Coperta prof. Nicolae Predescu Membru al U.A.P. din România Tehnoredactare computerizata si fotografii Puiu-Mihai Petrescu Motto Vine-o vreme,… [308665]

Mihai Petrescu

In medias res

Editura Hoffman

2017

Coperta prof. [anonimizat] U.A.P. [anonimizat]-o vreme, vreme-adevărată,

[anonimizat], [anonimizat]-[anonimizat],

Toate se prefac în amintiri.

[anonimizat]-n [anonimizat], [anonimizat]-i frumos.

[anonimizat],

Nu veți mai putea să le priviți.

Faceți-[anonimizat],

Unde să aveți să vă găsiți.

N-așteptați, strângeți-[anonimizat].

Cine n-are amintiri de tânăr,

O să fie singur mai târziu…

[anonimizat]. Într-o [anonimizat]-i [anonimizat]. Și nu îi mai recunoști. [anonimizat] s-a [anonimizat].

Orice s-[anonimizat]-o clipă n-[anonimizat], [anonimizat]!…Fiecare își alege drumul în viață. Cu înțelepciune despre alegerile în viață…trebuie să fim cinstiți cu noi înșine. Să lăsăm la o parte vanitatea și să fim doar altruiști.

Vanitatea este un călător întârziat care bate la poarta sufletului omenesc. [anonimizat], [anonimizat], însă oamenii ca noi… [anonimizat], nu ne vom osteni să deschidem nici măcar o [anonimizat]-ne să nu ni se tulbure liniștea noastră sufletească.

[anonimizat], [anonimizat], cele mai puține însă de pana timpului. [anonimizat], [anonimizat], tu, noi, [anonimizat], lăsând pe alții să consemneze numele nostru într-o [anonimizat], poate, că este cazul să fim adăugați în această listă, o listă a celor ce au fost….
Cel mai mare monument al civilizației este, a fost și va rămâne altruismul… [anonimizat], iar zilele se transformă în ani… dar ceea ce este mai important se conservă; forța și determinarea nu au vârstă. Spiritul este cel care îndepărtează pânzele de păianjen.

Dincolo de orice punct de sosire e unul de plecare. Dincolo de orice reușită, e o altă încercare. [anonimizat]-te viu. Dacă ți-e [anonimizat]-o din nou. Nu te pierde printre fotografii îngălbenite de timp… mergi mai departe atunci când toți se așteaptă să renunți. Nu lăsa să se tocească tăria pe care o ai în tine. Fă astfel ca în loc de milă să impui respect.

[anonimizat]-o la trap. [anonimizat]-o la pas. [anonimizat]. Însă nu te opri niciodată !

Autorul

I.1.-UN NOU DRUM

După eșecul din vara anului 1965 [anonimizat], când după ce luasem ,,scrisul” am petrecut la o berică, [anonimizat], cu colegii de cameră mai vârstnici și mai cu „antrenament” de la căminul din Regie unde fusesem cazați pentru perioada examenului de admitere, nu m-am mai putut ”aduna,, ca să intru la oral. A doua zi, m-am simțit foarte rău, așa că am ”scăpat,, oralul și am picat cu succes.

Aveam două alternative din care să aleg pentru zilele următoare. Prima era să mă întorc pe șantierul arheologic de la Buridava, unde lucrasem cele câteva săptămâni alături de academicianul Constantin Nicolăescu Plopșor, fost coleg de școală cu unchiul meu, Nicolae Popescu-Uda, profesor de istorie la Liceul „ Frații Buzești” din Craiova, și care mă îndrumase spre arheologie, sau să mă întorc acasă și să aștept să văd pe unde mai rămăseseră locuri neocupate pe undeva…Am ales a doua alternativă și m-am întors acasă.

De la Comisariatul Militar Balș de care aparțineam, am primit înștiințare prin poștă, să mă prezint spre luare în evidență, ca absolvent de liceu. Pe 2 decembrie, m-am prezentat la Comisariat și la vizita medicală s-a constatat că chiar dacă aveam doar 55 de kilograme la înălțimea de 1,73 m, eram apt de stagiul militar. Aveam 18 ani și trei zile…

Profitând de faptul că sora mea se căsătorise și lăsase liber postul ei de învățătoare de la școala din sat, l-am ocupat eu, ca suplinitor.

I.2.-ARMATA LA BACĂU

Am oficiat ca dascăl la clasa a II a, și suplinitor la catedra de limba franceză, până în 26 februarie 1966 când am fost chemat să-mi fac datoria către țară, adică să fac armata, la Bacău la Școala Regimentală de Tancuri, o unitate militară mecanizată. Aici, în aceeași peroadă mai trecea din joi în Paște și Petre Roman, soldat T.R. în cadrul aceleiași unități (01147). Era încă de pe atunci un „dandi”…nu așa cum s-a vehiculat după așazisa revoluție, că s-ar fi ridicat din rândul maselor asuprite de regimul comunist…

Cum mă pasiona tehnica și, la sfatul tatălui meu, care-mi spunea tot timpul că oriunde voi merge, să deschid bine ochii, să învăț, că de peste tot, dacă vrei, poți acumula cunoștințe trebuitoare în viață, atunci când am fost încorporat, am ales să fiu repartizat la această Școală Regimentală de Tancuri unde m-am pregătit ca mecanic conductor, meserie pe care am căutat să mi-o însușesc cât mai profund. Asta m-a ajutat și în civilie, când n-am mai avut nevoie să fac Școala de șoferi sau să urmez cursurile pentru obținerea permisului de conducere, brevetul obținut în armată preschimbându-l cu Permisul de conducere pentru toate gradele.

Nu vreau să trec prea ușor peste evenimentul din noaptea de 22 mai 1967, când am suferit un teribil accident din care eu, am ieșit cel mai bine…

Începusem o nouă săptămână de instruire și instrucție. Trecuse de miezul nopții, era deja marți, când se spune că sunt trei ceasuri rele. Poate și din această cauză s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și a urmat ce a urmat.

Așa a fost să fie și nimeni nu a vrut să se întâmple ceea ce s-a întâmplat cu urmările imprevizibile…

Eram la cea de a IX a ședință de conducere în tancodromul de la Luisi Călugăra de lângă Bacău. Ciclul complet pentru absolvirea Școlii de Mecanici Conductori era de șapte luni de teorie și practică,12 ședințe de conducere a tancului și alte câte 6 ore pe zi de lucru în atelierul de reparații și întreținere.

Condusesem pe rând, tot plutonul, până aproape de ora 3, când s-a încheiat exercițiul. Comandantul plutonului, sublocotenentul Procovanu Vasile, era cu noi în tanc, așezat pe scaunul radistului. Șergentul Dandu Iosiv din Giuvărăști, cel care avea în primire tancul, l-a lăsat pe colegul meu de grupă, Vasopol Ilie din Lehliu să conducă, el fiind tractorist de meserie și unul dintre cei mai buni soldați ai plutonului în conducerea tancului.

Eu, Dandu și Pârcălabu Ion din Călărași, stăteam pe turelă, cu picioarele atârnând în interior, la o țigară, admirând stelele. Deprinsesem obiceiul fumatului încă din liceu, când fiind în ultima clasă, musai era să fumezi în pauze în fumoarul amenajat în W.C.ul etajului unde aveam sala de clasă, băieți și fete, la un loc…Așadar, trăgeam un Carpați de Sf. Gheorghe, făcându-l „ poștă” pe turelă.

Trecusem de la tancul T–34- 85 ( T. de la tanc, 34 greutatea în tone și 85 calibrul tunului). de fabricație rusească, din cele care poate făcuseră și războiul, recondiționate la Mizil, la modernul de tanc T – 55 – 100, ieșit din fabricație în 1966 în Rusia și cu care fuseseră dotate toate Școlile Regimentale de Tancuri, inclusiv noi, la Bacău. Tancul T.55.100, avea aparatură de ultimă generație, inclusiv sistem de conducere pe timp de noapte, fără faruri. Ce mai, o bijuterie a tehnicii militare rusești.

I.3.-ACCIDENTUL

Bubuitul celor 500 cai putere ai motorului era estompat de șlemafonul de pâslă pe care nu-l dădusem jos de peste 10 ore. Nu auzeam decât exclamațiile prin laringofon ale celui de la leviere…

Ilie, curios din fire, profitând de faptul că „lentul” adormise, a renunțat voit la sistemul clasic de deplasare pe timp de noapte, recte farurile și a pornit sistemul de conducere-ghidaj cu infraroșii. Era fericit că conducea o mașină de luptă după ultimul răcnet al tehnicii și-și manifesta satisfacția transmițându-ne prin șlemafoane impresiile. Și ca masa să fie dotată cu tot tacâmul, a scurtat drumul prin tancodrom, ca să ajungem mai repede în unitate, la somn, atât cât ne mai rămăsese din noapte…Cum Iliuță nu era pus la punct cu toate semnalele emise pe tabloul de bord de noul sistem, nu a văzut că ne apropiem de ” zid „ un obstacol al pistei de conducere a tancodromului, zid înalt de 1 metru peste care tancul trece ușor dacă este condus cu viteză redusă și cu roțile de întindere ridicate la maxim. Cum roțile de întindere erau lăsate ca pentru „ marș„ ne-am izbit de obstacol cu peste 45 km pe oră. Noi, cei trei de pe turelă, am fost azvârliți prin inerția direcției de deplasare și am căzut de la cei 3,5 m înălțime ai tancului, pe platforma de beton din fața obstacolului. Îmi amintesc vag cum „vedeam” în fracțiunile de secundă ale căderii cum se apropia de mine betonul și nu știam ce să fac. Am întins mâinile în față, aproape instinctiv și…mi s-a rupt filmul… Din cele povestite de camarazi, am aflat că de la observatorul din tancodrom s-a anunțat la unitate că se observă mișcare pe pistă și se aude motor turat. Așa am fost depistați noi, accidentații și așa am putut fi salvați. Altfel, cine știe ce se mai putea întâmpla dacă se ajungea prea târziu..

I.4.-LA SPITAL

Câteodată vine momentul în viață în care trebuie să hotarăști să o iei pe alt drum, să faci multe lucruri altfel decât ai făcut până acum, să schimbi ceea ce credeai că e de neschimbat și să devi cine nu ai fost înainte. Asta înseamnă să hotărăști ori să trăiești ori să mori. Eu am ales viața…Era păcat să ”plec” la 18 ani și jumătate…

Când m-am trezit eram într-un pat alb, de spital, într-o rezervă cu trei paturi a Spitalului Militar din Iași. Eu, la fereastră, cu capul bandajat și o durere surdă în ambele picioare, de la genunchi în jos. Ilie Vasopol era încă inconștient iar Dandu se văita. Am făcut cu privirea un tur al camerei, curiozitatea necunoscutului dându-mi ghes…

O asistentă ne veghea stând la o masă pe care erau flacoane, perfuzoare etc. Văzând că ne-am trezit, a chemat o doamnă, cam la vreo 40 – 45 de ani, minionă, cu un zâmbet ștrengăresc pe față, care mai târziu am aflat că era colonel medic. Glumind, cică …„flăcăi, de la bal ați ajuns la spital” ne-a pus în temă cu situația. Eram la Iași unde fusesem aduși cu „Ambulanța – Salvarea” militară la ora 6, deci după trei ore de la accident. Mersese bine șoferul, dacă parcursese cei peste 180 km. în numai 2 ore, că una a trecut până ne-au ridicat de la locul accidentului. Eu aveam capul spart deasupra arcadei stângi, în ciuda faptului că aveam șlemafonul pe cap, apoi rotulele ( meniscurile) fisurate și metatarsienele de la ambele picioare fracturate din cauza buzei blindajului de la turelă, de care mă lovisem când am fost catapultat.

Tratamentul fracturilor a fost ortopedic, fracturile fiind stabile, constând din aparat gipsat gambieropodal cu sprijin parțial, pe care a trebuit să-l port o lună, cum scria în foaia de observații. Rupturile de menisc suferite la ambii genunchi au fost favorizate de traumatismul suferit de genunchi în contact cu blindajul. Mi le-au lipit și pe ele, legându-le cu cine știe ce sârme ruginite, că acum, la 50 de ani de la accident, scârțâie și trosnesc precum genunchii caprei, vorba unui prietem mucalit, trecut și el printr-o operație de gonartroză…

Dandu nu mai avea umărul drept, în sensul că aterizase pe umăr și toate oasele, inclusiv clavicula, îi intraseră în torace perforându-i plămânul drept. A fost operat de trei ori în șase luni până l-au reparat. Îi ardea și de glumă, la câtva timp după operație, spunând că, cu ocazia intervențiilor i-au curățat și plămânii de nicotină atunci când îl operau, că au deschis și ferestrele sălii de operație ca să se aerisească…

Cel mai rău era Iliuță, care aterizase pe spate și-și fracturase coloana vertebrală. Sărmanul, după ce a stat în aparat gipsat aproape un an, suferind și câteva intervenții chirurgicale direct pe coloană, a rămas paralizat de la mijloc în jos și a fost trimis acasă într-un scaun cu rotile cumpărat de armată, cu o pensie de invaliditate de 300 de lei. Avea 23 de ani și era căsătorit de un an…Mi-am propus acum câțiva ani, când am fost la Amara la băi, să trec să-l caut, dar…se prăpădise.

După o lună cât am stat internat și eu acolo, în aceeași rezervă, reparat la genunchi și labele picioarelor, mi s-a descoperit și o fisură la splină, așa că am suportat încă o intervenție chirurgicală, care mi-a prelungit spitalizarea cu încă o lună. Era vară, frumos, iar noi stăteam în spital…

Una peste alta, pe la 1 august tot într-o marțe, am ajuns la unitate, în convalescență. Am refuzat concediul medical de zece zile și am continuat „ școala” toată luna august pentru a-mi tremina stagiul de 12 ședințe de conducere necesare intrării în examenul sfârșitului de ciclu și obținerea Brevetului, care se dădea în locul diplomei de absolvire. Bineînțeles că după venirea din spital eram privit altfel de camarazi și ofițeri, de parcă fusesem pe front. Am avut parte și de un program mai lejer decât ceilalți camarazi din pluton, în sensul că eram scutit de munca la atelierul de reparații, unde eram nevoiți să ridicăm sau să transportăm elemente ale motorului de tanc ce depășeau ca greutate, uneori și 20 – 30 de kilograme. Deasemenea în această perioadă n-am făcut plantoane sau sectoare, am fost omis de la repartizarea în garda unității sau alte corvozi zilnice.

Cei de acasă, nici nu fuseseră înștiințați de accident, așa că am fost scutit de grija îngrijorării părinților sau a rudelor. Liniștea pe care am avut-o în această perioadă m-a ajutat la recuperarea fizică, recăpătându-mi forma dinainte de accident, mai ales ajutat de Tony Sava, care mi-a îndrumat recuperarea după toate canoanele unui fizio-kinetoterapeut cu diplomă, ce era… Am urmat pașii obligatorii dictați de acesta și, în ciuda accidentului, din mai suferit în tancodrom, care a făcut să ” mă odihnesc ” la Spitalul Militar din Iași aproape două luni jumate, am susținut examenul final în septembrie, obținând „Brevetul de mecanic conductor de tancuri și autotunuri” dar și gradul de caporal.

Cum nu fusesem în concediu medical în urma spitalizării, concediul de odihnă de la sfârșitul ciclului de instrucție , de 10 zile, pe care l-au primit toți absolvenții școlii regimentale, mi-a fost prelungit cu o săptămână, adică de joi 14 și până sâmbătă 30 septembrie, astfel că la noua unitate militară din Iași (01247) în cadrul Regimentului Mecanizat, unde fusesem repartizat, am ajuns mai târziu decât camarazii mei de la Școala Regimentală.

Norocul meu !

I.5.-REÎNTÂLNIREA

În trenul de Iași cu care mă duceam la noua unitate unde fusesem repartizat după terminarea Școlii Regimentale de la Bacău, am călătorit cu Lenuța Grigore, colega mea de la Liceul Frații Buzești din Craiova, care dăduse examen și era admisă cu bursă la Facultatea de Biologie, ca și altă colegă, tot Elena, dar Bâcu. Lena Bâcu plecase cu câteva zile mai înainte ca să rezolve cu cazarea la cămin, așa că am tăinuit cu Lenuța de când am plecat din Craiova, după-amiză, până la Iași când am ajuns pe la 7, a doua zi dis de dimineață. Era duminică.

Cu Lenuța fusesem coleg de clasă la Frații Buzești în Craiova, timp de patru ani și…fusesem și mai apropiați, mai ales în ultimul an de liceu. Am depănat amintirile comune, am discutat vrute și nevrute, am ațipit unul pe umărul celuilalt, așa, ca în tren…Cum eu fusesem prin Iași fortuit de accident și fiind „ cazat” temporal la spital, mă orientam în spațiul moldav, așa că m-am oferit ghid.

Nu mă grăbeam să ajung la unitate, așa că am condus-o la Centrul de repartizare din Copou unde, primind înștiințarea de la Bâcu, fuseseră cazate la cămin, în Complexul Târgușor din Copou.

Situat în cea mai răsfățată și elegantă zonă a Iașului, într-o oază de verdeață și liniște, campusul  „Târgușor Copou” oferea studenților de la Facultatea de Stiințe toate condițiile pentru ca anii petrecuți aici să rămână de neuitat.

Cu vecini precum Parcul Copou, Cabana Vânătorului, Stadionul orășenesc, Grădina Botanică, complexul era recomandat ca o opțiune importantă pentru petrecerea anilor de studenție în cel mai plăcut mod. Era puțin cam departe de centru, dar acest impediment era trecut cu vederea de tineri. Până la Universitate se ajungea în 20 de minute pe jos sau 3-5 minute cu un tramvai (doar trei stații).

Mai târziu, ca să ajung la ele la cămin, aflasem o scurtătură, o potecă ce pleca din spatele aeroportului, trecea pe lângă unitatea mea, pe la coada lacului Ciric, pe lângă cimitirul Petru și Pavel, traversa Țicăul, Sărăria și în doar 10 minute marș forțat, eram la ele la Târgușor, traseu pe care-l făceam cu mare drag…

Am stat cu ele în cameră până a doua zi, pe 1 octombrie, când de dimineață, luni, după un somn odihnitor și un duș reconfortant, am luat tramvaiul 9 și am coborât, ele la Universitate, eu în Târgul Cucului de unde pe jos, cu ranița pe spate, (lăsasem acasă valiza grea cu care plecasem la armată) am urcat strada Aeroportului până la unitatea unde am fost cazat opt luni, ca militar în termen, ciclul II, în blocul 18 .( U.M. 01257)- regiment mecanizat

Unitatea era amplasată înaintea aeroportului, pe un platou unde erau construite peste 50 de blocuri cu două etaje care adăpoosteau cei peste 3000 de soldați, ofițeri și personal de întreținere. Separat era parcul auto-moto, cu remizele și atelierele de întreținere. Totul era înconjurat de un gard –zid de peste 2 m înălțime pe trei părți, cea de a patra latură a incintei, spre Ciric fiind de sârmă ghimpată. Ce mai, era o adevărată citadelă inexpugnabilă, păzită non-stop pe cei peste 50 de militari din gardă pe fiecare schimb.

De pe platoul central puteam să vedem întreaga așezare, capitala moldavă, unitatea fiind amplasată pe cel mai înalt deal. Nu degeaba Iașul era supranumit precum Roma „Orașul de pe cele șapte coline”.

I.6.-ARMATA ÎN IAȘI

După prezentarea la Camera de gardă, apoi la Comandament, însoțit de un sergent de serviciu, am fost îndrumat la cancelaria Unității de cercetare a colonelului Iorga Alexandru, unde l-am cunoscut și pe căpitanul Lupu Teodor, cel care răspundea de partea administrativă a Companiei de cercetare blindate unde eram arondați noi, tanchiștii, în acest regiment mecanizat.

După ce i-am prezentat Ordinul de serviciu primit la Bacău, la terminarea ciclului I și absolvirea Școlii de mecanici conductori, am primit cazarmamentul, ținuta de serviciu și cea de oraș, am fost luat în evidență și îndrumat spre blocul 18 la etajul I unde era și magazia de efecte și dormitorul.

Aici l-am reîntâlnit pe Nelu Boiangiu de serviciu pe bloc, așa erau ordinele, care m-a condus la Remiza 3 din Parcul mecanizat, baza noastră tehnică, ce găzduia pe lângă T-55-uri și P.U-ul meu, separat într-un garaj încăpător și curat. Aici i-am cunoscut și le-am făcut cinste foștilor camarazi ( de la Bacău) și actualilor ( de la Roman și Lipova) în număr de 15 mecanici conductori, din Plutonul Cercetare, cu două sticle de coniac Zarea, pe care reușisem să le palmez și care au fost bine primite.

Aceștia ( colegii ) luaseră déjà în primire câte un tanc T-55-100 și erau tare mândri de sculele nou-nouțe intrate în dotarea armatei de doar câteva luni. Fuseseră înaintați în grad, acum fiind sergenți, tablagii, adică aveau pe epolet însemnul gradului de sergent, o tablă galbenă de 1 cm lățime. Eu, ca ultimul venit în unitate, am fost repartizat la P.C.U. (punctual de comandă al unității), ca mecanic conductor pe o autoamfibie, .- D.X.85 . Compania de tancuri avea un efectiv de 60 militari, fiecare echipaj fiind format din cei patru magnifici, adică, mecanic conductor, comandant de tanc, ochitor și încărcător, în această ordine fiind și importanța fiecăruia în echipaj. Numai eu aveam în echipaj doar un coechipier care avea funcția de ochito-încărcător pe cele două mitraliere jumelate ale autoamfibiei pe care fusesem repartizat.

Gradul de sergent l-am primit și eu, dar nu în mod festiv în fața frontului, ca ceilalți, ci direct de la comandantul unității, care mi-l păstrase….deoarece fuseserăm înaintați la grad cu toții, prin același Ordin de Zi. Ca recompensă pentru înaintarea la grad, am primit și o învoire de 24 ore, sâmbăta următoare 7 și 8 octombrie, pe care le-am petrecut cu fetele, la căminul lor unde se organiza în fiecare sâmbătă, seară de dans.

În ciclul de instrucție II, viața este plăcută în armată, mai ales în aplicații, vreo patru la număr, alături de ofițerii Statului Major care foloseau autoamfibia ca P.C. ( punct de comandă).

În ciclul II, am fost înaintat la grad ca sergent, așa cum am mai spus, dar am susținut și examenul de clasă, obținând Brevetul de Mecanic Conductor clasa a II a, am făcut și arest, am dormit și pe ”țambal,, adică am cunoscut în amănunt viața de militar în termen, viață frumoasă care te întărește și te face cu adevărat bărbat.

În Iașul patriarhal al deceniului VII al secolului XX, prin octombrie, pe când eram comandantul unei patrule militare care ” vâna” ostașii plecați în oraș fără bilet de voie, aveam întâlnire în Copou cu cele două două Elene, care mă așteptau cu vești noi și bune. De acasă îmi veniseră pe adresa lor,în pachet, hainele civile solicitate. Ne-am bucurat foarte. Cu ele am stabilit ca, în camera de la cămin, să-mi păstreze hainele civile pe care le îmbrăcam atunci când prindeam câte un bilet de voie, sau venea Lenuța G. la unitate să mă învoiască, chipurile ca prietenă-logodnică. Așa era obiceiul. Soțiile sau logodnicele, puteau să obțină pentru soț sau iubit o permisie de 24 ore, sâmbătă și duminică. Aveau grijă mai marii armatei ca ostașii să fie cu moralul ridicat, să poată face față vieții dure și desfășurate după un ritual rigid din cazarmă…

Am profitat de mai multe ori de acest privilegiu, grație celor două colege, care mă găzduiau la ele la cămin când ne întorceam de la petrecerile nocturne la care participam în campusul studențesc din Copou, unde le însoțeam sau la spectacolele de teatru sau film. Și cum învoirea se derula și a doua zi, duminică până la ora 18, nu-și avea rostul să merg la unitate pentru somn.

În unitate, am întâlnit și doi consăteni,Titi Vizantie, băiatul lui nea Nicolae Palogea și Caramet Marin zis și Pită, un rudar din cei veniți în 1953 în sat. Erau mai mari decât mine cu trei ba chiar cu patru ani, Pită. Ambii erau camarazi la infanterie unde comandant era un colonel dat dracu, Ghiuru Ion, parcă.

Titi era căsătorit, dar nelegitim și nu de puține ori, când eram de gardă, venea să-mi spună că a sosit Leana pe la el și că vrea să stea și el în oraș cu ea. Pleca după apelul de seară, cu condiția ca la apelul de dimineață să fie prezent. Aranjam cu colegii din gardă pe unde să iasă și pe unde să intre, astfel încât conjugalele lui întâlniri nocturne cu Leana, au rămas fără urmări imediate ci cu bătaie lungă, adică i s-a născut la o lună după liberare, un băiat, Viorel…

Chiar dacă nu eram „ leat”, cu Titi m-am avut bine zeci de ani, până în această toamnă a lui 2016 când inima lui obosită a intrat în repaus …prelungit.

Mergeam la via mea din Fulger, acolo unde locuia acum și treceam pe la el. Stătea în „ dunga” pădurii de salcâm de pe Corboaia unde se mutase după căsătoria băiatului. Aici își ridicase o casă din cărămidă, trainică din bătătura căreia privea toată valea Fulgerului. Era și vânător. Avea un ZB de 16mm cu care nu rata, în ciuda vârstei, nici-un fazan din mulții care foiau prin tufișurile Corboii. Mă vedea în vie și striga din prispa casei…

-Hai domne, că este gata…! Și eu știam despre ce este vorba. O luam pe cărarea din capul viilor și în două minute eram la el.

-Hai să bem o țuică de prună, până pune Leana masa…șo aducea într-o ulcică de Oboga, înflorată, o „ țuică galbenă, bălaie, ce te gâdilă la…minte, dispoziția să-ți schimbe” cum zicea el…Stăteam la taclale și chiat dacă se repeta, îmi plăcea să-l ascult…Păcat ! S-a duuus !

Cu Pită, mai în vârstă cu cinci ani, aveam alte probleme. El era căsătorit de vreo patru ani cu Floarea, o rudăreasă frumoasă precum numele, care nu-i dăruia copii. Era vechi în ale căsătoriei așa că pe el „ nu-l căuta muierea, care avea acasă alte ălea de făcut”…dar îi crăpa măseaua dacă nu gusta ceva alcool și făcea tot posibilul să nu-și uite năravul. Bani avea, că-i trimitea Floarea, care lucra acasă linguri de lemn pe care le vindea prin sat, ca să se întrețină și să-i trimită și lui Pită la armată…

Țăranii din Aroneanu, un sat de la vreo 3 km de Iași, spre Jijia, veneau cu băutură la gardul unității unde se întindea o lizieră de hibiscus care-i ascundeau de privirile ofițerilor. Aici veneau cei dornici de un vinișor sau o țuiculiță, la „mica înțelegere” cum se numea locul și trocul….

Aici obișnuia și Pită să vină zilnic și să-și ia porția de 1 l de vin pe care dădea doar 5 lei. În zilele de duminică, atunci când se făceau învoiri cu bilet, țăranii nu mai veneau la unitate cu băutură ci stăteau acasă, de unde vindeau direct celor interesați cu „ 5 lei, burta”, adică de 5 lei puteai să bei cât îți permitea stomacul. Era recunoscut, Pită, printre camarazii lui de la infanterie, ca un mare băutor și era nelipsit de la aceste festinuri duminicale, care până la urmă s-au sfârșit cu refuzul țăranilor de ai mai da de băut „ cu burta”. Supărat, Pită a plătit două burți și a băut peste capacitatea lui de îngurgizare, apoi beat fiind a căzut atunci când s-a întors în brațele ofițerului de serviciu de la unitate. Normal, a făcut arest o săptămână, și a făcut și dezalcolizare spălând WC-urile din unitate, măturând aleile sau curățind o tonă de cartofi, noaptea, la cantină. Era înnebunit nu pentru că făcea arest ci pentru că nu mai băuse de atâta timp. După arest a fost consemnat în unitate, fără învoiri, până când „ o uita comandantul”. Adio excapade, adio vin…numai apă pentru udarea gâtului…

Într-o duminică, mă pregăteam să conduc patrula în oraș. Pită, s-a apropiat tiptil de Corpul de gardă și m-a strigat. Știam ce dorea, așa că…i-am promis că-i aduc ceva când mă voi întoarce. Am luat un bidon de apă, din cele de campanie, îmbrăcat în pâslă, de 1,5 l pe care l-am umplut cu vin de la „ mica înțelegere” atunci când ne-am întors în unitate. Pită al meu mă aștepta cu „ buza friptă”. A desfăcut dopul de aluminiu și după ce a impus bidonului o mișcare circulară, a deschis gura ca o pâlnie și tot vinul din bidon s-a scurs în câteva secunde pe gâtul uscat, fără înghițituri. Doar când ultima picătură s-a prelins pe buza bidonului, a înghițit plescăind. Nu știu cum a făcut, dar vă jur, nu a înghițit niciodată, gâtul lui fiind pe post de pâlnie…

Acum, când scriu aceste rânduri, Pită este singur. Floarea a murit acum 3 – 4 ani, fără să-i facă niciun copil, Leana Durusan, fata pe care au înfiat-o s-a căsătorit cu Costel Tudor al lui Pușicae și sunt la casa lor, Pită fiind singur cu„ cesla” lui cu care mai scobește câte o „ copaie” pe cre-o dă pe vin…. Asta-i soarta. Mai trece din când în când pe la mine că ” așa zău, ai un vin bun-rău”, din care ne cinstim,..ca foști camarazi…

Așa cum am spus, până la „ liberare ” am dus-o bine, având asigurată distracția la sfârșit de săptămână, grație celor două Elene care mă găzduiau la cămin. Adevărate colege !

Lenuța Bâcu, studentă la biochimie, a rămas după absolvire asistentă la Iași, apoi s-a căsătorit și a trecut la Suceava ca biolog la Spitalul Județean. Cealaltă Lenuță, Grigore, care a urmat biologia, a parcurs toate treptele și a ajuns profesor universitar la Facultatea de Medicină și Farmacie din Craiova la catedra de genetică. Le-am întâlnit pe amândouă la Craiova în august 2015 când am sărbătorit 50 de ani de la absolvirea Liceului Frații Buzești și ne-am amintit frumoasele clipe petrecute împreună în Iași…

Aici, la Iași, am stat până la ”liberare,, adică în iulie 1967, când, militar fiind, cu învoirea necesară dată de comandantul diviziei, generalul Alexandru Buhulei, căruia i-am cerut pe cale ierarhică o audiență, am dat examen în iunie 1967, la Institutul Pedagogic de Învățători.

I.7.-HOTĂRÂREA

Mi-a încolțit în minte ideea de a nu mă mai întoarce acasă fără ceva palpabil pentru viitorul meu și, am pus-o în practică. Cum s-a întâmplat?

Una din infirmierele de la Spitalul Militar unde fusesem „ găzduit” în mai-iunie 1966, Mitruța, se pregătea să dea examen la Institutul Pedagogic, așa că, mai mult ca distracție, stăteam cu ea în parcul spitalului și-i țineam companie, în sensul că rezolvam împreună probleme, sau discutam despre opera scriitorilor ceruți de programa pentru examen. Tot cu ea am pus la punct și melodia pe care s-o interpreteze pentru etalarea calităților vocale „Au plecat olteni la coasă” pe care o interpreta excelent…de haios, cu accentul moldovenesc de care mă prăpădeam de râs. Nu a dat examen de admitere anul acela ci în anul următor, odată cu mine, devenindu-mi colegă.

