Coperta: IT Developper ANDREI-COSMIN PAVEL (web22.ro) Tehnoredactare computerizată și corectori: IONUȚ-POMIAN MARIAN VIG (UTCN CLUJ-NAPOCA) RENDES… [310866]

IONUȚ POMIAN

GENEALOGICAE

ULTIMUL POMIAN TĂȘNĂDEAN.

VOL. I.

Coperta: [anonimizat] (web22.ro)

Tehnoredactare computerizată și corectori: IONUȚ-POMIAN

MARIAN VIG ([anonimizat])

RENDES GHEORGHE ([anonimizat])

Ilustrații și surse de documentare:

ARHIVA PERSONALĂ A FAMILIEI

BIROUL JUDEȚEAN AL ARHIVELOR NAȚIONALE ([anonimizat], Târgoviște, Ploiești, Craiova )

[anonimizat], ARDUD

Traducători: jurist (jogtanácsos) eRŐS GÁBOR (bUDAPESTA)

PROF. [anonimizat]ŐS JÚLIA KRISZTINA

MERK HELGA HENRIETT

Consultant: PROF. [anonimizat]:

S.C. SONDEX PRODUCTION SRL TĂȘNAD (Director: ING. OCTAVIAN RUS)

S.C. SOLID OAK EXPERT SRL (MANAGER: EC. MIHAELA TURC)

Toate drepturile asupra acestei cărți îi aparțin autorului.

Reproducerea integrală sau parțială a textului ori a ilustrațiilor din această carte este interzisă fără acordul prealabil al autorului.

[anonimizat].

Nu există familie fără trecut.

Importanța cunoașterii propriei familii înseamnă RESPECT

Ca să prinzi rădăcini îți trebuie pământ bun.

Altfel, totul se năruie ca un val…

CUVÂNT-ÎNAINTE

„Simt dorința de a-[anonimizat]; [anonimizat].” Cu aceste cuvinte își începea Regina Maria jurnalul. Fără a [anonimizat], mai vechi ori recente. [anonimizat], [anonimizat] „ciudate”.

[anonimizat], Eu, Ionuț-[anonimizat](aș) [anonimizat], în aceste pagini, „depozitele” memoriei și dau drumul „peripețiilor” [anonimizat] „rafturile” acestora: [anonimizat], [anonimizat].

Le-[anonimizat]-[anonimizat] a [anonimizat] „povestea” câtorva dintre generațiile familiei. Așadar, [anonimizat], așa cum mi-a fost croit „destinul”: [anonimizat], [anonimizat] i-[anonimizat], nu, și anume patru generații ([anonimizat], părinții, subsemnatul, verii și nepoții) [anonimizat] a multe generații.

[anonimizat], sper că am reușit să îi descriu sine ira et studio (lat. „fără ură și părtinire”), în primul rând și într-o largă măsură pe o [anonimizat], [anonimizat] (prieteni, colegi, vecini, profesori, elevi, cunoștințe sau oameni mai mult ori mai puțin apropiați), privindu-i cu ochii intelectualului matur, responsabil, sincer, iar nu în ultimul rând conștient fiind că „nici ieste șagă a scrie”și că „scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ”, în cuvintele aceluiași cronicar.

De ce „Ultimul tășnădean”? Poate pentru că sunt un individ nocturn, insomniac, trist, neputuncios, lovit de drame fizice și sufletești mult prea devreme, idealist, care citește și scrie cel mai bine la ore târzii. Și cartea aceasta, ca de altfel aproape toate celelalte cărți ori studii, a fost scrisă, în cea mai mare parte, noaptea, fie vară, fie iarnă, toamnă ori primăvară, luni, joi ori duminică, în searaCrăciun sau de Paște. Textele pe care le veți citi sunt cele mai multe, aș putea zice, peregrinările mele nocturne și cotidiene, respectiv singurul descendent care poartă numele POMIAN în orașul unde trăiesc, Tășnad, frumosul oraș-stațiune de pe coline, mica Roma din sufletul meu.

De ce prefer să scriu cu precădere noaptea? Cred că este cel mai probabil un reflex al numeroaselor stări de depresie, de anxietate, de frustrări, de angoase care nu vor să mă părăsească odată cu dramele ce m-au marcat mult prea devreme. Și mă aflu doar la primul volum de memorii, trăind cu speranța că viața îmi va oferi timp să fie urmat de ediții viitoare. De aceea, între coperțile acestui dintâi nu am reușit să inserez capitole referitoare la anii de adolescență, de studenție, la cariera profesională și științifică, precum și la unele experiențe mai mult ori mai puțin plăcute (prieteniile, iubirile împlinite sau nu, dramele care m-au marcat încă din copilărie, rămase fără răspuns etc), multe consemnate în caietele jurnalistice timp de peste 17 ani datate zi de zi și însoțite cu detalii și atașamente, fie lipite, fie capsate cu multă conștiinciozitate. Pe lângă acestea, multe consemnări le-am redactat în agende, carnețele, broșuri, plicuri, cărți, caiete școlare, cursuri universitare sau fițuici, după modelul mamei mele, toate acestea însumând câteva zeci de tomuri păstrate în dulapuri, sertare, vitrine, portofolii, sub covoare, carpete, sub calculator și fețe de masă, în cutii ori chiar în gălețile din pivnița personală unde zac zeci de caiete școlare departe de privirile celor care îmi calcă pragul casei. Recunosc, cu regret, că au existat și momente în care am avut intenția de a le distruge, mai ales în clipele de răscruce destul de numeroase.

Dintre numeroasele mele scrieri, cele mai multe studii științifice, acest volum este de un deosebit interes pentru mine unul cel puțin. Raportată la biografia proprie și cu atât mai mult la diagrama genealogică pe care mi-am propus să o realizez, la universul generațiilor predecesoare, la modul și la mediul social în care eu și cei de dinaintea mea ne-am format primele reflexe, universul copilăriei, al tinereții, al maturității, dar și al senectuții, raportată la cercul familial, de prieteni și de cunoștințe, la dramele multe și extrem de dureroase, la școlile pe care le-am urmat,

Acest prim volum, fără pretenții exhaustive, vine cu intenții de sensibilizare, omagiere și rememorare a unor oameni care au marcat existența unei familii suficient de numeroase (spiritus loci), oglindirea unor experiențe de viață irepetabile, a unor întâlniri memorabile și prietenii unice, mai mult ori mai puțin dezinteresate. El se dorește un document cu temei științific atunci când se impune și realist deopotrivă, o mărturie și flacără vie a celui implicat în sfera de preocupări ale unui dascăl, o reconstituire detaliată și autentică a unui topos inefabil, populat de oameni și, totodată de personalități inconfundabile și exemplare, câteva fire de nisip ale vieții unei familii, așa cum se întrevede aceasta la interfața dintre milenii, în care glasul memoriei voluntare și involuntare răzbate în fiecare pagină, în fiecare rând, în fiecare cuvânt, literă și, uneori în însăși semnele de punctuație și de ortografie ale volumului de față.

De aceea, pentru oricare dintre noi, fiecare zi trebuie să aibă o coloană vertebrală pe care se așază în chip firesc orele și celelalte unități de timp, la care ne raportăm la sfârșitul zilei pentru a ne exprima mulțumirea ori insatisfacția consumării timpului. Crezul fiecăruia dintre noi, indiferent de vârsta cronologică, din buletin, trebuie să fie același ca al înaintașilor noștri evocați în paginile de față. Acesta sună astfel: nu poți crea ceva durabil recitind sau rostind mereu versurile lui Lucian Blaga din poezia „De profundis”:

Încă un an, o zi, un ceas –

și drumuri toate s-au retras

de sub picioare, de sub pas,

Încă un an, și-un vis, și-un somn –

și-oi fi pe sub pământuri domn

al oaselor ce drepte dorm

Imediat după editara volumului dedicat comunității evreiești locale, m-am hotărât, spontan, dar și la îndemnul unor apropiați (prieteni, rude, îndrăgita profesoară, în prezent colegă de muncă, Prof. Dorina Mitracska), să ofer câteva segmente memorialistice care fixează, sub forma unui CV ilustrat, aspecte ale vieții mele personale și profesionale, dar nu înainte de a rememora generațiile care atestă descendența mea, în special pe linie maternă. Aceste fragmente de viață și atitudine în fața ei sunt importante pentru mine. Cât despre alții, din exterior, poate ele sunt interesante sau prezentarea lor se încadrează la banalități, simple locuri comune. Dacă vor avea timp și răbdare să le citească, vor aprecia singuri în ce măsură lectura lor a meritat efortul sau a fost o pierdere de vreme. În orice caz, ca să nu fiu suspectat de alte intenții, departe de mine gândul că aș avea, cum am mai menționat, veleități literare sau că aș insinua așa ceva. Excepție fac câteva poeme și încercări de critică literară din anii adolescenței, în special, când, ca licean, am avut șansa de a participa la tabere de creație literară (recompense ale rezultatelor școlare la olimpiade și activități culturale), cunoscând și dialogând cu scriitori și critici literari de prestigiu, precum Romul Munteanu, Vasile Fanache, George Arion.

Am citit și continui să citesc mult orice îmi cade la îndemână, de la ziare, pliante publicitare, facturile casnice, hărți sau ghiduri turistice până la tratate, dicționare, enciclopedii științifice. Unul dintre misterele ce mă frământă adeseori se rezumă la o dilemă existențială, mai exact la autoreflecția privind memoria de elefant cu care sunt înzestrat fie că este vorba despre viața mea, fie de viețile și întâmplările celor din jurul meu. Nu a trebuit niciodată să ordon sufletului și rațiunii să memoreze ceva. Continui să mă întreb cum reușeam și reușesc să memorez și rememorez nume, locuri, date, informații întocmai asemenea unei ușoare apăsări pe tasta „Google search”.

Textele și imaginile reproduse în prezentul volum, din motive lesne de înțeles, prezintă, în marea lor majoritate, fapte punctuale evident reale, verificate și verificabile într-o manieră nara-ti-vă, în care interpretarea subiectivă este de neocolit, mai ales atunci când consemnez numele unor persoane încă în viață. Relatarea este în mod voit mai relaxată sintactic și lexical, transgresând diverse stiluri funcționale și modalități compoziționale, cu suficient de multe elemente de oralitate, cu digresiuni și mișcări cronologice (înainte și înapoi), dar deloc scăpate de sub control ca decență și corectitudine a exprimării.

Titlurile capitolelor / subcapitolelor alese, intenționat dozate uneori cu puțin umor și ironie, chiar (auto)persiflare, pe alocuri și cu oarecare cinism, sugerează, total sau parțial, punctul culminant în desfășurarea narativă; cu alte cuvinte, nu prea este loc pentru proverbul românesc „unde dai și unde crapă”. Cu câteva excepții, temele/ subiectele reținute nu vizează aspecte strict profesional-științifice în latura lor foarte serioasă și oficială, prea puțin anecdotică, ci crâmpeie din viața mea, a predecesorilor mei, adesea întortocheată, ca a majorității oamenilor, chiar și a celor cu școală, o viață cu „de toate pentru toți”. Dincolo de profesie (în sens larg), un CV spune foarte puțin despre toate celelalte, indiferent cum vor fi fiind ele. Omul ca om, cu un fel al său de a fi, este închis într-un dosar cu șine, din care nu răzbate aproape nimic din viața ca spectacol și rolul jucat.

În rememorările de față, în care narator și personaj principal sunt, cu precădere, eu, reconstituirea faptelor se face din memorie, din însemnări personale (precum cele mai sus menționate cu o fidelitate și detalii rareori întâlnite în rândul generațiilor de tineri din prezent, al internauților, pentru care lectura, scrisul, dialogurile tematice reprezintă activități „depășite, desuete, prostii ori povești de adormit copiii”), din acte și documente, cu sprijin mai mult sau mai puțin semnificativ din partea semenilor și a membrilor familiei care mai sunt în viață, dar nu urmează fluxul dezordonat și atemporal al acesteia, ci sunt constrânse la o disciplină a succesiunii cronologice verificate și verificabile. Nu pot omite că alte informații le-am preluat din consemnările mamei, o femeie exagerat de pedantă, perfecționistă și ordonată, din colecția vastă de fotografii, vederi și felicitări, precum și din câteva dosare cu documente valoroase privind cariera unor membri ai familiei, cel mai generos aparținând uneia dintre surorile mai mari ale mamei mele (Paulina, iubita tuși Nina din Carei, fost cadru didactic, în casa căreia mi-am petrecut nu doar vacanțele, ci aproape toate weekendurile din ciclul gimnazial, liceal și doar primii doi ani în timpul studenției, aceasta părăsindu-ne la vârsta de doar 55 de ani).

Subliniez faptul că, pe parcursul prezentului volum, s-ar putea să regăsiți citate și replici din diverși autori, din filme sau articole. Sunt obligat, încă din acest preambul al cărții să fiu onest cu cititorii și cu mine însumi, asumându-mi originalitatea scrierii de față, cu precădere în prezent, când acuzele de plagiat constituie un subiect atât de „la ordinea zilei, la modă”. De aceea, subliniez că, în unele părți și capitole ale cărții, există și pasaje preluate ori prelucrate din volumele sau capitolele memorialistice ale unor scriitori, jurnaliști sau iluștri dascăli pe care i-am avut pe parcursul formării mele la nivel preuniversitar, universitar și postuniversitar (studii aprofundate, doctorat, cercetare științifică).

Este vorba, de exemplu, despre Profesorii universitari clujeni Vistian Goia (cu al său volum Glasul memoriei, Cluj-Napoca, Editura Star, 2005) ori partea intitulată sugestiv „Memorialistice”, epilogul cu care se încheie amplul volum, însumând 800 de pagini, al cărui inițiator și coordonator am fost eu însumi, Prof. Dr. Ionuț-Adonis Pomian, în anul 2015, la aniversarea mentorului și îndrumătorului meu clujean Prof. Univ. Dr. Emerit G. G. Neamțu (Înspre și dinspre Cluj. Contribuții lingvistice. Omagiu Profesorului G. G. Neamțu la 70 de ani, Cluj-Napoca, Argonaut: Scriptor, 2015, p. 701 și urm.). Mai bine sincer și corect decât mincinos, hoț, plagiator sau „dottore”!

Așadar, ca o concluzie anticipată, tranzitorie și avertisment amatorilor, reiterez faptul că nu am precizat sursa de fiecare dată, dar atenționez cititorul, mai mult ori mai puțin avizat, că nu se poate incrimina plagiatul, ci trebuie să priviți aceste vorbe ca „termeni de duh, ca versuri ori cuvinte de suflet”, la fel cum unele capitole sunt structurate pe subtitluri similare volumului „Și eu am trăit în comunism” (Editura Humanitas, 2015), carte a reputatei scriitoare contemporane Ioana Pârvulescu care m-a impresionat și m-a răscolit profund, readucându-mi în minte fapte, oameni, locuri pe care le-am trăit și eu pe propria piele.

În redactarea cărții, am optat, de asemenea, pentru o structură probabil atipică în opinia unora. Este vorba de ordonarea datelor în mod cronologic, cu capitole și subcapitole, în care Prefața vine să lămurească cititorul de intenția autorului, vasta documentare și greutățile inerente ale acestei întreprinderi, dar și de convingerea autorului că în această lucrare se vor regăsi oameni care au stat la temelia familiei mele, la educația și formarea mea din toate punctele de vedere, la fel cum unii dintre ei continuă să o facă și în prezent, precum și amintirea celor care nu mai sunt, dar care, poate, îmi urmăresc pașii zi de zi dintr-o altă dimensiune spațială, de pe tărâmul Paradisului, simbolizând eternitatea.

Pentru cei mai mulți, oameni care firește nu cunosc istoria în detaliu a familiei mele, cu vechile ei rădăcini, încerc să refac arborele genealogic al propriei familii, începând de la stră-străbunici, trecând apoi la anii copilăriei mele și ajungând la prezentul existenței mele, oprindu-mă la locuri și fapte care m-au marcat definitiv asemenea unui timbru sec de pe documentele pe care le strângem de-a lungul vieții noastre atât de efemere. Opțiunea de a selecta și reproduce numeroase fotografii și documente pe parcursul lucrării sunt un reflex al semnificației pe care acestea le au în special pentru mine, un om poate încă tânăr, dar aflat, în prezent, într-o situație cel puțin delicată și ingrată din cauze pe care nici eu nu reușesc să le înțeleg și să le depășesc.

Atunci când informațiile și explicațiile sunt numeroase, am optat, precum în majoritatea studiilor gramaticale, personale sau nu, formatarea pe paragrafe numerotate și subnumerotate (de tipul 1. 2. 3. 1.1. 1.1.1. sau a. b. c. etc.). Un astfel de format mi se pare util, mai ales atunci când cititorul dorește să parcurgă ori să găsească anumite lucruri și fapte în mod punctual și cât mai facil.

Totodată, acest volum memorialistic se constituie ca un arbore genealogic a 5-6 generații din ultimii 150 de ani. Pentru cititorul neinițiat în domeniul scrierilor memorialistice și a studiilor de genealogie, mi se pare normal să notez, aici, câteva aspecte în ceea ce privește acest domeniu, informații culese din cărți de specialitate sau din surse de pe diverse site-uri.

Autorul este convins că lucrarea nu este exhaustivă, dar că apariția ei este o necesitate pentru a scoate la lumina urmașilor mei oameni și fapte care mă vor urma. Reluând pasajele cu care am început, realizez că gândul să crestez pe răbojul timpului clipele de istorie a familiei reînviate din filele, fotografiile îngălbenite, dar și din amintirile cu care mă hrănesc în mod nedrept m-au urmărit tot timpul. Or, pas cu pas, istoria se rescrie sub ochii mei de la generațiile extrem de îndepărtate la dificultățile continuității și câteva dintre bucuriile implinirilor personale și profesionale.

Genograma este un mod particular de construire a arborelui genealogic. Practic, este o reprezentare grafică a familiei, surprinzând relațiile de rudenie existente, dar și informațiile esențiale despre membrii familiei. Genograma sau Genosociograma este un instrument-cheie în teoria si terapia de tip transgenerațional, întrucât oferă o imagine de ansamblu asupra unei familii, surprinzând particularitățile acesteia. Având în față genograma cuiva, putem observa cu ușurintță o serie de similitudini în descrierea unuia sau a altuia dintre membri, unele tipare emoționale sau comportamentale, un anumit tip de eveniment sau date semnificative care se repetă.

Pentru a ne fi cu adevărat de folos, genograma trebuie să conțină informații despre membrii unei familii și relațiile lor din cel puțin trei generații., fapt pe care îl respectăm cu consecvență, cu responsabilitate, rigurozitate și în volumul de față. Principial, informțiile despre familie care ne intereseaz pentru construirea genogramei pot fi de trei tipuri:
1. date demografice – vârsta, data nașterii, datele deceselor, locul unde au trăit, profesiile membrilor, tipul de educație, statutul social, cel financiar; 
2. Informații de tip funcțional – modul în care se manifesta fiecare membru din punct de vedere emoțional, comportamental, medical. Astfel de informații ne arată ce fel de persoană era respectivul/a, cum era ca om. În plus, sunt relevante aspecte precum consumul excesiv de alcool, bolile, modul în care se comporta persoana în situații importante. Evident, aceste informații vor fi mai degrabă subiective, spre deosebire de cele demografice, care sunt obiective. Putem afla lucruri interesante legate de originea culturală și etnică, statutul socio-economic, apartenența religioasă, profesie, hobby-uri, dar și caracteristicile de personalitate, care au relevanță pentru membrii familiei, regulile și căile de a face față situațiilor mai dificile. Este important să se ceară informații despre funcțiile și rolurile pe care le are fiecare membru în familie; de aceea, merită acordată atenție și poreclelor. 
3. Informații privind evenimentele critice – este foarte important de știut care sunt acele evenimente care presupun schimbări majore în persoană și familie, cum ar fi: schimbările de relație (concubinaj/uniune consensuală, căsătorie, eventual căsătorii succesive, văduvie, divorț, decese sau nașteri), eșecurile, reușitele, accidentele, traumele, situația socio-istorico-economică prin care au trecut persoanele respective (de exemplu, fuga, dezrădăcinarea, războiul, experiența lagărului sau a închisorii). Recunoaștem cu sinceritate faptul că numeroase informații din paragrafele de față le-am preluat și prelucrat de pe diverse site-uri internautice ori din studii de specialitate dedicate acestui domeniu.

Arborele genealogic este definit, cel mai adesea, drept o reprezentare grafică între urmașii unei persoane, pentru a arăta în mod schematic gradul de înrudire al acestora în diferitele familii, iar procesul de pregătire a acestui arbore constituie o parte a științei genealogice sau chiar și de etnografie. Relațiile dintre diferitele specii ori de alte entități de la care se presupune că au un strămoș comun sunt reprezentate de arborele filogenetic. În științele auxiliare ale istoriei se vorbește de arbore genealogic numai în cazul în care gradul de înrudire este reprezentat grafic în formă de arbore.

La arborele genealogic, persoana de referință, cu datele exact cunoscute, este poziționată la rădăcina arborelui. În ramurile de deasupra sunt trecuți copii și alți descendenți, iar persoana cu același grad de rudenie mai tânără este trecută în stânga față de cei mai în vârstă. Astfel, arborele genealogic se poate reprezenta în diferite variațiuni (de exemplu, sunt incluse numai persoane cu același nume). Reprezentarea se poate face doar schematic sau se poate decora în diferite desene. Totodată, subliniem faptul că arborele genealogic se folosește și în domenii de: ereditate, programare, informatică, lingvistică.

Istoria unei familii nu s-a scris și nu va fi scrisă numai pe baza documentelor administrative, oficiale. Alături de acestea este vital să fie semnalate și fructificate arhivele personale, create de cel/ cei care (re)fac istoria pas cu pas. Desigur că cele două tipuri de arhive – oficiale și particulare – se completează reciproc, dar cele din urmă dau originalitatea, culoarea, spiritul și mentalitățile unei epoci. Arhivele personale și familiale sunt în aceeași măsură viață și istorie

Studiul arborelui genealogic sau analiza transgenerațională studiază circumstanțele, evenimentele, amintirile dureroase, secretele și lucrurile nespuse și nescrise de-a lungul generațiilor unei familii. Termenul de transgenerațional este alcătuit din trans, element de compunere ce înseamnă „dincolo de/ peste” și generațional, care se referă la generații. Transgeneraționalul este un termen la care se face referire încă din „Vechiul Testament”, existând versete biblice care descriu cum copiii suferă sau plătesc pentru păcatele părinților (de exemplu: „Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții”). Atunci când se lucrează cu arborele genealogic din punctul de vedere al transgeneraționalului, se poate observa că, în multe ocazii, persoanele duc în spate memorii ce nu le aparțin, pe care nu le-au trăit, ce le aparțin strămoșilor și pot proveni inclusiv de la a 5-a, a 6-a generație anterioară lor. A cunoaște istoria familială a generațiilor precedente ne permite, în opinia mea, și să ne câștigăm libertatea și liniștea sufletească. Arborele genealogic al fiecăruia dintre noi reprezintă așadar o hartă valoroasă care ajută să înțelegi cine ești, cine îți sunt părinții, bunicii și străbunicii. În analiza arborelui genealogic, voi ține cont de repetiția datelor de concepție, a datelor de naștere, a datelor de deces, repetiția numelor și a diferitelor evenimente importante petrecute în familia mea.

Septembrie 2020 Ionuț Pomian

TĂȘNAD. ORAȘUL DE PE COLINE. VALEA MORII. SANTĂU

Există undeva pe mapamond, un petic de pământ, situat simbolic pe șapte coline, un „spațiu mioritic” din colțul străvechi de nord-vest al Ardealului, veche vatră româno-maghiară. Cu toate că prezentul capitol a fost publicat într-un alt volum monografic al autorului, și a constituit o comunicare științifică cu desfășurare internaționlă, îl reproduc, pentru că, pe parcursul lui, există explicații cu privire și la localitățile Valea Morii și Santău, unde s-au născut, au trăit și continuă să trăiască o parte din precursorii familiei mele care se regăsesc în cartea de față.

. TĂȘNAD / TASNÁD / TRESTENBURG. Etimologie

Etimologia denumirii orașului Tășnad (Tasnád, în maghiară, respectiv Trestenburg, în germană) este destul de nuanțată și chiar controversată, întrucât nu s-au găsit documente oficiale care să se pronunțe consecvent în acest sens și a stârnit disputa dintre mai mulți filologi, oameni de cultură și istorici. Vom porni, astfel, de la formele de atestare a toponimului în izvoarele medievale, de la prima lui apariție până în timpurile moderne. Aceste forme le întâlnim adunate în amplul studiu al istoricului bănățean Coriolan Suciu. Cronologic, regăsim înregistrate formele: possessio Tasnad (1246), Tasnad (1279), Villa Thasnad (1286), Thusnad (1299), Oppidum Thasnad (1456), Taschnath (1600), Taschnad (1753), Tosnad/ Tesnadus/ Tressenberg / Tressenburg (1808), Tasnad (1854), Tășnad (1929). Privite cu atenție, aceste forme ale toponimului, în latină, maghiară, germană și română, indică o stabilitate evidentă. Observăm că, începând cu anul 1600, toponimul apare cu influențe germane, cu -th- în loc de -t-, cu -sch- pentru -s-, citindu-se Ș, iar în final cu -th- în loc de -d-. Bănuim că scriitorul actului era de limbă germană, adoptând transcrierea toponimului în propria limbă, o înlocuire a lui -s- cu -sch- apărând și în forma din 1753. În schimb, forma Tesnadu din 1808 este românească, diacul cunoscând rostirea românească cu articolul -u- și cu -e- în loc de -ă- în interiorul cuvântului. Cu toate aceste mici adaptări, forma de bază este Tășnad, pentru care putem accepta originea maghiară a toponimului, oamenii creând acest termen pornind de la realitatea geografică a regiunii, anume lunca râului Cehal, acoperită de mlaștini și de trestii. Numele orașului înseamnă Lacul cu trestii [<magh. tó „lac” +s/ș (epentetic) + nád „trestie, stuf” ], fiind, așa cum se observă, un cuvânt de origine maghiară.

Trebuie să luăm în considerare și cele două forme germane din 1808, Tressenberg și Tressenburg, pentru același toponim. Aceste forme, complet diferite de cea maghiară, sunt compuse din doi termeni: în primul caz tressen + berg, ultimul cuvânt însemnând „deal, colină”; în al doilea caz tressen + burg, acesta din urmă cu înțelesul de „târg”. Este limpede că acești compuși au apărut pe terenul limbii germane. Rămâne de lămurit cuvântul comun celor două forme lexicale, „Tresse”, cu pluralul „tressen”, care înseamnă tresă/ plete, precum și „trestie”. Potrivit dicționarelor etimologice ale limbii germane și IPA ( International Phonetic Alphabet „Alfabetul Fonetic Internațional”), elementele berg și burg sunt cuvinte de proveniență proto-germanică sau chiar proto-indo-europeană, primul desemnând conceptul de „deal, munte”, iar al doilea, „târg, cetate, fortăreață, oraș”, ceea ce justifică denumirile mai sus menționate. Or, accepția germană a termenului ne ajută numai în măsura în care înțelesul este legat de mediul natural în care se integrează așezarea. De aceea, nu putem exclude faptul că, în vorbirea cotidiană a românilor există și o altă formă a toponimului creată de aceștia: târgul trestia/ târgul trestiei, dar locuitorul german al târgului a putut confunda pluralele Tressen și Tresten, această ultimă formă, Trestenburg, pornind de la datele geografice, fizico-umane, trestia și târgul. O explicație fonetico-fonologică poate lua în considerare, astfel, și modificările următoare: precedată de consoana apicodentală [t], vocala [e] evoluează la [ă], fenomen „prezent în toate graiurile dacoromâne” (Urițescu 2008, p. 35), în timp ce [s] se poate să fi evoluat la fricativa [ș] în grupul consonantic [sn] sub influența vocalei anterioară [e].

Totuși, în opinia noastră, informațiile detaliate și cele mai plauzibile le regăsim în scrierile istoricilor maghiari Petri Mór (n. la Sărăuad) și György Györffy (n. la Suceag). Astfel, istoricul Petri Mor, referindu-se la toponimul Tășnad, în monumentala sa lucrare, încearcă să-l explice și să-l argumenteze, într-o primă variantă, pornind de la realitățile geografice ale locului, respectiv de la arealele umede din lunca Cehalului unde trestia (nád, în maghiară) crește dezinvoltă în cuvetele acoperite de ape în perioadele ploioase formând adevărate lacuri (tó, în aceeași limbă). Rezultă astfel un cuvânt compus, Tó-s-nád, semnificând lacul cu trestie, topic atribuit de localnici zonei din partea sud-estică a localității unde o astfel de formațiune hidrografică și biogeografică ar fi existat în vremurile de demult. Iar prin extrapolare, el a fost atribuit și așezării edificate pe malurile acestuia.

O altă opinie susținută de același autor, de altfel cea mai plauzibilă, face trimitere la o adnotare a notarului Anonimus, al regelui Bela al III-lea, care menționează în Gesta Hungarorum că regele Arpad a trimis în zonă o ceată de călăreți condusă de Tas (Thosu), ce și-a stabilit tabăra lângă un lac cu trestie. Astfel a apărut sintagma Tasnadja, denumirea plantei fiind asociată de această dată cu numele conducătorului de oaste și semnificând „trestia lui Tas”, antroponim laic maghiar foarte vechi, de origine turcă, desemnând „piatră”; de aceea, dacă pornim de la datele istorice, la cucerirea regiunii și așezarea unei populații în zonă, cunoaștem că exista deja aici o populație românească, cu ducele lor, după cum reiese din spusele lui Anonymus. Prin urmare, așezarea rurală (possesio, oppidum sau villa) avea deja în primele documente și un nume românesc, probabil Trestia sau Lacul cu trestii. Ca în multe alte cazuri, nou-veniții, maghiari, au tradus, ca seniori, în limba lor toponimul românesc ce a continuat să circule, în vorbirea lor cotidiană, secole în șir. În secolul al XVIII-lea, domeniul Tășnadului, intrând în posesia contelui careian Károlyi Antal, se transformă într-unul dintre centrele de colonizare a șvabilor, ajunși din localități învecinate. Oaspeții germani au preluat toponimul maghiar cu autoritatea lui venită din stăpânirea proprietarului, dar nu au ignorat nici toponimul românesc, fără să-i înțeleagă bine sensul, formând astfel unul propriu, Tressenburg, dar și Tressenberg. Problema existenței unei alte forme a toponimului în română, alături de cea maghiară/ germană și a vechimii lor rămâne deschisă.

Cele 6 trestii de pe stema orașului Tășnad, simbolizate în 2 mănunchiuri (așezate stânga – dreapta) – trimit, de asemenea, la etimologia numelui localității – pornind de la realitățile geografice ale locului, respectiv de la arealele umede din lunca Cehalului unde trestia (magh. nád „trestie/ stuf/ nadă”) crește dezinvoltă în cuvetele acoperite de ape, în perioadele ploioase formând adevărate lacuri (magh. tó, „lac”), explicându-se astfel denumirea de „lacul cu trestie”. Comparația cu orașul Roma, potrivit căreia orașul de pe coline ar fi compus din șapte dealuri, ni se pare, totuși, exagerată și lipsită de orice temei concludent. Aceste dealuri poartă astăzi chiar și nume, după cum urmează

Dealul Pisicii (magh. Macska Hegy) = începând cu biserica Reformată

Dealul Porcului (magh. Disznó Hegy) = deal situat dincolo de Catedrala Ortodoxă „Sfânta Maria” (fosta biserică greco-catolică);

Dealul Vântului (magh. Szél Hegy) = partea dreaptă a barajului/ heleșteului, zonă viticolă;

Dealul Zorilor/ Răsăritului (magh. HAJNAL HEGY) = loc situat între Sărăuad și drumul Cigului, cuprinzând Valea CSER, azi adăpostind populația de etnie romă, numită și „Cervedi” sau Valea Cerului (arbore), precum și vechiul cimitir evreiesc (strada Mihai Eminescu);

Dealul Pupăzei (magh. BANKA HEGY/ CSÁKÓ HEGY) = dealul unde se află, astăzi, clădirea liceului, a Școlii Gimnaziale, precum și drumul spre satul Raț(iu);

Dealul Nou (magh. ÚJHEGY) = deal situat între zona băilor termale și Dealul Pisicii;

Dealul Hanului (magh. CSÁRDA DOMB) = deal situat de la drumul Cigulu până la drumul Careiului, cuprinzând două fabrici de cărămidă, fabrica din josul dealului (numit și Dealul Gróf, după numele lui Gróf János, care închiriase locul) învecinându-se cu un alt cimitir evreiesc, urmat de cimitirul greco-catolic/ ortodox. Pe acest deal se afla și o cârciumă, respectiv un bordel, numit Rózsabokor (Tufișul cu trandafiri, în traducere).

Toate aceste sintagme românești sunt calcuri sintactice din limba maghiară, compuse din două apelative, un nominal în nominativ, iar celălalt un determinant substantival în genitiv (Dealul Pisicii etc.) sau adjectival (Dealul Nou). Termenii maghiari hegy și domb sunt cuvinte de origine fino-ugrică, însemnând „deal”.

Chiar dacă stratificarea istorică a toponimelor este un subiect de studiu vast și controversat, mai ales atunci când este vorba despre substratul traco-dac, extrem de slab reprezentat, aproape inexistent, încercăm să argumentăm, probabil supralicitând uneori analiza, faptul că toponimia românească din „graiul nordic sătmărean”, este reprezentat și cu compuse în structura cărora intră elemente specifice acestui substrat al românei (precum cui, vale, silva), în ciuda faptului că stratul paleoslav, maghiar și german predomină în detrimentul elementului autohton; de aceea, cu impunerea și respectarea unui echilibru în formularea ideilor personale, dorim să relevăm că majoritatea toponimelor discutate sunt formații compuse, cu elemente extrem de vechi în limbă, cele mai multe de origine maghiară, dar și câteva care ar putea proba originea lor romanică, teorie contrazisă, cu mai multă sau mai puțină vehemență, de către unii lingviști. De exemplu, Petar Skok și István Kniezsa se încăpățânează să infirme existența unui substrat latin sau dacic în toponimia românească: „în Transilvania nu se află decât toponime slave, ungurești sau germanice, nu și toponime românești vechi” (Skok 1939: 248, apud Moldovanu 2011: 80).

Un argument relevant este faptul că, în ciuda masivei influențe a limbii maghiare asupra limbii române, numeroase toponime cu etimon românesc ori traco-dac se regăsesc pe teritoriul Ungariei (caba, cald, dada, ceapă, palat, sărac etc.) ;

Ponderea cuvintelor de origine latină, moștenite sau a celor de proveniență slavă, trecute prin filieră română, se reflectă în toponimia maghiară, după cum asertează și exemplifică cercetătorul I. I. Rusu (EALR 2010).

Având în vedere cele mai sus menționate, susținem posibilitatea ca și unele dintre toponimele supuse analizei în această lucrare să fi fost create de către români pe teren românesc, prin alăturarea unui apelativ latin/ autohton la un apelativ străin, fie maghiar, fie slav sau de altă origine (Valea Morii, Tășnadu Nou).

Itinerar etimologic:

Primele atestări documentare ale orașului Tășnad, datând din perioada medievală, așază numele propriu în cadrul unei sintagme/ grup nominal format(e) dintr-un substantiv latin în nominativ (Oppidum, Possesio, Villa) și un atribut substantival nominatival cu funcție de identificare (Tasnad, Thasnad). Cele trei substantive latinești denumesc așezări ale unei diviziuni administrative, termenii fiind consemnați încă din scrierile lui Iulius Cezar (De Bello Gallico); latinescul „oppidum” desemna „loc înalt, fortificație sau târg situat de obicei pe o colină”, de unde derivă cel mai probabil și asocierea sa cu toponimul Tasnad, oraș situat pe coline; de asemenea, în perioada dominației ungare, oppidum era termenul oficial pentru a denumi „orașe-târg”, cu statut inferior orașelor regale libere, dar superioare satului, populate de către țărani. Apelativul latinesc possesio (substantiv de declinarea a treia) trimite la ideea de apartenență, de proprietate, iar villa la statutul de cetate sau oraș. Cele câteva documente de cancelarie ale secolului al XIII-lea denumesc Tășnadul când possessio, când villa. În latina medievală în care sunt scrise, primul termen înseamnă „posesiune/ domeniu”, iar celălalt se traduce prin „sat”, adică acea comunitate umană ce formează așezarea. De aceea, cercetătorul trebuie să fie conștient că acești doi termeni sunt strâns legați între ei, unul fără celălalt neputând exista, pentru că un sat are oamenii lui, posesori ai unui domeniu și, invers, un domeniu este sterp, neputând rodi fără oameni. În exprimarea orală, toponimul Tășnad cunoaște și fenomenul aspirării, oclusiva finală [d] primind o marcă suplimentară aspirată, sunetul fricativ de tip „h” [Tășnadh], în timp ce sonanta [n] dobândește un ușor caracter alveolar sub presiunea lui [ș], deci statut de alofon alveolar fricativizat [Tășnad].

Dacă Al. Ciorănescu (2007: 777) sau Cihac (II: 532) susțin etimologia exclusiv maghiară a toponimului, alți lingviști (precum în ELR, Coriolan Suciu), susțin că acesta poate reprezenta o creație lexicală românească, opinie la care subscriem, în parte, și noi. Elementul tăș este explicabil prin etimonul maghiar „tó”(baltă, mlaștină), cu variantele tuș/ tău și nad (de origine controversată, maghiară sau slavă); aceste elemente lexicale le regăsim și în alte toponime (Tușnad, Tășad, Tău, Tăușor, Tăușoarele, Nadăș, Nădășelu, Nădlac), unele creând confuzii paronimice (vezi Tășnad vs. Tușnad). Există și lingviști maghiari care admit etimologia necunoscută a acestor termeni. Toponimele analizate de noi au fost și sunt de largă răspândire în spațiul transilvănean, inclusiv cea nord-vestică, și datorită faptului că localitățile în discuție sunt străbătute de ape curgătoare ale căror nume se regăsesc structura acestor toponime (Râul Santăn, Valea Cehalului, pâraiele Ier și Checheț), cu observația complementară conform căreia cele mai multe case și gospodării aveau acoperișuri din nadă. Variantele lexicale ce încorporează termenul „tresten/ tressen” (Trestenburg, Tressenburg) pot fi explicate și prin etimonul slav trŭšĭ/ truštije (stuf, papură) și burg (târg, oraș, etimon germanic pătruns pe filieră franceză).

Fonetica istorică și semantica furnizează explicații și cu privire la etimologia toponimelor care denumesc localitățile aparținătoare orașului Tășnad (Valea Morii, Sărăuad, Cig, Blaja, Rațiu). Incursiunea noastră este una mai restrânsă, dar credem utilă în vederea clarificării unor aspecte discutabile din punct de vedere lingvistic.

VALEA MORII / CUIU MORII / MOARA BANFFI / MALOMSZEG / A MALOM VŐLGY

Variantele toponimice Valea Morii și Cuiu Morii sunt formații lexicale rezultate cert prin procedeul compunerii, mai exact prin alăturarea fără cratimă a doi termeni indubitabil de origine latină (vallis + molam/ cuius + molam), cuvinte supuse, în diacronia faptelor de limbă, unor diverse accidente și modificări fonetice. Astfel, latinescul mola (în cazul acuzativ) menține în evoluția sa consoana „m”, vocala „o” se diftonghează prin metafonie, -l – se încadrează fenomenului de rotacizare a consoanei situate în poziție intervocalică, iar „a” final se închide la „ă”. Corespondentul maghiar malom sau englezescul mill preferă etimonul latinesc molina, supus de asemenea schimbărilor fonetice (în opinia noastră, magh. malom îl percepem mai degrabă tot ca derivat al lui mola, cu paragoga consoanei finale -m), formă pe care o regăsim, de altfel, și în denumirea maghiară a localității Malomszeg/ A Malom Völgy (rom. Cuiu Morii/ Valea Morii); varianta compusă Cuiu Morii așază în poziție inițială apelativul latin cuneus, iar Valea Morii apelativul latin vallis. În SMO (1969, p. 155), lingvistul Gr. Rusu notează: „Tot la capitolul agricultură, și legați de această ocupație, trebuie să amintim termenii topici formați cu moară: La Moară, Dealu Morii, Coasta Morii, Pîrău Morii, Valea Morii, Zăvoiu Morii, În Bărc la Moară.” Numele vechi al satului Moara Banfi, care făcea parte din Raionul Carei, Regiunea Maramureș, este schimbat în Valea Morii în urma Decretului nr. 799/1964 din Republica Populară Română, numele țării noastre în perioada totalitaristă. Familia Bánffy este o familie nobiliară din Transilvania. După sursele istorice, familia Bánffy este de origine maghiară foarte veche:

– familia Bánffy de Alsólendva din neamul Buzád-Hahót

– familia Bánffy de Felsőlendva din neamul Gut-Keled

– familia Bánffy de Losoncz din neamul Tomaj

– familia Bánffy de Nagymihály din neamul Kaplon

SĂRĂUAD (magh. Tasnádszarvad) este primul sat ca populație și întindere dintre localitățile aparținătoare de orașul Tășnad, localitate de tip rural, cu agricultură de tip individual, dispunând, totodată, de o unitate militară de radiolocație. De satul Sărăuad se leagă și numele personalității Grigore Maior, numit episcop printr-o diplomă împărătească semnată de însăși Maria Teresia, la 27 octombrie 1772. Numele satului se leagă de cuvinte de origine maghiară (szarv/ szarvat „cornute” + vad „sălbatic, pădureț, mistreț”), locul fiind situat într-o zonă împădurită. Toponimul astfel creat (Szarvad, cu varianta Tasnádszarvad, sugerând apartenența sa la orașul Tășnad) a suferit, în timp, modificări fonetice peremptorii: păstrarea consoanelor s, r și d, asimilarea și adaptarea vocalei deschise -a la sistemul fonetic românesc, sub forma –ă, respectiv transformarea secvenței finale –vad în silaba wuad, semivocala „u” fiind marcată, în vorbire, de apendicele labial fără stop glotal –w.

De localitatea Sărăuad se leagă numele unei mari personalități, anume Grigore Maior. Născut la 1715, în Sărăuad localitatea Tășnad (atunci în comitatul Solnocul de Mijloc), purtând de facto prenumele Gavrilă, fiu de oameni săraci, boitar la o turmă de porci până pe la 12-15 ani, acesta își desăvârșește școala la Cluj (retorica, la Institutul iezuit, 1737), Colegiul Urban „Propaganda Fide” – Roma (doctoratul în filosofie și teologie între 1740-1747), Blaj. În 1754, la 18 octombrie, când se deschid școlile românești de la Blaj, sub păstorirea episcopului P. P. Aron, este printre dascălii locului de unde „va răsări soarele românilor”, în cuvintele lui Ion Heliade Rădulescu. La Blaj, Grigore Maior se ocupă de realizarea unui dicționar, organizează biblioteca, introduce „beneficiul de pâne” pentru studenții teologi. Pentru că sprijină revenirea lui I. Micu Klein, este arestat de către călugării iezuiți, escortat la Muncaci, întemnițat (1764-1770), perioadă din care datează o doină care se cânta în satele din Ardeal, până în localitatea natală, în secolul al XVII-lea: „Plouă, plouă prin copaci / Rob îi maior la Muncaci / În temniță sub pământ / Nu simte nici boare, nici vânt / În temniță, în prinsoare / nu vede rază de soare…” Prin diplomă împărătească, semnată de însăși Maria Teresia, este numit episcop, la 27 octombrie 1772, pentru Transilvania, fiind întâiul episcop unit care nu a mai ținut lângă el un teolog iezuit. Datorită lui se înființează la viena un seminar, la „Sf. Barbara”, cu 15 locuri gratuite pentru români. În acest sens, Petru Maior afirmă: „De acolo au început între români a se înmulți preoții cei învățați și iscusiți.”. În calitate de episcop, Grigore Maior a început o muncă de promovare a învățământului românesc, înființând școli și biserici, precum și redactând manuale școlare. Sub conducerea și îndrumarea Sa, au fost trimiși tineri pentru a studia la Viena și la Roma, respectiv s-au tipărit, la Blaj, cărțile: Acatistierul (1774), Liturghierul (1775), Catavasierul (1777), Ceaslovul (1778), Bucoavna (1777). În localitatea Sărăuad, unde a donat bani personali pentru zidirea bisericii, a fost prezent de două ori, ultima dată fiind însoțit de către Ignatie Darabant și Samuel Micu Klein, prin satele de pe valea Someșului, Crasnei și Meseșului, în vara anului 1776. Activitatea sa românească nu este pe placul oligarhiei ungurești, încât, pentru a împăca spiritele, în sinodul din 12 mai 1782, Grigore Maior, în vârstă de 67 de ani, renunță la episcopie, murind în singurătate, retras la Alba Iulia, în anul 1785, lăsându-și întreaga avere în scopuri de binefacere și culturale, fiind, ulterior, reînhumat la Blaj.

CIG, astăzi sat populat exclusiv de etnici români, a fost atestat documentar, conform MGT (2010, p. 5, 89), în acte medievale între anii 1205-1235, sub denumirea maghiară Csög/ Csögh/ Nagy-Csög. După dicționarul etimologic al limbii maghiare, toponimul desemnează substantive comune (ogor, pământ, cu etimonul latin ager) sau nod, ciot (< magh. tseges „ascuțit în formă de pană”).

BLAJA (magh. Balázsháza/ Tasnádbalazsháza) este al treilea sat ca populație și suprafață din localitățile aparținătoare orașului Tășnad. Toponimul s-a format pe baza unui antroponim, care în traducere literală, are înțelesul de „Casa lui Balázs”, Balázs fiind un antroponim de origine latină (Blasio), folosit în special ca nume de familie masculin, corespondent al românescului „Vasile”, nume de asemenea de origine latină (lat. basileus = rege/ conducător). Se știe că, în Transilvania, numeroase antropotoponime s-au format cu elemente de compunere maghiară (uj = nou; falu = sat(ul) lui; ház = casa lui). În documentele și studiile mai vechi, este consemnat și Tășnadul Nou (magh. Újtasnád, germ. Neu Taschnad/ Neutrestenburg), „cătun al satului Tășnad, raionul Carei, Regiunea Maramureș” (v. și Suciu 1968 II: 184), astăzi doar o prelungire a străzii Înfrățirii, marcând ieșirea din oraș înspre municipiul Carei.

RAȚ(IU). Satul Raț/ Rațiu este a cincea localitate ca mărime dintre localitățile ce aparțin de orașul Tășnad și, în același timp, cea mai izolată localitate, mai curând un cătun, cu o vădită tendință de depopularizare. În acest sens, „S-a considerat oportună mărirea intravilanului în vederea creării unei zone mixte de recreere, case de vacanță, locuințe și spații verzi, datorită cadrului natural favorabil.” (MGT 2010, p. 89). Localitatea se întinde de la Dealul Pupăzei până la Dealul Nou, dispunând din anul 2012 de o biserică nouă.

