Coordonator științific, Absolvent: Lector dr. DANCI Oana MANDULA Diana-Florina -Sibiu- 2018 UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU FACULTATEA DE ȘTIINȚE… [301793]

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” [anonimizat]: [anonimizat]

2018

UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” [anonimizat]: [anonimizat]

2018

[anonimizat] a folosit culoarea ca mijloc de exprimare a ideilor, sentimentelor sau dorințelor sale. Arta populară română se face remarcată printr-o bogată și veche tradiție a [anonimizat] s-a transmis din generație în generație ca un valoros patrimoniu. [anonimizat], prin profunzimea semantică și expresia artistică. Mediul rural a cunoscut o veche tradiție a vopsitului, [anonimizat]. [anonimizat], coloranții au fost obținuți exclusiv din surse naturale. [anonimizat] a fii aplicați la scară industrială doar 10-15%, în corelație cu instabilitatea structurală și dificultățile de obținere. Domeniile din care s-a [anonimizat], [anonimizat], cosmetice și alimentare. [anonimizat] o artă, fiind în același timp și o [anonimizat], [anonimizat] o mare frumusețe și cu o foarte mare varietate de nuanțe. Flora țării noastre ne oferă o mare bogăție de plante cu proprietăți tinctoriale. Marea majoritate a plantelor fac parte din flora spontană a țării.

[anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat] a materialului alb în două băi de vopsire diferite sau prin vopsirea cu amestecuri de coloranți. Astfel o gamă variată de nuanțe și de tonuri pot fi obținute prin amestecarea a doi sau mai mulți coloranți.

Scopul acestei lucrări este de a [anonimizat], [anonimizat], care foloseau aceste plante pentru colorarea țesăturilor din lână facute de catre acestea.

Lucrarea de licență am structurat-o pe 4 capitole, după cum urmează:

I. Descrierea zonei de colectare a plantelor tinctoriale

II. Generalități despre plantele tinctoriale

III. Materiale și metode

IV. [anonimizat]. [anonimizat]-[anonimizat].

CAP. I. DESCRIEREA ZONEI DE COLECTARE A PLANTELOR TINCTORIALE – DEVA

1.1. Relieful si geologia zonei de studiu

Relieful din zona orașului Deva are o diversitate mare, datorită regiunii de contact geomorfologic dintre Munții Poiana Ruscă si Munții Metaliferi, formată de culoarul Mureșului. Astfel in partea de vest și nord-vest a Devei se află un șir de dealuri, care poartă denumirea de dealurile Devei.

Fundamentul acestor dealuri este unul cristalin, peste care s-au deu de-a lungul timpului foemațiuni sedimentare alcatuite din gresii, marne, radiolariet, roci cu sedimente aluviare si conglomerate. Aceste strate sedimentare fiind cunoscute sub denumirea de ‘’strate de Deva’’. (https://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php/relief-si-geologie)

1.2. Solul

Solul din zona Devei este diferit, astfel fiind impărțit in 3 zone:

Zona dealurilor din partea de sud-vest și nord-vest a orașului sunt soluri galbui, cu podzolire secundară în asociere cu soluri silvestre brun-roșcate de pădure și pseudorendzinice. Eroziunea a afectat suprafețe însemnate de teren de aceea se intalnesc și unele soluri erodate. Pe solurile acestor dealuri se cultivă livezi și vii, dar se gasesc și multe pajiști ierboase folosite ca fânețe și pășuni.

Zona de terase situate in zona de sud și sud-est a teritoriului, conține soluri incipient podzolite, formate din gresii și marne, aceste soluri sunt folosite ca teren arabil si pășunat.

Zona de lunca este zona care acoperă mai bine de jumatete din suprafața teritoriului și cuprinde la randul ei 3 subzone: lunca riverana (184 metri altitudine) este inundabila, cu aluviuni crude și soluri aluviale stratificate, folosite in general ca pășune; lunca centrala (190 metri altitudine) cu soluri aluviale, folosite ca teren arabil; cea de a trea zobzonă fiind lunca preterasica (200 metri altitudine) cu soluri aluviale, folosită ca teren arabil și pășune. (https://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php/relief-si-geologie)

1.3. Clima

Deva are un climat de tip continental temperat, plăcut, colinar, cu o circulație predominantă a aerului dinspre vest și nord-vest. De-a lungul culoarului Mureșului se resimt influente climatice submediteraneene. Deva beneficiază de o climă caldă, cea mai avansată din Ardeal, observandu-se inflorirea pomilor cu aproximativ 10 zile mai repede ca in restul regiunii.

Temperatura medie anuală este de 9,7 grade C, vara temperaturile atingând în medie 32 de grade C, iar iarna temperaturile coboară in jurul valorii de -14 grade C.

Vânturile predominante sunt cele vestice, în medie destul de slabe, acestea suflă din partea opusă culoarului Mureșului, astfel dând nastere la orele dimineții la o ușoara ceață.

Precipitațiile anuale sunt moderate, având o medie anuala de 46,6 l/m2. (https://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php/clima-si-hidrologie)

1.4. Hidrologia

Deva este așezată pe malul stâng al Mureșului , pe cursul mijlociu al acestuia. Acesta are o lungime totală de 756 km și un bazin hidrografic de aproximativ 27.800 km2. Deva a beneficiat de-a lungul timpului de apa lui cât și de lunca mănoasă create de râu. Curgerea apei acestui râu este lină și adâncă cu o viteză de 1m/s și un debit de aproximati 70 m2/s.