A trecut deci un an de când pusesem la punct stratagema cu admiterea la Institut. O mai întâlnisem de câteva ori pe Mitruța, care mă ținea la zi cu etapele pregătirii ei și mai ales cu programa de examen. Tot ea mi-a luat dosarul de înscriere și l-a pus la punct cu toate actele, s-a ocupat de legalizarea acestora și m-a înscris. Se plătea, zicea ea, de datoria pe care-o avea la mine, pentru orele de pregătirea examenului din perioada spitalizării.

Și a venit și ziua examenului. Eram singurul în uniformă militară care intra în sală. Fără să mă pregătesc prea mult pentru admitere, decât în ședințele din parcul spitalului când am stat pe carte două – trei săptamâni alături de Mitruța și alte câteva zile în aplicația de la Capul Midia, am reușit cu media 9,66, al treilea pe listă.

Am făcut asta poate și pentru că aici era și Lenuța G. cea care a fost alături de mine toată perioada examenului de admitere, între noi continuând idila adoloscentină din liceu, terminată prin martie 1968, atunci când mă mutasem la gazdă la Saly, cu care nu era de acord, mai ales după ce a cunoscut-o…nu mutarea…Dar să nu asticipez. Toate la rândul lor…

După o perioadă incertă din iunie-iulie 1967, generată de tensiunile internaționale care mi-a prelungit statutul de soldat în armată cu vreo două săptămâni, am primit ordinul de ”…lăsare la vatră,, biletele de drum pe C.F.R. și am plecat acasă la sfârșitul lui iulie, doar ca să mă pregătesc să mă întorc în toamnă, la Institutul Pedagogic, ca boboc – student.

Când am trecut pe la Comisariatul Militar de la Balș ca să-mi iau Livretul Militar, mi s-a propus încadrarea în armată ca sublocotenent de tancuri, cu posibilitatea de a avansa treptele militare, bineînțeles după ce îmi continuam studiile militare la Academie. Era perioada tulbure a invaziei din Cehoslovacia și războiul din Israel.

Primăvara de la Praga a fost o adevărată perioadă de libertate politică în Cehoslovacia, care a început în primăvara anului 1968, atunci când a venit la putere reformistul Alexander Dubček conducătorul revoluției de catifea și a durat până în 20 august, același an, când Uniunea Sovietică și aliații săi din Pactul de la Varșovia cu excepția României au invadat țara.

Am refuzat categoric ca orice militar care terminase ciclul obligatoriu de curând, dar și pentru că fusesem declarat admis la Institutul Pedagogic. Deabia scăpasem de armată.

Rău am făcut că am refuzat această oportunitate. Emil Boiangiu și Marian Sitaru din Craiova, s-au reangajat și au ieșit la pensie „lenți colonei” la 52 de ani, acum având o pensie de patru ori mai mare ca a mea…precum alte și alte avantaje …!

Viața îți oferă multe surprize. Pe parcursul vieții înveți de toate. Înveți să trăiești, dar și să mori câte puțin, cu fiecare pierdere, cu fiecare eșec, cu fiecare renunțare, cu fiecare vis abandonat.Înveți să fii puternic, dar și neputincios și slab. Înveți să depinzi de oameni, apoi înveți să trăiești fără ei. Înveți să iubești, iar uneori să-i urăști profund pe cei pe care i-ai iubit. Înveți cât de minunat este să te simți al cuiva, ca mai apoi să înveți cât de dureros este să te simți al nimănui. Înveți să cari mult timp poveri sufletești, iar când nu le mai poți duce, înveți cum să te debarasezi de ele. Înveți să nu mai crezi și să nu mai speri, ca mai apoi să înveți din nou să crezi și să speri cu toată forța inimii tale.

Și acum, la vârsta senectuții, tot mai sunt multe de învățat…

II. 1. – LA IAȘI ÎN ANUL I

Toamna 1967. 43 tineri urcă panta Bulevardului Copou străjuit pe ambele părți de teii cu frunza îngălbenită, spre locul unde se vor forma ca dascăli, Liceul Pedagogic ce poartă numele lui Vasile Lupu, situat pe aleea Mihail Sadoveanu, la numărul 46, unde fucționa institutul.

Istoria Liceului Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași începe odată cu deschiderea Școlii Preparandale de la Trei Ierarhi, la 15 decembrie 1855, sub direcția profesorului Anton Velini. Adevăratul făgaș al acestei importante instituții îl va hotărî și construi Titu Maiorescu, reformând programa școlară, introducând practica pedagogică și instituind tradiția unui anuar al acestei școli care avea să-și trimită absolvenții învățători să lumineze cu știința cărții satele și târgurile Principatelor Române.

Fie că s-a numit Școala Preparandală de la Trei Ierarhi, fie Școala Normală Vasiliană de la Trei Ierarhi, fie Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași, sau Colegiu ca în prezent, fosta noastră școală împlinește în aceste zile 162 de ani, adunând în memoria ei activă sute de generații de învățători, crescuți în spiritul datoriei nobile și sfinte de a-i învăța pe micii școlari tot ce este fundamental pentru evoluția afectivă, morală și intelectuală a viitorului om matur.

13 băieți, din care 7 regățeni din Gorj, Argeș, Dolj și Olt și 31 de fete, majoritatea absolută adică 26 moldovence și 7 regățențe, am format colectivul anului I cu frecvența „ la zi” de la nou înființatul în anul precedent a Institutului Pedagogic de Învățători. În anul precedent se școlarizaseră doar studenți la secția ”FF„. Noi, cei din acest an 1967 eram primii care frecventam anul I, școlarizați „ la zi”.

„Cei șapte magnifici” de dincolo de munți eram: Badea Theodor și Roșescu Ion din Beleți-Negrești, State Marian din Vișina, toți trei din zona Găești, apoi Jean Bărăitaru din Cârbești-Gorj, eu din Olt și Aurică Dumitrașcu din Bulzești- Dolj. Tot din Gorj mai erau și Tamtan Nicoleta din Tismana și Popeangă Maria, nepoata prof-ului universitar Vasile Popeangă de la Arad, autorul Pedagogiei. Marcela Jianu din Rm. Vâlcea, Popescu Elena din Câmpina, Fârtat Mihaela din Călărași, Victorița Năstase din Priboieni- Argeș, Stică Anușca din Stamora Moravița

Dintre moldovence, alături de Anița, viitoarea soție a lui Dragoș și Mitruța, mi-o amintesc foarte bine pe Novac Emilia de vreo 25 de ani, căsătorită pe undeva aproape de Galați-Slobozia Conachi cea alături de care seri de-a rândul, până târziu în noapte făceam planuri de lecții și… nu numai, ca foști suplinitori care mai predasem…

Ceilalți șase ”plăieși„ cum îi numeam pe moldoveni au fost : Cojocaru Ionică, un băiat blajin venit de la un Cămin de copii și care a și fost numit pedagog la elevii de liceu, apoi Ciubotaru Gheorghe de pe la Podul Iloaiei, Dragoș Ursachi de la Neagra Șarului, Gheorghiu Alexandru, cel mai vârstnic dintre noi, având 26 ani, din Hemeiuș, dar și trei colegi externi, Antohi Gheorghe, Lică Marin, nepotul directorului Fetescu și Gagea Paul, care, așa cum spunea el, a venit doar ca să scape de armată…și de gura părinților…

Eram prima serie de studenți ai Institutul Pedagogic de învățători din Iași, secția „cu frecvență” nou înființată pe lângă Liceul Pedagogic local. Profesori, aceeiași de la liceu. Căminul, în comun cu liceul. Cantina, idem. Regim de viață, aidoma.

În viață întâlnim tot felul de oameni. În mod special, îmi plac foarte mult oamenii veseli, optimiști, cei plini de viață, cei care oricât de supărat și necăjit ai fi, ei reușesc nu numai să te facă să zâmbești, dar ajungi să faci și glume pe seama stării tale generale de mai înainte.

Mă bucur de fiecare dată cănd îi reîntâlnesc pe acesti oameni, oricând pe parcursul vieții. Dar totuși există și o serie de persoane opuse oamenilor de genul „optimiști și plini de viață”. Nu mă refer de fapt la persoanele pesimiste și posomorâte, cele pentru care nu există decât jumătatea goală a paharului, ci la cele care se aseamănă de altfel foarte mult cu cele pline de viață, dar care sunt de fapt acele persoane care își doresc să moară capra vecinului, acele persoane care sunt de fapt cu două fețe.

Noul colectiv din care făceam de acum parte, era un conglomerat de tipologii umane întruchipate în persoane de ambele sexe…( Vezi impresiile din aceea vreme ale lui Aurică Dumitrașcu, de la final)

II. 2. – OAMENI NOI

Am întâlnit aici, la Iași, genul de persoane, care la prima vedere par cele mai de treabă, cele mai bune și gata să te ajute oricând ai avea nevoie. Însă, atunci când trebuie să practice ceea ce spun, aceste persoane pică testul!

Exista oameni si oameni.. Unii mai buni, alții mai puțin buni.. Însă o categorie aparte o constituie oamenii cu doua fețe, cei care afirmă ceva și procedează de cu totul altă manieră în momentul imediat următor. Astfel de persoane constituie un pericol?

Depinde, de la caz, la caz, în funcție de riscul la care te expui. Indiferent de gradul de expunere, este indicat să fim precauți. Lică și Antohi fiind doi dintre cei categorisiți ca având două fețe. Deabia spre finalul anului am reușit să-i depistăm…

Adesea, interesul propriu, orgoliile și buna credință sunt elemente care schimbă caracterul unei persoane. Prin urmare, este mai usor să prevenim, decât să tratăm. Din proprie experiență am observat că oamenii cu două fețe pot fi citiți după trăsăturile faciale. De multe ori, privirea unei persoane dezvăluie adevăratul său caracter!

Caracterul nostru este reprezentat de ceea ce facem când credem că nu ne vede nimeni. Cât de adevărate sunt aceste cuvinte. Adevăratul caracter al unui om poate fi ascuns de ochii celor pe care îi bârfim, îi urâm sau chiar îi invidiem fără să spunem nimic pe față, dar în ascuns, atunci când nu ne vede nimeni, el își arată adevarata față.

Trebuie să întelegem un lucru, că nimic nu este ascuns, nu poate fi ascuns de cel care ne cunoaște inima, doar el ne stie adevăratul caracter și din acest motiv ar trebui să ne dorim să ne schimbăm atitudinea față de cei pe care îi bârfim, invidiem sau chiar urâm.

Ce putem spune despre o privire încruntată, un om care se uită urat la noi atunci când suntem pe stradă sau în autobuz, sau atunci când suntem în societate, într-un grup sau chiar la catedră și ne spunem propria părere despre un anumit subiect care este în discuție iar persoana de lîngă noi pe care o considerăm prietenul nostru se uită la noi într-un mod cu totul disprețuitor ba chiar batjocoritor pentru că am îndrăznit să exprimăm o părere de care el se simte jignit sau nu este de acord cu ea, până în punctul în care ajunge să ne urască.

V-ați confruntat vreodată cu așa ceva? V-ați regăsit vreodată în această ipostază?

Între oamenii de treabă există o legătură tainică ce îi unește înainte chiar de a se cunoaște.

De aceea, trăieste clipa… liber , savurează momentul , este cea mai sigură regula din infinitul de reguli atribuit vietii. În secunda doi….totul poate lua sfârșit..

Acesta a fost firul călăuzitor pe care am căutat să-l urmez ori pe unde am trecut sau cu cine mi-am încrucișat pașii.

II. 3. – AMESTECATE

La Iași, colegul Dragoș Ursachi, băiat de preot paroh la Șarul Dornei din Neagra Șarului, primea săptămânal un încăpător și consistent pachet din care nu lipseau jambon, slană, cârnați, brânză, ceapă roșie, pâine și nelipsita sticlă cu pălincă. Ce bucurie pe noi ! Nici nu mai mergeam la cantină, ci direct în dormitor.

Ne strângeam cu toții în jurul patului lui Dragoș, împingeam celelalte paturi la o parte pentru a avea loc și…trai nineacă pe spinarea babacăi. Mai întâi, trăgeam o ,,din mână în mână” adică sticla cu palincă era purtată de la stânga la dreapta pentru a lua fiecare câte un gât, numai unul, din licoarea de prună de la ”Tata Popa Ursachi,, după care, fiecare cu briceagul din dotare, ne autoserveam din bunătățile puse la dispoziție cu larghețe și inimă curată de Dragoș. Fericirea dura până a doua zi, dacă Tata Popa trimitea și a doua sticlă de palincă…

Nu era zi dată de la Dumnezeu, vorba ateului din mine, ca să nu mai scornim ceva ca să înviorăm atmosfera.

Îmi aduc cu nostalgie aminte de întâmpările haioase și farsele la care ne dedam frecvent. Iată o întâmplare de prin octombrie. Doamna noastră de muzică, o fostă soprană la Teatrul de operă, căreia i-au cedat coardele vocale ratând cariera de solistă la operă și obligând-o să se reorienteze ca profă de muzică, Mihaela Bart, de vreo 41 de ani, încă bineeee, și văduvă pe deasupra, a fost una din cele ce au generat farsa. Madama Mihaela, pe care o poreclisem și Soprana, avea o fetiță în clasa a IV a la Școala de aplicație din incintă, care venea deseori pe la noi, mai ales atunci când avea temă grea la matematică.

Aurică Dumitrașcu era cel care-și omora timpul cu ea, rezolvând problemele temă. Ca să se dea bine pe lângă profă, Paul Gagea a „pescuit” de pe stradă un cățeluș frumușel scăpat de pe undeva, pe care l-a încredințat fetelor să-l ferchezuiască, să-l spele să-l parfumeze ca să-l ofere în dar fetiței acesteia. Cum până la ora de muzică mai aveam alte ore, i-am găsit culcuș cățelului în coșul de hârtii din fundul clasei. Bietul cățel, scăpat din mâinile docte ale frizerițelor de ocazie, dormea fericit. Asta până la ora de Metodica limbii române, pe care o făceam cu domnișoara Despina Florescu, o noncomformistă din Rm. Vâlcea, poposită cine știe cum pe la Iași. De ce noncomformistă ? Venea la cursuri în costum de motociclist, din piele maron, călare pe un Simpson de 350 cm cu transmisie cardanică, de care nu se despărțea decât în cazuri extreme. Se dezechipa la cancelarie și intra la ore corect îmbrăcată dar cu cismele în picioare. Avea boala zorzoanelor, a lanțurilor sau altor accesorii supradimensionate care-i atârnau de gât pe piept, până aproape de buric. Deh, vorba olteanului Aurică: „În gustul omului, n-ai ce să faci…”

Toate bune și la locul lor deci, până la ora de metodică. Intră „Motociclista”, așa era rebotezată de noi. Toți mâlc, adică cuminți, că era dată dracu dacă i se punea pata, deh, femeie nemăritată cu hormonii dați în clocot și …începe oraaaa. Dacă auzea cumva ceva, avea obiceiul să bată din picior, cu cismele ei de motociclist care se asortau perfect cu rochia și gablonzurile purtate.

Paul, face ce face și o derajează pe profă cu un răspuns în derâdere fapt ce o face să bată din picior. Cățelul, ascuns în coșul de gunoi, fusese adus de același Paul sub catedră, pentru farsă, deranjat de zgomot, începe să latre. Noi, care abia așteptam momentul, ne-am pus pe râs. Profa, sus pe scaun. Noi, căutam „fiara” făcând și mai mare dezordinea care stârnește și sperie cățelul. Scheunături, râsete, vacarm. Domișoara, antrenată, se prinde că se face bâză de ea, sare de pe scaun, înșfacă de pe catedră catalogul și o rade, direcția cancelarie. Paul scoate „ fiara” din clasă și o cazează sub scara ce urca la etaj, care pornea din fața ușii noastre.

Vine delegația cancelariei, în frunte cu Fetescu, directorul. Noi, mâlc. Cercetări, amenințări, noi nimic. Prin ușă se aud scâncete de animal speriat. Apare femeia de serviciu cu „fiara” în brațe…

-Am găsit cățelul ăsta sub scară….Pesemne că a intrat de frig, sărăcuțul…a zis tati Saveta, femeia de serviciu, făcându-ne cu ochiul. L-ați speriat dom*șoară că prea tropăiți cu cismele alea…uite cum îi bate inimioara…

Biata madam Despina, de atunci, convinsă fiind că noi i-am făcut-o, când intra în clasă, făcea un tur de recunoaștere, apoi începea ora. Dar nici încălțată în cisme la clasă n-a mai venit…

Și madam Bart, „Soprana” cum o numeam noi, avea pretenția ca la ora ei să fim muzicieni desăvârșiți.

Aurică al nostru, așa cum am mai spus, era mentorul fiicei sale la matematică, făcându-i problemele, așa că era bine văzut de doamna. Fusese invitat și la dumneaei acasă de câteva ori, poate și pentru a da curs zvonurilor ce-i însoțeau dotările personale…

Înalt fiind, Aurică stătea în spatele lui Genică și Dorel, în ultima bancă. De acolo a observat că nu prea vede bine la tablă, așa că a purces la un consult ocular. A lipsit la ora de muzică, chiar în ziua când Soprana ne-a dat o lucrare despre gamele minore melodice și armonice.

La o săptămână, tot la muzică, atunci când era programată testarea și despre gamele majore, Aurică a plecat să-și ia ochelarii. Toate bune, ochelarii frumoși dar Soprana a interpretat cele două absențe ca afront și l-a categorisit pentru culpă, cu câte un 2 doi pe ne-ve și oprobiu public, cu amenințarea că de aici o să i se tragă repetenția, etc. Bietul Aurică, nu a mai răbdat și a fost în audiență la Fetescu, directorul ăl mare care a purces la anchetă. Întrebați, noi am răspuns cinstit că a lipsit la testări. Profii ceilalți din zilele respective și-au amintit și ei că insul intimat a fost absent, așa că Soprana a căzut de fraieră.

Amenințări că i se va lua 15 % din salariu, că va fi discutată în Consiliu, etc,. Aurică, oltean cu bucă, a intervenit apoi la director și, recunoscându-și culpa de a nu-și fi cerut voie, a pledat pentru mușamalizare, alegându-se cu doi de 10 alături de cei doi de 2, așa că a terminat trimestrul cu o binenemeritată medie de șase, că pe ceilalți numai în 5 cinci ne ținea Soprana.

Eu am făcut excepție, având cea mai mare medie, adică 9 nouă, asta pentru că-i făceam planșe frumos desenate și colorate în acuarelă, planșe cu care f.f.-iștii se prezentau la orele de muzică și pe care eu le dădeam gata cu doar 50 lei bucata. Se strângeau ceva bani, având în vedere că erau vreo 30 – 40 de f.f.-iști care aveau nevoie de serviciile mele…câte 4 – 5 pe săptămână, cum erau programați.

Eram în fonduri după sesiunea de examene a f.f.-iștilor. La sfârșitul lui noiembrie, pe 29 îmi sărbătoream împlinirea celor 20 de ani de viață trecuți, așa că am plănuit să-mi invit o parte din colegi și colege la Bolta Rece.

Devenit un simbol și un loc de referință pentru orice iesean, indiferent de etate și profesie și chiar de faptul că omagiază sau nu memoria lui Bachus, localul se găseste pe marginea sud-estică a renumitului deal al Copoului, pe strada care nu întamplător se numește Rece, întrucât aici se cunosc din vechime întinse și ramificate pivnițe aflate pe nivele mai adânci sau mai puțin adânci, ca niște adevărate etaje subterane…Mentionată documentar, vestita locantă a Iașilor "Bolta Rece" datează din 17 ianuarie 1786. Construită în stil specific moldovenesc, ca o casă țărănească cu prispă, în jurul unei mari bucătării și al unui cuptor, există un salon unde sunt serviti mesenii iar în subsol sunt zidite, în piatră, hrube cu firide, de unde lumina unor becuri, ce imită opaițele de altădată, se răsfrânge asupra butoaielor de stejar care adapostesc licoarea de Cotnari, de Bucium, de Uricani, Panciu și din alte podgorii. Dar Bolta Rece este cunoscută nu numai ca o simplă bombă, ea trăiește totodată și prin "legăturile" dintre membrii Societatii "Junimea", care aici incheiau o parte dintre agapele lor.

În atmosfera nimbată de intelectualism și prietenie, aici am făcut „iscusita zabavă”, după deviza "mâncarea-i fudulie, băutura temelie", nu de putine ori mai apoi fiind văzuți la "un pahar de vorba" odată ce ne-a fost deschisă pofta, care așa cum zice vorba, vine…petrecând.

Sub arcadele Boltei Reci, așa cum se poate vedea într-o poză, a avut loc petrecerea pe care am organizat-o și prezidat-o. M-au onorat cu prezența vreo paisprezece colegi și colege, dar și Lenuța G. Aici veneau des studenți care căutau să-și imagineze atâtea umbre ce-au coborât și urcat scările celebrei locante ieșene…Aici veneam și noi, atunci când ne permitea …punga.

E bine ca vizitatorul ce va trece prin aceste locuri care jalonează drumul creației și al izbânzilor înaintașilor noștri, să țină seama de îndemnul meu în dulcele grai moldovenesc, de „a face puțină zăbavă și la Casa Bolta Rece”.

Toate bune și la locul lor, așa cum spune o vorbă veche de pe la noi, dar…

II.4. – DIVAN AD- HOC

La Iași așa cum am mai spus, eram cazați la căminul Liceului Pedagogic, unde erau ”interniștii„ adică noi și elevii acestuia. Directorul administrativ profesor de chimie, Fetescu Ilarie, stabilise un program comun, în sensul că și noi, cei de la Institut, trebuia să ne trezim dimineața odată cu elevii, să părăsim căminul la ora 7, să mergem la masă cu toții, să nu avem acces la paturi decât seara la 8 când se și închideau porțile. Cum eram numai zece studenți care apelasem la cazarea în cămin, eram cantitate neglijabilă și trebuia, mort-copt, să respectăm programul, că altfel dormeam la ,,Taica Lazăr,, adică în gară. Ungeam noi cu câte o sticluță cu ceva tărie portarul, să ne permită intrarea și la ore mici, dar un prostovan de elev l-a pârât, astfel că omul a fost dat afară. Înlocuitorul, de frică să nu pățească și el la fel, aplica directiva. Asta a umplut paharul și a urmat o scurtă grevă a noastră, a studenților, care nu am mai vrut să intrăm la cursuri. Eram în prag de primăvară, pe la sfârșitul lui februarie, dar aici, în Iași, era adevărată iarnă. S-a constituit ad-hoc, doar eram în Moldova, o delegație din care făceam și eu parte, alături de Dragoș, Dorel, Jean și câteva fete, Mitrița Amitrițăoaie, fosta infirmieră de la Spitalul Militar și Anița Bolcan. Cu toții am intrat în audiență la primul secretar al Județenei U.T.C. Plin de solicitudine, acesta, ne-a dat câștig de cauză, ca fost student căminist ce fusese și a purces în anchetă alături de alt tip de treabă, care răspundea din partea Județenei de Partid de învățământul superior, cu care ne-am deplasat la școală. În Volga neagră a Județenei de Partid cu care ne-am întors, n-am avut loc decât Dragoș și cu mine alături de cei doi, așa că, ceilalți au trebuit să facă „ pas ale…” ca să ajungă mai repede. Nici nu era departe, ca să necesite deplasarea cu mașina, dar ” dădea bine” ca imagine…așa că, ajunși la poarta Liceului Pedagogic, am fost primiți cu un salut plecat din partea portarului și al profesorului de serviciu, care primiseră ordin de la direcție să nu fie deranjat Consiliul Profesoral de rebelii….adică noi….Aici, în Cancelarie, Consiliul Profesoral decidea soarta noastră.

În urma discuțiilor, aprinse, care au durat peste o oră, regimul nostru în instituția amintită, a suferit modificări palpabile, constând din schimbarea statutului, având privilegiul să fim tratați ca adulți nu copii.

Nu uit expresia lui Jean care la întrebările celor de la Județeană de tipul ” sunteți de acord, tovarăși studenți ?” răspundea în doi peri…mmmmda !

De exemplu, pregătirea pentru ore nu trebuia făcută obligatoriu în sălile de curs, după amiaza, așa cum o făceau elevii de la Liceul Pedagogic, prezentarea la masa de la cantină să se facă între anumite ore, nu obligatoriu la o anumită oră, etc.

Principalul câștig și bineînțeles și doleanța noastră, era ca în timpul săptămânii să putem întârzia în oraș, până la orele 24, iar sâmbăta și duminica, atunci când doream noi să ne întoarcem.

A fost o lovitură această ultimă directivă pentru conducerea Liceului Pedagogic care ne găzduia, la care s-au adăugat și alte șicane pe care le aplicam frecvent conducerii.

Numai bietul Marian State, băiat de învățător de la Vișina de Topoloveni, a ieșit cam șifonat după discuțiile din Consiliu. După mulțimea de absențe nemotivate de la cursuri, tulburarea liniștei și ordinii din cantină, cămin sau certurile cu profesorii, s-a stabilit ca Marian să fie exmatriculat de la cursurile ” de zi „ cu drept de înscriere la „ f.f.„. Toate bune, dar când a fost înștiințat că hotărârea Consiliului Profesoral va fi adusă la cunoștința familiei printr-o scrisoare oficială, sărmanul Marian care spera să nu se afle pedeapsa, și să rămână în Iași blendereu până în vară, a luat hotărârea eroică de a înfrunta supărarea părinților, care de multe ori se concretizase prin aplicarea unor corecții fizice din partea tatălui… Știind ce-l așteaptă, a apelat la noi, ca atunci când tatăl îi va aplica corecția, să intervenim și să-l apărăm, poate chiar să replicăm…

-Bă, puteți să-l înghesuiți puțin, dacă vedeți că mă plesnește, dar aveți grijă mă, că este tata, să nu dați prea tare…

Nu a fost nevoie de asta, totul luând sfârșit pașnic, prin trecerea lui Marian la F.F.

Ne-am despărțit de Marian, pe care l-am întâlnit doar în sesiunea de examene, când venea alături de f.f.-iști. A funcționat la el în localitate la Vișina- Argeș ca suplinitor, apoi ca titular, dar…a părăsit această lume la nici 40 de ani.

Întorși din vacanță, conducerea ne-a procopsit cu o surpriză de proporții, în contrapartidă cu șicanele aplicate constant profilor sau direcției.

Aripa căminului-internat unde fusesem cazați noi, a fost dezafectată chipurile din cauza igrasiei care „pereclita integritatea fizică a ocupanților” astfel că ne-a fost repartizată separat de internatul băieților de la liceu, „…așa cum ați cerut…”o sală imensă de 50 m.p. fostă sală de clasă, pentru noi cei opt de la Institut, fără geamuri la giurgiuvele, fără sobă, într-un cuvânt, ”..ce mai stați?…plecați de bună-voie…dacă nu vreți să muriți”.

Colac peste pupăză, s-a luat și hotărârea ca în anul școlar 1968-1969, cursurile „la zi” să se desființeze și să rămână numai secția „ f.f.” din cauza lipsei bazei materiale….

Cum noi aveam dorința de a ne ”pregăti cum-se-cuvine,, la zi, am luat hotărârea să ne transferăm. Așa am ajuns noi, cei 5, la Cluj. Pe foaia matricolă însă, la purtare, avem fiecare un binemeritat 8. Era răzbunarea directorului Fetescu, cel care, așa cum am aflat de la foștii colegi rămași la „ f.f.” , a suferit o comoție cerebrală și s-a pensionat. Sper că nu din cauza noastră…..

Toate bune și la locul lor, așa cum spune o vorbă veche de pe la noi, dar…asta am văzut-o după vacanța de primăvară…când chiar s-au ținut de cuvânt….

II. 5. – SALY

Cum nu aveam de gând să facem ftizie la această vârstă, am început să ne căutăm gazde. Jean Bărăitaru și Aurică Dumitrașcu din Bulzeștii lui Marin Sorescu, au poposit pe undeva prin Țicău, alții, adică argeșenii, Genică Roșescu și Dorel Badea pe la Podul Roșu sau Râpa Galbenă, iar moldovenii pe la rude sau, au plecat capul…rămânând căminiști

Împreună cu Dragoș Ursachi am găsit gazdă bună vis-à-vis de Turnul Golia, la doi pași de Teatrul Național Vasile Alecsandri una din cele mai prestigioase institutii de acest gen din tară, cu un edificiu centenar, adevarată bijuterie arhitectonica adăpostită de un oraș în care gustul și cultul teatrului sunt în tradiția marilor exemple din țară, București, Cluj sau Craiova.

Veche ctitorie a marelui logofat Ioan Golia, datand din sec. al XVI-lea, biserica "Inălțarea Domnului" din incinta Complexului Golia, a fost refăcută la alte dimensiuni, de voievodul Vasile Lupu, între anii 1650-1653 și terminată de fiul său, Stefăniță Vodă, abia în 1660. Fiind o construcție monumentală, care îmbină reușit caracterele arhitecturale moldovenești și rusești, cu motive din Renașterea italiană, Complexul Golia atrage zilnic mii de turiști.

Complexul monahal era înconjurat de un zid, cu înaltimea cuprinsă între 5,5-7 m, prevăzut la colțuri cu turle, ridicate în anul 1668 și un turn-clopotniță, refăcut în anul 1900. Turnul Goliei, cea mai veche construcție din Iașul secolului al XVI-lea, are o înalțime de 30 metri. Vizitatorii, care doreau să aibă o panoramă a orașului, trebuiau să urce cele 120 de trepte. Cu baza pătrată, de 5 metri latura, un parter, doua etaje boltite, o încapere a clopotelor, o galerie superioară și terase, turnul este unul dintre simbolurile Iașului, fiind un loc privilegiat de unde vizitatorii pot contempla "orasul celor sapte coline”.

Ca să câștigăm ceva bănuți, am făcut și pe ”ghizi turistici ocazionali„ în zilele când prietenul și colegul nostru Lucian Antohi, care fusese admis ca ghid, era suprasolicitat. Locuind peste stradă, la numărul 48 pe Cuza Vodă, ( turnul este la numărul 51), eram atenți la tot ce se întâmpla la ”obiectiv”. Gazda noastră, Saly Elior, o evreică la vreo 35 de ani, locuia singură cu cei doi copii Lian de 5 ani și Shee de 3 ani, după ce soțul, inginer de profesie la Fabrica de mase plastice, plecase în Israel cu o delegație și…rămas a fost, cu promisiunea fermă că va face tot posibilul să-i aducă și pe ei, acolo, în Țara Sfântă. Sărmana Saly, ciocolatieră la un laborator de cofetărie, de fapt absolventă a Facultății de Industrie Alimentară din Galați, ne-a primit cu ”brațele deschise” în casa ei, tip vilă, cu șase încăperi, din care trei închiriate. Ne-a cerut câte 200 lei de fiecare, fără …obligații.

Avea, lăsat de la soț, un Moskvici 408, roșu, cu schimbătorul de viteze pe volan, cu care nu mai circulase de aproape un an de când îi plecase bărbatul. Copiii erau dornici de drumeții, așa că, eu având permis de conducere din armată, plecam în drumeții mai lungi sau mai scurte în fiecare duminică, atunci când vremea era frumoasă. Ne-am ” apropiat” foarte mult în lungile nopți ieșene și ne-a destăinuit, în fața unei cafele aburinde și a unui coniac, servite pe terasa vilei, ”cât de greu îi este fără…bărbat la ușa casei”… !

