător sau trebuie privite în

propriul context de împrejurări;

fiecare sistem este formar din subsisteme;

satisfacerea nevoilor umane și dezvoltarea are loc în condițiile unor tranzacții normale

între personalitate și mediu iar orice disfuncție în domeniul tranzacțiilor duce la o funcționare necorespunzătoare.

În concepția sistemelor ecologice individul și problema sa trebuie privite din perspectiva unor nivele diferite de sisteme ecologice, acestea fiind:

microsistemul ( rolurile persoanelor, relațiile interpersonale, așteptările și activitățile);

mezosistemul ( cuprinde mediul larg de existență al individului și cuprinde legături

între două sau mai multe subsisteme );

exosistemul ( subsisteme din care asistatul nu face parte în mod direct însă îl pot

influența );

macrosistemul ( valori, norme, prejudecăți, obiceiuri ).

Începând de la acest model teoretic, familia poate fi înțeleasă ca și un sistem ecologic care “ hrănește” individul iar ca și serviciu social primar poate satisface nevoile de bază ale ființei umane (metabolism, reproducere, bunăstare corporal, securitate, mișcare, creștere, dezvoltare și sănătate ) ( N. Neamțu, A. Fabian, 2001, p. 1).

Elementele esențiale ce trebuie luate în considerare din această perpectivă sunt nevoile de dezvoltare a copilului, capacitatea părinților substitutive pentru a se adapta și pentru a răspunde corespunzător nevoilor copiiilor, precum și familia extinsă și factorii de mediu. Iar în cele ce urmează am să vă prezint nevoile de dezvoltare ale copilului prioritare într-un mediu adecvat dezvoltarii acestuia, elementele fiind:

Nevoia de dragoste, care se poate îndeplini numai prin relații calde și afectuoase ce se

formează, de obicei, imediat după naștere cu mama și pe parcurs cu un cerc mai larg de indivizi prin care copilul își formează identitatea. Această dragoste este necondiționată, bazată pe încredere și acceptare, respect asupra individualității și unicității fiecăruia.

Nevoia de securitate care are la bază ideea de „constanță și stabilitate” necesară încă de

la naștere. Este vorba despre mobilitatea relațiilor familial prin atitudini și comportamente constant din partea părinților, spațiu, mediu, figuri familiar, precum și o rutină bine cunoscută.

Nevoia de noi experiențe. Face referire la capacitatea de a descoperi, a explora, de a

învăța întotdeuna lucruri noi, mai ales prin joc și limbaj ce duce la adaptabilitate. Jocul este de nelipsit unui copil, prin joc copilul se dezvoltă, însă mai mult o să adâncesc acest subiect la parte de intervenție

Nevoia de încurajare. Îndeplinirea acestei nevoi de către părinți, educatori, învățători

poate transforma un copil neajutorat într-un adult autodeterminat.

Nevoia de resposabilitate urmărește câștigarea și recunoașterea, pe termen lung, a

independenței de către ceilalți.

Nerealizarea uneia dintre aceste cinci nevoi duce de cele mai multe ori la o dezvoltare distorsionată. Problema care apare în cazul separării temporare sau permanente a copilului de părinții lui biolofici este că, iese dintr-un mediu și intră într-un altul. Este vorba despre trecerea din familia biologică într-o familie substitute, iar aceștia sunt direct influențați de sistemul lor familial, așa cum fiecare dintre noi suntem influențați la rândul nostru. Familia influențează percepțiile indivizilor legate de ceea ce sunt ei cu adevărat, determină felul de a comunica și de a gândi, determină felul în care se percep pe ei înșiși și pe cei din jurul lor, determină ceea ce ei vor să fie și să facă, chiar influețeză și alegerea partenerului de viață și modul în care acesta își va construi viitoarea familie (Ann Hartman, 1984, p. 40).

Abandonul familial

În limbajul de tip juridic, se declară abandonat doar copilul care, în condițiile legii, se află în grija unei instituții sau a unui asistent maternal, cu acreditare socială sau de tip medical, de stat sau privată, ori a unei persoane fizice, ca urmare a faptului că părinții, în mod vădit s-au dezinteresat într-un fel sau altul de el, pe o perioadă mai mare de șase luni. (Dumitrana, M., 1998, p. 66.)

Dezinteresul, în cadrul acestui context, este definit astfel ca drept încetarea oricăror tipuri de legături între părinți și copil, legături care să dovedească astfel existența unor raporturi afective absolut normale.

Abandonul familial reprezintă o faptă cu caracter penal și o încălcare a unor valori protejate de către organismele statului. Tocmai din acest motiv, în relațiile de familie, mai exact în relațiile dintre soți, dintre părinți și copii intervine în mod frecvent o serie importantă de norme juridice, menite să protejeze viața de familie, precum și drepturile copiilor, inclusiv dreptul la familie.

Abandonul familial reprezintă o situație problematică în care un copil, de cele mai multe ori sugar, este părăsit de către părinte sau de către îngrijitor cel mai adesea într – un loc public, cu intenția conștientă de a crea o separare de tip permanent. (Neamțu, G., 2004, p. 798)

Mueller și Sherr (2009) sugerează faptul că definiția abandonului familial ar trebui să depindă de legislația țării respective. În orice caz, în cadrul unui studiu realiat pe 10 țări europene (Bulgaria, Republica Cehă, Danemarca, Franța, Ungaria, Lituania, Polonia, România, Slovacia și Marea Britanie), doar una (Polonia) a precizat foarte clar în definiție, cadrul legal al abandonului.

Instituționalizarea

Instituționalizarea se asociază în mod foarte frecvent cu o serie importantă de caracteristici ale mediului de tip instituțional, având diverse repercursiuni asupra personalității și a conduitei copiiilor, viitori adolescenți, a căror creștere și dezvoltare normală nu are loc în aceleași condiții ca și în cazul copiilor care locuiesc în cadrul unei familii, cu proprii lor părinți biologici.

Acest proces este reprezentat de toate tipurile de separări și rupturi care practic “smulg o persoană din legăturile sociale curente și (…) amputează brutal noul sosit de diferitele sale particularități sociologice, iar principiile de diferențiere socială ale lumii exterioare sunt abolite” (Ian, H., et al, 2004).

5. Delimitări și limitări ale studiului

Studiul de față se va desfășura în cadrul Uniunii Creștine din România, doar la nivelui județului Cluj-Napoca, astfel încât nu va putea fi posibilă compararea rezultatelor cu alte județe.

O altă limită importantă a studiului s-ar putea referi la reticența participanților la cercetare, ceea ce ar putea îngreuna foarte mult întregul proces de cercetare. Neimplicarea activă a subiecților poate conduce la un eșec inevitabil și, implicit, la lipsa de autenticitate și obiectivitate.

6. Semnificația studiului

Efectele reale ale separării temporare sau permanente/instituționalizării se resimt la absolut toate nivelele personalității copilului separate temporar sau permanent/instituționalizat și în absolut toate domeniile funcționării acesteia: dezvoltarea de tip cognitiv, maturizarea afectivă și emoțională, dezvoltarea sistemului de interese și de valori, formarea unor comportamente manifeste, formarea conștiinței de și despre sine, dezvoltarea imaginii și a respectului de sine.

