Coordonator științific Absolvent Conf. Univ.Dr.Farm. Olimpia Buzia Dumitriu Oancea-Dobre Mioara Galați 2019 UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI… [307744]

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE

SPECIALIZAREA: FARMACIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific Absolvent: [anonimizat]. Univ.Dr.Farm. [anonimizat]

2019

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE

SPECIALIZAREA: FARMACIE

UNGUENT CU VENIN DE ȘARPE UTILIZAT ÎN TRATAMENTUL TOPIC AL BOLILOR INFLAMATORII

Galați

2019

CUPRINS

PARTE TEORETICĂ

PARTE EXPERIMENTALĂ

Introducere

PARTEA TEORETICĂ

Capitolul I. [anonimizat] ………………………………………………………..pag 1

I.1. Introducere …………………………………………………………………………………….. pag 1

I.2. Articulații ……………………………………………………………………………………… pag 2

I.3. Muschi ……………………………………………………………………………………………pag 3

I.4. Tendoane …………………………………………………………………………………………pag 3

Capitolul II. Structura histologică a pileii…………………………………………………….pag 4

II.1. Introducere …………………………………………………………………………………….pag 4

II.2. Straturile pielii……………………………………………………………………………….pag 5

II.3. Funcțiile pielii………………………………………………………………………………..pag 11

II.4. Penetrația prin piele ……………………………………………………………………….pag 16

II.5. Preparate dermatologice …………………………………………………………………pag 17

II.6. Terapia topică………………………………………………………………………………..pag 19

Capitolul III. Inflamația …………………….. …………………………………………………….pag 20

III.1. Introducere…………………………………………………………………………………..pag 20

III.2. Clasificarea inflamației …………………………………………………………………pag 20

III.3. Cauzele inflamației……………………………………………………………………….pag 21

III.4. Etapele inflamației…………………………………………………………………………pag 22

III.5. Mediatorii inflamației…………………………………………………………………….pag 23

Capitolul IV.Durerea…………………………………………………………………………………..pag 25

IV.1. Intorducere……………………………………………………………………………………pag 25

IV.2. Tipuri de durere…………………………………………………………………………….pag 25

IV.3. Etiopatogenitate…………………………………………………………………………….pag 26

IV.4. Clasificarea bolilor reumatice………………………………………………………….pag 27

IV.5. [anonimizat]…………………………………………………………….pag 28

Capitolul V. Forme farmaceutice utilizate în tratamentul topic al bolilor inflamatorii………………………………………………………………………………………………..pag 29

V.1. Preparate semisolide pentru aplicare cutanată……………………………………pag 29

V.2. Unguente………………………………………………………………………………………pag 29

V.3. Clasificarea unguentelor…………………………………………………………………pag 30

V.4. Avantajele unguentelor………………………………………………………………….pag 32

V.5. Dezavantajele unguentelor…………………………………………………………….. pag 32

V.6.Formularea unguentelor…………………………………………………………………..pag 32

V.7. Baze de unguent…………………………………………………………………………….pag 33

V.8.Prepararea unguentelor……………………………………………………………………pag 34

V.9. Biodisponibilitatea unguentelor……………………………………………………….pag 35

Capitolul VI. Veninul de șarpe……………………………………………………………………pag 37

VI.1. Introducere…………………………………………………………………………………..pag 37

VI.2.Specii de șerpi veninoși…………………………………………………………………..pag 38

VI.3.Structura, toxicitatea si mecanismul de acțiune al veninului de șarpe…….pag 39

VI.4. Utilizări terapeutice ale veninului de șarpe………………………………………..pag 39

II. PARTEA EXPERIMENTALĂ………………………………………………………………..pag 40

II.1. Introducere……………………………………………………………………………………..pag 40

II.2. Materiale și metode………………………………………………………………………….pag 43

II.3. Rezultate și discuții…………………………………………………………………………pag 54

TESTARE PE PACIENȚI……………………………………………………..pag 73

CONCLUZII……………………………………………………………………………..pag 80

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

„ Administrarea remediilor și a medicamentelor pe piele este un concept la fel de vechi ca umanitatea.

De asemenea, preparatele aplicate pe piele reprezintă unele din cele mai vechi forme farmaceutice; omul primitiv folosea ape termale, ape minerale, prafuri, ungeri cu grăsimi animale sau uleiuri vegetale, sucuri de plante, fierturi de buruieni, iar mai târziu ceruri,gume.Dintre formele administrate topic,cea mai mare pondere o prezintă unguentele.” (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 – Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, pag.653)

Motivația alegerii temei de licență

Tema licenței este situată la granița dintre mai multe domenii: biologie – zoologie – medicină – tehnologie farmaceutică, și prezintă un interes semnificativ pentru subdomeniul herpetologiei și medicinei acestor vietăți fascinante, un subiect pe cât de interesant pe atât de puțin cunoscut (încă) în Romania.

Am ales această temă datorită interesului meu asupra Tehnologiei farmaceutice , pentru a putea observa mai de aproape proprietățile unei forme farmaceutice a carei substanță activă este veninul de șarpe, insă și datorită curiozității asupra utilizării veninului de șarpe ca și „otravă de aur” pentru sănătate.

Importanța și actualitatea temei

Fascinația pe care o aduc reptilele oamenilor, face ca tot mai numeroși tineri,să devină extrem de pasionați de acest gen de animale. Azi acest fapt poate fi observat ușor, dezvoltarea fără precedent a preocupărilor legate de reptile fiind în mare vogă astăzi, subliniind actualitatea prezentei teme de licență.

Capitolul I. Sistemul musculo-scheletic

I.1. Introducere

Aparatul locomotor este, din punct de vedere anatomic,aparatul care dă posibilitatea oamenilor să se miște folosindu-se de o structură locomotoare formată din sistemul osos și cel muscular.

Aparatul locomotor este alcătuit din : oase,tendoane,articulații și mușchi. Totalitatea structurilor osoase formează scheletul. Acestea dau forma generală și proporțiile corpului uman.

I.2. Articulații

Articulațiile sunt formate din totalitatea elementelor care ajută la unirea a două sau mai multe oase adiacente sau la distanță.

Articulațiile ajută la mișcarea făra frecarea suprafețelor osoase ,distribuția forțelor,amortizarea presiunilor aplicate la acest nivel.

Clasificarea articulațiilor

Diatroze (articulatiile sinoviale)

Sinartoze : sinostoza, sincondroza, sindesmoza

Gomfoze: localizate la nivelul dinților – alveolele dentare.

Diatrozele sunt articulații cu mobilitate crescută care unesc oasele lungi.În majoritatea cazurilor structura capsulei diatrozelor este dintr-un strat extern fibrs și un strat intern sinovial. O particularitatea a diartrozelor este aceea că legătura dintre capeteloe osoase se realizează prin intermediul unor ligamente și a unei capsule de țesut conjunctiv.Această capsulă cuprinde cavitatea articulară care contine la rândul ei lichid sinovial, care are rolul de a facilita glisarea suprafețelor articulare acoperite de cartilaj hialin dar și de a hrăni cartilajul articular.

Sinartrozele sunt articulații imobile ale căror suprafețe osoase sunt aproape în contact iar între elementele scheletce există un țesut conjunctiv fibros sau cartilaginos.

Sinostoza: oasele sunt unite prin țesut osos, din această cauză articulațiile sunt imobile.Acest tip de articulație este întalnit la adult la oasele craniului.

Sincondroza: oasele sunt unite prin cartilaj hialin , exemple sunt cartilajele epifizare ale oaselor în creștere și între prima pereche de oase și stern.

Sindesmoza: oasele sunt unite prin ligament interosos format din șesut conjunctiv dens, exemplu fiind simfiza pubiană.

I.3. Mușchii

Mușchii sunt organe active ale mișcării datorită proprietății lor de a se contracta, fiind implicați în menținerea pozițiilor și mișcărilor de bază.

Din punct de vedere histologic și functional, există 3 categorii de mușchi:

– mușchi striați (mușchii scheletici);

– mușchi netezi (intră în alcătuirea viscerelor,a vaselor de sânge și a pielii);

– mușchiul cardiac (mușchiul inimii).

Mușchii scheletici  reprezintă 40% din greutatea corpului .

Aceștia participă la:

realizarea mișcărilor;

menținerea în contact a oaselor unei articulații, deoarece capetele mușchiului se fixează pe oase vecine, ce formează articulația;

dau forma corpului.

Mușchii netezi realizează mișcările involuntare ale organelor interne care nu pot fi controlate conștient și voluntar.

Mușchiul cardiac reprezintă cea mai mare parte din masa inimii, acesta are o structură apropiată de cea a mușchilor striați, dar contracțiile sale sunt autonome și involuntare.

I.4.Tendoane

Tendoanele sunt formate dintr-un țesut fibros prin intermediul căruia un mușchi se prinde de un os.

Tendoanele sunt formate din fibre de colagen, hrănite prin vase sangvine foarte fine. Unele (cele ale mâinilor, încheieturii mâinilor, picioarelor) au în plus un înveliș ( teaca sinovială) de aceeași natură cu membrana sinovială care acopera capsula articulațiilor mobile. Ea secretă un lichid lubrifiant care permite o mai bună alunecare în aceste regiuni anatomice supuse unor importante frecări.Flexibil, dar puțin elastic (mușchiul este cel elastic), tendonul este foarte rezistent.

Capitolul II. Structura histologică a pielii

II.1. Introducere

“Pielea sau analizatorul cutanat este un organ analizator fizic, contact, cât și de protecție și excreție, format dintr-un țesut conjunctivo-epitelial, care acoperă suprafața externă a corpului.” (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 – Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, pag.656)

Pielea reprezintă pâna la 20% din greutatea totală a corpului, ~ 9 Kg și acoperă 1,8 ai corpului unui adult de 70 Kg, grosimea este variabilă de la o regiune la alta, între 1-4 mm.

Pielea apară corpul de mediul extern ostil,astfel în cursul vieții pielea suferă mai multe agresiuni fizice,chimice și biologice decât orice alt organ. Pielea este agresată mecanic: prin lovire, tăiere, zgâriere, este expusă :solvenților,detergenților, poluanților din aer, contactului cu diferiți alergeni. Pe piele și în piele trăiesc diferite bacterii , ciuperci, fungi care provoacă diferite infecții.

“În mod intenționat noi o spălăm , o pătăm, o murdărim și o deranjăm cu produse cosmetic și medicamente topice.” (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 – Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, pag.656)

Din toate acestea rezultă că principala funcție a pielii este de a proteja țesuturile de sub ea. “Uneori pentru a restabili condițiile fiziologice normale ale pielii sunt necesare produse emoliente și hidratante, iar în cazul diferitelor afecțiuni dermice : microbiene, reumatismale, se utilizează diferite forme topice, dintre care o mare categorie o constituie unguentele.” (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 – Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa,pag 656)

II.2. Straturile pielii

Pielea este formată din 3 straturi pricipale:

Epiderm (stratul superior al pielii), de natură epitelială;

Derm, corion sau cutis, de natură conjunctivă;

Hipoderm (țesut gras subcutanat), tot de natură conjunctuvă.

