Coordonator și redactor științific principal, dr. hab., prof. univ. Nicolae Eremia Chișinău, 2013 CZU 636 Autori: prof. univ. N. Eremia, prof. univ…. [618771]

Tehnologii
în Zootehnie
Coordonator și redactor științific principal,
dr. hab., prof. univ. Nicolae Eremia
Chișinău, 2013

CZU 636
Autori: prof. univ. N. Eremia, prof. univ. S. Chilimar, conf. univ., I. Ro-
taru, conf. univ. Larisa Caisîn, conf. univ. V . Radionov, conf. univ. V . Lupan,
conf. univ. Elena Scripnic, lect. sup. Iu. Scripnic, conf. univ. Tatiana Mardari, conf. univ. Ana Chițanu, conf. univ. Alisa Morari-Pîrlog.
Referenți științifici: Ștefan Țurcanu, doctor habilitat, profesor universitar, șef catedră Bio-
tehnologii în Zootehnie, UASM;
Vasile Macari, doctor habilitat, conferențiar universitar, șef catedră Ana-
tomia și igiena animalelor, UASM;
Sergiu Coșman, doctor habilitat, conferențiar cercetător, șeful laborato –
rului de Nutriție și Tehnologii furagere, IȘPBZMV .
Redactor: Iulita Bîrcă
Manualul este aprobat și recomandat pentru editare de Senatul Universi-
tății Agrare de Stat din Moldova în baza avizului Comisiei metodico-didactice
a UASM, proces verbal nr. 9 din 21 decembrie 2012.
Manualul “Tehnologii în Zootehnie” este elaborat conform planurilor de
învățămînt, programelor analitice și curriculumurilor.
În lucrare sunt generalizate rezultatele cercetărilor efectuate și ultimele
realizări ale științei și experienței înaintate.
Manualul este destinat studenților ciclului I la specialitățile economice
(362.1 – Marketing și logistică, 363.1 – Business și administrare, 363.2 – Achiziții, 364.1 – Finanțe și bănci, 366.1 – Economie generală) și poate fi recomandat pentru specialitățile din domeniul științei agricole, medicină vete –
rinară și celor pasionați de creșterea animalelor.

3CUPRINS
Prefață 6
Capitolul I. Importanța creșterii animalelor de fermă în economia națională 7
1.1. Importanța, starea actuală și perspectivele dezvoltării sectorului zootehnic 7
1.2. Organizarea obținerii produselor animaliere, materiei prime și exploatarea
animalelor de fermă 28
1.3. Zootehnia și relațiile ei cu alte ramuri ale agriculturii 29
Capitolul II. Principiile generale ale ameliorării animalelor de fermă 30
2.1. Noțiune de rasă 30
2.2. Însușirile morfo-fiziologice și productive ale animalelor domestice 47
2.3. Selecția și împerecherea animalelor domestice 84
2.4. Metode de creștere a animalelor domestice 99
Capitolul III. Bazele alimentației animalelor de fermă 122
3.1. Resursele furajere folosite în alimentația animalelor 122
3.1.1. Compoziția chimică a furajelor 122
3.1.2. Clasificarea resurselor furajere 128
3.2. Aprecierea valorii nutritive a nutrețurilor 175
3.3. Aprecierea valorii biologice a furajelor 178
3.4. Principiile alimentației normate a animalelor de fermă 184
Capitolul IV . Tehnologia creșterii bovinelor 196
4.1. Importanța creșterii și particularitățile biologice ale bovinelor 196
4.2. Tipurile morfo-productive de taurine 198
4.3. Rase de taurine 206
4.4. Selecția taurinelor 221
4.5. Reproducția taurinelor 232
4.6. Tehnologia creșterii tineretului taurin 235
4.7. Exploatarea taurinelor pentru lapte 249
4.8. Sistemele și metodele de îngrășare 261
4.9. Metode de întreținere a taurinelor destinate pentru producția de carne 266
Capitolul V . Tehnologii în creșterea suinelor 275
5.1. Importanța creșterii și particularitățile bioeconomice ale suinelor 275

45.2. Tipurile morfo-productive și rasele de suine 292
5.3. Organizarea reproducției și selecția suinelor 305
5.4. Tehnologii de creștere și exploatare a suinelor 325
5.4.1 Tehnologia de creștere și expluatare a vierilor de reproducție 325
5.4.2. Tehnologia de creștere și expluatare a scroafelor în perioada de
pregătire pentru montă și gestație328
5.4.3. Întrerținerea și alimentația scroafelor cu purcei 331
5.4.4 Tehnologia creșterii purceilor sugari 335
5.4.5 Întrerținerea și alimentația purceilor înțărcați 337
5.4.6 Creșterea tineretului suin de reproducție 341
5.5. Sisteme de îngrășare a suinelor 343
5.6. Tehnologii intensive de producere a cărnii de porc 348
Capitolul VI. Tehnologii de creștere a păsărilor 351
6.1. Importanța și perspectivele creșterii păsărilor în economia națională 351
6.2. Rasele de păsări domestice 360
6.3. Reproducția la păsări 379
6.4. Creșterea și exploatarea păsărilor domestice 388
6.5. Exploatarea prepelițelor 403
6.6. Valorificarea produselor avicole 407
Capitolul VII. Particularitățile tehnologiilor creșterii ovinelor și caprinelor 412
7.1. Importanța, particularitățile biologice și morfo-productive ale ovinelor 412
7.2. Rasele de bază ale ovinelor 420
7.3. Întreținerea și alimentația ovinelor 428
7.4. Tehnologia producerii cărnii de ovine 437
7.5. Tehnologia producerii laptelui de ovine 445
7.6. Producția de pielicele 453
7.7. Creșterea caprinelor 458
7.7.1. Rasele de caprine 464
7.7.2. Producția caprelor 467
7.7.3. Reproducția caprinelor 478
7.7.4. Tehnologia creșterii și înțărcării iezilor 481
7.7.5. Alimentația caprinelor 484
7.8. Proiectul model cu soluții tehnologice și constructive pentru ferma de
caprine cu 300 de capete 489

5Capitolul VIII. Tehnologia creșterii animalelor de blană 494
8.1. Aspectele economice în creșterea iepurilor de casă 494
8.2. Caracteristica zootehnică și economică a raselor de iepuri de casă 500
8.3. Particularitățile tehnologice de întreținere și exploatare a iepurilor de casă 521
8.4. Organizarea și efectuarea bonitării iepurilor de casă și a animalelor
sălbatice de blană529

Capitolul X. Tehnologia creșterii albinelor, obținerii produselor apicole și
polenizării culturilor agricole 534
9.1. Biologia familiei de albine 534
9.2. Rasele și înmulțirea albinelor 547
9.3. Tehnologia obținerii produselor apicole 558
9.3.1. Tehnologia obținerii, condiționării, păstrării și utilizării mierii 558
9.3.2. Tehnologia obținerii, prelucrării, păstrării și utilizarea cerii 565
9.3.3. Tehnologia obținerii, prelucrării, păstrării și utilizării polenului și
păsturii572
9.3.4. Tehnologia obținerii, păstrării și utilizării propolisului 580
9.3.5. Tehnologia obținerii, păstrării și utilizării lăptișorului de matcă 591
9.3.6. Tehnologia obținerii, păstrării și utilizării veninului de albine 595
9. 4. Resursele melifere și polenizarea culturilor agricole 601
Capitolul X. Tehnologia procesării laptelui 618
10.1. Particularitățile procesării laptelui 618
10.2. Compoziția chimică a laptelui 619
10.3. Proprietățile laptelui 624
10.4. Tehnologia tratamentului primar și cerințele față de lapte – materie primă 630
10. 5. Sortimente de produse lactate 632
Capitolul XI. Tehnologia procesării cărnii 650
11.1. Transportarea, recepționarea și întreținerea vitelor, păsărilor și iepurilor la
întreprinderile de industrializare a cărnii 651
11.2. Caracteristca merceologică a cărnii 656
11.3. Produse obținute prin prelucrarea cărnii 670
Bibliografie 684

6PREFAȚĂ
Lucrarea Tehnologii în Zootehnie, scrisă de un colectiv de autori din ca-
drul Facultății de Zootehnie și Biotehnologii a Universității Agrare de Stat din
Moldova, reprezintă o contribuție considerabilă cu privire la tehnologiile creș-terii animalelor de fermă și păsărilor, obținerii produselor de origine animală și rolul lor în viața economică a societății.
Cunoașterea și dirijarea proceselor economico-organizatorice, de mana –
gement, a tehnologiilor moderne, capătă o importanță deosebită în practica unităților zootehnice.
Cursul „Tehnologii în Zootehnie” are ca scop familiarizarea studenților
cu particularitățile biologice, morfo-productive și tehnologiile moderne de creștere a diferitor specii și rase de animale, exploatarea lor rațională și facto –
rii care influențează cantitatea și calitatea produselor animaliere.
Manualul este structurat în 11 compartimente necesare pentru însușirea
cursului de Tehnologii în Zootehnie, prevăzut conform planurilor de învăță –
mânt, programelor analitice și curriculumurilor. A fost sistematizat, generali –
zat și interpretat materialul informativ bibliografic, inclusiv rezultatele științi –
fice obținute de către autori pe parcursul experienței înaintate.
Specialiștii trebuie să posede un nivel satisfăcător de cunoștințe în dome-
niul nutriției și resurselor furajere folosite în alimentația animalelor, tehnologi-
ilor de creștere și exploatare a diferitor specii de animale și păsări, inclusiv și procesarea produselor de origine animală, rolul acestora în existența omenirii.
În lucrare este descrisă importanța, starea actuală și perspectivele dez-
voltării sectorului zootehnic în economia națională, principiile generale ale ameliorării, noțiunea de rasă, însușirile morfo-fiziologice și productive ale
animalelor domestice.
De asemenea, o atenție specială se acordă alimentației și resurselor fu-
rajere, tehnologiilor de creștere și exploatare a bovinelor, suinelor, păsărilor, ovinelor, caprinelor, animalelor de blană și albinelor melifere.
Sunt prezentate, de asemenea, particularitățile biologice și morfo-produc-
tive ale diferitor specii de animale de fermă, producția de lapte, carne, produc-țiile avicole, ovicule, apicole și procesarea acestora.
Această lucrarea este dedicată studenților ciclului I-i, specialităților econo-
mice și, totodată, poate fi recomandată pentru specialitățile din domeniul științei agricole, din care vor obține informații despre diversele tehnologii în zootehnie, necesare pentru obținerea și procesarea produselor de origine animală.
Sperăm că manualul își va găsi cititorul și se va bucura de o largă popu-
laritate pentru cei pasionați de creșterea animalelor și obținerea produselor de origine animală.
Prof. univ. N. Eremia

7CAPIT olUl I. IMPoRTANȚA CREȘTERII ANIMAlEloR
dE FERMĂ îN ECoNoMIA NAȚIoNAlĂ
1.1. Importanța, starea actuală și perspectivele dezvoltării
sectorului zootehnic
Zootehnia este o ramură importantă a agriculturii, care include activitățile
agenților economici de creștere a animalelor de fermă, de producere a produ-
selor de origine animală folosite în calitate de produse alimentare sau materie primă pentru întreprinderile industriei alimentare. De la animalele de fermă se mai obțin și produse nealimentare (lână, pielicele, blănuri, piei, grăsime etc.) care se folosesc în industria ușoară, farmaceutică, la confecționarea îmbrăcă –
mintei, încălțămintei, precum și gunoi de grajd – îngrășământ organic extrem de valoros.
Rolul sectorului zootehnic constă în asigurarea populației cu produse ali –
mentare de neînlocuit și extrem de valoroase, atât pentru activitatea consuma-torilor acestor produse, cât și pentru sănătatea oamenilor. Această ramură a agriculturii are o importanță deosebită pentru dezvoltarea industriei alimentare și industriei ușoare, întreprinderile cărora sunt permanent asigurate cu materie primă – animale pentru sacrificare, lapte, ouă, lână, pielicele, piei, blănuri.
Agricultura se poate dezvolta numai dacă se combină activitățile din fito-
tehnie, zootehnie și industria prelucrării produselor agricole.
Animalele de fermă folosesc efectiv vegetația de pe pășune și fânețe, pre-
cum și reziduurile fitotehnice și a întreprinderilor industriei alimentare, care nu pot fi prelucrate în produse alimentare. La rândul său, gunoiul de grajd și alte reziduuri zootehnice reprezintă îngrășăminte organice extrem de impor –
tante pentru conservarea și sporirea fertilității solului.
Animalele de fermă mai sunt folosite și în diverse activități sportive, dis-
tractive și de agrement, iar în unele gospodării agricole din regiunile mun-toase, unde nu poate fi utilizată tehnica agricolă, animalele prezintă forță de muncă pentru executarea lucrărilor agricole sau transportarea mărfurilor .
Produsele de origine animală comestibile și necomestibile sunt folosite
pe larg de către locuitorii din mediul rural atât pentru prepararea bucatelor, cât și pentru preocupări de artizanat.
Sectorul zootehnic este o verigă importantă de sporire a eficienții eco-
nomice și acumulări de surse financiare, în primul rând, a gospodăriilor din mediul rural și a agriculturii în ansamblu. Din toată producția globală agricolă 33% este obținută în sectorul zootehnic.

8Despre rolul sectorului zootehnic în economia națională, asigurarea po-
pulației cu produse alimentare de neînlocuit, a agenților economici din indus-
tria alimentară și cea ușoară cu materie primă, a fitotehniei cu îngrășăminte organice extrem de importante, a gospodăriilor agricole cu forță de muncă se pot face concluzii prin examinarea figurii 1.
Epoca actuală a dezvoltării societății umane se caracterizează printr-o
explozie demografică, ritmul de creștere a populației fiind din ce în ce mai accelerat comparativ cu sporirea producerii alimentelor. Pe plan mondial și regional se remarcă o creștere a necesarului de produse alimentare, cu precă –
dere de origine animală, întrucât, conform datelor FAO, în medie, în perioa –
da 2003-2005, peste 848 milioane de locuitori ai planetei sufereau din cauza subnutriției, ceea ce constituie circa 13% din numărul total al populației (în Republica Moldova ~ 5%).
Totodată, în țările dezvoltate economic, standardul de viață este din ce în
ce mai ridicat, crescând consumul de produse animaliere. Sporește necesarul de produse alimentare și în țările în curs de dezvoltare în legătură cu creșterea salariilor și a nivelului de trai al populației.
Populația planetei Pământ a depășit cifra de 7 mld oameni și este în con-
tinuă creștere. Din aceste considerente, agricultura, cu ramurile ei de bază – fitotehnia și zootehnia, în secolul XXI, are de rezolvat multiple probleme care se referă la producerea unor cantități mai mari de produse alimentare pentru asigurarea cât mai deplină a populației cu hrană, iar a animalelor – cu furaje, folosirea materiei prime agricole în scopul obținerii bioenergiei concomitent cu reducerea forței de muncă folosită în activitățile agricole.
Rezolvarea acestor probleme poate fi soluționată în cazul implementării
celor mai efective și stabile metode intensive de producere, care vor depinde, în mai mică măsură, de condițiile climatice.
Conform prognozelor FAO, pentru asigurarea către anul 2050 a 9,1 mi-
lioane de populație cu hrană este necesar de sporit volumul produselor ali –
mentare obținut actualmente cu 70%, inclusiv de două ori în țările în curs de dezvoltare. Aceasta înseamnă că cerințele pieței pentru produsele alimentare și furaje vor fi mereu în creștere.
Problematica legata de alimentație, tehnologii alimentare și nutritive im-
portante pentru Europa, a fost analizată la primul Congres European pentru Alimentație (Ljubljana, Slovenia, 2008), reieșind din Declarația pentru Nutri-ție FAO/WHO (Roma, 1992) și Declarația pentru Siguranța Alimentară WHO (Beijing, 2007). Participanții acestui forum au menționat, că alimentele sunt necesare pentru creșterea omului, dezvoltarea și funcționarea or ganismului.

9Nutriția corectă cere o dietă bine echilibrată care asigură o cantitate zil –
nica adecvată din toate categoriile de nutrienți și un aport optim de energie
pentru organismul uman. Alimentele trebuie să fie sigure, nutritive și să asi-gure într-un mod durabil, ca să păstreze demnitatea și identitatea culturală a consumatorului.
Figura 1. Relațiile zootehniei cu societatea umană, fitotehnia
și industria alimentară

10În acest context, situația creșterii animalelor constituie, pe plan mondial,
obiectul unor ample preocupări științifice și tehnice – activități permanent actuale
și importante pentru sectorul agroalimentar. Se urmărește nu atât mărirea efectivu-lui de animale, cât sporirea substanțială a producțiilor, prin ameliorarea raselor și perfecționarea tehnologiilor de creștere și exploatare a animalelor de fermă.
Sistemele clasice de producere a produselor alimentare corespund, în mă-
sură tot mai mică pentru acoperirea necesarului de produse alimentare de origi-ne animală, fiind înlocuite cu metode și tehnologii intensive de producție, care au la bază cuceririle științei și realizările tehnicii agricole contemporane.
Spre deosebire de situația din Republica Moldova, creșterea și exploata –
rea animalelor în țările economic dezvoltate capătă tot mai mult un caracter industrial, se implementează mijloace de muncă mecanizate și chiar automati –
zate, tehnologii performante de reproducție, hrănire și întreținere, folosind în același timp un material biologic din ce în ce mai valoros.
Pentru a cunoaște starea actuală și perspectivele dezvoltării sectorului zo-
otehnic s-a efectuat o analiză a situației creșterii animalelor în Republica Mol-dova și cele mai apropiate țări. Rezultatele se vor folosi pentru argumentarea căilor de dezvoltare a ramurii.
Sectorul zootehnic este o activitate importantă din complexul agroalimentar
care asigură necesitățile populației cu produse alimentare valoroase și de neînlo-cuit, industria alimentară cu materie primă, fitotehnia cu îngrășăminte organice extrem de necesare pentru sporirea fertilității și rodniciei solului, valorificând reziduurile din fitotehnie și industria prelucrătoare a materiei prime agricole.
Având în vedere importanța biologică și alimentară a produselor anima –
liere putem afirma că securitatea alimentară a țării poate fi asigurată numai în baza perfecționării permanente și utilizării eficiente a resurselor genetice din zootehnie, a tehnologiilor performante de producere a laptelui, cărnii și altor produse de origine animală, a metodelor științific argumentate de ameliorare, reproducție, nutriție și întreținere a raselor de animale și păsări.
V om menționa, că în Republica Moldova cel mai înalt grad de dezvol –
tare a sectorului zootehnic a avut loc în anii 1989-1990. În acești ani s-au înregistrat indicii superiori ai efectivelor de taurine, porcine, ovine și păsări, a productivității lor și a producției globale de lapte, carne și a altor produse zootehnice. Producția anuală de lapte de la fiecare vacă a constituit în medie pe republică, mai mult de 4 mii, iar la 52 de ferme – 5-7 mii kg. În următorii ani, din cauza managementului ineficient și reformelor agrare nereușite s-a produs o retrogradare a tuturor ramurilor agriculturii, inclusiv a sectorului zo-otehnic.

11Succint vom analiza cauzele retrogradării sectorului zootehnic prin pris-
ma situației din ramura creșterii taurinelor, principala ramură a sectorului zo-
otehnic din punct de vedere a ponderii acestui sector, în tot produsul agricol global, a indicilor economici de producere a laptelui și cărnii de bovină. După anul 1990 au avut loc modificări esențiale în ramura creșterii taurinelor, ceea ce a provocat retrogradarea ramurii, diminuarea efectivelor de taurine și a vo-lumului de producere a laptelui și cărnii de bovine (tabelul 1).
În anul 2009, comparativ cu anul 1990, în toate categoriile de gospodării
s-a redus efectivul de vaci: de la 395 mii la 160 mii de capete sau de două ori și jumătate, iar producția de lapte de la fiecare vacă respectiv: de la 3975 la 2743 kg sau cu 1232 kg, producția globală de lapte în 2009 a constituit numai 36% față de 1990, iar producția de carne – doar 9,3%.
După anul 1990 din toate ramurile sectorului zootehnic cel mai mult a
suferit creșterea taurinelor. În 2009, comparativ cu 1990, s-a păstrat numai a cincea parte din efectivul de taurine, inclusiv 40,5% din efectivul de vaci. În aceeași perioadă producția anuală de lapte a vacilor s-a micșorat cu 31%, iar sporul mediu zilnic în greutate al tineretului taurin – cu 37%.
Tabelul 1
dinamica efectivului și indicilor de productivitate a taurinelor
SpecificareAnii2009 în % către
anul
1990 1995 2000 2005 2009 1990 1995 2000
Efectivul de taurine
în toate categoriile de gospodării, mii capete1061 644 394 331 218 20,5 33,9 55,3
Inclusiv vaci, mii capete 395 342 269 231 160 40,5 46,8 59,5
Producția anuală de lapte la o vacă, kg3975 2919 2179 3018 2743 69,0 93,8 125,9
Producția totală de lapte, mii tone1511 761 574 659 543 35,9 71,4 94,6
Sporul mediu zilnic în greutate, g515 223 217 321 325 63,1 145,7 149,8
Producția anuală de carne de taurine (în greutate de abator), mii tone 114,3 42,3 18,0 15,6 10,6 9,3 25,1 58,9

12La 1 ianuarie 2009, numărul taurinelor, ce revin la 100 de gospodării ale
populației rurale din Republica Moldova, constituia 24 de capete, inclusiv
19 vaci sau câte o vacă la 5 gospodării, iar în medie, pe plan mondial, o vacă revine numai la 5 locuitori.
Reducerea efectivului de taurine și a productivității lor a condiționat și
micșorarea volumului anual de lapte, în 2009 comparativ cu anul 1990, de trei ori, iar a cărnii de taurină respectiv – de zece ori.
Îngrijorător este faptul că situația creșterii taurinelor nu s-a ameliorat nici
în ultimii patru ani, cu excepția sporului mediu zilnic în greutate, care, practic, nu s-a modificat. Cu ritmuri alarmante cresc importurile produselor agroali –
mentare, exportul net al acestor produse fiind în permanentă descreștere.
Cauzele principale ale acestei retrogradări sunt nu numai calamitățile na-
turale de proporții, care au fost înregistrate în anii 2003, 2006 și 2007, dar mai cu seamă trecerea de la creșterea taurinelor și producerii laptelui și cărnii de taurină din fermele colective în gospodăriile țărănești și individuale ale populației prin folosirea metodelor demult depășite de producere a produselor animaliere.
Majoritatea absolută a efectivelor de taurine, porcine și ovine se află în
posesia gospodăriilor mici ale populației. În 2009, efectivul total de taurine din Republica Moldova a fost de 218 mii capete, inclusiv 160 mii vaci, în gospodăriile populației și gospodăriile țărănești (de fermier) se aflau 204 mii taurine, inclusiv 155 mii vaci sau, respectiv, circa 94 și 97% din efectivul gos-podăriilor de toate categoriile.
O situație similară exista și în alte ramuri ale zootehniei. Din efectivul
total pe republică: 75-90% porcine, 86-97% ovine, 99,6-99,8% caprine, 96-98% iepuri și 83-85% păsări se aflau în gospodăriile populației și gospodăriile țărănești (de fermier). Aceste gospodării produceau 77-90% carne (în greutate vie) și 96-97% lapte din volumul producției globale în toate categoriile de gospodării din republică. Producția medie anuală de lapte la o vacă constituia 2792-3323 kg, ceea ce puțin diferă de producția medie a vacilor pe toate cate –
goriile de gospodării.
Pentru producerea furajelor gospodăriile populației și gospodăriile țărănești
(de fermier) foloseau numai 5,6-9,9% din toate terenurile agricole, ceea ce nu poate asigura necesarul de furaje și, respectiv, intensificarea producerii produ-selor animaliere, având în vedere că producția medie la 1 ha la porumb pentru boabe, în anii 2005-2009, era de 28,7-32,4, a orzului – de 17,3-19,5 quintale.
Cantitatea și, mai cu seamă, calitatea furajelor sunt factorii determinanți
care asigură, cel puțin în proporție de 65-75%, productivitatea animalelor și

13volumul global de lapte și carne obținut de la creșterea taurinelor. Dar gospo-
dăriile populației și gospodăriile țărănești (de fermier) nu dispun de tehnica agricolă pentru producerea volumului necesar de furaje calitative pentru spo-rirea producerii de lapte și carne, în deosebi a cărnii de taurină.
De la realizarea produselor agricole gospodăriile populației și gospodăriile
țărănești (de fermier) obțin circa 77% din toate veniturile, inclusiv 20,6-44,8% de la producția vegetală și 45,7-63,9% – de la produsele animaliere. Din punct de vedere economic, reiese că pentru sporirea veniturilor gospodăriile mențio-nate ar trebui să se orienteze mai mult la dezvoltarea activităților ce țin de creș-terea animalelor, dar nu în defavoarea producerii producției fitotehnice.
De menționat că, actualmente, nu toate terenurile agricole se folosesc efi-
cient. Există terenuri neprelucrate care ar putea fi folosite pentru creșterea ovinelor, tineretului taurin și sporirea producției de carne.
Dintre principalele cauze ale diminuării volumului produselor zootehnice
și ineficienței sectorului zootehnic, care au condiționat apariția unei situații de criză în ramură, putem menționa următoarele:
• reformele nereușite ale restructurării agriculturii, care au contribuit la
privatizarea pământului și divizarea terenurilor mari agricole în sute de mii de parcele mici – cote ale proprietarilor de pământ, ceea ce a condiționat dispari-ția fermelor de producere a produselor animaliere cu mecanizarea proceselor tehnologice de producere, precum și creșterea în gospodăriile sectorului privat a una-două vaci;
• dispariția aproape totală a fermelor de prăsilă, în special în ramurile prin-
cipalele ale zootehniei – creșterea taurinelor, porcinelor și ovinelor. Prin ordinul MAIA din 19 iulie 2010 nr. 158 au fost aprobate fermele animalelor de prăsilă, care includeau 1407 taurine, 1681 de porcine, 3716 ovine sau mai puțin de un procent din efectivul acestor specii de animale din Republica Moldova;
• producerea insuficientă a cantității de furaje concentrate, verzi și sucu-
lente, calitatea lor joasă;
• absența, în decursul a mai multor decenii, a activităților de ameliorare
a raselor de taurine Roșie de stepă și Simmental, concomitent cu practicarea unor metode primitive de ameliorare a taurinelor în majoritatea absolută a gospodăriilor agricole;
• sacrificarea neargumentată a tineretului taurin la o vârstă timpurie de
numai 20-30 de zile cu greutatea unui vițel de 30-35 kg și realizarea la export a tineretului cu greutatea medie de 200-300 kg și starea de îngrășare joasă;
• insuficiența acută de capital pentru investiții la crearea fermelor noi cu
tehnologii performante, bazate pe proprietatea privată;

14• scumpirea surselor energetice și materialelor de construcții, a medica –
mentelor, furajelor concentrate, premixurilor;
• iresponsabilitatea conducătorilor întreprinderilor de procesare a laptelui
și cărnii pentru dezvoltarea bazei materiale de producere a materiei prime.
Se prelungește reducerea efectivului de taurine, porcine și ovine, nu se
realizează acțiuni concrete și eficiente pentru creșterea productivității anima –
lelor și a producției globale de lapte, carne de taurine și ovine.
Îngrijorător este faptul că și în perioada anilor 2002-2009 indicatorii nu
se ameliorează, dar se agravează situația din sectorul zootehnic, cu excepția
creșterii păsărilor, în special la fabricile avicole, ceea ce demonstrează infor –
mația din tabelele 2-4.
În toate categoriile de gospodării din republică, efectivul de animale, în
anul 2009, s-a micșorat, comparativ cu anul 2002, la taurine – cu 46,2%, inclu –
siv la vaci – cu 41,2%, la porcine – cu 36,7%, la ovine și caprine – cu 8,6%.
Dacă nu se vor lua măsuri urgente și efective de stopare a declinului în
ramurile zootehniei, va avea de suferit și fitotehnia din cauza lipsei îngrășă-mintelor organice, iar pentru asigurarea populației cu produse alimentare va spori importul de carne și lactate, va crește exodul capitalului din țara noastră, se vor reduce și mai mult veniturile populației din mediul rural.
Tabelul 2
Efectivul de animale și păsări la 1 ianuarie, mii capete
SpecificareAnii 2009
%
20022002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Gospodării de toate categoriile
Bovine 405 410 373 331 311 299 232 218 53,8
din care vaci 272 279 256 231 217 207 169 160 58,8
Porcine 449 508 446 398 461 532 299 284 63,3
Ovine și caprine 947 956 938 942 938 947 853 866 91,4
Cabaline 77 78 78 73 69 67 58 56 72,7
Păsări 14119 14955 15756 17522 22235 22531 17157 18328 129,8
inclusiv întreprinderile agricole
Bovine 30 30 24 20 20 19 15 13 43,3
din care vaci 13 11 10 8 8 7 6 5 38,5
Porcine 49 71 40 33 46 66 61 65 132,7
Ovine și caprine 45 46 41 37 36 35 30 25 55,6
Cabaline 5 5 4 3 3 2 2 2 40,0
Păsări 1775 1611 1496 1920 2584 2532 2152 3115 175,5
inclusiv gospodăriile populației
Bovine 373 378 348 311 291 280 217 205 55,0
din care vaci 258 267 246 223 209 200 163 155 60,1
Porcine 399 434 405 364 415 465 237 218 54,6

15Ovine și caprine 900 908 896 904 900 911 822 840 93,3
Cabaline 72 73 74 70 66 65 56 54 75,0
Păsări 12337 13324 14257 15539 19629 19991 14920 15136 122,7
Numărul animalelor ce revin la 100 gospodării ale populației rurale, la 1
ianuarie
Bovine 42 43 40 36 34 33 26 24 57,1
din care vaci 29 30 28 26 25 24 20 19 65,5
Porcine 42 47 44 40 47 53 27 25 59,5
Ovine și caprine 99 101 99 102 103 104 93 96 97,0
Tabelul 3
Productivitatea animalelor și păsărilor în întreprinderile agricole
Specificare 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 20082008
%
2001
întreprinderi agricole, total
Cantitatea medie anua-
lă de lapte muls, calcu –
lată la o vacă, kg2447 2710 2493 2561 3018 2913 2710 2743 112,1
Adaos zilnic în greutate, g
Bovine 260 287 262 275 321 323 297 325 125,0
Porcine 134 147 136 166 187 200 218 268 200,0
Producția medie anu-ală de ouă pe o găină ouătoare, buc.251 242 214 235 232 230 235 218 86,9
întreprinderi cu formă de proprietate privată
Cantitatea medie anua-lă de lapte muls, calcu –
lată la o vacă, kg2417 2676 2467 2533 2938 2865 2685 2757 114,1
Producția medie anu-ală de ouă pe o găină ouătoare, buc.252 242 214 237 232 236 237 220 87,3
Datele prezentate în tabelul 3 demonstrează, că în gospodăriile și între –
prinderile agricole productivitatea animalelor și păsărilor rămâne foarte mică. La asemenea nivel de productivitate a animalelor producerea produselor ani-maliere nu poate fi rentabilă în orice categorie de gospodării.
Diminuarea efectivelor de animale și producția lor scăzută au provocat
scăderea producției globale de carne, lapte și ouă (tabelul 4).

16Tabelul 4
Producția principalelor produse animaliere
Specificare 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 20082008
%
2001
Gospodării de toate categoriile
Vânzarea pentru
sacrificare în masă vie, mii tone115 120 118 119 121 134 149 108 93,9
Lapte, mii tone 579 604 593 628 659 627 604 543 93,8
Ouă, mil. bucăți 618 671 620 668 762 765 704 563 91,1
inclusiv întreprinderile agricole
Vânzarea pentru sacrificare în masă vie, mii tone8 10 10 10 12 17 19 24 300,0
Lapte, mii tone 33 34 28 23 25 22 19 16 48,5
Ouă, mil. bucăți 253 283 212 225 284 286 238 207 81,8
inclusiv gospodăriile populației
Vânzarea pentru sacrificare în masă vie, mii tone107 110 108 109 109 117 129 83 77,6
Lapte, mii tone 544 568 564 604 634 604 585 527 96,9
Ouă, mil. bucăți 1968 1071 1959 1938 1884 2097 2081 1967 99,9
Ponderea producției principalelor produse animaliere în gospodăriile
populației, în volum total al producției agricole, %
Carne (în masă după sacrificare92,3 92,0 91,3 90,2 87,5 86,4 76,5 82,9
Lapte 94,0 95,1 96,2 96,2 96,3 96,8 96,9 103,1
Ouă, mil. bucăți 57,6 65,5 66,3 62,7 62,8 66,0 63,2 109,7
În toate categoriile de gospodării agricole, în perioada anilor 2001-2008,
s-a micșorat volumul producerii globale de carne, lapte și ouă. Din cantitatea totală de produse animaliere în gospodăriile populației se obțineau 63-97% de carne, lapte și ouă. De menționat, că producerea produselor animaliere s-a di-minuat nu numai în gospodăriile populației, dar și în întreprinderile agricole, rolul cărora nu este determinant în producția globală agricolă.

17În continuare este prezentată analiza comparativă a situației sectorului zo-
otehnic din Republica Moldova, din unele țări învecinate și din CSI – Belarusi,
Rusia, Ucraina, precum și din Bulgaria, Polonia, România și Ungaria. Deși în Republica Moldova sunt condiții favorabile pentru dezvoltarea agriculturii, implicit a sectorului zootehnic, informația prezentată în următoarele tabele demonstrează că la majoritatea indicilor dezvoltării agriculturii și sectorului zootehnic nu avem o situație mai favorabilă comparativ cu țările vecine, iar în multe cazuri avem o situație mai gravă.
În ansamblu, în toate țările lumii, în perioada anilor 2005-2007, com-
parativ cu media pe anii 1994-1996, crește numărul populației, inclusiv și al populației care practică activitățile agricole, iar în Republica Moldova și țările învecinate s-a redus numărul populației totale și al celei ocupate în agricultu –
ră. În țările vecine o diminuare mai mare a populației ocupată în agricultură a avut loc în Slovenia, Bulgaria și România.
V om menționa, că în majoritatea țărilor, cu excepția Sloveniei, în agricul –
tură este ocupată o mare parte din populație, ceea ce demonstrează, că forța de muncă nu este rațional folosită, iar agricultura n-a devenit o activitate de tip industrial ca în țările economic dezvoltate. La acest capitol, situația din țara noastră nu diferă mult față de situația din țările învecinate. Altă situație avem privitor la indicii producției agricole pe locuitor (tabelul 5).
Tabelul 5
Indicii producerii producției agricole pe locuitor
ȚaraAnii
1994
-19961999
-20012003 2004 2005 2006 2007
Belarusi 105 100 108 124 130 139 145
Bulgaria 101 100 80 98 80 93 76
Republica Moldova 123 100 111 119 123 121 95
Polonia 97 100 101 110 105 103 104
România 103 100 106 129 108 110 94
Rusia 102 100 105 114 118 122 127
Slovenia 98 100 102 105 101 99 102
Ucraina 110 100 101 115 122 121 114
Ungaria 93 100 87 120 104 102 99
În anul 2007, comparativ cu media din perioada anilor 1994-1996, indi-

18cii producerii producției agricole pe cap de locuitor s-au majorat în Belarusi,
Federația Rusă, Ucraina, Polonia și Slovenia, în Ungaria a rămas, practic, la același nivel, iar în Bulgaria, România și Republica Moldova s-au micșorat.
Datele tabelului 6 demonstrează evoluția produsului intern brut (PIB),
inclusiv și a producției globale agricole pe cap de locuitor.
Tabelul 6
PIB și producția globală agricolă pe cap de locuitor, USd în prețuri
constante anul 2000
ȚaraPIB Producția globală agricolă
1994
19961999-
20012005 2006 20071994 19961999-
20012005 2006 2007
Belarusi 957 1 264 1 864 2 060 2 247 982 1135 1886 2170 2343
% 100 132 195 215 235 100 116 192 221 239
Bulgaria 1 507 1 569 2 107 2 264 2 419 1263 2648 3450 3683 2778
% 100 101 140 150 161 100 179 345 273 220
Republica Moldova330 319 483 512 534 284 356 543 556 385
% 100 97 146 155 162 100 125 191 196 136
Polonia 3 408 4 416 5 225 5 554 5 931 883 1073 1379 1508 1671
% 100 130 153 163 174 100 122 156 171 189
România 1 726 1 694 2 260 2 449 2 607 1386 1560 2802 3048 3415
% 100 98 131 142 151 100 113 202 220 246
Rusia 1 618 1 748 2 444 2 636 2 862 811 970 1432 1531 1630
% 100 108 151 163 177 100 120 177 189 201
Slovenia 8174 9974 11894 12571 13388 8818 15115 26179 27635 27319
% 100 122 146 154 164 100 171 297 313 310
Ucraina 685 648 964 1 041 1 131 549 583 867 920 913
% 100 95 141 161 175 100 106 158 168 166
Ungaria 3 811 4 677 5 859 6 108 6 195 1579 1949 3368 3265 2681
% 100 123 154 160 163 100 123 213 207 170
În 2007 în comparație cu media din anii 1994-1996 a sporit produsul
intern brut pe cap de locuitor în Republica Moldova și țările vecine. Acești indici au avut o creștere care nu diferă esențial în RM de țările vecine, cu

19excepția Belarusi, unde PIB a crescut mai mult în comparație cu Republica
Moldova și țările vecine.
În perioada analizată a sporit și producția globală agricolă pe cap de locu-
itor, dar aici se atestă o diferență mai mare a Republicii Moldova față de țările vecine. Producția globală agricolă pe cap de locuitor cel mai mult a sporit în Slovenia (310%), România (246%), Belarusi (239%) și Bulgaria (220%), iar în Republica Moldova – numai cu 136%.
Un interes deosebit prezintă analiza consumului de energie, proteină și
grăsime, raportat la o persoană pe zi (tabelul 7).
Consumatorii produselor alimentare din Republica Moldova consumă
zilnic 2841 de calorii, ceea ce este puțin mai mult decât media pe toate țările lumii, dar mai puțin comparativ cu majoritatea statelor vecine, unde consumul zilnic de energie este mai mult de trei mii de calorii, cu excepția consumatori –
lor din Belarusi și Bulgaria.
Diferențe esențiale se atestă la consumul zilnic de proteină. Populația din
Republica Moldova, zilnic, consumă un volum de proteină mai mic decât în medie pe toate țările lumii. O situație analogică s-a constatat și la consumul zilnic de grăsime. Această situație referitor la consumul de proteină și grăsi-me nu reiese din tradițiile de consum ale moldovenilor, dar mai degrabă din nivelul scăzut de dezvoltare a sectorului zootehnic din Republica Moldova, producerea și asigurarea insuficientă cu produse alimentare de origine animală (carne, lapte, ouă) a consumatorilor.
Tabelul 7
Consumul de energie, proteină și grăsime pe persoană/zi
ȚaraEnergie, calorii Proteină, g Grăsime, g
1994-
19961999-
20012003-
20051994-
19961999-
20012003-
20051994-
19961999-
20012003-
2005
Belarusi 3 215 3 050 2 895 97 90 88 99 102 97
Bulgaria 2 840 2 828 2 813 85 87 79 91 93 101
Republica
Moldova2 675 2 621 2 841 67 64 73 54 45 59
Polonia 3 307 3 397 3 375 98 100 100 110 113 113
România 3 041 3 189 3 474 93 98 110 86 92 107
Rusia 2 862 2 905 3 100 88 86 92 79 77 87
Slovenia 2 995 3 127 3 271 98 105 102 106 112 131
Ucraina 2 918 2 904 3 119 85 81 85 75 73 86
Ungaria 3 288 3 378 3 420 86 91 90 137 139 145
Toată lumea 2 688 2 730 2 768 73 75 76 70 75 78

20Această concluzie se confirmă și din analiza datelor consumului zilnic
al celor mai importante produse de origine animală prezentată în tabelul 8.
În Republica Moldova populația are cel mai jos nivel de consum al cărnii de bovine, ovine și porc, a grăsimii de origine animală comparativ cu consumul zilnic de carne în toate țările lumii, inclusiv și în cele învecinate.
Tabelul 8
Consumul celor mai importante produse de origine animală, cal/
persoană/zi (media pe 2003-2005)
ȚaraCarne de
lapte
integral
Caș-caval
ouă
Grăsime
animale
Mierebovine
oi și
capre
porc
pui
sub-
produse
Belarusi 113 1 141 37 17 167 22 51 147 2
Bulgaria 30 9 93 71 11 173 69 46 71 4
Republica
Moldova14 3 69 50 6 242 17 34 58 4
Polonia 23 0 282 65 9 66 139 45 217 1
România 37 18 131 67 13 413 18 54 71 4
Rusia 99 7 69 55 10 205 49 52 102 3
Slovenia 74 6 202 98 20 127 119 23 211 9
Ucraina 68 2 62 40 9 215 33 48 106 10
Ungaria 13 1 185 143 6 125 96 62 395 3
Toată lumea 39 10 118 48 6 84 25 32 64 2
În Republica Moldova se consumă mai mult lapte integral sub diferite
forme (lapte proaspăt și lactate acidofilate) comparativ cu media din țările lumii, inclusiv Polonia, Ungaria, Slovenia, Belarusi și Bulgaria, dar mult mai puțin cașcaval și ouă.
Din 1995 până în 2007, în Republica Moldova, au crescut de două ori in-
dicii prețurilor de consum la toate produsele, inclusiv la produsele alimentare. În această perioadă, indicii menționați au crescut mai mult decât în Belarusi, România și Rusia, iar în alte țări vecine s-a micșorat.
Sporirea prețurilor de consum este o consecință a majorării prețurilor la
sursele energetice, iar, prin urmare, și a prețurilor la restul produselor, inclusiv la produsele alimentare, precum și a sporirii nejustificate la majoritatea pro-duselor alimentare și nealimentare din partea intermediarilor și comersanților, numai nu și din partea producătorilor produselor agricole, care, în multe ca-zuri, nu-și recuperează cheltuielile pentru producție.

21Din analiza datelor indicate în tabelul 9 observăm că, în perioada anilor 1999-
2007 comparativ cu media din anii 1994-1996, efectivul de bovine, ovine și caprine
în toate țările lumii este în creștere, iar în Republica Moldova se află în diminuare.
Totodată, este necesar de menționat, că referitor la efectivul de ovine și
caprine aceste date nu demonstrează situația reală. Dacă în majoritatea țărilor se observă o reducere a efectivului de ovine, cu excepția raselor specializate pentru producția de carne și lapte, atunci efectivul de caprine se află în creștere.
Tabelul 9
Efectivul de bovine, ovine și caprine
ȚaraEfectivul de bovine Efectivul de ovine și caprine
1994
19961999-
20012005 2006 20071994 19961999-
20012005 2006 2007
Belarusi 5 436 4 411 3 963 3 980 3 989 290 156 125 121 122
% 100 81,1 72,9 73,2 73,4 100 54,5 43,1 41,7 42,1
Bulgaria 688 673 680 630 637 4 283 3 558 2411 2211 2 184
% 100 97,8 98,8 91,6 92,6 100 83,1 56,3 51,6 51,0
Republica Moldova825 423 331 310 299 1 449 1 029 942 938 947
% 100 51,3 40,1 37,6 36,2 100 71,0 65,0 64,7 65,4
Polonia 7 379 6 124 5 483 5 606 5 696 901 556 457 431 476
% 100 83,0 74,3 76,0 77,2 100 61,9 50,7 47,8 52,8
România 3 645 3 021 2 808 2 862 2 934 11668 8 623 8086 8298 8 405
% 100 82,9 77,0 78,5 80,5 100 73,8 69,2 71,0 71,9
Rusia 43990 27952 23005 21 488 21 531 35427 15 026 17771 18213 19675
% 100 63,5 52,3 48,8 48,9 100 42,4 50,2 51,4 55,5
Slovenia 483 473 451 453 451 43 98 142 155 159
% 100 97,9 93,4 93,8 93,4 100 227,9 330,2 360,5 369,8
Ucraina 19596 10591 6 903 6 514 6 175 5 512 1 929 1755 1630 1 617
% 100 54,0 35,2 33,2 31,5 100 35,0 31,8 29,6 29,3
Ungaria 946 845 723 708 702 1 117 1 138 1471 1484 1 368
% 100 89,1 76,3 74,7 74,1 100 101,9 131,7 132,9 122,5
Toată
lumea
1480364 1480111 524705 1537729 1534432 1753506 1793924 1909989 1916141 1917273
% 100 100,0 103,0 103,9 103,7 100 102,3 108,9 109,3 109,3
Schimbările efectivelor de bovine, ovine și caprine ce au avut loc în peri-

22oada menționată în Republica Moldova, diferă de cele din țările vecine. Dacă în
Republica Moldova, Rusia, Ucraina și Ungaria aceste efective de animale sunt mereu în scădere, atunci în restul țărilor vecine se observă o reducere după care urmează o relativă stabilitate a efectivelor de animale sau, în unele cazuri, putem observa și o tendință de creștere a efectivelor de animale în ultimii ani.
Considerăm oportun sporirea efectivelor de animale pentru a asigura mai
deplin cerințele consumatorilor la produsele alimentare de origine animală care joacă un rol deosebit de important în alimentația populației, având în vedere și sporirea continuă a populației în ansamblu pe toate țările lumii. Altă situație putem observa la efectivele de porcine și păsări (tabelul 10).
Tabelul 10
Efectivul de porcine și păsări
ȚaraEfectivul de porcine, mii capete Efectivul de păsări, mil. capete
1994
19961999-
20012005 2006 20071994 19961999-
20012005 2006 2007
Belarusi 4 027 3 565 3 407 3 545 3 642 29 27 24 27 27
% 100 88,6 84,6 88,1 90,4 100 93,1 82,8 93,1 93,1
Bulgaria 2 066 1 459 931 943 1 013 17 14 17 17 18
% 100 70,6 45,1 45,6 49,0 100 82,4 100 100 105,9
Moldova 1 080 646 398 461 532 15 13 17 22 22
% 100 60,0 36,9 42,7 49,3 100 86,7 113,3 146,7 136,7
Polonia 19283 17588 18112 18 881 18 129 45 49 134 125 133
% 100 91,2 93,9 97,9 94,0 100 108,9 297,8 277,8 295,6
România 8 327 5 946 6 495 6 622 6 815 76 70 87 87 85
% 100 71,4 78,0 79,5 81,8 100 92,1 114,5 114,5 111,8
Rusia 25349 17076 13413 13 455 15 919 485 340 329 343 358
% 100 67,4 52,9 53,1 62,8 100 70,1 67,8 70,7 73,8
Slovenia 585 585 534 547 575 5 5 3 3 3
% 100 100 91,3 93,5 98,3 100 100 60,0 60,0 60,0
Ucraina 14129 9 270 6 466 7 053 8 055 139 110 132 143 146
% 100 65,6 45,8 49,9 57,0 100 79,1 95,0 102,9 106,5
Ungaria 4 797 5 216 4 059 3 853 3 987 32 29 33 32 30
% 100 108,7 84,6 80,3 83,1 100 90,6 103,1 100,0 93,8
Toată
lumea880443 889003 903104 924310 918278 13012 14 416 16865 17239 17863
% 100 101,0 102,6 105,0 104,3 100 110,8 129,8 132,5 137,3
La începutul perioadei analizate, efectivul de porcine din Republica Moldova

23și alte țări vecine s-a redus, iar mai apoi se observă o creștere a acestora. În an-
samblu pe toate țările lumii, efectivul de porcine se află în creștere. De asemenea, inițial, efectivul de păsări din republica noastră s-a redus, iar datorită reanimării fabricilor avicole efectivul de păsări din 2005 este mereu în creștere. Altă situație referitor la creșterea păsărilor există în lume și în țările vecine. În ansamblu pe toate țările, efectivul de păsări se află mereu în creștere. Dacă în Polonia, Bulgaria, Ro-
mânia și Ucraina efectivul de păsări a fost în creștere, atunci în alte țări vecine se
observă o reducere a efectivului de păsări.
Efectivul de animale și păsări, productivitatea lor au influențat volumul de
producere a cărnii de bovine, ovine și caprine (tabelul 11 și 12). În Republica
Moldova producerea cărnii de bovine din 1994 se află mereu în reducere, ceea ce
nu poate fi justificat, având condiții de producere a furajelor voluminoase, dar pe
care crescătorii de taurine nu le folosesc. Semnificativ s-a redus producerea cărnii
de bovine și în Bulgaria (22% în 2007 comparativ cu volumul mediu din anii 1994-1996). În aceeași perioadă, în Rusia și Slovenia, producerea cărnii de bovine s-a redus, iar în alte țări vecine după o reducere se observă o creștere a volumului de carne de bovine. În ansamblu pe țările lumii, producerea cărnii de bovine este mereu în creștere.
Tabelul 11
Producerea cărnii de bovine, ovine și caprine, mii tone
ȚaraCarne de bovine Carne de ovine și caprine
1994
19961999-
20012005 2006 20071994 19961999-
20012005 2006 2007
Belarusi 325 235 256 272 274 4 3 1 1 1
% 100 72,3 79,4 83,7 84,3 100 75 25 25 25
Bulgaria 76 63 30 23 22 49 56 24 24 21
% 100 82,9 39,5 30,3 28,9 100 118,4 49,0 49,0 42,9
R.M. 49 18 16 15 15 3 3 2 2 2
% 100 36,7 32,7 30,6 30,6 100 100 66,7 66,7 66,7
Polonia 407 350 310 363 380 6 1 1 1 2
% 100 86,0 76,2 89,2 93,4 100 16,7 16,7 16,7 16,7
România 212 153 190 159 165 76 54 52 45 55
% 100 72,2 89,6 75,0 77,8 100 71,1 68,4 59,2 72,4
Rusia 2 868 1 878 1 794 1 705 1 690 269 139 152 153 163
% 100 65,5 62,6 59,4 58,9 100 51,7 56,5 56,9 60,6
Slovenia 52 47 45 39 38 0 1 2 2 2
% 100 90,4 86,5 75,0 73,1 x x x x x
Ucraina 1 220 731 562 568 546 38 17 16 15 15
% 100 59,9 47,7 46,6 44,9 100 44,7 42,1 39,5 39,5
Ungaria 60 57 32 34 35 2 4 1 1 1
% 100 95,0 53,3 56,7 58,3 100 200,0 50,0 50,0 50,0
Toată lumea 54068 56304 59493 58758 59852 10344 11248 12584 12812 13132
% 100 104,1 110,0 108,7 110,7 100 108,7 121,7 123,9 127,0

24Producerea cărnii de ovine și caprine, în Republica Moldova, în 2007, s-a
redus comparativ cu media pe anii 1994-1996, iar în anii 2005-2007 se obser –
vă o stabilitate la volumul acestui produs. În toate țările lumii volumul produ-
cerii cărnii de ovine și caprine este mereu în creștere, datorită atenției care se acordă creșterii efectivelor de ovine și caprine specializate pentru producția de carne, precum și activitățile de ameliorare a producției de carne la majoritatea raselor de ovine și caprine, indiferent de direcția de specializare în producție.
De menționat că, în lume, sporește mereu necesarul de carne calitativă
a tineretului de ovine crescut intensiv. Din aceste considerente, fermierii din Australia, care mult timp au fost renumiți prin producerea lânii fine, în ultimul timp, practică încrucișarea industrială a raselor de tip merinos cu rasele speci-alizate pentru producția de carne. În perioada analizată s-a redus semnificativ producerea cărnii de ovine în țările vecine cu Republica Moldova.
Situația la producerea cărnii de porc și păsări, în țara noastră și țările veci –
ne, diferă de situația la producerea cărnii de bovine, ovine și caprine.
În Republica Moldova și Rusia, producerea cărnii de porc, în 2007, a
fost aproximativ la nivelul mediu al anilor 1994-1996, în Belarusi, Polonia și în medie pe toate țările lumii s-a mărit, iar în Bulgaria, România, Slovenia,
Ucraina și Ungaria s-a micșor at.
Tabelul 12
Producerea cărnii de porc și pui, mii tone
ȚaraCarne de porcine Carne de pui
1994
19961999
-20012005 2006 20071994 19961999-
20012005 2006 2007
Belarusi 263 305 321 346 372 77 77 115 145 165
% 100 116,0 122,1 132,3 141,4 100 100,0 149,4 188,3 214,3
Bulgaria 239 249 75 75 76 91 107 80 87 98
% 100 104,2 31,4 31,4 31,8 100 117,6 87,9 95,6 107,7
Moldova 61 51 40 48 59 22 17 28 31 32
% 100 83,6 65,6 78,7 96,7 100 77,3 127,3 140,9 145,5
Polonia 1902 1938 1956 2098 2151 345 589 796 824 825
% 100 101,9 102,8 110,3 113,1 100 170,7 230,7 238,8 239,1
România 693 519 436 452 470 280 271 309 273 312
% 100 74,9 63,2 66,7 67,8 100 96,8 110,4 97,5 111,4
Rusia 1891 1517 1520 1641 1873 872 788 1346 1580 1869
% 100 80,2 80,4 86,8 99,0 100 90,4 154,4 181,2 214,3
Slovenia 65 66 63 61 57 53 45 46 44 53
% 100 101,5 96,9 93,8 87,7 100 84,9 90,6 83,0 100
Ucraina 837 641 494 526 635 239 212 497 589 689
% 100 76,6 59,0 63,1 75,9 100 88,7 207,9 246,4 288,3
Ungaria 619 598 454 489 499 264 267 246 211 196
% 100 96,6 73,3 79,0 80,6 100 101,1 93,9 79,9 74,2
Toată lumea 79777 90025 99197 100339 99212 45972 58674 71412 72396 75826
% 100 112,8 124,3 125,8 124,4 100 127,6 155,3 154,5 164,9

25Producerea cărnii de pasăre, în medie pe toată lumea, în Republica Mol-
dova și țările vecine, cu excepția Sloveniei, s-a mărit, iar în Ungaria s-a mic –
șorat semnificativ. Mai mult de două ori s-a mărit volumul producerii cărnii de
pasăre în Ucraina, Polonia și Rusia.
În perioada anilor 1994-2006 s-au majorat indicii prețurilor de import, atât
în Republica Moldova, cât și în țările vecine, dar mai mult au crescut în Rusia,
România Belarusi și Polonia, iar prețurile la exportul produselor s-a micșorat în
Republica Moldova, Slovenia și Ucraina. În ansamblu pe țările lumii și în alte țări vecine, prețurile la exportul produselor în aceeași perioadă s-a majorat.
Una din cauzele principale ale situației existente în sectorul zootehnic al
Republicii Moldova este costul majorat al produselor animaliere, ceea ce nu sporește concurența acestor produse nici pe piața externă, dar nici pe cea inter –
nă, doar crește importul produselor din carne și lapte (tabelul 13).
În viziunea noastră, pentru revitalizarea sectorului zootehnic din Repu-
blica Moldova, în primul rând a ramurii creșterii taurinelor, este necesar de realizat următoarele măsuri.
1. Subvenționarea prioritară a crescătorilor de taurine din fondul susținerii
agriculturii pentru crearea fermelor moderne de prăsilă, precum și a celor cu tehnologii performante de producere a laptelui și cărnii de bovine. Ferme model de producere a laptelui și cărnii de taurine trebuie să existe mai întâi în fiecare zonă a republicii (Nord, Centru, Sud), apoi în fiecare raion (județ) administrativ
pentru a familiariza crescătorii de animale cu tehnologiile moderne.
Tabelul 13
Costul produselor agricole la producători, USd/tonă (media pe anii
2005-2007)
ȚaraProduse vegetale
lapte
de vacăAnimale vii
grâu orez porumb soia tabac bovine porcine pui
Belarusi 122 x 182 x 1297 174 979 1488 1274
Bulgaria 141 241 132 298 1747 293 1105 1852 1127
Republica
Moldova112 x 136 119 865 233 820 1344 1301
Polonia 171 x 164 252 922 325 1328 1195 935
România 165 341 193 247 1099 456 1179 1521 1353
Rusia 128 157 137 246 6466 277 1427 1869 1535
Slovenia 168 x 175 264 x 348 1838 1448 1099
Ucraina 114 201 112 255 1150 254 1119 1720 1238
Ungaria 156 286 161 295 655 341 1529 1400 904

262. Este cunoscut, că pentru sporirea potențialului productiv al taurinelor în
fermele de prăsilă trebuie să fie cel puțin 25-30% din efectivul total de taurine
pe țară. Actualmente, în ramura creșterii taurinelor s-a creat o situație extrem de dezastruoasă, fiindcă din tot efectivul de animale de prăsilă există mai puțin de un procent. Din această cauză, cei care doresc să facă investiții în producerea laptelui și cărnii de bovină sunt nevoiți să importe animale pentru completarea fermelor.
Din analiza rezultatelor cercetărilor științifice și practica mai multor țări
se cunoaște, că animalele importate se adaptează greu la noile condiții de ali –
mentație și întreținere, crește pericolul răspândirii unor maladii extrem de pe-riculoase, iar prin import noi vom stimula creșterea taurinelor în alte țări și nu în republica noastră. Pentru crearea fermelor de prăsilă se pot folosi sursele bugetare destinate subvenționării activităților agricole.
3. Extrem de importantă este crearea fermelor-pilot cu tehnologii moder –
ne de producere a laptelui și cărnii de bovine. Pentru rezolvarea lor, Univer –
sitatea Agrară de Stat din Moldova (prof. univ. S. Chilimar) în colaborare cu Institutul de Economie, Finanțe și Statistică (dr. hab. T. Bajura și V . Doga) și Universitatea Tehnică a Moldovei (conf. univ. I. Albu) au elaborat tehnologii moderne de producere a laptelui și cărnii de bovine și porcine (ferme pentru întreprinderile mici și mijlocii).
În republică sunt doritori de a investi în producerea laptelui și cărnii, folo-
sind aceste realizări științifice, dar numai pentru elaborarea documentației teh-nice firmele de proiectare cer sume fabuloase. De exemplu, numai pentru recon-strucția unui grajd de tip învechit „cu rame” și adaptarea lui pentru întreținerea a 20 de vaci mulgătoare cu tineretul respectiv s-a cerut circa 6 mii lei pentru expertiza tehnică și 150 mii lei pentru elaborarea documentației tehnice.
Rezolvarea acestei probleme este posibilă în cazul când va fi elaborată și
aprobată baza normativă pentru proiectarea și reconstrucția fermelor, care a fost preluată de la organizațiile de proiectare din fosta USSR, s-a învechit de-mult și nu corespunde condițiilor contemporane și necesităților crescătorilor de animale din Republica Moldova.
Pentru elaborarea documentației tehnice trebuie de restabilit subdivizi –
unea de proiectări în cadrul Institutului de Economie, Finanțe și Statistică, acordându-se, de la început, suport din fondul de susținere al agriculturii. În baza rezultatelor cercetărilor științifice și recomandărilor cercetătorilor, aceas –
tă subdiviziune ar elabora proiecte-tip pentru producerea laptelui și cărnii la ferme cu diferite volume de producție. Pentru crearea fermelor noi investitorii ar folosi aceste proiecte-tip și ar plăti numai o sumă mică pentru acomodarea proiectului dorit la locul concret de amenajare a fermei.

274. Este necesar de menționat, că în republică s-a mai păstrat potențialul
genetic al taurinelor, dar, în mod practic, nu se cunosc calitățile taurinelor și
nu se folosește acest potențial productiv. Pentru încurajarea crescătorilor de taurine în crearea fermelor de prăsilă și folosirii raționale a potențialului ge-netic, considerăm necesar de renovat și redirecționat serviciul de stat pentru activitatea de ameliorare și reproducție a animalelor, care după ameliorarea situației economico-financiare și crearea asociațiilor crescătorilor de animale, serviciul de stat ar putea fi trecut la autogestiune.
6. Asociațiile gospodăriilor țărănești (de fermier) și gospodăriile populației
trebuie familiarizate cu oportunitățile și orientate la dezvoltarea cooperării în producerea furajelor (siloz de porumb, fânaj), care nu pot fi pregătite în fiecare gospodărie a populației, deoarece este necesar de tehnică modernă agricolă și locuri special amenajate pentru depozitarea furajelor. Cooperarea în cadrul lo-calităților este necesară și pentru prelucrarea cerealelor furajere și îmbunătățirea lor cu proteine, micro- și macroelemente, precum și alți aditivi furajeri.
7. Luând în considerație că de la comercializarea producției animaliere
populația obține mai mult venit decât de la producția fitotehnică, considerăm necesar de revăzut redistribuirea banilor bugetari pentru cercetări științifice, deoarece pentru cercetări în fitotehnie se alocă de 5-7 ori mai mult decât pen-tru sectorul zootehnic, unde se produce circa 30% din costul total al produse-lor agricole.
Dacă, din analiza situației existente, efectuată de către Departamentul
de statistică, reiese că creșterea animalelor asigură obținerea unor venituri mai mari decât din realizarea producției fitotehnice, gospodăriile populației și gospodăriile țărănești (de fermier) ar trebui să atribuie o atenție mai mare producerii produselor animaliere, iar Parlamentul și Guvernul, prin măsuri economice, ar trebui să susțină și să încurajeze aceste activități, inclusiv pen-tru cercetările științifice.
8. Din rezultatele analizei situației existente a sectorului zootehnic din
Republica Moldova, pentru revitalizarea acestei ramuri importante a com-plexului agroalimentar, ținând cont atât de tendințele și caracterul producerii produselor animaliere în țările economic dezvoltate, cât și pe plan mondial în ansamblu, precum și de creșterea necesarului de produse alimentare de origine animală, considerăm ca priorități strategice de cercetare în domeniul Zooteh –
niei și Biotehnologiilor următoarele direcții:
8.1. Ameliorarea sănătății și bunăstării oamenilor datorită alimentației și
folosirii produselor animaliere cu calități excelente.
8.2. Ameliorarea și monitorizarea calităților produselor animaliere (car –

28ne, lapte, ouă). Crearea laboratorului independent de certificare a produselor
animaliere în cadru Universității Agrare de Stat din Moldova.
8.3. Securitatea alimentară și protecția aprovizionării consumatorilor cu
produse animaliere de calitate conform reglementărilor UE.
8.4. Ameliorarea avantajelor economice pentru toți agenții economici din
sfera producerii și prelucrării materiei prime de origine animalieră.
8.5. Protecția mediului în care funcționează creșterea animalelor și pro-
ducerea produselor animaliere.
8.6. Cunoașterea, conservarea, ameliorarea și folosirea biodiversității
genetice a animalelor de fermă. Examinarea noilor posibilități de folosire a bioresurselor în zootehnie.
8.7. Stimularea colaborării cu partenerii din exteriorul țării prin susține-
rea colaborării științifice bilaterale și multilaterale cu centrele științifice și uni-versitățile din UE și țările învecinate.
9. Folosirea efectivă a resurselor umane, tehnice și naturale ale institute –
lor de cercetare, universităților, asociațiilor, firmelor de producție și prelucrare a materiei prime pentru sporirea eficienței cercetărilor științifice și urgentarea implementării realizărilor în producție.
10. Măsuri axate pe gestionarea rezultatelor cercetărilor, stimularea im-
plementării lor în producție prin crearea fermelor pilot în principalele domenii ale sectorului zootehnic.
11. Redistribuirea în favoarea sectorului zootehnic a unei părți din sursele
bugetare existente destinate cercetărilor științifice.
12. Familiarizarea conducătorilor și specialiștilor din complexul agroali –
mentar cu realizările științei și tehnicii, crearea premizelor de cointeresare în folosirea acestor realizări pentru sporirea volumului de producție, a calității și competitivității produselor pe piața internă și cea externă.
Realizarea celor menționate și a altor măsuri economice de stimulare a
crescătorilor de taurine va crea premize pentru crearea locurilor noi de muncă, sporirea productivității taurinelor și producției globale de lapte și carne, stopa-rea exodului de capital pentru crearea fermelor noi de creștere a taurinelor, de sporire a venitului populației și nivelului de trai în spațiul rural.
1.2. organizarea obținerii produselor animaliere, materiei prime
și exploatarea animalelor de fermă
Producerea materiei prime se poate obține:a) Direct de la animale:• lapte de la vaci, oi, capre, bivolițe;

29• carne în calitate de greutate vie a animalelor și păsărilor crescute pentru
acest scop;
• lână de la tunderea oilor, caprelor;
• pielicele de la abatorizarea mieii raselor Karakul, țurcană;• surse vii de energie la folosirea cabalinelor, bivolilor, boilor;• miere, ceară, propolis, lăptișor de matcă, venin de la albine;•activități sportive, agrement sau alte servicii, cum ar fi folosirea porum-
beilor la transmiterea diverselor mesaje etc.
b) De la abatorizarea animalelor și păsărilor:•carcase, piei, blănuri, pene, puf, subproduse (slănină și alte grăsimi co-
mestibile și necomestibile, oase și uleiuri tehnice, membrane pentru prepara-rea salamurilor, glande etc.).
c) De la prelucrarea laptelui și cărnii se obține o gamă foarte mare de
produse alimentare – lactate și produse din carne.
Pentru obținerea produselor menționate se organizează creșterea raselor,
tipurilor, liniilor de animale și păsări de fermă în gospodăriile crescătorilor de animale sau în ferme cu diferite volume de producție.
Cea mai mare producție a animalelor se obține la fermele unde se implementează
tehnologii performante cu mecanizarea și automatizarea proceselor tehnologice (pro-ducerea, prelucrarea și distribuirea furajelor; mulsul mecanic al vacilor, oilor, caprelor; adăparea animalelor; eliminarea și depozitarea dejecțiilor din grajduri). În țările eco-nomic dezvoltate există complexe de tip industrial cu zeci și mii de animale crescute pentru producerea laptelui, cărnii, pielicelelor și a altor produse animaliere.
1.3. Zootehnia și relațiile ei cu alte ramuri ale agriculturii
În concluzie, putem menționa, că informația succintă prezentată la aceas –
tă temă demonstrează rolul major al zootehniei pentru prosperarea tuturor ra-murilor agriculturii cu care ea este în relații reciproce.
Zootehnia se poate dezvolta numai în relații strânse cu toate ramurile agricul-
turii, folosind rațional produsele fitotehniei și reziduurile industriei alimentare în calitate de furaje pentru animale și păsări și furnizând îngrășăminte organice pen-tru sporirea fertilității solului și majorarea producerii produselor din fitotehnie.
Zootehnia este o activitate extrem de importantă nu numai pentru alte
ramuri ale agriculturii moderne (fitotehnia), dar și pentru ramurile industriei de prelucrare a materiei prime, inclusiv ramurile industriei alimentare, ușoare, farmaceutice, constructoare de mașini (furnizează uleiuri tehnice), precum și pentru dezvoltarea localităților rurale, folosirea rațională a forței de muncă în toate perioadele calendaristice ale anului.

30CApiT olul ii. PRINCIPIIlE GENERAlE AlE AMElIoRĂRII
ANIMAlEloR dE FERMĂ
2.1. Noțiune de rasă
Prin noți unea de „rasă” se înțelege un grup compact de animale de ace –
eași specie, care:
– este creat artificial de om;
– au origine comune și caractere specifice conservate ereditar, care le de-
osebesc de alte grupuri de animale de aceeași specie;
– transmit stabil însușirile lor specifice de la părinți la urmași; – prezintă un număr suficient, ceea ce per mite înmulțirea în interiorul ei,
fără a folosi împerecherea înrudită.
Așadar, la baza definiției de „rasă” sunt puse două fenomene biologice
esențiale:
1. asemănarea ereditară a grupei de indivizi;2. ereditatea caracterelor de la părinți la urmași. Noți unea de „rasă” este o unitate sistematică în clasificarea animalelor
domestice, un element al sistematicii zootehnice. Se folosește în zootehnie pentru sistematizarea variabilității grupei de indivizi în cadrul unei specii,
care se deosebesc de alte grupe de aceeași specie prin unul sau mai multe caractere morfo-fiziologice și productive comune și ereditare. Aceste grupe constituie rasele.
Una din trăsăturile de bază ale rasei este transmiterea stabilă prin moș-
tenire a particularităților morfo-productive de rasă de la părinți la urmași. Această capacitate depinde de gradul de perfecționare a ra sei: cu cât aceasta
este mai intensivă și mai îndelungată, cu atât puterea de transmitere prin moș-tenire a caracterelor de rasă este mai mare.
Rasa este o subdiviziune a speciei, există în mod independent, are struc-
tura ei internă și specializată, se găsește într-o continuă transformare, dirijată de om.
Prin urmare se schimbă specializarea rasei, arealul de ameliorarea, numă-
rul de animale, iar unele rase sunt înlocuite de altele.
Rasa reprezintă nu numai un obiect de studiu biologic, ci, de asemenea, o
valoare materială mare. Ea este un mijloc de bază de producție în zootehnie. Cu cât rasa este mai productivă, cu atât mai multe produse pot fi obținute în condiții optime de alimentație și întreținere. Ca urmare, ramura este mai pro-fitabilă.

31Factorii formării raselor. Rasele s-au format după domesticirea diferitor
specii de animale sălbatice, când omul a trecut la ameliorarea caracterelor lor
în direcția dorită. De exemplu, la bovine – lapte, carne, lapte-carne; la ovine – lână, carne-lână, pielicele; la păsări – ouă, carne, carne-ouă etc.
Procesul de formare a raselor a fost influențat de mai mulți factori, care
pot fi grupați în factori sau de cauze naturale și artificiale .
Factorii naturali sunt:
– domesticirea aceleiași specii de animale sălbatice în mai multe centre
de civilizații umane, printre care, în prezent, se deosebesc 6 centre principale:
asiatic (zona Asia mică, Caucaz, Iran), european (zona Mării Mediterane),
indian, chinezesc mic (Indochina, arhipelagul Malaiez), african (zona nord-
vest), american (zona Andzilor). De exemplu, boul, oaia, capra, porcul, calul
au fost domesticite în centrul asiatic și european, iar astfel de specii ca bivolul, zebul, yakul, găina – în centrul indian, chinezesc mic.
Diferențele de relief, climă, vegetație au influențat considerabil la dez-
voltarea particularităților mor fo-productive ale animalelor domestice în areale
concrete de creștere, ceea ce a condus la formarea diferitelor rase.
– originea polifiletică. Aceasta înseamnă că rasele în cadrul unei specii
de animale domestice au provenit de la mai multe forme sălbatice apropiate.
De exemplu, ovinele au provenit din trei forme sălbatice (muflonul, arcarul și
argali), calul domestic – din două (trapanul și calul Prejvalski) și porcul la fel
din două (mistrețul european, mistrețul asiatic).
– migrațiile sau dislocările unor grupuri mari de animale în căutarea condi-
țiilor mai prielnice de mediu, fie de sine stătător, fie împreună cu popoarele care mi grau în alte regiuni. Prin aceasta, migrația a dus la izolarea teritorială sau ge-
ografică (munții, marea, mlaștini, ghețari etc.) și reproductivă între animalelor
emigrate în condiții noi de mediu și a celor rămase pe loc. Ca urmare, s-a format o populație nouă de animale cu caractere specifice, și mai apoi – rase.
Cauzele naturale au contribuit la formarea raselor naturale. Ele se mai
numesc rase primitive .
Factorii artificiali, care au provocat formarea raselor noi sunt:
– intervenția omului, printr-o serie de mijloace, cele mai importante fiind:
alimentația rațională, ameliorarea condițiilor de întreținere și îngrijire, antrena-mentul funcțional, metodele de ameliorarea (selecția artificială, potrivirea pe-
rechilor, creșterea în rasă pură și prin încrucișare etc.), dirijate spre obținerea
unor producții mari de interes economic. Aceasta a condus la formarea unor rase artificiale (culturale), care derivă din rase naturale (primitive), în decursul
căruia disting stadiul de ameliorare și apoi ajung la perfecționare.

32Rasele culturale sunt specializate în obținerea unor anumite producții. De
exemplu: rasa de taurine Jersey – specializată în producția de lapte cu conținut
sporit de grăsime; rasa Holștein – cu cel mai înalt potențial productiv de lapte
din lume, dar cu conținut relativ redus de grăsime; rasa de găini Leghorn – cu cea mai înaltă producție de ouă etc.
– condițiile socio-economice. Odată cu dezvoltarea capitalismului și crește-
rea populației urbane au crescut necesitățile în produse de origine animală, care
nu puteau fi obținute de la rasele locale, tardive, cu producții reduse. Aceasta a
impus omul să caute modalități de creștere a producției prin formarea de rase în-alt productive, specializate în obținerea unor producții. De exemplu, în Anglia,
au fost create rase de taurine specializate de carne Aberdin-Angus, Hereford,
Shorthorn, precum și rase de ovine de carne-lână Leicester, Southdown. Mai
târziu, sub influența condițiilor economice, rasa de taurine de carne Shorthorn a
fost modificată într-o rasă cu producție mixtă – carne-lapte.
Sub influența cerințelor pieței de desfacere au fost formate rase de ovine
cu lână fină și rase de porcine de carne, cele mai populare fiind Marele alb și Berkshire.
Rasele nou create, fiind importate în alte țări și încrucișate cu femelele din
rasele locale, au influențat pozitiv la formarea altor rase noi.
Factorii artificiale au contribuit la formarea raselor artificiale sau culturale.
Caractere de rasă. Animalele din diferite rase, în cadrul unei specii, se de-
osebesc între ele prin diferite însușiri morfologice și fiziologice, numite caracte-
re de rasă. Acestea ne permit să determinăm apartenența lor la o anumită rasă.
Caractere morfologice de rasă se referă la formele exterioare ale anima –
lelor, iar cele fiziologice – la diferite funcții.
Dintre caracterele morfologice mai distinctive sunt:
– talia și masa corporală a animalului, în funcție de care, în cadrul fiecă-
rei specii se deosebesc rase de talie mică, mare și mijlocie (fig. 2), rase de cai
și găini ușoare, grele și intermediare etc. (fig. 3, 4);
a b c
Figura 2. Polimorfism al raselor de taurine pentru lapte sub raportul taliei:
a) Jersey de talie mică; b) Holștein – mare; c)Roșie de Stepă – mijlocie

33- profilul capului, care poate fi la cai, ovine și caprine drept, convex sau
concav. De exemplu, profilul drept la cai este tipic pentru rasele de trăpași
(Orlov, Trăpașul Rusesc) și călărie (Akhal-Tekin), convex – pentru rasele de
tracțiune grea (Vladimir de povară) , concav – pentru rasa Arabă (fig. 5);
a b c
Figura 3. Polimorfism al raselor de cai sub raportul masei corporale :
a) Akhal-Tekin de masa ușoară; b) Vladimir de povară – grele;
c) Trăpașul Rusesc – intermediare
a b c
Figura 4. Polimorfism al raselor de găini sub raportul masei corporale :
a) Leghhorn de masa ușoară; b ) Brahma – grele; c ) Rhode Islad – intermediare
Figura 5. Profilul capului la diferite rase de cai
a) Trăpașul Rusesc, b) Akhal-Tekin, c) Vladimir de povară, d) Arabă
– mărimea, forma și direcția urechilor constituie un caracter de recu-
noaștere a raselor (fig. 6, 7), mai ales la iepurii de casă, ovine și porcine. De
exemplu, porci de rasa Marele Alb au urechi mici îndreptate înainte, cei de rasă Landrace au urechi mari, lăsate peste ochi;

34 – forma crestei la păsări poate prezenta variații foarte mari – simplă,
rozetă, boabă, nuciformă. De exemplu, găinile de rasă Leghorn au creasta
mare, simplă dințată, purtată dreaptă la cocoși și aplecată la găini (fig. 8a), iar cele de rasă Corniș (fig. 8 b) – nuciformă sau boabă;
a b c d e
Figura 6. Mărimea, forma și direcție urechilor la diferite rase de ovine:
a) Edilibaev, b)Border-Leicester, c) Texel, d) Șropșir, e) Friză
Ландрас
a b
Figura 7. Mărimea și forma urechilor la rasa: a) Marele Alb, b) Landrace
a b c d
Figura 8. Forma crestei la găini: a) simplă, b) rozetă, c) boabă, d) nuciformă

35 – mărimea, forma și portul cozii la ovine și păsări. De exemplu, la
ovinele de rasa Edilbiaev coada prezintă un depozit de grăsime în formă lată;
Karakul – vârful este subțire și în forma de litera „S”; Friză dreaptă, lungă,
subțire și fără lână; la rasa Somali – în formă de apendice slab (fig. 9);
a b c d
Figura 9. Mărimea, forma și portul cozii la ovine în funcție de rasa:
a) Edilbiaev, b) Karakul, c) Friză, d) Somali
– finețea lânii la ovine depinde, în primul rând, de rasă. Lâna fină indică
provenirea ei de la o rasă de tip Merinos, semifină – de la ovine de Țigaie, lâna
grosieră – de la rasa Karakul sau alte rase de acest tip (fig. 10);
a b c
Figura 10. Rase și șuvițe de lână la ovine:
a) Merinosul de Stavropol – lână fină, b) Țigaie – semifină, c) Karakul – grosieră
– culoarea părului și a penajului, mai cu seamă la taurine și păsări (fig.
2, 4). De exemplu, taurinele din rasa Roșie de stepă au culoarea roșie, cele din
rasa Jersey – sură etc.
Caracterele fiziologice sunt, de asemenea, întrucâtva specifice pentru fi-
ecare rasă și mai variabile de la un individ la altul în cuprinsul aceleiași rase
decât caracterele morfologice. Acestea se referă la:
– constituție: reunește însușirile morfologice și fiziologice pentru a suge-
ra aptitudini productive și șanse de reușită a animalelor în confruntarea lor cu mediul nefavorabil. Este privită din punct de vedere al tăriei organismului.
Se deosebesc următoarele 5 tipuri clasice: fină, robustă, afânată, grosola-
nă și debilă. Primele trei tipuri sunt dorite, celelalte nedorite.

36Animalele cu constituție de tip fină (fig. 11a) au pielea și oasele subțiri,
musculatura strânsă, metabolismul mărit, sunt pretenț ioase fața de hrană și
adăpost, iar în condiții prielnice manifestă producții mari.
Acest tip constituțional este caracteristic pentru rasele de bovine de lapte,
caii de viteză, găinile de ouă, ovinele de lapte și cu lână fină, precum și capri –
nele de lapte.
Constituția robustă este reprezentată prin animale cu pielea mai groasă și
mai puțin densă decât tipul fină, musculatura bine dezvoltata, țesutul conjunc –
tiv este abundent și bine repartizat sub piele (fig. 11b).
Animalele cu constituția robustă valorifică bine hrana, se acomodează
ușor la diferite tehnologiile de exploatare, manifestă o rezistentă mai mare la
boli și condiții tempo rar nefavorabile. Este specifică animalelor specializate
pentru muncă, carne și producții mixte: carne-ouă, ouă-carne, carne-grăsime, pielicele-carne, lână-carne, lapte-lână etc.
Constituția afânată este caracteristică pentru animale cu pielea subțire, cu
multe încrețituri pe gât, musculatură foarte dezvoltată, dar afânată, cu țesut adi-pos abundent. Scheletul este subțire, dens, tempe ramentul flegmatic (fig. 11c ).
Constituția afânată este caracteristică animalelor specializate în pro ducția
de carne, mai ales a taurinelor și ovinelor. Ele au și o precocitate accentuată.
În practică se întâlnesc frecvent situații intermediare, adică animale care
se încadrează în constituția fină-robustă ori robustă-fină , fină-afânată, ro-
bustă-afânată etc.
Constituția grosolană cuprinde animale cu o conformație corporală lip-
sită de armo nie: capul mare și grosolan, oasele groase, masa musculară lipsită
de tonicitate, părul aspru și fără luciu (fig. 11d). În procesul de dezvoltare și îngrășare dau rezultate reduse, valorifică slab hrana. Fiind animale puțin re-zistente și cu producție scăzută sunt considerate neeconomice și se exclud de
la reproducere.
Constituția debilă este atributul animalelor cu scheletul slab dezvoltat,
masa musculară redusă, pielea fină și neelastică. Asemenea animale au tempe –
rament supravioi, vitalitate, rezistenta și productivitatea scăzută, sunt conside-rate neeconomice și se exclud de la reproducere (fig. 11e).
Printre orice rasa sunt animale de diferite tipuri constituționale (fig.1 1).
– nivelul de producție: 9000-12000 kg de lapte la o vacă pe lactație în
medie pe cireadă, precum și o mulțime de recorduri înregistrate la producția de lapte (de exemplu, 32735 kg stabilit de vaca Ever-Green; 30805 kg – de
vacă Muranda Oscar Lucinda; 28777 kg – de vacă Twin-B-Dairy Aerosta
Lynn Ever-Green la lactație a III-a, a II-a pe o perioada de 365 zile) se obține

37de la rasa Holștein, dar nu de la rasa, de exemplu, Roșie de Stepă sau Sură
Ucraineană; 5513 kg de lapte de la o vacă, 5,41% de grăsime și 3,82% de pro-teine sunt rezultatele oficiale înregistrate pentru rasa Jersey.
– prolificitatea: este diferită dintre rase și constituie un caracter specific.
De exemplu, la oile de rasa Romanov prolificitatea (miei obținuți la 100 de oi
fătate) este foarte ridicată (250-320%). Nu sunt rare cazurile când oile adulte
fată 3-4 miei și mai rar 5-6 miei, recordul fiind de 9 miei pe fătare. Prolificita –
tea la cele de rasa Țigaie și la multe alte rase de oi este de 1 și mai rar 2 miei,
iar la 100 de oi fătate – 120-125%.
– precoci tatea sau o creșterea rapidă și ajungerea la stare adultă într-un
timp scurt, pentru a fi exploatate mai curând, ceea ce constituie un mare avan-
taj economic. Este atributul unor anumite rase. De exemplu, în condiții optime
de întreținere și alimentație, găinile de rasa Leghorn încep ouatul la vârsta de
4,5-5,0 luni, iar cele din rasa Corniș – la vârsta de 6,5-7,0 luni; tineretul de
ovine de rasa Friză poate fi introdus la montă la vârsta de 7-8 luni, cel de rasa
Țigaie – 16-18 luni; tineretul de suine de rasa Duroc atinge masa corporală de
100 kg la vârsta de 180 zile, cel de rasa Marele Alb – la 195 zile.
– folosirea hranei: în fiecare rasa există indivizi care consumă hrana mai
mult, iar producție dau mai puțin și invers. Cu toate acestea, există diferențe între rase, în capacitatea lor de a utiliza hrana. De exemplu, tineretul de suine
de rasa Duroc, supus îngrășării, a realizat un consum specific de 3,0-3,3 kg Uni-tăți Nutritive (UN) la 1 kg masa vie, iar de rasa Marele Alb – 3,9-4,0 kg UN.
c) d) e)
Figura 11. Vaci de rasa Simmenthal de diferite tipuri constituționale:
a) fină, b) robustă, c) afânată, d) grosolană, e) debilă
a) b)

38Caracterele fiziologice sunt în strânsă legătură cu rentabilitatea creșterii
animalelor – cu cât în turmă sunt mai multe animale cu tipurile constituționale
dorite și cu productivitate mai mare, cu atâta mai mare este și cost-eficiență de utilizare a acestora.
Subdiviziunile rasei. Rasa are o anumită structură internă, formată din
anumite subdiviziuni, principalii fiind: tip regional, tip de rasă, familii și linii.
Tip regional sau varietatea de rasă se formează în interiorul raselor cu
areal larg de răspândire sub acțiunea selecției și a factorilor de mediu din zona concretă unde se cresc. Se caracterizează prin conformație corporală, nivel de producție sau alte particularități biologice specifice. De exemplu, în interiorul rasei Simmenthal și Bălțată cu negru s-au format câte 7 varietăți.
Tipul de rasă se formează în interiorul rasei prin selecție direcționată în
funcție de cerințele de producție și piață în unul sau alt produs. Prin urmare, animalele se deosebesc de alte grupuri din aceeași rasă, printr-un șir de ca-ractere biologice și de producție. De exemplu, în interiorul rasei Țigaie de oi s-au format 3 tipuri: carne-lână, lână-carne, lână-lapte, în interiorul raselor de taurine cu producție mixte – tipurile de carne-lapte și lapte-carne etc.
Familia, cum reiese și din figura 12, reprezintă un grup de femele în-
rudite (nr.334,593, 621 etc.) ce provin de la o femelă renumită cu calitățile specifice (de exemplu, oaia nr. 82053 de rasa Friză, care se caracterizează
cu prolificitatea înaltă ), care sunt asemănătoare cu ea atât din punct de vedere
ge nealogic, cât și fenotipic (la fel se caracterizează cu prolificitatea înaltă ).
Figura 12. Schema familiei mătcii renumite nr. 82053 de ovine de rasa Friză
(la marginea din stânga a fiecărei linii sunt scrise numărul tuturor reproducătorilor
masculi utilizați în reproducție; toți descendenții sunt situați la întretăierea unei linii
orizontale corespunzătoare tatălui cu o linie verticală corespunzătoare mamei)

39Familia este o sursa pentru obținerea reproducătorilor, prin care calitățile
specifice ale familiei se extinde în rasa.
Prin linie (fig. 13) în zootehnie se înțelege un grup de masculi (fig. 13d),
care provin de la un mascul fondator comun (fig. 13a), născut de la părinți
renumiți (fig. 13b,c), și care se deosebesc de restul indivizilor din aceeași rasă
(fig. 13i) prin unul sau mai multe caractere specifice, ce se transmit stabil prin
moștenire.
Figura 13. Reprezentarea schematică a liniei perfecționate
Masculii fondatori de linii reprezintă reproducătorii de cea mai mare va-
loare din interiorul rasei date.
Rasele culturale perfecționate au la baza lor un mascul de valoare. Astfel, la
baza rasei de cabaline Orlov este armăsarul Bars I, a rasei Albul ucrainean de stepă
de suine – vierul Ascanii I etc. Linia, de regulă, poartă numele fondatorului.
La animalele mari, liniile poartă denumirea întemeietorului, iar la anima –
lele mici sunt codificate prin numere sau litere. Exemplu: hibridul de păsări Roso 70 este format din liniile H, M și P din rasa Rhode Island.
Liniile, după valoarea de prăsilă și destinație, pot fi linii perfecționate,
linii genealogice, linii consangvinitate, linii sintetice etc.
linia perfecționată reprezintă un grup de animale de prăsilă de va loare

40superioară (fii, nepoți, strănepoți și descendenții mai îndepărtați), care provin
de la un mascul fondator cu caractere productive înalte și care sunt asemănă –
toare atât pe linie genealogică, cât și după caracterele fenotipice și de prăsilă.
Liniile perfecționate joacă un rol de seamă în formarea, consolidarea și
evoluția raselor.
linia genealogică (fig.14) este considerată grupul de descendenți (fig.
14b,c,d,e) pe linie pa ternă care provin de la un mascul fondator (fig. 14a ) de linie.
Figura 14. Schema liniei genealogice a taurului Klaine Adema 21047
Lucrul de selecție și împerechere a animalelor în interiorul acestor linii se
duce în direcția men ținerii legăturii de înrudire cu masculul fondator, dar
nu la asemănarea caracterelor morfologice, cum în cazul liniei precedente.
Rolul liniilor genealogice în selecție constă în formarea liniilor perfecți –
onate. De linia gene alogică se ține cont și la alegerea masculilor reproducători
pentru turmele de producție-marfa, înlocuind reproducătorii dintr-o linie cu
alții din altă linie, astfel reglând gradul de înrudire în rasă.
linia consangvinizată reprezintă un grup de animale obținut ca rezul tat
al practicării un timp mai îndelungat a unor împerecheri între indivizi, care se înrudesc între ei. Gradul mediu de consangvinizare în interiorul acestor linii este mult superior celui al populației din care provine.
Încrucișarea (crosing) liniilor consangvinizate asigură obținerea hibri-
zilor care manifestă fenomenul heterozis garantat, înțelegând prin el supe-rioritatea performantei medii a hibrizilor (creștere intensivă, prolificitate,
viabilitate,rezistență sporită etc.) față de media performanțelor populației pa-

41rentale, în aceleași condiții de mediu. Importanța economică a fenomenului
heterozis poate fi considerabilă – asigură sporirea producției, în medie, cu 25…50% față de formele parentale sau din populațiile inițiale.
linia sintetică este considerată un grup de animale format în rezul tatul
încrucișărilor bine argumentate a mai multor rase în scopul combi nării ca-
racterelor favorabile ale acestora pentru formarea în perspectivă a unor rase
noi. De exemplu, în România s-a creat linia sintetică P-345-Periș de porcine,
în care au fost combinate proporția mare de carne și rezistența la stres a rasei Landrace, viteza mare de creștere a rasei Duroc și procen tul ridicat de carne a
rasei Hampshire. Linia a fost omologată ca rasă în 1998 și se folosește ca rasă
paternă în încrucișările trirasale la obținerea porcilor hibrizi.
Cu cât în interiorul rasei sunt formate mai multe linii și familii, cu atât
rasa este considerată mai valoroasă din punct de vedere genetic.
Liniile și familiile se găsesc într-un proces permanent de perfecționare:
unele linii și familii cu indici superiori mediei pe populație se dezvoltă, se ramifică, din interiorul lor se formează noi lini și familii, altele cu producții
inferioare sau unele defecte dispar.
Clasificarea raselor și principalele caracteristici ale acestora. Pe par –
cursul a 14 mii de ani de la începutul domesticirii animalelor sălbatice, sub
influența diferiților factori naturali și artificiali , s-au format un număr mare
de rase de animale. Potrivit Organizației Internaționale pentru Alimentație și Agricultură (FAO), pe plan mondial, există 7616 de rase. În prezent se cresc
920 rase de ovine, 787 rase de bovine, 606 rase de păsări, 384 rase de cai, 353 rase de suine, 351 rase de caprine etc.
Pentru studierea sistematică a numărului mare de rase de animale, este
necesară clasificarea lor pe baza anumitor criterii.
Astfel, rasele pot fi clasificate după (fig. 15):1) gradul de ameliorare;2) aptitudinile productive principale;
3) aria geografică de răspândire;4) proveniența sau țara de formare. Principalele caracteristici ale raselor, clasificate în funcție de diferite cri-
terii, sunt următoarele.
După gradul de ameliorare toate rasele în cadrul unei specii sunt împăr –
țite în trei grupe:
– rasele primitive s-au format mai mult prin selecția naturală. Se caracte –
rizează printr-o înaltă rezistente, adoptare la condițiile nefavorabile de mediu, dar cu producții reduse.