Instituționalizarea/separarea temporară sau permanent a copiilor, până în momentul de față reprezintă o problemă socială reală, atât timp cât există anumite tipuri de lipsuri în educație și în concepția de procreere de la vârsta fragedă a mamelor. În acest context trebuie implicată și societatea în general, respectiv oamenii, printr- o serie întreagă de programe care să cuprindă în mod special educația, atât în ceea ce privește creșterea semnificativă a nivelului de cultură cât și de educație sexuală, în ceea ce privește vârsta uneori prea fragedă atunci când viitoarea mamă nu cunoaște prea multe despre procreere.

Tuturor copiiilor le este foarte dificil să se integreze și să se adapteze în mediul instituționalizat, ca urmare a tuturor regulilor și normelor pe care trebuie să le respecte. Copiiilor aflați în situație de seprare temporară le va fi mult mai greu să se adapteze, decât celor aflați în situație de separare permanentă.

Concluziile mai multor studii și cercetări efectuate de foarte curând demonstrează faptul că o mare parte dintre copiii care au trăit și încă trăiesc în centrele de plasament nu pot face față tuturor experiențelor de viață; confruntarea acestora cu mediul în care se află și cu toate problemele pe care le au este extrem de dură,  aceștia încercând întotdeauna să supraviețuiască la nivel emoțional. 

Pornind de la toate aceste afirmații se justifică astfel actualitatea acestei teme, precum interesul și motivația mea în cercetarea și analizarea intensă a acestui fenomen, atenție care nu este tocmai recentă în literatura de specialitate.

Partea a II-a.

Trecerea în revistă a literarturii de specialitate

După cum au mai demonstrat deja numeroși autori, instituționalizarea se asociază cu o serie semnificativă de caracteristici ale mediului de tip instituțional, având serioase repercursiuni asupra psihicului copiiilor aflați în situație de separare temporară sau permanentă de părinți.

O. Pop (1998, p. 71) consideră că separarea temporară sau permanentă a copiiilor de familie, în primii ani de viață, constituie una dintre cele mai importante cauze ale retardului de dezvoltare bio-psihică, retard recuperabil însă în timp. Transferul din cadrul unei instituții în alta creează în mod frecvent fondul tuturor crizelor de adaptare care, de asemenea, prejudiciază la rândul lor dezvoltarea și maturizarea normală a copilului. Cele mai mari problematici educative, sub aspectul integrării reale în regimul vieții instituționale și al performanțelor învățării, sunt ridicate de către copiii proveniți din familii dezorganizate, precum și din relații de concubinaj. Pentru toți cei care sesizează și, mai târziu, conștientizează chiar că aparțin familiei, absența unor condiții materiale fiind de altfel pretextul abandonării în fapt, raportarea la o familie determină și structură tuturor complexelor de proveniență și de instituționalizare, cu diverse efecte negative asupra echilibrului bio-psihic general al maturizării bio-psiho-sociale.

Un studiu condus de Browne et al. (2005) s-a descoperit că abandonul copilului a reprezentat motivul principal pentru care copilul mai mic de trei ani ajunge să fie plasat într-o instituție de îngrijire.

Într-o cercetare efectuată de Sherr et al. (2009) s-au identificat 124 de cazuri de abandon al copilului în Marea Britanie între 1998 și 2005. Dintre acestea, 77% se produceau încă de la naștere, iar 23% la vârstă cuprinsă între o săptămână și 2 ani. În medie, erau abandonați 16 copii pe an, reprezentând 0,002 copii dintr-o mie născuți vii. În Marea Britanie, legislația nu permite nașterea sub anonimat sau renunțarea rapidă la copil, astfel încât, marea majoritate a cazurilor de abandon au fost secrete, 75% dintre copii fiind abandonați în aer liber.

Efectele reale ale instituționalizării se resimt deci la toate nivelele personalității individului și în toate domeniile funcționării acestuia. În baza acestei accepțiuni se constată că individual instituționalizat se află pus în situația de a se supune unui regim de viață reglementat în totalitate din exterior, într-un mod foarte strict, și supus controlului permanent al unei instanțe asupra căreia individul în cauză nu are niciun fel de influență. (Goffman, E., 2004, p. 76-81)

De subiectul instituționalizării s-au mai preocupat de-a lungul timpului și alți autori, mulți dintre ei chiar români, care au considerat că instituționalizarea trebuie sprijinită prin intermediul măsurii de închidere a instituțiilor de tip vechi, alături de descoperirea unor soluții alternative reale pentru protejarea și asigurarea drepturilor omului care să răspundă tuturor nevoilor sale personale. (Zamfir, C., 1997, p. 79-88).

Lumea instituționalizată este foarte frecvent percepută ca drept realitate de tip obiectiv. Aceasta are istoria sa, care a existat de fapt de la nașterea individului și va continua să existe chiar și după moartea sa. Biografia personală este adesea percepută ca drept un episod din istoria obiectivă a unei societăți.

Toate instituțiile, în calitatea lor de fenomene istorice și obiective apar pentru om ca adevărate fapte incontestabile. În aceste condiții, instituțiile sunt percepute de individ ca externe, păstrându-și însă realitatea, indiferent dacă individului îi convine sau nu. Toate instituțiile sunt obiective, întrucât individul nu le poate înțelege prin intermediul introspecției, ci trebuie să le studieze în detaliu, așa cum studiază și natura. (Berger, P.L. și Luckmann, T., 1999)

Atât instituțiile cât și structurile sociale care conduc de fapt societatea par să se fundamenteze pe principiile dominației, ale competiției, ale egoismului și în niciun caz pe grija față de ceilalți.

Indiferent de tipul de instituție în care se află un copil în situație de separare temporară sau permanentă, toate aceste procese de impersonalizare sunt aceleași, fiind în foarte mare măsură raportate adesea la lumea angajaților respectivei instituții; ei fiind cei care controlează de fapt viața tuturor instituționalizaților.

Declinul de tip economic din România, alături de deficitul de personal specializat în ceea ce privește îngrijirea copiilor instituționalizați, au condus la deteriorarea absolut dramatică a condițiilor în instituții. Nu există statistici exacte, însă se estimează totuși că la începutul anului 1990 existau în jur de 100.000 copii în instituții (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului).

Începând cu anul 1995, România adoptă un sistem social care vizează promovarea și respectarea drepturilor tuturor copiiilor. În ceea ce privește pregătirea pentru viață a tuturor tinerilor care părăsesc sistemul de protecție a copilului s-a urmărit de fapt integrarea lor socio-profesională prin intermediul creării unui cadru legislativ și de tip instituțional care să asigure suportul absolut necesar pentru descoperirea unui loc de muncă și a unei locuințe, cu instituirea unor adevărate servicii specifice din cadrul Direcțiilor pentru Protecție a Copilului.

Un studiu referitor la instituționalizarea copilului, realizat în anul 1991, scotea în evidență anumite tipuri de întârzieri semnificative în dezvoltarea fizică și intelectuală a tuturor copiilor instituționalizați pe perioade îndelungate de timp față de copilul de aceeași vârstă crescut în familie.

