Copii Abuzati DIN Perspectiva Criminologiei
COPIII ABUZAȚI DIN PERSPECTIVA CRIMINOLOGIEI
CUPRINS
CAP.I. CRIMINOLOGIA – ȘTIINȚĂ INTERDISCIPLINARĂ……………..…………2
1.1. Obiectul criminologiei…………………………………………………………………2
1.2. Scopul criminologiei……………………………………………………………………3
1.3. Definiția și funcțiile criminologiei…………………………………………………….4
1.4. Principalelel curente în criminologie………………………………………………….5
1.5. Cauzele fenomenului social al criminalității………………………………………….9
CAP. II. ABUZUL ASUPRA COPILULUI DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI…….13
2.1. Modalități de abordare ale abuzului…………………………………….………..…….13
2.2. Factorii etiologici care favorizează dezvoltarea comportamentelor violente……………………………………….…………………………………………………20
2.2.1. 1 Explicații privind formarea comportamentelor violente……………………….…24
CAP. III. COPILUL ÎN SITUAȚII DE ABUZ…………………………………………….30
3.1. Trăsăturile înnăscute ale copilului………………………………………………………30
3.2. . Reacțiile copilului, modurile lui de a face față experiențelor………………………..31
3.3. Consecințele abuzului……………………………………………………………………38
3.4. Particularități de personalitate ale copilului abuzat……………………………………44
3.5. Teorii cu privire la abuzul fizic și emotional………………………………………….. 47
CAP. IV. CUNOAȘTEREA CONVENȚIEI CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI CA DOCUMENT JURIDIC………………………………………….51
4.1. Copilul – titular de drepturi……………………………………………………….52
4.2. . Principiul apartenenței și integrării cumunitare………………………………57
4.3. Concluzii……………………………………………………………………………64
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………61
CAP.I. CRIMINOLOGIA – ȘTIINȚA INTERDISCIPLINARĂ
1.1. Obiectul criminologiei
Pentru a se afirma că știință criminală, criminologia a trebuit să dovedească că are obiect propriu de cercetare , metode și tehnici științifice de cercetare , să facă evaluări, parteneriate și să propună măsuri eficiente de combatere și prevenire a criminalitații, ca fenomen social.
Obiectul criminologiei este definit la cel de-al 2 lea Congres International de Criminologie – Paris ( 1950) ca fiind: criminalitatea ca fenomen social, infracțiunea, infractorul, victima și reacția socială împotriva victimei.
1) Criminalitatea “ca orice fenomen social” reprezintă un sistem cu proprietăți și funcții proprii. Analiza știintifică specifică criminologiei operează cu termeni specifici, cum sunt:
– criminalitatea reală este un concept ce persupune totalitatea faptelor penale săvârșite pe un anumit teritoriu , într-o perioadă determinată .
– criminalitatea aparentă cuprinde totalitatea faptelor penale sesizate justiției și cercetării criminologice.
– criminalitatea legală cuprinde totalitatea faptelor penale pentru care s-au pronunțat hotărâri definitive de condamnare .
– cifra neagră a criminalității – faptele infracționale comise și rămase necunoscute din diferite motive reprezintă diferența dintre criminalitatea reala și criminalitatea aparentă. Cifra neagră a criminalității face obiectul cercetării criminologice.
2) Infracțiunea ca domeniu al sistemului face obiectul cercetării criminologiei în cadrul criminalității ca fenomn social. Ea are identitate și particularități proprii. Este definită în CP la art. 17 ca fiind “fapta prevazuta de legea penală, săvârșita cu intenție care prezintă pericol social”.
Sub aspect criminologic intersează proiecția fenomenului criminalității în plan material , uman, social și juridic.
3) Infractorul face obiectul cercetării criminologice datorită condițiilor bio- psiho- sociale care îl determină pe om să încalce legea.
Persona care încalcă legea este considerată un eșec al procesului de socializare , educare și dezvoltare biologică normală.
4) Victima împrejurării cercetări de dată recentă releva existența unei realități cauzale între victimă și autor.
5) Reacția socială prezintă interes în identificarea modalităților prin care fenomenul infracțional poate fi prevenit și combătut. Astfel, reacția socială poate interveni ante–factum prin programe și măsuri de prevenire dar și post–factum prin acțiuni de socializare , reeducare etc.
1.2. Scopul criminologiei
Scopul general îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente în masură să determine prevenirea și combaterea fenomenului infracțional.
Scopul imediat îl constituie stabilirea cauzelor ce determină producerea crimelor și oferirea de soluții pentru identificarea și delimitarea acestuia.
1.3..Definiția criminologiei
Criminologia este știința multidisciplinară care se ocupă de fenomenele infracționale , de particularitățile acțiunilor individuale și de grup, de structurile psihice particulare ale persoanei criminalului și de mijloacele de reeducare. ( P.P. Nereanu – Dicționar de psihologie ).
Criminologia este știinta care studiază fenomenul social al criminalității în scopul prevenirii și combaterii acestuia.
1.4. Funcțiile criminologiei
a) Funcția descriptivă constă în studierea și consemnarea datelor privind volumul criminalității pe un anumit teritoriu și într-o anumită perioadă de timp.
b) Funcția explicativă constă în prezentarea de explicații privind combaterea fenomenului infracțional în urma studierii acestuia , explicații ce pot sta la baza fundamentarii politicilor de perevanire și combatere.
c) Funcția predictivă (previzională, anticipativă ) vizează anticiparea unei modificări cantitative , calitative. Dongoroz : “Criminologia este o busola in orientarea practicii procesual penale.”
d) Functia profilactică presupune dezvoltarea unor politici de prevenire a cauzelor si fenomenelor .
1.5. Principalele curente în criminologie
1.5.1. Orientarea biologică
Potrivit acestei orientări sunt cunoscute mai multe teorii privind originea biologica a criminalității astfel:
teoria atavismului evolutionist;
teoriile eredității;
teoriile biotipurilor criminale;
teoria constituției delicvente.
La baza acestor teorii se afla explicatiile evolutionismului lui Darwin care opina că “indivizii cu înclinații negative care își fac ocazional apariția în arborele genealogic al unei familii, cu înclinații fără o cauza observată, acestea pot fi rămășite ale unei stări primitive, anterioară, din care ei nu au progresat vreme de generații.”
Teoria atavismului evoluționist
Atavismul reprezintă aparitia la descendenți a unor caracteristici proprii ascendenților îndepartați și care nu s-au manifestat în generația intermediară( lat. atavus = strămoș). Partizanul acestei teorii este Cesare Lombrosso.
Efectuand examene antopometrice și biologice pe 5907 delicvenți acesta a estimat tipul de criminal înnăscut la 60- 70 % din totalul criminalilor, iar după criticile aduse a redus acest procent la 30-35 %.
Potrivit acestei ipoteze, caracterele omului primitiv și ale animalelor inferioare pot apărea la anumiți indivizi sub forma unor stigmate anatomice (malformații) ale scheletului și cutiei craniene, asimetrie bilaterală, dezvoltarea masivă a maxilarelor, anomalii ale urechilor, ochilor, nasului, mâinilor, picioarelor, degetelor etc.
A fost puternic combătut de criminologul Ch. Goring, ce a făcut în paralel studii pe un eșantion de 3000 de delicvenți de la Oxford și Cambridge.
Teoriile ereditatii
Adepții acestor teorii și-au îndreptat studiile asupra gemenilor, arborelui genealogic și a cercetării de antropologie comparată. Prin studiile efectuate în SUA s-a încercat să se demonstreze prin studiul arborelui genealogic că în familiile de antecesori cu condamnați există un număr mai mare de infractori.
Teoriile biotipurilor criminale
Potrivit acestor teorii se sustine că există legături între tipurile biologice, conformația fizică a individului și normalitatea mentală a caracterului.
– tipul astenic( longilin, umeri îngusti, muscultura subdezvoltată), tipul rece , rezervat , nesociabil este asociat cu infracțiuni contra proprietății ,
– tipul atletic este asociat cu infracțiunile contra persoanei;
– tipul picnic (scund, cu tendințe de îngrășare, prietenos , sociabil )este asociat cu fraudele;
– tipul displastic (disfuncționalități glandulare ) este asociat cu infrancțiunile sexuale.
Teoria constituițiilor delicvente
Prin constituție Benigno di Tulio înțelegea acele elemente ereditare și congenitale dobândite care favorizează comiterea de infracțiuni urmare a unor tentații ( excitații ) exterioare.
1.5.2. Orientarea psihologică
Potrivit acestei orientări geneza criminalității se afla în factori psihologici ce țin de individ. Orientarea psihologică pleacă de la idea că între comportamentul normal si cel delicvent diferența nu survine de la natura ci din sfera psihicului ca urmare a unui conflict între individul marcat de anumite particularități și anturajul său.
Teoriile semnificative ale orientării psihologice sunt:
– teoria psihoanalitică a lui SIGMUND FREUD
– teoria personalități criminale
Teoria psihanalitică
S. Freud (1856- 1939), medic neurolog și psihiatru vienez, creatorul psihanalizei care după cum o numea el însusi este a treia mare înfrângere a orgoliului uman. “ Copernic a aratat ca pământul nu este centrul universului, Darwin ca omul este un animal printre altele și psihanaliza demonstrează că “eul nu este stăpân la el acasă”.
Freud afirma pentru prima dată că în viața psihică nu există nimic arbitrar, nimic întâmplător și nedeterminat, totul până la cele mai insignifiante gesturi, cuvinte, idei, emoții.
Conflictul intrapsihic dintre inconștient și conștiință, impregnează întreaga viață a individului. Principiului plăcerii promovat de inconstientul axat pe viată animală, se opune principiului realității promovat de constiința centrată pe viața socială, morală a omului, generatoare de constrângeri firești. Presiunile inconștientului asupra conștiintei duc la manifestări morbide, la dramatice tulburări de echilibru sau la acte de comportament de neînteles, absurde sau ciudate.
Intre cele trei ipostaze ale psihicului apar stări tensionate conflictuale Eul fiind supus atacului celor “doua puteri”(Sinele si Supraeul) ostile și incompatibile, presiunilor instinctive ale sinelui si cenzurii exercitate de Supraeu.Eul controleaza cerințtele instinctuale de la nivelul Sinelui ia decizii privind permisiunea de satisfacere a acestora ,, prin amanarea satisfacerii , in condiții de timp și mediu favorabile sau prin suprimarea totală a acestora.
Așadar, destinul instinctelor este triplu :
– Satisfacerea mediată ce constă într-o descărcare pusională , instinctele de la nivelul Sinelui erup, trec de bariera de cenzură a Eului și a Supraeului.
– Refularea constă în reprimarea instinctelor începute la nivelul Sinelui și este însoțită de formarea unor complexe și simptome morbide.
– Sublimarea constă în canalizarea într-o activitate derivată, investiția de energie fiind orientată spre creația artistică, științifică, activități sportive. În acest caz instinctele sunt prelucrate de către Eu pentru a trece de cenzura Supraeului.
Teoria personalității criminale
Adepții teoriei personalității criminale consideră că între criminal și non criminal nu sunt deosebiri de natură ci de grad. Potrivit acesteia și unul și altul sunt împinși la acțiuni și activități de anumite nevoi – mobilul, și unul și altul sunt ajutati de anumite capacități, de anumite acte de voință .
Aceste elemente psihice, fizice, la crimninali sunt uneori mai puternice, de exemplu: impulsurile, mobilurile, agresivitatea, sexualitatea și altele mai slabe de exemplu: voința, stapânirea de sine.
Potrivit criminologului francez Jean Pinatel, trăsăturile care stau la baza personalității criminale sunt :
Egocentrismul – tendința de a raporta totul la propria persoană, de a constata că tot ce este bun ține de propria persoană și îți aparține;
Tendința egocentristului este de a împinge opoziția la crimă, teama față de oprobiul public sau de teama amenințării cu pedeapsa;
Labilitatea- fire slaba, ce nu se poate opune tentației;
Agresivitatea – instinct ce duce la satisfacerea unei nevoi. Se caracterizează prin: autoagresivitate, agresivitate fizică, socială, agresivitate patologică (epilepsie, beție , maladi unor complexe și simptome morbide.
– Sublimarea constă în canalizarea într-o activitate derivată, investiția de energie fiind orientată spre creația artistică, științifică, activități sportive. În acest caz instinctele sunt prelucrate de către Eu pentru a trece de cenzura Supraeului.
Teoria personalității criminale
Adepții teoriei personalității criminale consideră că între criminal și non criminal nu sunt deosebiri de natură ci de grad. Potrivit acesteia și unul și altul sunt împinși la acțiuni și activități de anumite nevoi – mobilul, și unul și altul sunt ajutati de anumite capacități, de anumite acte de voință .
Aceste elemente psihice, fizice, la crimninali sunt uneori mai puternice, de exemplu: impulsurile, mobilurile, agresivitatea, sexualitatea și altele mai slabe de exemplu: voința, stapânirea de sine.
Potrivit criminologului francez Jean Pinatel, trăsăturile care stau la baza personalității criminale sunt :
Egocentrismul – tendința de a raporta totul la propria persoană, de a constata că tot ce este bun ține de propria persoană și îți aparține;
Tendința egocentristului este de a împinge opoziția la crimă, teama față de oprobiul public sau de teama amenințării cu pedeapsa;
Labilitatea- fire slaba, ce nu se poate opune tentației;
Agresivitatea – instinct ce duce la satisfacerea unei nevoi. Se caracterizează prin: autoagresivitate, agresivitate fizică, socială, agresivitate patologică (epilepsie, beție , maladii mintale), agresivitate spontană, profesională;
Indiferența afectivă implică absența unor emoții, sentimente de omenie, prietenie, indiferența morală mai mult manifestarea de răutate, perversitate.
1.5.3.Orientarea sociologică
Adepții orientării sociologice au preferat analiza cauzelor de ordin exogen adică o atenție deosebită acordată determinărilor de ordin social.
Orientarea sociologică are mai multe teorii:
Teoria lui Durkheim ( Emile Durkheim, 1859- 1907)
Criminalitatea este un fenomen social normal care se manifestă inevitabil în toate societătile, fiind determinat de structura socio-culturală careia îi aparține.
Teoria anomiei ( R . Merton)
În societatea americană există un set de valori dominante, fundamentale,( proprietatea, libertatea) unanim acceptate dar la care nu se poate ajunge în mod egal, dezvoltându-se un sentiment de nedreptate și frustrare ce duce la criminalitate.
Teoria clinică pledază pentru resocializarea condamnaților pentru a nu deveni recidiviști.
Teoria interactionistă apare în SUA în 1960 potrivit acesteia, punctul de plecare al unui comportament uman ca fiind infracțional este “ recția societății “ mai exact a grupului dominant sub raport economic și politic care aplică “stigmatul” de infractor.