Cel mai mare afluent al Mureșului din zona Devei este Cerna, care izvorăște de la poalele muntelui. Vârful Ruscăi. (https://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php/clima-si-hidrologie)

1.5. Ariile protejate din Deva

Dealul Cetății Deva (sit SCI) – desemnat prin Ordinul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile Nr.1964 din 13 decembrie 2007, în scopul protejării biodiversității și menținerii într-o stare de conservare favorabilă a florei spontane și faunei sălbatice, precum și a habitatelor naturale de interes comunitar aflate în arealul zonei protejate. Acest sit se întinde pe o suprafață de 109 ha și cuprinde două rezervații naturale: Dealul Colț și Dealul Zănoaga care se întinde pe o suprafață de 78, 40 ha și Dealul Cetății Deva care se întinde pe o suprefață de 30 ha. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_rezervațiilor_naturale_din_județul_Hunedoara)

Rezervația naturală Dealul Cetății Deva – se află pe teritoriul municipiului Deva din județul Hunedoara și este o arie protejată de interes național care a fost înființată în anul 2000, această rezervație face parte din categoria a IV-a a IUCN este de tip mixt și se intinde pe o suprafață de 30 ha. Această rezervația naturală adăpostește o vegetație de interes fitogeografic, o serie de specii de plante si animale protejate, printre care și vipera cu corn. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_rezervațiilor_naturale_din_județul_Hunedoara)

Rezervația naturală Dealul Colț și Dealul Zănoaga – se află pe teritoriul municipiului Deva din județul Hunedoara și este o arie protejată de interes național, înființată în anul 1988 și declarată rezervație naturală în anul 2000, face parte din categoria a IV-a a IUCN, de tip botanic și se întinde pe o suprafață de 78,40 ha.

În această rezervație predomină o vegetație abundentă,unde au fost identificate 533 de specii de plante, o mare parte dintre acestea fiind specii din flora submediteraneană, balcanică și specii endemice. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_rezervațiilor_naturale_din_județul_Hunedoara)

Rezervația naturală Pădurea Bejan – se află pe teritoriul administrativ al municipiului Deva, județul Hunedoara și este o arie naturală protejată, de interes național, înființată în anul 1940 și a fost declarată arie protejată prin Legea Nr.5 din 6 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Nr.152 din 12 aprilie 2000. Această rezervație face parte din categoria a IV-a a IUCN , de tip forestier și se întinde pe o suprafață de 70 ha.

Pădurea Bejan se suprapune sitului omonim Natura 2000 și are o deosebită valoare științifică, pe această suprafață coabitează 8 din cei 9 reprezentanți indigeni ai genului Quercus, prezența acestora dând valoare de unicat acestei rezervații. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_rezervațiilor_naturale_din_județul_Hunedoara)

1.6. Flora Devei

Flora din Deva și mai ales de pe dealul Cetății Devei, prin bogăția și diversitatea florei, face ca ea să fie considerată cea mai frumoasă floră din Transilvania, precum și un obiect de cercetare și admirație a numeroși botaniști.

Aici se găsesc aproximativ jumătate din speciile plantelor fanerogame din Transilvania, dar și specii din flora mediteraneană, balcanică, orientală , precum și specii rare sau unice. Pot fi găsite circa 1200 de fanerogame, peste 15 criptogame vasculare, 217 briofite și circa 100 de ciuperci și alge. Tot aici se întâlnesc pădurile de stejar in amestec cu padurile de fag, în ele predominând lemnul de fag (Fagus sylvatica), stejar (Q.robur), gorun (Quercus petraea), carpen (Carpinus betulus), jugastru (Acer campestre), mesteacăn (Betula verrucosa), dar se găsesc și arbori și arbuști precum: arțar (Acer platanoides), tei (Tilia cordata), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus glabra), alun (Corylus avellana), păducel (Crataegus monogyna), afin (Vaccinum myrtillus L.), soc negru (Sambucus nigra), mur (Robus fruticosus), zmeur (Robus idaeus) sau măceș (Rosa canina). Printre elementele floristice aflate la nivelul ierburilor se află o specie de milițea (Silene csereii) și un rogoz din specia Carex stenophylla.

În această zonă întâlnim specii importante din punct de vedere științific, care apar în vegetația ierboasă, cele mai predominante fiind: clopoței (Campanula grossecki heuff), floare raiului (Allium montanum), omagul galben (Anconitum anthora), crucea voinicului (Hepatica media), leurda (Allium ursinum), cinci degete (Potentila conescens), lipicioasa (Galium spurium vaillenti). Printre elementele floristice aflate la nivelul ierburilor se află o specie de milițea (Silene csereii) și un rogoz din specia Carex stenophylla.

O specie endemică, care se găsește doar în zona Devei o reprezintă o specie de macies (Rosa obstrusifolia). O specie rară întalnită la Deva este reprezentată de brânca (Salicornia herbacea) care crește pe terenurile sărate de la poalele dealului Cetății Devei. (https://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php/flora-si-fauna)

1.7. Fauna Devei

Alături de floră și fauna completează în mod desăvârșit biodiversitatea ecosistemului natural din zona municipiului Deva. Aici se găsesc o serie de specii faunistice, printre care și specii protejate de lege sau care se află pe lista roșie a IUCN.

Astfel aici întâlnim specii precum:

Reptile și amfibieni: șarpele lui Esculap (Elaphe longissima), broasca-roșie-de-munte (Rana temporaria), broasca-roșie-de-pădure (Rana dalmatina), acestea fiind specii care se află pe lista roșie a IUCN, aici se afla și alte specii precum: șarpele de alun (Coronella austriaca), viperă cu corn (Vipera ammodytes), gușter (Lacerta viridis), șopârlă de pădure (Lacerta praticola), șopârla de zid (Podarcis muralis), broască râioasă verde (Bufo viridis).