În ceea ce privește situația copiiilor instituționalizați, de cele mai multe ori victime clare ale abandonului de către părinți, conform unui raport recent al Comitetului Națiunilor Unite pentru Drepturile Copiilor, România stă mult mai bine doar față de unele state foste comuniste. În acest mod, în urmă cu un an, România înregistra 740 de minori instituționalizați la fiecare 100.000 de copii, Bulgaria însă avea 759 persoane aflate în aceeași situație la 100.000 de persoane între 0 – 17 ani, iar Lituania 1.376 la 100.000, în timp Rusia, din capul listei, 1.408 copii instituționalizați la 100.000 de minori.

Într-un studiu similar realizat în anul 1997, situația părea a se fi ameliorat într-o oarecare măsură, în mod special în ceea ce privește dezvoltarea fizică, însă se înregistrează și anumite tipuri de întârzieri în dezvoltarea intelectuală, manifestate cu precădere prin nereușita de tip școlar.

Un alt raport evidențiază faptul că cele mai importante cauze ale abandonului sau ale instituționalizării copiiilor țin de situația socio-materială și financiară a familiei. Sărăcia de tip extrem, condițiile de locuire absolut precare, asociate cu dezorganizarea familială (familii instabile, dezorganizate, incomplete, mamă singură, tatăl nu recunoaște copilul) și cu diverse tipuri de comportamente patologice (alcool, droguri, violență, abuzuri) sunt mediile care favorizează de fapt abandonul sau instituționalizarea copilului. Rezultatele tuturor cercetărilor în acest sens (UNICEF, 1991, 1996, 2001) demonstrează faptul că foarte multe familii consideră instituția drept un internat, acolo unde copilul beneficiază de toate condițiile care nu-i pot fi oferite în mediul familial, și că mare parte dintre acești copii nu ar fi ajuns acolo, dacă ar fi existat un sprijin corespunzător pentru toate aceste familii.

Referitor la abandonul familial, consecința absolut imediată în acest context este, pentru cei mai mulți dintre copii, intrarea în instituție sau în grija unui asistent maternal. Foarte mult timp, aceasta a fost considerată drept soluția cea mai convenabilă, atât pentru copii, cât și pentru comunitate în general, chiar dacă evidențele o infirmau.

Un aspect cu adevărat important în vederea analizei a fenomenului de abandon familial, în cadrul României, îl reprezintă de fapt efectele negative ale tranziției, efecte care și-au pus o amprentă foarte puternică asupra sistemului de protecție socială a copilului. Interzicerea tuturor avorturilor în perioada de tip comunist a avut ca și consecințe reale creșterea numărului semnificativ de copii nou născuți nedoriți de către familiile lor și implicit creșterea semnificativă a numărului de copii abandonați; toate întreruperile necorespunzătoare de sarcină au provocat de asemenea creșterea semnificativă a mortalității infantile și a mortalității materne. (Preda, M., 2002, p. 112)

Copiii pot fi însă declarați în mod legal abandonați dacă nu au avut contact cu un anumit membru al familiei timp de cel puțin șase luni. Un val important de copii abandonați au devenit dintr-o dată disponibili și au fost plasați în mai multe familii adoptive sau foster, mai exact, la asistenți maternali.

Marea majoritate a statisticilor demonstrează faptul că cele mai multe cazuri de abandon au loc în cadrul maternităților sau ale secțiilor de pediatrie ale spitalelor, femeile fiind astfel cele care comit actul abandonului. Realitatea de dincolo de statistici demonstrează însă că cele mai multe mame se despart de proprii lor copii pentru că și ele, la rândul lor, au fost abandonate de către tatăl copilului.

Abandonul reprezintă deci fapta persoanei care are un copil în îngrijire, de a-l lăsa singur în circumstanțe în care acesta poate suferi daune serioase și nu va avea ocazia de a crește în cadrul familiei sale naturale.

Așadar, cercetările pe tema copiilor abandonați cuprind însă foarte puține informații cu privire la motivele reale pentru care mamele recurg la astfel de gesturi. Un raport al Adunării Parlamentare din Uniunea Europeană în 2008 a evidențiat problematica abandonului ca având nevoie de o cuantificare mult mai amplă, înainte de a se încerca o identificare a măsurilor de combatere a acestui fenomen. Este mai mult decât vital ca noi să înțelegem tipologia femeilor care își abandonează copiii, înainte de a propune orice fel de măsură sau de a emite o ipoteză. (Dailard, C., 2000, p. 147-154)

Este cert deja faptul că abandonul familial reduce în mod semnificativ egalitatea tuturor șanselor de acces la educație, la o pregătire profesională corespunzătoare, forma acestei urmări constând în abandonul școlar. Studiul descriptiv al acestei adevărate provocări, bogată desigur, are la bază toate acuzele și manifestările de renunțare absolut prematură la școlarizare. Denumirile cele mai consacrate sunt foarte cunoscute și sub titulaturile de abandon școlar, de sărăcie, de educație precară sau lipsă de educație și de șomaj în rândul tinerilor. (Neacșu, I., 2010, p. 98)

Abandonul reprezintă deci o problematică care implică drepturile copilului, precum și pe cele ale mamei. De regulă, problematica abandonului anonim a iscat cele mai multe controverse, susținându-se că această practică violează drepturile copilului. (Werner, N.E., 2010, p. 223-232)

Orice copil are nevoie de drepturi dar mai ales de respectarea acestor drepturi , așa cum și noi toți avem nevoie de drepturi. Supraviețuirea, dezvoltarea, precum și protecția ne sunt asigurate de toate aceste drepturi. Drepturile asigură faptul că suntem cu toții tratați într-un mod egal și corect.

Toate drepturile fundamentale ale copilului sunt menționate în cadrul ,,Declarației Drepturilor Copilului’’ adoptată în anul 1959 de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite.

În anul 1989, ONU, a adoptat ,,Convenția cu privire la Drepturile copilului”.

În anul 1990, însă în România a fost adoptată legea internațională asupra tuturor drepturilor copiiilor din întreaga lume. Din acel moment reprezentativ, autoritățile din țara noastră au fost absolut obligate să se îngrijească de îmbunătățirea situației copiilor și de asigurarea celor mai optime condiții ca ei să crească sănătoși, să aibă o educație de foarte bună calitate și să participe în mod activ la viața comunității. Pentru a asigura respectarea tuturor drepturilor celor peste 4 milioane de copii din România, în țara noastră a fost înființată o Autoritate Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului.

Potrivit Legii privind protecția, respectarea și promovarea tuturor drepturilor copilului, apărarea drepturilor și libertăților cetățenești în relațiile acestuia cu toate autoritățile publice se realizează și prin cadrul instituției Avocatul Poporului.

Pentru a putea supraveghea respectarea tuturor drepturilor copilului și pentru a putea ajuta copiii din întreaga lume, în anul 1946 a fost creat UNICEF (Fondul Națiunilor Unite pentru Copii). În momentul de față, UNICEF este prezent în lume, în mai mult de 158 de țări. În România, organizația este reprezentată prin intermediul Comitetului Național Român UNICEF.