1.6.Cauzele fenomenului social al criminalității
Factorii criminogeni ce determină criminalitatea ca fenomen social se clasifică în :
– factori economici,
– factori demografici,
– factori culturali,
– factori politici.
Factori economici ce pot fi considerati cu continut criminogen.
Industrializarea
– ofera locuri de muncă, posibilități de instruire, specializare și creșterea nivelului de trai;
– mobilitatea populatiei spre zonele industriale din mediul rural, individul devenind un necunoscut;
– navetismul prelungit;
– dezechilibrul psihologic cu efecte în starea de stres a muncitorilor
Somajul
– scaderea nivelului de trai;
– instabilitate emotională;
– scade autoritatea tatălui ca și “cap al familiei”.
Nivelul de trai
– sărăcia și dorința de înavuțire împing spre delicvență
Crizele economice
– scad salariile, crește rata șomajului,
– apare specula,
– proprietatea este în pericol atât a statului cât și cea particulară.
Factorii demografici
– moblitatea socială și urbanizarea;
– scade controlul social;
– structurile urbane nou formate sunt necuprinzatoare la început sub aspectul emotional;
– emigrarea spre țări cu potențial economic;
– necunoasterea legislației;
– acceptarea sclaviei și a muncii forțate,
– export de delicvență și criminalitate autohtonă;
– import de criminalitate straină.
Traficul cu fiinte umane
– prostituție ,
– cerșetorie,
– sclavie,
– spălarea banilor,
– violență maximă.
Factori socio-culturali
– familia: familia contemporană și-a micsort dimensiunile și rolul,
– apar sintagme noi precum: “dispariția familiei”, ” familia în bucati”, “familia asistată” , “familia destramată”,
– s-a dezvoltat concubinajul,
– vârsta casatoriei a crescut înspre 40 de ani,
– procentajul divorțurilor este în crestere,
– preocuparea pentru părinti ori rudele în neputiintă a scăzut.
– eșecuri privind integrarea scolară
– copiii inadaptați social constituie o problemă ,
– insubordonare ,
– lipsa de interes,
– absenteismul,
– repetenția,
– conduita agresivă în raport cu cadrele didactice.
CAP.II.
ABUZUL ASUPRA COPILULUI DIN PERSPECTIVA PSIHOLOGIEI
2.1 Modalități de abordare ale abuzului
Problema de actualitate abordată în fiecare săptămână de mass-media din cele patru colțuri ale lumii, maltratarea copiluilui – sub toate formele sale – este o problemă foarte veche. În lucrarea sa “Masacrul inocenților” – Breiner (1990) scrie că există copii uciși, mutilați și abuzați de tot atâta timp de când există și documente disponibile. Maltratarea nu a fost totuși “descoperită” în lumea urbană industrializată decât în jurul anului 1875.
Creșterea progresivă a interesului față de fenomenul maltratării se exprimă și în creșterea numărului de publicații. Astfel, o cercetare făcută pe 3 mai 2001 în baza de date PsycInfo arată că numărul de documente referitoare la abuz și neglijare față de copil, la maltratarea copilului și la copilul bătut crește fără încetare: 573 documente pentru perioada 1971-1980, 4053 documente în perioada 1981-1990 și 8766 documente între 1991-2000.
În 1988, în lucrările pregătitoare de legi referitoare la prevenirea relelor tratamente și a protecției copilului în Franța, comisia de lucru a utilizat ca definiție de lucru pentru copilul maltratat următoarele aserțiuni: “copilul, victimă a părintelui sau adultului care îl are în grijă, fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului fie prin omisiunea intenționată a îngijitorilor, fapte care conduc la răniri fizice sau comportamente sadice, manifestări rejectante, disprețuitoare față de copil, abandon afectiv, exigențe educaționale, disproporționate față de capacitățile copilului… ca și abuzul sexual. Toate acestea afectează dezvoltarea psihoafectivă a copilului putând duce până la distrugerea corporală a copilului” (Divet, Heleine, Morellee, 1999).
În literatura românească o definiție a maltratării o găsim la dr. Popescu și dr. Ră duț (Roth, 1999) “maltratarea este orice formă voluntară de acțiune sau de omitere a unei acțiuni care este în detrimentul copilului și are loc profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor și de a se autoservi”.
Astfel, putem spune că maltratarea poate fi redusă atât prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) cât și prin comiterea cu intenție a unor acte agresive împotriva copilului (abuz). De aici rezultă că, neglijarea de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale vis-a-vis de nevoile copilului, iar abuzul se face cu intenție distructivă.
Termenul de abuz asupra copilului a fost folosit pentru prima dată pentru a descrie “copilul bătut” (Kempe et. Al.1962). Conceptul a fost extins în mod constant luând sub “umbrela” sa toate formele maltratării. O astfel de aplicare extensivă, spun unii autori că îi reduce utilitatea.
Abuzul reprezintă o acțiune violentă dusă la îndeplinire de unul din membrii unei familii cu rol marital, parental, sau de îngijire către alții cu roluri reciproce.
Acest fenomen este considerat ca fiind una din formele grave de încălcare a drepturilor acestora, și una din cauzele majore de distrugere a relațiilor familiale.
Delimitarea conceptului de abuz asupra copilului este un instrument teoretic, conceptual, necesar specialiștilor care realizeaza cercetari în domeniul dezvoltarii copilului și care intervin in activitatea practică de reabilitare a lui.
Indiferent că există o gamă largă de definiții ale abuzului toate au câteva elemente comune:
• Sănătatea fizică sau psihică a copilului este afectată;
• Vătămarea este făcută în mod intenționat.
Abuzul este o manifestare a violenței împotriva copiilor, profitându-se de diferența de forță (fizică, psihică, economică) dintre adulți și copii.
Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele abuzului sunt profunde și nefaste, însoțind individul de-a lungul vieții sale. El îi afectează de asemenea și pe adulții, care și-au trăit propriile neajunsuri, frustări sau speranțe spulberate ca părinți.
În conformitate cu Pagelow (1984, 1981), “Victimile de toate tipurile ale violenței în familie împărtășesc o experiență comună de demigrare a sinelul, care duce la diminuarea autoestimării. Rușinea și sentimentul de inutilitate, atât de des exprimate de femeile bătute sunt împărtășite și de copiii abuzați, precum și de bunicii maltratați.”
Adeseori considerăm că propria noastră maturitate și acumulare de experiență sunt suficiente pentru a stabili modele educaționale pentru copii.
Cei mai mulți dintre noi considerăm că avem capacitatea de a crește copiii; că avem potențial de a înțelege și dezvoltă nevoile lor.
Dar dacă toate lucrurile ar merge bine, nu am mai avea de-a face cu atâtea situații în care copiii sunt supuși la atitudini incorecte, neadecvate sau la diverse forme de abuz ori neglijare din partea adulților.
Unii copii își folosesc toate resursele pentru a descifra în ce stare se află părinții lor în ziua respectivă și cum ar putea evita cel mai bine abuzul și respingerea acestora.
Copiii expuși abuzului formează un grup foarte eterogen, ceea ce ne invită să cunoaștem diferențierea uzuală între trei tipuri de abuz:
1. Copiii expuși abuzului fizic;
2. Copiii expuși abuzului emoțional;
3. Copiii expuși abuzului sexual.
H. Kempe a impus lumii medicilor pediatrii din lumea întreaga, în 1962, “sindromul copilului bătut”.
În cazul abuzului fizic avem de-a face cu comportamente externe a căror consecințe pot fi regăsite în semnalările referitoare la copiii abuzați fizic și anume: arsurile de tigară, fracturile, hemoragiile interne, contuziile sunt semnale uzuale semnalate și identificate de medicii din spitale, pentru că ele au consecințe grave asupra dezvoltării. Contuziile pot apărea de la ciupituri, lovituri, trântiri ale copiilor. Scuturări puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului (Dykes, 1996) vătămare asemănătoare celor apărute în urma unui accident rutier.
Există diferite situații care pot fi asociate cu diferite consecințe acestui tip de abuz a căror urme sunt vizibile și merg de la cele mai simple vânătăi până la cele mai complexe acte de vătămare corporală.
S-au prelucrat diferitele categorisiri ale abuzului fizic. Unele fac diferențe între pedepsele fizice disciplinare și abuzul fizic. Aici scopurile sunt diferite. Disciplina dorește să îl educe pe copil “cel ce-și iubește copilul, îl pedepsește”, de cealaltă parte, abuzul asupra copilului arată răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților. Este greu să se facă o diferențiere clară în practică. Ceea ce începe ca o relație disciplinară poate sfârși ca abuz, fiind modul în care părinții își stăpânesc tensiunile interioare.
Vătămarea fizică este doar temporară, chiar dacă este vorba despre una serioasă. Spaima, precum și climatul emoțional asociat sunt pătrunzătoare și de durată. Copilul trăiește mai departe în incertitudinea și anxietatea unui nou abuz.
Abuzul emoțional este cel mai greu de identificat fiind definit ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților, care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitivă a copilului.
Abuzul emoțional nu are de-a face cu întâmplările izolate de respingere care pot fi întâlnite în marea majoritate a familiilor. Fiecare dintre noi poate fi distant și iritat cât o dată trecând cu vederea peste nevoile copilului, dar cu toate acestea nu putem spune că implică un comportament continuu și stabil față de copil, comportament ce devine o trăsătură dominantă de viață a acestuia (Garbarino 1986, Brssard, Germaine și Hart 1987, Glasser 1993, Mc.Gee si Wolf 1991).
Categorizarea diferitelor forme de abuz emoțional poate fi făcută pe baza tipului de situație la care copilul este expus. Nich Withman le împarte în următoarele forme:
• Rejectarea;
• Ignorarea;
• Terorizarea;
• Exploatarea;
• Izolarea;
• Coruperea copilului.
Rejectarea și ignorarea se referă la respingerea activă sau mai puțin activă a dovezilor de afecțiune și a chemărilor copilului. Avem aici de-a face cu un tip de abuz care este legat de copiii care sunt percepuți în mod negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere. Copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei, că sunt “proști”, “răi” sau “nebuni” și se percep ca fiind o sursă a problemelor părinților. Această formă de abuz merge mână în mână cu abuzul fizic.
Terorizarea copilului constă în adresarea unor amenințări cu pedeapsa, cu alungarea sau părăsirea care uneori au scopul de a liniști copilul dar care au consecințe mult mai grave “dacă mai plângi, aici te las!”, “te dau la lup!”, “o să te spun lui tata și o să vezi tu…!”, “dacă mai faci…, nu te mai iubesc!”. Amenințările îi crează copilului o stare de anxietate, căreia copilului îi va fi greu să-i facă față.
Browdeby (1973) susține că amenințările supărării sunt probabil mai dăunătoare decât adevarata supărare. Sunt copiii care se simt amenințați, terorizați de actul violent existent între părinți (Hershorn și Rosenbaum 1985, Silvern și Kersvang 1989, Kocinsky 1993).
“Pentru mai mulți copii a experimenta violența înseamnă a trăi în același apartament sau casă cu parinții și, de asemenea, de a suporta consecințele climatului de ură și de ostilitate dintre părinți și din restul familiei” (Cristensen 1988). Se cunoaște cazul unui copil de 5 ani care a luat cuțitul pentru a-și apăra mama. Acești copii sunt forțați să își asume responsabilitatea în situații pentru care nu sunt suficient de maturi să le facă față.
Exploaterea copilului constă în utilizarea copilului pentru satisfacerea nevoilor adultului sau a celorlalți membrii ai familiei. Aici este vorba de “Sindromul Cenușăresei”.
În cultura românească se petrece adesea exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este fetiță pentru ai îngriji și crește pe cei mai mici. La țară, copiii sunt exploatați pentru treburile gospodărești, îngrijirea animalelor din gospădărie, conducând la sacrificarea obligațiilor școlare.
Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau obligarea lui să rămână afară cu orele, prin interzicerea de a se juca cu alți copii au ca și efect sentimentul de neputință și lipsă de neîncredere în sine și în ceilalți, a copilului.
Coruperea este o formă de abuz emoțional în care imoralitatea adultului are avans asupra moralității copilului, prin aferte care-l tentează pe copil.
Părintele care trimite copilul să îi aducă o sticlă de băutură și care învinge negativismul copilului prin promisiunea restului de bani pentru a-și cumpăra bomboane corupe copilul.
Toate aceste forme sunt însoțite de cuvinte umilitoare și jignitoare care luate în sine sunt o altă formă de abuz emoțional: abuzul verbal.
După un studiu realizat de American Assation for Protecting Children (1988), copiii abuzați emoțional au în medie de 7-8 ani și cei abuzați fizic au în medie 5-6 ani.
Abuzul sexual este un fenomen care a început să fie recunoscut și studiat doar în ultimii ani. Definiția lui ar putea fi aceea formulată de Schechter și Roberger (apud. Lynch, 1985): ”implicarea unor copii sau adolescenți imaturi, dependenți din punct de vedere al dezvoltării, în activitățile sexuale pe care ei nu le înțeleg pe deplin și de aceea sunt incapabili să-și dea consimțământ adevărat, acte care violează taboo-rile sociale ale rolurilor familiei”. Putem spune că este vorba atât despre atingerea adusă integrității corporale cât și celei psihice a copilului. Poate fi vorba despre contact sexual sau atingeri, sadomie, folosirea minorilor în mod obscen (de exemplu, pentru realizarea de fotografi sau filme pornografice) sau incitarea la prostituția infantilă.
Cel mai trist este faptul că acești copii sunt dependenți de cei care îi îngrijesc pentru satisfacerea nevoilor fizice și emoționale. Din această cauză abuzul sexual asupra copiilor poate fi săvârșit de părinți, bunici (Margoliu, 1992, a) și alte rude apropiate (Margoliu,1994), precum și de către alți adulți de “încredere”(de exemplu, prietenul mamei) (Margoliu, 1992, b), profesorul, vecinul sau persoana care îngrijește copilul (Margoliul, 1992, c).
Timp de ani de zile s-a considerat abuzul sexual comis asupra copiilor ca pe ceva ce se petrece doar în fanteziile acestora. Acest considerent era privit ca o moștenire venită de la Freud, la fel cum el a respins ideea că aceste “fantasme” ar putea fi reale (Freud, 1896).
În fiecare din aceste categorii abuzul poate fi întâlnit în diferite grade mai mult sau mai puțin grav, de scurtă sau de lungă durată precum, și, poate fi asociat cu situații particulare sau poate fi cronic. Cu toate acestea, există anumite elemente comune legate de lipsa de cunoaștere și respect a nevoilor copilului, respingere și indiferentă. Unora dintre părinți le lipsește abilitatea de a se angaja pozitiv în relația lor cu copilul și de a da prioritate nevoilor de bază ale copilului înaintea propriilor lor nevoi.