Nevertebrate: melc de livadă (Helix pomatia); coleoptere: Coprimorphus scrutator, Sphenoptera antiqua, Agrilus cyanescens, Phytoecia cylindrica, Silpha carinata, Ablattaria laevigata, Cardiophorus ruficollis, Rhamnusium bicolor și specii de fluri precum: Mellicta parthenoides, Parnassius mnemosyne, Satyrium pruni, Carcharodus floccifera, Glaucopsyche alexis, Scolitantides orion, Melitaea cinxia, Melitaea phoebe, Melitaea trivia, Melitaea didyma, Neptis sappho, Boloria euphrosyne, Iphiclides podalirius, Papilio machaon și Aglia tau, specie protejată de natura 2000, iar fluturele tigru (Callimorpha quadripunctaria) este protejat prin Directiva Consiliului European 92/43/CE (anexa I-a) din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică), fiind specia care stă la baza desemnării sitului Dealul Cetății Deva.

Mammifere: jderul de copac (Martes martes), veverița (Sciurus vulgaris), cerbul (Cervus elaphus), vulpea (Canis vulpes), mistrețul (Sus scrofa), lupul (Canis lupus).

Păsări: mierla (Turdus merula), rața sălbatică (Anas plathyncos), potârnichea (Perdix perdix), tot aici trăiește și găinușa de alun (Tetrastes bonasia), care este o pasăre rară și a fost semnalată pe lunca Mureșului. (https://orasuldeva.ro/orasuldeva/index.php/flora-si-fauna)

CAP. II. GENERALITĂȚI DESPRE PLANTELE TINCTORIALE

2.1. Factorii care influențează proprietățile tinctoriale ale plantelor

Proprietățile tinctoriale ale plantelor care sunt utilizate la vopsirea tradițională, depind de o multitudine de factori, printre cei mai importanți enumerăm : proprietățile solului, perioada de recoltare a plantelor (plantele au proprietatea de a-și modifica culoarea pe parcursul anului sau pe parcursul aceleiași zile, astfel vopsind în nuanțe și tonuri diferite), partea din plantă utilizată, condițiile de uscare și păstrare a plantelor (la umbră, la soare, în încăperi aerisite, în straturi subțiri pe hârtie curată, pânză, scânduri, mărunțite sau netăiate până la uscare), modalitățile de extracție a coloranților din plante.

2.2. Specii de plante tinctoriale

Gălbenele (Calendula officinalis Linnaeus, 1753)

Figura1. Gălbenele (Calendula officinalis)

Sursă: https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:RO_SJ_Calendula.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Gălbenelele sunt originare din zona mediteraneană, cresc spontan sau cultivate ca plante decorative, în gradini, pe lângă zidurile caselor, poteci, drumuri sau prin parcuri,  și sunt răspândite și recunoscute în toata Europa încă din Evul Mediu.

Este o specie de plante de cultură anuală, rar bianuală, înaltă de 40–80 cm, bogat ramificată, pubescentă, cu miros balsamic puternic, rădăcină pivotantă, tulpină erectă, foliată, cu inflorescențe terminale de culoare galben-portocaliu, grupate în antodii terminale, iar fructele sunt achene curbate în formă de seceră, cu mici țepi la suprafață.

Păpădia  (Taraxacum officinale Linnaeus, 1753)

Figura 2. Păpădia (Taraxacum officinale)

Sursa: https://yve.ro/wp-content/uploads/2015/06/Beneficiile-papadiei-asupra-sanatatii.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Păpădiile sunt originare din Europa și Asia. Păpădia este găsită pretutindeni, unde se află vegetație, de la câmpie până în zona subalpină, prin locuri necultivate și pe marginile drumurilor. Păpădia este o plantă perenă rezistentă, care poate crește până la o înălțime de aproape 12 centimetri.

Rădăcinile de culoarea maro închis sunt cărnoase și fragile și sunt umplute cu o substanță albă și lăptoasă, care este amară și ușor mirositoare. Păpădia are frunze crestate, cu zimți, în formă de spatulă, care sunt strălucitoare și fără puf. Tulpinile păpădiei se termină în flori galbene și luminoase. Frunzele canelate duc apa de ploaie la rădăcină.

Florile păpădiei se deschid dimineața cu soarele și se închid seara sau când este mohorâtă vremea, acestea în cele din uramă trasformându-se în puf.

Ștevie (Rumex patientia Linnaeus, 1753)

Figura 3. Ștevie (Rumex patientia)

Sursa: https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwjfvPbX7ObbAhVDbVAKHWUZCtAQjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fierburiuitate.wordpress.com%2Ftag%2Fbrozdii%2F&psig=AOvVaw05zpuWCNw19eLhh4q0cZy1&ust=1529742366062365

Încadrare sistematică:

Descriere:

Ștevia este originară din America de Sud, unde se și cultivă în scopuri culinare, este o plantă perenă, pe care o gasim răspândită în țara noastă, ea se dezvolta spontan primăvara, in zonele de deal și de munte, în jurul stânelor, în grădinile necultivate.

Rădăcina șteviei este groasă, târâtoare, cu multe terminații. Tulpina este dreaptă, puternică, înaltă până la doi metri, în partea superioară, tulpina de ștevie este ramificată, purtând pe ea frunze mari, cu pețiolul consistent.

Florile sunt verzui, fiind grupate purtând pe ele un cerc roșu-palid sau roșu-vișiniu.

Ștevia este o plantă mai dulce decât zahărul.