Etimologic, toponimul a pătruns în limba română, pe filieră maghiară (Rác, Rác, Rácz, cu semnificația „sârb”), reprezentând, în traducere română literală, „sârbesc”, în timp ce, în sursele web, apare ca derivat de la numele propriu sârbesc „Rascians”. Coriolan Suciu (1968 II: 69) menționează că această localitate este un „sat întemeiat de români, după primul război mondial, în apropiere de Tășnad.” În ancheta onomastică întreprinsă de noi la fața locului, consătenii au menționat că în această zonă, extrem de bine populată cu păduri, pășuni și dealuri propice pomiculturii și agriculturii, în al treilea deceniu al secolului trecut, s-a stabilit aici o familie de ucraineni veniți din localitatea Calina (familii purtând nume ca: Vecliniț, Petraș, Fițai). De asemenea, am aflat că a trăit, pe aceste meleaguri, și un anume moșier Rațiu. Putând cumpăra pământul, acești imigranți au devenit proprietari ai zonei, întemeind o comunitate extrem de restrânsă. Satul are, astăzi, mai puțin de 30 de locuitori, circa 20 de case, o biserică, iar numele preonderente sunt Aciu (< magh. ács „dulgher, teslar”), Astalâș (<magh. asztalos „lemnar”), Pușcaș (<magh.Puskás „pușcaș, vânător”) și Flonta. În preajma localității, împrejmuite de păduri, terenuri arabile și câteva dealuri cu livezi și vii, se află și 2 fântâni secătuite; fântâna de pe Dealul/ Pășunea Păpii a rămas cunoscută sub numele de Telekuton Rațon, denumire tot de origine maghiară, explicabil prin sintagma telekút (magh. „fântână plină din care beau oamenii apă când merg la muncile pământului”) și numele locuitorilor rácön („sârbi, rățeni”).

TOPONIME LIMITROFE ORAȘULUI TĂȘNAD.

SANTĂU/ TASNÁDSZÁNTÓ / NAGYSZÁNTÓ / SZANTÓ

Toponimul Santău (magh. Tasnádszántó), comună situată în partea de sud-vest a județului Satu Mare, la 6 km de Tășnad, prezintă, lingvistic, o serie de particularități ce îl disting. Dovada cea mai convingătoare privind etimologia acestui cuvânt este magh. SZÁNTÓ „arător/plugar/agricultor”. Adăugăm faptul că termenul permite aprofundarea analizei; mai precis, cuvântul s-a creat prin sudura a două lexeme maghiare (szán „țarină, teren arabil” + tó „lac”), localitatea fiind înconjurată de terenuri agricole, pomifere și viticole, respectiv traversată de râul Santău, un curs de apă afluent al râului Ier, izvorând în Cehal și revărsându-se în satul aparținător comunei, anume satul Sudurău. Conform Dicționarului lui C. Suciu (1968 II: 96), toponimul minor ar fi fost înregistrat și sub denumiri ca „villa Zumtou, locus Zanpto, sacerdos de Zamptov”, sintagme nominale care ar putea proba și originea latină, prin asocierea substantivului propriu cu elemente latine (villa, locus, sacerdos); totuși, rămâne deschisă interpretarea originii numelui propriu „Zumtou/ Zantop/ Zamptov” (variantă fonetică a maghiarului Szántó, mai plauzibilă, ori altceva?)

Interesante sunt denumirile celor două vetre ale satului (Olosigul Mic și Olosigul Mare). Potrivit unor consăteni, dar și al unor istorici, toponimele ar proveni tot din limba maghiară, și anume „Oláhszög”, ceea ce ar însemna „colțul (ungherul, cotlonul) românesc”, dovedind prezența românilor din timpuri străvechi. Argumentația analogică și etimologică ar fi: există localități în județul Bihor cu denumiri ca Diosig (Diószeg „colțul cu nuci/ nucet”), Cheresig (Körösszeg „colțul Crișului”, unde probabil Crișul Repede făcea un cot) și Miersig (termen cu etimologie necunoscută, explicabil, totuși, prin pronunția Mniersig, cu – n -epentetic mai accentuat, semn al palatalizării), Nyárszeg (din magh. Nyárfaszeg, adică „un colț al plopilor/ plopiș”), care s-a contractat, eliminând particula fa (magh. „lemn”), întrucât pronunțarea fonetică a cuvântului întreg ar suna prea vulgar în limba maghiară. cuvântul szög devenind szeg, argumente pe care le găsim interesante și logice.

Am găsit, de asemenea, alte câteva exemple: Forosig (Forröszeg „colțul fierbinte”, amintind de zona Băilor Felix și 1 Mai), Sărsig (Sárszeg „colțul noroios”), Bocsig (Bakszeg „colțul berbecilor/ țapilor”), Sălsig (Szélszig „colțul vântului”) sau, mai apropiat de orașul Tășnad, Cuiu Morii (Malomszeg). Alexandru Pele (2010: 172) și I. I. Russu (1967) susțin că „toponimia românească este bogat reprezentată cu compuse în care intră și elementele seg și sig, uneori și seget”, forme dacice atestate sub forma –zeg, -zeget, care au înțelesul de palisadă, secvențe fonetice regăsibile în toponime românești mai vechi (Sighetu-Marmației, Sighetu-Silvaniei, Sighișoara etc.), înclusiv în numele capitalei Daciei (SarmiZEGETusa), precum și în toponimia ungurească actuală, care „conține și ea un lot numeros de cuvinte compuse pe tărâm dacic” (Szeged, Tiszasziget, Szigethalom).

TASNÁDSZILVÁS / SILVAȘ / SZILVÁS (COM. SĂUCA)

Limitrof orașului tășnad, satul Silvaș aparține, astăzi de comuna Săuca. „livadă cu pruni”. Localitatea aparține de comuna Săuca (în maghiară Sződemeter), alături de satele Becheni (magh. Pele), Cean (majoritatea populașiei a imigrat din județul Bihor, localitatea Vadu-Crișului, fiind localizat pe așa-zisa Doina în partea de nord a localității; în anii 1950, comuniștii au mutat localitatea în sus și au distrus biserica ortodoxă și toate casele din acea parte, precum și din Chisău ().

BLAJA / BLAJĂ /[BALÁZSHÁZA]

Numele satului Blaja are la bază un antropotoponim (= nume de persoană), care în traducere literală are înțelesul de „casa lui Balázs”, Balázs fiind un nume de origine latină (Blasio), folosit în special ca nume de familie masculin, corespondent al românescului „Vasile”, nume de asemenea de origine latină (lat. basileus = rege/ conducător). Se știe că, în Transilvania, numeroase antropotoponime s-au format cu elemente de compunere maghiară (uj = nou; falu = sat(ul) lui; ház = casa lui).

CIG/ CSŐG

Sat aparținător de orașul Tășnad. După definiția Dicționarului Etimologic Maghiar, numele localității desemnează ogor, pământ (Csegely, Tsegely, Tseglyes, ager cuneatus). Ascuțit în formă de pană. Csög (tseges): nod, ciot Denumirea Csög apare în documente în anii 1205-1235 sub formă de Sugu, Chug. În 1424 are formă de Chwgh, Chegw, în 1447 Cseg, în 1490 Cheögh, în 1519 Cheegh, în 1662 Nagy-Csög, în 1681 Csögh. Pentru prima dată apare acest nume în Váradi Regestrum ( Regestrum Varadiense) legat de un proces. În 1297 era moșia lui Hegen și a fiului său László precum și a rudeniilor săi. În 1354 Csög era înregistrată ca moșia lui Szakácsi Erdélyi Jakab, și de la el Csögi Péter cu rudenia lui vroia s-o cucerească. După valea Cser, sus pe deal urmează dealul Hajnal înconjurat de hotarul Sărăuadului și drumul Cigului. De la drumul Cigului până la drumul Careiului se află dealul Csárda, în mijlocul căruia între cele două războaie mondiale funcționa o fabrică de cărămizi. Atunci erau două fabrici de cărămizi în comună. În locul fabricii de astăzi ( în partea de jos a dealului Gróf) era o fabrică de acest gen închiriată de Róf János. Aici se fabrica cărămidă de mână, arsă în cuptor de campanie și numită cărămidă țigănească. Între cimitir și fabrica de cărămizi era un mic cimitir vechi pentru evrei, care nu se mai folosește. Tot în această parte era o cârciumă și un bordel cu nume Rózsabokor. Între dealul Csárda și fosta biserică greco-catolică ( în prezent biserica ortodoxă) se întinde dealul Disznó. Între drumul Careiului și drumul Santăului era moșia Mizsur și Kulcsár, între drumul Santăului și cazarmă se întindea moșia Silbek și pășunea popii. Pe aceste meleaguri, îndeosebi pe dealuri se cultivă vița de vie, iar pe cîmpii porumb și grâu. Denumirile sunt folosite și în zilele noastre, unele locuri au fost acoperite cu clădiri, iar altele sunt lucrate, cultivate de locuitori.

SĂCĂȘENI / ÉRSZAKÁCSI

Érszakácsi (románul Săcășeni) este o comună din județul Satu Mare

Comuna este traversată de Râul Checheț (în maghiară „Kekec”, denumire ce înseamnă „pârâu”), un curs de apă, afluent al râului Barcău. De altfel, pârâul străbate toate localitățile limitrofe orașului Tășnad (Săcășeni, Valea Morii, Santău, Cehăluț, Eriu Sâncrai, Cehal), de unde se explică și intrarea sa în denumirea mai multor toponime minore. Săcășeni este o localitate străveche, care a fost atestată în timpul lui Árpád, iar numele este certificat încă din 1240, sub forma Zaka, iar la 1300, Zakacsy În Evul Mediu, avea un rol important, fiindcă, deja pe la 1300, permitea constituirea unor conferințe/ întruniri județene, respectiv a fost un punct de control vamal. Castelul (ridicat la 1880, în stil eclectic), care adăpostește astăzi primăria, a fost demult rezidența familiei baronului/ nobilului Braunecker, până la 1948 când comuniștii au confiscat-o. Fonetica istorică justifică etimologia toponimului ca termen compus prin contopirea a două cuvinte ungurești (ér „pârâu” + szakács „bucătar”), Pârâul bucătarilor, în traducere literală, documentele atestând că localitatea, în calitate de reședință nobiliară, dispunea de un bogat grup uman cu tradiție în domeniul gastronomic. Din punct de vedere fonetic, vorbitorii percep, în rostirea acestui toponim, existența, la sfârșitul acestuia, a unui sunet separat, întrucâtva similar cu vocala [i], după consoana „n”, anume o vocală asilabică. Scurtarea vocalică postconsonantică este un proces fonetic ce privește exclusiv vocala „I” și constă în pronunțarea foarte scurtă și cu o intensitate sonoră redusă. [ ị ], numit de către unii lingviști „i ultrascurt / șoptit”. Condiții în care se produce scurtarea lui „I”:

în poziție finală de cuvânt, precedat de una sau mai multe consoane în afără de grupul consonantic muta cum liquida ( = consoană + lichidele „l” sau „r”)

fără vârf de sonoritate (= nu poartă accentul silabic, accentul aflându-se pe o altă vocală): [pomị], [lupị], [facị], [Săcășenị]

Observație: Un i scurt, fără să mai fie final, avem și în câteva pronume și adverbe nehotărâte compuse cu segmentele fieși/ oareși/ câți (= ori): oricare, orice, oricine, oricât, oareșicine, fieșicine, fieșicum, câțiva. Acest „i” scurt este unul perpetuat din poziția finală a cuvintelor autonome devenite componente (-oară, -ori).

În vorbirea curentă, locuitorii comunei Săcășeni preferă și pronunția [Socač], formă bisilabică în cadrul căreia remarcăm o serie de modificări la nivel fonetico-fonologic, repercusiuni ale influenței limbii magiare: pe de o parte, prezența vocalelor [o] și a [a], aceasta din urmă fiind purtătoarea accentului, respectiv apocoparea secvenței „șeni”, aceasta restrângându-se la consoana africată surdă [ʧ/ č], pe de altă parte.

Chegea (magh. Kegye „favoare, grație”) este sat aparținător comunei-reședință Săcășeni, nume atestat, cu forma maghiară, încă în anul 1205-1235, sub numele Tede în registrul de la Oradea în cadrul unui proces. Așezarea (Chegea de Sus) nu se afla pe locul de astăzi, ci pe dealul cetății din zona pădurii Komoros, vechea denumire a trimițând la ideea de graniță. La granița satului Chegea se afla, cândva, Cetatea Zalmoki, ale cărei ruine se puteau vedea și în sec al XX-lea. Localitatea dispune de cea mai mare rezervație de păr sălbatic din Europa, motiv pentru care, anual, are loc desfășurarea evenimentului „Festivalul Părului Pădureț”.Forma lingvistică Chegea se explică prin evoluția corespondentului maghiar kegye, care ar fi suferit modificări fonetice, prin adaptarea secvenței „gye” la sistemul fonetic românesc (consoana africată postalveolară sonoră [ʤ]) și menținerea consoanei palatale –g și diftongarea lui e în forma actuală ea. În vorbirea curentă, această consoană sonoră preferă adeseori înlocuirea cu perechea surdă a acestui sunet și reducerea lui [e și ea] la [a/ é] (Cheja/ Chéjé). De altfel, trecerea lui [ğ] > [j], considerată tot o influență a maghiarei asupra limbii române (Pál 2014: 112) o regăsim nu doar în cuvinte de origine maghiară, ci și în alte contexte, inclusiv în cazul unor cuvinte moștenite (fuge – fuje; lege -leje). În unele cazuri, toponimul apare și sub forma [Tjéjé], Trecerea fonemului maghiar [gy] la dentala [t], respectiv palatalizarea acesteia trebuie să fi avut loc sub influența contactului cu slava și, ulterior, maghiara, alterările urmând diverse trepte (gy > t > tj).

SĂUCA / SZÓDEMETER

Săuca denumește numele unei comune limitrofe orașului Tășnad,, atestat documentar din anul 1220 (predio Demetrij), toponim minor asociat atât cu numele Sfântului Dimitrie care ar fi predicat în această zonă, precum și de personalitatea marelui scriitor maghiar Kolcsey Ferenc, autorul imnului actual al Ungariei. În memoria acestuia din urmă, anual, în prima zi de vineri a lunii august, are loc comemorarea scriitorului, în cadrul bisericii reformate și a casei memoriale a scriitorului (ce adăpostește în prezent Parohia bisericii greco-catolice). Satele aparținătoare comunei sunt: Chisău (magh. Keszi, antroponim de origine turcă cu veche atestare în onomastica limbii maghiare), Silvaș (magh. Tăsnádszilvás, traductibil sub forma Prunii Tășnadului, toponimul, în varianta maghiară, probând originea latină a termenului, prin formantul szilvás „livadă cu pruni”), Cean (magh. Tasnádcsány) și Becheni (magh. Pele).

CEHAL / MAGYARCSALOLY

Comuna Cehal, care cuprinde trei localități (Cehalul românesc, Cehalul unguresc „Magyarcsaholy” și Orbău), este menționată din anul 1116, populația fiind de etnie română, maghiară și patru familii de evrei. Aparținând, inițial, județului Solnocul de Mijloc, devine, la sfârșitul secolului al XIX-lea, localitate aparținătoare preturii Tășnad (Dionisie Stoica-I. P. Lazăr 1908, p. 17). Lăsând deoparte datele istorico-geografice și aministrative, considerăm că studiul lingvistic impune relevarea particularităților de ordin etimologico-semantic și gramatical, obiectiv care a stat la baza prezentei lucrări. Pentru toponimul Cehal s-au propus mai multe etimoane, cel puțin două, ambele de origine maghiară. Pe de o parte, este vorba despre verbul „csahol” (a lătra, a blehăi), cel mai probabil un cuvânt cu bază morfologică interjecțională, iar, pe de altă parte, cuvântul „csahol”, desemnând „lătrat intermitent”. Din documentul mai sus menționat, aflăm că regele Sigismund ar fi donat, în anul 1429, atât Cehalul unguresc (Magyar-Csaholy), cât și Cehalul românesc (Oláh-Chalohy), familiei nobiliare Csaholy Ioan și fiului său Ștefan, consemnare care, în opinia noastră, ni se pare un argument mai plauzibil decât etimonul de natură zoonimă. Fonetic, remarcăm asimilarea vocalei –a la vocala semideschisă –e și deschiderea lui –o la –a, din structura finală a antroponimului maghiar Csalohy. Comuna deține, administrativ, și satul Orbău/ Orbó- Tasnádorbó, care permite, la rândul său, două explicații etimologico-semantice: una se referă la originea slavă a toponimului, desemnând substantivul comun plop și alta, probabil mai plauzibilă, din maghiarul Orbó, antroponim maghiar vechi, arhaism, hipocoristic sau diminutiv al numelui Orbán, slavism care denumește termenul botanic de „salcie, răchită”.

ORBĂU / ORBOU / TASNÁDORBÓ / ORBÓ (COMUNA CEHAL)

Sat aparținător de comuna Cehal, și-ar putea explica etimologia denumirii din limba maghiară, unde ORBÓ reprezintă un antroponim maghiar vechi/ arhaic, hipocoristic sau diminutiv al numelui Orbán, un slavism/ cuvânt de origine slavă denumind termenul botanic „salcie, răchită”. Orbău este o localitate în județul Satu Mare, Transilvania, România. În documentele vremii satul Orbău este amintit de prin anii 1205-1235. Apoi în anul 1475 este amintit ca Orbo ( cuvânt de origine slavă, în românește PLOP). Legenda spune că în trecutul îndepărtat ar fi existat o singură casă în care ar fi locuit trei tâlhari sau oaste de haiduci. Între anii 1427-1730 ar fi aparținut lui Szilagyi Nicolae și fiilor săi. În 1890 a ajuns la 253 locuitori. Satul a aparținut grofului Zeigh losif. La început satul se găsea în vale nu în vârful dealului. Pe la mijlocul veacului al 16-lea satul a fost pustiit. Biserica a fost adusă pe picioare din Racova în 1824, veche de 500 de ani. Biserica a fost dăruită de către credincioșii din Racova. În satul Orbău au fost mulți neștiutori de carte. Nici primarul satului nu știa carte. Legendele spun că, primarul își făcea însemnările pe bețe, prin semne și linii. Impozitul era calculat și se plătea după numărul de geamuri. Scopul celor ce-și construiau case era să nu-și facă multe geamuri la case, pentru ca să nu aibă impozit prea mare.

ASPECTE LINGVISTICE

Toponimia, după cum se poate constata în cercetările multor lingviști, evoluează în același ritm cu structura generală a idiomului respectiv. Analiza lingvistică a toponimelor mai sus menționate nu include limbajul într-un idiom oarecare, influențele de origine maghiară făcându-le să nu aparțină unui singur grai, ci relevând interferențele și contaminările subdialectelor crișean și maramureșean. Am optat, astfel, pentru o analiză structurată pe mai multe nivele (fonetic, lexico-semantic, morfosintactic și mai puțin pragmatico-enunțiativ). Particularitățile de limbaj, cu precădere cele fonetico-fonologice, lexico-semantice și gramaticale permit totuși circumscrierea unui „grai sătmărean”, încadrabil, după cum menționează lingviștii Emil Petrovici și Matilda Caragiu Marioțeanu, subdialectului crișean. Ba chiar mai mult, în cadrul cercetării noastre, dorim să relevăm, pe baza unor argumente de ordin istoric, faptul că toponimelor din Transilvania supuse analizei li s-au atribuit, cel mai adesea sau chiar întotdeauna, eronat, etimoane maghiare, aceste nominale aparținând de facto limbii române de dinaintea contactului vorbitorilor ei cu limba maghiară. Datarea acestor toponime în latină protoromână cu informații certe vine să susțină originea „românească” indubitabilă a cuvintelor-temă pe care le analizăm.

Aceste date sunt consemnate în lucrări valoroase, precum „Dicționarul” lui Coriolan Suciu sau „Elemente lexicale străromânești” a lui Alexandru Pele, studii care argumentează o stare de fapt existentă în Transilvania secolelor XI-XIV, când numele localităților se scria aproape fonetic, în majoritatea cazurilor, bineînțeles cu ortografia ungară a epocii respective, chiar și în textele redactate în latină. În acest sens, ni se pare extrem de cuprinzătoarea concluzia lingvistului Al. Pele (2010: 185): „Valorificarea cuvintelor românești din lexicul ungar constituie o valoroasă acțiune de recuperare, care completează, în mod firesc și rațional, veriga, considerată lipsă, ce leagă prezentul de epoca prearpadiană. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât toponimele românești au la bază, de cele mai multe ori, substantive sau antroponime de origine latină sau chiar autohtonă, preromană.”

Fonetica. Accentul, vocalismul și consonantismul.

În mod pregnant, se pot observa păstrarea particularităților fonetice ale acestor toponime în raport cu apelativele care stau la baza acestora și cu vorbirea curentă, dar și influența limbii literare (într-o măsură mai mică). Pentru aceasta, am valorificat informațiile din lucrări de dialectologie română, între care lucrarea regretatei Matilda Caragiu Marioțeanu (DR 1977) și studiile lui Emil Petrovici constituie repere de referință.

Se remarcă deplasarea accentului în raport cu limba literară: Tășnắd [Tắșnad], Santău [Sántău], Silvaș [Silváș];

é (accentuat) se pronunță deschis când în silaba următoare mai apare un e [cęre] (cere) ori în silabă închisă, finală sau urmată de un grup consonantic [cęntru] centru [Blaję] Blaja;

Palatizarea labialelor înaintea vocalelor anterioare ia forme specifice:

[p] devine [ptʲ]: [ˈptʲikə, ˈptʲelʲe, ˈptʲitə] pentru pică, piele, pită;

[b] devine [bdʲ]: [ˈbdʲinʲe] pentru bine;

[m] devine [mnʲ]: [mnʲik, mnʲɛre] pentru mic, miere;

[f] devine [h]: [sə ˈhije, ˈhjɛrbe] pentru să fie, fierbe;

Lexicul reprezintă, alături de nivelul fonetic, compartimentul limbii cel mai deschis; lexicul evoluează și în sincronie prin variantele diatopice specifice graiului maramureșean sau crișean, iar, în diacronie, prin înlocuirea succesivă a unor termeni arhaici și regionali sub influența neologiei. O serie toponime se referă la îndeletnicirile localnicilor, ocupațiile de bază fiind agricultura, cultura pomilor fructiferi, a legumelor, a viței de vie și creșterea animalelor (vaci, oi, porci, cai); de aceea, există în toponimia minoră a localității Tășnad toponime ce ilustrează această legătură; particularitățile peremptorii se relevă și din prisma dihotomiei convențional vs. neconvențional. Cele mai multe dintre toponimele aici discutate au caracter neconvențional, ele fiind legate de apelative și antroponime neconvenționale (porecle, supranume, hipocoristice, accidente fonetice, influențe arhaice) utilizate în interacțiunea verbală dintre membrii comunităților. Formele neconvenționale/ necanonice sunt rezultatul creativității libere a locutorului care îi codifică sensul (istoria), reflex al dinamicii limbii, variantele lingvistice fiind însă întotdeauna recunoscute și însușite de colectivitatea respectivă. Exemplificăm, în continuare, formațiile constituite pe baza unor apelative:

Apelativul toag [< magh. tag „parcelă de pământ, moșie”] care înseamnă „parcelă, mai multe pământuri, de întindere mică, lucrate împreună de către proprietari, în special pentru cosit” apare ca microtoponim în subdiviziunea orașului Tășnad, mai exact în vecinătatea satului Valea Morii: Toagu lui Mizsur și Toagul lui Kulcsar, locuri unde există și comunități umane, însă extrem de reduse (circa 2-3 familii).

Apelativul tău, tot de origine maghiară, denumește, conform DEX, atât „apă de sine stătătoare, puțin adâncă; baltă”, cât și „prăpastie, abis”, în timp ce localnicii îl explică drept „loc mlăștinos, aflat la poalele unei coaste, tot timpul cu apă”.

Apelativul ciorgău [la ciorgău, <magh. csórgó] denumește „un izvor mic, de unde curge apa, izvoraș”

Apelativul legheleu, tot de origine maghiară,

PARTICULARITĂȚI MORFOSINTACTICE

Toponimele studiate sunt formate cu precădere dintr-un singur substantiv în cazul nominativ (Tășnad, Santău, Cig, Blaja, Sărăuad, Săcășeni, Rațiu, Chegea, Săcășeni, Cean, Săuca, Silvaș, Orbău, Cehal, Cehăluț(i)), majoritatea de origine maghiară. În cazul satului Valea Morii, cu variantele mai vechi de Cuiu Morii și Moara Banfi, avem de-a face cu termeni formați prin compunere, fie dintr-un substantiv în Nominativ1, articulat definit (Valea/ Moara/ Cuiu`) + un substantiv în Genitiv1 (Morii) sau un substantiv de asemenea în Nominativ1 (Morii, respectiv Banfi, acesta din urmă fiind un antroponim ce indică posesorul). Același procedeu, al compunerii prin alăturare a unui substantiv în N cu un alt substantiv, în Genitiv, îl regăsim în cadrul toponimelor minore, care denumesc subdiviziuni din cadrul orașului Tășnad, toate cuprinzând cel puțin un formant cu etimon maghiar (Dealul Pisicii, Dealul Porcului, Dealul Vântului etc.).

DETALIERI

Articolul posesiv este invariabil: a meu, a mea, a mei, a mele ("mine", comparat cu standardele al meu, a mea, ai mei, ale mele).

Pronumele demonstrative de apropiere sunt mai apropiate de etimoanele lor latine: aista, aiasta.

Unele verbe din prima și a patra grupă de conjugare nu primesc sufixele -ez și -esc: lucră, mă rușin, străluce spre deosebire de standardele lucrează, mă rușinez, strălucește. Pe de altă parte, sufixul -esc poate apărea în verbe conjugate fără acesta în limba standard: împărțăsc, omorăsc, sîmțăsc, comparat cu împart, omor, simt.

Anumite forme verbale au [n] înlocuit cu alte sunete: [spuj, viw, viˈind], comparat cu spun, vin, venind. Această trăsătură este împărtășită cu graiul muntenesc.

Auxiliarul folosit pentru perfectul compus al verbelor la persoana a treia este o la singular și or / o la plural: [o d͡zɨs, or d͡zɨs], comparat cu a zis, au zis.

Următoarele forme apar la persoana a treia a modului conjunctiv, atât la singular, cât și la plural: să deie, să steie, să beie, să vreie, având terminația [ˈeje], pe când limba standard are să dea, să stea, să bea, să vrea, cu terminaia [ˈe̯a].

Mai mult ca perfectul poate fi construit și analitic: m-am fost dus, am fost venit, față de formele sintactice standard mă dusesem, venisem.

Verbele a aduce și a veni au forme imperative particulare: adă, vină (standard adu, vino).

Există o tendință generală spre scurtarea cuvintelor (apocoparea): o fo (standard a fost), Gheo (în loc de Gheorghe), oi me (standard voi merge) etc.; apocopa apare ca accident fonetic și în pronunțarea toponimelor Mă duc în Vale/ Morii/ Sără vs. Mă duc în Valea Morii/ Sărăuad

CONCLUZII.

Toponimia localității Tășnad, a localităților aparținătoare și limitrofe constituie dovezi ale unei vatre istorice și culturale cu un istoric extrem de îndepărtat, asupra cărora contactul cu popoarele migratoare, în special migrația maghiară și-a pus amprenta în mod definitiv.

Toponimele supuse atenției în prezentul studiu relevă, pe de o parte, amprenta puternică a influenței maghiare asupra limbii române, majoritatea fiind formații lingvistice compuse din cuvinte ungurești, precum și cuvinte care au în componență elemente de altă origine (slavă, romanică sau chiar traco-dacă.

Cercetarea riguroasă a aspectelor de natură lingvistică probează și dificultatea interpretării exhaustive, deoarece, așa cum au subliniat mulți lingviști,este cert că filiația dialectală nu poate fi pusă numai pe seama influenței maghiare, dar nici pe ansamblul influențelor străine în sine, aceasta trebuind să fi venit și din cauze intrinseci; la fel de cert este și faptul că unele graiuri românești, spre exemplu cel nordic-sătmărean, aici discutat, se deosebesc de celelalte graiuri și datorită unei puternice influențe maghiare, la nivelele fonetic și lexical.

Bibliografie ȘI SITOGRAFIE

*** VR 1898 = A Váradi Regestrum- Regestrum Varadiense, Budapest, 1898.

Kelemen Béla. 1976. A magyar törteneti etimológiai szótár (TEZss), Budapest, Akadémiai Kiadó.

Câmpean 2010 = Viorel Câmpean, Oameni și locuri din Sătmar, vol. 1-2, Editura Citadela, Satu Mare, 2010.

Cihac 1870-1879 = A de Cihac, Dictionnaire d`étymologie dacoromaine, vol I-II, Frankfurt, 1870-1879.

Ciorănescu 2007 = Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române, Ediție îngrijită și traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin, Editura SAECULUM I.O., București, 2007.

Dr. Dionisie Stoica, Ioan P. Lazăr, "Schița monografică a Sălagiului". „Astra la Șimleu”, Victoria (Institut tipografic și de editură), Șimleu Silvaniei, 1908, pp. 5-7.

***DR = Matilda Caragiu Marioțeanu, Ștefan Giosu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

EALR 2010 = I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română, substratul comun româno-albanez, Editura Dacica, București, 2010.

ELR 2010 = Enciclopedia limbii române, Coordonator Marius Sala, Editura Univers Enciclopedic, București, 2010.

Fábián 1997 = K. Fábián Ilona, A Váradi Regestrum helynevei (Szegedi Középkorász Mühely), 1997.

Felecan 2011 = Nicolae Felecan, Între lingvistică și filologie, Editura MEGA, Cluj-Napoca, 2011.

http://www.lexilogos.com/english/hungarian dictionary.htm

Iordan 1963 = Iorgu Iordan, Toponimia românească, București, Editura Academiei, 1963.

Janitsek 1969 = E. Janitsek, O clasificare a microtoponimiei: nume topice românești de origine maghiară, în „Studii și materiale de onomastică”, Editura Academiei, Cluj, p. 75-80, 1969.

LTD 1967 = I. I. Russu, Limba traco-dacilor, Editura Științifică, București, 1967.

MGT 2010 = Memoriu general P.UG. Tășnad. Plan urbanistic general al orașului Tășnad și localităților aparținătoare, Proiectant general: S.C. AEDILIS PROIECT S.R.L., 2010.

Moldovanu 2011 = Dragoș Moldovanu, Toponime de origine romană în Transilvania și în sud-vestul Moldovei, în „Anuar de lingvistică și istorie literară”, tomul XLIX-L, 2009-2010, p. 17-95 (apărut în 2011).

Pál 2014 = Enikó Pál, Influența limbii maghiare asupra limbii române. Perioada veche, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014.

Pele 2010 = Alexandru Pele, Elemente lexicale străromânești, Ediție îngrijită de Octavian Blaga, Editura Scheda, Oradea, 2010.

Petrovici 1970 = Emil Petrovici, Studii de dialectologie și toponimie, Volum îngrijit de I. Pătruț, B. Kelemen, I. Mării, București: Editura Academiei R.P.R, 1970.

Skok 1939 = Petar Skok, Observations, în „Premier Congrès International de toponymie et d`anthroponymie. Actes et mémoires”, Paris, 1939.

SMO 1969 = Studii și materiale de onomastică, Redactor responsabil E. Petrovici, Editura Academiei R.S.R., București, 1969.

Suciu 1967-1968 = Coriolan Suciu, Dicționarul istoric al localităților din Transilvania, vol I (1967), (A-N), vol II (1968), (O-Z), Editura Academiei Române, București, 1968.

Urițescu 2008 = Dorin Urițescu, Variantele dialectale ale limbii române în perioada 1780-1880. Fonetica (Note de lectură), în DR, 2008, nr. 1, p. 33-56. Editura Academiei Române.

Vizauer 2012 = Victor Valentin Vizauer, Homo locum ornet…O introducere în antropotoponimia din Transilvania secolelor XII-XIV, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2012.

Vulturescu, George 2000 = Cultură și literatură în ținutuile Sătmarului. Dicționar (1700-2000), Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare, 2000.

http://hu.wikipedia.org.

ADNOTĂRI ONOMASTICE

Viața familiei mele a fost timp mai mult de un secol o poveste interesantă, cu urcușuri și coborâșuri, uneori frumoasă, alteori marcată de situații-limită dramatice și tragice. O poveste care vă va dezvălui ceea ce mi-a dezvăluit și mie, anume că: EXISTĂ O SOARTĂ PENTRU FIECARE. Încă din copilărie și adolescență, odată cu primele lecturi „serioase”, am trăit cu părerea sau probabil iluzia că trecutul nu este sigura explicațe a zilei de azi și că biografia nu justifică integral bibliografia.

Pentru mine, omul cu pasiunea de a lăsa celor ce vin după mine crâmpeie de viață, înseamnă să las posterității amintirile mele legate de viața mea, dar și de a înaintașilor mei (părinți, bunici, străbunici, unchi și mătuși, veri și verișoare, chiar nepoți, prieteni de familie, colegi, rude prin alianță etc.). Ca ființă socială și rațională, omul nu poate fi conceput în afara relațiilor cu semenii săi. În prefața cărții notam că preocupările mele cu privire redactarea unei scrieri cu caracter memorialistic a pornit de la un paragraf din jurnalul Reginei Maria. Și, totuși, există numeroase alte scrieri diaristice care m-au fascinat din primele pagini. Printre acestea, se află și „Casele vieților noastre”, o antologie recent publicată la prestigioasa editură HUMANITAS. Volumul din anul 2014 strânge istorii ale caselor care au devenit „acasă” pentru Adriana Bittel, Ana Blandiana, Andrei Pleșu, regretata Antoaneta Ralian, care ne-a părăsit în anul 2015, Barbu Cioculescu, Dan C. Mihăilescu, Gabriel Liiceanu, Gabriela Tabacu, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Micaela Ghițescu, Monica Pillat, Radu Paraschivescu, Tania Radu și Victor Ieronim Stoichiță. O altă carte pe care am parcurs-o cu plăcere este „Și eu am trăit în comunism” a Ioanei Pârvulescu, publicată la aceeași editură prestigioasă un an mai târziu (2015). Pe aceasta din urmă am lecturat-o cu nostalgia unui om care și-a petrecut primul deceniu de viață în comunism, adunând, astfel, felii de viață cotidiană trăite alături de cei mai iubiți dintre pământeni pe care i-am întâlnit vreodată, PĂRINȚII MEI.

În cazul numelor și al prenumelor pe care le-am regăsit în realizarea arborelui genealogic al familiei și pe care le consider demne a fi menționate, cu oferirea unor explicații de factură etimologică, precum și semnificația lor, drumul a fost unul anevoios, pentru că, în ciuda studiilor onomastice de specialitate, multe dintre aceste nume și prenume au o origine incertă, greu de regăsit sau chiar necunoscută.

Această muncă a început în urmă cu câțiva ani, în paralel cu munca la alte studii și a continuat fără întreruperi multe și lungi, unele întrebări rămânând actuale și acum pentru mine, modestul și novicele diarist. Scrierile de tip memorialistic reprezintă, în esență, o formă de rezistență în lupta cu timpul inexorabil, căci, așa cum spunea regretatul taragotist Dumitru Fărcaș: „Suntem obligați să ne naștem și suntem obligați să murim!”.

Memoriile sunt texte care strâng și închid emoții, experiențe, care imortalizează stările interioare prin care am trecut și trecem în confruntarea cu bucuriile și dramele mai mici sau mai mari ale existenței noastre cotidiene.

Deși mă aflu doar la vârsta de 40 de ani, consider că fiecare etapă este la fel de importantă, că viața ne oferă mereu noi și noi ocazii care merită să fie adunate între coperțile unei cărți. Într-un fel sau altul, „scrierile de tip diaristic sunt un mod de a accede la nemurire”. Cu acest volum încerc să îmi schimb felul de a scrie. Încerc să mă apropii de ființe concrete, includ în text propria biografie și deschid receptarea pentru multe alte domenii și fenomene, de la corespondență, literatură, arte vizuale, filozofie până la mentalități și coduri comportamentale. Însuși acest prim capitol este greu de conceput pe alocuri, motivul principal fiind acela că în actele și consemnările familiei nu am regăsit nici măcar numele și prenumelor unor membri ai generațiilor anterioare, precum cele ale străbunicilor. Pentru aceasta, investigația m-a îndrumat înspre departamentele de stare civilă din localitățile unde au trăit predecesorii mei și, mai ales, la Arhivele Naționale din județul Satu Mare, unde am reușit să aflu cele mai multe informații, în special în Colecția registrelor parohiale de stare civilă din județul Satu Mare. Aici am găsit oameni deosebiți și binevoitori, între care domnul Florin Pop este persoana care m-a ajutat în cea mai mare măsură cu un remarcabil respect.

Cartea de față reconstituie istoria mai multor generații ale subsemnatului și poate fi citită, de aceea, ca un roman cu fapte și teme dintre cele mai diverse, de acasă, de la școală, de la serviciu, din vacanțe, călătorii, cu numeroase povești vesele și triste care se leagă în mod firesc ori, citând-o pe Ioana Pârvulescu, o carte care „Te face să plângi, să râzi, să gândești”, dar mai ales să afli situații, momente și povești inedite din viața autorului. Ceea ce pot să garantez este aceea că autenticitatea celor scrise este asumată cu responsabilitate și cu respect.

Întru început consider de cuviință să scriu și să ofer explicații, fie mai detalite, fie mai succinte, de natură onomastică privind antroponimele (atât nume, cât și prenume) care se regăsesc în arborele genealogic al familiei mele. Adeseori m-am lovit de dificultatea găsirii unor explicații clare și certe, motiv pentru care am apelat la studii de specialitate (dicționare, articole), la cunoștințele mele de fonetică, fonologie, istoria limbii sau lexicologie și semantică, pe care le-am dobândit de-a lungul timpului, în anii de studenție și în numeroasele cărți pe care le-am citit până în prezent.

Oricum, ca o concluzie tranzitorie, pot să afirm că multe dintre numele de familie ale predecesorilor mei sunt de proveniență maghiară sau maghiarizată (Ardelean, Vésö, Marchiș, Horotan), similar prenumelor purtate de către mulți membri ai familiei (Péter, Júliánna, András, György), așa cum reiese din însemnările și documentele moștenite de la părinți sau regăsite în cadrul diverselor instituții pe parcursul documentării.

HOROTAN (< nume topic Horoat (Ardeal), cu suf. -an

Râul Horoatu Cehului este un curs de apă, afluent al râului Someș.

Horoatu Cehului (în maghiară Olahhorvat Cseh) este un sat ce aparține orașului Cehu Silvaniei din județul Sălaj, Transilvania, România. Numele Horoatu Cehului pare să vină de la White Croats (Byelohravati)- „horvat” însemnând în ungureste "croat" și „olah” însemnând „român” (sub acest nume apare zona aceasta în cronica Gesta Hungarorum- document despre istoria ungarilor, scris în jurul anului 1200). Istoricul maghiar Marki Sandor reface o hartă care cuprinde regatele medievale ale lui Braslav, Salan (Zalan), Glad, Menumorut (Marót) și Gelu (Gyelo)". Numele orașelor și râurilor de pe hartă folosite de autorii cronicii și reproduse de Sandor sunt cele folosite încă de pe vremea Daciei și încă în uz curent în România. Szekelyek ori Székely (= secuii) au fost găsiți de către ungurii migratori în drumul lor la trecerea spre est, înspre Panonia.

Din punct de vedere lingvistic, antroponimul Horotan repezintă, așadar, un termen care a trecut prin mai multe modificări de ordin fonetico-fonologic. În cuvântul maghiar horvát are loc sincoparea consoanei fricative labiodentale „v”, cu menținerea lui „horát” iar ulterior contaminarea secvenței rămase cu termenul oláh, redus, prin apocopare de asemenea la vocala „o”(horoat), epenteza oclusivei apicodentale „t”și paragoga nazalei „n”. Dacă se ia în considerare varianta modificată fonetic horot + sufixul antroponimic –an, vorbim tot de fenomenul contaminării lingvistice (un cuvânt-valiză), în timp ce explicația care aduce în discuție toponimul Horoat, ca sinonim al lui Ardeal, ni se pare nejustificată, chiar exagerată.

2. POMIAN

Numele de familie POMIAN este cel mai probabil un derivat de la numele localității Pomi, cu sufixul –an. Pomi (în maghiară: Remetemező), în traducere pustnic/sihastru(l) [magh. remete] + de pe câmp [magh.mező]) este o comună în județul Satu Mare, Transilvania, România, formată din satele Aciua, Bicău, Borlești și Pomi (reședința).

În amplul studiu al lui Coriolan Suciu (1968 II: 54) se consemnează că localitatea făcea parte din raionul Șomcuta Mare, Regiunea Maramureș, cu denumiri diverse (1407 Remethe, 1424 Remethemezew, 1461 possessio Valahalis Remethemeze, 1828 Remete Mező, Pom, 1851 Remetemező, [Fényes rom. „luminos”]). Comuna este străbătută de râul Someș. După anul 900 zona în care se află comuna Pomi a făcut parte din voievodatul condus de Menumorut, care se întindea între Mureș și Someș. După anul 1200 zona a făcut parte din comitatul Satu-Mare, condus de urmașii lui Dragoș din Maramureș. În Evul Mediu satele comunei au gravitat din punct de vedere economic, politic și militar între districtele menționate în secolul al XIII-lea, Ardud și Medieșu Aurit.

În anii 1848-1849, documentele arată ample mișcări în zonă, care au avut loc în timpul luptelor dintre români, sași, secui și maghiari, când românii doreau să-și revendice drepturile asupra pământurilor. Un document emis de la Borlești pe data de 10 noiembrie 1918 (Arhivele Naționale, Jud. Maramures) reprezintă Procesul-verbal al adunării de constituire a Consiliului Național Român comunal Borlești. Prin acesta se manifestă dorința neclintită pentru unire. De atunci comuna Pomi a făcut parte din România, mai puțin din anul 1940 până la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial.

Numeroase nume de familie derivate de la nume de localități, indicând originea sau apartenența, sunt create cu ajutorul sufixului –ean, cu pluralul (-eni ˂slav). Sufixul este foarte răspândit în Ardeal, fiind înlocuit totuși, în unele regiuni, cu forma –an și –e, aproape general în Vechiul Regat, în Bucovina și Basarabia, cum am menționat și mai sus. O evoluție mai complexă poate fi de asemenea invocată. După cum se știe, între antroponimie și toponimie există relații foarte vechi și strânse, chiar dacă, în prezent, aceasta din urmă (toponimia) ocupă o poziție privilegiată, explicabilă cel mai probabil prin valențele ei specifice în studiul istoriei poporului român. În cazul antroponimului Pomian s-ar putea invoca și o trecere succesivă de tipul: substantiv comun (pom), termen din domeniul florei→toponimul Pomi → antroponimul Pomian, rezultat al sufixării cu –an. Cel mai cunoscut fenomen similar, de trecere de la un domeniu la altul, îl constituie, în limba română, evoluția: antroponim→ toponim→ antroponim (Bucur→București→Bucureșteanu).

În ceea ce privește predecesorii părinților mei, nu am avut șansa de a-mi cunoaște decât bunica dinspre tată și bunicul matern, pe frații părinților și pe câțiva dintre frații bunicilor, cei mai mulți refugiați, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în sudul țării. Celorlalți nu le-am știut decât numele timp de multă vreme, nume pe care le silabiseam pe crucile din cimitir, le descopeream în fotografiile, scrisorile și în însemnările vechi păstrate în biblioteca familiei ori le auzeam în poveștile părinților și ale rudelor în viață.

Cu privire la acest nume de familie, pe care îl port și eu, mă leagă o întâmplare amuzantă din anii de studenție. Student docil și conștiincios, mă aflam la cursul magistral de Dialectologie al Profesorului Ștefan Gencărău, cunoscut pentru naveta sa Cluj-Oradea-Paris, fie la cursul de Filologie romanică al Conferențiarului Universitar Dr. Vasile Stanca (librarul studenților filologi clujeni).

Cursurile amintite se desfășurau în Amfiteatrul „Mihai Eminescu”. La unul dintre cursuri, profesorul, odată așezat pe scena sălii, a făcut prezența studenților. Când a venit rândul meu de a răspunde „PREZENT”, dascălul mi-a adresat întrebarea: „Ionuț, poți să îmi spui care este originea numelui tău de familie?”. Deși eram cunoscut pentru seriozitatea și cunoștințele temeinice de către cei mai mulți profesori ai ei, am răspuns cu sinceritate că nu cunosc originea acestui nume. Atunci, Profesorul mi-a răspuns ex cathedra că numele „POMIAN” este un derivat de la numele localității Pomi din județul Satu Mare, cu sufixul foarte vechi și răspândit în onomastica românească „-an”. Colegele de an cu care mă înțelegeam cel mai bine și cu care petreceam zile și nopți mai ales în timpul sesiunii, mereu vecine de loc în cadrul examenelor mai mult ori mai puțin dificile ( precum: Andreea Pușcaș, Domnița Pășcuț Roxana Pop ori Nicoleta Stan) nu au scăpat nici ele de asemenea situații, aparent hilare.

Ardelean(u)/ Árgyelán < nume topic. Ardeal, cu suf. (antroponimic) –eanu.

Bunica maternă, căsătorită pe 22 februarie 1941 (cu Véső György din localitatea Santău) s-a născut pe data de 31 ianuarie 1921 (trecută adeseori eronat în acte, ca fiind născută pe 1 februarie 1921), în orașul Tășnad, județul Satu Mare, din părinții MARCHIȘ PETRU/ MARKIS PÉTER și MARCHIȘ IULIANA (n. ARGYILAN JULIÁNNA), decedând prematur și în mod neașteptat, subit, pe 6 septembrie 1981, cunoscută fiind ca suferind de astm bronșic în ciuda numeroaselor tratamente recomandate de reputați medici clujeni, unde au dus-o copiii. Din curiozitate și pasiune încercăm să stabilim și originea acestor nume de familie, dar și a prenumelor. Am consultat în acest sens, dicționare de specialitate (precum Iorgu Iordan, Dicționar al numelor de familie românești, Editura Științifică și Enciclopedică,București, 1983 sau Kázmér Miklós, Régi Magyar családnevek szótár XIV-XVII.Század, Magyar Nyelvtudományi Társaság, Budapest, 1993), acesta din urmă fiindu-mi pus la dispoziție de către distinsa Doamnă Prof. Univ. Dr. Emese Fazekas, gramatician maghiar de prestigiu în cadrul Facultății de litere din Cluj-Napoca (UBB), persoană cu care întrețin contactul și țin să îi mulțumesc și în paginile prezentului volum pentru ajutorul acordat d ezinteresat ori de câte ori îi solicit ajutorul.

Privind etimologia numelui Ardelean, am găsit explicații detaliate, cu precădere în dicționarele onomastice maghiare. Cel mai probabil, este un nume de familie românesc provenit dintr-un toponim, cunoscând numeroase variante/variații de-a lungul timpului (Árgyelán, Argyelán, Árgyellán, Argyellán, Árgyilán, Árdelán, Ardelán, Árdeleán, Ardeleán, Ardelean) și alte versiuni înregistrate după anul 1162.

Originea termenului este foarte veche, fiind menționat încă înaintea cuceririi de către maghiari a Bazinului Panonic în secolul al IX-lea (cu forma maghiară „erdő elő, erdő előtti”, rom. „pădure înainte de pădure/ înaintea pădurii”. Înșiși unii lingviști, istorici și etnografi maghiari recunosc prezența milenară a românilor în zona împădurită a Transilvaniei: „Strămoșii românilor de azi nu au încetat niciodată de la Traian să locuiască în fosta Dacie, adică în Transilvania, Moldova și Valahia” (Pál Hunyfalvy, 1880); „Transilvania era populată de români când ungurii și-au făcut apariția în Panonia” (Mihaly Horváth, 1851).

Numele este așadar de certă origine maghiară, fiind predominant în spațiul intracarpatic, mai precis dincolo de pădurile carpatice. În unele dintre graiurile secuiești, cuvântul apare cu vocala inițială deschisă „á”, corespondent al românescului „a” (Ardeal). În timp, consoana „d” s-a palatalizat (de unde formele Ardilan, Árgyelán, Árgylyillán). De aici derivă existența a numeroase forme/ variante de scriere și de pronunție din Transilvania. În română se remarcă și sufixarea frecventă a numelui Ardeal cu sufixele vechi de origine slavă „-ean/-an/-eanu”, cu semnificația „de acolo”.