În ultimii 25-30 de ani s-a încercat să se răspundă la întrebările: “De ce părinții își abuzează părinții?”, “Cine sunt ei?”, “care sunt factorii care favorizează dezvoltarea comportamentelor violente de care dau dovadă?”
Considerăm că este necesar, să înțelegem și să cunoaștem factorii care duc la abuzarea copilului, care sunt condițiile și situațiile care ar putea facilita aceasta.
Trebuie să înțelegem interacțiunile din cadrul familiei, resursele acesteia precum și resursele sistemului din care fac parte.
2.2. Factorii etiologici și factorii de risc care favorizează dezvoltarea comportamentelor violente
Abuzul este înțeles ca fiind rezultatul interacțiunii dintre factorii de stres exteriori și factorii maritali sau familiali și ai caracteristicilor individuale ale ambilor părinți și ale copilului. Ceea ce este cel mai important diferă de la o familie la alta. Când maltratarea este mult mai serioasă și mai rezistentă la tratament, ea pare înrădăcinată în personalitatea părinților și în mediul de proveniență familial.
Literatura de specialitate grupează în trei mari categorii factorii care favorizează dezvoltarea comportamentelor violente și anume:
• Factorii din sfera patologiei individuale și a modelului interacțional în familie;
• Factorii din sfera modelului tradițional al rolurilor în familie;
• Factorii din sfera problemelor sociale cu care se confruntă familia.
Unii cercetători pun accentul pe patologia autorului abuzului ca etiologie principală: scoruri ridicate la măsurătorile psihopatologice (Williams si Finkelhor, 1990), distorsiuni cognitive (Seidman, Marshall, Hudson si Robertson, 1994), percepții negative și așteptări nerealiste față de copii (Azar, Barnes și Twentyman, 1988). Este adevărat că mamele din familiile în care găsim situații de abuz sunt adesea foarte depresive, în special din momentul nașterii copilului care face obiectul semnalării. Nutresc un sentiment de neputință față de rezolvarea problemelor cu care se confruntă familia și nu se simt într-o poziție de autoritate față de copil simțind că acesta deține controlul situației. Se observă frecvența parentificare a copilului de la care mama așteaptă să umple golul afectiv pe care l-a trăit în copilărie. Așadar, această mamă nu-și poate asuma în mod corect rolul de părinte și nu poate spera în obținerea unor satisfacții din acestea.
Atât experiența practică, literatura clinică și cercetarea (Killen Heap, 1988) arată că unele dimensiuni ale personalităților părinților afectează funcțiile lor parentale:
• Imaturitatea;
• Probleme emoționale;
• Psihoza;
• Retard-ul mental.
Mai multe din aceste caracteristici pot fi prezente la același purtător, iar una dintre ele să domine, fiind întărite uneori și de alcool și drog, abuz de substanțe, relații maritale distructive și poate mai departe de o rețea negativă sau de izolare.
Imaturitatea și retardul mental par a juca un rol important în neglijare, în timp ce problemele emoționale și psihozele par să apară mai frecvent în situațiile de abuz emoțional și fizic.
Cercetările arată că doar 5-10 % dintre părinții care își expun copiii abuzului fizic suferă de o boală psihică (Steel si Pollank, 1968, Kempe și Helfer, 1972 ). Aceasta include totul, de la stări trecătoare la confuzii, depresii psihotice, boli maniaco-depresive, până la stări paranoice de lungă durată.
Alte teorii se elaborează în jurul transmiterii intergeneraționale a abuzului. Observăm, că unele familii trăiesc la marginea societății și nu frecventează decât marginal. Astfel, este foarte greu pentru un copil abuzat care provine din acest mediu să evadeze. În schimb, chiar dacă factorii de a crește într-un mediu în care domnește violența constituie un model educativ negativ, nu toți adulții care au fost abuzați în copilărie devin parteneri sau părinți violenți. Invers, nu toți adulții care abuzează provin dintr-un mediu în care se exercitau acte de abuz. Așadar, transmiterea intergenerațională trebuie să fie considerată drept o etiologie ca oricare alta.
Calitatea vieții conjugale a părinților afectează în mod inevitabil interacțiunea cu copii și îngrijirea acestora.
Conflictele dintre ei pot determina sau agrava abuzul. Interacțiunea acestora se poate caracteriza prin dependență pasivă, dominare, ostilitate, agresiune și violență precum și crize care duc la divorț.
Imaginea copilului de sine și despre alții și felul în care reacționează, sunt influențate și influențează interacțiunea dintre copil, părinți, căsătoria părinților și rețeaua socială; copilul este în plus, influențat de condițiile socioeconomice și socioculturale.
Studiile arată că există o strânsă legătură între interacțiunea părinți-copii din primii ani de viață ai copilului și atașamentul sau la vârsta școlară.
Copii cu părinți sensibili, receptivi, care își “văd” copii și se angajează pozitiv în viața lor, vor dezvolta un tip de atașament securizant.
Copiii cu părinți izolați, necomunicativi, agresivi, exigenți și imprevizibili vor dezvolta un tip de atașament nesecurizant. Toate acestea evidențiază modul în care este copilul în cadrul familiei.
O altă categorie de factori sunt legați de contextul familial și de mediu, în special de somaj, sărăcie, lipsa susținerii sociale (Whipple și Webster – Stralton, 1991).
Cercetătorii reliefează faptul că familiile în care abuzul este prezent au rețele sociale reduse și nesatisfăcătoare. Copii acestora sunt mai puțin implicați social.
Incapacitatea părinților de a intra în contact și de a întreține relații sociale reciproce pare a fi responsabilă de izolarea socială în care trăiesc aceștia și nu numai sărăcia ecologiei lor sociale (Polonsky și Colab, 1985).
Unii cercetători (Gil 1970 și Pelton 1978) au accentuat un prim rol al sărăciei în abuzul psihic. Ei pretind că sărăcia creează stres și limitează mecanismul imitării, ceea ce este fără îndoială corect. Un studiu complex al acestei probleme a fost făcut de Simons (et al 1966), care a studiat abuzul fizic exercitat de părinți în familiile cu multe probleme. El a arătat că există o interacțiune între factorii sociali, psihici și emoționali care conduc la abuz.
Diverse situații de criză familială (divorț, adopție, recompunere familiară, doliu, sinucidere, alcoolism, toxiocomanie) care sunt generatoare de angoase pot constitui baza abuzului (Raoult, 1999). De exemplu în momentul unui divorț, tatăl poate deveni violent față de copii, iar mama depresivă, din cauza problemelor pe care trebuie să le depășească. După ce trece criza părinții vor împărtași din nou momente agreabile cu copiii lor și vor restabili un sistem educativ eficient. Aici, copilul va suferi mai puțin consecințele la care a fost supus. În schimb, un copil care trăiește într-o familie confruntată cu mai multe crize, care se întind pe mai mulți ani va fi, fără îndoială subiect al consecințelor de lungă durată.
Acești factori pot fi regrupați după modelul ecosistemic în grupuri: cei care provin din caracteristicile copilului, cei în legătură cu caracteristicile părinților, cei care provin din mediul familial și din mediul înconjurător. Factorii de risc cei mai frecvenți în maltratare ne sunt prezentați de către Jourdan-Ionescu în 1998.
2.2.1 Explicații privind formarea comportamentelor violente
Studiile privind violența în familie au generat patru categorii de explicații:
Explicații focalizate pe individ și pe caracteristicile psihice sau pe experiențele copilăriei (R. Dallas și E. Mclaughlin);
II. Explicații focalizate pe problemele interne familiei (R. Dallas si E. Mclaughlin);
III. Explicații focalizate pe structura socio-culturală și circumstanțele sociale în care oamenii trăiesc. (R. Dallas si E. Mclaughlin);
IV. Explicații focalizate pe influența mass-mediei.
“Copiii care au văzut pe alții acționând violent au tendința de a face același lucru atunci când sunt adulți “ (Bandura și Walters (1963)
Straus considera că ar fi o greșeală să punem întreaga cauzalitate a violenței pe baza a ceea ce s-a învățat în perioada copilăriei în familie. Multe persoane care comit acte de violență provin din familii violente dar multe persoane care au experimentat violența în copilărie nu sunt violente. Aceasta nu înseamnă, însă, că putem exclude problemele psihologice apărute ca urmare a experiențelor copilăriei din cadrul cauzalității violenței; trebuie să avem în vedere efectele complexității contextului psiho-social.
Efectele pedepsirii copilului prin violența psihică
Straus enumeră patru consecințe ale comportamentelor violente asupra copilului.
Copilul victimă a violenței:
învață să asocieze iubirea cu violența deoarece părinții care îi spun că îl iubesc îl și bat;
învață că este normal să comiți acte de violență asupra celorlalți membrii ai familiei;
învață că, în anumite circumstanțe,o persoană poate utiliza violența justificat;
învață că violența este, în anumite circumstanțe, înțeleasă și legitimă.
II. Această abordare declină ideea abuzului de la disfuncționalitățile comportamentului individual la problemele familiale, punând accent în special pe patternurile interacționale și rolurile pe care membrii familiei le adoptă.
Studiile au arătat o creștere a cazurilor de violență în familiile care păstrează concepțiile tradiționale privind statutul superior al bărbatului și legitimitatea folosirii violenței asupra femeii și asupra copilului, în baza acestui statut. E. Zamfir și C. Zamfir (2000) consideră perpetuarea patternurilor tradiționale ca fiind un factor care facilitează manifestarea conduitelor violente.
Multe explicații sunt corelate cu schimbările social-economice care au loc în viața membrilor familiei și cu consecințele acestor schimbări asupra dinamicii rolurilor în familie. Studiile efectuate de Gelles și Cornell (1990) au arătat că violența este prezentă în familiile în care soțul a intrat recent în perioada de șomaj sau în familiile în care este un stres puternic datorat sărăciei.
În ceea ce privește dezvoltarea unor conduite violente sub influența circumstanțelor în care oamenii trăiesc și a patternurilor socio-culturale, Sutherland (1947) a dezvoltat teoria privind învățarea comportamentului violent/criminal.
Sutherland susține că oamenii învață, în interacțiunile cu ceilalți, patternul comportamental violent în același mod în care învață alte comportamente. Oamenii învață modalități de utilizare a violenței, identifică situțiile în care acestea sunt legitime și gradele de acceptabilitate, precum și motivațiile utilizării violenței.
Oamenii preiau prin învățare socială atitudinea față de violență, formele de manifestare acceptate social, gradele de acceptabilitate și atitudinea față de cei care utilizează violența.
Violența învățată
Ideea violenței învățate este susținută de adepții teoriei imitației sociale sau ai teoriei eredității sociale.
Woflgang (1954) a susținut:
• că violența este un comportament învățat;
• a dezvoltat teoria substructurii violenței.
Woflgang consideră că tinerii care cresc într-o subcultură a violenței învață să fie violenți și învață că violența este un răspuns potrivit pentru multe probleme ale vieții.
Diferențele apărute în modul de manifestare al violenței sunt date de diferențele existente în gradul de acceptare al violenței de la un grup la altul sau de la o comunitate la alta.
Raportul dintre integrarea individului în contextul de viață și violență
Durkheim corela rata violenței cu gradul de integrare socio-economic al individului.
Potrivit teoriei lui Durkheim ar trebui să ne așteptăm că violența să fie prezentă mai mult în grupurile anomice și utilizată mai mult de către persoanele din mediul sărac, apreciate ca fiind mai puțin integrate social.
Aici apare întrebarea de ce bărbații sunt mai violenți decât femeile când ei au un succes financiar mai mare și sunt mai bine integrați în viața socială și pe piața forței de muncă.
Fără intenția de a justifica utilizarea violenței, Durkheim numește acest tip de violență drept violență normală deorece în raport cu gradul de anomie pe care îl experimentează individul și cu presiunea exercitată asupra lui pentru a se integra social, violența devine un răspuns normal la multe situații.
Henslim (1990) explică această situație prin faptul că bărbații experimentează mai mult stres în încercarea de a avea un loc de muncă sau succes financiar și prin urmare comit mai multe acte de violență.
Violența ca rezultat al influențelor socio-culturale
Reckless (1973) a explorat întrebarea de ce anumite persoane sunt violente și altele nu, deși împart același spațiu socio-cultural.
În acestă analiză el a dezvoltat teoria conținutului, care operează în două direcții:
• prima direcție se referă la capacitatea individului de a–și dezvolta modalități proprii de rezolvare a conflictelor interne și externe altfel decât prin violență și de a răspunde non-violent la comportamente lor violente externe; Reckless apreciază acest efort ca fiind o presiune puternică asupra individului;
• cea de-a doua direcție se referă la normele și valorile dezvoltate de un grup în direcția rezolvării conflictelor prin acțiuni non-violente.
Reckless a afirmat că gradul de violență existent în conduita unei persoane depinde de modul în care aceste două direcții îl apropie sau depărtează pe individ de utilizarea violenței.
Ipoteze confirmate sau infirmate în cadrul cercetărilor
Din perspectiva acestei categorii de explicații ar trebui să ne așteptăm să întâlnim o prevalență a comportamentelor violente la bărbați în raport cu femeile și mai mult în familiile cu un nivel crescut de sărăcie decât în familiile cu un nivel de trai ridicat.
Statisticile au confirmat că bărbații sunt mai mult implicați în acte de violență decât femeile, și a fost stabilită o rată mai mare a violenței bărbatului asupra celorlalți membri ai familiei.
Statisticile nu au confirmat relația dintre diferențele de clasă și rata violenței.
Diferențele de clasă au fost invocate frecvent în studiile privind prevalența cazurilor de violență în familie dar cercetările n-au identificat o strânsă legătură între cele două.
Studiile au arătat că cele mai multe femei sărace au apelat la adăposturi dar aceasta nu este relevant deoarece femeile cu un statut socio-economic ridicat dispun de mai multe alternative cum ar fi bani, consilieri, avocați etc. (Bird si Melvile, 1994).
Efectele negative ale evenimentelor sau programelor cu conținut violent prezentate în media, asupra comportamentelor și dezvoltării copiilor, au fost semnalate încă din 1960 (Weiss, 1962, Katz și Feldman, 1962).
Studiile au relevat faptul că expunerea copiilor la scene de violență le influențează dezvoltarea și îi face potențiali adulți violenți.
Studiile au evidențiat că scenele violente media dau martorilor impresia nu doar că violența este permisă, dar că este și încurajată.
În ceea ce privește instigarea la violență studiile au evidențiat faptul că persoanele care au o conduită violentă au nevoia de a viziona scene violente.
Situațiile în care mass-media influențează dezvoltarea coportamentelor violente
Cercetătorii susțin că adulții sau copiii pot învăța acte violente pe care le-au văzut în programele TV, însă nu înseamnă că le vor și aplica.