42
Figura 15. Clasificarea raselor contemporane de animale domestice
Totodată, rasele primitive sunt foarte prețioase la încrucișare cu rasele
perfecționate. Urmașii combină reușit nivelul înalt productiv al rasei ameli –
orate cu puterea de acomodare la condițiile locale ale rasei autohtone. Din
punct de vedere genetic, ele prezintă, de ase menea, un genofond foarte prețios
pentru formarea de noi tipuri și rase de animale. În această grupă se includ rasele locale. Exemple sunt prezentate mai jos (fig. 16).

a b c
Figura 16. Rasele naturale (primitive): a) сaii Y akut, b) bovine Y akută, c) ovine Soay
– rasele perfecționate (culturale) s-au format prin munca insistentă a
omului prin selecție artificială în condiții optime de alimentație și întreți nere în
decursul a multor generații. Se caracterizează prin producții mari, valorifica –
rea bună a hranei, proprietăți reproductive înalte. De regulă, sunt rase precoce,

43transmit stabil caracterele de rasă urmașilor. Acestea sunt rase transfrontaliere
cu areal larg de răspândire.
a) b) c)
Figura 17. Rasele de taurine perfecționate : a) Ayrshire, b) Brună, c) Sim-
menthal
– rasele ameliorate (fig. 18) sunt formate din rasele primitive prin ame –
liorarea „în sine”, sau prin încrucișarea cu alte rase. Ele ocupă o po ziție inter –
mediară între rasele primitive și rasele perfecționate. Pe baza raselor autohtone
sunt formate rasele ameliorate, de exemplu, de taurine de lapte – Kholmogor,
Yaroslavl, precum și de carne – Kalmîk etc.
a b c
Figura 18. Rasele de taurine ameliorate: a) Kholmogor, b) Yaroslavl, c) Kalmîk
După aptitudinile productive principale toate rasele în cadrul unei specii
se împart în două grupe:
– rasele specializate în obținerea unei producții de bază. De exemplu,
rase de taurine de lapte (Holstein, Bălțată cu negru, Jersey) și rase de carne
(Santa Gertruda, Hereford, Chianina), rase de găini de ouă (Leghorn) și rase
de găini de carne (Brahma), rase de ovine de pielicele (Karakul) și rase de ovi-
ne de lână (tipul Merinos), rase de cai de călărie (Arabă) și rase de tracțiune
grea (Ardenez, Vladimir) etc.
– rasele cu producții mixte, adică la aceste rase se combină armonios
două sau trei tipuri de producție. Din acest grup, fac parte rase de taurine de
lapte-carne (Simmenthal) și rase de carne-lapte (Shorthorn), găini de carne-
ouă (Sussex) și ouă-carne (Rhod-Island) etc.

44Raportul dintre rasele specializate în obținerea unui tip de producție și
cele cu producții mixte într-o anumită regiune sau țară depinde de condițiile
climaterice și social-economice concrete. Trebuie, însă, de avut în vedere ra-sele specializate, în comparație cu cele de producție mixte, sunt mai pretenți –
oase față de condițiile de alimentație și întreținere.
Rasele cu producții mixte au constituție mai puternică, sunt mai rezistente
la condițiile nefavorabile, se perfecționează mai ușor în direcția dorită și eco-nomic sunt mai rentabile, mai cu seamă în sectorul particular.
După aria geografică de răspândire toate rasele în cadrul unei specii se
împart în patru grupe:
– rasele transfrontaliere au un areal larg de răspândire în întreaga lume,
asigură o creștere a producției pe scară globală, în condițiile tehnologilor in-dustriale. Exemplu poate servi rasa Holstein, Bălțată cu negru – de taurine, Marele alb – de porcine, Leghorn – de găini etc.;
– rasele interregionale au o distribuție și o valoare în diferite regiuni. De
exemplu, rasele Roșie de stepă – de taurine, Orlov – de cabaline, Țigaie – de ovine;
– rasele regionale au o distribuție îngustă și o valoare specifică doar în-
tr-o regiune. În această categorie se includ rasele Sură ucraineană – de taurine, Albul ucrainean de stepă – de porcine, Ahal-Tekin – de cabaline etc.;
– rasele locale au impor tanță numai în anumite zone agroecologice, tradi-
ționale de creștere. Ca exemplu poate servi rasa Romanov și Friză – de ovine, rasele Ycuta, Bușchira, Carpatică – de cabaline etc.
Cu cât arealul de răspândire a rasei este mai mare și sunt mai di verși fac-
torii ce acționează asupra ei, cu atât mai mult crește diversitatea animalelor în interiorul rasei și, deci, posibilitatea de a o perfecționa.
Adaptarea și aclimatizarea raselor. Caracterele ereditare ale diferitor
rase de animale domestice s-au format sub acțiunea condițiilor de mediu în care au fost create și în care se cresc. De aceea, prin introducerea acestor rase în condiții pedoclimaterice, de alimentație etc., deosebite de cele în care s-au format, în organismul animalului intervin modificări care ating sistemele vita –
le de reproducere, rezistență, vitalitate etc.
Reacțiile caracterizate printr-un dezechilibru biologic, exprimat prin mo-
dificări morfologice și fiziologice negative în care pot fi implicate două feno-mene: adaptarea și aclimatizarea.
Procesul de modificări în funcțiile vitale ale organismului, care asigură
vitalitatea acestuia în condițiile noi de existență și menținere a caracterelor de rasă, proprii acesteia în arealul ei de răspândire poar tă denumirea de adapta-

45ție. Capacitatea de adaptare a diferitelor rase este condiționată, în mare
măsură, de baza ereditară.
Însușirea animalelor domestice de a-și modifica structura geneti că și re-
organiza activitatea vitală în funcție de condițiile de existență, menținându-și vitalitatea și caracterele economice poartă denumirea de aclimatizare.
Procesul de aclimatizare este de lungă durată și depinde de mai mulți
factori: profilul de producție, vârstă, devieri genetice etc. De exemplu, rasele de taurine și ovine cu producții mixte se aclimatizează mai ușor în comparație cu cele specializate în producția de carne. Animalele tinere, de asemenea, se aclimatizează mai ușor.
Capacitatea de aclimatizare se determină după nivelul productiv al ra sei,
obținut în condițiile noi de existență în comparație cu cel din zona de origine.
Dacă rasele importate se aclimatizează greu la condițiile noi de exis tență,
se practică:
– formarea unei noi structuri interne a rasei prin selectarea și potrivirea
perechilor după longevitate, vitalitate, producții ridicate;
– încrucișări cu rasele locale, formarea de noi tipuri de animale, de noi
subrase și rase, care ar combina proprietatea mare de aclimatizare a raselor locale și producțiile ridicate ale raselor importate.
În Republica Moldova astfel s-a procedat cu rasa Friză de ovine de lapte,
care în condițiile locale, practic, nu s-a aclimatizat, dar a fost folosită la în-crucișare cu rasa Țigaie pentru crearea tipului de rasă Țigaie de lapte.
Degenerarea raselor. Prin fenomenul degenerarea raselor se înțelege
pierderea (totală sau parțială) a unor însușiri morfologice sau fiziologice ine-rente rasei.
Dacă condițiile, unde a fost introdusă o rasă perfecționată, diferă esen-
țial de cele din regiunea de origine sau condițiile de creștere și exploatare nu corespund cerințelor vitale ale animalului din rasa introdusă, în orga nismul
acestora, după câteva generații de creștere, intervin modificări ne gative, care
se referă la nivelul productiv, puterea de rezistență, vitalitatea indivizilor.
Degenerarea poate cuprinde toți indivizii transferați sau numai o parte din
aceștia. Când întregul efectiv transferat suferă aceste modificări se poate vorbi despre degenerarea rasei. Fenomenul de degenerare afectează atât însușirile economice, cât și caracterele biologice ale animalului.
Primele simptoame de degenerare a rasei sunt (fig. 19):- reducerea dimensiunilor și a masei corporale în comparație cu carac-
terul rasei de care aparțin. De exemplu, masa corporală a vacilor de rasă Băl-țată cu negru tip Moldovenesc, crescute în sectorul individual în condi ții de

46subalimentație și lipsa lucrului de selecție, s-a redus de la 550-600 kg în fer –
mele de prăsilă până la 350-400 kg;
– scăderea nivelului productiv și reproductiv al animalelor – produc țiile
se reduc considerabil, crește vârsta maturizării sexuale, produșii au o masă
corporală redusă și morbiditate sporită;
– apariția rahitismului la animalele tinere și a obezității la animalele ma-
ture, a anemiei, albinismului etc., care conduc la scăderea rezistenței și a vi-talității animalelor.
a b
Figura 19. Simptoame de degenerare a rasei:
a) însușirile corespunde caracterelor rasei; b) degradate
Cauzele degenerării raselor în urma acțiunii unor factori de mediu:
– diferența prea mare dintre condițiile pedoclimaterice de mediu în care
rasa a fost introdusă de cele în care ea s-a format. De aceea, mai frec vent se
recurge la importarea materialului seminal de la rase perfecționate, decât la
importarea animalelor vii, mai cu seamă a femelelor;
– lipsa condițiilor tehnologice de creștere corespunzătoare cerințe lor fizi-
ologice ale animalelor din rasele importate, condiții nefavorabile de alimenta –
ție și adăpostire, mai cu seamă în perioada de creștere și dezvoltare, exploatare excesivă.
Cauzele degenerării raselor în urma acțiunii unor factori ereditari :
– lipsa unei selecții riguroase: reținerea în reproducție a unor animale cu
defecte de exterior și constituție, practicarea împerecherilor înrudite necon-trolate etc.
Înlăturarea la timp a cauzelor sesizate pot preîntâmpina urmările nefa-
vorabile ale degenerării raselor.

472. 2. însușirile morfo-fiziologice și productive ale animalelor domestice
Aprecierea valorii biologice și economice în practica de creștere și ame –
liorare a animalelor se efectuează sub aspectul a trei elemente: exteriorul,
con stituția și productivitatea .
Exteriorul . Prin “exteriorul unui animal” se înțelege totalitatea
caracteristici lor referitoare la înfățișarea corpului animal (dimensiuni, formă,
culoare) în raport cu particu laritățile lui biologice și de producție.
Aprecierea și selectarea animalelor după exterior are la bază princi piul “func-
ția creează organul” și legătura dintre formă și funcție. Adică for ma exterioară a
diferitelor regiuni ale corpului unui animal reflectă, în mare măsură, intensitatea
funcțiilor vitale din organism, care determină gradul de dezvoltare a acestora și direcția de exploatare a animalului (tipul morfo-productiv). Cu alte cuvinte, între exteriorul animal si tipul său productiv există o corelație mai mult sau mai puțin strânsă. O anumită conformație corporală descrie un anumit tip de producție (de
lapte, de carne, de ouă, de lână, de muncă etc.), iar armonia dintre elementele de conformație exprimă, într-o oarecare măsură, potențialul productiv al animalelor.
Studiul exteriorului unui animal ne permite să stabilim în prealabil:• apartenența de rasă – după unele aspecte exterioare – creastă mare
dințată pentru găinile de rasa Leghorn, corp lung, urechi mari lăsate peste ochi pentru porcii de rasa Landrace etc.
• tipul morfo-productiv – după conformația corporală și alte aspecte ex-
terioare. De exemplu, conformația corporală dreptunghiulară a corpului la ta-urinele de carne, picioare scurte și groase la găinile de carne etc.;
• valoarea comercială și de prăsilă – după înfățișarea fenotipică. Un ani-
mal cu aspect exterior frumos, dezvoltat proporțional, cu o muscu latură bine
dezvoltată sau cu uger mare, cu segmente proporționale va avea o valoare de prăsilă și comercială mai mare în comparație cu unul cu defecte de exterior. De exemplu, o vacă cu cap grosolan, spinare “moale”, ugerul mic, cu forma ca la “capră”, cu mameloane cărnoase nu poate avea producție mare de lapte și, deci, nu prezintă valoare economică;
• vârsta – pe baza dentiției și a altor modificări fenotipice, de exemplu,
a vițeilor după lungimea coarnelor, a numărului de fătări – după numărul de inele pe cornul vacii etc.;
• intensitatea creșterii și dezvoltării în diferite etape – după modificarea
conformației corporale, a apariției unor organe secundare etc.;
• starea de sănătate – un animal sănătos este vioi, reacționează imediat la
prezența omului, la apariția unor zgomote și stă liniștit la examinare.

48Aprecierea și selecția animalelor după exterior se practică pe larg în toate
unitățile zootehnice care se ocupă de ameliorarea animalelor, dar și în cazurile
în care valoarea productivă a unui animal trebuie apreciată (fie și cu aproximaț-ie) în timp scurt, când nu este posibil de a verifica nivelul productiv (în cazul de achiziționare a animalelor la târguri sau în gospodăriile particulare).
O apreciere veridică a exteriorului se poa te obține numai în cazul în care
animalul este sănătos, crescut și exploatat în condiții optime de îngrijire și alimentație.
Metodele de apreciere a exteriorului. Aprecierea exteriorului la ani-
male se efectuează prin metodele somatoscopice, somatometrice și soma-
tografice.
Metodele somatoscopice permit aprecierea exteriorului pe baza vizuală
și se realizează prin două metode: metoda vizuală și metoda punctelor.
Metoda vizuală sau cu ochiul liber, care constă în examinarea fiecărei
regiuni corporale și armonia integrului organism al animalului în ansamblu în poziție staționară și în mers.
Pentru examinarea exteriorului cu ochiul liber animalul trebuie să fie si-
tuat pe un teren orizontal la o distanță de 3-5 m față de examinator, o atenție deosebită atrăgându-se dezvoltării regiunilor corporale care condiționează ni-velul productiv și sănătatea animalul.
Convențional, corpul animalului se împarte în 4 segmente – cap, gât,
trunchi și membre. Apoi, fiecare din aceste segmente se împarte, la rândul sau, în mai multe regiuni corporale, al cărora număr depinde de scopul ur –
mărit. Delimitarea regiunilor corporale se face pe baza structurii anatomice a organismului.
Criteriile folosite pentru aprecierea regiunilor corporale sunt: – dimensiunile, forma, direcția și atașarea: aspectul corect al unor regi-
uni corporale avantajează toate tipurile morfo-productive de animale;
– vicii și defecte: pot fi localizate la nivelul pielii, oaselor și articulațiilor
care pot deprecia valoarea zoo-economică a animalelor. Alte exemple sunt prezentate mai jos;
– anomaliile , bolile și mai ales cele ereditare : ele pot afecta cele mai
diverse organe și unele regiuni corporale, de exemplu (fig. 20 a, b) brachygna-
thia inferioară – maxilarului inferior mai scurt ca cel superior, c) anoftalmia
– lipsa globului ocular, d) polidactilia – prezența unor falange suplimentare
etc., depreciind valoarea zoo-economică a animalelor.
Principalele regiuni corporale la taurine sunt indicate în figura 21, inclu –
siv următoarele caracteristici:

49

a b c d
Figura 20. Afecțiuni ale unor regiuni corporale la animale
(după: http://www.sciencedirect.com; http://www.plosone.org;
http://jhered.oxfordjournals.org)
– gâtul: la taurinele de lapte – alungit, uscățiv, mic, la cele de carne – mai
scurt, lat. La tauri gâtul este mai scurt și mai gros, ca la vaci;
– greabănul: la taurinele de lapte – înalt, de lățime medie cu musculatură
slab dezvoltată, la cele de carne – lat, uneori despicat, cu musculatură bine
dezvoltată. Greabănul înalt, ascuțit și despicat se consideră defect ale exteri –
orului;
Figura 21. Principalele regiuni corporale la taurine:
1 – ceafă; 2 – frunte; 3 – nas; 4 – față; 5 – obraz; 6 – grumaz; 7 – salba; 8 – capul
pieptului; 9 – greabăn; 10 – spată; 11 – braț; 12 – cot; 13 – antebraț; 14 – fluier; 15 –
chișiță; 16 – copită; 17- spinare; 18 – șale; 19 – abdomen; 20 – „fântâniță” laptelui;
21 – venele laptelui; 22 – uger; 23 – șold; 24 – crupă; 25 – ischii; 26 – coapsă; 27 –
pliul ieii; 28 – jaret; 29 – coadă; 30 – gamba.
– toracele se apreciază sub aspect de lungime, lărgime și adâncime. Întrucât
în cavitatea toracelui sunt amplasate inima și plămânii – organe de prima necesi-
tate vitală, toracele la animalele înalt productive este larg, adânc și profund;
– spinarea trebuie să fie dreaptă și moderat lată, îmbrăcată cu mușchi. Atât
spinarea convexă, cât și cea concavă sunt considerate defecte de exterior;
– șalele trebuie să fie late și să treacă neobservat în crupă;

50- crupa trebuie să fie largă pe toată lungimea (la șolduri, la articulațiile
coxofemurale și la ischii), cu direcție ușor oblică spre spate, lungă și cu planu-
rile laterale cât mai orizontale. Linia superioară (greabăn, spinare, șale, crupă) la animalele sănătoase trebuie să fie dreaptă;
– ugerul este o regiune corporală foarte importantă la aprecierea exte-
riorului taurinelor de lapte.
Se evidențiază următoarele forme ale ugerului: de vană, de cupă, rotun-
jită și „uger de capră” (fig. 22).
O formă dorită a ugerului este cea globuloasă sau forma de vană și cupă,
cu sfârcuri egale și mameloane uniforme și simetrice.
Mameloanele, în număr de patru, cu dezvoltare normală diferă ca mă-
rime, formă și situație în funcție de individ, vârstă și număr de lactații.
Lungimea normală a mameloanelor este de 7-9 cm, iar grosimea sau peri-
metrul la bază este de 2,5-3,5 cm. În majoritatea cazurilor, mameloa nele anteri-
oare sunt mai dezvoltate, decât cele posterioare, dar pot apărea situații inverse.
Așezarea mameloanelor trebuie să fie la mijlocul sferturilor, simetrice
între ele, deși în unele cazuri cele anterioare sunt mai departe decât cele poste-rioare. Forma mameloanelor trebuie să fie ușor conică, iar sfincterul cu tonus ridicat pentru a împiedica scurgerea laptelui dintre mulsori.
Cât privește defectele de formă, volum, așezare și structură ale mame-
loanelor, mai frecvent întâlnite sunt: mameloanele prea lungi, prea scurte, căr –
noase și gâtuite la bază, deformate, cu negi, cu diferite leziuni.
Cerințele minime pentru selectarea vacilor pentru mulsul mecanic sunt
redate în tabelul 14.
– abdomenul: dezvoltarea abdomenului exprimă capacitatea fizică și fizi-
ologică de prelucrare a furajelor administrate și este determinată de cantitatea și calitatea alimentației tineretului în perioada de creștere. Ab domenul la vaci –
le de lapte și la junci trebuie să aibă formă de butoi, iar la tauri să se mențină în formă cilindrică;

1 2 3 4
Figura 22. Principalele forme ale ugerului:
1 – în formă de vană; 2 – de cupă; 3 – rotunjită; 4 – primitivă „ca la capră”

51Tabelul 14
Cerințele minime pentru determinarea indicilor morfologici
ai ugerului și mameloanelor la taurine
Indicii /
puncteVaci la prima lactație Vaci la a treia lactație
5 4 3 2 5 4 3 2
Forma uge-
ruluiformă de
vanăformă de
cupărotunjităca la
caprăformă de
vanăformă de
cupărotunjităca la
capră
Perimetrul
ugerului (cm)101 și
mai mult86-101 70-8570 și
mai pu –
țin121 și
mai mult101-120 80-10080 și
mai pu –
țin
V olumul uge –
rului (1)11,9 și
mai mult10-11,8 8-9,98 și mai
puțin25 și
mai mult11,0-
24,910-1110 și
mai pu –
țin
Forma
mameloanelorcilindri –
căconicăformă de
parăformă de
creioncilindri –
căconicăformă de
panăformă de
creion
Lungimea
mameloanelor,
cm6-8 8,1-99,1-10mai
puțin de
4 și mai
mult de
106-8 8,1-94-5 9,1-
10mai
puțin de
4 și mai
mult de
10
Diametrul
mameloanelor,
cm2,2-2,6 2,7-3,01,7-2,1
sau 3,1-
3,5mai
puțin de
1,7 și
mai mult
de 3,52,2-2,6 2,7-3,01,8-2,1
sau 3,1-
3,5mai
puțin de
1,8 și
mai mult
de 3,5
Notă:
– distanța normală dintre mameloane la taurinele mature este considerată: anterioare –
10-15 cm, posterioare – 6-10 cm, între mameloa nele anterioare și cele posterioare – 7-12 cm;
– distanța de la fundul ugerului până la pământ trebuie să fie de cel puțin 45-50 cm;- dacă distanțele prevăzute în punctele 1 și 2 sunt mai mici, folosirea aparatului de muls este
anevoioasă și vaca nu corespunde pentru mulsul mecanic.
– membrele și aplomburile influențează mersul, stațiunea patrupedă,
așe zarea ugerului, acestea trebuie să fie corecte și tipice. Toate abaterile de la
normal, toate defectele de exterior la aceste regiuni influențează negativ direct sau indirect asupra nivelului productiv și reproductiv al animalului, asupra lon-gevității și sănătății lui și, în final, asupra valorii lui economice și de prăsilă.
Ca defecte sunt considerate membrele de elefant (posterioare), mem bre în
formă de (), membre în formă de )( etc.;

52- organele sexuale primare și secundare trebuie să fie bine dezvol tate atât
la femele, cât și la masculi (testicule de aceeași mărime și corect amplasate).
La aprecierea vizuală a exteriorului la suine se acordă o atenție mai mare la dez-
voltarea regiunilor corporale care condiționează producția de carne, cum ar fi: lungi-
mea trunchiului, dezvoltarea musculaturii spinării, șalelor, spatelor și a jamboanelor.
Principalele regiuni corporale la suine sunt indicate în figura 23.
Figura 23. Principalele regiuni corporale ia suine:
1 – râtul; 2- ochiul; 3 – botul; 4 – urechile; 5 – obrazul (falca); 6 – gâtul; 7 –
spata; 8 – membrele anterioare; 9 – membrele posterioare; 10 – pieptul; 11 – chinga;
12 – spinarea; 13 – șalele; 14 – coastele; 15 – coada; 16 – iea anterioară; 17 – iea
posterioară; 18 – flanc; 19 – crupa; 20 – abdomen; 21 – pulpa; 22 – gamba; 23 – ja-
ret; 24 – chișița; 25 – copițică; 26 – copita.
Dezvoltarea regiunilor corporale se apreciază în funcție de tipul morfo-
productiv al suinelor examinate.
Exteriorul suinelor de tipul morfo-productiv de carne are următoarele ca-
racteristici: cap comparativ lung și fălci bine dezvoltate, gât de lungime medie
bine îmbrăcat în mușchi, trunchiul lung și plat, spinarea, șalele drep te, lungi,
late, trenul posterior bine dezvoltat, membrele comparativ lungi. Perimetrul
toracic este comparativ mai mic decât lungimea corpului.
Porcii, specializați în producția de carne grasă (grăsime) au cap mic, gâtul
scurt, care trece pe neobservate în trunchi, trunchiul este rotund, în formă de
butoi, trenul posterior bine dezvoltat, picioare scurte, perimetrul toracelui este
egal cu lungimea corpului.
Porcii cu profil productiv mixt au forme exterioare intermediare între ti-
purile de carne și carne grasă (grăsime).
După aprecierea fiecărui segment sau regiune se face aprecierea ge nerală care
se exprimă prin noțiuni calificate: foarte bine, bine, mediocru, submediocru și rău.

53Metoda punctelor este, de fapt, o metodă complementară a metodei vi-
zuale și constă în acordarea unui anumit număr de puncte regiunii examinate,
care exprimă nivelul lui de dezvoltare.
Notele se acordă în scara 1-10 – la taurine, 1-100 – la porcine și ovine în
funcție de corectitudinea regiunii sau grupei de regiuni, folosindu-se în acest
scop un tabel cu i ndicații ajutătoare la acordarea notelor (tabelul 15, 16).
Tabelul 15
Notarea regiunilor corporale și a dezvoltării de ansamblu la taurine
Regiunile corporaleNota
maximă
Armonia de ansamblu și dezvoltarea (corespunderea tipului
rasei)4
Ugerul (volumul, amplasarea, forma, venele laptelui, mameloanele anteri oare și posterioare, atașarea, dezvoltarea
simetrică a sferturilor ugerului)4
Membrele anterioare și posterioare (rezistența, aplombul, forma copitelor și rezistența lor)2
în total 10
Exteriorul la alte specii de animale (cabaline, ovine, iepuri etc.) se studiază
după instrucții cores punzătoare, menționându-se, în primul rând, armonia confor –
mației cor porale, corespunderea caracterelor de rase și profil de producție și gra-
dul de dezvoltare a regiunilor corporale care condiționează producția principală.
Aprecierea după metoda punctelor este operativă și simplă, permițând o
notare uniformă pentru toate însușirile examinate. Prin însumarea punc telor
de la fiecare grupă de regiuni se obține punctajul total, pe baza căruia se face
încadrare a animalului respectiv într-o anumită clasă valorică.
Tabelul 16
Notarea regiunilor corporale și a dezvoltării de ansamblu la suine
Regiunile corporaleNota maximă
masculi femele
Tipicitatea de rasă, armonia, constituia, pielea, părul 20 20
Capul, gâtul 5 5
Greabănul, spatele, pieptul 10 10
Spinarea, șalele, coastele și abdomenul 15 15
Crupa, șuncile posterioare (jamboanele) 20 20
Membrele:
anterioare 7 7
posterioare 8 8

54Glanda mamară, mameloanele 5 15
Organele sexuale la mascul 10 –
în total 100 100
Pentru înlăturarea eventualelor erori generate de subiectivism, se reco-
mandă ca aprecierea să se facă de către o comisie formată din 3-4 examinatori.
În acest caz, punctajul total reprezintă media aritmetică a punctajelor acordate de fiecare membru al comisiei.
Metoda somatometrică sau metoda măsurărilor constă în măsurarea
directă pe animal a di feritelor dimensiuni corporale și de masă, cu scopul de a
aprecia dez voltarea generală a animalului și a înlătura aproximațiile și erorile
ce pot să surveni în metodele descrise anterior.
Poziția animalului în timpul efectuării măsurărilor trebuie să fie în stațiu –
ne patrupedală forțată, cu capul și gâtul orientate în poziție nor mală. Măsură-
rile pot fi efectuate când animalul se găsește afară sau în adăpost.
Ca instrumente de măsurat se folosesc: bastonul (zoometru) – pentru di-
mensiunile corporale mari; compasul – pentru dimensiuni mici; panglica me-trică – perimetrice; cântarul – pentru determinarea greutății corporale.
Măsurările principale, de exemplu, la taurine și punctele inițiale de măsu-
rare sunt prezentate în figura 2.5.
Numărul de măsurători depinde de specia de animale și scopul urmă rit. Pen-
tru înscrierea animalului în registrul de prăsilă se iau următoarele măsurători:
Figura 24. Măsurările principale la taurine:
A – înălțimea, lungimea, perimetru: 1,1’ – înălțimea la greabăn; 2, 2’ – înălțimea la spinare;
3, 3’- înălțimea la crupă; 4, 4’ – înălțimea la baza cozii; 5, 5’ – lungimea trunchiului; 6, 6’ – perime-
trul toracic; 6”, 6”’ – perimetrul fluierului; B – lărgimea: 7, 7’ – lărgimea pieptului; 8, 8’ – lărgimea
toracelui; 9, 9’ – lărgimea crupei la șolduri; 10, 10’ – lărgimea crupei la articulațiile cocso-femu-
rale; 11, 11’- lărgimea crupei la ischii.

55la taurine:
– înălțimea la greabăn; – lungimea oblică a trunchiului; – perimetrul toracelui; – adâncimea toracelui; – lărgimea toracelui; – perimetrul fluierului. la porcine:- lungimea corpului; – perimetrul toracelui;- perimetrul fluierului. la cabaline:- înălțimea la greabăn; – perimetrul toracelui; -lungimea oblică a trunchiului;- perimetrul fluierului.Datele obținute se exprimă prin valori absolute (cm, kg), relative, așa-nu-
mitului “profil al exteriorului” sau indici corporali (%), care se compară cu
standardul rasei cu scopul de a determina gradului de deosebire a unui animal sau a unui grup de animale după dezvoltarea corporală și tipul morfo-produc-tiv față de cerințele standardului pe rasă respectivă.
Așa-numitul “profil al exteriorului” prezintă exprimarea grafică a gradu-
lui de deosebire a unui animal sau a unui grup de animale după di mensiunile
corporale (măsurători) sau a indicilor corporali față de cerințele standardului pe rasă sau a mediei pe grupă.
Prin indicii corporali se înțelege raportul dintre două dimensiuni care
se află în corelație morfo-funcțională, ce prezintă caracteristica de ansamblu asupra tipului de conformație corporală și profilul de producție.
Cei mai importanți sunt următorii indici:- indicele formatului corporal (I.F .): caracterizează tipul morfo-produc-
tiv al animalului. Se determină după relația:
lungimea oblică a trunchiului
I. F .
= –––––––––––––– x 100;
înălțimea în greabăn
– indicele de masivitate (I.M.): caracterizează dezvoltarea generală a ani-
malului, valoarea lui, fiind mai mare la rasele de carne și crește de la naștere spre vârsta adultă. Se determină după relația:

56 perimetrul toracic
I. M. = –––––––––– x 100;
înălțimea în greabăn
– indicele toracic (I.T.): indică dacă animalul este de tip respirator sau
digestiv, precum și tipul de producție, având valori mai mari la rasele de carne
și se determină prin relația:
lărgimea toracelui
I. T. = –––––––––– x 100;
adâncimea toracelui
– indicele de compacticitate (I.C.): arată gradul de dezvoltare corporală
și este mai mare la animalele de carne. Se determină prin relația:
perimetrul toracic
I. C. = –––––––––––––– x 100;
lungimea oblică a trunchiului
– indicele osaturii (I.O.): caracterizează dezvoltarea relativă a scheletu –
lui. Este mare la cabalinele de muncă, la taurinele de carne și mic la cabalinele de viteză și taurinele de lapte, ce indică un schelet grosolan, dur. Se determină prin relația:
perimetrul fluierului
I. O.
= –––––––––– x 100;
înălțimea în greabăn
Metodele somatografice, care constau în fixarea imaginii unor animale
și aprecierea exteriorului prin: fotografierea, filmarea și înregistrarea video,
notarea cu ajutorul unor semne convenționale a calităților sau defectelor, pe un dreptunghi (metoda dreptunghiulară).
– fotografierea animalelor reprezintă o metodă sugestivă și de do cumentare
a exteriorului, furnizând amănunte prețioase despre animalul examinat.
Fotografierea este obligatorie pentru toate animalele înscrise în regis trele
genealogice.
Unele cerințe: fotografierea animalelor se face din profil, poziție care
permite să se obțină imaginea întregului corp, ilustrând elementele de con-
formație corporală și armonie de ansamblu. O fotografiere completă cuprin de
animalul din profil, din față, din spate și de sus. Poziția animalului trebuie să fie în stațiune patrupedală forțată, cu capul și gâtul orientate normal.
Locul pe care se amplasează animalul trebuie să fie orizontal, neted, cu-
rat și uscat. Distanța de fotografiere, atunci când dorim să cuprindă în tregul

57animal, este de 3-4 m, iar în cazul fotografierii de detaliu, aceasta se reduce
la 1-2 m.
– filmarea și înregistrarea video contribuie la cunoașterea, răspândirea
și generalizarea metodelor avansate în producție, reproducție și constituție un important document ce permite comparația în timp și anume: dezvoltarea cor –
porală, formatul corporal, tipul morfologic, armonia de ansamblu, tipul con-stituțional, tipul morfo-productiv etc.
– metoda dreptunghiurilor permite să se facă precizări asupra defectelor
sau calităților unei regiuni. În acest scop, profilul animalului se conturează grafic sub forma unui dreptunghi (de unde și denumirea), pe care se înscriu, prin semne convenț ionale, defectele sau calitățile principalelor regiuni corpo-
rale. Se practică mai frecvent la descrierea exteriorului la ovine.
Culoarea animalelor domestice. Culorile animalelor domestice se dato-
rește prezenței unor pigmenți, care se găsesc in straturile pielii și ale părului.
Se deosebesc culori simple și culori compuse.
Culorile simple sunt considerate atunci, când toate firele de păr, lână,
penaj de pe corpul animalului și al păsărilor (de protecție și de acoperire) au un singur pigment. Mai frecvent, la animale se întâlnesc următoarele culori simple: albă, neagră, roaibă (părul este de culoare brun-roșcată) și izabelă
(părul pe tot corpul este de culoare galbenă).
Culorile compuse sunt considerate culorile formate din fire de păr co-
lorate în două sau trei culori. În funcție de repartizarea lor pe corpul animal, culorile compuse pot fi:
– zonale, când firele de păr au o anumită culoare pe unele zone sau regiuni
ale corpului, iar alta – pe celelalte (culoarea murgă, șargă, șorecie la cabaline);
– azonale, când firele de păr sunt de culori și proporții diferite fie pe tot
corpul, fie pe regiuni corporale întinse.
Culorile por fi binare (vânătă, piersicie) și trinare (dereșă): – bălțate sunt
considerate culorile când zone întinse și bine delimitate de o culoare sunt re-partizate neregulat pe un fond de altă culoare. Acestea pot fi bălțată alb cu negru, bălțată alb cu roșu etc.
În practică, adeseori se întâlnesc diferite pete sau dungi de o altă cu loare
pe fondul culorii simple. În funcție de specia de animale, regiunea și configu-rația petelor, ele poartă diferite denumiri: la cabaline – țintă, stea, felinar (la cap), pintenat, cioparat (la membre), tigruri și zebruri (pe corp); la bovine – buzată, oacheșă, urecheată (pe cap), codalb (la coadă).
Importanța practică a cunoașterii culorilor la animalele domestice consta
în aceea că:

58- culoarea pielii, a părului, a lânii la animale și a penajului la păsări, repre-
zintă una din caracteristicile exteriorului;
– culoarea este cel mai simplu criteriu după care se poate determina apar-
tenența de rasă, puritatea rasei, gradul de metizare , precum și servește la
identificarea animalelor ;
– culoarea este și un criteriu după care se poate determina rezistența ani-
malelor. De exemplu, animalele de culoare deschisă, comparativ cu cele de
culoare închisă, suferă de eritemul solar, care apare pe părțile depigmentate ale pielii. Astfel de animale suferă și de o dermatită produsă din cauza ingesti –
ei unor anumite plante, și care nu se constată la animalele de culoare închisă;
– culoarea poate fi utilizate ca un test genetic pentru a verifică prezența
bolii la animale. De exemplu, pentru rasa de cai Appaloosa (fig. 25a) este caracteristic modelele lor colorate, denumite în mod obișnuit ca “leopard-
complex” , cu care asociază boala ereditară, ce face dificil sau chiar imposibil
de a vedea în lumină relativ scăzut.
Caii albi sau cu model alb, piele roz și ochii albaștri, de exemplu, rasa
Quarter (fig. 25b) de multe ori sunt afectați de boală ereditară, legată de pier –
derea auzului.
Culoare are și o valoare economică, mai ales în creșterea ovinelor de tip
Merinos, de rasa Karakul și Țurcană, iepurilor și animalelor de blană, fiind dintre factorii principali, care influențează calitatea și valoarea comercială a
lânii, pielicelelor și blănurilor.
Constituția. Prin constituție se înțelege totalitatea aspectelor morfolo-
gice, structurale și funcționale, care condiționează tipul productiv și ni velul
producției unui animal, cât și puterea lui de rezistență față de condițiile nefa-vorabile de mediu (după Al. Furtunescu, citat de S. Rusu și colab., 1981).
Deci, prin constituție se dă o caracteristică amplă a animalului, care cu-
prinde organismul ca un întreg, a diferitelor aspecte morfo-funcționale, ce condiționează atât un “tot armonic” ca funcție și formă, cât și capaci tatea pro-
ductivă, profilul de producție și rezistența lui față de condițiile nefavorabile de mediu.
Noțiunea de constituție provine de la cuvântul latin “constituțio”, ceea ce
înseamnă în sensul deplin al cuvântului “construcție”.
În Zootehnie, tipurile constituționale ale animalelor domestice se stabilesc
în funcție de mai mulți factori, cum ar fi gradul de corespundere a conformi-tății corporale și activității funcționale a animalului, scopului urmărit și în ce măsură după tipul constituțional se poate trage concluzie despre valoa rea
productivă și reproductivă a animalului.

59

a b
Figura 25. Culorile compuse bălțate la cai:
a) rasa – Appaloosa și b) Quarter
Din aceste considerente, o răspândire mai mare în Zootehnie a căpătat
clasificarea profesorului P. N. Kuleșov, care a stabilit 4 tipuri clasice de con-
stituție – fină, robustă, grosolană și afânată.
Savantul rus M.F. Ivanov a completat această clasificare, introducând
noțiunea de constituție puternică, care are aceleași caracteristici morfo-fizi-
ologice ca și constituția robustă, însă animalele cu constituție puternică au o conformație corporală proporțională, armonioasă.
Sunt cunoscute și alte clasificări ale tipurilor constituționale, cum ar fi
clasificarea lui Duerst, E. A. Bogdanov, E. F. Liscun și alții.
Duerst a propus două tipuri constituționale:
1. pure: digestiv și respirator,
2. între acestea pot fi și două mixte, intermediare: digestivo-respirator și
respiratoro-digestiv.
Tipul constituțional digestiv are următoarele caracteristici: torace com-
parativ scurt și larg, aparatul respirator are o dezvoltare medie, procesele me-
tabolice sunt mai reduse, în organism predomină procesele de asimilare, ca re-
zultat animalele sunt predispuse la depuneri de grăsime și reținere în organism
a apei și a sărurilor. Pielea la animale este mai groasă și afânată, mai săracă în glande sudoripare și sebacee. Musculatura este bine dezvoltată, dar afânată.
Animalele sunt predispu se la îngrășare. Acest tip constituțional este caracte –
ristic pentru animalele specializate în producția de carne (fig. 26).
Tipul constituțional respirator. Animalele cu acest tip constituțional se
caracterizează prin torace lung, dar comparativ îngust, sistemele cardi ovascular
și respirator bine dezvoltate, procese metabolice intense și capaci tate redusă de
îngrășare. La aceste animale se observă o activitate sporită a glandei tiroide.
Aspectul exterior este uscățiv, caracterul vioi, foarte sen sibil (fig. 27).

60

Figura 26. Vacă cu tipul
constituțional digestivFigura 27. Vacă cu tipul
constituțional respirator
Tipul constituțional respirator este caracteristic taurinelor specializate în
producția de lapte și cailor de viteză.
Animalele cu tipuri constituționale intermediare (digestiv-respirator și
respirator-digestiv), după particularitățile lor morfologice și funcționale, ocu-
pă o poziție intermediară între primul și al doilea tip, cu înclinație spre primul (digestiv) sau spre al doilea (respirator).
Studierea și determinarea corectă a tipului constituțional are o mare im-
portanță în practica zootehnică, întrucât permite de a aprecia în prealabil atât profilul de producție, capacitatea productivă și reproductivă aproximativă, cât și puterea de rezistență a animalului față de condițiile nefavorabile de mediu și, deci, de a cunoaște de la început materialul cu care se va lucra.
Condiția. Prin “condiție zootehnică” se înțelege starea de îngrășare (plinăta-
te) a corpului, în care animalul cel mai bine corespunde scopului dorit. Ea de pinde
de cantitatea și calitatea hranei, de îngrijirea și întreținerea animalului.
În practica zootehnică se cunosc mai multe tipuri de “condiții”, și anume:
de reproducție, antrenament (de muncă), expo ziție, îngrășare și condiție
de extenuare.
Condiția de reproducție: animalele se caracterizează printr-o musculatură
bine dezvoltată, dar fără tendință de îngrășare, sunt vioaie și au mișcări energice.
O astfel de condiție se poate menține cu o rație echilibrată, bună îngrijire și
precum este caracteristică animalelor de prăsilă și celor exploatate în reproducție.
Se consideră a fi cea mai potrivită pentru aprecierea corectă a exteriorului.
Condiția de antrenament este caracteristică pentru cabalinele de vi teză.
Se caracterizează prin musculatură bine dezvoltată și tonus muscular accentuat. Animalele sunt vioaie, au mișcări energice, conformație corpo rală uscățivă și
elegantă.

61Pentru menținerea unei astfel de con diții se cere eliminarea din organism a
surplusului de apă și grăsime, care se realizează prin antrenamente regulate și o
alimentație corespunzătoare – furaje ușor digestibile și bogate în proteine.
Condiția de muncă: animalele se caracterizează prin musculatură bine
dezvoltată, grad mediu de îngrășare, schelet dens și tare. Se menține prin ali –
mentație și exploatare corectă. Este caracteristică caba linelor și bovinelor ex-
ploatate în această direcție.
Condiția de expoziție se caracterizează printr-o stare de întreținere și
îngrijire corporală perfectă, în stare de început de îngrășare. Animalele se prezintă în expoziție bine țesălate, spălate, copitele curățate și unse, coama retezată și pieptănată. Aceste animale întotdeauna au o înfățișare frumoasă, musculatură bine dezvoltată, vioaie, cu un temperament care să producă asu-pra vizitatorului cea mai favorabilă impresie.
Condiția de îngrășare este caracteristică animalelor aduse la o anu mită
stare de îngrășare, la care procesele de asimilare depășesc pe cele de dezasimila-
re (fig. 28). Stratul subcutanat de grăsime atinge dezvoltarea maximă, organele interne au, de asemenea, acumulări mari de grăsime, iar mușchii sunt preselați uniform cu straturi de grăsime. Condiția de îngrășare se întâlnește la animalele precoce bine îngrășate, care au un metabolism scăzut și o constituție afânată. Condiția de îngrășare nu este favorabilă aprecierii corecte a exteriorului, întru-cât o serie de defecte de conformație pot fi as cunse sub stratul de grăsime.
Figura 28. Vaca în condiție de îngrășare
Condiția de extenuare se întâlnește la animalele întreținute în condiții
de subalimentație, exploatare incorectă sau bolnave. Ele au o musculatură slab
dezvoltată, proeminențele osoase bine evidențiate ca urmare a subalimentați –
ei, eforturilor depuse sau a bolilor (fig. 29).

62
Figura 29. Vaca în condiții de extenuare
Condiția de extenua re se manife stă prin astenie, apatie, stare de abatere,
moleșeală, somnolență și lipsă de vioiciune normală, producții mici și nee-
conomice, necorespunzătoa re potențialului genetic și nivelului alimentației.
Animalele par istovite.
Producțiile. Principalele producții obținute de la animalele domestice sunt
laptele, carnea, ouăle, mierea, lâna, pielicelele și blănurile, producția de muncă.
Producțiile nominalizate rezultă din exprimarea genelor organismului, in-
fluența factorilor ambianți și interacțiunea acestor două elemente . Aspectele
menționate conduc la concluzia că pentru sporirea producției animale trebuie
să se acționeze deopotrivă atât asupra bazei ereditare prin selecție și dirija –
rea împerecherilor, cât și asupra condițiilor de mediu asigurate în perioada de
creștere și în cursul exploatării.
La studierea nivelului de producție, deosebim producția potențială, condi-
ționată genetic, adică producția maximă care poate fi obținută în con diții optime
de exploatare și producția reală, obținută în condiții concrete de exploatare.
În practică, condițiile concrete nu întotdeauna corespund cerințelor fizio-
logice ale organismului, necesare pentru realizarea potențialului genetic. Prin
urmare, productivitatea potențială a animalelor este întotdeauna mai mică de-cât productivitatea reală.
Cunoașterea mecanismelor și a factorilor care influențează nivelul pro-
ductiv al fiecărui animal permite:
– determinarea volumului de producții, care este posibil de obținut în uni-
tatea concretă de producție;
– determinarea necesarului în surse materiale pentru obținerea acestor
producții: furaje, adăposturi, transport etc.
– planificarea utilizării forței de muncă, a obținerii surselor bănești, re-
munerarea lucrătorilor;

63- selectarea animalelor cu producții mari și folosirea lor în reproducție;
– aprecierea valorii economice, comerciale a fiecărui animal și a efici enței
producției.
Producția de lapte. Laptele este un produs indispensabil, care asigură or –
ganismul nou-născut la cele mai multe specii de mamifere cu toate substanțele
necesare pentru creștere și dezvoltare normală, cel puțin în primele 3-6 luni a vieții acestuia.
Laptele a dobândit și o importanță economico-socială specială, întrucât
omenirea continuă să rămână dependentă de hrănirea cu acest produs (mai ales
copii, bătrânii și oameni care activează în condilii toxice) în ciuda dezvoltării
industriei alimentare la performanțe nemaiîntâlnite până în prezent. El este con-sumat atât natural, cât și servește în calitate de materie pri mă pentru fabricarea
diferitelor produse lactate, cum ar fi: smântâna, untul, brânzeturile, produsele
lactate acide dietetice etc. De aceea, consumul de lapte și produse lactate pe cap
locuitor este consi derat un indice al nivelului de trai al populației unei țări.
Laptele se produce prin secreția în glanda mamară sau uger la rumegătoare
(vacă, oaie, capră – animalele producătoare de lapte-marfa) și solipede (iapă).
La vacă, bivoliță, zebu glanda mamară este constituită din 4 sferturi inde-
pendente, la oaie, capră, iapă – din 2 sferturi independente, iar la scroafă – din
12-14 unități glandulare pe partea ventrală a corpului în două rânduri – pe de
o parte și de altă a liniei mediene (fig. 30).

a b c d
Figura 30. Glanda mamară (uger) la diferite specii:
a) oaie, b) capră, c) iapă, d) scroafă.
Amplasat în regiunea inghinală, ugerul este un organ voluminos ce repre-
zintă în jur de 4,5% din greutatea corporală, cu variații mari legate de rasă,
individ, starea fiziologică și vârsta. Glanda mamară (ugerul) este o formațiune de origine cutanată și de tip tubulo-alveolar (fig. 31).
Laptele se formează în alveolele acinului mamar. Deci, alveolă este o
unitate funcțională a producției de lapte, în care un strat de celule secretoare de lapte sunt grupate într-o sferă cu un centru tubular (fig. 31 b).

64Alveolă este înconjurată de vase capilare de sânge și celule mioepiteliale
(mușchii,aceste celule) , iar laptele secretat este eliberat în cavitatea internă
(lumen), apoi – deversat în sistemul de conducte lactifere.
Funcțiile alveolei sunt:
– eliminarea substanțelor nutritive din sânge;- convertirea acestor elemente nutritive în laptele;- transportarea laptele în lumenul.

a b
Figura 31. Morfologia:
a) glandei mamare de vacă cu un lob singur ilustrat (în secțiune) și b) alveolei
glandulară (după – http://nongae.gsru.ac.kr): 1 – alveole, 2 – lobul (conține alveole), 3
– țesutul conjunctiv, 4 – conductă majoră, 5 – conducte, 6 – cisterna ugerului, 7 – cis-
terna mamelonului, 8 – canal de evacuare a laptelui, 9 – artere subcutanate, 10 – vene
subcutanate, 11 – conducte, 12 – celulele mioepiteliale, 13 – capilare, 14 – lumenul
alveolelor, 15 – celulele epiteliale
Secreția laptelui începe cu câteva zile înainte de fătare, însă „slobozi rea”
acestuia se face după fătare.
În primele zile de lactație, glanda mamară secretă lapte colostral sau colos-
tru, care reprezintă o hrană intermediară pentru noul-născut între hra na primită de
acesta în perioada intrauterină și cea pe care o va primi în perioada postuterină.
Laptele colostral se deosebește considerabil de cel normal atât după com-
poziția chimică, indicii organoleptici și tehnologici, cât și după valoa rea lui
biologică și importanța lui în alimentația nou-născutului. El conține de 2,0-2,5
ori mai multe substanțe nutritive decât laptele normal, jumătate din acestea sunt reprezentate de proteinele lactice, dintre care 75-78% le re vine protei –
nelor serice, proteine cu valoare nutritivă completă (coeficientul 1 după cla –
sificarea internațională). Laptele colostral este bogat în anticorpi – substanțe biologice active, care protejează nou-născutul contra diferitelor infecții din mediul înconjurător, în săruri minerale, vitamine, enzime etc.

65Mai valoros pentru nou-născut este laptele colostral secretat în prime le 3-4 zile
de lactație. Acesta trebuie numaidecât administrat noului-născut cât mai repede după
naștere, astfel el obține imunitate contra condițiilor nefavorabile de mediu.
Laptele colostral are proprietăți tehnologice reduse, de aceea, în pri mele
7-10 zile de lactație, acesta nu se recomandă de amestecat cu laptele normal prevăzut pentru prelucrare industrială.
Perioada de timp în care glanda mamară secretă laptele, se nu mește peri-
oadă de lactație. durata perioadei de lactație variază în funcție de specie:
la vacă ea constituie 8-10 luni, la bivoliță – 7-8 luni, la oaie și capră – 6-9 luni, la scroafa – 2-3 luni etc.
În decursul lactației, organismul femelei se găsește într-un ritm intens
de funcționare, își epuizează rezervele acumulate anterior, de aceea, pentru a obține o producție de lapte mare și în lactația următoare, el are nevoie de un repaus de restabilire și de refacere a resurselor consumate.
Perioada de timp de la înțărcare (adică când femelele nu se mulg) până la o
nouă fătare se numește „repaus mamar”. La vaci, repausul mamar constituie 45-60 zile și este obligatoriu pentru obținerea unui nou-născut viabil, rezistent la con-dițiile de mediu și a unei producții de lapte normale. La celelalte specii de animale, repausul mamar este condiționat fiziologic și are o durată cu mult mai mare.
Valoarea producției de lapte se apreciază după cantitatea de lapte obț inută
într-o anumită perioadă de timp și concentrația în el de substanțe nutritive, mai cu seamă de grăsime și proteine.
În practica zootehnică, se determină producția de lapte individuală, glo-
bală, medie la o vacă furajată și producția lapte-marfă.
Producția individuală reprezintă cantitatea de lapte obținută de la un
animal concret într-o anumită perioadă de timp (la o mulsoare, medie pe zi, pe lactație, la vaci pe primele 305 zile de lactație, producția maximă obținută într-o anumită lactație în decursul vieții productive a animalului sau producț ia
totală de lapte obținută în decursul vieții) și compoziția lui chimică.
Producția globală de lapte este cantitatea totală de lapte obținută într-o uni-
tate de producție (fermă, gospodărie etc.) în decursul unei zile, luni, trimestru, an și este influențată de nivelul de producție a unei vaci furajate, de realizarea optimă a planului de monte și fătări, de densitatea vacilor la 100 ha teren arabil etc.
Producția medie la o vacă furajată pe an caracterizează nivelul pro-
ductiv al efectivului de animale și reprezintă valoarea producției globale de lapte împărțită la numărul mediu anual de vaci.
Producția de lapte-marfă reprezintă acea cantitate de lapte din pro ducția
globală, care poate fi realizată pentru prelucrarea industrială. Ea constituie 75-

6690% în cazul laptelui de vacă, 45-50% al celui de capră și de oaie și depinde
de nivelul producției individuale a efectivului de vaci, de consumul intern, de folosirea substituenților de lapte pentru alimentația tineretului animalier etc.
În lucrul de selecție, pentru aprecierea nivelului productiv și de selec tare
a vacilor pentru reproducție mai frecvent se folosește valoarea produc ției in-
dividuale, obținută în primele 305 de zile de lactație și conținutul în lapte de
grăsime și proteine.
Metode de evidență a producției de lapte. Cantitatea de lapte, obținută
de la o vacă, capră, oaie, bivoliță, iapă, se determină prin metoda mulsului de
control. De regulă, mulsul de control în fermele de prăsilă se efectuează o dată
în 10 zile, în cele de producție – o dată în lună. Cantitatea de lapte, obținută la
mulsoarea de control, se înmulțește la intervalul dintre perioadele de control
(10 sau 30), astfel determinându-se producția de lapte pe lună, iar sumând, cantitatea de lapte obținută în toate lunile de lactație, determinăm producția
individuală obținută într-o lactație.
Conținutul de substanțe nutritive în lapte se determină prin recoltarea și
analiza probelor medii de lapte în laboratoarele specializate, determinându-se, de regulă, conținutul de substanță uscată, grăsime și proteină.
La scroafe se determină așa numita “capacitate de alăptare”, prin care
se înțelege masa tuturor purceilor alăptați de o scroafa la vârsta de 21 de zile,
capacitatea normală de alăptare este de 40-58 kg.
Producția de lapte pe lactație reprezintă cantitatea de lapte obținută de la
un animal de la fătare până la înțărcare. Perioada de lactație la vacă poate varia în
limite considerabile (de la 250 până la 400 de zile și mai mult). Pen tru o apreciere
mai obiectivă a nivelului productiv al unei vaci se calculează cantitatea de lapte
obținută în primele 305 zile de lactație, pornind de la următoarele considerente:
– pentru ca exploatarea vacilor să fie efectivă, fiecare vacă trebuie să pro-
ducă un vițel pe an,
– să se odihnească (repausul mamar) 45-60 de zile și
– să se mulgă 300-305 zile.
În cazul duratei lactației mai scurte, pentru apreciere se ia producția obți-
nută de facto, fără corectare.
În unele țări, cum ar fi: SUA, Canada, Austria, Norvegia, pentru apre cierea
nivelului productiv al unei vaci se ia producția de lapte obținută în 365 de zile.
După cum se vede, metoda aplicată la controlul producției de lapte în
țara noastră este destul de anevoioasă și costisitoare. Comitetul Internațional pentru Controlul Performanțelor la Animale (ICAR) a adoptat și a clasificat
metodele de control al producției de lapte în felul următor:
Metoda A. Toate controalele sunt efectuate de către un reprezentant ofi-

67cial al organizației de control, care efectuează aceste controale conform siste-
mului aprobat în unitatea respectivă și care nu poate fi manipulat de proprie-
tarul întreprinderii.
Metoda B. Toate controalele sunt efectuate de fermier sau de repre-
zentantul lui.
Notarea metodei aplicate se face printr-un cod, format dintr-o literă (A, B) și
o cifră, care indică intervalul de control în săptămâni, de exemplu: A4; A6; Bn etc.
Sunt aprobate și metode, în care nu sunt controlate toate mulsorile. Dacă
controalele succesive se efectuează la aceeași mulsoare (dimineața sau seara) la
simbolul metodei se adaugă litera “C” (muls corectat); dacă un control se face la
mulsoarea de dimineața, iar următorul la mulsoarea de seară – litera “T” (muls
alternativ) și notarea metodelor capătă forma AT4; AT6; AC4; AC6 etc.
Metodele A4 cu 11 controale lunare pe an (interval între controale 22-37 de
zile) și A6 cu 8 controale lunare anual (la 38-53 de zile interval) prevăd efectua-
rea controlului la toate mulsorile în ziua de control (24 ore), metodele de control
alternativ (AT4, AT6) permit controlul numai la o mulsoare cu recalcularea pro-
ducției de lapte zilnice în funcție de intervalul dintre mulsori (tabelul 17).
Tabelul 17
Factorii pentru evaluarea cantității zilnice totale de lapte de la o singură
mulsoare din ziua de control la intervale diferite de muls
Metoda de control alternativ la 4 săptămâni (AT4) și la 6 săptămâni (AT6) “Prelu-
crare după De Lorenyo și Wiggans”
Interval între mulsori*Factori pentru evaluarea
cantități zilnice totale de lapte
mulsoarea de seară mulsoarea de dimineața
10 ore 1,665 2,335
10 ore și jumătate 1,76 2,24
11 ore 1,847 2,153
11 ore și jumătate 1,928 2,072
12 ore 2,003 1,997
12 ore și jumătate 2,083 1,917
13 ore 2,138 1,862
13 ore și jumătate 2,199 1,801
14 ore 2,256 1,744
*Începutul mulsorii de seară sau începutul mulsorii de dimineața.
Notă. Cantitatea de lapte, cu o zecimală, de la mulsoarea de seară sau de la
mulsoarea de dimineața din ziua de control se înmulțește cu factorul pentru evaluarea
cantității zilnice totale de lapte stabilit în funcție de inter valul dintre mulsori.
Probele medii de lapte pentru determinarea conținutului de grăsime, pro-

68teine etc. se recoltează de către controlorul oficial după terminarea mul sului
fiecărei vaci, cântărirea și omogenizarea laptelui, proporțional cantității de
lapte obținut. Analiza probelor medii de lapte se efectuează în laboratoare independente, autorizate, abilitate cu aceste funcții.
Producția maximă de lapte pe zi reprezintă cantitatea maximă de lapte
obținută într-o zi în cea mai intensivă perioadă de lactație și caracterizează potențialul productiv al animalului. Recordul mondial la acest indice a fost obținut de la vaca Ubre Blanca (Cuba) – 110,9 kg; de la vaca Bicer Arlina Ellen (SUA) s-a obținut 88 kg; de la vaca Vena (Rusia) – 82,15 kg etc.
Producția maximă de lapte pe o lactație reprezintă cantitatea maxi-
mă de lapte obținută în una din lactații în decursul vieții productive și carac-terizează potențialul productiv al vacii. Producții maxime au fost obținute de la vacile Ubre Blanca (Cuba) în lactația a IV-a (365 de zile) – 24269 kg, Allen 7336725 (SUA) – lactația a IV-a (365 de zile) – 25214 kg.
Producția totală de lapte în decursul vieții reprezintă suma producțiilor
de lapte obținute în decursul tuturor lactaților pe parcursul vieții animalului. Valorile maxime și caracterele atât productive, cât și longevi tatea productivă
obținută în lume variază în limite de 140000 kg (Anglia) – 211212 kg (SUA).
Conținutul mediu de grăsime pe lactație se determină prin metoda de
calcul: se înmulțește cantitatea de lapte obținută în fiecare lună cu procentul
de grăsime din această lună (determinat în laborator) și se obține cantitatea de lapte cu 1% de grăsime. Apoi se sumează cantitatea de lapte integral și canti –
tatea de lapte calculat la 1% grăsime obținute în toate lunile de lactație, și se împarte cantitatea de lapte cu 1% grăsime la cantitatea de lapte integral.
Cantitatea de grăsime lactică obținută într-o anumită perioadă de timp
(lună, lactație etc.) se determină calculând cantitatea de lapte cu 1% grăsime și valoarea obținută se împarte la 100.
Cantități maxime de grăsime pe lactație au fost obținute de la vacile Brizvud Pat-
sy Ber (SUA) – 1011 kg, Ubre Blanca (Cuba) – 922 kg, Elvina (Anglia) – 888 kg etc.
Conținutul mediu de proteină lactică pe lactație și cantitatea totală de pro-
teină pe o anumită perioadă se calculează analogic conținutului de grăsime.
Factorii care influențează producția de lapte. Producția de lapte este in-
fluențată de mai mulți factori, care pot fi cla sați în factori interni, ce depind de
natura animalului și factori externi, care se referă la condițiile de exploatare.
Factorii interni sunt specia animalului, rasa, perioada de lactație, vârsta,
starea de sănătate etc.
Specia animalului influențează atât cantitatea, cât și calitatea producției
de lapte (tabelul 18).

69Tabelul 18
Producția de lapte și compoziția chimică a laptelui la unele
specii de animale
SpeciaProducția
de lapte pe
lactație, kgîn lapte se conține, %
ApăSubstanță
uscatăGrăsime proteine
în
medievariațiiîn
medievariațiiîn
medievariațiiîn
medievariații
Vacă 3500-9000 87,3 84,0-89,0 12,7 11,0-16,0 3,8 3,0-6,0 3,3 2,8-3,7
Oaie 80-160 81,7 79,0-82,5 18,3 17,0-21,0 8,6 6,9-10,7 5,7 4,2-7,0
Bivoliță 1800-2500 82,5 81,5-83,3 17,5 16,7-18,5 7,7 7,0-8,4 4,3 3,9-4,5
Capră 150-300 86,3 – 13,7 – 4,4 – 4,1 –
Iapă 1800-2500 89,7 89,0-91,0 10,3 9,0-11,0 2,0 1,5-2,5 2,1 1,5-3,0
Cămilă 1800-3000 86,4 85,0-87,0 13,6 13,0-15,0 4,5 4,0-5,4 3,5 3,3-3,8
Diferența în conținutul principalilor componenți ai laptelui diferitor spe-
cii de animale este condiționată, în primul rând, de necesarul în substanțe
nutritive și energie a noului-născut. Astfel, speciile de animale cu o vite ză de
creștere mai mare necesită hrană mai bogată în proteine și substanțe minerale. Mielul, de exemplu, își dublează masa corporală timp de 10 zile și in laptele de oaie se conțin cca 6% de proteină și 1% săruri minerale, iar în laptele co-lostral la primele mulsori – până la 18% proteină.
Mânzul își dublează masa corporală peste 60 de zile și în laptele de iapă
se conțin cca 2% proteine și 0,3-0,4% săruri minerale.
Toate speciile de animale domestice produc lapte mai bogat în substanțe
nutritive (cu excepția iepei) în comparație cu vaca. Laptele de iapă are cel mai înalt conținut de glucide, ceea ce s-a creat în perioada evoluției acestei specii de animale, ce ține de necesarul noului-născut în energie ușor asimilabilă, cum sunt glucidele, pentru a scăpa prin fugă de dușmani.
Laptele altor specii de animale domestice (în afară de vacă) are o importanță
mare pentru satisfacerea necesarului populației în lapte și produse lactate, cu atât mai mult că ele se cresc în zonele unde creșterea taurinelor este mai anevoioasă.
Rasa animalului. S-a constatat, că atât producția de lapte, cât și carac-
teristicile lui fizico-chimice variază la diferite rase de animale domestice, in-clusiv taurine în limite considerabile (tabelul 19).

70Cercetările au arătat, că în laptele raselor de taurine cu producții mari de
lapte se conțin mai puține substanțe nutritive, iar în laptele cu un conținut spo-
rit de grăsime se conține și mai multă proteină. Valoarea calorică a laptelui va-riază în funcție de concentrația de substanțe uscate, mai cu seamă de grăsime. Rasele autohtone se caracterizează prin producții mai mici, dar cu un conținut mai sporit de substanțe nutritive. S-a constatat, de asemenea, că în interiorul fiecărei rase producția de lapte variază în limite considerabile.
Tabelul 19
Producția medie de lapte și compoziția laptelui la diferite
rase de taurine (diferiți autori)
RasaProducția
de lapte, kgSe conține, % Valoarea
nutritivă,
kcal/kggrăsime proteină lactozăsubstanță
uscată
Bălțată cu negru 4250 3,42 3,25 4,90 12,18 650
Roșie de stepă 3386 3,82 3,48 4,66 12,63 703
Simmental 3502 3,89 3,32 4,80 12,73 708
Jersey 3308 5,87 4,08 4,78 15,40 909
Holmogor 4850 3,68 3,28 4,95 12,58 692
Jaroslav 3600 4,00 3,51 4,79 13,06 712
Brună lituaniană 4000 4,15 3,56 4,79 13,23 734
Ostfriză 4690 3,26 3,10 4,89 11,84 631
Perioada de lactație este unul din factorii principali care influențează
atât cantitatea de lapte, cât și concentrația în el de substanțe nutritive.
Despre laptele obținut în primele 5-10 zile de lactație s-a vorbit anterior .
Producția de lapte crește până la lunile a II-a și a III-a, se menține la nivel
sporit până în lunile a V-a și a VI-a, apoi scade. Concentrația de substanțe nu-
tritive revoluționează în direcție inversă, cea mai redusă este în lunile a II-a și a III-a de lactație, iar spre sfârșitul lactației crește.
În ultimele zile de lactație, laptele are un conținut de substanțe nutri tive
sporit, dar cu proprietăți tehnologice reduse: apare gustul amărui, sărat, se smântânește rău etc.
Evoluția producției de lapte în perioada de lactație, exprimată grafic,
poartă denumirea de “curbă de lactație”. Curba de lactație poate fi:
– uniformă, când diferențele de la o lună la alta sunt neînsemnate,
– neu niformă, când, după o creștere a producției în primele luni, ea se
reduce brusc spre sfârșitul lactației și

71- ondulată, care reprezintă două vârfuri de creștere – unul în primele zile
de lactație, altul în lunile a VI-a și a VII-a. Curba ondulată este caracteristică
vacilor fătate iarna sau primăvara timpuriu, când prima sporire este condițio –
nată fiziologic de perioada de lactație, iar a doua – de introducerea în rație a nutrețurilor verzi.
Cele mai preferate sunt vacile cu curba uniformă de lactație.Vârsta animalului. Atât producția de lapte, cât și valoarea nutritivă spo-
rește până la a III-a, a IV-a lactații, se menține la același nivel până la a VI-a, a VII-a lactații, apoi scade, însă variațiile individuale sunt consi derabile.
Starea de sănătate. Îmbolnăvirea organismului dereglează toate funcțiile
vitale, inclusiv și cea lactogenă, de aceea, în caz de boală se reduce atât canti –
tatea de lapte, cât și valoarea lui nutritivă, acesta devenind necomestibil.
Factorii externi. Principalii factori externi sunt condițiile de alimen tație
și întreținere.
Alimentația. Sortimentul de furaje și nivelul de alimentație influențează
direct atât producția de lapte, cât și conținutul de substanțe nutritive în lapte, acționând în două direcții:
– prin influența asupra proceselor microbiologice din rumen și, deci,- asupra proceselor metabolice din întregul organism, prin trecerea unor
componenți din furaje direct în lapte.
O productivitate maximă de lapte bogat în substanțe nutritive, cu propri-
etăți tehnologice corespunzătoare poate fi obținută numai printr-o alimentație rațională cantitativă și calitativă a animalelor. Ea presupune satisfacerea nece –
sarului organismului atât în energie, cât și în diferite substanțe nutritive pentru asigurarea funcțiilor vitale și valorificarea potențialului genetic de producție, asigurând, totodată, sănătatea acestuia.
Furajele fibroase (fânul, fânajul, paiele, pleava etc.) și concentrate (fu-
rajul combinat, șrotul, turtele de floarea-soarelui etc.) sporesc conținutul de substanțe nutritive în lapte; rădăcinoasele, furajele verzi mustoase sporesc cantitatea de lapte, dar reduc concentrația de substanțe nutritive în el.
Furajele fibroase și grosiere în rația rumegătoarelor nu pot fi înlocuite cu
alte furaje, ele asigură activitatea vitală a microorganismelor din rumen și, deci, sinteza normală a substanțe lor necesare pentru sinteza componenților laptelui.
Furajele verzi influențează favorabil proprietățile biologice și tehno logice
ale laptelui – în lapte sporește conținutul de vitamine, aminoacizi liberi, acid citric, produsele lactate fabricate din acest lapte au un gust și aromă mai pro-nunțate.
Vremea mulsului. Producția de lapte este mai sporită la mulsoarea de

72dimineața, iar concentrația de substanțe nutritive – în laptele obținut la mul-
soarea de la prânz și seara.
Masajul ugerului acționează favorabil atât asupra cantității de lapte, cât
și a conținutului de substanțe nutritive, mai ales a grăsimii.
Anotimpul anului. În condiții optime de întreținere și alimentație, conți –
nutul de substanțe nutritive în laptele obținut primăvara și vara este mai redus în comparație cu cel obținut toamna și iarna.
Producția de carne. Prin definiția de carne se înțelege produs alimentar
(bucată) compus din țesutul muscular, adipos, epitelial, conjunctiv, nervos, vascular și țesutul osos adiacent al animalelor domestice, sacrificate și prelu-crate (eviscerare, despicare, toaletare, examen sanitar-veterinar, marcare și
tranșare carcaselor etc.).
Sursele principale de carne sunt bovinele, suinele, ovinele, caprinele, ie-
purii domestici, păsările, iar în unele regiuni – cabalinele și cămilele.
Dintre produsele de origine animală, carnea ocupă locul principal. Acest
fapt se datorește valorii nutritive foarte ridicate și, în primul rând, conținutului sporit de proteină, care se caracterizează prin valoarea biologică deplină, con-diționată de prezența aminoacizilor esențiali în cantități suficiente și proporții optime pentru organism. În carne se conțin și cantități însemnate de grăsimi, care sporesc valoarea ei calorică, vitamine din com plexul B, săruri minerale,
îndeosebi fier etc.
Datorită acestor calități, carnea este folosita atât în pregătirea meniurilor
zilnice sub cele mai diverse rețete culinare, cât și la obținerea diferitor pre-parate din carne (conserve, mezeluri etc.), de aceea în toate țările se acordă o atenție deosebită spo ririi producției de carne.
Așa, de exemplu, producția mondială de carne în anul 2007 a constituit
285,7 milioane tone și a crescut, în ultimii 12 ani, cu 24,6%. Consumul de car –
ne pe cap de locuitor, considerat un indicator al nivelului de viață al populației unei țări, a atins 41,2 kg în medie pe glob, comparativ cu 35,7 kg în anul 1995, iar în Luxembourg – 142,5 kg, în SUA – 126,6 kg. Cele mai mari cantități de carne se produc în China, SUA, Brazilia, iar dintre țările europene, în Franța și Germania.
Din producția totală de carne, 110,9 mii tone în Republica Moldova în
a 2010, carnea de bovine constituie 9,2%, de porcine – 51,3% și de pasăre – 36,8%, iar consumul de carne pe locuitor – 36 kg în medie.
Producția de carne prezintă un caracter complex (fig. 32): ea se compune
din producția de carne a unui animal și capacitatea reproductivă a unui animal de sex feminin.

73Prin producția de carne a unui animal se înțelege masa vie la realizare,
randamentul la tăiere, precocitate, consumul de furaje la 1 kg spor în greutate
în perioadă de la naștere până la sacrificare și calitatea carcasei.
Prin capacitatea de reproducere a unui animal de sex feminin se înțelege
numărul de progenituri produse pe an de către o femelă, care depinde de frecvența fătărilor, capacitatea de alăptare, fecunditate, norma ovulației, și viabilitatea embrionilor.
Astfel, spo rirea producției de carne depinde de îmbunătățirea mai multor
caractere.
Producția de carne la animale se apreciază prin mai mulți in dici, atât can-
titativi, cât și calita tivi și anume:
– in dici cantitativi: masa corporală vie înainte de sacrificare, masa carcasei;
– in dici calita tivi: ran damentul la tăiere, ponderea părților valoroase ale car –
casei, structura morfologică a car casei, compoziția chimică, frăgezimea și cali-
tățile gustative ale cărnii, precocitate, precum și consumul de furaje la 1 kg spor
în greutate.
Figura 32. Interrelația caracterelor producției de carne
Aprecierea unor caractere pe animalul viu și după sacrificare se efectu –
ează în trei etape și anume: aprecierea pe animalul viu, aprecierea carcasei și
cărnii (fig. 33):

74
Figura 33. Etapele evaluării animalelor după producția de carne
Masa corporală optimă pentru sacrificarea taurinelor crescute pentru car –
ne constituie 400-500 kg, a suinelor – 101-120 kg, a ovinelor – 35-37 kg.
Aceasta se explică prin faptul, că în urma sacrificării, animalele din această categorie prezintă carnea cu o buna dezvoltare a țesutului muscular, iar grăsi-mea nu este prea abundenta. Însă masa corporală optimă poate varia în limite –
le considerabile în funcție de categoria de carne solicitată.
Masa carcasei depinde, în mare măsură, de masa vie a animalului sa crificat.
Prin noțiunea de carcasă se înțelege corpul animalului sacrificat după
înlăturarea sângelui, a capului, membrelor de la genunchi și jarete, a pieii sau numai a părului (la porcine) și a organelor interne, cu ex cepția rinichilor și a
grăsimii interne. Greutatea carcasei depinde, în mare măsură, de specia ani-malului, profilul de producție, gradul de îngrășare etc.
Randamentul la tăiere reprezintă raportul dintre greutatea carcasei (G
c)
și greutatea vie (Gv), exprimat în procente și se determină după relația:
R (%) = Gc / Gv · 100

75Acest indice variază la taurine în limitele de 55-70% la rasele de carne, 50-
55% – la rasele mixte și 38-42% – la cele de lapte, la suine – 75-85%, la ovine
– 40-50%, la păsări – 57-80% în funcție de specie și gradul de îngrășare.
Evidența producției de carne se efectuează atât cantitativ, cât și calita tiv.
Evidența cantitativă se face prin cântăriri periodice (de regulă, o dată în trimestru) a efectivului de animale pus la îngrășat și determinarea sporului mediu zilnic, evi-dența rezultatelor sacrificării, a consumului de furaje la 1 kg spor în greutate etc.
Calitatea cărnii se determină după: compoziția chimică, raportul dintre
componentele carcasei – dintre carne și grăsime, carne și oase, ponderea păr –
ților valoroase ale carcasei, frăgezimea și calitățile gustative ale cărnii.
Unele date despre compoziția chimică a cărnii sunt incluse în tabelul 20.
Tabelul 20
Compoziția chimică și valoarea calorică a cărnii
(după S. Rusu și colab., 1981)
Specia și
categoriaStarea de
îngrășareConținutul cărnii, % Valoarea
calorică,
Kcal/kgapă proteine lipidesăruri
minerale
Bovine adultegrasă 62,5 19,2 17,3 1,0 2366
slabă 74,0 21,1 3,8 1,1 1218
Tineret bovingrasa 64,8 18,6 15,6 1,0 2213
slabă 74,4 21,0 3,5 1,0 1185
Porcine adultegrasă 49,1 15,1 35,0 0,8 3874
slabă 72,6 20,1 6,3 1,0 1410
Ovine adultegrasă 57,2 14,3 27,0 1,0 3144
slabă 75,0 20,0 4,0 1,0 1192
Mielgrasă 60,0 18,0 20,1 0,9 2607
slabă 72,0 21,0 6,1 0,9 1428
Cal – 68,0 20,5 10,0 1,0 1771
Găină – 30-71 18-23 3-17 0,9-1,2 1880-2250
Curcă – 55-66 21-25 6,23 0,8-1,0 1750-2900
Rață – 48-71 17-23 3-34 1,1-1,8 1180-3700
Gâscă – 38-47 15-16 36-46 0,5-0,8 3900-4750
Așadar, compoziția chimică a cărnii variază în limitele considerabile în
funcție de specia de animale și categoria cărnii.
Acești factori influențează și raportul dintre diferite componente ale car –
casei (tabelul 21).
Conținutul de carne în carcasă la animalele mari variază în limitele de
53-77%, de grăsime – 10-32% și de oase – 13-15%.

76Tabelul 21
Unele caracteristici ale producției de carne la diferite specii de animale
IndiciiSpecia de animale
taurine porcine ovine cabaline
Masa corporală, kg 450 120 42 453
Masa carcasei, kg 300 95 20 239
Randamentul la tăiere, % 66,6 75,8 47,6 54,9
În carcasă se conține: carne (mușchi),
% 63,3 53,7 66,0 77,0
Oase, % 15,0 13,7 15,0 13,8
Grăsime, % 21,7 32,6 14,0 10,0
La aprecierea producții de carne la suine se mai determină:
– grosi mea stratului de slănină (mm) la a 6-a și a 7-a vertebră pe anima –
lul viu și în carcase prin măsurarea cu aparatul ultrasunete (fig. 34);
– suprafața secțiunii transversale a mușchiului longissimus dorsi la
ultima coastă – așa-numitul „ ochi al mușchiului” prin măsurarea cu apara –
tul ultrasunet e.
S-a constatat, că există o corelație pozitivă între in dicii – grosi mea stra-
tului de slănină, suprafața “ochiului mușchiului” la porcine și cantitatea de
carne slabă în carcase.

a b
Figura 34. Aprecierea grosimii stratului de slănină la suine
cu aparatul ultrasunete:
a) pe animalul viu și b) carcase
Calitatea cărnii, obținută de la unul și același animal diferă, și în funcție
de regiunea corporală de unde se obține, aceasta prezentând un mare interes la
aprecierea merceologică a carcaselor.

77Carnea de categoria I-a se obține din regiunile: coxofemurală, lombară,
dorsală, spată, humerală și piept la bovine; pulpă, lombar cu fleică, dorsal,
spată, piept – la porcine.
Factorii ce influențează producția de carne. Producția de carne este
influențată de mai mulți factori, principalii fiind următorii:
– specia animalului: carcase mai mari se obțin de la sacrificarea anima –
lelor cu talie mare, cum ar fi bovinele și cabalinele (fig. 35).
Carnea obținută de la aceste specii de animale este mai bogată în pro-
teine, însă fibrele mușchilor sunt mai groase în comparație cu alte specii de animale.
Suinele se deosebesc favorabil de alte specii de animale prin prolificitate
și precocitate sporită, randament la tăiere înalt, consum mai redus de furaje la 1 kg, spor în greutate etc. Carnea de găină și curcă este mai bogată în proteine, cea de rață și gâscă – în grăsimi;
– rasa animalului: producția de carne și calitățile gustative ale cărnii sunt
mai avansate la rasele specializate în această direcție. Ele se evidențiază favora-bil și după in tensitatea de creștere, prolificitate și după caracterele economice –
consum mai redus de furaje la 1 kg spor în greutate, preț de cost mai redus etc.;

a b c
Figura 35. Carcase obținute de la sacrificarea diferitor specii de animale:
a) bovine, b) suine, c) ovine

78- vârsta animalelor la sacrificare: carnea obținută de la animalele tinere
este mai bogată în proteine și apă, cea obținută de la animalele adulte îngră-
șate – în grăsimi. Vârsta optimă de sacrificare a animalelor special crescute
pentru carne constituie la taurine – 14-18 luni, la porcine – 5-6 luni, la ovine
– 5-7 luni, la cabaline – 22-24 de luni. În această perioadă, animalele se carac –
terizează printr-o intensitate mare de creștere, mai cu seamă a musculaturii: carnea este fină, fragedă și indicii economici ai producerii sunt mai avansați;
– gradul de îngrășare: la animalele supuse îngrășării, înainte de sacri-
ficare se obține un randament la tăiere mai mare, în carcase se conține mai
multă grăsime și mai puțină apă;
– condițiile de alimentație cu furaje bogate în proteină stimulează creș-
terea mus culaturii și, deci, a conținutului de carne în carcase. Administrarea
în rația porcinelor a unor cantități mari de furaje bogate în glucide conduce la
de punerea de grăsime chiar de la vârsta tânără.
Pentru prevenirea unor defecte de ordin organoleptic, cu două luni înainte
de sacrificare, din rația animalelor se exclude faina de pește.
– condițiile de întreținere trebuie să cores pundă normelor zoo-veterinare, pa-
rametrilor de microclimat în întreprin deri specializate în producerea cărnii de porc și
pasăre, nerespectarea lor înrăutățind considerabil indicii organoleptici ai cărnii.
Producția de lână. Lâna reprezintă învelișul pilos al ovinelor și se de-
osebește de părul altor animale printr-o serie de proprietăți fizico-mecanice,
tehnologice și de ordin igienic. Acestea sunt: capacitatea înaltă de împâslire și redusă la umezeală, greutatea specifică mică, elasticitatea, mătăsozitatea, rezistența la tracțiune, lâna se vopsește ușor și reține bine culoarea, are o con-ductibilitate termică redusă etc. Proprietăți textile mai au puful de iepure de
Angora, puful de capre de Angora și lâna de lamă și cămilă.
Cantitatea principală de lână se obține de la ovine. Ea prezintă o materie
primă foarte prețioasă pentru in dustria textilă și a covoarelor.
Producția de lână se apreciază după cantitatea (greutatea fi zică) obținută
de la un animal la o tunsoare sau în 365 de zile, aceasta se determină prin cân-
tărirea masei de lână după tunsoare.
Un indice important în aprecierea producției de lână este randamentul la
spălare (R
s), care reprezintă raportul procentual dintre greutatea lânii spălate (Ls)
și greutatea lânii nespălate (brute – Lb), acesta determinându-se prin relația:
Rs (%) = Ls x 1,17 / Lb x 100
unde: 1,17 este coeficientul de condiționare a umidității.
Unii indici, ce caracterizează producția de lână la ovine, sunt incluși în
tabelul 22.

79Tabelul 22
Producția de lână la unele rase de ovine
RasaProducția de lână brută,
kgRandamentul la
spălare, %Fineța
(sistemul
Bradford) oi berbeci
Merinosul Stavropol 6-8 11,0-12,0 45 64
Merinosul Australian 5-6 10,0-12,0 48 60-64
Merinosul Palas 6-10 10,0-16,0 38-50 64-70
Țigaie 3,8-4,5 7,8-9,2 50-55 56-44
Rommey Marsch 4,5 6,7 50 50-46
Karakul 2,3-3,0 3,0-5,0 60-65 –
Țurcana 2,4 3,5 60-65 –
Tușca 1,8-2,2 2,5-3,0 60-65 –
Friză 3,0 5,0-6,0 50-55 48-46
Sub aspect calitativ, producția de lână se apreciază determinând urmă torii
indici: finețea (exprimată prin diametrul fibrelor de lână), lungimea, ondulația,
uniformitatea, luciul, plasticitatea, rezistența la tracțiune și ră sucire etc.
În funcție de grosimea fibrelor de lână, toate lânurile se clasifică în urmă-
toarele categorii (fig. 36):
– lână fină: are grosimea fibrelor de 10-28 µ, se obține de la oile de tip
Merinos și se folosește în industria textilă pentru confecționarea stofelor sub-țiri, fine;
– lână semifină: este constituită din fibre cu grosimea 28-33 µ, se obține
de la oile de rasa Țigaie, se folosește la confecționarea stofelor și postavurilor și în scopuri tehnice;
– lână semigroasă: este alcătuită din fibre cu grosimea de 33-42 µ, se obți-
ne de la oile metise, se folosește la confecționarea fetrului, a covoarelor etc.;
– lâna groasă: este formată din fibre cu diametrul de peste 42 µ, se obține
de la oile de rasa Karakul, Țurcana, se folosește la confecționarea covoarelor, pâslelor etc.

80
a b c d e
Figura 36. lână de diferite categorii obținută de la ovine:
a) fină – de tip Merinos, b) semifină – de rasa Țigaie, c) semigroasă – de rasa Ka-
zahă semigroasă, d) groasă – de rasa Țurcana, e) groasă – de rasa Karakul

Factorii care influențează producția de lână. Principalii factori care
influențează producția de lână sunt:
– rasa și profilul de producție a ovinelor: tipul morfo-productiv de lână
se caracterizează printr-o dezvoltare mare a pielii care formează mul te cute
și contribuie la o producție mai mare de lână. În afară de aceasta, numărul de
fibre pe l cm de piele la rasele Merinos constituie 3000-7000, pe când la cele cu profil de lapte, pielicele numai – 700-1200. Producții mai mari de lână se
obțin de la rasele Merinos;
– sexul și vârsta animalului: producție mai mare de lână se obțin de la
berbeci și de la animalele adulte;
– condițiile de alimentație și îngrijire: alimentația corectă permite obți-
nerea unor cantități de lână corespunzătoare genotipului animalului, întreține –
rea animalelor în adăposturi necorespunzătoare (umiditate ridica tă, înghesuia-
lă) reduce cantitatea și calitatea lânii;
– organizarea corectă a tunsului oilor și tunderea lor în termene optime
îmbunătățește producția de lână. O deosebită atenție trebuie de acordat și teh-nologiei de prelucrare primară (sortare, împachetare și păstrare) a lânii.
Producția de pielicele, blănuri și piei. Pielicelele se obțin de la mieii
oilor de rasa Karakul și a metișilor ei cu alte rase cu același profit de producție, sacrificați în vârstă de 1-3 zile (fig. 37, 38).

81

a b
Figura 37. Miei de rasa Karakul destinați sacrificării pentru obține –
rea producției de pielicele:
a) de culoare neagră, b) de culoare brumărie
Calitatea pielicelelor se apreciază după culoare, configurația buclajului,
luciul părului, desenul, densitatea și elasticitatea pielii. Cele mai prețioase
sunt considerate pielicelele de culoare neagră, brumărie, maro, cu buclajul în formă de tub, bob și desenul în formă de valuri, miez de nucă etc.
Pielicelele, după o prelucrare specială, se folosesc la confecționarea man-
tourilor de dame, căciulilor, gulerelor etc.
Obținerea pielicelelor de calitate înaltă este influențată de rasă, de vârsta
sacrificării, de starea de sănătate și îngrijire a pieii, de tehnologia de sacrificare și conservare etc.
Blănurile se obțin de la oile raselor cu lână fină, semifină și semigroasă,
sacrificate la vârsta mai mare de 5-7 luni.
Acestea se prelucrează pe învelișul pilos, ca rezultat se obțin semifa-
bricate care imită blănuri de leopard, tigru, zebră etc.
pieile cu înveliș pilos neuniform se prelucrează pe dermă și se folo sesc
la confecționarea cojoacelor, iar cele cu înveliș pilos necorespunzător sunt supuse depilării și prelucrării în industria de pielărie și se folosesc pentru con-fecționarea hainelor, mănușilor etc.
Producția de ouă. Producția de ouă reprezintă interes sub două aspecte:
înmulțirea pă sărilor pentru prăsilă și producția de carne și drept produs ali-
mentar.

82

a b
Figura 38. Producția de pielicele obținută de la miei de rasa Karakul:
a) de culoare neagră, buclat tub lung; b) de culoare brumărie, buclat tub lung
Ouăle reprezintă o sursă importantă pentru satisfacerea cerințelor popula-
ției în proteină de origine animală, având o valoare nutritivă și digestibilitate
sporită (tabelul 23).
Tabelul 23
Compoziția chimică și valoarea calorică a ouălor
(după S. Russu și colab., 1981)
SpeciaElementele componente, % Valoarea
calorică,
kcal/kg apă proteine grăsime glucidesăruri
minerale
Găină 72,5 13,3 11,6 1,5 1,1 1642
Curcă 72,6 13,2 11,7 1,7 0,8 1647
Rață 70,1 13,0 14,5 1,4 1,0 1890
Gâscă 70,4 13,9 13,3 1,3 1,0 1822
Bibilică 72,8 13,5 12,0 0,8 0,9 1687
Pentru obținerea producției de ouă-marfă se exploatează rase de găini,
rațe și prepelițe specializate în această producție.
Producția de ouă se apreciază după numărul de ouă obținut de la o pasăre
în medie pe an, după masa unui ou, după intensitatea ouatului etc.
Producția de ouă este influențată de specia de păsări, de rasă (tabelul 24),
de vârstă, de condițiile de alimentație și de microclimat, de particu laritățile
individuale etc.

83Tabelul 24
Producția de ouă la unele specii de păsări domestice
Specia de păsăriNumărul de
ouă pe anGreutatea
unui ou, g
Găini pentru ouă – rase ușoare 280-300 55-62
Găini cu producții mixte – rase
intermediare180-190 60-64
Rațe cu producții mixte 80-120 85-90
Gâște 40-45 180-200
Curci 70-80 80-85
Prepelițe 260-280 12-14
Producția de muncă. Producția de muncă se apreciază la speciile de
animale exploatate în acest scop – la cabaline, taurine (boi), bivoli și asini.
Ea se caracterizează prin următorii indici: forța de tracțiune, lucrul mecanic,
distanța parcursă etc.
Evidența producției de muncă se face prin diferite probe funcționale de
concurs (fig. 39.

a b c
Figura 39. Aprecierea calului după producția de muncă
într-un mediu controlat:
a) forța de tracțiune, b) viteza de deplasa re, c) distanța parcursă la banda de alergare
Producția de muncă este influențată de mai mulți factori, principalii fiind:
dezvoltarea corporală și masa animalului, antrenamentul, condițiile de ali –
mentație și îngrijire a animalelor, exploa tarea corectă, starea de sănătate etc.