Am trăit bine la Saly. Cu 14 ani mai în vârstă, era totuși o femeie bine, minionă, după care se întorcea capul pe stradă. Nu de multe ori, Dragoș avea discuții aprinse, cu lacrimi vărsate de către Anița, prietena lui, care-l suspecta tot timpul că … Saly…așa și pe dincolo, dar nu avea dreptate… La fel și eu cu Lenuța G. Temeri de femei geloase…

Am cunoscut fete, doamne și femei pur și simplu, legătura cu ele fiind ocazională, uneori de săptămâni dar și de câteva luni, devenind uneori apăsătoare și sufocantă, așa cum a fost cea în care a fost implicată M. o fată din Roșiorii de Vede, studentă tot la biologie, colegă cu cele două Lenuțe.

Devenise foarte posesivă astfel încât ajunsesem să evit întâlnirile cu ea. Locuia în gazdă, undeva prin Copou. Vroia să vin la ea aproape în fiecare seară, cu toate că de pe Cuza, de lângă Mânăstirea Golia de unde locuiam, trebuia să schimb două tramvaie și să mai merg și pe jos o bună parte din drum. Stația de tramvai era chiar în fața Goliei. Luam tramvaiul 3 spre piața Unirii, treceam pe lângă Teatrul Național și Filarmonică, coborând la statuia lui Cuza în fața Hotelului Unirea. De acolo, per-pedes apostolorum, urcam pe Alexandru Lăpușneanu, treceam pe lângă castelul lui Cuza în dreapta, până în Piața Mihai Eminescu, de unde luam iar tramvaiul spre Copou. În dreapta lăsam Spitalul Militar, treceam prin Piața Universității, apoi de Campusul Codrescu și după ce lăsam Parcul Copou, pe stânga, coboram după vreo cinci-șase stații, la Spitalul C.I. Parhon și în spatele lui, lângă Liceul Garabet Ibrăileanu, pe strada Codrescu, lângă Facultatea de Arte, locuia M. în gazdă, la o rudă. Făceam aproape o oră pe drum.

Ajunsesem să știu, dacă închideam ochii, unde mă aflu, ascultând zgomotul făcut de roțile tramvaiului trecând peste nada șinelor. La un moment dat îmi sugerase să mă mut cu ea. Asta a fost picătura care a umplut paharul.

Nu-mi venea să mă despart de gazda mea, fără obligații, cu avantajele ei consistente și să mă mut cu M. legătură care devenise cum am spus, obositoare. I-am promis că o voi face când va începe anul școlar, în toamnă.

Vara, în vacanță, am vizitat-o la Roșiori. Locuia în spatele Parcului Nicolae Bălcescu, pe strada Carpați, aproape de gara Nord. Am stat acolo cred, o săptămână, după care am pus capac relației noastre.

Când mi-a scris că vrea să mă viziteze acasă, i-am răspuns că merg la Iași, că am o restanță și că ne întâlnim acolo. Atât mai trebuia, să vină pe la mine…

M-am dus în Iași, dar nu pentru restață ci pentru a-mi lua dosarul și pentru a mă transfera la Cluj, din cauza desființării cursurilor „ de zi” la institut. Dar și pentru altele…

Ce a fost acolo, aflați mai târziu

II. 6. – MOLDOVENII

O bună ocazie de a intra în contact cu „felul de a fi” al moldovenilor a fost, fără indoială, participarea la una din serbările în care oamenii locului se simt în largul lor, la o sfințire de casă în localitatea colegului Sandu Gheorghiu, evident – în mediul rural, toate aceste serbări fiind întotdeauna mai pline de vitalitate și de prospețime decât la oraș.

Se spune că moldovenii sunt oameni veseli, primitori, pașnici, iubitori de petrecere, cu un accentuat atașament față de familie, tradiție, credință și bineințeles față de locul de baștină…și, așa este. Una din calitățile moldovenilor care nu a scăpat cu vederea nimănui din cei care au trecut pe aici este ospitalitatea. Cu o ospitalitate deosebită am fost primiți de familia colegului nostru atunci când acesta, nescăpând de apropourile insistente legate de căsătoria lui, a fost nevoit să…ne facă cunoștință cu soția… Aș putea spune că, prin ospitalitatea sa proverbială moldoveanul își deschide lumea sa interioară spre ceilalți până la clipa în care devine chiar vulnerabil față de, eventual, criticile, observațiile cinice, zemflemeaua sau nepăsarea celorlalți

Din punct de vedere gramatical, moldovenii folosesc cel mai curat limbaj românesc. Nu la fel se pune problema din punct de vedere fonetic. Similitudinile cu limbajul maramureșenilor sau muntenilor par să întărească ideea că accentul e cel care face diferența…

Graiul dulce moldovenesc, surprins atât de bine de Ion Creangă în “Amintiri din copilărie” ori exprimarea Chirițoaiei, care a dat savoare dramaturgiei lui Alecsandri, rămân de referință atunci când vorbim de limbajul moldovenilor.

Or fi moldovenii haioși atunci când vorbesc, dar, cel puțin, acordă corect subiectul cu predicatul. Alții stau mai prost cu gramatică, dar nu am auzit bancuri despre ei pe tema asta. Graiul lor nu trebuie sa fie părăsit prin înlocuirea cu varianta literară, pentru că el, graiul, trebuie păstrat și cultivat prin toate mijloacele. Ca să mă exprim la subiect, graiul moldovinesc e folosât în Molduova șâ-n Basarabia, pânâ hăt-hăt diparti, dincolo di Nistru, în Bucovina șâ în partia di nord a Transâlvaniii“.

Unul din cele mai cunoscute bancuri despre moldoveni surprinde câteva dintre notele specifice zonei. La întrebarea: de ce moldovenii mănâncă cele mai sănătoase alimente răspunsul e simplu. Pentru că ei nu consumă “E-uri”, ci mănâncă doar “lapti, carni, legumi șâ altili” Lista cu cele mai folosite regionalisme: popușoi (porumb), coșer (loc de stocare a grânelor), mâță (pisică), odaie (cameră, încăpere), poloboc (butoi din lemn), gorgoaze (corcodușe), chietroi (piatră, bolovan), huște (tărâțe fermentate din care se face borș), colțuni (ciorapi împletiți din lână), chișleag (lapte acru), curechi (varză), barabule (cartofi), posmag (pesmet), harbuz (pepene verde), ogheal (plapumă), perje (prune), coșarcă (coș împletit din nuiele).

Moldovenii sunt atașați familiei și cu cât e mai mare familia cu atât este mai mare și mândria lor. Respectul pentru oamenii în etate și atașamentul la părerile acestora contrastează uneori cu rolul social și economic al acestora, adică bătrinii sunt ascultați nu fiindcă dețin bogății pe care nu le au tinerii, și nici pentru că detin funcții în comunitate, ci sunt respectați prin forța experienței. Această relație de venerație pentru cei în vârstă se observă mai ales atunci când familiile numeroase se adună împreună de sărbători.

Limba și felul lor de a fi va cîștiga, pentru că e foarte important ca cei din generația de astăzi să folosească termenii după atmosfera europeanăși în colțul acesta izolat de lume.

II. 7. – ANIȚA, DUPĂ 40 DE ANI

Degeaba mă băga Dragoș „ la înaintare”, că Anița era de o gelozie maladică. De fapt, după numai după șase ani de la căsătoria cu Dragoș în 1968, s-au despărțit în 1974 cu doi copii în bătătură, apucând fiecare pe drumul lui. Am aflat asta în 2010 când împreună cu Mia am „tras o tură prin Bucovina” și am întâlnit-o pe Anița la Vatra Dornei, iar pe Dragoș la Rădăuți.

Plecasem de la Mediaș unde petrecusem clipe plăcute alături de familia vărului meu Gigel și cum mai aveam disponibile vreo câteva zile până să ne începem cura balneo la Covasna, ( inima atât de încercată, începuse să dea semne de oboseală) am plecat să vedem Bucovina și mânăstirile Moldovei. Știam că Dragoș era din Neagra Șarului, că doar fusesem la nunta lui cu Anița, așa că spre seară, am ajuns acolo.

Ne-am cazat la Pensiunea Greta, undeva pe malul Bistriței, pe drumul spre Călimani. Din vorbă în vorbă, am aflat că Greta era verișoară cu Anița. De la ea am aflat cum a decurs căsnicia celor doi foști colegi, cum s-au despărțit, unde sunt și ce fac acum. De la Greta am vorbit la telefon cu Anița stabilind ca a doua zi, însoțiți de Irma, fata de 16 ani a Gretei, să trecem în drum spre mânăstirile bucovinene și pe la ea.

Conduși de fiica Gretei, pe o străduță liniștită, undeva aproape de pârtia de schi din stațiune, am ajuns la o casă din lemn, cochetă, unde am îmbrățișat-o pe colega mea, Anița, pe care dacă o întâlneam pe stradă și ne priveam ochi în ochi, nu o mai recunoșteam.

Se recăsătorise cu un inginer constructor, acum patron al firmei „Lanigra” din Vatra Dornei, constructor de case de vacanță din lemn. Din căsătoria cu Dragoș avea o fată dar avea și cu actualul soț un băiat. În vreo două ore m-a pus în temă cu viața ei de la plecarea din Iași, despre foștii colegi cu care mai ținuse legătura, despre Dragoș…

Trecuseră 40 de ani de când nu ne mai văzusem, mai precis de la nunta lor din octombrie 1968. Îmbrățișări, pupături, tot tacâmul, ca niște foști colegi și prieteni, sub privirile îngăduitoare ale soției, Mia. Era singură, cu nepoțelul de numai un an, fiul fetei. Cu promisiunea că vom trece pe la ea când ne întoarcem de la Putna, am plecat spre mânăstiri.

N-o să intru în amănunte privind periplu prin lăcașurile de cult din Bucovina, care ne-au impresionat prin greutatea faptelor eroice a ctitorilor acestora, începând cu Ștefan cel Mare și Sfânt.Cert este că la întoarcere am petrecut câteva ore agreabile în compania lor. Venise și soțul, care ne pregătise un festin bucovinean, pe care l-am udat din belșug…

Anița mi-a povestit calvarul căsniciei cu Dragoș, care căzuse în patima băuturii, cu un anturaj dubios, bătăi, chinuri, care au cuminat cu un divorț. Ea și-a luat fata iar Dragoș s-a mutat la Rădăuți la…o prietenă cu care acum, cică se înțeleg perfeci…în ale paharului..

Astea m-au făcut să amân întâlnirea cu el, dar poate treceam peste asta, dacă atunci când l-am contactat telefonic de la Anița, nu era băut. Când i-am spus că sunt la Anița, a început s-o bârfească și să o înjure, adresându-i apelative jignitoare.

M-am scuzat că trebuie să mă grăbesc spre Covasna și am amânat întâlnirea cu el pentru o altă dată. Când ? Poate când am să merg la Iași, așa cum am convenit cu Aurică…

II. 8. – TRANSFERUL

După vizita făcută la Roșiori, am realizat că o ruptură dură a relației cu M. nu este indicată din cauza turnurii pe care o dăduse ea legăturii noastre. Ce să fac? La Iași mai era și Lenuța, care era supărată din cauza mutării mele la gazdă, cauză din care se răciseră relațiile noastre. O cunoscusem apoi pe M, colega ei… Intervenise și desființarea Institutului, secția „ la zi”, iar trecerea la „F.F.”undeva la Bacău, Suceava sau Galați nu-mi surâdea. Nu mai era timp de „ să vedem, poate..!.” așa că am convocat conclavul, adică am avut o discuție serioasă prin telefon cu băieții, ajungând la concluzia că un transfer la Cluj era cea mai bună cale. Pentru transfer au optat Dorel, Genică și Jean. Aurică Dumitrașcu și Marian State au optat pentru „F;F:” la Galați. Majoritatea fetelor au migrat către Suceava, moldovence fiind…

Am luat legătura cu verișorul meu de la Cluj, Nicu, inginer la Fabrica de bere Ursus, care a fost de acord să pună umărul activizând cunoștințele și relațiile sale pentru aprobarea transferului. Contactând Institutul din Cluj, am aflat că efectivul anului I s-a micșorat prin repetenție și transfer, așa că erau dispuși să ne primească, pentru refacerea efectivului….

Mi-am făcut bagajul și pe 10 septembrie, după ce am aranjat detaliile transferului cu băieții amintiți, am plecat la Iași. La Institut am dat nas în nas cu domnul Fetescu, căruia i-am relatat doleanța mea și a celorlalți, cu care a fost de acord fără a mai ridica vreo obiecție. Chiar a mers la secretariat și ne-a pus o vorbă bună secretarei ca ” până la prânz, să eliberezi foile matricole, ca să nu piardă trenul „. Nici nu m-a întrebat de procură pentru ridicarea dosarelor celorlalți, așa că pe la orele 15 aveam foile matricole cerute, la care am adăugat-o și pe a Mariei Popeangă, care aflând de noi, telefonase la secretariat să-i iau și ei foaia matricolă și acceptul pentru transfer.

A doua zi eram la Dragos la Neagra Șarului, unde am stat până pe 13 septembrie, când cu trenul de 6 dimineață am plecat spre Cluj, ajungând acolo spre prânz. De la Dragoș am telefonat băieților că le-am rezolvat transferul și că ne întâlnim la Cluj, dându-le întâlnire pe 14 septembrie în fața școlii.

El și Anița hotărâseră să se căsătorească și deja avansaseră dosarele de numire ca suplinitori la școala din Șarul Dornei, un sat din Călimani, aproape de Neagra Șarului.

Ne-am despărțit cu îmbrățișeri și promisiunea de a le onora legătura căsătoriei, venind la nunta lor, atunci când voi fi fost anunțat.

III. 1. – CLUJ-URMĂTOAREA LOCAȚIE

Clujul este, de multă vreme pe harta intelectualității și culturii din țară, un mare și important oraș și centru universitar. Dispune de o moștenire literar-arhitectonică extrem de consistentă, de nivel național și european, aici vorbindu-se în limbile română, maghiară, germană.

Multicultural și cosmopolit înainte de a se fi inventat conceptele, se află între puținele și selectele orașe europene, cu un amestec babelian de limbi și culturi.

Brandul trecut și prezent al Clujului sunt, studenții și profesorii, construcțiile cu aerul lor arhaic-medieval. M-am bucurat pășind pe strada Moților spre clădirea impunătoare a Institutului, de toamna nebun de frumoasă de aici, de muzee și alei, de zidurile medievale și de oameni. Mai ales de oameni, dar și de cafenele și de cluburi, pentru că nimic din ceea ce e omenesc nu trebuie să ne fie străin. Îmi doream ca anul universitar ce urma să înceapă și pe care urma să-l frecventez în orașul de pe Someș, să fie frumos și curat ca însăși „corola de minuni a lumii", așa cum afirma în versuri marele poet Ion Barbu.
Nicu mă aștepta împreună cu soția, să mergem la ei, la masă. Locuiau undeva spre gară, pe strada Horia, împreună cu familia ei. Socrul lui Nicu era preot la o biserică de pe Horea, soacra, coana preoteasă, casnică, iar cei doi frați ai Monicăi erau soliști în corul Operei. Familie de ardeleni creștini, artiști…

Spre seară am ajuns la căminul institutului, pe malul Someșului, unde administrator era un fost militar de carieră, Mârza, de unde băieții îi spuneau locației, Hotel Mârza.

A doua zi, pe 14 septembrie, la 9 eram la școală, unde obosiți de noaptea nedormită pe tren, i-am găsit pe Jean, Maria, Dorel și Genică. Împreună am mers la secretariat unde am depus dosarele și unde am făcut cunoștință cu domnul profesor Oanță Iosif, directorul Liceului Pedagogic dar și al Institutului Pedagogic de Învățători, care ne-a primit cu brațele deschise…

Iată o scurtă istorie a locației de pe Moților nr. 16. În anul 1965, s-a trecut la forma liceală de organizare. De atunci și până în anul 1990, școala s-a numit Liceul Pedagogic. Tot în anul 1965 se înființează Institutul Pedagogic de 2 ani, funcționând în paralel cu liceul pedagogic, școlarizarea făcându-se pe durata a 6 ani (4 clase medii și 2 ani de institut).Institutul s-a desființat în 1970, analele școlii demonstrând că această formă a dat cele mai bune rezultate. Au absolvit deci doar patru serii de învățători la I.P., noi fiind în 1969, cea de a treia serie…

III. 2. – AMINTIRI DE SUFLET

În tot timpul, m-am condus după un precept de care nu am să mă dezic niciodată „Fii talismanul norocos pentru toti ceilalți! Fă-i pe toți cei pe care îi atingi astăzi să se simtă ,, norocosi"că te-au întâlnit!

Se afirmă și pe bună dreptate, că viața de student este cea mai frumoasă și mai importantă din viața unui om, fiind plină de diverse evenimente care își pun amprenta asupra personalității noului adult. Dacă în adolescență, mai exact în liceu, se poate spune că din copil devii tânăr adult, acest nou statut capătă o amploare diferită în perioada studenției, mai ales datorită faptului că, în sfârșit, dorințele se împlinesc, adică tinerii devin independenți.

Noua viață într-un centru universitar cum este Iașul sau Clujul, era destul de diferită față de lucrurile cu care eram obișnuit, viața de noapte devenind frecventă. Părinții nu mai au multe cuvinte de spus acum, ci pot doar să spere că au reușit să își educe atât de bine copiii, astfel încât aceștia să nu aibă probleme majore.

Viața de student este adesea asociată cu locuitul în cămin, unde nebunia se spune că este "la înăltime". Nu exista săptămână în care să nu se organizeze vreo petrecere, petreceri care tineau cel puțin până a doua zi, duminica, dar care se prelungeau, adesea, chiar și până luni, de obicei la Foaer, la Lupoaică.

Problemele apăreau cu studenții care încearcau să învețe în momentele în care petrecerile în cămin, diverse ca motiv, sunt în toi, motiv pentru care unii dintre ei nu iubeau viața la căminul administrat magistral de tata Mârza.

Studenția aduce numeroase beneficii financiare, un bun exemplu fiind bursele. Acestea se dădeau în funcție de diverși factori, dar cea mai căutată și mai substanțială era bursa de studii integrală, categoria I sau II, pentru care un student trebuia să învețe și să ajungă printre primii din anul său, adică să nu scadă media sub 8.

categoria I 660 lei lunar
– 485 lei alocație de hrană
– 50 lei regie pentru cămin
– 25 lei regie pentru cantină
– 100 lei cheltuieli personale.

– categoria a II-a 590 lei
– 485 lei alocatie de hrana
– 50 lei regie pentru cãmin
– 25 lei regie pentru cantina
– 30 lei cheltuieli personale.

Pe lângă acestea, multe localuri cum erau berăriile Gambrinus, Ursus sau Humbertus, ofereau reduceri substanțiale la intrări, la halbele de bere și la saleurile de pe mese, pe baza carnetului de student.

Chiar dacă unii dintre noi nu duceau lipsă de bani, se pare că la Cluj a devenit un trend mâncatul clasicei omlete în care amestecam un „carton de ouă” și două „rude de salam”, în care ”întingeam,, cu pâine ardelenească, decojită, după ce ne întorceam obosiți de la diferitele… activități nocturne. De acest festin alimentar, udat cu ”ce găseam„ aveau grijă fetele liceiste care erau de serviciu la cantină și pe care le gratulam cu …atenția noastră.

Dar cele mai frumoase erau momentele în care se primeau pachetele pline de mâncare, pe care părinții le pregăteau cu mare grijă și cu multă dragoste. Acesta este momentul în care toți prietenii căminiști se adunau ,,La plită,, ajutându-i fericitului, să termine bucatele trimise cu dragoste filială de acasă.

Aici, am întâlnit alți tineri, nu cu mult mai cuminți ca noi, mărind numărul băieților cu patru, fiind acum zece și fete 36. După zone, șase gorjeni, cinci olteni, trei dâmbovițeni, o maramureșancă, două muscelence, doi vâlceni, restul de douăzeci și șapte ocupau Ardealul, de la Brașov la Bihor și Maramureșul, cu vârste cuprinse între 17 ani și jumătate și 24 ani și jumătate. Extremele erau Genică Roșescu și Ghiță Bălăeț

După data nașterii, situația se prezenta astfel:

1944- Nițu Vasile și Bălăeț Gheorghe

1945- Dobrițescu Cornel și Drăghici Luchian

1946- Popa Elena și Radu Oprica

1947-Anton Elena, Dârlea Antuza, Fintoiu Doina, Neamțu Nadia, Orban Elena, Petrescu Mihai și Pop Veronica

1948-Abrudan Maria, Bărăitaru Jean, Borșa Cătălina, Chițescu Nicolae, Costache Marieta, Crăcea Ana, Groza Ileana, Meșter Voica, Ogrezeanu Valentina, Petrușan Maria, Popeangă Maria, Săceanu Elena, Someșan Cornelia, Stan Maria, Tincu Maria, Tomescu Ion,

1949-Badea Teodor, Benga Polinica, Beudean Florentina, Dejescu Nicolae, Făgași Nicolae, Mitrițoaia Victorița, Neagu Minerva, Pop Doina, Sas Viorica, Stroie Dumitru, Ștefoane Elena, Turcu Maria , Vădan Eugenia, Vlădescu Gheorghe și Vultur Maria.

1950 – Roșescu Ion

Dintre băieți, eu, aveam armata făcută. Deci, numai eu puteam să mă consider „cu capul pe umeri,, chiar dacă alții erau căsătoriți sau mai în vârstă. Este vorba de Luchi Drăghici, căsătorit cu o consăteancă, studentă și ea, din anul I , apoi Sile Nițu sau Ghiță Bălăieț.

Am început ultimul an școlar, 1968-1969, 45 viitori dascăli, din care 31 fete și 14 băieți și în urma examenului de licență susținut în vara și toamna anului 1969, am absolvit toți, cu mai multe sau mai puține emoții. Urmau repartițiile, care s-au făcut pentru noi, cei 19 regățeni la Câmpulung Muscel, la Liceul Pedagogic de aici. Iată pe scurt istoria acestuia…

La sugestia regelui Carol I , demersurile strămutării Școlii Normale ,,Carol I” din București la Câmpulung au început în anul 1887.Terenul pe care urma să se construiască un local propriu pentru școala normală de la Câmpulung a fost ales de Dimitrie Sturza și Spiru Haret, lângă Biserica Flămânda, unde fusese o școală cu întreținere gratuită pentru cei ce învățau, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Aici ne-am început drumul în profesiunea aleasă, cea de învățător. Aici ne-am întâlnit pentru ultima dată colegii de la Cluj, dar și viitoarea mea soție Maria

III. 3. – REFLEXII TARDIVE

Perioada de studenție a fost și este, de fapt, după cum și-o așterne fiecare și după cum vrea să și-o petreacă, dar este foarte important că am realizat un echilibru între distracție și învățătură, pentru ca viitorul să poată fi asigurat. A fost cea mai frumoasă perioadă a călătoriei vieții, întâlnind numai oameni frumoși, pe care nu-i poți uita.

Știi… viața nu e nimic altceva decât o călătorie care îți oferă și bune, dar și rele. E o călătorie în care contează fiecare pas, nu destinația, contează ce lași în urma ta în timp ce te îndrepți spre lucrurile sau oamenii pe care ți-i dorești. Anumitor oameni viața le oferă multe greutăți, mult mai multe decât ar merita pentru că, din păcate, de lucruri mai puțin frumoase au parte adesea oamenii cu cele mai frumoase suflete, cei mai frumoși oameni. Iar cel mai frumos lucru la ei este că luptă pentru fericirea lor și nu se lasă descurajați de nimic, nici de răni ale sufletului, nici de oamenii parșivi, mincinoși sau egoiști și nici de dezamăgiri. Știi… Câteodată e chiar nedrept și ajung și ei să se întrebe ce au făcut să merite atâtea greutăți de la viață, dar nu își pot răspunde, nimeni nu poate… Probabil nu au făcut ceva …doar că… viața îi pune la încercare pe cei mai puternici dintre noi. Ne lasă pe suflet greutățile pe care le putem duce, ne oferă lecții grele, lecții pe care unii nu le vor învăța niciodată pentru că nu sunt în stare să poarte povara întâmplărilor care le aduc după sine. Uneori avem impresia că viața ne pedepsește, adesea în iubire, dar vine o vreme în care ne dăm seama că doar ne pregătea ceva mai bun, ceva ce nu puteam aprecia la adevărata sa valoare dacă nu am fi fost pierduți sau nu am fi pierdut oameni care ne-au fost lecții grele de viață. Mie-mi plac oamenii puternici, oamenii încăpățânați și frumoși, oamenii care nu renunță la dorințele lor… Da, oamenii cu suflete frumoase primesc multe greutăți de la viață, dar aceste greutăți îi ajută să fie oameni și mai frumoși. Ei nu se lasă descurajați de nimic și nu renunță, devin mai puternici.Omul frumos este cel cu chipul senin și cu sufletul deschis oricărei provocări. Este cel care nu se teme și are curajul de a-și deschide larg brațele… Admir oamenii frumoși, oamenii care caută să evolueze, să se înțeleagă pe sine și să manifeste empatie față de alții, indiferent de felul în care aleg ei să gândească sau să trăiască. Un adult matur și echilibrat din punct de vedere psihic și emoțional se uita în interiorul său pentru răspunsuri și va avea întotdeauna gânduri, trăiri și comportamente care fac cinste umanității și valorilor sale morale. Atunci când ajungi în acest punct, nu mai ai nevoie de nimeni să-ți spună ce este bine sau rău, ci te ghidezi întotdeauna după busola ta interioară – asta înseamnă să fi atins înțelepciunea și să trăiești în acord cu ea. Un om frumos a învățat lecțiile pe care viața i le-a dat și nu a lăsat ca greutățile să-i înnegrească mintea și sufletul. Trecerea prin toate momentele neprielnice l-au făcut să aducă la lumină, din interiorul lui, cele mai minunate atribute umane: sensibilitate, blândețe, înțelegerea existenței în toate formele ei care-l face să privească viața cu compasiune și cu o preocupare plină de iubire. Oamenii frumoși devin frumoși pentru că permit vieții să-i șlefuiască în diamante care reflectă Lumina

III. 4. – ÎNTÂMPLĂRI în fața oportunităților. Este cel care zâmbește prezentului și îi face loc în sufletul lui, pentru că știe că nu are de ce se teme.
Omul frumos este cel care știe unde poate găsi frumusețea. Este un adevărat vânător de calități umane. Nu se lasă furat de priveliști încântătoare, nu se lasă înșelat de cuvinte dulci și nu se lasă prins în mrejele înșelătoare ale minciunii.
Omul frumos caută numai adevărul și nu poposește acolo unde ceilalți se desfată cu iluzii. Omul frumos este asemeni unei oaze de pace și armonie. Te poți regăsi alături de un astfel de om, te poți schimba și te poți înțelege. Pentru că fiecare hop sărit l-a adus mai aproape sau mai departe de țelul său. Pentru că viața l-a învățat lecția răbdării, a perseverenței și a credinței. Și pentru că nu s-a lăsat niciodată învins de propriile temeri.
Omul frumos pe dinăuntru nu este decât un suflet cu aripi de înger, pentru că el zboară și poposește în viețile noastre aducând lumină și căldură, speranță și iubire, credință și adevăr.'' în fața oportunităților. Este cel care zâmbește prezentului și îi face loc în sufletul lui, pentru că știe că nu are de ce se teme.
Omul frumos este cel care știe unde poate găsi frumusețea. Este un adevărat vânător de calități umane. Nu se lasă furat de priveliști încântătoare, nu se lasă înșelat de cuvinte dulci și nu se lasă prins în mrejele înșelătoare ale minciunii.
Omul frumos caută numai adevărul și nu poposește acolo unde ceilalți se desfată cu iluzii. Omul frumos este asemeni unei oaze de pace și armonie. Te poți regăsi alături de un astfel de om, te poți schimba și te poți înțelege. Pentru că fiecare hop sărit l-a adus mai aproape sau mai departe de țelul său. Pentru că viața l-a învățat lecția răbdării, a perseverenței și a credinței. Și pentru că nu s-a lăsat niciodată învins de propriile temeri.
Omul frumos pe dinăuntru nu este decât un suflet cu aripi de înger, pentru că el zboară și poposește în viețile noastre aducând lumină și căldură, speranță și iubire, credință și adevăr.'' în fața oportunităților. Este cel care zâmbește prezentului și îi face loc în sufletul lui, pentru că știe că nu are de ce se teme.
Omul frumos este cel care știe unde poate găsi frumusețea. Este un adevărat vânător de calități umane. Nu se lasă furat de priveliști încântătoare, nu se lasă înșelat de cuvinte dulci și nu se lasă prins în mrejele înșelătoare ale minciunii.
Omul frumos caută numai adevărul și nu poposește acolo unde ceilalți se desfată cu iluzii. Omul frumos este asemeni unei oaze de pace și armonie. Te poți regăsi alături de un astfel de om, te poți schimba și te poți înțelege. Pentru că fiecare hop sărit l-a adus mai aproape sau mai departe de țelul său. Pentru că viața l-a învățat lecția răbdării, a perseverenței și a credinței. Și pentru că nu s-a lăsat niciodată învins de propriile temeri.
Omul frumos pe dinăuntru nu este decât un suflet cu aripi de înger, pentru că el zboară și poposește în viețile noastre aducând lumină și căldură, speranță și iubire, credință și adevăr.''ațele în fața oportunităților. Este cel care zâmbește prezentului și îi face loc în sufletul lui, pentru că știe că nu are de ce se teme.
Omul frumos este cel care știe unde poate găsi frumusețea. Este un adevărat vânător de calități umane. Nu se lasă furat de priveliști încântătoare, nu se lasă înșelat de cuvinte dulci și nu se lasă prins în mrejele înșelătoare ale minciunii.
Omul frumos caută numai adevărul și nu poposește acolo unde ceilalți se desfată cu iluzii. Omul frumos este asemeni unei oaze de pace și armonie. Te poți regăsi alături de un astfel de om, te poți schimba și te poți înțelege. Pentru că fiecare hop sărit l-a adus mai aproape sau mai departe de țelul său. Pentru că viața l-a învățat lecția răbdării, a perseverenței și a credinței. Și pentru că nu s-a lăsat niciodată învins de propriile temeri.
Omul frumos pe dinăuntru nu este decât un suflet cu aripi de înger, pentru că el zboară și poposește în viețile noastre aducând lumină și căldură, speranță și iubire, credință și adevăr.''ațele în fața oportunităților. Este cel care zâmbește prezentului și îi face loc în sufletul lui, pentru că știe că nu are de ce se teme.
Omul frumos este cel care știe unde poate găsi frumusețea. Este un adevărat vânător de calități umane. Nu se lasă furat de priveliști încântătoare, nu se lasă înșelat de cuvinte dulci și nu se lasă prins în mrejele înșelătoare ale minciunii.
Omul frumos caută numai adevărul și nu poposește acolo unde ceilalți se desfată cu iluzii. Omul frumos este asemeni unei oaze de pace și armonie. Te poți regăsi alături de un astfel de om, te poți schimba și te poți înțelege. Pentru că fiecare hop sărit l-a adus mai aproape sau mai departe de țelul său. Pentru că viața l-a învățat lecția răbdării, a perseverenței și a credinței. Și pentru că nu s-a lăsat niciodată învins de propriile temeri.
Omul frumos pe dinăuntru nu este decât un suflet cu aripi de înger, pentru că el zboară și poposește în viețile noastre aducând lumină și căldură, speranță și iubire, credință și adeÎNTÂMPLĂRIÎÎÎÎÎÎîîîîî

Zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc de anii studenției, ani care au contribuit la maturizarea și la formarea mea ca om. Este adevărat ceea ce se spune, că viața de cămin este distractivă și de neuitat și dacă ar fi să dau timpul înapoi tot aș mai sta la cămin, măcar un an…

A fost o perioadă frumoasă, cu bune și rele, probleme care au fost rezolvate…cu multă răbdare, răbdare și tutun cum se mai zice și uneori, cu o nedisimulată nonșalanță tinerească…deh, eram la vârsta când orice zboară…e pasăre…Persoanele din cămin elevi, studenți, personalul administrativ, erau sociabile, ne cunoșteam cu totii, fete și băieti… ne ajutam, beam surogat de cafea dimineața, măncam împreună….ne chefuiam și ieșeam împreună în cluburi…și cam săptămânal, dădeam petreceri…

În căminul „Tata Mârza” eram cazați separat de elevii de la Liceul Pedagogic, așa că nu prea i-am cunoscut, drumurile noastre fiind diferite. Nu-mi amintesc decât de Ion Iulian, din anul V A Liceu Pedagogic, un chitarist renumit care mai târziu, la Conservatorul din Tg.Mureș, avându-l alături pe verișorul meu, Gigel, din Mediaș, au înființat împreună cu alți trei studenți de la Medicină, formația „ Dentes” . Mai târziu, am aflat că și controversatul senator Ioan Olteanu era elev în anul III la clasele de pedagogic , când eram și eu acolo.