Berkowitz (1964, 1965, 1969, 1970) a condus o serie de investigații privind dezvoltarea comportamentelor violente. El a descoperit că violența poate fi exprimată de către o persoană care vizionează scene violente numai atunci când sunt îndeplinite un număr de condiții:
1 violența prezentată de media este justificată de context;
2. persoana care vizionează se află într-o situație frustrantă generată de o situație similară celei prezentate în mass-media;
3. persoana care îi produce frustrare poate fi asociată într-un fel cu personajele din prezentarea media;
4. barierele interne și externe față de violență sunt minime.
Toate aceste explicații ne ajută să observăm că aceste comportamente violente apar în stadii diferite și în combinații diferite. Există o relație strânsă între felul cum se comportă părinții în diferite roluri sociale și în rolul lor parental.
Părinții posedați de aceste comportamente violente pe care le exercită asupra copilului lor uită sau nu doresc să recunoască ce înseamnă “bun” în creșterea și educarea copiilor. Cu alte cuvinte, se substrag rolului de a fi un părinte suficient de bun care își duce la bun sfârșit funcția de părinte.
De aceea este important ca în baza cunoștințelor pe care le avem astazi să formulăm funcții ale părinților care sunt de o extremă importanță și decisive pentru dezvoltarea copilului indiferent de contextul cultural sau istoric. Unele calități ale părinților par a fi de o mare importanță decât altele pentru perceperea copilului și a dezvoltării sale.
CAP. III.
COPILUL ÎN SITUAȚII DE ABUZ
Capitolul de față propune în prima parte să ofere cunoștințe despre trăsăturile înnăscute ale copilului care afectează și sunt afectate de situația de abuz. Acestea sunt trăsături constituționale, precum și trăsături care depind de dezvoltarea și nevoile copilului. În partea a doua vor fi descrise percepțiile și reacțiile copilului legate de situația de abuz, diferitele moduri prin care copii încearcă să facă față situației în care se află precum și strategiile de supraviețuire care le folesesc în relațiile cu părinții și cu lumea externă.
Trăsăturile înnăscute ale copilului
Thomas et al. în 1968 a identificat un continuu al diferențelor temperamentale de la “cuminte” la “dificil” și a definit extremele în felul următor: copilul cumite este acel copil a cărui constelație temperamentală constă în regularitate, un mod de a reacționa pozitiv la noii stimuli, o mare abilitate de adaptare la schimbări precum și o intensitate moderată a reacțiilor sale.
“Copilul dificil” prezintă funcții biologice neregulate. Are un somn și obiceiuri de hrană neregulate, prezintă reacții refractare, se deplasează cu greu sau deloc, iar reacțiile sale sunt negative și intense.
Factorii constituționali ai copilului afectează percepția de sine precum și percepția mediului înconjurător. Când se ia în considerație interacțiunea dintre copil și mediu, este ușor de identificat rolul important pe care îl joacă trăsăturile înnăscute ale copilului. Părinții tratează copiii în mod diferit datorită faptului că fiecare copil trezește reacții diferite în ei: copiii cuminți prin comportamentul de atașament și coping întăresc stima de sine a părinților creând un “cerc bun” în caz contrar când nu se stabilește o interacțiune pozitivă între copil-părinte se formează un “cerc vicios”.
Ogden (1990) și-a pus întrebarea dacă există copii care să fie imuni la tarele psihosociale, punând în discuție și capacitățile înnăscute ale copilului. Un temperament “bun” era considerat ca un vaccin dat pentru a putea face față respectivelor tare.
S-a arătat că în anumite condiții bine definite există o strânsă legatură între greutatea scăzută la naștere, prematuritate și predispunerea la abuz.
Copilul prematur obosește mult mai repede și poate fi perceput ca un copil dificil în accepțiunea dată cuvântului de către Thomas (et al.).
Prematuritatea copilului este fără îndoială un factor de risc în situațiile în care există condiții speciale în viața părinților, de exemplu retardul în dezvoltare, imaturitatea, abuzul de droguri sau greutățile corporale, ceea ce conduce la părinți cu toleranță redusă la frustrare.
Disabilitățile copilului, atât cele fizice cât și cele emoționale pot fi în anumite condiții factori provocatori ai situațiilor abuzive (Benedict et al 1990). Ele pot fi un factor care contribuie la apariția unei interacțiuni distructive în care copilul este respins într-un mod mai mult sau mai puțin deschis. De exemplu, pot fi copii retardați cu care este dificil să stabilești o relație. Copiii care prezintă tulburări cerebrale vor avea un plâns și mai diferit, care va fi mult mai greu de interpretat și de tolerat.
3.2. Reacțiile copilului, modurile lui de a face față experiențelor
Percepția împrejurimilor. Copilul va dezvolta sentimente de încredere sau neîncredere față de mediu în funcție de modul în care nevoile de bază sunt sau nu satisfăcute.
Copilul expus abuzului în timpul primilor ani ai vieții, va dezvolta un atașament nesigur față de părinți și va avea dificultăți în stabilirea încrederi în ceilalți (Crittenden, 1985). Pe măsură ce va crește, își va crea o imagine neagativă atât despre lume cât și despre sine. Abilitatea copilului de a rezolva sarcinile corespunzătoare etapelor evolutive va depinde, de posibilitățile oferite în fiecare moment de către rețeaua socială.
Creșterea și învățarea ajută copilul să se adapteze la mediu. În măsura în care se adaptează el la mediu, obligă și mediul să se adapteze la el. Dacă mediul în care trăiește copilul nu este proprice maturizării sau dacă povara care o pune pe umerii acestuia este prea mare și de lungă durată, dezvoltarea copilului va fi inhibată. Astfel Egoul va încerca să se apere atât de acest mediu supraâncărcat cât și de haotica lume internă.
Probleme de dependență. Situațiile de abuz sunt caracterizate printr-o satisfacere inadecvată a nevoilor, creând probleme de dependență. Problemele de dependență se dezvăluie cel mai adesea în două moduri diferite:
– o dependență deschisă se poate manifesta ca o tendință constantă spre contacte fizice, comportament de căutare a atenției, preocupare pentru control și stăpânirea altora, încercări permanente de a mulțumi și de a fi acceptat de către părinți și de alți adulți;
– o dependență defensivă, o independență excesivă și o retragere emoțională, atât față de părinți cât și față de alți adulți. Se poate prezenta ca o atitudine rece și dificilă în care copilul pare să se poarte ca și cum nu i-ar păsa de nimeni.
În spatele acestor reacții copilul tânjește după siguranța și recunoașterea sa de către persoanele care îl îngrijesc. Aceste sentimente vor fi diferite în intensitate și durată în funcție de situația de abuz în sine, de sensibilitatea copilului, de modul în care percepe situația și mecanizmele pentru a supraviețui.
Reacții de suferință în separare. Spitz (1946) și Bwordy (1960) au realizat primele descrieri legate de depresia copiilor care se instalează în momentul separării acestora de părinți.
Robertson (1967) descrie reacțiile copiilor de-a lungul a 3 faze: “protest”, “disperare”, “negare”. Protestul copilului este evidențiat prin plâns devenind tot mai puternic plânsul se transformă în suspine dureroase și disperate, iar pe măsură ce trece timpul se va instala negarea printr-un geamăt tăcut și resemnat, ca mecanism de defensă împotriva incidentelor neplăcute și a sentimentelor copleșitoare. Copilul poate trece constant prin cele trei faze. De obicei suferința prin puterea ei, reușește să-și învingă opozantul, procesul normal de dezvoltare. După perioada de suferință, copilul s-ar putea să meargă mai departe în procesul său de dezvoltare, în procesul său caracteristic în funcție de felul în care a făcut față sau a fost ajutat să facă față respectivei suferințe.
Copiii aflați în situații serioase de abuz nu au această posibilitate. Toate relele tratamente la care este supus slăbesc copilul și nu-i mai rămâne suficientă putere pentru a investi în propria sa dezvoltare. Suferința poate fi “acoperită” printr-un “comportament dificil“, provocând la rândul lui rejecție atât din partea adulților cât și a altor copii.
În compensare, ei dezvoltă diferite simptome cum ar fi anxientatea și comportamentul regresiv. Acești copii își trăiesc anxietatea în situații concrete de abuz și sunt anxioși în legătură cu noile situații abuzive ce pot apărea în viitor, anxientate ce poate deveni cronică. Dacă starea de anxientate este copleșitoare, copilul se poate apăra alungindu-și propriile trăiri și redefinind situația în care se află.
Agresivitatea pentru mulți este cea mai bună metodă de apărare și mulți dintre ei au învățat cum să se descurce în situații problematice, fiind agresivi. Violența dă naștere la violență.
Alice Miller (1980) arăta în studiile sale cum vom ajunge să “culegem“ violența care a fost semănată atunci când copiii au fost expuși la violență.
Acei copii care au fost supuși abuzului fizic se arată a fi mai agresivi față de ceilalți copii care nu au fost crescuți într-un mediu violent, revărsându-și agresivitatea asupra altor persoane.
Un al treilea mecanism de defensă, “identificarea cu agresorul” în care copilul se identifică cu agresorul pentru a face față anxientății.
Băieții folosesc mai mult decât fetele negarea ca mecanism de defensă (7 din 15 fete, 47%) și majoritatea băieților folosesc identificarea cu agresorul ca mecanism de defensă (12 din 15 băieți, 60%). Această distribuție corespunde cu tipologia sexuală, în care fetele preiau modelul matern prin care mamele folosesc, de asemenea, ca defensă negarea violenței, iar băieții preiau modelul tatălui, care practică violența.
Disocierea. Se pare că, copiii folosesc mult mai des decât adulții disocierea ca mecanism de apărare pentru a se proteja de consecințele psihice ale traumelor suportate (Putnam 1985, 1993). Folosirea disocierii și a negării crează copilului posibilitatea de a se elibera de simptomele și amintirile abuzului. Astfel, amnezia toatală sau parțială a abuzului poate persista în timp de luni de zile sau chiar ani.
Copilul va dezvolta stări asemănătoare transei, tulburări ale percepției de sine și schimbări de neînțeles de stări de spirit și comportament. Stările asemănătoare transei sunt caracterizate prin priviri în gol și pierderi ale contactului cu mediul înconjurător.
Starea disociativă este exprimată printr-o folosire excesivă a prietenilor imaginari vorbind cu fiecare din ei cu voci diferite (Kluff 1984).
Deprimarea. Copiii cu o dezvoltare armonioasă, cer adesea un anumit tip de contact cu ceilalți fiind un contact direct, contactul lor vizual cere mereu atenție.
Copilul deprimat, s-ar putea să nu reușească să ne atragă privirile înspre el; el are un foarte slab comportament de contact. Ochii și fața lui joacă un rol central în cadrul acțiunii.
Depresia copiilor poate fi adesea observată în jocul lor. Mulți copii aflați în situație de maltratare aproape că nu se joacă deloc, acesta fiind un mod de a-și exprima depresia. Iar în cazurile în care se joacă, o fac într-un mod steoritip. Ei reflectă acceași teamă la nesfârșit. Terr (1981, 1983), a folosit conceptul “joc post-traumatic” pentru a desemna acest tip de joc. Acest copil este înțepenit în anumite experiențe cărora nu le poate face față, și exteriorizează aceasta în desenele sale.
Copiii au nevoie de a fi fizic activi, se dezvoltă prin activitatea fizică desfășurată; își dezvoltă corpul și plăcerea de a-și stăpâni propriile acțiuni.
Copiii aflați în situațiile de maltratare pot să-și comunice suferința și deprimarea prin pasivitate fizică, nefiind conștienți de acest lucru.
Copiii deprimați prezintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii. Suferința, anxietatea și depresia, precum și încercările copilului de a face față experiențelor vieții lasă puțin loc creativității și jocului. La copiii care supraviețuiesc abuzului, creativitatea reprezintă una din “factorii de imunitate” care îi ajută pe unii copii să supraviețuiască episodului abuzului mai bine decât alții. Ei au rezistență și o abilitate de concentrare mai reduse (Egeland et al. 1984), ceea ce nu trebuie să ne surprindă având în vedere situațiile cu care se confruntă.
Reacții psihosomatice. Sănătatea fizică joacă un rol important în dezvoltarea unui copil și în relația sa cu situația de maltratare.
Acești copii au nevoie de un limbaj psihologic și sunt mult mai bolnăvicioși decât alți copii. Ei își comunică sentimentele de neplăcere prin intermediul limbajului durerii și prin diferite simptome pe care le reprezintă, lucru care este și interesant, dar și îngrijorător, atâta vreme cât aici sunt implicate dimensiunile abuzului emoțional și sindromul Munchausen prin împuternicire.
Copiii pot fi internați în spital iar această internare le provoacă diferite probleme din cauza separării. Simptomele somatice și nevoile aferente acestora pot provoca agresiunea și respingerea din partea părinților.
Imaginea de sine-stimă de sine. O importantă cale de dezvoltare a imaginii de sine a copilului o reprezintă percepția lui despre părinți.
Copilul care se simte iubit și acceptat are o bază bună pentru a-și construi o bună imagine și stimă de sine. Părinții abuzați îi comunică de timpuriu copilului faptul că nu este suficient de bun, că nu este dorit, și că el este cel responsabil pentru tot ceea ce se întâmplă rău în familie.
El trăiește cu ideea că este bun și valorizat doar atunci când întâlnește așteptările părinților, spre deosebire de situația în care rolul lui primordial este de a satisface nevoile părinților sau adulților care-l îngrijesc. Simte că nimeni nu se ocupă de el și astfel va dezvolta o imagine de sine distorsionată și negativă precum și o scăzută stimă de sine. Acest copil are o lume interioară umplută de sentimente și gânduri negative despre sine și despre lume (Lovdal, 1988). Dacă, de pildă, copilul aude că are un retard din naștere și părinții îl tratează ca și cum ar fi un retardat chiar dacă copilul este normal somatic, el se va percepe ca fiind retardat.
Trăirea anxietății și nevinovatei-loialități și păstrarea secretului. Copiii depun mult efort în încercarea de a înțelege situația în care se află.
Ei încearcă să interpreteze și să explice comportamentul agresorului într-un mod în care să îl plaseze pe acesta într-o lumină bună în timp ce copilul ia asupra sa întreaga responsabilitate și vină. Procesul de interpretare depinde de vârsta cognitivă a copilului.
Abilitatea copiilor de a ascunde gânduri și fapte, de a ține secret situației de abuz este aproape fără limită, copiii cunoscând foarte bine ce nu vor alții să audă. Păstrarea secretului în legătură cu abuzul sexual este probabil mai mare decât la orice altă formă de abuz, pentru că este un copil foarte vulnerabil și copleșit de povara secretului într-un mod mult mai radical. Toate acestea îi crează un conflict emoțional insolvabil ceea ce va duce, la o dezvoltare morală cu dificultăți datorită faptului că el învață de la adulți că trebuie să ascundă mereu ceea ce e rău. Astfel, cel rău devine bun.