Epidermul, este stratul exterior al pielii, format din celule epiteliale stratificate, de origine ectodermică, pe bază de keratină. Grosimea epidermului este medie de 0,1-1 mm, în fucție de zona corpului; este foarte subțire la nivelul feței și mai gros la nivel palmar și plantar.

“ La exterior, epidermul este acoperit de un film acid hidro-lipidic, protector care formează o barieră impermeabilă pentru apă, bogat în lipide; în fucție de zona testă pH-ul este acid = 4-6,5.”

Epidermul este constituit din 6 straturi de celule (de obicei se consideră 5 straturi, întrucât primele 2 nu formeză decât un singur strat):

Stratul de descuamare (stratum corneum disjunctum);

Stratul cornos (stratum corneum conjunctum);

Stratul lucid, de tranziție (stratum lucidum);

Stratul granular (stratum granulosum);

Stratul mucos al lui MALPIGHI (stratum spinosum sau sau stratum akantosum);

Stratul bazal (stratum germinativum).

Figura 1. Structura epidermului (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 )

Figura 2. Evoluția celulelor epidermice (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 )

Epidermul este constituit din 4 tipuri de celule:

Keratocitele – în proporție de 25%;

Celulele MERCKEL – sateliți ai terminațiilor nervoase;

Melanocitele, de formă neregulată, stelate, fără desmozomi și cu citoplamsa clară;

Celulele LARGENHANS, celule dendritice, sunt prezente în startul bazal și structurile suprabazale ale epidermului și a rol de “santinelă”. (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 – Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa, pag. 661)

Figura 3. Caracterele principalelor straturi din epiderm (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 )

Dermul sau corionul este al doilea strat principal al pielii: este un strat tisula, cu caracter hidrofil, situat sub epiderm si legat puternic de acesta, dar de care diferă mult prin strctura sa.

Dermul este un țesut conjunctiv lax și fibros, compus în principal din fibre de colagen care sunt acoperite cu o substanță amorfă. Este de 20-30 de ori mai gros decât epidermul, are 3-5 mm grosime și este plasat pe un țesut subcutanat gras (hipodermul). În partea superioară, dermul formează mici creste numite papile dermice , în care se află capilarele sangvine și termitațiile nervoase.

Fiind puternic vascularizat, dermul are un rol esențial în nutriția epidermului , care este hrănit cu capilarele din derm.

Dermul cuprinde și anexele pielii:

Foliculii piloși;

Glandele sudoripare;

Glandele sebacee;

Unghiile.

Din punct de vedere histologic se disting:

Un derm superficial sau papilar, o bandă subțire de țesut conjunctiv fin;

el emite spre derm creste numite papile dermice, care alterneză cu crestele epidermice. Dermul papilar are o textură laxă și este relativ bogat în celule, substanța fundamentală, fibre de reticulină și elastină, celule pigmentare. În pailele dermice e află terminațiile nervoase, corpusculi tactilo-enzitivi, vase limfatice și sangvine.

Dermul mediu, corionul sau dermul reticular ce reprezintă 4/5 din dermul total, mai dens ca cel precedent fiind constituit din numeroase fibre reticulate de elastină și mai ales fibre de colagen, dispuse perpendicular și paralel față de suprafața cutanată, ceea ce conferă rezistență și elasticitate pielii;

Dermul profund – compus din fibre de colagen groase, care penetrează orizontal în țesutul gras din hipoderm.

Hipodermul , cel mai profund strat al pielii, este un țesut conjunctiv lax, constituit dintr-o rețea de travee conjunctivo-elastice, ale căror ochiuri sunt ocupate de lobuli adipoși, formați din adipocite. Adipocitele conțin grăsimi de depozit, constituite din trigliceride, candtități mici de steroli și fosfolipide. Aceste celule adipoase au capacitatea de a transforma hidtrații de carbon în grăsimi și sintetizează colesterolul într-un ritm rapid.

Izolat termic, țesutul hipodermic, prin paniculele adipoase, constituie o rezervă de calorii și amortizează variațiile presiunii externe, a șocurilor traumatizante și totodată este o rezervă de lipide, deci o sursă de energie.

Tot în hipoderm se află glomerulele de glande sudoripare și rădăcinile foliculilor piloși.

„pH-ul suprafeții pielii (epiderm) , unde hidratarea este ușoară de reglat, de secreția glandelor sudoripare, are valoare în jur de 4,5 (4,2-5,6) . pH-ul contribuie la mecanismele de apărare a pielii („mantaua acidă”).” (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 – Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa 658)

Filmul hidrolipidic acid al pielii este dat de acidul lactic, de aminoacizii carboxilici rezultați din procesele de transpirație , amestecați cu sebumul, și de acidul carbonic provenit din straturile profunde, care difuzează la suprafață.

pH-ul acid al pielii scade în circa 15 minute după moarte, prin decarboxilarea acizilor. Valoarea pH-ului variază de la o regiune la alta a corpului și poate ajunge la 7,2 în spațiile interdigitale.

În afecțiunile cutanate, valoarea pH-ului pielii crește în toate cazurile, în sensul alcalinizării. În unele maladii cutanate se poate ajunge și la 8. În starturile profunde (în derm), pH-ul ajunge la valorile 7,1-7,3.

Se constată că parțile mai puțin expuse la aer (axilele, regiunile interdigitalice, pliurile inghinale) au un pH mai puțin acid, în comparație cu pilea feței.

Tabelul I. Valorile pH-ului pielii în funcție de regiunea corporală (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 )

Regiunile care au o tendință spre alcalinitate sunt mai expuse anumitor îmbolnăviri cutanate, deoarece prin alterarea mantalei acide și creșterea pH-ului peste 6,5 scade apărarea față de invazia microbiană.

Valoarea pH-ului este influențată de factori ca: sex, vârstă, temperatura corporală, transpirație excesivă, lumina solară, alimentație, digestie.

pH-ul pielii poate fi modificat prin folosirea de produse dermice și cosmetice. Sub influența acestor factori, pH-ul pielii poate varia de la o zi la alta și chiar de la o oră la alta.

Pielea sănătoasă are capacitatea de a tampona variațiile de pH, provocate în principal de produse alcaline, și de a restabili pH-ul inițial.

II.3. Funcțiile pielii

Pielea este un organ complex aflat în corelație cu celelalte organe ale corpului uman, coordonat de factorii neuro- vegetativi și umorali.

Funcțiile pielii rezultă din însăși structura complexă a sa; aceste regiuni care se disting și care au fost descrise sunt anatomic și funcțional diferite. În plus, în țesut este prezentă o rețea complexă de vase de sânge și nervi senzitivi. Principalele funcții ale pielii sunt sistematizate în tabelul II.

Funcția de reținere a fluidelor și țesuturilor (barieră mecanică și de protecție)

reprezintă capacitatea pielii de a mărgini, a acoperi țesuturile de sub ea și de a restrânge mișcarea acestora din loc în loc.

„Pielea este o bariera mecanică, rezistentă la șocuri și tracțiune. O lovitură violentă, acută, poate produce contuzii și bășici ale pielii; fricționarea poate îngroșa sau vezica epiderma, producând în timp calozități și bătături.Rezistența mecanică a pilelii este dată de fibrele de colagen și elastină, ce provin din matrița profundă a dermului, epidermul având un rol minor în acest domeniu.Pielea este netedă și întinsă când este supusă unei tensiuni. În timpul mișcărilor corpului, ea se întinde elastic, revenind la normal când întinderea încetează. Elasticitatea pielii scade cu vârsta; pierderea elasticității este accelerată prin expunerea la raze U.V.” [8]

În condiții de umezeală , pielea devine fragilă; Apa este principalul agent plastic al pielii și este necesară o concentrație de aproximativ 10-20 % umiditate pentru a mentine o flexibilitate adecvată.În absența unei umidități adecvate, suprafața pielii crapă, plesnește și se fisurează ușor sub stres.

Protecția față de stimuli externi (funcție barieră)

Barieră mecanică – această funcție a fost descrisă anterior;

Bariera microbiană

Stratul cornos normal fiind un strat dens și continuu poate fi străbătut doar prin difuzia particulelor cu mărime mică.Pielea este o barieră absolută impotriva microbilor, împiedicându-i să ajungă în țesuturi, unde mediul existent este favorabil dezvoltării lor, producând diferite infecții.În mod normal, pe suprafața pielii se dezvoltă o floră microbiană saprofită bogată, pe seama constituienților chimici și a secrețiilor acesteia.

Barieră chimică

Pielea este o barieră chimică datorită filmului hidrolipidic extern, acid și stratului cornos inatacabil de numeroase substanțe.Capacitatea unei substanțe de a străbate pielea și căile pe care le urmează depind de proprietățile fizico-chimice ale acesteia și de interacțiunile relative , cât și de difuziunea prin regiuni variate ale pielii.Deoarece rezistența stratului cornos pentru difuziune este mare în general pentru toate moleculele, iar căile anexe implică arii mici, fracționate, pielea intactă este considerată o barieră chimică.

Barieră împotriva radiațiilor

Radiațiile solare care pot afecta țesuturile și care nu sunt “filtrate” complet de atmosfera sunt razele U.V. , cu lungime de undă de la 250-310 nm, banda UV-B.

La persoanele cu pielea deschisă la culoare, după o expunere de 1 h, la soare, vara, se produce o arsură dureroasă, cu un eritem caracteristic (roșeță). În timp eficient, pielea are mecanisme naturale de a preveni sau micșora arsurile solare. Oamenii cu pielea închisă la culoare, au deja pigmentul negru, numit melanină, care se depozitează în celulele dermice adiacente.

Barieră electrică

Pielea uscată este un impediment pentru conducerea curentului electric. Prin îndepărtarea repetată a straturilor componente ale stratului cornos, rezistența electrică se reduce de 6 ori, ceea de denotă că stratul cornos este prima sursă pentru bariera electrică.

În timpul măsurătorilor ca : electrocardiograma și electroencefalograma, pentru care se utilizează electrozi cu o suprafață mare, între piele și suprafața electrozilor, este necesar să se plaseze suspensii, creme sau paste, cu o concentrație mare de săruri, pentru a asigura conductibilitatea electrică adecvată.

Barieră termică și mecanismele de reglare a temperaturii

În majoritatea zonelor, stratul cornos al pielii este subțire, nu poate proteja efectiv țesuturile vii aflate sub el, față de variațiile extreme de căldură și frig, nefiind un izolator suficient.Pielea este principalul organ care controlează temperatura și menține corpul uman ca un sistem izoterm cu o temperatură de 37șC.

Termoreglarea este asigurată prin:

Modificarea debitului circuitului sangvin

Evaporarea secrețiilor sudorale

Când organismul este expus la temperaturi scăzute, care îndepărtează căldura mai repede decât metabolismul, în piele au loc schimbări pentru a se conserva temperatura corpului.

Invers, când pierderea căldurii este insufcientă, la variațiile de entalpie din recțiile organismului, au loc procese fiziologice interne, care conduc la răcirea corpului.

Dacă organismul este confruntat cu necesitatea de a conserva energia termică, pentru a menține starea izotermă procesele circulatorii sunt reversibile și sângele este trimis spre periferie, mărind difuzia, și căldura nu se mai pierde.