842.3. Selecția și împerecherea animalelor domestice
Selecția este un proces sistematic prin care o parte de indivizi dintr-o
populație, cu caractere și însușiri zoo-economice valoroase sunt folosite la
reproducție, iar alta – cu valoare mică, sunt eliminate.
Selecția acționează ca un factor de “discriminare reproductivă” neîntâm –
plătoare, anumiți indivizi cu anumite gene și genotipuri și favorizează anima –
lelor cu acelor gene și genotipuri care sunt răspunzătoare de însușirile utile omului. Ca urmare, selecția devine ca factor care schimbă structura populației în direcția dorită, de exemplu, prolificitate ridicată, precocitate, viabilitate și vitalitate sporită sau producții de lapte, sau ouă, sau carne etc. superioare can-titativ și calitativ, în condițiile unei eficiențe economice sporite.
Clasificarea selecției. Schimbarea structurii genetice a unei populații
poate avea loc sub influența naturii, în cadrul selecției naturală sau sub in-
tervenția omului – în cadrul selecției artificială (fig. 40).
Figura 40. Clasificarea metodelor de selecție a animalelor domestice
Selecția naturală este un proces de eliminarea, sub influența condițiilor
mediului ambiant, a indivizilor cu însușiri dăunătoare și supraviețuirea indi-
vizilor care, datorită particularităților sale individuale, sunt mai bine acomo –
dați la condițiile concrete de existență.
Prin acțiunea permanentă a selecției naturale are loc adaptarea populației
la condițiile de mediu. Are loc concomitent și în cazul selecției artificiale.
Selecția artificială reprezintă un proces al “discriminării reproductive”,
planificat de către om prin:
– eliminarea anumitor indivizi cu anumite genotipuri și însușirile nedorite;- reținerea pentru reproducție numai acele animale, care posedă însușiri
utile pentru om și doar acestea vor participa la formarea generației noi.

85Selecția artificială este principala metodă de creare a noilor rase și tipuri
de animale, precum și perfecționarea celor existente. Nu este nici o rasă de
animale care ar fi fost creată fără o selecție artificială bine dirijată în direcția dorită și nici o rasă sau populație de animale nu își va menține performanțele productive fără o selecție permanentă după caracterele dorite.
Caracterele selecției. Selecția artificială se efectuează după un șir de ca-
ractere, care pot fi gru pate în două grupe: caractere fenotipice și caractere
genotipice (fig. 41).
Caracterele fenotipice se referă la aptitudinile morfo-fiziologice pe care
le prezintă animalul selectat sub formă aparentă (sesizabilă). Acestea sunt caracterele morfo-productive și fiziologice individuale, caractere, care pot fi evidențiate direct și nemijlocit la fiecare individ aparte: conformație corpora-lă, exterior, constituție, productivitate, prolificitate, precocitate, capacitate de valorificare a hranei și longevitate. Aprecierea acestor caractere se realizează prin metode, descrise în capitolul 2.
Dintre toate caracterele fenotipice cel mai important pentru om este nive-
lul productiv al animalului, el determinând, în primul rând, valoarea econo-mică a ramurii.
În general, selecția animalelor după criterii fenotipice se aplică și are
efect numai în cazul caracterelor și însușirilor cu grad mare de transmitere ereditară. Astfel, ea trebuie neapărat dublată de selecția genotipică.
Figura 41. Clasificare caracterelor selecției

86Caracterele genotipice se referă la aprecierea animalelor selectate, după
caracterele fenotipice ale ascendențelor, rudelor colaterale și descendenților.
Aprecierea după ascendenți si rude colaterale se face cu ajutorul date –
lor înscrise în pedigree.
Probandul (animalul selectat) este mai valoros în cazul când:
• mama și tata probandului sunt de rasă pură; • pedigreul probondului este ”supra saturat” cu animalele înalt producti –
ve, atât pe linia maternă cât și pe cea paternă;
• strămoșii de valoare sunt amplasați în primele rânduri pedigreului; • mama și tata probandului sunt obținuți prin împerechere înrudite, apre-
ciați după calitatea descendenților ca amelioratori.
Bazându-se pe cele expuse, cel mai valoros și dorit pentru selecție este
taurul Milki – 6 (fig. 42).
Aprecierea valorii de ameliorare a animalelor după valoarea descen-
denței și selecția după aceste caractere se execută pe baza determinărilor efec-tuate în lucrările de testare atât a femelelor, cât și a masculilor, însă, aprecierea masculilor are o impor tanță deosebit de mare.
Aprecierea după descendenți se face prin mai multe metode: “F-M”:
fiice-mame; “F-C”: fiice-contemporane; “F-E”: fiice-efectiv; “F-St
r”: fii-
ce-standardul rasei, toate având la bază principiul comparării performanțelor
productive ale descendenței reproducătorului în examinare cu performanțele animalelor cu care se compară.
Dacă se stabilește, că producția medie a fiicelor este mai mare decât a
mamelor (F > M) la aceeași lactație, contemporanelor (F > C), pe efectiv (F > E) și standardul rasei (F > St
r), atunci se consi deră, că superioritatea este
condiționată de influența tatălui și, deci, acest reproducător este ameliorator,
dacă este mai mică – înrăutățitor, iar când egal – neutru. Mai valorosi și
doriți pentru selecție sunt reproducătorii apreciați ca amelioratori.
Pentru a obține rezultatul scontat, selectarea animalelor pentru repro-
ducție trebuie efectuată numai după examinarea acestora atât după caracte rele
fenotipice, cât și după cele genotipice.
Variante de selecție. În funcție de scopul urmărit, selec ția poate fi efec-
tuată după un singur caracter sau după mai multe caractere.
Selecția după un singur caracter se practică în cazul necesității obținerii ame-
liorării rapide a indicelui selectat și se aplică, practic, în toate populațiile. Pentru reproducție se selectează și se rețin acei indivizi, care corespund scopului urmărit. Exemplu: rezultatul selecției în direcția sporirii producției de lapte va fi pozitiv nu-mai în cazul creării condițiilor optime de alimentație și exploa tare a vacilor.

87Însă, selecția numai după un singur indice are și unele dezavantaje. Ea
asigură ameliorarea mai rapidă a indicelui selecționat, dar succesul poate fi
numai temporar, întrucât nu se ține cont de alte caractere productive care co-relează cu acest caracter. De exemplu: selecția vacilor de rasă Bălțată cu negru în direcția numai a sporirii producției de lapte a condus la formarea rasei Hol-stein cu o producție de lapte de 9000-12000 kg, dar cu un conținut redus de grăsime în lapte – de 3,0-3,4 % (la rasa Bălțată cu negru – 3,6%).
Figura 42. Pedigriul clasic al animalelor selectate: Mont-93 și Milki-6
Nota: Pedigriul clasic este alcătuit dintr-o serie de casete aranjate în rânduri orizontale,
fiecare rând constituie o generație.
Animalul, al cărui pedigriu se alcătuiește (de exemplu, Milki-6), se înscrie întotdeauna
deasu¬pra rețelei, cu toată informația necesară: numele, nr. matricol, data naște¬rii, indicii
morfo-productivi etc.
Mai jos, în casetele din rândul I (două la număr), se înscriu date despre părinți, întot –
deauna M – mama în caseta din stânga (de exemplu, Bonni, 1 lactație, în perioada de 305 zile, producția de lapte – 9643 kg, conținutul de grăsime – 3,90%) și T – tata în caseta din dreapta (de exemplu, Paklamar Astronaft 744, F – fiicele, 19887 – capete, producția de lapte – 7138kg, conținutul de grăsime – 3,64%). În casetele din rândul II – date despre bunici – la fel – în par –
tea stângă – MM, apoi TM etc.
Dacă nu se ia în considerare, de exemplu, particularitățile de exterior și
constituție chiar de la animalele (părinți) valoroase, se pot obține urmași slă-
biți, incapabili de a da producție măcar la nivelul părinților. Acest feno men se
numește „depresie de selecție”.
Alt exemplu ar putea servi selecția ovinelor numai după finețea lânii, care
a condus la formarea unui tip de animale cu o finețe excelentă, însă, practic, toate animalele au dispărut, nu au supraviețuit.

88Selecția după mai multe caractere. Fiecare specie de animale se ca-
racterizează prin mai multe proprietăți utile pentru om: taurinele – prin producția
de lapte și conținutul de grăsime și proteine în lapte; porcine le – prin producția
de carne, gradul de valorificare a hranei, prolificitate, precocitate; ovinele – prin
producția de lână și calitatea acesteia, de lapte, pielicele etc. De aceea, selec-tarea și reținerea în reproducția animalelor se face, de regulă, după mai multe caractere. Rezultatul selecției după mai multe caractere depinde de numărul de caractere selecționate și de raportul în care se găsesc aceste caractere.
În cazul corelării negative a indicilor luați pentru ameliorarea, cum ar fi
de exemplu, producția de lapte și conținutul de grăsime; numărul de purcei și masa unui purcel la fătare etc., selecția se va efectua ținându-se cont de ambele caractere.
În acest caz se ține cont de valoarea economică a indicelui și prioritate se
dă indicelui cu o influență economică mai mare. Deci, la stabilirea numărului de caractere selectate spre ameliorare trebuie de studiat raportul lor corelativ genetic și valoarea economică, având în vedere că cu cât mai mulți indici sunt în selecție, cu atât gradul de ameliorare pentru fiecare va fi mai redus.
Selecția după mai multe caractere se efectuează în mai multe variante:
selecția în tandem, selecția după limitele independente sau nivelele selective
inde pendente și selecția după indicele de selecție.
Selecția în tandem. Ea prevede ameliorarea caracterelor selecționate
unul după altul, succesiv. La etapa inițială, se face selectarea după primul ca-racter, luat spre ameliorare; la atingerea efectului dorit, începe selectarea după al doilea caracter; la obținerea rezultatelor scontate după al doilea caracter, începe ameliorarea după cel de-al treilea caracter etc.
De exemplu, se face selectarea găinilor după producția de ouă, care este
condiționată de numărul de ouă și de greutatea oului. La prima etapă se face se-lectarea găinilor numai după numărul de ouă. Când s-a ajuns la numărul de ouă stabilit de programul de ameliorare, începe selectarea după greutatea oului etc.
Însă, trebuie de avut în vedere că selecția în tandem este puțin efectivă,
întrucât pentru ameliorarea tuturor caracterelor urmărite în succesiune, se cere o perioadă mai mare de timp.
Pe de altă parte, selecția în prima etapă numai după un caracter poate
conduce o dată cu ameliorarea acestuia (a producției de lapte de exemplu), la diminuarea altui caracter (a conținutului de grăsime), care se găsește cu pri-mul în raport corelativ negativ, ceea ce reduce efectul economic al selecției.
Se practică această metodă în cazul în care caracterele selecționate nu
sunt în legătură corelativă sau între ele există o corelație pozitivă.

89Selecția după limitele independente sau nivelele selective inde-
pendente. Această metodă presupune stabilirea unor valori minime pentru fi-
ecare caracter selecționat: o anumită limită, prag, sub care indivizii re spectivi
sunt eliminați din reproducție. Toate caracterele urmărite se selec ționează în
fiecare generație, iar animalele selecționate pentru reproducție trebuie să aibă, pentru fiecare caracter, valori superioare pragului fixat. De exemplu, pentru femelele din rasa Țigaie, crescute în Repubica Moldova, caracterele stabilite pentru selecție sunt: masa corporală – 45 kg, producția de lână spălată – 2,2 kg, finețea lânii – 48-56 calitate, lungimea lânii – 8 cm.
Femelele care măcar după unul din aceste caractere nu corespund, se eli –
mină din reproducție.
Metoda are dezavantajul că din reproducție pot fi eliminați indivizi valo-
roși după unele caractere, dar care nu corespund conform altui caracter .
Selecția după indicele de selecție este considerată ca cea mai mo dernă
metodă de selecție și are la bază calcule genetico-matematice ale indicelui de selecție după valorile medii ale caracterelor selecționate.
La aplicarea acestei metode, în primul rând, se determină caracterele se-
lectate pentru ameliorare, ținând cont de faptul că cu cât mai multe carac tere se
includ în selecție, cu atât mai redus este efectul ameliorării fiecăruia dintre ei.
Selecția individuală și selecția în masă. Selecția animalelor se realizea –
ză prin două metode: selecție individu ală și selecție în masă.
Selecția individuală are la bază examinarea individuală a animalului
după caracterele fenotipice și genotipice și reținerea pentru reproducție a in-divizilor cu performanțele corespunzătoare direcției de selecție. Se prac tică
selecția individuală în stațiunile experimentale zootehnice, în gospo dăriile de
prăsilă, în nucleele de prăsilă din fermele de producție, reprezentând cea mai eficientă metodă de selecție.
Aprecierea și selectarea individuală a animalelor se realizează într-o anu-
mită ordine.
la prima etapă animalele se apreciază după genotip (baza ereditară) și
pentru reproducție se selectează acele animale, în al căror pedigreu se întâlnesc rude de gradul i-i (părinți) și de gradul al ii-lea (bunici) cu producții mari.
la etapa a II-a, animalele selectate pentru reproducție după geno tip,
sunt apreciate după performanțele proprii (exterior, constituție, indici produc-tivi etc.) iar pentru folosirea de mai departe în reproducție se rețin animalele, care, după caracterele selectate, corespund scopului urmărit.
la etapa a III-a, animalele, care au fost selectate drept corespunză toare
direcției de ameliorare după genotip și fenotip, sunt apreciate după calitatea

90descendenței, adică după capacitatea de transmitere a caracterelor proprii des-
cendenței. Aprecierea animalelor după descendență reprezintă ultima etapă de determinare a calităților productive și de prăsilă a animale lor, fiind și etapa
finală în acest proces.
Selecția în masă se bazează pe aprecierea animalelor nu mai după carac –
terele fenotipice, fără referire la baza ereditară și la calitatea descendenței. Se practică în gospodăriile cu efective mari de animale, care au ca sarcină de producție obținerea unor cantități mari de lapte, carne, lână, ouă etc. În aceste condiții, pentru exploatarea de mai departe, se se lectează animalele cu
producții înalte, cele cu producții mici se rebutează, indiferent de baza lor ereditară.
direcțiile de selecție. În funcție de scopul urmărit, selec ția poate fi diri-
jată în diferite direcții și anume: selecția stabilizatoare, selecția direcțional-
progresivă, selecția direcțional-regresivă și disruptivă (fig. 43).
a b c
Figura 43. Formele selecției:
a ) – stabilizatoare; b)- direcțional-progresivă; c) – disruptivă; F1-F3 –
generațiile indivizilor succesive
Selecția stabilizatoare. Prin această direcție de selecție se urmărește
mărirea frecvenței genotipurilor situate în regiunea valorii medii a populației
selecționate sau în apropierea acesteia. Ca rezultat al efectuării selecției stabi-lizatoare se reduce atât amplitudinea variației indicelui selecționat, cât și nu-
mărul indivizilor plus și minus variante, se obține stabilizarea valorii indicelui selectat la nivelul obținut în cadrul selecției precedente.

91Selecția stabilizatoare se practică în procesul de consolidare a unor parti –
cularități de rasă în cazul formării de rase și tipuri noi de animale. De exem –
plu, s-a constatat că masa corporală optimă a găinilor exploatate în producția
de ouă trebuie să fie de 1,7 kg. Deci, pentru reproducție se vor colecta ouă pentru incubare numai de la găinile cu această masă corporală și nu mai mică de 1,6 kg sau mai mare de 1,8 kg.
S-a constatat, de asemenea, că în condiții naturale mai acomodate la con-
dițiile de existență sunt animalele care ocupă o poziție medie în popu lație.
Din acest punct de vedere, selecția stabilizatoare are careva avantaje față de cea direcționată. Ea permite formarea unor populații tipizate (monotipice) cu
performanțe productive înalte, ceea ce este foarte important în cazul exploată –
rii animalelor în condițiile tehnologiilor industriale.
Selecția stabilizatoare acționează și în condițiile naturale. Importanța aces-
tei direcții de selecție în condiții naturale (după I.I. Șmalgauzen, 1968), citat de T.V . Iliev) constă în faptul că aceasta menține adaptivitatea orga nismului la
condițiile de existență la toate stadiile de dezvoltare a acestuia și stabilizează vitalitatea și fertilitatea populației concrete.
Selecția direcțional-progresivă. In acest caz, vor fi selectate și reținute
pentru reproducție animalele (masculii și femele), care, prin producțiile lor, depășesc media pe populație, rasă, efectiv, adică numai plus variante. Nucleul de prăsilă va fi format numai din animale – plus variante ale caracterului se-lecționat pentru ameliorare. De exemplu, se urmărește sporirea producției de lapte; media pe populație constituie 3200 kg de lapte și în nucleul de prăsilă vor fi alese numai ani male cu producții de peste 3200 kg de lapte.
Alt exemplu: se propune sporirea cantității de grăsime în lapte. Stan dardul
pe rasă constituie 3,8%, și în nucleul de prăsilă vor fi selectate ani male, în al
căror lapte se conține cel puțin 3,8% de grăsime.
La porcine se propune sporirea prolificității și vitalității purceilor. Media pe
efectiv este de 8 purcei la înțărcare și în nucleul de producție vor fi incluse scro-fițe și vieruși numai din cuibul femelelor care au peste 8 purcei la înțărcare.
Selecția direcțional-regresivă. Se practică în cazul în care se ur mărește
diminuarea valorii indicelui propus spre ameliorare, în acest caz, se aleg și se rețin pentru reproducție acele animale care, după valoarea indicelui selectat, reprezintă minus variante sau față de media pe efectiv sau față de standardul de rasă. Selecția direcțional-regresivă se practică în cazul în care se urmărește
reducerea consumului de furaje la l kg spor în greutate, micșorarea grosimii stratului de slănină la porcine, sporirea precocității (reducerea duratei de timp (zile) în care, de exemplu, porcinele ating masa corporală de 100 kg.

92În aceste situații, se aleg și se rețin pentru reproducție animalele care au
valorile indicilor propuși spre ameliorare nu mai mari decât cerințele standar –
dului de rasă, tip sau categorie comercială.
Selecția disruptivă. Această variantă de selecție are ca scop desfacerea unei
populații sau rase în două grupuri distincte. În acest caz, animalele cu valoarea
indicelui selecționat mai mare ca media pe populație (rasa) (plus variantele) se vor înmulți între ele, iar cele cu media indicelui selectat sub media pe populație
(rasă) (minus variantele) între ele. Astfel, după o selecție îndelungată, după mai multe generații, în interiorul populației (rasei, turmei) se formează două tipuri de animale, care se deosebesc considerabil între ele după indicele selecționat – populația „se rupe” în două tipuri morfo-productive.
Potrivirea perechilor. Efectul selecției animalelor pentru reproducție
se realizează pe deplin nu mai în cazul potrivirii partenerilor la împerechere
conform scopului urmărit.
Prin potrivirea perechilor se înțelege alegerea cea mai rațională din
efectivul de animale selectate pentru reproducție a partenerilor la împere-chere în scopul obținerii de la ei a descendenței cu performan țele dorite.
Potrivirea perechilor se prezintă ca fază de finisare în procesul de per –
fecționare a populației, rasei etc. și este direcționată în obținerea unei noi ge-nerații de animale de calitatea dorită.
Fondatorul științei despre selecție Ch. Darwin considera, că „împiedi-
carea împerecherilor libere și alegerea judicioasă a indivizilor pentru împe-rechere sunt pietre unghiulare în arta creșterii animalelor”.
Prin potrivirea perechilor se realizează fixarea în bază ereditară a vi-
itorilor produși ai caracterelor selecționate și intensificarea acestora în vii-toarele generații.
Clasificarea sistemelor de împerechere (de potrivire a perechilor) poa te fi
prezentată în felul următor (fig. 44).
Din punct de vedere organizațional, selectarea partenerilor pentru împe –
rechere poate fi individuală, individual-grupă sau de grupă.
Selectarea partenerilor pentru împerecheri individuale presupune ale –
gerea pentru fiecare femelă a unui mascul reproducător concret. Se practică numai în gospodăriile de prăsilă în sco pul creșterii viitorilor reproducători, la
crearea liniilor și familiilor, crește rea animalelor recordiste etc.
În acest caz, se ține cont de caracterele cantitative și calitative ale in-
dicilor productivi ai femelei, de particularitățile exteriorului și constituției, ale originii, precum și posibila combinare a acestora cu caracterele mascu lului
potrivit pentru împerechere. Informație despre proprietățile combinative ale

93caracterelor viitorilor parteneri ne oferă rezultatele potrivirii perechi lor din
anii precedenți, precum și fișele de prăsilă a acestora.
Figura 44. Clasificarea sistemelor de împerechere
(de potrivire a perechilor)
Această formă de selectare a partenerilor pentru împerechere asigură cea
mai efectivă dezvoltare a calităților ereditare obținute de la părinți la descen-
denți și, de regulă, de la împerecherile individuale se obțin produșii cei mai valoroși. Însă, această formă de potrivire a perechilor presupune un volum mare de lucru – evidență minuțioasă a tuturor caracterelor fenotipi ce și ge-
notipice ale unui număr mare de animale, ceea ce este foarte costisi tor. Ea se
practică, de regulă, în gospodăriile de elită, unde se creează linii și familii noi de animale cu performanțe productive înalte.
Gradul de implementare a potrivirii individuale a perechilor la crește rea
diferitelor specii de animale diferă, el fiind practicat mai mult la crește rea
bovinelor și cabalinelor.
Metoda de potrivire a perechilor „în grup” presupune alegerea pentru o
grupă de femele comparativ asemănătoare între ele după unul sau mai multe caractere, a unui sau a 2-3 masculi cu caractere și origine asemănătoare.
Potrivirea perechilor „în grupă” poate fi individual-grupă și „în grupă”.
În cazul potrivirii perechilor prin varianta individual-grupă – la o grupă de
femele asemănătoare după unul sau mai multe caractere se alege un mascul se-lectat după proprietățile combinative ale caracterelor conform scopului urmărit și această grupă (masculi+femele) se întrețin împreună în toată perioada de montă.
Se practică la creșterea cabalinelor, când după un armăsar se întăresc 20-

9425 de iepe și acestea se întrețin împreună (monta în harem) sau monta ambulantă
(1 armăsar o anumită perioadă se împerechează cu toate iepele dintr-o localitate).
De exemplu, în avicultură, la o grupă de găini (8-10) se selectează 1 cu-
coș, în scopul consolidării unui indice (când acesta este înalt la surori) sau a combinării unor indici productivi, iar în ovicultură – la o grupă de oi se selec –
tează pentru împerecheri un berbec cu o clasă de bonitare mai mare, ca a oilor, și în acest caz se consideră – monta pe clasă.
Potrivirea perechilor prin forma în grupă prevede propriu-zis selec tarea
pentru o grupă de femele a 2-3 masculi (și mai mulți) fie, că omogeni cu feme –
lele după caracterele selectate pentru consolidarea acestora în baza ereditară a viitorilor produși, fie heterogeni – după caracterele selecționa te, în scopul
combinării caracterelor părinților la viitorii produși. Această formă de potrivi –
re a perechilor se practică în fermele de producție-marfă la creșterea, practic, a tuturor speciilor de animale, când pentru turma co respunzătoare de femele
se selectează 2-3 masculi și aceștia participă la formarea bazei ereditare a viitorilor produși. Selectarea acestor masculi se face foarte minuțios, ținând cont de caracterele morfo-productive și ere ditare ale femelelor partenere și
probabilității obținerii unei generații mai productive ca cea precedentă.
Însămânțarea artificială în masă la fel se poate considera drept o formă de
potrivire a perechilor „în grup”, însă ea permite folosirea la maximum a repro-ducătorilor valoroși. Dar și în sistemul însămânțărilor artificiale se poate folosi
potrivirea individuală a perechilor, ceea ce se practică în gospodăriile de elită.
Se practică două tipuri de potrivire a perechilor – genotipică, când se ține
cont de baza ereditară a viitorilor parteneri și – fenotipică, presupune selec –
tarea partenerilor la împerechere, care se aseamănă între ei (sau se deosebesc) numai după caracterele morfo-productive, neținând cont de baza ereditară.
Potrivirea genotipică a perechilor. Împerecherile genotipice pot fi în-
rudite și neînrudite.
împerecherile înrudite sunt considerate atunci, când partenerii la îm-
perechere au strămoși comuni, care se stabilește prin studierea pedigriului.
Dacă la studierea pedigreului s-a stabilit un strămoș comun, atât pe li nia
maternă, cât și pe linia paternă – produsul va fi obținut în rezultatul împere –
cherii înrudite. În cazul prezenței unui strămoș comun numai pe linia maternă sau paternă, produsul nu va fi obținut prin împerechere înrudită, doar unul dintre părinții acestuia a fost obținut prin împerecheri.
Gradul de rudenie se stabilește marcând prin cifre romane generația (rân-
dul în pedigriu) în care se află strămoșul comun pe linie maternă și în care – pe linie paternă.

95În cazul repetării strămoșului comun în mai multe generații pe linia ma-
mei sau a tatei, separarea între generații se face prin virgulă, iar între strămoșii
comuni pe linia mamei și a tatei – prin linie. De exemplu, dacă strămoșul co-mun se află pe linia mamei în rândul II, iar pe linia tatei – în rândul III, gradul de înrudire se va scri II-III; dacă strămoșul comun se află pe linia mamei în rândul I și III, iar pe linia tatei – în rândul II și III, gradul de înrudire se va scri I, III-II, III.
Gradul de rudenie poate fi:- foarte strânsă: este cel mai intensiv grad de con sangvinizare, împere –
cherile se fac de tipul mamă-fiu (I-II), fiică-tată (II-I), frați-surori (II, II-II,
II). Se efectuează numai în gospodării de prăsilă sub supravegherea strictă a
specia listului cu un scop bine determinat anterior – crearea de noi rase sau linii
specializate pentru hibri dare intraliniară.
– consangvinitate apropiată: sunt de tipul bunici-nepoți (III-I), bunei-ne-
poate (I-III) sau II-III; III-II etc. Se practică la creșterea pe linii în rasă pură;
– consangvinitate moderată: sunt de tipul III-III; III-IV; IV-III.- consangvinitate îndepărtată: strămo șul comun se găsește în rândul IV
și V al pedigriului și nu influențează, practic, descendența.
Primele 2 tipuri de consangvinizare permit fixarea în bază ereditară a
viitorilor indivizi și intensificarea caracterelor selecționate, cât și puterea de transmitere a acestora prin ereditate de către descendenți.
Ultimele 2 forme de consangvinizare nu provoacă depresiuni genetice
sau alte fenomene improprii.
Efectele negative ale împerecherilor înrudite se manifestă mai frecvent la
diminuarea performanțelor productive și de reproducție a populației, și aceas –
tă redu cere este proporțională cu gradul de consangvinizare, fiind cauza prin-
cipală în sporirea homozigoției.
Potrivirea fenotipică a perechilor. Potrivirea fenotipică a perechilor
presupune selectarea partenerilor la împerechere, care se aseamănă între ei (sau se deosebesc) numai după caracterele morfo-productive, neținând cont de baza ereditară.
Împerecherile fenotipice se realizează în 2 variante: împerecheri omoge-
ne, care constau în folosirea la reproducție a cuplurilor mascul-femelă, ase-mănătoare din punct de vedere fenotipic, dar nu identice și împerecheri hete-rogene are loc în caz când se execută între indivizii de sex opus, care diferă
între ei prin unul sau mai multe caractere.
Potrivirea omogenă a partenerilor pentru împerecheri nu numai că con-
solidează în baza ereditară a produșilor, a caracterelor dorite selectate, dar

96și sporește în generațiile următoare omogenitatea efectivelor de anima le după
manifestarea indicelui selectat, precum și a puterii de transmitere prin moștenire
a acestuia, deci contribuie la sporirea valorii de prăsilă a efectivului întreg.
Gradul de asemă nare a partenerilor la împerechere după indicele selectat
poate fi diferit, însă cu cât acesta este mai mare, cu atât efectul de consolidare a indicelui selectat va fi mai mare, cu atât efectul pozitiv al împerecherilor omoge-ne asupra puterii de transmitere ereditară a acestuia va fi mai pronunțat.
Varianta extremă a împerecherilor omogene sunt împerecherile înrudite.Asemănarea partenerilor la împerechere poate fi numai după un ca racter
sau după mai multe caractere. De exemplu: la creșterea bovinelor de lapte se pot potrivi perechile la consolidarea numai a producției înalte de lapte, dar se pot potrivi perechi în scopul consolidării producției înalte de lapte și a conți –
nutului înalt de grăsime în el.
La practicarea împerecherilor omogene trebuie, însă, de analizat minu-
țios prezența în efectiv a unor defecte, care, în rezultatul acestei forme de împerecheri, se pot consolida și transmite prin moștenire viitoarelor gene rații.
De exemplu: dacă conținutul de grăsime în lapte este scăzut, nu se practică împerecheri omogene.
Folosirea îndelungată a împerecherilor omogene conduce și la scăderea
rezistenței animalelor la diferiți fac tori stresanți, la reducerea nivelului pro-
ductiv și în cazuri mai grave (când sunt împerecheri înrudite) – la apariția simptomelor de degenerare a rasei.
împerecheri heterogene presupune selectarea și împerecherea parteneri –
lor vădit diferiți după carac terele selecționate, principale fiind nivelul produc-
tiv, particularitățile exterioare și de consti tuție, precum și originea etc.
Scopul împerecherilor heterogene este combinarea cât mai efectivă a ca-
racterelor morfo-productive ereditare ale partenerilor în baza ereditară a des-cendenței pentru a obține o generație cu caractere dorite, utile pentru om.
De exemplu: se pune problema menținerii producției înalte de lapte a
vacii (vacilor) din efectiv, dar, totodată, și sporirea conținutului de grăsime și proteină în lapte. Pentru aceasta, se selectează pentru împerechere un taur, producția de lapte a mamei căruia este înaltă și conținutul de grăsime și prote-ină în lapte este superior mediei pe populație, această împerechere are ca scop combinarea producției înalte de lapte a mamei cu conținutul înalt de grăsime în laptele ascendenței tatălui.
Nu se recomandă, de exemplu, pentru o vacă cu constituția fină, spinare
și șale concave sau moi, de selectat pentru împerechere un taur cu constituție grosolană; nu se recomandă, de asemenea, de selectat pentru o vacă cu pro-

97ducția mare de lapte, dar cu conținut de grăsime în lapte redus, un taur care
a fost testat ca înrăutățitor după producția de lapte, chiar dacă în laptele as-cendenței conținutul de grăsime este înalt. În cazul necesității corectării unui defect, partenerul la împerechere se selectează absolut fără defecte, în caz contrar, îndepărtând un defect, poate apărea altul.
Unul dintre avantajele potrivirii heterogene a perechilor este sporirea via-
bilității descendenței, întăririi constituției și a prolificității viitoarei generații.
Indiferent de forma de realizare a potrivirii perechilor, acestea au un scop
comun: de a obține în următoarea generație animale cu un potențial productiv mai înalt, în comparație cu generația precedentă.
De aceea, în lucru de selectare și potrivire a perechilor se pornește de la
următoarele principii generale:
– „bun cu bun produc mai bun”, adică dacă pentru femela cu performan –
țe înalte este selectat pentru împere chere un mascul, de asemenea, cu perfor –
manțe înalte, ne putem aștepta la obținerea unor produși valoroși.
– “rău cu bun se îmbunătățește prevede condiții când întotdeauna mas-
culii, după performanțele lor morfo-productive și ereditare, sunt mai superi ori
femelelor pentru a realiza principiile sus-numite.
Potrivirea perechilor în funcție de vârsta animalelor. S-a constatat, că
de la perechile prea tinere sau de la perechile prea bătrâne se obțin descendenți mai puțin valoroși, mai cu seamă în cazul în care pentru femelele tinere se selectează masculi prea tineri, iar pentru cele bătrâne – prea bătrâni.
Ace eași situație este când pentru femelele tinere se selectează masculi
bătrâni și invers.
Fenomenul nominalizat se explică prin faptul, că organismul tânăr este
încă insuficient dezvoltat, iar la cel bătrân deja funcțiile biologice slăbesc.
Se recomandă ca pentru femelele tinere să fie selectați ca parteneri pen-
tru împerechere masculi de vârstă medie, pentru femelele de vârstă medie se poate de selectat pentru împerechere masculi de orice vârstă, în conformitate cu planul potrivirii perechilor, iar pentru femelele mai bătrâne – masculi de vârstă medie.
Cea mai bună descendență se obține de la partenerii care la împere chere
sunt în vârstă matură, în deplină forță.
Potrivirea perechilor în funcție de relațiile de rudenie. Reproducătorii
care se folosesc într-o gospodărie sau alta pot fi neînrudiți genetic față de tot efectivul-matcă, neînrudiți numai cu o parte din efectiv sau pot fi înrudiți cu acesta prin înrudire apropiată sau moderată ori numai cu unele animale, dacă a mai fost folosit în acest efectiv (în el pot fi fiicele lui).

98De aceea, înainte de a selecta reproducătorii – viitorii parteneri la împere-
chere, se cere o analiză minuțioasă a relațiilor de rudenie a viitorilor parteneri.
Potrivirea perechilor în funcție de combinativitate genealogică (capa-
citate de combinare genealogică).
Unele și aceleași femele, în re zultatul împerecherilor cu diferiți masculi,
produc descendenți mai buni sau mai puțin valoroși. Aceasta se observă și
la masculii reproducători – la împerecherea cu femele de o origine – produc descendență valoroasă, cu altele de altă origine – mai slabă.
Deseori de la indivizi cu performanțe înalte, la potrivirea nereușită a pe-
rechilor, se obțin produși cu performanțe medii.
De aceea, se cere o analiză minuțioasă a originii partenerilor la împe-
rechere (mai cu seamă a reproducătorilor masculi și a rezultatelor împere-cherilor precedente pentru a evidenția combinările genealogice reușite și a prevedea și planifica din timp rezultatele posibile ale potrivirii perechilor .
Potrivirea perechilor în funcție de gradul de prepotență. Dacă repro-
ducătorul mascul este testat ca prepotent – ameliorator, pentru împerecheri cu el se pot selecta oricare femelă și se poate aștepta o descendență cu performan –
țe bune, întrucât acesta va transmite strict performanțele sale productive înalte descendenței. În lipsă de amelioratori, se recomandă de a folosi reproducători
neutri, întrucât aceș tia, având o putere slabă de transmitere prin ereditate a
caracterelor lor, nu vor influența asupra valorii caracterelor selectate, totodată, fiind neutri, vor permite păstrarea caracterelor ereditare ale mamelor .
Dacă masculul reproducător este testat ca prepotent înrăutățitor, aces ta nu
se recomandă de folosit la împerecheri.
În cazul efectuării potrivirii perechilor pe bază de linii, alegerea repro-
ducătorilor pentru înlocuire se face din aceleași linii cu care se lucrează, ținând cont de capacitatea de combinare a caracterelor ereditare în scopul obținerii descendenței valoroase.
Însă, pentru evitarea împerecherilor înrudite, reproducătorii se înlocuiesc
(se schimbă) fiecare 2-2,5 ani. În locuirea masculului unei linii se face cu un
mascul din altă linie, apoi din a III-a, în așa mod, reproducătorii din linia I-a trebuie să revină în această turmă peste 10 ani, acest procedeu se mai numește
„rotație de linii”.
Această metodă are și unele dezavantaje, și anume:• schimbarea liniei în fiecare 2-2,5 ani conduce la o variabilitate mare a
efectivului, ceea ce nu permite a menține direcția selecției și reduce efectul ei;
• se reduce posibilitatea folosirii capacităților combinative valoroase ale
partenerilor;

99• nu se exclude posibilitatea împerecherilor înrudite pe linie maternă, în-
trucât nu se duce evidența originii femelelor.
Planul împerecherilor (planificarea împerecherilor). Planificarea împe-
recherilor se efectuează de către specialiștii centrelor de selecție împreună
cu specialiștii gospodăriilor în care acestea vor fi im plementate. Planurile de
potrivire a perechilor se alcătuiesc, de regulă, după terminarea bonitării și determinării valorii de prăsilă a indivizilor din efectiv.
Planurile de potrivire a perechilor se alcătuiesc pe durata unui an sau a
perioadei de înlocuire a reproducătorului (2 ani). Pentru gospodăriile de elită și fermele de prăsilă acesta reprezintă un compartiment al planului de perspec-tivă de lucru cu populația pentru 4-5ani.
În planul de potrivire a perechilor se oglindește scopul și principiile gene-
rale, cât și particularitățile anumitor variante de împerecheri cu ar gumentarea
fiecăreia, precum și schema împerecherilor, în funcție de struc tură genealogi –
că a populației.
În cazul potrivirii perechilor prin metoda de grupă, în plan se indică care
mascul reproducător este planificat după o grupă sau alta de femele sau care
reproducători sunt repartizați la o fermă sau alta și de ce.
Când planificarea se face pentru potrivirea individuală a partenerilor la
împerechere, în plan se indică lista femelelor și a masculilor planificați pentru împerechere și argumentarea acestor împerecheri.
2.4. Metode de creștere a animalelor domestice
Prin metode de creștere a animalelor domestice se înțelege sistemul direc-
ționat de împerechere a partenerilor participanți la reproducție ținându-se, nu-maidecât, cont de următoarele caracteristici ale partenerilor la împerechere:
• apartenența de specie, rasă și structura ei interne (linie, familie);• gradul de înrudire;• asemănarea după fenotip și genotip.Clasificarea metodelor de creștere. Conform clasificației clasice, creș-
terea animalelor domestice se reali zează prin două metode:
• creștere în rasă curată (pură);• creștere prin încrucișare.Fiecare din aceste metode se clasifică în felul următor (fig. 45).Creșterea în rasă pură. Această metodă de creștere prevede împere –
cherea partenerilor ce apar țin de aceeași rasă, iar produșii obținuți sunt con –
siderați de rasă pură.

100
Figura 45. Schema de clasificare clasică a metodelor de creștere a ani-
malelor domestice
Creșterea în rasă pură se efectuează în gospodăriile de elită, în fermele de
prăsilă și în nucleele de prăsilă a fermelor de producție-marfă. Scopul creșterii
animalelor în rasă pură constă în:
• consolidarea și menținerea particularităților morfo-fiziologice și pro-
ductive specifice rasei;
• perfecționarea rasei selecționate în direcția dorită;• obținerea animalelor de prăsilă pentru ameliorarea efectivelor de ani-
male din fermele de producție-marfă.
Produșii obținuți în urma împerecherilor partenerilor în rasă pură se ca-
racterizează prin grad înalt de homozigoți și, ca rezultat, printr-o putere mai mare de transmitere, prin ereditate, a caracterelor selecționate. În afară de aceasta, ei sunt comparativ asemănători cu părinții atât după structura geneti –
că, conformația corporală, particularitățile biologice și productive, cât și după valoarea de prăsilă.
O importanță foarte mare la creșterea în rasă pură se acordă originii ani-
malelor, care se stabilește atât după registrele și fișele de prăsilă, după parti –
cularitățile exteriorului și ale constituției, cât și după grupele sangui ne, mai cu
seamă, după originea reproducătorilor valoroși.
Pentru ameliorarea calităților marfo-productive și de prăsilă a anima lelor
în sistemul de creștere în rasă pură, în lucrul de selecție se folosesc diferite procedee, și anume: aprecierea calităților productive și de prăsilă a animale –

101lor, selectarea direcționată și potrivirea perechilor, creșterea pe bază de linii,
inclusiv și încrucișarea de linii și lucrul cu familiile.
Selecția poate fi efectuată în interiorul unei sau mai multe populații de
animale de aceeași rasă. Aprecierea calităților animalelor se efectuează după caracterele fenotipice (exterior, constituție și producții) și genotipice (după origine și calitatea descendenței).
Pe baza analizei efectuate, se evidențiază următoarele grupe de ani male:
• animale remarcabile (renumite) după un caracter (de exemplu, după pro-
ducția de lapte sau după conținutul de grăsime în lapte) sau după un complex de caractere (de exemplu, după masa corporală, producția de lână, lungimea și desimea lânii la oi sau după numărul de ouă, masa de ouă la păsări, valorifica –
rea hranei la porcine și păsări etc.);
• animale cu combinare favorabilă a caracterelor utile (de exemplu, cu
producția de lapte și procentul de grăsime superioare mediei pe efectiv);
• animale cu combinare nereușită a caracterelor utile (de exemplu, produc-
ția de lapte superioară mediei pe efectiv, iar conținutul de grăsime – inferior);
• animale cu caractere utile inferioare valorilor medii pe efectiv. Aces te ani-
male se rebutează atât din fermele de prăsilă, cât și din cele de producție-marfă, iar pentru reproducție se selectează numai cele cu producții superioare.
Pentru selectarea animalelor cu cele mai bune performanțe produc tive, în
procesul de perfecționare a rasei, se face compararea indivizilor din efectivul analizat cu standardul de rasă. Pentru fiecare rasă se stabilește un standard, adică cerințe minime față de valoarea caracterelor productive, conformație corporală și origine, la care se orientează specialistul selecționator în apre-cierea calităților productive și de prăsilă în timpul bonitării. De exemplu, la primele etape de creare, în Republica Moldova, a tipului de ovine pentru lapte a rasei Țigaie s-a ținut cont de următoarele criterii de apreciere și selectare a ovinelor de tip solicitat: greutatea corporală la berbeci – 70-80, la femele – 45-50 kg, producția de lapte pentru 180 de zile – 140-160 kg, producția de lână curată – 2,2-2,4 kg, lungimea lânii – 11-8,0 cm, finețea lânii – 28-30µ, prolificitatea – 135-140%.
Pentru sporirea efectului selecției la creșterea în rasă pură se recurge la
potrivirea perechilor în funcție de scopul urmărit și apartenența partene rilor de
una sau altă linie din interiorul rasei.
Creșterea în rasă pură se realizează prin două metode de împerecheri (de-
talii la capitolul “Potri virea perechilor”):
• împerecheri înrudite (fig. 46);
• împerecheri neînrudite.

102Esența biologică și semnificația practică. Împerecherile înrudite con-
duc la consolidarea în bază genetică a performanțelor ereditare valoroase a
întemeietorului.
Creșterea în rasă pură, de regulă, se efectuează prin împerecheri neîn-
rudite. În acest caz, se face potrivirea heterogenă a perechilor, crosuri in-traliniare, împrospătarea sângelui în scopul sporirii vitalității și ameliorării sănătății indivizilor etc.
Prin această metodă de împerecheri se păstrează atât plasticitatea ra sei,
cât și puterea de acomodare la condițiile noi de existență.
Figura 46. Schema creșterii în rasă pură prin împerechere înrudită:
A – femele neînrudite, B – reprodu cător mascul cu performanțe productive
excelente, mult superioare me diilor pe rasă (întemeietor sau fondator de linie), F1
– fiicele întemeietorului, selectate pentru imbreeding (prima generație neconsangvi –
nizată), F2 – fiicele în același timp nepoatele întemeietorului, selecționate pentru
inbreedingul repetat (prima generație consangvinizată), F3 – fiicele concomitent
strănepoatele întemeietorului, selectate pentru inbreedingul repetat (cea de-a doua
generație consangvinizată)
La creșterea în rasă pură, o importanță deosebită se acordă potrivirii pere-
chilor după apartenența de linie.

103Aplicarea în practica de selecție a acestei metode prevede 3 etape:
1) de creare a liniei;2) de consolidare și perfecționare a liniei create;3) de folosire a liniei în procesul de perfecționare a rasei.Perioada de creare a liniei. La această etapă, în primul rând, se de termină
atât scopul și problemele ce trebuie rezolvate prin crearea acestei linii, cât și metodele și planul de lucru pentru crearea acesteia.
Linia poate fi creată atât în primul stadiu de formare a rasei, cât și mai târziu –
în procesul de consolidare a caracterelor de rasă și de perfecționare a acesteia.
În primul caz, se efectuează un șir de împerecheri special potrivite în sco-
pul obținerii posibile a viitorului fondator de linie, a unui reprodu cător mascul
cu performanțe productive excelente, mult superioare me diilor pe rasă.
În cazul al doilea, linia nouă poate apărea din efectivul total de ani male, ca
rezultat al lucrului de prăsilă profund în interiorul unei populații sau rase, cu fo-
losirea unor reproducători valoroși. De fapt, aceasta este evidențierea unui grup de animale în interiorul populației sau al unei linii, cu performanțe productive mai înalte decât a restului de animale, al unei ramuri a liniei existente.
La alegerea fondatorului liniei, acesta trebuie nu numai să manifeste per –
formanțe productive superioare, dar și să producă o descendență înalt produc-tivă și omogenă după aceste caractere, adică acest reproducător tre buie să fie
prepotent ameliorator.
În lucrul de selecție de mai departe trebuie de păstrat și de consolidat
în linie a performanțelor fondatorului de linie și, în acest scop, pentru îm-perecheri cu el, se selectează femelele neînrudite, care se aseamănă fenotipic (conformație corporală, productivitate, exterior) cu descendența fon datorului
de linie, ceea ce permite îmbogățirea bazei ereditare a viitoarei descendențe cu noi caractere ereditare în realizarea scopului selecției.
În afară de împerecherile omogene neînrudite, se selectează și une le fe-
mele (fiice sau nepoate ale fondatorului) pentru împerecheri înrudite pentru obținerea unor animale consangvinitate, care, în perspectivă, se vor folosi la menținerea și consolidarea caracterelor de linie.
Aceste femele înrudite cu fondatorul de linie trebuie să manifeste per –
formanțe productive înalte și caracteristice viitoarei linii și numaidecât să aibă constituție puternică și exterior excelent, fără nici un defect.
Perioada de perfecționare a liniei. În această perioadă se selectează
continuatorii de linie, care pot fi fiice, nepoți, strănepoți ai fondatorului.
Pentru consolidarea caracterelor de linie se folosesc atât împerecherile
neînrudite omogene, cât și consangvinizarea moderată (nu mai mult de III-

104III), aceasta permite mai rapid de a acumula în descendență și consolida ca-
racterele valoroase ale fondatorului de linie.
Mai departe, pentru continuatorii de linie se selectează femelele omo gene
fenotipic cu ei, dar neînrudite, ceea ce permite îmbogățirea bazei ere ditare a
liniei cu noi caractere utile etc.
Cu cât linia este mai omogenă, cu atât ea transmite mai stabil caracte rele
ei descendenței.
În perioada de perfecționare a liniei, odată cu selecția în vederea menține –
rii omogenității indivizilor din interiorul liniei, în interiorul ei se evidențiază unele grupuri de animale, care, în limitele liniei, manifestă și unele perfor –
manțe mai superioare mediei pe linie. De exemplu, în interio rul liniei se pot
evidenția femele cu o producție de lapte mai înaltă, altele – cu un conținut de grăsime superior, iar al treilea – cu caractere mai bune ale producției de carne, aceste grupuri de animale se numesc ramificări ale liniei. De regulă, în inte –
riorul unei linii se formează 2-3 ramificări, care mai apoi se folosesc în lucrul de perfecționare a liniei.
În perspectivă, cele mai prețioase ramificări, în continuare, se folosesc
mai intensiv, iar cele inferioare își pierd importanța și dispar.
Linia poate exista și progresa numai prin selectare și potrivire per manentă
a perechilor și numai în condițiile de alimentație și întreținere, ceea ce permite dezvoltarea caracterelor marfo-productive caracteristice acesteia.
În funcție de intensitatea lucrului de selecție, liniile pot fi: progresive,
stabile și în proces de degradare.
Progresive sunt liniile în care indivizii generației următoare au caractere
morfo-productive superioare celei precedente, aceste linii se răspândesc repe-de și le înlocuiesc pe cele cu performanțe mai reduse. De exemplu, linia Real 861 (M. Mihailov, 2002) din rasa Landrace are unele caracteristici mult supe-rioare standardului rasei: vârsta atingerii masei de 100 kg – 170 de zile, spor mediu zilnic la îngrășare – 944 g, consum speci fic de furaje – 3,014 UN, masa
jambonului – 10,8 kg, conținutul de carne în carcasă – 58,5% (standardul: 180 de zile, 780 g, 3,3 UN, 11 kg, 58-60% corespunzător). Aceste linii contribuie considerabil la ameliorarea rasei.
Stabile sunt liniile, ale căror indivizi, din generație în generație, după
performanțele productive, nu se deosebesc considerabil. Aceste linii, fiind ob-ținute de la fondatorii valoroși, păstrându-și aceste calități, sunt fo losite pentru
ameliorarea caracterelor unei populații, însă nu influențează practic ameliora –
rea performanțelor rasei în general.
Dacă în interiorul acestor linii se vor evidenția 1-2 grupe de animale cu

105performanțe superioare mediei pe linie, pe baza acestora se pot forma alte
linii, dacă nu – linia cu timpul degenerează și dispare.
în procesul de degenerare sunt considerate liniile cu un nivel produc tiv
mai redus ca media pe rasă, cu aceste linii nu se lucrează și ele dispar .
De regulă, o linie funcționează 3-4 generații, aceste linii se formează pe
baza unor fondatori performanți, prepotenți amelioratori, create mai frecvent prin împerecheri înrudite, ceea ce permite consolidarea genotipului și obține-rea animalelor cu performanțe productive și de prăsilă garantate.
Numărul de linii în interiorul unei rase nu este limitat. Se consideră că cu
cât în rasă sunt mai multe linii, cu atât ea este mai valoroasă genetic, însă N. G. Dimitriev consideră că optim într-o rasă trebuie să fie 5-6 linii, iar în rasele cu areal larg de răspândire – 5-6 linii în fiecare tip zonal de rasă.
În limitele unei gospodării de prăsilă se recomandă lucrul cu 3-4 linii, iar
în gospodăriile de producție-marfa, de regulă, se întăresc reproducătorii unei linii, după 2 ani – a alteia, apoi a celei de a treia etc.
În procesul de perfecționare a rasei se practică și crosurile între li nii
(împerecherile între indivizi care aparțin de diferite linii specializate), această metodă de selecție permite de a valorifica pe deplin resursele va loroase ale
rasei. Ca rezultat, se obține o îmbogățire și o completare a ca racterelor pro-
ductive și ereditare ale descendenței obținute în urma acestor crosuri, adică se face o sinteză a tot ce este valoros la cele 2 linii.
Cele mai bune rezultate se obțin la crosurile între liniile bine selecți onate
și consolidate prin împerecheri omogene.
În cazul lucrului cu liniile consangvinitate, pentru evitarea “depresiei
consangvine” se recurge la împerecherea femelelor consangvinitate din aceas-tă linie cu masculi din altă linie neînrudită cu prima, acest procedeu poartă denumirea de “împrospătare de sânge” – apoi descendența revine la aceeași linie, dar neînrudită.
Liniile, în funcție de efectivul de animale cu care se lucrează și nu mărul
de gospodării participante la procesul de selecție, pot fi:
– deschise: animalele care se împerechează aparțin de linia dată, dar nu
sunt înrudite (autbreeding). Această metodă se aplică în gospodăriile de pră-silă, fiind principala metodă de creștere în rasă pură. Gospodăriile de prăsilă schimbă între ele vierii și scroafele de diferite li nii, de aceea efectivele de
animale din aceste gospodării sunt legate prin origine comună;
– parțial deschise: la procesul de ameliorare a rasei și a liniilor din inte –
riorul ei participă un număr redus de gospodării, de aceea ele folosesc numai liniile proprii și se practică consangvinizare moderată.

106- închise: femelele și masculi aparțin de una și aceeași linie. Se practică
numai la începutul formării și consolidării liniilor, în producție nu se practică.
Lucrul de selecție cu linia deschisă, parțial închisă și închisă se practi că
mai frecvent la creșterea porcinelor.
La creșterea suinelor și păsărilor se practică crearea liniilor spe cializate
înalt productive, unele fiind selecționate pentru folosire în calitate de linii ma-
terne (EG), altele (BD) – în calitate de linii paterne (fig. 47).
Figura 47. Schema creării liniilor spe cializate pentru obținerea
hibrizilor finali în avicultură
Pentru crearea liniilor materne, selecția și potrivirea perechilor se face
după prolificitate, capacitate de alăptare, masa unui purcel la fătare și omo-
genitatea cuibului; la crearea liniilor paterne în selecție se iau caracterele de carne ale descendenței.
Aceste linii specializate (paterne și materne) se încrucișează între ele
pentru obținerea animalelor hibride (biliniare și triliniare) pentru exploata rea
fenomenului heterozis și sporirea producției de carne.
În complexul de procedee direcționate spre ameliorarea performanțelor
morfo-productive și de prăsilă a raselor, o importanță mare o au familiile de
animale.
După esența și lucrul de creșterea pe familii, nu se deosebesc de creșterea

107pe linii, acestea doar fiind mai puțin numeroase și, de regulă, se creează și se
perfec ționează într-o gospodărie.
În fiecare rasă culturală perfecționată, pot fi evidențiate mai multe fa milii,
în care performanțele înalte ale fondatoarei de familie se transmit stabil prin ereditate descendenței generații la rând: de exemplu, de la vaca Malvina 2843 de rasa Simmental (IV-14437-3,94) au fost obținute fiice – Mandarina (IV-11209-3,8), Molva (III-10156-3,81) etc., nepoate Melo dia (III-13783-3,8),
Mecita (IV-12131-3,81) etc.
Importanța familiilor în perfecționarea raselor constă și în faptul, că în
interiorul lor se nasc animale recordiste după performanțele productive și, practic, toți reproducătorii de valoare.
Pe baza lor se efectuează și lucrul de creare a noilor linii și de potrivire a
perechilor pentru obținerea viitorilor reproducători masculi.
Ca și în interiorul liniilor, în interiorul familiilor, se creează diferite ra-
mificări, care se deosebesc de masa indivizilor din familie prin carac terele
productive mai superioare (tabelul 25), acestea influențează pozitiv procesul de perfecționare a rasei și deseori cresc într-o nouă familie.
Tabelul 25
Indicii productivi ai unor familii de scroafe de rasa Marele alb
(după T. Danilov, 2003)
Indicii
(la fătarea a II-a)Familiile
Volșebnița Taiga Soia Cherani Beatrisa
Prolificitate, purcei 10,7 11,6 11,0 11,8 12,8
Capacitatea de alăptare, kg 53,9 54,8 55,6 59,9 54,8
Masa lotului de purcei la 2 luni, kg 182,8 180,6 183,5 190,7 172,5
Numărul de purcei în lot la 2 luni 9,41 8,91 9,75 9,22 9,75
Deosebit de important apare rolul familiilor în procesul de perfecțio nare
a raselor în prezent, când se pot transfera zigoții de la vacile recordiste, astfel
formând noi familii și chiar populații înrudite cu fondatoarele de familii – fe-mele recordiste.
Creșterea animalelor prin încrucișare. Prin încrucișare se înțelege îm-
perecherea partenerilor ce aparțin de diferite specii, rase, linii sau a metișilor de origine diferită.
Aceasta este cea mai răspândită metodă de creștere a animalelor, care se

108practică din vremuri străvechi, însă o dezvoltare furtunoasă această me todă
a căpătat la sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX. În Anglia, în
această perioadă, prin încrucișare au fost create peste 60 de rase de taurine, porcine și ovine.
Esența biologică a încrucișărilor constă în faptul că ea conduce la îm-
bogățirea și lărgirea bazei ereditare a descendenței și, totodată, sporește rezis-tența, vitalitatea și prolificitatea ei.
Scopul creșterii animalelor prin încrucișare constă în îmbinarea în ge-
nerația produșilor a calităților valoroase ale speciilor sau raselor inițiale și fo-losirea în practica de selecție a proprietăților biologice ale organismelor vii – a capacității combinative a caracterelor selecționa te și a heterozisului.
Creșterea prin încrucișare este cea mai rapidă metodă de modificare a
bazei ereditare a viitorilor produși. Efectul genetic al încrucișărilor con stă
în schimbarea frecvenței genelor și, ca urmare, a mediei performanțelor pro-ductive ale populației.
Aceasta determină două fenomene principale:• fluxul de noi gene (fenomenul de imigrație), care schimbă structu ra ge-
netică a populației;
• fenomenul heterozis, ca rezultat al stării heterozigote a metișilor .
Fenomenul afluxului de gene se exploatează la încrucișările de ameli-
orare, iar fenomenul heterozis se folosește la încrucișările de producție.
Din punct de vedere zootehnic, afluxul de gene poate fi util în ca zul com-
binării reușite a raselor inițiale și inutil în cazul combinărilor nereușite.
De exemplu, la încrucișarea rasei Karakul de ovine cu rasa Țurcană se
ameliorează calitatea pielicelelor, iar la încrucișarea aceleiași rase Ka rakul cu
rasa Țigaie, pielicelele nu prezintă nici o valoare comercială.
Încrucișarea influențează considerabil și variabilitatea populației. Clasificarea metodelor de încrucișare. Metodele de încrucișare sunt vari-
ate și se clasifică în funcție de mai multe criterii:
1. În funcție de gradul de înrudire:- încrucișare între animale care aparțin de diferite specii, iar produșii ob-
ținuți se numesc hibrizi adevărați.
– încrucișare dintre animale care aparțin de diferite rase, iar produșii ob-
ținuți se numesc metiși;
– încrucișare dintre animale care aparțin de diferite linii specializate, iar
produșii obținuți se numesc hibrizi intraliniari – animale hibride intraliniare.

1092. În funcție de scopul urmărit:
– încrucișări de ameliorare, care sunt de mai multe tipuri: încrucișări de
formare de rase noi, încrucișări de infuzie, încrucișări de absorbție.
– încrucișări industriale (de producție). Scopul acestor încrucișări este ob-
ținerea produșilor, care vor fi folosiți pentru scopuri economice – obți nerea
unor producții mai mari în comparație cu rasele parentale inițiale din contul exploatării fenomenului heterozis.
Încrucișările de producție pot fi: încrucișări industriale simple (la încru-
cișare participă 2 rase (linii)), încrucișări industriale compuse (la încrucișare
participă 3-4 rase (linii)) și încrucișări de rotație (rotative).
încrucișări de ameliorare. Încrucișările de ameliorare au ca scop forma-
rea de noi rase, tipuri și grupe de animale cu un potențial productiv mai supe-rior celor crescute în zona concretă pentru a fi exploatate în scopuri de repro-ducere și sporirea volumului de producție calitativă și economic convenabilă.
Din punct de vedere genetic, ele se bazează pe folosirea efectului adi-
tiv (sumar) al genelor care se manifestă în descendență în urma combinării particu larităților ereditare valoroase ale raselor parentale inițiale.
Procesul de formare a noilor rase, tipuri, grupe de animale prin încrucișări
de ameliorare parcurge 5 etape:
1) elaborarea modelului și standardului a rasei nouă; 2) alegerea raselor inițiale, încrucișarea lor, obține rea metișilor de diferite
generații, aprecierea lor după fenotip și genotip, selectarea tipului dorit;
3) consolidarea tipului ereditar dorit prin ameliorarea „în sine”, aplicarea
împerecherilor înrudite, neînrudite, omogene, heterogene;
4) formarea structurii rasei prin crearea liniilor și familiilor, trecerea la
creșterea pe linii și familii;
5) testarea efectivului de animale nou-formate, aprobarea și introducerea
rasei în producție.
încrucișarea de absorbție (de transformare) reprezintă o metodă de
transformare radicală, rapidă a unei rase locale cu producții mici într-o rasă înalt productivă. Se aplică în cazul necesității obținerii unui efectiv de animale cu performanțe productive înalte într-un timp scurt.
La încrucișare participă, de regulă, două rase: rasa (A) locală cu pro ducții
mici (rasa de ameliorat), dar bine acomodată la condițiile locale de mediu și rasa (B) amelioratoare – o rasă înalt productivă perfecționată, însă mai puțin acomodată la condițiile locale de mediu – o rasă de import.
Se realizează transformarea rasei A în rasa B prin împerecherea siste-
matică (în decurs de 4-5 generații) a femelelor din rasa de ameliorat A și a me –

110tișilor AB cu masculi de rasă pură din rasa B amelioratoare perfecți onată, adică
prin „absorbția” rasei locale (A) de către rasa amelioratoare (B) și obținerea unui
efectiv de animale metise mai mult asemănătoare cu rasa B (fi g. 48).
Figura 48. Schema încrucișării de absorbție
După cum rezultă din schemă, la încrucișare participă două rase, și în ge-
nerația F1 se obțin metiși cu 1/2 (50%) sânge de la rasa locală (A) și 1/2 (50%)
sânge de la rasa amelioratoare (B). În continuare, femelele metise în generați –
ile F1, F2, F3 se împerechează cu masculi de rasa (B) pură, iar metișii masculi
se cresc pentru producția de carne și în reproducție nu participă. În generația
F4, când metișii conțin parte sânge a rasei A (6,25%) și 15/16 parte sânge a rasei
B (93,75%), aceștia se cresc „în sine”, adică și femelele și masculii parteneri la împerechere sunt metișii de generația F
4.
La această etapă, efectivul de animale ameliorate se consideră de rasă
pură (cota de sânge calculată anterior indică, de fapt, cota eredității raselor primare în generațiile de metiși, însă aceasta este mai mult o valoare statis tică,
decât valoare de prăsilă).
Efectul încrucișărilor de absorbție depinde de următorii factori:- gradul de asemănare a raselor: cu cât rasele inițiale, alese pentru în-
crucișare, vor fi mai apropiate după origine și performanțele productive, cu atât procesul de transformare va decurge mai bine. De exemplu, trans formarea
oilor de rasă Țigaie cu lână semifină în rasa cu lână fină de tip Merinos va fi

111mai rapidă decât a rasei Țușca cu lână aspră, neomogenă; pentru transformare în
primul caz vor fi necesare 1-2 generații, pentru cazul al doilea – 4-5 generații.
Rasa de taurine Roșie de stepă va fi transformată mai rapid într-o rasă
înalt productivă, dacă pentru încrucișare se va folosi o rasă de rădăcina roșie (Angler, Roșie estoniană, Roșie de stepă) etc.;
– nivelul productiv și de prăsilă al partenerilor la încrucișare: repro-
ducătorii rasei amelioratoare trebuie să fie de rasă pură, prepotenți ameliora –
tori, acestea permit a obține o descendență cu înalte performanțe productive;
– intervalul dintre generații: durata procesului de transformare a rasei
de ameliorat într-un efectiv de animale ameliorate, asemănătoare cu rasa ame –
lioratoare, este strâns legat de intervalul dintre generații – cu cât acesta este mai scurt, cu atât și durata de obținere a tipului dorit de ani male este mai
redusă. De exemplu, intervalul dintre generații la porcine constituie 2,5 ani și procesul de transformare va dura 6-7 ani, la taurine intervalul dintre generații este de 5-6 ani și procesul de transformare va dura 20-25 ani;
– caracterul selecționat: diferite caractere selecționate necesită o du rată
diferită. Procesul de transformare prin încrucișare sau absorbție a unui efectiv de taurine cu producții de lapte și cantitatea de grăsime reduse între un efectiv înalt productiv decurge mai rapid decât procesul de transformare a unui efec-tiv de ovine cu lână groasă în unul cu lână fină.
Încrucișările de absorbție se folosesc mai frecvent la creșterea tauri nelor de
lapte, ca rasă amelioratoare se folosește rasa Holstein, Bălțată cu negru etc.
încrucișarea de infuzie (infuzie de sânge) este o metodă de perfecțio –
nare a performanțelor productive ale unei rase culturale (de bază), dar la care
unul din caracterele productive nu corespunde scopului dorit. De exemplu: rasa Holstein cores punde, după principalele caractere productive, cerințelor
unei rase perfec ționate, dar laptele conține un procent redus de grăsime.
La încrucișare participă 2 rase cu același profil de producție. Pentru a co-
recta acest neajuns sau defect, femelele din rasa care trebuie perfec ționată (de
exemplu, rasa de bază Holștein), rasă cu un conținut redus de grăsime în lapte se împerechează cu masculii dint-o rasă tot perfecționată, dar la care acest caracter este bine dezvoltat, de exemplu, rasa Jersey, caracterizată prin cel mai înalt conținut de grăsime în lapte.
Încrucișarea se face o singu ră dată (infuzie de noi gene), apoi urmează
întoarcerea la rasa inițială (de bază). Metișii obținuți din încrucișare se fo-losesc în continuare în repro ducție: femelele, la care defectul evidențiat la
rasa de bază a fost corectat, se împerechează cu masculii din rasa de bază, iar masculii, după testare, evidențiați prepotenți amelioratori – cu femele din rasa

112locală. Metișii din generația a II-a (F2) se înmulțesc „în sine” pentru consoli-
darea caracterelor noi, obținute prin încrucișare (fig. 49).
Figura 49. Schema încrucișării de infuzie
Efectul genetic, rezultat al încrucișării de infuzie, se obține prin ma jorarea
frecvenței genelor valoroase, responsabile de caracterul selecționat (prevăzut
pentru ameliorare) și crearea în acest mod a unei baze ereditare mai largi pen-tru selecția ulterioară.
Încrucișarea de infuzie se poate aplica în mai multe variante. În cazul în
care metișii din generația I-a corespund scopului urmărit se poate trece deo-dată la creșterea acestora în sine, și printr-o selecție intensi vă și potrivire a pe-
rechilor se obține consolidarea caracterelor noi obținute prin infuzie de sânge. Dacă metișii din generația I-a nu corespund tipului dorit de animale, se revine la rasa de bază (încrucișări de reversie), obținându-se metiși F
2 cu 3/4 cotă de
sânge al rasei de bază, iar în unele cazuri și F3 cu 7/8 cotă de sânge al rasei de
bază și numai după aceea se trece la creșterea „în sine”.
Încrucișările de infuzie se practică mai frecvent la taurine pentru spo rirea
conținutului de grăsime în lapte, la ovine – pentru sporirea lungimii lânii, la cabaline – pentru mărirea taliei sau a vitezei etc.
În Republica Moldova această metodă s-a folosit în scopul sporirii con-
ținutului de grăsime în lapte la taurinele locale, pentru ameliorare s-a folosit rasa Jersey, precum și la ameliorarea producției de lapte la rasa Țigaie, folo-sind ca rasă amelioratoare rasa Friză germană. Avantajul acestei metode de încrucișare constă în faptul că ea nu mo difică considerabil baza ereditară a
rasei de bază.

113Trebuie, însă, de menționat, că reușita încrucișării de infuzie depinde, în
mare măsură, de crearea condițiilor de mediu la nivelul cerințelor rasei ameli –
oratoare, mai cu seamă a nivelului de alimentație. Dacă condițiile de hrănire a
metișilor obținuți ca rezultat al încrucișării de infuzie nu cores pund cerințelor
fiziologice, calitățile valoroase ale rasei amelioratoare nu se manifestă în des-cendență, iar potențialul genetic nu se realizează.
încrucișarea de formare de rase noi. Scopul principal este crearea unei
rase noi de animale de sinteză prin combinarea a însușirilor valoroase ale
raselor participante la încrucișare și care va manifesta și alte însușiri noi valo-roase, ce nu se manifestă la rasele inițiale.
Metoda nu are o schemă principală și poate fi întreruptă la orice generație
(I-II-III) în funcție de rezultatele obținute în vederea creării tipului nou-dorit de animale, după ce se trece la creșterea „în șine” .
La aplicarea în lucrul de selecție a metodei de încrucișare de formare de rase
noi, prof. M.I. Ivanov considera că trebuie de respectat următoarele principii:
• prezentarea unei vederi clare, ce trebuie să prezinte rasa nouă (tipul, di-
recția de producție etc.);
• elaborarea schemei încrucișărilor (particularitățile de lucru de se lecție
cu fiecare generație);
• selecționarea chibzuită a raselor inițiale pentru încrucișare;• folosirea în selecți a unui număr cât mai mare de animale;• aplicarea împerecherilor înrudite la prima etapă de formare a rasei con-
comitent cu o selecție riguroasă;
• crearea condițiilor optime de alimentație și îngrijire pentru tineretul destinat
reînnoirii, care ar contribui la dezvoltarea normală a caracterelor noilor rase.
Procesul de formare de rase noi prin metoda menționată poate fi împărțit
în 5 etape, deja menționate anterior.
Rasa nouă de sinteză poate fi creată atât pe baza unui efectiv restrâns de
animale, cât și pe baza unui efectiv mare, acesta fiind mai preferat.
Un exemplu clasic de creare a unei rase noi pe baza unui efectiv mic de
animale a devenit crearea de către profesorul M. F. Ivanov a rasei de porcine Albul ucrainean de stepă, una dintre cele mai valoroase rase de porcine cu profil mixt de producție – carne/grăsime.
Rasa locală – porcul local ucrainean cu urechi scurte – rasă cu o masă
corporală mică și o precocitate redusă, dar bine aclimatizată la condițiile cli –
materice locale și rasa Marele alb de selecție engleză – o rasă cu prolificitate înaltă, masă corporală și precocitate mare, dar care se aclimatizează rău în condițiile Sudului Ucrainei.

114La prima etapă, M. F. Ivanov a încrucișat un vier (Kerzon) din cea mai
valoroasă linie a rasei Marele alb cu 5 scroafe locale ucrainene (fig. 50).
Generația F1 de metiși, fiind cu mult mai productivă ca porcii locali ucrai –
neni, totuși nu corespundea tipului dorit de animale. De aceea, metișii F1 (fe-
mele) au fost împerecheate cu 2 vieri valoroși – o grupă de femele cu vierul
Bar-Non-197 și altă grupă cu Bar-Non-15 (fiul lui Bar-Non-197).
Din generația a II-a de metiși, obținuți de la împerecherea primei gru pe de
femele cu Bar-Non-197 (descendența lui Bar-Non-197) pentru reproducție au fost selectate numai purcele (femele) – grup matcă, iar din generația a II-a de metiși (descendența lui Bar-Noa-15) numai vieruși (masculi), grupa paternă.
Figura 50. Schema creării rasei de porcine Albul ucrainean de stepă
Dintre aceștia a fost ales vierul Ascanii I, care se evidenția favorabil după
performanțele productive (379 kg masă vie și 105 cm înălțime la greabăn),
constituție robustă, după conformația corporală corespundea tipului dorit.
Pentru a fixa în descendență calitățile valoroase ale lui Ascanii I și a le
răspândi în populația de animale ale viitoarei rase, s-a trecut la încruci șarea
metișilor F2 de tipul dorit “în sine”, cu aplicarea consangvinității pe progenitor
(Ascanii I). Acest reproducător remarcabil a fost folosit la îm perecheri conse-
cutive în calitate de semifrate (II-II), tată (II-I), și, în sfârșit – de bunic (III-I).
Întrucât în condițiile de înrudire strânsă, numaidecât, apare „depresia con-
sangvină”, pentru evitarea acesteia, M. F. Ivanov a aplicat o selectare foarte

115riguroasă în descendență a indivizilor cu simptome de degenerare, constituție
slabă, foarte fină, vitalitate scăzută, rezistență foarte redusă etc. Din generația I-a de metiși au fost selectați pentru reproducție numai 15-16% din indivizi, din generația a II-a – numai 13%.
După aceeași schemă au fost create și alte linii: Zadornîi, Stepneac, V o-
rojei. Cu aceste linii se lucra concomitent în diferite efective. Deci, liniile nu erau înrudite între ele, astfel se evitau în viitor împerecherile consangvine.
La etapa finală de formare a rasei noi s-a trecut la împerecherile interlini –
are, în scopul combinării calităților valoroase ale liniilor și creării pe această bază a structurii genetice a rasei ca populație nouă.
încrucișări de producție (industriale). Scopul acestor încrucișări este
sporirea volumului de producție-marfă (lapte, carne, ouă, lână etc.), ca rezul –
tat al exploatării fenomenului heterozis, evident pronunțat la metișii de prima generație.
În funcție de scopul urmărit, se practică mai multe variante de încru cișări
de producție: încrucișare industrială simplă, încrucișare indus trială compusă,
încrucișare industrială rotativă.
încrucișarea industrială simplă: se numește simplă, întrucât la încru cișare
participă 2 rase. Scopul încrucișării constă în obținerea metișilor de ge nerația F
1,
care vor fi folosiți, în totalitate, pentru obținerea producției-marfă (fig. 51).
Figura 51. Schema încrucișării industrială simplă
Pentru sporirea eficienței aplicării încrucișării industriale simple sunt ne-
cesare următoarele condiții:
• folosirea la încrucișare a raselor perfecționate cu performanțe pro-
ductive înalte. Folosirea raselor locale cu producții mici nu asigură obține rea
unor producții înalte la metiși;
• și femelele și reproducătorii masculi trebuie să fie de rasă pură, să mani –
feste o putere înaltă de transmitere (prepotență) a calităților lor descendenței;
• selectarea reușită a raselor materne și paterne după capacitatea combi –

116nativă. De exemplu: folosirea rasei Marele alb în calitate de rasă maternă și
a rasei Landrace ca rasă paternă asigură obținerea unor rezultate mai înalte, decât invers;
• asigurarea condițiilor de alimentare și îngrijire optime pentru rea lizarea
pe deplin a fenomenului heterozis al metișilor de generația F
1.
Încrucișările industriale se practică în gospodăriile de producție-marfă și
se folosesc pe larg la creșterea tuturor speciilor de animale. De exemplu, în ramura creșterii taurinelor pentru sporirea produc ției de carne de vită, vaci-
le din rasa de lapte, ai căror descendenți nu pot fi folosiți în reproducție, se împerechează cu taurii de rase specializate în producția de carne, iar produșii obținuți se supun, în totalitate, îngrășării și sacrificării pentru carne (fig. 51).
Prin același principiu, încrucișarea industrială simplă este folosită în Re-
publica Moldova și în ovicultură. Cercetările proprii au demonstrat, că încru-cișările femelelor de rasa Țigaie cu berbecii de rase specializate în producția
de carne-lână Oxford Down, Letonă cu cap negru, Suffolk, Hampshire, Texel sunt cele mai eficiente (fig. 52 b, tabelul 26).

a b
Figura 52. opțiuni eficiente ale încrucișării industriale simplă pen-
tru folosire pe larg în Republica Moldova:
a) – creșterea bovinelor pentru lapte; b) – creșterea ovinelor de rasa Țigaie
Această metodă de creștere a ovinelor de rasa Țigaie permite sporirea
masei corporale la metiși până la 32,9%, a carcasei – 35,0%, raportului dintre
macro-țesuturi (carne–oase) – cu 4,4-28,6%, se îmbunătățesc proprietățile or –
ganoleptice ale cărnii și se obține reducerea consumului de furaje la 1 kg spor în greutate față de rasa pură Țigaie.

117la încrucișarea industrială compusă pot participa mai mult de 2 rase.
În cazul folosirii a trei rase, la prima etapă se încrucișează două rase (A și
B), masculii metiși și femelele rebutate se folosesc pentru obținerea produc-
ției-marfă (carne), iar femelele metise (AB) din generație F1, selectate pentru
reproducție, sunt împerecheate cu masculii din rasa a III-a (C), produșii obținuți
(A,B,C) fiind folosiți în totalitate pentru obținerea producției-marfă (fig. 53).
Tabelul 26
Calitățile productive ale mieilor în vârsta de 7 luni, obținuți prin di-
ferite combinații intrarasiale (după V . Radionov, 1979)
Combinări
intrarasialeMasa
corporală
vie, kgMasa
carcasei
refrigerată,
kgPonderea regiunilor
anatomice tranșate
după categorii, %Carne în
carcasă,
%Raportul
carne –
oase, kgi ii iii
Ț x Ț 33,1 16,0 77,1 16,8 6,1 87,6 7,09
Ț x R.M. 34,1 16,3 78,6 16,1 5,3 88,7 7,90
Ț x M.F. 36,5 18,4 78,4 16,4 5,2 90,2 9,12
Ț x L. 37,3 18,0 78,8 16,3 4,9 88,0 7,40
Ț x L.c.N. 42,5 20,3 79,8 14,4 5,8 88,3 7,69
Ț x O.D. 43,4 20,9 78,3 16,5 5,2 89,0 8,14
Ț x S. 44,0 21,6 81,3 15,0 5,7 90,0 7,93
Notă: Ț – Țigaie, O.D. – Oxford Down, M.F . – Merino-Fleisch, L. – Lincoln,
R.M. – Romney marsh, L.c.N. – Letonă cu cap negru, S – Suffolk.
Metoda are următorul avantaj: în com parație cu încrucișarea industrială
simplă, valorifică capacitățile avansa te de reproducție și alăptare manifestate
de femelele metise F1.
Figura 53. Schema încrucișării industrială compusă

118Aplicarea metodei la creșterea porcinelor constă în împerecherea scroa-
felor din rasa Marele alb sau Yorkshire cu vierii din rasa Landrace, masculii
me tiși rezultați ale acestei încrucișări se îngrășă și se sacrifică, iar femelele
metise, apte pentru reproducție, se împerechează cu vierii din rasa Pietrein sau Hempshire, rase cu calități valoroase ale carcasei (fig. 54). Toate animalele din generația a II-a (F
2) sunt îngrășate și sacrificate.
Figura 54. Aplicarea metodei încrucișarea industrială
compusă la creșterea suinelor
Cercetările efectuate au arătat superioritatea hibrizilor comerciali multi –
rasiali comparativ cu acei di- sau trirasiali (tabelul 27).
Tabelul 27
Producția de carne a unor hibrizi intrarasiali de porcine
(după I. Rotaru, V . Harea)
IndiciiCombinări intrarasiale
T.S. x H (T.S. x H) x P[(M.A. x l.) x
E.B.] x(PxH)
Vârsta atingerii masei de 100 kg, zile 193 184 181
Consum furaje la 1 kg spor, UN 4,06 3,92 3,97
Lungimea carcasei, cm 93,7 94,0 97,9
Grosimea stratului de slănină, mm 23,6 20,4 21,2
Masa jambonului, kg 11,8 12,9 12,6
Notă: T.S. – tipul Sudic; H – Hampshire; P – Pietrain; M.A. – Marele alb; E.B.
– Estoniană de bacon; L – Landrace.

119În Anglia, pentru sporirea producției de carne de ovine și îmbună tățirea
calității acesteia, rasele de ovine locale din regiunile de munte sunt încrucișa –
te cu berbecii din rase prolifice: Landrace finlandez, Romanov etc. Femelele
metise, obținute de la încrucișare (F1), sunt comercializate cres cătorilor de
ovine din zonele de șes cu condiții de alimentație mai favora bile și pășuni
bogate, unde acestea sunt împerecheate cu berbeci din rase specializate de carne – Southowrn, Suffolk pentru obținerea mieilor cu un heterozis foarte
înalt, manifestat în condiții optime de alimentație.
Rasele prolifice și cele specializate în producția de carne sunt crescute în
rasă pură numai pentru obținerea berbecilor.
Acest sistem de producere a cărnii de oaie se folosește în Anglia încă din
secolul trecut și se mai numește “stratificare ecologică”.
încrucișarea industrială rotativă sau alternativă: pot fi folosite 2,3 și
chiar 4 rase, care se folosesc într-o anumită succesiune și se realizează după
cum urmează (în cazul folosirii a trei rase):
– se încrucișează rasa A cu B, se selectează o parte din femele metise AB
pentru reproducție, iar metișii AB masculii și restul femelelor se folo sesc pen-
tru producerea de carne-marfă;
– femelele metise AB, selectate pentru reproducție, sunt împerecheite cu mas-
culii de rasa C, din produșii obținuți se selectează o parte de femele metise ABC,
iar masculii și restul femelelor se folosesc pentru producția de carne-marfă;
– femelele metise ABC, alese pentru reproducție, se împerechează cu vie-
rii de rasa A și așa în continuare (fig. 55).
Ca rezultat al schimbării succesive a raselor participante la încrucișare,
în descendență se menține permanent heterozigoția, deci – un anumit grad de manifestare a efectului de heterozis într-un număr nelimitat de generații.
Avantajul acestei variante de încrucișări constă în faptul că femelele de rasă
pură sunt necesare numai la etapa inițială de încrucișare, iar în continuare, pen-
tru împerecheri, se folosesc femelele metise, care sunt cu mult mai ieftine.
Însă, în rezultatul încrucișării rotative, se obține o variabilitate mare a
caracterelor calitative a metișilor din generație în generație, ceea ce face di-
ficilă obținerea unei producții-marfă “standardizate” și efectul heterozisului
este mai redus în comparație cu alte variante de încrucișări industriale.
Mai stabil se manifestă efectul heterozis la hibrizii obținuți de la încruci –
șarea liniilor specializate consangvinizate.
încrucișări intraspecii și intraliniară (hibridarea). Prin hibridare, în
zootehnie, se înțelege împerecherea parteneri lor, care aparțin de diferite spe-
cii, iar produșii se numesc hibrizi. Aceste împerec heri se efectuează de către
om (selecție artificială), iar în natură, de regulă, nu are loc.

120
Figura 55. Schema încrucișării industriale rotative
Scopul principal al hibridării propriu-zise este includerea în baza ma terială
a culturii omenirii a noi forme de animale sălbatice și semisălbatice. În funcție
de capacitatea hibrizilor de a produce descendență sau nu, deose bim hibridare
pentru a obține hibrizi pentru producția-marfă, care manifestă pronunțat feno-menul heterozis și hibridare pentru formarea de rase și tipuri noi de animale.
Hibridarea are loc numai în cazul împerecherii partenerilor ce aparțin de
diferite specii, dar de același gen.
În cele mai multe cazuri, hibrizii sunt sterili, mai ales masculii. Hibri zii, de
regulă, se aseamănă ca înfățișare cu tatăl, iar sub raportul dezvoltării – cu mama.
În scopuri practice, hibridarea se folosește pentru obținerea animalelor de
muncă. De exemplu, la împerecherea calului (femelă) cu asinul (mascul) se
obține catârul, care este foarte rezistent și puternic la tracțiune. Hibridul obți-
nut dintre cal (mascul) și asin (femelă) se numește bardou, acesta nu prezintă interes practic, întrucât este mai slab dezvoltat decât calul (fig. 56).
La hibrizii F
1 (măgar și cal), cromozomii nu pot fi conjugați, deoarece
aceștia nu sunt omologi. Prin urmare, hibrizii F1 sunt sterili.
Hibridarea stă la baza formării multor rase de taurine, cum ar fi: Santa
Ghertruda, Brangus, Charbray, Victoria, Bufalo, Beefmaster (SUA), African-
der, Bonemar (Africa), Jamaica – Houp (Jamaica) etc.
Prin hibridarea Mufionului sălbatic de munte cu oile de tip Merinos, a fost
creată rasa Merinosul de munte; prin hibrida rea dintre specii de cerbi – o nouă
rasă de cerbi – Cerbul de Ascania.
Prezintă interes și cercetările efectuate în vederea încrucișării calului cu zebra
și obținerea hibrizilor puternici, rezistenți, numiți zebroizi, pre cum și a calului do-
mestic cu calul Prejevalski. Hibrizii masculi sunt sterili, iar iepele – fecunde.
Se lucrează și în direcția obținerii hibrizilor dintre oi și capre, iepuri de
casă și sălbatici etc.
Sunt create multe forme hibride de animale și păsări în suinicultură, avicultură etc.

121

Figura 56. Hibridarea animalelor de diferite specii
Totodată, trebuie de deosebit hibrizii obținuți ca rezultat al încrucișărilor
între 2 specii – hibrizi adevărați și hibrizi obținuți, ca rezultat al împerecherii
indi vizilor ce aparțin la 2 sau 3 linii din una sau mai multe rase. Hibridarea în-
tre linii prezintă cea mai perfectă metodă de mobilizare a potențialului genetic al animalelor, care întrunește în sine realizările selecției și încrucișărilor.
Hibridarea liniilor consangvinizate se face atât în interiorul rasei, cât
și între rase după schema generală (fig. 57).
Figura 57. Schema hibridării între linii în avicultură
Cercetările au arătat, că producția de ouă la păsările hibride, obținute pe
bază de încrucișare a liniilor consangvinitate, este cu 25-30% mai înaltă în
comparație cu creșterea acestora în rasă pură.

122Capitolul III. BAZElE AlIMENTAȚIEI ANIMAlEloR dE FERMĂ
3.1. Resursele furajere folosite în alimentația animalelor
3.1.1.Compoziția chimică a furajelor
Calitatea furajului, legată de compoziția chimică și gradul de consumabi –
litate, variază în funcție de o serie de factori: compoziția floristică, compoziția
chimică a solului, umiditatea solului, regimul de precipitații și temperatură.
Analiza chimică a plantelor și a corpului animalelor denotă, că ele conțin
aceleași 62-63 elemente chimice: C, O, H, S, P, Na, K, Ca, Mg, Fe ș.a.; circa 95% reprezintă C, O, H și N, animalele – mai mult carbon, azot și substanțe minerale, iar plantele conțin mai mult oxigen (tabelul 28).
Tabelul 28
Conținutul elementelor chimice de bază în plante și în corpul ani –
malelor, % (Jarrige R. et.al., 1995 )
Specificarea C o N H Săruri minerale
Planta (medie) 45 42 1,5 6,5 5
Animalul (bou gras) 63 13,8 5,0 9,4 8,8
Partajarea acestora în corpul animalelor diferă, însă, și în funcție de vâr –
stă, specie, rasă stadiul îngrășării; în cazul plantelor intervin factori de influ-
ență cum sunt specia, soiul, vârsta plantelor, condițiile pedoclimatice și agro-tehnice aplicate (tabelul 29).
Tabelul 29
Conținutul substanțelor nutritive în plante
și în corpul animalelor, %
Specificare Apa
Substanță
uscată
Proteină
brută
Celuloză
brută
Grăsime
brută
Substanțe
minerale
Leguminoase
(fânuri)îmbobocire 15,00 85,00 27,48 16,45 2,19 11,25
înflorire 15,00 85,00 16,50 44,76 3,86 9,04
Gramineecultivateorz boabe 14,30 85,70 9,40 67,80 2,10 2,50
secară verde84,00 16,00 3,00 11,10 0,60 1,30

123Bovinetineret 50 kg – 71,84 28,16 19,90 – 4,00 4,26
tineret 200 kg – 67,79 34,21 19,31 – 10,56 4,34
tineret 400 kg – 58,44 41,56 18,80 – 18,52 4,24
adulte grase – 60,00 40,00 18,60 – 0,40 1,00
Ovineoaie slabă – 57,30 36,70 14,80 – 18,70 3,20
oaie grasă – 43,50 50,60 12,20 – 35,60 2,80
Porcitineret – 73,00 27,00 20,00 – 5,40 1,10
adulte 110 kg – 60,60 39,40 15,00 – 33,70 0,70
Iepuri – – – 21 – 6,00 –
Cabaline – – – – – 4,00 –
Păsări (pui, carne) – 72,5 27,5 22,00 – 4,40 1,10
În studiile de alimentație a animalelor, stabilirea compoziției chimice se
face după o anumită schemă (Schema Weende, fig. 58).
Figura 58. Compoziția chimică a nutrețului (Schema Weende)
Rezultatele analizei chimice sunt utilizate pentru estimarea valorii nutritive
și pentru echilibrarea alimentației diferitelor specii și categorii de animale.
Conținutul brut se calculează pentru fiecare furaj, valoarea medie este cu-
noscută din tabelele de analiză chimică legiferate pe plan național (tabelul 30).