Întârzieri de dezvoltare. Copiii care au fost expuși diferitelor tipuri de abuz și neglijare, prezintă adesea diferite grade de retard în dezvoltarea neurologică, cognitivă și în dezvoltarea psihomotorie. Aceste retarduri de dezvoltare pot fi serioase și ele pot fi observate încă din primele luni de viață (Appelbaum, 1980).
Retardurile în dezvoltare și comportament merg adesea mână în mână în majoritatea formelor de abuz. Jaffe et al. (1980) a comparat băieții expuși abuzului fizic cu băieții care au fost expuși violenței de către părinți și a constatat că aveau tulburări comportamentale și întârzieri în dezvoltare la fel de mari.
Probleme de învățare. Având atât probleme de concentrare a atenției cât și întârzieri de dezvoltare este inevitabil ca acești copii să prezinte diferite tipuri și grade de probleme de învățare. Trăirile copiilor abuzați în relație cu alți copii și adulți sunt caracteristice poziției de apărare. Acesta este un factor important atâta timp cât dezvoltăm stima de sine și respectul în interacțiunile cu ceilalți.
Unii copii au resurse interioare atât de puternice în cât sunt capabili să facă abstracție de aspectele negative și distructive ale situației de acasă și să se bucure din plin de școală și de liniștea pe care aceasta le-o oferă. Mediul școlar oferă posibilitatea atașamentului față de persoanele din afara familiei.
Strategii de supraviețuire și conducere. Copiii aflați în situații de abuz sunt slăbiți, confuzi și anxioși, însă fac tot ce pot pentru a supraviețui. Mulți dintre ei investesc enorm în a-și rezolva propriile probleme pentru supraviețuire.
Nevoia copilului de a-și rezolva problemele poate apărea foarte nuanțat în familiile abuzive. Mulți dintre acești copii doresc cu toată ființa să devină independenți, dezvoltându-se asemeni păpădiilor care apar din crăpăturile asfaltului în ciuda vicisitudinilor vieții. Ei par să aibă o trăsătură comună și anume aceea de a dezvolta atașamente pentru persoane în afara familiei (Lynch și Roberts, 1985).
Grey și Kempe în 1976 au descris două strategi de supraviețuire pe care le folosesc copiii în situațiile de abuz: strategia exagerat de bine adaptată.
În ceea ce privește adaptarea exagerată, copiii încearcă să-și asume controlul atât asupra lor cât și celor din jur a diferitelor aspecte negative pe care ei, și viața pe care o duc le prezintă. Ei obeservă mereu atitudinile și stările de spirit ale adulților și încearcă să se comporte în așa fel încât să evite furia și reacțiile violente ale acestora. Ei cunosc că aceste reacții ale părinților pot fi imprevizibile. O situație bună pentru moment, se poate transforma în câteva secunde în agresiune, umilire, remarci amenințătoare și abuz fizic. De aceea copilul încearcă să evite aceste situații asupra cărora nu are control.
Copiii în acest caz prezintă adesea comportamente și competențe care sunt mult superioare nivelului de funcționare corespunzător vârstei și resurselor lor, comportându-se ca niște mici adulți. Acest comportament poate fi observat încă de la vârsta de 2-3 ani, în funcție de situația părinților, înțelegerea necesității de a face față așteptărilor acestora și de abilitatea lor de a îndeplini cerințele părinților.
Strategia hiperactivă și destructivă este ușor de observat prin comportamentul agresiv și autodestructiv prin care se prezintă. Este adesea caracterizată print-un grad ridicat de agitație. Profesorii și educătorii o recunosc adesea în cadrul grupurilor de copii pe care îi îngrijesc. Copiii din acest grup tulbură situațiile de joacă și învățare ale altora. Ei distrug lucrurile altora, îi tulbură pe cei din jur și crează agitație. Ei sunt totuși capabili să stea liniștiți și să păstreze liniștea în timpul orei de odihnă a grădiniței, dacă au un adult în preajmă care să stea și să aibă grijă de ei.
Așa cum reiese din ceea ce sa prezentat mai sus, strategiile de supraviețuire pot fi atât constructive cât și distructive, în funcție de felul în care este afectată dezvoltarea personalități copilului dar și de posibilitățile noastre de a-l ajuta. Unii copii pot ajunge departe în dezvoltarea unor competente în domenii limitate, în timp ce personalitatea și dezvoltarea în plan social stagnează. În spatele acestor strategi de supraviețuire se descoperă aceleași sentimente de neajutorare, confuzie, vinovăție, anxientate, mâhnire, goliciune sufletească, deprimare și agresivitate. Bineînțeles, ele variază în intensitate.
Strategiile de supraviețuire și stăpânire a situației, reprezintă modalitatea copilului de a face față situației de abuz, de a se apăra atât împotriva propriilor sentimente cât și a mediului înconjurător. Cu ajutorul acestor strategii el își asigură un anumit control asupra situației, sau, în cel mai rău caz o iluzie a controlării situației.
3.3. Consecințele abuzului asupra personalității
Efectele abuzului asupra copiilor sunt devastatoare. Dacă cele pe termen scurt sunt mai ușor de prevăzut și de analizat, cele pe termen lung scapă, de multe ori, observației și intervenției. Abuzul își prelungește, de cele mai multe ori, efectele nefaste, însoțind individul de-a lungul perioadei adulte.
Conform cercetărilor efectuate și structurate în literatura de specialitate în cazul copiilor victime ale abuzului diagnosticul este cel de sindrom de stres posttraumatic.Tulburarea se manifestă prin retrăirea repetată a evenimentelor traumatice, evitarea situațiilor asociate cu aceste evenimente si simptome de excitație persistentă.Acest sindrom de stres posttraumatic este recunoscut prin următoarea simptomatologie:
• Anxietate generalizată – descrisă ca o stare de ”vigilența înghețată”, adică o atenție anxioasă și imobilă față de anturaj, ca si cum copilul ar scurta anxios mediul pentru a decela un pericol potențial sau pentru a descoperi și a anticipa dorința celuilalt;
• Stare depresivă/ depresia – sunt frecvente devalorizarea, pierderea stimei de sine și înca și mai mult culpabilitatea.Sentimentul de culpabilitate poate să-i conducă pe copii la atitudini care induc trecerile la acte parentale;
• Amintiri obsesive – care revin involuntar, spontan in memorie.Aceste amintiri dureroase, recurente și intrusive ale abuzului, includ imagini, gânduri și percepții.La copii pot apare jocuri repetative în care sunt exprimate teme sau aspecte ale maltratarii;
• Tulburări de ritm de somn – anxietatea de culcare, reapariția de ritualuri la culcare, coșmaruri, treziri nocturne repetate, chiar terori nocturne, vise terifiante recurente legate de abuz, visele pot fi inspaimântătoare făra a le distinge însa conținutul, precum și insomnia cauzată, pe de-o parte, de alterarea capacitații de autoreglare a organismului, dorința inconștientă de a veghea pentru a evita reeditarea abuzului și pe de alta parte, de imaginile și ideile care revin în mod obsesiv adesea;
• Inhibiție cognitiv – comportamentală sau hiperexcitabilitate – întâlnim mutismul la unii copii maltratați care se traduce prin înfurierea acestora și astfel nu mai comunică.El poate fi unul electiv sau unul de tip isteric, având la bază anxietatea ca mecanism de producere.Catalepsia o alta stare de inhibiție comportamentală care se poate asocia fie cu o stare de negativism, fie cu o sugestibilitate foarte mare.Cu privire la excitabilitate, acesta se traduce în starea de impulsivitate cu aspect critic, durata scurtă pe care o adopta copilul abuzat, precum și faptul că în ciuda unui comportament supus, își schimbă comportamentul, devenind agresiv;
• Comportament de evitare, negare – fac eforturi să evite gânduri, sentimente, discuții asociate abuzului la care au fost supuși,activități, locuri sau persoane care deșteaptă amintirea traumei,incapacitatea de a evoca un aspect important al abuzului(amnezie psihogenă), adoptă sentimentul de detașare sau de înstrăinare față de ceilalți, incapacitatea de a avea sentimente tandre, sentimentul de reducere de planuri de viitor;
• Comportamente agresive – fiind cea mai buna metodă de apărare a acestora, mai ales în cazul celor abuzați fizic care sunt mult mai agresivi cu cei din jur. Se conduc dupa motto-ul „violența dă naștere la violență”. Recurg atât la agresiunea fizica cât și la cea verbală, proiectând asupra celor din jur tot ceea ce simt legat de agresor.Pe cel de langă el, copilul abuzat îl va privii ca un posibil adversar, indiferent dacă este de aceeași vârstă cu el sau nu.
Simptomele care caracterizează tulburarea posttraumatică transpun pe plan psihic șocul violent, pătrunzător, generalizând astfel efectele lui asupra întregii personalități.
Imediat după comiterea abuzului simptomatologia dezvoltată de victimă este preponderent de tip somatic (hematoame, arsuri, plăgi, leziuni interne, asociate cu tulburări neurovegetative – cefalee, vertij,etc) și emoțional (teamă, fobii, puternic sentiment de insecuritate, sentimente de vinovăție/ jenă).
Pe termen lung, abuzul produce modificări grave în structura personalitații copilului, cu consecințe, grave în timp, ce se regăsesc la adult într-un comportament cu dificultați de adaptare și integrare socială. Aceste modificări sunt:
• Disfuncții în sfera sexuală (hipersexualitate – adoptă conduite sexuale perverse, de tip deviant, ca modalitate de a se elibera de un sentiment de umilire suferit in copilarie (prostituție sau homosexualitate); respingerea actului sexual (frigiditate, dispareunie…) sau tulburări în alegerea partenerului sexual, de tipul pedofiliei sau homosexualității datorită incapacității de a stabili legături durabile, o relație de încredere reciprocă.
• Perpetuarea comportamentului abuzator – obișnuit și crescut într-o relație de violență fizică și emoțională, el ajunge să o considere cvasi-normală, apoi, ca modalitate de schimb privilegiată cu parintele sau. Pe plan psihopatologic, copilul abuzat este plasat în condiții „experimentale” de identificare cu agresorul cu atât mai mult cu cât aici agresorul este o imagine naturală de identificare: unul dintre părinți. El poate folosi acest mod defensiv suportând pasiv relația cu adultul, ulterior, ca adult, agresând restul anturajului, mai ales pe cei apropiați lui, dezvoltând o instabilitate reactională, care, la rândul sau serveste drept justificare sau drept întărire a conduitei agresive ca adult. Ei vor dezvolta tulburări de personalitate fie pe versantul inhibiției, fie pe cel al instabilității-agitației, având dificultați în dezvoltarea unui sentiment de identitate stabil și satisfăcător.
• Comportament autoagresiv – tentative suicidare, comportament autodistructiv care ascund disperarea față de abuzul la care au fost supuși în copilărie, punând capăt eșecurilor repetate, denigrării din partea celor din jur. Semnificația acestor comportamente, la cei care au fost supuși unor rele tratamente, este încercarea de a-și dovedi lor înșiși că pot avea autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în momentul în care au trăit abuzul. Consumul exagerat de alcool sau substanțe psihoactive este o altă cale de evadare din cotidian pe care aceștia o adoptă. Sentimentul de a nu fi nimic și de a nu avea nimic este adeseori acoperit printr-o activitate sau o substanță care să-l facă să se simtă mai bine; toate acestea ducând la dependențe de toate formele și felurile, bulimie nervoasă, anorexie nervoasă etc.
• Comportament agresiv față de alte persoane – adesea hărțuiește, amenință sau intimidează pe ceilalți din jur. Agresivitatea verbală (injurii, blamări) sau actele violente propriu-zise (loviri, bătăi, pedepsele fizice) sunt însoțite de impulsivitate și mânie dând naștere tulburării de conduită,antisociale,etc. Aplicarea pedepselor fizice, dureroase, represive la care au fost supuși se leagă direct de comportamentele agresive ale acestora, manifestate mai tarziu în fapte penale. Caută să intre în relații cu cei agresivi, care aprobă agresiunea ca răspuns social dând naștere unui cerc vicios. Un impact fals pozitiv al abuzului este dobândirea precoce a unei autonomii adesea de tip anti-social.
• Tulburări în sfera afectivă – prin manifestările reacționale obișnuite: instabilitate, agitație, agresivitate, impulsivitate și violență, se condamnă la izolare socială, la marginalizare, căutând pe de-o parte elemente importante pentru calitatea de zoon politicon și pe de altă parte pătrunderea în mijlocul celor care au trăit deficite asemănătoare, pentru a se simți mai puternic și pentru a echilibra sentimentele sale aflate în pericol, prin activități violente.
Cu cât un tânăr este mai izolat și mai jenat cu atât va acționa mai violent, în scopul regăsirii unui echilibru personal. Energia lui emoțională îngheață pentru că se naște sentimentul inferiorității care ia locul sentimentului de stimă de sine, agresiunea care înlocuiește comunicarea pozitivă. Sunt frecvente neâncrederea în sine și în ceilalți, evitând să investească în alții, manipulează pe cei din jur și chiar repetă trauma sa asupra altora.
In perioada imediată, postabuz, copilul își creează o identitate competitivă față de adulți prin asimilarea valorilor adulte. Se autoculpabilizează pentru ce li s-a întâmplat în copilărie, considerându-se că au fost „copii răi”, și că sunt vinovați pentru ce au primit. Neputința rezultă într-o percepere a vulnerabilității și a victimizării. De cele mai multe ori apar atitudini de evitare a pericolului, cum ar fi: fuga, disocierea, anxietatea, tulburările de somn, tulburări alimentare.
Labilitatea emoțională este evidențiată prin tendința de a se supăra foarte repede, chiar la provocări minore, sau fară a fi provocați. Datorită faptului că nu au avut modele parentale pozitive, vor suferi mai mult decât alții pentru că nu dispun de un suport moral, ducând la o afectare emoțională a limbajului, abstractizării și relaționării. Un om ale cărui nevoi primodiale de a fi recunoscut și acceptat nu sunt satisfăcute, rămâne un om cu o nevoie instabilă de dragoste, de recunoaștere, de laude și de admirație. Aplicarea unor pedepse fizice severe restrânge dezvoltarea sensibilității și a simpatiei, mai ales la băieți. Dezvoltă de asemenea o anxietate conjuncturală legată de persoane, situații și fapte care au caracterizat situația de abuz.
• Tulburări de relaționare, adaptare și integrare socială – incapacitatea de constituire a unui cuplu stabil, neconflictual se datorează în mare parte manifestărilor expuse mai sus. Când una dintre părți a fost victima unui abuz nu percepe echilibrul între ceea ce oferă și ceea ce așteaptă, în baza reciprocității, relația devine disfuncțională și, în lipsa abilitățiilor de comunicare și negociere este facilitată apariția formelor de violență.