Lingvistul clujean Ștefan Pașca s-a ocupat îndeaproape de domeniul onomasticii. Astfel, în capitolul „ARTICOLE MĂRUNTE” (din volumul „DACOROMANIA. BULETINUL «MUZEULUI LIMBEI ROMÂNE»”, condus de Sextil Pușcariu, Anul VII, 1931-1933), redactează subcapitolul „Sufixe care indică apartenența locală” (p. 154 ș.urm.), pe parcursul căruia afirmă: „Cele mai numeroase derivate *dela nume de localități indicând originea sau apartenența sunt făcute cu ajutorul sufixului –ean, cu plur. –eni (˂ slav). Sufixul e foarte răspândit în Ardeal – fiind înlocuit totuși, în unele regiuni, cu forma –an- și e aproape general în Vechiul Regat, în Bucovina și Basarabia.”.

Nu excludem versiunea ca, și în cazul numelor Horotan și Pomian,observația să fie pertinentă.

În perioada ulterioară formării/ apariției acestui nume de familie (Ardelean), a avut loc și o largă răspândire pe teritoriul Ungariei, cu precădere în zona de sud a județului Csongrád și în partea estică a județului Békés, unde se înregistrează o frecvență ridicată a acestui etnonim. În concluzie, argumentele istorice și lingvistice demonstrează că maghiarilor, odată cu cucerirea Transilvaniei, după retragerea slavilor le-au convenit denumirile de Ardeal și Transilvania, pentru că acestea sugerează, și la nivel fonetic, zona împădurită a acestei regiuni.

VIȘEU

Numele de familie Vișeu este posibil să aibă legătură cu lexemul maghiar Véső (=daltă), deși, în prezent, există mult prea rar acest nume de familie în maghiară și forme asemănătoare, precum Visö). O legătură posibilă ar fi relația cu etimologia denumirii râului Vișeu, probabil un termen provenit din numele maghiar Visó

Václav (nume ceh de origine slava veche de la forma Venceslav, pronunțat [vațlav]) apare frecvent în engleză sub formele Wenceslaus ori Wenceslas. Cunoaște și o serie de hipocoristice, unele latinizate, precum: Vašek, Vašík, Venca, Venda, Wenceslaus și Wenceslas. Etimologiștii sunt de părere că termenul este rezultatul combinării a două lexeme, ambele de origine slavă, anume „veli/vyache/więce/više” („mare/mai mare”). și „slava” („glorie/faimă”), termeni adeseori întâlniți în antroponimia slavă („cu mare glorie”). Am încercat să aflu dacă acest nume este posibil să aibă o origine și semnificație comună cu toponimele Vișeul de Sus, Vișeul de Jos sau Vișău, dar nu am găsit date concrete.

MARCHIȘ (nume de origine poloneză < Markisz)

„Sistemul antroponimic românesc seamănă, în linii mari, cu al tuturor popoarelor care nu s-au lăsat conduse, în condiții social-politice speciale, de criterii mai mult ori mai puțin artificiale.”. Dacă romanii au creat binecunoscutul sistem onomastic tripartit, cu tria nomina (Caius Iulius Caesar, Marcus Tulius Cicero etc.), model extrem de prolific și actual în prezent, cu predilecție din a doua jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv în cazul subsemnatului (Pomian Ionuț-Adonis), în cazul predecesorilor familiei mele, opțiunea era cea a sistemului bipartit, ale căror nume constau dintr-un praenomen și un nomen, deci [nume+ prenume], acesta din urmă fiind cel mai adesea tot un praenomen, corespunzător numelui de familie.

Am consultat, în acest sens, dicționare și studii de specialitate (precum amintitele Iorgu Iordan, Dicționar al numelor de familie românești, Editura Științifică și Enciclopedică,București, 1983 sau Kázmér Miklós, Régi Magyar családnevek szótár XIV-XVII.Század, Magyar Nyelvtudományi Társaság, Budapest, 1993), respectiv am apelat la cadre universitare și specialiști, al căror ajutor mi-a fost de un real folos.

În dicționarul onomastic maghiar al lui Kázmér Miklós (1993), se regăsesc numai numele de familie Márkus și Márkos. Prima consemnare datează din 1341 din județul Sătmar. Originea numelui este biblică (Márk, rom. Marcu) cu sufix latinesc (-u(s)) sau sufix diminutival maghiar (tot -us/-os). A doua teorie spune că numele ar veni din adjectivul maghiar „markos” („puternic”, mai precis cu pumni mari, magh. „marok” însemnând „pumn”). Varianta Marchiș s-a dezvoltat în română prin transformarea sau evoluția vocalei „u” în „-is/iș/”și cu inserarea lui h epentetic, probabil prin menținerea acestei consoane din forma maghiară. Acest lucru îl confirmă și o listă a numelor din Maramureș, unde numele Marchiș sau Mărchiș apar numai la persoane de etnie română. În mod asemănător s-au format nume precum: Sarkis, Narcissus, Paris, Harris, Parrish, Martis.

Pe de altă parte, suntem de părere că nu putem omite faptul că numeroase antroponime sunt și de origine patristică, creștină sau mitologică. Astfel, numele de familie Marchiș poate fi pus în legătură și cu vechiul nume roman Marcu, „purtat inițial de băieții născuți în luna martie”, fiind deci la origine un derivat de la zeul războiului (Marte).

Numele se află la baza multor derivate, unele preluate din onomastica popoarelor slave vecine, altele formate pe teren românesc, cunoscute astăzi mai ales ca nume de familie (Mărcan, Mărcuț, Marcoș, Mărchian, Marchiș, Mărchișiu etc.), cu mare răspândire atât pe teritoriul țării noastre, cât și în numeroase alte limbi, sub diverse forme, fie ca nume de familie, fie ca prenume (Marc, Mark, Marcel, Markus, Marcellina, Markell, Marques).

FAMILIA STRĂBUNICULUI PETRU MARCHIȘ

Conștiința mă poartă, la ceas târziu, când noaptea începe să se risipească, iar primele și îndepărtatele fire de lumină se revarsă la fereastra mea, în timpuri imemoriale, cu prima cafea de dimineață alături. Nu știu foarte multe despre străbunicii materni, mai ales dat fiind că dintre predecesorii mamei mult prea puțini mai supraviețuiesc. De aceea, singurele surse sigure le pot regăsi în puținele amintiri și consemnări ale mamei și ale surorilor ei, în poveștile rudeniilor ei, respectiv prin intermediul ambiției, obsesive de a căuta în documentele prăfuite din cadrul arhivelor naționale și ale departamentelor stării civile din cadrul primăriilor.

Cu multă emoție și grijă aduc în prim-plan datele pe care le dețin cu privire la cea mai veche generație a familiei mele despre care am găsit anumite informații. Mai exact, este vorba despre străbunicii materni, ba chiar și predecesorii acestora în unele cazuri, spun materni întrucât dintotdeauna am fost și am rămas un om care și-a idolatrizat la modul superlativ MAMA și continuă să facă acest lucru până în prezent, chiar dacă prezența ei fizică s-a risipit în azur mult prea devreme, asemenea celei a tatălui meu, lăsându-mă nemaipomenit de singur, trist și neputincios nu doar odată cu dispariția lor, ci și odată cu tragediile care m-au lovit la vârsta de numai 23, respectiv 28 de ani.

Să întreprind o amplă cercetare la documentele prăfuite din cadrul arhivelor naționale adăpostite la Satu Mare, precum și în cadrul departamentelor stării civile din localitățile unde s-au născut și au trăit strămoșii mei a fost un lucru premeditat în detaliu, iar primele anchete la fața locului au început în anul 2017, când aveam nevoie de informații cu privire la comunitatea evreilor tășnădeni, în memoria cărora am scris, de asemenea un amplu volum omagial, lansat pe plan local la 13 octombrie 2017, intitulat „File necunoscute din istoria orașului Tășnad”, volum care s-a bucurat de un succes neașteptat, aducându-mi, la scurt timp, chiar și conferirea de către Consiliul local Tășnad, prezidat de primarul Grieb Csaba Francisc, a distincției de CETĂȚEAN DE ONOARE AL ORAȘULUI TĂȘNAD, pe data de 29 noiembrie 2017.

Și de această dată, emoțiile m-au copleșit, mai ales că, din rândul familiei și al celor apropiați, am fost însoțit de o singură persoană, și anume Medgyesi Anna, bunica mea de suflet în vârstă de 82 de ani, sub ale cărei aripi am crescut, am fost alintat și iubit până în prezent, în condițile în care bunica maternă a decedat pe când eu aveam doar un an.

„Revenind la oile noastre”, parafrazând din parabola amuzantă a abatelui francez Pathelin, studiul individual s-a solidarizat și fraternizat cu o voința de fier în ceea ce privește refacerea arborelui genealogic al „mărchișenilor”, cum erau cunoscuți în sat membrii familiei MARCHIȘ.

În micul sătuc Moara Banfi, astăzi aparținând de orașul Tășnad, sat denumit și Cuiu Morii, străbătut de Valea Cehalului, în urmă cu cel puțin 150 de ani, potrivit celor mai vechi atestări documentare pe care le-am găsit și le-am cercetat în detaliu, s-au stabilit și primii membri ai familiei Marchiș. În opinia noastră, credem că aceștia se poate să fi fost apropiați ai vestitei familii nobiliare maghiare Bánffy, care ar fi avut în stăpânire o parte însemnată în locul unde se situează în prezent această comunitate mică, cu o populație stabilă de 112 locuitori potrivit recensământului din anul 2011. Legenda locului, conform căreia vechea așezare beneficia de o moară destinată prelucrării cerealelor, se poate să fi fost adevărată, ceea ce ar putea explica denumirea populară de Valea/ Cuiu Morii. Nu întâmplător, în capitolul întâi al prezentei cărți, unde reproducem o comunicare științifică referitoare la localitatea Tășnad, am citat un paragraf aparținând lingvistului clujean Grigore Rusu, care afirma: „Tot la capitolul agricultură, și legați de această ocupație, trebuie să amintim termenii topici formați cu moară: La Moară, Dealu Morii, Coasta Morii, Pîrău Morii, Valea Morii, Zăvoiu Morii, În Bărc la Moară”.

Cele mai vechi documente privind genograma familiei le-am regăsit în „Colecția registrelor parohiale ale stării civile”, cercetarea mea începând de la informațiile existente în actele de la începutul secolului al XVIII-lea. Fiecare familie are o poveste și o întreagă istorie, care s-a transmis din tată în fiu. Nu există familie fără rădăcini, așa cum nu există oameni fără trecut. Este importantă cunoașterea poveștilor, a tradițiilor și a celor mai semnificative momente ale familiei tale. Cunoscându-le, le poți trasmite mai departe, către generațiile viitoare, obiectiv care stă și la baza prezentului volum. Ceea ce m-a mirat este faptul că, de-a lungul muncii, există și numeroase coincidențe, mai ales cele de natură onomastică. Am încercat să găsesc, totodată, date de natură genetică, întrucât, unii specialiști sunt de părere că, prin reconstituirea vechilor portrete de familie se poate descoperi și procentajul de transmitere a genelor, filtrele filozofice ale genealogiei căutând și oferind răspunsuri la întrebări precum: De u nde provin? \de ce sunt aici? Ce se va întâmpla cu mine? O altă întrebare pe care mi-am pus-o odată cu scrierea cărții de față este De ce este importantă istoria familiei?

Chiar dacă, în general, în reconstituirea arborelui genealogic sau în scrierile de tip memorialistic, este recomandat să se pornească din prezent înspre trecut, eu am optat pentru ordonarea cronologică a relatării, cu atât mai mult cu cât în cazul multor povești am auzit ori am găsit versiuni diferite, unele contradictorii, ale aceluiași eveniment, în special în ceea ce privește onomastica copiilor, părinții preferând de cele mai multe ori ca măcar unul dintre copii să fie botezat după prenumele unuia dintre părinți.

În orice caz, am aflat și am adunat amintiri „reale”, făcute de către oameni „reali”, cu frământările și problemele proprii la fel cum am căutat și am adunat obiecte transmise din generație în generație (furcă de tors, călcător cu jar, mojar, coșuri de nuiele, dar și monede, cărți sau fotografii foarte vechi). Când scriu aceste rânduri este din nou o oră târzie ori mai curând foarte matinală, 11 august 2018, ora 5 și jumătate, după un somn extrem de superficial de circa 6 ore. Cu ritmul nictemeral sau circadian nu mă împac de mult timp.

Dorm puțin și prost. Fumez enorm și simt monstruos. În urmă cu două zile mă hotărâsem să renunț brusc și definitiv la fumat. Am cumpărat, astfel, un pachet de țigări pe care l-am așezat în vitrină alături de placheta de cetățean de onoare al orașului. În urmă cu 10 ani (2008) am reușit cu succes să renunț la fumat timp de un an, până la accidentul vascular cerebral din primăvara anului 2009 (mai exact, sumbra vinere neagră de 6 martie). Hemiplegic pe partea dreaptă, după recuperarea parțială în țară și în străinătate, odată reluată activitatea la catedră (4 ianuarie 2010), viciul a recidivat în contextul anturajului de „prieteni”.

La nici 48 de ore, constat cu stupoare că metoda renunțării în mod brusc este ineficientă și, în mod ciudat, se combină atât de mult cu ceilalți factori nocivi ai existenței mele (precum: insomniile, ieșirile la ore foarte târzii, cafelele nenumărate, de parcă aș fi Sartre, și mai ales pastilele de diazepam în exces, dezinteresul total pentru tratamente de recuperarea motorie, acceptarea unor compromisuri cu persoane nepotrivite). De aceea, până la finalizarea acestei cărți, nu voi renunța la cele mai multe dintre aceste tare. Ca ființă socială înzestrată cu aptitudini și competențe speciale (inteligența nativă, pasiunea exagerată pentru studiul gramaticii limbii române, cunoștințele din domenii de activitate dintre cele mai diverse ori „memoria de elefant” privind zile de naștere, evenimente, bârfe etc.) mă trimit, de această dată la un paragraf rostit sau scris, conform site-urilor și blogurilor pe care le răsfoiesc și lecturez, de către Maica Tereza („Singurătatea și sentimentul de a fi nedorit sunt cea mai cruntă sărăcie".

Gândul că această sărăcie cauzată de singurătate – sentimentul de a fi nedorit și faptul de a fi despărțit de cei dragi, la care aș adăuga drept cap de lipsă neputința fizică – s-ar putea prelungi după această viață este cu adevărat trist. Pot afirma, totodată, că aceia dintre noi care au devenit foarte interesați de munca de întocmire a istoriei familiei știu cât de plăcută poate fi.

Cercetarea genealogică sau munca de întocmire a istoriei familiei este efortul care se depune în prealabil, fiind, cel puțin pentru mine, o pasiune plăcută, care mă face să mă simt motivat de o curiozitate puternică cu privire la strămoșii mei, parcă mai mult decât alocarea timpului pentru cele mai recente studii de gramatică, pasiune pe care o numesc undeva un adevărat „modus vivendi”, capabil să mă transpună, dacă nu într-o stare de grație, cel puțin într-una de normalitate.

Odată strânse materialele, am început ordonarea și clasarea lor, inițial atât pe linie maternă, cât și pe cea paternă, asemenea unui Sisif al cărui bolovan, însă, a rămas în vârful dealului precum un far luminos ce luminează și măsoară timpul de-a lungul a aproximativ 200 de ani, deci până înspre începutul anilor 1800. Înconjurat de atâtea documente, notițe, fiecare generație a fost clasificată cu adnotări pe fițuici. De cele mai multe ori, a fost necesar să scanez și prelucrez documentele cu consemnări aproape indescifrabile, alteori să mă folosesc de o lupă ca într-un joc de-a v-ați ascunselea, în care copiii reușeau să găsească cele mai bune ascunzișuri. În care eu însumi am devenit din vânător un vânat. Un joc sinuos, extenuant fizic și psihic, dar, în același timp, fascinant pentru novicele călător în timp, „Ultimul Pomian tășnădean”.

Cele mai multe informații privind strămoșii familiei materne le-am găsit, așa cum am mai menționat, în „Colecția registrelor parohiale de stare civilă din județul Satu Mare” din cadrul Biroului Județean al Arhivelor Naționale, filiala Satu Mare, situat pe Strada 1 Decembrie 1918, vizavi de Centrul Inspectoratului Școlar Județean (mai exact, registrele cu numerele 949, 950 și 951 ale parohiei din Valea Morii, respectiv 1284, 1285 și 1286 ale parohiei comunei Santău).

Și cum povestea mea trebuie să continue pe un fir realist, aș adăuga, la cele scrise până în acest punct al poveștii mele, un citat care aparține prozatoarei și distinsei realizatoare a emisiunii de televiziune „Mic dejun cu un campion”, Daniela Zeca-Buzura, care, într-un interviu cu istoricul Adrian Cioroianu, a rostit pe un ton foarte convingător următoarea frază: „Îmi place și subscriu modelului de intelectual francez. Ei, pentru mine, acest model de intelectual francez e cu cafea, nu cu ceai.”.

Convingerea cea mai puternică în privința celor mai îndepărtați membri ai familiei Marchiș din mica localitate rurală Moara Banfi este aceea că aceștia au fost oameni simpli, cel mai probabil agricultori, meșteșugari ori modești negutori de origine maghiară, dovada cea mai evidentă fiind înregistrarea lor, timp de peste 100 de ani, sub numele de familie Markis ori Márkis, până la 1850, când apar și sub forma românizată Marchișiu, nume despre a cărui origine și semnificație am oferit câteva explicații.

Prima generație la care mă opresc este cea a stră-străbunicilor materni, deci în prima parte și mijlocul secolului al XIX-lea, pentru că, în registrele din cadrul arhivelor naționale, aici am găsit primele atestări documentare ale familiei mele. Rădăcinile mărchișenilor menționează că, în urmă cu aproximativ 150 de ani, în Moara Banfi, pe Strada Mare, își avea domiciliul familia Ioanŭ Marchișiu (*tener?) și soția sa Iuliana Hancu. Parcurcând cronologic, filă cu filă, registrele parohiale de acum două secole, am reușit să regăsesc numele și câteva detalii biografice ale celor cinci copii ai acestora: Ioan, Petre, Gheorghe, Vasile și Veronica.

Nu am dispus încă de tipul necesar să caut mai multe date cu privire la stră-străbunicii pe linie maternă, întrucât aștept ca amabilul domn Florin Pop să găsească registrele mai vechi din cadrul arhivelor sătmărene.. De aceea, în cele ce urmează voi nota, cronologic, data nașterii celor cinci frați ai soților Marchiș Ioan și Iuliana (Hanc/Hancŭ): Ioan(u) Marchișiu, poreclit Nuțu, născut pe 30 iunie 1879; Petru Marchișiu, străbunicul meu, născut pe 2 iunie 1883; Gheorghe Marchișiu, născut pe 25 ianuarie 1885; Vasile/Vasiliu Marchișiu, născut pe 15 decembrie 1888, și Veronica Marchiș, născută pe 25 iulie 1898. Registrele parohiale ale stării civile din Moara Banfi a secolului al XIX-lea mi-a îngreunat sarcina, atunci când am găsit și inconsecvențe. Astfel, în Matricula Botezaților de după 1850, apare înregistrat încă un născut cu numele Vasiliu Marchișiu, pe data de 23 septembrie 1896, din aceiași părinți (Ioanu Marchișiu și Iuliana Hancu), toți botezați de același preot greco-catolic Patriciu Lobonțiu. În același vechi catastif, în matricula botezațior dintre anii 1880-1890, spre marea mea surprindere, la rubrica nou-născuților, sunt consemnate numele a încă trei fete, cu numele diferite, dar născuți din aceiași părinți: Floare Marchișiu (născută pe 12 octombrie 1882), Marea/Maria Marchișiu (născută pe 20 ianuarie 1887), respectiv Iuliana Marchișiu (născută pe 28 octombrie 1889). Voi relua, în acest sens, cercetarea registrelor cu o atenție sporită, parcurgând din nou fiecare poziție.

Evocarea continuă cu descrierea în parte a fiecărui membru al celor cinci frați, în funcție de datele pe care le dețin din documente și din relatările puținelor rudenii care trăiesc și își mai amintesc anumite aspecte, precum unchiul (americanizat) Vasile Marchiș sau draga tuși Geta (Georgeta Răfan, născută Onac). Totuși, țin să subliniez, aici și acum, că elementul comun și de solidaritate care poate fi perceput cu ușurință îl constituie faptul că părinții aveau un puternic și înrădănicinat sentiment al tradiției, în sensul opțiunii lor pentru a da copiilor nume vechi românești, cele mai multe de origine creștină, existente în istoria milenară a poporului român ce a manifestat cu consecvență respectul față de valorile ancestrale, față de creșterea în spiritul religiei, inclusiv în ceea ce privește vastul domeniu al antroponimiei.

Optez să încep cu povestea străbunicului meu, Petru, pentru că aceasta este membrul cel mai apropiat despre care dețin și eu unele informații de la mama, frații și rudeniile acesteia.

*

* *

1. PETRU MARCHIȘ, străbunicul matern a provenit dintr-o familie cu 5 frați, mai sus menționați (Ioan, Petru, Gheorghe, Vasile și Veronca/Veronica), dintre care primii doi s-au stabilit, odată cu întemeierea propriilor familii, în satul natal. În jurul perioadei Primului Război Mondial, toți cei patru băieți ori, cu siguranță verificată și verificabilă, primii doi, Ioan și Petru, au migrat în Statele Unite ale Americii (în statul Ohio, localitatea Cleveland, potrivit relatărilor urmașilor lor) cu speranța asigurării, la întoarcere, a unui trai decent familiei. Cu privire la anii de copilărie și de tinerețe ori studiile străbunicului și ale fraților săi nu cunosc multe informații, cu atât mai mult cu cât nici în arhiva școlii sătești, nici în cea a Școlii Gimnaziale Tășnad, nu am găsit cataloage, matricule sau consemnări atât de vechi. Poate ca știau să scrie și să citească ori poate că nu. Or, odată ce au petrecut mulți ani în America, trebuie să fi știut vorbi și limba engleză destul de bine.

Primele și cele mai multe date le-am regăsit în documente și amintirile mamei și ale rudeniilor, precum și în actele păstrate în cadrul cărților funciare și cadastru cu sediul la Carei.

În mod ciudat, datele biografice privind străbunicul matern nu coincid în toate documentele pe care le dețin ori le-am cercetat. Spre exemplu, în registrul stării civile din orașul Tășnad, figurează că s-a născut pe data de 15 iulie 1883 și a decedat pe 29 ianuarie 1935, în timp ce în Registrul parohial greco-catolic din cadrul Arhivelor Naționale din Satu Mare este consemnată ca dată a nașterii 2 iunie 1883, ca fiu al lui Ioan Marchiș și Iuliana Hanc (stră-străbunicii mei pe linie maternă), cu domiciliul în Moara Banfi, Strada Mare, numărul 3.

Am încercat recent o identificare a mormântului străbunicului, dar nu am regăsit nicio piatră funerară cu decese de dinainte de anii `40 ai secolului trecut. Cei mai vârstnici consăteni mi-au spus că străbunicul a fost înhumat cu siguranță în cimitirul din Valea Morii, în partea inferioară, dar crucea, cel mai probabil realizată din lemn, fie a fost distrusă în timp din cauze naturale (precum condițiile meteorolgice), fie a fost furată de către țigani, aceștia având obiceiul de a fura, chiar și din cimitire, ca act de mare sacrilegiu și profanare, lemne pentru foc, precum și cruci din fier pe care le vindeau.

Străbunica maternă, s-a numit, conform Registrului parohial greco-catolic nr 1383, pag. 44, poziția 3, Ardilánn Julianna, născută pe data de 22 ianuarie 1889 în localitatea Sărăuad, din părinții Ardilánn Georgie (deci cel mai probabil Gheorghe) și Szabó Maria (de asemenea stră-străbunicii mei pe linie maternă), cu domiciliul pe Strada de margine, nr. 54. A trăit 89 de ani, decedând pe 15 octombrie 1978, cauza morții fiind ‘boală hipertensivă” după mențiunea din cadrul registrului de decese al stării civile din Tășnad, decesul fiind declarat de către ginerele acesteia, Vésö Gheorghe. Un sentiment de bucurie respir când mă gândesc că străbunica a fost contemporană cu Mihai Eminescu timp de 5 luni și cu Ion Creangă până în luna decembrie a anului în care s-a născut.

În ceea ce privește căsătoria, nunta/ cununia constituia unul dintre cele trei momente ale vieții omului, alături de naștere (botez) și moarte. Studiile etnografice arată că până la începutul secolului al XX-lea, fetele se măritau între 15 și 20 de ani, iar bărbații între 18 și 30. Cel mai adesea ceremonialul căsătoriei avea loc în localitatea de domiciliu a fetei, fapt probat și în cazul străbunicilor mei, care s-au căsătorit pe 27 Făurar (februarie) 1908 la Sărăuad, Petru Marchiș având vârsta de 25 de ani, iar Iuliana 18, ambii de religie greco-catolică, nașii fiind Teodor Gârbău și Vasiliu Ardelean. Locuitori în satul Valea Morii, cei doi soți, Márkis Péter și Argyilán Juliánna cumpără, inițial, în proporții egale, în baza contractului din data de 1 mai 1909, imobilelele 1-2 ale domnului Schifberk Mátyás și ale asociaților acestuia la prețul de 1170 de coroane (penghei), prin transferul înregistrat cu nr 715., înregistrarea având loc pe data de 10 iunie 1909, cu numărul 3292.

Unii bani se poate să fi provenit din perioada în care străbunicul meu și frații acestuia au migrat în Statele Unite ale Americii (în al doilea deceniu al secolului trecut), fapt despre care voi scrie numeroase informații în subcapitolele și paragrafele următoare. De aceea, pentru moment, reproduc informațiile pe care le-am găsit în cadrul cărților funciare cu sediul la Carei.

Ulterior achiziției proprietății menționate, în baza contractului din data de 31 octombrie 1911, dreptul de proprietate al domnului Papp Mihály și al soției sale, Onák Anicza, a fost transferat din numărul de cont 1210 la imobilul înregistrat sub numărul +3 (drept de cumpărare) în proporții egale, imobilul intră în posesia cumpărătorului, respectiv Márkis Péter și a soției sale Argyilán Juliánna, prețul de cumpărare fiind de 870 de coroane, înregistrat pe 6 noembrie 1911, nr. 5791.

În baza contractului din data de 18 aprilie 1921, luând în considerare releveul și certificatul eliberat de primăria comunei anexate, dreptul de proprietate al domnului Schifbeck Mátyás, conform numerelor 617 și 715 ale cărții funciare, a fost transferat la imobilele sub numărul +4-5 drept cumpărare; imobilul intră în stăpânirea cumpărătorului, respectiv Peter Markis și Iuliana Argyilán. Prețul de cumpărare a fost de 6000 de lei, înregistrat la data de 6 noiembrie 1921 din cadrul Cărții funduare 738 ale comunei Tășnad.

În decursul anului 1927, familia Marchiș Petru și Iuliana cumpără alte două imobile ori spații intravilane, unul în luna septembrie, de la soții Onac George și soția Sabău Floare, respectiv unul în luna decembrie, de la soții Chiș George și Bodone Maria, acestea constând în parcele de teren, acestea din urmă fiind dezmembrate și lucrate în comun cu membrii familiei mai sus menționate.

În anul 1928, sunt înregistrate două contracte în ceea ce privește foaia /titlul de proprietate al străbunicilor. Astfel, primul precizează faptul că, începând cu data de 5 septembrie 1928, imobilul A+8 se transcrie în favoarea lui Kapusi Iuliu și soția Demeter Ilona, iar, pe aceeași dată, are loc transcrierea și întăbularea dreptului de proprietate a imobilului A+9 de pe numele lui Schifberck Matei pe numele lui Marchiș Petru și Ardelean Iuliana, prețul de cumpărare ridicându-se la suma de 40.000 de lei, pentru ca, în data de 15 mai 1929, imobilul să fie transcris în favoarea lui Epure Traian și soția Mocan Valeria.

În același an, o altă consemnare, datată la 24 iunie 1929, menționează faptul că, în baza contractului cu data de 19 iunie 1929 asupra imobilului A + 10, proprietatea lui Marchiș Vasile și a soției Jolțan Maria, transcris din cf. 401, se întăbulează, în schimbul sumei de 10. 000 de lei, dreptul cu titlul de drept de cumpărarea, în favoarea lui Marchiș Petru și soția Ardelean Juliana.

Din nefericre, la 29 ianuarie 1935, cu domiciliul în satul Moara Banfi, nr. 3, la vârsta de 51 de ani, are loc decesul lui Marchiș Petru, din motive necunoscute de către mine ori de rudeniile încă în viață. Conform actelor și legislației în vigoare, Judecătoria comunală Tășnad decide, pe data de 21 martie 1936 întăbularea dreptului de proprietate cu titlu de drept de moștenire în părți egale în favoarea copiilor defunctului, și anume: Marchiș Veturia (minoră), Marchiș Ileana (minoră), Marchiș Maria (minoră) și Marchiș Sever (minor cu domiciliul în Tășnad). Ultima notificare din cadrul Cărții funduare (poziția17) menționează, pe data de 28 februarie 1942 că dreptul de proprietate a gospodăriei revine în totalitate fiicei Markis Veturia.

O altă întrebare care m-a frământat adeseori a fost legată de numărătoarea locuințelor. Dacă în actele vechi, datând din timpul perioadei în care trăia străbunicul, este prevăzut, ca domiciliu al familiei Marchiș Petru, numărul 3, după 1940 și până în prezent casa apare înregistrată cu numărul 15. De aceea, am întreprins mai multe anchete atât la oficiul cadastral, cât și la cunoștințele celor mai vârstnici săteni. Am aflat, astfel, că, până la începutul secolului al XX-lea, în timpul dominației Austro-Ungare, satul începea propriu-zis doar de la actualul pod, în timp ce de la drumul țării (principal) și până la pod se afla doar teren arabil. De asemenea, vizavi cu biserica au existat alte câteva case, la fel cum și pe strada care conduce înspre cimitir se aflau gospodării, ultima casă a acestei ulițe fiind cea a familiei Junjan. Hărți ori fotografii atât de vechi nu mai deține niciun locuitor din Valea Morii ori urmași ai familiei mele.

Până la această dată, soția Marchiș Iuliana a fost obligată de către tribunalul regional regal din Tășnad la „ipotecă de executare este capitalul de 1600 de penghei, dobânda acesteia de 5% începând de data de 12 mai 1937, adică 12 penghei și 50 de fileri pe imobilele cu nr. 1, 3, 7, 10 din paragraful B2-5. Acestea intră în posesia soției lui Márkis Peter, născută Árdelean Julianna, iar dreptul de uz din paragraful C40 aparține domnului avocat din Tășnad, dr. Kaufmann Sándor.” Ipoteca executorie se anulează/ șterge/ stornează doar în anul 1942, deci la un an de la căsătoria fiicei Veturia cu Vésὄ Gheorghe în anul 1941.

Cauzele migrării masive a românilor din Transilvania, Banat, Moldova, dar și din Muntenia și Oltenia au fost numeroase. Pentru români, ca de altfel pentru toți europenii, continentul american a exercitat o fascinație puternică, văzut ca un adevărat pământ al făgăduinței, care promitea libertate și prosperitate. Primii români emigranți au fost preoți și oameni de știință (ca: Samuil Damian, George Pomuț, Nicolae Dunca), plecați încă din secolul al XVIII-lea.

Pentru românii simpli și sașii transilvăneni, cum se dovedește și în cazul rudeniile mele, migrarea dincolo de ocean era determinată de factori precum: sărăcia, abuzurilea asupritorilor unguri, „visul american” fiind resimțit ca unica șansă de salvare. Potrivit datelor și documentelor vremii, primul mare val de imigranți români a fost din Transilvania, mai exact 11 români ajunși la New York în 1880. Se estimează că în primele două decenii ale secolului trecut 100 000 de imigranți bănățeni au ajuns pe continentul american, iar, până în 1944, au imigrat circa 119. 000 de români în special din Transilvania, Banat și Bucovina.

Unii plecau cu întreaga familie, alții mergeau singuri. Drumul era anevoios, pe traseul Viena-Triste, Hamburg, Bremen, Rotterdam sau Le Havre, biletul pentru clasa a III-, destinat săracilor, costând aproximativ 300 de coroane. În SUA, românii căutau marile centre industriale, unde să își poată găsi repede un loc de muncă, statele preferate fiind Ohio și Pennsylvania, dar și localități precum Cleveland, Detroit, Chicago, Philadelphia, în timp ce unii se îndreptau și se stabileau în zonele mai puțin aglomerate din Canada.

Din vorbele bătrânilor țărani din satul Valea Morii încă în viață, (precum Ioan Erdei sau Tiberiu Mocanu), dar și din spusele unchiului meu stabilit în SUA, cu care am stat de vorbă pentru a afla mai multe informații, am mai aflat că românii plecați erau sfătuiți să nu meargă în ținuta țărănească obișnuită, care ar fi atras disprețul americanilor.

În acest sens, într-un număr din anul 1903 al revistei „Foaia Poporului”, am găsit următoarea consemnare: „Înainte de plecare să-și ieie un costum de haine de oraș și un cufăr de mână. Nu așa cum vin mulți cu cioareci vopsiți cu negru, suman de lână, cu căciula de oi cu lâna mare și o sălcuteață albă în bâtă. Pe aceștia englezii îi bat cu zăpadă, cu pietre sau îi huiduie. Care vin îmbrăcați bine și cu cufăr în mână, aceia nu pățesc rușine.”.

Din păcate, în cazul multor români emigrați pe tărâmul făgăduinței, obiectivul propus nu s-a împlinit de fiecare dată, unii întorcându-se acasă lipsiți de bani. Situația a fost similară și în ceea ce privește propria familie. Astfel, mama și surorile ei (precum iubita mătușică Mărioara Codrean, cea mai mare dintre frații Vișeu și, totodată, singura rămasă în viață) mi-au relatat că, spre exemplu, străbunicul meu Petru Marchiș s-ar fi întors cu bani atât de puțini, încât a reușit doar cumpărarea ori construirea unei sobe în incinta gospodăriei, precum și cu datorii față de tovarășii săi, aventurieri fascinați de visul american. După decesul acestuia, străbunica Iuliana (Julcsa, Iulișka sau Iulica, cum îi spuneau consătenii) rămâne singură cu cinci copii, dintre care 4 încă minori, obligată să se gospodărească singură, cel mai probabil apelând, în condiții și situații-limită ori dificile, la vecini, cunoștințe din sat și rudeniiile din partea soțului.

*

* *

2. Dintre cei patru frați care au emigrat în America, Ioan Marchiș, poreclit Nuțu, totodată cel mai mare dintre frați a petrecut cea mai lungă perioadă în statul american Ohio, aproximativ șapte ani, reușind să strângă suficienți bani până la întoarcerea lui definitivă în satul natal, unde își întemeiase familia. Este vorba despre al doilea deceniu al secolului trecut (circa 1910-1920).

În Registrul parohial greco-catolic al stării civile 950, este înregistrată data nașterii lui Ioanu *Marchișiu, pe data de 30 iunie 1879, ca fiu al lui Ioanu Marchișiu și Iuliana Hancu, de religie greco-catolică, fiind botezat de preotul Patriciu Lobonțiu. Din tinerețe, tânărul sătean pare să fie fascinat de visul american, unde va petrece aproximativ 10 ani, migrând și revenind la începutul secolului trecut de trei ori, ultima dată stând mai mult din cauza primei conflagrații mondiale. Planul său era să își ducă întreaga familie în America (la Cleveland, statul Ohio).

Îndrăgostit de America, ori de câte ori avea prilejul de a discuta cu cineva despre experiența americană, domina discuția cu o superioritate, mândrie și o distincție aparte, ceea ce mă trimite cu gândul la o binemeritată și adecvată comparație cu personajul prozatorului Marin Preda, Ilie Moromete, „cel din urmă țăran”, liderul discuțiilor purtate în celebrul loc cunoscut drept Poiana fierăriei lui Iocan. Nepotul Vasile, stabilit din 1989 și el în statul american California, mi-a relatat că bunicul său Nuțu este persoana de la care s-a molipsit cu siguranță să aspire la fuga din țară. Fratele mai mic al lui Vasile, Ghiță Marchiș, căpitan în cadrul unității militare din Carei, absolvent al Liceului Militar din Câmpulung-Modovenesc, al școlii de ofițeri din Sibiu și al Academiei Militare din București, era feblețea bunicului, pe care îl însoțea pretutindeni asemenea unui mielușel.

În mod straniu, aflat pe patul morții, în seara de dinaintea trecerii sale la cele veșnice, bunicul și-a chemat nepotul mijlociu (Ghiță) căruia i-a șoptit ceva, copilul fiind mândru că era preferatul bunicului. Experiența americană a lui Nuțu a fost îndelungată și prolifică în același timp, motiv pentru care povestea mea, odată începută, trebuie să continuie. În ciuda faptului că și alți câțiva frați ai lui Ioan migraseră în America, pentru o perioadă mai scurtă, între care și străbunicul meu Petru, aceștia din urmă nu au avut simțul chibzuinței, al agonisirii, nici ambiția de a se întoarce ori de a trimite bani în scopul asigurării bunăstării familiilor lor.

Povestea mea continuă cu evocarea familiei lui Ioan Marchiș, fratele mai mare al străbunicului, care se pare a fi fost și cel mai înstărit dintre frați. El a trăit în perioada 1879-1951, căsătorit cu Marchiș Floare (1883-1977), originară din Santău, cu numele de fată Oros. În registrele parohiale greco-catolice, am găsit că aceștia s-ar fi căsătorit pe data de 6 martie 1902, în localitatea Moara Banfi, Ioan în vârstă de 23 de ani, fiu al Iulianei Hanc, iar soția, apare înregistrată sub numele de Floarea Orosz, în vârstă de 18 ani, a cărei mamă este înregistrată sub numele de Florișca Ciobanu/ Ciobâncan.

Tânăr și întreprinzător, Ioan trimitea bani cu regularitate soției sale și o sfătuia ce pământuri să cumpere. Cei doi soți erau cumpătați, chibzuiți, gospodari și buni creștini, educați cu frica de Dumnezeu. La ultima plecare în America, soția a rămas cu trei copii și însărcinată cu al patrulea copil (Victor). Casa familiei era deja ridicată și acoperită, lipsită însă de ferestre. Planul capului de familie rămase același, și anume migrarea în America alături de toți membrii familiei, proprietarul fabricii unde lucra promițându-i că îi va păstra timp de un an locul de muncă dacă hotărăște să revină și să se stabilească în Ohio alături de familia sa în mod sigur.

Întors acasă, își dezvăluie planul soției, care, mai mult ori mai puțin încrezătoare, a cerut sfatul surorii ei cu 25 de ani mai în vârstă. Fie din invidie, fie din răutate, aceasta din urmă a speriat-o, zicându-i, aproximativ, următoarele cuvinte, conform amintirii unchiului meu: „Ce crezi tu, Floare, că Nuțu a venit pentru tine? Crezi că a stat el acolo șapte ani fără femeie? El are acolo femeie și copii, el vrea să-i ducă pe copii acolo, iar pe tine te va arunca în marea cea mare la pești!.

Ca urmare a deciziei soției, cei doi rămân în sat până la sfârșitul vieții, despre copiii cărora voi detalia în paginile de mai jos.

3. Gheorghe Marchiș a fost al treilea copil al stră-străbunicului matern Ioan Marchiș. Acesta a fost stabilit tot în satul Valea Morii, unde a fost căsătorit cu Marchiș Floarea (1888-1974). Potrivit actelor stării civile pe care le-am găsit, aceasta din urmă era româncă născută în satul Ady Endre, care aparține de comuna Căuaș, pe data de 16 ianuarie 1888 din părinții Sabău Ioan și Sabău Iuliana. Decesul este înregistrat la Tășnad, pe data de 10 mai 1974, cu domiciliul pe strada Horea, nr. 10, sub numele de Marchiș Floarea. Am mai aflat că avea obiceiul de a fuma cu pipa. Au avut împreună doi copii: o fiică, Cornelia, înregistrată sub numele maghiarizat Kornelia, și un băiat, Ioan, decedat prematur la vârsta de 7 ani, în urma unei pneumonii severe. Potrivit unei mențiuni de pe certificatul de naștere al Corneliei, apare informația că mama a născut-o la 19 ani, fapt contradictoriu cu data de naștere a mamei (1888), deoarece ar presupune că a dat naștere unui copil la vârsta de 2 ani. Cel mai probabil la 19 ani va fi născut pe fiul Ioan, iar la starea civilă angajatul a comis o eroare, mai ales date fiind circumstanțele istorice, Ardealul fiind sub ocupația Imperiului Austro-Ungar.

Gheorghe Tîrpea moare de tânăr, la foarte scurt timp după nașterea celor doi copii, puternic marcat de decesul unicului fiu, iar mătușa Floare s-a mutat la casa fiicei în Tășnad, unde a trăit până la sfârșitul vieții, unde este înhumată împreună cu fiica și ginerele (Cornelia și Dumitru) la umbra unui falnic nuc.

. Cornelia, căsătorită cu Dumitru Tîrpea, născut pe 31 octombrie 1904 în localitatea Ip din județul Sălaj, din părinții Ioan și Floare Tîrpea, a decedat pe 29 septembrie 1969 în Valea Morii. Cei doi tineri se stabilesc ulterior la Tășnad, cu domiciliul inițial pe strada Crișan, în zona Unității Militare Tășnad, până la finalizarea construcției caselor de pe actuala stradă Horia (Gödör utca, în limba maghiară), la casa cu nr. 10. Cornelia a dat naștere la 2 băieți (Gheorghe și Ioan Tîrpea). Etimologia numelui de familie Tîrpe(a), este un derivat de la cuvântul tîrpă, absent în cele mai multe dicționare românești, un derivat regresiv al verbului a târpi (cu semnificația a răbda, a îndura, a suferi), ulterior derivat cu sufixul onomastic „-ea”.

Cele două prenume, Dumitru și Cornelia au semnificații deosebite, celebre și folosite din ce în ce mai rar la noi. Cornelia și Cornélius sunt nume celebre cu precădere în istoria romană, la origine vechi gentilice/ nobiliare, ai căror purtători aparțineau cunoscutei ginți Cornelia. La noi, apar începând cu scrierile din secolul al XVI-lea în diverse documente, mai ales de pe teritoriul Transilvaniei (cu forme ca: Corneliu(s), Ccornel, la care se adaugă, pentru feminin, și forma hipocoristică Neli sau chiar Nelly, de proveniență și influență occidentală). Dumitru este, de asemenea, unul dintre cele mai vechi și frecvente nume românești, care corespunde grecescului Demétrios (fem. Demetria). Cu nueroase conotații mitice (vezi zeii Demeter și Demetra), termenul este tradus încă din Antichitate drept „pământul-mamă”. În timp, s-a dezvoltat o largă familie de antroponime și hipocoristice și în limba română (ca: Mitru, Mitrea, Mitra, Mitu, Mitac, Mitache, Mite(a), Mitică, Mituș(a), Dumitrache, Mitrache, Diman, Mitrel, Mitruț(ă), Mima, Mimi, Demetrescu, Demetriade).

Gheorghe a fost inginer la Craiova, după care s-a stabilit la Timișoara, fiind căsătorit cu o farmacistă cu care a avut 2 copii: fiica Mirela, stabilită în Oradea si pe fiul Vasile în Timișoara. Din cercetarea în arhiva școlii tășnădene reiese că niciunul dintre copii nu a urmat cursurile școlare liceale la Tășnad, decât, probabil clasele primare și ciclul gimnazial.

Fiul Ioan (Niță), a cărui soție nu a avut studii avansate, a fost numit șef al Miliției Rutiere din județul Satu Mare, iar, apoi din județul Maramureș, fiind stabilit cu familia la Baia Mare. Acesta din urmă s-a sinucis prin împușcare cu arma din dotare din motive necunoscute de membrii familiei sau de prieteni, aducând multă suferință în sânul familiei. Rămasă, totodată, și văduvă, mătușa Cornelia nu s-a putut împăca niciodată cu ideea pierderii fiului până la sfârșitul vieții ei în iarna-primăvara (femarțul) anului 2000. Soțul ei a lucrat la poștă. În desele vizite pe care i le făceam împreună cu mama, aceasta nu putea să își stăpânească emoțiile și disperarea, date fiind condițiile necunoscute ale gestului suicidar ale fiului ei. Fiul Gheorghe Tîrpea, cu privire la care nu cunosc detalii, a vândut casa părintească.

Potrivit certificatului de deces din cadrul Departamentului Stării Civile din Tășnad, Cornelia Tîrpea s-a născut pe 10 noiembrie 1909 la Tășnad, ca fiică a lui Marchiș Gheorghe și Floarea Sabou, azi stabilită în Oradea. A decedat pe 4 martie 2000, la vârsta de 91 de ani. În ultimii ani de viață a fost îngrijită și sprijinită de către vecini și fiul Gheorghe. Vecinii de casă, și anume familia Vedinaș au ajutat-o până la moartea ei. Când au solicitat, ulterior, cumpărarea casei, cu acordarea unui avans prealabil, fiul defunctei a refuzat, vânzând casa doi ani mai târziu, în anul 2002, familiei Ioan și Maria Silaghi (Ionică și Bombonica, după cum sunt cunoscuți de către cei mai mulți concetățeni tășnădeni).

Soții Tîrpea sunt înhumați pe a doua alee a cimitirului ortodox și greco-catolic de pe strada Înfrățirii. Mătușa Cornelia, în primii ani ai copilăriei, a ingerat pe pășunea satului natal, râtul din sat, niște plante otrăvitoare, crezând că sunt fructe. În timp, s-a îmbolnăvit foarte grav, ajungând să i se atrofieze și micșoreze picioarele până la imposibilitatea de a se mai deplasa, iar de la decesul soțului, în jurul anului 1990, a trăit într-o cruntă și constantă singurătate. Trecuseră circa 25 de ani de când nu mai putea să se deplaseze. Totuși, a mai ieșit din casă o dată, în timpul construcției catedralei ortodoxe, însoțită de vecinul Gavril Vedinaș.

4. Vasile Marchiș a fost al patrulea fiu al familiei, născut în anul 1888, mai puțin credibil în anul 1896, nume pe care l-am regăsit sub aceeași formă în catastiful parohial. În ceea ce îl privește, am aflat că acesta s-a căsătorit relativ târziu, în jurul vârstei de 43-45 de ani, cu Rozica (probabil formă hipocoristică a prenumelui Rozalia), care avea un copil din prima căsătorie. Aceștia s-au stabilit în localitatea Rădulești și au avut un fiu ce a purtat numele tatălui, deci tot Vasile Marchiș. Rozica a decedat în urma unui cancer, iar unchiul văduv și vârstnic deja, în preajma vârstei de 70 de ani sau mai mult, și-a refăcut viața alături de o femeie din satul Apateu, situat la circa doar 15 kilometri de municipiul Oradea (județul Bihor).

5. Veronica Marchiș mezina familiei, căreia unii i se adresau cu hipocoristicul Veronca, s-a stabilit în satul Sărăuad. Cu privire la viața și familia ei nu cunosc niciun alt detaliu, la fel cum nu am regăsit nici în documentele consultate sau în amintirile rudeniilor care mai trăiesc. Acest prenume feminin cunoaște o largă arie de răspândire, care cunoaște o etimologie cu semnificații controversate. Pe de o parte, unii lingviști îl consideră o variantă a unui substantiv comun onimizat (din it. Veronica, fr. veronique sau engl. vernicle), desemnând o celebră pânză pe care o femeie cu numele Veronica i-ar fi oferit-o lui Iisus în drumul spre Golgota pentru a-și șterge fața asudată, pânză pe care ar fi rămas imprimat chipul Fiului lui Dumnezeu, pânză conservată în biserica Sfântul Petru din Roma de la 1292.