Funcția de termoreglare – a fost descrisă la bariera termică.

Funcția secretorie : reprezintă capacitatea pielii de a elimina reziduurile biochimice: secreții glandulare ale glandelor sudoripare sebacee. Filmul superficial hidrolipidic, alături de stratul cornos, menține homeostazia și adaptarea fiziologică a organismului în mediul ambiant.

Funcția imunitară

Pielea este capabilă să inducă, să regleze și să inhibe un răspuns imunitar declanșat de diferiți factori. Anomaliile în funcționarea sistemului imunitar cutanat sunt la originea unor dermatoze: eczema de contact, cea atopică, psoriazisul, pemfigusul, lupusul eritematos cronic.

Tabelul II. Funcțiile principale ale pielii (Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 )

II.4. Penetrația prin piele

Prin penetrație cutanată se înțelege pătrunderea intradermică a substanțelor medicamentoase încorporate în baza de unguent, iar prin absorbție percutanată se înțelege traversarea pielii și pătrunderea substanțelor active în fluxul sanguin.

În general , pielea nu este un organ dotat pentru absorbție. În mod obișnuit,medicamentele pot trece în derm numai când epidermul este rupt sau distrus prin răni, arsuri, abraziune.Stratul cornos este în principiu impermeabil datorită structurii anatomice,compoziției chimice și funcțiilor sale. Difuziunea prin acest strat rigid este dificilă datorită conținutului ridicat de cheratină și procentului mic de umiditate. De aceea apa și numeroasele substanțe hidrosolubile nu pot trece. Deoarece pielea este considerată o membrană lipidică, rezultă că, prin piele pot penetra substanțe solubile în grăsimi.

Totuși, absorbția grăsimilor este foarte redusă și penetrația este favorizată la substanțele care au pe lângă solubilitatea în lipide și o oarecare solubilitate în apă. Astfel, stratul cornos poate fi capabil să absoarbă substanțe amififile, care ajung până în regiunile vascularizate ale pielii.

La bazele emulsiei de tip U/A mecanismul este diferit, având loc o evaporare rapidă a apei din sistemul emulsiv, ceea ce face ca stratul de unguent să devină poros, ceea ce permite și evaporarea apei din piele. Hidrogelurile nu produc hidratarea, iar dacă în formulă se găsesc umectanți, cum este glicerina, apare riscul deshidratării pielii.

În tratamentele dermatologice se urmărește ca medicamentul să pătrundă în piele, dar să nu ajungă în circuitul sanguin, deși acest lucru poate fi împiedicat în toate cazurile. O trecere a medicamentului în torentul sanguin este întâlnită în terapia locală cu antireumatice.

Pătrunderea în și prin piele a preparatelor farmaceutice se poate face:

Prin pori – prin pereții foliculilor piloși și prin glandele sudoripare;

Transpidermal – prin celulele stratului cornos și printre

celulele acestui strat.

Condițiile unei bune penetrări sunt:

Dimensiunea particulelor de substanță medicamentoasă dispersată în excipient să fie

suficient de mică;

Să existe o afinitate lipofilică a excipientului; pentru a putea pătrunde excipientul trebuie

să traverseze bariera lipidică fie în urma dizolvării, fie sub formă emulsionată;

3. În același timp excipientul trebuie să aibă și o afinitate

hidrofilică pentru a pătrunde prin bariera hidroelectrolitică.

II.5. Preparate dermatologice

Ținând cont de penetrație, preparatele dermatologice se pot împărți în trei grupe:

Cu acțiune superficială sau epidermice

Preparatele din această categorie au acțiune de suprafață, fiind de regulă protectoare și

emoliente, iar bazele de unguent fiind constituite în special din vaselină, ceruri, substanțe cu

caracter lipofil.

Cu acțiune mai profundă sau intradermice

Acestea au o anumită putere de penetrație în straturile mai adânci ale pielii. Sunt constituite

de obicei din uleiuri și grăsimi vegetale, lanolină și produse asemănătoare.

Cu acțiune generală sau sistemică

Substanțele medicamentoase trec prin piele și ajung în sistemul circulator; se mai numesc și preparate diadermice sau transcutanate. Această împărțire este discutabilă deoarece cedarea substanțelor active și penetrația nu depind numai de compoziția bazei de unguent ci și de starea în care se găsește pielea, precum și de alți factori. De altfel sunt greu de găsit preparate care să intereseze exclusiv numai un anumit strat al pielii.

Marea majoritate a unguentelor sunt destinate tratării maladiilor pielii și fac parte din primele două clase.În afară de preparatele menționate anterior, care sunt aplicate pentru a traversa pielea în circuitul sanguin și a avea o acțiune sistemică, a fost semnalată absorbția prin piele fără urmări a vitaminelor liposolubile și chiar a unor vitamine hidrosolubile: vitamina C, grupul B (tiamina, riboflavina, piridoxina, acidul pantotenic pot fi absorbite). Se mai poate menționa absorbția accidentală a unor compuși de mercur, acid salicilic și derivați, alcaloizi (nicotina, stricnina), fenol.Cele mai multe medicamente aplicate pe piele sub formă de unguente sunt administrate prin acțiunea lor locală și absorbția medicamentului este nedorită. Deși pielea este constituită ca un organ de absorbție, acest pasaj nu trebuie cu totul neglijat.

Pentru a putea defini modul de acțiune al unui preparat dermatologic este necesar să se

analizeze trei factori:

Pielea

Substanța activă

Excipientul

Metode de evaluare a absorbției prin piele

Probele cele mai importante pentru aprecierea penetrației cutanate pot fi metode in vitro sau

metode in vivo.

Metodele in vitro urmăresc difuziunea substanței active din unguent prin medii de gelatină

sau agar. Cantitatea de substanță difuzată se urmărește prin determinări chimice, fizice sau

microbiologice. Testele in vitro dau indicații orientative, dar rezultate mai concludente se obțin

prin teste in vivo.

Acestea pot fi de 4 tipuri și se pot aplica fie la preparate, fie la bazele de unguent. Multe din

metodele in vivo se execută pe animale de laborator, experiențele pe om fiind limitate la strictul

necesar și numai în faza finală a introducerii unui produs în terapeutică.

Metode histologice: anumite substanțe colorate, incluse în excipient, pot fi urmărite în

țesuturi, de unde rezultă gradul de penetrație al acestuia.

Metode radioactive: în bazele de unguent se include substanțe radioactive, urmând ca

trasorii radioactivi să fie cercetați în organe sau în secreții cu dispozitive adecvate.

Metode chimice: astfel de metode permit să se urmărească acțiunea generală a

substanțelor active prin determinarea cantității de medicament pe cale chimică în sânge,urină.

Metode farmacodinamice: sunt metode prin care se precizează intensitatea acțiunii și din aceasta se deduce gradul de penetrație.

II.6. Terapia topică

Statisticile arată că numărul afecțiunilor dermatologice a cunoscut în ultimul timp o creștere apreciabilă. Cauzele acestui fenomen nu sunt complet elucidate, dar este cert că o serie de influențe ale mediului sporesc riscul de îmbolnăvire.

Pentru tratamentele dermatologice, terapeutica dispune de o gamă largă de produse de uz topic:

Loțiuni

Emulsii

Unguente

Adezive

Aerosoli

Pulberi

Capitoul III. Inflamația

II.1. Introducere

Inflamația este o reacție complexă, neurotropă, vasculară și metabolică, declanșată de

pătrunderea unor agenți patogeni – străini sau produși de degradare proprii – în țesuturile

sănătoase ale unui organism . Este o reacție de apărare ce are unele mecanisme comune cu infecția și cu alergia.

III.2. Clasificarea inflamației

Inflamația poate fi:

• locală – atunci când agentul cauzal are o intensitate mică sau moderată;

• sistemică – când agentul cauzal are o intensitate mare și activează mecanismele de apărare la

nivelul întregului organism.

Principalele semne clinice ale inflamației sunt:

tumor – mărirea de volum a țesutului afectat din cauza prezenței exudatului și vasodilatație;

rubor – culoare roșie din cauza vasodilatației;

dolor – durere locală din cauza sintezei anumitor substanțe care au efect dolorigen;

calor – temperatura locală crescută, din cauza vasodilatației.

Din punct de vedere evolutiv inflamația poate fi:

acută;

subacută – sunt prezente concomitent leziuni tisulare și procese de reparație;

cronică – evoluție îndelungată, predomină procesele de fibroză și reparație.

III.3. Cauzele inflamației

Inflamația este un proces de apărare nespecific. Aceasta înseamnă că indiferent de agentul

cauzal, organismul răspunde prin aceleași mecanisme.

Agenții cauzali sunt reprezentați de orice factori din mediu care pot determina leziuni

tisulare:

microorganisme: virusuri, bacterii, paraziți, ciuperci;

factori fizici: energia calorică, enegia electrică, traumatisme, radiații ionizante;

factori chimici: acizi, baze, medicamente, enzime activate;

factori de natură imunologică și anume produși implicați în reacții antigen – anticorp.

Pentru a determina leziuni tisulare, agenții cauzali trebuie să acționeze cu o anumită intensitate, peste o anumită valoare numită prag.

III.4. Etapele inflamației

Din punct de vedere al desfășurării, inflamația prezintă următoarele etape:

Declanșare;

Efectorie;

Vindecare.

În etapa de declanșare acționează agentul cauzal care determină distrugeri structurale și afectare funcțională. Leziunile tisulare apar prin acțiunea directă a factorului cauzal și prin leziuni indirecte.

Etapa efectorie se caracterizează prin eliberarea de mediatori ai inflamației, care produc modificări caracteristice vasculare și tisulare.

Principalele efecte ale mediatorilor inflamației sunt:

Vasodilatație;

creștere a permeabilității capilare;

chemotactism pentru celulele implicate în inflamație.

Mediatorii eliberați în inflamație pot fi proteine, lipide sau cu alte structuri moleculare. O parte din mediatorii inflamației sunt sintetizați de către ficat, dar și de celule ale sistemului imun cum ar fi macrofagele, neutrofilele, limfocitele, precum și de către celulele endoteliale. În mod normal, aceste substanțe circulă în sânge sub formă inactivă și sunt activate la locul inflamației de către enzimele eliberate aici.

Etapa de vindecare a inflamației se produce după limitarea procesului de agresiune, prin neutralizarea agenților infecțioși, îndepărtarea agenților fizici sau chimici. În această etapă, predomină fenomene de proliferare, cu migrarea anumitor celulele numite fibroblaste care sintetizează colagen, o proteină cu rol de suport. Ulterior, are loc un proces de angiogeneză, cu refacerea circulației capilare locale, care oferă oxigen și substanțe nutritive pentru refacerea țesutului.

III.5. Mediatorii inflamației

Principalii mediatorii ai inflamației sunt:

Proteinele de fază acută – sunt sintetizate de către ficat.

Cele mai importante sunt: proteina C reactivă, fibrinogenul, -1 antitripsina, -2 antiplasmina,-2 macroglobulina.

Aceste proteine au rol antiinflamator: inhibă enzimele proteolitice activate la locul inflamației, activează sistemul complement, opsonizează agenții patogeni.