124Tabelul 30
Compoziția chimică brută a principalelor nutrețuri, %
denumirea
nutrețuluiSu PB GB CB SEN B Cen B
Lucernă la înflorire 21,8 4,7 0,9 6,8 7,3 2,1
Porumb la înspicare 18,6 1,5 0,6 6,2 9,0 1,3
Fân lucernă 84,5 14,8 2,4 26,5 33,1 7,7
Fân natural (de deal) 85,6 9,6 2,5 25,7 41,4 6,4
Paie de orz și ovăz 83,3 5,4 1,3 36,7 34,7 5,2
Coceni de porumb 82,6 4,5 1,6 37,8 33,2 5,5
Sfeclă furajeră 13,2 1,6 0,3 1,1 9,0 1,2
Porumb siloz 24,4 1,7 1,4 6,8 12,7 1,8
Porumb boabe 86,2 10,4 5,8 1,9 66,6 1,5
Orz boabe 86,4 10,8 2,1 4,2 67,1 2,2
Ovăz boabe 86,7 11,7 4,6 10,5 56,6 3,3
Soia boabe 88,5 34,4 22,6 5,5 22,4 3,6
Mazăre boabe 86,2 23,2 1,8 5,2 53,5 2,5
Tărâțe de grâu 88,4 16,8 4,3 9,7 51,4 6,2
Tăiței de sfeclă 20,5 2,7 0,3 1,7 14,2 1,6
Făină de carne 93,6 74,8 8,6 – 2,4 7,8
Făină de pește 995,4 45,6 20,2 – 3,1 26,5
Lapte integral 12,4 3,8 3,3 – 4,2 0,9
Lapte smântânit 9,9 4,3 0,2 – 4,6 0,8
Conținutul în apă este variabil în structura nutrețurilor (8-96%) și depin-
de de natura și modul de producere a lor.
Clasificarea plantelor după conținutul în apă:
– borhoturi: 95-99%; – silozuri: 65%;- nutrețuri verzi: 70-80%;
– fânuri: 15-17%;

125- rădăcinoase: 70-90%;
– concentrate 12-15%.Unele furaje au în structura lor o cantitate mare de apă (laptele, tăițeii
de sfeclă 74%, iarba verde 70%, sfecla furajeră 87%, porumbul siloz în faza de lapte ceară 75%), alte furaje conțin o cantitate mică de apă (șroturi 8%, făină de carne 10%, drojdiile furajere 10%, laptele praf 8%, sărurile minerale 2-6%).
Cerințele de apă ale animalelor: 2-5 kg apă/kg SU ingerată, în funcție
de specie, vârstă, stare fiziologică, temperatura mediului etc. Cantitatea in-suficientă de apă potabilă duce la o scădere a consumului de substanță uscată
ingerată și ca urmare a producției animalelor.
Necesarul zilnic de apă pentru diferite specii de animale domestice este
(NRC, 1974) de circa:
– la vaci de lapte: 38-110 kg;
– la tineret taurin: 22-66 kg;- la cai: 30-45 kg;- la oi și capre: 4-15 kg;- la porci: 11-19 kg;- la curci: 0,4-0,6 kg;- la pui de carne: 0,2-0,4 kg.
Conținutul de substanțe minerale (cenușa brută) al nutrețurilor este va-
riabil și reprezentat de: macroelemente (Ca, P, K, Na, Mg, Cl, S); microele –
mente (indispensabile: Fe, Cu, Co, Mn, Zn, I; toxice: Bo, Mo, F, As, Se și
urme: Ti, Li, Rb, Ni, Cs) și variază de la 1,2-5% în nutrețurile verzi și între 5-14% în nutrețurile uscate.
Proteina brută reprezintă un grup mare de substanțe organice prezente în
toate organismele vii; alcătuite din C, H, O și N, dar unele proteine conțin și sulf sau alte elemente minerale.
Proteina sub formă pură se găsește în ouă (ovalmina), în lapte (lactalbu –
mina), în serul sanguin (seralbumina), iar în plante – în boabele de mazăre
(legumelina) și boabele de porumb, orz, grâu (leucozina).
Conform conținutului în proteine, nutrețurile pot fi grupate:*nutrețuri proteice (cu conținut mare în proteine):- de origine animală (făinuri proteice, pește – 50% PB); – de origine vegetală (șroturi – 35-50% PB).

126* nutrețuri cu conținut mediu în proteine:
– semințe leguminoase și oleaginoase (25-35% PB);- nutrețuri verzi, fânuri leguminoase, tărâțe etc. (14-45% PB). *nutrețuri cu conținut redus în proteine (sub 12-13% PB):- semințe cereale (6,5-9,7% PB);- fânuri de graminee, celulozice, rădăcini și tuberculi etc. (0,4-5% PB).Lipidele (grăsimea brută) sunt substanțe organice, au un important rol
biochimic și fiziologic atât la plante cât și în țesuturile animale, reprezintă sursa de energie (concentrația lor ridicată în energie (cca 9,5 kcal/g), mai mare de două ori decât în cazul glucidelor (4,1 kcal/g) cu rol de solvent pentru vi-
taminele liposolubile.
Grăsimile se găsesc în nutrețuri, în proporții relativ reduse (până la 6-8%
din SU), excepție făcând semințele plantelor oleaginoase (cca 20% din SU la
semințele de soia și 30-50% din SU în alte semințe de ex., floarea-soarelui); dintre semințele de cereale, cele de porumb și de ovăz conțin cantități mai mari de grăsimi (4-5% din SU), în rădăcini (sfeclă, morcovi) se înregistrează cel mai redus conținut în grăsimi (până la 1% din SU). Dintre reziduurile in-dustriale, mai bogate în grăsimi sunt șroturile de floarea-soarelui și soia, tărâțe de grâu (4%) și drojdiile furajere (1,5-8%).
Nutrețurile de origine animală, în funcție de felul lor, conțin cantități di-
ferite de grăsimi, variația este destul de mare: făina de peste 10%; untura de porc 99,4%, laptele 2-15% (5-20% din SU).
Consistența grăsimii din nutrețuri influențează direct consistența grăsimi –
lor din produsele animale, fiindcă ele suferă puține transformării biochimice.
În organism, lipidele au funcții importante: – sursă de energie pentru întreținere și producții; – sursă de acizi grași esențiali; – mijloc de transport pentru vitaminele liposolubile; – constituenți ai membranelor celulare. Glucidele sunt substanțe energetice pentru organism, formate din C, H și
O într-un raport aproximativ de 1:2:1. Cele mai importante sunt: glucoza, za-
haroza în rădăcinoase și dovleci, lactoza în lapte, amidonul în boabe de cere-
ale și cartofi, celuloza în toate plantele uscate, aceasta fiind necesară digestiei normale mai ales la erbivore.
Glucidele sunt dominante în regnul vegetal, unde reprezintă cca 60-80%

127din substanțele ce alcătuiesc celulele și țesuturile. Nutrețurile bogate în celu –
loză sunt: paiele de cereale (40%), fânurile (30%), făina de lucernă (24,3%),
tărâțele (10%), lucerna verde (4,6%), grăunțele de porumb (3%) și cartofii (0,6%).
În nutrețurile de origine animală, glucidele sunt în proporții mici fiindcă
și corpul animalelor din care se fabrică aceste făinuri are un conținut scăzut de glucide.
La animale, glucidele se găsesc în proporție redusă și relativ constantă
(cca 1% din greutatea animalului), sub formă de glucoză și glicogen.
Substanțele biologic active
Vitaminele sunt substanțe organice care participă la dezvoltarea corpora-
lă, la funcția de reproducere, la formarea de enzime și hormoni.
În funcție de solubilitatea lor, vitaminele au fost împărțite în 2 grupe: • liposolubile: vitaminele A, D, E, K; • hidrosolubile: vitaminele din complexul B și vitamina C.Lipsa sau insuficiența vitaminelor din hrană determină apariția unor tul-
burări grave denumite vitaminoze, respectiv avitaminoze (în lipsă) sau hipo-vitaminoze (în carență/insuficiență).
Nutrețurile conțin cantități importante de precursori vitaminici (provita –
mine), care în organism sunt transformați în vitamine. Vitaminele se consumă
pe măsura participării în anumite funcții și trebuie înlocuite prin hrană, fiindcă
organismul animal nu-și poate sintetiza toate vitaminele necesare cu excepția complexului vitaminică B (la rumegătoare și iepuri) și a vitaminei K (cu ex-cepția păsărilor).
Substanțele organice în cantități mici. În plante se mai găsesc și alte sub-
stanțe organice: acizi organici, pigmenți, fitoestrogeni, taninuri, alcaloizi, sa-ponine și glucosinola.
Acizii organici, care se găsesc în nutrețurile vegetale în cantitățile
cele mai mari, sunt: acidul malic (cca 1/3 din cantitatea totală de acizi), acidul citric, acidul succinic, acidul quinic (cca ¼ din total acizi), aci-dul oxalic etc.
Acizii lactic, acetic și butiric se găsesc în nutrețurile murate, primii doi
favorizează digestia când se găsesc în cantități mici, iar acidul butiric se for –
mează în silozuri cu fermentație aerobă și dăunează sănătatea animalelor .

128Acidul oxalic se găsește în frunzele de sfeclă și gulii, în cantitate mare
favorizează eliberarea Ca din organism, acidul tonic se găsește în frunzele și
coaja arborilor și are efect constipant.
Alcoloizii și glucozii apar în cantități mici în nutrețuri, rareori pot provo-
ca intoxicații alimentare.
3.1.2. Clasificarea resurselor furajere
Caracteristica diferitor grupe de furaje. Resurse furajere sunt toate
produsele de origine vegetală, animală, minerală și de sinteză, care determi-
nă asigurarea funcțiilor vitale ale animalelor și punerea în valoare a potenți-
alului productiv al acestora.
După origine, nutrețurile sunt clasificate în 4 categorii: nutrețuri de ori-
gine vegetală, nutrețuri de origine animală, nutrețuri de origine microorga-
nică și nutrețuri de origine minerală.
După conținutul în substanțe nutritive, nutrețurile se împart în două ca-
tegorii: nutrețuri concentrate și nutrețuri voluminoase.
Nutrețurile, utilizate în alimentația animalelor, sunt clasificate după ori-
gine sau după principalele însușiri (tabelul 32).
Clasificarea botanică a plantelor furajere cuprinde acele plante a căror
producție se folosește în întregime ca nutreț pentru animale, fie în stare ver –
de sau murată (siloz), fie uscată sau sub formă de fân.
Plantele furajere sunt grupate după cum urmează:- graminee anuale: porumbul, orzul, ovăzul, secara, sorgul, iarba de su-
dan, meiul;
– graminee perene: raigrasul, golomățul, păiușul de livadă, timoftica,
obsiga;
– leguminoase anuale: soia, mazărea, măzărichea, bobul, lupinul;- tuberculifere și rădăcinoase: cartoful, topinamburul, sfecla de zahăr,
morcovul furajer, napii de miriște;
– bostănoase: pepenele furajer, dovleacul, dovlecelul;- alte plante: floarea-soarelui, rapița, varza furajeră, gulia furajeră.
Suculente
Nutrețurile verzi (fig. 60): se obțin de pe pajiștile naturale și cultivate,
având o valoare nutritivă diferită în funcție de compoziția botanică a pajiș-tilor și de faza de vegetație.

129Tabelul 32
Clasificarea diferitor grupe de furajeVoluminoaseSuculente – nutrețuri verzi
– nutrețuri murate – rădăcinoase – tuberculi – bostănoase – borhoturi – resturi culinare
Fibroase – fânuri – făinuri, granule și brichete de nutrețuri fibroase
Grosiere – paie de cereale – coceni de porumb – ciocălăi
– vreji – plevuri – gozuri ConcentrateConcentrate – concentrate cultivate – concentrate industriale – făinuri proteice de origine vegetală – făinuri proteice de origine animală – spărturi de cereale Suplimente furajereSubstanțe
energetice – grăsimi vegetale și animale de uz furajer – zahăr furajer – glucoză – amidon – melasă
Substanțe
minerale – macroelemente și microelemente
Aditivi furajeri – vitamine – aminoacizi – antibiotice furajere – substanțe enzimatice – coloranți – antioxidanți – substanțe sintetice ne proteice
– chimioterapice – coccidiostatice
Preparate
furajere – nutrețuri combinate – nuclee – premixuri – substituenți din lapte – preparate proteino-vitamino-minerale (PVM)

130
Figura 60. Nutrețuri verzi
Furajele verzi reprezintă hrana de bază a animalelor în timpul verii, sunt
palatabile și se caracterizează printr-o digestibilitate ridicată (70-80%) și un
conținut ridicat de proteine, vitamine și săruri minerale.
Valoarea nutritivă medie a acestor nutrețuri este de 0,15-0,20 UN și 20
g PD/1 kg.
Dintre leguminoasele cultivate pentru nutreț, prezintă o importanță de-
osebită lucerna, trifoiul, sparceta, ghizdeiul (ca plante perene) și mazărea, măzărichea, soia furajeră, fasolița (ca plante anuale). Aceste furaje se carac-terizează printr-un conținut ridicat de proteină, săruri de calciu și potasiu
ușor asimilabile, caroten, vitamina C și E.
Valoarea nutritivă medie a leguminoaselor perene cultivate este de 0,7
UN și 25-30 g PD.
Leguminoasele anuale (mazărea, măzărichea, soia) sunt cultivate de
cele mai multe ori în amestecuri cu graminee, fiind cunoscute sub denumirea
de borceaguri (tabelul 33).
Gramineele cultivate sunt reprezentate, în primul rând, de cele anuale
(porumb, secară, iarbă de Sudan, orz, ovăz, sorg) și mai puțin de cele perene (golomăț, obsigă, timoftică, firuță), fiind consumate bine de către animale începând încă de primăvara foarte timpuriu.
Valoarea nutritivă a gramineelor anuale este, în medie, de 0,17 UN și
10-15 g PD, iar a celor perene ajunge la 0,20 UN și 15 g PD. Se folosesc în special în hrana taurinelor (vaci de lapte) și a cabalinelor (tabelul 34).

131Tabelul 33
Valoarea nutritivă a leguminoaselor anuale, g/kg
denumirea furajului Su UN, kg PBd Ca pCaroten,
mg/kg
Mazăre, formarea păstăilor 150 0,11 29 3,1 0,5 60
Măzăriche 150 0,12 29 2,9 0,7 70
Borceag de toamnă (secară,
măzăriche)210 0,17 26 1,3 0,7 46
Borceag de primăvară (ovăz, mazăre)170 0,17 21 1,2 0,6 55
Tabelul 34
Valoarea nutritivă a gramineelor, g/kg
denumirea
furajuluiSu UN, kg PBd Ca pCaroten,
mg/kg
Golomăț 230 0,17 15 1,2 0,7 40
Raigras 150 0,16 26 1,0 0,6 61
Păiuș 280 0,20 14 1,3 0,7 50
Timoftică 300 0,21 14 1,7 0,9 40
Porumbul se recoltează la înălțimea de 60-70 cm când producția ajunge
la 15-20 tone la hectar și până la faza apariției paniculelor, după care scade gradul de consumabilitate.
Alte plante, cultivate pentru masa verde, sunt: varza furajeră (în special
pentru vacile de lapte), floarea-soarelui și rapița.
Prin pășunat, animalele beneficiază de mișcare, dezvoltându-se armonios,
se evită carențele vitamino-minerale și infecunditatea, se realizează producții economice.
Valoarea nutritiva a pășunilor în decursul vegetației este variabilă, este
mult depreciată de plante (tabelul 35).
Tabelul 35
Valoarea nutritivă a nutrețului de pe pășune, g/kg
denumirea furajului Su UN, kg PB Ca pCaroten,
mg/kg
Pajiști de deal 21,5 0,19 24 2,0 0,8 45
Pajiști de câmpie 23,0 0,22 24 1,3 0,7 45
Pajiști de terenuri nisipoase 0,50 0,23 33 0,9 0,5 35
Nutrețurile verzi cultivate se produc pentru suplimentarea pășunilor care
devin insuficiente în lunile de vară cu secetă, cât și pentru a produce materie

132prima necesară conservării nutrețurilor prin însilozare, folosite în sezonul de
iarnă (tabelul 36). Leguminoasele perene mai valoroase sunt lucerna, trifoiul, sparceta și ghizdeiul.
Tabelul 36
Necesarul de masă verde pentru animale
Specia și categoria kg/zi Specia și categoria kg/zi
Vaci lactante 60 Boi de muncă 60
Tauri 30 Tineret cabalin 2-3 ani 45
Tineret femel 18-27 luni 50 Tineret cabalin 1-2 ani 30
Tineret femel 12-18 luni 35 Tineret cabalin sub 1 an 8
Viței 6-12 luni 20 Oi adulte, berbeci 8
Viței 0-6 luni 8 Tineret ovin peste 1 an 8
Tineret mascul 12-24 luni 20Tineret ovin sub 1 an 6Cai de muncă 60
Pășunatul începe când iarba are înălțim ea de 25-30 cm, pe parcele care
asigură hrana pentru 4-6 zile, pe acestea se revine la pășunat, după refacerea
înălțimii ierbii, în 25-35 zile.
Conveierul verde. Resursele vegetale furajere permit ca în orice exploata –
ție agricolă, în cadrul asolamentului, să se organizeze un conveier verde, adică
o succesiune de culturi în decursul unui an, care să contribuie la o alimentare
susținută și echilibrată a animalelor care se cresc. Prin acest conveier de cultu –
ră, animalele sunt asigurate permanent cu nutreț verde și proaspăt. Important
este ca recoltarea plantelor folosite în conveier să fie astfel eșalonate, încât să se obțină treptat, pe măsura cerințelor de hrană a animalelor.
Se deosebesc trei tipuri de conveier:- artificial, în regiunile secetoase, lipsite de pajiști naturale, unde conveie –
rul verde este alcătuit din plante cultivate, dintre care două treimi sunt plante de nutreț anuale, iar restul plante perene (de exemplu, lucerna);
– natural, în regiunile umede, unde pajiștile naturale sunt suficiente și de
bună calitate; baza conveierului verde o formează pășunile și otava fânețelor; acesta este un conveier natural;
– mixt, în regiunile mai puțin umede, unde există pajiști naturale, dar care nu
satisfac decât parțial necesarul de nutreț verde; o parte din necesar este satisfăcută de producția pajiștilor naturale și o altă parte din producția plantelor cultivate.
Conveierul verde se poate organiza astfel, încât să satisfacă mai multe
categorii de animale sau se poate organiza câte un conveier pentru fiecare
categorie de animale.

133Furajul murat (fig. 61). Murarea este o
metodă de conservare a nutrețurilor suculente
și o metodă de preparare a nutrețurilor grosie-re. Prin murare se asigură animalelor nutrețuri suculente în perioada de iarnă. Furajul murat se obține prin conservarea plantelor verzi în-silozate care suferă procese biochimice (de fermentație lactică, acetică, alcoolică și buti-rică – nedorită). Însilozarea este un procedeu de conservare în scopul asigurării unei hrane bogate în substanțe nutritive și vitamine, su-culentă și dietetică, la un cost redus.
Proprietățile unui siloz de calitate pot fi definite astfel:- conținutul în SU: 30-50%;- celuloză: 23-26%;- proteină: 14-17%;- acidul butiric: lipsă; – acid lactic: 1,2-2,5%.Condiționări de însilozare.Pentru reușita procesului de însilozare trebuie să se țină cont de factorii
care influențează calitatea și valoarea nutritivă a silozurilor.
Conținutul în glucide fermentabile. Există un minim glucidic, care repre-
zintă cantitatea de glucide necesară formării acizilor în siloz, care să-i asigure
un pH de 4-4,2. Conținutul în zaharuri fermentabile este criteriul după care plantele se împart în trei grupe:
– furaje ușor însilozabile, la care conținutul real de glucide este mai mare
decât minimul glucidic. Din această categorie fac parte plantele din familia gra-mineelor – ierburi, secară, orz, porumb, sorg, amestecuri cu 40-50% graminee;
– furaje greu însilozabile, care au un conținut în glucide apropiat mini –
mului glucidic (leguminoase perene și anuale, lucerna, trifoiul), amestecuri cu peste 50% leguminoase, care au un conținut redus de zaharuri fermen-tescibile), la care se adaugă efectul de tamponare a sucului celular, datorat aminoacizilor, fosfaților și altor substanțe care neutralizează acizii formați în masa însilozată;
– furaje neînsilozabile, la care conținutul real în glucide este foarte re-
dus: soia, urzica etc. Pentru însilozarea acestor furaje este necesară corectarea
conținutului în glucide: pălirea, adăugarea de surse de glucide, melasă (2-4%), uruieli de cereale 3-5% sau prin însămânțarea cu diverse preparate pe bază de bacterii lactice.
Conținutul în apă. Fermentațiile optime se realizează la un conținut de
Figura 61. Furajul murat

13465-75% de apă. Peste această valoare este favorizată fermentația acetică și,
mai ales, cea butirică.
Gradul de mărunțire sub 1 cm favorizează eliberarea sucului celular bo-
gat în glucide fermentescibile, dar asigură și dezvoltarea mai rapidă a condiți –
ilor de anaerobioză, favorabile înmulțirii bacteriilor lactice.
Tasarea furajului supus însilozării se realizează, de regulă, cu tractoare cu
șenile și are drept scop asigurarea condițiilor de anaerobioză, având ca efect
oprirea proceselor biochimice determinate de respirația plantelor (reducerea pierderilor de substanțe nutritive) și distrugerea microflorei spontane aerobe. Tot în acest mod se previne formarea mucegaiurilor și se asigură dezvoltarea bacteriilor de fermentație lactică.
Momentul recoltării influențează valoarea nutritivă a silozului și se con-
sideră optim atunci când acumularea de substanțe nutritive este maximă, re-spectiv: pentru porumb, când bobul este în pârgă, la borceaguri când grami –
neele sunt în pârgă, iar leguminoasele au format păstăile, iar la silozurile de leguminoase (lucernă, trifoi etc.) – de la începutul înfloririi până când jumăta –
te din plante sunt în floare.
Se cunosc mai multe metode de însilozare: însilozarea la rece, însilozarea la
cald, însilozarea prin folosirea de aditivi și însilozarea cu umiditate scăzută.
Alegerea uneia sau alteia din aceste metode se face în funcție de compo-
ziția materialului vegetal care se însilozează, în special conținutul în glucide solubile, conținutul în apă al plantelor de însilozat și posibilitățile unității, în așa fel, încât procesul de însilozare să se desfășoare normal, iar furajul obținut să fie de foarte bună calitate.
a) Însilozarea la rece (obișnuită) se practică la plantele cu un conținut de
apă 65-70%, bogate în glucide solubile. Când plantele au un conținut scăzut de astfel de glucide se însilozează în amestec cu plante bogate în ele. La aceas-tă metodă umiditatea nutrețurilor trebuie să fie cuprinsă între 60-70% și cel puțin 10% glucide fermentescibile din substanța uscată.
Din punct de vedere tehnologic, plantele se recoltează din câmp cu com-
bine speciale, care execută tăierea și o mărunțire cât mai fină prin tocare și se așează în siloz în straturi succesive. Concomitent cu așezarea, se face ni-velarea și o puternică tasare pentru eliminarea aerului din masa însilozată. Umplerea silozului trebuie să se realizeze într-un timp cât mai scurt, având grijă ca, în final, să se asigure o etanșeizare cât mai bună, prin acoperire cu diferite materiale.
Temperatura în masa silozului se ridică la 25-30
0C, iar pierderile prin
oxidare sunt mult mai mici față de însilozarea la cald (circa 12-17%).

135b) Însilozarea la cald se practică în cazul plantelor sărace în glucide fer –
mentescibile, adăugându-se acizi organici sau anorganici pentru coborârea
pH-ului până la 4,2 și împiedicarea activității bacteriilor nedorite, este puțin utilizată în practică, deoarece pierderile de substanțe nutritive digestibile ajung la 20-30%. Temperatura ridicată (>30
0) favorizează dezvoltarea bacteriilor de
fermentație butirică, iar însușirile organoleptice ale nutrețului se înrăutățesc.
Tehnologia de însilozare se prezintă astfel: nutrețul bine tocat, cu o umi-
ditate de peste 70%, se așează în straturi de 1,5-2 m grosime. În timp de 1-2 zile, temperatura din masa silozului se ridică la 50-60
0C, după care se tasează
și se așează straturile următoare, procedându-se în același mod până ce se umple silozul, când se izolează de mediu prin acoperire. Prin această metodă, încărcarea unui siloz durează mai mult, iar calitatea este mult inferioară decât în cazul însilozării la rece.
c) Însilozarea prin folosire de aditivi. Se recomandă în cazul conservării
furajelor sărace în glucide solubile. Tehnologia este asemănătoare cu cea obiș-nuită, cu deosebirea că la nutrețurile însilozate se adaugă diferiți aditivi pentru a mări conținutul în zaharuri fermentescibile sau pentru a scădea aciditatea din masa însilozată la valori de pH sub 4,5.
Produsele ce se pot folosi ca aditivi pot fi împărțite în aditivi furajeri,
chimici și biologici.
Aditivi furajeri. Se pot utiliza produsele:
– uruieli de porumb, orz, ovăz, în cantități de 50-100 kg/t de material vegetal;- fân tocat sau paie tocate în proporție de 10-30% din masa ce se însilo-
zează, pentru reducerea umidității;
– melasă deshidratată, în cantitate de 20-40 kg/t de material proaspăt, pen-
tru însilozarea leguminoaselor fără ofilire în prealabil;
– melasă soluție, diluată cu 1-2 părți apă, în proporție de 2-4%;- zahăr furajer în proporție de 2%;- graminee bogate în glucide fermentescibile, tot pentru însilozarea le-
guminoaselor, în proporție de 1,5-2 părți graminee la o parte de leguminoase bine tocate.
Aditivi chimici. Pentru conservarea plantelor greu însilozabile se pot fo-
losi diferiți aditivi chimici, cum ar fi: acizi organici sau anorganici, precum și unele preparate (Metabisulfitul, sarea “Kofa”, Microacid) cu acțiune bacteri –
ostatică pentru organismele ce provoacă fermentația butirică.
Pentru îmbunătățirea calității silozului pot fi folosite adaosuri de uree de
3-5 kg/t (în cazul ierburilor sau a porumbului) și adausuri de melasă de 20-40 kg/t (în cazul leguminoaselor).

136d) Însilozarea la umiditate scăzută este o metodă care se bazează pe redu-
cerea umidității prin pălire și însilozarea la 55-65%, obținându-se semisilozul
sau semifânul la 35-55%; se aplică cu mare succes în însilozarea leguminoase –
lor, dar și a gramineelor furajere, fiind practică, economică și asigurând pier –
deri mici de substanțe nutritive.
După 40-60 de zile, furajul însilozat poate fi folosit în alimentația diferi –
telor categorii de animale.
În funcție de conținutul plantelor în apă în momentul însilozării, respectiv
de conținutul în SU, furajele însilozate se clasifică astfel:
– siloz, când plantele de pajiști cu umiditatea de 70-80% se însilozează
imediat după cosire;
– semisiloz, semifânul, când plantele de pajiști sunt parțial pălite și cu
umiditatea de sub 70%, de regulă 40-60%.
Clasificarea furajelor însilozate
Silozuri din plante cu umiditate
ridicată (peste 60 %) silozurile
propriu-ziseSilozuri din plante cu umiditate
redusă (sub 60%) semisilozurile;
semifânurile
Silozul este un furaj ce conține peste 70% apă. Pierderile de substanțe
nutritive în câmp sunt reduse, deoarece plantele sunt însilozate imediat după
recoltare, însă pierderile în timpul preparării și păstrării silozului sunt cele mai mari. Sub această formă se conservează plantele care au un conținut mare de glucide solubile, ușor însilozabile, cum ar fi: porumbul, iarba de Sudan, sorgul etc. (fig. 62).
Principalele plante care se pot însiloza sunt:- porumbul în faza de lapte-ceară;- floarea-soarelui recoltată când
au înflorit 50% din plante;
– gramineele în faza de înspicare;- leguminoasele recoltate la în-
ceputul înfloririi;
– frunzele de sfeclă la recoltarea
sfeclei.
Pentru ca însilozarea nutrețului
să fie reușită în masa acestuia tre-buie să aibă loc fermentația lactică. Acest tip de fermentație este produs
Figura 62. Păstrarea silozului

137de bacterii anaerobe care trăiesc, deci, în absența aerului. Rezultă că pentru
a crea condiții favorabile de dezvoltare a acestor bacterii este necesar să se scoată aerul cât mai complet din masa silozului.
Porumbul ocupă un loc important în asigurarea nutrețului însilozat, de-
oarece are un potențial de producție ridicat, se cultivă cu rezultate bune în diferite condiții pedoclimatice și se însilozează ușor, având un conținut ridicat de glucide solubile. Porumbul murat recoltat și însilozat în faza de lapte-ceară constituie cel mai bun nutreț suculent pentru iarnă, conținând 0,20 UN și 10-12 g PD.
Porumbul se însilozează în faza de ceară a boabelor când acestea pot să
reprezinte 36-38% din totalul substanței uscate al plantei întregi.
Porumbul masă verde se seamănă după o cultură ce a părăsit terenul în
ultima jumătate a primăverii sau prima jumătate a verii și se administrează animalelor de la sfârșitul lunii iulie și până la sfârșitul lunii octombrie. De pe un hectar de porumb masă verde se pot obține până la 9000 UN. Atât porum-bul masă verde, cât și silozul sunt bine consumate de către toate speciile de animale, având și un coeficient ridicat de digestibilitate.
Pentru masă verde, porumbul poate fi recoltat când înălțimea plantelor a
ajuns la 60-70 cm și până la apariția inflorescențelor, ceea ce corespunde, în funcție de hibrid, unei perioade de 20-30 de zile. Nu este indicat să se recolteze aceeași parcelă în diferite fenofaze, ci semănatul să se facă eșalonat sau să se folosească hibrizi cu perioada de vegetație diferită, pentru ca în toate cazurile recoltarea să se facă în perioada corespunzătoare (până în momentul apariției paniculului), când cantitatea de substanță uscată este mare și consumabilitatea și digestibilitatea sunt optime. După apariția paniculului scade foarte mult și rapid consumabilitatea și digestibilitatea plantelor. Porumbul pentru masă ver –
de se poate recolta și prin pășunat rațional, când plantele au ajuns la 40-60 cm înălțime sau când seceta din vară împiedică creșterea plantelor.
Pentru siloz, porumbul trebuie recoltat la faza optimă – la maturitatea
boabelor în lapte-ceară, când boabele au un conținut de 33-35% substanță uscată, moment în care însilozarea se poate face în cele mai bune condiții. Întârzierea fazei de recoltat face însilozarea mai dificilă, prin faptul că tasarea se realizează mai greu, dar crește valoarea silozului. O astfel de însilozare este indicată doar dacă ferma dispune de utilaje corespunzătoare.
Producțiile porumbului pentru masă verde sunt de până la 50 tone, de-
pinzând de momentul însămânțării și al recoltării. La porumbul pentru siloz, producțiile trebuie să fie de peste 60 tone în cultură neirigată și se ajunge la 100 tone în condiții de irigare.

138Silozul de porumb reprezintă prin excelență componenta energetică a ra-
țiilor furajere, deoarece 1 kg poate asigura 0,32-0,37 UNL sau 0,2-0,27 UN.
Ponderea silozului în structura rației la diferite categorii de taurine poate
să oscileze între 55% și 70% din totalul necesarului de substanță uscată.
Cantitățile zilnice orientative de administrare a silozului sunt de 25-40 kg
la vacile în lactație, 15-30 kg la tineretul taurin supus îngrășării, 15-20 kg la
vițelele de reproducție de peste 12 luni.
Semisilozul este tipul de siloz care se obține după ce materialul a fost lăsat
în brazdă pentru a se ofili până la sub 70% umiditate, sunt tocate la 0,5 cm și tasate puternic în silozuri de suprafață. Valoarea nutritivă a semisilozului este de 0,25-0,35 UN/kg, față de 0,15-0,20 UN/kg la nutrețul însilozat obișnuit.
Semisilozurile de consum au umiditatea minimă de 30%, ceilalți parame –
tri de calitate fiind identici cu a nutrețului verde, murat prin metoda clasică. În acest tip de siloz, pH-ul scade la 4,5 (sau sub această valoare), suficient pentru a se păstra. În general, față de silozul propriu-zis, pierderile sunt mai mici și consumabilitatea mai ridicată.
Cele mai corespunzătoare furaje pentru a fi însilozate printr-o astfel de meto-
dă (numită și metoda ofilirii) sunt gramineele și leguminoasele anuale și perene.
În materialul însilozat se petrec aceleași procese de fermentație, ca și în
cazul silozului obișnuit. În cazul semisilozului, pierderile prin fermentație și scurgere sunt mai mici, fermentația butirică este inhibată, iar consumabilitatea furajului realizat este mai bună, în comparație cu silozul obișnuit.
Semifânul este produsul realizat prin însilozarea plantelor cu umiditate
de 45-55%. Tehnologia de preparare a semifânului este asemănătoare cu cea aplicată la semisiloz, cu deosebirea că ofilirea în câmp este mai intensă, reali –
zându-se în timp de 24-48 ore. O atenție deosebită trebuie acordată mărunțirii cât mai fine a plantelor, îndepărtării aerului prin tasare, umplerii cât mai rapide și izolării cu folii de material plastic. Procesul de fermentație are loc la scară redusă, de aceea semifânul poate avea un conținut mai scăzut în acid lactic, un pH relativ ridicat, iar acidul butiric, de regulă, nu se formează datorită conți –
nutului scăzut în apă, în timp ce conținutul în glucide solubile este mai ridicat, comparativ cu silozul și semisilozul.
Furajul murat întră în hrana vacilor de lapte, fiind numit și pășune de
iernat. Introducerea sa în alimentație se face numai după ce s-au luat probe, în scopul determinării calităților nutritive și al celor toxice. În alimentația anima –
lelor se va folosi doar furajul murat al cărui aspect prezintă structura plantelor din care este alcătuit, cu gust dulce-acrișor, miros plăcut de pâine dospită.
Nu se va folosi un furaj murat care are un gust acru și miros înțepător,

139semn că are un conținut ridicat de acid acetic, și nici unul care miroase a
pește stricat, semn că are un conținut mare de acid butiric. Aciditatea totală a furajului bine murat trebuie să fie cuprinsă între 1,5 și 2,5 grade. Acidul lactic trebuie să reprezinte o proporție de 70-75% din aciditatea totală a furajului, cel acetic să nu depășească 0,5%, iar acidul butiric să fie sub 1%.
Rația furajeră zilnică a unei vaci trebuie să înglobeze 25-30 kg de furaj murat,
iar pentru o vacă gestantă îi pot fi distribuite 10-12 kg. Cu trei săptămâni înainte de fătare furajul murat se va suprima, fiind înlocuit cu supliment de concentrate.
Juncile consumă zilnic 8-12 kg de furaj murat, taurinele la îngrășat – 25-
30 kg, iar unui taur i se vor aloca 10-15 kg.
Tineretului bovin de 6-18 luni li se vor administra 3-10 kg, iar celui de
peste 18 luni – 10-20 kg. În alimentația vițeilor, furajul murat se introduce treptat, începând de la o lună cu o rație de 0,1 kg, iar la înțărcare să se ajungă la un consum de 3-4 kg.
Ovinele consumă și valorifică foarte bine furajul murat, fiind recomanda –
tă o rație de 2-3 kg zilnic pentru oile adulte, 3-4 kg – pentru berbeci și 0,4-0,6 – pentru tineret, iar ovinelor pentru îngrășare li se vor completa rația zilnică cu 4-6 kg furaj murat. Pentru oile aflate în gestație avansată se recomandă o rație zilnică de 0,5 kg furaj murat, având grija ca acesta să fie scos din alimentație cu cel puțin o săptămână înainte de fătare.
Rădăcinoasele (sfeclă furajeră, de zahăr, morcovi, napi), tuberculiferele
(cartofii și topinamburul) și bostănoasele (dovleacul și pepenele) constituie nutrețuri suculente, caracterizate printr-un conținut mare de apă (80-90%), cantități mari de SEN și printr-o digestibilitate ridicată. Valoarea nutritivă este de 0,15-0,20 UN și 10-15 g PD.
Sfecla furajeră (fig. 63). Compoziția chi-
mică orientativă de 9-14% SU, 0,8-1% PB, 1-1,2% CB, 5-8% SEN, 3-4,5% zahăr din extractive fără azot și 0,5% GB. Compoziția acesteia variază, însă, în funcție de mai mulți factori: climă, sol, cultivare sau tehnologii de cultură folosite. Conținutul în SU este princi –
palul factor urmărit la producerea de sfeclă, 1 kg de masă uscată corespunde 1 UN, de masă brută – 0,12-0,13 UN.
Datorită suculenței și a conținutului mare
în glucide ușor digestibile, sfecla furajeră este
Figura 63. Sfeclă furajeră

140consumată cu plăcere de rumegătoarele de fermă, în cazul cărora digestibi –
litatea substanțelor organice (SO) din sfeclă este apreciată la 85,5%, aceasta
favorizând lactogeneza.
Utilizarea prelungită a sfeclei furajere în hrană în perioada stabulației de
iarnă a rumegătoarelor asigură și o bună valorificare a carotenului din celelalte furaje prevăzute în rații sau a celui existent în rezervele organismului.
Valoarea nutritivă medie a sfeclei furajere este apreciată la 0,12-0,15 UN,
0,17 UNL, 0,18 UNC, și 8,5-10 g PD, 7,6 g PDIN, 11,1 g PDIE la un kilo-gram.
Principalul element de nutriție al sfeclei este zahărul – 7-8% din substanța
uscată, până la 10-12% în masa brută. Frunzele reprezintă 35-40% din recolta biologică.
Sfecla se administrează în special femelelor în lactație, stimulând produc-
ția de lapte:
– vaci în lactație: 15-30 kg;- vaci în gestație: 10-15 kg;- taurine adulte supuse recondiționării: 20-30 kg;- tineret taurin supus îngrășării semiintensive sau extensive:10-25 kg;- tineret taurin femel de reproducție de peste 12 luni: 10-15 kg;- tineret taurin femel de 6-12 luni: 5-6 kg;- tineret taurin de 3-6 luni: 1-2 kg;- oi și capre în lactație: 2-3 kg;- oi și capre în gestație, berbeci și țapi: 1-2 kg;- tineret ovin și caprin: 0,5-1 kg;- în amestecurile furajere.
Sfecla de zahăr (fig. 64) se poate adminis –
tra uneori în hrana animalelor (conține substanțe nutritive ușor digestibile, datorită procentului ridicat de glucide, aceasta fiind consumată cu plăcere de toate rumegătoarele). În comparație cu sfecla furajeră, aceasta este superioară atât în privința conținutului în energie, cât și a celui în proteină.
În hrana vacilor de lapte, în asociere cu nu-
trețul însilozat, cu fibroasele și concentratele, sfecla de zahăr permite o dezvoltare excelentă a florei microbiene ruminale, astfel că digestia are loc în condiții foarte bune. Cantitățile care Figura 64.Sfecla de zahăr

141se administrează la vaci nu trebuie să depășească
1 kg sfeclă pentru fiecare kilogram de lapte ob-
ținut, iar la tineretul femel, destinat reproducției,
cantitățile se reduc la jumătate, în comparație cu cele recomandate vacilor în lactație.
Morcovii (fig. 65) reprezintă un furaj ex-
celent pentru îngrășarea animalelor, având un conținut mare de caroten, este indicat pentru re-producătorii masculi (1-4 kg/zi), tineret de repro-ducție și păsări.
Calități nutritive: apă: 86-88%, glucide:
6,0-9,1%, protide: 0,7-1,5%, caroten: 6,0-9,0 mg/100g. Valoare energetică: 35-70 Kcal/100g
Morcovii prezintă o importanță deosebită
pentru animalele tinere. Se poate folosi direct sau sub forma unui nutreț murat, singur sau cu alte furaje care au un conținut mai mic de apă.
De asemenea se pot folosi și frunzele care au o
bună valoare nutritivă. În țară se cultivă morco-vul alb și galben furajer.
Nap de miriște (fig. 66) – rădăcina legu-
minoasă conține vitaminele A, B
6, C, K, fibre,
grăsimi, proteine, carbohidrați, potasiu și cu-
pru. De obicei, napii sunt de mărimea unui măr,
având o culoare albă în partea de jos și violet în partea de sus.
În general, napii se cultivă în regiunile
cu climă temperată. Speciile mici sunt consu-mate de om în timp ce soiurile cele mai mari sunt păstrate pentru hrănirea animalelor.
Tuberculiferele
Topinamburul (gulia de câmp) (fig. 67) –
plantă originară din Mexic, la noi în țară cul-
turile au început în ultimul timp să se extindă.
Tuberculii și plantele verzi sunt folosite ca fu-
raje suculente. Tuberculii se formează numai toamna. Ciclul de cultură este cuprins între
Figura 65. Morcovii
Figura 66. Nap de miriște
Figura 67. Topinambur
(gulia de camp)

142180-210 zile, iar potențialul de producție al speciei este cuprins între 40 și 60
t/ha (4-6 kg/mp) în funcție de tipul de plantă și de sistemul de cultură.
Recoltarea se face toamna după formarea inflorescențelor, plantele se re-
coltează și se însilozează. Producții – 30-35 t/ha de tuberculi, 30-50 t/ha tul-
pini cu frunze. Se pot face silozuri de suprafață sau semiîngropate sau se pot păstra în depozite în condiții de mediu controlat (0°C și 90-95% umiditate), însă în ambele cazuri se înregistrează pierderi importante.
Cartoful furajer (fig. 68). Se remarcă prin constituenți ca: hidrați de car –
bon – 22%, proteine – 1,88%, lipide – 0,14%,
săruri minerale – 1,06%, apă – 74,68%, vita –
minele B
1, B6 și acidul pantotenic. Sub coaja
lui se concentrează solanina, substanță toxică pentru om numai în cantități foarte mari. Este și un furaj valoros pentru animale.
Bostănoasele (pepenele furajer, dovlea –
cul, dovlecelul) sunt fructele suculente ce conțin 90-94% apă cu digestibilitate ridicată (peste 70%) și valoare nutritivă mai scăzută (0,10 UN și 10 g PD).
Pepenele furajer (fig. 69) – valoarea nu-
tritivă este de 0,10 UN și 9 g PD/kg. Are o compoziție chimică asemănătoare bosta-nului, dar, în general, conținutul în apă este mai ridicat, conține: proteină brută – 0,84-13,96%, substanțe grase – 0,70-11,55%, substanțe extractive neazotate – 2,34-38,61%, celuloză – 1,61-26,56%, vitami –
nele B
1, C, PP, săruri minerale, mai ales să-
ruri de fier. Sunt bine valorificate de toate speciile de animale. Se folosește tocat ca și bostanul, dar cantitățile administrate pot fi ceva mai mari.
Dovleacul (bostanul, fig. 70): conținutul în apă este de 93%, proteină –
1,5%, substanțe extractive neazotate – 2,9% și sub 1% – celelalte componente, respectiv celuloza și grăsimea. Semințele reprezintă 2% din masa bostanului și sunt bogate în grăsimi (35% din SU). Valoarea nutritivă a bostanului este de 0,10 UN și 9 g PD/kg.
Dovleacul furajer este o cultură productivă cu fructe ce pot ajunge la gre-
Figura 68. Cartof furajer
Figura 69. Pepene furajer

143utăți de 6-8 kg și mai mult, și cu 2-3 fructe la un vrej. Producția la 1hectar
poate ajunge la 150-200 t. Se poate utiliza în hrana vacilor de lapte, tocat în cantitate de 10-15 kg/zi. Pepenele și bostanul pot fi folosite la însilozarea co-cenilor de porumb, utilizându-se două părți din acestea la o parte de coceni.
Dovlecelul (fig. 71) este o plantă anuală cu un aspect similar castravetelui,
cu coaja fină și subțire, de culoare galbenă sau verde.
Fructul este aproape cilindric, colorat în alb, alb-verzui sau alb-gălbui, cu
pulpa fină și ritm de creștere mare.

Figura 70. dovleacul (bostanul) Figura 71. dovlecelul
Furajele fibroase:
– fânuri naturale – de luncă, câmpie, deal, conțin în general, în compoziția
floristică 35-65% de graminee, 8-35% – leguminoase și 10-20% – plante din
alte familii botanice;
– fânuri cultivate:- de leguminoase: lucernă, trifoi, sparcetă;- de graminee anuale și perene: iarbă de Sudan, lolium, golomăț etc.;- amestecuri de graminee și legumi-
noase anuale (borceagurile) și perene;
– făina și granulele de lucernă.Fânuri (fig. 72). Fânul se obține prin
uscarea naturală sau artificială a plantelor verzi, înainte de a ajunge la maturitatea fiziologică prin reducerea umidității de la 80 la 13-14%, formă sub care se poate conserva.
După proveniență, fânurile pot fi: fâ-
nuri naturale și fânuri cultivate.
Figura 72. Fân

144Fânurile naturale, provenite de pe pajiști naturale, pot fi: de luncă, de
baltă, de câmpie, de deal, de munte.
Fânurile cultivate se obțin din culturile de plante furajere. Se disting mai
multe tipuri: fân de lucernă, de trifoi, de sparcetă, de iarbă de Sudan etc.
Fânurile cultivate sunt reprezentate de fânurile de leguminoase care au
valoare nutritivă de 0,50 UN și 100-120 g PD; fânurile de graminee – de 0,50
UN și 40-60 g PD; fânurile de borceag (leguminoase + graminee) – de 0,50 UN și 80 g PD, făină de lucernă – de 180 g PD.
Fibroasele reprezintă o sursă importantă de săruri minerale, în special cal –
ciu: 4-6 g/kg la fânurile naturale și de graminee și 10-13 g la fânul de lucernă și un conținut în fosfor de 1,5-2,5 g/kg.
Fânurile se administrează tuturor speciilor de animale. La taurine, cabali –
ne și ovine, fânul este administrat în cantități de 1-2 kg/100 kg greutate vie, iar la porci și păsări se administrează sub formă de făină de fân, de leguminoase, în cantitate de 5% din rație.
Valoarea nutritivă a fânurilor este influențată și de: compoziția floristică,
faza de vegetație în momentul recoltării, condițiile de preparare și păstrare (tabelul 37).
Tabelul 37
Valoarea nutritivă a fânurilor
denumirea fanuluiSu
(g/kg)UN
(g/kg)PBd
(g/kg)Ca
(g/kg)p
(g/kg)Caroten
(mg/kg)
Fân de graminee 827 0,52 47,6 7,6 1,4 30,0
Fân de deal 860 0,47 56 5,4 2,0 18

Fânul de lucernă este de cea mai bună calitate, datorată digestibilității
ridicate și valorii sale nutritive, prin conținutul de proteină, provitamină și săruri minerale. Fânul de lucernă este recomandat la toate speciile și la toate categoriile de animale (tabelul 38, 39).
Tabelul 38
Valoarea nutritivă a fânului de lucernă
Faza de recoltare
a lucerneiSu
(g/kg)UN
kgPBd
(g/kg)Ca
(g/kg)p
(g/kg)Caroten
(mg/kg)
Îmbobocire 853 0,53 132 19,8 1,9 32
Început de înflorire 844 0,48 122 16,8 1,3 26
Înflorire deplină 853 0,41 96 10,0 1,6 18

145Tabelul 39
Elementele nutritive conținute in fânul de lucernă comparat cu
100% substanță uscată kg/ha
Producție de lucernă, t/ha N p2o5K2o Mg S
9 200 48 175 27 16
13 318 72 276 42 25
18 440 105 367 58 32
Acest deziderat se obține prin cosirea plantelor, când 30% din ele sunt
înflorite, deoarece procesul de scuturare este mai redus în acest moment. Se
usucă 30 de ore în brazdă până la 40% umiditate, se lasă 1-2 zile în câmp, apoi se depozitează în șiră și se usucă în continuare cu aer rece până la 14-15% umiditate.
Fânul de trifoi se recoltează la înflorire, deoarece recolta mai timpurie,
datorită suculenței îngreunează uscarea (tabelul 40).
Tabelul 40
Valoarea nutritivă a fânului de trifoi
Faza de recoltare
a trifoiuluiSu
(g/kg)UN
kgPBd
(g/kg)Ca
(g/kg)p
(g/kg)Caroten
(mg/kg)
La începutul înfloririi 836 0,62 105 10,3 3,2 36
La înflorirea completă 836 0,59 92 9,8 2,8 25
Trecut de înflorit 840 0,52 79 9,3 2,2 17
Modul de preparare. Producerea fânurilor se realizează prin uscarea fu-
rajelor verzi provenite de pe pajiști naturale sau a plantelor cultivate în acest
scop. Se recomandă recoltarea gramineelor la începutul înspicării, iar a legu-minoaselor la începutul înfloririi.
Uscarea se poate efectua la soare (uscare naturală), prin diferite procedee
tehnice (artificială) sau combinată.
Uscarea naturală se poate face:- pe sol, în brazde, la umiditatea de 25-30% se adună în căpițe de 200-300
kg până la uscarea definitivă;
– pe suporți, când, după ofilire furajul se așează pentru uscare pe: prepe-
leci, 300-600 de bucăți la hectar, capre piramidale 30-40 de bucăți la hectar sau garduri suedeze – 80-100 m/ha;
– combinată: furajul se menține pe sol până la o umiditate de 35-40%,

146după care se balotează sau se transportă și se realizează șirele. Uscarea se con-
tinuă cu ventilatoare cu aer rece până la un conținut de 16-17% apă;
Uscarea artificială – deshidratarea, se practică pentru obținerea granulelor
sau a făinii de lucernă. Se realizează în stațiile de deshidratare a furajelor verzi (SDFB) la temperaturi de 400-800
0C.
Plantele valoroase din fânețe sunt: firuța, raigrasul, golomățul, obsiga,
ovăsciorul, trifoiul mărunt, trifoiul sălbatic, ghizdeiul, măzărichea.
Momentul cosirii ierburilor este de mare importanță atât în ce privește
cantitatea, cât și calitatea fânului. Dacă iarba se cosește prea devreme, în stare “crudă”, se obține fân puțin și cu valoare nutritivă scăzută. Dacă iarba se co-sește “bătrână”, deși se obține fân mai mult, este puțin consumat de animale și valoarea nutritivă este mică. Momentul cel mai potrivit pentru cosirea ierburi –
lor din fânețele naturale este atunci când majoritatea plantelor au înspicat (fără ca spicul să se coacă) și trifoiul sălbatic a înflorit. Dacă se cosește în această fază, se obține un fân valoros, din punct de vedere nutritiv, și sunt toate șan-sele să se producă și otavă. Înălțimea optimă de tăiere a ierbii este de 4-7 cm, pentru a se favoriza otăvirea.
Condițiile de uscare a fânului influențează mult calitatea acestui nutreț.
Un fân bun, vitaminos și bogat în proteină digestibilă și săruri minerale, tre-buie să nu fie plouat în timpul uscării, nici ars de soare, culoarea ideală după uscare fiind verde intens.
Ca să nu fie plouat și nici dogorit excesiv de razele solare, fânul se usucă
în condiții optime, folosind instalații simple – capre, prepeleci, palane – pe care cositura se așează în strat subțire și, fără să se mai desfacă, se lasă până la us-carea deplină. Pe vreme ploioasă, cositura se adună și se pune imediat pe aces-te instalații, iar la vreme secetoasă, cositura se lasă o zi în brazde (poloage), a doua zi se răsfiră poloagele și când fânul este pe jumătate uscat, se pune pe capre și prepeleci unde se continuă uscarea fără ca fânul să se mai desfacă. În felul acesta fânul se va usca lent, fără să fie dogorit de soare, își va menține cu-loarea verde intens și nu se va fărâmița. Lăsând fânul în strat subțire pe capre și prepeleci, fără să se mai desfacă, se realizează o economie de forță manuală de muncă, ce poate fi folosită la prășit și la alte lucrări din gospodărie.
Administrare (cantități) :
– la vaci: 2 (3)-10 (12) kg, în medie, 6-8 kg;- la tauri de reproducție: 8-10 kg;- la tineret taurin peste 12 luni: 3-5 kg;- la tineret taurin de 6-12 luni: 2-3 kg;- la tineret de 0-16 luni: 1-2 kg;

147- la oi: 1-1,5 kg;
– la berbeci: 1,5-2 kg;- la tineret ovin: 0,5-1 kg.Făina de lucernă se utilizează în structura nutrețurilor combinate admi –
nistrate suinelor și păsărilor în proporție de:
– 5-8% la scroafe în lactație;- 2-4% la scroafe în gestație;- 2-3% la păsări.
Furajele grosiere:
– paie de cereale, coceni de porumb, ciocălăi, vreji, plevuri și gozuri.
Prepararea prin amestecare a nutrețurilor grosiere. Nutrețurile grosie-
re se pot introduce în diferite proporții alături de alte componente (fibroase, concentrate, suculente) în structurile mai simple sau mai complexe ale așa numitelor „amestecuri furajere unice – AFU”.
Dintre furajele grosiere, care se pretează cel mai bine preparării prin
amestecare, sunt ciocălăii de porumb ca atare sau din știuleții de porumb, dar
și cocenii, paiele sau vrejii de leguminoase.
În funcție de destinație: tineret bovin sau ovin supus îngrășării, vaci în
lactație cu producții de până la 4000 l lapte, se pot recomanda diferite structuri de AFU, bineînțeles, avându-se în vedere și disponibilul de furaje din fermă, precum și posibilitățile de folosire a unor componente specifice rumegătoare –
lor, respectiv melasa (chiar ureea) și complexul de macro-microelemente.
Orientativ, în structura AFU se pot introduce: grosiere (ciocălăi, coceni,
paie, vreji) – 15-30%; fânuri, mai ales cele naturale – 10-25%; silozuri – 40-60%; concentrate – 20-30%; suplimente minerale – 1,0-1,5%.
Dar, pentru a fi mai expliciți, prezentăm un exemplu de preparare a unui AFU
în condițiile unei ferme de taurine familiale, în care greutatea medie a vacilor este de cca 550 kg, iar producția zilnică de lapte este de 14 l cu 3,8-4,0% grăsime.
După ce s-a stabilit valoarea nutritivă a 1 kg de AFU, se revine la datele
tabelului 29 și se stabilește prin calcul cantitatea zilnică de AFU necesară unei vaci care este după cum se poate constata de 26 kg și care satisface necesarul pentru întreținere și producție al animalului.
De regulă AFU se prepară zilnic, deoarece ferma dispune de 20 vaci în
fiecare zi se va pregătii 520 kg AFU, adică se va mărunții și apoi se va omo-geniza următoarele cantități de furaje: 104 kg de fân natural, 73 kg de coceni de porumb, 234 kg de siloz de porumb, 52 kg de porumb știuleți, 52 kg de șrot floarea-soarelui, 1 kg de sare, 2 kg de cretă furajeră, 1 kg de fosfat disodic și 1 kg de premix.

148Ciocălăile (fig. 73) reprezintă o
categorie de nutrețuri grosiere cu o va-
loare nutritivă scăzută și conținut mare în substanță uscată, de aceea este mai puțin recomandată însilozarea lor se-parată, dar prezintă interes însilozarea ciocălăilor în amestec cu tăiței de sfe-clă umezi sau cu borhoturi.
După recoltarea știuleților, ciocălăi-
le rămase se vor toca la dimensiuni mici (1-1,5 cm), tocătura rezultată se va depo-
zita în locul de murare (ca și în cazul murării porumbului plantă întreagă) împreu-nă cu tăițeii umezi sau cu borhotul – 30-50 kg la 100 kg de ciocălăi tocați.
Distribuirea tăițeilor sau a borhotului se poate face în straturi alternative cu
ciocălăie sau prin amestecare omogenă cu aceștia. În cazul așezării în straturi alter –
native, se începe cu un strat de ciocălăie, iar tasarea se face de fiecare dată înaintea distribuirii stratului de tăiței sau borhot. Pentru a umecta foarte bine ciocălăile și a asigura condiții foarte bune de murare, se recomandă ca straturile de ciocălăie să
nu fie foarte mari (mai puțin de 20 cm). În cazul în care straturile de ciocălăie sunt groase se pot forma pungi de mucegai, care, prin extindere, depreciază o mare par –
te din nutreț. Pentru a nu apărea probleme de acest gen, se recomandă amestecarea ciocălăilor tocați cu tăițeii umezi sau cu borhotul înainte de depozitare în siloz. Și de această dată este recomandat să se efectueze o tasare foarte bună și închiderea cât mai urgentă a silozului. Utilizarea unui astfel de nutreț în alimentația animale-lor se poate face după minim 30 zile de la închiderea silozului.
Furajele concentrate
Concentrate cultivate: din această grupă fac parte semințele de graminee,
de leguminoase, oleaginoase, caracterizate prin digestibilitate ridicată și un conținut ridicat de substanțe nutritive.
Gramineele anuale furajere. Mai frecvent sunt utilizare boabele de po-
rumb, orz, ovăz, secară și grâu (tabelul 41).
Gramineele anuale furajere sunt cultivate atât pentru faptul că sunt o im-
portantă sursă de nutreț pentru animale, cât și pentru calitățile deosebite pe care acestea le prezintă:
– sunt mai puțin pretențioase față de condițiile de creștere, mai ales față
de umiditate, multe fiind rezistente la secetă;
– realizează producții sporite dacă sunt asigurate condiții optime de creș-
tere și dezvoltare;
Figura 73. Ciocălăii de porumb

149 – sunt bogate în hidrați de carbon, însă conțin mai puține proteine decât
leguminoasele;
– se pot folosi ca nutreț verde, fân, nutreț murat, nutreț concentrat, mate –
riale de așternut pentru animale etc.;
– se pretează la tehnologii complet mecanizate.
Tabelul 41
Compoziția chimică a principalelor cereale (% în raport cu SU)
denumire Glucide lipide proteine CelulozăAlte substanțe
neazotoaseCenușă
Orz 71 2,5 11,8 5,7 4,0 3,1
Grâu 76 2,0 14,5 2,9 2,8 2,2
Secară 74 2,0 13,5 2,4 5,8 2,4
Ovăz 61 6,1 13,4 12,4 2,4 3,5
Porumb 70 5,8 11,6 4,2 7,6 1,2
Sorg 70 3,0 10,9 2,3 – 2,1
Orez 81 0,5 9,0 2,3 – 0,4
Porumbul furajer (fig. 74). Boabele de porumb conțin între: 11,5-14%
apă, 9,5-15% proteine, 5-8% grăsimi, 1,5-2% săruri minerale (din care 45%
săruri de fosfor și numai 2% săruri de calciu), 65-72% amidon; 1 kg de po-rumb are 70-80 g proteină digestibilă și 1,20-1,30 unități nutritive.
Particularitățile biologice și alimentare deosebite au determinat culti –
varea porumbului în diverse zone ale lumii, ocupând locul trei ca suprafață după grâu și orez.
Importanța alimentară și furajeră a porumbului este dată de următoarele însușiri:- în alimentația omului se folosește sub formă de faină de porumb (mălai),
fulgi de porumb, floricele, boabe fierte etc.;
– în industrie, boabele de porumb consti-
tuie materia primă pentru fabricarea spirtului, amidonului, glucozei și dextrinei;
– conținutul ridicat de grăsimi (peste 6%)
în germenii de porumb face din porumb o plantă din care se extrage ulei de foarte bună calitate, folosit în alimentația dietetică;
– în hrana animalelor porumbul se foloseș-
te sub diferite forme: boabe concentrate, furaj verde sau însilozat, fân, coceni;
– deoarece în compoziția proteică a po-Figura 74. Porumb furajer

150rumbului lipsesc unii aminoacizi esențiali (triptofanul, lizina), hibrizii creați
în ultima perioadă posedă o genă care determină sinteza acestor aminoacizi (Opaque-2), iar folosirea acestora în hrana animalelor duce la obținerea unor rezultate spectaculoase;
– folosirea porumbului pentru siloz, considerat ,,pășunea de iernat a ani-
malelor”, constituie modul cel mai eficient de hrănire a animalelor în perioada de stabulație, având un grad foarte ridicat de consumabilitate;
– din punct de vedere tehnologic, porumbul se poate cultiva drept cultură
principală sau în cultură succesivă (dublă), după plantele ce se recoltează mai devreme;
– folosirea unor hibrizi cu perioade de vegetație diferite, permite o culti –
vare eșalonată a porumbului, asigurându-se, astfel, furaje verzi în tot timpul perioadei de vegetație.
Importanța porumbului se datorează și următoarelor însușiri agrobiolo –
gice și agrotehnice: rezistența ridicată la secetă și cădere, la unele boli și dă-unători, mecanizarea totală a lucrărilor agrotehnice și de recoltare, o bună valorificare a îngrășămintelor organominerale și a apei de irigație etc.
În hrana animalelor se administrează sub formă de uruială, în ameste –
cul de fermă sau nutrețuri combinate industriale, în care porumbul participă în proporție variabilă, 25-30% pentru taurine, 60-80% pentru porcine, 40% cabaline,70% la găini ouătoare și 60% la puii de carne.
Orz (fig. 75). Compoziția chimică a boa-
belor de orz, raportată la substanța uscată:
– 59-65% amidon; – 9,5-11% proteină brută;- 2-3% grăsimi;- 4-7% celuloză.Orzul constituie un nutreț excelent pen-
tru creșterea și îngrășarea animalelor, având un conținut mic de grăsime și celuloză, fi-ind bogat în amidon; se folosește mai ales în hrana cabalinelor, a porcilor la îngrășat pentru carne și o grăsime de bună calitate. Se folosește și la vacile de lapte, contribuind la îmbunătățirea calității laptelui.
Ovăzul (fig. 76), valoarea nutritivă este de: 1 UN și 85-95 g PD, are ace –
lași conținut ca grâul, dar mai multe grăsimi nesăturate și conține întregul complex de vitamina B.
Figura 75. Orz furajer

151Ovăzul conține proteine, lipide, glucide, lecitine, săruri minerale, fosfor,
magneziu, calciu, vitamine (A, B1, B2, D și PP), siliciu, fier și estrogeni, având
o acțiune remineralizantă, întăritoare, tonică, este indicat în mod deosebit repro-
ducătorilor masculi, tineretului mascul pentru reproducție și cailor de muncă.
Secara (fig. 77) conține 1,2 UN și 100 g PD, folosindu-se mai puțin în
hrana animalelor, ca, de altfel, și grâul. Culturile destinate folosirii în calitate de furaj verde, primăvara devreme, se recoltează la înălțimea de 30-35 cm, când se folosește prin administrarea la iesle, sau se pășunează la înălțimea de 20-25 cm. Perioada de folosință este de 15-20 zile, până la sfârșitul fazei de burduf.
Recoltarea pentru boabe se face la maturitatea deplină, când umiditatea
boabelor este de 14%. Culturile pentru boabe realizează între 3000-5000 kg / ha boabe, iar cele folosite ca furaj ver –
de, între 25-35 t / ha masă verde.
Boabele de leguminoase. Boabele
de leguminoase sunt reprezentate de: mazăre, soia, linte, bob, fasoliță, carac-terizate prin conținut ridicat de proteină cu valoare biologică ridicată (20-40% proteină) și digestibilitate mare (peste 80%).
Mazărea furajeră (fig. 78) are o
valoare nutritivă de 1 UN și 180-200g PD; se administrează sub formă uruită, cu precădere animalelor care solicită
Figura 76. Ovăz furajer Figura 77. Secara
Figura 78. Mazărea furajeră

152mai multă proteină (tineret, reproducă-
tori, animale de lapte) în proporție de 5-25% din totalul concentratelor. Po-tențialul de producție de masă verde: 25-35 t/ha; producția de sămânță: 2000-4000 kg/ha.
Soia (fig. 79) se folosește mai rar
sub formă de boabe, fiind utilizată mai des sub formă de șroturi, adică ceea ce rămâne după extracția uleiului din soia. Valoarea nutritivă este de 1,4 UN și 350
g PD, iar la șroturi – de 1,1 UN și 400 g PD, în medie la 1 kg.
Boabele de soia se caracterizează și printr-un conținut de factori antinu –
triționali. Acești factori antinutriționali sunt obstacolul de care ar trebui să țină cont procesatorii de soia pentru eliminarea sau, cel puțin, minimalizarea efec –
telor defavorabile ale acestora. Dintre acești factori antinutriționali amintim:
– inhibitori de tripsină și chimotripsină, care obstrucționează digestia pro-
teinelor prin inactivarea tripsinei și chimotripsinei;
– acidul fitic este implicat în blocarea absorbției corespunzătoare a mine –
ralelor;
– hemaglutinina provoacă aglutinarea celulelor roșii; – ureaza, această enzimă este importantă întrucât prezintă informații des-
pre gradul de procesare a boabelor de soia (indicele de urează);
– factorii alergenici – glicina și beta conglicina – reduc absorbția substan-
țelor nutritive, afectând integritatea microbilor intestinului subțire;
– lipaza și lipoxilipaza determină peroxidare;- izoflavonele au proprietăți estrogenice, care pot duce la apariția proble-
melor de reproducție;
– antivitaminele sunt compuși care determină un efect de inhibare parțială
sau totală a activității vitaminelor prin descompunerea, inactivarea sau împie –
dicarea asimilării acestora.
Soia se folosește în hrana porcilor, păsărilor, dar și a animalelor de re-
producție și producătoare de lapte, în vederea echilibrării rațiilor din punct de vedere proteic. Se mai administrează și sub formă de boabe, dar toastată, adică prăjită.
Plantele oleaginoase (oleifere) sunt speciile în semințele cărora se găsesc
cantități mari de grăsimi lichide, numite curent uleiuri, ce se extrag cu ușurință pe cale industrială. Din grupa plantelor oleifere, în general, fac parte: floarea-
Figura 79. Soia

153soarelui, ricinul, inul de ulei, bumbacul, soia, alunele de pământ, macul, rapi-
ța, muștarul, camelina, susanul, șofrănelul, perila, lalemanția și altele.
Plantele din care se obține ulei se clasifică în: – plante tipice pentru ulei: rapița; soia; floarea-soarelui; șofrănelul; inul
pentru ulei; ricinul; măslinul; camelina; susanul; alunele de pământ; crambele; perila; lalemanția;
– plante cu utilizare mixtă: bumbacul, cânepa și inul – pentru fibre, culti –
vate pentru fibre de la care se obține ca produs secundar, ulei din semințe, în această grupă se încadrează:
– soia, arahidele – pentru obținerea de ulei și proteine; – cerealele – porumbul și sorgul ca alimente din care se obține și ulei; – dovleacul – pulpa pentru furaj, iar semințele pentru extragerea uleiului
(V . Tabără, 2005);
– alte plante cu utilizare mixtă (din alte grupe fitotehnice) sunt leguminoa –
sele pentru boabe (soia și arahidele) și plante textile (bumbac, in pentru fibre și cânepă).
Concentrate industriale. În alimentația animalelor se folosesc pe scară
largă anumite reziduuri provenite de la industriile ce prelucrează o materie primă vegetală, în scop alimentar. Acestea se obțin în diferite etape ale proce-sului tehnologic din industriile respective, obținându-se chiar mai multe rezi –
duuri de la aceeași industrie.
Compoziția chimică, valoarea nutritivă și caracteristicile acestor rezidu –
uri variază mult în funcție de felul industriei de la care provin, felul materi –
ei prime utilizate etc. În general, se pot clasifica astfel: după conținutul lor (apoase și concentrate); după natura industriei de la care provin (de la industrii extractive și fermentative).
Reziduurile de la industria alimentară
Reziduurile de la industria moră-
ritului se obțin de la prelucrarea semin-
țelor, îndeosebi a grăunțelor de cereale, în făină, griș etc. Aceste reziduuri, care se folosesc în hrana animalelor, sunt: tărâțele de grâu, zoana, praful de moa-ră și făină furajeră. Dintre acestea pre-zintă importanță mai mare tărâțele și, în mod special, cele de grâu.
Tărâțele de grâu (fig. 80) sunt
caracterizate printr-un conținut ridicat
Figura 80. Tărâțele de grâu

154de proteină (12%), vitamine din complexul B și săruri de fosfor. Sărurile de fosfor
se găsesc sub forma unui compus, numit fitină, care este asimilat numai în prezen-ța enzimei fitază (se găsește în unele tărâțe sau este produsă de microorganismele tubului digestiv). Datorită acestei fitine, tărâțele au un rol laxativ. Digestibilitatea acestora este ridicată în special în cazul rumegătoarelor, fiind mai puțin digerată de către porci și păsări (datorită celulozei). Prin conținutul ridicat de P , este necesară folosirea lor în vederea echilibrării raportului Ca/P . Tărâțele sunt recomandate în hrana tuturor animalelor, reprezentând până la 50% din valoarea nutritivă a rației pentru vacile de lapte, 20-30% – în hrana tineretului erbivor, 40-60% – pentru taurine și ovine la îngrășat, 10-15% – la suine și 8-10% – la păsări.
Tărâțele de grâu și secară sunt recomandate pentru vacile cu lapte, scroa-
fele lactante și păsări, iar cele de orz, ovăz și porumb, mai bogate în celuloză, se recomandă bovinelor la îngrășat.
Reziduurile de la industria uleiurilor vegetale. Uleiul se extrage din se-
mințele plantelor oleaginoase, din semințele altor plante și din anumite fructe.
Extragerea uleiului se poate face cu mijloace mecanice (presare) sau chi-
mice (cu ajutorul diferiților solvenți organici). Reziduurile, rezultate în urma extragerii uleiului pe cale mecanică, se cunosc sub formă de turte, iar cele rezultate în urma extragerii pe cale chimică se numesc șroturi. Prin șroturi se mai înțeleg și resturile de turte măcinate.
Șroturile se caracterizează printr-un conținut ridicat de proteină (35-40%);
se utilizează pentru echilibrarea proteică a rațiilor. Dintre șroturile utilizate în hrana animalelor, cele mai răspândite sunt cele de floarea-soarelui și soia.
Șrotul (fig. 81) și turtele (fig. 82) de floarea-soarelui (tabelul 38). Șrotul
de floarea-soarelui, rezultat în urma extragerii grăsimii din semințele de floa-rea-soarelui, constituie subprodus denumit generic „șrot”.

Figura 81. Srotul de floarea-soarelui Figura 82. Turte de floarea-soarelui

155În vederea obținerii în cantități cât mai mari a grăsimii din semințele de
floarea-soarelui, se practică extracția cu solvenți, proces în urma căruia în
produsul secundar rămâne o cantitate redusă de grăsime, respectiv sub 1%. În
cazuri mai rare, extragerea uleiului se face și prin presare la rece, situație în
care produsul secundar obținut poartă denumirea de turte, acestea conținând
grăsime chiar până la 20%.
Condițiile tehnice de calitate ale șrotului de floarea-soarelui, utilizat ca mate-
rie primă în industria de furaje combinate, impun respectarea următoarelor carac-teristici: un aspect de masă măcinată, fără particule arse sau mucegăite, de culoare
alb-cenușie, cu un miros specific (nu de mucegai, de acru sau încins), cenușă brută
maximum 9% și minimum 30% proteină brută (tabelul 42). Ponderea de utilizare de 10-15% în furajele combinate în hrana suinelor adulte de reproducție, a păsă-rilor adulte și a porcilor supuși îngrășării și de 5-7% în furajele combinate sunt destinate purceilor sugari, broilerilor de găină, de curcă, de rață și de gâscă.
Tabelul 42
Variabilitatea compoziției chimice a șrotului și turtei de floarea-soarelui, %
Specificare Șrotul de floarea-soarelui Turte de floarea-soarelui
PB (proteină brută) 37,00 40,5
Grăsime brută 1,50 1,35
Celuloză brută 18,00 16,00
Lizină 1,28 1,33
Metionină + cistină 1,39 1,42
Calciu 0,25 1,42
Fosfor total 1,00 1,07
Reziduurile de la industria amid onului
Principalele materii prime, folosite pen-
tru fabricarea amidonului, sunt: porumbul,
grâul și cartoful (fig. 83).
Fabricarea amidonului constă în fracți –
onarea constituenților bobului pe cale ume-
dă, utilizând mari cantități de apă. Dacă uti-lizăm ca materie primă grâul, ca produs de bază se utilizează faina din care se separă cu
Figura 83. Turte de floarea-soarelui.
Grăunciori de amidon la cereale: 1 – grâu;
2 – secară; 3 – porumb; 4 – orez; 5 – orz; 6 – ovăz; 7 – mei; 8 – sorg; 9 – hrișcă

156ajutorul apei amidonul și glutenul. Se cunosc mai multe procedee de extracție,
care diferă prin cantitatea de apă folosită și tehnicile de separare a amidonului și glutenului (spălare cu apă, decantarea, certifugarea).
Măcinatul pe cale umedă permite separarea amidonului aproape pur (con-
ține mai puțin de 0,3% proteine); o fracțiune bogată în proteine (60-70%); parți solide provenite de la înmuiere care conțin 23% de proteine solubile, 26% de acid lactic, 18% de minerale și 7% de acid fitic, germeni bogați în
lipide, fibre celulozice reprezentate de învel ișurile boabelor.
Coprodusele sunt amestecate fără amidon și rezultă un produs pentru
alimentația animalelor-borhot. Aceste reziduuri sunt, în general, apoase și se folosesc, în special, în hrana animalelor supuse îngrășării (taurine, ovine, su-ine). Ele se pot usca și păstra mai multă vreme. În mod obișnuit, amidonul se extrage din cartofi, porumb și grâu. Valoarea nutritivă a acestora variază foarte mult în funcție de sursa din care provin și conținutul de apă.
Pulpa de cartof (impropriu “borhot de cartofi”) rezultă din extragerea ami-
donului din cartofi, având un conținut ridicat de apă (80%). Conținutul în ami-don constituie 11,5%, este sărac în proteine, vitamine și săruri minerale, conține
150 g SU/kg, 0,16 UN/kg, 10 g PBD/kg, 0,1 g Ca/kg și se folosește în hrana ta-urinelor la îngrășat; 30 kg în stare proaspătă sau 2 kg sub formă uscată. Are gust fad, de aceea animalele trebuie obișnuite treptat cu consumul acestora. Digesti-bilitatea este mare (80%), iar valoarea nutritivă, în medie, reprezintă 0,15 UN.
Borhotul de porumb din industria amidonului are un conținut mai redus
de apă (75%) și ca atare o valoare nutritivă mai mare (0,30 UN și 20 g PD).
Borhotul de porumb conține în stare proaspătă: 240 g SU/kg, 0,32 UN/
kg, 22 g PBD/kg, 0,1 g Ca/kg, 0,3 g P/kg, iar sub formă uscată conține: 1,24 UN/kg și 122 g PBD/kg.
Tabelul 43
Compoziția chimică medie a borhotului din cereale și cartofi, % SU
ComponenteBorhot din:
Porumb Grâu orz orez Cartofi
Substanță organică 95,3 91,4 97,9 96,5 87,4
Proteină brută 25,5 34,8 31,3 42,4 27,0
Grăsime brută 11,7 2,2 10,2 3,5 2,7
Celuloză 10,6 3,4 13,7 5,9 8,1
Substanțe extractive neazotate 47,6 51,0 42,7 44,7 49,9
Substanțe minerale 4,7 8,6 2,1 3,5 12,6
Substanță uscată (aproximativ) 8,5 4,2 26,0 8,0 6,0

157În stare proaspătă, borhotul poate fi administrat bovinelor puse la îngră-
șat; în stare uscată, poate fi folosit în hrana tuturor speciilor în proporție de
10-20% din amestecul de concentrate. Se utilizează în hrana bovinelor la în-grășat (25 kg, proaspete), la vacile cu lapte (3 kg uscate) și porcii la îngrășat (0,5 kg uscat).
Borhotul de grâu (“borhotul dulce”) se caracterizează prin însușiri ase-
mănătoare cu cel de porumb (tabelul 43).
Reziduurile de la industria zahărului sunt reprezentate de tăițeii de sfe-
clă și melasă.
Tăițeii de sfeclă (impropriu numit “borhot de sfeclă’) rezultă în urma
extragerii sucului de sfeclă, după ce aceasta a fost tocată. Tăițeii de sfeclă reprezintă un furaj destul de valoros, cu un conținut de 4,8 la sută substanțe extractive neazotate și 93-94 la sută apă, ceea ce îngreunează transportul și conservarea lor; substanța uscată fiind formată în cea mai mare parte din SEN, reprezentate prin zaharuri ușor asimilabile. Au conținut scăzut în proteină, grăsime, săruri minerale și vitamine. Digestibilitatea este mare (80-85%). Tăi –
țeii proaspeți se folosesc cu precădere în hrana bovinelor puse la îngrășat și în cantități mai mici la vacile de lapte. Conțin cantități mici de zahăr, proteină, grăsimi și săruri minerale. Valoarea nutritivă este de 0,08 UN/kg, 6 g PBD/kg, 0,7 g Ca/kg, 0,1 g P/kg. Se comercializează sub formă proaspătă, care se păstrează prin murare, fiind singur sau în amestec cu grosiere tocate sau sub formă uscată, cu 15% umiditate.
Pentru a se mări durata de conservare ei se pot usca sau mura. Prin usca-
re, conțin numai 10-12% de apă și se pot păstra mai multă vreme în camere uscate și curate (sunt higroscopice). În hrana animalelor nu se administrează sub această stare, ci înmuiați în apă (4-5 ori mai mult de cât volumul lor) fiind ținuți pentru rehidratare 5-6 ore.
O modalitate de conservare a tăițeilor de sfeclă proaspeți este însilozarea
în amestec cu grosiere tocate, pentru reducerea sub 80 la sută a umidității, condiție esențială în obținerea unui furaj de calitate, al cărui conținut de sub-stanță uscată crește de până la 25 la sută față de 6-8 la sută a tăițeilor proas-peți. Însilozarea în amestec se face stratificat, în celule de beton îngropate sau semiîngropate, adăugând la fiecare strat de 80-100 de centimetri coceni sau paie tocate un strat de 50-70 de centimetri tăiței. Depozitați astfel, tăițeii de sfeclă pot fi folosiți în hrana animalelor chiar și după un an, fără să-și piardă din calitățile nutritive.
În hrana vacilor de lapte se administrează 25-30 de kilograme de tăiței
proaspeți sau 15-18 kg de tăiței însilozați cu grosiere. Bovinele adulte supu-

158se îngrășării pot primi 40-60 de kilograme
de tăiței proaspeți sau 25-30 kg de amestec. Ovinelor adulte se administrează câte 2-3 kg de furaj însilozat cu grosiere. În alimentația tineretului și a bovinelor de muncă tăițeii proaspeți sunt mai puțin indicați.
Tăițeii uscați se administrează după în-
muiere în apă caldă sau se macină sub for –
mă de făină și se dau în amestec cu nutrețuri concentrate cultivate.
Melasa (fig. 84) se obține ca rezid de la
cristalizarea zahărului, prezentându-se sub forma unui sirop vâscos, lipicios, brun, cu gust dulceag și miros caracteristic. Conține 20-25% de apă (tabelul 44), iar SU este reprezentată în cea mai mare parte prin glucide simple. Este bogată în săruri minerale (de potasiu), are o acțiune purgativă și de aceea în cantități mari produce diaree. Se recomandă să fie folosită împreună cu furajele care au o acțiune constipantă.
Digestibilitatea mare poate ajunge până la 90%, iar valoarea nutritivă este
de 0,80 UN și 50 g PD. Nu se administrează ca atare, ci numai sub formă de soluție (3-4 părți apă). Cu această soluție se stropesc furajele grosiere, îmbu-nătățind gustul lor, sau la însilozarea furajelor. Se folosește obligatoriu când se administrează uree în hrană.
Tabelul 44
Compoziția chimică a melasei din sfeclă și trestie de zahăr
CompusulProveniența melasei
Sfeclă de zahăr
Apă, % 20 – 25
Substanță uscată, % 75 – 80
Zahăr total, % 44 – 52
Zahăr invertit,% 0,1 – 0,5
Rafinoză, % 0,6 – 1,8
Azot total, % 1,2 – 2,4
Substanțe minerale, % 7,6 – 12,3
pH 6,0 – 8,6
Figura 84. Melasa

159Reziduurile de la industria berii
De la fabricarea berii, care folosește ca materie primă orzul, rezultă: colții
de malț, borhotul de bere și drojdia de bere, ultimele două prezentând cea mai mare importanță.
Borhotul de bere (de malț) reprezintă reziduul rămas după filtrarea mustu-
lui de malț, fiind format din tegumentul grăunțelor de orzoaică, resturi de em-brioni etc. Se caracterizează prin conținut ridicat de apă (80%), proteină (25% din SU), digestibilitatea 65-70% și o valoarea nutritivă medie de 0,35 UN și 80-90 g PD. Dacă se usucă, valoarea nutritivă va fi mai mare (0,9 UN și 190 g PD). Datorită extragerii amidonului și creșterii concomitente a conținutului de celuloză, furajul are, totuși, un coeficient de digestibilitate mai mic decât al grăunțelor din care provine.
În hrana animalelor este indicat a se administra proaspăt, neputându-se con-
serva nici pentru câteva zile din cauza conținutului mare de apă și proteine, ce favorizează procesele fermentative nedorite, în urma cărora rezultă acid butiric.
Zilnic, se pot administra 10-20 kg de borhot proaspăt. Divizarea acestor
cantități în timp îndelungat trebuie evitată, deoarece creează perturbări ale metabolismului mineral și proteic. De aceea, rația furajeră ce include borhotul de bere necesită obligatoriu un supliment de calciu, deoarece este sărac în acest element. În același timp, prin hrănirea masivă a vacilor și juncilor ges-tante cu borhot de bere, nu se poate asigura necesarul optim de vitamină D, care, asociat cu o insuficientă iradiere, reprezintă cauza nașterii unor viței la care este prezent așa zisul rahitism frust.
În hrana porcilor la îngrășat se poate adăuga în cantități de 2-4 kg pe zi.
Deoarece porcinele îl digeră greu, un adaos de lapte degresat îmbunătățește asimilarea substanțelor nutritive. Oilor în lactație, cât și tineretului la îngrășat li se pot da 12 kg borhot proaspăt pe zi. De precizat, că folosirea furajului în hrana cabalinelor nu este indicată. În amestec cu concentrate și grosiere toca –
te, poate fi administrat în cantități de 5-7 kg pe cap.
Drojdia de bere, rezultată după sedimentarea mustului de malț, se carac –
terizează prin conținut foarte ridicat de proteine (50%), cu valoare biologică sporită (conține lizină, metionină și triptofan) și vitamine din complexul B. Se utilizează proaspătă (lichidă), conține 77% de apă sau sub formă uscată (12% de apă). Digestibilitatea substanțelor nutritive este ridicată, ajungând până la 92%, iar valoarea nutritivă este de 0,35 UN și 115 g PD la drojdia proaspătă, de 1,1 UN și 450 g PD – la cea uscată.
Printre cele mai importante substanțe conținute în drojdia inactivată se
află vitaminele B:

160- B1 susține sistemul nervos și cardiovascular;
– B2 ajută la menținerea sănătății pielii, fiind necesară în afecțiuni derma –
tologice;
– B3 echilibrează sistemul nervos;
– B5 este un stimulent natural al glandelor cortico-suprarenale, crescând
rezistența la infecții și la stres;
– B7, B8 au rol important în metabolismul colesterolului și al proteinelor;
– B9 susține echilibrul hormonal și înlătură anemia;
– B12 susține sistemul nervos prin creșterea capacității de concentrare și
eliminarea stresului psihic;
– B15 favorizează schimbul de oxigen la nivel celular.
Datorită conținutului ridicat în proteine și vitamine, drojdia de bere este
indicată în hrana speciilor și categoriilor de animale care necesită multă pro-
teină (tineret în general): păsări, suine și reproducători.
Reziduurile de la industria spirtuluiPentru fabricarea spirtului se folosesc, ca materie primă, în mod curent,
cartoful și porumbul. Reziduurile se numesc borhoturi.
Borhotul de cartofi din industria spirtului conține 50 g SU/kg, 0,05 UN/
kg, 7 g PBD/kg, 0,1 g Ca/kg, 0,5 g P/kg. Se utilizează 30 kg la vacile cu lapte și 40 kg la bovinele adulte.
Borhotul de porumb din industria spirtului conține, în stare proaspătă,
80 g SU/kg, 0,09 UN/kg, 13 g PBD/kg, 0,5 g Ca/kg și 3,1 g P/kg. Cantitățile utilizate sunt 30 kg pentru taurine la îngrășat și lactante sub formă proaspătă, în cantitate de 15 kg.
Borhotul proaspăt se caracterizează printr-un conținut ridicat de apă (90-
94%), un conținut scăzut în grăsime, celuloză și săruri minerale (sub 1%). Di-gestibilitatea este ridicată (75-80%), iar valoarea nutritivă constituie 0,05-0,10 UN și 6-12 g PD. În stare proaspătă se administrează în hrana taurinelor puse la îngrășat și chiar a vacilor cu lapte.
Borhotul uscat conține 9-10% apă și o valoare nutritivă de 0,52-1,20 UN și
60-150 g PD; cel de porumb are valoare nutritivă superioară celui de cartof.
Reziduurile de la industria vinurilor și rachiurilor de fructe
Prezintă o importanță mai redusă tescovina, boștina etc., având doar uti-
lizare locală în hrana animalelor.
Drojdiile furajere (fig. 85). În rezolvarea deficitului de proteine pentru
hrana animalelor, importanță deosebită prezintă făinurile obținute prin cultura unor microorganisme, cunoscute sub numele de drojdii furajere. Producerea lor se bazează pe capacitatea unor organisme inferioare de a sintetiza proteine

161specifice din substanțe neproteice, dacă au condiții convenabile de mediu. În
Republica Moldova, drojdiile furajere se obțin prin cultivarea unor specii de levuri (Torula utilis, Monilia murmanica etc.) în sistemul industrial pe medii nutritive bogate în glucide. În acest scop, se folosesc reziduuri ca: leșiile bi-sulfatice de la industria celulozei și a hârtiei, deșeurile de la industria lemnului (talaș, rumeguș) sau de la culturile agricole (pleavă, coceni, vreji). Drojdiile furajere se caracterizează prin: apă 9,7%, proteine 42,5%, grăsimi 2,1%, SEN 35,5% și săruri minerale 9,8% (formate din microelemente ca Fe, Cu, Mn, S), conțin vitamine, enzime și hormoni. Digestibilitatea substanțelor organice este de 95%, iar valoarea nutritivă – de 1,15 UN și 350-400 g PD.

Figura 85. drojdiile furajere
Furajele de origine animală. În general, produsele de origine animală, fo-
losite ca furaje, se caracterizează prin: conținut mare de proteine cu valoare
biologică ridicată, de săruri minerale, în special de calciu și fosfor și de vitamine – îndeosebi complexul B, – lipsa celulozei și, ca urmare, au o mare digestibili-tate (98%) și o valoare nutritivă ridicată. Datorită acestor însușiri sunt utilizate pentru echilibrarea rațiilor în proteine, iar uneori chiar în substanțe minerale și vitamine; fiind produse în cantități insuficiente se recomandă a se folosi în special în hrana tineretului în creștere, a reproducătorilor masculi valoroși și a suinelor și păsărilor. Furajele de origine animală se încadrează în două grupe: lapte și subprodusele lui și făinurile animale.
Laptele și subprodusele luiLaptele matern reprezintă lichidul biologic, secretat de glanda mamară a ma-
miferelor femele, principala hrană a tineretului sugar al tuturor speciilor de mami-fere domestice, iar în prima parte a vieții sugarilor, chiar hrana lor exclusivă.
În hrana tineretului din diferite specii, în afară de laptele matern, se folo-
sește laptele de vacă (integral sau smântânit) ca supliment de hrană. În gene-ral, laptele se caracterizează printr-o digestibilitate ridicată a tuturor compo-nentelor sale (cca 98%), fiind considerat ca furaj integral valorificat.

162Compoziția chimică a laptelui variază de la o specie la alta, existând o
strânsă corelație între conținutul laptelui matern în proteine și substanțe mine –
rale și viteza cu care tineretul speciilor respective își dublează greutatea de la
naștere (tabelul 45).
Tabelul 45
Compoziția chimică a laptelui
Specificare uM Vacă Bivoliță Capră oaie
Energie Kcal/l 650-720 755-1425 600-700 1050-1150
SU % 12,6-12,8 16,6-17,5 11,3-13,4 17,5-18,3
Grăsime % 3,7-3,9 6,8-7,9 3,3-4,1 6,6-7,1
Proteine % 3,3-3,4 4,0-4,1 2,9-3,3 5,2-5,7
Lactoză % 4,7-4,8 4,8-5,0 4,4-4,8 4,6-4,9
Săruri minerale % 0,7-0,9 0,7-0,8 0,7 0,8-0,9
Laptele de vacă conține 3% proteine cu valoare nutritivă sporita, împreună
cu calciu, fosfor, cazeină și o cantitate nu prea mare de albumine și globuline.
Laptele mai conține 3% de grăsimi, care se află în formă de sfere mici, făcân-du-le ușor asimilabile, conțin colesterină echilibrată satisfăcător cu lecitină. Lactoza laptelui (4,7%) se descompune în intestin în glucoză și galactoză.
Valoarea nutritivă a laptelui normal este, în medie, de 0,28 UN și 33 g PD.
În cadrul aceleiași specii, compoziția chimică a laptelui se modifică în funcție de: rasă, vârstă, lactație etc.
Laptele produs în primele zile după fătare, numit și colostru, prezintă în-
sușiri caracteristice. Astfel, în primele 3-7 zile după fătare, colostrul se carac –
terizează printr-o culoare gălbuie, gust pronunțat sărat, miros specific, coagu-lează la fierbere, având o cantitate mare de SU la început (24% SU), cantitate care scade treptat pe măsură ce se încheie perioada colostrală.
Compoziția lui chimică se modifică și după 4-5 zile se apropie de conținu –
tul laptelui normal (tabelul 46, fig. 86). Colostrul este bogat în proteine, săruri minerale și vitamine, având o aciditate ridicată. Îndeplinește în organismul noului născut funcții importante ca: eliminarea meconiului datorită efectului său laxativ, preîntâmpinând fermentațiile și putrefacția din intestine datorită acidității sale, are un conținut ridicat de anticorpi și astfel preîntâmpină infec –
țiile etc.