Copilul abandonat dezvoltă astfel diverse atitudini negative, generate de traumă reală a despărțirii de familia sa naturală și din lipsa afecțiunii părintești. Sentimentul de abandon conduce la nesiguranță, tristețe, anxietate, depresie, frustrare, ostilitate, agresivitate, nesiguranță, deznădejde, negativism, etc. ca și rezultat al dezorganizării echilibrului de tip afectiv.

La copiii instituținalizați, dezvoltarea fizică, precum și psihică este totuși încetinită cu aproximativ două luni și jumătate în urmă, în comparație cu dezvoltarea reală a copiilor care cresc în familie.

Conform art. 55 din legea 272/2004 măsurile de protecție special a copilului sunt:

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială de caracter temporar, care

poate fi dispus, în condițiile prezentei legi, dupa caz, la o persoană sau familie, un asistent maternal sau un serviciu de tip rezidențial ( Art.58, alin. 1 din Legea 272/2004).

Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter

temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare ( Art.64, alin. 1 din Legea 272/2004).

Măsura de supraveghere specializată se dispune în condițiile prezentei legi față de

copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal (Art.67, alin.1 din Legea 272/2004).

După cum precizează și S. Wolkind, (1979, p. 59), în America plasamentele sunt clasificate astfel:

din punct de vedere al șederii sunt 2 tipuri de plasament disponibile: plasament

rezidențial și plasament familial

din punct de vedere al duratei, plasamentul poate fi pe termen scurt, mediu, lung și

posibil în vederea adopției.

Din punct de vedere al urgenței măsurii există plasament în regim de urgență și plasament

simplu sau în condiții normale.

Foarte mult timp, instituționalizarea precoce a fost însă considerată ca având diverse efecte ireversibile asupra dezvoltării generale a copiilor, însă dacă se insistă foarte mult asupra stabilirii unor adevărate relații afective educator-copil, dacă se asigură deci, o dotare corespunzătoare a unității cu jucării și cu alte tipuri de materiale didactice, mai exact să se asigure o reală ambianță care să permită copilului ocrotit o permanentă situație de comunicare și de acumulare de informații prin intermediul activităților ludice, o ambianță de tip stimulatoare, o continuă stimulare de tip verbal și cognitiv din partea tuturor adulților, atunci se poate deci estima o adevărată diminuare semnificativă a retardării creat de instituționalizare. Acest întreg fenomen apare foarte frecvent și conduce la incapacitatea copiiilor proveniți din instituții de a putea face fața tuturor solicitărilor programei pentru preșcolari, ca urmare a tulburărilor de comportament, vocabularului extrem de redus, insuficienței dezvoltări a motriocitatii, insuficienței echilibrului biopsihic al individului și împiedică astfel satisfacerea trebuințelor.

Colectivitatea de tip nestimulativ a copiilor instituționalizați în primii săi ani de viață, montonia programului zilnic, relația de tip afectiv dintre adult și copil prejudiciază astfel individualizarea îngrijirii și a educației copiilor. Din acest motiv, ideal ar fi ca acest întreg climat socio-educațional din cadrul instituției să compenseze absența familiei și a tuturor carențele spiritual-afective, precum și morale din cadrul familiilor care nu oferă însă toate condițiile de creștere și de educare a copilului. Compensarea se realizează însă pe plan material, existențial,dar și pe plan spirirtual-afectiv, moral.

Raportarea copilului la mediul material și uman al instituției de ocrotire în care trăiește determină acceptarea sau neacceptarea condiției de instituționat, care influențează de fapt adaptarea și integrarea în cadrul regimului vieții școlare, având diverse repercursiuni asupra tuturor performanțelor de învățare și asupra întregii pregătiri pentru o anumită profesiune, responsabilități absolut benefice pentru maturizarea sa, pentru echilibrul său afectiv și pentru integrarea sa socială.

Marca tuturor factorilor exogeni favorizanți devierii comportamentale frânează însă chiar până la anulare posibilitatea reală a evoluției spre succesul moral. Venind astfel mai târziu în instituție, toți acești copii oscilează practic între conformism și răzvrătire, între solidaritate socială și însingurare, trăind în acest mod cu o intensitate absolut zguduitoare rolul de victimă și de agresor.

Toți acești copii manifestă o foarte mare acuitate a simțurilor, o percepție mult mai rapidă, o înțelegere mult mai amplificată repercutând asupra intelectului care, dacă nu este însă determinat profund, provoacă cu intensitate foarte rapidă de abilitați distructive. În existența lor absolut dramatică de refuzați, mare parte dintre acești potențiali "infractori" suportă cu foarte mare dificultate crize de adaptare, complexul de inferioritate morală punând astfel grave probleme conștiinței. Noi obișnuim însă să spunem că este vorba despre o bogată experiență de viață, dar de fapt este vorba despre o maturizare înainte de timp care se impune tuturor celorlalți prin forța.

Personalul din instituții exercită asupra copiilor ocrotiți atât influențe de tip negativ cât și de tip pozitiv în ceea ce privește orientarea școlară și profesională a copiilor. Spre exemplu dacă unul dintre copii optează pentru o anumită profesie (chiar dacă acesta este mai slab la învățătura) trebuie stimulat și chiar îndrumat în primul rând de către educator. Doar în acest mod, copilul va putea capătă astfel încredere în forțele proprii, se va strădui tot mai mult să reușească, iar în caz contrar copilul își poate pierde absolut tot entuziasmul, încrederea în sine, astfel instalându-se și complexul de inferioritate.

În cadrul contextului abordării psihologice, logica dezvoltării familiei nu corespunde însă cu logica dezvoltării societății. Atât societatea cât și familia sunt deci simbiotice și sinergice doar într-o anumită măsură, însă, luând în considerare atât obiectivele societății, cât și cele ale familiei, ar putea să fie privite chiar ca antagoniste. 

În cadrul mediului de tip familial, într-o familie normală și obișnuită, părinții care într-o primă fază preiau absolut toate responsabilitățile referitoare la viață și la dezvoltarea copilului lor, îi transferă astfel în mod treptat acestuia o parte tot mai importantă a tuturor acestor responsabilități și veghează și la dezvoltarea sa tot mai autonomă și tot mai conștientă de sine. Copilul se străduiește în acest mod să-și formeze toate deprinderile referitoare la necesitatea satisfacerii tot mai depline a propriilor trebuințe prin intermediul propriilor tipuri de resurse, precum și necesitatea panificării cât mai atente ale tuturor acestor procese. (Bowlby, J. 1974, p.240),

În calitatea sa de grup social omogen, familia reprezintă deci grupul principal în interiorul căreia indivizii își pot însuși primele și cele mai importante noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate, interdicție, marcând în acest mod dezvoltarea unei structuri cât mai generalizate a conștiinței morale și juridice. Așadar familia reprezintă cadrul de realizare a sociabilității, premisa întregii deprinderi normelor dezirabile, a tuturor modelelor de conduită așteptate. Individul stabilește în acest mod primele contacte în vederea înțelegerii tuturor noțiunilor de responsabilitate și de raționalitate, primele tipuri de confruntări cu situații supuse prescripțiilor, interdicțiilor, dar și evaluărilor normelor și a idealurilor grupului social larg.