Săracii portari, câte pățeau cu noi! Făceam multe trăznăi, celebrele farse de genul mânjitului clanțelor cu diverse chestii precum: fond de ten, pasta de dinți etc…,Îmi amintesc și de bârfe, de prieteniile pe care le-am legat atât cu băieții din an dar mai ales cu fetele, de trădari și dezamăgiri….însă, toate, luate la un loc, acum, la această oră a aducerilor aminte peste ani, parcă, acum când îmi trec în revistă viața, au un gust aparte…pe care nu-l pot defini în plenitatea lui. Să fie dulce? Sau poate dulce-amar.Acest gust persistă pregnant ori de câte ori privesc albumul cu poze sau îmi amintesc vrute și nevrute.
O întâmplare tragi-comică îmi vine acum în minte. Dragi colegi, dar mai ales voi, fetelor care ați fost participante direct, cred că vă reamintiți și poate, retrăiți acele frumoase episoade…

Într-o seară, întrasem deja în febra pregătirii examenului de absolvire, cred că pe la sfârșitul lui mai, ,,discutam” cu fetele din dormitorul lor, verzi si uscate…Lumina era stinsă, chicoteli, vânzoleală în cele cinci paturi din cameră. Îmi amintesc clipa când, portarul din acea noapte, temutul Pișta, un vlăjgan ungur de vreo 40 de ani, cu mustață pe oală, înarmat cu o bâtă ciobănească, venind peste noi a deschis ușa de la cameră, doar cât să se audă ce are de zis, neștiind cine-i sub pături, să le roage pe „ domnișoare” să vorbească mai încet….se făcuse târziu iar noi, fetele și băieții care ocupam paturile perechi, perechi, șopteam tocmai glume și făceam alte chestii nostime care stârneau hohote de râs…am început să chicotim știind că paznicul nu va aprinde lumina, că deh, era dormitor de fete și nu avea voie să intre în dormitorul „domnișoarelor studente”…

Mai greu a fost la plecarea noastră, când cei cinci infractori ( Dorel Badea, Genică Roșescu, Chiți-Nicu Chițescu, Nicu Făgaș și bineînțeles eu, a trebuit să ne strecurăm cu grijă prin fundul curții, să sărim niște garduri ca să scăpăm de Pișta, paznicul, care cam bănuise ce se petrece pe la căminul fetelor și pândea infractorii, cu bâta pregătită pentrucei nelegiuiți…
Îmi vin în minte profesorii… materia care imi placea, de asemenea și cursurile pe care le detestam….ironiile vieții…….notele bune sau nu….colegele prietene și cele nesuferite … unii băieți care își ascundeau țigările sub pernă, pentru a face “economie” și pe care le scoteau în situații “de criză”, vânzând o țigară Carpați de Sf. Gheorghe cu prețul unui pachet întreg, atunci când după o partidă prelungită de poker , căutam chiștoace mai lungi, aruncate în momente când aveam ,, mână bună”,….toate au un efect aparte asupra celor care au trecut prin clipe asemănătoare…în camerele de cămin pe care le transformam uneori în câmp de bătaie cu perne, sau teren de fotbal, ca niște copii…mari și nemintoși ce ne aflam fără să ne mai gândim că eram aici cu un scop nobil, aceea de a ne pregăti pentru a devein dascăli …

Profesorii noștri din anul II au fost unul și unul, adică profi* marfă și pirtoane. Dintre toți, îmi aduc aminte de:

-Diriginta Ștefănescu Aurora, poreclită și doamna Virgulă, la Limba Română și metodică

-Muzică și metodică maestrul Marius Cuteanu

-Psiho-pedagogie și îndrumător de practică pedagogică, Moldovan Nicolae

-Matematica și metodică, Roșca Maria

-Științele naturii și metodică, Mândru Victoria

-Agricultura și metodica, Pop Viorica

-Desen, caligrafie și metodici, Constantinescu Victor

-Lucru manual și metodică, Vodă Simion

Domnul Nicolae Moldovan, profesor de psiho-pedagogie, un ardelean get-beget în ciuda numelui, blonduț, cam la 50 de ani, singuratec cu mari probleme în familie, cu un băiat de vreo 15 ani, care probabil îl cam necăjea, iar soția îl părăsise, pentru o altă viață mai…liniștită alături de altul, a fost unul din profesorii pe care nu pot să-l uit prea ușor. Nu îmi plăcea fizionomia lui, mai ales atunci când privea pe sub ochelarii lăsați pe nas la picioarele colegelor din primele bănci, cu o uitătură unsuroadă de bătrân libidinos, lingându-se pe buzele cărnoase.

Mă luase în colimator încă de la venirea în Cluj de la Iași și era intrigat cum de fusesem transferat aici și ce pile aveam la domnul Iosif Oanță, fostul director, care, în ciuda numărului mare de studenți din an, a aprobat transferal ,,celor cinci,,. Totul a culminat cu o prindere în flagrant atunci când era profesor de serviciu. Ehei, dar episodul ăsta merită subliniat.

Era cam prin octombrie și, după masa de seară, înainte de a merge la cămin la „Hotel Mârza” îmi luam la-revedere de o colegă, P.D-A. pe undeva prin fundul curții, după niște magazii, unde credeam noi, nu mai există ochi indiscreți și aveam liniște… Poate îi șoptise cineva, gelos-geloasă, că pe când își făcea inspecția de seară ca prof de serviciu, m-a surprins puțin mai intim, cu respectiva colegă. De atunci, nu am avut zile bune în ciuda faptului că mă pregăteam în mod deosebit la materiile lui, pentru a mă pune la adăpost.

Prima ciocnire am avut-o cu ocazia unei examinări la un proiect didactic și domnul fiind și profesor metodist, s-a comportat ciudat. Colegii treceau prin fața lui, prezentând proiectele și primeau aprecieri cam după ochi.

Înaintea mea a intrat în focuri Dorel Badea, colegul venit cu mine de la Iași, care avea în spate alături de Genică, un început de carieră sportivă ca fotbalist cu legitimație la ,,Someșul Apahida,, din campionatul orășenesc. Domnul Moldovan i-a zis:

-Nu prea te-am văzut activând în tipul orelor de metodică, tovarășe student, nu prea meriți să-ți fie aprobat proiectul. Ai lacune la partea practică…

Dorel a insistat în al face să revină asupra hotărârii de respingere a proiectului și implicit luarea unei note mici…

-Tovarășul profesor, eu am fost fotbalist la CSMS Iași până la venirea aici și acum sunt legitimat la Someșul, cu care am avut antrenamente și multe deplasări la meciuri grele, spre faima orașului.

A pus un cuvânt în sprijinul lui și regretatul Nicu Făgaș, arătând cât de exponential este Dorel pentru noi colegii lui, pentru Institut și pentru întregul oraș. Atunci profesorul:

– „Ei măi, dacă-i așa îi dau șapte!”, căci avea domnul Moldovan mult respect pentru sportivi…

Iacă vine și rândul meu. Profesorul, vrând pesemne să pară pontos și fără să fi văzut munca ce o depusesem la proiect, își aduce aminte de ciocnirea noastră nocturnă prin fundul curții și îmi zice, cu un zâmbet sardonic în colțul gurii:

– „Ei, măi, tu oltene nu ești sportiv, ești gagicar, deci îți dau șase.” Eu mă revolt, și cu ton apăsat îi spun:

-„Tovarășe profesor, măcar uitați-vă prin proiectul meu, că am muncit și cu nota asta a dumneavoastră sunt în pericol de a-mi pierde bursa!” Mă privește ciudat și:

– „Hai mă, dacă te milogești atâta, îți dau șapte!” La examinarea orală, deși am știut foarte bine și consideram că aș fi meritat un 9, și-a adus aminte:

– „Ți-aș da mai mult dar te-ai milogit la proiect.” Ai tot 7. Se vedea că-s abonat la nota 7. Căpătase chiar o anumită simpatie pentru mine, dar la nivelul notei menționate. Așa s-a făcut că și la următoarele două examinări am primit câte un 7, chiar dacă la ultima înfățișare am răspuns doar de un 5, ca să văd până unde duce ranchiuna lui.

Pe Tomescu Ion l-a anunțat că l-a picat, dar când a terminat de ținut examinările, în drum spre cancelarie, s-a întâmplat să meargă alături de mine spre ieșirea din clădire și mi-a zis:

-„ Măi, ești un băiat bun și te vei descurca în viață, iar lui Tomescu ăsta, am să-i dau drumul și lui”. Asta mi-a format și mai bine imaginea despre bonomia domnului Moldovan, care la examenul de licență m-a gratulat cu un enorm 7 șapte, care stă foarte urât între două note de 10 luate pe merit la Limba română și Matematică, dar și un 9 la purtare în anul II, grație cred eu vorbelor bune aduse de el în Consiliul Profesoral…

Zâmbesc de fiecare dată când îmi amintesc de anii studenției, ani care au contribuit la maturizarea și la formarea mea ca om.

Am cunoscut la Cluj, un adevărat luptător cu vicisitudinile vieții, un pasionat de fotografie, Cornel D., care m-a ajutat cu sfaturi, o trupa rok condusă de elevul Ion Iulian din anul V A, care mi-a reamintit că nimic nu sună mai bine decât câteva tobe lovite cu furie, acompaniate de chitara sa fermecată, clape și versuri făcute cu cap și rostite cu voce tremurândă, Iulian care a pus bazele formației Dentess de la Tg. Mureș și din care a făcut parte și verișorul meu Gigel Petrescu din Mediaș.

În 1975 au plecat în Germania, unde au făcut carieră. Atunci, la o petrecere din casa unchiului de la Mediaș, l-am văzut pentru ultimaoară, Oare unde este acum ?

Într-o seară, era perioada examenelor studenților de la fără frecvență, jucam poker în separeul de lângă „cambuza„ domnului Mârza, Dorel, Genică, eu și un popă cam de 30 de ani, de pe lângă Ruginoasa- Aghireș, care nu mai dorea parohie ci dăscălie. Ne hotărâsem să-l băgăm la mijloc, știind că are „foloase” din parohie și era pe bune cu banii. Jucam pe 1 leu deschiderea, cu posibilitate de ” blaint” sau „ ober”.

Eram conștienți că una dintre cele mai bune abilități pe care un jucator de poker trebuie să o dețină este aceea de a putea citi adversarii. Existau o serie de gesturi sau expresii pe care le realizam atunci când jucam poker și care indicau anumite lucruri despre stilul nostru de joc, numite și tell-uri.Tell-urile se bazează de fapt pe o reactie fizică, un anumit tip de comportament și ticuri, toate acestea dezvăluind informații despre noi și despre mâna pe care o deținem.

Cel mai important lucru era să cunoastem tell-urile generale ale adversarilor și să știm cum să le ascundem pe ale noastre.Fiecare persoană are un stil unic, iar comportamenul lor nu indica mereu același lucru. Gesturile pe care un jucator le face pot fi atât intentionate, cât și total involuntare. Important este să știm să le diferențiem.

Când am învățat să joc poker, la Craiova, la căminul 2, cu Cârciumărescu zis și Plagă, acesta ne-a arătat și cum să ne dăm seama dacă adversarii dețin o mână bună?

– Dacă un jucator se arată neinteresat și dispus să renunțe la mâna pe parcursul unei runde, asta înseamna în general că deține o mâna puternică, dar se preface. Dacă îi tremură mâinile în timp ce pariază, deține o mâna extrem de puternică. Și respirația accelerată, îi dau de gol. Dacă nu prea pare dispus să egaleze un pariu sau are dificultăți în a o face, de obicei înseamnă că are o mâna monstru.

Începătorii pot avea reacții exagerate și atunci este usor să-i citești că de fapt încearcă să ascundă o mână bună. Dacă îți înfruntă privirea, încearcă să te intimideze și să dea de înțeles că are o mână tare când de fapt este mâna mică.

Când vrea să joace la cacealma par cât mai normali. Un „tell” realizat în mod inconștient în acest caz este ținerea respirației. „Tell”-urile în poker sunt menite să ne ajute să ne citim adversarii și să le anticipăm astfel intențiile, însă de multe ori acestea pot fi false, realizate în mod intenționat de jucători inveterați.

Așa am pățit și noi. Primele cinci-șase mâini au mers ca unse, foarfeca dând rezultate. Cam după miezul nopții, după ce am făcut inventarul rezervelor alimentare aduse de popă, și am degustat pălinca de Sălaj, care făcea mărgeluțe cât ai spune Crezul,( așa spunea sființia-sa că se cunoaște o pălincă adevărată), s-a schimbat calimera.

Popa începuse să recupereze. La un moment dat când Genică îmi servise un ful de valeți cu dame, Dorel avea o chintă , îl auzim pe „nevinovatul” popă că ne întreabă cu glas moale….

-„ Taică, da când ai patru ca mine, cum se numește?… Al dracu popă, avea careu de popi și a litrosit masa, râzând și spunându-ne…

-„ Mă taică, jocul ăsta îl fac acasă aproape în fiecare seară. Credeți că nu m-am prins că vreți să mă băgați la mijloc? De data asta, vă iert numai cu atât, dar ar trebui să vă litrosesc de puținii bani pe care-i aveți….și ne-a mai servit o pălincă din provizia de udătură, spre uitarea păcatelor noastre și bineînțeles și ale lui, de care cred că nu ducea lipsă…

Amin!
Mi-e dor de anii studenției…. uneori mă copleșește tristețea când îmi dau seama că acele clipe nu se mai întorc……

De aceea spun că trebuie să profitam de fiecare etapă a vieții pentru că este specială….

Clipele frumoase rămân întipărite cu litere ronde, frumos conturate în suflet, pentru totdeauna….

Mi-e dor nespus…

III.5. – CĂMINUL „LA TATA MÂRZA„

Și la Iași, cinci luni, dar mai ales la Cluj, am locuit la cămin. Ce îți vine prima dată în minte când spui cămin ? Te gândești la gândaci, aglomerație și lipsa de comoditate din dormitorul nostru în care eram, cei din anul II și încă vreo 7 – 8 din anul I, sau îți vine să zâmbești, amintindu-ți de prietenii pe care ți i-ai făcut, petrecerile sau partidele de poker la care ai asistat, dacă te-ai ”fituit,, sau ai participat până dimineața, mai ales când veneau (cu bani) să-și susțină lecțiile practice și examenele cei de la f.f. , așa cum am mai relatat.

Nu lipseau din meniu bârfele la care am participat pâna noaptea târziu la o cafă oferită de Tata Mârza fabricată în ibricul de aramă de pe imensa plită cu gaze, din fontă, care fie iarnă, fie vară, nu se stingea niciodată.

De nenumărate ori, când terminam coniacul Zarea îmbuteliat în ploscuțele acelea plate de 125 de ml, din care beam cu dopul, pe care-o cumpăram la venirea spre cămin de la un butic de pe Moților, vis-à-vis de căminul fetelor mediciniste de la Elena Sârbu, găseam totdeauna o sticlă de jumate de rachiu alb, pe care Tata Mârza ni-l oferea cu tandrețe, după ce turna în el sirop de zmeură să fie colorat și…băubil.

Aici, elevii de la liceu, cu toate că locuiau cu noi sub același acoperiș, nu aveau tangență cu activitățile noastre nocturno-cotidiene, având intrare separată, pedagog ce-și probase vigilența nu de multe ori prin mijloace neortodoxe asupra proscrișilor care încercau să nu se înregimenteze.

Vă aduceți aminte, prieteni ?Hai să vărsăm o picătură din paharul ce-l închinăm cu diferite ocazii, în memoria celui ce a fost „TATA MÂRZA”. Dumnezeu să-l odihnească !

IV. 1. – PICURI …

Studenția- perioada vieții când încerci doar senzații tari, când obții cunoștințe mai aprofundate într-un anumit domeniu, când ai posibilitatea să te afirmi, când îți permiți să iei singur decizia în fiecare dimineață dacă vrei să mergi la ore sau să mai dormi un pic.

Cât am spune noi că uneori ne plictisim de acest program – ore, seminare, teste, examene, totuși viața de student este una plină de aventuri. Să o luăm chiar din primele zile când – profesori, colegi, coridoare, săli, prelegeri, – totul este nou, pentru unii chiar și orașul este nou.

Când pronunți cuvântul “studenție” te gândești la niște tineri energici, plini de viață, mereu receptivi la ce se află în jurul lor, dar care, totuși, își schimbă calificativele în funcție de perioada și mediul în care trăiesc.

Studenții de acum, în comparație cu cei din anii 70 sunt mai independenți, dornici de a se aventura, de a descoperi mereu ceva nou și interesant, de a se implica în diferite activități, de a se pune față în față cu niste situații de risc, dar parcă tot noi, cei care mergeam joia pe Corso să ne clătim privirea la plimbarea servitoarelorardelence îmbrăcate în frumosul lor port tradițional, după care, la Zidul lui Baba Novac, stăteam la taclale degustând o ,,din mână în mână,,.

Nu știu alții cum sunt, dar eu când îmi aduc aminte de anii studienției mele, de Ia Iași și mai ales de la Cluj, parcă-mi saltă și acum inima de bucurie, citându-l pe Nică al lui Ștefan a Petrei, căci Doamne, frumos mai era, când părinții ne trimiteau bani și mâncare, iar noi aveam grijă să nu treacă nici-o zi fără să ne pregătim pentru viață, dar și să ne distrăm și să facem tot felul de prostioare nevinovate, de care, iată, ne aducem aminte cu drag, toată viața. Extrem de amuzant, nu-i asa?

Dragi colegi, dacă nici acum nu zâmbiți, ori n-aveți simțul umorului, ori sunteți pur și simplu prea stresați să vedeți numai aspectele negative ale vieții, citiți și reamintiți-vă. Relaxează-te colega și bucură-te de viață, că din păcate trece muuuult prea repede!

Majoritatea celor ce sunt întrebați de această perioadă, atunci când răspund li se citește în privire  o urmă de nostalgie iar în voce puțină emoție…de ce? Pentru  mulți care au trăit această experiență spun că au fost cei mai frumoși ani ai lor, cu nenumărate amintiri, multe prietenii și clipe de neuitat. Se întâmplă așa deoarece acum și aici începem practic să luăm primele decizii, să învățăm despre responsabilitate, să ne descoperim și să ne maturizăm…mai mult sau mai puțin.

Și totuși, tot acest timp nu este reprezentat doar de distracție și clipe frumoase ci și de numeroase teme, prezentări, teste și nu în ultimul rând examene.  Sesiunea de examene atrage cu ea cele mai mari emoții, nopți nedormite, griji pentru a lua examenul și de ce nu, a promova cu notă mare, timp extrem de limitat și nerăbdare pentru a trece mai repede acestă scurtă dar importantă perioadă.

Important este să îți găsești o cale, să ai un drum pe care să mergi. Unicul, The One…cum vrei să îi spui tu, să străbați toate experiențele vieții. Bune și rele…

Calitatea vieții noastre, pe lângă propriile fapte, începe cu oamenii de lângă noi, pe care-i putem alege. Oamenii frumoși, deosebiți pot avea un impact pozitiv în viața noastră. Esențial este să avem lângă noi oameni care ne plac și pe care îi apreciem. Și asta este o formă a iubirii. Iubesc să am oameni frumoși lângă mine, care să mă influențeze pozitiv și benefic, oameni pe care să îi aleg în preajma mea și care să mă aleagă, la rândul lor. Fără această formă a iubirii nu putem fi mulțumiți . Se întâmplă uneori să pierdem șirul…

Existența noastră este o poveste pe care ne-o scriem singuri. O poveste despre bune și rele , zâmbete, lacrimi, trăiri, curgeri line și vârtejuri. Fiecare zi este o foaie albă… depinde de noi cât de frumos va fi scrisă.

Nu voi da niciodată explicații pentru nevoile mele de singurătate. Nu sunt nici tristeți, nici melancolii, nici depresii. Sunt regăsiri. Mă simt în siguranță așa, în liniște. Am senzația de libertate.

Cred că singurătatea e prost înțeleasă, motiv pentru care mai toată lumea se teme de ea. Eu nu mă tem. Dimpotrivă. Uneori o caut așa cum caut să fac orice alt lucru care îmi aduce bucuri. Singurătatea nu mă bucură, nu mă întristează, însă din când în când îmi face bine. Un bine care nu poate fi explicat în cuvinte, ci doar experimentat. Uneori eu, doar eu îmi sunt de ajuns. Omul este o carte unică. Nu se lasă prinsă în mână și răsfoită de către oricine. El este autorul care se deschide și se lasă citit în fața cui dorește, arată paginile pe care le dorește, când dorește.

IV. 2. – RELAȚIONAREA SEXELOR

Și la Iași, dar și la Cluj, am întâlnit fete, colege, alte studente, eleve sau nu, de care m-am simțit atras. Le-am iubit. De fiecare dată altfel. Fiecare poveste de dragoste a plantat în inima mea câte o floare, pe care am udat-o uneori cu lacrimi de fericire, alteori cu lacrimi de tristețe, la figurat, bineînțeles… Și de fiecare dată m-a durut sfârșitul brusc al acelei povești pe care eu o credeam „ultima”. M-am întrebat mereu dacă vinovatul sunt eu pentru că toate poveștile se termină așa, lăsându-mă înecat într-un ocean de întrebări fără răspuns.

Dacă toate aceste iubiri s-au terminat mai devreme sau mai târziu, înseamnă că nu au fost iubiri ci simple flirturi. Unele s-au terminat brusc, altele au durat…

În fața unei iubiri sincere, chiar și cele mai dure suflete se înmoaie, se umanizează. Sub razele ei ocrotitoare, toate par mai frumoase și mai luminoase. Chiar și lucrurile neînsuflețite par a prinde viață și a trăi deplin…

IV. 3. – EA

Vremea odioasă de afară mă ține în fața monitorului pe care l-am abandonat fără inimă în ultima săptămână și mă face să mă gândesc la vremuri de mult apuse sau nu, la prietenii pe care îi am de foarte mult timp, dar și la cei pe care îi am de mai puțină vreme, oameni care și-au pus într-un fel anume amprenta asupra vieții mele.

Vine un moment în viața fiecăruia când, din prea mult timp liber, sau din prea-plinul amintirilor, încercă să unească punctele forte ale vieții pentru a le da contur prin imagini estompate. Dacă s-ar așeza imagine lângă imagine, poate, am reuși să deslușim ,,harta" întortocheată a drumului prin viață, am reuși să valorificăm ,,intersecțiile" și să evităm ,,prăpăstiile.

În acel ultim an școlar 1968-1969, am întâlnit bărbați și femei diferite persoane, dintre ele, o colegă, deschizându-mi ochii cu privire la existența noastră pe acest Pământ, la sentimentele curate, la încredere și iubire. Această poveste de iubire mi-a rămas în suflet…. povestea mea…povestea ei povestea noastră de dragoste, cum s-o numesc? Marea iubire? O iubire frumoasă? Prima iubire adevărată? Cred că da ! Indiferent cum aș putea-o numi, ea a existat și a fost unică…la acel moment….păcat că nu a fost să fie….bine măcar ca am rămas prieteni și am lăsat loc de “buna ziua”…De ce s-a terminat? Din gelozie, din prostia mea? Nici eu și nici ea nu știm. Dar…așa a fost să fie. Regretele sunt tardive…

Chiar dacă ai fost în viața mea pentru o perioadă scurtă de timp, de numai un an și două luni, (zile care nu pot să le uit ) îți mulțumesc, draga mea, îți mulțumesc din suflet că în perioada aceea mi-ai oferit și am trăit sentimente unice…

Era o ființă bună și împăcată cu sine. Iată de ce apropia de ea oamenii cu mintea deschisă și nu-i era frică să își admită defectele. Pentru ea era important să nu îi judece pe alții fără motiv, pentru că nimeni nu este perfect. De aceea nu suporta când unii credeau că sunt mai buni decât alții! Era genială!

Toți prietenii noștri erau impresionați de capacitățile sale caracterial-intelectuale, pentru că dădea răspunsul spontan, la orice întrebare. Pentru că nu mă flata pe mine cu acest lucru și îi atrăgea pe toți cu atitudinea sa, era o persoană foarte plăcută și, ca rezultat, foarte prețuită de persoanele de lângă ea, chiar dacă unele dintre pesoanele de sex feminin, colege chiar, etalau în colțul buzelor un surâs de complezență…,ușor forțat și invidios. Dar, așa sunt femeile…

Era într-o zi de sâmbătă, când s-a organizat balul bobocilor din anul I. Aici, la această serată, am invitat-o la dans și, ca deobicei, nu am stat mut așteptând sfârșitul melodiei ci, șoptit, am căutat să înfirip o discuție, coroborată cu apropierea iminentă a tangoului sau bluzului care sunt de preferat în aceste situații …I-am mulțumit pentru dans, sărutând-o tandru pe gât, după ureche, apoi au urmat alte dansuri, discuții, până la final, când am condus-o la căminul lor. A doua zi, duminică, am invitat-o la o plimbare prin oraș ca să-l cunosc și eu, ca nou

venit, ea frecventând aici și anul I. Nici nu știu cum a trecut ziua tala-tala, poposind spre seară la un film siropos la cinematograful de pe Corso, aproape de Foaer, la Lupoaică.

Peste Cluj coborâse dinspre Feleac, un aer rece care prevestea înrăutățirea vremii. Musai să îmbraci ceva mai gros, așa că, cine nu era pregătit, căuta un croitor pentru aranjarea mesadei pe pardesiele de fâș cu care trecuserăm toamna. Erau la modă cele de culoare albastu ultramarin. Eu aveam o geacă verde închis, matlasată, care mă ferea de frig, binișor. Îmi făcusem și o pereche de pantaloni groși, din stofă. Îi purtam fără indispensabili, așa cum era moda printre băieți… Găsisem undeva pe lângă Moscheie, pe Horia vis-a-vis de Spitalul de copii, un atelier de croitorie unde lucra fratele colegului meu de armată, Doraczi Pall.

Colega mea, EA, mi-a spus că este în căutarea unui croitor să-i aranjeze mesada, așa că, mai mult din cavalerism, m-am oferit s-o conduc la meșter. Până atunci nu schimbasem prea multe cuvinte, decât strictul necesar pentru tatonarea viitorului în vederea unei amițicii… Era și puțin cam distantă în relațiile întercolegiale, puțin cam serioasă, cu un fel de a fi și de a privi ironic eventualele încercări de intimitate extracolegială care …te puneau la punct.

După masa de prânz de luni, am plecat împreună să căutăm adresa de atelier a meseriașului. Ca să scurtăm, chipurile, drumul, am purces prin parcul Kios, pe lângă Opera maghiară, trecând Someșul pe puntea de lângă Hotelul Astoria. Un vânticel nervos suflând discontinuu, ne-a întîmpinat cu trufie încă de la intrarea în parcul poleit cu frunze aurite. Ținea neaparat să ne anunțe că o plimbare în parc toamna e mai puțin plăcută decât primăvara. Dar noi nu eram la plimbare… Priveliștea de toamnă a parcului, plină de culori diverse, de la maroniu până la auriu, era de-a dreptul mirifică.

Pictor desăvârșit, toamna se joacă cu culorile pe pânza imaginară a peisajului din față noastră, iar rezultatul este un tablou de excepție. Miile de nuanțe de galben și ruginiu, care se contopesc armonios în frunzișul uscat, dar încă bogat al copacilor, trezind în noi emoții care se materializează prin luarea de braț, instantaneu, a partenerei de plimbare. Cercetez cu privirea întreg parcul și realizez că gândurile îmi sunt confirmate. Nu și-a retras mâna. Dacă până acum atmosfera generală părea melancolică și obositoare, acum este plină de viață și mișcare. Abia acum realizez că, încă de la intrarea în parc, sub picioare avem un covor moale, care foșnește prelung la fiecare pas pe care îl facem. Fiecare adiere de vânt remodelează covorul brun-roșcat. Frunzele se conformează dorinței vântului și se reașează în permanență, astfel încât pentru o clipă am impresia că am în față un covor fermecat, precum acelea din poveștile orientale.

Furați de peisajul splendid de toamnă nici nu am realizat când ne-am apropiat de porțile grele ale parcului. Le depășim și pășim afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă această expoziție în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii, toamna.

Mâna ei a rămas în mâna mea, chiar dacă pe stradă sunt trecători care ne privesc, îmi răspunde la strângerea de mână, semn că….Încet, încet, mai cu o glumă, mai cu o parolă, conducând-o în două-trei seri în săptămâna care a durat până la terminarea mesadei, am reușit să ne cunoaștem….mai bine și să ne…mai dezghețăm, inclusiv conversația.

Căutam să stau cât mai mult cu ea și ca atare de fiecare dată când mergeam la probă, trecând prin Piața Mihai Viteazul, o invitam la Urania, o locantă unde se bea cafea naturală făcută de un turc, fiartă la nisip. Era de o frumusețe unică! Nu fizică așa cum o au unele fete ci o frumusețe care venea din tot, din interior, din modul de abordare a discuției, din gesturi, din tot. Și credeți-mă, o spun ca unul care am văzut multe…în viață. Nimeni nu putea concura cu ea, deoarece strălucea ca un soare! În spatele frumuseții sale se ascundea o personalitate incredibilă! Știa cum să-și folosească punctele forte și farmecul magic pentru a deschide multe inimi! Câțiva au încercat, dar fără rezultat. Eu am reușit. Asta a fost sămânța din care a încolțit această dragoste. Acum știu cât de rebelă și cât de angelică era.

În adâncul sufletului mereu am știut, pentru că, anume, combinația dintre aceste două laturi o faceu o persoană atât de interesantă și atractivă. Îi făcea plăcere să demonstreze aceste laturi ale sale pe rând. Nu o făcea ca pe o cochetărie ieftină așa cum o făceau unele fete, insinuant, ca să fie apreciate ci venea din spontan, din eul interior, nealterat de fițele orașului…

Aceasta o făcea să fie ea însăși!

Era născută într-un orășel de provincie, de sub munte, în ziua de Crăciun. Studiind zodiace și horoscopuri, am reușit să cunosc în profunzime caracteristicile fiecărei persone pe care am întâlnit-o. Așa am ajuns la concluzia, care nu mi-a fost clătinată, că EA se încadra perfect în tiparele unui Capricorn.

Poate din această cauză s-a implicat în această legătură, ca să nu-i spun aventură, cu toate că era pusă deja în gardă de unele vorbe…intenționat răutăcioase și tendențioase, ale unei colege…care mă cunoscuseră la Iași.

Nu era mulțumită niciodată cu caliatatea activității ei. Era o perfecționistă. În calitate de prietenă, avea tendința de a se strădui să formeze o pereche ideală, preocupările ei depășind cu mult asigurarea confortului și abordarea grijilor zilnice.