Sistemul complement – este format din aproximativ 30 de proteine plasmatice care se

activează în cascadă în timpul proceselor de apărare. Diversele componentele ale complementului au efecte antibacteriene, recrutează celule imune la locul inflamației, stimulează alte celule să elibereze mediatori ai inflamației, opsonizează microorganismele.

Sistemul coagularii – este format din proteine produse în principal în ficat, care circulă în

plasmă sub formă inactivă. În urma activării sistemului coagulării, moleculele de fibrinogen polimerizează și formează o rețea de fibrină. În inflamație, rețeaua de fibrină este un obstacol mecanic care oprește extinderea proceselor patologice.

Sistemul fibrinolitic – se activează concomitent cu sistemul coagulării. Rezultatul final

este formarea de plasmină, care degradează fibrina, pentru a preveni formarea de tromboze. În inflamație, plasmina are și alte roluri: activează sistemul complementului, activează sistemul kininelor plasmatice, rol chemotactic pentru leucocite.

Sistemul kininelor plasmatice – sunt proteine sintetizate în ficat (în principal). Activarea

acestui sistem duce la formarea de bradikinina care determină: durere (prin stimularea terminațiilor nervoase), vasodilatație, creșterea permeabilitătii capilare, activarea plasminogenului în plasmină.

Aminele biogene: adrenalina și noradrenalina, histamina, serotonina. Adrenalina și

noradrenalina sunt eliberate din terminațiile nervoase din jurul vaselor, din focarul inflamator și determină vasoconstricție inițială de scurtă durată. Histamina este unul dintre cei mai importanți agenți ai inflamației.

Lipidele biologic active: apar în focarul inflamator prin metabolizarea unor fosfolipide

din membrana celulelor distruse, ceea ce duce la sinteza de acid arahidonic. Din acidul arahidonic rezultă: prostaglandine, leucotriene, tromboxani. Aceste substanțe au efecte diverse în inflamație: vasodilatație, creșterea permeabilității capilare, bronhoconstricție.

Citokinele – substanțe eliberate în principal de către leucocite, au rol de mesageri

intercelulari. Cele mai importante citokine din punct de vedere al acțiunilor biologice sunt: interleukina 1, factorul de necroză tumorală , interleukina 6. Citokinele stimulează apărarea prin activarea leucocitelor, sinteza de proteine de fază acută la nivel hepatic, determină febră.

Capitolul IV. Durerea

IV.1. Introducere

În anul 1979, Asociația Internațională pentru Studiul Durerii a dat următoarea definiție: “durerea este o experință senzorială și emoțională asociată cu leziune tisulară actuală sau potențială sau descrisă în termenii unei asemnea leziuni”.

În caz de leziuni foarte severe, durerea devine insuportabilă. Pentru a evita un efect paralizant, care ar preveni reacții necesare cum sunt fuga sau apărarea, organismul este protejat de un mecanism foarte special, iar durerea cauzată de o leziune severă poate să nu fie percepută o scurtă peroadă de timp.O modalitate de a atenua percepția durerii de către organismul însuși este eliberarea de substanțe endogene care suprimă durerea numite endorfine.

Durerea este cel mai obișnuit motiv pentru care pacienții solicită consult medical. Ea are componente senzoriale și emoționale și se clasifică adesea în acută și cronică. Persoanele diferă foarte mult în ceea ce privește toleranța față de durere.

IV.2. Tipuri de durere

durerea acută – este tranzitorie, asociată direct cu o leziune sau cu un pericol, iar

semnificația ei este protejarea prin inducerea unei reacții, cu ar fi evitarea sau eliminarea leziunii. Durerea acută reprezintă un semnal biologic de alarmă eficace.

durerea cronică – este definită prin persistența ei mai mare de șase luni sau recurențe

frecvente timp de un an. Funcția și caracterul durerii cornice sunt complet diferite de cele ale durerii acute. Funcția protectoare nu mai este eficientă. Durerea cronică poate deveni independentă de originea ei și să se prezinte ca boală aparte. Poate deveni factorul cheie al unui cerc vicios cu perturbarea crescândă a bunăstării fizice, psihice și sociale.

IV.3. Etiopatogenitate

Durerea acută, care apare ca răspuns la injurii tisulare, rezultă dic activitatea receptorilor periferici pentru durere (nocicptori) și a fibrelor senzoriale specifice. Durerea cronică, legată de o leziune tisulară prealabilă este posibil cauzată de stimularea persistentă a acestor fibre. Durerea cronică poate fi și rezultatul unei dureri neuropatice.

Durerea nociceptivă apare după traumatisme sau afecțiuni obișnuite și poate fi somatică sau viscerală.

Bolile reumatismale formează un grup de afecțiuni cu localizări în primul rând la aparatul locomotor și cardio-vascular, ca urmare a unor leziuni caracteristice mezenchimale. Factorii etiologici în acest grup de boli sunt diferiți, determinând tablouri clinice cu evoluție acută, subacută și cronică.

IV.4. Clasificarea bolilor reumatismale

Reumatismul inflamator în care intră:

reumatismul Socolski Bouillaud ;

poliartrita reumatoidă ;

spondilita anchilozantă;

reumatismul secundar infecțios.

Reumatismul degenerativ în care intră:

artroza;

poliartroza;

spondiloza.

Reumatismul abarticular în care intră:

miozite ;

tendinite ;

bursite ;

periartrite ;

nevralgii și nevrite.

IV.5. Bolile musculo-scheletice

Spondilita anchilozantă: este o boală cronică inflamatorie, care provoacă durere

și inflamarea articulațiilor dintre vertebrele coloanei vertebrale și a celor dintre coloana vertebrală și pelvis (articulațiile sacroiliace). Boala poate declanșa durere, tumefacție și în alte părți ale corpului. Tratamentul constă în administrarea medicației simptomatice pentru prevenirea complicațiilor și deformărilor fizice.

Fibromialgia: este o afecțiune cronică ce se caracterizează prin dureri musculare,

durere generalizată, tulburări de somn, oboseală extremă, depresie, anxietate și dureri locale (mușchi și punctele sensibile).

Guta: este o formă complexă de artrită caracterizată prin accese de durere, roșeața

și sensibilitate a articulațiilor, care, de multe ori este localizată la baza degetului mare. Guta poate afecta pe oricine, însă, de regulă, bărbații sunt mai predispuși la gută, iar femeile devin mai sensibile la aceasta afecțiune după menopauză.

Artrita infecțioasă: unele forme de artrită sunt cauzate de infecții virale, iar altele

de infecții bacteriene. De exemplu, boala Lyme, cauzată de mușcătura unei căpușe care transportă bacterii specifice, provoacă inflamații, durere și rigiditatea articulațiilor.

Lupus eritematos sistemic: este o boală cronică inflamatorie, care se manifestă

atunci când sistemul imunitar al unei persoane atacă propriile țesuturi și organe. Inflamația provocată de lupusul eritematos sistemic poate afecta mai multe sisteme, inclusiv articulațiile, pielea, rinichii, celulele sanguine, inima și plămânii.

Osteoartrita sau osteoartroza: este una dintre cele mai întâlnite reumatisme

degenerative, care apare atunci când cartilajul articulatiilor este distrus. Pot fi afectate oricare dintre articulațiile corpului, dar cel mai frecvent afectate sunt: mâinile, șoldurile, genunchii, gâtul și partea inferioară a spatelui. Osteoartrita se agravează treptat și nu există tratament pentru vindecarea bolii.

Polimialgia reumatică: este o afecțiune inflamatorie care cauzează dureri

musculare și rigiditate, mai ales la nivelul gâtului, umerilor, părții superioare a brațelor, șoldurilor și coapselor. Această boală reumatică semnalează deseori afecțiuni întâlnite la nivelul arterelor (arterita cu celule gigante) și poate determina dureri de cap, inflamație, scădere în greutate și febră. Persoanele cu această boală, manifestă redoare matinală, dureri în partea inferioară a spatelui, gâtului, șoldului și umerilor.

Artrita reactivă: cunoscută și sub numele de sindromul Reiter, este declanșată de

o infecție care apare în: intestine, organe genitale, tract urinar. Articulațiile dureroase și umflate ale genunchilor, gleznelor, picioarelor, inflamația ochilor, pielii, uretrei sunt principalele simptome

Artita reumatoidă: este o boală inflamatorie cronică care afectează cele mai mici

articulații ale mâinilor și picioarelor. Spre deosebire de manifestările osteoartritei, în acest caz este afectată mucoasa articulațiilor. Rezultatul este inflamația dureroasă a acestora care poate conduce în cele din urmă la deformări și eroziuni osoase

Artrozele: cea mai frecventă categorie de afecțiuni reumatice este artroza.

Artrozele se întâlnesc în mod obișnuit în cadrul procesului de îmbătrânire a organismului, fiind caracterizate de degenerarea cartilajului, însoțită de remodelarea osului subiacent.

Entorsele : sunt procese posttraumatice care apar la nivelul articulațiilor după

mișcări bruște, forțate. Este caracterizată prin afectare vasomotorie suplimentară reprezentată de tumefiere, căldură și durere ascuțită.

Capitolul V.Forme farmaceutice utilizate in tratamentul topic al bolilor inflamatorii

V.1. Preparate semisolide pentru aplicare cutanată

FR X, supl. 2004 și Eur. Ph. 2004 înscrie mai multe categorii de preparate semisolide pentru aplicarea cutanată:

Unguente

Creme

Geluri

Paste

Cataplasme

Plasturi medicinali

V.2.Unguente. Introducere

Unguentele sunt forme farmaceutice semisolide destinate administrării pe piele sau pe mucoase, în scop terapeutic sau de protecție; sunt constituite din excipienți în care se dispersează substanțe medicamentoase.

Denumirea de unguent provine de la verbul latin ungo,-ere = a unge sau subsantivul unguentum, i = unsoare, alifie, parfum.

V.3. Clasificarea unguentelor

Diferitele tipuri de unguente se pot clasifica în funcție de criterii variate, care depind de natura bazei de unguent, de modul de dispersie a substanțelor, de formulare, fabricare, cale de administrare, acțiune.

Criterii de formulare:

Unguente magistrale

Unguente oficinale

Unguente industriale

Natura bazei de unguent:

Unguente cu baze anhidre

Baze de absorbție

Baze de unguent hidrosolubile

Baze de unguent hidrofobe

Unguente cu baze hidratate

Sisteme emulsionate

Sisteme gelificate

În funcție de proprietățile fizico-chimice ale excipienților:

Geluri hidrofobe (unguente grase)

Geluri emulsionate (unguente emulsii A/U sau U/A)

Hodrogeluri (baze de unguent hidrofil)

După gradul de dispersie al substanței active:

Unguente de tip soluție (substanța activă este dizolvată în baza de unguent)

Unguente suspensii (substanțele active fiind pulverizate sunt

suspendate în baza de unguent.

Unguente polifazice (având atât substanțe dizolvate în baza de unguent cât și substanțe emulsionate sau suspendate în baza de unguent)

După gradul de penetrație:

Unguente de acoperire (epidermice) sunt unguente utilizate pentru protecția epidermului neafectat sau pentru tratamentul unor afecțiuni ale epidermului (unguente mentolate, anestezice).