În momentul de față, mediul social, informațional, cultural în care se dezvoltă familia este din ce în ce mai divers și aflat într-o continuă dinamică. Această realitate solicită însă adaptabilitatea familiei și impune și o deschidere a acesteia către exterior. Copiii, părinții și comunitatea în general se influențează în mod reciproc. Relația individuală cu exteriorul și cu rolul său în producerea sinelui a reprezentat totodată și nucleul teoriei rețelelor.

Din perspectiva acestei teorii, deci copilul este considerat în centrul unei adevărate rețele alcătuite din instituții și persoane; numărul polilor, diversitatea lor, toate strategiile familiale referitoare la contactele exterioare ale tuturor copiilor, competențele atribuite fiecărui pol constiuie de fapt indicatori ai experienței sale sociale.

Mihăilescu (1999) sesizează faptul că familiile din cadrul societăților contemporane au suportat în ultimele decenii transformări foarte mari, atât de importante încât și conceptul de "familie" a devenit din ce în ce mai ambiguu, tinzând practic să acopere în momentul de față diverse tipuri de realități complet diferite de cele caracteristice generațiilor precedente.

Dinamismul structurii și a tuturor funcțiilor familiei pot părea pentru foarte mulți absolut surprinzătoare. Opinia curentă, preluată și în cadrul discursului politic și științific, afirmă faptul că familia este cea mai fidelă și păstrătoare a tradițiilor, a tuturor valorilor naționale.

Reintegrarea reprezintă în acest sens revenirea copilului în cadrul familiei natural/biologice, în cazul copiilor aflați în situație de separare temporară, după o perioadă de timp în care copilul a fost separat de aceasta prin intermediul unei măsuri de protecție luată în momentul în care se află în dificultate (plasament la un anumit tip de serviciu public specializat ori plasament în asistență maternală) și reluarea tuturor relațiilor specifice vieții de familie. Acest fapt poate fi cu adevărat realizat mai ales în momentul în care toate problemele care au condus la dezorganizarea familiei au fost complet depășite iar familia își manifestă o disponibilitate reală și are capacitatea de a le depăși.

Motivațiile pentru care unii dintre părinți nu sunt însă capabili să-și îndeplinească la un moment dat, ori pentru o anumită perioadă de timp, responsabilitățile de creștere și de îngrijire ale copiilor sunt cât se poate de complexe. De regulă, cauzele care conduc la ruptura copilului de familia să țin mai mult de contextul socio-economic al familiei.

Familia joacă astfel rolul de mediator între individ și societate. În trecut însă, această funcție era întotdeauna realizată unilateral, astfel încât, familia putea lua de fapt asupra sa sarcina de a asigura dezvoltarea societății prin cadrul adaptării culturale și de rol a individului. Un alt aspect deosebit de important este acela conform căruia familia poate realiza și misiunea de a putea fi mediator între individul care se dezvoltă și societate, mai exact de a-i oferi societății un dar – omul.

Mediul familial constituie de fapt un factor absolut primordial de socializare în viața copilului. Climatul din cadrul familiei poate influența în mod decisiv maniera în care minorul își construiește astfel sistemul de valori propriu, după care se va ghida ulterior în viața sa de adult.

Relația cu familia reprezintă un factor deosebit de important în această perioadă, pe care l-am abordat în lucrarea de față. Deși n-au ajuns încă la o maturizare completă, copiiilor instituționalizați le place să creadă că sunt adulți, și ca atare încearcă să și gândească precum niște adulți, deci se pot descurca în acest mod și singuri.

În esență, consider că familia reprezintă unicul grup de tip social caracterizat de determinările naturale și biologice, unicul în care toate legăturile de dragoste și de înrudire capătă o importanță absolut primordială prin interacțiunile multiple și determinante între toți membrii săi.

Așadar, întregul context de tip familial este unul cât se poate de favorabil pentru copil, iar întoarcerea sa în cadrul mediului său natural reprezintă de fapt o reală necesitate. Această necesitate îl poate ajuta însă foarte mult pe copil în viitor și îi poate influența viața într-un mod pozitiv.

Orice copil, ar trebui să o aibă în preajmă o figură maternă, mai exact persoana gata să se sacrifice pentru el în orice moment. Din păcate, însă unele dintre mame nu pot sau poate că nici măcar nu vor să se asemene modelului de mamă, ca urmare a anumitor aspecte care le împiedică astfel să-și îndeplinească îndatoririle față de proprii lor copii.

Vremurile s-au schimbat, iar în zilele noastre, nu mai este necesar ca mama să facă sacrificii supreme pentru a fi o mamă bună.

Pentru a-i putea oferi copilului său siguranță, grijă și atenție, nu trebuie decât să-i ofere necesarul suficient, astfel încât copilul să poată dezvolta și un atașament securizat, fapt care îi va conferi tăria de a înfrunta cu foarte mare ușurință greutățile vieții. Pentru a se simți securizat însă, copilul are nevoie de comunicarea reală cu părintele său. Prezența și atenția completă a mamei, contactul vizual, atingerea corporală prin îmbrățișări și prin mângâieri, întărirea comportamentului pozitiv, vor determina astfel copilul să aibă încredere în forțele sale proprii și să devină o persoană puternică.

Problematicile protecției sociale, cu care se confruntă în momentul de față absolut toate țările, reprezintă o preocupare complet aparte pentru statele aflate în tranziție, în general, și pentru țara noastră, în mod special.

            Sistemul de protecție a tuturor cetățenilor, reprezintă de fapt ansamblul beneficiilor sociale alcătuit din toate beneficiile universaliste și sistemul de securitate socială. Protecția socială mai poate fi apreciată ca drept ansamblu de acțiuni, de decizii și de măsuri întreprinse în societate pentru prevenirea, diminuarea ori înlăturarea completă a consecințelor unor evenimente considerate ca fiind riscuri sociale asupra condițiilor de viață ale populației și constituie una din cele mai importante definiții agreate de către specialiști în științe sociale.

            Protejarea populației unei țări de inflație, menținerea unui anumit preț la toate produsele de bază prin acordarea de diverse tipuri de subvenții de către stat, asigurarea unui venit minim familial, măsuri de reducere a criminalității, a impactului calamitaților de tip natural, a răspândirii unor anumite boli, programe naționale de luptă împotriva corupției sau adevărate planuri naționale de ocupare a forței de muncă, de luptă împotriva saraciei, sunt tot atâtea câteva exemple importante de realizare a protecției sociale la nivelul întregii societăți în care trăim.

        Unul dintre obiectivele de bază ale protecției sociale are în vedere în special reintegrarea în viață normală a tuturor persoanelor care au beneficiat sau încă mai beneficiază de asistență socială prin:

activarea resurselor proprii lor;

identificarea modalităților optime de a putea face fața problemelor;

promovarea unor anumite tipuri de soluții de a putea reduce timpul marcat de către situația de risc.