163Tabelul 46
Compoziția chimică a colostrului și a laptelui normal (în %)
Felul laptelui
Substanță
uscată
Cazeină
Albumină
și
globulină
Grăsimi
lactoză
Săruri
Colostru imediat după fătare 33,6 5,6 15,6 6,5 3,0 1,2
Colostru după 24 ore de la fătare 19,4 4,5 6,3 4,8 2,8 1,0
Colostru după 48 ore de la fătare 14,2 3,2 3,2 4,2 3,5 1,8
Colostru după 72 ore de la fătare 13,3 3,3 1,0 4,1 4,1 0,8
Lapte normal 12,5 3,0 0,5 3,6 4,6 0,8
Figura 86. Compușii principali ai laptelui
Subprodusele laptelui – dintre acestea, în hrana animalelor se folosesc:
lapte smântânit (ecremat), zara, zerul și resturile de la fabricarea brânzeturilor
(tabelul 47).

164Tabelul 47
Compoziția chimică a laptelui integral și degresat
Laptele smântânit se obține din laptele integral de vacă, după separarea
grăsimii prin centrifugare. Compoziția lui chimică se deosebește de cea a lap-
telui integral numai prin conținutul mai scăzut în grăsime (0,5%) și, totodată, în vitamina A. Valoarea nutritivă este de cca. 0,14 UN și 30 g PD. Prin uscare, sub formă de praf, se poate conserva timp îndelungat, având o valoare nutriti –
vă mult mai mare (1,3 UN și 230 g PD). Conține numai 5% de apă și ca atare se va administra diluat în apă călduță. Se folosește mai ales proaspăt în hrana vițeilor sugari, pentru înlocuirea treptată a laptelui integral, în hrana purceilor sugari pentru completarea rației și în hrana tineretului aviar, în amestec cu concentratele. Mai este folosit și pentru producerea furajelor combinate și în diferite rețete de înlocuitori ai laptelui.
Zara se obține în urma extragerii untului din laptele de vacă sau din
smântână, conținând 0,5% de grăsime, 3,4% de proteină digestibilă și întreaga cantitate de lactoză și substanțe minerale ale laptelui integral. Se poate utiliza sub formă proaspătă (cu 9% SU) sau ca praf (92% SU). Sub formă proaspătă se folosește dulce sau acidulată, pentru băut sau pentru umectarea concentra –
telor (uruieli) în hrana tineretului porcin și aviar. Zara acidificată are un rol important în prevenirea și combaterea coccidiozelor la tineretul aviar. Sub formă de praf, se folosește la producerea înlocuitorilor de lapte sau a furajelor combinate. Valoarea nutritivă a zarei este la fel ca cea a laptelui smântânit.
Zerul (fig. 87) este subprodusul care rezultă la fabricarea brânzeturilor
ca urmare a coagulării cu cheag, prin acidifiere naturală sau de la fabricarea
cazeinei chiag sau clorh
idrice. Zerul se prezintă ca un lichid de culoare
verde gălbui. În funcție de modul de obținere, putem avea zer dulce
(aciditate 10-200 T), obținut de la coagularea laptelui cu cheag, și zer

165acid (aciditate 50-700 T), obținut de
la coagularea cu bacterii lactice, re-
spectiv cu acizi minerali.
Compoziția chimică a zerului vari-
ază în funcție de materia primă iniția –
lă și de procesul tehnologic utilizat la fabricarea brânzeturilor și cazeinei. Se caracterizează prin: conținut în apă – de 93-94%, conținut în proteină – de 0,8%, grăsime – 0,2%, restul componentelor fiind în aceleași cantități ca laptele integral.
Valoarea nutritivă este mai scăzută decât la zară, fiind, în medie, de 0,10
UN și 8 g PD. Se utilizează dulce sau acidificat, pentru băut sau în amestec cu uruieli. Se poate usca obținându-se zerul praf, cu aceleași utilizări ca și zara sau laptele smântânit.
Zerul de urdă se obține prin fierberea zerului obișnuit, fiind sărac în pro-
teine și lactoză, însă având gust plăcut poate fi utilizat ca atare sau în amestec cu uruieli în hrana porcilor puși la îngrășat.
Făinurile de origine animală În urma uscării și măcinării resturilor de la prelucrarea industrială a dife-
ritelor cărnuri (din cărnurile improprii consumului de către om sau din resturi-le de la abatoare, servicii de ecarisaj etc.) rezultă făinurile cu utilizare furajeră. Sunt furaje concentrate proteice, cu valoare biologică ridicată, servind pentru echilibrarea rațiilor în proteină. Se caracterizează și printr-un conținut ridicat în vitaminele B, dar sărace în A și D, sunt bogate în P, și uneori în Ca și Fe. Principalele făinuri de origine animală cu utilizare furajeră sunt: făina de car –
ne, de sânge, de cadavre (carne-oase) și de pește.
Făina de carne se obține din resturile de carne de la fabricile de conserve,
fie din carne improprie consumului uman, uscată și măcinată. Se prezintă sub forma unei pulberi grosiere de culoare galben-brună sau alb-murdar, cu mi-ros specific. Compoziția chimică variază în funcție de calitatea materiei brute din care provine, fiind: 7-12% – apă, 70-75% – proteină, 8-15% – grăsime și 3-4% – cenușă. Digestibilitatea componenților este de 90-95%, iar valoarea nutritivă de 1,5 UN și 650 g PD. Se recomandă în hrana păsărilor și a tinere –
tului suin în proporție de 1-5% din valoarea nutritivă a rației. În hrana taurilor și armăsarilor se poate administra în cantitate de 400-500 g, iar la berbeci și vieri de 100-300 g.
Figura 87. Zerul

166Făina de sânge (fig. 88) se obține din
sângele rezultat la sacrificarea animalelor,
defibrilat, uscat și măcinat, reprezentând 8-12% din cantitatea de sânge proaspăt uti-lizat. Prezintă aceleași caracteristici ca făi-na de carne, având valoarea nutritivă de 1,1 UN și 800 g PD.
Făina de carne și oase (fig. 89) se obți-
ne din cadavrele animalelor jupuite și tratate
cu vapori supraîncălziți sub presiune de 2-5 atmosfere timp de 8 ore, pentru a distruge eventualii agenți patogeni. După fierbere se îndepărtează spuma, se usucă și se macină. Compoziția chimică este următoarea: apă 8-10%, proteină brută 40-45%, grăsime 10-15%, cenușă 10-30%. Digestibilitatea este mai scăzută decât la făina de carne și sânge, iar valoarea nutritivă constituie 0,6-0,8 UN și 250-400 PD.
Făina de pește (fig. 90) se obține din
resturile de la fabricile de conserve sau din peștii improprii prelucrării prin conserva-re sau pentru consumul omului.
Compoziția chimică a făinii de pește
de bună calitate este următoarea: SU cca 95%, proteină brută 50%, grăsime 3-5%, săruri minerale peste 35%. Dintre sub-stanțele minerale este necesar ca NaCl să nu depășească 10%, restul fiind reprezen –
tate prin P, Ca, K, I.
Făina de pește se mai caracterizează printr-o valoare biologică a proteinei
crescută, prin conținutul mare în vitaminele A și B, iar digestibilitatea este de cca 90%. Valoarea nutritivă variază în limite destul de largi, fiind, în medie, de 0,7-1,2 UN și 320-480 PD. Grăsimea conținută în făina de pește vine în completarea celorlalți acizi grași prezenți în hrană. Starea generală de sănătate a animalelor este îmbunătățită, în special atunci când medicamentația uzuală
Figura 88. Făina de sânge
Figura 89. Făina de carne
și oase
Figura 90. Făina de pește

167nu este folosită. Îmbunătățește, de asemenea, formarea oaselor. Făina de pește
reprezintă o sursă concentrată de energie. Cu 70% până la 80% conținut de proteină digestibilă și grăsimi, energia conținută în făină de pește este mai mare decât a multor altor produse proteice.
Făina de pește are un conținut relativ ridicat de minerale, precum fosforul,
într-o formă ușor asimilabilă pentru animale. Conține în plus o gamă largă de elemente secundare, precum seleniu. De asemenea sunt prezente și alte vita –
mine într-o proporție apreciabilă: complexul de vitamine B, incluzând colina, biotina și vitamina B
12, de asemenea vitamina A și D și taurina. Se utilizează
în hrana animalelor în aceleași condiții ca și făina de carne.
În afara furajelor de origine animală amintite, în hrana animalelor se mai
pot folosi și alte resurse de origine animală, ca, de exemplu, broaștele, râmele, omizile, crisalidele viermilor de mătase, producându-se, însă, în cantități mici, importanța lor este redusă .
Furajele de origine minerală
Pentru echilibrarea rațiilor în substanțe minerale, trebuie administrate
anumite suplimente minerale. Acest supliment este format fie din diverși com-puși minerali (NaCl, sulfat de cupru etc.), fie din furaje de origine animală, dar care au un conținut ridicat de săruri minerale, în special Ca și P (făină de oase, de scoici și cojile de ouă).
Sarea de bucătărie (NaCl) este un supliment mineral obligatoriu în hrana
animalelor și, în special, a ierbivorilor. Se administrează fie sub formă de bul-gări (la bovine, ovine, caprine) la discreție, fie sub formă măcinată în amestec cu uruielile de concentrate (la suine și păsări), în cantități determinate conform normelor de alimentație. În zonele carențate în iod, se recomandă administra –
rea de sare iodată (care conține 5 mg iodură de potasiu la 1 kg) pentru a preve-ni apariția gușii la animale. Cantitatea de NaCl necesară în hrana animalelor variază în funcție de specie, vârsta animalului, producție etc., fiind, în medie, de 1% din SU a rației, ceea ce ar reprezenta cca 25-50 g la bovine, 20-40 g la cabaline, 5-15 g ovine și 1-3 g la păsări și suine.
Făina de oase se obține prin două căi: pe cale chimică (fosfatul precipitat
de oase) sau prin calcinarea și măcinarea oaselor. Fosfatul precipitat de oase se obține prin tratarea oaselor, în prealabil degresate și degelatinate, cu acid clorhidric, după care acidul din soluție este neutralizat cu lapte din var. Preci-pitatul obținut este spălat, uscat și măcinat. Conține 23% calciu, 17% fosfor, sub formă de fosfați bicalcici. Făina de oase, obținută prin degresare, apoi măcinată și calcinată, conține 25-27% calciu și 10-12% fosfor sub formă de

168fosfat tricalcic. Se folosește în amestec cu uruieli de concentrate în următoare –
le cantități: 25-30 g – la taurine și cabaline, 10-20 g – la ovine și suine și 1-3
g – la păsări.
Creta furajeră. Făina de cretă sau carbonatul de calciu se obține prin mă-
cinarea rocilor naturale de carbonat de calciu. Este necesar ca aceasta să nu conțină mai mult de 1% siliciu, care ar provoca tulburări în organism. Conține Ca în proporție de 45-50%. Se administrează în cantități de 10 g/100 kg greu-tate vie la mamifere și 1 g din SU la păsări.
Substanțe azotate sintetice cu utilizare furajeră
Pentru apropierea necesarului proteic în hrana animalelor, în ultimii ani,
se utilizează tot mai frecvent diferite substanțe sintetice care conțin azot. Din-tre acestea se folosesc mai ales ureea, apele amoniacale și sărurile de amoniu care substituie o parte din proteina rațiilor. În Republica Moldova în acest scop se utilizează în hrana rumegătoarelor, de obicei, ureea sintetică ce se obține pe cale industrială dintr-un amestec de două părți amoniac și o parte de acid carbonic, conținând cca 40% azot. Ureea poate substitui (fără a dăuna sănătății animalelor) 30-35% din proteina rațiilor la vacile cu lapte și cca 50% la taurinele puse la îngrășat. Administrarea ureei sintetice se face în mod trep-tat, pentru a preveni intoxicațiile; ureea se adaugă în rații alături de melasă sau sfecla de zahăr. Se administrează sub multiple forme:
– în amestec cu uruieli de concentrate;- în soluție de melasă cu care apoi se stropesc furajele grosiere;- odată cu însilozarea; – diluată în apă (4-5 părți apă la o parte uree) cu care apoi se stropesc
furajele însilozate;
– introduse în furajele combinate.
Aditivii furageri
Se pot clasifica în :
· aditivi nutriționali: vitamine, oligominerale, aminoacizi;· aditivi pronutriționali: enzime, antibiotice, probiotice, prebiotice, emul –
sifianți, antioxidanți, agenți detoxifianți, preparate hormonale;
· aditivi tehnologici: conservanți, lianți, arome, edulcoranți, pigmenți,
agenți de control ai mediului;
· aditivi medicinali: coccidiostatice, histomonostatice, alte produse sau
substanțe medicamentoase, extracte naturale din plante (Pop, 2002).

169Aditivi vitaminici. Asigurarea vitaminică se face doar prin adăugarea
diferitelor preparate vitaminice în furajele combinate. De regulă, vitaminele
sunt clasificate după criteriul solubilității în liposolubile: A, D, E, K, F, și hidrosolubile: complexul vitaminei B și C. Întrucât sunt indispensabile anima –
lelor, necesarul în acești nutrienți se satisface prin aport exogen, prin hrană, respectiv prin diferite componente ale acesteia mai bogate în anumite vita –
mine. Când acest aport devine insuficient, de exemplu în creșterea intensivă a animalelor, se impune suplimentarea vitaminică, utilizându-se produse in-dustriale obținute prin sinteză sau biotehnologic. Ca și surse de suplimentare a vitaminelor în furajele combinate se pot aminti diferite preparate vitaminice care asigură o singură vitamină sau sub formă de blenduri vitaminice. Mai există o variantă de asigurare a vitaminelor prin blenduri vitaminice.
Aminoacizii de sinteza. Aminoacizii sunt elementele constitutive ale
tuturor proteinelor naturale, atât din plante cât și din animale; ei sunt strict necesari organismului animal pentru sinteza proteinelor proprii. Cei mai utili –
zați aminoacizi de sinteză ca aditivi furajeri sunt lizina, metionina, treonina și triptofanul. Utilizarea lor în alimentația animală este reglementată în Uniunea Europeană prin Directiva 471/82 și 520/89, care precizează produsele înregis-trate și autorizate în acest sens (Pop, 2002).
Aminoacizii de sinteză sunt obținuți prin sinteza chimică sau biosinteză, cei
mai utilizați în alimentația animalelor fiind L-metionina și L-lizina, dar pot fi utilizate și amestecuri de L-aminoacizi (glicina, alanina, prolina și histidina).
Metionina a început să fie produsă în anii ‘50, prin sinteza chimică, aceas –
tă cale fiind folosită și în prezent; majoritatea animalelor pot converti izomerul D-metionină în L-metionină, ceea ce face ca produsul obținut pe cale chimică (DL-metionina) să satisfacă atât sub aspect nutrițional, cât și economic.
Lizina a fost pentru prima data produsă la scară industrială în anii ‘60, odată
cu definirea rolului său major în alimentația animalelor și creșterea cerințelor industriei furajere pentru includerea ei ca aditiv în nutrețurile combinate.
Prin biotehnologie se poate obține L-lizină pură, comercializată ca L-lizi –
na HCl sau L-lizină sulfat; forma de prezentare poate fi de pulbere cu aspect cristalin și culoare deschisă (în general, conținând 98% L-lizina HCl, respec-tiv min. 78% lizină), granulată (L-lizina sulfat, cca 47% lizină) sau sub formă lichidă (conținând 12-50% lizină).
Enzimele. Termenul de „enzimă” a fost folosit pentru prima dată de către
Kuhne (în anul 1887) pentru a numi o substanță catalitică obținută din drojdii; după ce, în anul 1926, Sumner a cristalizat ureaza și a demonstrat activitatea sa catalitică, s-a stabilit și faptul că toate enzimele sunt, în fapt, proteine. Ca

170atare, cea mai simplă definiție a enzimelor poate fi de proteine cu activitate
catalitică.
Antibioticele. Pe plan mondial, consumul de antibiotice în sectorul crește –
rii animalelor depășește cu mult consumul uman, acestea fiind utilizate atât ca agenți terapeutici, cât și ca aditivi furajeri (promotori de creștere).
Antibioticele furajere pot fi definite ca substanțe bacteriostatice sau bac-
tericide care, folosite în doze de zeci/sute de ori mai mici decât cele terapeu-
tice, acționează la nivelul florei digestive, contribuind la menținerea stării de
sănătate a animalelor și la îmbunătățirea valorificării hranei, realizând un efect
promotor al creșterii acestora. Proporțiile curente de utilizare a antibioticelor
furajere sunt cuprinse între 5- 50 mg/kg nutreț, în funcție de tip, specie, cate-
gorie de vârstă, stare fiziologică (Pop și col., 1997).
Probioticele sunt microorganisme vii, ce refac balanța bacteriană intesti-
nală și cresc rezistența la germenii patogeni.
Probioticele au un rol foarte important asupra sănătății animalelor prin
stimularea digestiei și împiedicarea dezvoltării bacteriilor patogene care pot cauza infecții grave. Bacteriile de bună natură ar trebui să se găsească în or –
ganismul animal în proporție de până la 80%, iar cele patogene ar trebui să fie undeva până la 20%. Majoritatea probioticelor sunt bacterii lactice și anihi –
lează alte bacterii patogene în tubul digestiv. Probiotice putem găsi în produ-sele lactate ca: brânza de vaci, chefir, iaurt, lapte bătut, în legume fermentate, precum varza și soia. Trebuie evitat, pe cât este posibil, pasteurizarea acestor produse, deoarece pasteurizarea distruge majoritatea bacteriilor .
Probioticele pot intra în hrana zilnică a fiecărui animal, dar mai ales când
animalul prezintă o gastrită sau alte afecțiuni la nivelul tubului gastro-intesti –
nal, în constipație sau diaree, stări de stres puternic, schimbarea regimului ali –
mentar sau când acesta conține o cantitate redusă de fibre, infecții bacteriene sau micotice. Un tratament prelungit cu antibiotice poate duce la un dismicro –
bism intestinal grav, de aceea este foarte indicată administrarea de probiotice imediat după tratamentul cu antibiotice. Probioticele pot fi folosite și în cazul intoleranței la alimente, deoarece acestea măresc digestibilitatea.
Probioticele naturale stimulează și sistemul imunitar, favorizând absorb-
ția fierului, antioxidanților și altor nutrienți în organism, producând în ace –
lași timp biotină, acid folic și vitamine din grupul B. Probioticele ajută și la reducerea stărilor de alergie și inflamație având un bun efect în combaterea bacteriilor patogene.
Prebioticele sunt definite ca substanțe care favorizează dezvoltarea și
multiplicarea microorganismelor probiotice în tubul digestiv al animalelor.

171Administrate separat sau concomitent cu un probiotic, prebioticele creează în
tractusul intestinal condiții de mediu sau de hrană favorabile microorganisme –
lor utile; în același timp, prebioticele pot acționa specific împotriva colonizării germenilor cu potențial patogen (salmonele, clostridii, E. coli etc.) pe epiteliul
pereților intestinali.
În categoria prebioticelor se înscriu unele oligozaharide și acidifianți .
Emulsifianții. Multe nutrețuri combinate au un conținut ridicat în grăsimi,
uneori chiar adiționate pentru creșterea nivelului energetic. Valorificarea grăsi-
milor din hrană presupune o fază digestivă, de degradare enzimatică a grăsimi-
lor până la nivel de monogliceride și acizi grași și emulsionarea lor, urmată de faza absorbativă, reprezentată de formarea unor structuri micelare care permit
pasajul fracțiunilor absorbabile prin peretele intestinal în mediul intern.
Agenții detoxifianți. În condițiile conservării unor nutrețuri cu umiditate
mărită (peste 15%), în masa lor se pot dezvolta o serie de mucegaiuri (ex.
Fusarium), producătoare de micotoxine-aflatoxine, zearalenonă, trichotecene (vomitoxina sau deoxinivalenol – DON), ochratoxine, T-2, acid fusaric.
Agenții detoxifianți sunt folosiți la anihilarea micotoxinelor din nutre-
țurile deja contaminate. Aceștia au la bază glucomananii esterificați, extrași enzimatic din peretele celular al drojdiei Saccharomyces cerevisiae.
Micotoxinele apar în condiții de umiditate crescută atât în câmp, înainte de
recoltare, cât, mai ales, după recoltare și păstrare în condiții necorespunzătoare. Micotoxinele sunt metaboliți toxici pentru animalele consumatoare, produși de către fungi (mucegaiuri); afecțiunile determinate sunt denumite micotoxicoze. Micotoxinele influențează negativ ingestia de nutreț, starea de sănătate și per –
formanțele zootehnice ale animalelor, cele mai sensibile fiind suinele și păsările, rumegătoarele (datorită florei ruminale) fiind mai rezistente.
Hormonii. În scopul biostimulării producțiilor animale, se utilizează în
special hormonii anabolizanți (pentru îmbunătățirea performanțelor în pro-
ducția de carne) și cei cu potențial de sporire a producției de lapte (ca BST-ul sau somatocrinina), incluși în hrană, injectați sau implantați subcutanat.
Anabolizanții hormonali sunt substanțe cu rol reglator și biostimulator
asupra asimilației și sintezei proteice în organismul animal, îmbunătățind bi-lanțul N și favorizând formarea și dezvoltarea musculaturii în condițiile unei valorificări superioare a proteinelor și energiei din hrană; efectele utilizării lor diferă mai ales în funcție de sexul, specia și vârsta animalelor .
După originea lor, anabolizanții hormonali pot fi grupați în mai multe
categorii: naturali/artificiali, endogeni/exogeni, steroizi/nesteroizi; hormonii fiind și ținând cont de glanda secretoare, modul de asociere, activitatea lor etc.

172Utilizarea preparatelor hormonale în hrana tineretului taurin, destinat produc-
ției de carne, deși controversată, este relativ extinsă, îndeosebi în SUA.
Conservanții. Agenții conservanți sunt folosiți pentru a menține intac –
te caracteristicile unor nutrețuri pe durata păstrării lor. Una dintre aplicațiile
conservanților urmărește buna păstrare sub aspect cantitativ și calitativ a unor
materii prime furajere, caz în care sunt puse în contact cu acestea la depozitare
(de ex., agenți de însilozare, inhibitori de mucegaiuri) și oferă o protecție spo-rită chiar și în cazul unor condiții mai puțin optime de depozitare (umiditate
peste normal, variații mari de temperatură).
Lianții sunt aditivi furajeri naturali sau de sinteză chimică introduși în
nutrețuri combinate, concentrate PVM sau premixuri, în scopul creșterii capa –
cității de absorbție a pulberilor fine (provenite din măcinarea materiilor prime
sau chiar unele substanțe utile folosite în această formă), precum și – în cazul
nutrețurilor finite – pentru favorizarea unor prelucrări, de tipul granulării. În
principal, lianții măresc gradul de adezivitate între diferitele particule aflate în componența unui amestec furajer, reduc pierderile de substanțe utile și îmbu-nătățesc calitatea granulelor obținute, dar pot avea și alte efecte benefice (deși
secundare) chiar sub aspect nutrițional.
Aromele furajere definesc o serie de compuși organici naturali sau sintetici cu
miros și/sau gust distinct plăcut, folosiți în alimentația animalelor pentru a modifica în sens util aceste caracteristici ale hranei; folosirea lor prezintă mai multe avantaje:
– creșterea palatabilității rațiilor ce includ materii prime mai puțin accep –
tate de animale datorită unui gust sau miros specific, dar care pot fi preferabile
din punct de vedere al costului și disponibilității lor;
– atragerea animalelor spre hrană și stimularea consumării ei;
– mascarea unor mirosuri nedorite sau neplăcute, caracteristice unor nu-
trețuri sau care pot fi preluate de hrană din mediu;
– îmbunătățirea potențialului de marketing al unor nutrețuri prin imprima –
rea unei semnături specifice de aromă (gust/miros).
Îndulcitorii (edulcoranți) reprezintă o altă categorie de substanțe utilizate
în scopul îmbunătățirii palatabilității nutrețurilor și creșterii ingestiei de hrană,
îndeosebi la purcei. Folosirea îndulcitorilor a apărut ca alternativă la folosirea zahă-rului în alimentația purceilor (care preferă gustul dulce), în scopul stimulării unui consum cât mai timpuriu și consistent a altor nutrețuri decât laptele matern, pentru a
depăși ușor criza de înțărcare și a le îmbunătăți performanțele de creștere.
Aditivii medicinali sunt substanțe chimice sau naturale cu rol medicamen –
tos, care pot fi introduse fie în premixuri sau concentrate PVM, fie direct în nutrețurile combinate (sau rații), în scop:

173- profilactic, împotriva apariției unor boli cu incidență mare (ex., coccidi –
oza la pui, histomonoza la curci, dizenteria hemoragică la porci);
– terapeutic, pentru combaterea unor boli specifice (ex., enterite infecți –
oase, parazitoze etc.).
Folosirea aditivilor medicinali în scop profilactic presupune o adminis –
trare de lungă durată, conform unui program specific sau chiar pe întreaga
perioadă de creștere a animalelor (ex., la puii de carne), dar cu o perioadă de excludere înaintea sacrificării și cu respectarea anumitor reguli specifice.
Agenții anticoccidieni (numiți curent coccidiostatice), în funcție de mo-
dul de acțiune, se împart în două categorii:
– agenți care permit instalarea unei imunități anticoccidiene (acționează
în faza a doua a ciclului evolutiv al coccidiilor) și, ca urmare, sunt utilizați în special la găinile de reproducție, de regulă până la vârsta de 16 săptămâni (pot influența negativ ouatul), putând fi, însă, folosiți și la puii broiler;
– agenți care acționează în prima fază a ciclului evolutiv al coccidiilor,
nepermițând instalarea imunității, drept pentru care sunt folosiți îndeosebi la puii broiler (continuu, până cu circa 5 zile înainte de sacrificare).
Substanțele tranchilizante au o acțiune sedativă asupra animalelor, asi-
gurând prevenirea și diminuarea stării de stres. Dozele recomandate variază în funcție de specie și sunt de 5-150 mg/animal/zi. Cele mai utilizate sunt: Clorpromaxina, Meprobamatul, Hidroxizinul și Reserpina.
Pigmenții aparțin grupului carotinoidelor folosindu-se în acest sens ex-
tractul de lucernă în cantitate de 0,2-0,3% care conține 1500 mg/kg xantofilă și 750 mg/kg de caroten și extractul de soia ce conține capsantină și capsorubi-nă. Sunt utilizați, mai ales, la păsări pentru asigurarea unei pigmentații plăcute a puilor broiler, a gălbenușului de ou. Actualmente, se mai folosesc în vederea pigmentării untului, brânzeturilor și a culorii păstrăvului.
Furajele combinate
Furajele combinate (nutrețurile) combinate sunt produse obținute din
ingrediente combinate, astfel încât să satisfacă cerințele nutritive ale unei anumite categorii de animale la nivel optim și prezintă un amestec omogen din diverse surse furajere (grăunțoase, deșeuri de la industria de prelucrare – șroturi și tărâțe, aditivi furajeri etc.), compuse după rețete elaborate conform cerințelor științific argumentate de hrană a animalelor în scopul folosirii cât mai suficiente a surselor nutritive din rații.
Utilizarea nutrețurilor combinate în alimentația animalelor prezintă câte –
va mari avantaje, printre care:

174- conținut nutritiv bine echilibrat, ceea ce conduce la realizarea unor per –
formanțe optime;
– prevenirea apariției unor boli și menținerea în consecință a unei stări de
sănătate corespunzătoare a animalelor;
– oferă avantajul mecanizării alimentației, se reduc cheltuielile de furaja –
re, lucru care, corelat cu sporirea producțiilor animalelor, conduce la creșterea
eficienței economice a fermelor zootehnice.
Materia primă de bază, folosită la producerea furajelor combinate, o con-
stituie grăunțele de cereale, boabele de leguminoase și reziduurile industriale la care se mai adaugă furaje proteice de origine animală, suplimente minerale, preparate vitaminice etc. Componența furajelor combinate diferă de la o specie la alta, iar în cadrul speciei de la o categorie la alta – în funcție de cerințele ani-malului. Datorită acestui fapt, este necesar ca la întocmirea rețetelor pentru pre-pararea furajelor să se țină cont de o serie de indici calitativi, și anume: valoarea energetică a rației, raportul proteic, conținutul în aminoacizi, conținutul în celu-loză, în vitamine, raportul calcido-bazic și Ca/P. Producerea furajelor combinate se realizează pe baza numeroaselor procedee tehnice având loc diferite operații de mărunțire, amestecare, umezire, presare, uscare etc. Clasificarea acestora se face în funcție de forma de pregătire și rolul pe care-l au în hrana animalelor.
Furajele combinate pentru diferite specii și categorii de animale pot fi:
brichete, amestecuri de uruieli sau făinuri și formă granulată.
Brichetele sunt formate din fibroase și concentrate, având ca liant melasa,
de forma unor cărămizi, folosite pentru cabaline și taurine.
Amestecurile de uruieli sau făinuri se folosesc pentru completarea rațiilor
la toate speciile sau pot constitui rația în întregime la păsări și porci.
Amestecurile granulate de diferite mărimi se folosesc cu precădere în
hrana porcilor și păsărilor.
După rolul pe care îl au în alimentația animalelor, furajele combinate pot
fi: complete, de completare și speciale.
Furajele combinate complete pot alcătui singure rația animalelor (suine și
păsări) în care sunt dozate toate substanțele nutritive necesare animalelor. În
componența acestora intră grăunțele de cereale în proporția cea mai mare (60-70%), boabele de leguminoase, tărâțe, șroturi, făină de fân, făinuri de origine animală, antibiotice și suplimente minerale. Se pot prezenta fie sub formă de amestecuri de uruieli și făinuri, fie sub formă granulată.
Furajele combinate de completare (preamestecuri) se folosesc ca supli-
mente ce se adaugă la rația de bază cu scopul de a o echilibra în proteine, vi-tamine, săruri minerale. În componența acestor furaje bogate în proteină intră
vitamine și săruri minerale sau chiar preparate sintetice. Aceste preamestecuri

175poartă denumiri ca: premix, vamix, zoofort etc. De altfel, se consideră că aces-
te preamestecuri reprezintă forma cea mai avantajoasă de echilibrare a rațiilor de bază utilizate în hrana animalelor, asigurându-le valoarea completă.
Furajele combinate speciale se folosesc cu scopul de a substitui laptele
integral (înlocuitori ai laptelui) în hrana purceilor și vițeilor. Sunt alcătuite, în general, din furaje cu conținut foarte redus de celuloză și cu adaosuri de prepa-
rate proteino-vitamino-minerale. Aceste furaje combinate poartă denumiri di-
ferite în funcție de marca fabricii producătoare și cu scopul urmărit (înțărcarea timpurie, îngrășarea specială a vițeilor etc.). În Republica Moldova se folosesc atât preparatele indigene (lactovit, larovit), cât și importate (latolio neve).
Resturile culinare. De la unitățile de alimentație publică, de la unele fa-
brici de produse alimentare, ca și din gospodărie, rezultă o serie de produse alimentare care pot fi utilizate în hrana animalelor, constituind o importantă sursă pentru îngrășarea porcilor, administrate în cantitate de 15 kg maximum. Compoziția și valoare nutritivă este foarte diferită în funcție de proveniența lor. În medie conține 80% de apă, având 1 UN/kg SU.
3.2. Aprecierea valorii nutritive a nutrețurilor
Unitatea de măsură TSd. Această unitate de apreciere a valorii nutritive a
nutrețurilor s-a pornit de la considerentul că substanțele nutritive digerate repre-zintă substanțe nutritive efectiv utilizate de către organismul animal. Deoarece s-a căutat să se echivaleze aceste substanțe pe baza valorilor lor energetice, conside-rând că proteinele și glucidele pun la dispoziția organismului aproximativ 4 Kcal, pentru fiecare gram, în timp ce lipidele digestibile – cca 9 Kcal/g, rezultă că aces-tea pun la dispoziția organismului o cantitate de energie de 2,25 ori mai mare.
Pentru a aduce lipidele la aceeași valoare cu proteinele și glucidele, ele se
înmulțesc cu factorul 2,25. Această nouă valoare se însumează cu proteinele
și glucidele digestibile, obținându-se conținutul total de substanțe nutritive
digestibile (TSND), din furajul sau rația respectivă.
Rezultă că: TSND = proteina digestibilă +(grăsimea digestibilă x2,25)
+ celuloza digestibilă +SEN digestibile.
Aprecierea valorii nutritive a furajelor pe baza valorii energetice.
Cantitatea de energie conținută de furaj sau rație este cunoscută sub numele de energie totală sau energie brută și se exprimă în Kcal (kilocalorii) sau direct prin determinarea chimică a componenților, care se vor înmulți cu echivalenții calorici respectivi: 9 Kcal/g pentru grăsime, 5,7 Kcal/g pentru proteine și 4
Kcal/g pentru glucide și se poate determina direct prin arderea unui gram în
bomba calorimetrică.
După schema acestor transformări energetice, se constată că din energia

176brută, aflată în furaje, o parte se pierde prin substanțe nedigerate din fecale
(energia din fecale), rezultând energia digestibilă. În continuarea transformă –
rilor care au loc, din energia digestibilă o parte se pierde prin gazele de fer –
mentație ce se formează în tubul digestiv (energia de gaze), iar altă parte este eliminată prin urină (energia din urină). Scăzând din energia digestibilă, ener –
gia din gaze și cea din urină rămâne energia metabolizabilă, o parte este chel –
tuită de organism pentru munca de digestie și asimilare a hranei. Aceasta ia formă de căldură, iar organismul o utilizează pentru menținerea temperaturii
constante a corpului (energie calorică). Scăzând și această formă rezultă energia netă, pe care organismul o utilizează pentru asigurarea funcțiilor vitale (energie de întreținere) și pentru diferite producții (energie pentru producție) (fig. 91).

Figura 91. Schema transformărilor energetice din organism
Sistematizând schema, rezultă urătoarele:
E. Brută – E. Fecale = E. digestibilă (E.D.)E. D. – (E. gaze + E. urină) = E. metabolizabilă (M)E. M. – E. calorică = E. netăE. netă – E. întreținere = E. productivăUnitatea de măsură a valorii energetice. Aprecierea valorii nutritive
a nutrețurilor pe baza conținutului lor de energie se bazează pe constatarea, că un furaj va avea o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât va pune la dispoziția organismului o cantitate mai mare de energie netă, sau cu cât va determina obținerea unei producții cu o caloricitate mare. Paralel cu această metodă de lucru, s-au întocmit și tabelele cu valoarea nutritivă a furajelor. Valoarea energetică se exprimă în Kcal, Mkcal, Jouli (J, MJ).
Pentru exprimarea valorii nutritive se utilizează mai frecvent energia

177metabolică (EM); ecuațiile de calcul se bazează tot pe conținutul de sub-
stanțe, nutritive digestibile, rezultând echivalenți energetici de calcul așa cum sunt exprimați.
Unitățile de măsură ale efectivului productiv. Conform acestei me-
tode, se consideră că un furaj sau rație are o valoare nutritivă cu atât mai mare cu cât determină obținerea unei cantități mari de carne, grăsime, lapte, muncă etc.
Unitatea furajeră orz (UF) reprezintă efectul producției de lapte (3 kg),
a unui kg de orz de calitate bună, în prezent este utilizată în țările scandina-ve ca unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor și rațiilor fiind denu-mită și unitate furajeră, sau unitate scandinavă, prezentând importanță mai mult pentru vacile de lapte, decât pentru alte specii.
În afară de unitățile de măsură scandinave amintite anterior (UF), în
prezent au încă o largă răspândire unitățile: echivalentul amidon și unitatea nutritivă ovăz (sovietică).
Echivalentul amidon (Ea) a fost stabilit de cercetătorul german Oskar
Kellner. În stabilirea acestei unități de măsură, el a plecat de la premiza echivalării în amidon pe baza depunerii de grăsime în corp, a tuturor sub-stanțelor nutritive din furaje. În acest scop, a executat experiențe respira-torii pe boi adulți puși la îngrășat, stabilind efectul de producție-grăsime a furajelor. Pentru aceasta Kellner introduce în hrana animalelor o cantitate de substanțe pur digestibile pentru a le stabili efectul de producție-grăsime și consideră că ele au același efect ca și substanțele nutritive digestibile conținute în furaj. Pe baza acestor date, se stabilește ca unitate de măsură a valorii nutritive a furajelor echivalentul amidon (Ea), luând ca etalon can-titatea de grăsime (248 g) depusă în organism ca efect al hrănirii cu 1 kg amidon pur digestibil. Cu acest etalon el compară efectul de producție-gră-sime al diferitelor furaje și îl exprimă în echivalentul amidon, raportându-l la 100 kg de furaj studiat.
Unitatea furajeră ovăz (UN). Unitate de măsură a valorii nutritive a
furajelor a fost stabilită de către cercetătorii sovietici, din care cauză mai poartă denumirea de unitate nutritivă sovietică. O UN este considerată egală cu depunerea a 0,150 kg grăsime în corp sau cu o energie netă de 1,414 Kcal, respectiv efectul productiv al unui kg de ovăz de calitate mijlocie.
Stabilirea acestei unități de măsură s-a pornit de la efectul productiv-gră –
sime, însă în locul amidonului s-a folosit ca etalon ovăzul de calitate mijlocie (de unde și denumirea de UN – ovăz). În comparație cu Ea, prezintă avantajul că folosește ca etalon un furaj cu o largă răspândire în hrana animalelor. Pe

178baza acestei unități de măsură s-au făcut echivalările valorii nutritive a tuturor
furajelor, întocmindu-se tabele cu această valoare nutritivă exprimată în UN.
Între unitățile de măsură calculate pe baza efectului productiv, există rela –
ții matematice de echivalare, necesare fiindcă nu toate țările utilizează aceeași unitate de măsură (tabelul 31).
Tabelul 31
Relații de echivalare în unitățile de măsură a valorii nutritive a furajelor
Unitatea de măsură (l cal) ENCoeficienți de Echivalare
Ea UN UF
Ea 2360 1,00 1,66 1,43
UN ovăz 1414 0,60 1,00 0,86
UN orz (UF) 1650 0,70 1,16 1,00
Echivalările au la bază caloricitatea producției de grăsime rezultate prin
creșterea animalelor de experiență.
3.3. Aprecierea valorii biologice a furajelor
Valoarea nutritivă a furajului se exprimă prin diferite unități de măsură,
stabilite, în mod convențional, pe baza diferitelor criterii și este determinată
de rezultatul interacțiunii dintre furaje și organism, deci măsura în care pro-prietățile furajului și forma de prezentare a componentelor lui corespund par –
ticularităților biologice ale animalului, precum și modul în care influențează creșterea, sănătatea, funcția de reproducție și productivitatea animalelor .
Așadar, valoarea nutritivă a unui furaj sau a unei rații nu este aceeași pen-
tru toate animalele, ci diferă în funcție de specie, categorie de vârstă și formă de producție.
Metodele pentru aprecierea valorii nutritive a furajelor și rațiilor au evo-
luat în decursul timpului, paralel cu îmbogățirea cunoștințelor în domeniul alimentației. S-a încercat aprecierea valorii nutritive după compoziția chimică brută a furajelor; cele care au o cantitate mai mare de substanțe nutritive brute vor avea și o valoare nutritivă mai ridicată.
Pe cale experimentală, aprecierea valorii nutritive se poate stabili după
conținutul în substanțe nutritive digestibile, pe baza cantității de energie pusă la dispoziția organismului pentru diferite scopuri (producție) și pe baza efectu –
lui productiv al furajelor și rațiilor în organism (carne, grăsime, lapte etc.).
În prezent, se face aprecierea complexă a valorii nutritive a furajelor și
rațiilor, deci se face aprecierea “valorii complete” a hranei administrate. În

179aprecierea valorii complete a furajelor și rațiilor se folosesc rezultatele obți-
nute prin toate metodele de lucru amintite, fără, însă, a li se atribui o valoare
absolută, așa cum se făce a anterior.
Prin valoarea biologică a furajelor se înțelege capacitatea unui furaj de a
influența creșterea, sănătatea, funcția de reproducție și producția animalelor.
Această valoare biologică a furajelor este dată, în primul rând, de calita –
tea proteinelor, în conținutul de vitamine și săruri minerale.
Aprecierea valorii biologice a furajelor sau a componentelor acestora nu
constituie o metodă de apreciere a valorii nutritive, ci doar o completare a metodelor utilizate în acest scop. Din această cauză cercetările mai recente recomandă să se studieze nu numai valoarea biologică a furajelor, ci și efectul rației în totalitate asupra sănătății, creșterii, producției și funcției de reproduc-ție, efect exprimat prin așa numita valoare completă a rației.
Din punct de vedere nutrițional, un furaj este caracterizat de conținutul
său nutritiv în substanțe energetice, proteice, minerale, vitaminice și de con-sumabilitate.
Acești doi parametri, componenți ai valorii de furajare depind, în pri-
mul rând, de compoziția chimică și morfologică a plantei, ale căror nivele de conținut și structură se modifică pe măsură ce plantele cresc și înaintează în vegetație.
Același lucru se întâmplă și cu digestibilitatea materiei organice în gene-
ral și pe fiecare principiu nutritiv în parte (proteine, grăsimi, celuloză etc.) și care, după determinările mai sofisticate pe animale și în laborator, arată cât la sută dintr-un principiu nutritiv sau substanțe organice ingerate sunt reținute de organism pentru nevoi personale (funcții de întreținere, de reproducție) și pentru producție, din totalul ingerat.
Digestibilitatea determină calitatea furajului.Cunoașterea digestibilității sau, mai bine spus, a evoluției acesteia pe par –
cursul unei perioade de vegetație a plantelor are o mare importanță, întrucât ea exprimă cu fidelitate calitatea unui furaj dată de conținutul său nutritiv .
În relație, un furaj mai sărac în principii nutritive este mai puțin consuma-
bil, mai puțin digestibil, iar, în final, și valoarea de furajare a acestuia este mai mică. Totuși, relația nu este atât de simplă și nu întotdeauna direct proporțio-nală, mai ales când se compară soiurile sau speciile de plante între ele.
Pentru a înțelege mai bine fenomenul este nevoie să pătrundem mai adânc
în structura plantelor, la nivel celular.

180Factorii care influențează digestibilitatea nutrețurilor
Factorii dependenți de animale sunt:
Specia. Dintre factorii dependenți de animale, specia influențează, în cea
mai mare măsură, digestibilitatea nutrețurilor, însă, în corelație cu compoziția nutrețurilor.
Nutrețurile cu un conținut scăzut în celuloză brută sunt aproximativ egal
digerate de toate speciile de animale; în schimb nutrețurile cu un conținut ridicat în celuloză brută sunt mai bine digerate de rumegătoare față de mono-gastrice. Există unele deosebiri și printre speciile aparținute rumegătoarelor, astfel bovinele față de ovine digeră ceva mai bine nutrețurile celulozice și ovinele față de bovine digeră ceva mai bine concentratele, cele cu un conținut mai scăzut în celuloză.
Explicația poate fi pusă pe seama duratei de stagnare a nutrețurilor în
tubul digestiv, în special în rumen care este mai mare la ovine față de bovine. Cabalinele digeră mai ineficient decât rumegătoarele nutrețurile cu un conți –
nut mai ridicat în celuloză, fapt explicabil printr-o masticație mai ineficientă și printr-un tranzit mai rapid al nutrețurilor prin tubul digestiv. În ceea ce priveș-te digestia proteinelor nu există deosebiri printre speciile aparținând rumegă –
toarelor. Există, însă, deosebiri importante între monogastrice și rumegătoare, în sensul că monogastricele digeră evident mai bine proteinele din nutrețuri.
Rasa influențează digestibilitatea nutrețurilor, în medie, cu 3-4%. Deose-
birile apar ținând seama de gradul de ameliorare a raselor. De exemplu, rasa Holștein Friză, o rasă ameliorată de taurine, digeră mai ineficient nutrețurile celulozice decât Sură de stepă, o rasă neameliorată de taurine. Invers, rasele ameliorate de taurine digeră mai bine decât cele neameliorate nutrețurile cu un conținut scăzut în celuloză precum concentratele, rădăcinile, nutrețurile verzi.
Vârsta poate influența digestibilitatea nutrețurilor prin prisma gradului
de dezvoltare și funcționare a tubului digestiv. Animalele adulte ar trebui să digere ceva mai bine nutrețurile decât animalele tinere. Deși, per total, anima –
lele adulte față de cele tinere digeră mai bine nutrețurile, în medie, cu 2-4%, animalele tinere pot compensa parțial printr-o modificație mai eficientă.
Individul. În cadrul aceleiași rase pot apărea deosebiri între indivizi în
ceea ce privește digestibilitatea datorită tipului comportamental. Diferențele între indivizi sunt mai mari la cabaline (Animale mai temperamentale) și în cazul nutrețurilor de volum pot ajunge până la 10%.
Starea fiziologica – animalele gestante și în lactație digeră aproximativ
egal nutrețurile față de animalele neproductive (sterpe) dacă nutrețurile sunt administrate la același nivel, în aceeași cantitate. Practic, însă, animalele ges-

181tante și în lactație sunt hrănite la niveluri mai mari decât cele neproductive, si-
tuație în care digestibilitatea nutrețurilor scade datorită accelerării tranzitului.
Constituenții chimici și digestibilitatea plantelor furajere. La baza struc-
turii plantelor stă celula vegetală, a cărei conținut interior (suc celular) este limitat la exterior de peretele celular. Așadar, și constituenții chimici ai plan-telor pot fi categorisiți, și anume: constituenți intracelulari și constituenți ai pereților celulari. Constituenții intracelulari (de conținut) au o digestibilitate adevărată, totală la rumegătoare în cazul zaharurilor și fructozanilor și foarte ridicată la grăsimi și substanțe azotate.
Peretele celular cu cei doi constituenți esențiali – celuloza și hemiceluloza
– are și el o digestibilitate foarte ridicată, de 90-100% la plantele foarte tinere, dar scade la cel puțin 40% pe măsură ce pereții celulari se încrustează cu lig-nină și se îngroașă, atunci când plantele îmbătrânesc.
Trebuie de reținut că lignina din pereții celulari este nu numai nedigestibi –
lă, ci constituie și o barieră pentru digerarea furajelor de către microoganisme –
le din rumen, în accesul lor spre conținutul celular. Rezultă, că digestibilitatea materiei organice a furajelor și valoarea ei utilă pentru organismul animal (ru-megătoare) depinde esențial de conținutul și digestibilitatea pereților celulari.
Țesuturile lignificate ale pereților celulari sunt aproape complet nedige –
rate, deoarece aceștia se înrăutățesc pe măsură ce plantele avansează în ve-getație, într-un ritm mai rapid după perioada optimă de recoltare a plantelor. Cu alte cuvinte, după această perioadă relativ scurtă, de 7-8 zile, chiar dacă plantele și-ar păstra în totalitate conținutul nutritiv, lucru care, de fapt, nu se întâmplă, organismul animal nu îl poate valorifica în mod eficient.
Frunzele leguminoaselor și laminele în cazul gramineelor sunt mai bo-
gate în constituenți intracelulari, în special în proteine și mai sărace în pereți celulari decât tulpinile. Diferența crește odată cu vârsta plantei, la frunzele de leguminoase într-un ritm mai rapid decât la graminee.
Ca urmare, frunzele sau laminele, fiind mai digestibile decât tulpinile,
digestibilitatea întregii plante este strâns legată de proporția frunzei (lamine)/tulpinii. Așa se explică faptul, că începând cu coasa a doua, deși conținutul plantelor furajere în nutrienți, la aceeași fază de vegetație, este în scădere, pro-porția mai mare a frunzelor și laminelor în cadrul celor două grupe de plante conduce la creșterea digestibilității și consumabilității acestora, compensând deficitul de nutrienți.
Astfel, plantele din regenerări (otava) au o valoare de furajare mai ridi-
cată. De aceea, se recomandă ca otava să fie administrată cu prioritate în rația tineretului la rumegătoare și la vacile cu producții ridicate de lapte ca tain

182separat, în rația celor cu probleme de sănătate sau ca parte în alcătuirea unei
rații în care fânul este de calitate mai slabă.
Factorii dependenți de condițiile de hrănire:Compoziția nutrețurilor. Fiecare constituent al nutrețurilor influențează
într-o manieră proprie digestibilitatea. Digestibilitatea este influențată cel mai mult de conținutul în glucide al nutrețurilor. Digestibilitatea glucidelor simple este totală, a amidonului – aproape totală, al ligninei – aproape nulă, iar a poli-zaharidelor membranare (celuloza, hemiceluloza) – foarte variabilă. Cu cât un nutreț are un conținut mai ridicat în proteină cu atât digestibilitatea lui este mai mare datorită faptului că sunt stimulate secrețiile enzimatice din proteină. Grăsi-mile influențează favorabil digestibilitatea numai dacă nivelul lor în nutrețuri se situează între anumite limite. Sub și peste aceste limite digestibilitatea scade.
Componența rațiilor. În cazul rațiilor mixte, formate din nutrețuri de vo-
lum și nutrețuri concentrate administrate rumegătoarelor digestibilitatea întregii
rații, nu este întotdeauna media ponderată a digestibilității componentelor ei. Explicația este pusă pe seama interferențelor dintre componentele nutrețurilor
de volum și a celor concentrate – “Efecte de asociativitate”. Dacă animalelor ru-megătoare li se administrează rații bogate în concentrate, deci în amidon, acesta
se degradează în rumen și, în special, prin acidul propionic rezultat determină
scăderea pH-ului ruminal și implicit încetinesc activitatea florei celulolitice din rumen care acționează la parametrii optimi către un pH neutru. Consecința este scăderea digestibilității nutrețurilor de volum și implicit a întregii rații .
Nivelul de hrănire se măsoară în multiplii de întreținere (“m“ ):- 1 ”m” corespunde cantității de nutrețuri care le permite animalelor să își
mențină viața;
– 3 ”m” la vaci cu o producție de 20 de kg pe zi de lapte;- 5-6 “m” la vacile cu producție de peste 50 de kg de lapte pe zi;Cu cât nivelul de hrănire este mai ridicat cu atât digestibilitatea nutrețuri –
lor scade, deoarece nutrețurile stagnează un timp mai scurt în tubul digestiv .
Forma de administrare a nutrețurilor. De cele mai multe ori înainte de
a fi administrate nutrețurile se prepară sub o anumită formă. Forma de admi –
nistrare poate influența digestibilitatea lor. De exemplu, digestibilitatea cea
mai bună a nutrețurilor concentrate se obține dacă ele sunt măcinate grosier în
cazul rumegătoarelor și măcinate fin în cazul monogastricelor. Cea mai bună digestibilitate a nutrețurilor celulozice (fân, paie) se obține dacă acestea sunt
tocate la 2-3 cm. Digestibilitatea scade atât sub 2 cm cât și peste 3 cm. Tot în
vederea creșterii digestibilității, nutrețurile grosiere (paie, coceni) se pot trata

183prin intermediul unor substanțe chimice precum NH4 anhidru și NaOH. Prin
aceste tratamente se relaxează legăturile celulozice, ele sunt mai ușor accesi –
bile florei celulolitice și crește digestibilitatea.
Numărul de tainuri (nr. de mese) – dacă numărul de tainuri este mai mare,
digestibilitatea nutrețurilor este mai mare, fapt explicabil tot prin timpul de
stagnare al nutrețurilor în tubul digestiv (tabelul 48).
Tabelul 48
Cerințele de bază față de calitatea furajelor principale
NutrețuriProductivitatea,
kg lapte/anConținutul 1 kg SU
Energie
metabolizabilă,
MjProteină
brută, gZahăr,
gCaroten,
mg
Fân6000 8,89 124 35 22
7000 8,97 128 38 25
8000 9,03 132 40 27
9000 9,10 136 42 30
10000 și mai mult 9,16 140 45 32
Fânaj6000 9,20 132 34 50
7000 9,39 140 37 55
8000 9,57 146 39 60
9000 9,75 154 41 65
10000 și mai mult 9,92 162 43 70
Siloz6000 9,20 132 12 60
7000 9,37 143 14 65
8000 9,56 149 16 70
9000 9,74 157 18 75
10000 și mai mult 9,91 165 20 80
Nutreț
combinat6000 12,2 190 70 40
7000 12,6 201 70 40
8000 12,9 213 80 60
9000 13,1 225 80 60
10000 și mai mult 13,1 225 80 60

1843.4. Principiile alimentației normate a animalelor de fermă
Noțiuni de alimentație normată a animalelor agricole. Norma furajeră
reprezintă cantitatea de substanțe nutritive necesare zilnic unui animal pentru
satisfacerea funcțiilor vitale și pentru realizarea producțiilor .
Cunoașterea cerințelor de substanțe nutritive (fig. 92) pentru diferite spe-
cii și categorii de animale este necesară pentru aplicarea alimentației raționale. Cerințele de substanțe nutritive ale animalelor sunt exprimate prin normele de hrană, care reprezintă cantitatea de substanțe nutritive necesare unui animal în timp de 24 de ore atât pentru asigurarea funcțiilor vitale, cât și pentru obținerea diferitelor producții. La stabilirea normelor se ține seama de greutatea animalu-lui, de starea fiziologică, de cantitatea și calitatea producției pe care o oferă.
Normele de hrană aplicate în Republica Moldova sunt exprimate în: UN,
AD, săruri minerale și vitamine. Pentru păsări se folosesc și norme exprimate în TSD, AD sau PD, săruri și vitamine.
Alimentația care se face pe baza parametrilor nutritivi normați se numește
alimentație normată.
Folosirea alimentației normate prezintă următoarele avantaje:• Permite hrănirea animalelor conform stării fiziologice și capacității pro-
ductive;
• Influențează favorabil sănătatea și producția animalelor;• Evită efectul dăunător al supraalimentației și subalimentației.Rația furajeră reprezintă cantitatea de nutrețuri administrate zilnic în
hrana animalelor.
În tehnica hrănirii animalelor se folosesc mai multe tipuri de alimentație:• uscat, în care nutrețurile suculente reprezintă cel mult 10% din valoarea rației;• suculent, în care nutrețurile suculente reprezintă 50-60% din valoarea
rației;
• voluminos, în care predomină nutrețurile grosiere, fibroase și suculente;• concentrat, în care predomină nutrețurile concentrate și combinate.Necesarul de hrană pentru animalele domestice se stabilește în funcție de
necesarul pentru funcții vitale, la care se adaugă un supliment pentru realiza –
rea producțiilor.
Necesarul de hrană pentru animalele domestice se exprimă în cerințe ener –
getice (UN), proteice (PBD), săruri minerale (Ca, P, NaCl) și vitamine (caroten) și se calculează la 100 kg greutate vie, în mod diferit, în funcție de specie.

185
Figura 92. Stabilirea necesarului de hrană
Tehnica alcătuirii rațiilor furajere la bovine
Rația furajeră se alcătuiește prin parcurgerea următoarelor etape de lucru:
1. Stabilirea necesarului de energie și substanțe nutritive. Se stabilește ne-
cesarul de energie și substanțe nutritive pentru întreținerea funcțiilor vitale și
pentru producția de lapte pe baza normelor de hrană. Pentru vacile cu o greutate
corporală de 600, 650 și 700 kg, necesarul de întreținere este prezentat în nor –
mele de hrană. Cu ajutorul tabelelor de norme se stabilește mai întâi necesarul de hrană pentru animalul a cărui rație urmează să se întocmească. Norma se sta-bilește în UN, AD sau PD, săruri minerale (în special, Ca și P) și vitamine. După ce s-a stabilit necesarul de hrană, se trece la stabilirea nutrețurilor care vor intra în rație, ținând seama de posibilitățile gospodăriei și de cerințele animalului.
2. Inventarierea furajelor care vor alcătui rația. În al doilea rând, se în-
tocmește lista cu furajele care vor întra în alcătuirea rației. Furajele se aleg în
funcție de cerințele animalelor și de existența lor în fermă.
3. Alcătuirea rației. Alcătuirea propriu-zisă a rației constă în stabilirea can-
tității fiecărui furaj, introdus în rație, și calculul conținutului în energie și în sub-stanțe nutritive cu care contribuie furajul respectiv la valoarea totală a rației.
Cunoscând valoarea nutritivă a fiecărui nutreț, se calculează valoarea nu-
tritivă a fiecărui nutreț și a cantităților înscrise. Cantitatea pentru fiecare furaj (kg) se poate stabili prin metoda tatonării și a experienței acumulate sau prin
programe specifice de calculator, până când se obține o rație, care să satisfacă
necesarul de hrană și să îndeplinească condițiile menționate anterior. În orice rație se introduc mai întâi nutrețurile de bază, după care se suplimentează cu celelalte în scopul completării rației.
Pentru fiecare cantitate de furaj, introdusă în rație, conținutul de energie

186și substanțe nutritive se stabilește cu ajutorul tabelelor de valoare nutritivă
a furajelor. Prin însumarea valorilor parțiale ale furajelor utilizate se obține
conținutul total în energie și substanțe nutritive a rației furajere.
4. Verificarea rației constă în compararea valorii totale de energie și sub-
stanțe nutritive asigurat prin furaje cu necesarul stabilit în funcție de greutatea
animalului și producția de lapte. Se recomandă ca rația să corespundă normei,
admițându-se depășiri de până la 10% la energie și proteină digestibilă. În conti-
nuare se va verifica volumul și structura rației, raportul proteic și raportul Ca/P.
Pentru a putea întocmi rații pentru diferite specii și categorii de animale,
se vor folosi tabelele de norme prezentate, precum și tabelele ce conțin valoa –
rea nutritivă a principalelor nutrețuri folosite în hrana animalelor .
Se poate verifica dacă rația este sățioasă prin asigurarea cantității de SU
și UIDL de care are nevoie vaca pentru a se sătura.
5. Împărțirea rației în tainuri se face în funcție de vârstă, de nivelul de
producție și de starea fiziologică a animalului. În general, rația (pentru anima-
lele adulte) se împarte în 2-3 tainuri/zi.
În concluzie, pentru obținerea unei rații furajere trebuie să cunoaștem:
– necesarul pentru întreținere;- necesarul pentru producție;- categoriile de furaje disponibile;- valoarea nutritivă (conținutul în energie și substanțe nutritive) de furaje
disponibile;
– tehnica alcătuirii unui amestec de concentrate;- modul (etapele) de calcul al unei rații în funcție de furajele disponibile.
Tipurile de alimentație la animale
Prin „tip de alimentație” se înțelege aplicarea unei alimentații cu particu –
larități cantitative și calitative caracteristice. Într-un anumit tip de alimentație predomină utilizarea pe un timp mai îndelungat a unui nutreț sau a unor gru-puri de nutrețuri.
Tipul de alimentație influențează mărimea, calitatea și prețul de cost al
producției animalelor; sunt denumite după conținutul rațiilor în nutrețurile sau grupele de nutrețuri care predomină; se stabilesc diferențiat pe zone naturale de producție și în cadrul acestora pe specii și categorii de animale.
În cazul vacilor cu lapte, principalele tipuri de alimentație sunt:- tipul “concentrat”, în care se administrează o cantitate mare de concen –
trate pentru 1 litru de lapte, respectiv 400-500 g;
– tipul “semiconcentrat”, în care se administrează 250-300 g concentrate
pentru 1 litru de lapte;

187- tipul “puțin concentrat”, în care mărimea suplimentului de concentrate
este de 110-220 g pentru 1 litru de lapte;
– tipul “suculent”, în care predomină nutrețurile suculente în timpul iernii.
– tipul “voluminos”, în care predomină nutrețurile voluminoase, revenind
pentru 1 litru de lapte 0-100 g concentrate;
– tipul “uscat”, în care suculentele intra în proporție de 10% din substanța
uscată a rației.
Pentru a se obține producții la un preț de cost cât mai scăzut, gospodă-
riile trebuie să se orienteze către tipurile de alimentație și să se țină cont de alegerea nutrețurilor (în afară de specie și categoria de animale pentru care se stabilește) care, în condițiile respective, sunt mai eficiente.
Alimentația taurinelor
Creșterea bovinelor ocupă și va ocupa locul prioritar în economia pro-
ducției animale. Importanța creșterii lor este dată de varietatea produselor pe care le furnizează.
– produse principale: lapte, carne; – produse secundare: piei, bălegar; – subproduse abator: unghii, coarne, sânge, păr.Alimentația taurinelor are un anumit specific, legat de particularitățile
anatomo-fiziologice ale tubului digestiv. Taurinele pot să consume cantități mari de nutrețuri voluminoase și pot să valorifice mai bine nutrețurile cu un conținut ridicat în celuloză (fân, paie, coceni etc.) decât celelalte specii de ani-male. Datorită microorganismelor existente în prestomacele lor, au loc o serie de procese prin care își asigură cantități însemnate de proteină și vitamine. Tot datorită acestor microorganisme, taurinele sunt aprovizionate cu vitaminele din complexul B și nu suferă din cauza insuficienței acestora în hrană.
Particularitățile anatomo-fiziologice ale tubului digestiv fac ca în hrana tauri-
nelor să fie mai indicate următoarele nutrețuri: fânurile, paiele, cocenii de porumb, nutrețul verde, nutrețul murat, rădăcinoasele, bostănoasele, borhoturile etc.
Alimentația taurinelor se diferențiază în funcție de categoria de animale,
de producția pe care acestea o dau: tauri de reproducție, vaci gestante, vaci cu lapte, viței și tineret de prăsilă, taurine puse la îngrășat și boi de muncă.
Alimentația taurilor de reproducție
Alimentația, îngrijirea și întreținerea taurilor trebuie făcută astfel încât să
fie menținuți tot timpul în condiție de reproducție și să fie folosiți o perioadă de timp cât mai îndelungată. În perioada de montă, taurii nu trebuie să pri-mească o cantitate de hrană mai mare față de perioada de inactivitate. Pentru hrănirea rațională a taurilor, nutrețurile trebuie alese pentru asigurarea pro-

188teinei, a sărurilor minerale și a vitaminelor. Se va acorda o atenție deosebită
nutrețurilor care influențează favorabil spermatogeneza, de ex.:
– Din fibroase: fânurile de leguminoase (lucernă și trifoi) și fânul de bor –
ceag. Fânul se administrează în cantitate medie de 1-1,5 kg zilnic pentru 100 kg greutate vie.
– Din suculente se folosesc: morcovul roșu și nutrețul murat în perioada
de stabulație și nutrețul verde în perioada de vară. Morcovul se dă în cantitate de 2-4 kg pe cap și pe zi, iar nutrețul murat – 8-15 kg pe cap și pe zi.
– Din nutrețurile concentrate cele mai indicate sunt: ovăzul, tărâțele, șro-
turile, mazărea și porumbul. Se dau în cantitate de 2,5-3,5 kg pe cap și pe zi.
Taurii trebuie adăpați de 2-4 ori pe zi, în funcție de natura nutrețurilor din
rație. Alimentația trebuie asociată cu măsurile de igienă necesare și cu plim –
barea zilnică timp de 1-2 ore.
Alimentația vacilor gestante
Durata repausului mamar variază în funcție de vârstă, stare de întreținere,
mărimea producției de lapte. Pentru vacile adulte care dau un vițel pe an se consideră că perioada de repaus mamar este de 60 zile. Pentru vacile încă în creștere, durata în medie este de 90 de zile.
Perioada de repaus mamar este absolut necesară și chiar crucială pentru
vacile de lapte, cu următoarele caracteristici:
· vițelul realizează o creștere ce reprezintă ¾ din greutatea corporală la naștere;· vacile își intensifică metabolismul, continuarea depunerii rezervelor cor –
porale în săptămâna a 8-a înainte de fătare;
· apetitul scade, devenind cel mai redus;· vacile manifestă activități comportamentale specifice pregătirii pentru
fătare și începutul lactației;
· furajele trebuie să aibă un conținut mai mic de calciu, deoarece în aceas –
tă perioadă se definitivează osatura vițelului, iar prin depuneri masive de cal –
ciu, acesta crește în volum, rezultând probleme la fătare.
Stabilirea duratei repausului mamar se face cu ajutorul datelor din tabelul 49.
Tabelul 49
durata repausului mamar recomandat (în zile)
CategoriaNivelul productiv
Redus Mijlociu Ridicat
Vara iarna Vara iarna Vara iarna
Vaci primipare 60-65 66-70 60-65 66-70 71-75 76-80
Vaci multipare 40-45 46-50 51-55 56-60 61-65 66-70

189Ținând seama de aceste considerente rezultă necesitatea hrănirii vacilor
în această perioadă cu rații echilibrate și care conțin cantități suficiente de
proteine și vitamine.
Necesarul de hrană la vaci în ultima etapă a gestației variază în funcție
de producția probabilă de lapte (tabelul 50). Vacile gestante, a căror producție este de peste 3000 kg în cursul unei lactații, vor fi alimentate cu hrana cores-punzătoare unei vaci cu lapte de 10-12 kg de producție zilnică.
Aproximativ cu două luni înainte de fătare, vaca trebuie lăsată din muls
(înțărcată) pentru a-și reface rezervele din organism și pentru ca fătul (vițelul) să se dezvolte normal. În această perioada furajarea trebuie să fie bine echili –
brată, mai bogată în fânuri și mai săracă în nutrețuri concentrate și se elimină total din rație nutrețurile suculente acide (porumb siloz, borhot etc.)
Furajele trebuie să fie de calitate, fără mucegaiuri, neînghețate sau cu pă-
mânt pe ele, iar apa să aibă temperatura normală (din fântână), nu rece sau cu gheață. Furajele se administrează în 2-3 tainuri, la distanțe de 6-7 ore între ele, tainul de seară fiind în cantitate mai mare, în special grosiere sau fân.
Tabelul 50
Norma de hrană pentru vacile în gestație avansată, cap/zi
Indici
Producția
planificată, kg3000 4000 5000 6000 7000 8000
Masa corporală, kg 400 500 400 500 500 600 500 600 600 700 600 700
Unități nutritive ovăs,
UNO6,6 7,7 7,9 8,8 9,9 10,7 11,5 12,3 13,5 14,1 14,2 14,9
Unități nutritive energetice, UNE8,0 8,9 9,2 10,5 11,6 12,5 13,2 14,2 15,3 15,9 16,2 17,0
Energie metabolică, MDj80 89 92 105 116 125 132 142 153 159 162 170
Substanță uscată, kg 9,4 10,5 9,6 11,0 11,6 12,5 12,5 13,5 14,2 14,8 14,6 15,3
Proteină brută, g 1115 1310 1310 1450 1675 1810 1845 2085 2285 2385 2470 2590
Proteină degradată, g 715 797 823 940 1038 1120 1180 1270 1370 1423 1450 1522
Proteină nedegradată, g 400 513 487 510 637 690 665 815 915 962 1020 1068
Proteină digestibilă, g 725 820 850 970 1090 1175 1265 1360 1485 1550 1605 1685
Lizină, g 66 77 67 77 81 88 85 90 100 104 102 107
Metionină, g 33 39 34 39 41 44 43 45 50 52 51 54
Triptofan, g 24 28 24 28 29 32 30 32 36 37 37 38
Celuloză brută, g 2350 2750 2305 2640 2670 2900 2660 2840 2980 3040 2920 3060
Amidon, g 640 750 750 850 1175 1270 1370 1465 1930 2015 2085 2190

190Zahăr, g 580 655 680 775 930 1000 1140 1220 1485 1550 1605 1685
Grăsime brută, g 200 230 245 280 335 365 415 445 515 535 585 610
Sare de bucătărie, g 40 50 45 55 60 70 65 75 80 90 85 95
Calciu, g 60 80 70 90 95 100 105 120 130 140 135 150
Fosfor, g 35 45 40 50 55 65 60 70 75 85 80 90
Magneziu, g 16 19 17 20 21 23 22 23 24 25 26 27
Potasiu, g 53 62 58 66 70 76 81 87 90 94 97 102
Sulf, g 18 21 19 22 23 25 27 29 30 31 32 34
Fier, mg 460 540 540 615 695 750 805 860 945 985 1020 1070
Cupru, mg 65 75 75 90 100 105 115 125 135 140 145 155
Zinc, mg 330 385 385 440 495 535 575 6 5 675 705 730 765
Cobalt, mg 5,1 5,4 5,4 6,2 6,9 7,5 8,1 8,6 9,5 9,9 10,2 10,7
Mangan, mg 330 385 385 440 495 535 575 615 675 705 730 765
Iod, mg 5,1 5,4 5,4 6,2 6,9 7,5 8,1 8,6 9,5 9,9 10,2 10,7
Caroten, mg 295 345 385 440 495 535 635 675 810 845 875 920
Vitamina D, mii UI 6,6 7,7 7,7 8,8 10,9 11,8 12,7 13,5 16,2 16,9 17,5 18,4
Vitamina E, mg 265 310 310 350 395 430 460 490 540 565 585 600
Concentrația de UNE
în 1kg substanță uscată0,85 0,85 0,95 0,95 1,0 1,0 1,05 1,05 1,07 1,07 1,11 1,11
Proteină digestibilă la 1
UNE, g91 92 92 92 94 94 96 96 97 97 99 99
Raportul zahăr/proteină 0,80 0,80 0,80 0,80 0,85 0,85 0,90 0,90 1,0 1,0 1,0 1,0
Alimentația vacilor cu lapte
Imediat după fătare, vaca va primi zilnic o cantitate de concentrate mai
mare decât cantitatea de lapte obținută prin muls. În acest fel, cantitatea de lapte zilnic va crește până când se va obține un maxim ce nu mai este influen-țat de furajare, celelalte componente zilnice din hrană fiind oarecum la discre-ție. În acest moment se va scădea rația de concentrate până când se va mulge o cantitate mai mică de lapte.
Pentru obținerea unui litru de lapte, în medie, se administrează aproxima –
tiv 350-400 g concentrate de bună calitate. Crescând din nou rația de concen –
trate până la revenirea laptelui la cantitatea maximă, a fost stabilită rația finală la un randament ideal de valorificare al furajelor, fără pierderi.
Necesarul se stabilește în funcție de greutatea corporală (tabelul 51), pro-
ducția de lapte scontată, conținutul în grăsime al laptelui, faza lactației etc.

191Necesarul pentru întreținere, raportat la 100 kg GV , este: 1 UN, 60 grame
PBD, 5 grame Ca, 5 grame P, 20 mg caroten.
Tabelul 51
Norme pentru vacile în lactație (întreținere + producție)*
(după Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 362 bis., 28.03.2003)
%
grăsimeProducția de lapte
(l/zi)Su
Maximă (kg/zi)UNl
(/zi)pDi
(g/zi)Ca
(g/zi)p
(g/zi)
3,55 14,2 7,83 538 38 29
10 15,9 10,27 800 53 38
15 17,5 12,59 1062 69 46
20 18,9 14,97 1325 84 54
25 20,4 17,35 1589 100 62
30 22 19,72 1850 115 70
35 22,5 22,1 2113 131 78
40 23,5 24,48 2375 146 86
45 14,2 8 538 38 31
10 16,2 10,53 800 54 39
15 18,1 13,07 1062 70 47
20 19,5 15,59 1325 86 56
25 21,3 18,14 1589 102 65
30 22,6 20,68 1850 118 73
35 23,3 23,21 2113 134 82
40 23,8 25,75 2375 150 90
4,55 14,2 8,15 538 39 31
10 16,5 10,85 800 55 40
15 18,6 13,54 1062 72 49
20 20,1 16,24 1325 88 58
25 22,1 18,93 1589 105 67
30 23,2 21,62 1850 121 76
35 24,1 24,32 2113 138 85
40 24,1 27,01 2375 154 94
* Valorile sunt calculate pentru 550 kg masă corporală; corecția pentru
100 kg masă corporală
Necesarul pentru producție. Pentru fiecare kg de lapte produs, cu 3,5%
grăsime, se asigură în medie: 0,5 UN, 60 g PBD, 3 g Ca, 2 g P, 15 mg caroten.
La un procent de grăsime de 3%, necesarul este de 0,45 UN și 55 g PBD\K g lapte, iar la 4% grăsime se asigură 0,55 UN și 65 g PBD/kg lapte.
În legătură cu faza de lactație, este știut că vacile, în prima parte a lactației
(până la 10 săptămâni), au un apetit mai redus și scad în greutate. În acest sens, se reduce norma de SU cu 2-3 kg.

192De asemenea, trebuie cunoscută variația greutății corporale a vacilor în
funcție de stadiul lactației. Pierderea în greutate a 1 kg este echivalentă cu 2,8
UN (tabelul 52).
Pentru depunerea unui kg în greutate este necesar: 3,4 UN, 300 g PBD,
18 g Ca, 9 g P.
Tabelul 52
Monitorizarea schimbării în greutate a vacilor
Săptămâna de
lactațieSchimbarea în
greutate (kg\zi)Schimbarea
greutății pe
10 săptămâni (kg) Efectul net asupra
greutăți corporale (kg)
0 – 10 – 0,5 – 35 – 35
11 – 20 0 0 – 35
21 – 30 + 0,5 + 35 0
31 – 40 + 0,5 + 35 + 35
41 – 52 + 0,75 + 63 + 98
Necesarul de SU la vacile de lapte se poate stabili fie pornind de la volumul
normal al rației (2,5-3 kg SU\100 kg GV), fie folosind următoarea relație:
SU (kg\zi) = 0,025 G + 0,1 Y
unde: G = greutatea corporală (kg)
Y = producția de lapte (kg\zi)
În perioada de stabulație se recomandă fânuri (fânul de lucernă, fânul de
trifoi, fânul de borceag). La producții mai mici de lapte se pot da și grosiere (coceni de porumb, paie etc.).
Porumbul siloz este suculentul de bază (21-26 kg/cap/zi), se mai poate
administra și sfecla de zahăr (10-15 kg), sfecla furajeră (20-25 kg), cartofi (15-20 kg), borhot de bere 10-15 kg). In total, suculentele de iarna trebuie să nu depășească 30-35 kg/cap/zi (cu excepția vacilor de mare producție).
În perioada de vară se administrează nutrețuri verzi, dar cel mai indicat
este scoaterea animalelor pe pășune.
Sfecla de zahăr se poate da zilnic în cantități de 8-16 kg. Borhoturile
umede se pot da 20-35 kg pe cap și pe zi. Dovlecii și pepenii furajeri – 25-30 kg pe cap/zi.
Nutrețuri concentrate 1 kg la 10 kg lapte și 3 kg la 15 kg lapte și 4 kg
concentrate la 20 kg lapte.
Hrănirea vacilor cu nutreț verde se poate face la pășune, cu nutreț verde
cosit și administrat la grajd sau în tabere de vară. Pășunatul se face după un plan, în care se stabilesc: încărcarea la hectar, numărul tarlalelor, timpul de

193pășunare pe o tarla etc. Suprafața de pășune necesară pentru o vacă este de
2,5-5 ha pe pășunile de calitate slabă și 0,4-0,5 ha pe cele de calitate foarte bună. Pe o pășune bună se pot obține zilnic 10-12 kg de lapte fără supliment de concentrate.
Adăparea vacilor variază în funcție de nutreț și condiții climatice. Se
apreciază că 4 l de apă pentru fiecare kg SU din rație.
Alimentația vițeilor sugari
Nutrețurile de bază în hrana vițeilor sunt: colostrul, laptele integral și
laptele smântânit care se suplimentează cu amestecuri de concentrate, fân de bună calitate și nutrețuri suculente. Colostrul reprezintă unica hrană în prima săptămână de viață. În prima zi: 4-5 tainuri a câte 1-1,5 kg și în zilele urmă-toare cantitatea de colostru la un tain crește până la 8-10 kg. Colostrul trebuie administrat imediat după ce a fost muls la temperatura de 37-38
0C. Este bine
ca până la 3 săptămâni vițeii să primească lapte de la mamele lor. Cantitatea totală de lapte, integral consumată de un vițel în perioada de alăptare, este între 200-400 kg. De la vârsta de 3-4 săptămâni se începe substituirea laptelui integral cu laptele smântânit, treptat cu 0,5 kg până se înlocuiește total cu lapte smântânit, cantitatea ajungând la 10-12 kg zilnic, după care se reduce în mod treptat până la vârsta de 4-6 luni. Pe măsura înaintării în vârstă, hrana de bază trebuie suplimentată cu nutrețuri concentrate, fân de bună calitate sau nutrețuri suculente. Nutrețurile concentrate se introduc de la vârsta de 2-3 săptămâni. În perioada de iarnă, se introduc nutrețurile suculente: morcovi roșii și nutreț murat. In perioada de vară, hrana vițeilor este formată din lapte, supliment de concentrate și nutreț verde.
Alimentația tineretului taurin după înțărcare
În perioada de stabulație, nutrețul de bază este fânul de bună calitate, în
special cel de leguminoase. Se poate da, în medie, 1,5-2 kg pentru 100 kg gre-utate vie. Nutrețurile suculente de 2-4 kg de sfeclă de nutreț, 1-3 kg de sfeclă de zahar și 4-6 kg de nutreț murat – toate la 100 kg greutate vie. Adăparea se face de 2 ori pe zi iarna și de 3-4 ori pe zi – vara. Cantitatea de apă este de 4-5 kg pentru fiecare kg substanță uscată din rație.

Alimentația taurinelor puse la îngrășat (tineret și adulte)
Îngrășarea taurinelor se face cu scopul de a obține o cantitate sporită de
carne bună, aceasta depinde de rasă, vârstă, stare de întreținere și alimentație.
Vacile, după încheierea ciclului productiv (4-6 viței fătați), se supun unui

194proces de refacere. Procesul de recondiționare durează 3-4 luni. Vacile pri-
mesc în rații nutrețuri de volum 70% și concentrate 30%.
Hrănirea tineretului taurin supus îngrășării. De obicei, pentru îngrășare se
folosesc masculi necastrați, pentru că ei posedă o viteză de creștere mai mare și pentru că depun mai puțină grăsime în carcasă. Castrarea este absolut nece –
sară la greutăți mai mari de 500 kg. Îngrășarea tineretului taurin se efectuează în 3 sisteme:
1. În sistemul intensiv: sunt 3 tehnologii de îngrășare:a) baby-beef: pe bază de orz. Sacrificarea la 300 kg; b) baby-beef clasic: ritm de creștere continuu la nivel maxim de creștere,
determinat de potențialul genetic. În aceste condiții, hrănirea presupune folo-sirea unor rații foarte concentrate din punct de vedere nutritiv. Silozurile se folosesc cel mai adesea sau semisilozurile de porumb sau ierburi. Ponderea concentratelor în rație este destul de ridicată (50-60%), până la limita apariției tulburărilor digestive. Este greu de precizat cantitatea de nutrețuri folosită. Se administrează la discreție. Sacrificarea animalelor are loc în orice situație sub 20 de luni în funcție de cerințele pieții. Dacă piața permite absorbția animale –
lor mai grase, sacrificarea poate avea loc către 20 luni, când se ating greutăți de 550-600 kg. Dacă sacrificarea nu se face la 300-350 kg, se constată sporuri de peste 1 kg/zi;
c) ultra baby-beef (pentru carne albă) se supun numai masculii. După
perioada colostrală, hrănirea se face numai cu lapte și cu substituenți de lapte până la 3-4 luni, când ating 150-200 kg, 1 kg spor se realizează cu 1,4-1,5 kg lapte praf în diluție de 1/9-1/10.
2. Sistemul semiintensiv se caracterizează printr-o creștere discontinuă,
dar susținută. Se urmărește o valorificare mai bună a pășunii. Sacrificarea are loc la 20-30 de luni (600-650 kg). Acest tip de îngrășare se folosește numai la tăurașii castrați și tineretul femel respins de la reproducție, aparținând numai raselor de carne. Se divizează pe mai multe sezoane de pășunat (peste 30 luni). Nutrețurile de volum (pășunatul pe timpul verii) constituie hrana exclusivă. Cu câteva luni înainte de sacrificare se recomandă includerea unor cantități modeste de concentrate.
Explicația unor termeni folosiți în fasciculă
conveier – plan organizatoric de producere eșalonată a nutrețurilor verzi
pentru a asigura hrănirea continuă a animalelor de primăvară până toamna;
cultură pură – cultura unei singure specii de plante fără a forma un
amestec;

195dozare – a pune împreună în proporții știute anterior a componentelor ce
formează un amestec;
ingestibilitate – capacitate de consum a furajului;
PB (proteina brută) – proteina care se găsește în furaj
pD (proteina digestibilă) – proteina valorificată de către animal după con-
sumul furajelor
pDiA (proteina digestibilă intestinală de origine alimentară) – proteina din fu-
raj nedigerată de către microorganismele din rumen și absorbită în intestinul vacii
pDiM (proteina digestibilă intestinală de origine microbiană) – proteina
care provine din sinteza microorganismelor din rumen și care se absoarbe în intestinul vacii
Su (substanța uscată) – partea care rămâne din furaj după extragerea
completă a apei. Substanța uscată satură vaca, asigură senzația de plin, re-spectiv sațietatea.
Tatonare – încercări repetate de a stabili structura optimăuiDl – unități de încărcare digestivă pentru vaci cu lapte. Unitate stan-
dard prin care se măsoară încărcarea digestivă a unui nutreț. Pentru vacile cu lapte, standardul este reprezentat de o vacă cu masa corporală de 600 kg care produce 25 kg lapte cu 4% grăsime, care ingera 17 kg SU. Furajul de referință este pasiunea de calitate (cu 15% Proteină Brută (PB), 25% Celuloză Brută (CB) și un coeficient de digestibilitate de 77%. Astfel, 1 UID = 1 kg SU masă verde de pășune;
UN (unitate nutritivă) – unitate care exprimă cerințele energetice ale unei vaciUNl (unitate nutritivă lapte) – unitate care exprimă cerințele energetice
ale unei vaci pentru producția de lapte.

196Capitolul IV . TEHNoloGIA CREȘTERII BoVINEloR

4.1. Importanța creșterii și particularitățile biologice ale bovinelor
În cadrul economiei, în general, și a agriculturii, în special, bovinele au
o importanță socio-economică deosebită. Aceasta se explică prin faptul, că
ele furnizează un volum mare și diferit de producții și produse animaliere
de primă importanță pentru consumul populației ca și materii prime pentru
industriile prelucrătoare. Totodată, creșterea bovinelor constituie o ramură de
producție agricolă intensivă, o sursă de venituri pentru economie și un mijloc de valorificare superioară a unor resurse naturale.
Rolul principal al bovinelor constă în asigurarea mijloacelor de existență
necesare omului. Astfel, bovinele furnizează peste 96% din cantitatea totală de lapte ce se consumă pe glob și peste 24% din producția totală de carne.
Laptele este unul dintre cele mai importante produse alimentare datorită
compoziției chimice complexe. El conține proteină valoroasă, grăsime, hidrați de carbon, vitamine, substanțe minerale etc.
Substanțele nutritive din lapte au un grad înalt de asimilare (proteina –
96-97%, grăsimea 95%, hidrații de carbon – 98%). Trebuie de menționat, că din lapte se fabrică un număr mare de produse lactate, ceea ce diversifică
alimentația umană. El se consideră un produs dietetic și de neînlocuit în ali –
mentația oamenilor de diferite vârste, în special pentru alimentația copiilor, oamenilor în covalescență și cu vârsta înaintată.
În condiții normale de exploatare o bovină poate să asigure necesarul
optim de carne pentru 6-8 locuitori, iar de lapte – pentru 10-15. Un litru de lapte are valoare nutritivă echivalentă cu 600 g carne de vacă, 750 g de brânză,
125 g pâine, 100 g miere. Carnea, de asemenea, prezintă un produs cu mare valoare energetică, biologică și dietetică.
Bovinele furnizează materia primă necesară industriei laptelui și cărnii,
pentru realizarea produselor lactate și carnate. Dar, alături de carne, în ali –
mentație se folosesc și unele subproduse alimentare: ficatul, creierul, inima, rinichii, splina, plămânii, limba, ugerul, urechile, buzele etc. Sângele se folo-sește atât pentru unele preparate de carne, cât și sub formă de plasmă uscată,
hemoglobină și albumină alimentară.
Organele splahnice, glandele endocrine și sângele se utilizează și ca ma-
terie primă pentru industria farmaceutică, din care se face o serie de produse de uz sanitar și veterinar. Astfel, din ficat se extrage lecitina, heparina, glico –
genul, hormonii și enzimele, iar extractul de ficat se folosește în combaterea
anemiilor. De asemenea, gonadele servesc pentru extragerea testosteronului,
iar ovarele pentru anestrol și progesteron.

197Toate aceste produse au o largă utilizare în profilaxia și combaterea unor
boli, precum și în stimularea proceselor de reproducție și de creștere a anima –
lelor, sporirea rezistenței la infecții etc.
Totodată, sângele servește pentru obținerea unor produse (fibrină, trom-
bină, histidină, ser terapeutic etc.), utilizate în terapia umană. Din sânge se
prepară și o serie de produse biologice de uz veterinar: seruri normale, seruri imune, precum și produse pentru serodiagnostic. Sângele se folosește și în scopuri tehnice și furajere. Din el se prepară albumina tehnică, cleiul de sânge și făina de sânge.
Pielea constituie o materie primă de neînlocuit pentru industria pielăritu –
lui. Pielea bovinelor se caracterizează prin compactitate, rezistență, capacitate de îmbibație redusă. Ea servește, în urma prelucrării, pentru industria încălță –
mintei, a îmbrăcămintei, ca și în artizanat.
De asemenea, de la bovine se folosește părul, pentru pensule și drept ma-
terial de umplutură, copitele și coarnele se utilizează în producerea făinii fura-jere, a cleiului cheratinic, la confecționarea unor obiecte de artizanat.
Bovinele reprezintă „o uzină vie” care transformă în lapte și carne nu-
trețurile verzi, suculente și grosiere, deșeurile culturilor de câmp și tehnice, reziduurile industriei alimentare. Pentru producerea laptelui în rațiile vacilor se utilizează 30-35% concentrate, pe când în rațiile păsărilor și porcinelor con-centratele reprezintă 80-90%. Prioritatea bovinelor față de păsări și porcine constă în aceea că până la 25% din proteina rației poate fi înlocuită cu sub-stanțe azotate neproteice.
Bovinele furnizează și îngrășământ organic folosit în agricultură (circa
10 tone gunoi de la o vacă pe an), care asigură îmbunătățirea fertilității solu-lui, a structurii lui fizice și chimice, intensifică activitatea microorganismelor acestuia și capacitatea de reținere a apei. Gunoiul de la bovine sporește recolta (10-25%) în cadrul agriculturii intensive.
• Bovinele sunt cele mai mari animale de fermă din familia Bovidae, având
dezvoltarea corporală, în general, mare, dar foarte variabilă (talia: 80-180 cm, masa corporală: 200-1750 kg). Au cap mare, coarne de diferite dimensiuni, forme și direcții, fața îngustată spre bot, botul lung și umed, acoperit cu o membrană ce are însușiri intermediare între piele și mucoasă, numită „oglinda sănătății”, la maxilarul superior incisivii lipsesc, fiind înlocuiți cu un burelet glenoidal, iar la cel inferior se găsesc 8 incisivi, caninii lipsesc complet, iar premolarii și molarii servesc la mărunțirea hranei, formula dentară fiind urmă-toarea: I = 0/8, C = 0/0, Pm = 6/6, M = 6/6; buzele sunt mobile, limba foarte mobilă și aspră.