De cealaltă parte, alții leagă etimologia numelui de adjectivul latin vera („real, adevărat) și iconus, un adjectiv corespunzător lui Icon, termeni de origine greacă (eikon „asemănare, imagine” și eikonikos „asemănător, similar”). Indiferent de originea și semnificația sa, mai mult sau mai puțin plauzibile, certitudinea care rămâne în picioare este aceea că acest antroponim are o conotație patristică/creștină și mitologică, cunoscând numeroase forme în toate limbile europene, onomastica celor care îl poartă fiind data de 12 iulie a fiecărui an.

*

* *

IOAN (NUȚU) ȘI FLOARE MARCHIȘ

În această parte a volumui, atenția mea se îndreaptă asupra următoarei generații a familiei MARCHIȘ, și anume asupra familiei lui Ioan Marchiș tată a șase copii, între care și al lui Victor Marchiș, acesta din urmă fiind tatăl actualului unchi stabilit cu soția, copiii și nepoții în Statele Unite ale Americii, anume Vasile Marchiș. Atestările documentare la care am avut acces atestă faptul că cei mai mulți membri ai familiei Marchiș, o familie numeroasă în sat, asemenea familiilor Onac și Mocanu, s-au așezat cu precădere în zona de șes, mai precis pe partea cunoscută sub numele de Rât (termen de proveniență maghiară rét „luncă”), în locul de intrare a Văii Cehalului în sat dinspre partea vestică, în apropiere de comuna Santău, locul unde se află și vechiul pod sătesc, astăzi impracticabil cu autovehicule, dar propice animalelor, galițelor și orătăniilor (păsărilor: găini, rațe, gâște) care se scaldă și se hrănesc în timpul zilei.

Încerc de această dată să continui povestea dragilor mei „mărchișeni” prin adoptarea unui limbaj mai simplificat, accesibil oricărui cititor, mai mult ori mai puțin instruit, deci ocolind limbajul neologic și termeni științifici. Voi reproduce, de aceea, numeroasele informații în forma primită și relatată de unchiul Vasile, mătușile Geta și Mărioara, mama, cunoștințele din sat care i-au cunoscut și ceilalți descendenți în viață.

Ioan (Nuțu) Marchiș a trăit în perioada 1879-1951, căsătorit cu Marchiș Floare (1883-1977), originară din Santău, cu numele de fată Oros. În registrele parohiale greco-catolice, am găsit că aceștia s-ar fi căsătorit pe data de 6 martie 1902, în localitatea Moara Banfi, Ioan în vârstă de 23 de ani, fiu al Iulianei Hanc, iar soția, apare înregistrată sub numele de Floarea Orosz, în vârstă de 18 ani, a cărei mamă este înregistrată sub numele de Florișca Ciobanu/Ciobâncan.

Niciunul dintre membrii familiei nu deține fotografii cu cei doi soți, singura amintire vizibilă fiind piatra tombală din cimitirul sătesc. Piatra funerară a părinților a acestora (Ioan și Floare) se află încă într-o stare bună în rândul al șaptelea din cimitir, piatra fiind din calcar și ciment alb. Imaginile de mai jos reproduc piatra funerară și actul de căsătorie al celor doi.

În rândul familiei și al sătenilor, bătrânul mărchișean, fratele mai mare al străbunicului meu, Petru Marchiș, purta forma hipocoristică/porecla Nuțu. Cei doi soți au avut următorii copii: Ioan, Vasile, Leontin, Victor, Maria și Augustin.

Marchiș Ioan, primul dintre născuți, în anul 1911, a fost necăsătorit, poreclit de consăteni „băcica Ioan”, fiind cunoscut drept un pasionat colecționar de pipe. A locuit în Valea Morii întreaga viață, în casa părintească și este înhumat alături de părinții săi, Ioan (Nuțu) și Floarea Marchiș. A decedat în luna februarie 1987

Marchiș Leontin, născut pe data de 29 ianuarie 1912. stabilit în Reșița, tată a trei copii (Ionel, Cornel și Doru); Cu privire la studiile sale nu am găsit informații, dar am aflat detalii în privința carierei și a familiei sale. Leontin s-a căsătorit cu Urechiatu Floare din Blaja și s-au stabilit la Reșița. Au avut împreună trei fii: Ionel, Cornel și Gheorghe (poreclit Dorel/Doru). Fiul cel mare, Ionel, s-a căsătorit cu o femeie originară din Blaj, căreia membrii familiei și cunoștințele i se adresau Impa, formă hipocoristică ale cărei origini și etimologie nu le regăsesc în niciun studiu, fiind poate un derivat de la Olimpia. Ambii soți au debutat profesional în calitate de cadre universitare (asistenți universitari) la Timișoara, el în cadrul Universității Tehnice, iar soția în cadrul Facultății de Filologie.

Din motive personale, Ionel a renunțat la cariera universitară, tansferându-se ca profesor în cadrul actualului Colegiu Național „Constantin Diaconovici Loga” din Timișoara. La începutul anilor `70 (1972, din sursele cunoscute) cei doi soți au plecat ca profesori în Zair timp de câțiva ani (probabil 1976). Ulterior, având privilegiul de a merge în Europa de Vest, s-au stabilit, alături de fiica lor Flavia, în Franța, fără a se mai întoarce în țară, fiind urmați și de către fiul lor Mircea. Soția lui Leontin a decedat în urma unui cancer cu puțini ani în urmă. Fiica Flavia locuiește în Franța, unde este căsătorită cu un francez, iar Mihai, absolvent al Universității Politehnice din Timișoara, este căsătorit. El ar fi lucrat inițial pentru o firmă britanică la București, după care ar fi părăsit țara, stabilindu-se în Germania.

Cel de-al doilea fiu al lui Leontin Marchiș, Cornel, a urmat liceul militar împreună cu vărul său primar Gheorghe Marchiș la Câmpulung Moldovenesc, apoi a fost admis în cadrul școlii de ofițeri de la Sibiu, pe care nu a absolvit-o, deoarece nu i-a plăcut cariera militară. S-a căsătorit cu Salvina, originară din satul Măgulicea, un sat aparținând comunei Vârfurile din județul Arad. Au avut o fiică, pe Cornelia, căsătorită și stabilită, în prezent la Arad alături de mama ei. Cu toate că a fost un om dotat cu o inteligență nativă deosebită, Cornel a căzut în patima băuturii, fapt care i-a determinat și decesul. Mezinul familiei, Gheorghe (Dorel) este, de asemenea, căsătorit, având o fiică și un fiu, Doru (probabil hipocoristic de la Gheorghe), și domiciliază în Reșița.

Înainte de a încheia aceste rânduri, se cuvine să fac o scurtă incursiune și în ceea ce privește semnificația acestui rar , dar prenume cu rezonanță, Leontin. Potrivit lui Christian Ionescu, „dintre foarte puținele prenume rămase în uz pînă în epoca contemporană, care au la bază nume de animale, cele mai numeroase și frecvente în Europa par a fi Léon, Léonte și derivatele lor Leonida și Leontin, fem. Leontina.”. A se vedea, în română, și nume sau prenume ca Lupu, Ursu, Vulpe. Originea greacă și creștină are, de asemenea, legătură cu acest prenume, existent și sub forma Lais în vechea antroponimie ebraică,, legat și de latinescul cognomen Leo (leo, leonis), leul reprezentând, în Biblie, simbol al puterii lui Dumnezeu, iar, în primele secole ale erei noastre, al curajului de a îmbrățișa noua religie. Alții consideră că leul este și simbolul Sfântului Evanghelist Marcu, al Sfântului Ieronim și al Sfântului Adrian, reprezentând tărie și curaj. Biserica ortodoxă cinstește amintirea a doi sfinți Leon, prăznuiți în luna februarie, în zilele de 18 și 20. A nu se uita că, în cartea sfântă, apar povești precum groapa cu lei, lupta lui Samson cu leul, venirea apocaliptică a „Leului”. Leontin a decedat în anul 1991.

Marchiș Vasile (*Vasiliu), născut pe data de 21 decembrie 1888, din părinții Ioanu Marchișiu și Iuliana Hancu, a părăsit satul natal, s-a stabilit în Jibou, dar nu și-a întemeiat o familie. Purta porecla de Iorga, pentru că avea capul mare.

Marchiș Victor, născut pe 18 iunie 1914, stabilit în Valea Morii și căsătorit cu Marchiș Floare (născută Filimon, originară din comuna Cehal) a fost al patrulea copil al unchiului Nuțu. Acestui unchi și familiei sale îi este dedicat un subcapitol detaliat în paginile următoare.

Marchiș Maria (4.04.1923 – 07.11.2010) a fost al cincilea copil și singura fiică a lui Ioan și Floarea Marchiș.

Maria Marchiș, sora mai mică a unchiului Victor s-a căsătorit cu consăteanul Onac Ioan, născut pe 19 septembrie 1922, ambii purtând, după cum se observă, prenume de certă origine biblică, cele mai frecvente prenume românești și în România anului 2018. Cei doi tineri soți au avut împreună doi copii: fiul Octavian-Ovidiu-Dumitru Onac (născut pe 26.11.1949), care a urmat cursurile liceale la Tășnad (promoția 1967, diriginte prof. Viorel Rus) și Facutatea de Istorie din cadrul universității clujene „Babeș-Bolyai”.

A fost profesor de istorie la Satu Mare, în cadrul Colegiului Național „Ioan Slavici”, astăzi pensionar, ocupând timp de mulți ani funcția de inspector școlar de specialitate în județ, cu copiii gemeni, născuți în 1978: Memorandum (necăsătorit) și Memoranda (în prezent căsătorită Solomon și stabilită la Bacău, cu băieții Luca și David). Fiica Georgeta-Maria a fost, de fapt, primul copil, născută pe 8 august 1947, a absolvit liceul din orașul Tășnad, iar, ulterior, după satisfacerea unui curs de telefonie la Satu Mare, examenul de absolvire fiind susținut atât la Satu Mare, cât și la București, se angajează în cadrul poștei locale (PTTR).

Tânăra familie Onac a locuit, inițial, în casa bunicilor paterni din Valea Morii (Gheorghe și Floare Onac), în primele case de după actualul pod. Georgeta se căsătorește la Tășnad cu Emanuil-Anton Răfan din Baia Mare, care a fost inginer mecanic agricol, lucrând la SMA (abrevierea din perioada comunistă pentru „Stațiunea de Mașini Agricole”) din orașul Tășnad.

S-au căsătorit pe 31.10. 1968. Aceștia și-au întemeiat, la Tășnad, o familie frumoasă, având trei copii, după cum urmează: Codruța (căsătorită Iliescu), născută pe 26 septembrie 1969, de profesie medic, astăzi stabilită în Canada cu soțul și cei doi copii (Ligia și Michael); Cecilia Răfan (născută pe 25 august 1970), căsătorită cu Maier Mugurel, originar din satul Sărăuad. Cecilia a lucrat pentru o perioada la ANAF Tășnad, ulterior la Cluj, iar în prezent s-a stabilit la București, unde lucrează în calitate de asistent social.

Cele două fiice ale Ceciliei, Manuela-Tatiana și Marilena-Adnana, sunt absolvente ale Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, stabilite la Cluj-Napoca. Mezinul familiei Răfan este Ciprian, născut pe 5 mai 1978, astăzi căsătorit și stabilit în Canada (la Montreal), având doi copii: Serena și Tristan. Bunicii paterni ai Georgetei au locuit în Valea Morii, bunicii dinspre tată fiind Gheorghe (1879-1958) și Floare Onac (născută Albu, 1886-1973). Părinții fraților Ovidiu și Georgeta s-au mutat ulterior la Tășnadul Nou, sat mic, aflat la intrarea în orașul Tășnad, în prelungirea Străzii Înfrățirii, la intrarea în Tășnad dinspre Carei.

Motivul principal l-a constituit starea de sănătate a lui Ioan Onac, care a ocupat funcția de șef al CAP, însă a suferit un accident de tren la cantonul situat la intrarea în satul Valea Morii (în locul cunoscut și sub denumirea veche „Togul lui Kulcsar”). Soții Onac au deținut o gospodărie mare, fiind oameni prosperi, harnici, religioși, oferindu-le copiilor o educație deosebită. Fotografiile următoare surprind imagini dintre cele mai reprezentative ale familiei Maria și Ioan Onac.

Parcurgând itinerarul genealogic până în acest punct, o concluzie tranzitorie privind gradul de rudenie al celor evocați, avem: copiii străbunicului meu Petru, între care se află și bunica maternă Veturia, au fost veri primari cu copiii lui Ioan Marchiș, al cărui fiu Victor a fost unul dintre cei mai reprezentativi săteni din Valea Morii. Mama mea și frații ei au fost veri de gradul al doilea cu copiii lui Marchiș Ioan, iar eu sunt văr de gradul al treilea cu copiii verilor de gradul al doilea ai mamei mai sus menționați.

Marchiș Augustin, născut pe 1 decembrie 1924, ale cărui date biografice (căsătorie, soție, studii sau deces) nu le cunosc a devenit profesor de biologie, stabilit în Pișcolt și a avut doi copii: Monica (medic) și Rodica. Mezinul familiei a fost căsătorit cu Eugenia (Jenica) originară din comuna bihoreană Tarcea. Prenumele Augustin reproduce numele latinesc Augustinus, fiind un cognomen („al treilea nume al unei persoane, care arată familia, potrivit vechiului drept roman”, dar și „nume/poreclă/supranume”, potrivit DEX), lat. augustus însemnând „cel care trezește viața, cel care împarte binefacerile”, probabil derivate/provenite de la „augus/augur/augurium”.

Cea mai veche interpretare asociază originea acestui prenume cu substantivul „avis” (= pasăre) și gerere (a umbla, a se purta), adică un termen cu semnificație religioasă ce se referă la preoții capabili să prezică viitorul după zborul, cântecul și măruntaiele păsărilor. Ca forme de prenume de botez, forme numeroase (Augustin, Augustina, Augusta, August) sunt cuvinte savante care le înlocuiesc pe cele vechi, apărând sub diverse forme în multe limbi. A decedat în luna mai a anului 2015.

Familia Marchiș a fost crescută în spiritul religiei, botezați ca greco-catolici. Dintre cei 6 frați, Victor Marchiș a fost, timp de mulți ani, cantor în cadrul bisericii din Tășnad, iar mai târziu, a trecut la religia penticostală pe care o avea soția sa. Astfel, organizau, în casa din sat, adunări creștine în mod regulat. În toamna anului 1995, am luat și eu parte la o astfel de adunare, care m-a impresionat prin muzica orchestrei, discursul pastorului adus în mod special și discuțiile profunde. Soția sa, Florica, era deja activă în secta penticostală, iar unchiul s-ar fi convertit în urma unor neînțelegeri cu cantorii din cadru bisericii greco-catolice din Tășnad.

*

* *

VICTOR ȘI FLOAREA MARCHIȘ

Dintre cei 6 copii ai soților Ioan și Floare Marchiș, Victor a fost al patrulea copil și, totodată, cel mai renumit dintre ultimii „mărchișeni” din Valea Morii. Fără îndoială, puținii locuitori ai satului își amintesc cu drag de consăteanul lor, fapt pe care doresc să îl subliniez cu multă mândrie și încăpățânare deopotrivă. Datorită calităților sale de bun gospodar și părinte-model, om cu frică de Dumnezeu, crescut în spiritul credinței, a fost, probabil, invidiat de către unii, pe bună dreptate, însuși prenumele său fiind unul predestinat unei vieți aparte.

Născut pe 18 iunie 1914, pe când Transilvania era încă încorporată Imperiului Austro-Ungar, a fost înregistrat, la naștere sub numele maghiarizat Markis Gyözö, ca fiu al lui Markis Janos. A fost obligat să poarte acest nume până după realizarea „Marii Uniri din 1918”, inclusiv în certificatul de căsătorie, căsătorie care a avut loc pe 19 ianuarie 1942 în localitatea Cehăluț, Raionul Tășnad, când nord-vestul țării era din nou sub ocupație maghiară. Pentru vorbitorii români, prenumele Victor/Victoria pune cu ușurință acest prenume în legătură cu substantivul „victorie” ori cu adjectivul „victorios”, cuvinte de origine latină (victor „învingător, victorios”, provenit de la verbul victor-vincere „a învinge”.), răspândindu-se repede în multe limbi europene sub forme dintre cele mai diverse (Viki, Vick, Vittore, Viktorin, Gyözö, Géza, Vincențiu etc.).

Iubitul mărchișean și-a început studiile primare în satul natal, în anul 1920, unde a și absolvit cele 7 clase obligatorii din cadrul Școlii Primare de Stat Moara-Banfi.

Victor Marchiș s-a căsătorit la vârsta de 28 de ani cu tânăra Filimon Floarea, originară din Cehăluț, născută pe 22 martie 1921. Și în cazul ei, în actul stării civile al certificatului de căsătorie, unde apare sub numele de Filimon Flora, iar tatăl acesteia este înregistrat sub forma maghiarizată de Filimon Gyorgy (corespondent al românescului Gheorghe). După încheierea căsătoriei, cei doi soți se stabilesc în satul Valea Morii/Moara Banfi, la casa cu numărul 64, unde își petrec întreaga viață. O incursiune în originea și semnificația prenumeui feminin, putem afirma că, în onomastica românească sunt frecvent folosite mai multe prenume încadrabile în aceeași familie a cărei temă este Flor (Florea, floare, Flora, Florela, Florentina, Florin, Florentin, Florian, Florența, Florina, Floriana), cunoscând un larg număr de variante hipocoristice și derivate (Florac, Floran, Floreciu, Florica, Ica, Florița, Floruța etc.).

În fotografiile de mai sus sunt surprinse câteva momente și locuri reprezentative pentru familia unchiului Victor, de la perioada de soldat (specializarea „Jandarmi”) până la ziua căsătoriei, soția lui cu celelalte ei două surori, Ileana și Măriuța, casa părintească sau amintiri din perioada petrecută, în anul 1998 în America, în vizită la fiul Vasile. Victor și Florița au avut 4 copii, dintre care doar doi mai sunt în viață. În cele ce urmează, voi relata traseul biografic al familiei, așa cum o cunosc în special și detaliat din discuțiile cu unchii Vasile și Mircea. Primul dintre cei doi soți care a decedat soția, Marchiș Floarea, pe data de 21 iunie 1998, iar unchiul Victor Marchiș a decedat la Oradea, pe data de 26 iunie 2003, ambii fiind înhumați în satul Valea Morii. Fiul lor Mircea vizitează satul natal, casa părintească și locul de veci al părinților de cel puțin două ori pe an (în duminica de Florii și pe 1 noiembrie) sau cu alte ocazii.

VASILE MARCHIȘ, născut pe data de 5 februarie 1943, a făcut studiile primare și gimnaziale (7 clase, la vremea respectivă) în satul natal, după care, în anul 1957 începe să urmeze cursurile liceului „Simion Bărnuțiu” din Zalău, asemenea verei sale Maria Vișeu, cel mai mare copil al soților Veturia și Gheorghe Vișeu, sora mamei mele, singura rămasă în viață, născută pe 8 decembrie 1941, stabilită la Săcășeni, unde domiciliază alături de familia celei mai mici dintre fiice, Alina, educatoare, deci tot cadru didactic precum mama ei în comună. În mod firesc, și acestora le voi aloca subcapitole ori capitole distincte în volumul de față.

Într-unul dintre mesajele și în conversațiile pe care le menținem constant, unchiul Vasile mi-a povestit una dintre amintirile din timpul anilor de liceu care l-a marcat pentru tot restul vieții. Încă din primul an de licean, a fost profund dezamăgit de profesoara de limba și literatura română (Viola/Violeta Oțelia), care, foarte exigentă din fire, i-a acordat ca primă notă un nemeritat „4 (patru)”, fapt ce l-a determinat să urască cititul până la finalizarea studiilor liceale. Totodată, cunoscând vocația mea de lingvist și calitatea de profesor de limba și literatura română pe care o exercit din anul 2003, m-a rugat să îi scuz eventualele greșeli de ortografie datorate faptului că, fiind stabilit în America de aproape 30 de ani, nu mai cunoaște normele de scriere și pronunție în vigoare, cu atât mai mult cu cât, în prezent, este cu precădere vorbitor de limbă engleză. Ulterior absolvirii studiilor liceale, pe parcursul anilor de studenție a fost cazat într-un dormitor cu 25 de studenți de la matematică și filologie. Auzind discuțiile sofisticate ale studenților de la filologie, a devenit un pasionat bibliofil, ajungând să achiziționeze un număr impresionant de cărți, multe de la anticariate, biblioteca sa, calculată la valoarea lor nominală, ajungând să valoreze în anii `80 cât o DACIA 1300. O altă amintire legată de unchiul meu american o știu de la mama și surorile ei. Ca tânăr absolvent de facultate, Vasile, un bărbat tânăr, inteligent și frumos, ajunge, cum am menționat în rândurile de mai sus, profesor la liceul din Tășnad. Tinerele profesoare s-au îndrăgostit de el, iar una dintre cele mai elegante profesoare era domnișoara profesoară de limba latină Maier Elena (cu numele maghiarizat Mayer Ilona), originară din comuna Santău, căsătorită ulterior cu regretatul profesor de matematică Aurel Netea (dirigintele mamei mele, mai târziu profesor și coleg al meu, decedat în anul 2010). Or, între unchiul meu și colega sa de cancelarie nu s-a putut concretiza o relație serioasă, dat fiind că domnișoara Elena era lipsită de un ochi, iar părinții unchiului nu au acceptat situația.

După absolvirea liceului, își desăvârșește studiile superioare la Universitatea din Timișoara, Facultatea de Matematică (1961-1966). Satisface stagiul militar la Radna, în apropiere de Lipova timp de 6 luni, după care este repartizat ca inginer la Copșa Mică. La insistențele domnului profesor Vistian/Sebastian Botezan, director al liceului tășnădean în perioada 1961-1978, născut pe 29 iulie 1926, în prezent pensionar (cel mai longeviv director al instituției liceale locale, căsătorit cu regretata mea învățătoare Silvia, originară din Valea Morii și tatăl celui mai longeviv director al Școlii Gimnaziale din Tășnad, Claudiu Botezan -1990-2011-), se angajează timp de numai un trimestru ca profesor de matematică la liceul din Tășnad, în anul școlar 1966-1967, fiindu-i dascăl și verei sale Veturia, sora mamei mele. Cariera de profesor o continuă la Liceul Teoretic din Carei și la liceul din localitatea Ferneziu (județul Maramureș) până în anul 1969.

În toamna anului 1969 părăsește definitiv învățământul, angajându-se la Direcția Județeană de Statistică Bihor. Din anul 1972 lucrează la CTCE Oradea (Centrul Teritorial de Calcul Electronic), unde activează până în luna ianuarie 1989, când migrează în Statele Unite ale Americii. La Centrul de Calcul l- a avut coleg și foarte bun prieten pe domnul Vasile Vulișici (Lică), fratele doamnei Profesor Universitar Dr. Maria Vulișici Alexandrescu, reputata lingvistă originară din comuna Căuaș, care a făcut parte și din cadrul comisiei de doctorat a subsemnatului, teză de doctorat pe care am susținut-o pe data de 22 februarie 2008 la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

În anul 1989, Vasile reușește să întreprindă o călătorie în Statele Unite ale Americii, unde rămâne ca imigrant. Odată cu căderea comunismului, reușește, în 1990 să își ducă și restul familiei (soția și cei trei băieți), stabilindu-se pe coasta de est, în sudul statului California, unde trăiește și în prezent.

Vasile Marchiș s-a căsătorit în anul luna februarie a anului 1971 cu Aurora Plastin (Lola) din comuna Tinca, județul Bihor, născută în anul 1951. Are 3 fii: Adrian (născut pe 3 decembrie 1971), Ciprian și George (născut pe 10 mai 1977) la Oradea, unde au locuit până la emigrarea lor în SUA. În prezent, Vasile și soția Lola domiciliază în orașul Murietta din statul California. Copiii s-au stabilit și ei în California, întemeindu-și propriile familii.

Adrian, născut în 1976, a studiat, în țară, la Colegiul Național „Emanuil Gojdu” din Oradea, iar, în America, a absolvit cursurile renumitei universități UCLA (University of California Los Angeles) din metropola Los Angeles, specializându-se în științele computaționale. Este căsătorit cu Mary, alături de care are doi copii: Meghan și Andrew, locuind în Agoura Hills, la circa 60 de kilometri nord-vest de Los Angeles. Fiul Ciprian a absolvit facultatea de medicină în Albany New York, este căsătorit cu Grace și are 3 copii: Mathieu, Ava și nou-născuta Grace. Ei locuiesc în orașul Palos Verde, la aproximativ 40 de km la sud de Los Angeles.

Mezinul, George Marchiș a obținut doctoratul în fizioterapie, s-a căsătorit cu Emilia, româncă originară din comuna bihoreană Spinuș, născută pe 22 aprilie 1979. Dumnezeu i-a binecuvântat cu o fetiță, Naomi, având domiciliul în Corona, la circa 80 de km sud-est de Los Angeles și circa 95 km nord de San Diego. Vărul George mi-a relatat că, în prezent, el și fratele său Ciprian lucrează în cadrul unei companii (Kaiser Permanente), George în calitate de medic fizioterapeut (DPT), IAR Ciprian ca medic urolog, chirurg specializat în oncologie. Cât despre Adrian, mi-a spus că livrează produse software pentru Bank of America.

O incursiune în ceea ce privește prenumele membrilor familiei unchiului Vasile și Aurora Marchiș este interesantă, întrucât originea și semnificațiile acestora sunt cel puțin interesante. Astfel Vasile este un antroponim vechi și frecvent, având la bază numele propriu grecesc Basileios, un derivat de la „basileus” (=rege, conducător) sau, în opinia altora, se leagă de cuvântul „biserică” (din gr. basiliké ori latinescul basilica). Forma a trecut prin fenomenul de vetacizare, consoana inițială „b” trecând la forma „v”. Prenumele circulă, în română sub diverse forme (Silie, Vasălie, Vasîlie, Vasilică, Vasilica, Sile, Sicu etc.), dar și în limbile apusene (Basil, Basilio, Baszo, Vaszoly, Vaszilia etc.). Aurora este un prenume feminin relativ modern în onomastica românească și reproduce termenul latin Aurora, numele zeiței dimineții din mitologia romană. Ca prenume feminin, este un nume propriu de origine cultă, savantă, folosit, uneori, pentru fetele născute în zorii zilei, cunoscând diverse forme hipocoristice (Aura, Aurica, Rorica, Lola).

Totodată, și numele celor trei fii, ai nurorilor și nepoților cunosc semnificații aparte. Adrian reproduce numele latin Hadrianus, fiind, la origine, un cognomen cu semnificația „de la Hadria”, derivat de la toponimul Hadria,în Italia antică existând două localități care purtau acest nume. Există și controverse în privința prenumelui, unii lingviști și istorici considerându-l de proveniență etruscă sau ilirică, fără a se exclude și o etimologie creștină. De la romani, ajunge la greci, sub forma Adrianos, preluat ulterior de popoarele slave, de la aceștia din urmă răspândindu-se și la noi. Forme înrudite cu acest prenume sunt prolifice (Adriana, Adi, Ada, Adriano, Adorjan, Andrian). Prenumele Ciprian este ușor de recunoscut, ca derivat de la numele insulei Cipru cu sufixul –an (=„din Cipru”, sau cipriot, cum apare în unele dicționare). Folosit și ca nume de familie, antroponimul s-a răspândit în toată Europa sub diverse forme (Chiprian, Chipriana, Cuprian, Cipriana, Chipria, Cipriano, Kiprian).George este un derivat de la prenumele Gheorghe, a cărui origine este greacă (Georgios), semnificația sa ințială fiind cea de „lucrător al pământului, țăran”. Numele cunoaște, ca și în cazul a numeroase altora, un număr larg de variante (Georgie, Georgiana, Gogu, Ghiță, Ghițucă, Goga, Ghițucă, Ghițișor, Gheorghiță, Gane, Ganea, Gheorghina etc.).

În ceea ce privește prenumele feminine și masculine ale veriloșoarelor și ale nepoților mei din California, pot menționa, de asemenea, câteva observații de natură etimologică. Naomi este un prenume feminin de origine ebraică, însemnând „neplăcut”, fiind menționată în Vechiul Testament ca soacră a lui Ruth, încât originea creștină este evidentă. Ava este un prenume feminin de origine germanică, a cărui notorietate este în continuă creștere în SUA și Canada, notorietate datorată în special actriței americane Ava Gardner. În recensământul din 2006 era al patrulea cel mai frecvent prenume feminin in SUA, respectiv printre primele 10 nume preferate date nou-născuților de sex feminin din Canada, în anul 2007. Grace reprezintă un prenume de origine latină, semnificând bunătatea și generozitatea lui Dumnezeu, iar, potrivit interpretării din mitologia greacă se referă la frumusețe, floare și bucurie. Meghan este un prenume feminin de origine galeză, un cognomen al prenumelui Margaret care desemnează numele unei pietre prețioase, perla sau al florii margaretă. Mathieu este un vechi antroponim de origine ebraică și biblică, Matei fiind unul dintre cei patru mari evangheliști, alături de Ioan, Luca și Petru. Antroponimul, răspândit în întreaga lume, cunoaște foarte multe variante, derivate sau forme hipocoristice (Mateucă, Mateuță, Maciu, Maftei, Matias, Matache, Mateus, Matisse etc.). Acest prenume este înrudit și cu prenume ca Teodor, Doroteea, Dosoftei, având semnificația de „dar al divinității”. Așa cum se cuvine și cum își dorește însuși unchiul Vasile, voi reproduce, aici, și o serie de fotografii dintre cele mai reprezentative, preferate, privind familia sa. Emilia și corespondentul masculin Emil corespund unor foarte vechi nume gentilice romane, Aemilia, formă apropiată de aemulus (=emul), la care se adaugă și etimologia greacă aimylios (=duios, blând). Formele românești sunt cel mai probabil culte, preluate din latină începând cu secolul al XIX-lea, când are loc debutul modernizării onomasticii românești. Formele hipocoristice sunt numeroase (Ema, Mili, Milica, Mica, Milică, Miluț, Emișor, Emiluș, Emilian), cu variante regăsibile și în celelalte limbi europene și nu numai.

VICTOR MARCHIȘ a fost al doilea fiu al soților Victor și Floarea Marchiș. Acesta a trăit doar 9 săptămâni (22.01.1945 – 28. 03. 1945), decedând în urma unei infecții și a lipsei de medicație din acea perioadă.

Gheorghe Marchiș, al treilea copil al lui Victor Marchiș s-a născut pe 13 martie 1947, căsătorit in Tășnad cu Ardelean Maria, a fost căpitan la unitatea militară din Carei. La începutul anului 1979 a primit un apartament și, în vederea mutării, a mers să lăcuiască parchetul, alături de Felician Vandici în vârstă de numai 21 de ani, fiind născut în anul 1958, ca fiu al distinsei învățătoare tășnădene Maria Vandici, astăzi octogenară, născută pe 13 august 1934, căsătorită cu Vandici Dumitru din Tășnad. Căpitanul Gheorghe a solicitat și ajutorul unui alt coleg din Carei. Deși, în timpul muncii la amenajarea noii locuințe, au pus țigările și sursele de foc deoparte, substanțele inflamabile au luat foc, cauzele fiind incerte până în prezent. Odată declanșat incendiul, colegii lui Ghiță au sărit de pe balcon, Ghiță rămânând în apartament. El a suferit cele mai grave arsuri, mai ales ale căilor respiratorii. Cei trei au fost transferați la București, unde au și decedat toți cei trei tineri. Gheorghe a decedat pe 4 iunie 1979, colegul careian pe 5 iunie, iar Felician Vandici pe 6 iunie 1979. Accidentul s-a petrecut pe data de 27 mai 1979. Căpitanul Gheorghe Marchiș și colegul său au fost înhumați la Carei, în timp ce tânărul Felician Vandici este înhumat la Tășnad. Anul respectiv s-a dovedit fatidic, la scurt timp după decesul acestora, murind, la vârsta de doar 50 de ani, primarul orașului Tășnad, Nicolae Bilanici, soțul stimatei învățătoare Maria Bilanici (născută Cojan, 1936-1997), al căror mormânt, în formă de obelisc, este situat tocmai lângă mormântul lui Felician Vandici, în primele rânduri ale cimitirului de pe strada Înfrățirii.

Gheorghe Marchiș fusese căsătorit cu Maria (poreclită Lolica), originară din satul Blaja, cu care a avut doi copii (Mirela-Monica și Vasilică). Ulterior, soția acestuia s-a recăsătorit cu un om foarte cumsecade, care le-a oferit copiilor o educație și o dragoste paternă deosebite.În prezent, cei doi copii și-au întemeiat propriile familii, Monica locuind în Oradea, alături de soțul Ioan și fiicele Raluca și Roxana, în timp ce Vasilică s-a stabilit la Timișoara, căsătorit cu Mona, alături de care are un fiu, Vlăduț.

Mircea Marchiș, mezinul familiei, s-a născut pe 16 iunie 1960. A urmat clasele primare în satul natal, iar gimnziul și liceul la Tășnad, absolvind în anul 1979, la clasa profesorului-diriginte Dinu Andrișca, profil „lemn”, întrucât, în perioada 1976-1990, instituția liceală purta numele de „Liceul Industrial Tășnad”, având două specializări (mecanică și lemn). Din relatările familiei, am aflat că Mircea a urmat clasele V-X la Oradea, dar nu cunosc motivul, nici alte detalii privind această opțiune. În documentele școlare ale liceului tășnădean, apare sub numele de Mărchiș Mircea.

S-a căsătorit pe data de 9 iunie 1984 la Tășnad având loc starea civilă, iar nunta în satul Chisău (comuna Săuca, județul Satu Mare, Transilvania.). Soția acestuia, Maria Marchiș (Mia), este originară din satul Chisău, comuna Săuca, născută din părinții Jurca Vasile și Maria, pe data de 18 iulie 1961. Mătușa Maria a absolvit Liceul Economic și de Drept Administrativ din Oradea în anul 1981.La bază tâmplar de meserie, unchiul Mircea lucrează ca manager de magazin la „Tiger Amira” din anul 1997 până în prezent, în timp ce soția lui a fost vânzătoare,în prezent „moșiereasă”, cum o numește șăgalnic fiul Răzvan. Familia lui Mircea Marchiș s-a stabilit la Oradea, având trei copii (băieți), după cum urmează: Cătălin-Leonard (născut pe 27 martie 1985), Răzvan-Raul (născut pe 11 februarie 1987) și mezinul Horia-Sergiu (născut pe 2 iunie 1989). În prezent, Horia locuiește cu soția și fiul în casa părintească, iar părinții s-au stabilit în comuna Apateu situată la circa 12 km de Oradea.

Cătălin, cel mai mare dintre copii, este medic dentist, fiind absolvent al Facultății de Medicină Dentară din Timișoara. Deține propriul cabinet stomatologic (Artdentistree), dar colaborează și cu alte cabinete stomatologice din Oradea. Este căsătorit cu Iulia-Valentina, medic psihiatru la Oradea, fără a avea copii.

Horia a studiat științe economice (secția finanțe-bănci) la Universitatea Oradea, apoi Seminarul Greco-Catolic, colaborând, pentru o perioadă, cu Episcopia Bihorului, după care s-a orientat înspre adevărata lui pasiune și vocație, cea de hairstylist, având propriul salon (Horia Marchiș Studio). S-a căsătorit cu Alina-Ioana, de profesie psiholog, dar, în prezent cochetează și ea cu ocupația soțului, pregătindu-se a deveni, la rândul ei, hairstylist în salonul soțului. Cei doi au împreună un fiu, Casian, născut pe 22 iulie 1916.

Răzvan a studiat Regie de Film și TV la UNATC, după care a lucrat cu o companie de Teatru independent din Oradea, respectiv a studiat Danza Sensibile cu Claude Coldy în Italia.

Înainte de a face o descriere detaliată a traseului existențial al celor cinci copii ai străbunicilor materni (Iuliana și Petru Marchiș), rămași orfani mult prea devreme, doresc să fac, cum am notat încă din titlul capitolului, și o incursiune în ceea ce privește originea prenumelor străbunicilor.

Petru este un derivat de la grecescul "Πετρος" (Petros), însemnând „piatră”. Aceasta este o traducere folosită în majoritatea versiunilor Noului Testament a numelui „Cephas”, care înseamnă „piatră” în limba aramaică, oferit apostolului Simion de catre Iisus. Petru Simion a fost cel mai proeminent dintre apostoli în perioada Lucrării lui Iisus și este adesea considerat ca fiind primul papă. Datorita recunoașterii apostolului, numele a devenit foarte comun în lumea creștina (in diferite variante). În Anglia, spre exemplu, normanzii l-au introdus în varianta din franceza veche „Piers”, dar a fost schimbat treptat de-a lungul timpului cu „Peter”, începând cu secolul al V-lea.

Mergând mi departe, ne oprim asura prenumelui Iulia/Iuliana/Julieta/Iuliu. În cele mai multe lucrări de onomastică, se asertează, foarte pe scurt, că acesta provine de la expresia latină care înseamnă „descendentul zeului Jupiter”. Consultând cu mai multă seriozitate dicționare și lucrări de onomastică, informațiile s-au strâns. Astfel, am aflat că, de fapt, prenumele Iuliu și Iulia, frecvente în onomastica noastră contemporană, reproduc pe cale cultă vechile nume gentilice romane Iuliu și Iulia, una dintre cele mai vechi și nobile ginți ale Romei antice. Descendentă din zeița Venus, Iulia și-ar trage numele de la Iulus, fiul lui Eneas, tradiția acestei descendențe fiindu-ne transmise de către Vergiliu, în opera „Eneida”. Unii lingviști pornesc, în explicarea etimologiei, de la forma mai veche Iuilius, care ar avea la bază un cuvânt neatestat (*iouilios), înrudit cu oscul iuviliam și derivat din lat. Iovis, numele divinității supreme. În latina clasică, Iovis derivă de la o formă indo-europeană *dieu, care denumea lumina cerului (în sanscrită dyaúh „cerul luminos”), fiind înlocuit, la nominativ, cu forma Iupiter, un compus cu elementul secundar pater (tată*dieu-pater „Dumnezeu Tatăl”, corespunzând sanscritului dyaús pitá „cerul-tată”); Iupiter, identic cu Zeus al grecilor (cuvintele fac parte din aceeași familie), este și numele celei mai mari planete din sistemul solar, a cărei influență este considerată în astrologie ca izvor al fericirii, vechiul Iovis păstrându-se în onomastica românească și în cuvântul „joi”, în calendarul planetar, ziua dedicată lui Iovis.

Foarte frecvente în lumea romană, Iulia și Iulius, apar și cu valoare de supranume, iar, mai târziu, ca nume independente. Alături de acestea, erau folosite, în special în epoca imperială, cognomenele Iuliánus și Iuliána, la origine derivate adjectivale de la Iuliu/Iulia. Purtate de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, Iulius/Iulia/Iulianus/Iuliana intră în onomastica creștină, devin zile calendaristice și se răspândesc în toată Europa, dar, abia din epoca Renașterii, numele devin frecvente și de mare popularitate datorită în special modei numelor latine clasice. Mulți dintre părinții care aleg astăzi pentru copiii lor prenumele Iuliu/Iulia/Iulin/Iuliana, le apropie, în primul rând, de numele lunii iulie, mai ales când copilul este născut în această lună.

În cele ce urmează, continuăm evocarea istoriei familiei în mod cronologic, pornind cu prezentarea celor 5 copii ai soților Petru și Iuliana Marchiș din satul Moara Banfi (astăzi Valea Morii).

Primul născut al familiei a fost fiul Petre MARCHIȘ, botezat după numele tatălui său, născut pe data de 6 iunie 1910, înregistrat sub numele maghiarizat Márkis Péter. În condițiile vitrege ale istoriei secolului trecut, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, Petre se refugiază, asemenea celorlalți 3 frați (Maria, Elena și Sever) în sudul țării, doar Veturia rămânând în satul natal cu familia ei. Unchiul Petre Marchiș se stabilește la Ploiești, unde va lucra la rafinăria din petrol din oraș.

Observație: După cum se știe, în baza producției rafinăriei ploieștene, frații Teodor și Marin Mehedințeanu au avut posibilitatea să obțină prin licitație concesiunea pe mai mulți ani a iluminării cu gaz lampant a Bucureștilor (1857) și, ulterior,, a orașului Ploiești (1860). Și, astfel, Bucureștiul a fost primul oraș din lume iluminat public cu petrol lampant. Petrolul lampant produs la Ploiești avea calități deosebite: era incolor și inodor și ardea cu o flacară luminoasă de intesitate și formă constantă, fără fum și fără să lase cenușă sau compuși rășinoși în fitil. Celelalte oferte care propuneau drept combustibil uleiul de rapiță sau de nucă duceau costurile la 600 de lei pe an. Oferta de 336 de lei pentru fiecare felinar elimina orice concurență. Începând cu 1 aprilie 1857, Bucureștiul avea să fie iluminat cu 1000 de lămpi.

Marchiș Petru se căsătorește, prima dată, pe 17 decembrie 1931 cu Ana Rotaru, născută la București, dar cu domiciliu la Ploiești. Se despart în iulie 1937, după care se recăsătorește cu Lucsandra Chirilă pe 5 noiembrie 1937, născută în comuna Gherghița pe 1 februarie 1916 din părinții Elena și Tudor V. Chirilă, decedând pe 18 mai 1995.

Din punct de vedere familial, Petre pare a fi fost un „donjuan”, fiind, din datele aflate și din fotografiile pe care le dețin sau le-am obținut pe parcursul investigației de la rudenii, un tânăr arătos, șarmant, foarte curtat de fete. A avut două căsătorii, singurul regret al său rămânând acela că nu a reușit să aibă urmași. Soția, alintată Sanda, s-a născut din părinții Tudor și Elena, pe 1 februarie 1916, în localitatea prahoveană Gherghița. Aceasta a fost casnică, cu îndeletniciri de croitoreasă. Nu au avut copii, iar singurele informații le dețin din certificatele de deces ale acestora și puținele date obținute de la rudeniile în viață. După plecarea la Ploiești, revine în satul natal foarte rar, motiv pentru care dețin puține acte și fotografii cu acesta. Ambii soți decedează în anul 1995, Sanda pe 18 mai 1995, iar unchiul Petre, la exact o lună mai târziu, pe 16 iunie 1995, ambii fiind înhumați la Ploiești. Probabil se cuvine să fac câteva consemnări cu privire la prenumele Ruxandra, destul de rar întâlnit în prezent. Acest antroponim este o formă hipocoristică derivată de la prenumele larg răspândite în Europa și pe întregul mapamond, frecvente și cu o lungă tradiție Alexandra, care, alături de masculinul Alexandru, reproduc vechile forme grecești Aléxandros și Alexándra. Acestea sunt interpretate, în mod curent, ca forme compuse din verbul aléxo („a apăra, a proteja”) și substantivul anér/andros („bărbat, om”). În onomastica românească, forma de masculin este mai prolifică de-a lugul timpului, Alexandru fiind, în istoria noastră, un nume tradițional pentru domni/domnitori, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai țărilor române. Dintre cele mai frecvente derivate, variante și forme hipocoristice, menționăm un număr restrâns (Alecu, Aleca, Lecu, Sanda, Lexi, Lixandru, Lisandru, Druță, Sandu, Săndel, Alexandrina, Sașa, Sandra, Sandrina/Sandrino etc.). Din relatările bu nicilor am mai aflat că, la nașterea mamei mele, pe 12 iulie 1957, aceștia ar fi vrut să o înfieze, însă familia a refuzat.

VETURIA a fost al doilea copil și prima fiică a străbunicilor materni, bunica mea pe linie maternă. Aceasta s-a născut la Tășnad, pe data de 31 ianurie 1921, din părinții Markis Peter și Argyilan Julianna și a decedat pe 6 septembrie 1981, la vârsta de numai 60 de ani, ultimul domiciliu fiind satul Valea Morii, orașul Tășnad, nr. 15. În perioada celui de-al doilea deceniu al secolului trecut (1910-1920), capul familiei, tatăl Petre, a fost plecat în Statele Unite ale Americii, alături de frații săi Ioan, așa cum mai menționat, încât străbunica a fost nevoită să se ocupe de gospodărie, precum și de fiul Petre, fără a avea un sprijin de nădejde.

Reîntors în satul natal, străbunicul, modest agricultor, probabil și lipsit de resurse financiare și animale, își reia rolul de proprietar, lucrând pământul pe care îl avea în posesie. În anul 1921, se naște al doilea copil al familiei încă destul de tinere, fiica Veturia, viitoarea mea bunică pe linie maternă. Din datele și cunoștințele pe care le dețin, informațiile sunt din nou sporadice și chiar confuze pe alocuri în ceea ce privește primii ani de viață și de școală ai bunicii. Dragă cititorule, dacă chiar ai ajuns să citești până aici ori ai deschis volumul din întâmplare la acest paragraf, doresc să știi că este ora 5 și 25 de minute în luna lui Cuptor, iar eu continui să scriu având ca fundal sonor muzică clasică, între care Beethoven și Chopin cu ale lor piese, precum Historia de Amor sau Waltz Rain sunt sursa care îmi oferă energia de a mai rezista până la ora 9 când plec, din nou, la sala de lectură a Arhivelor Naționale pentru a mă documenta în vederea redactării prezentului volum.

Înainte de a evoca povestea bunicii, gândul care mă străbate este ca, pentru moment, să ofer câteva explicații privind acest prenume, Veturia, atât de rar întâlnit în prezent. Alegerea acestui prenume, exclusiv feminin, introdus în onomastica românească doar în secolul al XIX-lea.

Veturia este un corespondent al formei masculine Veturius, un vechi nume gentilic roman, fiind prenumele mamei generalului Cneius Marcius Coriolanus din sec. Al V-lea. Cuvântul poate să fie asociat și cu adjectivul de origine indo-europeană vetus/veteris „bătrân, vârstnic”, din care s-a format latinescul veteranus, care a evoluat în română, în cuvântul „bătrân”, prin fenomenul de betacizare, adică evoluția lui „v” la „b” concomitent cu alte modificări fonetice. O certitudine este faptul că acest prenume feminin a fost răspândit în onomastica românească în special în Transilvania prin contribuția bisericii, încă din secolul al XIX-lea, când introducerea în uz a numelor romane a fost o modalitate de afirmare a latinității românilor în lupta lor de emancipare socială și națională. În familia mea, acest prenume îl va purta, mai târziu, cea de-a treia fiică a bunicii, opțiunea străbunicilor datorindu-se cel mai probabil din surse creștine.

În arhiva Școlii primare de stat din satul Valea Morii, școală cu clasele I-VII/VIII, care nu mai funcționează de circa două decenii, am întreprins o cercetare minuțioasă încă din anul 2010, când directorul Școlii Gimnaziale Tășnad de care aparține școala, anume Domnul Profesor Claudiu Botezan, mi-a permis consultarea documentelor existente. Clădirea, situată în centrul satului, în apropierea zonei numite „tău” și a vechiului pod de peste râul ce traversează satul, cuprinde două incăperi importante, anume sala mare, ce a servit timp de probabil 150-200 de ani ca sală de clasă, precedată de un coridor și o încăpere destinată bibliotecii, respectiv, în partea stângă, spațiul grădiniței sătești, unde, în prezent, funcționează biserica greco-catolică, clădirea deținând și o curte impresionantă, propice activităților școlare și preșcolare.

În timp, instituția școlară a purtat denumiri diverse, în funcție de sistemul de organizare a învățământului românesc, precum: Școala primară de stat Moara Banfi (în perioada monarhiei, cu clasele I-VII), Școala Elemenară Română (în perioada 1947-1965, deci după abolirea monarhiei și instituirea Republicii Populare România/ Romînia, cu grafia „î/â”, în funcție de reformele lingvistice ale vremii), Școala generală de 8 ani , Școala de 4 ani, precum și Școala Generală cu clasele I-IV până la Revoluția din 1989. Ulterior, va mai funcționa doar timp de câțiva ani, ultima destinație fiind cea de grădiniță cu program normal până prin anul 2015 când instituția de învățământ școlar și preșcolar din sat s-a desființat.