Urzica (Urtica dioica Linnaeus, 1753)

Figura 4. Urzica (Urtica dioica)

Sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/aa/Urtica_dioica_001.JPG

Încadrare sistematică:

Descriere:

Urzica este răspândită prin locuri necultivate de la câmpie, deal sau munte, în Europa, nordul Africii, Asia și America de Nord. Le poți vedea de primăvara devreme până toamna, târziu, pe lângă garduri, pe marginea drumurilor și a apelor, în grădini, livezi, pe dealuri.

Tulpina și frunzele, opuse, lanceolate, ascușite la vârf și dințate pe margini, sunt acoperite cu perișori urticanți, a căror atingere provoacă bășicarea pielii și mâncărimi. Poate ajunge până la un metru înălțime.

Florile sunt dioice, dispuse pe plante diferite, în panicule dispuse la axila frunzelor superioare. Semințele sunt nucule ovale, verzui, cu perigonul persistent.

Brusturele (Arctium lappa Linnaeus, 1753)

Figura 5. Brusturele (Arctium lappa)

Sursa: https://www.google.ro/url?sa=i&rct=j&q=&esrc=s&source=images&cd=&cad=rja&uact=8&ved=2ahUKEwjMounp9uTbAhXEb1AKHeG0B6oQjRx6BAgBEAU&url=https%3A%2F%2Fcerasus.ro%2Fbrusturele%2F&psig=AOvVaw15qEvXNLgS6yUTt5dLpnOq&ust=1529676405131176

Încadrare sistematică:

Descriere:

Brusturele crește în regiunile temperate, a fost aclimatizat aproape pretutindeni și se găsește în zonele cu soluri de tip humus, în care se găsesc cantități însemnate de azot. Brusturele este o plantă înaltă, putând ajunge până la 2 metri înălțime.

Rizomul este scurt, cărnos, continuat cu o rădăcina pivotantă lungă de până la 50 cm lungime, de culoare brun-cenușie. Tulpina este cilindrică, cu șanțuri longitudinale, ramificată, acoperită cu peri. Are frunze mari, alternate, frunzele bazale care apar în primul an de vegetație, triunghiulare, ovate sau cordate, cu marginele întregi, cu un pețiol lung, tomentoase pe partea inferioară.

Florile sunt tubulate de culoare mov-violet, cu antere și stamine concrescute și grupate în calatidii globulare, care formează un corimb. Calatidiile sunt înconjurate de un involucru format din numeroase bractee, fiecare curbată sub forma unui cârlig, permițând să se agațe de blana animalelor. Fructele sunt achene; cu o lungime de cca 6 mm, comprimate, cu papusuri scurte.

Brândușa de toamnă (Colchicum autumnale Linnaeus, 1753)

Figura 6. Brândușa de toamnă (Colchicum autumnale)

Sursa: http://www.turistmania.ro/images/2012/09/poza_ghid_montan67.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Brândușa de toamnă este o plantǎ perenǎ care își are originea în Europa și Asia. . Brândusa de toamnă crește în zonele de deal și în locuri umede, se gǎsește în grupuri mari și dese în zona pǎduroasǎ, prin pǎșuni și locuri ierboase.

Brândușa de toamnă este o ierbacee micuță, fără tulpină. Din bulbul sub pământ ii cresc direct frunzele alungite, cu o înălțime de până la 13 cm, aceasta are o dezvoltare deosebită și îndelungată, ajungând la înflorire abia toamna târziu, florile, foarte aspectuoase, dar toxice, apar după ofilirea frunzelor, si au culoare roz-violacee.

Fructul, de mărimea unei nuci, este otrăvitor, brândușa de toamnă fiind considerată o plantă toxică, deci o plantă periculoasă

Menta (Mentha piperita Linnaeus, 1753)

Figura 7. Menta (Mentha piperita)

Sursa: https://artavietiisanatoase.files.wordpress.com/2017/11/23379887_1996930360549513_8962217291038269093_n.jpg?w=640

Încadrare sistematică:

Descriere:

Menta este răspândită la nivel mondial, face parte dintr-o familie extinsă, alături de alte plante aromatice. Menta este o plantă erbacee, perenă, cu frunze oval-lanceolate și flori violacee dispuse într-o inflorescență spiciformă, conică.

Mesteacăn (Betula pendula Linnaeus, 1753)

Figura 8. Mesteacăn (Betula pendula)

Sursa: originală

Încadrare sistematică:

Descriere:

Mesteacănul este originar din Europa și Asia centrala.

Mesteacanul este un arbore înalt pana la 25 m, uneori ramânând și sub forma de arbust. Scoarța lui este in tinerețe albă și netedă, crăpându-se la bătranețe când partea de jos a tulpinii devine negricioasă. Coroana are numeroase ramuri, cele subțiri fiind aplecate în jos. Ramurile tinere sunt glabre și au din loc in loc negi albicioși. Frunzele sunt alterne, glabre, în formă de romb sau triunghi ascuțite la vârf, dințate pe margini si așezate pe un pețiol lung de 2-3 cm. cele tinere sunt lipicioase datorită unor glande ce secretă o rasină

Mesteacanul are două feluri de flori, mascule și femele, dispuse în ameți (mâțișori) așezați la vârful ramurilor. Florile bărbătești se formează în timpul verii, iernează sub formă de ameți, iar primăvara se deschid. Florile femeiești ies din muguri numai primăvara odată cu apariția frunzelor. Înflorește in luna mai. Crește în zonele subalpine, uneori formând păduri curate de mesteacan.