            În vederea integrării sociale, nevoia socială reprezintă de fapt întregul ansamblu de cerințe indispensabile fiecărei persoane în parte pentru asigurarea condițiilor corespunzătoare de trăi, în condiții decente.

  Serviciul de asistență socială funcționează după un alt principiu decât cel al asigurărilor, bazându-se în mod special strict pe fonduri provenite din cadrul bugetului statului ori din diverse donații ale voluntarilor și ale instituțiilor internaționale, asistența socială nu presupune în acest sens nicio contribuție financiară anterioară a persoanei asistate. Ajutorarea reală a persoanelor aflate în situații de risc, are la bază principiul solidarității și presupune evaluarea tuturor trebuințelor asistatului.

Managementul de caz în ceea ce priveste protecția copilului reprezintă un real concept care desemnează o metodă unică de coordonare și de integrare a tuturor serviciilor sociale, medicale și educaționale destinate exclusiv categoriilor de populații vulnerabile și dezavantajate, de organizare și gestionare a tutror intervențiilor specifice realizate de către diverși specialiști în acord cu toate obiectivele stabilite în ceea ce privește schimbarea tuturor situațiilor problematice ale beneficiarilor.

Managementul de caz se centrează așadar pe coordonarea, organizarea și chiar direcționarea tuturor intervențiilor destinate exclusiv asigurării serviciilor și integrarea acestora în beneficiul real al copiilor și al familiilor acestora, reducerii masive a perioadei de ședere a tuturor copiilor în sistemul de protecție socială prin urmărirea permanentă a tuturor progreselor înregistrare în ceea ce privește atingerea reală a finalității tuturor planurilor individualizate de protecție și concertarea astfel a activităților destinate exclusiv prevenirii separării copilului de familia sa. În funcție de strategia utilizată în ceea ce privește utilizarea tuturor resurselor, orientarea și chiar îndeplinirea obiectivelor, de viziunea în implicarea beneficiarilor în ceea ce privește realizarea tuturor schimbărilor dorite și complet intenționate, putem spune așadar că există patru tipuri de forme ale managementului de caz, pe care putem să le reluăm în acest context: managamentul centrat pe resurse, managementul centrat pe rezultate, managementul centret pe probleme și managementul de caz apreciativ, inspirat de modelul analizei SWOT.

În sistemul de asistență socială românească, doar pentru managementul de caz privind protecția copilului aflat în situație de dificultate managementul de caz este definit prin intermediul Ordinul nr.288/2006, în mod absolut restrâns ca “metodă de coordonare a tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului de către profesioniști din diferite servicii sau instituții publice private”.

Pentru managementul de caz referitor la protecția copilului aflat în situație de dificultate există anumite tipuri de standarde și de norme metodologice de implementare a tuturor acestora, care să asigure o monitorizare absolut standardizată a tuturor cazurilor.

Standardizarea se referă la:

·       stabilirea foarte clară a tuturor condițiilor pentru utilizarea metodei;

·       responsabilitățile tuturor părților implicate;

·       respectareatuturor etapelor managementului de caz;

·       utilizarea unor anumite tehnici și instrumente tip;

·       perioadele de evaluare și de realizare a rapoartelor precum și a planurilor de servicii (PS) precum și a planului individualizat de protecție(PIP,PIS);

·       monitorizarea și postmonitorizarea.

Intr-un sens mult mai larg, conform Standardului 1/Ord.288/2006, managementul de caz este “o metodă de lucru obligatorie utilizată în domeniul protecției copilului și reprezintă ansamblul de tehnici, proceduri și instrumente de lucru care asigură coordonarea tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului de către profesioniști din diferite servicii/instituții publice și private”.

Scopul de bază al utilizării acestei metode constă de fapt în asigurarea unei intervenții multidisciplinare și chiar interinstituționale, organizată, riguroasă, eficientă și foarte coerentă pentru copil, familie, reprezentant legal și alte persoane importante pentru copil.

Pentru utilizarea absolut corectă a managementului de caz furnizorul împreună cu toți coordonatorii serviciilor vor stabili toate criteriile de eligibilitate (de admitere) pentru accesul tuturor clienților la serviciile propuse dar și metodologiile și chiar procedurile de lucru pentru fiecare tip de serviciu.

Începând cu primele tipuri de standarde ISO 8402/1994 până la cele din 2000 cu ISO 9000, managementul calității este definit ca “ansamblul activităților funcției generale de management, ce determină politică în domeniul calității, obiectivele și responsabilitățile și le implementează prin mijloace ca planificarea , controlul, asigurarea și îmbunătățirea calității, în cadrul sistemului calității” (Butu, Mihai, Mihăilescu Pintia,2000:273)

Pentru beneficiar insă calitatea înseamnă:

· Timpul și atenția acordată de către profesioniști în tot ceea ce privește furnizarea serviciilor, momentul dar și durata tuturor acestora;

· Stabilitatea tuturor serviciilor, potrivit contractului stabilit;

· Diferența – atitudinea reală a personalului față de beneficiar;

· Finalitatea- obținerea tuturor rezultatelor așteptate de beneficiar.

Criteriile fundamentale pentru acordarea unor astfel de servicii calitative, sunt corelate întotdeauna cu drepturile omului dar și cu principiile etice ale muncii asistentului social. Toate acestea se referă deci la: respect și la simpatie pentru beneficiar, nondiscriminare, promptitudine, angajarea de personal calificat precum și capacitatea acestuia de a putea utiliza toate deprinderile de comunicare îndreptate în special către atenție/ascultare activă și claritatea informațiilor.

Funcțiile managementului calității tuturor serviciilor sociale sunt întotdeaunacorelate cu funcțiile managementului clasic însă accentul cade pe calitatea îndeplinirii scopurilor și obiectivelor.

Pentru a putea realiza aceste tipuri de funcții, este absolut necesar ca serviciul social să funcționeze după câteva tipuri de principii care vizează toate standardele calității în asistența socială. Toate aceste standarde ale serviciului trebuie să fie foarte vizibile și cunoscute atât de profesioniști cât și de beneficiari.

Managementul cazului este un termen contemporan care se referă la acțiunile asistentului social pentru a mobiliza și a crea împreună cu ceilalți colaboratori un sistem de servicii care să răspundă eficient și efectiv la nevoile celor care solicită ajutor. Managerul cazului încearcă să coordoneze, monitorizeze și evalueze serviciile oferite. Asistentul social care este manager de caz trebuie să folosească diferite deprinderile pentru a putea realiza un climat aerisit și oferind tuturor posibilitatea de a se exprima. Când mai multe resurse lucrează împreună pentru a stabili un plan, a lua o decizie.

Luând în considerare etapele managementului de caz și problematica copilului în dificultate, facem câteva precizări referitoare la acestea pentru care se va folosi suportul legislativ: Ordin 286/2006, privind aprobarea Normelor metodologice pentru întocmirea Planului de Servicii precum și a Planului individualizat de protecție; Ordin 288/2006, referitor la Standardele minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului .

UNICEF se implică în mod frecvent în managementul de caz. Spre exemplu, solicită guvernelor și partenerilor sociali să situeze copii și tinerii în centrul procesului de adoptare a deciziilor. Pentru fiecare nouă decizie luată în calcul sau adoptată, guvernele trebuie să analizeze impactul și efectele asupra copiilor, familiilor cu copii, adolescenților și tinerilor adulți.

            Nevoilor sociale cu o etiologie de tip economie, li se poate răspunde prin intermediul unor intervenții în care beneficiile sociale acoperă întregul necesar dorit pentru un anumit standard minim de viață. Serviciile din domeniul asistenței sociale sunt cât se poate de specifice pentru nevoile cauzate de incapacitați personale sau dependentă.

            Asistenții sociali au marea responsabilitate de a putea reinventa practică, aceștia nu au de aplicat doar soluții, ci se implică și în soluționarea de probleme, adică în căutarea de soluții noi adaptate fiecărei situații în parte.

            Activitatea tuturor asistenților sociali, are de efectuat două dimensiuni esențiale:

cea de ordin economic, care vizează în special alocarea unor resurse financiare și

materiale persoanelor care pentru o anumită perioadă limitată de timp nu pot conduce o viață auto-suficienta.

dimensiunea propriu-zisă socială și psiho-socială care vizează în mod special toate

procesele de integrare și de reintegrare socială în sens larg

            Sistemul instituțiilor asistențiale de stat diferă însă foarte mult de la o țară la alta, acesta dezvoltându-se în funcție de toate resursele bugetare ale statelor, de specificul tuturor problemelor sociale pe care încearcă să le soluționeze, de toate tradițiile asistențiale și organizaționale, precum și de ideologia dominantă. Acest întreg sistem evoluează permanent, adaptându-se astfel dinamicii problemelor sociale.

            Sintagma ,,problemă socială'' apare în sociologie, dar și în domeniul politicilor sociale pentru a putea desemna astfel un set important de situații problematice întâlnite la nivel comunitar, societal și mai puțin la nivel personal.

Macro-problemele, precum și micro-problemele sociale, devin în acest mod aspecte esențiale complet diferite ale aceluiași fenomen. Nevoia de sprijin a unei anumite persoane aflate în situație de risc, devine astfel o problemă pentru toți asistenții sociali atunci când familia ori comunitatea locală apropiată nu pot răspunde sau nu o pot împlini.

În acest mod, sprijinul de care au nevoie toate persoanele și toate familiile acestora, vine adesea atât de la formele instituționalizate de asistență socială cât și de la comunități ori de la societate.

În cadrul sistemului de protecție socială, asistența oferă deci o protecție minimală indivizilor aflați într-o situație problematică.

Ajutorul acordat pe o perioadă relativ limitată de timp tuturor celor cu diverse probleme deosebite, nu depinde însă de vreo contribuție a acestora și nici nu presupune o rambursare a ajutorului. Sistemul asigurărilor (care stă la fundamentarea securității sociale) se întemeiază pe o logică absolut contributivă în cadrul căreia toate cotizațiile finanțează astfel compensările de venituri în mod absolut proporțional cu contribuția anterioară a individului. (Legea nr.272 privind protecția și promovarea dreptului copilului publicat în cadrul Monitorului Oficial, 23 iunie 2004)

            Asistența socială experimentează în acest moment o foarte importantă perioadă de schimbare a tuturor priorităților, a organizării și a practicii de zi cu zi.

Potrivit noilor prevederi de tip legislativ referitoare la protecția copilului, a tuturor persoanelor cu deficiențe, a persoanelor vârstnice, apoi cele din cadrul domeniului justiției restaurative, a tuturor alternativelor la formele de tip tradițional de asistență, a perspectivei comunitare și individualizate de intervenție, natură, precum și viitorul asistenței sociale se modifică în mod considerabil.

Marea majoritate a instituțiilor de tip rezidențial în ceea ce privește ocrotirea copilului formează în momentul de față, o soluție reală la toate problemele copiilor aflați în dificultate, în situație de separare permanentă ori temporară.

  Toate instituțiile publice pentru ocrotirea copiilor au fost întotdeauna în mod tradițional organizate pe criteriul vârstei. Însă tradiția la care se face referire era aceea de a ocroti copilul cu vârste cuprinse între 0-3 ani în instituție de tip leagăn, iar pe cel cu vârsta cuprinsă între 3-18 ani în ,,casa de copii". Întrucât copilul aflat în cadrul cele două tipuri de instituții are aceleași categorii de nevoi, categorisirea pe criteriul vârstei poate fi considerată a fi artificială.

Toate aceste tipuri de instituții au avut o întotdeauna subordonare administrativă și metodologica complet diferită: leagănele aparținând Ministerului Sănătății, iar casele de copii aparținând Ministerului Educației Naționale. Toate aceste subordonări au generat de-a lungul timpului evidențierea caracteristicilor esențiale, precum și diferențierea celor două tipuri de instituții.

            De regulă, numărul de copii îngrijiți și ocrotit în cadul fiecărei instituții publice de ocrotire este foarte mare. Pe de altă parte însă, perioada pe care o poate petrece un anumitcopil într-o instituție poate fi foarte îndelungată. Instituțiile fiind unele mari, insuficient adaptate tuturor nevoilor copiilor, este foarte dificil de realizat pe o scară largă programe individualizate pentru fiecare copil în parte.

În același timp însă, lipsa acută de alternativa adecvată la sistemul de ocrotire rezidențială, face ca absolut ficare copil care pătrunde în cadrul acestui sistem, să trebuiască să treacă cel puțin o dată în viață dintr-o instituție în alta (în funcție de vârsta sa), realizându-se în acest mod, schimbare întregului mediu pe care acesta îl cunoștea (locație, personal de îngrijire, colegi, amici, prieteni). Acest fapt nu poate însă contribui în mod semnificativ la o dezvoltare cu adevărat armonioasă a copilului, ba din contră, va conduce la o îngreunare reală de adaptare cu mediul care și așa nu era prea optim și adecvat pentru dezvoltarea psihică și fizică a unui copil.

  Necesitatea reală a elaborării unei concepții unitare și coerente, în interesul real al copilului lipsit de familie, în vederea recurgerii la ocrotire în cadrul instituției doar atunci când acest fapt nu poate fi evitat ,trebuie însă să se regăsească cu adeavrat în scopul primordial al tuturor instituțiilor de tip rezidențial. Indiferent care ar fi însă vârsta copilului, acesta trebuie neapărat să se reîntoarcă în mediul său familial și să fie deci pregătit pentru viața socială reală. Nu trebuie însă trecute cu vederea toate experimentele realizate în cadrul câtorva instituții de ocrotire, inclusiv de către organizații de tip neguvernamental, care au și demonstrat în nenumărate rânduri, posibilitatea urmăririi evoluției reale a copilului prin proiecte individuale.

            În momentul de față, în institurii, relația socială este foarte subestimată. Deși în ultimii ani s-au produs numeroase ameliorări importante ale acestei întregi situații, aceasta rămâne încă o problematică deosebit de importantă.