O altă cauză ar fi că prezintă dificultăți în capacitatea de a-și asuma o funcție parentală, reproducerea frecventă cu copiii lor a condițiilor negative suferite în propria copilărie a acestor adulți. Au de altfel și dificultăți în adaptarea socială și profesională, marcate fie de un sentiment de umilire întotdeauna viu, de subestimare majoră, fie de o atitudine de iritabilitate, de impulsivitate care par să inunde capacitățile individului de „a face față”.
Cercetările (Jefrey G. et al, 1999) realizate în acest domeniu au constatat că abuzul suferit în copilărie „prezice” tulburările de personalitate de timpuriu de patru ori mai mult decât în rândul celor care au avut o copilărie normală. Se evidențiază faptul că fiecare tip de abuz poate fi asociat cu „niveluri ridicate” ale diferitelor simptome ale tulburărilor de personalitate.
Astfel, abuzul fizic și cel emoțional a fost asociat cu niveluri ridicate ale simptomelor specifice tulburării de personalitate de tip depresiv, antisocial, narcisist și comportament evitant; abuzul sexual a fost asociat cu niveluri ridicate ale tulburării de personalitate scăpate de sub control. Totuși, se crede că, atât abuzul fizic cât și cel emoțional, joacă un rol etiologic în declanșarea tulburărilor de personalitate.
3.4. Particularitățile de personalitate ale copilului abuzat
Întotdeauna abuzul (fizic, emoțional, sexual) acționează, realizează un impact prin intermediul condițiilor interne: trăsăturile de personalitate ale individului. Vom analiza pe scurt câteva dintre aceste trăsături și felul în care ele își pun amprenta asupra diferitelor tulburări ale celor supuși violenței domestice.
Trăsăturile de tip și temperamentale. Cei cu trăsături de sistem nervos „puternic” (după criteriul forței) rezistă mai ușor la violența domestică decât cei cu sistem nervos „slab” (melancolicii). La fel, cei „echilibrați” (după criteriul echilibrului) se vor adapta mai bine situațiilor de abuz în comparație cu cei „neechilibrați – excitabili” (colericii).
Dintre cei „puternici – echilibrați” (sangvinicii și flegmaticii) primii vor fi, probabil, avantajați datorită mobilității sistemului nervos (după criteriul mobilității) în comparație cu ultimii (inerții). De asemenea, vor avea mai mult de suferit în urma abuzului introvertiții (în comparație cu extrovertiții) și nervoșii (instabilii emotiv), față de cei stabili.
Aptitudinile. Cu cât subiecții manifestă aptitudini mai bine dezvoltate, de nivel înalt (mai ales aptitudini generale și-n primul rând intelingența), cu atât vor avea probabil mai puțin de suferit în urma abuzului și invers. Desigur, prezintă importanță deosebită pentru relația discutată nivelul aptitudinilor verbale, și în general, nivelul potențialităților native, ereditare în direcția limbajului. Dacă acestea se prezintă la nivel ridicat la cel supus abuzului, se vor instala mai puțin, mai în mică masură tulburările de limbaj și invers.
Caracterul. Este important și modul în care s-au structurat diferitele trăsături pozitive de caracter (atitudini față de sine, față de ceilalți oameni; trăsături volitive de caracter, ambiția, sârguința, independența, etc). Prezența acestora la cei supuși abuzului pot fi observate doar dacă cei în cauză în perioada postabuz beneficiază într-un fel sau altul de un serviciu de ajutor educativ în mediu deschis, precum și de un demers psihoterapeutic adecvat.
Acești copii victime ale abuzului de un fel sau altul, au nevoie de un suport moral, afectiv care să-i ajute să-și regăsească în ei resursele interne pozitive pentru a face față noului orizont care îi așteaptă. Desprins, izolat de alții, el nu s-ar forma niciodată ca personalitate, mai mult chiar, nu s-ar putea forma nici ca om, de aceea, colectivitatea umană trebuie să-i ofere modele de acțiune socială, pregătindu-l și ajutându-l în felul acesta pentru integrarea cât mai facilă în rețeaua relațiilor sociale și de a deveni cineva.
Copilul prezintă un tablou ușor de recunoscut. Este însă greu, adesea imposibil, să determini copilul să exprime sentimentele pe care le trăiește și care ar putea fi formulate astfel:,,Nu am nici o putere asupra a ceea ce se întâmplă, sunt o victimă și voi fi întotdeauna o victimă”.
Cu o imagine de sine slabă, fragilă, neâncrezător în propriile forțe și în ceilalți, cu mecanisme defensive cel mai adesea imature sau nevrotice, cu puține abilități de coping, copilul, ca adult, este sortit eșecului.
Reacția și structurarea personalității copilului care crește într-o atmosferă violentă nu sunt uniforme pentru toți indivizii. Intervine aici fenomenul de reziliență a copiilor care-i va face pe unii dintre ei, câțiva mai puternici, mai norocoși, să facă față forței distructive a abuzului și să scape mai puțin marcați.
Este o șansă pe care o au doar unii copii și în virtutea căreia nu poate fi neglijat efectul nociv al violenței domestice asupra dezvoltării noilor generații.
În urma studiilor efectuate (Organizația „Salvați copii”, 2000) în acest sens s-a permis conturarea unui profil psihologic în funcție de tipul de abuz la care a fost supus copilul. Astfel s-au delimitat următoarele profile psihologice:
Abuzul emoțional acompaniază celelalte forme de abuz asupra copilului, având efecte asupra dezvoltării somatice și psihice a acestuia.
Ignorarea, rejectarea, umilirea copilului sau expunerea constantă a acestuia la situații stresante (de care el ar putea crede ca este făcut răspunzător) conduc la diferite forme de tulburări emoționale (labilitatea în 92% din cazuri și hipertimie în 8% din cazuri). Acestea exprimă, de fapt, tulburări de atașament și se manifestă:
• somatic (pierderea apetitului, tulburări ale somnului, coșmaruri);
• comportamental (neadaptat în 94% din cazuri) cu următoarele manifestări : apatie, izolare, evitarea relaționării cu ceilalți, uneori comportamente constante de ostilitate, negativism și agresivitate;
• la nivelul dezvoltării cognitive apar dificultăți care dau uneori aparența unui deficit de intelect (28%), cu atât mai mult cu cât sunt însoțite de dezinteres pentru îndeplinirea sarcinilor școlare.
Criminologia demonstrează că în ceea ce privește abuzul fizic, există mari diferențe în ceea ce privește consecințele abuzului fizic, diferențe care sunt în funcție de următoarele variabile: vârsta, frecvența abuzurilor, contextul comiterii abuzului etc.
În general, manifestările psihocomportamentale ce acompaniază abuzul fizic conduc la următoarea tipologie a copiilor victime:
Copilul agitat, ostil, distructiv (care prezintă sindromul „lucrurilor stricate”), total dezinhibat, care atrage permanent atenția asupra sa. Logoreic și agitat, turbulent în mediul familial și colectivitățile școlare, acești copii sunt etichetați ca și „copiii problemă”, obositori și greu de suportat, tratați „educativ” pentru reglarea comportamentului cu diferite metode de disciplinare care, de fapt, exacerbează reactivitatea copilului, ce duce iar la situații de abuz fizic. Imaginea de sine a acestor copii este profund deteriorată și pare că nimic și nimeni nu-i mai poate afecta, ei se autodescriu ca fiind „răi”, „irecuperabili”, „nedemni de a fi iubiți”, „urâți”, și „proști”.
Acești copii învață de timpuriu calvarul durerii și umilinței precum și faptul că forța poate fi un argument și o cale de impunere în fața celorlalți. De aceea, ei vor căuta să se impună prin forță, pedepsind imaginar abuzatorul copilăriei lor. Imaginea de sine atât de deteriorată se reface cu fiecare privire de teamă din ochii victimelor. Puterea forței fizice este singurul adevăr pe care îl cunosc.
Tipul copilului victimă, timid, anxios și tăcut (comunicare inhibată 57,4% din cazuri) izolat, cu facies palid și încercănat. El evită stabilirea unui contact direct, are voce astenică, stabilește cu greutate un dialog, raspunzând preponderent monosilabic. În mediul școlar acest copil este fie victimă, fie considerat ca neinteresant de către anturaj. El poate fi apreciat de profesori ca un copil disciplinat și „bun”, chiar dacă majoritatea notelor sunt obținute în lucrări scrise, el evitând să răspundă oral.
Adeseori acest gen de copil atrage atenția asupra sa, el nevorbind despre sine sau despre famillia sa, abuzul putând fi ascuns timp indelungat.
3.5. Teorii cu privire la abuzul fizic și emoțional
Teoria traumatizării susține că efectele abuzului vor fi cu atât mai grave cu cât acesta este mai traumatic. Abuzul este cu atât mai traumatic cu cât: implică forța și violența (fizică, psihică); are o frecvență mai mare; are o durată mai mare. Factorii traumatizanți sunt:
• Trădarea – copilul se simte trădat, înșelat, cu atât mai mult cu cât autorii abuzului îi sunt, teoretic, persoane mai apropiate;
• Stigmatizarea – copilul nu îi culpabilizează numai pe autorii abuzului ci și pe el însuși, simțindu-se înfrânt, inutil, vinovat, rău;
• Reitificarea – copilul se autopercepe ca un obiect, nu ca o persoană; el își pierde demnitatea și respectul de sine;
• Neputința – copilul se simte părăsit, înconjurat de ostilitate, neajutorat;
Ne putem ușor imagina ce tip de personalitate poate dezvolta comportamentul de tip abuziv. Transformând frustrările în agresivitate, copiii devin, la rânul lor, părinți abuzivi, perpetuând astfel ciclul abuzului.
Teoria sprijinului social susține rolul moderator al suportului venit din partea rețelei sociale în combaterea efectelor negative ale stresului. Considerând abuzul ca o puternică sursă de stres, adepții acestei teorii consideră că efectele lui pot fi reduse dacă copilul dispune de sprijinul celor din jurul său. El poate găsi acest sprijin la persoanele din familia sa, la prieteni, colegi, profesori etc.
Beneficiând de sprijin social, copilul abuzat va mărturisi cu rapiditatea celor din jur abuzul, creând astfel premisele încetării lui. Dimpotrivă, copilul lipsit de sprijin social va încerca să ascundă, să ignore sau să uite abuzul. „Refulând” abuzul, copilul se expune, astfel, la grave afecțiuni psihice.
Teoria atașamentului dezvoltată de Joan Bowlby evidențiază rolul relațiilor părinte – copil în dezvoltarea personalității de tip armonios ori patologic.
Conform acestei teorii, personalitatea se dezvoltă în contextul relațiilor cu părinții care pornește de la reprezentarea cognitivă schematică a relației copil- părinte, bazată pe comporamentul de atașament al copilului.
Bazat pe modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, copilul mic, și mai târziu preșcolarul, școlarul, adolescentul și adultul, dezvoltă expectanțele despre sine și alții ca fiind dorit sau nedorit, demn de îngrijire și protecție din partea altora care pot fi disponibili sau indisponibili în ai-o oferi.
Diferențele calitative în atașament reflectă diferite patternuri prin care copilul mic își organizează comportamentul, gândirea, sentimentele față de figura de atașament. Cercetările în domeniul atașamentului au accentuat diferențele între atașamentul sigur și cel nesigur. Copiii atașați nesigur au fost portretizați în literatură drept copii cu deficite clare de adaptare, apărând mai puțin abili în a se adapta la promovările mediului decât cei atașați sigur. Important este faptul că acești copii și-au organizat comportamentul lor de atașament corelat cu scopul sistemului de atașament. Ghidați de strategii primare sau secundare de atașament sigur, ambivalent sau evitant, ei au dezvoltat un set coerent și organizat de „reguli” bazate pe o experiență care le ghidează viitorul comportament.
Evaluarea modelelor interne de reprezentare ale atașamentului adultului evidențiază că adulții siguri, autonomi își explorează amintirile, sentimentele și raționamentele într-o manieră clară, coerentă. Ei pot descrie dificultățiile cu părinții, inclusiv traumele și abandonul, dar ei își mențin o înțeleaptă balanță în integrarea trecutului cu experiențele lor actuale.
Adulții având un atașament dezorganizat la nivel cognitiv au suferit în copilărie traume. Main și Goldwyn în 1991 definesc trauma în relație cu pierderea adultului de referință sau cu expunerea la abuz fizic în copilărie. Alți autori, cum este Carol George, a putut explica atașamentul de tip dezorganizat la adulți prin expunerea acestora în copilarie la abuz sexual sau molestare, viol sau alcoolism parental. Amintirile acestor adulți exprimă neâncrederea, confuzia legată de propriile experiențe. Ei devin iraționali, crezând că ei înșiși au produs trauma. În esență, acești indivizi nu și-au consumat procesul de „doliu” și devine evident faptul că deveniți adulți, ca modele reprezentaționale interne nerezolvate, ei sunt dezorganizați și nemodulați în reacții.
Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esențiale. Efectele abuzului sunt profunde și nefaste, însoțind individul de-a lungul vieții sale. El îi afectează de asemenea și pe adulții, care și-au trăit propriile neajunsuri, frustări sau speranțe spulberate ca părinți.
În conformitate cu Pagelow (1984, 1981), “Victimile de toate tipurile ale violenței în familie împărtășesc o experiență comună de demigrare a sinelul, care duce la diminuarea autoestimării. Rușinea și sentimentul de inutilitate, atât de des exprimate de femeile bătute sunt împărtășite și de copiii abuzați.”
Copiii au nevoie de a fi fizic activi, se dezvoltă prin activitatea fizică desfășurată; își dezvoltă corpul și plăcerea de a-și stăpâni propriile acțiuni.
Copiii aflați în situațiile de maltratare pot să-și comunice suferința și deprimarea prin pasivitate fizică, nefiind conștienți de acest lucru.
Copiii deprimați prezintă o creativitate mai scăzută în raport cu ceilalți copii. Suferința, anxietatea și depresia, precum și încercările copilului de a face față experiențelor vieții lasă puțin loc creativității și jocului. La copiii care supraviețuiesc abuzului, creativitatea reprezintă una din “factorii de imunitate” care îi ajută pe unii copii să supraviețuiască episodului abuzului mai bine decât alții. Ei au rezistență și o abilitate de concentrare mai reduse (Egeland et al. 1984), ceea ce nu trebuie să ne surprindă având în vedere situațiile cu care se confruntă.
CAP. IV.
CUNOAȘTEREA CONVENȚIEI CU PRIVIRE LA DREPTURILE COPILULUI
CA DOCUMENT JURIDIC
Protecția și promovarea drepturilor copilului este unul din indicatorii cei mai sensibili ai sănătății unei societății. Este una dintre temele preferate ale științelor socio-umane. Studiile de sociologie ale copilăriei realizate în ultimile decenii ale secolului trecut au pus în evidență dinamica contradictorie a proceselor care modelează copilăria, împreună cu rolul familiei ca mediu protector natural.