Unguente de penetrație (endodermice sau de profunzime) la

care se urmărește o acțiune în straturile profunde ale pielii, ca de exemplu:

unguente antimicotic

unguente antiparazitare

unguente antimicrobiene

Unguente de resorbție (diadermice, sistemice) sunt unguente care facilitează pătrunderea substanței active prin piele în sistemul limfatic și în torentul sanguin, realizându-se astfel o acțiune sistemică.

După acțiunea terapeutică:

Unguente de acoperire (protectoare)

Unguente cosmetice (emoliente, hidratante)

Unguente antimicrobiene (conținând antibiotice chimioterapice, antiseptice)

Unguente antimicotice

Unguente antiinflamatoare

Unguente antiparazitare

După locul de aplicare:

Unguente dermice (cu aplicare pe epiderm)

Unguente aplicate pe mucoasă:

Nazală

Oftalmică

Rectală

Vaginală

V.4. Avantajele unguentelor

Utilizarea acestei forme prezintă următoarele avantaje:

Efectuarea unui tratament local

Evitarea tractului digestiv avantajoasă când unele substanțe produc iritații in această zonă (exemplu: diclofenac)

Administrarea ușoară care nu necesită personal calificat.

Se pot obține pe cale industrială cu randament ridicat.

Se pot utiliza cu scop protector pentru piele și mucoase

V.5. Dezavantajele unguentelor

Unguentele pot avea următoarele dezavantaje:

posibile iritații locale;

pot asigura un tratament complementar celui parenteral sau per-oral nefiind însă medicație de prima alegere în urgențe;

formularea, prepararea, condiționarea necesită exigențe de calitate crescute, mai ales la preparatele oftalmice și dermo-cosmetice;

pătarea lenjeriei.

V.6. Formularea unguentelor

La formularea unguentelor se folosesc baze de unguent și substanțe medicamentoase.

Prin baze de unguent se înțelege, produse noi, onctucoase, indiferente din punct de vedere fiziologic și chimic. Consistența lor este între solid și lichid. Este vorba de substanțe plastice socotite geluri de către K. Münzel, care numește unguentele geluri plastice, pentru aplicarea cutanată.

Structura de gel a unguentelor este redată prin următoarea schemă de către M.Schirm: lichid, solid, apă, ulei de parafină, parafine solide și ester ai acizilor (polimerizanți lichizi) grași cu glicerină, ceară, gumă tragacanta și înlănțuire prin valențe secundare, înlănțuire prin valențe principale cu caracteristici plastice, caracteristici elastice – unguente geluri cu gelatină și agar-agar.

Geluri: prin baza caracterului de gel al unguentelor, Münzel a alcătuit o sistematizare a unguentelor, din care vom indica unele elemente:

geluri de hidrocarburi: vaselină, unguente cu parafină;

lipogeluri: grăsimi (glicerizi ai acizilor grași);

hidrogeluri: unguente cu glicerină, gumă de tragacanta, gumă de adulsion, geluri de alginat si bentonită, etc);

geluri de carbowax: geluri de polietilenoxid, geluri de siliconă.

V.7. Baze de unguent

Selectarea componentelor care constituie baza (excipientul) reprezintă latura importantă a formulării preparatelor dermatologice.

Alegerea bazei de unguent se face în funcție de localizare (structura naturală a locului de aplicare : piele, piele acoperită cu păr, mucoase), de stadiul afecțiunii (proces acut sau cronic), de tipul de piele (seboreic sau sebostatic), și de  proprietățile fizico-chimice a substanțelor medicamentoase.

Bazele de unguent trebuie să asigure o cedare corespunzătoare a substanțelor active. De asemenea, excipientul nu trebuie să împiedice afectarea respirației și a schimburilor de căldură și să nu afecteze în general, funcțiile normale ale pielii, de aceea excipientul pentru unguente va fi selectat în funcție de scopul terapeutic urmărit și de natura locului de aplicare.

Motivarea terapeutică: atunci când se alege o bază de unguent, primul lucru care contează

este condiția terapeutică. Natura, stadiul maladiei pielii și condiția pielii pacientului, au o

importanță decisivă. Unguentele care servesc pentru tratamentul rănilor nu trebuie să fie preparat cu baze care sunt nefavorabile procesului de vindecare. Amestecurile cu parafină moale, parafină lichidă și lanolină sunt cele care sunt utilizate de regulă.

Consistența – un unguent trebuie să aibă calitatea de a se întinde cu ușurință și de asemenea,

trebuie să poată să fie îndepărtat tot așa de ușor (de preferință prin spălare). În plus, consistența trebuie să fie astfel creată încât unguentul să poată fi condiționat în mod convenabil în tuburi.

Determinările de acest tip nu pot exprima în mod sigur toate proprietățile care sunt incluse în termenul “consistență”. Din această cauză se utilizează de cele mai multe ori metode speciale care sunt cuplate direct cu condițiile impuse în practică.

Stabilitate. În unguentele apoase drogurile încorporate pot suferi un proces de

descompunere (hidroliză, oxidare). Datorită condițiilor create în timpul utilizării unguentului pot apărea și reacții fotochimice. Stabilitatea bazei de unguent trebuie să fie testată, deoarece este compusă de cele mai multe ori din uleiuri, grăsimi și hidrocarburi ce sunt uneori sensibile la oxidare, proces care se soldează cu formarea de peroxizi și alte produse de oxidare. Adaosurile de antioxidanți ameliorează considerabil stabilitatea produsului, dar încorporarea lor în unguente apoase poate crea probleme (antioxidanți fenolici sunt transferați în faza apoasă și ca atare apar colorări).

V.8. Prepararea unguentelor

La prepararea unguentelor se disting următoarele faze:

pregătirea bazei de unguent;

dispersarea substanțelor medicamentoase;

omogenizaea unguentului;

verificarea calității;

ambalarea.

Reguli privind igiena la prepararea unguentelor

Atenția a fost îndreptată asupra acestei probleme ca urmare a aparițiilor a numeroaselor infecții ce proveneau din utilizarea unor unguente oftalmice contaminate.

În prezent, au fost stipulate o serie de condiții referitoare la sterilitatea acestor unguente și a acelor unguente care sunt destinate a fi utilizate pe răni deschise de mari proporții sau pe pielea grav lezată.

Pentru respectarea acestor condiții în operațiile ex-tempore, este necesar să se utilizeze substanțe sterile și ustensile de asemenea sterile, să se instaleze o boxă specială cu echipament pentru operațiile aseptice și să se recurgă la utilizarea unor tehnici de lucru aseptice. Producția pe scară mare ridică probleme și mai complicate datorită naturii deschise, mult expuse a echipamentului existent. Acest lucru a dus la construirea unor instalații destinată proceselor pe scară mare în care, întreaga producție are loc într-un sistem închis.

Metode de preparare a unguentelor

Metodele de preparare ale unguentelor țin de sistemul de dispersie.Substanțele active se pot găsi dispersate în baza de unguent sub formă de soluție, emulsie sau de suspensie când se obțin unguente de tip : soluție, emulsie, suspensie sau polifazice (solutie-emulsie-suspensie).

Toate operațiile de dispersare pot fi întâlnite dependent de natura substanțelor active – dizolvare, suspendare, emulsionare. Aceste operații sunt necesare pentru a aduce princiipile active în particule cât mai fine pentru a ușura obținerea unui amestec intim cu excipientul.

În farmacie, prepararea unguentelor se face la mojar,la temperatura camerei sau la cald.Topirea componentelor este deseori necesară pentru a realiza un amestec omogen.

V.9. Biodisponibilitatea unguentelor

Legislația cu privire la evaluarea disponibilității/bioechivalenței medicamentelor aplicate topic este semnalată în Europa prin ghidul emis de EMEEA, în 1996, unde se menționează obligativitatea testelor de demonstrare a similarității dintre produsele topice, respective genericul, față de medicamentul inovator, prin teste de eficiență și siguranță. În acest context se fac referiri la caracteristicile fizico-chimice ale substanței active și ale excipienților, care într-o nouă formulare (interschimbabil), poate genera modificări cu consecințe asupra eficacității și siguranței medicamentului.

În funcție de situație sunt luate în considerație studii farmacodinamice pe animal și pe om, cât și disponibilitatea farmaceutică.

Demonstrarea eficacității se bazează pe studiile clinice, care utilizează metode clasice de determinare a bioechivalenței, cu o variație de plus sau minus 20% în cazul comparării parametrilor analizați pentru cele două medicamente.

Demonstrarea siguranței și toleranței locale poate fi anticipată prin cunoașterea proprietăților substanței medicamentoase și excipienților din faza de preformulare și formulare. Date toxicologice sunt necesare în formulări în care: se eliberează cantități mari de substanță activă la locul de acțiune, se înlocuiește un excipient în formulare. Orice modificare în formulare trebuie să demonstreze influența excipientului în penetrarea și absorbția cutanată.

Evaluarea biodisponibilității și/sau bioechivalenței medicamentelor aplicate topic se bazează pe măsurarea nivelurilor de substanță medicamentoasă din stratul cornos, în funcție de timp, rezultând o concentrație maximă într-un timp maxim și aria de sub curbă (ASC).

Capitolul VI. Veninul de șarpe

VI.1. Introducere

Există un motiv bun pentru care șarpele este un simbol pentru profesia medicală din America, explică Primor, urmărind istoria proprietăților vindecătoare ale șerpilor înapoi la grecii antici.

Potrivit Dr. Naftali Primor, manager R&D pentru SIS, șerpii pot ajuta la ameliorarea durerilor bolnavilor de artrită. Există 4000 de specii de șerpi, 400 veninoase în lume, spune Primor, specialist în șarpi și biochimist.

Aproximativ 99% din venin este netoxic, ceea ce ne oferă o mare sursă de posibile componente ale medicamentului, a declarat Primor,  adăugând că speră, că moleculele rămase netestate pot deține cheia rezolvării bolilor mortale precum cancerul.

Echipa științifică pe care Primor o conduce la SIS a identificat substanțele chimice din veninul de șarpe al cobrei și viperei. Compania folosește aceste cunoștințe pentru a face un analgezic puternic împotriva durerii cronice, cum ar fi artrita, și dureri secundare cauzate de alte boli, cum ar fi cancerul. Primor suspectează că veninul are și proprietăți terapeutice, dar trebuie făcute mai multe studii.

Primor a fost întotdeauna fascinat de șerpi și a început să lucreze cu venin de vipera, la începutul anilor 1980, când colegul său, Shulov, a observat o practică ciudată de noii imigranți în Israel. Imigranții ruși aduceau cu ei o alifie de vindecare făcută din venin de vipere, care era aplicată pe piele pentru a ușura durerea cronică – reumatică și musculară. Shulov s-a apropiat de Primor, care tocmai s-a întors din activitatea post-doctorală la Universitatea Colorado și i-a cerut să studieze cum funcționează veninul.

VI.2. Specii de șerpi veninoși

Șerpii veninoși sunt șerpi care, la vânătoare sau în apărare, folosesc venin, care este injectat prin mușcătură. Dintre șerpii existenți în lume, circa 10 % sunt veninoși.