Deoarece persoanele născute în ziua de Crăciun au tendința de a se concentra pe realizări, izbândire și transcedere, ei pot pierde din vedere multe dintre întâmplările prezente. Și așa a și fost…

Era important să învețe să savureze momentul, să se relaxeze și uneori chiar să se bucure de rezultatele propriilor realizări. Era totuși reținută… In acest sens, era norocoasă fiind înconjurată de prieteni și persoane iubite care îi scoteau la iveala latura cea mai veselă a personalității și îi permiteau să ia viața mai puțin în serios.

O mare parte din felul în care EA aprecia starea lucrurilor, viața așa cum este ea bună sau mai puțin bună, implicarea, neapărat acceptarea imperfecțiunilor (atat ale ei, cât și ale celorlați), m-a făcut s-o privesc cu alți ochi ca până în acel moment al revelației.

Intr-adevar, când cei născuți pe 25 decembrie ajung să fie de acord cu lumea obișnuită ce îi înconjoară, experiențele de vârf pe care le realizează vor avea mai multă semnificație și izbânzile lor vor fi mult mai durabile.

Acum la distanța unei aproape jumătăți de veac și cu experiența acumulată, pot să-i dau sfaturile pe care trebuia să i le dau atunci:

Fii realistă, dar nu iți pierde simțul respectului.

Luptă cu deziluziile. Fă un pact cu lumea și fii deschisă la acele compromisuri care fac lucrurile să pară mai frumoase, atât pentru tine, cât și pentru ceilalti.

Ca puncte forte, ieșeau în relief orientarea spre realizare și curajul…dar și patima cu care se implica în relație….

Se spune că ai nevoie de o clipă pentru a găsi o persoana specială, o ora pentru a o aprecia, o zi pentru a o iubi și o viață întreagă pentru a o uita.

E normal să ieși din viața cuiva, dacă simți că nu mai faci parte din ea. Dar nici nu o mai poți uita…

IV. 4. – IUBIRE PIERDUTĂ

Pentru o relație sănătoasă, este important să ne pese de sentimentele celuilalt, să rămânem calmi în situații explozive și mai degrabă modești și echilibrați ca într-o luptă continuă pentru putere.

ș O relație înseamnă parteneriat, înseamnă admirație, atracție și atenție reciprocă. Când toate astea au dispărut, a dispărut și relația. Rămân doar amintirile…Ce e o amintire? Nu e nimic! Nu o poți vedea, nu o poți auzi, nu o poți atinge și totuși e atat de scumpă încât n-ai puterea de a o distruge sau de a o uita. Unele sunt frumoase și îți umplu sufletul de bucurie, închizi ochii și vrei să le retrăiești, altele sunt dureros de triste, încerci să le ții departe de tine și încă mai lupți cu trăirile de atunci.

Viața merită trăită cu entuziasm până la capăt indiferent de ceea ce ne oferă, deoarece este o minune, un dar frumos, o călătorie în care putem aduna în suflet clipe neprețuite. Cred cu sinceritate că o singura dată în viață întâlnești o persoană care să-ți dea peste cap întreaga existență și alături de care să se învârtă lumea ta din acel moment, mai departe… Îi spui lucruri pe care nu le-ai mai spus nimănui, îi împărtășești deceptiile tale, visele, speranțele…

Fiecare dintre noi trebuie să înțeleagă că până și în dragoste există responsabilități și că până și în dragoste există efectul bumerangului: ceea ce ești, ai…, ceeea ce oferi, primești. De câte ori ai încercat să îți închipui cum se simte partenerul tău în relația de cuplu? Te-ai întrebat vreodată dacă el sau ea are destulă libertate? Simți că tu ai destulă libertate în relația actuală?

Se pare că destul de multă lume trăiește cu convingerea că, pentru ca o relație să supraviețuiască, partenerii trebuie să renunțe la activitățile pe cont propriu pentru a se dedica în mod exclusiv activităților de cuplu.

Există persoane care sunt de părere că toate evenimentele importante trebuie trăite în doi – aceste persoane aproape că nu mai trăiesc ca indivizi cu inițiativă personală ajungând să conceapă viața numai în contextul cuplului.

Dacă se întâmplă să fii într-o relație care implică asemenea reguli care te fac pe tine sau pe partenerul de viață să vă simțiți blocați sau triști, atunci înseamnă că este imperios necesară o schimbare în dinamica de cuplu.

Relațiile puternice sunt acelea în care cuplurile își acordă libertate, respectă pasiunile partenerului chiar dacă nu i le împărtășesc, și nu se simt amenințați de faptul că nu sunt incluși în toate activitățile partenerului de viață. Pe de alta parte, cei care se simt amenințați de existența acestor activități, au unele probleme legate de imaginea personală și lipsa încrederii în sine.

O relație bună implică și activități de cuplu, dar și activități pe plan individual. Dacă acorzi libertate partenerului sau partenerei nu înseamnă că relația se va sfârși.

Te poți simți aproape de persoana iubită fără a fi nevoie să fiți împreună în permanență, iar timpul în care persoana iubită este în altă parte poate fi folosit pentru a învăța cum să te simți bine de unul singur. Asta s-a întâmplat și în relația noastră, care, conform planurilor făcute, când unul lângă altul eram un tot, s-a răcit. Nu a fost să fie…

N-are rost să despicăm firul în patru, să vedem care dintre noi a avut vina mai mare sau mai mică…Așa că, acum, după ce au trecut 46 ani de când ne-am destărțit, după ce am sărbătorit la tine acasă, în mijlocul familiei, împreună, ziua ta de naștere în 1970, când ai venit lângă mine și am împărțit același pat noaptea ce a urmat, pentru mine, ai fost și rămâi prima adevărată iubire.

În ciuda a tot ce-a fost, vreau să fii fericită, cu soțul tău, cu fetele tale, alături de nepoți. N-a fost să fie sau indiferent ce-a fost, e trecutul, viața merită și trebuie trăită.

Am suferit eu destul și pentru viata ta, și sper că ești fericita lângă familia pe care ți-ai întemeiat-o…Bucura-te de ce ai și fii fericită indiferent de ce ai ales sau au ales alții pentru tine… Prea multa durere a curs și cred că e timpul ca măcar unul dintre noi doi să fie fericit cu adevarat, dacă nu s-a putut să fim împreună.

Când ți-am spus că te iubesc dintotdeauna și pentru totdeauna a fost când am crezut în tine, când am crezut în tot ce mi-ai spus, când am crezut că tu ești îngerul meu salvator.

A urmat apoi durerea cu decăderile ei, apoi durerea cu urcușul ei, ca în final să-ți spun ca nu te-am mințit: întotdeauna te voi iubi.

E ceva înăuntrul tău care-mi spune că nu m-am înșelat. Și chiar dacă nu ai fost ceea ce am crezut că vei fi, tot te voi iubi, pentru că voi iubi și prețui pe cea pe care am crezut-o și voi crede că se ascunde în tine. Voi iubi ceea ce eu am descoperit în tine și cred că foarte puțini au reușit să vadă.

E păcat ca atâta durere să distrugă atâta iubire, așa că măcar unu dintre noi doi, dacă idealul nu este posibil, trebuie să fie fericit ca să salveze iubirea. Și aceea va trebui să fii tu pentru că nu mai ești singură și-ți va fi mai usor să lupți și pentru mine.

Știu c-ai înțeles, iar acest mesaj nu e un mesaj de adio, pentru că nu plec nicăieri, te voi căuta și voi căuta să te întâlnesc ca și până acum, și voi crede că în scurtele întâlniri când te-am reîmbrățișat, de fiecare dată am simțit puterea ta de a vindeca iubirea…

Ce simt acum, când ai dispărut în neant, când te caut în amintiri, când te văd alături de familia ta, când ai putea fi cu mine, când fiicele tale ar putea fi ale mele, când ne întâlnim fugitiv, ocazional la o cafea și ne întâlnim nostalgia din priviri? Iată niște sfaturi pe care mi le-aș da, dacă aș putea în toarce timpul.

-Puiule, arată-i că are pe cine se baza, chiar și când îi pare că toată lumea i-a întors spatele. Spune-i că e frumoasă, și că e bună dorința ei oricare ar fi ea. Mergeți împreună. Nu o lăsa! Dacă într-o zi îti va spune să pleci, să nu o asculți. Să îi acoperi toate cuvintele cu parfumul de bărbat puternic. Nu îi aduce flori, și nici podoabe, o bucata de metal rece. Adu-i sufletul tău, fii gata să-l pierzi, uită de orgoliu și tot ce se rotea în jurul a băiat rău.

-Fii alături, ține-o de mână, fii sincer în tot ceea ce spui, fii tu, fii cel care o vei face să nu spună niciodată să pleci. Iubește-o. Sărut-o. Iart-o. Ascult-o. Cunoaște-o. Cuprinde-o. Uimește-o. Oferă-i flori. Sărut-o. Susține-o. Nu o lăsa.

Sunt sfaturi pe care mi le-aș da și poate, dacă le-aș fi știut atunci și le-aș fi aplicat în relația noastră, acum am fi fost împreună.

Și totuși, anii trecuți nu încetează să vorbească. Și totuși, unii ani nu se mai întorc decât în amintiri.

Am ajuns la vârsta când începem să trăim și prin amintiri. Nimeni nu ne poate lua amintirile, care în cei 46 ani trecuți de când ne-am despărțit luând fiecare calea vieții, s-au sedimentat sau disipat în amintiri plăcute.

Memoria afectivă rezonează în fiecare dintre noi și păstrează legătura temporală cu clipele plăcute care au fost și …nu se mai întorc, oricât am căuta noi să le readucem..

IV. 5. – ACTA EST (s-a sfârșit )

Aici, acum, vreau să-i adresez în câteva rânduri tot ce am vrut să-i spun și nu i-am spus, tot ce am simțit, simt și voi simți încă pentru ea.

-Mi-e dor te tine, să știi. De gura ta, de ochii tăi. De tine, rece și goală sau caldă și tăcută. Mi-e dor de tine fericită. De tine tandru și puternic mi-e dor. Mi-e dor de cine păreai a fi când erai cu mine. Mi-e dor de liniștea și tăcerea ta. De chipul tău mi-e dor. Și nu mi-e dor că nu-ți era la fel. Mi-e dor de dragostea ta, dar și de a mea mi-e dor atât de mult. Mi-e dor să știu că mă puteai aștepta acasă. Mi-e dor de o cafea amară. De-mbrățișarea ta, de-un „bună dimineața”, de tot.

-Mi-e dor de mine când eram cu tine. Mi-e dor să știu cine din noi a renunțat primul. Într-o zi, când nu îmi va mai fi dor, voi ști. Atunci voi avea grijă la cine să renunț. Atunci voi avea grijă pe cine să iubesc.

Acum, când trecutul este doar o amintire plăcută, am puterea de a da câteva sfaturi celui ce am fost , celei ce a fost și nu mai suntem…

-În viață, iubești nu pentru că vrei, ci pentru că așa se întâmplă. Renunți nu pentru că vrei, ci pentru că uneori așa trebuie. Fie că suferi după, fie că ești împlinit, o parte din tine nu va mai fi niciodată la fel.

Întâlnești oameni pe care nu credeai că-i vei mai găsi vreodată. Te îndrăgostești de ei într-o zi friguroasă de toamnă. Iubești puternic. Te oferi cu tot sufletul unui om pe care-l crezi prezent și parte din viitor. Trăiești total, de parcă ar fi prima și ultima zi. Te dezamăgești.

Trădezi, la rândul tău, niște speranțe. Te rănește sau rănești. Apoi suferi. Apoi renunți. După, totul e diferit. Vei fi fericit că ai scăpat. Sau vei suferi mai departe. Vei plânge după o iubire pe care nu o mai poți întoarce. Sau vei regreta că ai spus atât de ușor „nu”. În toate cazurile, ai grijă. La ce renunți. Pe cine iubești.

-Gândește la ce ai renunțat. S-ar putea să fi renunțat la propria fericire. Dar poate că nu. S-ar putea ca, renunțând, să nu mai găsești și o parte din tine, uneori, cea mai îndrăgostită și fericită parte.

Ai grijă pe cine lași. Să nu lași într-un moment de furie și să regreți apoi o viață. Să nu cedezi, crezând că așa e mai bine. Dar nici să te oferi celui care nu merită.

Ai grijă să nu renunți, odată cu un om, și la viitorul tău. La fericire și la încrederea în cineva. Ai grijă de oamenii care te iubesc la nebunie. Ai grijă pe cine iubești. S-ar putea să iubești pentru toată viața o umbră. Sau un gând fericit. Ai grijă cui îi încredințezi sufletul. Pe cine îl lași să treacă dincolo de limite, cui îi povestești seara în gând, despre fricile tale și cu cine împarți fericirea.

Ai grijă să nu iubești azi și să suferi mâine, știind că poți controla asta. Ai grijă de poftele și dorințele tale. De nopțile în care trăiești o nebunie și de zilele în care poți să urăști. Și de tine ai grijă, respingând într-o zi alți oameni. Iubești nu pentru că vrei, dar pentru că așa se întâmplă.

Da, există momente de cumpănă în viață. Iubirea pierdută din cauza unei vorbe, a vanității, a neîncrederii strecurată în sufletul ei dar și al meu. Regrete tardive…

O altă cumpănă a vieții inevitabilă, este pensionarea, când tu esti cel care alegi să te scufunzi, sau să lupți pentru viața ta, reinventându-te ! Eu am ales lupta…

IV. 6. – ARDELENII

Am ajuns la vârsta când începem să trăim și prin amintiri. Nimeni nu-mi poate lua amintirile care în anii trecuți de când ne-am despărțit de prietenii de an de la Iași sau de la Cluj, luând fiecare calea vieții, s-au sedimentat sau disipat în amintiri plăcute sau haioase.

Despre ardelenii get – beget dar și despre cei ce au trecut prin Ardeal…pot, cu inima deschisă să afirm că-i simt mult mai curați sufletește decât tot ceilalți cunoscuți și cu dragoste, mă simt legat de ei.

Ardelenii nu spun „timp", ci „vreme", nu spun „ore", ci „ceasuri", nu spun trei, ci „tri", spun „o țâră", nu "puțin", nu spun „am terminat", ci „am gătat", nu spun „mergem" , ci „merem", nu spun „repede", ci „iute".

Spun „pită" în loc de „pâine", „mâne"- foarte aproape de originalul latinesc „mane", în loc de mâine. „Bătrâne" (din latinescul betranus, veteranus) spun la vecin sau cunoscut, în semn de respect, spun „se coperă", nu „se învelește", „fain"(cu origini în limba germană și dialectul săsesc) în loc de „frumos"…

Spun respectuos „servus", ilustrând admirabil termenul latin care însemna „sunt servul tău, la dispoziția ta". Desființând, cel puțin în arealul ardelenesc, modernul „la revedere" (de origine italiană) sau banalul și secul „bună" din Regat( cu corectura de rigoare, în ultimii ani se aude tot mai des acel ridicol pa, pa). Iar ca răspuns, vine imediat acel superb „rețiproca".

Ardelenii vorbesc rar, cumpătat, molcom și numai dacă au cu adevărat ceva de spus. Nu bârfesc și nu le e rușine cu arhaismele și meandrele dialectelor lor- fie ei medici, ofițeri de carieră, preoți, profesori, bătrâni, sau mai tineri și nu folosesc nici în treacăt apelativele de argou „bă" sau „mă" atât de stridente, acceptate și savurate în alte părți ( ce-i drept, în ultima vreme nu mai e chiar așa).

Ți-i drag să-i asculți și să deslușești rostul tradițiilor lor vorbite. Și „musai" (cu funcție predicativă; din maghiarul „muszáj"- morțiș, neapărat, trebuie, care vine, la rându-i, din germanul „muß sein", transilvanism curat, ce mai !!!) să luați aminte!

Au trecut zeci de ani. Se apropie de o jumătate de veac decând am spus „adio” străzilor pe care obișnuiam să le …„batem” zi și noapte…

Încercăm de câțiva ani să ne regăsim…

Ne-am întâlnit, ne-am recunoscut, ne-au rămas doar amintirile pe care să ni le reamintim și să zâmbim…

Ne-au rămas pozele, imagini trecute pe un carton îngălbenit. Dacă ar putea vorbi pozele, ar vorbi și amintirile. Memoria afectivă rezonează în fiecare dintre noi și păstrează legătura temporal cu frumusețile amintirilor care au fost și nu mai sunt. Vorba latinilor : Acta est fibula!

V. 1. – DRUMUL ALES

Era în vara anului 1969, când sfârșeam cu succes studiile pentru a deveni dascăli. Eram animați de dorința de a deveni educatori. Ne-am întâlnit, ne-am cunoscut, am studiat împreună, am absolvit și, în urma repartiției zonale care a durat vreo trei zile, pe care noi cei din Regat am făcut-o la Câmpulung Muscel, ultima etapă de viață petrecută împreună, ne-am început activitatea dar și cariera nobilă de învățător, modelator de suflete, la diferite școli, pe unde ne-a aruncat soarta.

Zonele de repartiție au fost anunțate, așa că noi, regățenii absolvenți de Institut sau Liceu Pedagogic, orișiunde, deavalma, ne-am strâns la Câmpulung Muscel. Până la data anunțată, am ținut legătura unii cu alții așa că la 15 iulie au răspuns prezent eu, Dorel, Genică, și fetele V.O.,N.P.,și E.S. Cazarea a fost asigutată de Liceul Pedagogic de aici, dar…surpriză ! Din cauza concursului „Corala 1969” la care participau corurile tuturor Liceelor Pedagogice din țară și care s-a prelungit cu trei zile, repartițiile s-au decalat și ele cu tot trei zile. Ca atare, n-am mai plecat acasă ci am rămas în Câmpulung.. să cunoaștem zona.

Cei de la liceu, gazde bune, ne-au asigurat doar cazarea, masa …fiecare cum s-o descurca. Noi, ca mai cu moț, ne-am cazat la unicul hotel din oraș, cu 25 lei camera. Dorel cu Genică o cameră și eu cu Ea o cameră. Depășisem pragul…

Cele trei zile au trecut repede, ba cu o vizită la Voina, cale de vreo 35 km, ba la Mauzoleul de pe Mateiaș, iar seara la dans organizat la Liceul Pedagogic. Aici am avut prima întâlnire cu Mia, cea care avea să-mi devină soție peste trei ani. Era cu mai multe colege la dans și pe la o oră destul de târzie, le-am sugerat să meargă la culcare ca niste puștoaice ce erau…față de noi, care ne simțeam deranjați de prezența lor…

O mică parte dintre colegi, cred că cinci la număr, au rămas să-și aprofundeze cunoștințele….și să susțină examenul de licență, în toamnă, din cauza unei sincope la lucru manual, unde exigentul Dom Vodă, nu permitea accesul în sistem dacă nu erai stăpân pe „ cusutul nasturelui”.

Cei rămași în Ardeal și-au luat repartițiile direct de la Inspectoratul Școlar al județului unde au ales să-și facă meseria de dascăl, și de unde să plece la școlile unde și-au ales să profeseze de acum, împlinindu-și menirea de păstori ai sufletelor.

V. 2. – TREC ANII, TREC

Anii au trecut, multe generații de elevi au deslușit tainele cărților, sub îndrumarea atentă a celor ce au adunat multi ani de învățământ și care, din diferite pricini, n-am reușit să ne întâlnim până în acel an 2013, la Cluj, unde cu decenii în urmă ni s-a insuflat dragostea pentru această profesie.

De multe ori intrăm în viață și ieșim din ea fără să ne explicăm prea multe lucruri. Mai mult decât atât, suntem prinși în interiorul evenimentelor fără să avem de ales. Parcă totul e un joc plin de culoare și reguli, plin de posibilități și limitări.

Așa deci, viața devine un joc. Un joc ce nu poate fi denumit, sau încadrat într-o oarecare categorie.

Vi se întâmplă vreodată să vi se facă dor de ceva sau de cineva pe care n-ați apucat să-l mai revedeți de cam mult timp? De un lucru sau de-o stare, ori de vreun loc în care doar gândul a poposit, cu puterea lui nebănuită? Mie, da! Mi se face dor să vizitez sau măcar să visez la popasuri, la perioade în care mi-ar fi plăcut să trăiesc clipele unice ale destinului, cu incertitudinile iminente, mi se face dor de ființele cunoscute pe care am impresia că-i știu de-o viață doar privindu-le figurile de pe cartonul fotografiilor.

Mă gândesc la ce va fi și parcă mi se face dor și vreau uneori să ajung mai repede acolo unde n-am ajuns încă. Și alteori prea greu mi se mai face dor de ceva. Viața pentru fiecare este o lecție și din fiecare clipă mai învățăm câte ceva… Nu mai ești acea persoană care ai fost.

Ceeace vezi dincolo de fereastra ta, se schimbă laolaltă cu tot și toți cei pe care i-ai cunoscut înainte. Ai crescut, ai evoluat, unele cicatrici sunt bune altele sunt rele, mai vizibile sau numai ascunse, însă nimic nu va putea fi la fel. Lucruri care nu păreau importante acum sunt, iar lucruri care pareau importante, acum nu mai contează.

Ai fost uluit, ai învătat despre tine, te-ai confruntat cu provocări, ți-ai cunoscut părți din tine despre care nu știai că există și ai fost uimit de ceea ce ai devenit. Acum ești diferit! Te-ai schimbat și vechiul "TU" este în momentul de față o amintire îndepărtată.

Ai câștigat adevărata ta libertate și vezi lumina de la capătul tunelului, libertatea de a fi tu însuți! Ai încredere în viață, în Dumnezeu dacă nu ești ateu, ai încredere în tine! Bucură-te de viață !

Trăiește cu bucurie și bucuria te va învăța să-ți umpli viața cu satisfacție, trăiește cu încredere și vei ajunge să fii statornic și înțelept precum copacii ce nu se tem de furtună, trăiește cu speranța și atunci chiar și cele mai îndepărtate zări vor fi ușor de atins, trăiește mai ales cu pasiune și vei naște strălucire în tot ce atingi, în tot ce iubești, în tot ce zidești cu dorințele tale !

Fii cel care ia durerea oferind mângâieri, fii acel care înseninează ziua cuiva spunând lucruri frumoase. Fii motivul veseliei și speranței, al încrederii și al curajului, exemplu pentru cei care te admiră și te respectă. Fii model de simplitate și naturalețe pentru toți cei care urmăresc să-și complice viața, arăta-le cât de frumoasă este ea și cât de extraordinară este așa, trăită simplu și armonios.

Fii motivul pentru care cineva iubește lumea și o trăiește iubind fiecare moment. Fii motivul pentru care cineva s-a trezit că-și dorește să fie mai mult, să se autodepășească, să-și dărâme propriile limite. Fii motivul pentru care ziua de astăzi a devenit mai bună pentru cineva. Fii motivul pentru care lucrurile bune se întâmplă astăzi, se vor întâmpla mâine și în viitor.

Nimic nu valorează mai mult decât ziua de astăzi, așadar fii motivul tuturor miracolelor petrecute acum, în acest moment, în clipa de față.

Viața e plină de frumusețe. Și dacă tu o vezi așa cum este ea de fapt, învață-i și pe cei din jurul tău să o privească la fel. Este o mulțumire sufletească pentru care nu trebuie să depui nici un efort, o împlinire care-ți va face sufletul să plutească și să se simtă din nou ușor și despovărat de griji, regrete și banalități.

Fii motivul lor de a spera într-un prezent plin de magie și culoare și motivul tău de a inspira inimile celor care te cunosc.

Trăim așa cu rapiditate totul, cu nepăsare uneori, încât nu ne mai gândim nici la „…ce-ar fi fost dacă…” și nici la „…ce-ar fi…”. Și nici nu mai visăm. Poate nici măcar de dragul de-a visa, așa, fără scop précis, sau poate că am oboist gândindu-ne la un vis….

V. 3. – VIS ÎMPLINIT

Cum am dat de ceva vreme liber la vise, le și scriu. Chiar acum mă gândeam că mie mi se face dor de-o zi de mâine și de poimâine în care știu sigur că-mi v-a fi bine, pentru că-mi sunteți alături. De asta trăiesc un „VIS ÎMPLINIT".

Se întâmplă uneori să pierdem șirul…Existența noastră este o poveste pe care ne- o scriem singuri. O poveste despre bune și rele, zâmbete, lacrimi, trăiri, curgeri line si vârtejuri, scriem cuvinte poate fără nici o noimă. În căutarea răspunsurilor și soluțiilor să nu uităm că pot fi scrise frumos astfel încât orice privire despre trecut să ne aducă un zâmbet larg…

. Fiecare zi este o foaie albă… depinde de noi cât de frumos va fi scrisă. Obosit fiind, sufletul simte nevoia să fie singur. Tu simți nevoia să petreci ceva timp cu tine, cu gândurile tale. Simți o nevoie acută, fizică și sufletească, de tăcere. De liniște. De ecoul propriilor gânduri. Pentru că oricât de mult ai iubi oamenii și prezența lor, uneori vrei să te ai doar pe tine. Dar ei nu vor înțelege asta. Se vor supăra, se vor simți neglijați, uitați. Nu vor înțelege nevoia ta de liniște și o vor interpreta și analiza la infinit. Te vor întreba mereu „De ce?”. Sau vor spune că ești egoist. Nu voi da niciodată explicații pentru nevoile mele de singurătate.

Nu sunt nici tristeți, nici melancolii, nici depresii. Sunt regăsiri. Mă simt în siguranță în liniște. Am senzația de libertate. Cred că singurătatea e prost înțeleasă, motiv pentru care mai toată lumea se teme de ea. Eu nu mă tem. Dimpotrivă.

Uneori o caut așa cum caut să fac orice alt lucru care îmi aduce bucurie. Singurătatea nu mă bucură, nu mă întristează, însă din când în când îmi face bine. Un bine care nu poate fi explicat în cuvinte, ci doar experimentat. Uneori eu, doar eu îmi sunt de ajuns. Se întâmplă uneori să pierdem șirul…

Existența noastră este o poveste pe care ne-o scriem singuri. O poveste despre bune și rele, zâmbete, lacrimi, trăiri, curgeri line și vârtejuri , scriem cuvinte poate fără nici o noimă În căutarea răspunsurilor și soluțiilor să nu uităm că pot fi scrise frumos astfel încât orice privire despre trecut să ne aducă un zâmbet larg….

V. 4. UN NOU ÎNCEPUT

Dascălul este ca un pod suspendat peste ani. Legătura lui cu viitorul trece dincolo de timp. Este un tălmacitor de enigme, un sculptor de rațiune, slefuitor de caractere. El apare la orizont, se semnează în personalitatea elevilor, semnătură ce va fi transmisă mai departe pe alte și alte suflete.

Parcă mă aud spunând, când am pășit pentru prima oară în Școala din satul Laloșu – Vâlcea, unde fusesem repartizat : “Voi fi cu totul altfel decât magisterii mei!”. De acord. Era firesc să doresc să depășesc prin vise, aspirații și încercări conformismului generației lor. Acesta și este sensul progresului: fiecare generație s-o depășească pe cea anterioară. Și totuși, o observație se impune: nu trebuie negat totul pentru că altfel pornim de la zero.

Ziua de mâine nu poate exista fără cea de ieri. Soluția ne-o poate oferi sinteza contrariilor și anume capacitatea de a înțelege și menține valorile vechi, încercate și verificate prin experiența umană, asociate cu aptitudinea adultului și vârstnicului de a intui noile valori ale conștiinței tinere.

Este departe de mine gândul de a zugrăvi omul și dascălul mileniului III. Curajoși în idei, entuziaști în menirea noastră de a forma tinerele mlădițe ce ne-au fost încredințate în școală, deschiși spre comunicare, cunoaștere și autodepășire. Pentru aceasta a fost necesar să ne dăm seama cât, cum și de ce ne-am înscris pe orbita devenirii noastre și a discipolilor nostri.

Preocupați de cunoașterea lumii din afară, nu am uitat-o pe cea lăuntrică, internă. I-am privit mai întâi pe alții, încercând să-i cunoaștem. Ne-am regăsit în toți, căci natura umană e comună și toți suntem o sumă de bine și rău.

La plecarea din sistem, la pensionare, am încercat să le dau un sfat celor ce ne-au luat locul :

– Patrundeți dincolo de “oglinda“ exterioară a celor din jur.

– Cunoașteți, dezlegați tainele, atât cât puteți și întoarceți-vă la voi înșivă.

Dascălul este întruchiparea neobișnuitului în obișnuit. Nu vă mirați când îl întâlniți. E un om ca toți oamenii, un salut respectuos și ați făcut tot ce trebuia, ați învățat lecția.

Când cineva este pe deplin convins de rolul pe care trebuie să îl joace în această existență , atunci face din vocația sa un apostolat, o religie și se transformă de fapt și de drept, într-un apostol al umanității .Cine își cunoaște vocația sau cine ajunge să o descopere prin sine însuși trece printr-o schimbare teribilă. Deja nu mai căutam succesul, puțin ne interesează banii, faima, recunoștința. Acestea le-am lăsat în urmă… Multumirea noastră acum, constă în bucuria pe care ne-o oferă faptul de a fi răspuns unei chemari intime, profunde, necunoscute a propriei esențe interioare.

În ziua în care un omul va putea să spună: Știu cine sunt și care este autentica mea vocație, în acel moment va începe să trăiască o adevarată corectitudine și iubire. Un astfel de om trăiește în profesia sa și profesia sa va fi veșnic în el .

…. Adevărat lucru, clipa trecută îmi pare minunată. Un vechi proverb chinezesc spune:

Dacă te poarta gândul peste un an,

Sădește ogorul,

Dacă te poartă peste zece,

Sădește un pom;

Dacă te poartă peste cincizeci,

Educă oamenii…

VI . 1 – CHEMAREA AMINTIRILOR

Din inițiativa mea, Mihai Petrescu alintat Puiu, olteanul venit de la Iași în anul II alături de un grup de cinci colegi,( la un moment dat am spus și de ce) făcând echipă cu Gogu Vlădescu de la Titești, Vâlcea, am organizat o întâlnire zonală, la Târgu Jiu, în toamna lui 2012.

Pe Gogu l-am găsit după investigații laborioase, prin internet, vara făcându-i o vizită de tatonare a ce-mi pusesem în cap.

Dar iată demersurile făcute pentru reîntâlnire.

Știam numai adresa lui Jean Bărăitaru din Cârbești- Gorj. L-am căutat și am aflat că a renunțat la dăscălie și lucrează ca inspector financiar la Primăria din Rovinari. Prin el am aflat că Luchi Drăghici este viceprimar la Mușetești, unde l-am sunat și ne-am pus de acord. De acum mi-a fost mai ușor.

De la Inspectoratul Școlar Gorj, am aflat numărul de telefon al lui Ghiță Bălăeț, apoi pe cel al Marioarei Popeangă. Tot de la I.S.J. am primit trista veste a trecerii în neființă a doi colegi, Nicu Făgaș și Mitică Stroe.

Pe Vasile Nițu zis și Babette, l-am sunat după ce am primit numărul de telefon al lui de la Ghiță. Și așa, am reușit ca să ne punem de acord asupra întâlnirii.

Urmare a invitației lansate s-au prezentat la revedere colegii din judetul Gorj în număr de cinci, la care s-au adăugat organizatorii, adică eu și Gogu, alături de soțiile din dotare.

Au răspuns prezent și plini de entuziasm, Ghiță Bălăeț, Nițu Vasile, Drăghici Luchian, Jean Bărăitaru, Maria Popeangă din Gorj, alături de Gogu Vlădescu și subsemnatul.