Cât privește tratamentul copilului în societatea contemporană, literature socio-juridică se confruntă cu două tendințe majore: una “paternalistă”, considerând că societatea și familia ca grup social sunt datoare să asigure copilului un mediu protective, cu elemente clare de distinctive între ceea ce este bine și ceea ce nu este bine pentru el, și o a doua tendință de “autodeterminare” a copilului de a exercita, în anumite limite, un control asupra ambientului său social imediat, inclusive prin decizii luate în nume propriu.
Statul român s-a angajat să-și asume toate obligațiile ce decurg din recunoașterea drepturilor copilului. Angajamentele asumate sunt obligatorii și au prioritate în orice act legislativ și în activitatea administrativă conform principiului pacta sunt servanda.
Convenția este cadru juridic destinat protejării și promovării drepturilor copilului pe plan național și internațional, ghid de referință pentru măsurile ce trebuie luate în domeniu, referință etică, punct de reper în evaluarea instituțiilor, activității lucrătorilor sociali, a educatorilor. Convenția privind Drepturile Copilului, ca document juridic, codifică valorile sociale, devine obligatorie, încadrează conduita celor ce se ocupă de copii.
Prerogativele conferite de dreptul intern și recunoscute de dreptul internațional fiecărui copil, au drept scop satisfacerea nevoilor umane esențiale, a celor specifice copilăriei și a unor trebuințe speciale pentru a asigura deplina și armonioasa dezvoltare a personalității sale și pregătirea pentru o viață autonomă în societate. Drepturile copilului sunt expresia unor valori sociale fundamentale, a unor aspirații legitime și a unor idealuri înscrise în Carta Națiunilor Unite precum pacea, demnitatea, toleranța, libertatea, egalitatea și solidaritatea. Drepturile copilului solicită educarea ființei umane în spiritul acestor valori și idealuri.
4.1. COPILUL – titular al drepturilor
Folosirea singularului om și copil în documentele universale nu este întâmplătoare, ci ține chiar de esența și scopul acestor documente.
Acest singular indică precis și clar că nimeni, nici un om, nici un copil nu poate fi uitat, că fiecare om este egal în drepturi cu celălalt. Totodată previne pericolul de a impune priorități în domeniul drepturilor omului, ale copăilului în funcție de un criteriu statistic.
Formularea la singular previne și conceperea drepturilor copilului ca drepturi colective. Acest lucru are o semnificație aparte pentrulucrătorii sociali și educatorii din fostele țări comuniste, obișnuiți cu sintagmele “tânăra generație”, “toți copiii” agresați de drepturile colective ale celor cu dosar curat, cu carnet de partid, devotați cauzei socialismului etc. Bararea ascensiunii profesionale după competențe, luarea în considerare a dosarului de cadre inclusiv în cercetare și în învățământ a fost, din perspectiva drepturilor omului una din cele mai brutale realități ale perioadei dinainte de 1989. Regimurile totalitate au promovat drepturile colective, ale celor fără avere în stanilism, ale celor de o anumită rasă în regimurile naziste.
Lucrătorul social și educatorul trebuie să recunoască caracterul impersonal al normei juridice de a nu se adresa unei sau unor persoane anume determinate ca o garanție împotriva oricărei discriminări personale pentru realizarea principiilor egalității tuturor în fața legii.
Convenția pentru Drepturile Copilului vizează toți copiii, adică pe fiecare copil în parte. Esența drepturilor omului, dar și logica realității, cu complexitatea și neprevăzutul ei impun aceasta. Oricând unui copil îi pot fi încălcate drepturile, printr-un proces intenționat , printr-un concurs de împrejurări nefericit, inclusiv într-un context care pare perfect din punct de vedere al bunelor intenții în raport cu copilul.
Lucrătorul social care s-a angajat în promovarea drepturilor copilului știe că nu se află numai față în față cu copilul ci și cu anume prejudecăți și stereotipii înrădăcinate, cu tendințe apărute în zone insuficient studiate de psihologia socială și care, uneori în numele drepturilor copilului, încalcă de fapt aceste drepturi sau unele dintre ele.
Uneori, se crează impresia că numai copiii aflați în dificultate, cei cu nevoi speciale, copiii cu handicap, din centrele de plasament trebuie să se afle în centrul problematicii drepturilor omului. Într-adevăr, copiii din categoriile amintite au nevoie de un sprijin prompt, de satisfacerea nevoilor lor speciale, de eforturi materiale deosebite. Dar nici un copil nu trebuie uitat. Din acest adevăr rezultă împortanța prevenirii situațiilor care conduc la încălcarea unuia din drepturile sale, a celor de risc sau a situațiilor limită. De aici rezultă necesitatea pregătirii tuturor lucrătorilor sociali și a educatorilor în vederea respectării drepturilor fiecărui copil concomitent cu formarea și perfecționarea competențelor aprofundate ale celor care lucrează cu anumite categorii de copii.
Centrarea pe copil presupune prioritatea acordată copilului în politicile sociale, asigurarea în fapt a respectării tuturor drepturilor fiecărui copil, oriunde s-ar afla, dar și axarea oricărui demers în favoarea copilului, pentru copil, pe individualitatea unui anumit copil, pe problemele sale specifice.1
Centrarea pe copil presupune ca nici un copil să nu fie tratat ca obiect. Copilul este tratat ca obiect atunci când:
– puterea publică, familia, instituția care-l ocrotește, uită că el are nevoie de hrană, adăpost, îngrijire, educație și dragoste în fiecare zi.
Copilul trebuie să capete afecțiune fiindcă altfel dezvoltarea sa normală este periclitată. Copilul, de la naștere, are nevoie nu numai de îngrijire ci și de stimulare, de educație
– nu sunt asigurate activitățile și relațiile specifice copilăriei – jocul, grupul de prieteni
– apar interdicții nefirești pentru copil, pentru vârsta și particularitățile lui
– abordarea, metodele, mijloacele de acțiune în raport cu copilul nu iau în considerare particularitățile sale individuale
– intervin sancțiuni și pedepse neconforme cu demnitatea umană și fragilitatea copilului
– este înșelat, manipulat, pus să execute fapte și activități care împietează asupra devenirii sale ca om
– nu este implicat în hotărârile care îl privesc
Orice lucrător social/educator care-și centrează activitatea pe copil nu uită comandamentele care se desprind din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului:
– fiecare copil este important pentru societate;
– fiecare copil are nevoi speciale și trebuințe identice cu cele ale celorlalți copii de vârsta lui;
– fiecare copil are trebuințe și particularități specifice. Fiecare copil este unic;
– diferiți între ei, copiii sunt egali în drepturi;
– situația în care se află un anumit copil este unică. Situațiile unice care lezează drepturile unui anumit copil trebuie înlăturate, indiferent de eforturile umane și materiale, fără a ține cont de incidența statistică a cazurilor de același fel. Chiar dacă există un singur copil căruia i se încalcă drepturile, trebuie depuse toate eforturile pentru rezolvarea situației copilului respectiv și pentru prevenirea apariției altor cazuri.
Principiul centrării pe copil se referă la orice copil, inclusiv la cel delincvent. Copilul nu se naște delincvent. Ceea ce devine este determinat de un complex de cauze diverse psiho-afective, familiale, socio-economice etc.
În privința alternativelor, centrarea pe copil solicită găsirea soluției, alternativei celei mai bune pentru un anumit copil, respectarea drepturilor sale indiferent de principiile dominante, de ceea ce înseamnă cea mai bună alternativă pentru majoritatea copiilor. Recunoaștem că mediul familial este cadrul privilegiat pentru dezvoltarea copilului, iar incluziunea familială, comunitară reprezintă principiul și alternativa optimă totodată pentru majoritatea copiilor. Dar dacă unui singur copil rămânerea în continuare în familie îi periclitează viața, atunci vea mai bună soluție pentru el este familia de plasament, instituția sau adopția.
În domeniul adopției, centrarea pe copil , abordarea lui ca subiect impune ca, așa cum părinții nu-și pot alege copilul biologic, nici copilul adoptat să nu fie ales ca un obiect. Adopția trebuie pregătită din timp, minuțios, prin cunoșterea candidațiolor la adopție și a copilului de către cei îndrituiți, conform legii, cu evitarea oricărei situații în care copilul ar putea conștientiza că a cântărit ca un obiect, ales, preferat sau respins. Cei ce adoptă trebuie să fie conștienți că odată ce s-au hotărât pentru adopție, copilul trebuie să fie acceptat cu propria sa individualitate, lor revenindu-le în continuare sarcina modelării personalității lui
Centrarea pe copil presupune abordarea dinamică în domeniul cunoașterii copilului, în abordarea nevoilor sociale și a trebuințelor sale, în planificarea serviciilor sociale. Fiind o ființă în devenire orice activitate cu copilul sau pentru copil trebuie să aibă și o dimensiune educativă, vizând în ultimă instanță dezvoltarea maximală a potențialului său biopsihic. Abordarea dinamică presupune evaluarea și reevaluarea continuă a trebuințelor fiecărui copil, mai ales a celui instituționalizat, reversabilitatea deciziei în sensul întoarcerii în familie sau găsirea unor alternative. Pentru orice copil, abordarea dinamică presupune căutarea continuă de alternative pentru stimularea predispozițiilor, aptitudinilor, talentului, creativității.
În domeniul respectării drepturilor copilului nu este suficient să formulezi opțiunea explicită de a pune copilul în centrul preocupărilor societății și să dezvolți strategii guvernamentale coerente, globale de asigurare a bunăstării copilului, având ca punct de plecare nevoile și drepturile copilului, indiferent dacă el este în familie sau separat de aceasta. Copilul ca ființă umană în condițiile asigurării unui nivel de trai decent, mai are nevoie de o relație umană de calitate. Trebuie înțeles că el are nevoie de afecțiune, dragoste, mediu ocrotitor și aceste condiții le îndeplinește mai ales familia.
Dacă trăiește totuși într-o instituție, copilul are dreptul la continuitatea contactului cu același personal educativ și de îngrijire, la relație preferențială cu o anumită persoană.
În baza acestui principiu al continuității, instrumentele naționale și internaționale privind plasamentul copilului au stabilit reguli precise. Copilul părăsit, alungat, despărțit de familia biologică și care s-a integrat în altă familie care-i asigură întreținerea nu poate fi luat de la această familie doar prin simpla decizie a părinților săi.
Centrarea pe copil solicită grija pentru înlăturarea tuturor elementelor care ar leza demnitatea copilului, care ar crea frustrări și discriminare. De asemenea, presupune consultarea și responsabilizarea lui în toate deciziile care îl privesc, fundamentarea acțiunilor pentru copil și împreună cu copilul pe elementele care se dezvoltă în domeniul cognitiv (zona proximei dezvoltări), pe însușirile pozitive ale personalității sale în domeniul afectiv, al educației morale (discriminarea pozitiva)..
Centrarea pe copil solicită profesionalism, ceea ce exclude amatorismul, lipsa de pregătire pentru activitatea respectivă. Totodată complexitatea cunoașterii copilului impune profesionistului să lucreze în echipă și să aibă disponibilitățile necesare lucrului în echipă. Profesionistul autentic apelează la alți specialiști, acționează complementar cu aceștia, acceptă comunitatea de acțiune în interesul superior al copilului. Competențele profesionale ale oricărei persoane care lucrează cu copilul se extind și în domeniul afectiv. Nimeni nu poate lucra cu un copil dacă nu are capacitatea de a întreține cu acesta o relație bazată pe afecțiune, bunăvoință, tandrețe, exigență explicată, conduită constantă și de construi o legătură de atașament reciproc durabilă. Copilul trebuie să aibă convingerea că atitudinea adultului nu este formală, că există cineva căruia îi pasă de el. Cineva, din familie, din instituție, dar în mod obligatoriu zilnic, trebuie să-l întrebe pe copil de sănătate, de școală, de micile sale probleme. Educatorul adevărat se ridică la nivelul sentimentelor și așteptărilor copilului.1
4.2. Principiul apartenenței și integrării cumunitare
Evoluția societății și a serviciilor sociale, experiența acumulată și analiza realității din perspectiva drepturilor omului a condus la părăsirea unor modele și soluții prectice în domeniul protecției sociale și educației speciale. Țările cu tradiție în protecția socială au parcurs trei faze în dezvoltarea serviciilor puse la dispoziția persoanelor aflate în dificultate și a celor cu handicap:
Etapa instituțională, în care eforturile au fost dirijate spre crearea de instituții (cămine-spital și cămine școală pentru copiii cu handicap profund și sever, case de copii, școli speciale) în care diferite categorii de persoane aflate în dificultate primeau în primul rând ocrotire – adăpost, asigurarea nevoilor de hrană, îmbrăcăminte – după modelul medical și serviciile specifice cerute de tipul de instituție. În cazul persoanei cu handicap soluțiile vizate priveau mai ales planul individual elaborat de medic.
Etapa dezinstituționalizării. În aceată etapă, instituția închisă, în care copilul își petrece o parte din viață nu mai este o soluție în raport cu drepturile omului ( de exemplu dreptul copilului la familie, dreptul la nediscriminare), cu principiile psiho-pedagogiei speciale, cu interesul social – de a dezvolta maximal potențialul biopsihic al fiecărui individ pentru a duce o viață autonomă și activă, inclusiv prin integrare profesională.
Este etapa în care își fac loc alternativele la instituționalizare, în care dreptul copilului la familie, precum și dreptul copilului de a fi educat alături de alți copii, în școala obișnuită, devin obiectul unui militantism social, finalizat prin modificări legislative și instituționale. Copilul abandonat are în față nu numai instituția ci și alternativa plasamentului familial sau adopția. Copilul cu handicap și familia lui pot alege între instituția grădiniței sau școlii speciale și școala obișnuită.
Din această perspectivă, putem vorbi de o provocare adusă de noul pachet legislativ în domeniul protecției și promovării dreturilor copilului, și anume de redefinirea rolului părinților în raport cu statul. Astfel, părinții au dreptul de a primi sprijin și asistență din partea autorităților locale, în vederea îndeplinirii responsabilităților pe care le au față de copiii lor.
Pentru a-i putea ajuta, primul pas e să înțelegem care le sunt nevoile. Printr-un studiu al Consiliului Europei intitulat “Parentalitate. Sprijin pentru părinți” au fost identificate principalele nevoi ale părinților:2
Nevoi economice
situație economică stabilă și un sistem adecvat de sprijin financiar, o îngrijire bine organizată la nivelul statului, autorităților locale și comunităților pentru copiii cu sau fără dizabilități
mai mult sprijin pentru a putea alege în mod liber între opțiunea de a sta acasă cu copilul, cu sau fără dizabilități, sau aceea de a merge la muncă
reconcilierea vieții de familie și a celei profesionale, prin rezolvarea problemelor de natură psihologică și financiară, în special pentru mame, dar și pentru tați
familiile tinere să aibă acces la o locuință
Legea nr.272/2004 prevede că este interzisă instituționalizarea copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani, cu excepția cazului în care copilul prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializat. Plasamentul copilului mic poatefi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, cu condiția menținerii fraților împreună și a facilitării exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta..