În ceea ce privește prelungirea perioadei de timp pe care copilul aflat în sistemul de ocrotire o petrece în instituție după vârsta de 3 ani, fără o adaptare a tuturor normativelor de personal, a tuturor programelor de activitate, precum și a condițiilor materiale de viață nu creează însă garanția funcționarii instituției în vederea servirii interesului fundamental al copilului.La nivelul intregiinoastre țări există în acest sens un număr de aproximativ 60 de instituții, în cadrul cărora se întâlnesc aproximativ 9800 de copii aflați situație de separare temporară sau permanentă.

            Un fenomen absolut îngrijorător care nu s-a manifestat până la începutul anului 1990 (sau cel puțin, nu cu o astfel amploare) este reprezentat de către prezenta absolut ilegală a majorilor în cadrul casele de copii.

Potrivit legii, după împlinirea vârstei de 18 ani beneficiază de ocrotire doar acei majori care aleg să continue studiile, până la vârsta de 25 de ani. Cu toate acestea însă, lipsa ofertelor de muncă și dificultatea de a putea găsi o locuință, au îngreunat astfel situația tinerilor crescuți în cadrul casele de copii.

Neavând astfel o locuință, un loc de muncă sau poate o familie ori un grup de prieteni care să îi sprijine, unii dintre acești tineri intra în mod frecvent în conflict cu legea. Aceștia continuând să locuiască în casele de copii și chiar creează probleme deosebite societății, în general.

            În ceea ce privește instituțiile private de ocrotire a copilului, acestea formează o categorie comple aparte în cadrul peisajului românesc. Acestea sunt deci înființate de diferite tipuri de ONG-uri și sunt în mod absolut esențial diferite de toate instituțiile publice în acest sens.

Aceste institutii private sunt create din start după anumite tipuri de standarde moderne, corespunzătoare și adecvate practicii actuale în  domeniu pe plan internațional. Asigurarea întregii legalități a înființării și funcționarii tuturor acestor tipuri de instituții s-a fundamentat exclusiv pe încheierea unor anumite tipuri decontracte de asociere cu toate autoritile județene ori locale ori pe contracte similare ,încheiate în mod direct cu anumite structuri ale guvernului.

            Aprximativ toate tipurile de instituții de ocrotire gestionate de către ONG-uri pot constitui un model pentru ceea ce înseamnă de fapt ocrotire de tip familial, instituție deschisă către comunitate, abordare de tip plenara dezvoltării individuale a fiecărui copil ocrotit. Întreaga filosofie care stă practic la baza majorității acestor tipuri de instituții este aceea conform căreia toate acestea constituie de fapt centre de tranzit al copilului spre o familie viitoare.

Cu toate acestea însă, întregul monopol impus de către toate instituțiile publice de ocrotire nu a putut fi deci desființat, sistemul public de ocrotire rezidențială demonstrând în acest sens o foarte mare rezistență la schimbări de tip structural.

Toate principiile și valorile absolut cruciale ale practicii asistenței sociale umaniste sunt, în opinia lui Payne (2011) reprezentate de promovarea justiției sociale, dezvoltarea individuală a clientului și a profesionistului, de complexitatea finite umane, de flexibilitatea de tip metodologic, de valorificarea creativității clientului și a profesionistului, de valorificarea potențialului de spiritualitate al întregii personalități umane, de promovarea securizării și de dezvoltarea rezilienței individuale.

În acest context, compasiunea, dragostea, solidaritatea, empatia, altruismul, sentimental etic, atașamentul emoțional, vocația profesională, concepția despre lumea înconjurătoare, credința religioasă etc sunt doar câteva caracteristici personal-empatice ale personalității umane empatice a profesionistului dn cadrul serviciului de asistență socială.

Considerând astfel familia drept cel mai adecvat mediu pentru creșterea, dezvoltarea și ocrotirea personală a copilului, toate serviciile de zi asigura astfel menținerea, refacerea și chiar dezvoltarea capacității copilului și a părinților acestuia, în vederea depistării situațiilor care ar putea însă determina separarea temporară sau permanentă a copilului de familia sa naturală. Toate aceste servicii comunitare reprezintă deci un sistem de tip alternativ pentru instituționalizare, dar și o condiție esențială pentru respectarea dreptului fundamental al fiecărui copil de a putea crește și de a se putea dezvolta în propria familie, potrivit art. 108 .

La trecerea copilului ocrotit din instituții pentru copii preșcolari instituții pentru copii școlari, în vederea dezvoltării sale psihice se înregistrează mai multe particularități determinate de către condițiile educative și de către viața, mai ales în cazul copilului provenit din cadrul unei familii problematice.

În acest sens, în planul psihologic apare de fapt enurezismul ca urmare a unor factori importanți, precum: metodele de tip educațional foarte rigide în cadrul instituțiilor, teama și anxietatea în ceea ce privește introducerea sa forțată într-o anumită colectivitate, mai multe insuccese repetate, frustrări etc, ca și rezultat al situației în care se afla și pe care el o percepe și o trăiește în același timp ca o stare complet negativă.

Enurezismul poate deci persist inclusiv până la vârsta preadolescentă, putând fi astfel vindecat doar printr-un realcomplex de măsuri de ordin educativ general și de tip special.

La toți copiii ocrotiți, mai ales la cei proveniți din instituții pentru copii preșcolari și din familii dezorganizate și cu un nivelul socio-cultural foarte scăzut, se constată foarte frecvent anumite tipuri de întârzieri în dezvoltarea vorbirii.

Toate acestea sunt mult mai accentuate mergând până la anumite tipuri de aspecte de pseudodebilitate mintală, create de retardarea pedagogică consecutivă, dar și de nedezvoltarea corespunatoare a limbajului ca și instrument al gândirii.

Toți acești copii prezintă deci un vocabular foarte sărac, codul lor lingvistic fiind practic insuficient dezvoltat, capacitate redusă de înțelegere a tuturor mesajelor verbale etc. Nivelul de comunicare se menține astfel într-un registru foarte sărac iar ritmul real al dezvoltării gândirii este foarte redus, copiii întâmpinând în acest mod serioase dificultăți în ceea ce privește dezvoltarea operațiilor gândirii, dar și în ceea ce privește operarea cu anumite abstracțiuni și generalizări.

Handicapul de tip lingvistic generează și el foarte mari dificultăți de însușire a cititului și a scrisului după cum grevează și asupra întregii performanțe de tip școlar, care se bazează de fapt, în cea mai mare parte pe limbajul de tip verbal, îmbinat cu diverse tipuri de dificultăți de atenție, handicapul lingvistic, dar și urmările sale în domeniul comunicării, precum și al dezvoltării reale a gândirii conduce deci la randamentul foarte scăzut în învățătura școlara, la eșecul de tip școlar care este foarte agravat de către o altă particularitate prezentă la toți acești copii și anume, formarea într-un ritm foarte lent a motivației pentru învățătura.

Alături de toate traumele psihice suferite în viața de tip familial (determinate de către toate violentele dintre părinți, maltratările copilului, alcoolism etc.) ruperea completă a copilului de familie provoacă mai multe tipuri de efecte negative care distorsionează însă întrega personalitate a copilului ajuns în cadrul sistemului de ocrotire.