Nuc (Juglans regia Linnaeus, 1753)

Figura 9. Nuc (Juglans regia)

Sursa: https://www.money.ro/wp-content/plugins/Cronix/upload/61937571.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Nucul este raspandit in zona temperata si mediteraneana, atat ca flora spontana, cat si in culturi. Nucul isi are originea in zona geografica intinsa din Balcani spre est, pana in Himalaya si sud-vestul Chinei.

Nucul este un arbore viguros, care poate ajunge la 30 de metri inaltime. Are trunchiul gros si scoarta neteda, argintiu-cenusie. Are crengi puternice, coroana foarte larga si bogata. Frunzele sunt mari, compuse din 5-9 foliole eliptice, cu margini intregi.

Florile barbatesti sunt grupate in amenti masculi solitari sau cate doi, cilindrici, multiflori. Florile femela sunt grupate cate 2 pana la patru, uneori solitare, sesile, purpurii. Infloreste in luna mai.

Fructul este drupa sferica, avand o singura samanta, cu doua cotiledoane mari, zbarcite, bogate in untdelemn si numita nuca.

Arinul negru (Alnus glutinosa Linnaeus, 1753)

Figura 10. Arinul negru (Alnus glutinosa)

Sursa: https://cdn.pixabay.com/photo/2015/07/14/10/53/alnus-glutinosa-844513_960_720.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Originar din Europa occidentală, crește pe lungul cursurilor apelor, pe marginea lacurilor, a iazurilor, în pășuni umede sau în zonele mlăștinoase, până la altitudini de 1000-1200 metri.

Arbore hermafrodit, preferă umiditatea putând fi centenar. Trunchi drept, cu

coajă netedă de culoare gri brun verzui la arborii tineri acoperit de lenticele ce devin

mai închise cu vârsta, se fisurează și se descuamează în mici părți, rădăcina este profundă

și densă. Este un arbore cu frunze căzătoate, alterne, ovate sau subrotunde, cu vârf obtuz, trunchiate pe margine, întregi spre bază, în rest neregulat dințate sau lobulate. Florile masculine, grupate în amenți lungi și cele feminine, grupate în amenți mici, ovali, sunt polenizate de către vânt. Bractelele lignificate ale amenților feminini, care se deschid la maturitate lăsând semințele să cadă, rămân pe ramuri după căderea fructelor (nucule) ca niște conuri de conifere.

Ceapă galbenă (Allium cepa Linnaeus, 1753)

Figura 11. Ceapă galbenă (Allium cepa)

Sursa: originală

Încadrare sistematică:

Descriere:

Ceapa este o specie originară din regiunile de stepă din Asia centrală și de vest. Ceapa este o plantă bienală sau trienală și cea mai întrebuințată legumă din lume. Ceapa are în sol un bulb, iar la suprafața solului cresc frunzele cu formă cilindrică. În cel de-al doilea an crește tulpina în vârful căreia există o inflorescență rotundă care conține numeroase flori albe, de dimensiuni reduse.

Aceasta conține un suc in foi, care la tăierea cepei provoacă lăcrimarea ochilor.

Socul (Sambucus nigra Linnaeus, 1753)

Figura 12. Socul (Sambucus nigra)

Sursa: http://785.ro/wp-content/uploads/frunze-de-soc.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Socul este un arbust, cu ramurile adesea curbate, care are o înălțime de la 1 la 10 metri. Acesta crește de la câmpie până în zona montană inferioară, pe la marginea pădurilor și drumurilor.

Scoarța acestuia are culoarea verde-gri și este fisurată. Frunzele și cu precădere cele dintâi, apărute primăvara, reprezintă o atracție pentru numeroase insect.

Florile sunt hermafrodite, ce apar la începutul verii, sunt parfumate, pe când frunzele au un miros neplăcut atunci când sunt frecate în mâini. Florile au câte cinci stamine și cinci petale de culoare albă.

Fructele se prezintă sub forma unor bobițe negru-violacee de 6–8 mm, dispuse în ciorchine.

Stejarul (Quercus robur Linnaeus, 1753)

Figura 13. Stejarul (Quercus robur)

Sursa: https://www.proalpin.ro/blog/wp-content/uploads/2012/08/stejar.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Este răspândit în Europa, Asia Mică și alte câteva zone asiatice, Africa de Nord. Se întâlnește mai ales la câmpie și în zonele colinare, foarte rar la deal.

Stejarul este un arbore din zona temperată, are o tulpină dreaptă, înaltă de până la 50 m si coroană largă cu ramuri puternice, bine dezvoltate, impunătoare prin dimensiunile ei.

Stejarul este un arbore foarte rezistent, cunoscându-se exemplare care au supraviețuit de-a lungul multor secole. Scoarța stejarului este de culoare brun-negricioasă, aspră, adânc brăzdată, adăpostind adesea o micro-faună activă (în special furnici și anumite specii de gândaci). Frunzele sunt lobate, cu 4-8 perechi de lobi. Pețiolul este scurt (4–8 cm). Stejarul înflorește în luna mai.

Fructul este o achenă denumită ghindă.

Măr pădureț (Malus sylvestris Linnaeus, 1753)

Figura 14. Măr pădureț (Malus sylvestris)

Sursa: Originală

Încadrare sistematică:

Descriere:

Mărul pădureț este destul de rar, dar este nativ în majoritatea țărilor europene. Datorită cerințelor sale luminoase ridicate, acesta se întâlnește la marginea pădurilor foiase, în gardurile vii, lăstărișuri, poieni, dealuri și câmpii.

Mărul sălbatic are o coroană extinsă și adesea apare mai mult ca un tufiș decât un copac. Poate trăi 80-100 de ani și crește până la 10 m înălțime, cu diametrul trunchiului de 23-45 cm.