În cap.VI – Secțiunea a-3-a, se definesc termenii de abuz și neglijare asupra copilului, precum și obligația oricărei persoane care, prin natura profesiei sau ocupației sale, lucrează direct cu un copil și are suspiciuni în legătură cu existența unei situații de abuz sau negliajarea a acestuia, de a sesiza serviciul public de asistență socială sau direcția generală de asistență socială și protecți copilului în a cărei rază teritorială a fost identificat cazul respectiv.
Este reglementată situația în care persoanele care au în îngrijire sau asigură protecție unui copil refuză sau împiedică în orice mod efectuarea verificărilor de către reprezentanții DGASPC (în cazul copiilor abuzați sau neglijați), caz în care, la sesizarea direcției instanța pronunță o ordonanță președențială1 de plasare în regim de urgență la o persoană, familie, un asistent maternal profesionist sau la un serviciu de tip rezidențial.
Un alt element de noutate pe care îl aduce noua lege este acela consacrat în art.119, potrivit căruia, de alocația de plasament beneficiază și copilul pentru care a fost instituită tutela.
Pentru o mai bună înțelegere a noului sistem de protecție a copilului, voi structura relglementările stabilite de Legea nr.272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului astfel:
• În domeniul drepturilor copilului
este însușită și utilizată terminologia din Convenția ONU cu privire la drepturile copilului
exercitarea drepturilor copilului devine operațională și efectivă prin raportarea permanentă a drepturilor copilului la obligațiile ce revin părinților, autorităților publice sau societății, în general
pentru prima dată, în mod explicit se precizează că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea, îngrijirea și dezvoltarea copilului
pentru prima dată în legislația internă se precizează explicit că responsabilitatea colectivității locale este subsidiară, iar satatul intervine complementar, astfel încât va dispare mentalitatea adânc înrădăcinată – nu numai la poplație, ci și la serviciile publice – că statul se poate substitui oricum și oricând părinților, preluând responsabilitățile pe care aceștia le au față de copiii lor
respectarea drepturilor copilului nu presupune încălcarea drepturilor părintești, ci asumarea de către părinți a unor obligații permanente fără de care exercitarea drepturilor copilului nu este posibilă. Pentru a realiza acest echilibru și pentru a fi consecvenți principiului respectării interesului superior al copilului s-a ținut seama de drepturile și obligațiile părintești care decurg din alte documente juridice internaționale ratificate de România în special Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin noile reglementări sunt excluse încălcări sau limitări ale exercitării drepturilor părintești prin acte administrative, o serie de competențe din sfera administrativă fiind deplasate către instanța judecătorească. Astfel, scoaterea copilului din familie împotriva voinței părinților nu se va mai realiza prin decizie administrativă ci va fi atributul instanței judecătorești. Se păstrează doar posibilitatea unei intervenții de urgență – abuz sau neglijare gravă – din partea structurii administrative dar cu obligativitatea confirmării măsurii respective de către instanța judecătorească, în termen de 48 de ore de la luarea ei.
Se reglementează procedura de întoarcere în România a copiilor neînsoțiți aflați pe teritoriul altor state. Modalitățile de colaborare între instituțiile implicate în procesul de repatriere a copiilor, desemnarea reprezentantului legal al copiilor ce urmează a fi repatriați, stabilirea serviciilor responsabile cu preluarea în regim de urgență a acestor copii, elaborarea unei proceduri de monitorizare a reintegrării acestor copii au fost stabilite în detaliu prin HGR nr.1443/2004
• În domeniul protecției speciale a copilului separat de părinții săi
se introduce obligația autorităților locale de a acorda asistență specială copilului cu scopul promovării, creșterii, îngrijirii și educării copilului în familie, fiid posibilă astfel prevenirea și eliminarea situațiilor care pot conduce la separarea copilului de părinți. Cu alte cuvinte, se delimitează clar nivelele de intervenție între local și județean: nivelul local responsabil pentru intervenția mult mai specializată necesară în cazul copilului care a trebuit separat de părinții săi sau în cazul unor problematici extrem de specifice cum sunt abuzul asupra copilului ori săvârșirea de fapre penale
se crează premisele clare ale înființării și diversificării serviciilor la nivel local, cât mai aproape de domiciliul beneficiarilor pentru a face posibilă evitarea sau luarea, doar în ultimă instanță a măsurilor de protecție specială care presupun separarea copilului de părinți
sunt introduse noi instrumente de lucru: planul de servicii și planul individualizat de servicii cu scopul de a răspunde cel mai adecvat nevoilor concrete ale fiecărui copil în parte. Planul îndividualizat de protecție este esențial pentru o planificare corectă a intervenției în cazul copilului care, din diferite motive, a fost separat de familia sa. Acest instrument de lucru permite urmărirea acțiunilor întreprinse de serviciile responsabile, pe de o parte pentru ameliorarea problemelor pe care acel copil le are (pe baza evaluării complexe a nevoilor lui), iar pe de altă parte va evidenția munca întreprinsă cu părinții sau rudele pentru ca ei să-și crească potențialul de îngrijire a copilului și acesta să se întoarcă în familia lui biologică sau lărgită. Dată fiind importanța deosebită a acestor instrumente de lucru atât în planificarea cât și în monitorizarea eforturilor care se fac pentru fiecare caz în parte, modaliatea de întocmire a lor a fost stabilită prin norme metodologice aprobate prin Ordinul nr.80/2004 al ANPCA.
Se revizuiește procedura de autorizare a organizațiilor neguvernamentale,
Se introduce un mecanism de licențiere și inspecție a serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum și a celor de protecție specială a copilului lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinților săi. Procedura de licențiere – condiții de acordare, retragere, anulare sau suspendare a licenței – și respectiv de efectuare a inspecțiilor, măsurile ce pot fi dispuse de către inspectori (intervenții de urgență, propuneri de remediere a deficiențelor constatate în raport cu standardele minime obligatorii la nivel național, suspendarea activității precum și aplicarea de sancțiuni persoanelor vinovate în funcție de fiecare situație în parte), procedura de contesatare a măsurilor dispuse ca urmare a efectuării inspecțiilor, categoriile de servicii care urmează a fi supuse procedurii de licențiere și inspecție au fost reglementate prin hotărâre de guvern (HG nr.1440/2004).
Sunt introduse reglementări privind protecția copilului care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal, tipurile de servicii speciațizate destinate copilului aflat înt-o astfel de situație, forma de organizare și competența acestor servicii, organele de conducere și categoriile de personal, accesul și protecția acordate, relaționarea cu structurile de decizie in materia protecției copilului (comisia și instanța), relaționarea cu alte structuri implicate în protecția copilului – Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului, serviciile de asistență socială de la nivel local.
Se prevede reanalizarea, caz cu caz, a situației copiilor aflați în sistem pentru a fi siguri că prezența lor aici este bine justificată. Adăugând la aceasta și abrogarea, prin Legea nr.273/2004 a Legii nr.47/1993 privid declararea judecătorească a abandonului, în cazul copilului separat de familia sa va exista certitudinea că motivele separării copilului de familie au fost temeinice și încă există, că serviciile publice au încercat să facă tot posibilul pentru reintegrarea familială a acestor copii și că nu vor mai exista situații în care copiii pot rămâne “suspendați” în sistem, cu un statut incert – abandonați de fapt și de drept dar pentru care o familie adoptivă nu este potrivită sau este imposibil de găsit.
• În domeniul cadrului instituțional
este definit rolul Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului, structură centrală care își schimbă mandatul pentru a oglindi noua abordare a domeniului
este înființat Oficiul Român pentru Adopții – organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopții
este înființată funcția Avocatul Copilului creată cu scopul de a promova și îmbunătăți condiția copilului în România
sunt redefinite structurile de la nivelul județului (serviciul public specializat pentru protecția copilului și comisiile pentru protecția copilului) în condițiile înființării serviciilor publice de asistență socială de la nivelul județului și la nivelul consiliilor locale și, respectiv, a deplasării unei părți a atribuțiilor comisiilor spre instanțele judecătorești specializate pentru minori și familie
În mod specific, componența, funcționarea și finanțarea comisiei pentru protecția copilului, aparatul de lucru care o va deservi, procedura efectivă de lucru a comisiei, relaționarea cu celelalte comisii și modalități de soluționare a cazurilor în situația apariției unor eventuale conflicte de competență sunt aspecte care au fost reconsiderate.
Stabilirea competențelor și atribuțiilor Direcției Generale de Asistență Socială și Protecție a Copilului, organele de conducere și structura organizatorică minimă obligatorie, inclusiv categoriile de personal care deservesc această instituție, procedura efectivă de lucru și modalitățile de intervenție, relaționarea cu structurile de decizie în materia protecției copilului precum și cu alte structuri implicate în protecția copilului au fost stabilite prin Hotărâre de Guvern
Pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv de părinții săi vor fi organizate următoarele tipuri de servicii:
a) servicii de zi – servicii prin care se asigură menținerea, refacerea șidezvoltarea capacităților copilului și ale părinților săi, pentru depășirea situațiilro care ar putea determina separarea copilului de familia sa;
b) servicii de tip familial – servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane fizice sau familii, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv , de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile legii a măsurii plasamentului;
c) servicii de tip rezidențial – servicii prin care se asigură protecția, creșterea și îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv de părinții săi, ca urmare a stabilirii în condițiile legii a măsurii plasamentului.
4.3. Concluzii
În concluzie, dacă imaginea de sine a copilului abuzat fizic și emoțional nu se poate elabora în mod satisfăcător atunci nu-și va putea dezvolta capacitatea de a lega și întreține relații interpersonale profunde și semnificative precum și aptitudinea de a-și stăpâni impulsurile în favoarea unor obiective pe termen lung. De aceea copilul se va simți un învins în lupta pentru contactul social și un condamnat la marginalizare socială.
Imaginea de sine se include încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivație), situațiile și solicitările externe. Modul general de raportare a individului la realitate și gradul de veridicitate și adecvare a opțiunilor, hotărârilor și acțiunilor vor depinde nemijlocit de calitatea imaginii de Sine (completitudine, fidelitate, obiectivitate).
Omul ajunge la o anumită imagine de Sine nu numai pe calea autoaprecierii și autocontemplării izolate, ci și prin relaționare interpersonală, prin compararea succesivă cu imaginile pe care el și le formează și cu imaginile pe care și le formează alții despre el.
Imaginea de Sine este indisolubil legată de apariția și dezvoltarea Eului, în special a Eului fizic. Eul este un construct personal prin intermediul căruia individul se conceptualizează pe Sine, se autoevaluează și își anticipă comportamentul.
Copiii abuzați fizic și emoțional fac eforturi să evite gânduri, sentimente, discuții asociate abuzului la care au fost supuși, activități, locuri sau persoane care deșteaptă amintirea traumei, incapacitatea de a evoca un aspect important al abuzulu i(amnezie psihogenă), adoptă sentimentul de detașare sau de înstrăinare față de ceilalți, incapacitatea de a avea sentimente tandre, sentimentul de reducere de planuri de viitor.
Relațiile interpersonale constituie o modalitate prin intermediul cărora, fiecare aspiră la cunoașterea de altul și de Sine. Această cunoaștere de Sine și de altul se realizează în cadrul unui proces amplu denumit “percepție socială”.
Actul perceptiv înseamnă a desprinde un obiect, un stimul din câmp, de a-i sesiza însușirile sale și a-l repartiza într-o anumită categorie sau clasă. De regulă, perceptul este tradus în codul verbal.
“A percepe pe altul înseamnă a-l clasifica în anumite categorii semnificative sub unghiul unei culturi, semnifică a lua act de statusul și rolul său”.
Pentru a sintetiza cele constatate pe parcursul cercetării propunem și creionarea portretului copilului abuzat. Astfel, abuzul fizic și psihic ne arată că există mari diferențe în ceea ce privește consecințele abuzului fizic, diferențe care sunt în funcție de următoarele variabile: vârsta, frecvența abuzurilor, contextul comiterii abuzului.
BIBLIOGRAFIE
1. Crețu, V. – “Educația pentru drepturile copilului”, Ed.Semne, București,1999;
2. Organizația “Salvați Copiii” – “Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului”–, București 2002;
3. Ionescu, Ș. – Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție – Ed. Contnent XXI, București, 2011 ;
4. Roth-Szamoskozi, M. – “Protecția copilului. Dileme, concepții și metode” – Ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj, 1999;
5. Organizația „Salvați copiii” – “Abuzul și neglijarea copilului”, Editura Ars Docenti, București, 1997
6. Emese, F. – “ Protecția drepturilor copilului”, Ed.2, editura C.H. Beck, 2007
7. Constantin, M. – “Maltratarea copilului, între cunoaștere și intervenție”, Ed. Lumen, 2008, Iași;
8. Cojocaru, A., – “Copilăria și construcția parentalității”, POLIROM, 2008, Iași;
9. Groza, D., – “Drepturile victimei, recuperarea din uitare”, Ed. Lumen, Iași, 2006
10. OUG nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate
11. OUG nr.25/1997 privind regimul juridic al adopției
12. Nistoreanu, G., Păun, C.,- Criminologie, Editura didactică și pedagogică R.A. București, 1995.
BIBLIOGRAFIE
1. Crețu, V. – “Educația pentru drepturile copilului”, Ed.Semne, București,1999;
2. Organizația “Salvați Copiii” – “Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului”–, București 2002;
3. Ionescu, Ș. – Copilul maltratat. Evaluare, prevenire, intervenție – Ed. Contnent XXI, București, 2011 ;
4. Roth-Szamoskozi, M. – “Protecția copilului. Dileme, concepții și metode” – Ed.Presa Universitară Clujeană, Cluj, 1999;
5. Organizația „Salvați copiii” – “Abuzul și neglijarea copilului”, Editura Ars Docenti, București, 1997
6. Emese, F. – “ Protecția drepturilor copilului”, Ed.2, editura C.H. Beck, 2007
7. Constantin, M. – “Maltratarea copilului, între cunoaștere și intervenție”, Ed. Lumen, 2008, Iași;
8. Cojocaru, A., – “Copilăria și construcția parentalității”, POLIROM, 2008, Iași;
9. Groza, D., – “Drepturile victimei, recuperarea din uitare”, Ed. Lumen, Iași, 2006
10. OUG nr.26/1997 privind protecția copilului aflat în dificultate
11. OUG nr.25/1997 privind regimul juridic al adopției
12. Nistoreanu, G., Păun, C.,- Criminologie, Editura didactică și pedagogică R.A. București, 1995.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Copii Abuzati DIN Perspectiva Criminologiei (ID: 127186)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.