Ei sunt grupați în următoarele familii:

Elapidae, familie care cuprinde : șarpele mamba (Dendroaspis sp.), cobra (Naja sp.), cobra regală și șarpele coral (Micrurus sp.)

Viperidae (viperele), familie care cuprinde subfamilia Viperinae : Vipera berus, Vipera aspis, Vipera ursinii, speciile Bitis, Echis. Subfamilia șerpilor cu clpoței (Crotalinae), (Agkistrodon sp.) și (Bothrops sp.), (Trimeresurus sp.) și (Gloydius sp.). Atractaspididae, familie care are numai specia (Micrelaps muelleri) și care a fost în trecut încadrat la altă familie taxonomică.

Colubridae (năpârcile), familie ce cuprinde, șarpele de magrove (Boiga dendrophila), speciile (Macroprotodon sp.), (Telescopus sp.).

VI.3. Compoziția chimică a veninului de șarpe

Veninul de sarpe este un lichid limpede, vâscos, de culoare gălbuie, gust ușor acid, fără miros.

Proteinele constituie 90-95% din greutatea uscată a veninului și sunt responsabile pentru aproape toate efectele sale biologice. Printre sute, chiar mii de proteine ​​găsite în venin, există toxine, în special neurotoxine , precum și proteine ​​netoxice (care au și proprietăți farmacologice) și multe enzime, în special cele hidrolitice.

Enzimele alcătuiesc 80-90% din viperid și 25-70% din veninul elapidelor , incluzând hidrolaze digestive, L-aminoacid oxidaza, fosfolipaze, pro-coagulant asemănător cu trombină și calicreină -sau proteaze serine și metaloproteinaze (hemoragine), care afectează endoteliul vascular.

Toxinele polipeptidice  includ citotoxine, cardiotoxine și neurotoxine postsinaptice (cum ar fi  α-bungarotoxina și α-Cobratoxina ), care se leagă de receptorii acetilcolinei  la joncțiunile neuromusculare. Compușii cu greutate moleculară scăzută (până la 1,5 KDa) includ metale, peptide, lipide, nucleozide, carbohidrați, amine și oligopeptide, care inhibă enzima de conversie a angiotensinei (ACE) și potențează bradicinina. Variația inter și intra-specie în compoziția chimică a veninului este geografică și ontogenă.

Fosfodiesterazele interferează cu sistemul cardiac al pradei, în principal pentru a scădea tensiunea arterială. Fosfolipasa A2 determină hemoliza prin lisarea membranelor celulelor fosfolipide  ale globulelor roșii.

Pentru digestie se folosesc aminoacizi oxidaze și proteaze . Aminoacid oxidaza declanșează, de asemenea, unele alte enzime și este responsabil pentru culoarea galbenă a veninului unor specii. Hialuronidaza crește permeabilitatea țesutului pentru a accelera absorbția altor enzime în țesuturi.

VI.4. Utilizări terapeutice ale veninului de șarpe

Veniul de șarpe este utilizat pentru tratamentul diferitelor boli precum:

epilepsia

astmul

artrita

dureri nervoase și musculare cronice

neurită

nevralgie

migrenă

dureri pentru cancer.

Partea experimentală

II.1. Introducere

Având în vedere:

pH-ul = 5,8-6,6

DL 50 = 1,2-3,5 mg/Kg/corp

Solubilitatea: apă, glicerină

Temperatura: veninul este termolabil, veninul liofilizat termostabil.

Am propus următoare formulare pentru o persoană de 50 Kg:

Tabelul III. Formularea unguentului

Preparare: Componentele lipofile au puncte de topire diferite și se topesc pe baie de apă într-o patentulă la 60-70șC. Se adaugă treptat soluția apoasă de borax încălzită la aceeași temperatură, triturând continuu. Se triturează până la răcire. Se încorporează tinctura,apoi veninul. Se omogenizează.

Observații: Lanolina, ceara, alcoolul cetilic, colesterolul sunt substanțe lipofile ce acționează ca emulgatori de tip A/U. Boraxul reacționează cu acizii grași liberi conținuți în cera și în uleiul de parafină și din reacție rezultă săpunuri monovalente care sunt emulgatori de tip U/A. Se formează concomitent ambele tipuri de emulgatori, dar predominantă rămâne emulsia de tip U/A dată fiind proporția mare de substanțe cu proprietăți emulsive de acest tip. Veninul se adaugă după răcirea unguentului deoarece este termolabil. Tinctura benzoe conferă miros plăcut unguentului și joacă rol de agent stabilizant (antioxidant) pentru componentele care în timp pot să sufere procese de autooxidare (râncezire).

Veninul de cobră liofilizat, a fost dizolvat într-o mică cantitate de apă, apoi încorporat în baza de unguent, iar veninul de viperă, a fost utilizat ca atare, încorporarea făcându-se la rece, acesta din urmă fiind termostabil.

Utilizări: antiinflamator, antireumatic

Conservare: în borcane bine închise , la loc răcoros.

Figura 4. Topirea componentelor grase

Figura 5. Omogenizarea unguentului

II.2. Materiale și metode

În cadrul acestui capitol au fost  analizate șase unguente cu diferite concentrații de venin de viperă și cobră , urmărind calitatea acestora.

Au fost efectuate urmatoarele determinări:

Aspect;

Miros;

Culoare;

Solubilitate;

Stabilitatea la 4 , la 25 si la 35°C;

pH-ul;

Indice de aciditate;

Indice de ester;

Indice de saponificare;

Indice de peroxid;

Proprietățile reologice

Veninul de șarpe este foarte recunoscut pentru conținutul crescut în proteine și enzime active. Este recomandat pentru calmarea durerilor articulare și redarea mobilității într-un timp scurt. Unguentul cu venin de șarpe tratează durerile reumatice și conferă o stare de bine. Este foarte util atunci când apar probleme ale coloanei vertebrale, degetelor, genunchilor și șoldurilor.

Pentru prepararea unguentelor am folosit venin de la două specii de șarpe, Vipera palestiniană (Vipera palestiniae) și Cobra scuipătoare roșie (Naja pallida).

Vipera palestiniană

Răspândire: Siria, Iordan,Israel, Liban

Hrana: se hrănește cu mamifere mici, șopârle

Lungime: adulții ajung până la lungimea de 130 cm

Reproducere: femela dă naștere unui număr de 10-14 pui vii

Observații: specie terrstră, preferă zonele uscate.Deosebit de agresiv, atacă scurt și rapid.Este activă mai mult noaptea.

Figura 6. (Vipera palestiniae)

Cobra scuipătoare roșie

Răspândire: Africa, Kenia, Somalia, Sudan

Hrana: se hrănește cu amfibieni, dar și cu rozătoare, păsări, șopârle și chiar șerpi

Lungime: adulții ating 70-120 cm

Reproducere: specie ovipară, femela depune în jur de 6-24 ouă

Observații: specie nocturnă, se pot cățăra în tufișuri și copaci joși. Are obiceiul de a scuipa veninul către ochii atacatorului. Veninul este citotoxic. Ajuns în ochi, veninul provoacă arsură severă și duce la orbire temporară sau chiar permanentă dacă nu este îndepărtat imediat.

Figura 7. (Naja pallida)

Pentru asigurarea stabilității termice, veninul de șarpe este supus liofilizării, proces ce presupune congelarea, urmat de sublimarea și uscarea acestuia sub vid.

Pulberea de venin de șarpe uscată prin această metodă are un conținut redus de apă, o activitate enzimatică puternică și o calitate bună.

Prelucrarea veninului de șarpe

Veninul extras trebuie depozitat la timp, la temperaturi scăzute și nu trebuie să fie ținut mai mult de 1 oră la temperatura normală. În general, locul unde are loc extragerea veninului trebuie să fie aproape de frigider. Filtrarea veninului de șarpe obținut este o problemă fundamentală în asigurarea calității veninului de șarpe.

În prima etapă, filtrarea ajută la eliminarea impurităților, obținerea unui lichid limpede, fiind urmată de înghețarea veninului și apoi uscarea.

În a doua etapă, cuburile de gheață cu venin de șarpe sunt plasate într-un aparat de uscare în vid, congelarea și uscarea în vid este în general completată în 8 ore. Veninul de șarpe uscat este sub formă de pulbere sau bloc, veninul de cobră este pulbere de culoare galben deschis.

După uscare, conținutul de apă al veninului de șarpe nu trebuie să depășească 5%. Un astfel de venin este pulberea liofilizată rafinată a veninului de șarpe. Veninul de șarpe liofilizat este relativ simplu de depozitat, introdus într-o sticlă de sticlă sigilată și păstrat într-un congelator. Perioada de valabilitate este în general de 10-20 de ani.

Determinarea DL 50

Un alt aspect important este determinarea dozei letale de venin, pentru o formulare corectă a unguentului.

Veninul de șarpe și puterea altor toxine se măsoară cu ajutorul testului DL 50 (doza letală 50%).

Ea implică dozarea mai multor grupuri de animale cu o substanță, fie pe cale orală (hrănire cu forță), prin injectare, prin piele sau prin inhalare. Animalele folosite au inclus șoareci, șobolani, iepuri, pisici, câini, maimuțe, pești și păsări. Punctul final al testului este atunci când jumătate din animalele din grup au murit. Cantitatea de substanță de testat care ucide jumătate din animale dă cifra DL 50. Cifrele DL 50 sunt utilizate, în teorie, pentru a indica valoarea de toxicitate standard pentru fiecare produs chimic.

În urma studiilor s-a demonstrat că:

DL 50 intravenos mg/Kg (Naja naja) = 0,35

DL 50 intravenos mg/Kg ( Vipera palestiniae) = 2,0

Determinarea aspectului

Circa 1 g proba se preseaza între două placi de sticlă de 10 x 25 cm, până când se obține un strat uniform de circa 0,5 mm. Stratul de probă se examineazî apoi prin transparență la lumină.

Determinarea mirosului

Proba se întinde în strat subțire pe o placă de sticlă, după care se percepe mirosul organoleptic.

Determinarea culorii

Se întinde o cantitate de probă în strat subțire pe o hârtie albă, velină și se observă culoarea.

Aspectul, mirosul și culoarea sunt prezentate în tabelul numarul IV.

Determinarea solubilității

Solubilitatea poate fi exprimată prin specificarea volumului de solvent (în mL) necesar pentru a dizolva 1 g substanță solidă, la temperaturi de 20±2°C. Verificarea solubilității nu este necesară să se efectueze în toți solvenții prevăzuți în monografie, ci este necesar să se controleze solubilitatea în cel puțin doi solvenți diferiți. Dacă se constată prezența unor impurități insolubile, se verifică solubilitatea și în ceilalți solvenți prevăzuți . Când se prevede solubilitatea în soluții de acizi sau în soluții de baze nu se precizează volumul din soluția respectivă, deoarece dizolvarea are loc ca urmare a unei reacții chimice.