198• Bovinele sunt animale ce se cresc pentru obținerea producției de lapte-
marfă, de la care se obține peste 96% din producția totală de lapte, folosit în
alimentație.
• Bovinele sunt animale liniștite, dar ușor iritabile; sunt mamifere, ho-
meoterme, poligastrice, rumegătoare, erbivore și, în general, unipare. Au o longevitate mare (10-50 de ani), precocitate foarte variabilă (ating maturitatea corporală între 4-7 ani), manifestă capacitate mare de adaptare, au rezistență și rusticitate pronunțate, mai ales speciile sălbatice.
• Bovinele transformă eficient în lapte și carne resursele naturale de origi-
ne vegetală (pășuni, produse secundare din agricultură, nutrețuri voluminoase, reziduuri industriale etc.). Au o durată mare a gestației (280-320 zile) și a lactației (150-360 și mai multe zile).
• Caracterele productive sunt diferite, variind în funcție de nivelul de
ameliorare, gradul de specializare, condițiile de creștere și alimentare etc. Astfel, există bovine cu aptitudini multilaterale (carne-lapte-tracțiune), cu ap-titudini mixte (lapte-carne sau carne-lapte) și cu aptitudini unilaterale (lapte sau carne).
• Bovinele se caracterizează prin intensitate mare de creștere – sporul me-
diu zilnic în greutate constituie 800-1000 g, potențialul biologic fiind de 2000 și mai mult. Acesta permite obținerea masei optime la realizare (450-500 kg) la vârsta de numai 13-15 luni și producerea cărnii de calitate superioară.
4.2. Tipurile morfo-productive de taurine
Exteriorul taurinelor, în mare măsură, este în legătură cu dezvoltarea osa-
turii și musculaturii, care, la rândul lor, determină tipul constituțional al aces-tora. Animalelor cu diferit tip de producție le sunt caracteristice particularități constituționale specifice. La rasele de lapte musculatura este mai puțin dez-voltată, iar la cele de carne gradul de dezvoltare este mai avansat, musculatura este mai afânată.
Tipul morfo-productiv de lapte. Pentru animalele din tipul dat este ca-
racteristic forma unghiulară a corpului. Musculatura este dezvoltată moderat, trunchiul este alungit și prezintă un triunghi, partea anterioară a corpului fiind mai îngustă ca cea posterioară. Capul este expresiv, fin, îngust și lung, gâtul subțire și lung cu un număr mare de cute la piele, toracele adânc și lung, coas-tele sunt înclinate (fig. 93).
Linia superioară a trunchiului este dreaptă, crupa lungă, abdomenul volu-
minos; coada subțire și lungă, ultima vertebră coboară mai jos de jaret; mem –
brele lungi cu osatură fină; pielea este elastică și subțire cu părul fin și luciul

199bine pronunțat. Ugerul voluminos, glandular, cu sferturile uniform dezvoltate,
în formă de vană și de cupă. Venele laptelui trebuie să fie groase și ondulate, mameloanele cilindrice și larg amplasate.
Figura 93. Tipul morfo-productiv de lapte
Tipul morfo-productiv de carne. Caracteristic pentru aceste animale este
trunchiul cilindric și masiv cu spinare lată, coaste rotunjite și musculatura bine
dezvoltară (fig. 94). Capul este masiv, iar gâtul scurt și gros; toracele este larg și adânc cu pieptul bine dezvoltat. Greabănul este lat, linia superioară a trunchiului orizontală, crupa largă, lungă și bine îmbrăcată cu musculatură. Abdomenul este adânc și lung, ugerul slab dezvoltat, pielea este groasă cu țesuturile conjunctiv și adipos bine dezvoltate. Membrele sunt relativ scurte, însă bine dezvoltate cu aplomb corect. Părul este des, lung, moale la unele animale undulat.
Figura 94. Tipul morfo-productiv de carne
Tipul morfo-productiv mixt. Animalele din acest tip au constituție ro-
bustă. Scheletul și musculatura sunt bine dezvoltate, toracele lat și adânc, ab-
domenul bine dezvoltat și rotunjit. Grebănul și crupa sunt late, linia superioară orizontală, osatura, în general, este bine dezvoltată. Producția de lapte și carne nu sunt uniform dezvoltate, în cele mai multe cazuri predomină producția de lapte sau carne și, în funcție de aceasta, tipul conformației corporale este mai

200aproape de un tip sau altul. Înclinația spre tipul de lapte sau carne depinde de
rasă, intensitatea selecției și condițiile de creștere și alimentație.
Tipul morfo-productiv mixt întrunește calități morfo-fiziologice care-l fac
superior față de tipurile specializate unilateral în ceea ce privește constituția, viabilitatea, adaptabilitatea, reproducția etc.
Producția de lapte
Laptele este un produs al glandei mamare, care funcționează în strânsă
legătură cu multe organe și sisteme ale organismului mamiferelor. O mare importanță pentru funcționarea glandei mamare are sistemul nervos central, organele digestive și circulatorii, glandele cu secreție internă. Secreția laptelui se reglează de sistemul nervos și cel humoral.
Laptele se formează din substanțele sanguine, care sunt prelucrate de
glanda mamară. Glanda mamară este alcătuită din țesut glandular și conjunc –
tiv. La animalele cu producții mari de lapte predomină țesutul glandular, iar cele cu profil de producție de carne, cel conjunctiv. Raportul optimal acestor țesuturi este: glandular 75-80% și conjunctiv 20-25%.
Secreția laptelui se realizează de alveolele epiteliale ale sistemului alveo-
lar din uger. Prin secreție se subînțelege formarea laptelui în protoplasma epite-liului glandei mamare din substanțe nutritive transportate la uger cu sângele.
Secreția laptelui se petrece neîntrerupt, însă intensitatea ei depinde de gra-
dul de acumulare a laptelui în uger și presiunea pe care o exercită acesta. Secre-ția laptelui este foarte intensivă după mulgere și se reduce pe măsură ce canalele de evacuare se umplu cu lapte, iar când presiunea intramamară este de 35 mm Hg secreția practic încetează. Pentru a menține procesul de secreție activ, laptele din uger trebuie să se evacueze periodic, prin mulsul de 2 sau 3 ori pe zi.
Sistemul de evacuare reprezintă o serie de canale prin care laptele secretat
în alveole este condus în „cisterna ugerului”, de unde, prin canalul mameloane-lor, este evacuat prin muls sau prin supt de către vițel.
Reflexul de eliberare a laptelui se manifestă prin două faze. Prima fază,
numită neuro-reflectoare, are loc după 1-4 secunde de la excitarea mamelo-nului în timp ce laptele se scurge în cisternă. Faza a doua neuro-humorală are loc sub influența ocitocinei, care acționează mioepiteliul alveolelor. Re-flexul de eliberare a laptelui continuă 5-6 minute, apoi ocitocina își pierde activitatea și se descompune. După aceasta se sfârșește eliberarea laptelui indiferent de faptul dacă vaca a fost deplin sau parțial mulsă. Mulsul trebuie executat în timp de 5-6 minte. Prelungirea acestui proces duce la reținerea laptelui în alveole.

201Mulsul sistematic incomplet provoacă tulburări ale activității secretoare a ce-
lulelor ugerului, involuția glandei mamare și reducerea productivității de lapte.
Spre deosebire de alte glande, glanda mamară nu funcționează permanent.
Perioada de funcționare activă a ei de la fătare până la înțărcarea vacii se
numește lactație. Se consideră normală durata lactație de 300-305 zile. perioa-
da de la fătare până la începutul unei noi gestații se numește service-period.
Durata optimală a acestuia este de 40-80 zile. În decursul lactației organismul femel funcționează într-un ritm intens și pierde o parte din masa corporală, de aceea pentru a obține producție mare de lapte în lactația următoare el are nevoie de un repaus pentru restabilirea rezervelor consumate.
Perioada de la înțărcare până la următoarea fătare se numește „repaus
mamar”. Durata optimală a repausului mamar constituie 50-60 de zile și este obligatoriu pentru obținerea unui nou născut viabil. În perioada lactației cantita-tea laptelui obținut variază de la o lună la alta și chiar de la o zi la alta.
Evoluția zilnică sau lunară se poate reprezenta grafic cu ajutorul curbei de
lactație, care variază în dependență de rasă, sezonul fătării, producția de lapte, individ etc. După caracterul curbei de lactație există trei categorii de vaci:
I – cu activitate de lactație stabil înaltă. Vacile au producție înaltă de lapte.II – cu activitate de lactație înaltă, dar nestabilă. Cantitatea înaltă de lapte
pe zi după fătare scade repede.
III – cu activitate stabilă joasă. Vacile cu producție mică de lapte.Cantitatea zilnică maximă de lapte se înregistrează în luna a doua sau a treia
a lactației. După aceasta secreția laptelui se reduce în unele cazuri mai lent, în altele mai repede. Se consideră, că cantitatea de lapte obținută de la fiecare vacă în timpul lactației depinde de producția zilnică maximă de lapte (25%) și de caracterul scăderii curbei de lactație (75%).
Producția de lapte se caracterizează prin cantitatea și calitatea laptelui obți-
nut într-o anumită perioadă de timp: zi, lună, lactație, an calendaristic, perioada de exploatare.
În cursul lactației se produc unele modificări în componența laptelui. La
majoritatea vacilor conținutul de grăsime în lapte scade la luna a doua – a treia de lactație, apoi crește până la sfârșitul lactației. Se modifică și conținutul de proteină. În primele zile ale lactației, laptele are un conținut sporit de proteină, micșorându-se la luna a doua și sporind lent până la sfârșitul lactației.
Variații mai mari ale compoziției laptelui au loc în primele zile ale lactației
(tabelul 52).

202Tabelul 52
Modificările compoziției laptelui după fătare
Componentele
laptelui, %Ziua lactației
1 3 5 10
Proteine 14,92 6,64 4,96 4,54
Inclusiv: cazeină 5,13 3,44 3,07 3,19
Albumine și globuline 3,32 2,33 0,79 0,63
Alte componente azotate 1,44 1,06 0,87 0,81
Lactoză 4,00 4,51 4,67 4,80
Grăsime 6,25 5,48 4,91 4,66
Cenușă 1,01 0,83 0,82 0,80
Sodiu 0,28 0,21 0,20 0,21
Aciditatea, grade Thorner 53,3 41,6 32,0 27,9
Densitatea la 200C 1,0397 1,0384 1,0369 1,0335
Factorii care influențează producția de lapte. Producția de lapte este su-
pusă influenței factorilor interni și externi.
Factorii interni sunt specia, rasa, individualitatea, tipul fiziologic, vârsta,
perioada de lactație, gestația, dezvoltarea corporală, vârsta la prima fătare, sta-
rea de sănătate.
Influența rasei. Producție mai mare se obține de la rasele specializate în
producția de lapte: Bălțată cu negru, Holștein, Ayrshire, Roșie de stepă, Roșie daneză etc. De la vacile raselor menționate, pe an, se obține între 4000-10000 kg de lapte cu 3,5-3,8% grăsime și 3,1-3,4% proteine.
La rasele mixte este dezvoltată producția de lapte și carne cu predominarea
uneia din ele. Acestea sunt rasele Simmental, Schwyz, Brună americană etc. Producția de lapte variază între 4000-8000 kg, cu conținutul de grăsime 3,7-3,9% și proteine – 3,3-3,5%.
Producția mică de lapte este caracteristică raselor specializate în producția
de carne (Hereford, Aberdeen – Angust, Charolaise), care variază între 1500-2200 kg.
Vârsta vacilor. Producția de lapte sporește în funcție de precocitatea rase-
lor până la lactația a 4-6, după care începe treptat să se reducă.
dezvoltarea corporală. Între dezvoltarea corporală și producția de lapte
există legătură pozitivă. Vacile cu greutate corporală mai mare în cadrul aceleași rase au mai bine dezvoltate organele interne, aparatul digestiv, pot folosi o can-titate mai mare de furaje și produc mai mult lapte pe lactație.

203Perioada de lactație influențează, atât cantitatea de lapte, cât și conținutul
în substanțe nutritive. Cantitatea de lapte sporește în primele 3 luni de lactație,
apoi treptat se reduce până la sfârșitul lactației. Concentrația substanțelor nutri-tive evaluează invers.
Starea de sănătate este prima condiție pentru ca organismul să poată func-
ționa productiv. Îmbolnăvirea vacilor reduce consumul de hrană și apă, provo-când o scădere esențială a producției de lapte și a calității lui prin starea sanitară nesatisfăcătoare a laptelui.
Factorii externi sunt alimentația, condițiile de întreținere, mulgerea, adă-
parea, intervalul dintre fătări, durata lactației, durata repausului mamar, durata service-periodului etc.
Alimentația vacilor influențează producția de lapte și compoziția lui chimică.Furajele grosiere sporesc conținutul de substanțe nutritive, iar cele verzi și su-
culente sporesc cantitatea de lapte, dar micșorează concentrația de substanță uscată.
Subnutriția poate reduce producția de lapte cu 25-50%.Suprafurajarea tot este nedorită, fiindcă nu duce la creșterea producției, dar
mărește consumul de furaje, ca urmare a îngrășării vacilor, se poate deregla funcția de reproducție.
Condițiile de întreținere. Asupra producției de lapte influențează tempera-
tura, umiditatea și saturația aerului cu gaze. Microclimatul optimal pentru vaci este temperatura între 5-15
0C, umiditatea relativă a aerului de 70-75%, viteza
curenților de aer de 0,5 m/sec., concentrația bioxidului de carbon nu mai mare de 0,25%, amoniacului nu mai mare de 20 mg/m
3.
Mulgerea vacilor. Mulgerea corectă și la timp influențează pozitiv asupra
secreției și eliminării laptelui. Mărirea numărului de mulsori de la două la trei-patru sporește producția cu 5-15%. Masajul ugerului acționează pozitiv asupra dezvoltării glandei mamare, ameliorează circulația de sânge și aprovizionarea ei cu substanțe hrănitoare.
durata repausului mamar. Dezvoltarea glandei mamare are un caracter
ciclic, condiționată de starea fiziologică a vacii. Cu începerea gestației treptat are loc involuția țesutului alveolar al ugerului, însoțit de absorbția alveolelor. Mai intensiv are loc acest proces începând cu luna a 5-a a gestației. Odată cu involuția are loc renașterea noilor țesuturi de secreție. Mai intensiv are loc acest proces în ultimele 1,5-2 luni de gestație. În funcție de producția de lapte și sta-rea vacii repausul mamar durează 40-60 zile. La reducerea lui scade producția de lapte, vițeii născuți sunt mai slab dezvoltați. Dacă lipsește repausul mamar, vacile după fătare nu au colostru.
Asupra cantității și calității laptelui influențează și alți factori, ca: masajul

204ugerului, moționul, întreținerea pe pășune, sezonul fătării, stimularea producției
de lapte în primele luni de lactație etc.
Evidența producției de lapte este necesară la fermele de prăsilă și de pro-
ducție. Vacile se apreciază după producția de lapte în primele 305 zile de lactație sau pe an calendaristic. Cantitatea de lapte pe lactație poate fi determinată prin cântărirea sau măsurarea zilnică a cantității de lapte. Metoda dată este mai pre-cisă însă și costisitoare, de aceea, în practică, se folosește metoda mulsorilor de control cu intervale aproximativ egale de 5, 10, 15, 20 și 30 zile.
Producția pe perioada între datele de control se determină înmulțind canti-
tatea de lapte în ziua precedentă de control la numărul zilelor în perioadă, astfel determinându-se producția de lapte pe lună sau o perioadă mai mică, iar sumând cantitatea de lapte obținută în toate lunile de lactație, determinăm producția in-dividuală obținută într-o lactație totală sau normală.
Producția de carne
Carnea joacă un rol important în alimentarea oamenilor, contribuind la
dezvoltarea armonioasă a organismului. Valoarea nutritivă a cărnii se datorește conținutului sporit de proteine, care se caracterizează prin valoarea biologică deplină, condiționată de prezența aminoacizilor esențiali în cantități suficiente pentru organism. Carnea de bovine este preferată, având un conținut optim de grăsime care sporește valoarea ei calorică. Carnea conține aproape toate vita-minele și numeroase microelemente. Datorită acestor calități, carnea de bovine este foarte solicitată în alimentația rațională a omului, de aceea în toate țările se acordă atenție sporirii producției de carne.
Producția de carne se apreciază cantitativ și calitativ. Indicii cantitativi sunt:
masa corporală, masa carcasei, randamentul la sacrificare, iar cei calitativi – componența carcasei (proporția țesutului muscular, adipos, osos și conjunctiv), compoziția chimică și valoarea energetică. Pentru aprecierea producției de car –
ne, important este consumul specific, precocitatea și sporul zilnic în greutate. Prin sacrificarea bovinelor se obțin carcase, diferite subproduse alimentare și materie primă (ficat, rinichi, limbă, inimă, ugerul, plămâni, splina, piei, coarne, sânge, glande cu secreție internă – pancreasul, tiroida, hipofiza etc.).
Din componența carcasei fac parte țesutul muscular, adipos, osos, con-
junctiv, cartilajele, ligamentele. Calitatea cărnii se apreciază prin componența morfologică și histologică, compoziția chimică și însușirile gustative. Valoarea nutritivă a cărnii se determină prin conținutul energetic, iar valoarea biologică este influențată de raportul aminoacizilor esențiali (lizină, metionină, triptofan etc.) și neesențiali (oxiprolina).

205Culoarea cărnii depinde de conținutul de mioglobulină în mușchi care este
mai ridicat la animalele adulte. Suculența cărnii depinde de capacitatea ei de a
reține apa în procesul prelucrării termice, precum și de cantitatea de grăsime intramusculară.
Prin noțiunea de carcasă se înțelege corpul animalului sacrificat după
înlăturarea sângelui, capului, membrelor de la genunchi și jarete, a pielii și a organelor interne cu excepția rinichilor.
Masa de abator reprezintă masa carcasei plus masa grăsimii interne.Randamentul la tăiere reprezintă raportul dintre masa de abator (M
a) și
greutatea vie (Gv) exprimată în procente și se determină după relația:
R,%= Ma/Gv x100
Țesutul muscular este componentul cel mai important al carcasei și se
conține până la 70% la tineretul îngrășat și până la 40-45% – la animale adulte
îngrășate.
În componența lui intră proteinele valoroase care conțin aminoacizi esenți-
ali (lizină, metionină, triptofan). În țesutul muscular, conținutul proteinei varia-
ză între 13-22%.
Țesutul adipos alcătuiește 12-30% din greutatea carcasei la tineret și până la
35-40% la animale adulte. În prezent, se consideră valoroasă carnea cu conținut de grăsime de 12-18%. Grăsimea de bovine se împarte în următoarele categorii:
1. Grăsime subcutanată;2. Grăsime intermusculară;3. Grăsime intramusculară;4. Grăsime internă.Țesutul osos. La naștere, masa scheletului variază între 25-28% din masa car –
casei, la vârsta de 18 luni – 16-20%, iar la animalele adulte îngrășate – 10-13%.
Țesutul conjunctiv formează tendoanele, ligamentele, fascii este compus
din colagen și elastin și are valoare nutritivă redusă. În funcție de starea de în-grășare se conține până la 11-14%.
Factorii care influențează producția de carne. Producția de carne este
influențată de mai mulți factori principalii fiind:
Rasa animalului. Rasele specializate pentru carne se caracterizează prin
precocitate, au spor zilnic și randament mai ridicat, consumul specific este mai mic ca la rasele de lapte și mixte. La rasele de carne se depun cantități mai mari de grăsime intermusculară și intramusculară, iar masa relativă a țesutului osos este mai redusă ca la rasele de lapte și mixte. La rasele de carne, consumul spe-cific constituie 7-8 UN, randamentul – 60-72% și raportul carne-oase 4,7:1, iar la rasele de lapte, respectiv, 10-12; 44-52 și 3,7:1.

206Vârsta influențează toți parametrii producției de carne. Masa corporală și
respectiv a carcasei crește pe măsura înaintării în vârstă a animalului, atingând
valoare maximă la vârsta adultă (60% la un an, 80% la doi ani, 90% la trei ani, 100% la 4-5 ani). Randamentul la sacrificare variază mult în raport cu vârsta: 58-60% la viței, 55-58% la tineret și 45-55 la animale adulte. Carnea de vițel, cu vârsta până la 4 luni, are un conținut în apă și proteină ridicat (70% respec-tiv 20%), de grăsime redus (6%), fiind fragedă și suculentă. Carnea de tineret (10-18 luni) este echilibrată în elemente nutriționale (substanță uscată 33-54%, proteine 17-19%, grăsime 11-34%), fiind marmorată, are culoare și gust plăcute. Carnea taurinelor adulte conține cantitate ridicată de substanță uscată, cu valoa-re energetică cea mai mare și frăgezime mai redusă.
Sexul animalului. Între sexe există diferențe semnificative în producția
de carne.
Tăurașii au spor în greutate mai ridicat cu 10-20% față de femele, mai bine
valorifică furajele, randamentul la sacrificare este mai mare, ponderea cărnii în carcase este mai mare cu 5-10% față de femele, iar conținutul de substanță uscată al cărnii mai – mic cu 2%.
Masculii castrați au spor în creștere mai mic cu 20-25% față de cei ne-
castrați, consumul specific mai mare cu 20-30%, însă carnea este de calitate mai bună.
Femelele au greutatea corporală la sacrificare, randament și carcase mai
mici decât tăurașii, iar carnea este mai marmorată, mai fragedă, mai suculentă, cu gust și aromă mai plăcute.
Alimentația. În corespundere cu tipul și nivelul de alimentație se schimbă
masa corporală, compoziția morfologică a sporului în greutate și consumul spe-cific de furaje.
Alimentația deficitară influențează, în primul rând, creșterea țesutului
muscular și adipos. Creșterea intensivă nu numai sporește masa corporală, dar, considerabil, modifică compoziția morfologică a cărnii. La nivel scăzut de ali-mentație consumul specific se mărește cu 0,2-1,0 UN în comparație cu nivelul mediu. La utilizarea tipului concentrat de alimentație în carne se conține mai multă grăsime și mai puțină apă.
Asupra producție de carne influențează și alți factori, ca: starea de sănătate,
condițiile de întreținere, sistemul de îngrășare, starea de îngrășare.

4.3. Rase de taurine
În secolul trecut, cea mai răspândită clasificare a raselor de taurine era
după criteriul geografic. Luând în considerație relieful, în zona creșterii rase-

207lor, A. Teer a propus următoarea clasificare: rase de șes, rase de munte și rase
intermediare.
Timp îndelungat a fost cunoscută clasificarea raselor după nivelul muncii
de selecție, propusă de Zategast și prevedea următoarea reprezentare: rase per –
fecționate, rase intermediare și rase primitive.
Dorința de a uni în grupe mai multe rase cu caractere identice a dus la ela-
borarea clasificării conform producției care predomină. Astfel de clasificare a fost propusă de Pridoroghin M.I. și Kuleșov P.N.
Pridoroghin a clasificat taurinele în rase: de lapte, mixte, de carne și tracți-
une; suplimentar, împărțind rasele de lapte în subgrupe.
Kuleșov P.N. a propus clasificarea în rase: de lapte, de tracțiune și carne
cu divizarea celor de lapte în subgrupe. Această clasificare crea incomodități la repartizarea raselor pe grupe și subgrupe. O mare parte din rasele contempo-rane și-au obținut denumirea conform locului de creare (Olandeze, Germane, Franceze etc.). Uneori, la denumirea geografică se adaugă denumirea culorii caracteristice rasei respective (Brună alpină, Roșie estoniană etc.).
Pentru studierea raselor existente se consideră că este suficientă repartiza-
rea tuturor raselor în trei grupe, după producția care predomină: rase de lapte, rase mixte (lapte-carne, carne-lapte) și rase de carne (V . Lupan și col., 1997).
Conform datelor din literatura de specialitate, în prezent, pe glob, există
peste l000 de rase de bovine, dintre care mai răspândite sunt circa 250. Pe conti-nentele African și Asiatic predomină rasele aborigene, care au producția de lapte redusă (500-1000 kg).
În funcție de nivelul productiv și capacitățile de adaptare la condițiile de
mediu, cea mai mare răspândire o au rasele: de lapte – Bălțată cu negru, Holș-
tein, rasele mixte – Brună alpină, Simmental și rasele specializate în produc-
ția de carne – Charolaise, Hereford, Aberdeen Angus.
Rasele de taurine specializate în producția de lapte
Rasa Bălțată cu negru (Friză, olandeză). Este originară din Olanda și
provine din vechile populații locale de taurine bălțate alb cu negru, supuse unei selecții riguroase după producția de lapte. O influență deosebită la formarea rasei a avut-o climatul blând, cantitățile mari de precipitații căzute, suprafețele mari de pășuni și iarna scurtă de pe acele meleaguri.
La început se creșteau trei varietăți de taurine, care, mai apoi, au devenit
rase de sine stătătoare: Bălțată cu negru, Bălțată cu roșu și Groningen cu capul alb, ele dețin în Olanda respectiv – 74, 24 și 2% din tot efectivul de taurine. Din Olanda, rasa Bălțată cu negru s-a răspândit pe toate continentele. În majorita-

208tea țărilor, unde această rasă se importă și animalele se cresc în rasă pură, ele
poartă denumirea de Friză (Anglia, Franța) sau Holștein Friză (S.U.A., Canada, Japonia). În multe țări (Suedia, Polonia, Rusia) animalele autohtone au fost în-crucișate cu rasa Friză olandeză și, ca rezultat, au fost formate rasele Bălțate cu negru locale.
Rasa Bălțată cu negru se caracterizează prin tip morfologic de lapte, profil
corporal trapezoidal. Are cap fin, linia superioară corectă, crupa lată, toracele adânc (73,7 cm), talie înaltă (132 cm), iar în perspectivă se prevede sporirea acesteia până la 138 cm, abdomenul spațios, ugerul mare, bine prins, simetric; aplombul membrelor este corect (fig. 95).
Figura 95. Vacă de rasa olandeză
Rasa Friză Bălțată cu roșu are talia cu l-2 cm mai mică, însă musculatura
este mai dezvoltată.
Rasa Bălțată cu negru are constituție fină robustă, temperament vioi și pre-
cocitate remarcabilă. Manifestă capacitate bună de adaptare la condiții climate-
rice diferite, însă necesită alimentație echilibrată, cu nivel energetic ridicat, în special în primele 3 luni de lactație.
Masa vacilor adulte este de 550-650 kg, iar a taurilor – de 800-l000 kg. Rasa
manifestă aptitudini remarcabile pentru producția de lapte, obținându-se într-o lactație peste 15000 kg lapte. Din anul 1905 până în anul 1976, după datele con-trolului oficial, conținutul de grăsime în lapte a sporit de la 3,17 până la 4,2%. În ultimii ani s-a îmbunătățit considerabil forma ugerului la vaci – predomină ugerul în formă de cupă. Indicele mamar este de 44-45%, viteza de muls – 2,4 kg/min.
Rasa înregistrează producții sporite și de carne. Tineretul îngrășat intensiv reali-
zează spor de creștere de peste l000 g/zi, randamentul la sacrificare este de 55%.
La perfecționarea rasei, un rol important l-au avut animalele din linia tau-
rului Adema 197, care se caracterizează printr-un conținut ridicat de grăsime în lapte.

209Rasa Holștein- Friză. Provine din rasa Bălțată cu negru olandeză. Aceste
animale au fost importate în SUA de imigranții olandezi, scandinavi și germani
în perioada anilor 1852-1905, fiind importate în acest răstimp 7757 de vaci, vițele și tauri. În anul 1885 a fost deschis registrul genealogic, în care se înscrie animalele care corespundeau cerințelor standardului după producția de lapte și exterior.
În 1872, în SUA a fost înființată Asociația crescătorilor de animale de rasa
Bălțată cu negru, iar în 1891 o asociație similară a fost formată în Canada.
Spre deosebire de Olanda și alte țări europene, în SUA și Canada selecția
animalelor se efectua ținându-se cont de producția înaltă de lapte și masa corpo-rală și mai puțină atenție se acorda conținutului de grăsime în lapte.
Ca rezultat, fără aplicarea încrucișării, în SUA și Canada s-a format un
efectiv mare de animale bălțate cu negru, care se deosebește de efectivul inițial prin producția de lapte, masa corporală, exterior, forma și volumul ugerului.
Rasa Holștein se caracterizează prin tip morfologic de lapte (fig. 96, 97).
Constituția este fină, temperamentul vioi, precocitatea pronunțată, capacitatea bună de valorificare a hranei și de adaptare.
Capul este fin, uscățiv, gâtul relativ subțire, linia superioară dreaptă, crupa
lată toracele adânc, trunchiul trapezoidal, membrele sunt puternice cu aplomb co-rect. Culoarea este bălțată cu negru, însă se întâlnesc și animale bălțate cu roșu.

Figura 96. Vacă de rasa Holstein Figura 97. Rasa Holstein
(bălțată cu negru) (bălțată cu roșu)
Ugerul este voluminos, sferturile acestuia sunt simetrice, cu țesutul glandu-
lar dezvoltat, mameloane – cilindrice, pretabile la mulsul mecanic.
Rasa Holstein este masivă, având talia de 144 cm, masa corporală a vacilor
este de 670-700 kg, a taurilor de 960-1200 kg. Aceasta este una din cele mai
productive rase de lapte, producția medie este de 7000-9000 kg lapte pe lactație,

210cu 3,67% grăsime și 3,2% proteină. Recordul mondial al acestei rase a constituit
mai mult de 30000 kg lapte pe lactație. Vacile au aptitudini foarte bune pentru mulsul mecanic, indicele mamar este de 45-46%, viteza de muls – 2,5 kg/min (maximă 3,2-3,5 kg/min), indicele la lapte este de peste 1:10. Producția de car –
ne este mai redusă decât la rasa Friză europeană. Această rasă este considerată drept un rezervor mondial de gene pentru sporirea producției de lapte. Ea a fost folosită în încrucișări cu rase de tip Friză în scopul majorării producției de lapte și ameliorarea calităților ugerului pentru mulsul mecanic.
Rasa Holștein a participat la formarea și ameliorarea multor rase prin me-
toda de absorbție și infuzie de sânge, iar în Republica Moldova a participat la formarea tipului Bălțat cu Negru Moldovenesc.
Tipul Bălțat cu Negru Moldovenesc a fost format în Republica Moldova
începând cu anul 1974.
La formare au participat rasele locale Simmental, Roșie de stepă și rasele
importate: Holștein și Bălțată cu negru. Schema de formare prevedea obținerea metișilor de generația a III-a și a IV-a și creșterea lor în sine. În zona de Sud și Centru s-a încrucișat rasa Roșie de stepă cu Bălțată cu negru, iar în zona de Nord – rasa Simmental cu Holștein. În anul 1990, metișii din generația a II-a și a III-a aveau o pondere de 96% din efectivul total de taurine în Moldova și această populație a fost denumită Bălțată cu Negru Moldovenesc.
Figura 98. Vacă de rasa de tip Bălțat cu Negru Moldovenesc
Tipul Bălțat cu Negru Moldovenesc se caracterizează prin dimensiuni cor –
porale medii: talia – de 130-131 cm, masa corporală la vaci – de 520-600 kg, la
tauri – de 850-950 kg. Sporul zilnic de creștere a tineretului este de 750-1000 g. Vițelele la vârsta de 16-18 luni au masa corporală de 380-400 kg. Tăurașii îngrășați intensiv, la vârsta de 15-18 luni, ating masa corporală de 450-500 kg.

211Producția de lapte a vacilor constituie 4500-5000 kg/an cu 3,5-3,6% grăsime și
3,2-3,3% proteină în lapte.
La formarea acestei populații, cei mai înalți indici au fost obținuți în ra-
ioanele Briceni și Slobozia, unde producția de lapte a depășit 5000 kg/an la o
vacă. Animalele au o conformație corporală specifică raselor de lapte: capul fin
și expresiv, trunchiul alungit, toracele adânc, ugerul bine dezvoltat, mai frecvent în formă de cupă, cu mameloane cilindrice, adaptate pentru mulsul mecanic,
membre subțiri și bine dezvoltate cu aplomb corect (fig. 98).
Culoarea este bălțată cu negru. Constituția este fin-robustă, temperamen-
tul vioi, precocitatea bună (vârsta primei fătări sub 30 luni). Cerințele față de condițiile de hrănire și întreținere sunt mai mari ca față de rasele substituite (V .
Lupan și col., 1997).
Rasa Roșie de stepă s-a format în sudul Ucrainei la sfârșitul secolului
XVIII – începutul secolului XIX prin încrucișarea animalelor locale roșii și sure ucrainene cu taurine aduse de coloniștii ruși și germani, în cea mai mare par –
te Ostfrisland. Vara în sudul Ucrainei temperaturile sunt ridicate și pășunile se usucă, creând un deficit mare de furaje. Prin creșterea și selectarea animalelor în aceste condiții, la animalele de rasa Roșie de stepă, s-au format calități excep-
ționale de adaptare la climatul din sudul Ucrainei. Astfel, s-a format un masiv
de animale roșii, care, în anii 60 ai secolului XIX, au fost numite taurine roșii
nemțești. În scopul sporirii producției de lapte, a conținutului de grăsime și ame-
liorării conformației corporale, în a doua jumătate a secolului XIX, s-au efectuat încrucișări cu rasele Angler, Vilstermarș, Ostfrisland, Șhorthorn. Pentru sporirea
producției de lapte, încrucișările prin infuzie de sânge au fost efectuate și mai
târziu, folosindu-se rasele Roșie daneză, Angler, Brună letonă și Șhorthorn.
În anii 1910-1911, efectivul de animale a fost studiat de E.F. Liscun, și tipul
Roșie de Stepă a fost recunoscut ca rasă. În a doua jumătate a secolului XIX, rasa Roșie de stepă s-a răspândit în Crimeea, Caucazul de Nord, apoi în Siberia,
Asia Mijlocie și Transcaucazia.
În interiorul rasei sunt două tipuri de animale – unul cu conformația uscă-
țivă și al doilea – cu trunchiul mai voluminos, constituție robustă, producția și masa corporală mai mare. Talia animalelor este de 120-130 cm, capul uscățiv,
trunchiul alungit (152-156 cm), spinarea și șalele lungi, perimetrul fluierului este de 17-19 cm, ugerul bine dezvoltat, pielea subțire și elastică, culoarea este
roșie de diferite nuanțe de la roșu deschis până la vișiniu. Masa corporală a
vacilor este de 460-520 kg, a taurilor – 800-900 kg. Producția medie de lapte constituie 3000-3500 kg/an, însă în fermele de prăsilă, de la o vacă se obțin
anual, 4100-5200 kg de lapte. Conținutul de grăsime în lapte este de 3,6-3,8%,
de proteină – de 3,2-3,5% (fig. 99).

212Ugerul, la majoritatea vacilor, are forma de cupă, indicele mamar variază
de la 42 la 46%, viteza de muls – 1,2-1,6 kg/min. Producția de carne este satis-
făcătoare, randamentul la sacrificare constituie 50-55%, la creșterea intensivă a tineretului – 54-55%, la masculii adulți îngrășați – până la 60%. În cadrul rasei au fost formate peste 70 de linii și grupe înrudite, mai răspândite fiind liniile Premier 357-N, Kazbek ZAN-60, Veseolîi ZAN-45 etc.
Figura 99. Vacă de rasa Roșie de stepă
Activitatea lucrului de prăsilă se efectuează în direcția îmbunătățirii formei
și volumului ugerului, exteriorului, adaptării la condițiile tehnologiilor indus-
triale, folosindu-se în aceste scopuri, pentru încrucișare, tauri de rasa Angler și Roșie daneză. Se preconizează obținerea vacilor cu masa corporală de 550-570 kg și producția de lapte de 5500-6000 kg cu 3,8-4,0% grăsime.
Rasa Ayrshire s-a format la sfârșitul secolului XVIII, în Scoția, regiunea
Aur, bogată în pășuni naturale.

Figura 100. Rasa Ayrshire

213Animalele din rasa Ayrshire se caracterizează prin dezvoltare proporționa-
lă, constituție bine dezvoltată și acomodare bună la diferite condiții climateri-
ce. Rasa sus-menționată s-a format prin încrucișarea taurinelor locale cu rasele Olandeză, Shorthorn, Flamandă, Jersey, Guerhsey. După părerea unor specia-liști, o influență mai mare în formarea rasei Ayrshire a avut-o rasa Olandeză. Rasa Ayrshire a fost cunoscută ca rasă de taurine în 1862. La început s-a răspân-dit în Scoția, apoi în restul teritoriului Marei Britanii, unde deține 21% din tot efectivul de taurine, în Finlanda – 25%. De asemenea se crește în Suedia, Nor –
vegia și SUA. Conformația corporală a taurinilor din rasa Ayrshire este specifică raselor de lapte, osatura este ușoară și subțire, talia – de 123-125 cm, perimetrul fluierului – de 17-18 cm, adâncimea toracelui – de 63-65 cm, lărgimea toracelui – de 36-38 cm, indicele mamar este de 44%, pielea elastică și subțire, culoarea este bălțată alb cu roșu (fig. 100).
Animalele din rasa dată au constituție fină și capacități bune de adapta-
re. Durata exploatării vacilor performere în Finlanda este mai mult de 10 ani. Producția de lapte în Finlanda și SUA este de 6000-6500 kg cu un conținut de grăsime de 4,3%, masa corporală a vacilor este de 450-500 kg, a taurilor – de 700-880 kg. Sporul mediu zilnic în greutate al tăurașilor puși la îngrășare este de 700-850 g, randamentul la sacrificare a animalelor adulte – 50-54%, după îngrășare – până la 60%.
În prezent, rasa Aurshire se folosește pe larg pentru încrucișare cu alte rase
de lapte în scopul sporirii conținutului de grăsime în lapte și ameliorării aptitu-dinilor ugerului pentru mulsul mecanic.
Rasa Jersey s-a format pe o insulă mică, cu aceeași denumire, din strâm-
toarea Mânicii (La Manche), așezată între litoralul Franței și Angliei.

Figura 101. Rasa Jersey

214Această regiune se caracterizează prin pășuni bogate și climat foarte blând,
vacile se află pe pășuni 24 de ore, începând cu luna mai până în octombrie. Pe
timp de iarnă, animalele, ziua se întrețin pe pășuni, iar noaptea în adăposturi, unde, suplimentar, li se dă fân, rădăcinoase și concentrate.
Date concrete despre originea rasei Jersey lipsesc, însă se presupune că ea
provine din populațiile autohtone din Normandia și Bretonia. În anul 1789 a fost elaborată o lege care interzicea importul altor rase de taurine pe insulă și, din acel moment, animalele se cresc în rasă pură. Scopul principal al creșterii tauri-nelor a fost producerea untului, care era solicitat pe piața Europei Occidentale. În anul 1866 a fost inițiat registrul genealogic al taurinelor de rasa Jersey.
La ameliorarea animalelor din rasa Jersey a fost folosită pe larg creșterea
înrudită. Exportul animalelor de rasă în alte regiuni geografice s-a început în anul 1850. În prezent, rasa Jersey se crește în SUA, Australia, Danemarca, An-glia, Canada, Suedia, Germania etc.
Vacile au masa corporală de 360-400 kg, în SUA – 450-500 kg, taurii –
540-770 kg, vițeii la naștere – 18-22 kg. Producția de lapte constituie 3500-4000 kg cu 5,5-6,0% de grăsime, 3,5-4,0% de proteină, iar în SUA – 4500-4900 kg de lapte cu 4,9% de grăsime. Vacile recordiste produc în decursul unei lactații 10000-14000 kg. Pe glob, nu există nici o rasă, care ar putea concura cu rasa Jersey după conținutul de grăsime și proteină în lapte.
Tipul morfologic al animalelor este caracteristic raselor specializate în pro-
ducția de lapte. Animalele au aspect uscățiv (fig. 101), trunchi în formă de pară, cap fin și expresiv, uger glandular, bine dezvoltat. Culoarea este brună-gălbuie, cu zone mai deschise pe uger și părțile interne ale membrelor. Botul, ongloanele, vârful coarnelor și smocul cozii sunt negre, constituția fină, temperamentul vioi, precocitatea pronunțată și capacitatea bună de adaptare la condițiile de alimen-tație și climatice.
La încrucișare cu alte rase specializate la producția de lapte, rasa Jersey este
folosită ca rezervor de gene pentru sporirea conținutului de grăsime în lapte. În Republica Moldova, rasa Jersey a fost folosită în anii 1961-1974 pentru sporirea conținutului de grăsime în lapte la rasele Roșie de stepă și Simmental.
Rasa Roșie daneză s-a format în Danemarca prin încrucișarea animalelor
locale cu rasa Angler și infuzia de sânge a rasei Shorthorn.
Pentru sporirea productivității, metișii se selectau în dependență de produc-
ția de lapte, conținutul de grăsime în lapte și conformația corporală. Efectivul de animale selectat a fost recunoscut ca rasă în anul 1878.

215
Figura 102. Rasa roșie daneză
Animalele de rasa Roșie daneză au fost exportate în Norvegia, SUA, Polo-
nia, Suedia, republicile baltice, Belarusi, Ucraina, Moldova etc. În majoritatea
țărilor, unde au fost importate, se foloseau pentru încrucișare cu animalele locale pentru formarea de rase noi.
Animalele au culoare roșie cu diferite nuanțe, tip morfo-productiv de lapte
(fig. 102). Constituția este robustă, temperamentul vioi, talia 130 cm, torace adânc (65-69 cm) si larg (42-45 cm), linia superioară dreaptă, spinarea lată, ugerul bine dezvoltat, mai frecvent sub formă de cupă, indicele mamar – 42-45%, mame-loanele cilindrice, corect amplasate. Producția de lapte constituie, în medie, pe rasă 6776 kg lapte cu 4,22% grăsime și 3,48% proteină. Masa corporală a vacilor este de 550-650kg, a taurilor – până la 1000-1300 kg. Rasa manifestă aptitudini pronunțate în producția de carne, la îngrășarea tineretului se obține spor zilnic în greutate de 800-1000 g și un randament la sacrificare de până la 57%.
Rasa Roșie daneză este folosită pe larg pentru încrucișare cu alte rase roșii
de aceeași origine pentru sporirea producției de lapte, a conținutului de grăsime, ameliorarea conformației corporale și aptitudinilor pentru mulsul mecanic.
Rasele de taurine cu producții mixte
Rasa Simmental este originară din cantonul Berna din Elveția. În procesul
formării, sub influența cerințelor economice, a suferit modificări esențiale în ceea ce privește conformația corporală, culoarea și productivitatea.
Timp îndelungat, această rasă s-a folosit atât pentru obținerea producției de
lapte și carne, cât și pentru tracțiune. Dacă la început erau preferate animalele cu capacități bune de tracțiune, atunci, în a doua jumătate a secolului XIX, activitatea de selecție s-a modificat, preferându-se animalele masive, cu osatura bine dezvol-

216tată. Creșterea acestui tip de animale, din punct de vedere economic, era nerațio-
nală și, din anii 30 ai secolului trecut, cerințele față de animalele acestei rase s-au schimbat din nou. Din această perioadă se preferă obținerea animalelor robuste, cu trunchi larg, musculatură bine dezvoltată și producție înaltă de lapte.
Figura 103. Rasa Simmental
Din Elveția, rasa Simmental a fost exportată practic în toate țările europe-
ne, iar în ultimii ani și în SUA, Canada, Argentina și alte țări pentru încrucișare
cu rasele de carne. Ca rezultat, se obțin metiși cu spor mare de creștere, carca-sele au un conținut mai mic de grăsime. Rasa Simmental a fost folosită pentru ameliorarea animalelor locale și formarea raselor noi.
În anii 60-70, s-a intensificat selecția în scopul obținerii animalelor de pro-
ducție mixtă, care manifestă producții mari de lapte. În această perioadă s-a început încrucișarea rasei Simmental cu rasa Red Holștein. În rasa Simmental se evidențiază două tipuri de animale: lapte-carne și carne-lapte, primul predo-minând în majoritatea țărilor.
Animalele se caracterizează prin conformație armonioasă, musculatura
și osatura bine dezvoltate, formatul corpului dreptunghiular cu linia superioa-ră dreaptă, constituție robustă, vitalitate, fecunditate, natalitate, longevitate și sănătate bune. Are capacități bune de adaptare la climatul temperat și în zone cu altitudine ridicată (până la 1800 m), valorifică bine pășunile, fibroasele și reziduurile industriale. Manifestă caracter docil. Culoarea este bălțată alb cu galben, abdomenul și membrele de culoare albă; se întâlnește un număr mare de animale bălțate cu roșu. Talia este de 138-145 cm, capul mare, fruntea largă, abdomenul bine conturat, ugerul mare, bine prins, cu rezerve mari, mameloane de formă conică și cilindrică, membrele solide, aplomb relativ corect (fig. 103). Masa corporală a vacilor este de 700-750 kg, iar a taurilor – de 900-1200 kg.

217Producția de lapte, în medie pe rasă, este de 5806 kg cu 4,4% grăsime, iar la
vacile adulte – de 6637 kg cu 4,1% grăsime. Are aptitudini bune pentru mulsul
mecanic (viteza de muls 2,73 kg/min., indicele mamar – 42-45%).
Este o rasă care manifestă capacități foarte bune în producția de carne, spo-
rul zilnic la pășune este până la 800 g, iar la îngrășarea intensivă – 1000-1200 g. Randamentul la sacrificare este de 52-60%.
Rasa a participat la formarea mai multor rase de tip Simmental: Bălțată
germană, Bălțată austriacă, Bălțată românească etc.
Rasa Brună alpină (Schwyz) s-a format cu 200 de ani în urmă în zona mun-
ților Alpi din Elveția, cantonul Schwyz. Provine din taurine de tip brahicer, a fost creată prin selecție riguroasă a animalelor locale în condiții bune de exploatare.

Figura 104. Rasa Brună alpină (Schwyz)
La început se folosea pentru lapte, carne și tracțiune. Mai târziu selecția s-a
efectuat în scopul creșterii producției de lapte și carne. Din Elveția s-a răspândit,
practic, în toate țările europene și pe alte continente (America, Africa).
Producția de lapte în Italia, Franța, Austria, Germania, Elveția este de 6391
kg cu 4,0% grăsime și 3,3% proteine. În SUA, unde animalele sunt mai masive, cu tip de lapte bine exprimat, producția de lapte este de 6888 kg cu 4,02% gră-sime și 3,54% proteine.
Rasa Brună alpină este o rasă de tip morfo-productiv mixt (lapte-carne),
cu un format corporal dreptunghiular, talia la vaci – 132 cm, la tauri – 146 cm. Masa corporală la vaci este de 600-650 kg, la tauri – 900-l000 kg.
Capul este scurt, fruntea largă, linia superioară dreaptă, crupa pătrată și
musculoasă, toracele adânc (67-69 cm) și larg (42-45 cm), abdomenul volumi-nos, ugerul este mare, bine atașat pe corp cu țesut glandular dezvoltat, aptitudini bune pentru mulsul mecanic. Culoarea este brună de diferite nuanțe. Are consti-tuție robustă (fig.104), capacitate bună de adaptare.

218 Se caracterizează prin precocitate mijlocie (vârsta primei fătări – 30 luni)
și longevitate productivă bună (8-10 ani). Producția de carne este bună, tineretul
îngrășat realizează la 12 luni masa corporală de 350 kg, la 15 luni – 450 kg și la doi ani – de 580 kg. Randamentul la sacrificare variază de la 50 la 60%, în funcție de vârstă, masă corporală și starea de îngrășare.
Ameliorarea rasei se efectuează în direcția păstrării și în perspectivă a profi-
lului mixt de producție (lapte-carne), urmărindu-se sporirea producției de lapte, îmbunătățirea precocității. Pentru realizarea acestor obiective se prevede încru-cișarea acesteia cu rasa Brună americană.
Rasa Schwyz a participat la formarea mai multor rase: Brună americană,
Brună austriacă, Brună italiană, Brună de Maramureș, Kostroma etc.
Rasele de taurine specializate în producția de carne
Rasa Hereford s-a format în comitatul Hereford (Țara Galilor) în secolul
XIX prin încrucișarea taurinelor locale cu rasele Devon, Shorthorn, Red Poli, Aberdeen Angus. La prima etapă de formare, animalele erau folosite atât pentru tracțiune, cât și pentru obținerea cărnii. Mai târziu, datorită selecției, animalele au devenit mai compacte, cu membre scurte, mai precoce, cu însușiri deosebit de bune pentru producția de carne. În prima jumătate a secolului trecut, din An-glia, această rasă s-a răspândit în multe țări europene și continentele American, Australian și African.
Rasa Hereford este specializată în producția de carne, are format corporal
dreptunghiular, musculatură bine dezvoltată (fig.105).
Figura 105. Taur de rasa Hereford
Are constituție robustă și aptitudini bune de adaptare în zonele temperate și
semitemperate. Capacitatea de alăptare este bună (circa 2000 kg lapte/lactație cu

2194,0-4,5% grăsime), sporul zilnic la pășune este de 800 g, iar la îngrășarea inten-
sivă – peste 1l00 g; randamentul la sacrificare este de 60-65%. Carnea produsă este de calitate foarte bună. Animalele nu sunt masive – au talia 124-126cm, masa corporală a vacilor este de 550-600 kg, iar a taurilor – cca 900 kg. Culoa-rea animalelor este bălțată roșu cu alb, dar capul, pieptul, abdomenul, membrele și coada parțial albe.
Hereford este o rasă de importanță universală pentru producția de carne,
se crește în rasă curată și este folosită la încrucișări industriale pentru obținerea metișilor (Fi ) crescuți pentru carne și la formarea de noi rase și populații bune de carne (Cazahă cu capul alb, Barzona, Braford, Beef Mașter etc.). În Republi-ca Moldova, rasa Hereford a fost folosită pe larg în anii 1960-1973 la încrucișări industriale cu rasele Roșie de stepă și Simmental.
Rasa Aberdeen Angus s-a format în Scoția, comitatele Aberdeen și Angus
pe baza animalelor locale de culoare neagră și infuzie de sânge cu rasa Beef Shorthorn. A fost recunoscută ca rasă în 1835, s- a răspândit în Marea Britanie,
Argentina, SUA, Canada, Brazilia, Australia, Noua Zeelandă, Rusia, Africa de Sud etc. Rasa are conformație corporală compactă, torace adânc și larg, talia relativ mică (118-120 cm), capul scurt, trunchiul cilindric, membre scurte, mus-culatura bine dezvoltată (fig.106). Se caracterizează prin culoare neagră și lipsa coarnelor. Această particularitate se transmite prin ereditate în cazul încrucișării rasei Aberdeen Angus cu alte rase.
Figura 106. Taur de rasa Aberdeen Angus
Rasa se caracterizează prin constituție fină, robustă-afânată, capacitate bună
de valorificare a hranei. Masa corporală a vacilor este de 500-550 kg. Tineretul
îngrășat intensiv la 15-16 luni atinge greutatea de 450-500 kg. Este o rasă pre-coce, randamentul la sacrificare constituie 65-68%, carnea este apreciată pentru calitatea superioară, marmorată, cu raportul carne-oase foarte favorabil (5:1).

220Neajunsul rasei constă în aceea, că la un grad avansat de îngrășare crește indice-
le de seu. Producția de lapte este mică – 1500-1700 kg.
Rasa a participat la ameliorarea și formarea diferitor rase (Dexter, Lincoln,
Barzona etc.). În prezent, se folosește atât pentru producția de carne, cât și la încrucișări industriale, asigurând îmbunătățirea precocității și calității cărnii. În Republica Moldova această rasă a fost folosită la încrucișări industriale (anii 1960-1973) cu rasele Roșie de stepă și Simmental pentru sporirea producției de carne și îmbunătățirea calităților organoleptice ale cărnii.
Rasa Charolaise este originară din Franța. Formarea s-a început la mij-
locul secolului al XVIII-lea prin încrucișarea taurinelor locale de culoare albă cu rasa Simmental și, mai târziu, cu rasa Shorthorn. Particularitatea principală a rasei Charolaise este capacitatea bună de creștere a musculaturii și depunerile comparativ reduse de grăsime. Furajul de bază este iarba de pășune, iar iarna – fânul de calitate foarte bună. Datorită calităților bune de carne, rasa s-a răspândit în peste 70 de țări de pe toate continentele lumii.
Rasa Charolaise se caracterizează prin tipul morfo-productiv de carne (fig.
107). Animalele sunt masive (talia 133-135 cm), trunchiul lung, larg și adânc, osatura grosolană, gâtul scurt și foarte gros, culoarea este alb-murdară. Consti-tuția este robustă, comportament blând, precocitatea și indicii de reproducție buni, dar fătările, în multe cazuri, sunt distocice (7-14%). Capacitatea de alăpta-re a vacilor este bună (2500 kg lapte).
Figura 107. Taur de rasa Charolaise
Particularitatea acestei rase este sporul foarte înalt de creștere, după acest
indice rasa ocupă unul din primele locuri în lume între rasele specializate de
carne. Sporul mediu zilnic, în perioada de creștere a vițeilor, este de 940- 1300

221g și se menține pe o perioadă lungă. Aptitudinile pentru producția de carne sunt
foarte bune, la vârsta de un an masa corporală a tăurașilor îngrășați ajunge la 500 kg, la 16 luni – peste 600 kg. Masa corporală la vaci este de 750- 800 kg, a
taurilor – de 1100-1500 kg, randamentul la sacrificare este de 60- 70%.
Rasa Charolaise reprezintă un rezervor genetic important pentru sporirea
producției de carne și, în prezent, se folosește la încrucișări industriale cu rasele de lapte și carne.
Ea a participat la formarea multor rase de taurine de carne (Charbray, Can-
chin etc.). În Republica Moldova, rasa Charolaise a fost folosită în anii 1960-1973 la încrucișări industriale cu rasele Roșie de stepă și Simmental.
Rasa Santa Ghertruda – o rasă originară din sudul Tehasului, SUA. S-a
format prin încrucișarea zebului Brahman cu Beef Shorthorn, având 5/8 sânge Shorthorn și 3/8 sânge Brahman. Formarea rasei s-a început în 1910, iar în 1940 a fost recunoscută ca rasă. Din Tehas s-a răspândit în peste 45 țări. Animalele din această rasă se caracterizează prin rezistență bună la condiții climaterice cu temperaturi înalte, având un mecanism de termoreglare aproape perfect, mani-festă rezistență mare la bolile tropicale, rezistă bine la lipsa de apă. Producția de carne este bună, sporul zilnic în greutate depășește l000 g. Animalele pot fi îngrășate pe pășune sau cu nutrețuri voluminoase, fără concentrate. Se carac-terizează prin tip morfo-productiv de carne, talia este de 128-134 cm, trunchi lung, larg și adânc, membre puternice, gât scurt cu cocoașă cervico-toracală, culoarea este roșie de diferite nuanțe. Randamentul la sacrificare este de 60-65% cu raportul carne:oase foarte favorabil (5:1). Producția de lapte este mică (pe zi 5-10 kg cu 4,6% grăsime). Masa corporală a vacilor este de 550-620 kg, a taurilor de 830-1180 kg. Rasa are o importanță deosebită, în primul rând, pentru zonele tropicale, unde se cresc în rasă curată, cât și pentru încrucișare. În scopul ameliorării producției de carne, a participat la formarea de noi rase și populații de carne (Retenita, Barzona, Metizo).
4.4. Selecția taurinelor
Selecția vacilor de reproducție. Criteriile de selecție pentru rasele de lapte
sunt: originea, dezvoltarea corporală, conformația și constituție, producția de lapte, cantitatea de grăsime, proteine, substanța uscată din lapte, uniformitatea lactației, aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic, capacitățile de reproduc-ție, durata exploatării, consumul specific, rezistența la maladii.
Pentru a realiza un câștig genetic cât mai mare este necesar de a efectua
selecția după un număr cât mai mic de caractere, știind că diferența de selecție se reduce proporțional cu 1/n și în consecință câștigul genetic se micșorează prin

222creșterea numărului de criterii de selecție. Pentru aceasta în selecție se stabilește
un caracter de bază și apoi se aleg criteriile suplimentare, ținând seama de core-lațiile dintre caractere.
Selecția vacilor după fenotipul ascendenților și rudelor colaterale. Me-
toda este mai puțin eficientă, însă selecția vacilor după fenotipul ascendenților are avantajul de a oferi informații foarte timpurii, chiar de la naștere, fapt pentru care este folosită în toate țările.
În acest caz, se analizează originea pe baza datelor din „pedigriu econo-
mic”. Aceasta trebuie să cuprindă informații cu privire la performanțele de pro-ducție ale ascendenților pe minimum două generații.
În cazul raselor de lapte și mixte, pentru ascendenții pe linie maternă, în
pedigriu sunt înregistrate date privind producția de lapte pe lactații, conținutul și cantitatea de grăsime și proteine, aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic. Pentru ascendenții pe linie paternă, se înscriu date privind rezultatele testării după descendenți și clasa de bonitare. Aprecierea după ascendenți este un cri-teriu secundar în selecția vacilor, datorită certitudinii reduse pe care o conferă, comparativ cu celelalte surse de informații.
Mult mai eficientă este aprecierea și selecția după rude colaterale (surori,
semisurori), datorită posibilității utilizării informațiilor de la un număr mai mare de rude. Conform datelor lui F. Ăisner, corelația între aprecierea după semisurori și calitatea descendenței constituie 0,5-0,6, iar corelația aprecierii după calitatea descendenței și productivitatea ascendenților materni constituie 0,15-0,20.
Selecția după dezvoltarea corporală, conformație și constituție. Dez-
voltarea corporală este un criteriu important în munca de selecție care trebuie folosit având în vedere corelația pozitivă cu producția de lapte. Vacile cu masa corporală mai mare în condiții normale de hrănire, de regulă au producție de lapte mai mare. Se explică aceasta prin faptul că astfel de vaci folosesc cantități mari de furaje pe care le transformă în lapte. Majoritatea vacilor cu producție mare de lapte au masă corporală mai mare decât media pe efectiv sau rasă. Însă, sporirea producției de lapte are loc atât timp, până când se păstrează la vaci tipul de lapte. Este de dorit ca producția de lapte să depășească masa corporală de 8-10 ori, ceea ce demonstrează că vacile aparțin tipului de lapte.
În selecția vacilor după acest criteriu se urmărește realizarea masei corpora-
le optime care, pentru tipul Bălțat cu Negru moldovenesc, este de 550-600 kg.
Conformația corporală și constituția sunt o sursă importantă de informație
asupra însușirilor biologice ale animalului (vitalitatea, rezistența organică, capa-citatea de adaptare, longevitatea, temperamentul etc.).
Aprecierea după conformație și constituție capătă o importanță deosebită

223pentru vacile-mame de tauri, fiindcă există riscul amplificării unor defecte de
exterior la descendență.
Conformația corporală și constituția se apreciază la lactările I, II și III, între
lunile 2 și 5 de la fătare.
Aprecierea și selecția vacilor după producția de lapte. Caracterele după
care se apreciază vacile de lapte sunt cantitatea de lapte (kg), cantitatea de gră-sime și proteină pură (kg), conținutul laptelui în grăsime (%) și proteină (%). Aprecierea mai deplină se face după producția de lapte pe toată viață. Acest indice este de importanță mai mare când producția de lapte este mai mare, deoa-rece se poate stabili capacitatea organismului de a funcționa intensiv o perioadă lungă de timp. Totodată, în practică, vacile se apreciază după producția de lapte la prima lactație neterminată (100-180 zile), prima lactație terminată, lactația or –
dinară terminată, lactația cu producție maximă, care se ia în considerare la stabi-lirea clasei de bonitare. Repetabilitatea producției de lapte pe diferite lactații nu este înaltă (0,37-0,58). Aprecierea și selecția după coeficientul de repetabilitate se complică din cauza condițiilor de mediu diferite. Repetabilitatea producției de lapte în cea mai mare parte este determinată de uniformitatea condițiilor de hrănire și întreținerea pe parcursul exploatării vacilor. Repetabilitatea producției de lapte este mai mare în fermele unde condițiile de hrănire sunt normale și sta-bile, iar producția de lapte din an în an se află la nivel înalt.
La aprecierea vacilor după producția de lapte este necesar de luat în consi-
derație condițiile de hrănire și întreținere.
În practică, pe larg se utilizează selecția vacilor după producția de lapte a ma-
melor, însă analiza datelor pe efective mari demonstrează, că selecția vacilor de lapte după producția mamelor este mai puțin eficientă. În prezent, mai eficientă metodă de selecție a vacilor, care se aplică în practică, este selecția după producția de lapte a primiparelor. Aprecierea și selecția vacilor în baza performanțelor proprii la I lactație necesită creșterea și introducerea în efectiv a 25-30 de juninci la 100 de vaci.
Aprecierea și selecția vacilor după aptitudinile ugerului pentru mul-
sul mecanic. Aplicarea tehnologiilor intensive de producere a laptelui necesită
intensificarea proceselor de selecție și acordarea atenției mai mare caracterelor tehnologice în legătură cu aplicarea mulsului mecanic și utilizarea în aceste sco-puri a diferitor instalații pentru muls.
Ugerul mai mult ca oricare organ, care poate fi apreciat vizual, este legat
cu producția de lapte. Cu cât mai uniforme sunt dezvoltate sferturile ugerului, cu atât mai mult se egalează timpul la mulsul lor și mai puțin timp se cheltuie la obținerea unui kg de lapte.
Aprecierea ugerului pentru mulsul mecanic se efectuează la prima și a treia

224lactație. Momentul optim este luna a 2-3 de lactație la mulsoarea de dimineață.
Criteriile de apreciere a ugerului sunt:
– Dezvoltarea și structura;
– Forma ugerului și simetria dezvoltării sferturilor;
– Forma, mărimea și amplasarea mameloanelor;
– Viteza medie de muls.dezvoltarea și structura. Vacile cu producție mare de lapte au uger glan-
dular bine dezvoltat. Există corelație înaltă între volumul ugerului și mulsul zil-nic (0,661) și producția de lapte (0,606). Structura ugerului se determină după raportul țesutului glandular și conjunctiv. Secreția laptelui are loc mai bine în
ugerul care conține 75-80% de țesut glandular. Caracterele structurii glandulare
a ugerului sunt: piele subțire, flexibilă, lipsa depunerilor de grăsime subcutanate
și rezervă mare a ugerului care se apreciază după muls.
Forma ugerului. Există următoarele forme a ugerului: de vană, cupă, ro-
tunjită, de capră. Formele dorite sunt: de vană și cupă, iar nedorite sunt de capră, care nu se admit pentru mulsul mecanic.
Simetria sferturilor. Acest caracter este strâns legat de durată și gradul
de eliminare a laptelui cu aparatul de muls. Dacă sferturile nu sunt egale atunci după eliminarea cantității principale de lapte se cheltuie nu mai puțin timp pen-
tru eliminarea rămășițelor de lapte din două sau un mamilon. În acest timp sfer –
turile care nu mai au lapte sunt supuse acțiunii vacuumului. De regulă, sferturile anterioare sunt dezvoltate mai slab.
Forma, mărimea și amplasarea mameloanelor joacă un rol important
la mulsul mecanic. Există următoarele forme: cilindrică, conică, creion, butelie și pâlnie. Forma dorită este cilindrică sau puțin conică. Pentru mulsul mecanic sunt dorite mameloane cu lungimea de 6-9 cm și diametrul 2-2,5 cm.
Viteza medie de muls. La începutul mulsului, în cisternele ugerului se află
aproximativ 1/3 din cantitatea totală de lapte. Cantitatea principală de lapte se gă-
sește în alveole și se elimină prin comprimarea celulelor care înconjoară alveola.
Laptele din alveole trece în canaluri sub acțiunea hormonului ocitocină. Ocitocina se elimină din hipofiză la apariția reflexului neuro-hormonal. Acțiunea hormo-
nului este de scurtă durată (4-6 min), după care el se descompune și laptele din
alveole nu mai trece în canaluri. Prin urmare, este important ca eliminarea laptelui să se efectueze rapid și mulsul să se termine înainte ca ocitocina să-și piardă acti-
vitatea. Sunt stabilite devieri mari la viteza de muls, utilizând aceleași aparate de
muls (1,09-3,09 kg/min). Aceste devieri se explică prin structura anatomică dife-
rită a mameloanelor (diametrul diferit a canalelor mameloanelor, structura diferită a mușchilor de închidere a canalului mamelonului).
Cantitatea maximală de lapte în majoritatea cazurilor revine la prima minu-

225tă de muls, mai rar – la a doua și numai ca excepție – la a treia. În mediu, cantita-
tea laptelui obținut în prima minută constituie 40-45% din laptele unei mulsori.
Determinarea vitezei de muls se efectuează cu ajutorul aparatului de muls pe
sferturi. Viteza de muls se calculează prin raportul dintre cantitatea totală de lapte (kg) și timpul total de muls (în secunde) și se exprimă în kg/minut, după relația:
VM = L
kg•60/ t
În care: Lkg – cantitatea de lapte muls mecanic;
t – timpul total de muls în secunde.Simetria funcțională se stabilește cu ajutorul aparatului de muls pe sferturi
și se exprimă prin indicele mamar, după relația:
IM = SA+DAx100/L
kg
În care: SA – cantitatea de lapte muls din sfertul stâng anterior; DA – canti-
tatea de lapte muls din sfertul drept anterior; Lkg – cantitatea de lapte muls.
La organizarea mulsului mecanic, importanță deosebită are eliminarea com-
pletă a laptelui din uger. Aceasta se apreciază după cantitatea de lapte obținută prin mulsul manual după detașarea paharelor de muls. Este de dorit ca această cantitate de lapte să constituie 50-200 g maximum 500 g.
Selecția taurilor de reproducție
Selecția taurilor pentru reproducție este alcătuită din mai multe acțiuni care
se desfășoară etapizat:
– după fenotipul ascendenților și rudelor colaterale;- preselecția tăurașilor de reproducție;- pe baza performanțelor proprii;- după calitatea descendenței. Selecția tăurașilor după fenotipul ascendenților și rudelor colaterale.
La selecția după origine este important de determinat gradul dezvoltării caracte-rului la diferite grupe de ascendenți a taurului din pedigriul economic.
Luând în considerație faptul, că jumătate din capacitățile ereditare descen-
dentul le obține de la un ascendent și jumătate de la altul, la selecția după origine atenție mai mare se acordă dezvoltării caracterelor de selecție la ascendenți din primul rând al pedigriului.
La selecția strictă a tăurașilor după origine este necesar de luat în consi-
derație nu mai puțin de 3-4 rânduri de ascendenți a pedigriului deoarece la un inbreding mai apropiat sau mai îndepărtat, și la potrivirea omogenă a perechilor unii ascendenți pot influența calitățile ereditare a animalului apreciat.
Datele acumulate de cercetările științifice și practică demonstrează că uti-
lizarea taurilor cu clasă înaltă la bonitare, selectați după producția de lapte a

226ascendenților din primele două rânduri ale pedigriului pe linia maternă influen-
țează pozitiv asupra calităților productive ale vacilor în populațiile unde produc-ția medie este mai mică decât media pe rasă. În populațiile cu producția de lapte mai mare ca media pe rasă, folosirea acestor tauri deseori nu este eficientă.
Rezultatele cercetărilor științifice demonstrează, că în populațiile cu pro-
ducția de lapte la nivelul standardului rasei din efectivul taurilor selectați după producția de lapte a ascendenților circa 40-50% sunt amelioratori la producția de lapte sau grăsime și circa 20-25% pe ambele caractere.
Originea taurilor servește ca un caracter prealabil pentru selecția taurului și
este folosită până se obțin date despre productivitatea descendenței.
Profesorul F. Ăisner a stabilit că aprecierea taurilor după semifrați și semisu-
rori este mai eficientă comparativ cu aprecierea după rudele directe. Datele obți-nute demonstrează, că corelația între aprecierea după semisurori și aprecierea ulte-rioară după calitatea descendenței a fost 0,5-0,6 pe când corelația între aprecierea după calitatea descendenței și productivitatea mamelor – numai 0,15-0,20.
În cazul când taurul în testare are semisurori și semifrați, producția cărora
este cunoscută, aceasta înseamnă că tatăl lor este apreciat după calitatea des-cendenței. Prin urmare, aprecierea tatălui după calitatea descendenței asigură posibilitatea de apreciere a oricărui fiu al lui după semisibsi.
Preselecția tăurașilor de reproducție. În vederea selecției tăurașilor pen-
tru rețeaua de însămânțări artificiale, tăurașii, proveniți din împerecheri nomi-nalizate, sunt supuși unei preselecții folosind ca surse de informații pedigriul economic, greutatea și conformația corporală. La început se face identificarea tăurașilor de specialiștii organizațiilor autorizate, se stabilește valoarea previ-zibilă de ameliorare a acestora pe baza fenotipului ascendenților și a rudelor colaterale, folosind în acest scop indicele valorii de ameliorare, se execută testul fenogrupului sanguin, pentru atestarea originii tăurașilor în cadrul unui laborator de specialitate autorizat, eliminându-se cei a căror origine nu este confirmată.
La vârsta de 1-3 luni, fiecare tăuraș este supus unui examen privind dezvol-
tarea corporală, corectitudinea generală a conformației cu accent asupra mem-brelor și articulațiilor, starea de sănătate, prezența unor anomalii ereditare sau neereditare a organelor genitale și membrelor. Preselecția se încheie cu elimina-rea până la 25% din totalul tăurașilor obținuți din împerecheri nominalizate.
Selecția tăurașilor pe baza performanțelor proprii. Testul performanțelor
proprii este o metodă modernă folosită în multe țări, care asigură un progres gene-tic mai rapid. În urma preselecției, tăurașii, la vârsta de 1-3 luni, sunt transferați în fermele de testare (elever) după performanțele proprii unde se întrețin până la 15-16 luni. Pe parcursul testării, tăurașii parcurg mai multe etape tehnologice: caran-

227tinizare, controlul capacității de creștere, aprecierea exteriorului și conformației
corporale, consumul specific, aprecierea aptitudinilor de reproducție.
întreținerea. Se recomandă întreținerea liberă în boxe individuale sau co-
mune asigurându-se 4,5-6 m2/cap. Boxele sunt prevăzute cu jgheaburi din beton,
precum și adăpători cu nivel constant. Grajdurile pentru testare după performan-țele proprii au și alte amenajări pentru efectuarea unor acțiuni sanitar-veterinare, carusel pentru dirijarea spre cântar și asigurarea regimului de mișcare, instalații fixe sau mobile pentru igiena corporală, sala pentru recoltare și laboratorul de control al spermei. După vârsta de un an tăurașilor trebuie să li se asigure supra-fața de 7-8 m
2/cap, iar întreținerea poate fi și în stabulație legată.
Regimul de hrănire. Tăurașii în testare după performanțe proprii sunt hră-
niți cu rații standardizate, folosind tehnologia de hrănire din stoc. Tehnologia de hrănire este diferențiată pe faze.
Faza I-a (120-150 de zile) cuprinde două subfaze. În prima subfază (30-60
de zile) hrănirea se bazează pe substituenți de lapte, nutreț combinat special și fân de graminee și leguminoase. În subfaza a II-a, care durează 90 de zile, se utilizează furaj combinat special, fân, siloz și fânaj.
În faza a II-a (180 de zile) hrănirea se bazează pe nutreț combinat special și
fân. Vara o parte din fân se înlocuiește cu nutreț verde pălit.
În faza a III-a (120 de zile) hrănirea se bazează pe combifuraj special și fân.
Vara o parte din fân se înlocuiește cu nutreț verde pălit.
Aprecierea și selecția propriu-zisă a tăurașilor după performanțe proprii se
realizează în perioada de vârstă 1-3 luni la 15-16 luni în trei etape succesive, diferențiate ca obiectiv, în care se apreciază:
1. Creșterea și dezvoltarea (producția de carne). 2. Exteriorul și constituția. 3. Aptitudinile pentru reproducție.Aprecierea creșterii și dezvoltării (producția de carne) se face pe baza spo-
rului zilnic, masei corporale și capacității de valorificare a hranei (UN/kg/spor) pe perioada de vârstă până la 12 luni. În fiecare lună se efectuează cântărirea indivi-duală a tăurașilor, se determină consumul de hrană pe baza înregistrării consumu-lui individual și se stabilește valoarea tăurașilor, luându-se în considerație sporul mediu zilnic realizat, consumul specific de hrană și masa corporală.
Aprecierea exteriorului și constituției are loc tot la sfârșitul acestei peri-
oade (12 luni), urmărindu-se încadrarea în timpul dorit atât ca dezvoltare cât și ca exterior, corectitudinea aplomburilor, în special a membrelor posterioare și absența defectelor de conformație ce se transmit ereditar.
După stabilirea ierarhiei valorice pe baza informațiilor fenotipice obținute,

22835-40% din tăurași sunt eliminați din testare, restul fiind admiși în etapa urmă-
toare – selecția după testul aptitudinilor de reproducție.
Aprecierea aptitudinilor de reproducție se efectuează în intervalul de timp de 12-
14 luni și se urmărește: comportamentul sexual, însușirile macroscopice și microscopice ale materialului seminal, inclusiv pretabilitatea la congelare, capacitatea fecundată a tau-rului prin însămânțarea a 80-100 de vaci. În urma acestei aprecieri sunt eliminați 10-15% din tăurași, iar restul sunt supuși testării după calitatea descendenței.
Testarea taurilor după calitatea descendenței se efectuează în ferme
unde producția de lapte depășește 3000 kg pe an. Lista fermelor pentru testare
se acceptă prin ordinul Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare. Tes-
tarea se efectuează simultan în 3-5 ferme. Cu materialul seminal al taurului în testare se însămânțează 100 de vaci, inclusiv 20 de vițele. În perioada testării, materialul seminal obținut se congelează. Pe parcursul testării de la fiecare taur se acumulează 20-30 mii doze de material seminal. Fiicele obținute și contem-
poranele se cresc în fermele de proveniență. De la fiecare taur se cresc nu mai
puțin de 30 de fiice primele născute. Fiicele se însămânțează la vârsta nu mai mare de 18 luni cu masa corporală de 380 kg.
Evidența producției de lapte se efectuează individual. Taurii se apreciază
în prealabil după producția de lapte a fiicelor pe primele 90 de zile din lactație și la sfârșitul lactației normale (305 zile). Aptitudinile ugerului pentru mulsul
mecanic se apreciază în luna a doua–a treia de lactație.
Există următoarele metode de testare a taurilor după calitatea descendenților:
1. Compararea fiicelor cu mamele,2. Compararea fiicelor cu contemporanele,3. Compararea fiicelor cu media pe cireadă,
4. Compararea fiicelor cu standardul rasei,
5. Compararea fiicelor mai multor tauri în stațiuni speciale.Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu mamele. Există câteva
variante de comparare prin metoda fiică-mamă. Cea mai simplă din ele este compararea productivității fiicelor și a mamelor. Valoare de prăsilă a taurului (T) se determină prin diferență între productivitatea medie a fiicelor (F) și mamele
lor (M) raportate la prima lactație.
T = F – M
În cazul când fiicele au superioritate față de mame, atunci diferența cu sem-
nul plus caracterizează gradul de ameliorare a taurului. În cazul când diferența
între fiice și mame este cu minus, aceasta înseamnă că taurul este înrăutățitor. Astfel de comparare este bine venită numai în fermele unde sunt asigurate con-
diții asemănătoare de hrănire și întreținere pentru mame și fiice.

229Dezavantajele acestei metode constau în aceea că este foarte dificil de asigu-
rat aceleași condiții la fiice și mame și atunci diferența între producția fiicelor și
mamelor indică mai mult despre condițiile diferite decât genotipul taurului testat.
De aceea testarea după caractere care depind de condițiile de creștere și
hrănire (masa, cantitatea de late, producția de carne) este destul de relativă, fi-indcă este greu de egalat toate condițiile de mediu.
Totodată, această metodă prezintă interes când testarea se referă la carac-
tere mai puțin influențate de factori de mediu (forma ugerului, mameloanelor, conținutul de grăsime).
Metoda indicelui intermediar, de asemenea, se bazează pe principiul com-
parării fiicelor cu mamele. Acest indice a fost elaborat în SUA și se bazează pe principiul participării egale a mamei și tatălui în transmiterea descendenței unor sau altor calități. Se presupune, că în diferența (plus sau minus) între producția fiicelor și mamelor este exprimată numai jumătate din influența ereditară a tatălui,
iar valoarea de prăsilă adevărată a lui se caracterizează prin diferența dublată.
,
Unde, F este productivitatea fiicelor, M este productivitatea mamelor.
Neajunsul principal al indicelui intermediar constă în faptul că el este mai
real pentru un efectiv mare de animale fiindcă în fiecare caz în parte poate domi-na ereditatea tatălui sau mamei. La această metodă se păstrează același neajuns ca și la compararea directă fiice-mame, condițiile de hrănire și întreținere.
Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu contemporanele.
Această metodă este mai răspândită și este utilă atât pentru rasele de lapte, cât și de carne și are prioritate că se compară animalele crescute și exploatate în condiții asemănătoare. De aceea, diferența între fiice și contemporane destul de
precis caracterizează genotipul taurului.
Metoda este acceptabilă la utilizarea însămânțărilor artificiale când descen-
dența obținută în diferite ferme sau într-o fermă poate fi comparată cu contem-
porani. Valoarea de prăsilă a taurului se determină prin diferența între producția
medie a fiicelor și contemporanelor după relația:
T = F – C,
Unde: F este productivitatea fiicelor taurului testat, C este productivitatea
fiicelor altui taur, crescute în condiții asemănătoare cu fiicele taurului testat.
Prin producția medie a contemporanelor se înțelege producția medie a va-
cilor din cireadă de aceeași vârstă și sezonul fătării, care lactează în același an cu fiicele taurului în testare.
În cazul când fiicele lactează în câteva ferme atunci compararea fiicelor cu

230contemporanele se efectuează în fiecare fermă aparte. Pentru totalizarea apreci-
erilor efectuate și obținerea medie pe toate fermele se calculă numărul de fiice efective după următoarea relație:
,
Unde: Fe – fiice efective; F – fiice, C – contemporane.
Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu media pe cireadă.
Această metodă este asemănătoare cu metoda fiice-contemporane. Avantajul
principal este că și aici se păstrează condițiile asemănătoare pentru fiice și ci-readă. Pentru comparare se folosește un număr mare de animale și ca rezultat se egalează după provenință.
Aprecierea taurilor prin compararea fiicelor cu standardul rasei. Con-
form metodei acceptate în 1969, taurii se apreciază prin compararea fiicelor cu standardul rasei după astfel de indici ca: producția de lapte, conținutul de grăsi-me, masa corporală, aptitudinile pentru mulsul mecanic etc.
Aprecierea taurilor în stațiuni speciale. Această metodă, pentru prima
dată, a fost aplicată în 1945 în Danemarca. Ideea principală constă în crearea condițiilor asemănătoare pentru fiicele taurilor testați și suficiente pentru sti-mularea producției de lapte în prima perioadă de lactație. Se selectează câte 20 de fiice asemănătoare ca vârstă la prima fătare (27-33 de luni) și sezonul fătării. Cu 3-4 săptămâni până la fătare junincile se transferă la stațiune. Primele 6 săptămâni de lactație se hrănesc asemănător și cu un surplus de 2 UN pen-tru stimularea producție de lapte. Frecvența mulsorilor de 3 ori pe zi. Evidența producției de lapte se efectuează pe fiecare 100 de zile, totodată se apreciază modificarea masei corporale, consumul specific, exteriorul, aptitudinile pentru mulsul mecanic.
Metoda a căpătat o răspândire limitată. În Anglia, Franța, Italia s-a consi-
derat că metoda este costisitoare și, totodată, există devieri climaterice mari în alte țări, ceea ce nu are loc în Danemarca. În același timp, rezultatele aprecierii în stațiuni nu coincid cu alte metode folosite în condiții de fermă.
Utilizarea taurilor testați după calitatea descendenței. Taurii, care sunt
testați după calitatea descendenței și au obținut categorii amelioratoare, sunt ex-ploatați intensiv. În ferme de prăsilă de categoria I-a și a II-a se folosește mate-rial seminal al taurilor care au obținut categoriile A
1B1; A1B2, în ferme de prăsilă
de categoria a III-a – material seminal al taurilor de categoria A2B1 și A2B2, în
celelalte ferme material seminal de la tauri cu alte categorii.
La alcătuirea planului de potrivire a perechilor pentru taurii care au ca-
tegorii se ia în considerație producția de lapte, conținutul de grăsime și viteza

231de muls. Taurul selectat trebuie să aibă producția fiicelor mai mare ca media
primiparelor din cireadă. Taurii cu categoria „neutru” se folosesc în fermele de producție unde producția de lapte este mai mică ca la fiicele lui. Utilizarea ma-terialului seminal de la tauri înrăutățitori este interzisă.

Tehnica aprecierii taurinelor de reproducție (bonitarea)
Bonitarea este aprecierea animalelor după calitatea de prăsilă și productivă
în scopul stabilirii valorii de reproducție.
Bonitarea se efectuează pentru următoarele categorii de taurine: taurinele
de reproducție (tauri, vaci, tineret mascul și femel) care aparțin unităților agri-cole sau crescătorilor particulari cuprinse în controlul oficial al producției. Bo-nitarea se îndeplinește anual de o comisie tehnică de specialiști.
Proprietarii care dețin taurinele ce urmează să fie bonitate au următoarele obligații:- Hrănirea rațională a animalelor în vederea exteriorizării potențialului genetic;- Înregistrarea tuturor datelor de evidență zootehnică privind: originea, in-
dividualizarea, datele de producție și reproducție (producția de lapte, dezvolta-rea corporală, aptitudinile ugerului pentru mulsul mecanic, sporul de creștere a greutății corporale, calitatea descendenților, rațiile furajere administrate).
Aprecierea și încadrarea animalelor în clase de calitate se face în urma exa-
menului individual, pe baza unor criterii și cerințe minimale diferențiate pe ca-tegorii de vârstă, sex, tip productiv și rasă.
Apartenența de rasă este atestată de datele privind originea, iar la tauri
aceasta se confirmă și prin testul grupelor sangvine. În cazul când nu se cunoaște originea apartenența de rasă se stabilește după robă și caracterele de exterior.
Taurinele sunt bonitate anul întreg: taurii – o dată pe an, vacile – la încheie-
rea lactației, vițelele și tăurașii de prăsilă începând cu vârsta de 6 luni. Darea de seamă pe rezultatele bonitării se întocmește până la 1 octombrie.
Criteriile de apreciere a taurinelor de reproducție diferă de sexul și catego-
ria animalului astfel:
– Tineret, începând cu vârsta de 6 luni, cuprinde masculi și femele care se
apreciază după trei criterii: origine (genotip), dezvoltare corporală și conforma-ție – constituție.
– Vaci, această categorie cuprinde toate femelele, începând cu prima fătare
și până la reformare se apreciază după cinci criterii: producția de lapte și grăsi-me, dezvoltarea corporală, conformație corporală – constituție, viteza mulsului, origine (genotip).
– Taurii – reproducătorii se apreciază după trei criterii: dezvoltare corporală,
conformație – constituție, origine (genotip).

232Tehnica de bonitare
1. Originea se apreciază la toate categoriile de taurine pe baza analizei pe-
digriului. Dezvoltarea corporală se apreciază în funcție de greutatea vie pe baza
cerințelor minime, diferențiate după vârstă, sex și rasă. Greutatea corporală se stabilește prin cântărire înainte de hrănire, astfel: la vaci în luna a 2-3 după prima, a doua și a treia fătare. La, tauri, anual până la vârsta de 5 ani, precum și la data bonitării. La tineret – la naștere, 6 luni, 12 luni, 18 luni și la data bonitării.
2. Conformația corporală și constituția se apreciază după obținerea vârstei
de 6 luni, prin examinarea fiecărui individ, folosind metoda punctelor.
În funcție de categorie, perioada cea mai indicată pentru efectuarea apreci-
erii este:
– La tineret: între vârsta de 6-24 luni.- La vaci: în luna a II-a – III-a după fătare la lactația I, II și a III.- La tauri: anual, până la vârsta de 5 ani.Dacă taurinele nu au fost apreciate la vârsta indicată după conformație,
atunci se apreciază la bonitarea ordinară.
Performanța productivă constituie criteriul de bonitare numai pentru vaci și
taurii testați după descendență. La vaci se apreciază cantitatea de lapte, grăsime și proteine, conținutul de grăsime și proteine pe lactația normală pe baza cerin-țelor minime diferențiate pe rase.
La tauri se ia în considerare rezultatele testării după calitățile descendenței.După clasarea întregului efectiv bonitat se stabilește:1. Destinația taurinelor care poate fi: – Taurine pentru reproducție rămase în fermă care alcătuiesc lotul de prăsilă;- Taurine de prăsilă reformate și destinate vânzării;- Vaci din lotul de producție a căror produși vor fi livrați pentru producția de carne;- Taurine reformate pentru îngrășare și sacrificare.2. Animalele care îndeplinesc cerințele pentru înscrierea în registrul anima-
lelor de rasă.
3. Programul de împerecheri nominalizate.4. Programul de potrivire a perechilor.Rezultatele bonitării sunt sintetizate în tabele, analizate și comparate cu
situația din anii anteriori. Pe baza rezultatelor bonitării se elaborează planul de creștere a tineretului, măsurile organizatorice de mărire a productivității anima-lelor, programul de selecție cu efectivul din fermă.
4.5. Reproducția taurinelor
Sporirea efectivului de animale este în funcție de durata exploatării vacilor și

233fertilitatea lor. Pubertatea este în funcție de rasă, condițiile de creștere și hrănire.
La rasele precoce pubertatea apare mai timpuriu ca la cele tardive. La vițelele ra-selor de lapte pubertatea apare mai timpuriu în comparație cu rasele pentru carne. Alimentația limitată și neechilibrată reține creșterea și apariția pubertății.
Durata zilei, temperatura și umiditatea aerului influențează dezvoltarea
funcției organelor reproductive. În raioanele de sud, pubertatea animalelor apare mai timpuriu ca în cele de nord.
În condițiile normale de creștere, pubertatea la vițele apare la vârsta de 6-9
luni, la tăurași spermatogeneza începe la vârsta de 7-8 luni. Pentru prevenirea fecundării înainte de termenul optim se recomandă întreținerea separată a vițe-lelor și tăurașilor începând cu vârsta de 5 luni.
În condiții normale de creștere maturitatea fiziologică la vițele în funcție de
rasă apare la vârsta de 15-18 luni, iar la tăurași – la 14-15 luni. La această vârstă, vițelele și tăurașii încep să fie folosiți pentru reproducție. Vârsta optimă pentru însămânțarea vițelelor este 16-18 luni, iar masa corporală trebuie să constituie minimum 70-75% din masa femelelor adulte.
Abaterile de la momentul optim de introducere a vițelelor la reproducție
generează o serie de neajunsuri:
– Introducerea timpurie determină stagnări de creștere a junincilor și vaci-
lor primipare, fătări distocice, viței cu masa corporală redusă care se dezvoltă nesatisfăcător, nivelul producției la prima lactație redus, dereglări ale funcției de reproducție la vacile primipare.
– Introducerea târzie la reproducție afectează funcția de reproducție a vițelei
prin apariția degenerării ovarelor, provoacă călduri repetate, chisturi ovarieni, înrău-tățește dezvoltarea și structura ugerului, datorită lipsei gimnasticii timpurii a glandei mamare, are efecte negative asupra calității ugerului, determinând o producție de lapte scăzută, reducerea numărului de viței și a producției de lapte pe viață. Prima fătare la dezvoltare normală trebuie să aibă loc la vârsta de 25-28 luni.
Ciclul căldurilor la vaci și vițele se repetă periodic, în medie, peste 20-21 de
zile. Căldurile durează, în medie 12-18 ore cu devieri de la 3 la 36 ore.
Stabilirea începutului căldurilor se efectuează după comportamentul animalelor.
Ele sunt agitate, mugesc frecvent, țin capul ridicat, se angajează în lupte cu caracter de joacă, sar pe alte animale, scade producția de lapte. În perioada de iarnă aceste semne caracteristice căldurilor sunt mai slab pronunțate ca primăvara și vara.
În legătură cu faptul, că durata vieții spermatozoizilor și ovulei în tractusul
genital al vacii este limitat, însămânțarea trebuie efectuată la mijlocul și sfârșitul căldurilor. În acest caz fecunditatea ajunge la 60-80%. Pentru obținerea rezulta-telor dorite, însămânțarea se petrece după 10-12 ore de la începutul căldurilor.

234Termenul optim de însămânțare după fătare. Pentru stabilirea termenului
de însămânțare trebuie de luat în considerare starea de sănătate, nivelul de produc-
ție, procesele fiziologice care au loc după fătare, condițiile de hrănire și întreținere.
Fecundarea are loc după involuția uterului, de aceea însămânțarea se petrece în
această perioadă. Involuția uterului în condiții normale are loc după 28 de zile de
la fătare, însă căldurile pot apărea și până la terminarea involuției uterului.
Involuția se reține la fătările cu dificultăți, hrănirea nesatisfăcătoare, lipsa
moționului, întreținerea anul întreg în stabulație etc. În aceste cazuri însămânța-rea vacilor, în prima căldură, este puțin eficientă.
Vacile cu producția de lapte mai redusă în condiții normale se fecundează în
termene mai reduse după fătare. La vacile cu producția mare de lapte restabilirea funcțiilor aparatului genital se reține, de aceea aceste vaci însămânțate în prima
și în a doua căldură deseori rămân nefecundate.
Pentru a obține de la fiecare vacă câte un vițel într-un an perioada între
fătări trebuie să nu depășească 12 luni. Mărirea intervalului între fătări (service-period peste 90 zile) nu asigură sporirea producției de lapte pe viață. Ca urmare,
cel mai convenabil termen de însămânțare la o stare normală a vacilor este a doua lună de la fătare. Pentru vacile cu producții mari de lapte (5000-7000 kg)
acest termen se mărește până la 70-90 de zile. Controlul gestației se face după
45-60 de zile de la ultima însămânțare.
Deseori motivul dereglării capacităților de reproducție sunt: hrănirea, în-
treținerea și exploatarea incorectă. Nivelul scăzut de hrănire sau prea abundent influențează negativ termenul fecundării, mărește perioada de sterilitate. Ste-
rilitatea temporară poate avea loc când în rație nu ajung substanțe minerale și
microelemente, în special iod. Suplimentarea rației cu iod asigură restabilirea funcțiilor reproductive la animale. Totodată, trebuie permanent de controlat ca-
litatea materialului seminal.
Sistemul de reproducție. La creșterea bovinelor, în ultimele decenii, sub-
stanțial, s-a extins însămânțarea artificială. De rând cu însămânțarea artificială,
se practică, și monta care poate fi liberă și dirijată.
însămânțarea artificială este o metodă eficientă de ameliorare care permite
pe larg de folosit cei mai valoroși tauri. La montă, taurul elimină 4-5 cm
3 de mate-
rial seminal. Cu această cantitate se poate însămânța 10-20 de vaci. Utilizând dife-
riți diluanți cu material seminal obținut de la un taur, în medie, se poate însămânța
1500-2500 și mai multe vaci pe an. Aplicând însămânțarea artificială se poate evita răspândirea bolilor infecțioase. În același timp, se reduc necesitățile taurilor.
În gospodăriile mari specializate la producerea laptelui, însămânțarea se
planifică astfel ca fătările să aibă loc eșalonat pe parcursul anului pentru produ-
cerea ritmică a laptelui.