Astăzi, sala impunătoare a „fostei” școli a devenit sală parohială, destinată unor diverse evenimente (secție de votare, sală de botez, de pomană sau întruniri). Astfel, spre regretul localității, fie ea și una cu un număr foarte mic de locuitori, dar și al meu personal, având în vedere că, aici, au studiat mulți membri ai generațiilor mele anterioare de pe linia maternă (străbunicii, bunicii, iubita mea mamă și toți frații ei, verișoarele primare Teodora, Lavinia și Genovia, unchi și mătuși, unii dintre apropiații familiei mele – surorile Sanda, Eugenia și Mioara Junjan, Vasile Butcovan, Dorin Talpoș, Valentina Bodone-, unii dintre prietenii și colegii mei din clasele I-XII – Dorin Mocan, Tudor-George Lețu -, prima mea învățătoare, și anume regretata Silvia Botezan, născută Mocan sau însăși profesoara mea de geografie și istorie din timpul studiilor gimnaziale, distinsa doamnă Doina Pondea, născută Marian), un dureros sentiment de nostalgie mă cuprinde și devorează.

Cauzele certe ale desființării învățământului în satul propriei copilării sunt două: pe de o parte, este vorba despre problema natalității foarte scăzute, problemă cu care se confruntă de altfel întreaga țară, iar, pe de cealaltă parte, problema migrării masive, a depopularizării, sătenii strămutându-se la oraș sau muncind în străinătate. De aceea, în prezent, copiii sunt obligați să naveteze de la o vârstă extrem de fragedă la unitățile școlare din Tășnad. Doresc să notez că frumoasa școală din sat a avut parte, de-a lungul istoriei sale, de dascăli extrem de bine pregătiți, dintre care menționez cel puțin numele celor pe care fie i-am cunoscut, fie despre care am auzit povești deosebite: Vasile Marcu, Cristina Marincaș, Vasile Lina, Viorica Gusti, Viorica Onac, Otilia Lazăr (astăzi una dintre cele mai bune învățătoare din cadrul Școlii Gimnaziale Tășnad, a cărei fiică, Roxana, mi-a fost elevă în timpul celor patru ani de liceu).

Biblioteca școlii sătești dispunea de un număr mare de cărți pentru copii, tablouri, tăblițe de desenat și de scris, de materiale și auxiliare didactice, manuale școlare, cărți ale doctrinei totalitare sovietice ori după model sovietic, jucării, respectiv de dulapul ce adăpostestea arhiva cu documentele școlare (cataloagele, registrele, condici, procese-verbale, diplome și fotografii). În anul 2010, când am solicitat să consult arhiva școlară în interes personal, am fost tratat cu mult respect și amabilitate din partea Domnului Director Prof. Claudiu Botezan, fiul învățătoarei mele Silvia Botezan. Odată ajuns în incinta școlii, am deschis cu grijă și drag mobilierul ce închidea tainele la care râvneam atât de mult. Ordinea în care erau așezate pe rafturile asupra cărora timpul își pusese amprenta, m-au determinat să strig un entuziastic „uau”. De ce?! Pentru că toate documentele și biblioteca școlară erau de neimaginat, ordonate alfabetic (cărțile), respectiv cronologic (documentele), dovadă a seriozității și a responsabilității cadrelor școlare care s-au perindat în acest loc de-a lungul anilor. Parcă în urmă cu venirea mea o comisie de arhiviști specializați ar fi fost la fața locului și ar fi inventariat și ordonat totul. Întru început, am trăit cu iluzia întoarcerii în timpuri mitice (illud tempus/illo tempore) și cu siguranța că voi găsi documente, în special cataloage (veche pasiune și obsesie ale mele) datând din secolul al XIX-lea, cu generația străbunicului matern, originar din Valea Morii. Dezamăgirea a năvălit, însă, din rafturile prăfuite și șubrezite. Cel mai vechi catalog școlar (matriculă) data din anul școlar 1927-1928.

Cu siguranță cineva mi-o luase înainte și, din motive personale, rea-voință ori din neglijență, a sustras documentele mai vechi de anul 1927. În matricula acestui an școlar ar fi trebuit să regăsesc date despre bunica Veturia Marchiș, între elevii clasei I ai generației sale, din care făceau parte: Boța Vasile, Bodone Floare, Doarna Gheorghe, Erdei Aurel, Mocan Vasile, Mocan Ioan, Mureșan Ioan, Mocan Valeria, Napcori Maria, Onac Emanuil, Onac Alexandru Bodone Vasile, Silaghi Augustin, Sirmai Paulina, Potroviță Vasile, Sorian Irina, Crocoveț Alexandru, Crocoveț Pavel. Numele bunicii Marchiș Veturia apare doar în matricula Nr. 7 din anul școlar 1930-1931 a Școlii Primare de Stat din Moara-Banfi, școală cu clasele I-VII, când funcția de director o ocupa învățătorul Vasile Marcu.

Contextul în care numele bunicii se regăsește înscrisă în clasa a III-a este unul incert, mai ales că, în prezent nu mai am rudenii în viață care să cunoască informații detaliate privind copilăria ei. Printre documentele anexe regăsite în arhiva școlii, se află și o „adeverință de permutare”, datată 14 Decembrie 1930, respectiv o notificare a directorului în catalogul școlar. Potrivit acesteia, reiese că, până în luna decembrie a anului 1930, Veturia Marchiș, născută pe 1 februarie 1921 în cătunul Moara Banfi, comuna Tășnad, județul Sălaj, de naționalitate română, religie greco-catolică și fiică a lui Marchiș Petru, de profesie „zilier” (Altă inconsecvență se reflectă aici în privința datei de naștere, documentele stării civile din Tășnad consemnând ca dată de naștere ziua de 31 ianuarie 1921) a urmat cursurile Școlii Primare de fete din Ploiești până la data mai sus menționată. Urmare a solicitării transferului, Veturia se întoarce în satul natal, unde își va continua studiile până la absolvirea celor 7 clase, în anul 1934.

Dilema este cu precădere de ordin familial, întrucât nu cunosc circumstanțele care i-au determint pe străbunici înscrierea fiicei lor la școala din Ploiești. O explicație plauzibilă ar putea fi aceea că primul născut al familiei, Petre Marchiș, născut în 1910, s-ar fi refugiat și stabilit de foarte tânăr în localitatea prhoveană unde a trăit până la sfârșitul vieții (1995) și ar fi fost urmat de tatăl și surioara sa, tatăl și fiul lucrând pentru o viață prosperă ori cel puțin normală, lăsând gospodăria în grija străbunicii.Iuliana.

Este posibil și ca Petru Marchiș, tatăl, să fi avut iluzia înavuțirii rapide după experiența eșuată a migrării sale timp de câțiva ani, alături de fratele său Ioan, în America. Fratele său mai mare revenise în țară cu actele necesare reîntoarcerii sale în America împreună cu soția și copiii, dar, la insistențele membrilor familiei a rămas în satul natal pentru tot restul vieții.

Tânăra domnișoară Veturia Marchiș s-a remarcat prin calitățile necesare unei mame, știind să își educe copiii atât în spiritul religiei, cât și în spiritul realizării pe plan profesional. Păstrez cu drag, ca amintire de la mama, mai multe fotografii cu bunica. În ciuda faptului că s-a născut într-o familie modestă de țărani și a rămas orfană de tată la doar 15 ani, s-a remarcat printr-o inteligență nativă demnă de invidiat. Una dintre pasiunile ei a fost cititul și studierea limbii franceze, pe care a învățat-o în tinerețe. Dovadă stau numeroasele cărți pe care le-a achiziționat atât pentru educarea copiilor, cât și pentru cultivarea propriei culturi generale. Spiritul autodidactic reiese și din însemnările acesteia în limba franceză pe unele dintre fotografiile de tinerețe și existența în biblioteca personală a unor cărți în această limbă,, cărți franțuzești datând de la începutul secolului trecut, cu semnătura olografă a acesteia, astăzi aflate în posesia mea, fără a ști de unde și le-a procurat. Unele dintre persoanele care au cunoscut-, mai exact câteva cadre didactice din Tășnad, astăzi octogenare (precum Maria Oșan sau Rozalia Coșarcă), mi-au relatat faptul că inteligența și interesul pentru literatură în special al bunicii mele era evident de câte ori se întâlneau, bunica aducându-le, în vremurile de grea penurie/sărăcie din era comunistă, din gospodăria ei diverse produse alimentare în mod regulat (lapte, smântână, găini, ouă). Deși țărancă modestă, bunica maternă dispunea de abilități deosebite, știind să poarte discuții pe teme dintre cele mai diverse, între care cele literare erau preferatele ei.

Îmi vine acum în minte o replică celebră a lingvistului și omului de televiziune George Pruteanu, care, într-una din emisiunile sale, pe care le-am savurat cu mult drag în anii adolescenței, a afirmat extrem de convingător: „Să cunoști limba engleză este o modă, în timp ce să cunoști limba franceză este un lux!”.

Cu siguranță, bunica și-a dorit continuarea studiilor, dar situația materială nu i-a permis acest lucru, mai ales din cauză că, odată cu decesul tatălui, a fost nevoită să își îngrijească ceilalți trei frați mai mici (Elena, Maria și Sever) alături de mama sa. Am în sine certitudinea că spiritul autodidact, pasiunea de a studia constant la nivel academic sunt moștenirea pe care instanța supremă, dacă va fi existând, mi-a oferit-o pe linia familiei materne.

O întâmplare întipărită adânc în sufletul meu este una relatată de mama și confirmată de regretatele ei surori, coform căreia, în timpul iernilor lungi și geroase s-a văzut obligată să meargă, însoțită de mama ei și cei trei frați în căutarea și strângerea de lemne în pădurea dn apropiere, până la vârsta de 20 de ani, precum și la activitățile agricole și gospodărești specif rurale (cultivarea legumelor, săpatul porumbului, recoltarea manuală a grâului și chiar cositul, creșterea și hrănirea animalelor din gospodărie, prepararea bucatelor), toate acestea pentru asigurarea traiului de zi cu zi al familiei rămase fără tată.

Se căsătorește pe data de 22 februarie 1941 în Valea Morii, potrivit cutumelor ancestrale românești, conform cărora nunta tradițională trebuia să aibă loc în localitatea de naștere a soției, situație similară și în cazul străbunicilor invocați mai sus.

Cele 16 fotografii reproduse în tabelul e mai sus sunt singurele și puținele instantanee pe care le dețin cu bunicii materni, precum și cu străbunica maternă, Iuliana Marchiș (foto 9), alături de fiica Maria stabilită la București.

Aceeași misiune de cercetare am întreprins-o și la Santău, comună limitrofă orașului Tășnad, de această dată pentru a afla informații cu privire la bunicul matern, Gheorghe Vișeu, viitorul soț al Veturiei Marchiș. Am fost primit din nou cu aceeași amabilitate de către directorul Școlii Gimnaziale, Prof. Ciprian Balog, fost coleg de liceu cu mine. Și aici, am găsit o arhivă școlară extrem de frumos ordonată, cronologic, cu cataloage și documente. Din păcate, din nou spre dezamăgirea mea, nu am reușit să găsesc date concrete privind studiile bunicului ori ale celor două surori mai mari (Malvina și Ana).

Bunicul matern, VÉSÖ GHEORGHE/ GYÖGY (6 MAI 1920-30 AUG 1991-suicid prin spânzurare), s-a născut în comuna Santău din părinții VÉSÓ Mihaly (MIHAI) ȘI DANKO MARIA, cu numele maghiarizate până după Marea Unire de la 1918 și revenirea procesul de reromânizare a antroponimelor românești.

De o încăpățânare dusă la extrem, nu m-am lăsat bătut și am reluat studierea arhivelor naționale pentru a afla detalii despre biografia străbunicilor materni, mai exact despre părinții bunicului matern. Ca întotdeauna, am avut marele beneficiu de a primi ajutorul necondiționat al Domnului Florin Pop. Reluând munca de a cerceta filă cu filă fiecare registru din cadrul Colecției registrelor parohiale de stare civilă din secolul al XIX-lea (comuna Santău), începând cu ora 7 dimineața a zilei caniculare de 20 august 2018, am reușit, în sfârșit, să găsesc detalii privind data nașterii și a căsătoriei străbunicului matern, MIHAI VIȘEU. Consemnez aici și o parte din numărul acestor registre, deoarece doresc ca, poate mai târziu, urmașii mei să identifice clar sursele. (este vorba despre registrele cu numerele 1285, 1286, 1287, 1290 și 1291).

Potrivit Registrului, cu numărul 1285, paginile 5-6, poziția 36, străbunicul Mihai Vișieu s-a născut pe data de 25 august 1870, în comuna Santău, în zona cunoscută sub numele Olosigul Mare, din părinții Iacob Vișeu și Ana Sabou. Pe data de 25 februarie 1900, se căsătorește cu Marișca/ Maria Donca, născută din părinții Donca Vasile și Floarea Matei.

În arhiva Primăriei Comunei Santău, am găsit, printre registrele foarte vechi ale stării civile, o singură persoană cu numele român Vișeu, Maria, decedată la 31 decembrie 1926, ca fiică a lui Donca Vasile și Matei Floare. În paralel cu studiul arhivelor naționale de la Satu Mare, am întreprins o anchetă, pentru a treia sau a patra oară în ultimele luni, și la Primăria Comunei Santău, unde, prin amabilitatea Domnului Viceprimar Sergiu Silaghi, am obținut aprobarea să cercetez registrele stării civile din secolul al XIX-lea și secolul al XX-lea.

În registrului de decese din prima jumătate a secolului trecut, am reușit să găsesc data decesului străbunicului matern, Mihai Vișeu, agricultor de religie greco-catolică în vârstă de 62 de ani, deces înregistrat pe 13 noiembrie 1932, declarantul fiind Ardelean Ioan, probabil unul dintre cumnații săi.

Conform acestui registru din anul 1932, poziția 52, străbunicul se născuse în anul 1870, din părinții Iacob Vișeu și Maria Vișeu, născută Donca, ambii decedați. În acest moment, mă trece un fior de nervozitate în ceea ce mă privește, De ce? Pentru că, în urmă cu doar o zi, ieri, 20 august 2018, am cercetat registrele stării civile de la Satu Mare și, din propria neglijență, am omis să parcurg cu mai multă atenție registrele din cadrul Arhivelor Naționale, și anume să caut cu mai multă responsabilitate născuții din Santău din anul 1870, unde ar trebui să figureze nașterea străbunicului Mihai, având în vedere faptul că, la Santău, găsisem ca an de naștere 1870 și precizarea că a decedat la vârsta de 62 de ani, în anul 1932. Descinzând din nou la Arhivele Naționale din Satu Mare, pe data de 19 septembrie 2018, am consultat pentru a doua oară în Registrul parohial greco-catolic de stare civilă 1285, filele 5-6, străbunicul matern s-a născut pe 25 august 1870, fapt verificat și verificabil, datele fiind consemnate cu alfabetul chirilic. Aici, sunt consemnați ca părinți Iacobu Vișeu și Ana Sabou, plebei greco-catolici, datele fiind notate cu alfabet latin, numele străbunicului apărând puțin ilizibil (Mihaiu Vifșieu). Faptul că, în același registru (1285), am găsit încă un Mihai Vișeu, născut în anul 1876 o explic drept posibilitatea existenței, în sat, a altei familii cu același nume, care și-au botezat, la rândul lor, copilul sub prenumele Mihai. Un alt argument constă în relatările pe care le cunosc direct din poveștile bunicului, ale mamei și rudeniilor, care mi-au spus că bunicul a rămas orfan de mamă la 6 ani, iar la scurt timp de tată, rămânând în grija surorii sale mai mari, Malvina. O contradicție vizibilă o reprezintă și numele mamei străbunicului. Dacă la Santău, figurează, ca mamă, Maria Vișeu, în registrul arhiveor naționale, apare numele numele de Ana. Or, cum bunicul s-a născut și a copilărit la Santău, în Olosigul Mare, nr. 66, cum probează și actele, respectiv relatările membrilor familiei, cel mai probabil părinții au fost Iacob și Maria Vișeu.

De aceea, coroborând toate aceste informații, înclin să dau mai multă credibilitate actelor consemnate în registrul comunei Santău, întrucât astfel se justifică și decesul prematur al soției acestuia, Maria Vișeu, în anul 1926, cu atât mai mult cu cât mama, rudeniile și bunicul însuși mi-au povestit, în anii copilăriei mele, că bunicul matern a rămas orfan de mamă la 6 ani, fiind îngrijit de sora mai mare a acestuia, Malvina. Oricum, până la finalizarea volumului de față, voi mai descinde anchete de cercetare pentru a afla confrunta informațiile și documentele pe care le dețin, iar, dacă timpul îmi va permite, am să caut și registrele mai vechi pentru a afla date legate cu privire la nașterea și căsătoria stră-străbunicilor Iacob și Ana Vișeu.

Maria și Mihai Vișeu au avut trei copii: fiica Malvina, fiica Ana și mezinul Gheorghe. Cei trei frați rămân orfani, bunicul având vâsrsta de doar 6 ani, în 1926, ceea ce ar putea dovedi că mai sus numita Vișeu Maria a fost mama acestuia. Sora cea mai mare, Malvina, s-a născut pe data de 10 ianuarie 1911 și a decedat pe 25 mai 1987, în timp ce Ana s-a născut pe 13 aprilie 1913 și a murit pe 19 aprilie 1960.

Malvina s-a căsătorit cu Ardelean Ioan și au avut 3 copii: Gheorghe, Maria (stabilită la Hotoan), și Ioan (stabilit în Târgu-Jiu). După decesul părinților, aceasta a avut grijă de educarea fratelui Gheorghe, viitorul meu bunic. Mai târziu se căsătorește cu Ioan Ardelean. Fiul Gheorghe se va căsători cu Eudochia (1934-2016) căreia rudele, consătenii și cunoștințele i se adresau Dașa, fată de origine ucraineană, născută la Suceava. A avut un singur copil, Ardelean Titel.

Eudochia Ardelean (Dașa), nora surorii bunicului matern (Malvina Vișeu) a decedat la 13 iunie 2016. Eudochia Ardelean, născuta in 1934, 26 august. A fost căsătorită cu Gheorghe Ardelean. Au avut un singur fiu, Ioan-Titel, căsătorit cu Mariana, originară din Terebești, cu copiii Vlăduț și Mădălina. Mătușa Dașa s-a născut la Climăuți, județul Suceava din părintii: Efrimov (nume de familie provenit din prenumele Ifrim) Sidor si Agripina, deces la 13 iunie 2016

Copii: Ardelean Vlăduț-Ionuț, născut pe data de și Maria-Mădălina

Climăuți (germană Klimoutz, rusă Климaуци) este un sat în comuna Mușenița din județul Suceava, Bucovina, România. Localitatea Climăuți este atestată documentar pentru prima dată în anul 1780, printr-un act de donație semnat de egumenul Mănăstirii Putna, Ioasaf, prin care li se permitea staroverilor ruși așezarea pe moșia mănăstirii. În 1784, la nord de Climăuți a fost înființată localitatea Fântâna Albă (actualmente pe teritoriul Ucrainei. Conform recensământului efectuat în 1930, populația satului Climăuți se ridica la 1339 locuitori. Majoritatea locuitorilor erau ruși lipoveni (18,0%), cu o minoritate de germani (1,2%) și una de români (1,0%). Restul locuitorilor s-au declarat: ruteni (2 persoane), polonezi (1 persoană), evrei (2 persoane), iar restul locuitorilor au declarat că aparțin altor neamuri (78,0%), dar probabil aceștia erau, marea majoritate, ruși lipoveni. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor erau ortodocși pe stil vechi (lipoveni) (92,25%), dar existau și minorități de mozaici (0,05%), romano-catolici (0,7%) și ortodocși (7,0%). Satul Climăuți a devenit un centru important al rușilor staroveri din Bucovina. În anul 1846 a fost înființată la Fântâna Albă Mitropolia Creștinilor de Rit Vechi.

În această localitate există două biserici de rit vechi (lipovenești):

Biserica „Adormirea Maicii Domnului" (1753) – cu hramul sărbătorit la 28 august; preot paroh Gheorghe Ahapov

Biserica „Sf. Serghie din Radonej" (1880) – cu hramul sărbătorit la 8 octombrie); preot paroh Feodot Izotov

Aici s-a născut Nichita Danilov (n. 1952) – poet și publicist român, de etnie lipoveană

Numele și prenumele familiei mătușii de origine ucraineană sunt rare. Numele de familie Efrimov provine de la numele biblic Ifrim, cu vechi rădăcini biblice, Efrim fiind un nume bivlic de origine ebraică, însemnând „rodnic”, acesta apărând menționat, totodată drept fiu al lui Iosif. Prenumele Eudochia, a fost extrem de răspândit în trecut la romani, reproducând numele de origine greacă Eudokia, format de la substantivul cu aceeași formă (compus din eu „bine”, ca și în Eufremia, Eufrosina sau Eustatiu și radicalul verbal doc „a părea bun, a crede, a presupune”), deci cu sensul de „bunăvoință”. Prenumele se răspândește printre creștini, iar mai târziu devine comun în Europa răsăriteană, cu precădere în țările slave, de unde ajunge și la noi sub diverse forme (Ivdohia, Evdohia, Dohia, Evda, Edochia, Odochia, Avdotia, Evdokia, Odokija etc.).

Prenumele Sidor și Agripina pe care le-au purtat părinții Dașei sunt, de asemenea, cu veche origine. \forma masculină Sidor este de origine greacă (Isidoros și Isidora), răspândit la noi sub forma Izidor, atestat în documentele românești în jurul anului 1600, sub forme diverse (Sidor, Sidorie, Isădor, Sădor), intrat pe filieră slavă. Pe de altă parte, Agripina este un vechi prenume de origine slavă, explicat în mod curent prin „născut cu picioarele înainte”, formă regăsibilă și în unele scrieri creștine.

A doua fiică a soților Mihaly și Maria Véső a fost Ana. Aceasta s-a născut pe data de 11 aprilie 1913 și a decedat pe 19 aprilie 1960 la doar 47 de ani. Se căsătorește cu Ioan Precup din Santău. Au avut 3 copii: Gheorghe, Aurica și Maria. Fiul Gheorghe Precup, însurat cu Tout Maria din Sărvăzăl, comuna Pir, se stabilesc de asemenea la Santău, unde au 3 copii: cei doi soți decedând destul de prematur. Toți cei trei copii, Dănuț-Nicolae (născut pe 23.11.1964), Gheorghe și mezina Adriana (căsătorită Doicear) își întemeiază familii în localitatea natală, Santău, unde trăiesc și în prezent..

Următorul copil este Aurica Precup, Sora Aurica Vișeu se căsătorește cu Gheorghe Petricaș. Au trei fiice (Maria, stabilită la Timișoara, Elena-decedată, și Crina, stabilită de asemenea în Santău). Elena rămâne însărcinată la o vârstă foarte fragedă, iar mama, alături de o consăteană, îi provoacă un avort, care se dovedește fatal copilei. Ca repercusiune, cele două femei vor fi arestate, mai ales că, în timpul comunismului, avortul era interzis prin lege.

Dănuț Precup se căsătorește cu consăteana Viorica-Adriana Meghișan, născută pe 20 mai 1968, având doi copii: fiica Marina-Nicoleta (09.12.1987) și fiul Vlăduț-George (25.02.1994). Fiica Marina se căsătorește cu Adrian-Marius Niculescu, stabiliți la Baia Mare și având împreună un fiu, Laurențiu-Ionuț Niculescu, născut pe 09.01.2013. Părinții mei au cultivat o relație familială și de prietenie extrem de strânsă cu aceștia, fiind nași de căsătoriei ai lui Dănuț și Viorica, nunta având loc în comuna Santău pe data de 27.09.1986.

MARCHIȘ ILEANA a fost al treilea copil al soților Iuliana și Petru Marchiș, născută pe data de 1 martie 1923. În condițiile vitrege ale celui de-al Doilea Război Mondial și pe fundalul Marii Crize economice care a afectat și țara noastră, în anul 1940 tinerele surori Lenuța (Elena) și Mărioara (Maria) s-au refugiat din Transilvania în Vechiul Regat, inițial la Arad, unde primiseră pașaport cu drept de a se stabili în Muntenia. Ulterior, au mers la fratele lor cel mare, Petre, care era stabilit la Ploiești. La Ploiești, Elena se angajează ca menajeră în casa unui avocat cunoscut din localitate, în casa căruia a lucrat timp de mai mulți ani, ca menajeră, inclusiv ca baby-sitter, fiind foarte apreciată și respectată de familia respectivă datorită calităților ei de bună gospodină, bucătăreasă, considerând-o ca făcând parte din familie și, mai târziu, regretând mult plecarea ei. În această perioadă l-a cunoscut și pe viitorul ei soț, Nicolae Maier, alintat Gheorghiță. În perioada petrecută la Ploiești, cele două surori s-au atașat foarte mult de unchii lor, Petre și Ruxandra/Lixandra Marchiș (tușa Sanda, cum o numeau nepoții), cu care au ținut legătura pe tot parcursul vieții. Elena se căsătorește cel mai probabil în primăvara anului 1944 la Ploiești, după spusele fiicei sale Stela. iar în anul 1945 se naște primul lor copil.

Din rândul celor cinci frați, surorile Elena și Maria au fost cele mai apropiate pe parcursul vieții. Familiile Maier și Ilie petreceau sărbătorile și perioadele de concediu cel mai adesea la Ploiești. În anul 1946, Gheorghe Maier este numit președinte al URCC (Uniunea Regională a Cooperațiilor de Consum) din cadrul raionului Tîrgoviște, după care se stabilesc la Pucioasa, sediul central, unde au trăit până la trecerea în neființă. Soțul mătușii a decedat prematur, la 43 de ani, în timp ce Elena a supraviețuit până în anul 2006, decedând la vârsta de 83 de ani, la 30 august 2006. Cei doi au avut împreună patru copii. Primul copil a fost fiica Adriana Maier (27 ianuarie 1945, Ploiești – 10 iunie 2010). Nefiind căsătorită, aceasta a fost sora care a ținut constant legătura cu rudeniile din Ardeal și cu toți ceilalți, întrucât a lucrat ca oficiant la poșta locală și, totodată, singura verișoară primară a mamei pe care am cunoscut-o personal, deoarece a revenit de câteva ori în satul natal al mamei ei. Menționez că Adriana s-a născut în același an (1945) cu sora mai mare a mamei mele, Paulina Vișeu (căsătorită Achim), educatoare și profesoară, stabilită la Carei.

Al doilea copil a fost Georgeta Maier, (Gilda), născută și ea la Ploiești. A trăit în perioada 19 iunie 1948 – 16 aprilie 2017, decedând după o lungă perioadă de suferință (insuficiență renală, care a obligt-o să facă dializă timp de 10 ani.). Absolventă a Lceului Teoretic din Pucioasa, s-a angajat ca educatoare, fără a avea studii de specialitate la Pucioasa, iar, după căsătorie, a urmat studii de specialitate, devenind astfel învățătoare la la Școala Generală din Fieni până la pensionare. Aceasta se căsătorește, în 4 martie 1978, cu Gheorghe Popescu (alintat Gelu), originar din Fieni, născut pe 9 iulie 1953, absolvent al Liceului Industrial „Aurel Rainu” din localitate, în prezent pensionar. A lucrat ca maistru la fabrica de ciment din localitate.Cronologic, copiii acestora sunt: Cătălin-Gabriel Popescu, născut pe 29 ianuarie 1979, Carmen-Elena, (Cody), născută pe 28 februarie 1981, respectiv Ana-Maria, (alintată Măriuca/ Cody) născută pe 23 iunie 1982. Cătălin, stabilit la Fieni, a absolvit Liceul „Nicolae Titulescu” din Fieni, respectiv Universitatea „Valahia” din Târgoviște (specializarea: electronică aplicată), lucrând în prezent la PROFI. Este căsătorit cu Gabriela, având un fiu, Eduard Popescu, născut pe 05.05. 2009. Carmen, de asemenea absolventă a Colegiului Național „”Nicolae Titulescu” din Fieni și a Universității „Valahia” din Târgoviște, s- a căsătorit cu Adrian Ungureanu, fiind stabiliți în Florența alături de fiica Sofia-Anais (născută pe 07.02.2014). Ana Maria, este absolventă a Liceului Industrial din Fieni (specializarea biologie-chimie), a Universtății „Valahia” asemenea fraților ei mai mari, căsătorită cu Ion Brezeanu având trei copii: Radu (04.07.2006) și Renata-Nicole (16.04.2014) și Irene-Ștefania (15.05.2020), fiind stabiliți în localitatea Runcu.

Steliana este al treilea copil al familiei Maier, născută la Ploiești pe 30 noiembrie 1951, actualmente stabilită în New York (SUA). Din prima căsătorie, cu Constantin Dumitru, decedat în 1996, are un fiu, Mihail-Constantin în vârstă de 45 de ani, născut pe 4 decembrie 1975. Acesta din urmă locuiește în Anglia (în Sheffield) de aproape 6 ani, fiind căsătorit cu Alina-Gabriela, fără a avea însă copii. S-a recăsătorit cu unchiul Cristian, dar revenirile acasă sunt rare din diverse motive personale și profesionale, astăzi fiind însă pensionată.Spre bucuria mea, ne-am regăsit cu puțin timp în urmă în mediul virtul și păstrăm o strânsă legătură, ea deținând multe dintre actele și fotografiile de familie noastre.

Ion Maier a fost mezinul familiei, născut pe 20 ianuarie 1954 la Pucioasa, dar decedat prematur, pe 16 februarie 2016 la Târgoviște (județul Dâmbovița). A fost căsătorit cu Mihaela Maier, alintată Coca, având doi copii: Anda Maria, necăsătorită, și Mihail-Sebastian, căsătorit cu Manuela-Florentina. Vărul Mihail este subcomisar (maior) la poliția din Târgoviște. A fost botezat de către mătușa Steliana după numele scriitorului Mihail Sebastian, ale cărui opere le îndrăgește mult. În prezent, tinerii s-au stabilit cu domiciliul la Pucioasa, alături de mama lui Mihai, neavând însă copii. În tabelul următor reproducem câteva fotografii privind famila mătușii Elena:

MARCHIȘ MARIA a fost al patrulea copil, al familiei Marchiș, născută pe 14 august 1925 și a decedat pe 19 aprilie 2002, având domiciliul în București, Sectorul I, Strada POPA TATU, nr. 80, în imediata vecinătate a Gării de Nord.

În condițiile vitrege ale celui de-al Doilea Război Mondial și pe fundalul Marii Crize economice care a afectat și țara noastră, în anul 1943 tinerele surori Lenuța (Elena) și Mărioara (Maria) s-au refugiat din Transilvania, după cum am menționat și mai sus, în Vechiul Regat, inițial la Arad, unde primiseră pașaport cu drept de a se stabili în Muntenia. Ulterior, au mers la fratele lor cel mare, Petre, care era stabilit la Ploiești. La Ploiești, Elena se angajează ca menajeră în casa unui avocat, în casa căruia a lucrat timp de mai mulți ani, perioadă în care l-a cunoscut și pe viitorul ei soț, Nicolae Maier, alintat Gheorghiță.

Elena, ajungând la Pucioasa, județul Dâmbovița, se căsătorește cu Gheorghe Maier. Fiica Elenei, Stela, astăzi stabilită la New York, este persoana care mi-a pus la dispoziție numeroase informații și fotografii de familie, pe care le-am reprodus la subcapitolul destinat familiei ei, în timp ce, în cazul mătușii Maria, fotografiile aparțin arhivei personale sau le-am primit de la copiii acesteia similar altor informații pe care nu le știam până în prezent.

În aceeași perioadă, al patrulea copil al familiei Marchiș Petru și Iuliana din Valea Morii, Maria, îl cunoaște pe viitorul soț, Ștefan Ilie, cei doi soți stabilindu-se la București, care a trăit în perioada 1915-1967. Cei doi au avut 4 copii: primul născut a fost Alexandru Ilie (Sandu), născut în 1945 și decedat prematur în 1986; următorul fiu a fost Gheorghe Ilie (Gigi), care s-a născut pe 7 septembrie 1947 în Moara Banfi. Motivul nașterii sale în satul bunicilor din Ardeal l-a constituit marea secetă din anul 1947, fapt care a determinat-o pe mama lui să vină la părinții ei. Frații Sandu și Gigi au urmat aceeași școală gimnazială, în timp ce Gigi va urma și Școala Militară de la Breaza, unde s-a remarcat prin comportamentul exemplar. Ulterior a devenit sportiv de performanță în arte marțiale, promovând până la cel mai înalt nivel, acela de antrenor al echipei naționale de judo. În calitate de judoka / judokan Astfel, a participat la numeroase competiții sportive naționale, dar și internaționale, inclusiv în țări precum Grecia, Japonia, China, Indonezia. (La 50 de ani de judo instituțional: „Nici o datorie nu este mai mare decât aceea de a spune mulțumesc.” PIONIERILOR ȘI PERFORMERILOR DIN FRJ). Decedează pe 23 martie 2020 la București, ora 19,30, fiind bolnav

Ulterior, aceștia se întorc la București, iar, în prezent, unchiul Gigi trăiește la București.

Unchiul Gigi se căsătorește cu Valentina din București, în anul 1978 (14 decembrie), alături de care are o fiică, Veronica-Georgiana Ilie, care și-a păstrat numele de fată, fiind de asemenea stabilită în Italia (la Melcesina), după ce a absolvit Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu” din București. Verișoara Veronica s-a născut pe 26 iulie 1983, stabilindu-se în Italia, unde s-a căsătorit, pe data de 13 decembrie 2002, cu Halkabada Ammer (născut pe 19 mai 1981 în Damasc, Siria). Cei doi au un băiat, Ayan, născut pe 14 iunie 2014 în Italia. Costel este de meserie electrician, absolvent al Liceului de Industrie Mecanică Fină din București.

Al treilea copil a fost fetița Ilie Mioara, care s-a născut în anul 1950 și a decedat în urma unui accident de tramvai în anul 1959, înainte de a se naște, în același an, mezinul familiei, Constantin Ilie, pe data de 29 august 1959, stabilit în Verona (Italia). Costel s-a căsătorit cu Lucia Lazăr, pe 12 decembrie 1979, fără a avea copii. Ambii au emigrat, după Revoluția din `89 în Italia, unde trăiesc și în prezent.

Rămasă văduvă cu trei copii, mătușica Mărioara își va reface viața alături de Dumitru Stancu, (Mitel, cum îi spuneau rudeniile și cunoștințele), născut la Balș (județul Olt) în 1927, care a decedat la vârsta de 90 de ani în anul 2017, i-a fost alături mătușii până la decesul acesteia din 2002 în urma unui cancer mamar.

Cei doi nu au fost căsătoriți legitim. Tatăl natural al celor patru copii, Ștefan, originar din Ploiești, unde se născuse și fiul cel mare, Alexandru, ambii decedând în urma unui infarct miocardic în anul 1967, tatăl, respectiv 1986, fiul. De meserie tâmplar, odată ajunși și stabiliți la București, soțul mătușii, fiind membru de partid, este promovat drept secretar de partid la Institutul Agronomic din București, „funcție de rangul întâi”, ca să îl parafrazez pe fiul său Costel, o funcție greu de obținut în perioada comunistă. În primii ani de căsnicie, mătușa Mărioara a fost casnică. Ulterior după decesul prematur al soțului, s-a angajat la fabrica de confecționare a lozurilor în plic. Recăsătoria cu Dumitru Stăncioiu decedat în 2019 la București,

MARCHIȘ SEVER a fost mezinul familiei, născut pe 7 iulie 1928 din părinții Marchiș Petru, în vârstă de 45 de ani și Marchiș Iuliana de 36 de ani conform certificatului de naștere elibert de Sfatul Popular al comunei Tășnad eliberat la 11 iulie 1928 (nr. 59). Actul probează și faptul că tatăl acestuia s-a născut în anul 1883, iar mama s-a născut în anul 1883. După ce urmează cursurile primare în satul natal Moara Banfi, migrează în vremurile restriște de război în Regat, unde absolvește Școala Militară de la București, fiind ulterior repartizat la Caracal, unde ajunge la gradul de căpitan, specializat la divizia de tancuri din municipiu.

Se căsătorește cu Dumitrana Dumitrescu (cunoscută în familie cu hipocoristicul Dora) pe data de 31 august 1956 la Caracal (având domiciliul pe strada Traian, nr. 64, județul Olt), stabilindu-se acolo până la sfârșitul vieții. Soția, născută din părinții Iancu și Maria Mihalache, la 20 februarie 1911, în satul Ghizdăvești (comuna Celaru, județul Dolj) din părinții Iancu și Maria Mihalache, se afla la al doilea mariaj, primul soț, Marin Dumitrescu, originar din Dăbuleni, decedând prematur la 44 de ani. Diferența de vârstă dintre aceștia (17 ani) a avut efecte benefice în privința mariajului, cei doi trăind împreună în armonie până la moarte (Sever decedând pe 2 noiembrie 2001, la vârsta de 73 de ani, în timp ce soția a supraviețuit până la 92 de ani, murind pe 9 februarie 2003). Din prima căsătorie, mătușa Dora a avut doi copii: , fiul Grigore, născut pe 14 mai 1938, cunoscut sub numele de alint Guți / Gusti. și fiica Elena, născută în anul 1942, stabilită și decedată la București în anul 2015. Fiica Steluța s-a născut pe 25 iulie 1964, absolventă a Facultății de Drept din București, unde a profesat până în anul 2016, ca procuror-șef în cadrul DIICOT (București) pensionându-se pe data de 16 februarie 2016, prin decretul semnat de președintele României,Klaus-Werner Iohannis.

A absolvit inițial liceul din Caracal (promoția 1989), iar în urma căsătoriei a purtat numele Stănoiu, pe care l-a păstrat și în urma divorțului, fiind stabilită la București. Are un fiu, Robert, născut în anul 1990 care locuiește acum la București, absolvent, asemenea mamei, al Facultății de Drept din București, unde este stabilit și lucrează în prezent. Steluța a avut și un frate, Robert, născut în anul 1969, care a murit în urma unui accident de mașină în anul 2007.

În luna iunie a anului 2020 am descins o călătorie în sudul țării, ajungând astfel și în orașul Caracal, scopul meu fiind acela de a afla mai multe date privind rudeniile materne. Cu această ocazie am avut privilegiul de a găsi louința regretatului unchi, în casa acestuia locuind și în prezent fiul vitreg al unchiului Sever Marchiș, Grigore Dumitrescu, căsătorit cu Maria, născută Antonescu la 10 decembrie 1942. Aceștia au avut 2 copii: fiica Steluța și fiul Robert mai sus menționați.

Dintre frații bunicii materne, el și sora mai mare Mărioara au fost singurii frați care veneau anual în vizită la rudeniile din Ardeal. Vizita la Caracal mi-a oferit și prilejul de a afla mai m ulte detalii atât despre familie, cât și despre miturile urbane ale localității oltene.

Om de mare caracter, exigență și seriozitate, unchiul Sever a ținut în permanență legătura cu rudeniile din Ardeal, inclusiv o corespondență regulată până în ultimul său an de viață. A deținut aici și o parcelă de pământ, moștenită de la părinții săi, pe care a lăsat-o, odată cu moarta sa, în proprietatea mamei mele. În fiecare an, în preajma sfintelor sărbători pascale, solicita să îi trimitem jambon afumat (tradiționala șuncă țărănească), iar, toamna, când venea, aproape anual, în vizită la noi, aducea din propria grădină smochine, fruct exotic pe care îl cultiva în gospodăria sa din Caracal. Recent am aflat că el a fost și nașul de căsătorie al nepoatei sale Floare Vișeu, măritată cu Aurel Gomboș pe data de 12 mai 1973, tocmai în ziua când sora mamei împlinea 22 de ani.

Totodată, în anii `80 l-am cunoscut personal pentru întâia dată, venind în satul natal și în vizită la nepoatele sale. Într-una dintre aceste vizite a sosit însoțit de fiul vitreg Guți și nepoata Steluța, alteori singur sau însoțit doar de fiul vitreg. Știu, de asemenea, că, în urma decesului mamei sale, a fost cel care s-a reîntors acasă și a împrejmuit mormântul mamei sale, decedată pe data de 21 octombrie 1978 la vârsta de 85 sau 89 de ani.

Din rândul miturilor legate de municipiul Caracal, am reușit să văd Cimitirul Eroilor, situat pe strada Învierii, stradă al cărei nume a revenit la vechiul nume de Strada Carpați, cimitir stabilit tocmai vizavi de Centrul Militar unde și-a exercitat funcția de căpitan unchiul Sever. O altă curiozitate o reprezintă ceasul din gara Caracal, care dintr-o eroare ce datează de mulți ani, indică ora 4 prin 4 linii in loc de cifra IV/4. Or, de-a dreptul șocant mi s-a părut să merg pe strada unde se află casa criminalului Gheorghe Dincă, unde s-au derulat o serie de crime abominabile ale unor adolescente, fapt amplu controversat în special în anul 2019.

Sever Marchiș era angajat în cadrul armatei, dar nu a prins perioada de război, ceea ce înseamnă că și plecarea sa în Oltenia a avut loc după 1945. În calitate de cadru militar, a ajuns până la gradul de căpitan sau maior, dar se pensionează anticipat în jurul vârstei de 45-50 de ani din motive medicale. În armată a servit la divizia din tancuri. A decedat pe data de 2 noiembrie 2001 la Caracal.

FAMILIA VETURIA ȘI GHEORGHE VIȘEU

Ca să prinzi rădăcini îți trebuie pământ bun.

Altfel, totul se năruie ca un val…

Casa bunicilor materni se află în satul Valea Morii, la numărul 15, în apropiere de răscrucea care duce, în dreapta, înspre centrul satului, spre pășunea unde se află și clădirea fostei școli, iar, în față, duce călătorul pe Strada Principală, înspre legheleu, locul de pășune al vacilor din sat. În mica intersecție, cu două case înaintea casei se află fântâna ce servește ca loc de adăpare a animalelor. Trecând curba, întrezăresc, imediat după colțul uliței cu case tupilate acoperite cu olane, o casă bătrânească, atât de dragă mie, cu o singură mare fereastră la stradă, cu ramuri din lemn și o mică ferăstruică situată în podul casei. Ajuns în fața casei, încă din uliță se poate întrezări târnațul (pridvorul) lung al casei, precum și curtea largă care, în anii copilăriei mele, adăpostea nu doar intrarea și curtea largă, ci și mica livadă cu pomi fructiferi, întinsă până la gardul casei următoare, a familiei Bodone. Pridvorul dispune și de un spațiu generos în care bunicii au sădit viță-de-vie și numeroase flori și plante medicinale, care continuă să crească casa de la stradăși să rodească asemenea pomilor fructiferi (cireși, vișini, meri, peri, ba chiar și un vechi nuc.) an de an.

Pridvorul lung este străjuit de un gard, întrerupt la mijloc de portița care duce la intrarea în casă. Stâlpii de susținere par seculari și de o rezistență nemaipomenită. În urmă cu ani mulți, la capătul pridvorului, precedat și de un frumos trotuar din ciment, se afla un alt gard care separa casa de cea de-a doua curte, curte unde se aflau anexele gospodărești (cotețul de porci, adăpostul găinilor, vechea toaletă sau cușca în care predecesorii mei creșteau iepuri), dar și bucătăria de vară, alipită casei.

În fundul curții se află și astăzi , un grajd mare, cu locul de adăpost al vitelor, locul de adăpost al fâneții și micul atelier cu obiectele necesare oricărei gospodării, de la lopeți, sepe, ciocane până la căruța necesară îndeletnicilor cotidiene și muncilor agricole. Câte amintiri sălășluiesc dincolo de gardul de la uliță și până la capătul grădinii situate în spatele grajdului.

Grădina bunicilor se situează în spatele grajdului și se întinde până la boscheții care separă grădinile oamenilor de vastul tău, locul unde muți săteni dețin prcelele de fâneață, învecinat, totodată, cu cimitirul vechi, unde își dorm somnul de veci cei mai mulți dintre predecesorii mei, de la bunici, unchi, străbunici, mătuși, cunoștințe etc.

Casa cuprinde trei încăperi principale: tinda sau camera de intrare, undese află vechea mobilă de nuc, extrem de frumos sculptată și valoroasă. Aceasta servea, în principal, gătitului și servirii meselor familiale. De o parte și de alta, se află celelalte două camere ale locuinței, „casa de la stradă”, anume camera mare, cu geamul mare de la strada principală, și camera mică, în partea dreaptă, care a servit timp de multe decenii ca dormitor și cameră de studiu pentru copii.

Or, hai mai bine să revenim la povestea de familie. Odată căsătoriți, tinerii Veturia și Gheorhe Vișeu, în vârstă de 20, respectiv 21 de ani, se mută, la începutul anului 1941, în casa bunicii din Valea Morii, împreună cu străbunica Iuliana Marchiș, locul unde își vor crește copiii și vor trăi până la sfârșitul vieții lor. Simpli, dar muncitori, bunicii se ocupă de gospodărie, reamenajând curtea, cumpărând animale, lucrând pământulși reușind chiar achiziționarea, printre primii săteni, primul radio, care difuza încă din anul 1923 în țara noastră. Pe 8 decembrie al aceluiași an se naște primul lor copil, MARIA, singurul dintre cei șapte aflat încă în viață.

VÉSÖ GHEORGHE (6 MAI 1920-30 AUG 1991-suicid prin spânzurare), născut în comuna Santău din părinții VÉSÓ MIHAI ȘI DANKO MARIA, FRAȚI: MALVINA ȘI ANA. COPIII:

MARCHIȘ VETURIA (31.O1.1921, TĂȘNAD -6.09.1981-TĂȘNAD), NĂSCUTĂ DIN PĂRINȚII MARKIS PETER ȘI ARGYILAN JULIÁNNA

COPIII: (7 la număr):

.VIȘEU MARIA (n. 8 DEC 1941, CĂS. CODREAN OCTAVIAN, SAT SĂCĂȘENI, COPII:

OCTAVIAN CODREAN (n. 12 ianuarie 1967 – 10.01.2020, căs. cu MOLNAR MARIA, comuna Santău, copii: ADRIAN ȘI HOREA),

Vărul Octavian Codrean, primul copil al celei mai mari surori a mamei Maria, s-a născut pe 12 ianuarie 1967 la Săcășeni, căsătorit (în 1991) cu Maria (Miorița) Molnar și s-a stabilit în comuna Santău, cu copiii Adrian-Marian (1992) și Horia-Octavian (2000). A urmat cursurile Școlii Gimnaziale din Săcășeni, după care frecventează cursurile profesionale la Carei, fără a-și finalize studiile.