Din păcate, trei din colegii noștri de pe aceste meleaguri, așa cum am relatat mai sus, adică Nicu Făgaș din Arcani, Mitică Stroie tot gorjan și Tomescu Ion-Boxi din Topologu – Argeș, au plecat să se odihnească, departe de lumea asta nebună, nebună, înainte de vreme. Dumnezeu să-i ierte, dacă au greșit cu ceva !

Emoțiile revederii după atâția ani, ne-au copleșit. Emoțiile sunt ca niște clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. Muzica este leac pentru multe lucruri. Toți avem probleme. Modul în care reacționăm la problemele vieții devin probleme. Dacă te superi, trece? Nu, ai deja două probleme. Schimbați logica pierderii. S-a pierdut și gata.

Viața este un dans între cutremur și echilibru. Orice cutremur așează lucrurile, le decantează, reașează valorile. …Totul se poate repara în afară de moarte!..

Așa am gândit greșala de a nu ne întâlni atâta amar de vreme. Să trăim o clipă de reamintire din care învățăm să cultivăm iubirea, toleranța, bunăvoința, înțelegerea, încrederea, optimismul, pentru a sădi în sufletul nostru și al semenilor noștri, doar acele valori ce vor rodi, tot ce e sfânt și mai curat, tot ce e mai sincer și adevărat, tot ce e demn de laudă și de urmat! E o clipă când dăruim zâmbete, ne învăluim în armonie și liniște, încărcată cu gânduri senine! Este sărbătoarea gândului pios, a sufletului bucuros, plin de speranță și frumos, pe care o dorim să o petrecem cu oamenii dragi mai vechi sau mai noi care ne stau alături și ne aduc către inimă acea pulbere de fericire și culoare, parfum și splendoare a clipelor, petrecută cu ani și ani în urmă, undeva, pe malul Someșului, la Cluj-Napoca sau al Bahluiului, la Iași!

Să avem parte de cele mai plăcute și împlinite momente de sărbătoare de acum înainte, atât cât vom fi și…vom mai putea!

VI. 2. PRIMA ÎNTÂLNIRE –TG. JIU

Revederea a fost un prilej de a depăna amintiri, de a schimba opinii, gânduri adunate în atâția ani de muncă și viață.

Mult așteptatul eveniment a debutat cu întâlnirea din Piața Prefecturii Gorj, unde fixasem în prealabil punctul de adunare, a continuat cu vizitarea în grup a orașului, a Complexului Brâncuși din Parcul Central și s-a încheiat cu o masă festivă la unul din localurile din oraș, prilej de împărtășire a realizărilor profesionale și familiale din atâția ani de viață.

Musai, vorba noastră din Oltenia, să ne tragem în poză. Ăștia suntem, unii cu consoartele, eu și Gogu, alții solo, ceilalți. De ce? Toți avem cam aceeași vârstă, toți avem părul alb, toți avem riduriși…unii dintre noi, chiar burtică….

Știu ei de ce și…vorba olteanului, ”nu mă bag„.

De la stânga spre dreapta: Vasile Nițu, Mihai Petrescu, Maria Popeangă, Luchian Drăghici, Dorina Vlădescu, Ghiță Bălăeț, Maria Petrescu, Jean Bărăitaru și Gogu Vlădescu.

Spre seară, ”gașca„ s-a deplasat la gospodăria colegului Vasile Nițu din Arcani, comuna Stănești, unde am fost bine primiți de soția acestuia, într-o gospodărie întemeiată, cu păsăret, porci și vaci. Ce mai, o gospodărie model a unui dascăl de țară, adevărat model pentru consăteni.

Aici am continuat până la ore mici cu depănarea amintirilor și readucerea din memorie a cântecelor ce ne delectau petrecerile, asezonate cu bucate alese, friptură la tavă stropită din belșug cu un vin negru, din producția proprie, made ” Sile Babette”.

Totul până la “…atâââât, că nu mai aveți 20 de ani, ci trecuți de 65 și unii 70”…!

A doua zi, la o oră rezonabilă, ne-am deplasat la domnul viceprimar din Mușetești, colegul Luchian Drăghici, unde am continuat…

Acasă la cei doi colegi, le-am cunoscut pe consoartele lor, tot cadre didactice, care ne-au primit excelent și care au participat sincer, după umila mea părere, la bucuria reîntâlnirii.

Totul a fost asezonat cu multă dragoste. Era dragostea reîntâlnirii, a aducerilor aminte, a nostalgiei după anii trecuți, după amintirile comune.

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul." Corinteni 13:4-7

De la stânga, la dreapta, în fața casei domnului viceprimar de Mușetești : Luchi Drăghici, Mia Petrescu, Gogu Vlădescu, Dorina Vlădescu, Puiu Petrescu și Maria Drăghici

În numele celor ce au participat la acestă întâlniri de suflet, le-am adresat colegilor din celelalte zone unde soarta și menirea i-au aruncat în vârtejul vieții, chemarea de revedere în vara anului 2013 pe meleagurile Clujului, după 44 de ani de la absolvire.

Aflarea adreselor, a numelui actual al fetelor, a durat până în primăvară, când cu vreo două – trei excepții, am reușit să iau legătura cu toți. Mulți au răspuns cu entuziasm, alții cu reticență, dar speranța revederii a fost inoculată…

VI. 3. CLUJUL, DUPĂ 44 DE ANI

Pentru acest eveniment, Comitetului de Organizare format din Gogu și eu, i s-a alăturat Dobrițescu Cornel, cel care, locuind în Cluj, a pus bazele unei întâlniri plăcute, revederea preconizând să se facă în incinta școlii unde ne-am format, pe strada Moților la numărul 16, și s-o continuăm seara la o pensiune din Făget

Mult așteptata zi a revederii, la 1 iunie 2013, așa cum hotărâsem la Târgu Jiu, a sosit.

Într-o minunată zi de vară ( cum rar mai putem trăi), ochii noștri de oameni în floarea vârstei, udați de lacrimi, au revăzut curtea școlii, noile cabinete, transformările produse, nimic ne mai seamănând cu cee acea fost acum patru decenii. Colegi și colegele, recunoscuți sau nu, ne-am întâlnit. Lacrimi, zîmbete, priviri căutătoare aruncate spre vechile amintiri, îmbrățițări.

Absolvenții din 1969 (oare când au trecut atâția ani ?), ne-am hotărât într-un târziu, să venim din nou la școală. Am dorit, cel puțin cei ce am fost prezenți, să ne reamintim anii adolescenței și formării noastre.

Se pare că astfel de întâlniri se realizează tot mai greu, dovadă fiind și faptul că din cei 46 absolvenți au răspuns prezent inițiativei un număr de 25 de colegi și de colege, care au venit singuri sau însoțiți de soți sau soții, perechile de viață cu care au împărțit și bune, dar și inerentele greutăți ale drumurilor vieții de cuplu. Noi însă, acum, ne reamintim de drumurile frumoase parcurse alături de perechea de viață, aleasă pe viață. Iată care au fost participanții la această agapă colegială, după atâția ani:

– De la stânga, la dreapta, sus: Nicu Dejescu, Jean Bărăitaru, Ghiță Bălăeț, Luchi Drăghici, Gogu Vlădescu și Nicu Chițescu

– Mijloc: Eli Popa-Oanță, Elena Orban-Bercaru, Maria Petrușan-Bărburaș, Cătălina Borșa-Chiorean , Maria Tincu-Petrovan, Viorica Sas-Bedelean, Pricuța Radu-Pătru , Marioara Stan-Dinu, Voica Merșter–Dejescu, Marioara Vultur-Chiciudean, Polinica Benga-Chițu, Elena Anton-Antonie, Lena Groza- Potra, Marieta Costache-Radu și Dorel Badea.

– Jos:Genică Roșescu, Vasile Nițu, Mihai-Puiu Petrescu și Cornel Dobrițescu.

Au lipsit motivat sau…Nu ! ? !, Maria Popeangă, Minerva Neagu, Veronica Pop-Toader, Victorița Mitrițoaie, Ana Crăcea, Antuza Dârlea, Maria Turcu, Cornelia Someșan, Elena Săceanu, Valentina Ogrezeanu, Doina Pop, Nadia Neamțu, Elena Ștefoane, Maria Abrudan, Nadia Borș, Florentina Beudean, Doina Fintoiu și Maria Vădan.

Cele mai frumoase drumuri?…Este o întrebare decentă în contextul actual. Sunt cele care duc către oameni dragi: drumul către părinți, drumul către prieteni și toate drumurile care duc la oamenii pe care-i iubim., drumurile care duc către locuri de care ne leagă amintiri prețioase și cele care ne duc mai aproape de prietenii pe care i-am avut și i-am reîntâlnit, de vechile idile sau iubiri, de locuri și de ce nu, de noi înșine.
Poți să-ți amintești totul, poți să ștergi totul cu un burete neticsit, poți să-ți dorești, să renunți, să nu mai crezi, să te răzgândești în privința lucrurilor în care mai crezi, poți să te simți vinovat pentru ceea ce ai făcut sau nu ai făcut… Dar nu ai dreptul să uiți de unde ai plecat. Nu uita ceea ce ești căci nimic altceva din ceea ce ai sau ai obținut nu te definește mai adevărat de atât.

Emoția revederii a trezit participanților noianul amintirilor din anii de institut, cei mai frumoși din viața lor, după cum aveau să spună la ,,ora de dirigenție,, încropită în fosta noastră sală de cursuri.

Ora a început cu intonarea imnului Gaudeamus, apoi am păstrat un moment de reculegere în amintirea celor dispăruți, elevi și profesori.

Diriginte de ocazie, eu, Puiu-Mihai Petrescu, ca cel care a demarat această acțiune, luând taurul de coarne, vorba olteanului din mine, strig catalgul, dau cuvântul colegilor, fiecare dintre foștii discipoli de odinioară prezentând succint aspecte din viața și activitatea lor.

Ne-am amintit cu nostalgie de ultimul clinchet de clopoțel, care ne-a însoțit pașii de-a lungul anilor școlari, apoi fotografia de grup. Nu a lipsit deci tradiționala fotografie de grup din fața fostei noastre clase, imortalizând această întâlnire, constituind o amintire de neuitat pentru anii care vin.

În amintirea celor trei colegi dispăruți vremelnic, s-a păstrat un moment trist de reculegere.

Deosebit de emoționante au fost și intervențiile colegilor. Ei și-au amintit despre exigența benefică a dascălilor, despre punctualitate, ajungând la concluzia firească a necesității unei munci serioase, sistematice și eficiente așa cum se realiza în urmă cu 40 de ani. Totodată s-a exprimat respectul față de școala în care am învățat și față de dascălii noștri, ceea ce e un motiv de mândrie pentru toți.

Pe rând, fiecare și-a exprimat bucuria și emoțiile sincere pe care le trăiesc, i-au felicitat pe cei care au reușit să organizeze întâlnirea atât de dorită de toți, pentru că toți colegii s-au realizat social, profesional, familial, cu îndemnul de a duce mai departe dragostea pentru școală, pentru învățătură, pentru viața onestă și demnă.

Sala de clasă în care am petrecut la studii doi ani, părea neschimbată. Pereții goi, albi de varul cu câteva„ inscripții” școlărești, parcă ieri erau lăsați de noi. Acum, aici funcționează Colegiul-Seminar al cultuli greco-catolic.

Curtea este aceeași. Doar puțin mai mică din cauza terenului de sport care pe vremea noastră nu exista. S-au mai ridicat din temelii clădirea căminului, a grupurilor sanitare, a bucătăriei și cantinei.

Cu nostalgie am pășit prin fața fostei cantine, a căminului fetelor, a băii, acum magazii. Am revăzut tunelul de la intrare, cu impozanta ușă din stejar masiv prinsă în fier forjat, păzită odinioară de „ cerberul ” Pișta, portarul-paznic ungur, cu mustața lui neagră, pe oală, cu figura de hun autentic, cu un fizic impunător la aproape doi metri și peste suta de kilograme de care ne feream când seara-târziu, „accesam” intrarea în căminul fetelor…pentru studiu individual…bineînțeles…

Nu numai clădirile, dar și gardul din fundul curții a fost refăcut. Acum era un zid de peste doi metri înălțime, cu două rânduri de sârmă ghimpată pe coamă, greu de trecut dacă cineva ar încerca. Și, Doamne, de câte ori nu-l trecuserăm ca să nu fim văzuți de Pișta sau ca să scurtăm drumul, mai ales noaptea…

După câteva ore de amintiri și reamintiri, am străbătut drumul spre parcarea din incintă unde am consemnat în imaginea de mai sus momentul reîntâlnirii expus sub cuvintele „După 44 de ani”

Per-pedes apostolorum, am ieșit din impunătoarea clădire de pe Moților a vechiului Institut Pedagogic și la pas mărunt am cotit spre dreapta pe strada Mihai Eminescu, unde în colțul stâng era o „Bombă” de unde ne aprovizionam cu celebrele ploscuțe de coniac Zarea de 125 ml cu dop pahar. Am trecut peste Canalul Morii pe puntea pod și pășind pe strada Cardinal Iuliu Hossu spre dreapta, după 50 metri am intrat pe aleile Parcului Simion Bărnuțiu. În dreapta noastră am admirat vechiul Casino, cu o istorie celebră în Ardeal, după care am mers să degustăm celebra cafea la nisip de la Chios, restaurantul debarcader de pe insula cu același nume. Aici, în noaptea de după banchetul de absolvire, am așteptat ivirea zorilor, perechi-perechi, făcându-ne jurăminte și promisiuni, pe care doar Voica și Nicu Dejescu le-au onorat, căsătorindu-se. Păcat…!

Traversând Splaiul Independenței am trecut pe la vechiul stadion acum devenit Cluj Arena și pe Podul Decebal am pășit peste Someșul Mic cu malurile acum dalate și plaje pentru amatorii de bronzat. Lăsând în dreapta strada Gavril Muzicescu, am pătruns pe strada Giuseppe Garibaldi, unde, după 100 de metri am privit cu nostalgie locul unde fusese căminul nostru, supranumit „ La Tata Mârza”, acum ocupat de un imobil particular.

La dreapta se deschide Bulevardul 1 Decembrie 1918 pe care am pășit spre Hotelul Napoca, privind cu nostalgie spre Belvedere unde am petrecut atâtea nopți frumoase privind de la înălțime panorama nocturnă a orașului, tăinuind o berică Ursus. Pe strada Mamaia am ajuns la puntea de peste Someș și după ce am traversat-o, am revăzut frumoasa arhitectură a Teatrului și a Operei Maghiare, unde alături de M. am admirat talentul balerinelor din a căror cauză am avut de suferit remarcile răutăcioase și de ce nu chiar tendențioase ale lui Moș Pițulă ( Moldovan) sau ale lui Popa Valer, geloși poate pe faptul că eram însoțit de M. care…lucra acolo.

Pe strada Gheorghe Barițiu, am traversat Bulevardul Horia lăsând în dreapta hotelul Astoria, am băut încă o cafea la Urania și am pătruns în Piața Mihai Viteazul, unde cinematograful poartă acum numele lui Florin Piersic.

Ne-am pozițonat spre Teatrul Național, am aprins o lumânare pentru colegii decedați la Catedrala Adormirea Maicii Domnului, după care, pe la zidul Baba Novac am urcat pe Corso spre Piata și Catedrala Matei Corvin.

Restaurantul Bar Melody era acolo, amintindu-mi de serile petrecute cu Dorel, Sile, Genică et compani..

Coborând pe Moților, am revăzut Restaurantul Transilvania numit de noi „Fetițele Vieneze”, unde Dorel, într-o seară, exemplificând aprinderea chibritului cu un singur deget, a dat foc blănii de urs pe pe perete pe care noi, urcați pe masă, deabia am stins-o, cărându-ne imediat ca să nu fim…buni de plată….

Am lăsat în stânga Liceul de Coregrafie și Palatul Bamffy iar în dreapta casa fostului director Iosif Oanță, ale cărui geamuri au fost făcute țăndări într-o noapte de Niță, un fost coleg care era amenințat de conducerea institutului să se căsătorească, vrând-nevrând, cu o elevă din anul V care rămăsese …puțin gravidă…

După cele câteva ore în care am parcurs vechile trasee din anii 68-69, ne-am reîntors, obosiți dar …remontați de amintiri.

Îmbarcați în mașinile proprii, având ca deschizător de coloană pe Cornel, care orășean clujan era la curent cu străzile noului Cluj, am făcut un tur al celor mai „ umblate” de noi străzi de acum 44 de ani, pe care le străbăteam către locurile de distracție sau către școlile unde eram repartizați să facem practica pedagogică.

Urcând spre Feleac, cam pe unde era Școala cu predare simultană unde făcusem practică, am pătruns în cartierul rezidențial unde are și Nicu, verișorul meu, o casă de vacanță, unde am adăstat împreună cu familia Vlădescu și unde am savurat o cafă oferită de Vali, soția lui Nicu.

Depănarea amintirilor am continuat cu o agapă colegială desfășurată într-un cadru deosebit, la o pensiune din pădurea Făget. Pentru alegerea locației trebuie să-i mulțumim colegului Cornel Dobrițescu, cel care s-a deplasat și la actualul Colegiu Pedagogic „Gheorghe Șincai” din Cluj unde a făcut o fotocopie de pe pagina catalogului nostru, unde sunt menționate și adresele tuturor colegilor, fapt care mi-a facilitat mie, contactarea în vederea reîntâlnirii.

După circa 5 kilometri prin cartier apoi prin pădurea Făget, am ajuns la locația Domeniile Regilor unde ne-am cazat și ne-am „refrișat” pentru seara ce urma. Într-un salon mai retras, gazdele ne-au oferit o noapte de neuitat. Ne-am asezat la mese după preferințele și afinitățile fiecăruia, dar având câmp vizual pentru toți colegii. Alocuțiuni, amintiri, glume, dans și cântec, ne-au întinerit. Tincuța a îmbrăcat costumul ei de maramureșancă, ne-a delectat cu celebrele țâpuituri de pe Mara și Iza, s-a degustat vinul adus de mine, s-au spus glume, s-au bătut apropouri…

Soții su soțiile colegilor și colegelor s-au integrat rapid în colectiv și s-au distrat cot la cot cu noi. Este vorba de soții colegelor Pricuța Radu (inginer agronom), Cătălina Borșa( preot), Tincuța-Tincu Maria – Petrovan (învățător) Marioara Stan-Dinu (maistru), Lena Groza-Potra (maistru), dar și de soțiile din dotare, Dorina Vlădescu – educatoare, Mia Petrescu –învățătoare, Rodica Roșescu–învățătoare, Elena Dobrițescu- secretară.

Ceilalți au venit solo-cine știe din ce cauză sau cu ce gânduri…Aici, la masa festivă, le-am recitat următoarele versuri compuse cu și pentru această ocazie a reîntâlnirii, care, după ce le-am recitat au fost apreciate pozitiv cu aplauze și pupături. Mia chiar a remarcat că „ te-au albit cu pupăturile”, înseamnă că trebuie să am grijă cu tine, că mai ai succes la ….

Dar iată versurile recitate: La aniversare

În metropola din care am plecat pe-a vieții cale,

Grupul nostru, pe trotuare merge-ncet, pășind agale.

La costum și la cravată, îmbrăcați de sărbătoare.

Trecătorii, cu mirare, se întreabă: „Cine-s oare?”

Este floarea cea vestită, pășind cu dificultate,

Adunând de-atunci încoace cinzeci de ani la etate.

Hotărâți să se-ntâlnească cam în fiecare an,

Până când n-o mai rămâne decât unul, taman.

Am venit din toată țara, unii chiar din largă lume,

La-ntâlnirea cu colegii, să ne ținem iar de glume!

Am fost amici buni în școală și-așa am rămas mereu,

Dorul de-a ne vedea la față ne apasă tot mai greu.

Pupături, strângeri de mână, glume, vorbe amicale,

Amintiri din tinerețe, când în jeb n-aveam parale,

Dar aveam o calitate: eram veseli, geniali,

Hotărâți și noi s-ajungem… copiilor dascăli.

Ne uităm unii la alții, ne-ntrebăm chiar cu mirare:

„Cum a fost, măicuță, oare, o atare transformare?”

Am plecat de la frâncușă, tineri, veseli și frumoși

Și ne-ntoarcem în postura de bătrâni, cărunți, chelioși.

După ani de trudă multă, am ajuns cum ne e scris,

Să acumulăm, firește, bogății de nedescris:

Pe la tâmple-avem argintul, aurul pus de dentist,

Plumb atârnă la picioare, pietre scumpe-n colecist…

La Snagov nu avem vile, nu avem nici șase case,

N-am făcut nimic pe pile, precum Ponta sau Năstase,

N-am avut și n-avem firme intrate în insolvență,

Au intrat la pușcărie doar hoții din intendență!

Însă mergem înainte, nu ne dăm deloc bătuți,

Căci avem umor și farmec, și-am strâns și câțiva bănuți.

Și acum, la vârsta-aceasta, ne mai ținem de femei,

Să ne-ajute-a trece strada sau să nu cădem pe-alei…

Fraților, la încheiere, doresc tuturor, cu drag:

La mulți ani cu sănătate, bucurii, nepoți în prag,

S-aveți parte și de șansă și să știți că vă iubesc!

Vă urează Mandea, acuma, cu elan apostolesc.

Petrecerea a durat până aproape de zori, când obosiți dar satisfăcuți sufletește, am rupt câteva ore de somn în camerele rezervate. După ora 10, am coborât pentru micul dejun și altă„ porție” de discuții și amintiri, treceri în revistă a unor momente de referință din viața de căminiști, reflexii, regrete, promisiuni, fotografii. Fiecare vroia să imortalizeze momentele plăcute, s-au schimbat adrese, îmbrățișeri, pupături.

A urmat momentul despărțirii și, de ce să nu recunosc, cu toții am înnodat câte o lacrimă de părere de rău. Oare, anul viitor câți vor mai răspunde prezent ? Rândurile au început să se rărească…

În primele patru decenii de la absolvire, întâlnirile noastre s-au redus la vizitarea individuală a câte unui coleg sau colegă, nimic organizat. După ce am constatat că timpul nu mai are răbdare cu noi și că, din motive independente de voința lor, absențele unor colegi sunt definitive, am hotărât să ne întâlnim anual, în prima sau a doua săptămână din iulie.

A rămas deci „bătută în cuie” cum se zice, hotărârea ca atâți câți ani vom mai număra, cei ce vom mai fi, să ne întâlnim anual.

Am renunțat la întâlnirea cu fosta școală și la strigarea catalogului. N-am invitat nici pe cei doi-trei foști profesori care mai sunt în viață, din cauza unor resentimente pe care le simt vis-a-vis de ei unii dintre noi, care cred că au fost nedreptățiți cândva. Și o vorbă veche spune că „ discipolul iartă, dar nu uită”.

Am ales să ne depănăm amintirile din anii tinereții, să cinstim memoria colegilor dispăruți, să ne lăudăm cu reușitele în viață ale copiilor și nepoților, să mai râdem de câte o glumiță sau o întâmplare hazlie, să mai fredonăm melodiile de la petrecerile studențești și să ne petrecem o zi, această zi a reîntâlnirii, împreună, în ambiața plăcută a unui restaurant sau pensiune, undeva în țară, unde vom avea bucuria să ne vedem.

Cu ocazia întâlnirii, am făcut cadou tuturor colegilor volumul Plai Natal, penultima mea apariție editorială, a treisprezecea, având coautor pe fiica mea Victoria Daniela Nicola, promițând ca la următoarea reuniune a clasei, să aduc în volum, impresii de la prima întâlnire.

Intâlnirea oficială s-a încheiat așa-dar într-o atmosferă de bună dispoziție la cocheta pensiune, Domeniile Regelui din Făget, unde așa cum am mai spus, ne-am și cazat și am servit masa festivă care a durat până aproape de ivirea zorilor. Gândurile noastre de recunoștință și mulțumire s-au îndreaptat și spre profesorii nostri. Tuturor, din inima "LA MULTI ANI!"

VI. 4. LA VIORICA LA AIUD

Ce este frumos, trece repede și cu regrete. Așa a fost și această a doua întâlnire cu foștii colegi. Frumos din partea celor ce au răspuns present, dar să-i scuzăm și pe cei ce n-au putut veni din cauze diverse. N-au însă nici-un fel de scuză cei ce locuiesc doar la o stradă distanță de locul revederii și …dar lasă…

Ce păcat că lucrurile frumoase durează puțin!

Îmbarcați în cele trei autoturisme din dotarea personală, familiile Vlădescu Gogu și Dorina, în Chevroletul familiei Petrescu Mihai-Puiu și Maria lângă care s-a alăturat ca pasageră binevenită Polinica Benga-Chițu, în altă mașină, un Opel albastru colegii Badea Teodor cu Roșescu Ion, într-un „Peugeu” Chițescu Nicolae cu ginerele care au luat-o alături de ei până la Aiud pe Viorica Sas-Bedelean, apoi Loganul cu Nițu Vasile și ginerele, Luchi Drăghici, Ghiță Bălăeț și Jean Bărăitaru, am pornit-o spre casele noastre.

Parcă nu ne venea să ne despărțim. Chiar dacă „ ața” ne trăgea spre casă, am făcut câteva popasuri acolo unde găseam o parcare liberă și unde, am dat frâu liber amintirilor, cântând, glumind și mai ales depănând amintiri care, pe rând și toate deodată, ne veneau în memorie.

I-am trecut în revistă pe colegii pe care-i lăsasem în Cluj, adică cele două Măriuțe, Petrușan cea vorbăreață și Vulturica dezinvoltă, care veniseră la întâlnire fără însoțitori…apoi pe Tincuța cu soțul ei Nelu, Cornel, Eli Popa, prioteasa Cătălina Borșa cu soțul Vasile, preot, om de viață și plin de har, un conviv excelent care s-a integrat în gașcă, făcând față atmosferei…pe Lenuța Groza și Valeriu soțul ei, pe Eli Orban, Eli Popa, Lenuța Anton, Marieta dar și soții Dejescu Vochița și Nicu, singurii colegi care și-au onorat promisiunea de a fi împreună, căsătorindu-se.

La Aiud, am predat-o cu inventor familiei, intactă, pe Viorica. Drept plată pentru transport și pază, scumpa de ea, ne-a plantat în chioșcul din curte, amăgindu-ne visurile cu un otonel demi-sec de culoare gabenă-bălae „să ne mângâie la…minte, dispoziția s-o schimbe”, care a dat roade, cântecele noastre răsunând în curtea ei .S-a schimbat, bineînțeles,ad-hoc ( dispoziția), astfel că la un moment dat, toată curtea Vioricăi răsuna de cântecele tinereților noastre.

Chioșcul din grădina Vioricăi a devenit neîncăpător, dar, fiecare și-a găsit un loc unde să se așeze și să deguste din licorile puse la dispoziție de gază, în mârâiturile supărate ale ciobănescului care ne privea bănuitor din cușca lui.

Într-un târziu, ne-am adus aminte de zicala …„ omul vine, stă oleacă, bea un șpriț și apoi pleacă”, dar și de „ vizitele scurte sunt cele mai plăcute” și cu părere de rău, mai ales noi, șoferii care am salivat „pe sec” am purces la drum.

Unii ar mai fi stat, dar șoferii, de necaz că nu se înfruptă și ei din licoarea dezlegătoare de limbi, au grăbit plecarea. În fața casei, fotografii, pupături, regret că revederea s-a sfârșit.

Următorul popas l-am făcut la Veștem unde am predat-o familiei ce o aștepta aici, pe Paula.

Același scenariu ca la Aiud, cu promisiunea că în vara 2014, ne vom reîntâlni la Moeciu, la pensiunile fiicei sale, Laura și cumnatului ei. Polinica avea ochii plini de lacrimi.

Ne-am îmbrățișat și…la drum…

În coloană, gorjenii Vasile Nițu, Luchi Drăghici, Ghiță Bălăieț și Jean Bărăitaru, apoi argeșenii Dorel Badea, Nicu Chițescu și Genică Roșescu, urmați de soții Dejescu Nicu și Voichița și noi, șicanându-ne telefonic cu glume și apelative, ajungem la Mânăstirea Cornetu, unde ne despărțim,

De la stânga, la dreapta, am luat loc pentru imortalizarea momentului, următorii: Dorel Badea, Nicu Chițescu, Jean Bărăitaru, Ghiță Bălăeț, Genică Roșescu, Gogu Vlădescu, Puiu Petrescu, Mia Petrescu, Dorina Vlădescu, Polinica Benga-Chițu, iar jos,Viorica Sas – Bedelean și Vasile Nițu.

Eu la volan, în față cu Gogu și în spate Dorina cu Mia, purcedem peste apa Oltului, să duc familia Vlădescu acasă. Urcăm pe drumul șerpuit, asfaltat dar îngust spre domiciliul lor, trecând în revistă, nu bârfind ci reamintind cu plăcere și oarecare nostalgie, toate momentele ce s-au desfășurat în ultimele 24 de ore. Ce repede a trecut timpul !

La Titești, îi debarcăm și pe ei, trăgând concluziile recentei întâlniri la o ceașcă de cafea pentru remont, apoi Dorina ne-a îmbiat cu mămăliguță pripită, sărmăluțe și friptura pe care o lăsase strategic la plecare, știind că la întoarcere ni se va face foame.

Ne înfruptăm din bunătățile de pe masă, mai bem o cafea ca să-mi alung oboseala drumului condus ca pilot al Chevrolet-ului și având coechipier pe Mia, plecăm spre Dobriceni, unde odată cu lăsarea serii, ajungem. Nu am scăpat de cearta trasă de Rex, care ne-a făcut observație că l-am lăsat singur cu Miki și Laky să aibă grijă de casă.

Concluzia finală: astfel de întâlniri merită să fie organizate, pentru rememorarea anilor însemnați pe răbojul vieții dintre tinerețea speranțelor și senectutea duioaselor amintiri, dovedind prin aceasta dragoste și solidaritate reciprocă, respect și prețuire. Felicitări tuturor, sănătate și „La revedere,,

A fost plăcut, a fost sublim, a fost…a fost să fim din nou, împreună.

VI. 5. LA MOIECIU

Cu dragostea ei onestă

Doresc să vă simțiți primiți

La Polinica cea modestă;

Dragilor, fiți bineveniți!

Opusul câtor ne dorim

Istoria nu se repetă;

Că prea rar ne întâlnim

Cu amintiri, la o șuetă .

Ne revedem septagenari …

Și totusi, plini de energie

Ascundem după ochelari

O lacrimă de nostalgie …

Vă amintiți, cu siguranță,

Acel moment de început

Simbolul harului, prestanță

Catedra-n care am crezut.

Puternic păstrați în minte

Într-un ciudat subsidiar

Cu ce iubire de părinte

Ați întocmit primul orar?

Privim spre scena tinereții

Jucând o piesa cu prolog,

Colegii, patima tandreței

Și prima notă-n catalog.

Apasă anii, ne-apasă jugul

Deja al multor nedreptăți

Cei tineri își încearcă plugul

Prin cele mari străinătăți.

Felicitări pentru mândria

Ce stă ca stemă a virtuții

Vă datorează România

Aureola SENECTUȚI

Cu aceste versuri spuse din tot sufletul, am deschis momentul solemn al celei de a III a întâlniri, gazdă fiind Polinica Chițu și Nelu soțul ei, la Moieciu-Cheile Grădiștei, unde fiica sa, Laura, are pensiunea Darius, unde ne-am și cazat.

La strigarea tradițională a catalogului, în mare, am fost aceeiași ca și la Cluj, fără Cătălina, care s-a grăbit să ne părăsească și să caute la numai 67 de ani, câmpiile Edenului. Dumnezeu s-o odihnească, ÎN LINIȘTE ȘI PACE ! Masa festivă a avut loc la o pensiune vecină, care avea și spațiu de protocol și distracție.