La grăsimi, ceruri și parafine, solubilitatea se determină prin agitarea acestora cu solventul prevăzut, până la dizolvarea sau topirea acestora, adăugarea solventului, agitare până la racire și verificarea solubilității după ce soluția s-a ținut la 20±2°C timp de 2 h. Când în amestec are loc o degajare de căldură, verificarea solubilității substanțelor respective se efectueaza după 2 h de la dizolvare, timp în care amestecul este ținut la 20±2°C.

Masa substanțelor luate în lucru pentru determinarea solubilității se calculează astfel încat să rezulte, de obicei 10-20 mL soluție.

Substanța se consideră dizolvată când soluția examinată cu ochiul liber nu mai prezintă particule în suspensie. Nu se iau în considerare urmele de impurități mecanice dacă soluția, fără a fi filtrată, corespunde etalonului de transparență și dacă dupa un repaus de 1 h, aceste impurități nu formează un reziduu vizibil.

Solubilitatea. Solvenții în care se dizolvă unguentele sunt prezentate în tabelul numarul V.

Determinarea stabilității la 4șC, 25șC și 35șC

Probele au fost păstrate la diverse temperaturi,respectiv la 4șC, 25șC și 35șC, urmărind posibile modificări fzice sau chimice, pentru determinarea temperaturii optime de păstrare.

Determinarea pH-ului

Aparatura:

pH-metru

Reactivi

apă distilată

parafină

Pregatirea extractului apos

Într-un pahar de laborator se amestecă circa 2 g de probă cu 30 cm3 apă și 5 g parafină. Amestecul se incălzește pe baie de apă timp de 30 min, amestecând din când în când. Apoi se răcește, se îndepărtează turta de parafină și soluția se filtrează prin hârtie de filtru cu porozitate medie.

Determinarea pH-ului se face pe extractul apos obținut cu pH-metrul.

Tipul de emulsie si pH-ul determinat sunt prezentate in tabelul numarul VI.

Determinarea indicelui de aciditate

Prin indice de aciditate se înțelege numărul de mg de KOH necesar pentru neutralizarea acizilor grași liberi conținuți în 1 g de probă de analizat.

Valoarea acestui indice ajută la aprecierea calității grăsimilor, prin determinarea acizilor grași liberi ce apar ca rezultat al hidrolizei parțiale în prezența microorganismelor, cât și al transformărilor degradative din procesul râncezirii.

Reactivi

Alcool

Eter

Fenolftaleină

Hidroxid de potasiu

Tehnica de lucru

Se cântaresc la balanță 5 g probă de analizat, dacă nu se prevede altfel. Se dizolvă în 50 ml amestec, format din volume egale de alcool (R) și eter (R) , neutralizat în prealabil cu fenolftaleină soluție (I) și se titrează cu KOH 0.1 mol/L în apă până la colorație roz.

Indice de aciditate se calculează conform formulei:

IA = 5.61xV/m

În care :

IA = indice de aciditate

V = volumul de KOH 0.1 mol/L în apă folosit la titrare (în mL)

m = masa probei luate în lucru (g) ;

5.61 = numarul de mg de KOH corespunzatoare la 1 mL KOH 0.1mol/L în apă. Dacă în timpul titrării apare o tulbureală se mai adaugă amestec de alcool-eter până la redizolvare.

Determinarea indicelui de saponificare

Prin indice de saponificare se înțelege numărul de miligrame de KOH necesar pentru neutralizarea acizilor liberi și acizilor rezultați din saponificarea a 1 g probă de analizat.

Reactivi

acid clorhidric 0.5 n;

fenolftaleină

hidroxid de potasiu 0.5 mol/L în alcool

Tehnica de lucru

La 2 g probă de analizat, cântărite la balanța analitică, se adaugă 25 ml KOH 0,5 mol/L în alcool, într-un balon cu dop rodat și se încălzește la fierbere, pe baie de apă, la reflux, până nu se mai observă picături de grăsime la suprafața lichidului (30-60 min). Soluția se diluează cu 25 ml apă proaspăt fiartă și adusă la aproximativ 80șC, se adaugă fenolftaleină-soluție (I) și se titrează imediat cu HCl 0,5 mol/L până la dispariția colorației roz.

În paralel se efectuează determinarea cu o probă-martor.

Indicele de saponificare se calculează conform formulei:

IS = (V1-V2) x 28,05/m

În care:

IS = indice de saponificare

V1 = volumul de HCl 0,5 mol/L folosit la titrarea probei-martor (în mililitri)

V2 = volumul de HCl 0,5 mol/L folosit la titrarea probei luate în lucru (în mililitri)

m = masa probei luate în lucru (în grame)

28,05 = numărul de miligrame de KOH corespunzător la 1 ml KOH 0,5 mol/L

Determinarea indicelui de ester

Prin indice de ester se înțelege numărul de miligrame de KOH necesar pentru neutralizarea acizilor grași rezultați din saponificarea a 1 g probă de analizat.

Indicele de ester se calculează conform formulei:

IE = IS – IA

În care:

IE = indice de ester

IS = indice de saponificare;

IA = indice de aciditate

Determinarea indicelui de peroxid

Prin indice de peroxid se înțelege numărul de mililitri de tiosulfat de sodiu 0,01 mol/L oxidat de iodul eliberat din acidul iodhidric prin acțiunea peroxizilor din 1 g probă de analizat.

Reactivi

acid acetic glacial;

amidon, solutie 1%,

cloroform;

iodura de potasiu;

tiosulfat de sodiu, solutie 0.01 mol/L

Tehnica de lucru

5 g probă de analizat, cântărite la balanța analitică, se dizolvă, prin agitare sau prin încălzire, într-un amestec format din 18 ml acis acetic (R) și 12 ml cloroform (R), într-un flacon cu dop rodat. După răcire se adaugă o soluție proaspăt preparată din 1 g iodură de potasiu (R) și 1 ml apă și se agită energic timp de 1 minut. Se adaugă 30 ml apă și se titrează cu tiosulfat de sodiu 0,01 mol/L până la colorație galben-deschis. Se adaugă 2 ml amidon-soluție (I) și se continuă titrarea, agitând energic, până la decolorare.

În paralel, se efectuează determinarea cu o probă-martor.

Indicele de peroxid se calculează conform formulei:

IP = 10(V2-V1)/m

In care:

IP = indice de peroxid

V1 = volumul de tiosulfat de sodiu 0,01 mol/L folosit la titrarea probei martor (in mililitri)

V2 = volumul de tiosulfat de sodiu 0,01 mol/L folosit la titrarea probei luate în lucru (in mililitri)

m = masa probei luate în lucru (în grame)

Proprietățile reologice

Probele reologice care determină consistența unguentelor sunt greu de apreciat, pentru că derivă dintr-un complex de proprietăți ale componentelor: compoziție chimică, forma și mărimea moleculelor, forțele de adeziune intermoleculare, elasticitatea.

Pentru a aprecia consistența unguentelor sunt patru tipuri de probe reologice:

probe de vîscozitate

probe de penetrație

probe de întindere (etalare)

probe de elasticitate.

Determinarea vâscozității

Unguentele sunt corpuri plastice și tixotrope, vâscozitatea modificându-se dependent de temperatură și forțele de forfecare aplicate. Se folosesc vâscozimetre rotaționale, cu cilindri concentrici. Cilindrul interior se rotește cu viteze variate, supunând materialul la diverse forțe de forfecare. Fiecare vâscozimetru este dotat cu mai mulți cilindrii, corespunzător diverselor vâscozități.

Determinarea penetrației

Determinarea penetrației stabilește duritatea preparatului. Măsurătorile penetrometrice stabilesc gradul de consistență a unguentului după adâncimea la care pătrunde un corp cu greutate determinată. Se citește pe cadran distanța la care a pătruns conul în unguent, după o anumită perioadă de timp.

Determinarea capacității de etalare

Produsul testat este supus unor forțe asemănătoare celor aplicate în momentul întinderii unguentului pe piele.

Determinarea plasticității

Determinarea plasticității uneori se confundă cu capacitatea de întindere.

Tehnica de lucru

Se folosește dispozitivul Objeda Arbussa, alcătuit din 2 plăci de sticlă de anumite dimensiuni, aplicând pe placa inferioară o anumită cantitate de unguent, peste care se suprapune placa superioară, și se măsoară suprafața de întindere. Se pun apoi diverse greutăți și se fac citirile după fiecare greutate, determinându-se suprafețele de întindere. Se obțin date numerice, care permit aprecierea valorilor orientative ale plasticității unguentelor.

II.3. Rezultate și discuții

Controlul organoleptic: aspect, miros, culoare

Tabelul IV. Controlul organoleptic

Culoarea alb-gălbuie a unguentelor este dată de prezența T-rii Benzoe. Pe parcursul cercetării mirosul a rămas specific T-rii Benzoe, culoarea și aspectul s-au modificat în funcție de temperatura de păstrare.

Determinarea solubilității

Tabelul V. Determinarea solubilității

Determinarea stabilității la 4șC, 25șC și 35șC

Momentul preparării

Tabelul VI. Stabilitatea unguentelor la momentul preparării

După 15 zile

Tabelul VII. Stabilitatea unguentelor după 15 zile

Figura 8. După 15 zile

Figura 9. După 15 zile Figura 10. După 15 zile

Figura 11. După 15 zile

După 40 zile

Tabelul VII. Stabilitatea unguentelor după 40 zile

Figura 12. După 40 de zile

Figura 13. După 40 de zile

Figura 14. Dupa 40 de zile

Figura 15. După 40 de zile

Figura 16. După 40 de zile

Figura 17. După 40 de zile

În urma determinării stabilității la 4șC, 25 șC și 35șC am observat că toate cremele au fost stabile la temperatura de 4șC.

Determinarea pH-ului

Tabelul VIII. Determinarea pH-ului

Toate cremele prezintă tipul de emulsie U/A, iar pH-ul variază, Rp.1 având pH-ul cel mai mare,apropiat de cel al pielii, iar Rp.5 pH-ul cel mai mic.

Determinarea indicelui de aciditate

Tabelul IX. Determinarea indicelui de aciditate

Conform indicelui de aciditate, adică a volumului de KOH necesar neutralizării conținutului de acizi grași din probă, s-a obținut cel mai mic indice de aciditate la Rp.4 iar  cea mai mare la Rp.3.

Figura 18. Determinarea IA

Figura 19. Determinarea IA Figura 20. Determinarea IA

Determinarea indicelui de saponificare

Tabelul X. Determinarea indicelui de saponificare

Indicele de saponificare , adică volumul de KOH necesar neutralizării acizilor grași rezultați la saponificarea probei de analizat, este cel mai mic la Rp.1 , iar cel mai mare la Rp.4.

Figura 21. Determinarea IS

Determinarea indicelui de ester

Tabelul XI. Determinarea indicelui de ester

Indicele de ester , adică numarul de miligrame de KOH necesar pentru neutralizarea acizilor grași rezultați din saponificarea a 1 gram de probă de analizat a avut valoarea cea mai mare la Rp.4 si cea mai mica la Rp.3.

Determinarea indicelui de peroxid

Tabelul XII. Determinarea indicelui de peroxid

Indice de peroxid s-a obținut în cantitate mai mare la Rp.4 și mai mică la Rp.6 , ceea ce înseamna că cel mai bun este Rp.4, datorită efectului antibacterian și kerolitic al peroxizilor.