A fost înrolat în arrmată, începând stagul militar la Ploiești, stagiu de 1an și 4 luni.(1986-1987). Pe parcurs este transferat la București în rândul soldaților Securității, lucrând în cadrul diverselor ambasade din Capitală. La Tășnad a lucrat, după eliberarea din armată la turnătoria de fier situată pe Strada Petru Maior. Timp de un an a lucrat și în Portugalia. În prezent lucrează ca pădurar

LILIANA-ELEONORA (n. dec. 1967, căs. SUTO JOSKA, fiica KRISZTINA-ELEONORA, căs. SABOU IONUȚ, fiul DENIS ),

MIRELA-FLORICA (n. 17 mai 1971, căs. TOTH JOSKA: fiica GRETA-TIMEA)

ALINA-CARMEN (n. 19 mai 1976, căs. SĂNTĂUAN CRISTIAN, fiica ANDRADA)

Maria Vișeu, cea mai mare dintre frați, a absolvit, este primul din cei șapte copii ai familiei Vișeu. Primele clase primare le-a urmat în satul natal (Moara Banfi), a urmat apoi școala gimnazială din Tășnad, iar, în anul 1956, trece examenul de admitere la liceul românesc al Școlii Medii Mixte Nr. 1 din Zalău (județul Sălaj), denumită, începând cu data de 15 mai 1959, „Simion Bărnuțiu”. A urmat cursurile în perioada 1956-1960, secția reală. După absolvirea liceului și promovarea examenului de maturitate, a urmat cursurile Institutului Pedagogic de doi ani din Baia Mare (cursuri fără frecvență), profesând apoi, de-a lungul întregii cariere ca învățătoare. Și-a desfășurat activitatea didatică în mai multe localități din județul Satu Mare (Vezendiu, Mihăieni, Săcășeni). În anul 1965 se căsătorește cu Octavian Codrean, originar din comuna Săcășeni, secretar școlar și cadru didactic, decedat destul de tânăr, la 49 de ani. Frumoasa și înzestrata dăscăliță Maria Codrean își continuă cariera de învățătoare în comuna Săcășeni până la pensionare, în anul 1999. S-a realizat pe plan personal, având un fiu (Octavian) și trei fiice (Liliana-Eleonora, Mirela-Florica și Alina-Carmen), stabilite la Săcășeni. În prezent are 3 nepoate, 2 nepoți și un strănepot.

Ordonată cronologic, cariera mătușii se desfășoară în următoarele localități:

01.09.1965-31.08.1967: Școala Generală Vezendiu;

01.09.1967-31.08.1968: Școala Generală Săcășeni;

01.09.1968-31.08.1969: Școala Generală Mihăieni;

01.09.1969-01.09.1971: Șoala Generală Chegea (sat al comunei Săcășeni);

01.09.1971-01.31.08.1999: Școala Generală Săcășeni.

VIȘEU PAULINA (14 FEBR. 1945-12 NOV. 2001), CĂS. ACHIM GHEORGHE (23 aprilie 1944-iunie 2002) –cancer gastro-intestinal. S-a căsătorit și stabilit la Carei în luna mai 1980, neavând copii., în schimb ce soțul a avu un fiu din prima căsătorie (Gheorghe Achim, stabilit la Zalău).

Locuri de muncă după absolvirea Liceului din Tășnad, promoția 1964, respectiv a Institutului Pedagogic de educatoare, promoția 1969, cu gradul didactic DEFINITIVAT obținut în anul 1975:

01.09.1964-31.08.1967: profesor suplinitor la Școala Generală Săcășeni;

01.09.1967-31.08.1968: educatoare suplinitoare la Școala Generală din satul Ghilești (comuna Căuaș);

01.09.1968-01.09.1975: educatoare la Școala Generală Fărcașa (Grădinița sezonieră din satul Buzești) ;

01.09.1985-31.08.1986: Școala Generală Ghenci: profesor de biologie-agricultură;

01.09.1986-31.08.1992: Grădinița Nr. 2 din Carei, educatoare.

01.09.1992-pensionare pe caz de boală – (deces:12.11.2001).

Vișeu veturia,(6.07.1946, 12.07.1946) DIN PĂRINȚII gHEORGHE ȘI vETURIA VIȘEU (născută MARCHIȘ). A trăit doar 6 zile.

VIȘEU VETURIA (24 IULIE 1969-29 SEPT 2004), CĂS. PAVEL DUMITRU, COPII: ANCA-CARMEN (24 NOV. 1976, CĂS. GABOR DĂNUȚ, FIICE: ANDREEA ȘI IOANA); ANDREI-COSMIN (4 FEBR 1985, CĂS. CLAUDIA PAVEL, FIU ANDREAS-NECTARIE) – cancer mamar. La absolvire liceului din Tășnad (1968) s-a angajat ca profesor suplinitor la Chereușa și apoi un an școlar la Mihăieni. Tiuța ajunge la Baia Mare la îndemnul surorii ei mai mari, Paulina, care era educatoare în Buzești. Aici îl cunoaște pe viitorul soț, Pavel Dumitru, (originar din localitatea Cetea, județul Bihor, născut pe 10.01.1949, cu care se va căsători pe data de 01.03.1975 la Baia Mare), unchiul lucrând ca inginer la Combinatul Metalurgic Phoenix din Baia Mare ca absolvent al al Institutului Politehnic din Cluj-Napoca (specializarea: electromecanică tehnologică), iar mătușa, după urmarea unei școli de specializare la Arad (la începutul anilor `70), devine laborant textil și contabilă la Filatura de Bumbac din Baia Mare până la pensionare în anul 1992. Starea civilă, cununia religioasă și nunta au loc de asemenea la Baia Mare. Nașii de căsătorie au fost Dorina și Gheorghe Durain, familie de intelectuali în aceeaași localitate. Pe 24 noiembrie 1976 se naște primul copil, fiica Anca-Carmen.

Din relatările familiei, între surorile Veturia și Floare, s-ar fi născut și un fiu, cu numele Sever, decedat la scurt timp (deci între 1969-1971),

VIȘEU FLOARE (12 MAI 1951-12 DEC 1990), CĂS. GOMBOȘ AUREL, FII: CĂLIN-AURELIAN (22 FEBR 1978) ȘI ANDREI-CRISTIAN (1 DEC 1987, CĂS. , FIU: LUCA-ANDREI)- cancer limfatic La absolvire liceului din Tășnad (1971) s-a angajat ca învățătoare în satul Chegea (comuna Săcășeni). Aici îl cunoaște pe Aurel Gomboș, născut pe 4 octombrie 1949, care provine dintr-o familie modestă de țărani (Traian și Lucreția Gomboș), cu 8 frați, dintre care supraviețuiesc 6. Cronologic, aceștia sunt:

Se căsătorește la 12 mai 1973 în satul natal Valea Morii. Nașii de căsătorie din partea ei sunt soții Sever și Teodora Marchiș din Caracal. În perioada 1976-1990, Aurel Gomboș este primar al comunei Săcășeni După căsătorie se stabilește la Tășnad, unde va lucra la Restaurantul Transilvania, domiciliind, inițial, în Cartierul Victoriei (blocul 10), apoi în blocul central de deasupra clădirii CEC (blocul 13), iar, ulterior, la casa construită pe Aleea Ștrandului, la numărul 21, parcă nu întâmplător inversul numărului 12. Ca o coincidență stranie o reprezintă, în decursul vieții ei, numărul fatidic 12 (s-a născut și s-a căsătorit pe data de 12 mai, iar pe 12 decembrie 1990 decedează în urma unei grave boli oncologice, Hodgin/ cancer ganglionar).

VIȘEU SEVER (22 IAN 1955-25 AUG 2016), CĂS BIRO FLORICA, originară din Cehal. După absolvirea studiilor gimnaziale la Tășnad, urmează studiile liceale la Liceul de horticultură din Șimleul Silvaniei (1970-1974), urmează armata la Cluj, iar, ulterior, Școala Postliceală Silvică din Năsăud (1976-1978), având, în perioada anilor de școlaritate și nu numai un substanțial sprijin financiar îndeosebi din partea surorii Paulina. A fost un om înzestrat cu calități deosebite, între care pasiunea pentru cai, vânătoare și câini ocupă locul principal. Totodată, a fost un spirit creativ, dotat cu o inteligență ieșită din comun, dovadă fiind numeroasele încercări literare. Deși absolvă liceul în plină expansiune a comunismului, motto-ul promoției îi aparține:

„O! Tu îndrăgită pădure

Ascunzi sub a brazilor cetini

Frumoase comori cu renume

Cerbi carpatini și cocoși de mesteceni.

Alături de ele, prin umbra ta deasă

Veghea-vom noi zile de-a rând,

Păstra-vom noi codrul, vom face să crească

Pădurea mai mult ca oricînd.”.

S-a căsătorit la Tășnad, cu Florica Birou pe data 26 octombrie 1979, nunta fiind fastuoasă, alaiul ceremonial având în frunte o caleașcă special amenajată mirilor. Cei doi tineri se mută în propria casă din satul Blaja (zona Dolina), Sever fiind angajat ca pădurar/silvicultor/brigadier în cadrul Ocolului Silvic Tășnad. Pe data de 9 iulie 1980 se naște, la Tășnad, primul lor copil, fiica Teodora-Florica, tânăra familie locuind în casa părinților soției în Valea Morii. După decesul mamei lui Sever, în 1981, se mută cu familia în casa părintească la rugămintea tatălui său rămas singur.. Pe 14 iunie 1983 se naște a doua fiică, Lavinia-Gela. Pădurar dedicat meseriei sale, este obligat să renunțe la cariera de pădurar în urma unor probleme profesionale

Reîntors acasă, se angajează ca muncitor la IPL (Tășnad), de unde este destituit pentru a doua oară din cauza unor probleme nedrepte. Pe data de 20 decembrie 1987 se naște mezina familiei, Genovia-Ioana, botezată de către părinții mei. Odată încheiată și cea de-a doua perioadă sumbră din viața sa, Sever nu mai lucrează decât ca zilier. Se bucură de căsătoria celor trei fiice și nașterea nepoților (Andreea, Ovidiu, Ruana și David). Din nefericire, pe data de 6 martie 2014 se îmbolnăvește grav, suferind un accident vascular cerebral, care îl lasă paralizat pe partea stângă, precum și cu afazie cvasitotală. Se stinge din viață prematur, pe 25 august 2016, la vârsta de 61 de ani, fiind înhumat, la decizia și dorința familiei, lângă mormântul părinților din Valea Morii.

Cel mai iubit unchi în rândul nepoților săi, Sever, căruia toți nepoții i ne adresam pe nume a fost înzestrat cu calități deosebite, de la pasiunea pentru vânătoare și dragostea față de animale, între caii și ogarii de rasă erau exacerbate până la scrierea de versuri. Pentru mine unul cel puțin rămâne aventurierul famiiei Vișeu. Despre veleitățile sale literare am aflat atât de la membrii familiei, din povestirile pe care mi le-a relatat cu mută plăcere, cât și dintr-o altă sursă de cercetare, întreprinsă în cadrul liceului și al școlii postliceale pe care le-a absolvit.

Întâia oară am apelat la conducerea „Liceului Agricol Șimleul-Silvaniei”, în prezent „Liceul Tehnologic „”Ioan Ossian” (după numele primului director al instituției silvane, ale cărui cuvinte primează, și astăzi, ca deviză de neuitat: „Să nu se spună că românul nu e făcut decât să tragă la jugul pus de alții pe grumazul lui”) din orașul Șimleul-Silvaniei, pe care l-a absolvit în anul 1974, specializarea horticultură, prima promoție cu 4 ani.

Actualul director al școlii, Doamna Profesor Viorela-Gabriela Nechita, s-a remarcat de la prima întâlnire prin amabilitatea deosebită în ceea ce privește acordarea de informații. De la Domnia Ei, am aflat că această instituție de învățământ a luat ființă în anul 1902, ca „Școala Inferioară de Agricultură”, prima de acest fel din Transilvania. Școala a purtat, în timp, numeroase denumiri și a dispus de specializări dintre cele mai variate (veterinari, zootehniști, horticultori, contabilitate, industrie alimentară). Cum, la rândul meu, în calitate de licean (1995-1999), am publicat în revista școlii, iar, mai târziu, odată cu începerea activității didactice în aceeași unitate de învățământ, am inițiat a treia ediție a revistei școlare (AZUR, 2003-în prezent), am descoperit că și liceul silvan a dispus de propria revistă, Mugurii Silvaniei, în care ar fi publicat și unchiul meu. Din păcate, în biblioteca sau în arhiva școlară din Șimleul Silvaniei nu am reușit să găsesc niciun număr, niciun exemplar al revistei, revistă fondată de către profesorul de limba română Mihályfalvi Géza. Probabil că pe grupul liceului silvan, voi reuși să găsesc ceva.

Chiar dacă cercetarea mea poate părea una mult prea detaliată, în opinia unora, nu am de gând să sistez munca de care m-am apropiat sufletește și profesional foarte mult. De aceea, în acest punct al lucrării, voi oferi informații privind anii pe care i-a petrecut regretatul meu unchi în cadrul acestui liceu, informații referitoare la profesorii și colegii săi, însoțite de fotografiile strânse pe parcursul cercetării mele. Fac acest lucru din respect și cu multă responsabilitate, indiferent că dumneavoastră, lectorul cărții de față sunteți sau nu interesați de asemenea detalii. Numai cunoscând și analizând trecutul, familial în cazul meu, verii, unchii, nepoții, cunoștințele sau urmașii mei vor putea înțelege povestea vieții subsemnatului.

Sever Vișeu a absolvit anul IV C, specializarea horticultură, la clasa profesoarei-dirigintă Florica Ruge (pe atunci Opriș), directorii liceului fiind: Prof. Ing. Mihai Atodiroaie, respectiv inginerii Mihai Chicu și Leontin Postoș (directori adjuncți). Această primă promoție de absolvenți a XII clase (nu doar XI, cum funcționa sistemul liceal românesc până în anul 1970) a beneficiat de profesori cu o deosebită pregătire și seriozitate profesională (dintre aceștia, menționez, aici, câteva nume: Irina György, Ștefan Neff, Iuliu Deac, Teodor Ianc). Numărul de elevi ai clasei era de 30, similar claselor cu altă specialitate. Printre aceștia se numără și: Gavril Lupou, Vasile Ghiț, Magdalena Pușcaș, Anica Potra, Elisabeta Vekonz, Floare Flonta, Viorel Zerghe, Mihai Anton etc. În acest moment al relatării, nu vreau să omit, ca o observație tranzitorie, faptul că, în ciuda sistemului de învățământ coercitiv și obligatoriu din anii de dinainte de 1990, în prezent sistemul educațional se confruntă cu problema majoră a descreșterii continue și alarmante a numărului de elevi la nivel național, încât majoritatea liceelor cunosc un regres constant, efectivele claselor din cadrul nivelului liceal aflându-se într-o continuă scădere, chiar și în cazul unor școli de renume. Este o realitate cu care se confruntă, spre exemplu, și unitatea de învățământ liceal unde îmi desfășor activitatea. Închei această prezentare cu reproducerea motto-ului gravat pe tabloul acestei promoții, precum și a câtorva imagini reprezentative. Motto-ul promoției 1974 cuprinde câteva versuri care aparțin scriitorului Radu Boureanu, absolvenții având încă dreptul la libera exprimare, spre deosebire de promoțiile următoare, când devizele erau exclusiv citate ale președintelui comunist Nicolae Ceaușescu:

Sever Vișeu nu și-a pierdut niciodată pasiunea pentru citit și scris. Ba, dimpotrivă. Ajuns elev al Școlii posliceale de silvicultură de la Năsăud, el avea să fie, printre alte preocupări, autor al motto-ului promoției sale din anul 1978. De această dată, în vederea documentării, am beneficiat de sprijinul necondiționat al Doamnei Gabriela Onul, filolog, cu specializarea română-engleză și masterat pe Managementul proiectelor europene la Bistrița.

motto care figurează pe tabloul de absolvire a promoției sale, care sună astfel:

VIȘEU DOINIȚA (12 IULIE 1957-24 SEPT 2004- cancer ovarian și carcinomatoză peritoneală), CĂS. POMIAN IOAN (26 IAN 1952-7 AUG 2009-cancer lingual și pulmonar), FIU: IONUȚ-ADONIS (1980).

PĂRINȚII

„Nu acele ceasornicului indică trecerea timpului,

ci urmele lăsate de acestea pe cadranul vieții.”

Copil singur la părinți, am fost foarte răsfățat. M-am născut într-o familie modestă, pe data de 19 mai 1980, într-o zi de luni (circa orele 17-19) la maternitatea din orașul Tășnad, județul Satu Mare, într-o familie la baza căreia nu a stat bunăstarea materială, ci bogăția sufletească, motiv pentru care, de fiecare dată când mă rog, mulțumesc și acum lui Dumezeu pentru părinții pe care mi i-a dat.

Mama mea, Doinița, s-a născut pe 12 iulie 1957, fiind înregistrată în actele stării civile sub numele de familie maghiarizat (Véső), pe care l-a purtat în toate actele până la căsătorie. Urmează cursurile primare în satul natal, unde o are ca învățătoare pe carismatica doamnă Viorica Onac, care, de altfel, a fost primul dascăl al tuturor celor 6 frați. Ulterior, mama absolvă Școala Generală din Tășnad (1972, dirigintă fiind doamna profesoară de limba și literatura română Maria Oșan, astăzi octogenară) și liceul real-umanist (promoția 1976, la clasa profesorului-diriginte Aurel Netea), fiind prima promoție a liceului tășnădean, ale cărui porți s-au deschis elevilor. Odată cu începerea studiilor la Tănad leagă prietenii trainice cu colegi de școală

Participă la examenul de admitere din cadrul Academiei de Științe Economice din București, dar nu are șansa de a urma cursurile universitare. Timp de un an lucrează la magazinul sătesc din Valea Morii, iar, ulterior, ca telefonistă în cadrul impunătoarei clădiri locale a Poștei Române, pe fațada căreia stătea scris cu litere de beton inscripția PTTR (abreviere de la termenii Poștă, Telefon, Telegraf, Radio, cum aveam să aflu mai târziu), astăzi o clădire în paragină, pustie, inseși literele imense de ciment fiind distruse și dispărute. Aici legă prietenii statornice, lucrând cu oameni dedicați meseriei, dintre care rețin nume precum: Viorica Tomșa, Maria Papp, Nicoleta Cristea, Mizsur Elisabeta sau Doina Vasiliu (diriginta instituției).

În anii de liceu îl cunoaște pe tatăl meu, ospătar-barman-bucătar în cadrul hotelului-restaurant „Transilvania” situat în centrul orașului, vizavi de parcul central, unitate aparținând Cooperativei de Consum, unitate unde lucra, în calitate de barman-ospătar și sora mai mare a mamei, Vișeu Floare, prima dintre cei șase frați, decedată prematur, la vârsta de 39 de ani, pe 12 decembrie 1990. Între cei doi tineri, viitorii mei părinți, se înfiripă treptat o iubire extrem de puternică, flacăra iubirii arzând continuu sub ocrotirea lui Dumnezeu, în ciuda unor momente de răscruce inerente oricărei familii, până la moartea acesteia.

În 1980, mama devine muncitor calificat în meseria de vânzător în alimentație publică în urma unui curs de 9 luni la Cooperativa de Consum, lucrând timp de aproape un deceniu la magazinul de artizanat, situat pe Strada Lăcrămioarelor, având în calitate de colegă și de gestionară pe Doamna Maria Lungu. Însuși concediul de maternitate a fost de scurtă durată (dor 3 luni) ceea ce a obligat-o să mă înscrie la creșa de stat. Condițiile de muncă erau extrem de dificile îndeosebi iarna, când singurul mijloc de încălzire era o sobă alimentată cu petrol. După 1990 se transferă la ADAS (Administrația Asigurărilor de Stat), apoi lucrează la Poliția orășenească, în clădirea actuală a APIA Tășnad de pe strada Pompierilor (secția de eliberare a buletinelor de identitate) pe o perioadă determinată, titularul postului (doamna Doina Bandula aflându-se în concediu de maternitate timp de un an). Aici lucrează alături de domnul Constantin Nicoară. Acesta a fost locul de muncă cel mai îndrăgit de către mama. Ultimul loc de muncă este la Grădinița cu Program Prelungit, unde își încheie cariera de contabil și administrator al instituției odată cu decesul ei pe data de 24 septembrie 2004 în urma unui cancer ovarian. Țin să precizez, aici, un fapt ce denotă lipsa de deontologie profesională a unor medici. Mama fusese operată în luna mai (1999) pentru un chist ovarian la Spitalul Județean Satu Mare. Cu toate că tumora era de natură malignă, medicul nu i-a comunicat rezultatul la momentul respectiv, fapt care cu siguranță ar fi determinat-o să consulte un specialist oncolog. Durerile și zilele de suferință s-au agravat, însă prefera să nu se plângă decât rareori familiei sau celor mai apropiați prieteni. Pe 12 iulie 2004, tocmai în ziua când împlinește 47 de ani, are loc o nouă intervenție chirurgicală în cadrul aceleiași unități medicale și sub mâna aceluiași chirurg, diagnosticul fiind extrem de grav (carcinomatoză peritonelă și pelvis înghețat). Aflat la propriu și la figurat „pe culmile disperării”, am apelat la cunoștințele personale din cadrul Institutului Oncologic din Cluj-Napoca. După ce eu însumi fusesem tratat acolo de carcinom rinofaringian nediferențiat în stadiul 4 în vara anului 2003 și tata în iarna aceluiași an, mama avea să urmeze chimioterapie sub îndrumarea renumitului medic clujean Alin Rancea, accesul la cabinetul dumnealui fiind facilitat de doamna Aurica Neamț, un om nobil și drag mie, soția celui mai apropiat profesor pe care l-am avut de-a lungul studenției, al studiilor doctorale, precum și îndrumător în cazul celorlalte studii (cărți, articole) în domeniul lingvisticii. Oncologul clujean ne-a primit cu amabilitate în cabinetul Domniei Sale în urma unei zile extenuante de muncă. În ciuda întregului sprijin dezintersat, nu a reușit să o salveze și, chiar mai mult, mi-a solicitat să merg la spitalul sătmărean pentru a-i transmite mustrări doctorului care o operase în urmă cu 5 ani și nu îi comunicase, în anul 1999, rezultatul, fapt care probabil i-ar fi putut prelungi viața. În ziua fatidică a decesului mamei, într-o seară de vineri, însuși orologiul din sufrageria locuinței noastre s-a oprit la ora 20:30. Și astfel idolul vieții mele s-a stins pentru totdeauna. Unitatea preșcolară a fost condusă, în cei 10 ani de activitate, de către educatoarele Maria Oprea și Florica Codrean, relațiile mamei fiind de strânsă prietenie și de respect cu toate colegele, de la director până la îngrijitoare.

La nașterea mamei, unul dintre frații bunicii, Petre Marchiș, stabilit la Ploiești și fără copii, a dorit să o înfieze, însă bunicii s-au opus cu vehemență, susținând că, încă un loc de masă și de dormit mai este. Închei, pentru moment, rândurile dedicate mamei, cu câteva detalii privind originea și semnificația prenumelui Doinița. În lucrările de onomastică pe care le-am parcurs, se precizează că prenumele Doina, cu forma hipocoristică/diminutivală

Doinița/Doinica/Nița/Doini este atestat de circa două secole și are origine pur românească, fiind rezultatul onimizării substantivului comun „doină”, care alături de cuvintele dor și colind, figurează în cadrul UNESCO drept termeni românești intraductibili. Termenul doină denumește o creație lirică specifică folclorului românesc, de o mare varietate a conținutului, exprimând o gamă largă de sentimente și stări sufletești, de la tristețe, jale sau dor până la speranță și revoltă. Numele nu se regăsește în alte limbi, formele Doina și Doino din bulgară având origini diferite. Se căsătorește cu Ioan Pomian pe 21 octombrie 1978 (starea civilă), nunta având loc la Căminul Cultural din Pișcari pe 28 octombrie 1978. În calitate de nași, părinții au ales două familii din rândul colegilor de muncă. Pe de o parte, este vorba despre Elisabeta și Gheorghe Ghila (din partea tatălui), iar, pede altă parte, Doina și Romeo Vasiliu. Flacăra iubirii dintre cei doi tineri transpare din imaginile atașate mai jos, cât și din însemnările mamei fie pe spatele pozelor, fie în diversele caiete, carnețele și chiar cărți.

Reproduc cu drag o parte dintre ele (21 X 1978 e ziua cînd am semnat pentru noul drum cu flori și totodată mai puțin cu o floare din grădina familiei „VIȘEU!!! UNA LACRIMA (doar una să fie); Este ziua cînd îmi iau sub aripă un puișor micuț și drăgălaș!; Un zâmbet sincer, o caldă îmbrățișare la început de drum!; Ne-am sărutat și pîn`acum, însă de data asta am fost „ochiți”, de acum stop ochitului!!!”; Cu gingășia florilor lumii, cu albul straielor să fim pe viață logodiți!; Mijlocașii – Doina și Ionică- sînt sărbătoriții. Un pupic, o îmbrățișare, o drgoste înflăcărată, cu astea am pornit pe noul drum cu…flori multe! Am primit o floare și din partea noastră.).

Adolescența tinerilor din urmă cu 30-40 de ani era mult diferită de cea a tinerilor din prezent. Nu atât constrângerile sociale, cât și cele familiale aveau valoare de lege. Pregătirea pentru desăvârșirea studiilor, lipsurile bunurilor materiale și alimentare îi determina pe tineri să ducă o viață în care cititul, frecventarea bibliotecii, organizarea unor excursii tematice, participarea la concursuri și competiții școlare (culturale, artistice, sportive), rămânerea pentru o zi-două la colegi în timpul săptămânii cu acordul părinților ori, rareori vizionarea filmelor la cinematograf reprezentau modul unic de delectare și recreere. În arhiva de fotografii a mamei, am regăsit, astfel, o colecție deosebită de instantanee surprinse în astfel de momente. Îmi permit, de aceea, să reproduc o parte dintre acestea, întrucât ele sunt o dovadă evidentă privind discrepanța totală dintre două epoci total opuse dintre generații nu tocmai atât de îndepărtate.

Tot din relatările părinților și a celor apropiați familiei, am aflat, spre exemplu, că prezența tinerilor minori și mai ales a elevilor era exclusiv interzisă în interiorul barurilor sau al restaurantului. Totuși, ca act de mare curaj și cu asumarea responsabilității de a fi sancționați, dacă erau prinși, în timpul anilor de liceu, după cursuri ori, rareori, în timpul orelor sau al pauzelor școlare, tinerii îndrăzneau să își asume frecventarea acestui local. Locul preferat de acesta era barul situat în partea de etaj a restaurantului, supranumită „Cucu BAR”, intrarea fiind în spațiul pasajului care leagă strada principală (Lăcrămioarelor) de platoul din fața cinematografului, locul de desfășurare a unor târguri, impunător și prin prezența salciei plângătoare.

Menționez că localul era compus din numeroase încăperi: salonul de intrare, sala mare de servire și cea de protocol (numită Recepția), situate în partea dreaptă a intrării, braseria, situată în sala din partea stângă, care adăpostește în prezent magazinul mixt „Bănuțel”, crama, o sală extrem de extinsă la inferiorul clădirii, care comunică și astăzi cu partea de sus printr-o pivniță cu scări, camerele de hotel cu barul aferent de la etaj, respectiv bucătăria, barul, biroul directorului și magazia situate, de asemenea, la primul nivel. Sala mare era dotată și cu o orchestră, dintre care amintesc câteva nume, așa cum le-am găsit într-un carnețel al tatălui(Danco Adalbert-baterist; Varga Vicentiu/ Vincze-vioară; Varga Tiberiu-orgă; Dana Árpád-chitarist; Danco Péter-chitară și acordeon, majoritatea oameni de etnie romă).

În desele vizite la sora sa, mama îl cunoaște pe tata, lucrător comercial în cadrul localului. Din arhiva personală atașez, în acest volum ilustrat, o serie de fotografii din perioada anilor `60-`80 în care se regăsesc angajații restaurantului în diverse ipostaze ale carierei lor, de la ședințe, servirea oaspeților, superiorii, până la expozițiile culinare organizate cu diverse ocazii. Prieteniile colegiale erau deosebit de strânse, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei s-au căsătorit. Dintre angajații restaurantului și colegii tatălui, care apar și în fotografiile de mai jos, îi menționez pe: Elena Turcaș, Sever și Valeria Ardelean, Maria (Mia) Mocan, Viorica Farcău, Florica Gomboș, Vasile (László/Laci) și Katalin (Kati) Tóth), Gheorghe Racolța (directorul restaurantului), Gheorghe Pișcoran, Paulik Ioan, Maria și Gheorghe Rozs, Mihaly Ioan (director IPL), Gheorghe Ghila, Alexandru Sabău, Iosif Kurti (contabil-șef), Ioan Maier (economist), Kincses Margit, Éva Bölöni Éva etc.

Orașul Tășnad a avut, de-a lungul timpului șansa unei prolifice și efervescente vieți cultural-artistice. Astfel, în anul 1980 ia naștere formația de muzică rock NORD ROCK, precedată în timpul anilor de liceu de formația AZUR. Dintre membrii trupei de rock făceu parte tineri talentați, precum: Prof. Claudiu Botezan (chitară și voce), Daniel Cristea (chitară-bas), Rudolf Holczman (chitară), Ștefan Groza (voce), Rolinger Ladislau (percuție/baterie, refugiat în SUA). Grupul și-a desfășurat activitatea până prin anii `90, activând și în cadrul unor evenimente locale și nu numai (nunți, botezuri, revelioane).

Totodată, în cadrul Casei de Cultură tășnădene, sub îndrumarea Doamnei Leontina Dorca, una dintre cele mai representative cântărețe actuale ale zonei sătmărene, s-a constituit ansamblul folcloric Codrulețu, printre ai cărui membri tășnădeni se aflau: Nicolae Veklinec, frații Vasile și Gheorghe Pușcaș, Vasile Isli (din Blaja), Maria Dosa (din Orbău), Mariana Nagy, Maria Negrean (din Chegea, căsătorită Veklinec), ansamblu cu desfășurare între anii 1976-1981. Printre prezentatorii reprezentațiilor acestui ansamblu s-a aflat și regretatul prezentator al spectacolelor a fost și renumitul Mihai Florea, personalitate de prestanță în mediul radiofonic și de televiziune, doctor în teatrologie, care a dat viață unor emisiuni-concurs radiofonice și de televiziune, între care se numără emisiuni célèbre, precum: Cine știe cîștigă, Dialog la distanță, Steaua fără nume sau Floarea din grădină. Domnii Alexandru Erdei, Ștefan Groza și Hiripi Rudolf au fost predecesorii și conducătorii Casei de Cultură, până la venirea doamnei Dorca la Tășnad la mijlocul anilor anilor `70. Ansamblul Codrulețu a avut reprezentații numeroase în întreaga țară, în orașe ca Tulcea, Brăila, Vrancea, Constanța, București, iar, în anul 1988 s-a calificat și a participat la prestigiosul Festival național „Cântarea României”. În prezent, pe plan local există două ansambluri de dans și muzică (Codrulețul și Flori de codru), ambele coordonate de distinsa Doamnă educatoare Nicoleta Foldeș, care promovează valorile culturale la nivel local, județean, național și chiar internațional.

Tatăl meu, POMIAN IOAN, s-a născut pe data de 26 ianuarie 1952. Ca o stranie coincidență, pe aceeași dată s-a năcut președintelui țării din perioada neagră a comunismului românesc (1965-1990), tovarășul Nicolae Ceaușescu, dar, totodată, bunul meu prieten și coleg, medicul școlar și local Claudiu Mocan (26 ianuarie 1970). Tata s-a născut într-o familie extrem de modestă de țărani din satul Pișcari, comuna Terebești, situat la doar 3 sate distanță de Tășnad, din părinții Alexandru și Lucreția Pomian (născută Horotan). În ceea ce privește generațiile predecesoare tatălui, cunosc foarte puține detalii, unele dintre ele menționate în rândurile de mai sus. Bunicul patern, POMIAN ALEXANDRU, s-a născut pe data de 23 ianuarie 1922 în comuna Terebești, din părinții George și Terezia, cu domiciliul în satul Pișcari, nr. 102. Din cunoștințele pe care le dețin, știu că bunicul făcea parte dintr-o familie cu 5 frați: POMIAN IOAN, vecin de casă cu bunicul meu, având doi copii (Maria, profesoară de limba și literatura română la Baia Mare, căsătorită cu ing. Alexandru Bud, originar din Tiream, alături de care au două fiice, Doinița și Lelia, stabilite la București.), ALEXANDRU și POMIAN GHEORGHE.

Acesta din urmă s-a stabilit în Țeghea, având 2 băieți (Ioan, polițist în comuna Santău, și fratele Alexandru). De asemenea, Gheorghe Pomian a avut și două fiice, Maria și Elisabeta. Recent, am aflat că, pe lângă cei 3 frați, familia Pomian a mai avut două fiice, Paulina și Muria/Maria, acesteia din urmă sătenii din Pișcari spunându-i „nana Morica”.

Bunica din partea tatălui, HOROTAN LUCREȚIA, s-a născut în satul Mădăras pe data de 24 aprilie 1920, din părinții Andras și Emma. Cei doi se căsătoresc, conform registrelor de stare civilă ale localității Mădăras, pe data de 23 ianuarie 1947, stabilindu-se în satul Pișcari, la casa cu numărul 102. Au împreună 3 copii: IOAN, tatăl meu, născut pe 26.01.1952, LUCIAN, născut pe 17 octombrie 1957 și FLORICA, mezina familiei, născută pe 24 iunie 1960.

Bunicul se stinge din viață prematur, pe 11 noiembrie 1979 în urma unui infarct miocardic (în timp ce se afla la o nuntă), iar bunica paternă trăiește până pe data de 29 septembrie 1996, ambii bunici fiind înhumați în satul Pișcari, cimitirul aflându-se la capătul grădinii casei lor, situație similară și în cazul bunicilor materni din Valea Morii. Aceasta îmi amintește adeseori de scena moromețiană a tăierii salcâmului, când, în zorii dimineții prăbușirii copacului, doar bocetul unei femei din cimitirul situat în capătul grădinii se auzea. Nu știu ce studii aveau bunicii și străbunicii paterni. Primul născut al familiei a fost, așadar, tatăl meu, care, asemenea fraților săi, a urmat inițial cursurile școlii generale de 8 ani din satul Pișcari. Ulterior, tata își continuă studiile la Școala Profesională de Cooperație, timp de trei ani, pe care o absolvă în sesiunea iunie 1970 cu media 7,25, fiind declarat „muncitor calificat în meseria de bucătar”. Fratele Lucian, după absolvirea cursurilor gimnaziale, urmează școala de maistru berar din Galați, iar mezina Florica va urma timp de doi ani cursurile Liceului de Industrie Ușoară din Satu Mare (MIU), pentru ca, în 1979, să absolve Școala de confecționer-designer din Arad (studii de 3 ani). Unchiul Lucian, după eliberarea din armată (efectuată la Iași), devine maistru-berar și șef de secție la fabrica de bere din Satu Mare, în timp ce sora Florica se angajează la fabrica de textile „ARDELEANA”, de unde se transferă ca îngrijitoare la Școala Gimnazială „Avram Iancu” din Satu Mare până în toamna anului 2017, când se pensionează în mod anticipat.

După absolvirea șolii de la Ploiești, tatăl meu se angajează ca ospătar la restaurantul tășnădean „Transilvania” din cadrul Cooperativei de Consum, pe data de 1 martie 1971. În perioada 24.10.1972-12.02.1974 satisface stagiul militar la Brăila (U.M. 0126), ieșind cu gradul de soldat în rezervă, iar, ulterior, pe 1 martie 1974 este reangajat ca ospătar și barman la restaurantul tășnădean, fiind promovat ca gestionar în anul 1975. În 1978 preia conducerea bufetului-restaurant de pe Strada Gării, care constituie și ultimul său loc de muncă, pensionându-se din motive medicale pe 30 septembrie 1995.

În arhiva personală cu fotografii de pe linia paternă, Pomian, din perioada de tinerețe, am găsit destul de puține și le inserez aici

Al doilea copil al familiei, Lucian, se naște pe data de 17 octombrie 1957, an în care s-a născut și mama mea. Acesta frecventează, de asemenea, Școala cu clasee I-VIII din Pișcari, iar, apoi, este admis la Școala de berărie de la Galați la începutul anilor `70, după care se angajează ca maistru-berar la fabrica de bere din Satu Mare. Se stabilește definitiv la Satu Mare, unde se căsătorește cu Rodica Bura din comuna Odoreu pe 26 noiembrie anul 1980. Împreună au doi copii: fiica Diana-Lucica, născută pe 26 noiembrie 1982, astăzi economist și fiul Stelian-Lucian, născut pe 13 septembrie 1989. Familia locuiește timp de aproape două decenii pe Strada Botizului, iar, ulterior, își constriesc propria casă.

După prăbușirea sistemului comunist, cei doi soți merg la muncă în Italia timp de mai mulți ani. Spre regretul familiei, unchiul Lucian s-a îmbolnăvit de un cancer renal, cu metastaze osoase și pulmonare, fiind nevoit să renunțe la locul de muncă și pensionându-se anticipat. Decedează pe 15 ianuarie 2018. Din punct de vedere personal s-a simțit un om împlinit, mai ales odată cu nașterea nepoatei sale Sofia, fiica Dianei. Nașii de căsătorie și de botez ai copiilor au fost Maria și Ioan Bud. Maria este verișoara primară a unchiului, profesoară de limba și literatura română la Baia Mare, fiica fratelui bunicului patern din Pișcari, Ioan Pomian mai sus menționat.

Părinții mei au menținut o relație familială strânsă și constantă cu aceștia. Spre exemplu, cu fiecare plecare a familiei mele la sora mamei și finii Edith și Andrei din Baia Mare, treceam în vizită la unchiul Lucian, la fel cum acesta din urma își petrecea aproape anual concediile de vară la Tășnad. Mătușa Rodica a absolvit primele 10 clase în comuna natală, urmează apoi școala profesională de textile din Pitești și va lucra în cadrul fabricii de textile „ARDELEANA”, alături de cumnata Florica, mezina familiei Pomian.

Odată cu căsătoria părinților, aceștia și-au creat prietenii cu oameni de caracter, consăteni, colegi de școală ori de muncă, vecini, cunoștințe. Dintre acestea, cea mai aproapiată și durabilă prietenie a fost cu colega Alexandra Remetean (căsătorită cu regretatul Ioan Maier), mama Sanda și tata Ionică, cum mă adresam eu de copil. Luna de miere a părinților mei a avut loc doar în vara anului 1979, când, alături de familia Pavel Dumitru și Veturia, sora mai mare a mamei, au plecat în concediu cu mașina pe litoralul românesc, cu Dacia lor 1300. În vara acelui an mama rămâne însărcinată, iar, mai în glumă, mai în serios, tata se amuza, spunând adeseori: „Am mers la mare doi și ne-am întors trei!”.

Rugăciune 
de Octavian Goga
Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În fața strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Și-n negură se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte,-orânduie-mi cărarea!

În pieptul zbuciumat de doruri
Eu simt ispitele cum sapă,
Cum vor să-mi tulbure izvorul
Din care sufletul s-adapă.
Din valul lumii lor mă smulge
Și cu povața ta-nțeleaptă,
În veci spre cei rămași în urmă,
Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.

Dezleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu de-a pururi
Tăria urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și zvonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite.

Alungă patimile mele,
Pe veci strigarea lor o frânge,
Și de durerea altor inimi
Învață-mă pe mine-a plânge.
Nu rostul meu, de-a pururi pradă
Ursitei maștere și rele,
Ci jalea unei lumi, părinte,
Să plângă-n lacrimile mele.

Dă-mi tot amarul, toată truda
Atâtor doruri fără leacuri,
Dă-mi viforul în care urlă
Și gem robiile de veacuri.
De mult gem umiliții-n umbră,
Cu umeri gârbovi de povară…
Durerea lor înfricoșată
În inimă tu mi-o coboară.

În suflet seamănă-mi furtună,
Să-l simt în matca-i cum se zbate,
Cum tot amarul se revarsă
Pe strunele înfiorate;
Și cum sub bolta lui aprinsă,
În smalț de fulgere albastre,
Încheagă-și glasul de aramă:
Cântarea pătimirii noastre.

Probabil cu aceste versuri trebuia să deschid prezentul volum ori capitol, întrucât ele reflectă, starea mea sufletească actuală la modul cel mai sincer. Dacă nu ar fi existat atâtea „DE CE-URI?” și atâția „DACĂ”, sunt convins că astăzi, 24 august 2018, ora 6: 11, nu m-aș fi aflat aici de mult timp.

COPILĂRIA. ȘOIM ȘI PRIMII ANI DE ȘCOALĂ

Un copac cu flori, asta este viața mea

Copil singur la părinți, am fost foarte răsfățat. Am văzut lumina zilei într-o senină, binecuvântată și frumoasă după-amiază de mai (luni, 19, orele 17-19) la maternitatea din Tășnad, când în cadrul maternității locale profesa un priceput neonatolog, domnul Dr. Földi Imre, astăzi stabilit în Ungaria. Cu siguranță cei mai mulți dintre tinerii zilelor noastre nu știu că, în comunism, concediul postnatal acordat mamelor se reducea la doar trei luni, după care femeile trebuiau să revină în câmpul muncii. La nașterea mea, părinții se stabiliseră în cel mai vechi cartier din oraș, Cartierul Victoriei, într-un apartament cu două camere situat la parterul blocului 10. Locatarii de diverse etnii, români, maghiari, chiar romi, lucrau în domenii diferite, aveau, la rândul lor, copii și se remarcau prin bun-simț, sociabilitate, creându-se între ei prietenii sincere. La o vârstă atât de fragedă, era nevoie, uneori, de ajutorul vecinilor, întrucât nu beneficiam de o bonă sau de bunici care să mă îngrijească. Dintre locatarii apropiați nouă amintesc familii, precum: Mezei Rodica și Liviu, Azurach Ana și Ioan, familia Kincses, familia Bratiș, familia Lieb sau Hiripi Rudolf. În blocul vecin locuia Edith Erdei, căsătorită Kiskasza, cu care am întreținut, de asemenea, o prietenie îndelungată.

Adeseori copiii acestora petreceau timpul jucându-se cu mine, astfel încât mama să aibă timp de gospodărie (gătit, spălat scutece, căci Pampers nu existau în acele timpuri, curățenie etc.): surorile Daniela și Mihaela Bratiș, Adrian Caba, Vasile Oșan. Chiar dacă începuturile mele nu au stat sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului ca și în cazul lui Lucian Blaga, nu reușeam să îmi articulez prenumele în mod coerent, încât, pentru mine, Ionuț era Nonu, hipocoristic cu care mi se adresează și în prezent unele cunoștințe și prieteni. De asemenea, locul meu preferat de joacă era apartamentul lui Margit néni, vecina de la etajul al doilea, colegă de muncă a tatălui meu la restaurant și mama doamnei Eva. Acesteia din urmă nu reușeam, de asemenea, să îi rostesc numele Evike, cum i se adresau apropiații, ci o numeam Eke, așa cum îi zic și astăzi cu drag. În arhiva de fotografii a părinților am găsit și o serie de instantanee cu o parte dintre acești amici, oameni care ne-au fost aproape la bine și la greu și continuă să o facă:

Vizavi de apartamentul nostru locuiau domnii Vasile Mitrașca, de profesie economist, fostul primar tășnădean și ing. Emil Buzgău, buni amici ai părinților. Deși poate părea greu să crezi că după aproape 40 de ani reușesc să îmi amintesc de ei. Și, uite că se poate. Îmi reamintesc cu plăcere cum mă luau și se jucau cu mine după-amiezile. Cum tata lucra de dimineața până seara târziu, venea adesea acasă pentru a se odihni timp de o oră-două. O poveste hazlie a acelor vremuri o rememorează și în prezent cu diverse ocazii cei oi vecini cărora gospodina Doinița le gătea mâncare și cu care socializau permanent. Într-una din zile, tatăl se întorsese de la muncă pentru siestă și adormise. În bloc eram printre locatarii privilegiați, întrucât dețineam telefon, la fel precum amicii noștri, mai ales că, în perioada respectivă, nenea Vasilică era secretar-șef al UTC Tășnad, cu sediul în cadrul primăriei locale, iar colegul său de apartament era domnul Emil Buzgău, merceolog în cadrul Cooperativei de Consum.

Cei doi hotărâseră să îi facă o farsă tatălui. Au intrat în apartamentul nostru, iar eu, bebelușul care îi îndrăgea enorm, m-am ridicat din pătuț la vederea lor și i-am însoțit în locuința lor. Cum și cei doi amici beneficiau de telefon, au sunat pentru a-l trezi pe tata. Deja știam vorbi și număra în ciuda vârstei de 3-anișori. Știam chiar și numărul de telefon din relatările părinților (825536). Astfel, bunii vecini l-au trezit pe tata, al cărui prin drum a fost să vadă ce-i face feciorul. Văzând pătuțul gol, a tras o sperietură zdravănă. Pentru început a ieșit în casa scării și apoi a urcat la vecinele Margit și Babi ca să mă caute. Ionuțel nu era de găsit. La fel de speriat, s-a dus la vecinii noștri, unde m-a văzut jucându-mă cu aceștia. Farsa amicilor săi l-au liniștit instantaneu, promițându-le însă o farsă pe cinste. Nu știu nici astăzi dacă tata s-a certat cu vecinii, ci, dimpotrivă, prietenia a continuat până la sfârșitul vieții părinților mei. Domnul Vasile Mitrașca a lucrat ulterior și în cadrul PTTR, alături de domnul Radu Bolba, iar, după Revoluția din 1989, deține mai multe mandate de primar în comuna Căuaș, apoi la Tășnad (până în 2016). Absolvă Facultatea de Științe Eonomice, iar, în prezent, este inspector financiar în cadrul trezoreriei locale. În anul 1983 se căsătorește cu Sanda Bichiș, având un singur copil, fiul Horea, precum și o nepoțică (Lidia). Emil se însoară cu doama Veronica, originară din Cehal, învățătoare în cadrul Școlii Gimnaziale Tășnad, precum și pictor, cei doi având un fiu, Răzvan.

Astfel, la sfârșitul verii, eu aveam să încep să frecventez creșa locală, unde am avut parte de îngrijitoare deosebite, între care doamna Aiben Viola a fost preferata mea. Mi-am petrecut aici primii 4 ani de viață, până în anul 1984, când ne-am mutat în noul bloc al Cooperativei Meșteșugărești „VOINȚA”, construit în același cartier, de această însă dată într-un apartament spațios, dotat cu 4 camere, două băi, două balcoane și anexele aferente (garaj, pivniță, uscătorie), locuință unde trăiesc și în prezent.

Tata fusese promovat ca gestionar al barului-restaurant de pe Strada Gării, în timp ce mama lucra la magazinul de produse artizanale din centrul orașului. Cei patru ani petrecuți la creșa orășenească reprezintă și astăzi una dintre cele mai frumoase perioade ale vieții mele. Sociabil, docil, ordonat și bine educat, creșa a fost șocul unde mi-am format primele prietenii, unele durabile până în prezent. Este adevărat că beneficiam de o îngrijire privilegiată, în special datorită părinților care începuseră să ducă un trai mai mult decât decent. Programul era între orele 8-17, cu mese regulate, activități didactice ori somnul obligatoriu. Fotografiile de mai jos reproduc diverse etape din primii mei patru ani de copilărie, care au stat sub semnul iubirii și al fericirii necondiționate.

De acești patru ani de viață mă leagă numeroase amintiri. La etajul al doilea locuia familia Kincses, a cărei fiică, Eva (Eke) era ca o a doua mamă sau sora mai mare. Odată ce am știut umbla, mă strecuram foarte des din casă și urcam la ei. Parcă văd și acum bucătăria cu balcon de unde vedeam o parte a cartierului. Locul meu preferat era camera lui Eke, situată în celălalt capăt al apartamentului. Pe televizorul alb-negru sau pe birou avea o căsuță de jucărie sub forma unei cabane de vacanță de iarnă de pe al cărei horn cobora, dacă trăgeai de sfoară, un Moș Crăciun în miniatură. Era jucăria mea preferată, la fel cum în camera de trecere am admirat mult timp buchetul de mireasă păstrat ca amintire ori rochia de mireasă. În lipsa unei bone sau a bunicii materne, decedate prematur, pe când aveam vârsta de un an, mamele mele „de schimb” erau vecine și prietene ale familiei: Eke, Edith Kiskasza, Edith Medgyesi, buni Anuska (mama lui Edith), tanti Babi (vecina cu papagali și totodată mama lui Adi Caba), Eugenia Junjan (Jenica, o consăteană a mamei, elevă pe atunci la liceu) sau, rareori, tuși Ica (sora mai mare a mamei).