Florile parfumate mărului pădureț sunt alb-roz, sunt hermafrodite și fertilizate prin polenizare, frunzele sunt ovale, cu vârf ascuțit, iar fructele sunt mici (3-5 cm), sferice, pot fi roșii-lucioase, sau cu striații și treceri de culoare spre orange și galben, dar pot fi întâlnite, mai rar, și merele pădurețe galbene, aceastea sunt foarte acre, cu un gust astringent.

Crin (Lilium hansonii Linnaeus, 1753)

Figura 15. Crin (Lilium hansonii)

Sursa: original

Încadrare sistematică:

Descriere:

Crinul aparține speciei Lilium, este o specie crae provine din emisfera nordică temperate și este o plantă ierbacee cu flori, perenă și ornamental, care crește din bulbi. Această plantă are flori mari, parfumate, de diverse culori și cu un miros îmbătător.

Prunul (Prunus domestica Linnaeus, 1753)

Figura 16. Prunul (Prunus domestica)

Sursa: https://i.ytimg.com/vi/2c4KMCT1liQ/maxresdefault.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Crește în zone de înaltă fertilitate, preferabil deluroase.

Trunchiul său are un duramen foarte dur, rezistent la apă, de culoare roșu-maroniu, învelit de un alburn de culoare deschisă prin care circulă seva.

Prunul este un pom fructifer care poate atinge până la 15 metri înălțime, cu frunze eliptice, flori albe și fructe alungite, de culoare vineție, sunt cărnoase și au gust dulce.

Dud (Morus Linnaeus, 1753)

Figura 17. Dudul (Morus)

Sursa: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/c/c1/Morus_alba_leaves_and_fruits.jpg/280px-Morus_alba_leaves_and_fruits.jpg

Încadrare sistematică:

Descriere:

Dudul creste în regiunile temperate sau subtropicale din Asia, Africa, Europa și America de Nord.

Dudul poate ajunge la o înălțime de 15 m, cu tulpina dreaptă, gri, ramificată de la înălțime mică, cu coroana rară. Frunzele de dud sunt subțiri, foarte diferite ca formă ,ovate sau eliptice, acute sau scurt acuminate, cu baza rotundă și cu marginea neregulat serată; sunt divizate în 3-5 lobi inegali sau nedivizate, glabre, netede, puțin lucioase pe față și scurt pubescente la nivelul nervurilor, pe dos.

Dudul este o plantă dioică, de aceea pentru 5-6 exemplare de femele se plantează un mascul. Există și posibilitatea de a se altoi o creangă masculină pe o coroană feminină. Florile unisexuate, cele mascule sunt cilindrice, iar cele femele – oblonge. Înflorește în luna mai. Planta rodește numai de la vârsta de 7-9 ani. Fructul (duda) este compus din numeroase drupe false, mici, dispuse pe axul inflorescenței, care devine cărnos.

Sunătoarea (Hypericum perforatum Linnaeus, 1753)

Figura 18. Sunătoarea (Hypericum perforatum)

Sursa: originală

Încadrare sistematică:

Descriere:

Sunătoarea este o plantă erbacee , de origine asiataică, răspândită pe pășuni, prin grădini sau la marginea drumurilor, întâlnindu-se din zona de câmpie până la cea subalpină, dar mai ales în zona deluroasă.

Sunatoarea este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină dreaptă, ramificată în partea superioară, ușor lemnoasă în partea de jos, prevăzută de-a lungul ei cu două muchii, glabră și înaltă până la un metru. Frunzele, dispuse opus, sunt sesile, oval-eliptice, glabre și conțin numeroase pungi secretoare, dând impresia că prezintă puncte translucide, de unde și denumirea de "perforatum" dată acestei specii.

Florile sunt grupate în vârful tulpinii și ramurilor, sunt hermafrodite, pentamere; periantul este format din 5 sepale și 5 petale de culoare galben-aurie, iar androceul din stamine numeroase. Înflorește din iunie până în septembrie. Fructul este o capsulă ovală.

2.3. Compoziția chimică a plantelor tinctoriale, care colorează fibrele textile

Coloranții din plantele tinctoriale își datorează culoarea unor grupe de molecule existente în structura lor chimică, numite grupe cromofore sau grupe aducatoare de culoare.

În funcție de compoziția chimică, în general foarte variată, pe care o au plantele tinctoriale (Tab.nr.1), coloranți vegetali pot fi împărțiți în mai multe grupe: porfirinici, carotenoidici, chinonici, indolici, flavonoidici, taninici.

Tab. nr. 1 Compoziția chimică în substanțe tinctoriale a speciilor selectate

2.4. Recoltarea

Timpul de recoltare a plantelor este foarte important și trebuie respectat cu strictețe, deoarece colorantul din plante își schimbă proprietățile tinctoriale în funcție de diferitele perioade ale anului, colorând în culori diferite.

Florile plantelor se culeg înainte de căderea petalelor. Frunzele se recoltează vara, în lunile iulie-august sau toamna devreme înainte de căderea brumei.

Cojile de ceapă se adună treptat când sunt uscate. Cojile de măr pădureț și de prun se recoltează la sfârșitul lunilor august și septembrie.

Cojile de stejar, de arțar și de arin se recoltează spre toamnă, analizându-se mai întâi aspectul copacilor, pentru ca aceștia să nu aibă mâzgă sub coajă.

Fructele se recoltează când sunt bine coapte. Paiele de ovăz se folosesc după ce se recoltează semințele și sunt bine uscate.