235Particularitățile întreținerii vacilor la complexe (întreținerea în stabulație,
lipsa moționului, pășunilor) influențează negativ asupra funcțiilor de reproduc-
ție, iar căldurile pot fi slab pronunțate. Din aceste motive depistarea la timp a vacilor în călduri are mare importanță la utilizarea tehnologiilor intensive.
Monta liberă se practică mai frecvent la creșterea raselor specializate în
producția de carne și, mai rar, la rasele de lapte. Taurul se află împreună cu vacile în timpul efectuării moționului, aflării vacilor în padoc sau la pășune. Avantajul acestui tip de montă constă în aceea că vacile în călduri sunt depistate și montate la timp. Taurul poate monta aceeași femelă de mai multe ori pe parcursul căl-durilor ceea ce sporește fecunditatea vacilor. Totodată, aceasta duce la aceea că taurii se epuizează în termen mai scurt și se reduce termenul lor de exploatare. Dacă în același timp apar căldurile la mai multe vaci, atunci unele din ele pot să rămână nemontate. Totodată, nu este exclusă răspândirea unor boli infecțioase, traumarea unor femele când taurul este masiv. Apar dificultăți la evidența împe-recherilor și înțărcării vacilor. Pentru un taur, pe sezon se întărește un număr mic de femele (20-30 de capete). În fermele de prăsilă, acest sistem este interzis, iar pentru fermele de producție și sectorul privat nu se recomandă.
Monta dirijată are mai multe avantaje față de monta liberă. Un taur pe
sezon poate monta mai multe femele, se mărește durata exploatării, este posibil organizarea potrivirii perechilor, este posibil de efectuat evidența montei, pla-nificarea înțărcării și fătării. Taurii se întrețin separat și se folosesc la montă pe măsura apariției căldurilor la femele. Monta are loc în stand special. Pe sezon, la fiecare taur se întăresc 80-100 de femele.
4.6. Tehnologia creșterii tineretului taurin
Importanța creșterii tineretului taurin. Creșterea rațională a tineretului
taurin de reproducție constituie o problemă cardinală de tehnologie care influ-ențează asupra imunității, ameliorării și eficienței economice a exploatării tau-rinelor.
Sarcinile care trebuie rezolvate de crescătorii de taurine prezintă importanță
colosală și prevăd sporirea efectivului, majorarea producției de lapte și carne, îmbunătățirea calităților de prăsilă.
La înmulțirea acestei specii sunt cunoscute unele dificultăți (capacitate re-
productivă redusă, maturizare sexuală relativ tardivă, longevitate reproductivă nu prea mare în comparație cu alte specii de animale (porcine, iepuri, păsări). De asemenea, taurinele au anumite limite în ameliorare, determinate de intervalul mare între generații, de heritabilitate redusă a caracterelor de lapte, ca și unele neajunsuri economice (cheltuieli mari de întreținere, perioadă lungă neproduc-

236tivă de aproximativ 25% din durata de exploatare). De aceea, pentru a realiza
efectele pozitive dorite, parametrii ridicați de producție și economici, se impune adoptarea unei strategii adecvate în creșterea tineretului taurin. În acest context, se evidențiază următoare obiective în creșterea tineretului taurin:
– Sporirea numărului de viței prin folosirea la reproducție a tuturor vacilor
și vițelelor apte de reproducție, creșterea natalității, reducerea procentului de sterilitate, avorturilor și a mortalităților la viței și tineret.
– Îmbunătățirea calitativă a tineretului de reproducție prin asigurarea unui
potențial genetic superior.
– Sporirea eficienței economice prin optimizarea sporului de creștere, mini-
mizarea consumului și a costului sporului în greutate în diferite etape de creștere, precum și prin reducerea pagubelor produse de mortalități, ca și morbiditate.
Realizarea acestor sarcini este în funcție de obținerea și creșterea tineretu-
lui, asigurarea dezvoltării lui normale.
Se știe că producția de lapte și carne, capacitatea de reproducție sunt strâns le-
gate de sănătate, constituție, masă corporală, dezvoltarea sistemului digestiv și respi-rator. De aceea, scopul final al creșterii tineretului este obținerea animalelor masive, cu conformație corporală normală, apte să utilizeze cantități mari de furaje. Numai astfel de animale pot asigura o producție înaltă de lapte, capacități normale de repro-ducție, timp îndelungat să mențină un spor înalt la creștere și îngrășare.
Astfel, creșterea corectă a tineretului este un procedeu important de obține-
re a animalelor cu producție înaltă, și de perfecționare a raselor de taurine.
Totodată, trebuie de avut în vedere, că animalele de diferite tipuri morfo-pro-
ductive au particularități specifice ale exteriorului, interiorului și metabolismului.
Pentru a obține o producție înaltă de lapte, vacile trebuie să utilizeze canti-
tăți mari de furaje, dar pentru aceasta este necesar ca ele să aibă organe digesti-ve, respiratorii și hematogeneze bine dezvoltate.
Animalele specializate în producția de carne transformă substanțele nutritive în
carne, au țesuturile muscular și conjunctiv mai bine dezvoltate. Prin urmare, condiți-ile de creștere a tineretului din rasele de lapte și carne trebuie să fie diferite.
Noțiuni de creștere și dezvoltare a tineretului. Creșterea reprezintă un
proces de schimbări cantitative, însoțite de acumularea masei în creștere și, tot-odată, de înmulțire a celulelor. Deci, creșterea se realizează prin sporirea masei corporale a organismului, creșterea lui în dimensiune, volum și greutate.
Prin dezvoltare se înțeleg toate modificările calitative, care au loc în orga-
nism de la stadiul de zigot până la forma adultă. În procesul dezvoltării, masa în creștere se diferențiază și capătă o anumită structură (țesuturi, organe, sisteme funcționale).

237Creșterea nu este altceva decât mărirea masei vii a unui organism în cursul
dezvoltării individuale ca urmare a proceselor de metabolism.
Creșterea și dezvoltarea organismului viu constituie rezultatul acțiunii reci-
proce a bazei ereditare concentrate în zigot și a mediului ambiant în care acest
organism se dezvoltă. Prin urmare creșterea și dezvoltarea sunt două laturi ale aceluiași proces. Creșterea și dezvoltarea sunt procese biologice strâns legate între ele și reciproc condiționate, însă se desfășoară în ritmuri diferite.
Este cunoscut faptul, că în perioada creșterii intensive, modificările cali-
tative sunt reduse și invers. În prima perioadă de gestație a femelei, masa cor –
porală a fetusului constituie numai 15-20% din masa la naștere, însă în această perioadă are loc diferențierea masei în creștere și formarea tuturor organelor și sistemelor.
S-a constatat, că în perioada embrionară cresc mai intensiv acele organe,
care asigură vitalitatea organismului în primele perioade de viață. În perioada embrionară, scheletul periferic se dezvoltă mai intensiv ca cel osial, aceasta se observă la viței după naștere, ei fiind înalți, dar scurți. În perioada embrionară de asemenea mai intensiv crește musculatura, pielea, inima, intestinele. Subnutriția femelelor gestante reține dezvoltarea la fetus a organelor, care în perioada dată cresc mai intensiv.
După naștere organismul, de asemenea, nu se dezvoltă uniform. În primele
12-14 luni din viață mai intensiv crește musculatura, organismul tânăr mai efi-cient transformă proteina din furaje în proteină din țesutul muscular, de aceea în această perioadă rațiile trebuie să fie bine asigurate cu proteine.
Producția de lapte și carne este condiționată de ereditate și poate să se mani-
feste pe deplin numai în condiții normale ale mediului înconjurător. Este stabilit, că organismul tânăr posedă o plasticitate mai mare. Influența eficientă a hrănirii și întreținerii la formarea calităților productive, trebuie să se bazeze pe legitățile dezvoltării animalului în perioadele embrionară și postembrionară.
Perioada de creștere se clasifică în embrionară și postembrionară. Perioada
embrionară la rândul său se împarte în trei subperioade:
1. Germinativă. 2. Prefetală.3. Fetală.Subperioada germinativă durează 34 de zile, în acest timp au loc procese
complicate de diferențiere a țesuturilor și începutul formării sistemelor și or –
ganelor. În subperioada prefetală, care durează 26 de zile, are loc dezvoltarea intensivă a țesuturilor, organelor și sistemelor. Această subperioadă se sfârșește cu formarea fătului, care, din punct de vedere anatomic, este identic cu orga-

238nismul vițelului nou născut. În perioada fetală, care durează de la a 61-a zi de
viață a embrionului până la naștere, au loc procese de transformări calitative ale organismului pentru asigurarea necesităților vitale după naștere.
Dezvoltarea postembrionară se clasifică în următoarele perioade:1. De nou născut. 2. De alăptare.3. Creștere intensivă și maturitate sexuală. 4. Formarea intensivă a productivității.5. Maturitate și activitate funcțională maximă.6. Îmbătrânire.în perioada de nou născut brusc se modifică condițiile de viață a orga-
nismului. El trece la alimentație, respirație, circulație sangvină, reglarea tem-peraturii corpului de sine stătător. La condițiile noi de viață nou născutul se acomodează în 10-15 zile.
în perioada de alăptare furajul de bază este laptele care treptat este înlo-
cuit cu alte furaje vegetale. Această perioadă durează până la 2-6 luni și este în funcție de cantitatea laptelui utilizat.
Perioada de creștere intensivă și maturitate sexuală se caracterizează
prin aceea că animalele au sporuri mari în greutate, folosind furaje vegetale. La sfârșitul acestei perioade, aproximativ 10-12 luni în funcție de rasă și intensita-tea de creștere, animalele ating maturitatea sexuală.
Perioada formării intensive a productivității se începe din momentul
atingerii maturității sexuale și continuă până la starea maturității depline.
Intensitatea de creștere și formare a productivității este în funcție de nivelul
și tipul de hrănire. Utilizarea cantităților mari de lapte reține dezvoltarea apara-tului digestiv, iar deprinderea timpurie a vițeilor cu furaje vegetale va contribui la dezvoltarea aparatului digestiv. Procesul de creștere se urmărește prin cântări-rea individuală în fiecare lună și efectuarea unor măsurători în anumite perioade de vârstă, precum și a intensității sau coeficientului de creștere. Prin „energia de creștere” se înțelege capacitatea animalului de a atinge o anumită masă sau dimensiune corporală la vârsta adultă. Indicele dat indică potențialul de creștere al organismului și depinde de potențialul genetic cât și de specie, rasă etc. De exemplu, vițelele de rasă Bălțată cu negru la vârsta de 18 luni ating greutatea corporală de 350-380 kg, iar de rasa Jersey – de 280-320 kg.
Energia de creștere în diferite perioade de vârstă este neuniformă. Viteza de
creștere exprimă valoarea absolută de sporire a masei corporale într-o anumită perioadă de timp. În practică se determină sporul absolut de creștere și sporul absolut zilnic de creștere, care se calculează după relațiile:

239

Unde: Sa – sporul absolut;
Saz – sporul absolut zilnic;
M1 – masa la începutul perioadei;
M2 – masa la sfârșitul perioadei;
t1, t2 – perioada de timp.
Exemplu: un vițel la naștere cântărește 30 kg, la vârsta de 1 lună – 50 kg
Sa = 50-30 = 20 kg
Intensitatea creșterii sau viteza de creștere exprimă raportul dintre viteza
absolută totală de creștere și masa animalului la începutul perioadei exprimată
în procente. Viteza relativă de creștere se determină după relația:
și demonstrează cu câte procente s-a mărit masa corporală față de perioa-
da precedentă.
în perioada de maturitate și activitate funcțională maximă productivi-
tatea atinge nivelul maxim. Această perioadă durează de la prima până la șapte-
opt fătări.
în perioada îmbătrânirii se reduce productivitatea, funcția de reproducție
și rezistența organismului.
Coeficientul de creștere exprimă raportul dintre masa corporală realizată
la o anumită vârstă și masa corporală la vârsta de adult.
Se calculează coeficientul de creștere după relația:
Unde: C – coeficientul de creștere, %
M1 – masa la vârsta examinată;
Ma – masa la vârsta de adult.
Importanță mare are capacitatea organismului după o oarecare reținere în
creștere din cauza hrănirii insuficiente să compenseze aceste rețineri la amelio-rarea condițiilor de creștere. Gradul compensării este în funcție de vârsta anima-lului și gradul de dereglare a procesului de creștere.
Creșterea dirijată și sistemele de creștere a tineretului. Prin creștere di-
rijată a tineretului se înțelege folosirea metodelor raționale de influență asupra

240organismului, cu scopul creșterii animalelor înalt productive. Elementele prin-
cipale ale creșterii dirijate sunt:
1. Determinarea scopului creșterii tineretului (tipul animalului matur, pro-
ductivitatea lui, corespunderea la tehnologiile noi de întreținere și hrănire).
2. Selectarea factorilor de influență (sistemul de întreținere, tipul de hrănire,
substanțe hormonale, transferul de embrioni etc.).
3. Determinarea perioadei de aplicare a factorilor de influență (embrionară,
postembrionară).
4. Dozarea factorilor de influență, pentru obținerea noilor modificări în or –
ganism în funcție de puterea și durata influenței unuia sau a altui factor.
În prezent sunt cunoscute câteva sisteme de creștere a vițelelor de reproduc-
ție care se deosebesc prin intensitatea de creștere în diferite perioade.
1. Creșterea intensivă care prevede scăderea treptată a sporului în greutate
cu avansarea în vârstă. Prin aceasta se realizează însușirile biologice ale organis-mului tânăr de a depune intensiv în organism substanțele proteice.
2. Creșterea vițeilor cu intensitate moderată a sporului în primele două-trei
luni și obținerea sporului mare în perioadele ulterioare. Acest sistem se utilizea-ză frecvent în SUA, Anglia, Canada etc., și se bazează pe economisirea nutrețu-rilor lactate costisitoare.
3. Creșterea vițelelor cu oarecare reținere în creștere până la vârsta de 1,5
ani și cu nivelul înalt de hrănire a junincilor. Acest sistem este recomandat de A. Hanson și pe larg se utilizează în Suedia.
4. Creșterea vițelelor cu sporuri diferite pe sezoanele anului, mai ridicate în
perioada de vară și moderate în perioada de iarnă.
Pentru condițiile Republicii Moldova mai rațională este primul sistem, care asi-
gură dezvoltarea normală a vițelelor la vârsta însămânțării (18 luni), ca rezultat se obțin primipare de la care se poate obține producție mare de lapte (5-6 mii kg).
Indicele care determină intensitatea de creștere a vițelelor la rasele de lapte
și mixte este coeficientul măririi masei corporale la vârsta de 12 și 18 luni. La creșterea intensivă greutatea vie în raport cu cea la naștere trebuie să se măreas-că de 7-8 ori la vârsta de 12 luni și de 11-12 ori la vârsta de 18 luni.
Alimentația vițeilor. Perioada de alăptare reprezintă timpul când hrana de
bază a vițelului este laptele, iar durata acestuia este în funcție de tehnologia adoptată. Având în vedre particularitățile biologice care caracterizează alimen-tația în perioada de alăptare, aceasta se structurează în două subperioade: colos-trală și de alăptare propriu zisă.
Tehnica de alăptare a vițeilor în subperioada colostrală. Primele zile
după naștere organismul vițelului necesită cantități majore de substanțe proteice

241și vitamine. Colostrul reprezintă prima hrană a noului născut, care nu poate fi
înlocuit cu alte nutrețuri datorită însușirilor fizico-chimice pe care le întrunește. Imediat după fătare colostrul este mai bogat de circa 2,5 ori în substanță uscată și de circa 6 ori în proteine față de laptele normal. Peste 5-7 zile laptele colostral devine normal (tabelul 53).
Tabelul 53
dinamica compoziției laptelui colostral, %
Componentele La fătare La 6 ore La 12 ore La 24 oreLapte
normal
Substanță uscată 32,5 – 20,4 15,6 12,5
Grăsimi 6,5 – 2,5 3,6 3,8
Proteine totale 22,5 – 13,4 6,8 3,3
Inclusiv cazeină 5,6 – 4,5 3,6 2,7
Albumine și globuline 16,9 – 8,9 6,8 0,6
Lactoză 2,1 – 3,5 4,2 4,8
Săruri minerale 1,4 – 1,0 1,0 0,7
Anticorpi 100 67 34 28 –
Conținutul bogat de imunoglobuline asigură transferul imunității pasive de
la mamă la făt. Colostrul întrunește o serie de însușiri laxative, ajutând la elimi-
narea meconiului.
La stabilirea regimului de hrănire, trebuie de avut în vedere, că chiagul (o
cameră a stomacului) la rumegătoare are un volum limitat, compoziția laptelui se schimbă repede și rentabilitatea mucoasei intestinale, pentru imunoglobuline, scade vertiginos în primele 24 de ore.
Ținând seama de aceste caracteristici și de principalii factori ce influențea-
ză transferul imunității pasive de la mamă la noul născut, se impune de respectat următoarele principii:
– Administrarea primului tain colostral să se facă la un interval cât mai scurt
de timp de la fătare, în prima oră de viață (40-60 min) și nu mai târziu de 1,5 ore, în cantitate de 0,5-0,6 l.
– În prima zi, laptele colostral se administrează în cantitate de circa 2,5-2,8
l, în minim 5 tainuri, în următoarele două zile acesta crește cu 0,7-1,0 l pe tain (circa 3-3,5l), iar din ziua a 4-a cantitatea crește treptat, astfel ca la finele primii săptămâni de viață să ajungă la 6 l pe zi, administrat în 3 tainuri.
– În lume există preocupări pentru conservarea colostrului în vederea uti-
lizării ulterioare. În acest scop, se aplică următoarele metode: conservarea prin

242adaos de substanțe chimice, congelarea și liofilizarea. Metoda cea mai practică
este congelarea.
Tehnica hrănirii vițeilor în subperioada de alăptare propriu zisă. Sub-
perioada de alăptare propriu zisă se caracterizează prin faptul că alimentul prin-cipal în hrana vițeilor îl reprezintă laptele, paralel cu aceasta ei se obișnuiesc treptat cu consumul furajelor vegetale – fân calitativ de plante leguminoase. Modul de hrănire a vițeilor este diferit și poate fi grupat în sisteme tradiționale și intensive.
Sistemele tradiționale de hrănire a vițeilor se bazează pe utilizarea unor
cantități mari de lapte și nutrețuri vegetale, înțărcarea se realizează la vârsta de 4-6 luni. Din aceste sisteme mai răspândite sunt următoarele:
Hrănirea cu lapte integral se aplică în fermele unde se folosește alăptarea
naturală (rasele de carne) și în gospodăriile populației. Laptele se administrează zilnic în 2-4 reprize timp de 3-5 luni pentru rasele de lapte și 6-8 luni la discreție (lângă mamă) pentru rasele de carne. În această perioadă la rasele de lapte se consumă 320-360 kg de lapte în funcție de schema adoptată, și la rasele de carne – cantități mai mari (1200-2000 kg) în funcție de producția de lapte a rasei.
Hrănirea cu lapte integral și smântânit. Se bazează pe folosirea laptelui
integral pe parcursul a 1-2 luni după care acesta se înlocuiește cu lapte degresat.
Laptele integral și cel degresat se administrează în tainuri diferite și nu se
amestecă. Acest sistem dă posibilitatea de economisit laptele integral. Schemele de hrănire prevăd diferite cantități de lapte integral (180-400 kg) și degresat (400-1200 kg) în funcție de scopul urmărit.
Sistemele intensive de hrănire a vițeilor. Se bazează pe folosirea unor
cantități reduse de lapte, pe înlocuirea acestuia cu substituenți de lapte și nutre-țuri combinate sub denumirea de „starter”. Substituenții de lapte se administrea-ză de la vârsta de 10-20 de zile. Perioada de alăptare pentru tăurași supuși îngră-șării este de 60 de zile, iar pentru vițele de reproducție – 120 de zile, consumul de lapte (praf) fiind respectiv 30 și 50 kg.
În afară de lapte și nutreț combinat, vițeii consumă fân de calitate la dis-
creție. Substituentul de lapte se diluează cu apă, 1 kg substituent praf la 9 l de apă, cu o temperatură de 50-55
0C și se administrează la temperatura de 38-390C,
conform schemei adoptate.
În Republica Moldova, substituentul de lapte se fabrică după două rețete:
pentru viței de vârstă până la 20 de zile și peste 20 de zile. Substituentul se ad-ministrează în găleți din masă plastică sau cu folosirea adăpătoarelor automate. Se prepară cantitatea necesară pentru o hrănire. Tăurașii se înțarcă la 60 de zile, iar vițelele – la 120 de zile.

243Sistemele și metodele de alăptare. Hrănirea vițeilor cu lapte se numește
„alăptare”, iar după modul de administrare există sistemul de alăptare natura-
lă, artificială și mixtă, fiecare din ele prezentând diferite metode. În funcție de
avantajele sau dezavantajele fiecărui sistem și metodă de alăptare ele își găsesc
utilizare diferită în tehnologiile de creștere a vițeilor.
Alăptarea naturală reprezintă sistemul de administrare a laptelui prin supt.
Există două variante de alăptare naturală: alăptare prin supt de la mamă și alăp-tare prin supt de la „vaci doici”.
Alăptarea prin supt se utilizează în tehnologiile de creștere extensivă a va-
cilor pentru lapte, în gospodăriile populației și în fermele care cresc vaci de rase specializate pentru carne. Metoda prezintă unele avantaje cât și dezavantaje.
Avantajele. Asigură ingerarea laptelui la temperatură constantă și în canti-
tăți reduse ceea ce influențează favorabil asupra digestiei laptelui de către viței și a sănătății acestora.
dezavantajele. Nu se cunoaște cantitatea de lapte ingerat; se consumă can-
tități mari de lapte integral; nu se cunoaște producția de lapte a vacii; metoda este costisitoare, întrucât se consumă mult lapte integral; se pot transmite unele boli de la mamă la viței (tuberculoza, bruceloza).
Alăptarea la vaci doici constă în alăptarea naturală a 3-4 viței la o vacă în
același timp. Înțărcarea se efectuează la vârsta de circa 3 luni, după ce la aceeași vacă se alăptează alți 3-4 viței.
Când unitățile agricole dispun de cantități necesare de nutreț combinat de
tip „starter”, vițeii se pot înțărca la vârsta de 60-70 de zile. Este necesar ca va-cile „doici” să fie alese dintre cele sănătoase, cu uger și mameloane sănătoase. Producția de lapte a vacilor se stabilește prin mulsul de control. Este de dorit ca
la un vițel pe zi să se revină 4-4,5 kg de lapte. În acest caz, ei folosesc mai bine
și mai timpuriu furajele vegetale. Trecerea vițeilor la vaci „doici” se face după perioada colostrală (după 5-7 zile de la naștere). Vițeii se selectează după vârstă, masă corporală și temperament. Diferența de vârstă să nu depășească 7-10 zile
și masa corporală – 10 kg. Accesul vițeilor la supt se face în grup de trei ori pe
zi. Înaintea suptului ugerul se spală, se șterge și se mulg primele jeturi de lapte. Vițeii se întrețin în aceleași adăposturi cu vacile, dar în boxe separate și au acces la vaci conform programului stabilit. Din primele zile la viței se administrează
și alte furaje. Se înțarcă tot lotul odată și se trece la hrănirea în grup conform
schemelor stabilite. Metoda permite organizarea rațională a alăptării, sporește productivitatea muncii îngrijitorilor. Astfel, un grup de 14-16 vaci și 50-60 de viței alăptați poate fi îngrijit de un lucrător.
Alăptarea artificială poartă denumirea de alăptarea artificială, fiindcă lap-
tele în prealabil este muls și apoi se administrează prin diferite metode.

244Principalele avantaje sunt:
– cunoașterea și reglarea cantităților de lapte administrat și dirijarea contro-
lată a creșterii vițeilor;
– asigură posibilitatea folosirii laptelui provenit numai de la vaci sănătoase;- înlocuirea parțială sau totală a laptelui integral cu lapte smântânit sau sub-
stituent de lapte;
– permite organizarea judicioasă a procesului de producție și mărește pro-
ductivitatea muncii.
În același timp, aplicarea acestui sistem este condiționată de existența unor
muncitori calificați, de gradul de dotare a unității cu mijloace tehnice necesare și de asigurare a condițiilor de zooigienă exemplară.
Metodele de alăptarea artificială: la biberon, la găleată și alăptarea în grup
(cu ajutorul instalațiilor mecanice).
Alăptarea la biberon este cea mai indicată metodă de alăptare artificială,
deoarece imită suptul natural, laptele ajunge în cheag într-un interval mai lung, prin urmare este mai ușor digerat și asimilat, ceea ce evită multe tulburări diges-tive. La folosirea acestei metode este necesar de respectat condițiile de igienă și temperatura de administrare a laptelui (37-38
0C).
Alăptarea la găleată reprezintă una din metodele mai frecvente, deși este
mai puțin indicată deoarece vițeii ingeră laptele cu mult mai repede decât prin supt, ceea ce determină formarea unor coaguli mari și ca o parte din lapte să nu treacă prin cheag și nimerește în rumen. Ca urmare, se îngreuiază digestia și se formează apariția afecțiunilor gastrice. Pentru a evita aceste neajunsuri este necesar:
– de introdus această metodă de alăptare la viței cu vârsta de peste 1 lună;- igienă perfectă a vaselor de alăptare;- respectarea temperaturii laptelui administrat (37-38
0C);
– ștergerea obligatorie pe bot a vițeilor după tain pentru a evita sugerea
reciprocă.
Alăptarea în grup se bazează pe principiul de alăptare la biberon, adaptată
unor instalații sau dispozitive, care asigură hrănirea concomitentă a mai multor viței. Aceste dispozitive de alăptare sunt foarte variate ca tip și capacitate de deservire. Ele sunt prevăzute cu un recipient central de distribuire a laptelui, înzestrat cu un sistem termostat de încălzire a laptelui la 36-37
0C, de unde prin
intermediul unui dozator și conducte, laptele este distribuit în recipiente de alăp-tare prevăzute cu biberon.
Tehnica hrănirii vițeilor cu nutrețuri vegetale. Din punct de vedere eco-
nomic și pentru reducerea cantității de lapte în hrana vițeilor, o importanță deo-sebită are utilizarea cât mai timpurie a nutrețurilor vegetale. Evoluția dezvoltării

245compartimentelor stomacale este strâns legată de timpul când se introduc nutre-
țurile vegetale în hrana vițelului. Nutrețurile concentrate reprezintă primul furaj vegetal care se introduce în alimentația vițeilor fiindcă ele favorizează în măsură mai mare dezvoltarea microflorei ruminale și, totodată, cel mai bine completea-ză necesarul de substanțe nutritive. Nutrețurile concentrate se pot administra în alimentația vițeilor, începând cu vârsta de 10-12 zile. Se recomandă să se încea-pă cu făina cernută sau fulgi de ovăz și orz.
De la 15-20 zile se administrează tărâțe de grâu, uruială de porumb, orz,
șroturi de soia sau floarea-soarelui. De asemenea, se pot folosi nutrețuri com-binate, produse după rețete speciale. Până la vârsta de 3 luni aceste furaje se distribuie la discreție, iar după această vârstă câte 1,5-2 kg pe zi (la 5-6 luni).
Nutrețurile fibroase se introduc în alimentația vițeilor la discreție conco-
mitent cu cele concentrate. La vârsta de 10-12 zile, în boxele vițeilor trebuie să se asigure fân de calitate bună (lucernă sau trifoi). La început consumul de fân se realizează în cantități reduse (40-70 g/zi), apoi crește la 150-200 g la finele primii luni și la 1-1,2 kg la sfârșitul lunii a doua. Alimentația cu apă potabilă se asigură de la naștere câte 0,5 l, iar de la 5 zile câte 1 l de apă fiartă (30-38
0C) pe
zi. De la vârsta de 1 lună vițeii utilizează la discreție apă potabilă obișnuită.
Primul furaj suculent care se introduce în hrana vițeilor este masa verde
care se poate administra de la vârsta de 14-16 zile. Consumul acestuia crește treptat în funcție de vârstă. În perioada de iarnă nutrețurile suculente se introduc la o vârstă mai târzie. Primul furaj ce se utilizează este morcovul preferabil după 4 săptămâni, după vârsta de 2 luni sfecla furajeră și după 3 luni senajul. Silozul, de foarte bună calitate, se poate introduce în furajare după luna a 4-a. În funcție de vârsta înțărcării vițelul trebuie să consume între 3-5 kg/zi suculente, îndeo-sebi rădăcinoase.
întreținerea și îngrijirea vițeilor în perioada de alăptare. Prin întreține-
re se subînțelege respectarea normelor de igienă corporală și a adăpostului, de mișcare zilnică în funcție de vârstă.
Pentru fătarea vacilor și întreținerea vițeilor nou-născuți, la ferme se con-
struiesc maternități cu profilactorii, iar pentru viței în perioada de alăptare – adă-posturi speciale.
În profilactoriu vițeii se întrețin primele 20 de zile după fătare. Profilacto-
riul trebuie să aibă 2 compartimente, ca să poată fi aplicat principiul populării și depopulării totale. Vițeii sunt întreținuți în boxe individuale, astfel se înlătură contactul între viței și, deci, transmiterea agenților patogeni, se exclude suptul reciproc, iar supravegherea vițeilor este mai ușoară.
În profilactoriu trebuie să se asigure condiții optime de microclimat, tempe-

246ratura în timpul iernii – 17-200C, umiditatea relativă a aerului – de 70%, viteza
curenților de aer – de 0,1 m/s, conținutul bioxidului de carbon – nu mai mult de
0,15%, amoniacului – 10 mg/m3. Boxele individuale sunt metalice, cu grătar de
lemn și dimensiunile de 110/55 cm.
Din profilactoriu vițeii se trec în adăpost unde se întrețin până la vârsta de 6
luni. Adăpostul este amenajat cu boxe colective pentru 10-20 de viței, asigurân-du-se suprafața de 1,7 m
2 și front de furajare de 35 cm pentru fiecare vițel. Par –
doseala boxei este continuă. Boxele sunt prevăzute cu jgheaburi pentru hrănire și
adăpătoare, de dorit cu nivel constant. Accesul la gălețile de alăptare trebuie să fie
individualizat printr-un grilaj metalic prevăzut cu un sistem de blocare a capului vițelului în timpul alăptării. Microclimatul trebuie să fie ca și în profilactoriu însă temperatura în timpul iernii să nu fie mai mică de 10-12
0C. Mișcarea vițeilor con-
stituie un factor important de întreținere care contribuie la dezvoltarea armonioasă a organismului. În cazul când întreținerea se face în boxe colective, în adăposturi
închise, ideal este ca aceste adăposturi, să fie prevăzute cu padocuri la care vițeii
să aibă acces liber vara, la 4-5 zile de la naștere vițeii se scot din profilactoriu în padoc pentru plimbare câte 10-15 min în primele zile, apoi durata plimbării treptat se mărește. După vârsta de o lună, ziua, vițeii se pot afla în padocuri unde sunt
amenajate umbrare, iesle și adăpători. Dacă ferma dispune de pășuni în apropierea
adăpostului, atunci vițeii, în vârstă de 4-6 săptămâni se scot la pășunat, fiindcă mișcările în aer liber influențează pozitiv asupra sănătății lor.
În timpul iernii, pe timp frumos, vițeii se scot la plimbare începând cu vâr –
sta de o lună timp de 1-2 ore/zi. Plimbarea se face după o oră de la alăptare. Pe timp nefavorabil vițeii nu se lasă în padoc.
Unele unități agricole practică întreținerea vițeilor în cuști individuale, am-
plasate în afara adăpostului. Vițeii sunt crescuți în aceste cuști după perioada colostrală, până la vârsta de 2,5-3 luni. Cuștile sunt confecționate din lemn și prezintă două zone: cușcă propriu zisă și padocul. Cușca propriu zisă are lungi-mea de 1,5 m, lățimea – de 1,2 m și înălțimea – de 1,1 m.
Indiferent de sezonul anului, în cușcă se pune un strat de paie care se com-
pletează la nevoie. În padoc vițeii au acces liber, aici se asigură circa 2 m
2/cap și
se amplasează grătarul pentru fân, suportul pentru găleata de alăptare și adăpare
și găleata pentru concentrate.
Iarna, cuștile se amplasează sub o copertină a căror trei pereți se închid cu
baloți de paie. Pe timpul călduros de vară cuștile se amplasează sub umbrar.
Întreținerea vițeilor în cuști individuale în perioada de alăptare asigură hrănirea,
îngrijirea și tratarea individuală, limitează difuzarea bolilor, reduce morbidita-
tea, se obțin sporuri de creștere mai mari, se înlătură posibilitatea de formare a viciului suptului.

247Tehnica întreținerii și hrănirii tineretului de reproducție
întreținerea tineretului femel în sezonul de iarnă se asigură în adăpos-
turi închise, în sistem legat sau liber.
în sistem legat adăposturile sunt prevăzute cu pat scurt pentru odihnă, adă-
pători automate, sistem mecanic de distribuire a furajelor și evacuarea a dejecți-
ilor. Lungimea și lățimea patului de odihnă este în funcție de vârsta animalelor.
întreținerea în stabulație liberă se realizează în boxe colective de 10-20
de capete, pentru care se asigură suprafețe de odihnă ce diferă în funcție de vâr –
stă. Stabulația liberă se poate asigura într-un spațiu de odihnă și mișcare comun cu podea plină sau pe grătar și cu zonă individuală de odihnă.
Alimentația cu apă se asigură prin câteva adăpători automate (una pentru
7-10 capete). În toate cazurile se prevede ca boxele să fie prevăzute cu acces liber în padocuri unde, în unitățile care nu pot asigura, în sezonul de vară, între-ținerea pe pășune, tineretul este menținut cea mai mare parte a zilei.
În adăposturi trebuie asigurat un microclimat corespunzător. Temperatura optimă
să fie de 14-16
0C, pentru tineretul în vârstă de 12 luni și de 12-140C – pentru tineretul
peste această vârstă, cu umiditatea relativă a aerului de 70-75%, viteza de mișcare a aerului este 0,3 m/s în sezonul de iarnă și de până la 1-1,5 m/s în sezonul de vară.
Concentrația gazelor nocive din aer trebuie să fie inferioare limitei de 0,02
mg/l pentru CO
2 și NH3 și 0,015 mg/l pentru hidrogenul sulfurat.
Îngrijirea corporală se realizează prin țesălarea și perierea zilnică a anima-
lelor. Regimul de mișcare la întreținerea liberă este asigurat în padocuri. Când adăposturile nu dispun de padocuri, este necesar să se amenajeze culoare de plimbare cu lungimea de 100 m minim și lățimea de 6-8 m, unde tineretul să se poată mișca activ 2-2,5 ore zilnic.
întreținerea în sezonul de vară se recomandă pe pășune, iar unitățile care
nu dispun de pășuni, trebuie să fie prevăzute cu padocuri unde animalele să se găsească cea mai mare parte a zilei, unde se asigură și administrarea nutrețu-rilor verzi. Pășunile trebuie să fie de calitate bună, iar compoziția floristică a
covorului ierbos să fie reprezentată în proporție de cel puțin 25% prin plante leguminoase. Totodată, pășunile să fie prevăzute cu tabere de vară, puncte de
alimentare cu apă și umbrare. De asemenea, taberele trebuie să fie prevăzute
cu iesle pentru administrarea concentratelor și a suplimentului de masă verde și padocuri de odihnă pentru noapte.
Pentru tineretul întreținut în stabulație liberă, suprafața boxelor și accesul
lui în padocuri asigură un regim corespunzător de mișcare nefiind nevoie de
culoare pentru plimbare. Când adăposturile nu sunt prevăzute cu padocuri este
necesar să se amenajeze culoare de plimbare.

248Hrănirea tineretului femel de reproducție urmărește o creștere moderată
cu o dezvoltare bună a aparatului digestiv și conformație armonioasă, specifice
vacilor de lapte. Normele de hrănire trebuie să asigure parametrii de creștere
pentru realizarea masei corporale corespunzătoare cu vârsta și rasa. Trebuie de
avut în vedere ritmul de creștere și consecințele pe care le atrage o alimentație carențată, neechilibrată sau prea abundentă.
Nutrețurile principale care se folosesc în alimentația tineretului sunt furaje-
le fibroase, suculente și concentrate.
Nutrețurile concentrate se administrează sub formă de amestecuri, în can-
titate de 1-2 kg/zi. Se recomandă uruielile de orz, ovăz, porumb, mazăre, tărâțele de grâu și șroturile la care se adaugă nutrețurile minerale și vitaminele. Mai preferate sunt nutrețurile combinate.
Nutrețurile fibroase. Dintre aceste nutrețuri se recomandă fânul natural de
calitate bună în care plantele leguminoase să aibă o pondere minimă de 30-35%
sau fân de graminee și leguminoase în proporții egale. În funcție de vârstă și
structura rației se administrează 3-6 kg de fân. Fânurile de leguminoase se pot administra și sub formă de făină în amestec cu concentratele în proporții de până la 55% sau sub formă de granule.
Nutrețurile suculente se administrează în cantități de 10-30 kg în funcție
de vârstă. Morcovul se administrează în cantități de 3-5 kg, sfecla furajeră – de
5-10 kg și silozul de calitate bună – de 10-20 kg.
Nutrețurile minerale se administrează sub formă de amestec, câte 30-50 g și
20-30 g sare împreună cu concentratele sau sub formă de brichete (pentru lins).
întreținerea tăurașilor de reproducție poate fi realizată liber în boxe in-
dividuale și de grup până la vârsta de 12 luni, iar după această vârstă – liber în boxe individuale sau la sistem legat. Lungimea și lățimea standului este în func-
ție de vârstă. Adăparea se realizează prin adăpători cu nivel constant. Adăpostu-rile sunt cu uși laterale pentru acces direct în padocuri, unde se asigură 5-6 m
2/
cap. Padocurile trebuie să fie betonate și compartimentate pentru grupe de 5-10 tăurași sau individuale. În perioada de vară sunt întreținuți majoritatea timpului
în padocuri, care trebuie prevăzute cu umbrare, iesle și adăpători.
Hrănirea tăurașilor de reproducție. În perioada colostrală, tăurașii sunt
crescuți după aceeași tehnologie ca și vițelele. Însă, după transferarea în adăpos-
turile de creștere, ei trebuie crescuți folosind scheme speciale. Alimentația lor se deosebește față de cea a vițelelor prin nivelul mai ridicat și tipul de nutriție (moderat, voluminos și acid).
În afară de lapte (substituent) tăurașii trebuie să aibă la dispoziție apă, nu-
treț combinat și fân la discreție. Astfel de hrănire poate asigura sporuri medii de
creștere de 800-900 g și greutate la înțărcare (4 luni) – 120-140 kg.

249De la înțărcare până la 18 luni necesarul nutrițional este cu 20-25% mai mare
decât la vițele pentru a asigura sporuri mari de greutate (900-1000 g/zi). Tipul de
hrănire se modifică în raport cu vârsta. În timpul iernii, pentru hrănire se folosesc nu-trețuri combinate, fânurile (leguminoase sau amestec de leguminoase și graminee) și suculente (morcovul, sfecla, siloz de foarte bună calitatea, senaj), iar vara se poate administra masă verde ușor pălită. Rația se administrează în 2-3 tainuri pe zi.
4.7. Exploatarea taurinelor pentru lapte
Sistemele de întreținere a vacilor pentru lapte. Întreținerea cuprinde
factori tehnologici de adăpostire, mișcare și igienă corporală, care vor asigura vacilor realizarea potențialului lor productiv. În funcție de sezon și amenajările interioare ale adăposturilor se cunosc diferite sisteme de întreținere.
întreținerea vacilor pe timp de iarnă. În timpul iernii pentru protejarea
vacilor de factorii nefavorabili ele sunt întreținute în adăposturi.
Există două metode de întreținere a vacilor în adăposturi; întreținerea la
legătură și liberă. întreținerea la legătură a vacilor este cea mai răspândită
metodă de întreținere practicată în Republica Moldova, cât și pe plan mondial. Întreținerea la legătură are următoarele avantaje: asigură normarea mai precisă în hrănirea vacilor; se supraveghează mai ușor starea sănătății; se stimulează mai ușor producția de lapte în prima perioadă a lactației; se asigură condiții su-perioare de deservire a vacilor, se obține producție de lapte mai mare.
Totodată, acest sistem are și unele neajunsuri: se măresc cheltuielile de mun-
că la distribuirea furajelor; evacuarea dejecțiilor; limitarea mișcării vacilor influ-ențează negativ starea de sănătate, funcția de reproducție; norma de îngrijire este mai mică, iar cheltuielile pentru o unitate de producție sunt mai mari ca la întreți-nerea liberă. În raport cu capacitatea adăpostului, amenajarea interioară și modul dispunerii vacilor în adăpost, există mai multe variante de întreținere la legătură.
întreținerea la legătură cu așezarea pe două rânduri și dispunerea vacilor
cap la cap. Această variantă de întreținere a vacilor este cea mai răspândită la noi în republică. Mecanizarea proceselor de distribuire a furajelor și evacuarea de-jecțiilor se realizează mai ușor în astfel de adăposturi. Capacitatea unui adăpost este de 100-120 de capete. Legarea vacilor se realizează prin sistemul vertical de tip Grabner. În ultimul timp, tot mai mult se practică sistemul de legare și dezlegare a vacilor în grup. Prin limitarea mișcării laterale se obține consumarea de fiecare vacă numai a rației atribuite. În adăposturile de acest tip există o alee de furaje situată central, între două rânduri de vaci și două alei de serviciu. O altă variantă de întreținere la legătură a vacilor cu așezarea pe două rânduri este dis-punerea lor crupă la crupă, cu amenajarea în adăpost a trei alei: două de furajare

250și una de serviciu. Aleile de furajare sunt amplasate între pereții longitudinali și
iesle, lățimea fiind de 1-1,2 m. Aleea de serviciu se găsește la mijlocul adăpos-tului. La ambele variante, evacuarea dejecțiilor se realizează mecanic, adăparea prin intermediul adăpătorilor mecanice cu clapetă, sau cu nivel constant una la două vaci, mulgerea se poate realiza prin două variante la bidon sau cu instala-țiile de colectare și transport centralizat al laptelui.
întreținerea la legătură a vacilor cu așezarea pe patru rânduri. Aceste
adăposturi au capacitatea de 204 vaci. Dispunerea vacilor este cap la cap, fiind așezate pe patru rânduri. În adăpost există două alei de furajare, trei alei de ser –
viciu și o alee transversală. Aleile de furajare au lățimea de 2,3-2,5 m. Sistemul de legare este de tip Grabner. Furajele se administrează cu remorca tehnologică. Mulgerea se efectuează mecanic cu instalația de muls la bidon sau instalație de colectare și transport centralizat al laptelui. Adăpatul și evacuarea dejecțiilor se realizează mecanic.
La întreținerea legată a vacilor importanță deosebită are asigurarea igienei
corporale și mișcării animalelor. Temperatura de confort pentru vacile de lapte este de 12-15
0C, limitele critice minime fiind de 20C și maxime de 250C. Aba-
terile temperaturii față de zona de confort și mai ales față de cea critică aduce la deranjamente și modificări metabolice, care influențează negativ producția și consumul specific. Astfel, temperaturile joase atrag după sine o creștere a consu-mului specific cu 20-25%. La temperatura mai mare de 20
0C producția de lapte
începe să scadă și la 350C se reduce aproape la jumătate.
Umiditatea relativă optimală a aerului este de 65-75%, viteza curenților de
aer maxim 0,3 m/sec – iarna și de 1-1,5 m/sec – vara, concentrația maximă de gaze nocive care se poate admite în adăposturi este de cel mult 0,3% CO
2, 0,003% NH3
și 0,001% SH2. Igiena adăpostului se asigură prin evacuarea dejecțiilor de trei ori
pe zi, schimbarea așternutului și aerisirea adăpostului. De două ori pe an adăpos-turile se curăță minuțios, sunt supuse dezinfecției și se văruiesc.
Igiena corporală trebuie să fie executată zilnic prin țesălare și periere. În-
treținerea legată favorizează creșterea intensivă a ongloanelor, de aceea moni-torizarea se face regulat, în special la vacile bătrâne și cu masă corporală mare. Scurtarea ongloanelor se face la interval de 3-4 luni. Dacă nu se execută acest lucru apar devieri de aplomb, șchiopătări etc., care afectează producția de lapte și durata de exploatare a vacilor.
Mișcarea vacilor este un factor obligatoriu. Adăposturile trebuie să fie pre-
văzute cu padoc unde vacile să se poată mișca de două ori pe zi dimineața și după amiază.
întreținerea liberă a vacilor. Animalele se întrețin în grup și au posibilita-

251tea să se miște liber în adăpost și padoc. Acest sistem de întreținere a vacilor are
următoarele avantaje:
– Procesele tehnologice sunt mecanizate;- Productivitatea muncii crește de 2-4 ori;- Vacile permanent se află în mișcare;- Se ameliorează indicii de reproducție;- Se obține lapte de calitate superioară;- Sunt folosite mai eficient suprafețele adăposturilor, vacile se mențin în
stare curată.
Sistemul prezintă și anumite dezavantaje:- Tratamentul de grup, la hrănire și îngrijire reduce producția de lapte; – Sunt mai frecvent traumele, avorturile; – Consumul de furaje la unitatea de producție scade cu 5-10%. În funcție de condițiile climaterice, există două variante de întreținere liberă
a vacilor – în adăposturi semideschise și închise.
Adăposturile semideschise se prezintă sub formă de hală cu trei pereți care
comunică cu padocul. În interior lipsește orice amenajare. Pardoseala este aco-perită cu așternut gros de paie. În adăpost se asigură 4-5 m
2 pentru un animal,
în padoc – 8 m2.
Întreținerea liberă în adăposturi semideschise prezintă următoarele avantaje: – Costul adăposturilor se reduc cu circa 25-30%; – Mai eficient se folosește gunoiul de grajd; – Se ameliorează sănătatea animalelor ca rezultat al contactului nemijlocit a
acestora cu factorii de mediu.
Printre dezavantaje se pot menționa:- În timpul iernii se consumă mai mult nutreț pentru întreținerea funcțiilor
vitale;
– Se consumă mai multe paie pentru așternut;- Vacile cu productivitate ridicată nu pot realiza întregul potențial din cauza
temperaturilor scăzute iarna.
A două variantă este întreținerea nelegată a vacilor în adăposturi închise.
Această metodă în republica noastră se folosește limitat. Întreținerea nelegată a vacilor se folosește în diferite variante care se deosebesc prin metoda de evalu-are a dejecțiilor, mecanizarea distribuirii furajelor, regimul de hrănire, mulgere și întreținere. Cele mai răspândite variante sunt:
– Întreținerea liberă în cușete individuale, cu acumularea dejecțiilor în fose-
le din subsolul adăpostului;
– Întreținerea liberă în cușete individuale cu evacuarea dejecțiilor în mod hidraulic;

252- Întreținerea liberă în cușete individuale cu eliminarea dejecțiilor cu ajuto-
rul plugului raclor de tip „delta”;
– Întreținerea liberă a vacilor cu hrănirea acestora în încăperi speciale.
Întreținerea liberă a vacilor în spații individualizate se practică pe scară
largă în fermele de tip industrial.
Adăposturile sunt prevăzute pentru 100-200 de vaci, în grupe tehnologice
de circa 50-60 de vaci. Indiferent de amenajarea interioară a adăpostului, el trebuie să aibă trei zone:
– Zona de odihnă – poate fi amplasată de-a lungul pereților longitudinali sau
la mijlocul adăpostului;
– Zona de hrănire poate fi amplasată în fața cușetelor sau opus zonei de
odihnă. Distribuirea furajelor se efectuează cu remorcă tehnologică sau distri-buitor staționar cu transportorul cu racleți sau bandă rulantă;
– Zona de mișcare este situată între zona de odihnă și cea de furajare. Lă-
țimea zonei de mișcare trebuie să fie de minimum 2,5 m. Mulgerea vacilor se realizează în sala de muls.
Comparativ cu adăposturile semiînchise în adăposturile închise se asigură
condiții corespunzătoare de microclimat, confort în timpul odihnei, se micșo-rează consumul de nutrețuri pentru întreținerea funcțiilor vitale, nu se cheltuiesc paie pentru așternut.
Pentru evitarea stresurilor la întreținerea liberă trebuie de menținut componența
grupurilor și completarea lor să se facă cu animale de aceiași stare fiziologică.
întreținerea vacilor pe timp de vară. Întreținerea vacilor în sezonul de
vară se poate realiza în stabulație pe pășune sau mixtă.
întreținerea în stabulație (adăpost) în timpul vierii se practică în majoritatea
fermelor din republica noastră. Întreținerea vacilor pe timpul verii în stabulație are une-le avantaje: cheltuielile pentru funcțiile vitale sunt mai reduse; se evită degradarea pă-șunilor prin călcare (pe timp ploios) și poluarea cu dejecții. Nutrețul verde administrat se consumă în întregime, iar pe pășune nutrețul verde este consumat selectiv.
Printre dezavantaje se poate menționa costul mai ridicat al laptelui, deoare-
ce se efectuează cheltuieli suplimentare pentru recoltarea, transportul, adminis-trarea nutrețului verde și evacuarea dejecțiilor. De asemenea, mișcarea limitată influențează negativ asupra stării de sănătate, funcției de reproducție, constituți-ei și longevității productive.
Pentru a evita dezavantajele întreținerii în stabulație se recomandă întreți-
nerea vacilor în padoc atât ziua, cât și noaptea, în adăpost fiind duse numai în timpul mulgerii și administrării concentratelor.
întreținerea vacilor pe pășune (în tabere de vară) este cel mai recomandat

253sistem, fiindcă factorii naturali din acest sezon influențează favorabil asupra să-
nătății, activității de reproducție, asigurând un cost redus pe unitate de produs.
Taberele de vară se organizează în cazul când pășunile sunt situate la dis-
tanțe mai mari de 2-3 km față de fermă. Se construiesc șoproane care se prevăd cu iesle pentru furajarea suplimentară. Totodată, se amenajează punctul de însă-mânțări artificiale, se asigură sursa de apă potabilă. Mulsul se poate efectua la bidon sau la platformele mobile de muls. Pășunea trebuie să fie parcelată și să se aplice pășunatul „rațional” periodic sau pășunatul „în front”. Se recomandă de făcut pășunatul dimineața între orele 7-11 și după amiază – între orele 15-19.
întreținerea mixtă se practică când pășunile sunt situate la distanțe mai mici
de 2 km față de fermă. După mulsul de dimineață, animalele sunt scoase la pășu-ne, iar seara se reîntorc în adăposturi pentru muls și adăpostirea pe timp de noapte, unde, dacă este necesar, li se administrează supliment masă verde. În fermele unde mulsul se efectuează de 3 ori pe zi și pășunile se află la 1-1,5 km de fermă, ani-malele sunt readuse la fermă și pentru mulsul de prânz, iar dacă pășunile se află la distanțe de peste 1,5 km, mulsul de prânz se efectuează pe pășune.
Astfel de întreținere reprezintă avantajul folosirii adăposturilor pe tot parcursul
anului și nu se fac cheltuieli suplimentare pentru construcția taberelor de vară.
Sistemele de hrănire a vacilor lactante
Hrănirea vacilor pe timp de vară. Indiferent de sistemul de exploatare,
alimentația vacilor de lapte în perioada de vară se realizează în bază de nutrețuri verzi care pot reprezenta 70-100% din totalul de substanțe nutritive prevăzute în rație. Nutrețurile verzi de calitate bună corespund cerințelor fiziologice ale taurinelor și pot asigura o producție zilnică de 10-15 kg lapte, fără a consuma concentrate.
Trecerea de la regimul de hrănire de iarnă la cel de vară trebuie să se desfă-
șoare treptat în decurs de 7-10 zile. Această pregătire constă în următoarele ac-țiuni: efectuarea examenului zoo-veterinar, vaccinarea cu 2-3 săptămâni înainte de scoaterea la pășune, toaletarea ongloanelor. Scoaterea la pășune sau furajarea vacilor cu masă verde se va face, în primele zile, numai după ce au consumat un tain de nutreț fibros sau siloz. Nutrețul verde va intra în hrană treptat, astfel ca la cantitățile normale să se ajungă numai după un interval de 7-10 zile.
Prima dată animalele se introduc pe pășune după ce au consumat cantități
suficiente de nutrețuri fibroase. Primele zile vacile pășunează 2-4 ore. În peri-oada de trecere de la hrănirea de iarnă la cea de vară în rația vacilor se include 1-2 kg de fân, paie sau 5-6 kg de siloz. Aceasta asigură animalele cu celuloză, substanță uscată, totodată se previn dereglările proceselor de digeste, scăderea

254producției de lapte și a conținutului de grăsime. În programul zilnic trebuie să fie
prevăzut pășunatul cel puțin 10-12 ore pe zi. Pășunatul are loc în cea mai mare parte dimineața și seara, iar când temperatura este ridicată pășunatul se face și noaptea.
Cantitatea de masă verde ingerată este influențată de apetitul animalului,
calitatea masei verzi, stadiul de dezvoltare a plantelor și conținutul de substanțe nutritive, talia plantelor, starea vremii ș.a. În funcția de producția de lapte, rația se va completa cu nutrețuri concentrate. În cazul când masa verde de pe pășune nu poate acoperi întregul necesar se vor administra suplimentar, nutrețuri verzi. Se recomandă ca pășunile să fie tarlalizate, durata folosirii fiecărei tarle trebuie să fie de 5-6 zile cu revenirea la acestea peste 28-45 de zile în funcție de calitatea pășunii. Înălțimea preferată a lanului ierbos trebuie să fie de 10-15cm.
În cazul exploatării intensive a vacilor și în cazul lipsei pășunilor se folo-
sește sistemul de hrănire a vacilor cu nutrețuri verzi la iesle. Neajunsul acestui sistem constă în aceea că pe timp ploios nu poate fi asigurată recoltarea și trans-portarea ritmică a masei verzi pentru hrănire, iar înlocuirea nutrețului verde cu cel murat reduce producția de lapte. În ceea ce privește calitatea furajelor care formează conveierul verde, ele își modifică compoziția chimică pe parcursul vegetației într-un termen relativ scurt. Ca urmare scade atât valoarea nutritivă, cât și cantitatea ingerată de furaj, reducându-se și producția de lapte. Rațiile se alcătuiesc în funcție de masa corporală și producția de lapte a vacilor.
Hrănirea vacilor pe timp de iarnă. Trecerea de la regimul de hrănire de
vară la cel de iarnă trebuie să se facă treptat, în decurs de 10-12 zile, pentru obișnuirea vacilor cu furaje noi.
În sezonul de iarnă rația vacilor de lapte este alcătuită din nutrețuri volu-
minoase, acestea fiind suplimentate cu concentrate. Este de dorit, ca furajele de bază în sezonul de iarnă să fie fânul de leguminoase, rădăcinoasele, porumbul însilozat, fânajul, reziduurile industriale și nutrețurile concentrate.
La alcătuirea rațiilor trebuie să se țină seama ca furajele de volum să fie uti-
lizate în cantități maxime. Cu cât se acoperă, prin nutrețuri de volum, o cantitate mai mare din substanțe nutritive necesare cu atât rația este mai economică și este nevoie de o cantitate mai mică de concentrate.
Se recomandă următoarele cantități de concentrate (pentru a obține 1 kg de
lapte); vacile cu producția zilnică de până la 10 kg – 0-100 de g, cu producția de 10-15 kg lapte – 100-150 g, cu producția de 15-20 kg – 150-200 g, cu producția de 20-25 kg – 200-250 g, cu producția de 25-30 kg – 250-300 g și cu producția peste 30 kg de lapte – 350 g.
Rațiile vacilor trebuie să conțină cantități suficiente de proteină. În funcție

255de producția de lapte la 1 UN trebuie administrat 100-120 g proteină digestibilă.
Este necesar ca rațiile să fie asigurate cu cantități necesare de calciu, forsor și caroten. Cu cât producția de lapte este mai mare cu atât gama furajelor incluse în rație trebuie să fie mai variată. În rațiile cu cantități mari de nutrețuri suculente, substanța uscată poate reprezenta 3,0-3,5 kg la 100 kg masă corporală, iar în rațiile cu cantități limite de suculente – 2,5-3,0 kg SU.
Prin tehnica hrănirii se urmărește ca fiecare vacă să aibă satisfăcut necesarul
de substanțe nutritive. În ferme cu efective mari acest lucru nu este ușor de reali-zat, deoarece necesarul individual diferă foarte mult de la o vacă la alta. Pentru realizarea unei alimentații diferențiate, în cadrul grupei se stabilește o rație de bază formată în special din nutrețuri de volum. Pentru vacile cu producții mai mari decât media pe grupă se administrează suplimentar sfeclă și concentrate până la satisfacerea cerințelor nutritive. Structura rației trebuie să fie păstrată un timp cât mai îndelungat. În mod obișnuit, rația se administrează într-un număr de tainuri egal cu cel al mulsorilor.
Repartizarea rației se face în funcție de sortimentul și cantitatea furajelor astfel:- Nutrețurile concentrate se administrează obișnuit dimineață sau la prânz,
când cantitatea nu depășește 2 kg, în două tainuri când se dau 2-5 kg și în trei tainuri – dacă vacile primesc peste 5 kg concentrate.
– Fânurile se administrează la fiecare tain cu mențiunea ca la ultimul tain
(seara) să se administreze 50%.
– Suculentele se distribuie obișnuit în două tainuri, de regulă, dimineața și
la prânz.
Sub raportul organizării muncii se recomandă următoarea succesiune: nu-
trețurile concentrate, apoi cele suculente și la urmă fibroase.
În unele gospodării alimentația, pe parcursul anului, se efectuează cu nu-
trețuri conservate.
Se folosește porumbul însilozat pentru asigurarea energiei și lucerna pentru
asigurarea proteinei.
Ca avantaj al unei astfel de hrăniri se consideră constanta rației, o mai bună
organizare și mecanizare a furajării.
Adăparea vacilor în timpul iernii are o importanță deosebită, deoarece aces-
tea folosesc cantități mari de substanță uscată.
S-a constatat, că pentru degerarea 1 kg de substanță uscată din rație taurine-
le au nevoie de circa 6 l de apă. Tehnica adăpării constă în asigurarea permanen-tă a animalelor cu apă ca acestea să o poată consuma când doresc și cât doresc. Cel mai bun sistem de adăpare este cel automat. Temperatura apei trebuie să constituie 12-16
0C.

256Tehnologia mulgerii vacilor. Mulgerea asigură o „gimnastică funcțională”
a ugerului, influențează dezvoltarea lui, mai ales la vacile tinere, asigură dezvol-
tarea țesutului glandular. Procesul de mulgere urmărește: evacuarea întregii can-tități de lapte; obținerea laptelui de calitate superioară; prevenirea transferului microorganismelor patogene de la vacile bolnave la cele sănătoase. În practică se cunosc două sisteme de muls: mulsul manual și mulsul mecanic.
Sistemul de mulgere manual. Mulgerea manuală are răspândire limitată.
Ea se practică la vacile cu mameloane deformate, cu edem al ugerului după fătare, în gospodăriile individuale.
Tehnica mulsului manual cuprinde un ansamblu de acțiuni: pregătirea lo-
cului de mulgere; pregătirea mulgătorului și a vaselor pentru muls; pregătirea ugerului; mulgerea propriu zisă și încheierea mulsului.
Pregătirea locului de muls constă în scularea vacilor, îndepărtarea dejecți-
ilor de pe stand, aerisirea adăpostului și curățirea trenului posterior al vacilor, dacă este murdar, pregătirea vaselor pentru muls. Până la începerea mulsului, mulgătorul verifică starea de curățenie a găleților și bidoanelor de colectare a laptelui, le clătesc cu apă pentru înlăturarea prafului. Vasele și strecurătoarea se aduc în adăpost.
Pregătirea mulgătorului constă din verificarea unghiilor, spălarea mâini-
lor cu apă caldă și săpun, îmbrăcarea halatului și bonetei. Echipamentul pentru muls constă din găleată pentru muls, găleată pentru spălarea ugerului, recipient pentru mulgerea primelor jeturi de lapte, scăunel pentru muls, curelușă pentru imobilizarea cozii.
Pregătirea ugerului are mare importanță, deoarece constituie o sursă de
contaminare a laptelui datorită prafului, murdăriei părului, bacteriilor de pe pie-lea ugerului care cad în lapte. Ugerul și mameloanele se spală cu apă caldă la 40-45
0C. După spălare se șterge cu un prosop curat și se efectuează masajul, la
începutul și sfârșitul mulsului. Masajul inițial se face după spălare și ștergerea ugerului cu o durată până la 45 sec. Se mulg primele jeturi de lapte din fiecare mamelon într-un recipient separat. Apoi se începe mulsul propriu zis care se poate efectua cu „mâna plină” sau cu „două degete”. Mulgerea cu mâna plină este considerată cea mai bună metodă, deoarece necesită mai puțin timp, evită durerile, mulgătorul obosește mai puțin. Se recomandă viteza de muls cu circa 65 presări a mamelonului pe minut. Mulgerea cu două degete se aplică la vacile cu mameloane scurte.
În ceea ce privește procedeul de muls, poate fi aplicat mulsul direct (se
mulg sferturile posterioare apoi cele anterioare), la mulsul lateral – sferturile de pe partea dreaptă, apoi cele de pe partea stângă și mulsul încrucișat (se asociază

257un mamelon anterior cu cel posterior de pe partea opusă). La sfârșitul mulsului
se efectuează masajul final care durează 20-30 sec. și are ca scop eliminarea completă a laptelui din uger cu conținut mai înalt de grăsime.
Sistemul de mulgere mecanică. Se practică la toate fermele unităților agri-
cole. Mulgerea mecanică comparativ cu cea manuală, are mai multe avantaje: productivitatea muncii crește de 2-4 ori; se reduce considerabil efortul fizic al mulgătorului; se obține lapte de calitate superioară.
La întreținerea liberă, mulsul se efectuează în sala de muls cu instalație de tip
„Tandem”, „Brăduleț”, „Rotolactor”. La întreținerea legată, mulsul vacilor se rea-lizează la bidon sau cu instalații cu colectarea și transportul centralizat al laptelui.
Aparatele de muls folosite pentru aceste instalații pot fi în doi și în trei tempi.Pentru introducerea mulgerii mecanice trebuie să se asigure un șir de condi-
ții: vacile să aibă ugerul bine dezvoltat, sferturile simetrice, mameloanele potri-vite cu lungimea de 6-9 cm și diametru de 2-3 cm, de formă cilindrică sau puțin conică; școlarizarea muncitorilor mulgători pentru a cunoaște în cele mai mici detalii tehnologia de mulgere mecanică.
Pregătirea ugerului pentru muls se efectuează după cum a fost menționat la
mulsul manual. Îmbrăcarea cupelor de muls pe mameloane se efectuează nu mai târziu de 30-40 sec, după terminarea masajului inițial.
La sfârșitul mulsului se efectuează masajul final – printr-o tragere ușoară a
aparatului de muls de pe mameloane cu mâna stângă, iar cu dreapta se efectuea-ză un ușor masaj a fiecărui sfert. Mulgerea suplimentară durează 20-50 secunde.
Este necesar să nu fie admis mulsul în gol, fapt care are mare importanță la evi-tarea traumării ugerului și la îmbolnăvirea acestuia de mastită.
Din condițiile tehnice ale mulsului mecanic importanță deosebită prezintă
respectarea nivelului optim al vacuumului (380 mmcol Hg) și a numărului de
pulsații ( 65 min.).
Controlul stării de sănătate ale ugerului se efectuează sistematic. În cazul
depistării unor modificări anormale ale ugerului sau mameloanelor, aceste ani-
male se izolează pentru tratament.
În scopul prevenirii răspândirii maladiei, mulgerea vacilor bolnave de mas-
tită se efectuează după terminarea mulsului celor sănătoase.
Se interzice amestecul laptelui obținut de la vacile sănătoase cu al celor
obținut de la vacile bolnave de mastită. Laptele muls din sferturile bolnave de mastită acută se nimicește, cel din sferturile sănătoase, după fierbere se folosește în alimentația tineretului animal.
Tehnologia producerii laptelui în flux continuu
Esența tehnologiei producerii laptelui în flux continuu constă în aceea că ea

258asigură mărirea eficacității și îmbunătățirea indicilor calitativi, ca:
– Organizarea specializării în cadrul fermei pe principiul acomodării teh-
nologiei la starea fiziologică și productivitatea vacilor în diferite perioade de
lactație și gestație;
– Organizarea reproducției intensive, reducerea perioadei post-partum și a
animalelor sterile;
– Îmbunătățirea organizării muncii, reglarea zilei de lucru și ridicarea pro-
ductivității muncii;
– Folosirea mai rațională a adăposturilor și a capacităților de producție;- Folosirea rațională a furajelor;
– Aprofundarea muncii de selecție;- Planificarea și îndeplinirea măsurilor zooveterinare;- Participarea zilnică a specialiștilor nemijlocit în procesele de producție;- Îmbunătățirea calității producției;
– Reducerea costului producției și mărirea rentabilității.
Tehnologia producerii laptelui în flux continuu prevede organizarea secții-
lor de întreținere a vacilor conform stării fiziologice și deplasarea lor pe secții în funcție de perioada lactației și gestației.
Acest sistem de producere a laptelui contribuie la stimularea producției de
lapte în prima perioadă de lactație și organizarea mai bună a reproducției efec-
tivului matcă.
Tehnologia producerii laptelui în flux continuu prevede organizarea următoa-
relor patru secții pentru întreținerea vacilor: repaus mamar; fătării; stimulării pro-ducției de lapte și însămânțării; și producerii laptelui. Durata aflării în secție este legată de starea fiziologică. Schema tehnologică este prezentată în tabelul 54.
Toate secțiile sunt amenajate cu padocuri. în secția repausului mamar vacile se trec cu 60 de zile până la fătare și
se recomandă întreținerea liberă cu ieșire în padoc. Adăposturile se împart în 3-4 secții pentru întreținerea vacilor la care gestația să nu aibă diferență peste 15 zile. Efectivul vacilor în secție trebuie să fie până la 30 de capete. În această secție se prevede hrănirea echilibrată conform normelor stabilite. Importanță deosebită are asigurarea rației cu vitamine și substanțe minerale. În perioada de iarnă în rație se include fân de graminee și leguminoase, fânaj, rădăcinoase și concentrate. În perioada de vară rațiile se alcătuiesc în baza furajelor verzi și concentrate. Sporul zilnic în această perioadă trebuie să fie de 800-1000 g.

259Tabelul 54
Schema tehnologică la producerea laptelui în flux continuu
Secțiadurata
întreține-
rii, zileNecesi-
tatea de
locuri,
%Metoda de
întrețineredupă un operator
se întăresc vaci la
întreține-
rea legatăîntreține-
rea liberă
Repaus mamar 50 14Liberă cu
utilizarea
padocurilor,
boxe, legată60 90
Fătări 25 7
Inclusiv
subsecțiile:
Până la fătare 8 2 Liberă – –
Fătării 2 1Liberă în
boxe- –
După fătare 15 4 Liberă – –
Stimulării producției
de lapte și însămân –
țării90 25Legată, li –
beră în boxe20-25 Până la 100
Producerii laptelui 200 54Legată, li –
beră în boxe25-50 Până la 100
Total 365 100 – – –
în secția fătării se amenajează patru subsecții: până la fătare, unde vacile
se întrețin 10 zile; fătării, unde vacile se află 1-2 zile; după fătarea, unde vacile se întrețin 14-15 zile; secția a patra (profilactoriu) este prevăzută pentru nou-născuți, unde ei se întrețin până la 20 de zile. În subsecția fătării se amenajează boxe
individuale pentru fătare cu suprafața de 9 m
2. Hrănirea vițeilor are loc prin supt
natural. Vițelul născut se află împreună cu vaca 24 de ore. El reglează de sine stătă-tor cantitatea de colostru utilizată, ceea ce ridică rezistența organismului, totodată pozitiv influențează asupra organismului vacii. Se observă mai puține cazuri de reținere a învelitorilor fetale și îmbolnăviri de mamite. După 24 de ore vițeii sunt trecuți în profilactoriu, unde se întrețin până la 20 de zile în boxe individuale. În subsecția până la fătare vacile se întrețin legate. Ele primesc fân de calitate superi-oară la discreție și 1,5-2 kg de concentrate. În secția după fătare, atenție deosebită se acordă stării ugerului și profilaxiei mastitei. Primele 3-4 zile se administrează

260fân de calitate bună, apoi treptat se administrează concentrate sub formă de terci.
La rația deplină vacile sunt trecute peste 12-14 zile după fătare.
Secția stimulării producției de lapte și însămânțării se completează cu
animale din secția fătării. În această secție se determină potențialul productiv, se apreciază primiparele după performanțele proprii și se reformează vacile cu producții necorespunzătoare. Totodată, se rezolvă întrebarea principală – repro-ducerea cirezii.
Sarcina principală a secției este mărirea producției de lapte în primele luni
de lactație și însămânțarea vacilor în prima – a două căldură, profilaxia mamite-lor. Vacile se află în această secție până la 100 zile.
La stimularea producției de lapte vacile se hrănesc stimulativ. Rațiile se întoc-
mesc pe un termen de 10 zile. Această secție îndeplinește și funcțiile de selectare a primiparelor pentru completarea efectivului. Metoda de întreținere trebuie să asi-gure mișcarea activă zilnică ceea ce contribuie la însămânțarea în termeni optimi. Regimul de muls este același ca și în secția de producere a laptelui.
Organizarea corectă a stimulării producției de lapte necesită evidență bine
chibzuită. Elementul principal este mulsul de control o dată în 10 zile, în baza căruia se alcătuiesc rațiile. Întreținerea legată permite hrănirea individuală în perioada stimulării producției de lapte, un operator îngrijește 25-30 de vaci, iar la întreținerea liberă – 70-100 de vaci.
organizarea reproducției efectivului. Organizarea reproducției și profila-
xia sterilității se efectuează prin dispensarizarea obstetrico-ginecologică, orga-nizarea mișcărilor active, însămânțarea vacilor la prima sau a doua căldură, sti-mularea căldurilor și tratarea animalelor bolnave. Se face totul pentru obținerea de la fiecare vacă câte un vițel pe an.
Eficacitatea însămânțării este în funcție de efectuarea ei la timp. Valoarea
mai deplină a ciclului sexual este legată de faptul că în prima lună după fătare nu are loc deficitul de vitamine, substanțe minerale și proteice. Se face totul pentru însămânțarea în prima lună, dar nu mai târziu de a doua lună după fătare.
Secția producerii laptelui se completează cu animale din secția stimulării
producției de lapte. Pentru evitarea stresurilor, vacile se află în aceeași grupă până la sfârșitul lactației. Durata completării grupei este în funcție de efectivul vacilor din fermă și mărimea grupei tehnologice. Pentru ridicarea productivității muncii se utilizează legătură semiautomată și automată. La utilizarea instalații-lor de muls „Brăduleț” și „Tandem” întreținerea este liberă în boxe. În perioada de iarnă sunt necesare mișcările active ale vacilor. Tipul de hrănire a vacilor lac-tante în perioada de iarnă este siloz – fânaj – rădăcinoase – concentrate. Vara se utilizează nutrețul verde și cantități moderate de concentrate (250 g/1kg lapte).

261În perioada de vară, vacile din secția de repaus mamar se recomandă de
întreținut în tabere de vară. Dacă lipsesc pășunile, se organizează mișcări active.
În secția de producere a laptelui întreținerea, vara, nu trebuie să se deosebească de întreținerea în perioada de iarnă.
Pentru desfășurarea normală a proceselor tehnologice și organizarea evidenței
necesare se creează serviciul zootehnic de dispecerat unde sunt încadrați specialiștii. Funcțiile lor se concretizează în corespundere cu tehnologia. Specialistul participă nemijlocit în organizarea proceselor tehnologice. Serviciul zootehnic de dispecerat este alcătuit din următoarele subdiviziuni: acumularea datelor, centrul analitic, siste-mul de îndeplinire. Dirijează cu acest serviciu zootehnicianul selecționer.
4.8. Sistemele și metodele de îngrășare
Există diverse sisteme și metode de îngrășare a taurinelor, care se pot cla-
sifica în următorul mod:
a) După producția finală: îngrășarea poate fi pentru carne “albă” sau îngră-
șarea ultraprecoce a vițeilor; îngrășarea intensivă a tineretului pentru “baby-be-ef”; îngrășarea taurinelor pentru obținerea cărnii de bovină cu calități ordinare.
b) După componența rației: îngrășarea vițeilor cu lapte integral, degresat
sau substituenți; îngrășarea cu lapte și concentrate; îngrășarea cu rații pe bază de siloz, senaj, masă verde, tăieței de sfeclă și melasă, deșeuri ale culturilor de câmp, reziduuri ale industriei alimentare.
c) După procesul tehnologic sistemul de îngrășare poate fi: intensiv, semi-
intensiv, extensiv, îngrășare în sistem de stabulație sau pe pășune.
Fiecare sistem de îngrășare întrunește diverse metode tehnologice, care va-
riază de la o îngrășătorie la alta, în funcție de condițiile pe care le întrunește.
Tehnologia îngrășării în sistem intensiv. Acest sistem prevede utilizarea nive-
lului înalt de hrănire, folosind rații bine echilibrate corespunzător cerințelor fiziologice, care vor asigura obținerea indicilor tehnico-economici de producție cât mai mari.
îngrășarea pentru carne “albă” sau ultraprecoce a vițeilor se practică
în țările unde se cresc rase specializate pentru carne și cele cu producții mari de lapte, ceea ce permite hrănirea vițeilor în exclusivitate cu lapte integral. În ultimii 25-30 de ani, prețul laptelui integral a crescut esențial și s-a schimbat si-tuația privind îngrășarea numai cu lapte integral. Acest produs a fost înlocuit cu substituenți, iar pentru carne “albă” se cresc și viței din rasele de lapte și mixte. Cu mărirea producerii substituenților ieftini acest proces se va putea lărgi.
Vițeii crescuți pentru carne “albă” cu însușiri valoroase dietetice se sacrifică
la vârsta cuprinsă între 2 și 5 luni cu greutatea corporală de 100-250 kg. Sporul zilnic în greutate de la naștere până la sacrificare este de 1000 g și mai mult.

262Randamentul la sacrificare reprezintă circa 60%, carcasa este bine confor –
mată, cu țesuturile musculare suficient dezvoltate și de culoare albă. Aceste ca-
racteristici pot fi realizate numai în condițiile în care hrana vițelului este formată
în exclusivitate din lapte integral sau substituenții lui. În cazul folosirii și a al-
tor nutrețuri indicii menționați se pot modifica. Datorită costului înalt al hranei această metodă de îngrășare pe plan mondial are răspândire limitată, iar la noi în republică nu se practică.
îngrășarea tineretului în sistem intensiv. Această metodă cunoscută și
sub denumirea de “baby-beef” (carne de tineret) a fost elaborată în SUA, pre-luată și adoptată de alte țări, unde, în funcție de condițiile specifice de hrănire a animalelor și organizare a proceselor tehnologice, reprezintă tehnologii de sine
stătător, bazate pe principiile fundamentale ale tehnologiei americane.
În funcție de vârsta și masa corporală la valorificare, îngrășarea tineretu-
lui poate fi foarte precoce, precoce și normală. La majoritatea complexelor din
Republica Moldova s-a practicat metoda de îngrășare normală cu valorificarea
tăurașilor la vârsta de 16-18 luni. Această metodă se folosește în gospodăriile
specializate cu capacitatea de 5000-10000 de capete, dar se poate utiliza și în gospodării de fermieri, respectând cerințele tehnologiei menționate.
Creșterea și îngrășarea intensivă prevede valorificarea sub 20 de luni, creș-
tere aproape de potențialul genetic, masa la realizare nu mai mică de 350 kg cu starea de îngrășare superioară. În Republica Moldova au fost supuse îngrășării
intensive toate rasele crescute, însă cele mai bune rezultate au fost obținute de la
metișii cu rasele de carne (Charolaise și Hereford). În baza rezultatelor obținute la îngrășarea intensivă a tăurașilor din tipul Bălțat cu Negru Moldovenesc se recomandă următoarele sisteme de îngrășare intensivă cu valorificarea la vârsta
de 17, 19, 21 luni cu masa corporală de 500, 550, 600 kg.
Tehnologia îngrășării în sistemul semiintensiv. Sistemul semiintensiv
întrunește o gamă largă de metode care prevede îngrășarea tineretului și valo-
rificarea lui la vârsta de circa 21-27 de luni cu masa de 450-500 kg. Hrănirea
tineretului în sistemul semiintensiv se bazează pe folosirea prioritară a furajelor
voluminoase, fibroase, grosiere, suculente, verzi, a produselor secundare prove-nite din industria alimentară și a cantităților moderate de concentrate. Aceste fu-raje, cu excepția concentratelor, sunt relativ ieftine dar conținutul de energie este
redus. În majoritatea cazurilor rațiile se vor completa nu numai cu concentrate,
dar și cu premixuri, surse de azot de origine neorganică. Numeroasele metode de îngrășare din sistemul semiintensiv se pot clasa în funcție de nutrețurile a căror pondere în structura rației este prioritară.
Durata perioadei de îngrășare diferă în funcție de vârsta și masa corporală
la preluare și valorificare și de sporul în greutate scontat.

263Indiferent de metodă, durata perioadei de îngrășare reprezintă trei subperi-
oade: a) de pregătire sau adaptare; b) de îngrășare propriu-zisă; c) de finisare.
Durata fiecărei subperioade este în funcție de vârsta și masa corporală la
preluare și valorificare. Nivelul de hrănire și structura rației se stabilesc cores-
punzător ritmului acumulărilor de masă vie preconizate, având în vedere că nu-trețul de bază trebuie să aibă pondere diferită în valoarea nutritivă a rației în cele trei subperioade de îngrășare.
Subperioada de pregătire (adaptare) prevede preluarea și recepția ani-
malelor, formarea loturilor în funcție de sex, vârstă și masa corporală. Apoi urmează perioada de carantină, iar concomitent cu ea, timp de 10-30 de zile, animalele se supun unui program de obișnuire cu consumul furajelor, care vor constitui baza rațiilor de îngrășare. În această perioadă ponderea furajului de bază are un caracter ascendent fiind în medie de 35-40%.
Subperioada de îngrășare propriu-zisă se caracterizează prin participarea
maximă a furajului care reprezintă baza rațiilor zilnice, și în funcție de valoarea nu-tritivă și calitate poate fi introdus în proporție de 50-55% din valoarea totală a rațiilor, iar în unele cazuri și mai mult – 65-70%. Comparativ cu subperioadele de pregătire și finisare subperioada de îngrășare propriu-zisă are cea mai lungă durată.
Subperioada de finisare reprezintă ultima perioadă de îngrășare în care
furajele voluminoase din rație se reduc, iar cele concentrate se măresc în scopul îmbunătățirii calităților comerciale și condițiilor de îngrășare, precum și calități-lor carcaselor și a indicilor tehnico-economici a producției de carne.
Tehnologia îngrășării pe bază de furaje însilozate. Această metodă se
bazează pe includerea maximă a furajelor însilozate în rație. Cel mai frecvent sunt însilozate porumbul în faza de coacere lapte-ceară a boabelor, masa verde de secară, ovăz etc. În Republica Moldova, principalul nutreț însilozat pentru taurine este porumbul. În condiții favorabile fiecare hectar de porumb asigură recolta de 25-30 de tone de siloz cu umiditatea de 65%. Pentru a produce siloz calitativ, porumbul se va recolta la stadiul de lapte-ceară a boabelor, se va mă-runți până la mărimea particulelor de 0,5 cm, într-un interval de timp cât mai scurt (3-5 zile) și se va presa bine masa însilozată.
Pentru tăurașii cu masa corporală de 200 kg capacitatea de ingestie a silozu-
lui reprezintă 3,5 kg substanță uscată sau circa 15 kg de siloz pe zi, pentru ani-malele cu masa corporală de 300 kg, respectiv, 4,5-6 kg și 18-20 kg, iar pentru cele cu masa corporală de 400 kg – 6-7 kg substanță uscată sau 20-25 kg siloz. Cantități maxime de acest furaj pot fi ingerate numai cu condiția că el este calita-tiv, conține umiditate nu mai mult de 68% și aciditate nu mai mare de pH-4. Cu siloz calitativ se poate îndestula circa 70% din necesarul de energie.

264Reușita îngrășării taurinelor cu siloz de porumb este în funcție de calitatea și
valoarea lui nutritivă, precum și de echilibrarea rațiilor cu necesarul de proteină, sub-
stanțe minerale și vitamine. În acest scop, la furajul de bază din rație se vor adăuga fânul din culturi leguminoase, nutrețuri concentrate, adausuri furajere, premixe.
În perioada de vară, rațiile se completează cu furaje verzi, care parțial înlo-
cuiesc silozul și paiele. Vârsta animalelor, preluate pentru îngrășare prin această metodă, trebuie să fie nu mai mică de 6-7 luni. Fiind aplicată corect prin această metodă se poate obține spor zilnic în greutate de 700-900 g cu consum specific de 7-9 unități nutritive la tineret și 10-12 la animalele adulte.
îngrășarea pe bază de tăiței de sfeclă. Tăițeii de sfeclă proaspeți sau în-
silozați reprezintă deșeuri ale industriei producerii zahărului. Au un conținut bogat de apă și se folosesc pentru îngrășarea tineretului în vârstă de peste 12 luni și a animalelor adulte. Îngrășarea se poate efectua cu tăieței proaspeți, us-cați și însilozați (murați). Tăiețeii proaspeți și însilozați conțin 6-7% substanță uscată, zilnic se poate administra 6-7 kg/100 kg masă vie în amestec cu grosiere, concentrate, adausuri furajere pentru completarea rației cu substanțe minerale, azotate și vitamine. Tăiețeii uscați conțin 88-92% de substanță uscată, se admi-nistrează în cantități zilnice de 1,5-6 kg/100 kg masă vie în funcție de vârstă în amestec cu fân, paie, siloz, senaj, concentrate.
Tăițeii de sfeclă conțin puțină proteină digestibilă (6 g/kg tăiței umezi și 38
g/kg tăiței uscați), cantitate mică de substanțe minerale (fosfor) și puține vita-mine. Echilibrarea rațiilor cu substanțele deficitare în tăieței permite de a obține sporuri medii zilnice în masă corporală de 0,7-0,9 kg cu un consum specific de 7-9 unități nutritive la tineret și 10-12 la taurinele adulte.
Concomitent cu folosirea tăiețeilor de sfeclă la îngrășarea taurinelor se utilizează
și alt deșeu al industriei zahărului-melasă, introducerea căreia în rație sporește ingestia tăiețeilor, permite folosirea ureei în scopul lichidării deficitului de proteină în rații.
Tăiețeii de sfeclă au un conținut mic de celuloză (38 g/kg pentru tăiețeii
umezi și 190 g/kg pentru cei uscați). Pentru asigurarea necesarului de celuloză, la îngrășarea taurinelor cu tăiței de sfeclă în funcție de masa corporală zilnic se administrează 3-6 kg/cap paie sau fân. În structura rației la îngrășarea cu tăiețeii de sfeclă nutrețul concentrat reprezintă 30-35% din valoarea nutritivă a rației.
îngrășarea pe bază de borhoturi de la fabricarea alcoolului și ami-
donului. Aceste borhoturi se caracterizează prin conținut ridicat de apă (peste
90%) și se pot utiliza în amestec cu diferite nutrețuri grosiere mărunțite sau sub formă uscată în amestec cu concentrate. În stare proaspătă, se administrează în cantitate de 5-10 kg/100 kg masă vie. În funcție de structura rației, vârstă și masă corporală sporurile pot fi de 400-900 g cu consum specific de 7,5-9 UN.

265Tehnologia îngrășării în sistemul extensiv. Acest sistem de îngrășare se ca-
racterizează prin utilizarea nutrețurilor de valoare inferioară sau a celor calitative,
dar în cantități insuficiente. În astfel de condiții mai frecvent sunt îngrășate taurinele reformate sau tineretul la vârsta peste un an care nu a fost supus unei creșteri inten-sive. Prin metoda dată se obțin sporuri sub 600 g/zi, se mărește durata îngrășării și consumul specific. Sistemul extensiv cuprinde mai multe metode de îngrășare.
îngrășarea pe bază de nutrețuri fibroase și grosiere. Această metodă se
bazează pe folosirea cantităților mari de nutrețuri grosiere, fibroase și deșeurile acestora. Paiele de cereale sunt constituite, în principal, din țesuturi lignificate. Pereții celulari reprezintă peste 3/4 din substanța uscată, circa 50% din pereții celulari nu sunt degradabili de către microorganismele din rumen și intestinul gros. Ele au o digestibilitate foarte scăzută (45%), sunt prea sărace în proteine, substanțe minerale, vitamine necesare microorganismelor din rumen.
Nutrețurile fibroase și grosiere pot reprezenta 50-60% din valoarea nutriti-
vă a rației, se administrează mărunțite cu dimensiuni sub 1 cm în comun cu nu-trețurile suculente, verzi și concentrate. Pentru îmbunătățirea valorii energetice și sporirea ingestiei se practică administrarea fibroaselor și grosierelor în comun cu adausul de melasă, sfeclă furajeră, uree și concentrate.
Adausul de uree se face după o perioadă de adaptare de 8-10 zile, ajungând
la 20-30 g/100 kg masă corporală. Pentru evitarea intoxicațiilor, ureea se include în rație în amestec cu melasa, sfeclă mărunțită și concentratele. Pentru mărirea ingestiei și digestiei nutrețurilor, grosiere se aplică o prelucrare prealabilă a lor, care constă în mărunțirea, stropirea cu soluție de melasă (1:9 melasă-apă), ames-tecarea cu nutrețuri suculente și concentrate. Acest amestec de furaje se pregă-tește pentru fiecare tain, lăsându-se pentru încălzire timp de 12-14 ore.
îngrășarea pe bază de masă verde. Se face prin mai multe metode: cu
folosirea culturilor furajere sau a pășunilor naturale, cu administrarea nutrețu-rilor concentrate sau fără ele. La folosirea pășunilor naturale tineretul taurin se îngrașă începând cu vârsta de 12 luni. În funcție de condițiile zonale, durata îngrășării este de 5-6 luni. Tăurașii supuși acestui sistem de îngrășare – trebuie să fie castrați la vârsta de 5-7 luni sau cel puțin cu 30 de zile înainte de a-i scoate pe pășune. Performanțele maxime realizate la pășune coincid cu primele luni ale sezonului de pășunat atunci când cantitatea și calitatea furajelor verzi ating valori nutritive optime. Performanțele de creștere și îngrășare scad în sezonul de vară și mai cu seamă în cel de toamnă, ca urmare a valorii nutritive și cantităților plantelor disponibile, precum și datorită creșterii stării de îngrășare a animalelor. În asemenea cazuri se impune completarea rației la pășune cu nutrețuri însiloza-te și concentrate, ceea ce va permite menținerea sporurilor mari în greutate.