După ce am parcurs printre inevitabilele spărturi ale asfaltului această superbă vale spre Moeciu de Sus, unde pensiunile, care mai de care mai cochete și mai atrăgătoare prin culoare, flori și curte amenajată pentru ca oaspeții să se simtă bine, așteptau să primească oaspeți, pe partea dreapta a drumului, pe malul râului Moeciu, se află pensiunile Darius și la 100 m. Vraja Muntelui.

Aerul prosapăt de munte, verdele plin de sevă al ierbii și al frunzelor, muzica liniștitoare a naturii, mâncarea tradițională, oferită de doamna Gabriela Clinciu, patroana pensiunii, bună prietenă cu Polinica, toate ne-au făcut să apreciem calitatea întâlnirii petrecând aici un sejur de neuitat. Am depănat amintiri, s-au vărsat lacrimi pentru cei plecați prematur dintre noi, am bârfit pe cei ce n-au avut curajul să ne întâlnească, poate din cauza unui soț gelos, ( au lipsit doar fete) sau, de ce nu, așa cum a afirmat cineva, vrea să rămână în amintirea noastră, așa cum arăta …atunci…

Am dansat, am jucat uitând că nu mai avem anii din perioada studenției, am râs la povestirile unuia sau a altuia, s-au am cântat în cor cântecele fredonate atunci…

Spre dimineață, s-a dat semnalul retragerii spre Darius, pentru refacerea forțelor. Câțiva dintre noi n-am cedat ispitei patului și am continuat în livingul pensiunii, o pălincă de Zalău, oferită de soțul Lenei, Valentin Potra. Păcat că… s-a evaporat…

Abia treziți, a doua zi, am plecat, la invitația primarului din Moeciu, spre Bran, următoarea localitate spre Brașov, cu celebrul Castel al lui Dracula. Aici am aruncat câțiva bănuți în fântâna situatǎ în centrul fortificației. Cu o adâncime de 98 m a fost sapată direct în stâncă în perioada 1623 -1640. Deși există legenda sǎpǎrii fântânii de cǎtre doi prizonieri turci, cǎrora li s-a promis eliberarea la terminarea lucrǎrii, fântâna a fost săpată și amenajată de către meșterii sași.

În timpul vizitei, am aflat de la domnul primar că dacă am fi organizat întâlnirea noastră peste trei săptămâni, am fi putut participa la sărbătoarea Măsuratul Laptelui în perioada 19-20 iulie, care are ca loc de desfășurare pârtia Zanoaga, evenimentul prezentând parada portului popular, concursuri de atelaje, tracțiune greutăți, tăiere bușteni, foc de tabără și multe altele pe fundalul unei serbări câmpenești. Păcat…

În prezent, Castelul Bran, este un muzeu de patru etaje unde sunt expuse colecții de mobilier, costume, arme și armuri, iar Domeniul Bran cuprinde, de asemenea, Parcul Regal cu cele două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana.

În 1920, Consiliul Orășenesc Brașov a donat castelul Reginei Maria a României, în semn de recunoștință față de contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri. La moartea Reginei, în 1938, castelul a fost moștenit de către fiica sa preferată, principesa Ileana, căsătorită cu un membru al fostei familii imperiale de Habsburg.

La 18 mai 2006, după o perioadă de proceduri juridice, castelul este retrocedat legal moștenitorilor din familia de Habsburg și la data de 1 iunie 2009, castelul intră pe deplin în posesia moștenitorilor Principesei Ileana: Arhiducele Dominic de Habsburg, Arhiducesa Maria Magdalena Holzhausen și Arhiducesa Elisabeta Sandhofer.

Am plecat de la Bran, încărcați de istorie dar și de o furie interioară motivată de această retrocedare mișelească a magnificului castel către niște …străini, în loc să aparțină poporului român… așa cum am văzut la Cetatea Râșnovului, pe care am vizitat-o în continuarea periplului nostru prin această Tară a Bârsei.

Cetatea Râșnov este un ansamblu fortificat, unul din cele mai bine păstrate ansambluri fortificate din Transilvania. Am putut vizita în interiorul cetății și muzeul de artă feudal, în care sunt expuse arme, unelte, galerii, mobilier de epocǎ, stampe, armuri, porturi specifice secolului, diverse fotocopii ale documentelor din acea vreme. În muzeu mai sunt expuse și cateva obiecte neobișnuite secolului nostru, și anume, o mască de tortură și un jug care folosea la transportarea prizonierilor.

Spre seară, oboșiți dar mulțumiți de tot ce am aflat de periplul prin istoria locului, am continuat discuțiile la masa bogată pregătită cu har gospodăresc de Laura, fiica Polinicăi, vinul oferit cu larghețe de Nelu, soțul, dezlegând limbile și baierele amintirilor.

A doua zi, după un somn de câteva ore, surpriza ne-a adus-o Polinica și Nelu care ne-au oferit bucate tradiționale zonei, preparate de ei, oare când au avut timp, că au stat cu noi, toată noaptea. În livingul pensiunii, mirosul de bulz cu mămăliguță și mai ales pastrama de berbecuț pregătită special pentru noi de Nelu, soțul Polinicăi, a excitat papilele gustative și după câteva minute, vorba lui Dorel, „ca la Tata Mârza, lingeam tigaia”.

Pe la 10 am urcat cu mașinile, în coloană, spre, Fundata, "sat turistic" încă din 1973. Situată la altitudinea de 1304 m, Fundata este cea mai înaltă localitate din țară. Aflată la mijlocul distanței intre Bran și Rucăr, pe culoar, aceasta este străjuită de munții Bucegi și munții Piatra Craiului.

Am fi stat mai mult aici, dar pe la 12, un nor negru a început să verse fulgi mari de nea care în câteva minute au acoperit asfaltul, asta făcându-ne să grăbim coborârea și implicit, despărțirea și plecarea spre domicilii, nu înainte de a ne îmbrățișa și a ne promite participarea la revederea de anul viitor, 2015 și a depăna alte și alte amintiri din perioada petrecută alături, la Iași sau la Cluj.

Sus,- Luchi Drăghici, Gogu Vlădescu, Genică Roșescu, Polinica Chițu (Benga), Mia Petrescu, Dorina Vlădescu, Gabi-patroana, soțul Pricuței, Nicu Dejescu. Dorel Badea făcea poza…dar a fost și el.

Jos- Ghiță Bălăeț, Lena (Groza), Tincuța (Tincu),Vasile Nițu, Viorica (Sas), Măriuța (Vultur), Maria (Stan), Mihai Petrescu, Voica (Meșter), Pricuța (Radu) și Cornel Dobrițescu.

Plecând de la Moeciu la o oră rezonabilă, ne-am socotit că prin alegerea unui traseu mai scurt, vom câștiga timp pentru vizitarea complexului rupestru dela Șinca Veche, așa că prin Zărnești – Poiana Mărului, după numai 22 km. am ajuns.

Mânăstirea rupestră Șinca Veche este un vechi lăcaș de cult ce se află în cotul format de Munții Făgăraș și Perișani, la 45 de kilometri de Brașov și la 22 de kilometri de Făgăraș, sub dealul Pleșu.

La Sinca Veche se vine pentru legendele și misterul lăcașului de cult săpat în piatră. Acestui lăcaș i s-a dus vestea de "Templul Ursitelor", sau "Templul", loc de reculegere, de împlinire a dorințelor bune. Aici au avut loc și fenomene paranormale, viziuni și vise premonitorii. Acestea, spre întărirea misterului, sunt dublate de apariția în fotografii a unor sfere albe, invizibile în momentul fotografierii.

Eu nu le-am văzut…poate și din cauză că sunt ateu convins.

Călătorind pe șoseaua de la poalele munților, prin Șercăița. Mărgineni, Bucium, Recea, am ajuns la Pensiunea Diana, unde ne-am cazat și unde urma să aibă loc întâlnirea de anul viitor, 2015.

VI. 6. CUMPĂNA

Așa se numește pe la noi acel moment din viață care te poate marca în rău sau poate…te trimite în altă lume…Nu pot trece peste momentul vieții mele căruia a trebuit să-i fac față.

Prin noiembrie, într-o zi rece, am simțit o durere puternică în piept, care a iradiat în braț și spate. Nu i-am dat importanță, Durerile însă persistau la efort mic chiar, treceau, dar la insistențele familiei am făcut un control cardiac.

Medicul specialist, o domnișoară…târzie m-a internat de urgență și a observat că arterele coronare sunt blocate partial de placi de aterom, fluxul de sânge către muschiul inimii fiind restricționat, dezvoltând un mic infarct miocardic, implicit ducând la aparitia durerii la nivelul pieptului.

După două săptămâni de tratament m-a îndrumat spre Tg. Mureș la Spitalul Inimii să mi se facă o coronarografie. Aici este medic chirurg Cornel, fiul Mariei R. Cu care am luat legătura facilitându-mi internarea. Rezultatul? În urma coronarografiei, diagnosticul a căzut ca un trăsnet: angină pectorală instabilă, infarct miocardic în antecedente bloc de ram drept NYHA II, cardiopatie coronariană, stenoză 90% artera descendentă anterioară în segmentul I, stenoză 80 % artera marginală II.

Recomandarea specialiștilor a fost, angioplastie coronariană de urgență…Angioplastia coronariana este o procedură intervențională de lărgire a unei artere coronare blocată sau îngustată  folosind un cateter  pentru inserarea unui stent în artera coronară. Un mic balon este umflat pentru a deschide stentul, care va fi impins împotriva peretelui arterial. Astfel artera se lărgeste iar placa de aterom este împinsă împotriva peretelui arterial, astfel încat fluxul de sânge va circula mai liber. Intrucât angioplastia coronariană implica largirea lumenului arterelor, este uneori folosita pentru ameliorarea simptomelor anginei și pentru a reduce riscul de infarct.
Deci, încă de seara am fost anunțat că voi suporta această procedură invazivă. A doua zi, pe la ora 10, am fost luat de brancardier cu un cărucior, întins pe spate pe o masa de operații, mi s-a pus branula, apoi cuplat la un monitor cardiac, mi s-a făcut o angiografie coronariană după care s-a realizat o incizie la nivel inghinal pentru a introduce cateterul cu balon. Medicul a ghidat cateterul până la aortă, și apoi până la deschiderea arterei coronare drepte.

Toată manevra am vizualizat-o pe monitorul instalat deasupra-stânga mesei de operații și explicată de Cornel care-l asista pe chirurg și-mi lămurea cursul intervenției.

Nu am simțit cateterul plimbându-se prin mine dar am simțit la un moment dat bătăi ale inimii suplimentare și o ușurare în circulația sângelui.

Timpul de recuperare dupa intervenție a fost mai lung, de peste trei luni, fiind un pacient cu afectiuni cardiace mai severe, având afectate toate cele trei artere coronarie, inclusiv artera coronară stângă.

Pe 16 ianuarie 2015 am fost supus acestei prime proceduri intervenționale pe artera femurală de angioplastie cu stent farmacologic activ ORSITO de 3,25 /26 mm. la nivelul arterei descendente anterioare segmentul I și stent MULTILINK 8 de 3,25/8 mm. pe artera descendentă în segmentul II. Am fost externat dar, cu recomandarea de a reveni în martie pentru o nouă intervenție.

La 20 martie am suportat o altă angioplastie cu stent ORSITO de 3,5 / 18 mm. la nivelul arterei descendente anterioare în segmentul II și…mi-a fost reparat sistemul circulator de care până acum nu prea am avut grijă…Intervențiile le-am vizualizat pe monitorul din sala de operație, urmărind traseul sondelor și procedura.

Toată angioplastia a durat cam o oră la prima intervenție și numai o jumătate de oră la cea de a doua. Alături, tot acest timp, mi-au stat medicii și asistentele, tot personalul secției, dar și Mia, care m-a îngrijit ca pe un copil, mare.

Oamenii în halate albe care au grijă de sănătatea semenilor merită considerația noastră. Și, de multe ori un simplu mulțumesc face cât o mie de cuvinte.

Este adevărat însă că poate ar trebui să reînvățăm să spunem mulțumesc mai des semenilor noștri, mai ales celor care, într-un moment delicat al vieții noastre, știu să ne vină în ajutor. Așa că, adresez și pe această cale un simplu MULȚUMESC .

VI. 7. SÂMBĂTA DE SUS – 2015

Aflată pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munților Făgăraș, stațiunea cu același nume, dar și mânăstirea, sunt renumite ca loc de reculegere, mângâiere și întărire sufletească pentru vizitatoriii ce poposesc aici.

Istoria Mânăstirii Brâncoveanu începe din secolul al XVII-lea. În anul 1654 satul și moșia din Sâmbăta de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier din sudul Carpaților, care a construit o bisericută din lemn pe valea râului. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, primul ctitor, domnitorul martir Constantin Brâncoveanu, domn al Țării Românești între anii 1688 -1714, a ridicat în piatră mânăstirea. Ne-am cazat in corpore la pensiunea Diana, locația aleasă încă de anul trecut, la nici 300 metri distanță de Mânăstire, distanță scurtată mult de poteca ce străbate pădurea de brazi seculari ce împrejmuiesc lăcașul.

Colegilor cu care am venit de la Iași, am vrut să le fac o plăcută surpriză. În rândurile în care am tratat aceea perioadă, am amintit de Aurel Dumitrașcu, din Bulzești Dolj.

Într-una din zile l-am întâlnit și din vorbă în vorbă, din amintire în amintire i-am propus să mă însoțească la întâlnirea de la Sâmbăta. Ideia i-a surâs și după mai multe întâlniri am reușit să echilibrăm balanța în sensul că acum suntem prezenți cinci băieți care am fost la Iași.

Timpul a trecut și în iulie 2015, așa cum fixasem, în cea de a doua săptămână a lunii, ne-am întâlnit aici, aceiași ca la Moeciu, la care s-au alăturat familia Ebrașu, adică Doina Fintoiu și soțul profesor de matematică și pictor amator cu reale calități cromatice, dar și Rodica, soția lui Genică Roșescu. Pungașul de Genică, a venit la întâlnirile anterioare fără ea, ca și cum ar fi dorit s-o ascundă.

Din discuțiile pe care le-am avut cu Jeni, fostă elevă la Cluj la Liceul Pedagogic, în anul V Acând eram noi acolo, fostă inspector școlar la ciclul primar în Dâmbovița, cea care o cunoaște foarte bine pe Rodica, încă de pe vremea când au avut tangență în profesiune, am aflat despre ea că Genică are o soție caracterial puternică fiind caracterizată prin independență, forță interioară care au ajutat-o să depășească obstacolele, competitivitate, determinare, scoțând în evidență faptul că nu s-a mulțumit niciodată cu puțin. Profilul ei a fost predominat de dorința de a se autodepăși. Nu a fost niciodată satisfăcută de comoditatea a aceea ce îi aduce clipa, ci s-astrăduit să obțină și mai mult de la viață. Întodeauna a cautat să ducă la bun sfârșit  pas cu pas misiunile și a așteaptat cu nerăbdare să dea piept cu următoarea provocare din viața ei. Nu accepta să primească un lucru dacă nu-l merita. A obținut totul prin munca ei, tocmai pentru că doar ea știa ce are de făcut ca să-și îndeplinească visul.

Rodica este o soție care are o carieră bine clădită, dar care mai arată și bine. Șmecherul de Genică a știut ce să culeagă… După episodul Olănești prin care a trecut Genică, aceasta i-a stabilit foarte clar care este domeniul activităților viitoare, făcându-i un plan de viață pe care îl va mai cizela în funcție de obstacolele întâlnite, dar nu se va da bătută în nici un moment. Mai știu eu pe cineva, care a procedat asemenea și cu mine…după episodul Tg. Mureș…

De la Sâmbăta au lipsit Cornel și Dorel, soțiile având probleme de sănătate. Cea mai mare surpriză ne-a furnizat-o însă Ana Crăcea, căsătorită Bușilă. Eram la capitolul discuții la masa festivă, când pe ușă a intrat o tipă pe care, dac-o întâlneai pe stradă, în ciuda semnelor inerente vârstei, întorceai capul după ea, în sensul că arăta cu mult mai tânără decât vârsta reală și mai ales diferită de imaginea Anei, colega noastră din 1969. Plină de entuziasm, dezinvoltă, dezinhibată, cum nu fusese niciodată la Cluj, acum Ana umplea sala cu exuberanța ei, stârnind comparații de genul „îți mai amintești cum era și cum se manifesta și cum se prezintă acum” ?. Eram la numai trei luni de la intervenția suportată la Tg. Mureș și mă simțeam perfect. Nu am lipsit la prea multe dansuri sau jocuri, făcând chiar un tur de forță cu Polinica, amintindu-ne de twist-ul la modă al anilor 90.

Dar, așa cum se mai spune, tot ce este frumos se termină repede, și întâlnirea noastră s-a terminat. Ne-am luat rămas-bun, ne-am îmbrățișat și ne-am despărțit cu speranța unei reîntîlniri sănătoase în 2016.

VI. 8. Alex 2016

Timpul este poate cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. A fost, este și va fi o preocupare constantă a omului, fie că vorbim de ”economisirea” timpului fie că vorbim despre ”investirea” acestuia în activități utile pentru noi.

Timpul este prea lent pentru cei care asteapt, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. O parte din timp ne este răpită, alta se scurge. Dar cea mai urâta pierdere este aceea datorată neglijenței. Și așa cum am băgat de seamă, cea mai mare parte a vietii noastre o pierdem facănd ce nu trebuie, o mare parte nefăcând nimic, întreaga viață, făcând altceva.

Prin certitudinea trecerii timpului suntem asigurați de faptul că, da, suntem muritori, da, suntem oameni și da, avem dreptul și mai ales privilegiul să ne bucurăm de voluptatea clipei. De ce să nu ne simțim mai degrabă legănați de minutul care se scurge de pe cadranul ceasului decât amenințați de el? Putem să navigăm acest timp realizând ce ne dorim mai mult, trăind după bunul plac și oprindu-ne să ne tragem suflarea după cum simțim.

Trecerea timpului până la prima întâlnire, am perceput-o ca o voluptate pentru că ea ne-a permis savurarea clipei dedicate nouă, celor care am reușit s-o percepem, numai că atunci când ești conștient de trecerea timpului, în loc să îl oprești, lucru imposibil dealtfel, te poți opri în sinea ta pentru a-i savura trecerea și roadele.

Nu știu dacă au avut foarte mult sens gândurile de mai sus, dar, într-un fel, nici timpul care trece nu este pentru mine o enigmă rezolvată. Nu pot decât să încerc să îmi dau seama sau să caut de ce este acesta frumos…înfricoșător, dar frumos.

Și a mai trecut un an…Unde să ne întâlnim ? Am căzut

de acord să găsim o locație la îndemâna tuturor, dar și să o le-găm de un alt eveniment. Așa am convenit cu Gogu, să alegem pensiunea Alex de pe Valea Oltului, în apropierea Mânăstirii Cornetu dar și la numai 11 kilometri de Titești, satul natal al familiei Vlădescu, acolo unde cunoșteau ei pe patroni.

Între timp am pus la punct programul desfășurat pe durata a două zile, din care nu au lipsit vizitele la obiectivele turistice din zonă.

Am poposit deci, în Țara Loviștei, o microregiune istorică din nordul județului Vâlcea, situată între masivele Parâng și Făgăraș, pe cursul mijlociu al Oltului. La distanță egală între Sibiu, Rm. Valcea și Curtea de Arges, este atestată în 1233, într-un document din colecția Hurmuzaki. Pământ străvechi de locuire dacică, pe cetățile cărora s-au ridicat cnezatele lui Seneslau, apoi a lui Tihomir, tatăl lui Basarab I.

Aici, în apropiere de Perișani, într-un clește de stânci, a fost Posada înfrângerii lui Carol Robert d'Anjou, de către Întemeietorul Basarab, pecetluindu-se în 1330 ființa Munteniei și implicit libertatea Loviștei. În această "țară" strabătută cândva de faimoșii lotri, care au dat nume munților și râului Lotru, trăiesc oameni străvechi, strămilenari, care respectă portul străbun al dacilor, legendele, folclorul strămoșilor, azi, celebre. Aici, la poalele munților, oamenii au nume cu rezonanță de cronică, atestate de sute de ani. Aici ne-am întâlnit, am râs, ne-am depănat amintirile, ne-am ascultat păsurile dar și bucuriile familiale, ne-am plâns colegii trecuți la cele veșnice, într-un cuvânt, ne-am simțit excelent împreună.

A doua zi, trecând Oltul pe malul stâng, am urcat cei 11 km până la Titești, satul natal al lui Gogu, unde, aflată în fața Primăriei am văzut piatra cu inscripții slavone de pe presupusul mormânt ce aparține tatălui lui Seneslau, Miraslau,. Tot în Titești se află și o celebră placă pe care se află gravată crucea malteză, a cărei origini se pierd în secolul XIV.

În zonă au fost construite începând cu 2008 nu mai puțin de patru mânăstiri, toate ctitorii ale omului de afaceri Frank Timiș. Lăcașurile de cult au răsărit într-un timp record în satele Racovița, Gruiu Lupului, Blănoiu și Copăceni, pe Valea Băiașului. Complexul de pe Valea Băiașului, un impunător așezământ monahal ce a fost gândit inițial ca un centru social, a fost construit în 2013, în 3 luni și 15 zile efective de lucru.  Complexul se întinde pe o suprafață de 10 000 de metri pătrați, este înconjurat de ziduri mari de beton, precum o cetate, și cuprinde o biserica mare în formă de cruce cu laturile egale, acoperită cu tablă de cupru, 120 de camere, doua săli de mese, o sală de conferință, o sală centrală, spălătorie și două bucătării.    Deși destinația inițială a fost aceea de centru social pentru copiii ce provind din familii nevoiașe,  la scurt timp de la inaugurare, Centrul social – filantropic „Renașterea Loviștei” a fost transformat în mânăstire întregind patrimoniul ortodoxiei.

Iată-ne în fața casi familiei Vlădescu din Titești…

Primarul Cătălin Daneș a punctat pozitiv aportul familiei Vlădescu la viața socio-culturală și educativă de-a lungul anilor, de generațiile de intelectuali din familie.

S-a vizitat nou înființatul Muzeu etnografic situat lângă cocheta casă Vlădescu, unde am adăstat pentru o gustare și degustare made Dorina .

Cei care s-au grăbit să se întoarcă acasă după prima zi, au regretat cea de a doua zi. Iată-ne în fața casi familiei Vlădescu din Titești…

Cu părere de rău că timpul zboară, ne-am luat rămas bun cu promisiunea fermă de a ne revedea în iulie 2017 la Sibiu.

Cred că singurătatea e prost înțeleasă, motiv pentru care mai toată lumea se teme de ea. Eu nu mă tem. Dimpotrivă. Uneori o caut așa cum caut să fac orice alt lucru care îmi aduce bucuri.

Singurătatea nu mă bucură, nu mă întristează, însă din când în când îmi face bine. Un bine care nu poate fi explicat în cuvinte, ci doar experimentat. Uneori eu, doar eu îmi sunt de ajuns.

Omul este o carte unică. Nu se lasă prinsă în mână și răsfoită de către oricine. El este autorul care se deschide și se lasă citit în fața cui dorește, arată paginile pe care le dorește, când dorește. El spune și se auto-comentează. Iar aceste cărți, se știe, sunt toate diverse, fiecare scrise într-un singur exemplar.

Aceste documente umane își arată secretul lor doar în fața acelora care stau în fața lor în liniște și cu modestie. Creându-ți lumea perfectă în suflet și în gând, o poți vedea și în jurul tău tot așa de frumoasă și perfectă. Nu te mai deranjează urâciunile, nu ți-e inima încărcată. Observi lumea cu o grămadă de posibilități și idei pentru că există în lume un mijloc de exprimare accesibil pentru toți, și anume, limbajul entuziasmului, al bucuriei, al lucrurilor făcute cu dragoste și perseverență în ceea ce cauți și în ceea ce îți dorești și într-adevăr CREZI! Banii nu hrănesc sufletul, în schimb, oamenii, da!

Iar ca o hrană a sufletului, vă ofer câteva rânduri cu amintiri și gânduri tardive ale câtorva din colegii noștri…

Am să încep cu rândurile trimise de Cătălina, cu puțin timp înainte de fulgerătoarea despărțire de familie, prieteni, de noi, de această viață…

VII. GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI

Amintiri din anii de institut,

Îmi aduc cu drag aminte de cei doi ani petrecuți la Institutul de învățători din Cluj-Napoca. Am fost un colectiv unit. Am avut colegi și colege de care-mi aduc cu drag aminte.

În cei doi ani de așa zisa studenție am avut ocazia să cunosc firea și comportamentul oltenilor, vorbirea lor cu perfectul simplu, cu care m-am obișnuit mai greu, însă vă spun cu mâna pe inimă că mi-ați fost dragi și-mi aduc aminte cu drag de voi, de felul vostru de a fi, adevărați români.

Noi ardelenii avem în vorbirea noastră un fel de accent specific ce ne deosebește de voi și felul nostru de a fi e altul, dar toate acestea au făcut să ne apropiem mai mult de voi oltenii precum la fizică forțele opuse care se atrag. A fost între noi o dragoste colegială care rar se mai întâlnește în zilele noastre. Dacă mă gândesc bine, erau frumoase în felul lor și orele pe care noi am fi vrut să nu le facem: lucrul manual, desenul și muzica. La lucru manual ni se cereau multe materiale: ață colorată, ace, cartonașe cu diferite modele pentru cusut, andrele, la desen la fel, acuarele, tempera, bloc mare de desen, diferite pensule sau penițe pentru caligrafie.

Pentru mine era un chin să fac o planșă la desen pentru că nu prea aveam talent, noroc cu tine, Mihai Petrescu-Puiu, care erai talentat la desen și-mi făceai desenele, în schimbul unei cafele sau o bere.

La muzică îmi plăcea când învățam să descifrăm cântece pentru copii, dar prof. M. Cuteanu ne dădea foarte multe solfegii și atunci toți așteptam cu groază ora de muzică.

Ne mai veselea Nicu Făgaș, Dumnezeu să-l ierte, cu sârba oltenească…

Îmi amintesc cu drag de colegele mele. Eram cele mai vesele, mai ales seara după stingerea luminii. Ziua, după cursuri colindam orașul, mergeam la teatru, la operă la diferite filme. Când era timp frumos mergeam pe Cetățuie de unde admiram orașul și depănam amintiri sau la pădurea Făget jucam volei în poenițe.

Eram câteva fete care mergeam duminica la Catedrala ortodoxă la Sfânta Liturghie, și pentru că poarta căminului era închisă, rugam vecinii să ne lase, să ieșim pe la ei, iar când ne întorceam procedam invers: intram pe la vecini și treceam gardul la cămin. Aș mai vrea să mai fiu cu toate acele colege, nemaipomenite! Dar… ani frumoși ai tinereții noastre, cât de departe sunteți, încât numai cu gândul vă mai putem ajunge! Iată cum vede soțul meu pe dascălul de altă dată:

,,O, voi dascăli dragi – apostoli de carte

Crescut-ați generații, să meargă departe,

Să răzbească-n viață, să fie cuminți

Și să nu își uite dragii lor părinți.

Să-și aducă-aminte de dascălii lor,

Cum prin ger sau ploaie, nu le-a fost ușor,

Sau dârdâind de frig, orele-ncepeau

De la misiunea lor, rabat nu făceau…“

Cât de repede a trecut timpul și am devenit nu numai soți, soții și părinți ci chiar și bunici iar despre vârsta bătrâneții și sfîrșitul vieții câteva cuvinte pe înțelesul tuturor: ,,Bătrânețe haine grele, ce n-aș da să scap de ele!“

Iată cum am fost și puțin ne-am gândit că totul a fost doar o umbră și un vis trecute prea repede…

A voastră colegă,

Cătălina Borșa, căsătorită Chiorea

Ce bine-ar fi….

Ce bine – ar fi. Dacă o clipă ai zăbovi mai în interiorul panopliei lăuntricului, căci de multe ori asta fac și eu. O fărâmă dintr-un bulgare de existență, cu vocea-i gânditoare încearcă să-și hrănească lumea sufletului său.

Persist în citadela lăuntricului, gândesc și mă frământ, vorbesc, primesc răsplata pertinentă. Aceasta-i, o făptură inhibată. Un ins enigmatic uneori înțeles mai puțin, o făptură lăsată să-și trăiască felul într-o lume atât de dificilă. Suntem și noi printre alții.

Că n-am reușit mai mult, trăiesc cu nesecabila speranță că mi s-a dat ”ce-mi trebuia„ și poate nu mi se cuvenea. Cât despre alții, puțini sunt aceia, ce-mi hrănesc existența cu voci neprefăcute, îmi sunt alături în clipe de deznădejde, mă ajută să fiu eu, nu altul, în cercul acelora există lumea pe care o simt și o trăiesc, cu speranța încă neîmplinită.

Si mai știu ceva care îmi dă imbolduri, mă face, să nu mă zvârcolesc în irealizabil, și… undeva, departe, dar foarte aproape de gândurile mele, mă face să nu cad definitiv în lumea pătimașilor. De aceea, această contopire uneori devenită loc de refugiu al vieții, mă face să cred că există salvatori.

Împliniri ! Am ajuns la Cluj.

Aici am întâlnit colegi din toată țara, veniți cu același scop, acela de a deveni dascăli care, mai apoi să lumineze mintea celor mulți. Venisem în Ardeal, unde mulțimea studențească contribuia din plin la civilizarea tuturor păturilor sociale. Găseam însemnele unei educații și civilizații ceva mai apusene. Mă număram și eu printe acei care trăiau în mijlocul altor oameni, de spiță mai înaltă. Și cum mă știam destul de adaptabil, am intrat în colectivul conglomerat care mai târziu, au devenit dascăli adevărați. Se cuvine să arăt și eu ca și alții, despre puterea colectivului care s-a închegat odată cu venirea prin transfer a celor cinci colegi de la Iași.

Băieți și fete puși pe învățat, parcugeam timpul măsurat într-o atmosferă plină de discernământ. Respectam cu strictețe deviza pentru care am venit, ne bucuram de unele privilegii acordate de școală, eram fideli învățământului, eram respectați pentru intransigența cu care ne pregăteam.

În această perioadă considerată cea mai frumoasă perioadă a vieții mele, am avut coleg de bancă un gorjean get-beget, Nicu Făgaș. Sper ca toți colegii mei să-și amintească chipul drăgălaș, fața măslinie și părul ondulat care, și el ca și multi dintre noi, se poticnea atunci când încercam să facem față orelor de muzică, materie ce era predată cu multă măiestrie și dăruire de către profesorul cu nume rezonabil în Ardeal, maestrul Marius Cuteanu. Amintiți-vă eforturile pe care le făceam, în ale solfegierii, câtă risipă de energie se ducea, în pauze sau în după amieze întregi, câtă răbdare aveau colegele cu noi, mai ales Ileana Groza, Sas Viorica, Neagu Minerva, Tincu Maria, Borșa Cătălina dar și Stoica Ion, să ne ajute să solfegiem. Era muncă titanică pentru că, mulți dintre noi veneam fără noțiuni elementare în ale muzicii. Și cu toții eram bucuroși când rămâneam cu câte ceva, ca să arătăm maestrului ce putem.

Se cuvine să vă reamintesc întâmplarea care mi-a marcat existența, întâmplarea ce m-a făcut să concluzionez asupra modului cum se aborda învățământul la aceea perioadă.