Plantele recoltate se pun la uscat în straturi subțiri, la umbra, pe coli de hârtie sau în săculeți de pânză. Cojile, rădăcinile, florile și frunzele se pot folosi și verzi, caz în care este nevoie de o cantitate mai mare de plante. Când sunt păstrate mai mult timp, se depozitează doar în saci de pânză, în loc răcoros și ferit de umezeală.

2.5. Coloranți naturali de origine vegetală

Coloranții naturali de origine vegetală sunt substanțe complexe obținute prin extracție din planta întreagă sau din diferite părți ale acesteia. În vopsirea tradițională, acestea sunt numite “boiele”, “vopseli”, “culori”, iar procesul de vopsire poartă denumirea de “vopsitul cu buruieni”, sau “boitul cu buruieni”. Coloranții de origine vegetală se găsesc în diferite părți ale plantelor: rădăcini, tulpini, scorță, frunze, flori, fructe, și partea lemnoasă. Substanța colorantă se extrage prin diferite metode, atât din părțile proaspete ale plantelor cât și din cele uscate.

Printre plantele tinctoriale cel mai des folosite la vopsirea țesăturilor se numără: arinul negru, prunul, cimbrișorul, corcodușele negre, crinul, rapița, mușețelul, sovîrful, ceapa, răchițica, sunătoarea, scumpia, aliorul, brândușa, păpădia, salcia, gălbenelele, socul, ștevia, teiul, brusturele, urzica, nucul, șofranul, viorelele, mărul pădureț, arțarul, gutuiul, stejarul, cătina, afinul, zarzărul și multe altele. Numele acestor pigmenți vegetali derivă, cu unele excepții, din numele plantei în care au fost identificați prima dată, ținându-se seama că aceiași pigmenți pot fi găsiți în genuri și specii diferite de plante, după cum și aceeași plantă poate să fie sediul mai multor pigmenți, dar care au structuri diferite. În sucul vacuolar sau în sucul celular al plantelor, în pigemenții vegetali sau în substanțele colorante se găsesc în stare liberă sau sub formă de combinații cu glucide și holoproteide, formând glicozide și heteroproteide.

Pigmenții vegetali pot fi diferiți după culoarea pe care o dau: carotenul-roșu-oranj, clorofila-verde, flavonele-galbene, xantofila-galbenă, iar antocianii sunt pigmenții vacuolari care variază de la roșu la albastru, după pH-ul basic sau acid al sucului celular.

În funcție de structura chimică pe care o au, pigmenții vegetali pot să fie împărțiți în mai multe grupe: pigmenți carotenoidici, pigmenți porfirinici, pigmenți indolici, pigmenți chinonici, pigmenți flavonoidici, etc. Coloranții vegetali au la bază câteva structuri caracteristice, cum ar fi: benzenul, porfina, naftalina, xantona, antracenul, poliene, și benzopiranul, ai căror derivați au proprietăți de colorare.

Din punct de vedere chimic, coloranții vegetali au o caracteristică comună: prezența în anumite poziții a unor grupări capabile să formeze cu metalele tranziționale, combinații complexe care sunt numite chelați, prin intermediul unor legături coordinative și covalente. Aceștia se fixează pe fibrele textile, în general, prin tratarea cu mordanți în diferite faze ale procesului de vopsire, astfel colorantul formează cu cationii mordantului, complect insolubili în apă “lacuri”, care sunt foarte stabile și puternic colorate, care aderă la fibre. Coloranții vegetali sunt ecologici și oferă o vopsire satisfăcătoare a fibrelor textile. Acești coloranți se aplică în special, pe fire din fibre naturale și țesături cum ar fi: lână, in, iută, mătase naturală, cânepă și bumbac.

2.6. Vopsitul în coloranți naturali.

Vopsitul cu coloranți naturali era bine cunoscut în trecut, când pentru femeile de la sate, era îndeletnicirea de bază, dar astăzi, este din ce în ce mai rar întâlnit, deoarece coloranții chimici au fost înlocuiți, aproape în totalitate cu cei naturali.

Culorile naturale sunt trainice în timp, sunt plăcute ochiului și totodată în armonie unele cu celelalte, fapt pentru care astăzi, noi putem să admirăm și să analizăm nemijlocit diversitatea culorilor de pe țesăturile întâlnite la țară.

De la bătrânele din comuna Luncoiu de Jos, județul Hunedoara, am aflat câteva aspecte caracteristice acestei zone. Femeile spun că practica vopsitului vegetal este "de când lumea". Nu sunt cunoscute începuturile acestei îndeletniciri, dar cert este că primii coloranți au fost obținuți din plante, deoarece coloranții sintetici au aparut abia în secolul trecut.

Culoarea cea mai folosită este galbenul, deoarece este o culoare fundamentală pentru obținerea altor culori precum: verde, ruginiu, maro. Pigmentul galben poate fi extras din mai multe plante: coaja de arin, păducel, coajă de nuc, salcie, frunze de măr salbatic, frunze de urzică, flori de sânzâiene,flori de sunătoare, floride soc, partea aeriană de la drobușor, iederă, lapte cânesc și sânzâiana de primăvară, În combinație cu galbenul, care este prezent în portul popular, pături și în covoarele care împodobeau casele vechi de la țară, întâlnim și culoarea neagră, care poate fi obținută din următoarele plante: scoarța și epicarp de nuc, păducel, arin roșu, stejar. Alte culori des întâlnite sunt maroul și verdele. Culoarea verde este obținută din următoarele plante: brândușa, țâța caprei, sunătoare. Culoarea maro o obținem din plante precum: frunzele uscate de ceapă, fructele de trandafir salbatic.