Părinții mei erau oameni sociabili, harnici, întreprinzători, calități care i-au ajutat în legarea unor prietenii durabile pe tot parcursul vieții. În paginile care urmează reproduc un număr mare de fotografii care ilustrează aspecte din viața mea, dar și a părinților mei, majoritatea realizate de către genialul fotograf tășnădean Arnold Bobb, om de mare caracter, ai cărui fii, Arnold și Robert, i-au urmat meseria de fotograf. Cele mai multe dintre aceste instantanee, ca de altfel majoritatea fotografiilor din anii `80, au fost realizate și prelucrate în studioul familiei Bobb, iar unele beneficiază și de scurte notații clarificatoare ori explicative.

„Cum nu se dă scos ursul din bârlog, țăranul de la munte strămutat la câmp, și pruncul, dezlipit de la sânul mamei sale”, parafrazându-l pe Ion Creangă, așa nu am voit eu să mă desprind, în toamna anului 1984 de creșă. Or, cum regulile vremii erau altele, m-am văzut în fața faptului împlinit, preșcolar în cadrul Grădiniței cu Program Prelungit, ce avea să devină, peste ani, locu de muncă al mamei timp de mai mult de un deceniu. Și astfel începusem să fac parte din Generația cu cheia la gât. Directoarea căminului era doamna educatoare Veta Racolța, iar eu am devenit grădinar în grupa doamnelor educatoare Maria Oprea, Fónagy Borbála (Borika néni) și Elena Borșa, acestea din urmă fiind preferatele mele.

După cum știm cei care am apucat timpurile de dinainte de `89, pentru noi, copilăria avea o rigoare greu de imaginat, mai ales pentru tinerii din zilele noastre. Școala însemna, înainte de toate, nu numai ore de curs de luni până sâmbătă (uneori chiar și duminica), ci și muncă patriotică, respectiv apartenența la organizații, precum Șoimii, Pionierii sau Uniunea Tineretului Comunist. La inițiativa Partidului Comunist Român, în anul 1976 ia naștere organizația comunistă a copiilor preșcolari și școlari în vârstă de 4-7 ani, scopul acesteia fiind acela de a contribui la educarea moral-civică a copiilor în spiritul umanismului, al dragostei și al respectului față de patrie, popor și partid, copiii fiind ajutați să înțeleagă semnificația muncii, a faptului că, prin muncă și numai prin muncă, pot să contribuie la înflorirea patriei.

Intrarea copiilor în Organizația „Șoimii patriei” avea loc în cadru festiv, cu ceremonial specific. Cu acest prilej, pionierii înmînează șoimilor patriei însemnele organizației: drapelul, fundele și insignele; se prezintă programe artistice. La festivitatea de intrare a copiilor în organizație participă, ca invitați, părinți ai acestora, reprezentanți ai organelor locale de partid, de stat, ai organizațiilor de masă și obștești, pionieri și uteciști, pionierii înmânând grupelor de șoimi însemnele organizației: drapelul, fundele și insignele. Uniformele pentru activitățile zilnice obligatorii erau diferite (cele pentru fetițe constau în: fustiță albastră, bluză portocalie cu epoleți, fundă roșie cu tricolor, pălărie albastră, ciorapi albi și ecuson, iar. Pentru băieți: pantalon albastru lung și scurt, bluză portocalie cu epoleți, fundă roșie cu tricolor, șapcă albastră, ciorapi albi și ecuson). Astfel, la scurt timp după dobândirea statutului de grădinar, am participat și eu la învestirea în postura de șoim, imaginile alăturate de la festivitate fiind elocvente. În mod straniu, dar adevărat, cei dintâi prieteni ai mei n-au fost prieteni, ci prietene. În perioada petrecută în grădinița locală, am legat prietenii durabile cu copii deosebiți, volubili și exuberanți. Lavinia Pargea, Florentina Iuhas, Adriana Sabău, Ada Uivari sunt doar câteva dintre colegele de grupă alături de care mi-am petrecut frumoșii ani ai copilăriei. Activitățile didactice erau numeroase, între care preferatele mele erau: șotronul, joaca din curtea largă a instituției, reprezentațiile teatrale cu păpuși care întruchipau personaje de poveste create din mânuși și puse în scenă de doamnele educatoare. Proiecțiile cu diafilmul ale unor basme și povești din literatura pentru copii, organizarea de manifestări cultural-artistice cu diverse ocazii, desenele de pe trotuar de 1 Iunie. Majoritatea eram copii obedienți, chiar dacă proveneam din familii modeste. Somnul de după masa de prânz devenise o rutină, iar ujina de dinaintea plecării acasă o adevărată sărbătoare zilnică (fie celebrii biscuiți „Eugenia”, ciocolatele rotunde de dimensiuni reduse deasupra cărora erau desenate personaje de poveste, napolitane). Încăperile spațioase erau încălzite cu sobe de teracotă, iar abaterile de la regulile programului erau sancționate cu mustrările blânde ale educatoarelor și ale îngrijitoarelor. Dintre acestea din urmă mi le amintesc cu drag pe regretatele Piri néni sau tanti Silaghi. Însăși prima iubire o întâlnisem aici, și anume Garofița Hudema, astăzi stabilită la Constanța, unde profesează ca solistă de operă și actriță în cadrul Teatrului Național de Operă și Balet „Oleg Danovski”, căsătorită și mamă a două fetițe. Aș rememora și un moment hazliu din cadrul unuia dintre programele noastre artistice. Cum se știe, spectacolele șoimilor cuprindeau în mod obligatoriu recitări și scenete dediate partidului comunist, tovarășilor Nicolae și Elena Ceaușescu. Între poeziile patriotice (ale lui Dan Deșliu, Victor Eftimiu etc.), într-ununul dintre aceste spectacole, îndrăgita mea colegă de la creșă până la absolvirea studiilor gimnaziale, Adriana Sabău, trebuia să recite poezia „Cântecul Gintei Latine”, versuri aparținând lui Dan Constantin Vasilescu. Emoționată de prezența părinților și consecințele unei posibile greșeli, a avut nenorocul de a pronunța versul „Din Carpați la Pirinei” sub forma „Din Carpați la Piri néini”, numele supraveghetoarei noastre, fapt care a stârnit umor în rândul celor prezenți. Or, la o vârstă atât de fragedă, astfel de gafe erau inerente și posibile pentru oricare dintre noi, încât faza hazlie a fost trecută cu umor și în mod firesc de către toți cei prezenți, iar amintirea modestei îngrijitoare, o femeie fragilă, vârstnică și cu o cifoză exagerată, va rămâne în memoria colectivă.

Încă de la începutul anilor `80, familia mea începuse să își creeze o stare materială extrem de prosperă, mai exact odată cu avansarea tatălui meu ca gestionar al localului de pe Strada Gării. Om harnic, determinat și descurcăreț, capul familiei a luat decizia ca, în paralel cu meseria de barman-bucătar, să se ocupe de grădina care înconjura clădirea, precum și crearea unei mici crescătorii de porci. Mâna dreaptă a tatălui era un vecin, Karcsi bácsi. Anii comunismului se dovedeau rodnici pentru tânăra familie Pomian. Minicrescătoria de porcine aducea venituri bugetare consistente, iar sacrificarea pentru consumul familial a circa 4 porci anual devenise o obișnuință. În vecinătatea gării orășenești, situate vizavi de local, se afla baza de cereale, iar posibilitatea obținerii, prin intermediul relațiilor și pilelor cu angajații și conducerea acesteia, îi permitea să procure necesarul nutritiv necesar porcinelor „pe bani mărunți”, cu atât mai mult cu cât păstrarea cărnii nu constituia un impediment, deoarece, tot prin intermediul „pilelor”, aveam deja în posesie un congelator „ARCTIC” dotat cu șase sertare, procurat de la magazinul de produse electrice condus de domnul Florin Popa.

Un alt obicei al părinților era acela ca, în fiecare duminică ori zi de sărbătoare, după masa de prânz, care cuprindea întotdeauna celebra supă de tăieței, să mergem cu mașina pe care o dețineam la diverși membri ai familiei (cei doi bunici în viață – mama tatălui și tatăl mamei -, surorile mamei din Carei, Tășnad ori Baia Mare) sau cunoștințe (prieteni de familie, fini, nași, colegi de muncă ai părinților etc.). Prima oprire era, de fiecare dată, la miniferma familiei, motiv care mie unuia îmi displăcea. De aceea, întrebarea mea constantă adresată lui tati suna cam așa: „De ce trebuie să venim și astăzi la porci:!”, la care tata îmi răspundea pe un ton glumeț: „Ionuțel, tu crezi că porcii știu că astăzi este duminică, Crăciunul ori ziua de naștere a lui tuși Ica? Și porcii sunt ființe vii cărora le este foame.”

Revenind la anii copilăriei mele, în ceea ce privește educația mea, mama s-a impus printr-o exigență și ambiție, probabil exagerate și cu siguranță invidiate din prisma altora. În perioada evocată, ciclul primar începea la vârsta de 6 ori 7 ani, în funcție de opțiunea și preferința părinților. În anul 1986, părinții mei au decis să amâne începerea studiilor pentru a-mi oferi șansa unui an în plus de formare. La aflarea veștii, am căzut în extrema tristeții, întrucât cei mai mulți dintre amicii mei de grădiniță și nu numai (între care se numărau copii preum: Laura Maier, Ada Uivari, Voicu Groza, Ovidiu Cigan, Artur Ursa) aveau să începă școala, la clasa regretatei învățătoare Maria Bilanici. De altfel, la baza alegerii mamei se afla și dorința de a studia, un an mai târziu, în clasa doamnei Silvia Botezan de familia căreia eram mai apropiați. Nu pot să uit o secvență din primele zile de școală ale generației 1986. Mă aflam pe balconul apartamentului, situat la etajul trei, și, văzând un grup dintre prietenii copilăriei îndreptându-se înspre școală, printre care se afla cu siguranță Ada Uivari, am început să plâng. Mi se părea o nedreptate. Era și ultima promoție ai ciclului gimnazial care a învățat să scrie cu toc și cerneală.

Pe parcursul acestui an de așteptare, grădinar în grupa mare pregătitoare, încăpățânarea mamei a fost și aceea de a învăța să citesc și să scriu mai repede decât odată cu începerea școlii. Ba chiar mai mult, mă puse să învăț a recita, după modelul unei eleve, fiică și nepoată de cadre didactice, amplul poem eminescian „Luceafărul”. Cu ajutorul cunoștințelor sau al prietenilor, reușise să își atingă obiectivul. Deși stângaci la scriere și alte activități, am fost pus și în fața obligației de a scrie cu mâna dreaptă (mâna stângă fiindu-mi legată nu de puține ori la spate cu un cordon), mai ales atunci când, ajuns la scrierea cifrei 2, observase că nu știam reproduce „nenorocita” codiță ondulată a cifrei. Și astfel, în toamna anului 1987, elevul Ionuț-Adonis Pomian cunoștea îndeaproape să citească și să scrie.

(strânsul de mână, privirea)

PRIMII ANI DE ȘCOALĂ

Ziua de 15 a lunii lui Răpciune 1987 a fost data în care deveneam școler în cadrul Școlii Generale din Tășnad. Începuserăm în paralel aproximativ 6 clase (3 cu învățare în limba română și 3 în limba maghiră), numărul de copii fiind considerabil, la fel cum cum și fiecare clasă în parte avea în jur de 30 de elevi, uneori chiar apropiat de 40. Directorii unității școlare erau doamna profesoară de chimie Doina Ionescu, iar directorul-adjunct era regretatul profesor de istorie Medvei Anton.

De-a lungul celor 4 ani ai ciclului primar am avut două învățătoare: doamna Silvia Botezan (clasele I-II) și doamna Maria Virag (clasele III-IV). Primii doi ani i-am petrecut în clădirea Școlii Gimnaziale din centrul orașului, la parter, în cea mai spațioasă sală de clasă. Eram 38 de suflete inocente, copii proveniți din familii modeste și de intelectuali în același timp. Intrarea se făcea prin poarta din spatele școlii (de pe Strada Caișilor).

Cu uniformele obligatorii, manualele unice și carnetul de note, care cuprindea nu mai puțin de 15 îndatoriri, în fiecare dimineață, la intrarea în clădirea școlii ni solicita să prezentăm elevilor de serviciu:„carnet, cravată, cordeluță”. Înainte de începerea primei ore, aveam obligația de a sta la doi pași de marginea băncii în poziție de drepți, cu ochii ațintiți înspre poza Tovarășului Nicolae Ceaușescu, aflată deasupra tablei și să intonăm imnul național „Trei culori”. Cursurile începeau pe data de 15 septembrie și se încheiau pe data de 30 iunie a anului următor, anul școlar fiind împărțit pe trei trimestre. Vacanța de iarnă dura trei săptămâni, în perioada sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou, vacanța de primăvară, timp de două săptămâni, în perioada sărbătorilor pascale, respectiv vacanța mare/ de vară de la 1 iulie până pe 15 septembrie.

Rândurile care urmează în paginile capitolului de față se constituie ca un veritabil și sincer omagiu adus ființei care mi-a îndrumat primii pași în universul cunoașterii, și anume admirabila învățătoare Silvia Botezan, plecată din lumea celor vii în urmă cu 6 ani. Sunt mândru să spun că am făcut parte din ultima generație a acestui dascăl, adevărat stâlp al înțelepciunii tășnădene, din a cărei promoție anterioară făcuse parte și buna mea prietenă Laura-Ioana Pondea (Hetel) astăzi angajat în cadrul Parlamentului European din Bruxelles. și, totodată, fostă colegă de facultate, bursieră și cadru didactic timp de o lungă perioadă în Franța și SUA.

Când tremurându-și jalea și sfiala

Un cânt pribeag îmbrățișează firea,

Și-un trandafir crescut în umbră moare,

Și soare nu-i să-i plângă risipirea,

Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,

A vremii noastre dreaptă muceniță,

Copil blajin, cuminte prea devreme,

Sfielnică, bălaie dăscăliță.

Într-o dimineață de sâmbătă din luna septembrie a anului 2012 (Cine spunea că răpciunele este cea mai frumoasă lună a anului?) mi-a parvenit vestea incredibilă a trecerii în neființă a Doamnei SILVIA BOTEZAN, întâia mea învățătoare. Pentru micul târg provincial, profesorul și învățătorul Silvia Botezan rămâne un reprezentant de marcă, un punct de referință al intelectualității Școlii tășnădene ori, în alți termeni, un cadru didactic pasionat și carismatic educator. Personal am fost foarte atașat de ilustrul om dispărut. De altfel, vestea neașteptată mi-a readus în memorie cuvintele pe care le notase Zaharia Stancu în ultimii ani ai vieții sale: „Să nu ne certăm cu nimeni, fiindcă nu se știe când murim și nu ne mai putem împăca!”. Dar Profesorul-Învățător Silvia Botezan a murit împăcată cu toată lumea.

În tradiția academică, didactică, dar și sufletească a spiritualității românești, a existat și continuă să existe practica de a-ți elogia înaintașii care și-au lăsat definitiv amprenta asupra personalității tale. Ca excepție, l-aș menționa pe poetul-filozof Lucian Blaga care, ales fără înaintaș, membru titular al Academiei Române, a avut ca temă a Discursului de Recepție elogierea unei nemuritoare prezențe care n-a ocupat niciun scaun în acea nobilă instituție cultural-științifică numită ACADEMIA ROMÂNĂ. A făcut Elogiul satului românesc.

La peste 30 de ani de la prima mea zi de școler (15 septembrie 1987), îmi asum cu profund respect, responsabilitate și tristețe deopotrivă misiunea de a așterne, în simple, puține, dar, cu siguranță sincere cuvinte, portretul acelei ființe unice care mi-a pus pentru întâia oară tocul de scris între degete, distinsa și mult-iubita mea doamnă învățătoare SILVIA BOTEZAN.

Pe lângă părinți, familie, prieteni și colegi, dascălii (printre care, în primul rând, învățătoarea/învățătorul) reprezintă stâlpii înțelepciunii fiecăruia dintre noi.

De ce stâlpi ai înțelepciunii? Cine consultă DEX-ul află că înțelepciune este un cuvânt moștenit din latină și are legătură cu a înțelege. Cuvântul are mai multe sensuri: capacitate superioară de înțelegere și de judecare a lucrurilor, cumpătare, prudență, moderație determinată de experiență; spirit de prevedere, știință. Stâlp este un împrumut din slavă și înseamnă element de susținere a unei construcții, (fig.) persoană care constituie un sprijin, un reazem. Deci prin stâlpi ai înțelepciunii înțeleg, aici, persoane care au avut capacitatea superioară de înțelegere a lucrurilor și care au constituit sprijinul în dezvoltarea și evoluția mea existențial-profesională. În plus, înțelepciune înseamnă și știință, deci au fost oameni cunoscători de carte, de la care am învățat multe.

Dacă ar fi să enumăr numele care intră în această ecuație, lista ar fi interminabilă, cu atât mai mult, cu cât mulți dintre acești maeștri sunt încă în viață. Și totuși, hai să o fac și pe asta, nu din orgoliu sau egocentrism, ci pentru că, fără ei, nu aș fi ajuns un slujitor al educației și al lingvisticii, iar numele meu nu s-ar afla, astăzi, în cataloage, carnete și diplome, pe coperțile ori în paginile unor cărți: Maria Oprea, Maria Virag, Maria Erdei, Claudiu și Maria Botezan, Maria Tărțan, Doina Ionescu, Doina Pondea, Cristina Șoltuz, Viorel Rus, Dorina Mitracska, Annamaria și Dinu Andrișca, Eugen Lateș, Gheorghe Hardălău, Ioan-Paul Orha, G. G. Neamțu, G. Gruiță, Gabriela Pană Dindelegan.

Există diverse feluri de a prezenta o personalitate. În prezenta evocare, deși descrierea mea se restrânge la o singură persoană, l-am luat, în mod parțial, ca model pe Plutarh, biograf și moralist grec, autor al celebrei lucrări Viețile paralele, memorabilă prin cele 46 de colecții de biografii, grupate două câte două, una a unui grec comparată cu cea a unui roman.

Dacă pictorii obțin asemănarea cu originalul după trăsăturile feței și după privirea modelului (care vorbesc despre caracterul acestuia) și dau mai puțină atenție celorlalte părți ale trupului, tot așa aș vrea să mi se îngăduie și mie să mă preocup mai degrabă de semnalmentele sufletului și, pornind de la acestea, să reconstitui o parte din viața unui mare dascăl, lăsând însă și în seama altora întregirea sa. Diferența expunerii de față constă și în aceea că mă voi folosi de tehnica decupajului și cea a rezumării, evidențiind cu precădere momentele importante și interesante pe care eu, un exponent al Generației Cu Cheia La Gât le-am trăit în prezența Domniei Sale, respectiv câteva date privind traseul existențial, profesional și familial al acestui spirit nobil.

În continuarea prezentului articol, vom întreprinde un scurt excurs în biografia Doamnei Silvia Botezan (născută Mocan). Domnia Sa a văzut lumina zilei pe data de 28 noiembrie 1932 în satul Valea Morii (Moara Banfi, Cuiu Morii sau cum i-o mai fi zicând), comuna Tășnad, raionul Carei, Regiunea Sălaj/Maramureș, într-o casă rustică, tipic românească, de oameni simpli. A urmat clasele primare și gimnaziale în localitatea natală, începând cu anul școlar 1939-1940. În vara anului 1952 este absolventă a Școlii Pedagogice (de învățătoare) din Carei, an în care își începe cariera didactică în următoarea ordine cronologică:

1952-1956: cadru didactic (învățătoare-profesoară) la Școala de 7 ani din Berbești, astăzi județul Maramureș, perioadă în care a activat, în mod complementar și ca îndrumător de practică pedagogică în cadrul Școlii Pedagogice din Sighet (13 aprilie 1953-1 septembrie 1953), respectiv profesor suplinitor la Școala de 7 ani Nr. 1 Sighet (1 sept. 1953-30 iunie 1956).

1956-1957: învățătoare la Școala de 7 ani Cehal;

1957-1961: profesor suplinitor la Școala de 7 ani Supuru de Jos;

1961-1962: profesor suplinitor de limba franceză la Liceul de Cultură Generală Tășnad;

1962-1989: învățătoare și profesoară la Școala Generală Tășnad;

De-a lungul carierei pedagogice, desfășurate pe parcursul a aproape patru decenii, Doamna Silvia Botezan a promovat cu calificative excelente examenele de grad didactic (gradul didactic II: 1971 , respectiv gradul didactic I: 1977) și s-a evidențiat prin numeroase alte calități și atribuții profesionale (responsabil sindical, membru în corul Casei de Cultură, metodist, conducător de cercuri pedagogice etc.), merite pentru care, în anul 1979, avea să fie premiată, acordându-i-se TITLUL DE ÎNVĂȚĂTOR EVIDENȚIAT, prin ordinul eliberat de către Ministerul Educației și Învătămîntului. Se cuvine să subliniem, aici, că, și în calitate de elevă a Școlii Pedagogice de Fete din Carei, s-a evidențiat prin rezultate deosebite la învățătură și purtare, acordându-i-se astfel din partea conducerii școlii o DIPLOMĂ DE MERIT, cu atât mai mult cu cât, în cadrul acestei instituții a avut dascăli și mentori de excepție, precum profesorul de limba română Gheorghe Pop, devenit mai târziu profesor universitar și gramatician de renume la Facultatea de Litere din cadrul Universității de Nord din Baia Mare, respectiv pe profesoara de pedagogie Ambruș.

Încă înainte de venirea mea în clasa întâi, știam de existența viitoarei mele doamne învățătoare (tovarășă, în termenii acelor vremuri) ca fiind un nume de referință al Școlii tășnădene, o personalitate a locului care a condus multe generații de elevi, alături de alte veritabile dăscălițe, ale căror nume se cuvine a fi cel puțin menționate aici: Florica Kincses, Elena Pascu, Maria Bilanici, Maria Cristea, Eugenia Vereș, Rozalia Coșarcă, Lucreția Dohan, Szucs Ecaterina, Vécsi Maria, Eugenia Paulik, Stela Șofineți.

Chiar dacă timpurile s-au schimbat, amintirile au rămas la fel de proaspete ca în urmă cu un sfert de veac. Adeseori, îmi revin pe buze versuri din poeziile patriotice și nu numai, scrise de scriitorii care făcuseră pactul mefistofelic cu regimul comunist, precum Natalia Poșa, Victor Eftimiu, Elena Dragoș sau Radu Felecan, versuri învățate, de voie, de nevoie, la lumina lămpii, căci curentul se întrerupea în fiecare zi, și repetate continuu, în casă, în curtea din fața blocului, în drum spre școală, în pauze, în autobuz sau uneori chiar în somn. Cu permisiunea dumitale, dragă cititorule de astăzi, ascultă cu îngăduință câteva crâmpeie, scrise cu î din i, în spiritul ortografiei antedecembriste: Țara mea de visuri,/ Țara mea de cînt,/ Floare între stele,/ Soare pe pămînt! sau În cravata mea cu tricolor/ Înfloresc toți macii din cîmpie,/ Grîul unduiește-n viitor/ Apele scriu imn de bucurie.

Și totuși, printre cele mai frumoase versuri învățate de la iubita mea învățătoare se află cele din volumul „Carte pentru învățat ALFABETUL minunat” de Adrian Frățilă, carte pe care o păstrez asemenea unei biblii de suflet, întrucât pe pagina întâi are așternută, cu un scris impecabil, artistic chiar, dedicația Doamnei Învățătoare Silvia Botezan ( Cu toată dragostea de la tov. înv. S. Botezan). Această carte cuprinde poezia dedicată Serbării Abecedarului de la finalul clasei întâi, din care eu, IONUȚ POMIAN, aveam să rostesc următoarele versuri: Oare lebădă să fie/ Sau un șarpe mititel?/ Dacă pun mîna pe el/ Stă cuminte pe hîrtie./ Cred că voi ați înțeles/ Că l-am scris pe S (deci es).

Trebuie să recunosc faptul că, datorită părinților mei în primul rând, am început anii de școlaritate deținând un bogat instrumentar de obiecte didactice, de la primul stilou chinezesc de culoare bordo până la cărți și jucării procurate cu multă dificultate în acele timpuri, unee dintre ele păstrate și astăzi în biblioteca personală. Cărțile copilăriei îmi parveneau cel mai adesea prin intermediul dragii mele bunici de suflet, doamna Medgyesi Ana, astăzi octogenară, gestionară a librăriei tășnădene de la venirea ei în Tășnad și până la pensionare. Asemenea celorlalte imagini reproduse în vlumul de față, atașez, și de această dată, o serie de fotografii cu bogatul instrumentar care asigura condițiile optime de studiu. Acest aspect se reflectă în numeroasele fotografii pe care le păstrez ca o veritabilă „Biblie” în amintirea copilăriei. În timp ce părinții se delectau citind reviste specifice vremii și mai ales făcând rebus ori tricotând, eu mă retrăgeam în camera mea și citeam cărți cu tematică foarte largî (călătorie, istorie, patriotice, aventuri, copilărie). Edițile de cărți înfoliate se procurau dificil, principlul furnizor fiind familia de librari Anna și János Medgyesi, copiii acestora (Edith și Csaba) sau alte cunoștințe ale părinților.

Avea să sosească și toamna anului 1988, când, elev în clasa a II-a, am devenit pionier al patriei. Trecerea la stadiul de pionier de la cel de șoim presupunea o muncă elaborată, sârguință și o serbare de învestire cu totul și cu totul excepțională. Desfășurată în cadru festiv, în cea mai frumoasă sală din incinta Muzeului Orășenesc, festivitatea a avut loc în prezența dragii noastre învățătoare, a cadrelor didactice ale Școlii Generale Tășnad și a mult iubiților noștri părinți.

Învestirea solemnă aveau să o facă elevii claselor a patra, și anume elevii altor două distinse Doamne Învățătoare ale Școlii tășnădene, care din păcate au plecat și Domniile Lor în lumea umbrelor mult prea devreme. Este vorba despre clasele conduse de învățătoarele Maria Cristea și Florica Kincses, ale căror portrete ar merita evocate într-un volum dedicat exclusiv dascălilor tășnădeni, pilonii sau stâlpii înțelepciunii tășnădene, cum îi numesc și în prezent cu drag și respect.

Și în plan personal, Doamna mea Învățătoare a avut parte de un traseu frumos, imaculat, fericit și împlinit. S-a căsătorit pe data de 17 februarie 1955 cu domnul profesor Sebastian Botezan, alt stâlp al înțelepciunii din modesta, dar prolifica comunitate tășnădeană. În acest paragraf, doresc să îmi exprim cu respect și responsabilitate o părere de rău, scuzele sincere și necesare vizavi de personalitatea Domnului Profesor Botezan, director timp de 18 ani al liceului din Tășnad. În anul 2008, cu prilejul serbării Jubileului liceului tășnădean, am fost coordonatorul volumului omagial care închide în paginile sale numele tuturor dascălilor și elevilor care au slujit în cadrul instituției noastre.

Om de mare formație intelectuală, dascăl erudit, de mare rigurozitate, exigență, profesionalism și seriozitate din toate punctele de vedere, figură emblematică a comunității locale, sub directoratul căruia s-au deschis porțile noii și actualei clădiri a liceului, în toamna anului 1972, autorii articolului dedicat directorilor școlii am omis, fără rea intenție evidențierea meritelor impresionante ale Domniei Sale. Se impune astfel să adaug că, datorită calităților sale profesionale, manageriale și personale, Consiliul Local al Orașului i-a acordat DIPLOMA DE CETĂȚEAN DE ONOARE AL ORAȘULUI PENTRU ACTIVITATEA DEOSEBITĂ DESFĂȘURATĂ ÎN SLUJBA COMUNITĂȚII, după cum, în anul 1971, printr-un Ordin ministerial, i s-a decernat, asemenea soției Domniei Sale, TITLUL DE PROFESOR EVIDENȚIAT PENTRU REZULTATE DEOSEBITE OBȚINUTE ÎN ACTIVITATEA ȘCOLARĂ.

În decursul carierei didactice, desfășurate aproape timp de 4 decenii, Doamna Silvia Botezan a ars asemenea unei flăcări, modelând și formând caractere umane într-o manieră originală, lipsită de interese ori atenții materiale, singurul și principalul obiectiv al învățătoarei fiind acela de a pregăti niște copii inocenți pentru viață. Lecturând un articol despre autoritatea profesorului,

Pe data de 26 noiembrie 1955, tânăra și frumoasa doamnă Silvia Botezan îl aduce pe lume pe unicul copil, Botezan Claudiu-Sebastian, cel care, la maturitate avea să ajungă unul dintre cele mai îndrăgite, pregătite și carismatice cadre didactice tășnădene. Profesor de fizică și director timp de peste două decenii al Școlii cu clasele I-VIII din Tășnad, Domnul Claudiu Botezan, căsătorit cu profesoara de matematică Maria Botezan, s-a impus și remarcat în comunitatea locală, județeană și nu numai prin abilitățile sale manageriale, comunicative și profesionale, fiind și astăzi un veritabil primus inter pares, un interlocutor citit și plăcut, un dascăl care știe să descopere și să cultive mirabilă sămânță a cunoașterii care sălășluiește în sufletele multor elevi, inițiindu-i cu drag și dăruire în fascinantul, complexul și deopotrivă extrem de actualul domeniu al fizicii.

Bucuriile și împlinirile familiale ale primei mele doamne învățătoare continuă pe parcursul întregului Ei traseu existențial, prin nepoții Bianca și Bogdan, care reprezintă astăzi a treia generație de dascăli ai nobilei familii BOTEZAN, iar în anul 2009 prin strănepotul Adelin.

Subliniez, de asemenea, că distincția morală și pasiunea inegalabilă necesare onorabilei misiuni de dascăl ale Doamnei Silvia Botezan se reflectau și în ținuta și eleganța incontestabile.

Astăzi, mulți dintre elevii Domniei Ei sunt medici, ingineri, economiști, informaticieni, cadre militare, magistrați, sau îi urmează misiunea de cadru didactic fie în țară, fie în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. Printre aceștia din urmă, mă număr și eu, fiul, nora și nepoții Dumneaei, Bogdan Chiș ori Laura Pondea-Hetel (profesor universitar în SUA).

După cum știm cei care am apucat timpurile de dinainte de `89, pentru noi, copilăria avea o rigoare greu de imaginat, mai ales pentru tinerii din zilele noastre. Școala însemna, înainte de toate, nu numai ore de curs de luni până sâmbătă (uneori chiar și duminica), ci și muncă patriotică, apartenența la organizații, precum Șoimii, Pionierii sau Uniunea Tineretului Comunist. Uniformele erau obligatorii, manualele erau unice, iar carnetul de note cuprindea nu mai puțin de 15 îndatoriri. Dimineața, la intrarea în clădirea școlii ni solicita să arătăm:„carnet, cravată, cordeluță”. Înainte de începerea primei ore, aveam obligația de a sta la doi pași de marginea băncii în poziție de drepți, cu ochii ațintiți pe poza Tovarășului Nicolae Ceaușescu, aflată deasupra tablei și să intonăm imnul național „Trei culori”. Cursurile începeau pe data de 15 septembrie și se încheiau pe data de 30 iunie a anului următor, anul școlar fiind împărțit pe trei trimestre. Vacanța de iarnă dura trei săptămâni, în perioada sărbătorilor de Crăciun și Anul Nou, vacanța de primăvară, timp de două săptămâni, în perioada sărbătorilor pascale, respectiv vacanța mare/ de vară de la 1 iulie până pe 15 septembrie.

În anii comunismului, în România, 1 Mai, 23 August sau 25 Octombrie erau sărbătorite prin ample defilări, cu buchete de flori și pancarte pe care erau scrise lozinci elogioase adresate P.C.R și conducătorilor iubiți – Nicolae și Elena Ceaușescu -, la care participau muncitorii, uteciștii, pionierii și șoimii patriei, în uniformele de paradă. Toți cei convocați la defilare repetau câteva zile în prealabil, până la “perfecțiune”; fiecare repetiție dura ore în șir și nici o absență nu era admisă

Munca patriotică reprezenta (culesul de ceapă)

Pentru a nu cădea în extrema îndurerării și a lacrimilor amare, voi consemna succint și câteva amintiri hilare din anii petrecuți sub ocrotirea maternă a Doamnei Învățătoare Silvia Botezan: intrarea pe poarta școlii, unde trebuia să prezinți „carnet, cravată, cordeluță”; cântatul imnului de stat Trei culori în poziție de drepți, la marginea băncii și cu ochii ațintiți la portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu așezat sobru și somptuos deasupra tablei; careul din recreația mare unde erau scoși la raport elevii indisciplinați, amenințați cu tunsoarea la zero (asemenea eroului din lecția Prăvale Baba); practica agricolă de la începutul anului școlar, precum culesul cepelor, unde noi, copiii Generației cu Cheia la Gât găseam, printre straturile dese, cepe alterate cu care începeam să ne batem de parcă am fi găsit primii bulgări de zăpadă; căratul cărbunilor din curtea școlii în beci ori în clasa cu sobă de fontă; controlul regulat, în fiecare dimineață de luni, al batistei și al unghiilor și multe, foarte multe altele.

Un episod care îmi revine în minte și astăzi, cu ocazia fiecărei prime zile de școală de după vacanța de iarnă și cea de primăvară este acela în care un cadru didactic, cu siguranță superior ierarhic tovarășei mele învățătoare, intra și întreba astfel: Să se ridice în picioare elevii care au fost la biserică!, de Crăciun ori Paște, după caz. Într-un an, eu, bravul pionier Ionuț Pomian m-am ridicat cu discreție și frică deopotrivă, însă iubita și regretata mea Doamnă Învățătoare mi-a ordonat, printr-o simplă ocheadă, să mă așez, gest salvator pe care l-am urmat în mod conștiincios și pe care l-am înțeles ulterior, explicația fiind legătura de rudenie și prietenie deopotrivă dintre familia mamei și cea a Doamnei Silvia Botezan, consătene.

Sentimentul care mă încearcă acum, când scriu aceste rânduri, este unul profund, dureros și sincer în același timp. Mai exact, este starea aceea în care TIMPUL te obligă să îți reamintești ceea ce ai avut și ai pierdut, lasând în urmă atât chipuri și momente unice, cât și gustul amar al continuei, nemiloase, inexorabilei, alunecări în neant, neființă, imaterial.

La începutul anului școlar 1989-1990, învățătoarea noastră carismatică este obligată să se pensioneze, la vârstade 57 de ani, sistemul socialist coercitiv nepermițându-i să ducă până la capăt promoția noastră. Astfel am fost puși în situația de a avea o nouă și tânără învățătoare, pe Doamna Maria Virag, care s-a impus de la început prin seriozitate și o exigență similare celei ale predecesoarei dumneaei.

Sfioasă și iubită dăscăliță Silvia Botezan ați ars necontenit asemeni unei lumânări, pentru ca noi să luăm lumină și să vă păstrăm în amintirile noastre sufletești, rostite sau nerostite, scrise ori nescrise, dar cu siguranță transmise peste timp în miracolul numit PRIMA ZI DE ȘCOALĂ.

Mă plec cu reverență, dragoste și dor infinit,

Al Dumneavoastră, recunoscător, modest și ultim învățăcel,

Astăzi Prof. Dr. IONUȚ-ADONIS POMIAN.

Sfios, amurgul toamnei mohorâte

Își mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,

Ca din cădelniți fumul de tămâie,

Prelung se zbate frunza din dumbravă.

Tu stai în prag, și din frăgar o frunză

La sânul tău s-a coborât să moară,

Iar vântul spune crengilor plecate

Povestea ta, frumoasă domnișoară.

La absolvirea clasei a doua (iunie 1989), vestea neașteptată că tovarășa învățătoare ne va părăsi, în ciuda eforturilor Domniei Sale și a insistențelor părinților noștri de a i se aproba continuarea carierei până la absolvirea promoției noastre, a stârnit un val de plânsete și o tristețe copleșitoare. Cum zilele de vacanță se scurg rapid, noi, tinerii pionieri ai patriei aștptam să vedem în mâinile cărui dascăl vom continua ciclul primar. De aceea, în rândurile următoare voi încerca să realizez, în cuvinte simple, portretul noii noastre tovarășe (încă)/ doamne învățătoare. Spre surprinderea noastră, decizia conducerii școlare nu a constat doar în înlăturarea de la catedră a iubitei doamne Silvia Botezan, în același timp, mutrea clasei noastre (a III-a A) într-o altă clădire, și anume pe Strada Nicolae Bălcescu, o clădire în prelungirea căreia își desfășura activitatea didactică și Grădinița cu Program Normal, despre care am aflat că a reprezentat în trecut Școala Gimnazială Reformată. Din acest motiv, în prezent, poartă numele de Református Gyülekezeti Ház. Református Gyülekezeti Ház. Galeria Petkes Jószef (în traducere: „Casa de Reuniuni/Adunări Reformate. Galeria Petkes József”), adăpostind galeria de tablouri a pictorului maghiar Petkes József, precum și încăperi care găzduiesc evenimente culturale, artistice și religioase ale concetățenilor de religie reformată.

Spre surprinderea noastră, în prima zi de școală, noua învățătoare numită era doamna Maria Virag, o femeie tânără, frumoasă, cu o distincție aparte. Din primele zile, am remarcat faptul că Domnia Sa nu era un dascăl începător, ci, dimpotrivă, un cadru didactic bine pregătit, sensibil, dar, mai presus de toate, un formator de modele al cărei obiectiv principal a fost acela de a se ridica la nivelul predecesoarei Ei, prin seriozitate și autoritate Cu părul șaten, cârlionțat, ce-i curgea atât de frumos pe umeri și niște ochi verzi rar întâlniți, care trădau o frumusețe aparte, o asemănau uneori cu un înger.

Chiar dacă au fost zile în care o supăram cu vreo obrăznicie sau o temă nefăcută, ea găsea mereu o vorbă potrivită și, cu surâsul pe buze, rezolva și cea mai dificilă problemă pe care i-o puneam pe brațe, cu dezinvoltura noastră.

Felinar al înțelepciunii, permanent aprins pentru noi, în acești patru ani de școală primară, învățătoarea mea, doamna Maria Virag, a fost pentru mine și colegi, cea mai frumoasă dăscăliță… Glasul său, când duios, când autoritar, a știut permanent să ne modeleze, să ne cizeleze conduitele și să ne sădească în suflet cele mai frumoase trăsături morale de caracter. Nu doar literele alfabetului, poveștile cifrelor și ale altor noțiuni pe care ni le-a făcut cunoscute din lumea cărților, cu harul său de dascăl, ci, a știut permanent să  răscolească aurul din noi, ne-a descoperit fiecăruia talentul și ni l-a pus în valoare încurajându-ne să mergem la diferite concursuri școlare, atât de importante pentru educația noastră.
Și serbările! Întotdeauna a știut să pregătească alături de noi cele mai originale spectacole, a fost Zâna fermecată din poveste, iar noi piticii săi. Și…dintr-o poveste reală, nu imaginară! Nu 7, ci….38 de pitici, care au crescut, pe care nu-i mai pot cuprinde brațele Zânei, pentru că… au crescut, iar acele brațe trebuiau să fie încărcate, odată cu fiecare nouă promoție, la început de toamnă, de alți pitici, bobocii de clasa I, din aluatul cărora a modelat alți elevi buni până la pensionarea ei în anul 2017..

Doamna învățătoare Maria Virag merită și o succintă prezentare în ceea ce privește formația și cariera prolifică în calitate de dascăl. Aceasta s-a născut pe data de

Dacă ar trebui să fac o comparație între cele două personalități care mi-au pus stiloul în mână, învățătoarele Silvia Botezan și Maria Virag, aș vorbi despre conceptul de „autoritate a profesorului”. În științele sociale, autoritatea este definită ca o capacitate de a produce efecte dinainte știute în comportamentul celorlalți. Orice profesor dispune de autoritate asupra elevilor (studenților) căci el este acela care organizează, realizează și controlează desfășurarea procesului didactic. Autoritatea profesorului este, în primul rând, o autoritate ce derivă din rolul său, adică o autoritate legitimă. Această autoritate formală nu este însă suficientă pentru profesor pentru a reuși să se impună în fața elevilor (studenților) săi, astfel că fiecare profesor utilizeză o serie de modalități pentru a avea autoritate în fața celor pe care îi educă, fiecare modalitate constituindu-se într-un tip specific de putere (autoritate).

Specialiștii din domeniul psihopedagogiei au realizat o clasificare a tipurilor de autoritate (de recompensare,, de coerciție, de referință, de competență etc.).

În cazul celor două învățătoare care m-au îndrumat, prima autoritatea de recompensare, gratificantă și tolerantă, corelată, însă, în mod exemplar autoritatea coercitivă, anume cu reguli fixe, fixe, chiar rigide în unele situații. Aceasta din urmă era foarte rar întâlnită în rândul nostru, întrucât, așa cum s-a demonstrat științific, coerciția exagerată (folosindu-se amenințări, pedepse, critici, ironii etc.) dă naștere, de cele mai multe ori, la frică, submisivitate, pasivitate, agresivitate, tendințe manipulative, eficacitatea măsurilor coercitive fiind regăsită doar în situații excepționale.

Aș putea continua la nesfârșit să povestesc despre învățătoarea mea, o persoană deosebită și aproape că nu-mi pot opri lacrimile de fiecare dată când realizez că, la un moment dat, am fost nevoiți să ne despărțim de ea. Oricum, și în anii următori am continuat să o vizităm, iar dumneaei ne-a vegheat permanent și continuă să se intereseze de reușitele noastre personale și profesionale

La revedere, doamnă învățătoare! Vă vom purta adânc în suflet recunoștința!

Corespondența privată

Modestă și fragilă asemenea simplissimei flori blagiene, mama mea a fost un om care și-a creat legături de strânsă prietenie și durabile cu oameni puțini, dar de mare caracter. Chiar dacă eu unul nu cred că există prietenie în adevăratul sens al cuvântului, ci doar iluzia ei, Doinița a trăit cu crezul că aceasta există. Corespondența poate să fie transmisă în diferite feluri și, în funcție de modul în care este trimisă, ea transmite emoții și sentimente. Mama a trăit cu convingerea că, pentru oamenii care se iubesc, se ajută, cu care își pot împărtăși problemele cotidiene, familiale sau personale, cuvintele având puterea de a deveni un mod de întâlnire, fie el și unul virtual. Mesajul scris nu va dispărea niciodată, ci, dimpotrivă, el va putea fi recitit în momente de cotitură ca adevărate lecții de viață și clipe de relaxare, întrucât amintirea este spațiul privilegiat și ocrotitor al oamenilor.

Pe parcursul anilor școlari, mama a reușit să își creeze prietenii durabile și sincere. Nu mă sfiesc să enumăr și câteva dintre aceste persoane „de suflet”, unele devenind mai târziu veritabili membri ai familiei (fini, oameni de sprijin, semeni săritori la nevoie). Alexandra-Delia Remetean (căs. Maier Mama Sanda, după cum și copiii Sandei i se adresau mamei mele „Mama Doinița”), Edith Medgyesi (Ivás), Edith Erdei (Kiskasza), Eva Kincses (Székely-Orosz, Eke, cum îi spun eu cu drag și astăzi). Vecinele Alexandrina-Florica Tout (tanti Sanda), Éva Nagy, Paulina Sabău, Ileana Feșteu (tanti Lenuța), Noemi Butean și mulți alții. Această practică a corespondenței am moștenit-o și eu. Ca dovadă stau,în mod exemplar, corespondențele private cu Ioana Boca, fiica lui Ioan și Doina Boca, originari din Pișcari, dar stabiliți la Satu Mare, corespondență care a durat circa 10 ani, sau, după 1989, corespondența cu Ludovic Breant, francey din orașul Val-de-Reuil, localitate înfrățită cu orașul Tășnad, localități între care s-a legat o strțnsă prietenie, cu vizite reciproce.

Adeseori, când mă aflu într-un grup de amici, purtând discuții pe teme diverse, mi se întâmplă să menționez numele Edith, iar câte unul dintre conlocutori mă întreabă: Care Edith? Cine e Edith?. Ar putea fi amabila colegă Edith Mezősi, profesoara de matematică, Edith Kiskasza ori Edith Ivás (Medgyesi). De cele mai multe ori este vorba despre aceasta din urmă. Edith Ivás, născută Medgyesi, este profesor-inginer și fina de căsătorie a părinților mei. Născută la Tășnad, pe 12 ianuarie 1958, Edith, fiica octogenrei mele bunici de suflet (Medgyesi Anna) și a regretatului domn Medgyesi János, a fost una dintre cele mai bune prietene ale mamei încă de pe băncile școlii, alături de Sanda Maier. Din câte știu, în perioada anilor de liceu, cele trei petreceau mult timp împreună studiind. După absolvirea liceului, în anul 1978 Edith devine studentă în cadrul Universității din Brașov, Facultatea TCM (Tehnica Construcțiilor de Mașini), secția MU (abreviere de la „mașini și unelte”), unde îl cunoaște pe colegul de studii Andrei Ivás, viitorul soț. În decursul anilor de studiu, dar și ulterior întreține o lungă corespondență cu părinții mei, care devin și nașii de căsătorie ai celor doi, în toamna anului 1983, respectiv nașii de botez ai fiulor lor Ede-Konrád, alături de Magda și Emil Țiriac, nașii din partea mirelui. În anii de studenție, Edith și Andrei au legat o prietenie deosebită. Corspondența scrisă consta fie în scrisori, fie în vederi și felicitări, în care, cele două perechi de tineri au construit piramidă cu piramidă o prietenie uncă. De asemenea, la fiecare întoarcere acasă, în timpul semestrului ori în vacanțe, Edith și Andrei îmi aduceau mie și părinților cadouri sau obiecte greu de găsit la noi. În imaginile de mai jos reproduc o serie de fotografii realizate la logodna și nunta celor doi, aceasta din urmă având loc la Miercurea Ciuc, orașul natal al lui Andrei. Multe dintre jucăriile copilăriei mele au fost primite în dar de la Edith, alături de un număr impresionant de jucării procurate de către aceștia din Ungaria.

Lecții de pian și bătaia este ruptă din Rai

Hargitai/Hejnrich Valéria Valika néni, călugăriță, cu domiciliul pe Strada Petru Maior, nr. 9, născută la Foieni, având două surori, Szakvári Margit al cărei soț a fost brutar la Tășnad și încă o soră. Numele de fată Fényi. În cartea cu Lista abonaților la serviciul telefonic din județul Satu Mare (editată în anul 1985), numele de familie al surorii Doamnei Valika (825467) apare românizat (Sacvari Vasile, nu *Szakvári).

Numele e Hargtai (cu„i”) Valéria, care s-a născut în 1925. Anul morții, cred eu, 1993. Era călugăriță la "Irgalmas rendi apácák". După ce au fost alungate din mănăstirea de maici de către autoritățile comuniste, a stat la sora ei la Tășnad. A fost o vreme și cantor la biserica catolică. Între timp și după pensionare a predat pian la un nivel foarte bun și profesionist. Avea pregătire pianistică clasică, știa teoria și istoria muzicii foarte bine. Avea un program de predare bine împărțit, iar cine studia, se dezvolta sub mâinile sale echilibrat. În prezent, distinsa și regretata profesoară, colegă și cu profesoara de pian Sejk Edith, mama actualei doamne doctor internist Monica Sejk din cadrul Spitalului Orășenesc, au o urmașă demnă, în persoana doamnei Czumbil Bernadette, lector universitar la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima”. Aceasta este fiică a cantorului bisericii romano-catolice, Czumbil Antal și se ocupă, pe lângă cariera universitară, de educarea copiilor doritori să își însușească arta de pianist. Pe plan personal, are o familie deosebită, fiind căsătorită cu ing. Katona Péter, având împreună doi băieți, Péter și Maté.