Știți foarte bine, că notarea noastră se face pe baza cunoștințelor acumulate, știți pretențiile profesorului Cuteanu, care avea obiceiul de a ne pune să solfegiem, prin sondaj. Colegul nostru, a fost invitat în una din zile, să solfegieze și dacă-mi amintesc mai bine era vorba despre un solfegiu cu contrapunct. Nicu a început să bată măsura și să cânte, cu glasul monoton, cânta așa de concentrat încât uneori, de frică să nu piardă ritmul, i se tăia răsuflarea. Se pierdea, iar domnul profesor îl urmărea pe sub ochelarii cu lentile fumurii, iar la un moment dat își descrețea fața spunând cu glas prefăcut:

– Bravos domnul Făgaș, ai făcut reale progrese, stai jos, nota fa (adică 4) ! Și bietul Nicu trecea la loc, buimac dar bucuros totodată de afirmațiile ”didactului„. Era mai bine deci, uitând de fapt că nota era nemulțumitoare.

Iată dragi colegi, câte ceva din modul cum încercam să ne formăm ca apostoli în devenire. Vă reamintiți cum toata clasa a izbucnit în hohote de râs, iar bietul Nicu trecea în bancă nedumerit de ce i se întâmplase. Mi-amintesc cu câtă căldură în suflet a fost înconjurat în pauză de către noi, dar în mod deosebit de fetele ce-l pupau, colegialcește de bucurie.

Nicu Făgaș a profesat în Târgu Jiu unde a fost și director de școală, însă o boala necruțătoare l-a răpus, luându-l prea devreme dintre noi. Odihnea-să-se în pace !

Și am făcut eforturi considerabile pentru a mă pregăti. Nu-mi era ușor, deoarece aveam lacune. A trebuit să muncesc pentru a recupera pierderile acumulate, pentru că făcusem liceul la seral.

La vreme de bilanț, la cei 72 de ani ai mei, la 48 de ani de la absolvire, n-am ce să-mi reproșez. Comportamentul și rezultatele muncii mele de mai târziu, m-au făcut să cred în mine, fiind rodul acumulărilor din anii petrecuți la Cluj, unde am învățat să învăț pe alții.

Nu pot uita acest minunat colectiv, toate însușirile pozitive, acumulări sufletești alegând viața adevărată de dascăl, încoronată acum, la pensionare, cu demnitate.

Cu tot respectul, al vostru coleg, Luchi Drăghici

Dragii mei,

A fost o mare plăcere și surpriză în același timp să pot relua legătura cu majoritatea colegilor nostri din Institutul Pedagogic de Invățători din Cluj-Napoca, promoția 1969.

Parcă ieri am venit la Cluj să dau examen la I.P.2 ani, după ce ratasem intrarea la Universitatea din Craiova. Eram în iulie 1967.

De anii petrecuți la Cluj mă leagă numai lucruri frumoase. Am răspuns la toate activitățile culturale organizate pe parcursul celor doi ani, dar am și frecventat cu deosebită plăcere spectacolele de teatru și operă, de care n-am avut parte în Oltenia.

Dl. prof. Cuteanu Marius ne-a selecționat pe mine și câteva colege, Tincu Maria, Antuza Dârlea, Mia Turcu, Elena Groza… să facem parte din corul studenților de la Conservator. Ieșirile în localitățile din imprejurimile Clujului cu diferite spectacole, alături de acum celebri Ghiță Turda sau Ion Bogza, mi-au dat posibilitatea de a întâlni oameni și oameni și să pot face deosebirea dintre căldura și calmul ardelenesc manifestat de ei cu repeziciunea, nerăbdarea și viteza cu care ne rezolvam noi oltenii problemele cotidiene.

In anul II colectivul din anul I care se împuținase prin pierderea câtorva colegi, s-a completat prin venirea „celor de la Iași”, o trupă de cinci tineri, care de care mai veseli și mai nebunatici, toții olteni sau gorjeni. Erau de admirat, mai ales că drumurile dus și întors la Cluj le făceam împreună călătorind o noapte întreagă cu trenul pe Valea Jiului. Și eu și Victorița Ștefoane, Pricuța Radu sau Marioara Stan, vă consideram ca pe frați fiindcă aveam încredere că ne protejați de ceea ce putea fi imprevizibil pe tren.

Știu că eram o tânără rebelă. Mai greu m-am adaptat cu viața de cămin, asta și explică faptul că nu am stat mai mult cu voi toți, ci stăteam mai mult în oraș, iar timpul meu liber cât era, mi-l petreceam în cartierul cu prietenii…Este adevărat că am făcut și câteva trăsnăi care m-ar fi putut costa exmatricularea, dar am avut noroc.

O întâmplare de care mi-aduc aminte este atunci când domnul Moldovan Nicolae, proful de psiho-pedagogie, un bătrân libidinos, și-a uitat celebra lui pălărie în clasă. A fost un prilej binevenit să ne lustruim încălțămintea cu neprețuita lui pălărie de fetru, care, ca niște discipoli cuminți, am scuturat-o și i-am dus-o la cancelarie. Pentru acest lucru, am primit și mulțumirile de rigoare.

In sala de mese eram tot figură. Cum șervețele nu erau la masă, foloseam fața de masă, până când am scos-o din minți pe pedagoga „roșcată” de la elevii din internat și mi-au scăzut în Consiliul Profesoral nota la purtare la 7. Atunci mi-am pierdut bursa și m-am descurcat mai greu.

Am făcut mai multe nefăcute decât fapte bune, iar la întalnire i-am adus aminte lui Gogu Vladescu cum ne-am batut pentru că-mi pusese piedică într-o pauză, întinzându-mă printre bănci cu poalele-n cap…

Numai de relele pe care le-am făcut îmi aduc aminte și regret, dar cu mintea de atunci probabil le credeam acte de vitejie. Nici întalnirile pe care le aveam pe malul Someșului nu le-am uitat, serile petrecute la Chios, sau serile de dans de la Foaier care mi-au purtat mult timp pașii în primii ani de căsătorie, cu sotul meu care a stat ani buni la Hunedoara, vizitase Clujul de câteva ori și am avut ce să prețuim mai tot timpul. De câteva ori știu că am primit câteva felicitări de la Puiu Petrescu, dar cum tu erai venit în anul II și aveai afinitățile tale cu știi tu cine, n-am realizat că ai fost colegul meu, mai ales că ceastă corespondență venea din com. Iancu Jianu.

Sper să ne auzim mereu și să ne împărtășim din viața noastră momentele care vor avea loc, și la întalnirea de 50 de ani să pot veni asa cum am facut-o la Cluj.

Pentru întalnirile viitoare te rog să le transmiți tuturor colegilor cele mai frumoase gânduri și sentimente, sănatate și să aveți voie bună, iar ție și frumoasei tale soții, Mia, multă sănătate și bucurii.

Va îmbrațișez cu drag, Marieta

Dragi colegi,

Sunt colega voastră, fosta Stan Maria, după căsătorie, Dinu și locuiesc în Craiova, str. Mircești, bl. O 18, ap 17.

Perioada de la absolvire și până la pensionare am petrecut-o în slujba învățământului românesc pentru care m-am pregătit și pe care l-am servit cu pasiune, cinste și dragoste.

Până în Decembrie 1989 am fost doar suplinitoare. Așa a fost să fie, așa erau timpurile. Din această postură am avut ocazia să trec prin mai multe școli, acumulând o experiență solidă, fără să preget în a mă perfecționa. Spun acest lucru deoarece am școlit copii începând de la rromi, chiar din primul an de învățământ. Mă mândresc când spun asta pentru că am fost și în comuna Sadova la aceeași școală cu părinții lui Garcea, (Mugur Mihăescu) unde erau și ei profesori. Am avut elevi și de vipuri, în ultima serie fiindu-mi încredințată spre instruire și educare nepoata fostului politician Mircea Geoană.

Mi-am susținut în acei ani examenele pentru gradele didactice, la timp și cu calificative bune.

După o perioadă cât am făcut o navetă destul de lungă și cu multe peripeții, am avut norocul să mă titularizez la o școală cu renume din Craiova și să fiu la curent cu noutăți din toate domeniile, pentru a rezista asaltului tinerei generații de educatori și mai ales pretențiilor părinților orășeni.

Întâlnirea de la Cluj din data de 1 iunie 2013 m-a făcut să retrăiesc clipele de neuitat din cei doi ani de studiu petrecuți alături de colegi din Oltenia, Gorj, Dâmbovița, Maramureș, Banat sau Ardeal. Au urmat celelalte la care nu mi-am permis să lipsesc, chiar dacă uneori, sănătatea…Mi-am amintit multe lucruri din acea perioadă și două dintre ele am să vi le împărtășesc și vouă, dragi colegi. Poate vă reamintiți de ele. Îmi mergea mintea puțin mai mult decât alții și la muzică. De aceea domnul profesor Marius Cuteanu mi-a trasat sarcina expresă să-l fac să solfegieze pe regretatul coleg Făgaș Nicolae, un gorjean brunet, slăbuț de constituție și pus mai tot timpul pe șotii.

Înaintea unei ore de muzică în care trebuia să dea proba de foc a ascultării pentru notă, colegul nostru mi-a zis să-i mai dau tonul la solfegiu că dacă „nu-mi iese rămân repetent”. Totul a decurs bine și gratulat de maestrul Cuteanu, cu un binișor băiete, soldat în catalog cu o notă de trecere, bietul Nicu, transpirat tot de efortul făcut, mi-a mulțumit din tot sufletul. Dumnezeu să-l odihnească în liniște că prea devreme a plecat dintre noi, ca și Mitică Stroe sau Ionel Tomescu, prea grăbiți să ne părăsească .

O alta întâmplare pe care n-o voi uita nicio data este legata de o așa-zisă gafă pe care am făcut-o fără să-mi dau seama de urmările care puteau decurge de la ea.

La o lecție de practică la lucru manual din anul II ținută de colegul de grupă Gogu Vlădescu, am comentat nota 9 pe care a primit-o de la profesorul nostru de specialitate, după discutarea lecției . Am considerat că merita 10 ținând cont de modul cum s-a desfășurat activitatea propriu-zisă și de modul cum colegul nostru a dus la bun sfârșit sarcinile de lucru. Domnul profesor n-a acceptat acest lucru tratându-l ca pe un afront la înalta sa pregătire profesională și în ședința de Consiliu Profesoral a cerut să mi se taie bursa.

Domnul director Valer Popa, cel care îi luase locul fostului director, profesorul Oanță, decedat în urma unui atac de cord la începutul anului II, după ce a citit procesul verbal întocmit la lecția cu pricina, unde discuțiile colegilor erau pozitive și în dezacord cu cerința domnului Vodă, n-a fost de acord afirmând că eu am discutat lecția bazându-mă pe cunoștințele însușite la lecțiile de metodica ale aceluiași profesor și la pedagogie, deci pedeapsa nu se putea aplica. Si uite așa am scăpat cu brio și din aceasta situație neplăcută.

Oricum aceste amintiri au fost ca o joaca de copii și țin de un trecut la care nu ne mai putem întoarce.

Vă mulțumesc tuturor colegilor că ați existat în viața mea și vă asigur că în amintirile și în gândurile mele, fiecare dintre voi aveți un locșor plin de dragoste și de prietenie.

Cu alese sentimente, Maria Dinu

Amintiri, amintiri…

Anii au trecut…Amintirile revin în memoria noastră atunci când…dar mai bine, să vă rețin puțin din activitățile cotidiene citind aceste rânduri, poate uitate, poate ușor voalate…poate…

La căminul din strada Octav Băncilă al Liceului Pedagogic din Iași, unde eram cazați și noi, cei zece studenți ai institutului, cred, deși stăteam într-o fostă sală de clasă dezafectată, ne simțeam ca frați ai unei familii numeroase. Camera devenea un club de divertisment seara, până târziu în noapte, dacă nu eram plecați la alte…acțivități, bancuri, jocuri de cărți, poker, table sau șah, se recita din creația proprie sau versuri cu tentă porno spre deliciul novicilor Ionică și Genică cei mai tineri dintre noi, care chiar roșeau …vezi calamburul roșeau – Roșescu.

Pachetele sosite de acasă erau bine primite, masa la comun făcând ca să dispară bunătățile trimise cu generozitate de cei de acasă, mai ales de familia lui Dragoș, fecior de popă din Bucovina, care săptămânal primea asemenea bunătăți pe care cu generozitate le punea la dispoziție…

Prin noiembrie, era ziua de naștere alui Puiu, care, primind retroactiv banii de bursă, a invitat toți băieții și câteva fete să-l serbăm la Bolta Rece, celebra locantă a Iașilor de pe vremea lui Eminescu și Creangă. Acesta. Aici am degustat câte o friptură generoasă, stropită din belșug de câteva sticloanțe de Cotnar comandate acolo, după care am trecut pe vinul propriu, de sub masă, adus de Sandu. Voia bună s-a instalat, am început să cântăm, să spunem snoave simțindu-ne bine, când, nu știu de unde, a apărut un tip grizonat, însoțit de o doamnă bine, soția sa, care ne-au cerut voie să ni se alăture. S-au simțit bine între noi, preluînd comenzile de mâncare și băutură, ba chiar chemând pe cei doi țigani, lăutari, să cânte alături de noi, atunci când am început să fredonăm cântece de pahar și voie bună…Erau familia Virgil și Elena Cuțitaru critic și istoric literari, după cum am aflat de la Puiu care a ținut legătura cu ei, după eveniment. Erau și ei absolvenți ai Școlii Normale „Vasile Lupu” din Iași, foști învățători 4 ani la Hârlău. Domnul a urmat Facultatea de Filologie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, după care s-a angajat ca ziarist la „Flacăra Iașului”, unde a lucrat pe rând ca redactor, redactor-șef și director al Editurii Junimea din Iași. Doamna era colaboratoare a mai multor publicații ieșene unde făcea critica literară la categoria poezie – debut. Asta i-a făcut să se alăture grupului nostru vesel, să-și aducă aminte de anii lor de studenție. Prin ei am obținut mai târziu și legitimații pentru intrarea la diferitele spectacole organizate în Iași.

O întâmplare hazlie s-a petrecut atunci când am mers la Complexul Pușkin unde cânta formația Roșu și Negru. Am mers in corpore la dans, în sala plină ochi. Era la modă „șeik-ul” și fără să cunoaștem fetele, ne-am avântat în vârtej. Din greșeală, am atins umărul unei fete, care crezând că o invit la dans, a început să țopăie înaintea mea. Vrând-nevrând m-am avântat în ritmul dansului, slavă domnului, ureche muzicală aveam. Punctul de întâlnire, dacă ne pierdeam, era bufetul, unde, savurând o bere, ne-am povestit „aventura”. Mă urmăriseră și au început să mă laude că m-am descurcat de minune și că m-am și „ orientat” găsindu-mi partenera. Drept să spun, nici n-am întrebat-o de nume…

La cămin, Marian State care era îndrăgostit lulea de o tipă de la drept, cunoscută tot la dans, venea foarte …devreme spre ziuă, urcând scările cu zgomot, fredonând, aprindea lumina și ne scula, vrând să ne povestească …reușind să ne agaseze de fiecare dată. La observațiile noastre n-a marșat, așa că am convenit să-i servim câteva lecții. Am început cu desșurubatul becurilor de pe scară și dormitor, dar scandalul era mai mare. Asta ne-a făcut să punem în practică măsuri mai radicale. Am mânjit clanța ușii cu cremă de ghete, am pus un vas cu apă deasupra ușii ca la deschidere să-l răcorească, i-am „ aranjat” patul, ca să se prăbușească atunci când se va arunca în el, așa cum avea obiceiul, i-am pus câteva prezervative umplute cu apă sub cearșaf, i-am împănat pătura cu bolduri, ce mai, un întreg arsenal de surprize, mai mult sau mai puțin plăcute… În momentul când, puțin abțiguit și-a făcut intrarea în cameră, s-au declanșat surprizele. Apa de la ușă l-a răcorit, patul s-a prăbușit, prezervativele s-au spart inundându-i stratul, acele l-au înțepat și colac peste pupăză s-a mânjit și cu cremă, pipăindu-și locurile vătămate. Noi, urmăream printre gene scenele, sforăind strategic, apoi printre râsete, i-am spus că este doar prima lecție față de comportamentul lui.

Ca urmare a demersurilor făcute de noi pentru schimbarea statutului de ocupanți ai căminului, direcția a hotărât să ne creeze condiții care să ne facă să renunțăm la cămin. Ne-am cuplat doi-trei și am purces la căutat gazde. Am luat-o din zona centrală, dar…durere pentru buzunare. Împreună cu Jean, am ajuns în Țicău și, nu departe de Bojdeuca renumită a lui Creangă, vis-a-vis, am văzut anunțul mult dorit, ”închiriem cameră„. Am intrat, am văzut, am tocmit prețul și am bătut palma. Moșul, ca la vreo 80 de ani, bolnav dar baba la vreo 70 se ținea bine. Camera curată, cu intrare dintr-o prispă deschisă, puțină curte, ce mai, o locație bunicică. Impedimentul era însă cearta dintre gazde, care se isca din te miri ce. Ne deranjau frecventele ciocniri care se porneau fie când învățam, fie când dormeam. Într-o zi, cam pe la 3-4 după masă, în plină siestă, numai ce-l auziam pe moș, care era gelos foc pe nevastă, că începea să-i strige:

– Firea-i a dracului de curvă, acum se vine acasă…

– Boșorogule, gura ! Taci dracu, că n-am făcut nimic…

– Păi ești plecată de o juma de zi, cine știe unde…și de mine ai uitat…nerușinato ! , că era gelos foc pe nevastă…

Atunci îl văd pe Jean care se odihnea, că se ridică din pat, iese pe prispă, trântește ușa moșului și le strigă de răsună valea Țicăului…

-Lăsați gălăgia, că vă urui taraba pe voi…și ca prin minune, cearta se potolea…

Înainte de sfintele Paști, am primit amândoi pachete cu bunătăți de acasă,…și am apelat cu încredere la Puiu să mă ajute să car pachetul de la Poștă. Fără să știu, cum era tare hâtru, a pus imediat la cale o farsă. A anunțat colegii ca să nu-și facă program de seară că sunt invitații lui la scenariul bine pus la punct…Dar iată scenariul…

Jean, mare crai, era în tandrețuri încă de la începutul anului cu Nicoleta, tot gorjancă. În ziua respectivă, pe când Puiu desena o planșă pentru un f.f.-ist pentru rotunjirea veniturilor, a asistat la o ceartă cam dură între cei doi și…ai mei sunteți, mânca-v-ar puricii să vă pupe…!

Le-a povestit colegilor tot scenariul pregătit, adresându-le invitația nocturnă la gazda noastră. Jean și eu, habar n-aveam… Dar iată scenariul pus la cale și povestit colegilor de Puiu: Nicoleta, supărată pe Jean, în ceartă, l-a amenințat că se spânzură. Noi, să mergem la Jean și să-i spunem că după ce s-a spânzurat, am găsit un bilet de adio adresat lui Jean prin care-i transmitea că este vinovat de gestul ei funebru…

Parcă a fost un făcut, că în seara respectivă n-am încuiat la culcare ușa, așa că pe la miezul nopții, ne-a trezit lumina aprinsă și Puiu, Dragoș și Sandu, cu tristețea afișată pe figuri…

-Jeane, spuse Puiu cu o figură de om îndurerat,…tu dormi ca o cizmă și Nicoleta ș-a spânzurat din cauza ta. Te-ai nenorocit, bă…! Să știi că totuși, o să-ți aducem pachet, acolo…la pușcărie, că doar îți suntem prieteni….

-Ce spuneți mă ? Chiar a făcut-o ? a întrebat Jean…

-Da bă ! îi spune și Sandu, cel mai serios dintre noi…a lăsat și un bilet în care zice că tu ai adus-o la disperare, că-i din cauza ta…că tu ești de vină…la care Jean sare din pat, pune mâna la tâmplă mâțăind din cap și începe să se destăinuie că chipurile…

-Am văzut eu la ea un comportament aparte de câtva timp, că…purta niște cercei și brățări foarte mari, care erau „ semn rău”…Doamne, ce rău Ți-am făcuuuuut !

-Jeane, cred că o să vină și Miliția la tine, să dai declarație…zice și Dragoș…uitându-se în noapte pe fereastră…

-Bă ! Ai grijă ce scrii…și, ca să te convingi că nu e bâză, uite, toți colegii sunt în stradă…dar mai bine să-i chem, zice Puiu, să nu ne mai audă lumea ce vorbim…

Eu, trezit din somn, purtam pe cap o căciuliță croită cu moț și urechiușe legate cu două șnururi, făcută de mama din „finet”, ca s-o port noaptea să nu răcesc la urechi. Colegii, când m-au văzut, au bufnit în râs și eu nu știam de ce, până nu m-am uitat în oglindă și am văzut ce caraghios arătam…Jean era topit, cred că nici nu mai știa cum îl cheamă…cu bulentinul în mână…iar Puiu, era mediatorul și învățătorul lui Jean…

Într-un colț al camerei, pe o masă, tronau cele două colete pline cu bunătățuri din care gustaserăm seara câte ceva și din care, colegii, apropiindu-se încetișor începuseră să ciugulească pe șest…în liniște. Deodată, Puiu, care era concentrat la desfășurarea firului scenarului, dând învățăturile necesare pentru declarația ce trebuia dată de Jean la Miliție, aruncându-și privirea către colegii care se înfruptau deja ospătându-se în lege, a strigat..

-Ce dracu, mă, voi mâncați fără mine ? Și toată farsa a luat sfârșit. Jean, prăbușit, a strigat…

-„Hai sictir, golanilor, era să fac infarct cu gluma voastră…și-mi mâncarăți și pachetu de acasă…sta-var în gât…

Amintiri – amintiri, neuitate și frumoase amintiri !

Același pentru totdeauna, prietenul și colegul vostru

Aurel Dumitrașcu Bulzești – Dolj

PACHETUL

Coane Puiule, așa cum te-am „citit” din prima zi, când ne-am văzut la ușa de examen de la Iași, îmbrăcat militar, am știut că o să facem gașcă împreună. Și nu ne-am păcălit…

Venisem patru argeșeni și toți patru am luat examenul, dar numai eu și Genică am terminat cu tine la Cluj. Cred că de Victorița și Marian ai scris, așa că nu mai bat apa în piuă… Ne-ai cerut să ne amintim ceva haios din vremuri trecute ? Păi, să spun treaba cu amicul Antohi, turnătorul…

Eram pe la sfârșitul lui noiembrie, cred că după excapada de la Bolta Rece, când a venit un tip care-l căuta pe colegul cu pricina spre înmânare a unui colet poștal de la părinți, cu de-ale gurii, ceva fript că,…cam mirosea frumos. Cum respectivul era zgârcit din cale afară și mai era și turnător, era „bine văzut” de toți colegii. A înșfăcat pachetul și dus a fost la cămin unde era singurul care avea acces la un dulap. Aici și-a ascuns comoara cu gândul parșiv de a o devora singur.

-Al nostru ești, Nineacă! zice Genică clocind ideea.

-Mandeo, pe el și pe mama lui. Hai să dăm atacul…și tiptil, ne-am tirat toți trei, lăsând vorbă că suntem la sală, la antrenament. Pe vremea aia, făceam ceva sport…de plăcere…

Norocul ne-a surâs, la cămin fiind secetă de personal, așa că am acționat lejer asupra lacătului care s-a deschis la prima încercare și pachetul ne-a căzut în brațe. Inventarul n-a fost greu de făcut, rezumându-se la o găină friptă, o sticlă de vin, o halcă de slănină, ceapă roșie și pâine de casă. Genică a fost cu ideea de a–i face autopsia, devorând carnea prin scobirea carcasei pe sub piele pe care apoi s-o umplem cu hârtii…dar supusă la vot, propunerea a căzut…

-Bă, copii, ne-a oprit Mandea, tot o să rămână bătând din buze, așa că hai să dăm atacul că nu mai pot de miroase.

-Mandeo, la atac, că și mie-mi place pielea rumenită, adaugă Dorel care rupe un copan și începe festinul…cerând din priviri să-l acompaniem, ceea ce am și făcut în scârbă, bineînțeles nu cu plăcere nedisimulată…

Stropită din plin de lichidul din sticlă, care a fost pe cât de bun pe atât de puțin, friptura și pâinea s-au evaporat. Erau alimente perisabile, așa că, cu multă grijă pentru sănătatea colegului, l-am scăpat de o toxiinfecție posibilă, mai întâi. Slănina și ceapa am dosit-o pentru vremuri vitrege viitoare, după care, împachetându-i frumos oasele și firimiturile alături de sticla pe care am avut grijă să o umplem cu apă, am refăcut pachetul îndesându-l cu hârtii și lipindu-l la loc, aproape așa cum venise…

După masa de seară la care Antohi nu a venit, cred că era numai cu gândul la conținutul pachetului, am mers cu toții la cămin, așteptând reacția…care n-a întârziat, lăsându-se cu invective și amenințări însoțite de alte vorbe grele adresate făptașilor…care, vorba veche, ne prefăceam că „ nici ceapă n-am mâncat, nici gura nu ne-a mirosit” și pe lângă care blestemele s-au scurs precum vinul pe gâturile însetate.

-Gata mă! Ce să-i faci, fiecare primește după cum se poartă, a concluzionat Dragoș Ursachi, încheind discuțiile…

Ai voștri pe veci alături,

Dorel Badea și Genică Roșescu

VIII. O CONCLUZIE FIREASCĂ

Majoritatea celor ce sunt întrebați de această perioadă, perioada vieții de student, atunci când răspund li se citește în privire  o urmă de nostalgie iar în voce puțină emoție…de ce? Cei care au trăit această experiență spun că au fost cei mai frumoși ani ai lor, cu nenumărate amintiri, multe prietenii și clipe de neuitat. Se întâmplă așa deoarece acum și aici începem practic să luăm primele decizii, să învățăm despre responsabilitate, să ne descoperim și să ne maturizăm…mai mult sau mai puțin. Și totuși, tot acest timp nu este reprezentat doar de distracție și clipe frumoase ci și de numeroase teme, prezentări, teste și nu în ultimul rând examene.

Sesiunea de examene atrage cu ea cele mai mari emoții, nopți nedormite, griji pentru a lua examenul și de ce nu, a promova cu notă mare, timp extrem de limitat și nerăbdare pentru a trece mai repede acestă scurtă dar importantă perioadă.

Viața nu are garanție, nu o cumperi de la Altex doar cu buletinul, o trăiești fix așa cum crezi tu că e cel mai bine, fix așa cum simți, fix așa cum vrei. Important este să îți găsești o cale, să ai un drum pe care să mergi alături de omul tau. Unicul, The One…cum vrei să îi spui tu. Și împreună să împărțiți toate experiențele vieții. Bune și rele. Calitatea vieții noastre, pe lângă propriile fapte, începe cu oamenii de lângă noi, pe care-i putem alege. Oamenii frumoși, deosebiți pot avea un impact pozitiv în viața noastră. Esențial este să avem lângă noi oameni care ne plac și pe care îi apreciem. Și asta este o formă a iubirii. Iubesc să am oameni frumoși lângă mine, care mă influențează pozitiv și benefic, oameni pe care îi aleg în preajma mea și care mă aleg, la rândul lor. Fără această formă a iubirii nu putem fi mulțumiti de viața noastră. Se întâmplă uneori să pierdem șirul…

Existența noastră este o poveste pe care ne- o scriem singuri. O poveste despre bune și rele, zâmbete, lacrimi, trăiri, curgeri line si vârtejuri, scriem cuvinte poate fără nici o noimă. În căutarea răspunsurilor și soluțiilor să nu uităm că pot fi scrise frumos astfel încât orice privire despre trecut să ne aducă un zâmbet larg….

Fiecare zi este o foaie albă… depinde de noi cât de frumos va fi scrisă. Putem căuta miracole sau putem să trăim totul ca pe un miracol…

Ajungi să fii condamnat atunci când sufletul tău simte nevoia de singurătate. Obosit fiind, sufletul simte nevoia să fie singur. Tu simți nevoia să petreci ceva timp cu tine, cu gândurile tale. Simți o nevoie acută, fizică și sufletească, de tăcere. De liniște. De ecoul propriilor gânduri. Pentru că oricât de mult ai iubi oamenii și prezența lor, uneori vrei să te ai doar pe tine. Dar ei nu vor înțelege asta. Se vor supăra, se vor simți neglijați, uitați. Nu vor înțelege nevoia ta de liniște și o vor interpreta și analiza la infinit. Te vor întreba mereu „De ce?”. Sau vor spune că ești egoist. Nu voi da niciodată explicații pentru nevoile mele de singurătate. Nu sunt nici tristeți, nici melancolii, nici depresii. Sunt regăsiri. Mă simt în siguranță în liniște. Am senzația de libertate.

Cred că singurătatea e prost înțeleasă, motiv pentru care mai toată lumea se teme de ea. Eu nu mă tem. Dimpotrivă. Uneori o caut așa cum caut să fac orice alt lucru care îmi aduce bucuri. Singurătatea nu mă bucură, nu mă întristează, însă din când în când îmi face bine. Un bine care nu poate fi explicat în cuvinte, ci doar experimentat. Uneori eu, doar eu îmi sunt de ajuns.

Vreau în aceste rânduri de final să-mi exprim bucuria de a fi azi împreună. Mă gândesc, că acești ani care s-au scurs de la absolvire, ne-au schimbat mult, ne-au rărit și ne-au albit părul, au lăsat dâre adânci pe obrazul și pe fruntea noastră, dar în mod sigur un lucru nu s-a schimbat, prietenia care ne-a legat și ne leagă și pentru acest sentiment de prietenie frumoasă, bună și statornică, eu personal vă sunt recunoscător.

În momentul revederii, ne îmbrățișăm ca și atunci, la despărțirea cu ani în urmă. Trăim aceste clipe ca adolescenți, regretând trecerea prea repede a timpului.

Cu alese și sincere sentimente

Mihai Petrescu – Puiu

Dobriceni-22 iunie 2017

Cuprins

Motto……………………………………………………………………………..3

Argument……………………………………………………………………… 4

I. 1. Un nou drum……………………………………………………………6

2. Armata la Bacău……………………………………………………….7

3. Accidentul………………………………………………………………..9

4. La spital…………………………………………………………….. ….10

5. Reîntîlnirea………………………………………………………… ….12

6. Armata în Iași………………………………………………………… 15

7. Hotărârea……………………………………………………………….20

II. 1. Iași- anul I……………………………………………………………..23

2. Oameni noi……………………………………………………………..25

3. Amestecate…………………………………………………………….27

4. Divan ad-hoc……………………………………………………….. ..32

5. Saly……………………………………………………………………….35

6. Moldovenii………………………………………………………………39

7. Anița,după 40 de ani………………………………………………..41

8. Transferul………………………………………………………………,43

III.1. Cluj, următoarea locație…………………………………………45

2. Amintiri de suflet……………………………………………………..46

3. Reflexii tardive………………………………………………………..50

4. Întâmplări……………………………………………………………….52

5. Căminul „La Tata Mârza”………………………………………….60

IV.1. Picuri…………………………………………………………………….61

2. Relaționări……………………………………………………………..63

3. Ea…………………………………………………………………………64

4. Iubirea pierdută………………………………………………………70

5. Acta est…………………………………………………………………74

6. Ardelenii………………………………………………………………..76

V. 1. Drumul ales………………………………………………………….78

2. Trec anii, trec…………………………………………………………79

3. Vis împlinit……………………………………………………………..82

4. Un nou început……………………………………………………….83

VI. 1. Chemarea amintirilor…………………………………………….85

2. Tg. Jiu, prima întâlnire……………………………………………87

3. Clujul după 44 ani………………………………………………….90

4. La Viorica, la Aiud………………………………………………..100

5. La Moieciu…………………………………………………………..104

6. Cumpăna……………………………………………………………110

7. Sâmbăta de Sus………………………………………………….112

8. Alex……………………………………………………………………115

VII. Gânduri printre rânduri……………………………………….120