Reprezentată este și culoarea vișinie, pentru această culoare se recoltează următoarele plante: flori de sovârv, fructe de soc, fructe de afin.

Pentru fixarea culorilor se foloseau: oțetul de mere și de pere pădurețe, care era preparat în familie, zerul din lapte, piatră acră și calaicanul. Cunoștințele culese din popor erau experimentate în familie, astfel vopsitul vegetal a devenit o pasiune.

CAP. III. MATERIALE ȘI METODE

3.1 Materiale

Plantele tinctoriale folosite pentru determinarea substanțelor cu proprietăți de colorant natural a fibrei textile au fost colectate în perioada august 2017, septembrie 2017, aprilie 2018 și mai 2018 de pe dealurile Devei. Acestea au fost conservate conform cerințelor rețetelor de colorare, selectate în prealabil din literature de specialitate.

Plantele au fost identificate folosind Ghidul ilustrat… (Determinator Oprea, Ciocârlan, 2012)

Pentru determinarea substanțelor cu proprietăți de colorant naural, am folosit urmatoarele plante tinctoriale: brândușă (s-au folosit flori), gălbenele (s-au folosit florile), mentă (s-au flosit frunzele), crin (s-au folosit florile), păpădie (s-a folosit întreaga plantă), măr pădureț ( s-a folosit coaja), arin (s-au folosit coaja si frunzele), mesteacăn (s-au folosit frunzele), prun (s-a folosit coaja), stejar (s-a folosit coaja), dud (s-a folosit coaja), sunătoare (s-au folosit florile), ceapă (s-au folosit cojile), soc (s-au folosit fructele), nuc (s-au folosit frunzele și coaja de nuci verzi), urzica (s-a folosit radăcina), brusture (s-a folosit radăcina), ștevie (s-a folosit rădacina).

Materialele folosite au fost următoarele:

Vase, cratițe

Apă de fântână

Lână naturală

Plante

Piatră acră

3.2 . Metode

Metode folosite la colorarea lânii:

Îainte de colorare, lâna 100% naturală a fost inmuiată în apă timp de câteva minute.

În majoritatea cazurilor, părțile plantelor necesare pentru colorarea lânii, au fost alese cu grijă și puse la fiert până cand s-a obținut culoarea dorită, adică aproximativ jumătate de oră, după care a fost introdusă lâna și lasată în apă timp de 5-6 ore sau fiartă împreună cu plantele până la obținerea culorii dorite, intr-un timp cuprins intre 20 de minute și de 2 ore.

CAP. IV. REZULTATE ȘI CONCLUZII

Conform metodologiei prezentate la cap.III, celor 18 plante le-au fost testate proprietățile tinctoriale. Astfel, am început colorarea firelor de lână cu următoarele plante:

Fig. 19 Colorare cu Calendula officinalis

Fig. 20 Colorare cu Taraxacum officinalis

Figura 21. Colorare cu Rumex patientia

Figura 22. Colorare cu Urtica dioica

Figura 23. Colorare cu Arctium lappa

Figura 24. Colorare cu Colchicum autumnale

Figura 25. Colorarea cu Mentha piperita

Figura 26. Colorare cu Betula pendula

Figura 27. Colorare cu Juglans regia (frunza)

Figura 28. Colorare cu Juglans regia (coajă de nuci verzi)

Figura 29. Colorarea cu Alnus glutinosa

Figura 30. Colorare cu Allium cepa

Figura 31. Colorarea cu Sambucus nigra

Figura 32. Colorarea cu Quercus robus

Figura 33. Colorarea cu Malus sylvestris

Figura 34. Colorarea cu Lilium hansonii

Figura 35. Colorarea cu Prunus domestica

Figura 36. Colorarea cu Morus

Figura 37. Colorarea cu Hypericum perforatum

CONCLUZII

Prezentul studiu a urmărit folosirea plantelor tinctoriale pentru colorarea lânii, testând capacitatea acestora de fi utilizate în continuare ca si coloranți textili.

Astfel au fost selectate 18 plante, colectate, din 14 familii, familia cea mai bine repezentată este familia Asteraceae, apoi familia Fagaceae, Rosaceae, Polygonaceae, Rosales, Colchicaceae, Lmiaceae, Juglandaceae, Betulaceae, Alliaceae, Adoxaceae, Liliaceae, Moraceae și Hypericaceae.

Plantele au fost conservate si apoi colorate cu ele fire de lână. De la 25% din plante s-a folosit scoarța, de la 20% s-au folosit florile, de la 15% s-au folosit frunzele, de la 15% s-a folosit rădăcina, de la 10 % s-a folosit coaja, de la 5%

s-au folosit fructele si de la 5 % s-a folosit planta întreagă.

Rețeta de colorare a fost preluată de la femeile din comuna Luncoiu de Jos, județul Hunedoara, Groza Mirela, Mandula Mariana și Bota Elena, precum și din literatură, din publicația Calendarul gospodarilor, Prof. I. Simionescu, 1940.

S-au obținut rezultate pozitive în cazul tuturor speciilor folosite, culorile obtinute fiind de la ocro până la maro închis.

Chiar dacă este o metodă veche de colorare, plantele tinctoriale reprezintă o alternativă la coloranții sintetici, iar folosirea plantelor tinctoriale în vopsitoria tradițională românescă, ridică de la nivel de meșteșug, la cel de artă, apreciată pe plan internațional și nu numai este consemnată în remarcabile studii, datorită renumiți etnografi precum S.F.Marian, M.Lupescu, I.Teodorescu, T.Pamfile, A.Gorovei, etc.