Figura 22. Determinarea IP

Determinarea proprietăților reologice

Determinarea plasticității

Tabelul XIII. Determinarea plasticității

Figura 23. Reprezentarea grafică a plasticității

Figura 24. Reprezentarea grafică a plasticității

Figura 25. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa)

Figura 26. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa)

Figura 27. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa)

Figura 28. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa)

Figura 29. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa)

TESTARE PE PACIENȚI

Pentru a investiga acțiunea terapeutică a unguentelor preparate, acestea au fost supuse inițial unui test de alergie , fiind aplicate ulterior pe diverse zone ale unor pacienți cu diverse probleme articulare.

Timpul de observare a efectului terapeutic a fost de 7 zile – 1 aplicare/zi și de încă 7 zile – 2 aplicări/zi.

Alergia cutanată

Alergia cutanată este definită ca dermatită de contact alergică, o reacție imunologică ce se manifestă mai tărziu după mai multe ore, în general 24-48 ore de la aplicare.

În faza acută, epiderma se umflă și apoi apare o veziculație intra-epidermică, cu edem localizat.

În faze mai cornice se întâlnesc diferite grade de hiperkeratoză și îngroșare neregulată a epidermului (lichenificare, cruste, eczeme).

Adesea acestea sunt însoțite de reacții inflmatorii nespecifice, ce se observă în derm, fiind totdeauna pruriginoase.

Testul de alergie “PATCH”

Testul constă în aplicarea pe piele, la nivelul antebrațului, a unor mici cantități de unguent acoperită cu un plasture. Plasturii vor fi lăsați pe piele să acționeze timp de 48 de ore, apoi vor fi îndepărtați, moment în care se va face o prima citire a rezultatelor, urmată ulterior de mai multe citiri la 3, 4 si 7 zile.

Figura 30. Testul PATCH – Pacientul A

Figura 31. Testul PATCH – Pacientul B

Tabelul XIV. Date despre pacienți

Tabelul XV. Unguentul testat

Tabelul XVI. Scala durerii înainte de testare

Tabelul XVII. Rezultatele testării in funcție de scala durerii

(după 7 zile- 1 aplicare /zi)

Tabelul XVIII. Rezultatele testării in funcție de scala durerii

(după 7 zile- 2 aplicare /zi)

În urma studiului am observat că efectul este mai intens odată cu cresterea aplicărilor cutanate și cu cât concentrația de venin este mai mare, indiferent de tipul veninului, dar trebuie să ținem cont și de faptul că percepția durerii este diferită de la individ la individ, aceasta fiind subiectivă.

Numărul de pacienți testați și durata studiului este destul de mică pentru a putea trage cele mai bune conclzii, acestă testare urmând a fi studiată in continuare, pentru a obține date mult mai relevante și a putea afirma cu exactitate care tip de venin și concentrație este cel optim pentru a realiza un efect terapeutic.

Figura 32. Chestionar durere

CONCLUZII

În partea experimentală am analizat 6 unguente, formate din aceeasi bază dar din tipuri și concentrații de venin de șarpe diferite, urmărind daca astea influențează caracteristicele unguentului.

În urma analizelor organoleptice ale celor 6 unguente s-a observat că au un aspect omogen și miros specific. Unguentele cu Rp. 4, 5, 6 au avut o culoare mai intensă decât cele cu Rp.1, 2, 3.

Toate aceste unguente prezintă tipul de emulsie U/A, iar pH-ul variază :Rp.1 și Rp.2  au valori apropiate 7,00 respectiv 6,89, iar Rp.3 are valoarea cea mai apropiată de pH-ul pielii ,fiind de 4,9.

În urma verificării stabilității celor 6 unguente s-a observat că toate sunt stabile de la 4°C pâna la 25°C.

Conform indicelui de aciditate, adică a volumului de KOH necesar neutralizării conținutului de acizi grași liberi din probă, s-a obținut cel mai mic indice de aciditate la Rp.4 și mai mare la Rp.3. Indicele de saponificare , adică volumul de KOH necesar neutralizării acizilor grași rezultați la saponificarea probei de analizat, este cel mai mic la Rp.1, iar cel mai mare la Rp.4 . Indicele de peroxid s-a obținut în cantitate mare la Rp.4, urmat de Rp.1și Rp.5.

În urma determinării plasticității rezultă că Rp.4 are cea mai mare capacitate de etalare.

În urma studiului am observat că efectul este mai intens odată cu cresterea aplicărilor cutanate și cu cât concentrația de venin este mai mare, indiferent de tipul veninului, dar trebuie să ținem cont și de faptul că percepția durerii este diferită de la individ la individ, aceasta fiind subiectivă.

În concluzie, în urma controlului chimic și fizic al unguentelor, consider că Rp.3

Bibliografie

Iuliana Popovici, Dumitru Lupuleasa -Tehnologie farmaceutica Vol.2 Ed.2 , Polirom ,2008

Farmacopeea Română – ediția a X-a, Ed. Medicală, București, 1993

European Pharmacopieia, ediția a 4-a, Strasbourg, 2002, suppl. 2004

Rhein L.D. ,Wolf B. : Barrier function and aging skin – current and new therapeutic strategies, IFSCC Magazine, 2001

Braha Steriana Lucia, Elemente de dermatofarmacie și cosmetologie, Ed. Cermi, Iași, 1998

Barry, B.W. : Dermatological formulation: Percutaneous absorbtion, ed. M. Dekker, New York, 1983

Manualul MERCK, Ed. a XVIII-a, 2006

Adriana Popovici, Unguente farmaceutice, Ed. Medicală, 1975

Papilian Victor, Anatomia omului, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1982

Putz R., Pabst R., Sobotta atlas of human anatomy, Munich, 2009

Balint Tatiana, Evaluarea aparatului locomotor, Tehnopress, Iasi, 2007

Frank H. Netter, Atlas de anatomie a omului – ed. a 5-a, Ed. Callisto, 2013

Gabriela-Monica Moaca, Anatomia aparatului locomotor, Ed. Bibliotheca, 2014

Liviu Macovei, Bolile reumatice pe înțelesul tuturor, Ed. MAST, 2012

https://www.israel21c.org/relieving-the-pain-of-arthritis-with-snake-venom/?fbclid=IwAR2PKLKk-0i3Sbt7lsATL0JJPwMUzKVUtTlE6pzJsK2K-aoKelcD5c1Kfb8

https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4341855/

https://www.researchgate.net/publication/44796985_Snake_Venom_-_An_Anti_Arthritis_Natural_Product

http://www.scientzbio.com/news/vacuum-freeze-drying-technology-in-the-applica-19240668.html

http://www.chm.bris.ac.uk/webprojects2003/stoneley/strength.htm?fbclid=IwAR1WXTirRvkbm60_zvOEOElz9ceQeMvkttVWpMvK1kFXhSP0sMHYXAWWLlQ

http://biochem-molbio.imedpub.com/determination-of-lethal-dose-ld50of-venom-of-four-different-poisonoussnakes-found-in-pakistan.pdf

https://www.researchgate.net/figure/The-pH-and-temperature-dependency-of-snake-venom-metalloprotease-SVMP-enzyme-from-M_fig5_264389396

ANEXA 1

LISTA ABREVIERILOR

U/A = emulsie tip ulei în apă

A/U = emulsie tip apă în ulei

Fr. X, supl. 2004 = Farmacopeea Română, supliment 2004

Eur. Ph. = Farmacopeea Europeană

EMEEA = Agenția Europeană a Medicamentului

ASC = Aria de sub curbă

DL 50 = Doza letală pentru 50 din cazuri

(R) = Reactiv

(I) = Indicator

IA = Indice de aciditate

IS = Indice de saponificare

IE = Indice de ester

IP = Indice de peroxid

m = masa

V = volumul

ANEXA 2

LISTA TABELELOR

Tabelul I. Valorile pH-ului pielii în funcție de regiunea corporală …………….. pag 10

Tabelul II. Funcțiile principale ale pielii ……………………………………………………..pag 15

Tabelul III. Formularea unguentului ………………………………………………………….. pag 40

Tabelul IV. Controlul organoleptic …………………………………………………………….pag 54

Tabelul V. Determinarea solubilității ………………………………………………………….pag 55

Tabelul VI. Stabilitatea unguentelor la momentul preparării ………………………….. pag 56

Tabelul VII. Stabilitatea unguentelor după 15 zile …………………………………………pag 56

Tabelul VII. Stabilitatea unguentelor după 40 zile ……………………………………….. pag 58

Tabelul VIII. Determinarea pH-ului …………………………………………………………… pag 61

Tabelul IX. Determinarea indicelui de aciditate …………………………………………….pag 62

Tabelul X. Determinarea indicelui de saponificare ……………………………………… pag 65

Tabelul XI. Determinarea indicelui de ester ………………………………………………….pag 66

Tabelul XII. Determinarea indicelui de peroxid ……………………………………………pag 66

Tabelul XIII. Determinarea plasticității ………………………………………………………..pag 68

ANEXA 3

LISTA FIGURILOR

Figura 1. Structura epidermului ………………………………………………………………. pag 6

Figura 2. Evoluția celulelor epidermice …………………………………………………… pag 6

Figura 3. Caracterele principalelor straturi din epiderm ………………………………. pag 7

Figura 4. Topirea componentelor grase ……………………………………………………….pag 42

Figura 5. Omogenizarea unguentului …………………………………………………………pag 42

Figura 6. (Vipera palestiniae) …………………………………………………………………….pag 44

Figura 7. (Naja Pallida) ……………………………………………………………………………. pag 45

Figura 8. După 15 zile ………………………………………………………………………………pag 56

Figura 9. După 15 zile ……………………………………………………………………………… pag 57

Figura 10 . După 15 zile …………………………………………………………………………….pag 57

Figura 11. După 15 zile …………………………………………………………………………….pag 57

Figura 12. După 40 de zile………………………………………………………………………… pag 58

Figura 13. După 40 de zile ……………………………………………………………………….. pag 59

Figura 14. După 40 de zile ………………………………………………………………………..pag 59

Figura 15. După 40 de zile ……………………………………………………………………….. pag 60

Figura 16. După 40 de zile ……………………………………………………………………….. pag 60

Figura 17. După 40 de zile ……………………………………………………………………….. pag 61

Figura 18. Determinarea IA ……………………………………………………………………..pag 63

Figura 19. Determinarea IA ………………………………………………………………………pag 64

Figura 20. Determinarea IA ………………………………………………………………………. pag 64

Figura 21. Determinarea IS …………………………………………………………………………pag 65

Figura 22. Determinarea IP ……………………………………………………………………….. pag 67

Figura 23. Reprezentarea grafică a plasticității …………………………………………….. pag 69

Figura 24. Reprezentarea grafică a plasticității …………………………………………….. pag 69

Figura 25. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa) ……………………pag 70

Figura 26. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa) ……………………pag 70

Figura 27. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa) …………………… pag 71

Figura 28. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa) …………………….pag 71

Figura 29. Determinarea plasticității ( Metoda Objeda Arbussa) …………………….. pag 72