Totodată, Bernadette organizează, la nivel local, numeroase evenimente muzicale într-un cadru deosebit, colaborând cu artiști din țară (Satu Mare, Cluj-Napoca), dar și din Ungaria, oferind adevărate regaluri pe aripile muzicii clasice și contemporane. Un colaborator constant al Bernadettei este domnul Inginer Kiskasza László, fost profesor de fizică și chimie în cadrul liceului din Tășnad, un mare pasionat al muzicii clasice, care se ocupă îndeosebi de organizarea seratelor de operă și operetă. Astfel, mica urbe transilvăneană beneficiază periodic de reprezentații speciale, combinând muzicieni specializați la mai multe tipuri de instrumente, iar repertoriul este inspirat din opere și culturi variate, reprezentate în mai multe limbi (roână, maghiară, germană etc.). Casa de Cultură a orașului, Cinematograful „Unirea” și sala spațioasă de la Centrul CARITAS se transformă astfel în veritabile săli filarmonice, în prezența unui număr foarte mare de spectatori. În imaginile de mai jos, am onoarea de a posta fotografii mai vechi și mai noi, atât cu regretata Profesoară Valika, cât și cu scene surprinse la prestațiile actuale ale tinerei îndrumătoare.Într-una din discuțiile noastre, mi-a relatat cu drag că, în cadrul bisericii catolice tășnădene a găsit partituri ale primei noastre inițiatoare în domeniul pianisticii (amintita Valika).

În prima fotografie apare și familia surorii Doamnei Valika, Szakvári Margit, sora fiind cea din partea dreaptă-sus

Trufandale ȘI LUX

(banane, unt, Rama, ciocolată Maci și Matyi, , bunătăți (jocuri, jucării, dulciuri, penare chinezești, cărți, albume, stilouri, batiste chinezești, bibelouri, haine, TV color „CROMATIC”)

Ziua de duminică

În plan familial, absolut fiecare zi de duminică era un adevărat ceremonial.

Sărbătorile, concediile, vizitele, onomasticile, hobby-urile (zile de naștere, trandafirii galbeni, rebus, Flacăra/Femeia, la bunici, prăjiturile, nașii, gară, ignatul de 3-4 ori/an, purcelușii)

Onomastică

de Lucian Vasiliu

Ca somnul soldatului

sub pătura de campanie

trece vremea,

ca o femeie cu sînii mari și umbroși

trece vremea

Un clopot bate-n ceruri

și se stinge lumina

la fereastra domnișoarei bătrîne –

Noapte de noapte cu urechea lipită

de pîntecul Terrei

am visat un frate.

Ascultă,

pentru amîndoi

viermele toarce cămașă paradisului

„Tu crezi că purcelușii știu că azi e sărbătoare ori duminică?”

CLUJ-NAPOCA. ORAȘUL STUDENȚIEI MELE

„În perspectiva unui viitor doctorat în filologie!”

Non/Poem (semiprețios).
Se plimbă cu
bisturiu de aur
după ureche
în
lan de floarea soarelui
cine-i?
ar putea fi și vrabia
ciugulind
granate
după ploaie
semințe 
cad.

(Dora de Mircea)

În perspectiva unui viitor doctorat în filologie! Aceste cuvinte se regăsesc notate de către mine pe prima pagină a volumului marelui gramatician clujean D. D. Drașoveanu, volum editat în anul 1997 la editura clujeană Clusium.

(testare 99, admitere, burse, mentori, Praga, bursa de performanta, masterat, doctorat, dacoromania, colocvii, sesiuni științifice, note, pall mall, lidia bramble)

TRISMUS. CANCER. XEROSTOMIE

Ceea ce nu te omoară te face mai puternic

Că „vine o zi”, își zice tânărul lingvist în devenire.

DA, știu, într-adevăr ce este CANCERUL (NEOPLASMUL, în terminologie medicală).Eu, Ionuț-Adonis Pomian, sunt unul dintre milioanele de pământeni care au traversat valea morții și, totodată, unul dintre puținii care s-a întors învingător din lupta crâncenă cu boala secolului. Aceasta mă face un „purtător titular de secrete”, un supraviețuitor care a văzut, a trăit și a experimentat oroarea adevărată a Cancerului…„incurabil”, un martor viu al uneia dintre cele mai crunte crime ale umanității din zilele noastre.

Probabil, povestea cancerului trebuie și merită (ori nu, după alții) tuturor generațiilor prezente și viitoare. Eu unul simt nevoia, imboldul să vă relatez povestea mea cu privire la această experiență din viața mea, într-un mod particular, diferit de modul în care o fac alți luptători. În orice caz, m-am întrebat și, recunosc, continui să mă întreb „De ce am fost ales să supraviețuiesc?”.

EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ MOARTE?

Doctore, cred că m-am îmbolnăvit de moarte

din ziua în care m-am născut

Aveam să mă întorc spre țara dragostei mele, anume spre locul cândva cel mai drag, școala în care m-am format și în care am format. Dar totul se arată altfel. Nu mai eram sus, sănătos, puternic, un cineva care are ceva de spus, șef de catedră, lider sindical, nici sănătos, voios, voinic. Totul se schimbase în jurul meu: privirile colegilor, atitudinea elevilor, condica însăși, băncile, temperatura…

Realizez că, spre regretul meu și, poate, spre bucuria altora,

Prietenia cu VIPULEȚ are și avantajul că nu ne-am văzut de mult și nici atat de îndelungat încât să ne descoperim și scăderile și defectele. A fost o prietenie de vacanță, dar o PRIETENIE DE ZILE MARI, care s-a înmulțit și se înmulțește și prelungește, fără a se trece la banalități, familiarități, intimități, care de obicei strică sau distrug prieteniile (Ionuț Pomian, Pagini de jurnal, 4 oct. 2017, ora 5:32.

Dacă am ști dinainte ceea ce ni se va întâmpla, probabil că nu am mai vrea să trăim. Dacă am ști dinainte că abia după patru eșecuri poți câștiga o bătălie, n-am renunța la luptă. Eșecurile ne întăresc, ne determină să încercăm încă o dată și încă o dată până la o victorie probabilă. Eșecurile ne întrețin speranța, voința de a continua, dorința de a avea parte și de împliniri. Doar că pentru acestea suntem cel mai puțin pregătiți.

E mai ușor să învingi o singură dată, decât să îți consolidezi o poziție după o bătălie câștigată. Adversarul știe asta și își găsește mijloacele să devină el învingătorul, își adună forțele, își elaborează strategia, îți caută punctele slabe și așteaptă momentul în care să pornească atacul. Viața e un război continuu. O succesiune de strategii și tactici ce presupune o continuă stare de veghe. Uneori obosim și renunțăm de bunăvoie la luptă, ori suntem blocați în propriile dileme, capabili de cele mai nesăbuite hotărâri. Chipul unui om chiar și la o vârstă „încă tânără” poate avea întipărite în ridurile de pe față, în cutele de sub pomeți, în privirea adunată între pleoape întreaga istorie a vieții lui. Suma tuturor evenimentelor prin care a trecut. Și astfel am comis unul dintre cele mai mari păcate pe care le poate comite un om:

NU AM FOST FERICIT

sâmbătă, 7 octombrie 2017, ora 4:09, după lectura gândurilor adânci și oneste-PEB).

Dorul e un sentiment greu de definit. Dorul inseamna sa te gandesti cu placere si in acelasi timp cu tristete la fiinta iubita, cand ea nu-ti este aproape. Dorul e semnul unei trairi intense, e in acelasi timp duiosie si durere, un foc ce-ti arde inima, o boala care te sfarseste. Dorul inseamna transfigurarea fiintei iubite in absenta ei, e dovada prezentei ei de nesters in sufletul si constiinta ta. Dorul e un sentiment greu de descris, dar – cum fiecare l-a simtit – fii sigur ca orice mesaje de dor vei trimite, ele vor ajunge direct la inima fiintei iubite. Pentru ca cei care se iubesc se simt ca doua jumatati ale aceluiasi intreg, fiecare traieste in mod acut lipsa celuilalt, fiecare il poarta pe celalalt in sine. (duminică, 8 octombrie 2017, 15:00)

Pusei și-ultimul punct pe I al recentei cărți elaborate de către subsemnatul. Mulțumesc 2-2-ror cu respect și prietenie deopotrivă (colaboratori, traducători, tehnoredactori, sponsori Rus Octavian Mihaela Turc, Laszlo Vinkler, Virgil Farcău, Horatiu Buzgau, consultanți și referenți științifici, dar și colegi, amici, specialiști), chiar și mie însumi și mâinii stângi fidele. Punct (pentru moment)!

NIHIL MAGNUM SINE ARDORE, nu-i așa….?! Mulțumiri deosebite celor menționați, iar pe 13-15octombrie ne întâlnim, sper, la lansarea cărții! Poate puțini, dar harnici, muncitori, de mare ajutor și demni de a fi menționați într-o mini TABULA GRATULATORIA! Alți câțiva se vor regăsi în paginile volumului, chiar dacă nu au profil pe facebook!

OAMENII INTELIGENȚI SUNT PLINI DE DUBII

Poți să placi persoanelor pe care le întâlnești, să ai succes după succes, să uluiești lumea cu inteligența ta, dar toate aceste calități „sociale” nu-ți permit totuși să fii îngăduitor cu propriile defecte. Căci acel CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI, celebrul epigraf gravat pe templul lui Apollo din Delphi, este un sfat demn de urmat, cu toate că e un examen, dintre cele mai severe, la care trebuie să te supui permanent.
Multe conflicte ar putea fi evitate, dacă în momentul declanșării lor ne-am întreba pe noi înșine nu cumva greșim? Să recunoaștem că suntem mult mai indulgenți față de noi decât față de alții. Este, desigur, o înclinație natural-umană, dar asta înseamnă oare că trebuie să i ne supunem acestei slăbiciuni, fără să încercăm să luptăm împotriva ei?
Vedem aproape întotdeauna paiul din ochii altuia în loc de bârna din ochiul nostru. Dacă am fi lucizi, dacă ne-am analiza cu obiectivitate, viața ar fi mai ușoară pentru toți. În orice caz, nu există două feluri de bune maniere: unele aplicabile în societate și altele acasă. Este suficient să ne impunem să fim politicoși față de familie (cu calitățile și viciile ei intrinseci) la fel cum suntem față de străini (colegi, prieteni, vecini, cunoștințe, subordonați etc.). Numai astfel vom fi respectați și viața în intimitate va deveni agreabilă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să trăim rigid ca niște manechine înțepenite, ci natural, firesc, calm și liniștit. E de ajuns să nu confundăm relaxarea cu dezordinea și singurătatea cu un mod de viață descătușat de orice reguli de bună cuviință…
Scopul oricărui om este, s-ar putea spune, să aibă o viață frumoasă. cel mai nonconformist dintre noi va ajunge până la urmă la această concluzie. Sigur că lucrul acesta nu depinde numai de el, dar depinde, în primul rând de el. E suficient să-ți imaginezi, atunci când ești singur, trist, bolnav, neputincios, îngândurat, deci numai și numai cu tine însuți și crezi că poți să-ți permiți orice, că te afli, de fapt, în prezența unei ființe pe care o stimezi (dacă nu îndrăgești) și față de care nu ți-ai putea îngădui nicio grosolănie. De ce nu ai fi chiar tu acea persoană? […] (vezi și jurnalul „Ionuț Pomian. Ultimul Pomian tășnădean”, vineri, 29 februarie 2008, la exact o săptămână după susținerea publică a tezei de doctorat, când am primit în dar, printre altele și manuscrisul „Codul bunelor maniere”, volum publicat abia ulterior în anul 2009, cu fragmente excerptate ca texte-suport pentru examenul de maturitate).
Altcineva notează: „Mulți dintre noi au avut în viață experiențe în care anumite emoții s-au dovedit mai degrabă un obstacol, un inamic în calea succesului. Triștețea, furia, frica poate ne-au împiedicat să ne realizăm scopurile sau să stabilim relații normale cu ceilalți. În acest context se ridică întrebările: Care este rolul emoțiilor în viața noastră? Sunt ele utile? (…). A recunoaște o emoție este important pentru a putea controla mai eficient și a ne putea folosi de ea. Recunoașterea propriilor emoții nu vine de la sine. Pentru a reuși aceasta, trebuie să fim atenți la reacțiile noastre intime, să le acceptăm și să le controlăm, ceea ce va duce la creșterea inteligenței noastre emoționale.”
Câte poți afla în nopțile albe citind, recitind, apoi reflectând și dialogând cu tine însuți și, de ce nu împărtăși celor din jurul tău, nu-i așa? (luni, 9 octombrie 2017, 2:13).

CĂDERE, DECĂDERE SAU DESPRE MĂREȚIA OMULUI DIN SCRIERI ȘI PROPRIA-MI VIAȚĂ SUBLIMATĂ

Străino, Nestrăino, Iubito, Colegă, Omule, Neomule, Prietene, Neprietene, Amicule, Dușmanule, cu mine se întâmplă ceva, o viață de om?!

Mă plimb veșnic între două prăpăstii… Veșnic, veșnic!… Prăpastie afară, prăpastie în sufletul meu și la fiecare poticnire mă uit în fundul prăpăstiilor…la fiecare poticnire. Și așa a fost totdeauna, cu atât mai mult acum, azi. De câte ori nu mi-am dat seama că omul nu poate merge singur pe drumul vieții, fără o călăuză sigură și totuși mereu, de prea multe ori am încercat. Or, drumul vieții este plin de răscruci, și la fiecare răscruce am fost silit să mă opresc, să chibzuiesc, și niciodată n-am nimerit calea cea dreaptă și m-am întors înapoi și, spre stupefierea mea, nici înapoi nu am mai cunoscut drumul pe care am mers.

Ce himeră mai sunt și eu ca om? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de contradicții?! Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ; depozitar al unor adevăruri, al unor fapte, lecturi și amintiri; îngrămădire de incertitudine și de eroare; mărire și lepădătură a universului. Eu, omul, sunt atât de mare, încât măreția mea reiese și din aceea că eu mă știu nenorocit. Un copac nu se știe nenorocit. Este adevărat că să te vezi nenorocit înseamnă să fii cu adevărat, dar înseamnă și că ești mare dacă știi că ești nenorocit. Doar astfel toate nenorocirile omului în general, și ale mele, în particular, dovedesc măreția.; sunt niște nenorociri de mare senior, de rege deposedat. B. Pascal scria, pentru întâia oară, atât de persuasiv că omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, dar este o trestie gânditoare/cugetătoare. Nu trebuie ca întregul univers să se înarmeze spre a-l strivi. Un abur, o picătură de apă e destul ca să-l ucidă. Însă, în cazul în care universul l-ar strivi, omul ar fi încă mai nobil decât ceea ce îl ucide, pentru că el știe că moare, iar avantajul pe care îl are universul asupra lui, acest univers nu-l cunoaște.

În mod firesc, de vreme ce exist, de vreme ce mi s-a dat „șansa imposibilă a ființei”, ar trebui sau ar fi trebuit să îmi spun adeseori: FĂRĂ-NDOIALĂ SUNT UN ALES, CĂCI MĂ LUMINEAZĂ SOARELE UNANIM AL EXISTENȚEI!

Căderea mea, repetată asemenea unei mirabile și repetabile poveri, s-a petrecut premonitoriu de la naștere,trecând prin sălile Facultății de Litere, prin filele așternute în cărți, articole, referințe, tragediile și supărările venite pe neașteptate tot una și una. Nu am putut trece niciodată de trauma asta. Gândirea caracterizează atât sufletul, cât și trupul, chiar dacă Descartes, când vorbește despre om, afirmă că gândirea are în vedere sufletul, pentru că omul nu este corpul său, deși este strâns legat de acesta. Nu știu să spun, nici la aproape 40 de ani, dacă omul, EU, modestul profesoraș și doctoraș, sunt scop sau mijloc. De aceea, din cele zece sau douăsprezece volume ale propriului Jurnal,aruncat în foc într-un moment probabil necugetat, spontan și premeditat din cauza a ceva ce m-a întristat, nu am păstrat decât patru fotografii după ce le ordonasem frumos în fața teracotei. Știu ce conțineau, le-aș putea regândi și așterne pe hârtie (desigur fără a-mi aminti ce notasem pe data de 3 iulie 1999 ori 30 noiembrie 1997, sau dcă pe 24 februarie 2009 apărea asteriscul *MM), însă nu cred că cineva (precum acea persoană deosebită mă îndemnase cu puțin timp în urmă, după ce îi arătasem un scurt cuprins al unei posibile scrieri diaristice), cândva, o să mai reușească a mă convinge să rememorez și să așez în pagină cei 15 ani consemnați zi de zi cu o patimă inimaginabilă,

NU NUMAI SOMNUL RAȚIUNII NAȘTE MONȘTRI, CI ȘI O LUCIDITATE PREA MARE, IAR CEEA CE ESTE PIERDUT E PIERDUT PENTRU TOTDEAUNA!!!

(Tășnad, sâmbătă, 4 nov. 2017, 06:01)

If Hands Could Free You, Heart

If somebody would care,

If HANDS could free you, heart and body

Where would you fly from the third floor?

Far, beyond every part

Of earth this running sky

Makes desolate? Would you cross

City and hill and sea,

If hands could set you free?

I would not lift the latch;

For I could run

Through fields, pit-valleys, catch

All beauty under the sun—

Still end in loss:

I should find no bent arm, no bed

(Philip Larkin)

If god had existed, he shouldn`t have been invented!

SCLIPIRI SIDERALE

Filozofia/Filosofia nu este o știință și nu are nici măcar o definiție. Îți place Descares? Începe cu Descartes. Îți place Liiceanu? Începe cu Liiceanu. Te pasionează problema devenirii? Începe cu ea! Dar să știi să începi, căci eu unul continui să mă simt un novice. Ce e filosofia, care este scopul vieții, asta ai s-o înveți pe drumul vieții tale. Pentru că pleci acum, pleci înspre o lume pe care o poți sau nu găsi oriunde ai pleca.

Un tânăr căruia nu-i poți trece nici o incertitudine îți este o înfrângere la fel cum o școală în care profesorul nu învață și el este o absurditate. Cred că am găsit un motto pentru școala mea; este vorba aceasta extraordinară a lui Leon Bloy: „NU SE ȘTIE CINE DĂ ȘI CINE PRIMEȘTE!”, Întocmai cum progresul se realizează numai atunci când întrebările învățăceilor mei devin întrebările mele, cel care trebuie să dețin funcția unui mistagog.

De aceea, nu întâmplător, Constantin Noica notează undeva atât de persuasiv: „Ce e interesant când te îndeletnicești cu filosofia e că de la un moment dat totul începe să te intereseze și să te instruiască: teologia ca și matematicile, științele naturale ca și teoria muzicii. Să fie sfârșitul? Sau abia atunci începi?”

Ți-aș povesti calvarul meu, golgota ce-am parcurs-o, dar nu am curajul, nu am cuvintele simple și potrivite Mă opresc doar să reiau câteva dintre ideile pe care le-am însușit în tinereță, în vremea pregătirii pentru examenul de bacalaureat (disciplina filozofie) de la profesoara mea, astăzi colegă, ce poartă numele mamei mele, DOINA/DOINIȚA, dar și de la profesorii ce m-au pregătit cu multă seriozitate pentru etapele națională ale olimpiadei de limba și literatura română de-a lungul anilor de liceu.

În afară de om, nici o ființă nu se miră de propria-i existență; pentru toate celelalte ea este ceva întru atâta de la sine înțeles, încât nici nu o observă. În liniștea privirii animalului vorbește încă înțelepciunea naturii, pentru că, în animale, voința și intelectul nu sunt încă destul de despărțite ca să se mire una de alta când se reîntâlnesc. Lumea reprezentării este aici încă puternic fixată de trunchiul naturii din care s-a născut și participă încă la atoatăștiința inconștientă. a Naturii-Mame. Abia după ce esența interioară a naturii (obiectivarea voinței de a trăi) s-a ridicat, viguroasă și voioasă, prin cele două regnuri ale ființelor inconștiente, și apoi prin șirul lung și lat al animalelor, abia atunci, odată cu ivirea rațiunii, așadar în OM, ajunge ea, în sfârșit, pentru prima dată la conștiința de sine: se minunează atunci de propria sa operă și se întreabă ce este ea însăși. Așa m-am întrebat și eu cândva, prin clasa a XI-a, dacă nu voi fi greșind, de ce tocmai Tudor Arghezi a fost poetul primit atât la etapa județeană, cât și la cea națională, aceasta din urmă desfășurată în Botoșani-ul eminescian: Am reiterat versurile argheziene: ,

„Sunt înger, sunt și diavol și fiară și-alte-asemeni

Și mă frământ în sine-mi ca taurii-n belciug.

Ce se lovesc în coarne cu scânteieri de cremeni,

Siliți să are stânca la jug”.

Mirarea ei însă este cu atât mai serioasă cu cât aici se află pentru prima oară cu conștiință în fața „morții” și, alături de mărginirea oricărei existențe, i se impune mult ori mai puțin și zădărnicia oricărei sforțări. În continuarea acestor modeste amintiri, îmi reamintesc cu știam pe dinafară citate din scrierile marilor filozofi ai lumii. Îmi vine în minte în acest moment un paragraf pe care îl citisem și reținusem când a trebuit să înțeleg antinomiile dintre omul comun și omul de geniu în vederea înțelegerii marilor capodopere eminesciene. Este vorba, firește despre Arthur Schopenhaueur, cu a sa celebră lucrare „Lumea ca voință și reprezentare”. Cu câtă pasiune și plăcere am parcurs paginile acestei cărți. Ceea ce rețin și acum sunt ideile sale potrivit cărora OMUL ESTE ESTE UN ANIMAL METAFIZIC. Cât de persuasiv/convingător nota: Dispoziția filosofică propriu-zisă consistă mai întâi în aceea că, în calitate de oameni, suntem în stare să ne mirăm de lucrurile obișnuite și zilnice, ceea ce ne prilejuiește să ne punem problema „totalității” fenomenului, în timp ce cercetătorii (sic! pentru cacofonia nedorită) științelor reale se miră numai de fenomene alese și rare, problema lor fiind numai reducerea acestora la altele mai cunoscute.

Cu cât un om stă mai jos în privința intelectuală, cu atât mai puțin are existența enigme pentru el: totul cum este și că este îi pare mai degrabă fără îndoială, ceea ce dă imboldul cel mai puternic reflecției filozofice și explicării metafizice a lumii este conștiința morții și, pe lângă aceasta, priveliștea durerii și a lipsurilor vieții.

Dacă viața ar fi fără sfârșit și fără durere poate nu i-ar trece nimănui prin minte să întrebe de ce există lumea și de ce are această alcătuire, ci tocmai totul s-ar părea că se înțelege de la sine. De aceea găsim noi că interesul, insuflat de sistemele filosofice sau religioase, își are cel mai puternic punct de sprijin în dogma unei continuări oarecare după moarte. Și dacă sistemele religioase par a afirma că existența zeilor este lucrul cel mai important și dacă par să apere această existență cu cel mai mare zel, aceasta se întâmplă, la drept vorbind, numai pentru că ele și-au legat dogma nemuririi de acea existență de care o cred inseparabilă: numai această dogmă îi interesează în adevăr […]

Și se face tot mai târziu și tot mai frig; probabil ar trebui să merg și eu să mai dorm puțin, chiar dacă noaptea-mi este sfetnic bun. În caz că Moș Gene nu va trece pe la gene,voi redeschide laptopul și voi continua să scriu pe marginea „sintagmelor cuantificaționale complexe”, pentru că aceste rememorări îmi conferă înviorare, o perpetuă împrospătre a puterii minții, dar și fizice, o re-creare de care, ca trestie gânditoare am nevoie în lupta cu realitățile și grijile sufletești cotidiene (Tășnad, 30.oct. 2017, 03:22)

Acelora care vor să cunoască povestea mea, a ta, a fiecărui om, a lui VIPULEȚ, a lucrurilor și a poveștilor de viață ascunse între coperțile modestului meu studiu de imagologie recent publicat, le recomand să asculte „singuri-singurei” această frumoasă piesă muzicală. Al Dvs amic insomniac, Pomian Ionuț!

Și mda, există și-acea stradă unde am cunoscut trei VIP-uri care „au ceva de spus pentru orașul de pe coline!”

Fără îndoială, fericirea este o experiență subiectivă prin excelență, pe care fiecare om o percepe și o trăiește în mod particular. Sentimentul de satisfacție și de împlinire personală este strict legat de provocările cu care oamenii se confruntă, de aspirațiile lor și de filosofia/filozofia de viață pentru care optează. Diversitatea definițiilor date fericirii nu va fi, cred, niciodată capabilă să elucideze, să clarifice, să epuizeze integral interogația „Ce înseamnă să fii fericit? Ce este fericirea?”.

Fericirea o trăim subiectiv și diferit fiecare individ în funcție de biografia noastră. De aceea, nu întâmplător, în articolul lui Valentin Mureșan, publicat în periodicul Dilema veche (E de ajuns să fii fericit?) expune clar diferențele de viziune asupra fericirii care pot fi întâlnite în societatea actuală („Unii cred că o viață fericită e una în care ai bani”), iar exemplele sunt la fel de elocvente („Până la urmă tot înt-o cameră locuiesc, chiar dacă am mai multe palate”). Pentru mine unul, exemplul cel mai grăitor îl regăsesc în Mitul lui Sisif. Se știe că zeii l-au osândit să rostogolească întruna, la infinit, o stâncă până în vârful unui munte, de unde piatra cădea dusă de propria greutate, aceștia (zeii) crezând că nu există pedeapsă mai crâncenă decât munca zadarnică și fără speranța reușitei.

Se înțelege, fără îndoială, că Sisif este un erou absurd care a comis greșeala de a fi dezvăluit secrete ale zeilor, disprețul față de zei, ura față de moarte și dragostea lui de viață aducându-i acest supliciu teribil al ființei care se chinuie perpetuu pentru ceva care nu se va termina niciodată. Este vorba de prețul care trebuie plătit pentru pasiunile pământești.

Mitul acesta se dovedește cu atât mai tragic cu cât eroul este conștient, de unde se naște concluzia că fericirea și absurdul sunt doi copii ai aceluiași părinte. imposibil de despărțit.

Pe aceeași variațiune a fericirii este pilduitoare Predica de pe munte relatată în Evanghelia lui Matei, 5: 1-12: Văzând mulțimile, Iisus s-a suit în munte și, așezându-se, ucenicii lui au venit la El. Și, deschizându-și gura, îi învăța zicând: „„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor”

„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”

„Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul”…

„Fericiți veți fi voi când vă vor ocărî și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina mea”

De aceea, „Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri”

VA URMA/ TO BE CONTINUED!!!

”http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/e-de-ajuns-sa-fii-fericit

SĂ-ȚI FIE DOR DE DORUL MEU!

În urmă cu puțin timp, un tânăr, dar reputat și onorabil lingvist nota:"Greșelile se pot corecta, dar erorile nu", ceea ce dovedește încă o dată că sinonimie totală nu există…La scurt timp, mi-am pus și eu o întrebare similară.Amicii sunt doar oameni pe care îi cunoști întâmplător sau de nevoie, în timp ce prietenii sunt cei care îți sunt alături până în pânzele albe, și pe care îi numeri pe degetele unei singure mâini?. Deci, cuvintele AMIC și PRIETEN sunt sinonime totale?. Etimologic, amic este un cuvânt de origine latină, în timp ce prieten de origine slavă.În timp ce primul poate desemna „tip, individ, cunoștință”, al doilea este un lexem mult mai greu de înțeles. De ce? Pentru că acesta din urmă presupune și obligă la o complicitate aparte, la ceva mult mai profund. Este ca și în cazul dihotomiilor rațiune vs. nebunie/pasiune/sensibilitate; dionisiac vs. apolinic. Termeni aflați de facto într-un raport de complementaritate, între care granița este adeseori insesizabilă ori chiar invizibilă.

Astăzi sau mâine unii dintre cititorii acestui ultim modest volum publicat de către mine se vor întreba cel mai probabil de ce am folosit sufixe diminutivale (-el, -eț, -iță, ică), hipocoristice, de ce însuși calculatorul comite greșeli, dublând o literă, o virgulă, un cuvânt. Mă voi simți cu siguranță cu musca pe căciulă. La fel de sigur sunt că răspunsurile mele vor fi lapidare, sincere și asumate cu responsabilitate și demnitate. Uniii cârcotași vor reproșa fie faptul că nu i-am citat, iar alții că unele fotografii reproduse sunt „skewed”, adică neîncadrate perfect în tabel.Le răspund de acum că nu sunt un specialist în tehnologia informației, că s-au dovedit nedemni să fie menționați datorită unor cuvinte, chiar fapte care m-au supărat la fel de mult ca povara neputinței fizice. Fie ca ei, să demareze redactarea unei cărți cu mai multă acribie științifică, lipsită de absolut orice greșeală!

În gândurile mele există locuri, sentimente, aluzii subliminale ce caracterizează fiecare ființă umană de la prima până la ultima răsuflare. Am afirmat, totodată, unor oameni că l-am pierdut și pe Dumnezeu odată cu pierderea sănătății și a celor dragi. Ba chiar mai mult, la ultimul recensământ, m-am declarat ateu, Jurnalui „” Ionuț Pomian. Ultimul Pomian tășnădean , volum care credeam că va deveni un alt opis al meu nu știu și nici nu cred că va reuși să vadă lumina zilei. Gândurile, ideile, întâmplările ființei mele, consemnate cu fidelitate timp de 15 ani în 10 caiete își găsesc sfârșitul la acest ceas târziu din noapte, când, întors de la o plimbare nu departe de casa mea, am reaprins focul și le aud mocnind, sfârâind, plângând asemenea unui nou-născut în teracota de pe coridor.

Că voi fi făcut ori nu o impietate față de propriul suflet doar viitorul va putea judeca și decide. Atâtea amintiri, fotografii, fițuici, însemnări așternute în cuvinte mai mult ori mai puțin potrivite pier într-un foc aprins ad-hoc (=cu un anumit scop). Textele diaristice pe care le îndrăgeam atât de mult, citindu-le și recitindu-le în momentele de cumpănă, mi s-au dezvăluit inutile în scurtul drum înspre casă parcurs într-un silenzio stampa datorat firii mele indezirabile, reprehensabile. Superioritatea lui A AVEA în raport cu A FI mi se dezvăluie cu fiecare noapte, cugetare și lectură. Dacă aș fi fost un blogger sau IT Developper priceput, posesor al propriei pagini de www., aș fi optat, posibil, să continui a-mi relata cu sinceritate emoțiile, trăirile, bucuriile și supărările. Or, cum nu sunt decât un modest profesoraș într-un la fel de modest oraș de provincie, prefer să închei capitolul acestui „ultim Pomian tășnădean” pe ritmuri de muzică clasică și cu interogația retorică bacoviană: „ȘI CUM SĂ NU PLÂNGI ÎN ABISE?”

NOCTEM BONAM DUMNEAVOASTRĂ TUTUROR!, zisei eu, cel de altădată, sănătos, voios, voinic, cu scuzele de rigoare pentru eventualul deranj… (Tășnad, 21.10.2017, 2:06)…P.S. Dacă pagina de facebook mi-ar permite, aș posta aici întreaga carte în format electronic, dar, spre regretul meu, nu se poate.

Dragă jurnalule,

Astăzi am fost într-o continuă așteptare, o stare de expectativă dublată de anxietate, dar și de dor. Un singur gând, o singură râvnă, cea de dor. În cele din urmă, am primit două recompense. Pe de o parte, bucuria și putința de a oferi și răsfoi o carte încă umedă de plumbul literelor proaspăt tipărite. Apoi, un dor nesățios, o stare de blocaj, de SS și supărări futile, probabil inerente vieții, s-a încheiat cu revederea unor amici plecați de mulți ani departe-departe, dincolo de oceane, țări, mări și continente, precum și vizita neașteptată a…-EȚ (!!!). Ciocnirile din cauzele unor divergențe de păreri, din pricina neregularităților destinului nostru sper să se încheie la fel de frumos ca și atuni când liniștea vine de la un ștampel de B…`s.

Am crezut că o să plâng din nou cu lacrimi sărate, să-mi plâng nostalgia unor visuri spulberate sau ce urmează să se împlinească. Dar răspund cu un categoric NU. În suflet nu este loc de ninsoare, nici de împotmoliri sau piedici insurmontabile. Pas cu pas, EI (…) îmi vor proteja trupul și sufletul cu aura lor unică și irepetabilă sper pentru mult timp de acum înainte. Somnic pufos! (19.10.2017, 23:23,)! Îți mulțumesc (Să-ți fie dor de dorul meu!)…Keep on walking old DR. POMI!

Un singur lucru se oferă gratuit, anume VIAȚA, mai exact „drăcia aceea frumoasă și minunată și nenorocită și caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”, cum o numește Marin Sorescu. Viața este ca un joc de noroc, nu știi niciodata la ce să te aștepți și dacă nu dai cărțile corecte atunci vei pierde totul în doar o fracțiune de secundă. Totul, la început, pare simplu și esti convins că o să dai lovitura, dar nu mereu este așa. Până foarte de curând eram grozav de mulțumit că scriu. Ba chiar foarte mulțumit, mai ales pentru că puteam să scriu orice vream. Or, amară se dovedește fericirea aceea a facultății de a-ți putea spune, în timp ce râd doar de fațadă: sufăr, dar nimeni nu poate să-mi vadă suferința, disprețuiesc, dar nimeni nu îmi ghicește disprețul și uneori îmi bat joc, vai cum îmi bat joc în timp ce, aparent, citesc, scriu și discut cu multă gravitate

Sunt șapte ceasuri de dimineață imediat și eu unul, luându-mă cu cititul memoriilor Ioanei Em. Petrescu și scrisul unei noi pagini din propriul jurnal, n-am putut închide ochii încă. Atâta îngrozitoare singurătate! Și tocmai acum, când am înțeles că, singur, omul nu este decât o jalnică parodie a propriei sale ființe. E bună singurătatea atunci când ai trecut activ prin viață, căci „atunci te poți trăi pe tine, viața pe care ai asimilat-o. Singurătatea e bună ca refugiu sau ca o largă, liberă meditație autumnală a celor care știu da celor ce au trăit. E o singurătate care mustește de tine, de viața ta și a celor al căror destin s-a interferat pe alocuri cu al tău”.

Cum ar fi dacă ar exista rețete unversal valabile pentru singurătate și nefericire sau momente de cumpănă? rețete care să spună tuturor „cum se face”. Ceva similar cu învățatul gramaticii care te ia de la subiect+predicat și care te duce la construcții sintactice complexe, la sintagme cuantificaționale indescifrabile, inexpugnabile. Eram cândva atât de fericit aici, la Cluj ori chiar în Cuiu Morii, chiar și în situații când am fost aruncat, ca și în noaptea aceasta, noaptea de ieri și parcă în toate nopțile de când mă știu într-o izolare, tristețe și neputință aride, goale de mine însumi. Ar fi minunat, pentru că aș ști un mod sigur de a ajunge la ceea ce contează, dar am fi triști, pentru că am ajunge cu toții la fel. Acum nu mai văd decât distanțele…imposibilitatea de a mă regăsi în tot ce am făcut Nici micromonografia, modestul studiu de imagologie recent publicat nu mă încântă. Mă mușcă, îmi omoară gândurile și îmi frânge toate zborurile când îmi dau seama că, dacă m-aș fi consultat și cu câțiva dintre foștii mei profesori și colegi, ar fi putut ieșit ceva cu siguranță mult mai bine scris

Îmi vine să sparg ceva, să strig, să renunț, să șterg toate prieteniile de pe facebook, să blochez toate numerele din agenda telefonului.Cred că nu mai pot iubi sau să fiu iubit. Căci iubirea cere complicitate și supunere. Simt cum pe mine viața m-a frământat, m-a umilit mult prea devreme, mi-a luat bucuriile, oamenii dragi, visurile. La această oră aș vrea și eu să nu mai iubesc pe nimeni și nimic, aș vrea să pot arunca pachetele de Kent 8 lung, să nu mai beau cafeaua de dimineață cu levetiracetamul, lamotrigina și diazepam, să pot dormi liniștit, să îmi iubesc trismusul și xerostomia, să împiedic la nesfârșit recidiva acelui blestemat carcinom rinofaringian nediferențiat, ba chiar hemiplegia asemenea oamenilor mândri, „sănătoși, voioși, voinici” care își imaginează că nu au nevoie de inimă, care nu vor decât să cucerească, să învingă mereu și mereu, pentru că ei cred că în iubire, în libertatea de a face orice, oricând și oricum și oriunde nu există nici DACĂ, nici DE CE-uri.

Și cât de multe ar mai fi de făcut, de spus, de așternut pe coala albă, cu stiloul Pelikan cu peniță aurită, primit în dar de la promoția 2008. Or mie unuia nu îmi place resemnarea, silenzio stampa în raport cu cei foarte puțini cu care mai socializez. De aceea, las acum, la ceas de dimineață autumnală, totul deoparte și merg să ațipesc măcar pentru câteva ore, minute, chiar dacă știu că visele înseși vor fi la fel de triste ca din acea zi de 6 martie 2009. Pe mine, mie, redă-mă! DE CE? Pentru că, pur și simplu, ajunge! (15 octombrie 2017, 07: 57).

ÎMI CER IERTARE CĂ, DINTR-O EROARE A CALCULATORULUI, POSTAREA ȘI COMENTARIILE ADRESATE DVS S-AU ȘTERS. AM REFĂCUT PAGINA. VĂ MULȚUMESC PENTRU ÎNȚELEGERE!
DACĂ LA SATU MARE, CAREI SAU NEGREȘTI-OAȘ ACTIVITATEA CULTURAL-ȘTIINȚIFICĂ SE POATE ÎNSEAMNĂ CĂ ȘI LA TĂȘNAD SE POATE!!!
Azi, 13 octombrie 2017, ora 13, deci număr cu noroc de această dată, a văzut lumina tiparului și noul volum al subsemnatului, intitulat „FILE DIN ISTORIA NECUNOSCUTĂ A ORAȘULUI TĂȘNAD”, dedicat Dumneavostră, „Concetățenilor mei tășnădeni de ieri, de azi și de mâine, de aici și de pretutindeni”, întrucât „Despre cine/ce nu se vorbește NU există!”.
Sunt obligat să aduc mulțumiri tuturor celor care m-au ajutat în realizarea sa, colaboratorilor, sponsorilor, Primăriei Orășenești TĂȘNAD, Muzeul Orășenesc Tășnad, ȘCOALA GIMNAZIALĂ TĂȘNAD, CASA DE CULTURĂ TĂȘNAD, Arhivelor Naționale, Comunității Evreilor din județul Satu Mare, consultanților, referenților științifici, traducătorilor, unor concetățeni, tipografiei TIPOCAR, dar și mie, mai exact mâinii mele stângi valide și fidele! Aștept cu interes și părerile celor care vor avea răbdarea sau cel puțin curiozitatea de a parcurge cele aproape 400 de pagini. 
NIHIL MAGNUM SINE ARDORE, nu-i așa….?! Mulțumiri deosebite celor menționați, iar, cât mai curând, ne vom întâlni, probabil, la lansarea cărții.
P.S. OAMENII INTELIGENȚI SUNT CEL MAI ADESEA PLINI DE DUBII ȘI CURIOȘI Copertele/Coperțile 1 și 4 în formă cvasifinală (cu lipsa a 3 cuvinte) apar în imaginile atașate.

— simțindu-se mulțumit și recunoscător cu Tataru Laurentiu și alți 51.

Poți să placi persoanelor pe care le întâlnești, să ai succes după succes, să uluiești lumea cu inteligența ta, dar toate aceste calități „sociale” nu-ți permit totuși să fii îngăduitor cu propriile defecte. Căci acel CUNOAȘTE-TE PE TINE ÎNSUȚI, celebrul epigraf gravat pe templul lui Apollo din Delphi, este un sfat demn de urmat, cu toate că e un examen, dintre cele mai severe, la care trebuie să te supui permanent.
Multe conflicte ar putea fi evitate, dacă în momentul declanșării lor ne-am întreba pe noi înșine nu cumva greșim? Să recunoaștem că suntem mult mai indulgenți față de noi decât față de alții. Este, desigur, o înclinație natural-umană, dar asta înseamnă oare că trebuie să i ne supunem acestei slăbiciuni, fără să încercăm să luptăm împotriva ei?
Vedem aproape întotdeauna paiul din ochii altuia în loc de bârna din ochiul nostru. Dacă am fi lucizi, dacă ne-am analiza cu obiectivitate, viața ar fi mai ușoară pentru toți. În orice caz, nu există două feluri de bune maniere: unele aplicabile în societate și altele acasă. Este suficient să ne impunem să fim politicoși față de familie (cu calitățile și viciile ei intrinseci) la fel cum suntem față de străini (colegi, prieteni, vecini, cunoștințe, subordonați etc.). Numai astfel vom fi respectați și viața în intimitate va deveni agreabilă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să trăim rigid ca niște manechine înțepenite, ci natural, firesc, calm și liniștit. E de ajuns să nu confundăm relaxarea cu dezordinea și singurătatea cu un mod de viață descătușat de orice reguli de bună cuviință…
Scopul oricărui om este, s-ar putea spune, să aibă o viață frumoasă. cel mai nonconformist dintre noi va ajunge până la urmă la această concluzie. Sigur că lucrul acesta nu depinde numai de el, dar depinde, în primul rând de el. E suficient să-ți imaginezi, atunci când ești singur, trist, bolnav, neputincios, îngândurat, deci numai și numai cu tine însuți și crezi că poți să-ți permiți orice, că te afli, de fapt, în prezența unei ființe pe care o stimezi (dacă nu îndrăgești) și față de care nu ți-ai putea îngădui nicio grosolănie. De ce nu ai fi chiar tu acea persoană? […] (vezi și jurnalul „Ionuț Pomian. Ultimul Pomian tășnădean”, vineri, 29 februarie 2008, la exact o săptămână după susținerea publică a tezei de doctorat, când am primit în dar, printre altele și manuscrisul „Codul bunelor maniere”, volum publicat abia ulterior în anul 2009, cu fragmente excerptate ca texte-suport pentru examenul de maturitate).
Altcineva notează: „Mulți dintre noi au avut în viață experiențe în care anumite emoții s-au dovedit mai degrabă un obstacol, un inamic în calea succesului. Triștețea, furia, frica poate ne-au împiedicat să ne realizăm scopurile sau să stabilim relații normale cu ceilalți. În acest context se ridică întrebările: Care este rolul emoțiilor în viața noastră? Sunt ele utile? (…). A recunoaște o emoție este important pentru a putea controla mai eficient și a ne putea folosi de ea. Recunoașterea propriilor emoții nu vine de la sine. Pentru a reuși aceasta, trebuie să fim atenți la reacțiile noastre intime, să le acceptăm și să le controlăm, ceea ce va duce la creșterea inteligenței noastre emoționale.

Câte poți afla în nopțile albe citind, recitind, apoi reflectând și dialogând cu tine însuți și, de ce nu împărtăși celor din jurul tău, nu-i așa? (luni, 9 octombrie 2017, 2:13). Nu-mi prezint ideile științifice scrise acum, târziu în noapte și nici nu-mi apăr aceste idei. De apărat este imposibil, iar de prezentat le las să se prezinte singure atunci când vor vedea lumina tiparului.Citesc și scriu dintr-o nevoie lăuntrică, sperând că, până dimineață, însăși tusea și răceala se vor ameliora; totodată, doresc să-i asigur pe viitorii/ posibilii cititori că tot ceea ce scriu s-a petrecut aievea, că nici măcar un rând nu s-a născut din fantezie, ci din inspirația și ambiția personale, cu bucuriile, durerile, împlinirile sau eșecurile inerente, iar asta mă bucură, deoarece viețuiesc, sufăr, cutez și sper alături de eroii mei (specificatori, adverbe, adjective invariabile, conversiune, grup nominal etc.).

CUPRINS

CUVÂNT-ÎNAINTE……………………………………………………………………………………………….4

TĂȘNAD. ORAȘUL DE PE COLINE…………………………………………………………………….12

ADNOTĂRI ONOMASTICE………………………………………………………………………………….36

FAMILIA STRĂBUNICULUI PETRU MARCHIȘ…………………………………………. ……44

FAMILIA VETURIA ȘI GHEORGHE VIȘEU………………………………………………………..112

PĂRINȚII………………………………………………………………………………………………………………120

COPILĂRIA. ȘOIM ȘI PRIMII ANI DE ȘCOALĂ……………………………………………… 142

Corespondența privată…………………………………………………………………………..

CONCEDII, ONOMASTICI, SĂRBĂTORI…………………………………………….

COMPETIȚII ȘI PERFORMANȚE……………………………….

CAREI. STRADA GHEORGHE ȘINCAI……………………………………………

Lecții de pian și bătaia este ruptă din Rai…………………….

TRUFANDALE ȘI LUX……………………………………………………………………………..

REPAUSUL DUMINICAL………………………………………………………………………..

CLUJ-NAPOCA. ORAȘUL STUDENȚIEI MELE…………………………………….

TRISMUS. CANCER. XEROSTOMIE……………………….

MASTERAT ȘI DOCTORATUL…………………………………………………………..

PRIETENIILE DEZINTERESATE……………………………………

Un film despre vindecare.Trebuie sa invatam sa intindem mana.Poate cineva ne prinde.Nu-l vedeti decat daca ati experimentat durerea pierderii .Altfel

PROFESORATUL………………………………………………………………….

EXISTĂ VIAȚĂ DUPĂ MOARTE?……………………………………………

POSTFAȚĂ ()……………………………………………………………………….

ADDENDA

Acele ceasornicului tocmai indică ora 04:33 a lunii lui Gustar 2020, marți dis-de-dimineață, iar eu mi-am aprins primul Kent (lung, clasic) alături de un cappuccino cu aromă de vanilie și alune și dependenta pastilă de Diazepam și mă întreb: Oare Dorina, profesoara mea de fizică din liceu, actualmente colegă, se va fi întors din concediul din Franța?! De ce? Întrucât, în calitate de consultant al acestui întâi volum de memorii, nu am apucat să i-l trimit înspre lectură și observații. La televizor știrile sunt în reluare pe aproape fiecare post, iar starea sufletească nu mă predispune să aleg muzica potrivită stării de spirit pe care o resimt, una de tristețe, dor, dar mai ales de neputință. Facebook-ul mă avertizează că astăzi trebuie să postez un mesaj de aniversare dedicat prietenei mele Anca Erdei, absolventa de Litere stabilită în Doha, capitala Qatarului de câțiva ani buni, unde deține propria grădiniță.De asemenea, mă mustrez pentru faptul că întreaga vară am pierdut-o mai mult călătorind și dormind în loc să scriu la acest volum, la compendiul de gramatică și articolul științific. Atâta liniște afară și în vecini, căci și găinile, și vecinii încă dorm. Dar oare Coco, vărul meu, se va fi apucat de conceperea coperții pe care o vreau una abstractă, unicat, ieșită din canoanele uzuale sau de o altă rugăminte privind prelucrarea/ ajustarea unr fotografii recente.

Uitându-mă la Cuprinsul inițial, realizez că, într-adevăr, este imposibil să condensez într-un singur volum atâtea povești și experiențe de viață, că opțiunea de a mă confesa pe parcursul mai multor numere este justificată pe deplin. Nici reputați diariști români ori străini, între care îmi vin în minte, pentru moment, nume precum Mircea Eliade, cu ale sale 5 volume memorialistice, criticul literar acad. Eugen Simion (cu ale sale Fragmente critice, vol I-II, 1997), contemporanul Mircea Cărtărescu nu au reușit să strângă și să redea în mod detaliat (cum mi-am propus eu) TOTUL, fie să ne gândim la debutul editorial la o vârstă deja înaintată a unor scriitori (l-aș aminti aici pe Tudor Arghezi, al cărui debut editorial a avut loc pe când scriitorul împlinise 47 de ani).