266Îngrășarea pe baza nutrețurilor verzi a culturilor furajere se realizează, de
regulă, în condiții de stabulație a animalelor. Această metodă pe larg este utili-
zată în Republica Moldova. În aceste scopuri se alcătuiește conveierul verde cu folosirea următoarelor culturi: rapița de toamnă, secara, grâul, lucerna, sparceta, porumbul și sorgul. Rațiile alcătuite din nutrețuri verzi pe măsura necesității se vor completa cu siloz, fânaj, fân și concentrate pentru obținerea unor sporuri zilnice mari în greutate preconizate.
4.9. Metode de întreținere a taurinelor destinate pentru producția de carne
În funcție de sistemele și metodele de îngrășare, taurinele sunt întreținute
în stabulație permanentă (liberă sau legată) sau în stabulație (iarna) și pe pășune (vara). Adăposturile trebuie să asigure confortul necesar.
Caracteristicile și amenajările interioare ale adăposturilor diferă în funcție
de sistemul de întreținere și tehnologia aplicată, însă, în toate cazurile, ele trebu-ie să asigure parametrii optimi de microclimat (temperatura optimă de 10-15
0C,
umiditatea – de 65-75% și viteza curenților de aer – de 0,1-0,3 m/s).
întreținerea legată în stabulație. Se practică în adăposturi cu capacitatea
de 100-200 de locuri. Animalele sunt amplasate cap la cap pe două sau patru rânduri. Dimensiunea patului de odihnă depinde de vârsta și masa corporală a animalelor și alcătuiește 130 cm pentru animalele cu masa sub 300 kg și 160 cm pentru animalele cu masa de circa 300-600 kg. Legarea este verticală, dejecțiile se evacuează mecanizat cu ajutorul transportoarelor cu racleți batanți sau a la-melor racloare sub grătar.
Nutrețurile se distribuie cu remorca tehnologică, iar adăparea se asigură
prin intermediul adăpătorilor automate, câte una pentru fiecare două animale.
întreținerea liberă în stabulație este cel mai răspândit sistem de întreți-
nere a tineretului taurin pentru carne. În aceste scopuri se folosesc adăposturi
închise, amenajate cu boxe colective de câte 15-20 de locuri, ele au pardoseala cu suprafețe continui sau cu grătar. Frontul de furajare constituie 45 cm/cap pen-
tru animalele cu vârsta sub 12 luni și 65 cm/cap pentru animale cu vârsta peste
12 luni. Suprafața pentru un animal în boxele colective constituie 1,5 m
2 pentru
un animal cu vârsta sub 6 luni și 1,7 m2 pentru un animal cu vârsta peste 12
luni. Alimentația cu apă se efectuează prin adăpători colective, câte una la două loturi. Distribuirea furajelor se efectuează cu remorci tehnologice, iar evacuarea
dejecțiilor se face hidraulic sau mecanic.
întreținerea pe pășune. În perioada de vară pășunile trebuie să reprezinte
o parte integrată în fluxul tehnologic al diferitelor metode de îngrășare.
La organizarea procesului de îngrășare pe pășune, trebuie de avut în vedere,

267că pășunatul se realizează în perioada dintre 1 mai – 15 octombrie, pășunile se
parcelează în 6-10 parcele, durata de pășunat este 4-6 zile, iar durata de refacere a acestora este de 28-35 de zile. Pentru administrarea suplimentului de nutreț
verde sau fibros și concentrate, pe pășune, se asigură hrănitoare și suporturi pen-
tru „brichetele” vitamino-minerale. Când pășunile se află la distanțe mari atunci se amenajează tabere de vară prevăzute cu umbrare pentru odihnă, asigurând o suprafață pentru odihnă de 2-2,2 m
2 și 4-5 m2 de padoc pentru un animal.
Tehnologia producerii cărnii în complexele industriale
Tipurile și caracteristicile complexelor. Complexul pentru producerea
cărnii de bovine reprezintă o întreprindere agricolă specializată, cu nivel înalt de mecanizare și automatizare a proceselor de producție. Complexul este con-struit după un anumit proiect și este dotat cu utilaj necesar, asigurat cu materiale,
mijloace tehnice, nutrețuri și cadre calificate.
Complexele se clasifică după specializare și forma de proprietate.
După tipul de specializare complexele pot fi:- Cu ciclu închis (cuprinde perioadele de alăptare, creștere și îngrășare);- Complexe specializate pentru alăptare și creștere;- Complexe specializate numai pentru îngrășare.
După forma de proprietate, complexele pot fi: cu capital de stat, de tip coo-
peratist și intergospodăresc.
În funcție de condițiile climaterice, complexele pot prezenta: adăposturi
închise, complexe de tip mixt și platforme pentru îngrășat.
În complexele, care prezintă adăposturi închise, toate procesele tehnologice
au loc în adăposturi. În cele de tip mixt, creșterea în cele două perioade (alăptare
și creștere) are loc în adăposturi închise, iar îngrășarea propriu-zisă se efectuea-
ză pe platforme pentru îngrășat.
Complexele care prezintă adăposturi închise și cele de tip mixt au capacita-
tea de 5000 și 10000 de locuri, iar platformele pentru îngrășat au capacitatea de
1000, 3000, 5000 și 20000 și mai multe locuri.
Popularea complexelor și cerințele privind selectarea vițeilor. Comple-
xele se populează cu vițeii din unitățile agricole. Relațiile între complex și uni-
tățile agricole se stabilesc în baza unui contract, care prevede:
– Efectivul tăurașilor care se vor transfera la complex în fiecare lună;
– Calitatea tăurașilor cu indicarea vârstei și a masei corporale; – Măsurările efectuate în unitățile agricole pentru dezvoltarea normală a
tăurașilor de la naștere până la transferarea la complex și măsurările pentru pre-
venirea livrării vițeilor bolnavi.

268 Pentru a obține viței sănătoși, față de unitățile agricole se înaintează urmă-
toarele cerințe:
– Lipsa în cadrul unităților agricole a bolilor infecțioase;
– Respectarea igienei întreținerii vacilor și a vițeilor în primele ore și zile
după fătare;
– Respectarea cerințelor zooveterinare la hrănirea vacilor gestante;- Înțărcarea vacilor în termeni optimi, respectarea igienei fătării;- Pregătirea zooveterinară a vițeilor pentru transportare la complex. Pentru complexe se selectează viței sănătoși cu masa corporală de 45 kg la
vârsta de 10-20 de zile. Dacă aceste cerințe nu pot fi respectate, masa corporală a vițeilor selectați poate fi redusă la 35-40 kg. În aceste cazuri, complexele trebuie să fie asigurate cu cantități suficiente de substituenți de lapte și furaj combinat.
Vițeii selectați pentru complexe se ecornează în unitățile de proveniență la
vârsta de 5-15 zile de la naștere sau la sosirea la complex. Pentru aceasta se folo-sește termocauterul electric sau metoda chimică, utilizând hidroxidul de potasiu (KOH) sau hidroxidul de sodiu (NaOH).
Înaintea îmbarcării vițeilor în mașini, ei trebuie să se curețe, copitele se dez-
infectează cu soluție de sulfat de cupru de 10% sau soluție de formalină de 5%. Vițeilor li se asigură o dietă de 3-4 ore înaintea plecării. Pentru prevenirea stresuri-lor și a altor boli de oboseală înaintea transportării vițeilor se administrează soluție de glucoză (la 2 l de apă fiartă cu temperatura de 38-40
0 C se adaugă 125 g de
glucoză, 3 ml de polivitamine A.D.E., 1 g de acid ascorbic, 1 mg de aminazină la 1 kg masă vie), apoi, intramuscular, se administrează 400-500 mii UI tetraciclină sau oxitetraciclină. Laptele este exclus. Aminazina poate fi administrată și intra-muscular în doză de 0,5-0,7 mg/kg masă corporală sub formă de soluție de 2,5% în cazul când nu s-a efectuat prelucrarea complexă antistres.
Vițeii se transportă la complex cu mijloace auto specializate: iarna tempe-
ratura trebuie să fie de 15-16
0C, vara – de 250C și viteza curenților de aer de 0,3-
0,5 m/s. Dacă transportarea durează până la 3-5 ore se poate transporta în poziție ortostatică și pentru un vițel se asigură 0,3 m
2, iar când durata transportării este
mai îndelungată atunci se asigură 0,6 m2.
După sosirea la complex, vițeii se examinează individual cu termometrie
obligatorie. Copitele se dezinfectează cu soluție de sulfat de cupru de 10% sau de formalină de 5%, învelișul pilos se tratează cu soluție de clorofos de 1%, apoi se usucă într-o cameră specială și vițeii se repartizează pe loturi în funcție de masa corporală și vârstă.
Tehnica hrănirii și întreținerii tăurașilor la complexe. La întocmirea
rațiilor, criteriile principale sunt: vârsta, masa corporală și sporul în greutate.

269Eficiența utilizării nutrețurilor este în funcție de raportul substanței uscate, ce-
lulozei, hidraților de carbon și concentrarea energiei. Nu se recomandă schim-barea frecventă a furajelor, iar în caz de necesitate trecerea de la un furaj la altul se face treptat. Tăurașii se cresc la complexe de la vârsta de 10-20 zile până la 16-18 luni, atingând masa corporală finală de 400-450 kg.
Creșterea și îngrășarea tineretului se împarte în trei perioade: alăptare, creș-
tere și îngrășare. Fiecare perioadă are specificul său legat de condițiile de hrănire și întreținere. Perioada de alăptare durează până la vârsta de 4-5 luni, de creștere – până la 12-13 luni și de îngrășare – până la livrare (16-18 luni).
Hrănirea în perioada de alăptare. Această perioadă cuprinde două faze
câte 60 de zile. Pentru fiecare fază este elaborată schema de hrănire. În prima fază se utilizează substituent de lapte, nutreț combinat și fân. Substituentul de lapte se administrează prima dată la complex la 7-8 ore de la sosire câte 1,5-2 kg. Substituentul se dizolvă în apă la temperatura de 55
0 C în proporție de 1:9.
Frecvența administrării substituentului de lapte este de 2 tainuri pe zi. Nutrețul combinat (KR-1) conține 1,27 UN și 180 g de proteină digestibilă într-un kg de furaj. În prima fază se cheltuiesc 30 kg de substituent de lapte, 35 kg furaj com-binat și 15,6 kg de fân pentru un animal.
În faza a doua (60 de zile) vițeii sunt hrăniți cu nutreț combinat (KR-2), care
conține 1,0 UN și 140 g de proteină digestibilă la 1 kg de nutreț, fân de lucernă
și senaj. Pe întreaga fază pentru un tăuraș se consumă: nutreț combinat – 107 kg, fân – 66 kg și senaj – 88 kg.
În lipsa nutrețurilor concentrate standarde (KR-1 și KR-2) se prepară ames-
tecuri de concentrate cu adausuri de substanțe minerale și vitamine care vor
avea calități asemănătoare cu cele ale nutrețurilor combinate.
Hrănirea în perioada de creștere. În funcție de intensitatea creșterii, această
perioadă poate fi diferită. La creșterea tăurașilor până la vârsta de 16-18 luni cu
masa corporală de 450 kg această perioadă durează de la 4 până la 12-13 luni.
Pentru hrănirea tineretului se utilizează furajele concentrate, suculente, ver –
zi, grosiere, alte subproduse agricole și ale industriei alimentare.
Pentru asigurarea tineretului cu proteină digestibilă în rație se include fân,
senaj, făină de iarbă și substanțe azotate neproteice. Paiele trebuie să fie supuse prelucrării fizice, chimice sau biotermice pentru ridicarea valorii nutritive și ca-
lităților gustative.
În perioada de vară când se folosește masa verde de lucernă, cantitatea nece-
sară de zahăr se echilibrează cu siloz de porumb și melasă. La utilizarea masei ver –
zi de porumb cantitatea necesară de proteină se echilibrează cu fânaj din lucernă.

270Hrănirea în perioada îngrășării. Există mai multe metode de îngrășare în
funcție de furajele utilizate: cu nutrețuri verzi, siloz, fânaj, deșeurile industriei
alimentare, concentrate și granule. Pentru îngrășare este supus tineretul în vârstă
de 12-15 luni cu masa medie de 300 kg. Pentru hrănirea tineretului în timpul
iernii se folosește silozul, fânajul, grosierele, concentratele, iar în timpul verii –
nutrețuri verzi și concentrate. Pentru echilibrarea rațiilor se folosesc substanțe
azotate neproteice și adausuri minerale. În unele zone se practică îngrășarea cu tăieței de sfeclă. Sporul zilnic în greutate trebuie să fie de 900-1000 g, iar la
vârsta de 16-18 luni să se realizeze greutatea de 450 kg. În perioada îngrășării,
furajele se administrează sub formă de amestecuri naturale cât și granulate sau
brichetate. Hrănirea cu granule se începe cu 2-3 kg/cap/zi și se trece la norma
deplină la a 10-12-a zi. La utilizarea granulelor, obligatoriu se folosește fân sau
paie câte 1-2 kg/cap/zi.
Sistemul de întreținere. Tineretul taurin este întreținut în complexe timp
de 15-18 luni și cuprinde perioadele de alăptare, creștere și îngrășare. Amenaja-
rea interioară a adăposturilor depinde de vârstă și masa corporală a tineretului.
Întreținerea în perioada de alăptare se efectuează pe secții cu capacitatea de
40-50 de viței, care funcționează în sistemul autonom de asigurare a proceselor
vitale. Vițeii se întrețin în boxe colective a câte 8-10 capete, la distanța de 50 cm
de la pardoseală. Substituentul de lapte se pregătește cu ajutorul instalației de tipul AZM-0,8 și se transportă în secții prin conducte, unde se atribuie vițeilor
cu ajutorul găleților.
întreținerea în perioada de creștere în faza I-a (4-6 luni) se efectuează în
adăposturi, în boxe colective, câte 10-15 capete. Podeaua în adăposturi este cu
grătar, pentru odihnă se amenajează boxe individuale cu pardoseală din lemn.
Lungimea cușetelor este de 1,3 m, lățimea – de 0,6 m. Frontul de furajare este
de 40 cm/cap și suprafața de întreținere – de 1,5 m
2/cap. Adăparea se realizează
prin adăpători de grup, iar administrarea furajelor – cu remorci tehnologice.
în faza a II-a (6-12 luni) tineretul este întreținut în adăposturi de tip hală,
cu stabulație liberă, în boxe colective a câte 20 de capete. Pardoseala este din
grătar de beton armat cu lățimea grilelor de 8 cm și fante între ele de 3-3,5 cm.
Suprafața de întreținere este de 1,7-1,8 m2/vițel, frontul de furajare – de 60 cm/
cap. Adăparea se efectuează cu adăpători de grup cu nivel constant. În această
perioadă adăposturile pot fi amenajate cu cușete individuale, cât și fără ele. Iar –
na adăposturile nu se încălzesc. Distribuirea furajelor se realizează cu remorci tehnologice, dejecțiile se evacuează hidraulic sau mecanic. Regruparea nu se

271admite, deoarece provoacă activitatea sexuală a tăurașilor și, ca rezultat, apar
stresuri și traume.
întreținerea în perioada de îngrășare. Această perioadă durează de la
vârsta de 12-13 până la 15-18 luni. Tineretul este întreținut în adăposturi de tip
hală, cu stabulație liberă, în boxe colective câte 20 de capete, pe pardoseală din
grătar de beton armat; grilele cu lățimea de 9 cm și fante între ele de 4 cm. Adă-
patul se efectuează din adăpători de grup. Distribuirea furajelor se realizează cu remorci tehnologice, iar dejecțiile se evacuează hidraulic sau mecanic. În aceas-
tă perioadă se acordă atenție deosebită prevenirii stresurilor, deoarece tăurașii
devin agresivi și, ca rezultat, apar traume și sacrificări înainte de termen.
Condițiile igienice de întreținere și crearea microclimatului. La între-
ținerea animalelor în adăposturi închise, productivitatea, sănătatea și eficiența
utilizării furajelor este în funcție de microclimat. Microclimatul necorespunză-
tor influențează negativ asupra animalelor de toate vârstele și, în special, asupra
vițeilor în prima fază de creștere. Influența microclimatului asupra organismului
este condiționată de mai mulți factori, însă principalii sunt: temperatura, umidi-tatea, viteza curenților de aer și concertarea gazelor nocive (tabelul 55)
Tabelul 55
Parametrii microclimatului
IndiciiVârsta, luni
10 zile –
1 lună3-4 5-89-14 și
peste
Temperatura optimă, 0C 18-16 15-12 13-11 8-10
Umiditatea relativă a aerului, % 50-70 50-70 50-70 50-70
Viteza curenților de aer, m/s
Iarna 0,1 0,2-0,3 0,3 0,3-0,5
Vara 0,3-05 0,6-0,8 0,8-1,0 1-1,5
Conținutul maximal de gaze:
Amoniac, mg/m210 15 15 15
Bioxid de carbon, % 0,15 0,25 0,25 0,25
Hidrogen sulfurat, mg/m35 10 10 10
Microclimatul optimal se asigură cu ajutorul ventilației. Cu ajutorul ventilației
se menține temperatura, se elimină surplusul de umezeală, praful din aer și gazele
nocive. Pentru reglarea schimbului de aer în adăposturi se instalează utilaj din seria „Klimat-4”, care funcționează în regim automat. Încălzirea cu raze infraroșii și tera-

272pia cu raze ultraviolete se efectuează cu instalația ICUF-1, dotată cu iradiatoare. Un
iradiator poate deservi două cuști individuale în profilactoriu sau 4 m2 din suprafața
boxei colective. Este necesar de respectat regimul de lucru al instalației, deoarece mărirea dozei de iradiere influențează negativ sănătatea tineretului. Lămpile infraroșii trebuie să funcționeze 24 de ore, cu întrerupere de 3 ore la hrănire, sau 3 ore încălzesc și 30 minute repaus. Lămpile ultraviolete trebuie să funcționeze câte o oră pe zi.
Mecanizarea proceselor tehnologice. Furajele se administrează ca ames-
tec unic, iar pentru pregătirea lui trebuie să existe linii tehnologice de tipul CORC-15, care mărunțesc și amestecă furajele grosiere, silozul, senajul, con-centratele, adausurile minerale și masa verde.
Distribuirea furajelor se efectuează cu distribuitoare mobile sau staționare.
Distribuitoarele mobile sunt mai sigure în exploatare și dozează furajele, însă nu se utilizează cca 30% din suprafața adăpostului (aleile de furajare).
Asigurarea cu apă este automatizată. Evacuarea dejecțiilor se face hidrau-
lic, prin plutire liberă și mecanic.
determinarea stării de îngrășare a bovinelor și organizarea livrării ani-
malelor îngrășate. Îngrășarea este un proces fiziologic, datorită căruia masa cor –
porală sporește și care caracterizează cantitatea și calitatea producției de carne.
Componența sporului zilnic al masei corporale nu este constantă și se mo-
difică în dependență de ereditate, vârstă, starea de îngrășare, nivelul de hrănire etc. În componența carcasei vițelului nou-născut, la două treimi de țesut muscu-lar revine o treime de țesut osos. În perioada postembrionară, țesutul muscular se dezvoltă mai intensiv ca cel osos.
La naștere, carcasa conține o cantitate foarte mică de grăsime, care sporeș-
te treptat și atinge cantități maxime spre sfârșitul îngrășării. Grăsimea este cel mai variabil component al corpului și carcasei, iar componența morfologică și chimică a cărnii se modifică în funcție de acumularea depunerilor de grăsime. Starea de îngrășare reflectă calitatea comercială a animalelor înainte de sacrifi-care și este determinată de dezvoltarea țesutului muscular și adipos. Bovinele, conform standardului GOST 5110-87, se împart în următoarele grupe:
1. Animalele adulte: vaci, tauri, vițele care nu au fătat la vârsta de peste 3 ani.2. Primipare: în vârstă până la 3 ani care au fătat o singură dată.3. Tineret: tăurași, castrați și vițele în vârstă de peste 3 luni până la 3 ani.4. Viței: tăurași și vițele în vârstă de la 14 zile până la 3 luni, hrăniți prepon-
derent cu lapte.
Toate grupele de animale, în funcție de starea de îngrășare, se împart în
următoarele categorii:

273Animale adulte
1. Vaci, boi, vițele cu vârsta de peste 3 ani
I-a categorie – musculatura suficient dezvoltată, conformația corporală pu-
țin unghiuloasă, spata se evidențiază, coapsa puțin convexă, vertebrele lombare și dorsale, ischiii și șoldurile se evidențiază puțin: depunerile de grăsime există la baza cozii, ischii, pliul iei.
A II-a categorie – musculatura dezvoltată mai puțin satisfăcător, conforma-
ția corporală unghiuloasă, spata se evidențiază esențial, coapsa este plată, profil concav, vertebrele lombare și dorsale, ischii și șoldurile se evidențiază esențial, depunerile de grăsime în cantități mici pe ischii și regiunea lombară.
2. Tauri I-a categorie – conformația corporală rotunjită, musculatura bine dezvolta-
tă, toracele, spinarea, șalele și regiunea posterioară destul de largi, oasele sche-letului nu se evidențiază, spata acoperită cu musculatură.
A II categorie – conformația corporală puțin unghiuloasă, oasele schele-
tului puțin se evidențiază, musculatură suficient dezvoltată, toracele, spinarea, șalele și regiunea posterioară nu sunt largi, musculatura pe coapse și spată mai puțin dezvoltată.
3. Primiparele în vârstă de până la 3 ani trebuie să aibă masa corporală
peste 350 kg și în funcție de starea de îngrășare se împart:
I-a categorie – conformația corporală largă, bine dezvoltată, spata șalele,
regiunea posterioară și coapsa cu musculatură bine dezvoltată, vertebrele, ischii și șoldurile puțin se evidențiază, depunerile de grăsime se află la baza cozii.
A II-a categorie – conformația corporală puțin unghiuloasă, musculatura
suficient dezvoltată, grebănul, vertebrele dorsale și lombare, ischii, șoldurile se evidențiază, depunerile de grăsime lipsesc.
4.Tineret bovin – destinat sacrificării în funcție de vârstă și masa corporală
se împarte în patru clase conform standardului GOST 779-87 (tabelul 56).
Tineretul în vârstă până la doi ani, cu masa corporală peste 420 kg, se înca-
drează în clasa superioară.
Tineretul din clasa superioară, I-a și a II-a se repartizează la categoria I-a, iar
din clasa a III-a în funcție de starea de îngrășare se împarte în două categorii:
I-a categorie – conformație corporală rotunjită, musculatura bine dezvolta-
tă, spată, șalele, coapsa și regiunea posterioară bine îmbrăcate cu musculatură, vertebrele lombare și dorsale, ischii și șoldurile puțin se evidențiază, depunerile de grăsime se află la baza cozii.

274Tabelul 56
Clasa tineretului conform masei corporale și a carcasei
Clasa Masa corporală, kg Masa carcasei, kg Randamentul, %
Superioară Peste 450 Peste 230 51,1
I De la 400 până la 450 De la 195 până la 230 48,75
II De la 350 până la 400 De la 168 până la 195 48,0
III De la 300până la 350 De la 167 și < 47,0
A II-a categorie – conformație corporală mai puțin rotunjită, musculatură
suficient dezvoltată, grebănul, vertebrele lombare și dorsale, ischii și șoldurile
se evidențiază, depunerile de grăsime nu se palpează.
5. Vițeii, în funcție de starea de îngrășare, se împart în două categorii: I-a categorie (de lapte) – musculatura suficient dezvoltată, vertebrele nu
se evidențiază, învelișul pilos este neted, învelișul mucos al ochilor – alb fără nuanțe roșii; a gingiilor – alb sau nuanță puțin roz, a buzelor – alb sau cu nuanță galbenă. Masa corporală este peste 30 kg.
A II-a categorie (au folosit și alte furaje) – musculatura dezvoltată mai puțin
suficient, vertebrele lombare și dorsale se evidențiază puțin. Învelișul mucos al ochilor, gingiilor și buzelor poate avea o nuanță roșietică.
6. Taurinele, care după starea de îngrășare nu corespund I-a sau a II-a cate-
gorie, se consideră slabe.
Taurinele îngrășate se livrează întreprinderilor de prelucrare a cărnii. În
condițiile Republicii Moldova taurinele se transportă la abator, în exclusivitate, cu mijloace auto. Autocamioanele pot fi specializate sau obișnuite, însă acestea necesită o pregătire specială.
7. Tineretul taurin se transportă în stare liberă, iar animalele adulte numai lega-
te. Așezarea poate fi longitudinală sau transversală pe axul automobilului și mixtă.
Orice transport pentru taurine trebuie însoțit de acte de proprietate și certificat
de sănătate conform legislației în vigoare. Înainte de îmbarcarea în mijloacele de transport, animalele se cântăresc și se completează actele de proprietate.
Există două metode de livrare – conform masei vii și conform cantității și
calității cărnii.
La livrarea animalelor conform masei vii, plata se efectuează ținându-se
cont de masa vie și starea de îngrășare a animalului, iar la livrarea animalelor conform cantității și calității cărnii, plata se efectuează în corespundere cu gre-utatea și categoria carcasei.

275Capitolul V . TEHNoloGII îN CREȘTEREA SUINEloR

5.1. Importanța creșterii și particularitățile bioeconomice ale suinelor
Creșterea suinelor reprezintă o ramură de producție animală de mare im-
portanță, cu tradiție îndelungată, considerată una din preocupările populației
încă din cele mai vechi timpuri. Specia suine este mare producătoare de carne, precum și de diverse alte produse. În Republica Moldova creșterea suinelor asi-gură circa 55% din producția totală de carne, iar la nivel mondial – 38-42% din consumul uman total de carne, însă sunt țări unde carnea de porc ocupă până la 60-70%. În prezent, peste 80% din populația globului consumă carne de porc sub formă proaspătă sau de preparate, aceasta constituind o sursă principală în asigurarea cu proteine de origine animală. Carnea de porc are o valoare energeti-că superioară cărnii altor specii de animale, unde capacitatea calorică constituie 3000-3200 kcal, pe când la bovine – 1550 kcal, la ovine – 1250 kcal. Proporția de apă este mai mică în carnea de porc, de aceea posibilitățile de conservare sunt mai mari. Grăsimea de porc are o mare valoare energetică (8100 kcal/kg), con-stituind o sursă importantă în echilibrarea balanței energetice în alimentație. Din carnea de porc se pot obține foarte multe produse, ca: semipreparate, mezeluri, afumături, conserve etc., cu calități gustative deosebite și care se conservă mai ușor față de produsele ce se obțin din carnea altor specii de animale.
În lume se numără circa 965,8 mil. suine, iar în Republica Moldova efecti-
vul constituie 511,8 mii de capete, producția de carne fiind corespunzător de 102 mil. tone și 56,89 mii tone.
Creșterea suinelor are o importanță economică deosebită, fapt ce se da-
torează însușirilor biologice pe care le prezintă această specie: prolificitate și precocitate mare, adaptivitate bună la condițiile de mediu, rezistență la boli, ca-pacitate foarte bună de folosire a hranei, care determină realizarea unor sporuri zilnice mari cu un preț de cost relativ scăzut. În consecință, se poate obține o producție eficientă în baza folosirii animalelor înalt productive, a mecanizării și automatizării proceselor de muncă.
Creșterea suinelor prezintă avantaje sociale prin utilizarea eficientă a forței de
muncă, întrucât procesele de producție nu sunt sezoniere, ceea ce dă posibilitate ca muncitorii să se specializeze într-o anumită activitate, să-și îmbogățească cunoș-tințele teoretice și practice. Procesele de producție sunt, în majoritate, mecanizate, factor important pentru remunerarea personalului în sectorul respectiv. Caracte-

276rele morfologice ale suinelor prezintă o serie de particularități față de alte specii
de animale, și anume: suinele se caracterizează printr-o talie și greutate corporală mijlocie spre mare, cu înălțimea la crupă mai mare cu 3-5 cm decât talia. Greu-tatea corporală poate atinge la femele 180-250 kg, iar la masculi (stare de adult) – 250-350 kg, uneori chiar până la 400 kg. Lungimea corpului variază de la 125 până la 162 cm. Animalele tinere îngrășate pot acumula o masă corporală de 110-120 kg la vârsta de 6-8 luni. Înălțimea la greabăn este de 70-90 cm în funcție de rasă. În ansamblu, corpul are formă cilindrică și alungită. Capul este relativ mic, reprezentând circa 5-6%, iar membrele 2,5% din greutatea corpului. Totodată sunt slab dezvoltate și organele interne, inima și pulmonii, reprezentând 1,2%, iar tubul digestiv – aproximativ 2,7%. Aceste caracteristici determină un randament foarte bun la sacrificare. Suinele se caracterizează prin fecunditate ridicată, astfel, în con-diții optime de creștere, se poate realiza un coeficient de fecunditate de 92-96%. Durata gestației la suine este de 115-116 zile, timp relativ scurt în comparație cu bovinele și ovinele, fapt ce permite obținerea a 2,3-2,6 fătări pe an.
La majoritatea raselor de suine prolificitatea constituie 10-12 purcei la o
fătare, iar când se obțin 2,0-2,6 fătări pe an, cu 20-26 de purcei, sunt îngrășați până la 100-120 kg și produc peste 2 tone de carne în masă vie.
Suinele se caracterizează prin precocitate înaltă, la vârsta de 7-8 zile purceii
își dublează masa corporală de la naștere, la vârsta de 6 luni realizează 60-65% din masa corporală a adultului, iar la 23-24 luni își încheie creșterea. Vârsta atingerii masei corporale de 100 kg la toate rasele constituie, în medie, 195 de zile.
Viteza de creștere a purceilor la vârsta de 2-4 luni este de 500-550 g, iar în
perioada intensivă de îngrășare – 750-900 g, limita biologică fiind de 1500 g pe zi. Consumul de nutrețuri pe kg spor constituie 2,5-4,0 UN, fapt ce confirmă o valorificare foarte bună a furajelor. Fiind animale omnivore, porcii pot utiliza un sortiment foarte variat de furaje de origine vegetală și animală. Pe lângă nutre-țurile concentrate ei consumă și masă verde, cartofi, sfeclă furajeră, precum și reziduuri industriale de origine animală.
Suinele realizează un randament la sacrificare cu mult superior altor specii
de animale. La masa corporală de 110-115 kg, randamentul la sacrificare con-stituie 75-80%.
Specia suine dispune de o mare capacitate de aclimatizare și adaptare, se
crește în majoritatea zonelor climaterice, și se adaptează ușor la creșterea exten-sivă sau intensivă, dar și la creșterea în unitățile de tip industrial.
Toate aceste însușiri biologice a suinelor asigură posibilitatea să producă o can-
titate mare de carne într-un scurt interval de timp, valorificând eficient furajele să asi-
gure o utilizare și amortizare bună a adăposturilor și o eficiență economică ridicată.

277însușirile morfo-fiziologice și economice ale suinelor. Scopul principal al
creșterii suinelor este obținerea unei producții superioare de carne de bună cali-
tate cu consumuri reduse de furaje. Producția suinelor este corelată cu caractere-
le morfologice, cum ar fi: exteriorul și conformația, fiziologice – prolificitatea și
precocitatea și economice – consumul specific de furaje și randamentul la sacrifi-care. Cunoașterea însușirilor morfo-fiziologice și bioeconomice permit stabilirea metodelor de înmulțire, de creștere și ameliorare ale suinelor. Studierea acestor însușiri este foarte necesară, ținând seama de relația dintre formă și funcțiunea unor regiuni și organe, modul în care acestea condiționează producția.
însușirile morfologice. Una dintre principalele însușiri este exteriorul sui-
nelor, prin care se înțelege totalitatea caracterelor fenotipice sau ansamblul carac-terelor morfologice exterioare, care caracterizează un animal. Exteriorul reprezin-tă o caracteristică de rasă și variază în funcție de vârstă, sex, starea de întreținere și de sănătatea individului, fiind într-o strânsă legătură cu constituția și cu rezistența
organismului, precum și cu însușirile productive ale animalelor. Studiul exteri-
orului ne ajută la aprecierea corectă a rasei și a tipului productiv. Activitatea de selecție este îmbinată de însușirile de exterior. Principalele subiecte în aprecierea exteriorului sunt conformația și dezvoltarea corporală în ansamblu și a diferitor regiuni corporale, culoarea, părul și pielea, sănătatea animalului.
Conformația corporală reprezintă aspectul exterior sau formatul corporal
al suinelor, care depind de lungimea și lărgimea regiunilor corporale. Pentru fiecare rasă sau tip morfo-productiv este caracteristică o anumită conformație, exprimând dezvoltarea corporală. Ea poate fi armonioasă sau defectuoasă, fiind influențată de condițiile de mediu, dar și de vârsta animalului.
Pentru o apreciere mai profundă a regiunilor corporale, corpul suinelor se
împarte în trei părți: anterioară, mijlocie și posterioară. Partea anterioară cuprin-de 5 regiuni: capul, gâtul, greabănul, pieptul și membrele anterioare. Ea este dezvoltată mai bine la masculi, decât la femele, la rasele primitive comparativ cu rasele ameliorate fiind un neajuns, deoarece în această regiune se produce carne de calitate mai inferioară.
Capul privit în ansamblu ne poate da informații despre rasa, precocitate și
modul de întreținere a porcinelor. Capul mic este caracteristic pentru rasele pre-coce. S-a stabilit o corelație pozitivă între lărgimea capului, calitatea carcasei și randamentul la sacrificare. Urechile reprezintă un caracter de rasă, fiind scurte și purtate în sus (Hampshire), mijlocii și purtate în sus și înainte (Marele alb), mari și atârnate în jos (Landrace).
Gâtul trebuie să fie bine îmbrăcat cu musculatură, rasele primitive au gâtul
lung, slab și musculatura slab dezvoltată.

278Greabănul cuprinde primele 6-7 vertebre dorsale, trebuie să fie lung, larg și
cu musculatura bine dezvoltată.
Pieptul este reprezentat de partea anterioară a cutiei toracice. Regiunea tre-
buie să fie largă, adâncă cu musculatură uniform dezvoltată. Aceasta asigură
o bună dezvoltare a aparatului respirator și circulator, organismul obținând o rezistență și vitalitate mai mare.
Membrele anterioare este de dorit să fie normal dezvoltate, să nu prezinte
defecte (membre în formă de „x”).
Partea mijlocie este prezentată de următoarele regiuni corporale: spinarea,
șalele, abdomenul, ugerul (la scroafă) și furoul (la vier), toracele și flancurile.
În regiunea spinării și șalelor se formează carne de calitate superioară,
cantitatea fiind determinată de dezvoltarea mușchiului lungul dorsal. De aici spinarea trebuie să fie largă, lungă, dreaptă, iar mușchiul în secțiune să aibă o su-prafață cât mai mare. S-a constatat, că există o corelație pozitivă între suprafața
„ochiului de mușchi” și calitatea carcasei. Animalele care valorifică slab hrana,
tardive și sub acest aspect neeconomice – au spinarea îngustă, ascuțită, convexă. Șalele trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și spinarea.
Toracele larg și adânc – indică starea sănătății, deoarece aici se află inima
și pulmonii. Cavitatea toracică (forma, dimensiunile) variază în funcție de tipul
morfo-productiv, starea de sănătate și condițiile de alimentație a animalelor.
Flancurile asigură o carne de calitate superioară, de aceea trebuie să fie
largi, adânci, cu musculatură bine dezvoltată.
Ugerul are ca bază anatomică glanda mamară, care este reprezentată de
8-14 mameloane (sfârcuri), repartizate simetric pe două rânduri. Așezarea sfâr –
curilor influențează producția de lapte a mamelelor. Perechile 1-4 toracale (sfâr –
curi pectorale) produc cea mai mare cantitate de lapte, perechile 6-7 abdominale
au o cantitate mai mică de lapte. Ultimele perechi de sfârcuri produc cantitatea cea mai mică de lapte. Se scot de la reproducție scroafele cu sfârcuri asimetrice înfundate, mici, care nu pot fi supte de purcei.
Furoul la vieri este plasat în regiunea abdomenului și trebuie să fie integru,
bine prins, având funcția de adăpostire și protejare a penisului.
Partea posterioară este regiunea care produce cea mai mare cantitate de
carne macră, fiind cuprinsă de membrele posterioare și crupă, ultima trebuie să fie largă, lungă, dreaptă și bine îmbrăcată în musculatură, din care să se poată pregăti un jambon de calitate înaltă.
Membrele posterioare trebuie să fie bine dezvoltate, iar musculatura să se
extindă până la jaret.
O altă însușire morfologică a suinelor este culoarea părului și a pielii. Este

279o însușire cu caracter de rasă. La suine deosebim următoarele culori: albă, întâlnită
la majoritatea raselor (Marele alb, Landrace, Yorkshire), blondă (Mangalița), nea-gră (Marele negru), roșie (Duroc) și bălțată (Pietrain). Cea mai preferată culoare este cea albă, deoarece asigură un aspect plăcut al carcaselor, însă animalele de această culoare prezintă mai puțină rezistență și sunt favorizate de insolație.
Dentiția reprezintă o caracteristică morfologică. Purceii se nasc cu 8 dinți
de lapte, iar până la vârsta de 3 luni se formează 28 de dinți. Schimbarea dinților de lapte începe la vârsta de 7-8 luni, iar la 20 de luni se instalează dentiția per –
manentă în număr de 44 de dinți.
Însușirile fiziologice. Suinele sunt animale omnivore, adică consumă și
valorifică o gamă largă de nutrețuri pe care le transformă eficient în carne de calitate. La această specie de animale prolificitatea și precocitatea sunt destul de ridicate, asigurând o stare fiziologică corespunzătoare reproducției la vârsta de 8-10 luni. Scroafele sunt animale poliesterice, manifestând călduri pe tot par –
cursul anului, indiferent de anotimp. Anume din aceste considerente creșterea și îngrășarea suinelor este eficientă.
O însușire fiziologică foarte valoroasă, care influențează cantitatea și calitatea
producției este temperamentul, care indică tipul și intensitatea reacțiilor nervoase și endocrine ale organismului la condițiile de mediu. Temperamentul se corelează cu capacitatea de reproducție și tipul constituțional. Cele mai principale tipuri de temperament sunt: temperament vioi, caracteristic animalelor precoce, tempera-ment limfatic, mai mult întâlnit la animalele cu constituție grosolană și tempera-ment nervos caracteristic pentru animalele fricoase, neliniștite, agresive. Cele mai dorite pentru exploatare sunt animalele cu temperament vioi.
Particularitățile bioeconomice. Actualmente, se remarcă o tendință de
creștere a producției și a consumului cărnii de porc, având la bază importante caracteristici biologice și economice. Producerea unor mari cantități de carne la un cost redus este asigurată de însușirile biologice, cum ar fi: prolificitatea și precocitatea ridicată, consumul specific redus de furaje, capacitatea suinelor de a se adapta la condiții intensive de creștere și exploatare, precum și randamentul mare la sacrificare. Frăgezimea, suculența, marea valoare nutritivă, precum și calitățile gustative superioare ale produselor cărnii de porc influențează mult solicitările și preferințele consumatorilor. Suinele se adaptează cel mai bine la modificările care se produc în tehnologiile de creștere și exploatare, realizând într-un timp relativ scurt o cantitate mai mare de carne, determinată de faptul, că ciclul de reproducție este mai redus, iar creșterea lor în greutate este mai rapidă. Astfel, o singură scroafă, prin purceii fătați, poate asigura o producție anuală de peste 2000 kg de carne în masă vie.

280Producția suinelor. Producția principală a suinelor constituie carnea, care
este mult apreciată de către consumatori, deoarece conține o valoare energetică
ridicată, este suculentă, fragedă și cu gust foarte plăcut. În prezent, grăsimea de porc este încadrată la producția secundară, deoarece este consumată de către om într-o proporție mai redusă și doar în rezultatul unor prelucrări speciale. Cu toa-te acestea, slănina, provenită de la suine, este consumată cu plăcere sub formă prelucrată, mai ales cea provenită de pe regiunile dorsale și din cea a pieptului. Eforturile cercetărilor și ale tehnologiilor moderne sunt canalizate în direcția sporirii producției de carne în carcasă și reducerii grăsimii, precum și a părților cu carne de calitate medie sau cu proporții reduse de carne. Din punct de vedere al calității cărnii de suine, se preferă carnea „slabă”, cu fibre musculare fine, ușor sau mediu marmorată cu grăsime.
Factorii care influențează producția la suine. Producția suinelor este in-
fluențată de factorii endogeni și exogeni (sau interni și externi). În categoria fac-
torilor endogeni (sau interni) intră: rasa, vârsta, sexul, individualitatea, starea
de sănătate și, mai nou, gradul de consangvinizare.
Rasa are influența cea mai mare asupra producțiilor obținute de la suine,
în special asupra producției de carne. Rasele de suine, care, în urma sacrificării oferă cantități de carne de calitate superioară, sunt: Landrace, Duroc, Marele alb, Hampshire, Yorkshire și Pietrain. În mod curent, spunem despre o carcasă că este de calitate superioară când posedă proporții ridicate de carne de calitate (mușchiuleți, cotlete, jamboane) și redusă de slănină și oase. Există diferențe între rasele locale și cele specializate, dar și între rasele pure și hibrizi, privind viteza de creștere, valorificarea hranei, calitatea carcasei și calitatea cărnii. Por –
cinele din rasa Marele alb realizează, în perioada de îngrășare, un spor mediu zilnic de cca 620-710 g cu un consum de 3-4 kg furaj/kg spor, iar rasa Duroc 750-800 g, cu un consum de 3,1-3,2 UN.
Dintre principalele rase care se cresc în Republca Moldova, în ultimul timp, se
remarcă rasa Pietrain, alături de rasele Landrace, Duroc și Hampshire, mai ales în ceea ce privește proporțiile de carne în carcasă și greutatea jamboanelor. Proporții ridicate de carne în carcasă se obțin și de la animalele trirasiale, rezultate din încru-cișarea scroafelor F
1 (Landrace x Marele alb) cu vierii din rasele Duroc, Pietrain sau
Hampshire. Rezultate foarte bune se înregistrează și de la metișii tetrarasiali, obținuți în unitățile industriale, în care forma maternă este reprezentată de scroafe F
1 (Lan-
drace x Marele alb) și vierii hibrizi F1 (Hampshire x Pietrain sau Duroc).
În prezent, se pune un mare accent pe liniile paterne de vieri sau pe liniile
sintetice, care contribuie la formarea unor hibrizi de mare productivitate, alături de liniile materne.

281Sexul influențează asupra producțiilor obținute de la suine, atât prin sporu-
rile diferențiate de creștere în greutate vie, cât și prin calitatea carcasei. Se con-
stată, în general, că până la vârsta de 6 luni, sporurile cele mai mari de creștere se înregistrează la vieruși, urmați de masculii castrați, apoi de scrofițe.
Până la vârsta specificată mai sus, calitatea carcasei este, de asemenea, mai
bună la vieruși; la această categorie înregistrându-se și cele mai reduse gro-simi medii ale stratului de slănină dorsală. Se evidențiază valorile superioare ale scrofițelor și după viteza de creștere.
Vârsta influențează producția de carne obținută de la suine, în sensul că
la animalele tinere producția este majoră celor adulte. Producțiile de carne și grăsime, în valori absolute, cresc odată cu vârsta, însă proporția de oase scade. Țesutul muscular are o creștere relativ constantă până la greutatea de 60-70 kg, însă de la greutatea de peste 90 kg se înregistrează depuneri mai mari de țesut adipos. Evoluția dimensiunilor corporale sunt în strictă concordanță cu vârsta animalului. Odată cu înaintarea în vârstă și creșterea greutății corporale se înre-gistrează și o scădere constantă a cantității de apă. Cu toate acestea, în condițiile Republicii Moldova, greutatea suinelor eficientă de sacrificare variază între 100-120 kg, în funcție de rasă și tehnologia de îngrășare, când se înregistrează și cele mai convenabile randamente la sacrificare.
Factorii exogeni sunt prezentați de alimentație, tehnologiile de exploatare,
livrare și transportul porcinelor.
Alimentația are o influență deosebită atât asupra vitezei de creștere și a efi-
cienței economice, cât și asupra calității carcaselor și a cărnii la porcine. Hrănirea necorespunzătoare, din punct de vedere cantitativ și calitativ, micșorează produc-ția animalelor, precum și calitatea cărnii și a slăninii. Folosirea în alimentația por –
cinelor a furajelor cu miros specific influențează calitatea cărnii la suine.
Tehnologia de exploatare influențează, de asemenea, producția de carne.
Pentru realizarea potențialului genetic, porcinele trebuie să posede condiții op-time de temperatură, umiditate, ventilație, precum și densitate în boxe. Aceste condiții sunt create în funcție de categoria de vârstă a animalelor, greutatea cor –
porală și starea fiziologică. Spre exemplu, temperatura normală pentru scroafele lactante este de 18-20
0C, iar pentru purceii sugari în prima săptămână de viață
– de 30-320C. În acest caz, se aplică încălzirea locală a purceilor.
Livrarea și transportul porcinelor reprezintă operațiuni importante, care
influențează atât cantitatea, cât și calitatea cărnii.
Odată cu intensificarea îngrășării porcinelor și obținerii cărnii de calitate
superioară, este foarte important să nu se admită pierderi ale producției la reali-zare. În timpul pregătirii pentru sacrificare (care durează 22-36 de ore), gospo-

282dăriile pierd până la 3,5-4,5 la sută din producția obținută în masa vie. Pierderi
considerabile se marchează la transportarea animalelor, fapt demonstrat de nu-meroase studii. Animalele care sunt transportate suportă o serie de manipulări. Operațiunile de încărcare-descărcare din mijlocul de transport și până la destina-ție produc animalelor o serie de șocuri de o intensitate mai mare sau mai mică, mai ales la porcii hibrizi.
Statisticile internaționale confirmă faptul, că cele mai multe și mai grave
consecințe se înregistrează la transportarea porcilor. Tehnologiile intensive de producere a cărnii de porc, de regulă, prevăd întreținerea porcilor fără padocuri, unde mișcările se limitează, ca urmare membrele la ei sunt mai puțin rezistente și animalele foarte greu suportă transportarea la distanțe, mai ales dacă într-o mașină sunt transportați porci din diferite loturi, ori dacă se folosesc mijloace de transport nespecializate. Pierderile prin transport rezultă din animalele moarte și reducerea masei corporale. Înrăutățirea calității cărnii (masa vie) a porcinelor transportați cu automobile la distanța de 25 kg se micșorează cu 1,4 la sută, de 60 km – cu 4,1 la sută, de 250 km – cu 4,3 la sută deoarece pierderile se pot mări. Masa țesuturilor afectate care se înlătură din carcasă atinge greutatea de 5-9 kg. S-a constatat, că distanța de transportare influențează procentual din pierderi, mai ales când temperatura depășește +10
0C.
În general, osteneala (istovirea), traumatizarea, supraîncălzirea ori suprară-
cirea animalelor micșorează rezistența organismului și creează condiții normale pentru pătrunderea microorganismelor din intestine prin sistemul sangvinic în mușchi și organe.
Pierderile la transportare se măresc și când viteza automobilului încărcat
depășește 60 km/oră, pe drumuri de asfalt și 40 km/oră pe drumuri de țară, în caz de frânare bruscă, atârnare brutală față de animale la încărcare-descărcare. În toate cazurile, în afară de pierderile în masă vie, considerabil se înrăutățesc indicii de calitate a cărnii, iar aceasta influențează asupra proprietăților tehnolo-gice ale cărnii de porc.
Aprecierea producției de carne după sacrificare. După sacrificarea sui-
nelor, carcasele se supun unor operațiuni multiple pentru măsurarea greutății și a dimensiunilor acestora.
Prin carcasă se înțelege corpul animalului sacrificat, fără organe interne și
fără extremitățile membrelor. Sacrificarea cuprinde mai multe operații, care se fac după o anumită schemă tehnologică. Ordinea operațiilor pentru obținerea carcaselor este stabilită printr-o tehnologie specială, care diferă în funcție de scopul urmărit și se desfășoară în spații adecvate.
În figura 108 se prezintă cantitățile medii ale produselor principale, secun-

283dare și subproduse, obținute prin sacrificarea unui porc de 100 kg în viu, cu un
strat de slănină dorsală de 10 mm (după Aurelia Cuc, 2006).
Pentru aprecierea carcaselor sunt utilizate mai multe metode, care se pot
grupa: în metode directe și metode indirecte.
Metodele directe se bazează pe tranșarea și degresarea totală a carcasei,
urmată de separarea acestuia în carne (carne, oase) și în grăsime (slănină + osân-ză). După cântărirea separată a cărnii și apoi a grăsimii și oaselor se calculează raportul sau proporția carne/grăsime. Metoda este precisă, dar solicită un volum mare de muncă. Concomitent se separă și porțiunile cu carne de calitate supe-rioară (cotlet, antricot, mușchiuleț, șuncă posterioară sau jambon, șuncă anteri-oară sau spată etc.), calculându-se diferite rapoarte sau procente. În continuare, oasele se separă de carne și se calculează raportul carne/oase, care constă din în sumarea cărnii, slăninii și osânzei împărțită la oase.
Metodele indirecte se bazează pe existența unor corelații pozitive sau ne-
gative între anumite dimensiuni ale carcasei și proporțiile de carne sau de gră-sime. Efectuarea măsurătorilor pe carcase, ca de altfel și tranșarea acestora, se fac după 24 de ore de la sacrificare, timp în care sunt zvântate și depozitate la temperatura de 4
0C. Pentru aprecierea carcaselor se utilizează determinări di-
mensionale, gravimetrice și planimetrice.
Dintre determinările dimensionale prezintă importanță lungimea mare a
carcasei. Cu cât aceasta va fi mai mare cu atât vom obține mai multă carne de calitate superioară. Diferențele reduse dintre lungimea mare și lungimea mică ale carcaselor prezintă garanția că există mai multă carne de calitatea superioară și mai puțină de calitate medie (din regiunea gâtului). De asemenea, sunt dorite diferențe reduse între lungimea externă și cea internă a carcasei. Diferențe mari sunt mai mult pe seama stratului de slănină, deci în carcasă sunt proporții redu-se de carne. De mare importanță este determinarea și apoi calcularea grosimii medii a stratului de grăsime dorsală: cu cât valoarea medie va fi mai redusă cu atât carcasa se va încadra la calitatea superioară, deci are mai multă carne. Șun-ca posterioară se apreciază prin lungimea și prin perimetrul jambonului, iar în unele situații și de suprafața nucleului cărnos din jambon.
Determinările planimetrice sunt utilizate pentru calcularea suprafeței co-
tletului și, separat, a suprafeței „ochiului de mușchi”, lungul dorsal (Longissi-mus dorsi).
O carcasă de calitate superioară are și partea cărnoasă din cotlet mare și
grăsimea redusă, existând o corelație strâns pozitivă între suprafața „ochiului mușchiului” și proporția de carne din carcasă.

284Greutatea vie 100 kg
Figura 108. Produsele obținute la sacrificarea unui porc de 100 kg
Pe baza datelor obținute se poate calcula și raportul carne/grăsime din
cotlet, raport care este corelat cu raportul carne/grăsime din întreaga carcasă.
Datorită importanței determinării suprafeței „ochiului de mușchi” Longissimus dorsi s-au preluat și alte metode, numite liniare, când se iau în calcul lărgimea și înălțimea mușchiului lungul dorsal, determinate pe conturul (desenul) muș-chiului efectuat pe secțiune transversală. Cea mai exactă metodă este cea care prevede utilizarea planimetrului polar.
În tabelul 57 redăm influența vârstei la sacrificare și a tipului morfo-produc-
tiv asupra proporțiilor părților componente ale carcaselor la rasa Marele alb.

285Tabelul 57
Structura morfologică a carcaselor la suine în funcție de vârstă și ti-
pul morfo-productiv (după Șeico I., Smirnov V ., 2005)
Țesuturile
carcaseiVârsta, luniIndicele mediu în %
din masa carcaseiTipul morfo-productiv
grăsimecarne/
grăsimebacon
Muscular
AdiposOsos3
6363663,751,821,838,414,5
9,862,449,623,640,814,0
9,663,551,721,538,615,0
9,765,453,819,736,214,910,0
Determinările gravimetrice prevăd cântărirea carcaselor și calcularea randamen-
tului. Randamentul la sacrificare poate fi determinat: la cald, la rece și comercial.
Randamentul la rece este cel mai mic (cu circa 2,5%) iar cel comercial cel
mai mare, deoarece sunt incluse și organele comestibile. Randamentul la rece la suine este mai mare față de alte specii, acesta fiind cuprins între 70-75%. Cele mai mari valori se înregistrează la rasa Pietrain (cca 82%), iar la hibrizi valorile se apropie de 85%. Raportul carne/grăsime se stabilește calculând cantitatea de carne ce revine la 1 kg de grăsime. La rase de carne sau hibrizii acesteia raportul carne/grăsime poate fi de 3,5/1, pe când la cele de grăsime este de 1/1 și chiar mai redus. Raportul carne/oase se determină în scop științific, când după dezo-sarea carcasei se face cântărirea oaselor și separat a cărnii și a grăsimii. Valorile calculate ne arată câtă carne + grăsime revine la 1 kg de oase. Aceste valori diferă în funcție de rasă, finisarea îngrășării (vârsta și greutatea la sacrificare), precum și de alți factori.
Unitățile de creștere și îngrășare a suinelor nu vor performa, decât prin
practicarea unor tehnologii de selecție și hibridare, hrănire și exploatare, moder –
ne și eficiente (Bereș, L., et al, 1994).
Utilizarea acestor tehnologii trebuie să asigure creșterea continuă a calității
carcaselor și a cărnii prin reducerea consumului de furaje pe kilogram spor. Performanțele și competitivitatea nu se pot obține cu profitabilitate decât prin creșterea hibrizilor tri- și tetra-rasiali cu folosirea în schemele de încrucișare a celor mai productive rase, linii și tipuri de suine, aclimatizate și selecționate în condițiile autohtone (Dinu, I., et al, 2002). Intensitatea de creștere, capacitatea de îngrășare și producția la suine, în mare măsură, depind de valoarea materia-lului biologic folosit pentru îngrășare.

286 Producătorii privați (fermierii) trebuie să aplice hotărât tehnicile moder –
ne de creștere și îngrășare a porcinelor, fiind profitabile incontestabil. Pentru
obținerea unor producții de calitate este necesară o valorificare mai eficientă a fenomenului heterozis prin realizarea liniilor sintetice selecționate pentru anu-mite caracteristici și direcții de productivitate (Cabanov V ., 2005). Populațiile de suine formate, precum și genotipurile de import, fiind folosite eficient, pot fi foarte utile în acest proces.
Pentru crescătorii de suine este important ca hibridul produs să posede o ener –
gie de creștere superioară și un consum specific redus pe kg spor. Pe procesator mai mult îl interesează calitatea carcaselor pentru a obține produse competitive. Rezulta-tele determinării indicilor de calitate a carcaselor sunt prezentate în tabelul 58.
Tabelul 58
Rezultatele aprecierii carcaselor la tineretul suin
Combinări de raseMasa
carca-
sei, kglungi-
mea car –
casei, cmMasa muș-
chiulețului, gPerime –
trul jam-
bonu-
lui, cmGrosimea
stratului
de slănină
la spinare,
mm
Marele alb x Hampshire 80,41 98,62 560 83,25 24,3
Marele alb x Pietrain 82,36 96,26 540 85,15 19,4
Marele alb x Landrace 81,22 98,31 485 79,81 23,5
Marele alb x (Ladrace x
Pietrain)83,24 100,2 562 80,83 16,8
Datele prezentate în tabel relevă faptul, că hibrizii obținuți au produs carca-
se care diferă după greutate și lungime. Carcase mai grele și cu o lungime mai mare au realizat suinele formate din hibrizii Marele alb x Landrace x Pietrain. Masa carcaselor a atins valoarea de 83,24 kg, iar lungimea 100,2 cm. Acești hibrizi sunt urmați de hibrizii Marele alb x Pietrain, Marele alb x Hampshire și Marele alb x Landrace. În mod semnificativ, proporția de carne în carcasă este influențată și de dezvoltarea jamboanelor posterioare. Jamboane cu o lungime mai mare s-au obținut de la hibrizii MA x L x P, iar mai globuloase – de la Ma-rele alb x Pietrain.
O creștere mai intensivă a mușchiulețului s-a constatat la tineretul suin MA
x L x P, greutatea căruia s-a egalat cu 562 g, fiind mai mare cu 77 g comparativ cu hibrizii MA x L.

287Tabelul 59
Rezultatele tranșării pulpei și cotletului la suine, g
Combinări de raseGreuta-
tea, kgPielea+
grăsimea
subcuta-
natăGrăsimea
intermuscu-
larăoaseMuș-
chipier-
deri
Pulpa
Marele alb x Hampshire
Marele alb x Pietrain Marele alb x Landrace Marele alb x (Ladrace x Pietrain)91059363867492501990196020001970689450512420909953874805548659715262602031292635
Cotlet
Marele alb x Hampshire Marele alb x Pietrain Marele alb x Landrace Marele alb x (Ladrace x Pietrain)589060965862676016051560166015495194955254877207807548053022324028983893242125
Rezultatele tranșării carcaselor pe porțiuni la suine demonstrează, că can-
titatea de grăsime subcutanată la tineretul suin variază, însă mari diferențe între hibrizi nu s-au semnificat (tabelul 59). S-au înregistrat diferențe, în special, după cantitatea de grăsime depusă intermuscular în pulpă. Ele s-au egalat între produ-șii MA x H și MA x L x P cu 269 g, MA x H x și MA x P corespunzător au 239 g, MA x H și MA x L – 177 g. Cantitatea de masă musculară în pulpă a variat de la 5262 până la 6020 g, diferențele între hibrizi au constituit până la 758 g. Greutatea mușchilor în cotlet s-a egalat la hibrizii MA x L x P cu 3893 g, pe când la MA x L cu 2898 g diferența constituind 995 g.
Astfel de diferențe după cantitatea de masă musculară s-au semnalat și în
regiunea pieptului. O dezvoltare mai bună a pieptului s-a înregistrat la hibrizii MA x L x P și MA x P, unde la încrucișare a fost utilizată rasa Pietrain în ca-litate de forma paternă (fig. 109). Cantitatea de grăsime subcutanată a fost în minoritate la hibrizii MA x L x P și în majoritate – MA x H, diferența formată a constituit 190 g. O cantitate mai mică de masă musculară s-a stabilit la hibrizii MA x L, egală cu 1796 g, fiind mai redusă cu 579 g.

288
Figura 109. Carcase de hibrizi de suine
Datele demonstrează, că procentul de grăsime subcutanată în pulpă la
majoritatea hibrizilor constituie peste 21, pe când la hibrizii MA x L valoarea
acestui indicator s-a egalat cu 23 diferența fiind de 2% (tabelul 60). Grăsimea intermusculară se află, în majoritate, la hibrizii obținuți prin încrucișarea raselor Marele alb și Hampshire, egală cu 7,57% pe când la hibrizii MA x L x P acest indice s-a egalat cu 4,49%, diferența constituind 3,08%.
Tabelul 60
Structura morfologică a pulpei și cotletului în funcție de genotipul
suinelor (%)
Combinări de rasePielea+grăsimea
subcutanatăGrăsimea
intermuscularăoase Mușchi pierderi
Pulpa
Marele alb x
HampshireMarele alb x PietrainMarele alb x LandraceMarele alb x (Ladrace x Pietrain)21,86
20,9323,0221,307,574,815,884,5410,0010,1810,06
8,7060,3063,7760,5365,080,340,310,300,38

289Cotlet
Marele alb x
HampshireMarele alb x Pietrain Marele alb x Landrace Marele alb x (Ladrace x Pietrain)26,93
25,5928,3222,928,708,128,957,2012,0812,8012,87
11,9150,7153,1549,4457,590,400,340,430,38
Diferența după conținutul de mușchi între hibrizii MA x L x P și MA x H
s-a egalat cu 4,09%, iar MA x L x P și MA x L– peste 3%.
Calitatea cărnii este determinată de compoziția chimică, culoare, consistență,
frăgezime, suculență, miros, gust, aciditate, capacitatea de reținere a apei etc.
Compoziția chimică influențează valoarea nutritivă a cărnii. Carnea este
compusă din apă, proteine, grăsimi, glucide și săruri minerale. Compoziția chi-
mică variază în funcție de rasă, vârstă, regiune anatomică a carcasei, stare de îngrășare, hrană și tehnologia de exploatare.
Animalele tinere au o carne cu mai multă apă, mai bogată în proteine, fiind,
astfel, mai valoroasă. Pe măsura înaintării în vârstă scade cantitatea de apă, creș-te proporția de grăsime și valoarea energetică a cărnii. Caracteristicile fizice și tehnologice ale cărnii în funcție de rasă sunt prezentate în tabelul 61.
Aciditatea sau pH-ul este o caracteristică fizică, care depinde de cantitatea
de glicogen din musculatură în momentul sacrificării. Carnea proaspătă de porc
are un pH de 6-6,5, iar cea alterată – de peste 6,6.
Printre caracteristicile tehnologice, o importanță deosebită o are capacitatea de
reținere a apei, reprezentând forța cu care proteinele cărnii păstrează apa proprie.
Tabelul 61
Compoziția chimică, caracteristicile fizice și tehnologice
ale cărnii de porc
Indicii calitățiiRasaTipuri noi
de carneMarele
albEstonă de bacon
Apă, %72,82 73,18 74,47
Proteină, %19,78 21,21 19,89
Grăsime, %6,76 5,06 5,05
Cenușă, %0,64 0,64 0,63
pH5,70 5,70 5,53
Capacitatea de reținere a apei47,9 48,7 35,86
Pierderea sucului la încălzire, %30,89 32,28 37,89

290Mirosul și gustul depind de conținutul cărnii în sulf și amoniac. Dacă conținutul
în aceste elemente este mare, produsele din carne au un gust mai puțin plăcut.
Frăgezimea cărnii este determinată de conținutul acestea în țesutul conjunc-
tiv, de mărimea și finețea fibrelor și fascicolelor musculare, precum și de conținutul
în grăsimi. Carnea fragedă se mastică și se digeră mai ușor, mai ales când provine de la animalele tinere și corect îngrășate. Mușchii Psoași au o proporție de țesut conjunctiv mai redus, motiv pentru care frăgezimea și suculența sunt deosebite.
Suculența este determinată de abundența sucurilor pe care cedează carnea
în timpul masticației, având la bază conținuturile mari în apă și în grăsimi. Car –
nea de suine este mai suculentă decât cea de ovine sau bovine.
Calitățile grăsimii de porc. În termologia actuală, grăsimea este considera-
tă un produs secundar. Grăsimea de suine este utilizată în alimentația omului, fie sub formă de grăsime preparată, fie sub formă topită, deci – de untură. Osânza este utilizată numai sub formă topită, cu preponderența în produse de patiserie. Slănina este folosită foarte mult și în prepararea mezelurilor, după sortimen-tul acestora. Ea este o parte componentă la prepararea salamurilor obișnuite și uscate. În industrie, grăsimea se poate utiliza la fabricarea săpunurilor și intră în componența furajelor combinate pentru echilibrarea energetică a rațiilor de hrană, mai ales pentru tineretul de păsări și de porcine.
Din punct de vedere chimic, grăsimile reprezintă un amestec de esteri ai
glicerinei cu acizi grași saturați și nesaturați, ca: oleic, stearic, linoleic, palmitic, arahidonic etc.
În grăsimea de porc se conțin, în proporții reduse, și în alte substanțe, cum
ar fi: fosfatide, lecitină, vitaminele A, D, E, substanțe proteice, glucide, substan-țe minerale, aminoacizi (lizină), pigmenți etc. În organism, grăsimile se formea-ză pe seama lipidelor, glucidelor și uneori a proteinelor din carne, în urma unor procese biofizice și biochimice ce se desfășoară la nivelul intestinului. Proporți-ile de acizi grași nesaturați din grăsimea de porc sunt mai reduse în comparație cu alte specii de animale de fermă.
Grăsimea de porc este de culoare albă, consistență moale, iar după sacrificare
și răcire are o consistență tare, dacă provine de la animale corect îngrășate. Ali-mentația influențează în mare măsură consistența grăsimii: porumbul determină o consistență moale, iar masa verde, secara, orzul și unele suculente determină, în general, o consistență mai tare. Temperatura de topire (lichefiere) variază între 28 și 48
0C, iar de solidificare – între 22-320C. Componentul principal care influențea-
ză aceste valori, reprezentându-l proporția de glicerină din grăsime. Grăsimea de porc este relativ rezistentă la râncezire dacă este păstrată în vase închise, la tempe-raturi joase, ferită de lumină și fără un contact direct cu unele metale.

291Preocupările privind creșterea procentului de carne-macră în carcasă au de-
terminat stabilirea unui sistem modern de clasificare a carcaselor și, începând cu
anul 1989, țările din Uniunea Europeană au introdus obligatoriu în abatoarele ce sacrifică peste 200 de porci pe săptămână standardul de clasificare a carcaselor, denumit Sistemul EUROP. Conform reglementărilor respective, carcasele de por –
cine sunt grupate în clase în funcție de conținutul de carne-macră în vederea efec-tuării unei plăți diferențiate, bazată pe calitate. Luând în considerare diferențele mari privind calitatea carcaselor, acestea se împart în 5 clase comerciale, fiecărei clase superioare atribuindu-se câte 5% de carnea-macră, în plus peste 40% sub care se plasează clasa cea mai de jos (tabelul 62). Unele țări optează pentru exis-tența și a 6-a clasă pentru porcii cu procent foarte mare de carne peste 60%.
Tabelul 62
Clasificarea carcaselor după conținutul de carne, %
Clasele comerciale Conținutul estimat în mușchi, y
S
E
U
R
O
Py ≥ 60
y=55<60
y=50<55y=45<50y=40<45
y≤40
Subprodusele obținute de la suine sunt pielea, părul, organele interne co-
mestibile, sângele, stomacul, intestinele, glandele cu secreție internă.
Pielea rezultată de la sacrificarea suinelor, prezintă importanță pentru indus-
tria ușoară și se încadrează între 3-5% din greutatea corporală în funcție de vârstă (greutatea corporală), rasă, sex și starea de îngrășare. La suine pielea este mai poroasă și cu mai multă grăsime în dermă, față de cele de bovine și ovine. Dato-rită porozității este utilizată mai puțin în industria de încălțăminte. Calitatea pielii depinde de condițiile de hrănire, de îngrijirea animalului, de tehnica de jupuire, de starea de sănătate, precum și de integritatea acesteia. Pielea vierilor este mai densă decât cea a scroafelor, iar cea rezultată de la animale tinere este mai puțin densă decât la cele adulte. Pielea provenită de la animale hrănire rațional este mai elastică și mai rezistentă, față de cele care nu au beneficiat de condiții normale de alimentație. După sacrificare și jupuire pielea se rade de grăsimea aderentă și se conservă prin sărare pe ambele fețe, depozitându-se în spații aerisite.
Părul de porc se recoltează de pe regiunile greabănului și a spinării prin

292smulgere, utilizându-se pentru confecționarea de perii, pensule și pentru alte
scopuri. Este foarte apreciat părul cu lungimea de peste 10 cm, provenite de la rasele tardive și cu grosimea între 250-350 microni. După recoltare și porționare în mănunchiuri, acestea se usucă timp de 12 ore la temperaturi de 70
0C, după
care se sortează pe calități.
Organele interne comestibile sunt încadrate, după unii autori, la produse
secundare, alături de grăsime, iar după alți autori – la subproduse. În această ca-tegorie intră, în ordinea preferinței pentru consumatori: creierul, ficatul, inima, limba, rinichii, splina și uneori pulmonii.
De la un porc de 100 kg greutatea vie rezultă circa 3,3 kg de organe interne
comestibile, din care: ficatul are cca 1,4 kg, inima – 0,3 kg, creierul – cca 0,25 kg etc. Aceste organe sunt folosite în alimentația umană și se consumă în special în stare proaspătă.
Sângele, rezultat de la sacrificarea suinelor, este foarte bogat în proteine
și reprezintă circa 3,5% din greutatea vie a animalului. Sângele se recoltează imediat după înjunghiere și se utilizează în scop alimentar (la prepararea unor mezeluri), în scop farmaceutic (la prepararea de seruri și extracte antianemice) și în alte scopuri. Cea mai mare utilizare este în producerea făinii de sânge, care este deosebit de necesară în echilibrarea proteică și minerală a nutrețurilor com-binate destinate tineretului aviar și chiar suin.
Stomacul se folosește ca membrană naturală pentru prepararea tobei, iar
din mucoasă se extrage pepsina.
Intestinele sunt utilizate ca membrane naturale pentru mezeluri, după sa-
crificare se golesc de conținut și se spală foarte bine inclusiv detașarea grăsimii aderente. Se conservă prin sărare și temperaturi joase. Lungimea intestinelor este între 20-23 m la greutatea vie de 101-115 kg.
Glandele cu secreție internă sunt utilizate în industria farmaceutică (ti-
roida, parateroida, glande supra renale, hipofiza). În scop farmaceutic se mai utilizează și ochii, ficatul, măduva și creierul, pulmonii, bila și chiar placenta.
5.2. Tipurile morfo-productive și rasele de suine
Tipurile morfo-productive de suine. Pentru specia de porcine a cărei pro-
ducție este exclusiv carnea și grăsimea, conformația și tipul morfo-productiv determină cantitatea și calitatea acestor produse și chiar raportul dintre ele.
Tipurile morfo-productive la suine sunt o consecință directă a selecției, în
urma căreia s-au diferențiat rase, populații linii specializate pentru producția de carne și mai puțin pentru producția de grăsime și mixte (de carne-grăsime). Fie-cărei forme de producție îi corespunde o anumită conformație corporală.

293La suine se evidențiază următoarele tipuri morfo-productive pentru carne,
pentru bacon, mixte și de grăsime.
Tipul morfo-productiv pentru carne (fig. 110). În acest tip se încadrează
un număr mare de rase specializate pentru producția de carne, caracterizându-se
printr-o dezvoltare corporală bună, corp lung și cilindric. Lungimea corpului depășește cu 15-20 cm perimetrul toracic. Trunchiul este larg și puțin adânc. Șuncile anterioare sunt largi, fără a fi prea proeminente, iar cele posterioare sunt bine dezvoltate și descinse. În urma sacrificării rezultă carcase de bună calitate, cu raportul carne-grăsime net în favoarea cărnii, iar randamentul este mare.
Figura 110. Tipul morfo-productiv de carne
Animalele aparțin tipului constituțional robust sau fin, cu temperamentul
vioi. Scroafele sunt bune mame, posedă prolificitate și capacitate de alăptare bună.
În ansamblu, suinele de acest tip apar zvelte, viguroase, cu un format corporal dreptunghiular. Ca reprezentanți se pot include cu precădere rasa Marele alb, pre-cum și rasele Marele negru, Duroc, Hampshire, Edelschwin, Pietrain etc.
Tipul morfo-productiv pentru bacon (fig. 111). Acest tip este o variantă
îmbunătățită a celui pentru carne, apărută în urma selecției, caracterizându-se prin alungirea trenului mijlociu și dezvoltare foarte bună a părții posterioare, așa în cât animalele au formă de „pară”. Corpul are forma de trapez, deoarece linia superioară este dreaptă și ascendentă. Lungimea corpului este mai mare cu 20-22cm față de perimetrul toracic.
Capul este mic, membrele scurte, scheletul fin și rezistent, ceea ce asigură
un randament foarte bun la sacrificare. Corpul foarte lung și bine îmbrăcat în mușchi, precum și dezvoltarea bună a șuncilor posterioare asigură o proporție mare de carne în carcasă și o grăsime redusă și uniformă a stratului de slănină.

294La toate animalele constituția este fină sau o variantă între fină și robustă. În
această categorie poate intra rasa Landrace, precum și metișii dintre rasele Ma-rele alb și Landrace. Randamentul de carne, prin care se înțelege raportul dintre țesutul muscular, adipos și osos în carcasă, constituie 58-60%.
Figura 111. Tipul morfo-productiv pentru bacon
Tipul morfo-productiv mixt (carne-grăsime) Suinele care aparțin acestui
tip se caracterizează, în general, printr-un format bine proporționat, apropiat de
tipul de carne. Trunchiul este mai scurt, mai larg și mai adânc, comparativ cu cel de carne așa încât lungimea corpului este aproximativ egală cu perimetrul toracic. Șuncile posterioare sunt mai puțin dezvoltate decât la tipul de carne. Constituția este robustă, temperamentul vioi, rezistența organică mare și o bună capacitate de aclimatizare. La această categorie aparțin rasele: Marele alb, Berk, Albul ucrainean de stepă etc. De la porcii tineri de tip carne-grăsime cu masa corporală de 110 kg se obține carne fragedă, suculentă, utilă pentru prepararea mezelurilor de calitate înaltă. Randamentul de carne constituie 53-55%
Tipul morfo-productiv pentru grăsime (fig. 112). Se caracterizează printr-
un format corporal scurt, adânc și larg. Perimetrul toracic este mai mare cu 5-10 cm față de lungimea corpului. Linia superioară este convexă, iar cea inferioară lăsată încât trenul mijlociu apare bine dezvoltat, având forma de butoi. Coaste-le sunt scurte și mult arcuite. Sunt animale cu gâtul scurt și gros, crupa teșită, șuncile posterioare puțin dezvoltate, uneori osatura puțin rezistentă. Prolifici-tatea este redusă, precocitate moderată, temperament vioi și o mare rezistență organică. Proporții de carne 48-52%. În această categorie intră rasa Mangalița și parțial Micul alb.
În prezent, se promovează la reproducție indivizii cu tipul morfo-productiv pen-
tru carne și pentru bacon, deoarece cererea de grăsime este din ce în ce mai redusă.

295
Figura 112. Tipul morfo-productiv pentru grăsime
Rase de suine
În prezent, pe glob se numără mai mult de 400 de rase de suine, din care cir –
ca 100 de rase au importanța practică. O răspândire mai largă o au rasele Marele
Alb și Landrace, care se caracterizează prin calități reproductive și productive superioare. În ultimii ani sporesc efectivele de porcine de rase Yorkshire, Duroc, Hampshire și Pietrain.
Efectivul de suine din Republica Moldova în trecut consta din porci locali
neproductivi, tardivi, la formarea cărora au participat porcinele cu părul creț de origine balcanică, mangalița etc. Ulterior ei s-au aflat într-o continuă scădere numerică, deoarece performanțele de reproducție, creștere și de carcasă erau reduse și, astfel, neeficiente în utilizarea pentru producerea cărnii.
Cele mai principale rase, care au participat la ameliorarea efectivului de su-
ine din Republica Moldova, au fost Marele alb și Berkshire. La încrucișare, de mai mare popularitate se bucură rasa Berkshire, deoarece ea se deosebea printr-o precocitate ridicată și cel mai bine se acomoda la condițiile locale. În rezultatul încrucișării pe timp îndelungat a creațiilor locale de porcine cu porcul creț și rasa Berkshire, în prima jumătate a secolului IX, s-au format porcii locali moldove-nești comparativ ameliorați de culoare neagră, utili mai mult pentru grăsime.
În următoarele etape de dezvoltare a suiniculturii, în Republica Moldova
au început să fie importate, concomitent cu rasa Marele Alb, și rasele Albul ucrainean de stepă, Estoniană de bacon, Nord caucaziană, Landrace, însă unele repede au dispărut, deoarece nu s-au aclimatizat la condițiile locale. Actualmen-te, în țară, începând cu anul 2003 au fost aduse din Lituania și România rasele Yorkshire, Landrace, Hampshire și Duroc, iar începând cu 2005 – și rasa Pie-train din Ungaria.

296Rasele de porcine ameliorate se clasifică în rase materne și paterne, în func-
ție de specializarea lor pe direcții de producție și de locul pe care îl ocupă în
schemele de încrucișare.
Rasele materne sunt specializate pentru producția de purcei, caracterizân-
du-se prin performanțe superioare de reproducție, menținându-se însă și o pon-dere corespunzătoare a selecției pentru capacitățile de creștere și calitatea car –
caselor. Aici se includ rasele Marele alb, Yorkshire, Landrace, Albul Ucrainean de stepă și altele.
Rasele paterne sunt specializate pentru producția mare de carne în carca-
să de calitate superioară, viteză mare de creștere și consum specific redus. În această grupă, în țara noastră, se includ rasele: Duroc, Hampshire, Pietrain și Landrace. Aceste rase sunt utilizate pentru obținerea de vieri terminali, necesari la producerea hibrizilor comerciali tri- și tetrarasiali.
Rasa Marele alb a fost creată în Anglia, în urma unor încrucișări între sui-
nele locale englezești, porcul chinezesc cu mască, porcul napolitan, rasele Micul alb și Essex din Anglia. În urma selecției s-a obținut o rasă nouă cu caractere morfologice și fiziologice distincte.
După perfecționarea și consolidarea rasei, în anul 1868, s-a stabilit standar –
dul rasei și s-a schimbat denumirea din York în Marele alb. Caracterele și însu-șirile valoroase ale rasei au determinat răspândirea rapidă pe teritoriul Angliei și a altor țări.
În Republica Moldova, suinele de rasa Marele alb de origine engleză au
fost importate la sfârșitul secolului XIX, fiind folosite pentru crearea fermelor de selecție, precum și la încrucișările cu porcii locali. În prezent, animalele aces-tei rase sunt înalt productive și bine adaptate la condițiile mediului extern.
Particularitățile exteriorului sunt caracteristice tipului morfo-productiv
universal cu constituție robustă, conformație corporală armonioasă, de culoare albă, temperamentul este calm (fig. 113).
În cadrul rasei sunt formate două tipuri: de carne și carne-grăsime. Cel de
carne este mai mult răspândit în Europa de vest, iar cel mixt în partea estică.

297

Figura 113. Scroafă de rasa Marele Alb
Animalele sunt destul de mari, vierii de reproducție ating masa corporală de
300-350 kg, scroafele – 220-280 kg. La vârsta de 9-10 luni vierii de reproduc-
ție cântăresc 140-150 kg, scrofițele – 130-142 kg, prolificitatea scroafelor adulte constituie 10-12 purcei. Capacitatea de alăptare este de 50-52 kg, masa medie a purceilor la vârsta de o lună – 6-8 kg, la 60 de zile – 18-20 kg, uneori – 22-25 kg.
Vârsta atingerii masei corporale de 100 kg (precocitatea) este de 180-190
de zile, sporul mediu zilnic – de 650-700 g, consumul specific de hrană – de 3,9-4,0 UN/kg, grosimea stratului de slănină la a 6-7-a vertebră toracală – de 30-32 mm, suprafața „ochiului de mușchi” – 32 cm
2, lungimea carcasei – 93 cm, masa
jambonului – 10 kg. Randamentul de carne în carcasă constituie 57-58%.
Rasa Marele alb este folosită la încrucișările industriale și hibridare în ca-
litate de rasă maternă.
Rasa Albul ucrainean de stepă a fost creată prin metoda încrucișărilor
reproductive o scroafelor locale albe din Ucraina, regiunea Herson cu vierii de rasa Marele alb. Scopul principal la formarea rasei a fost de a îmbina în nouă rasă viabilitatea, constituția robustă, capacitatea bună de adaptare cu producția sporită a animalelor din rasa Marele alb. La crearea rasei au fost folosite împere-cherile înrudite și rebutarea riguroasă a animalelor nedorite. Rasa a fost aprobată în anul 1934.
Porcinele sunt de dimensiuni mari, au scheletul bine dezvoltat, membre-
le puternice, pielea groasă, acoperită cu păr des, conformație puternică, corp alungit și larg, sunt acomodate la condițiile de stepă. Corpul este lat, spinarea dreaptă, pulpele bine dezvoltate. Animalele au o constituție robustă, tipul mor –
fo-productiv de carne-grăsime (mixt) (fig. 114).

298
Figura 114. Vier de rasa Albul ucrainean de stepă
Animalele se caracterizează prin indici valoroși de dezvoltare. Masa cor –
porală a vierilor adulți constituie 300-320 kg, a scroafelor – 200-220 kg, prolifi-
citatea scroafelor – 10-11 purcei, capacitatea de alăptare – 48-50 kg, masa unui purcel la vârsta de 60 de zile – 16-18 kg.
Vierii și scroafele au o energie de creștere înaltă, consum specific și calități
bune de carne. Masa de 100 kg o realizează la vârsta de 195-210 zile. Sporul mediu zilnic variază în limitele 600-650 g, consumul specific – 3,9-4,2 UN, grosimea slăninii – 32 mm, masa jambonului – 10 kg. Randamentul de carne în carcasă – 57%.
Rasa landrace (fig. 115). S-a format în Danemarca, în perioada anilor 1850-
1900, prin încrucișarea porcinelor locale cu rasa Marele alb. Datorită calităților sale superioare de carne, rasa s-a răspândit în Danemarca, Germania, Olanda și alte țări. În rezultatul lucrului de selecție, în aceste țări s-au format efective locale de suine de rasa Landrace – Landrace danez, Landrace olandez filandez, german, suedez, englez etc. La crearea rasei un rol important la avut tipul de alimentație bazat pe lapte degresat și concentrate în care a predominat orzul.
Porcinele sunt de talie mijlocie spre mare, ceea ce asigură o masă corporală
mare și o conformație mai fină. Capul este lung, urechile mari și îndreptate în jos, trunchiul este foarte lung, crupa este aproape orizontală, lungă și largă, iar șuncile-deschise, cu musculatura foarte bine dezvoltată. Membrele sunt potrivit de înalte, cu osatură fină, dar suficient de rezistente, pielea este fină, de culoarea albă-roz, cu părul alb, tipul morfo-productiv pentru carne. Corpul are formă de „pară”, jambonul este mai bine dezvoltat decât partea anterioară a corpului, carnea posedă calități superioare.

299
Figura 115. Scroafa de rasa landrace
Scroafele au greutatea de 210-230 kg, vierii de reproducție – 250-300 kg.
Prolificitatea constituie 10-12 purcei, capacitatea de alăptare – 50-52 kg, masa
lotului de purcei la vârsta de 60 de zile – 180-200 kg, a unui purcel – 18-20 kg.
Precocitatea este foarte bună, tineretul, în condiții optime de întreținere și
alimentație, ating masa corporală de 100 kg la vârsta de 185-195de zile, sporul mediu zilnic constituie 680-720 g, consumul specific de furaje variază de la 2,8 la 3,5 UN/kg, grosimea slăninii – de 22-24 mm, masa jambonului –10,6 kg și suprafața “ochiului de mușchi” – 34-36 cm
2.
Porcii de rasa Landrace au fost importați în Moldova din Lituania, Letonia
și Ucraina, se folosesc ca rasă paternă și maternă la încrucișările industriale.
Rasa Yorkshire (fig. 116) s-a creat în SUA, având la bază rasa Large White
din Anglia, importată în statul Minnesota, în anul 1893. A fost formată prin izo-lare reproductivă și supusă selecției în direcția obținerii unor animale specializate pentru producția de carne, dar care, în același timp, să valorifice bine porumbul. Animalele din această rasă au conformație corporală, asemănătoare cu rasa Mare-le alb, profilul capului puțin concav, iar urechile sunt drepte și purtate în sus. Trun-chiul este lung, cu linia superioară ușor convexă, cu spinarea, șalele și crupa sunt bine „îmbrăcate” cu musculatură, iar șuncile sunt bine dezvoltate. Membrele sunt puternice, cu osatura rezistentă. Pielea este albă ca și părul care este potrivit de des. Prolificitatea scroafelor în țara de origine este foarte bună, de 10-12 purcei la o fătare, fiind bune mame și au o capacitate bună de alăptare – de 55-58 kg. Masa lotului de purcei la înțărcare, la vârsta de 60 de zile poate ajunge la 195-200 kg, iar a unui purcel – de 20-21 kg. Precocitatea este bună, tineretul în testare a realizat un spor mediu zilnic la îngrășare de 688-760 g, consum specific – de 3-3,2 kg de nutreț combinat și grosimea stratului de slănină – de 20-20,5 mm.

300
Figura 116. Vier de rasa Yorshire
Rasa duroc s-a format în SUA, prin selecția porcinelor locale de culoare
roșie. Este o rasă specializată pentru producția de carne. Este cea mai răspândită
rasă în SUA, fiind crescută în toate statele producătoare de carne de porc.
Animalele din această rasă sunt de talie mijlocie spre mare (80-90 cm), cu
capul mic și urechi mici și îndreptate înainte, cu linia spinării convexă, care asi-gură o lungime mare a cotletului. Spata este musculoasă, crupa cu musculatură puternică, șuncile sunt foarte bine dezvoltate, largi și globuloase. Masa corpora-lă la vierii adulți este de 310-410 kg, la scroafe – de 300-350 kg (fig.117).
Rasa Duroc este rezistentă, bine adaptată la sistemul de creștere la pășune,
ușor se adaptează la condiții intensive de exploatare. Cerințele față de proteine în rație constituie 17%. Jamboanele sunt bine dezvoltate, deschise până la jaret, largi și globuloase.
Figura 117. Vier de rasa duroc
Prolificitatea este de 8-9 purcei la o fătare, capacitatea de alăptare – 52 kg.
Purceii se nasc cu greutatea de 1,5-1,7 kg. Precocitatea este foarte bună – de 184
de zile, tineretul supus testării după performanțe proprii a realizat un spor mediu zilnic la îngrășare de 750 g, cu un consum specific de 3,0-3,3 kg furaje concentrate și o grosime a slăninii de 17,4-18,2 mm. Suprafața „ochiului de mușchi” – 35-42

301cm2, randamentul de carne – 62-65%. Rasa Duroc în Republica Moldova, se folo-
sește la încrucișările industriale și hibridare în calitate de rasa paternă.
Rasa Hampshire s-a format în SUA, în baza porcilor anterior importați din
Anglia. Selecția a fost orientată spre reducerea stratului de slănină și sporirea
producției de carne în carcasă. Rasa este specializată pentru producția de carne, animalele din această rasă sunt de talie mijlocie, au corpul cilindric și linia supe-rioară convexă. Spinarea, șalele și crupa sunt bine “îmbrăcate” în musculatură, șuncile foarte bine dezvoltate, musculoase și globuloase (fig. 118).
Suinele se caracterizează prin dimensiuni mari ale corpului, constituție ro-
bustă, calități bune la sacrificare. Culoarea tipică a rasei este neagră cu „brâu” alb, lățimea este de 20-40 cm, care înconjoară trunchiul în dreptul spetelor, cuprinzând și membrele anterioare.
Figura 118. Vier de rasa Hampshire
Porcinele sunt pretențioase față de conținutul în proteină în rație. Prolifici-
tatea este, în medie de 8-9 purcei, capacitatea de alăptare – de 42-45 kg. Purceii
suportă greu stresul de înțărcare, sunt sensibili la condițiile de hrănire și întreți-nere. Precocitatea este bună – de 180 de zile. Tineretul suin realizează un spor mediu la îngrășare – de 700-800 g, cu un consum specific de 2,7-3,2 kg. Grosi-mea slăninii constituie 16,2-17,5 mm. La sacrificare de la acești porci se obțin carcase cu puțină grăsime și multă carne de calitate superioară, randamentul de carne este de 65-70%, suprafața „ochiului mușchiului” – 35-40 cm
2.
Rasa pietrain a fost creată în localitatea Pietrain din Belgia, în anii 1920-
1950, prin încrucișarea reproductivă a raselor Berkchire, Marele alb, Iorkshire, Bayeux și altele. Rasa se caracterizează prin forme excelente de carne și muscu-latura puternic dezvoltată, specializată în producția de carne.
Animalele sunt de talie mijlocie, cu corpul cilindric, spetele largi și foar –

302te bine dezvoltate, șuncile globuloase, deschise până la articulația jaretului și
foarte bine „îmbrăcate” în musculatură. Corpul este cilindric, capul este mic, urechile îndreptate în sus și înainte. Greabănul, spinarea, șalele și crupa sunt largi și musculoase. Membrele sunt scurte, cu aplomburi corecte. Culoarea este albă-bălțată cu pete negre, uneori de culoare roșcată (fig.119). Rasa se evidenți-ază prin jamboane extrem de bine dezvoltate, extinse până la jaret.
Figura 119. Vier de rasa Pietrain
Rasa produce 8-10 purcei la fătare, dar scroafele nu sunt prea bune mame și
au capacitatea de alăptare mai redusă, până la 40 kg. Precocitatea este de 210-220
de zile, fiind mai redusă față de alte rase specializate în producția de carne, consu-mul specific de furaje – 4,5-5,0 U.N./kg, sporul mediu zilnic – 500-550 g.
Randamentul de carne din carcasă constituie 70%, suprafața „ochiului muș-
chiului” – 40-42 cm
2. Rasa Pietrain este foarte sensibilă la condițiile de întreținere și
la factorii de stres. Vierii acestei rase se folosesc pentru crearea liniilor specializate de carne și a raselor noi de carne. Este răspândită în multe țări, mai ales în cele Euro-pene, inclusiv și în Republica Moldova, unde se folosește la producerea hibrizilor.
Tipul moldovenesc de carne “Sudic”. Crearea tipului nou de carne “Su-
dic”, în Republica Moldova, prezintă rezultatul activității de nouă ani a amelio-ratorilor în frunte cu prof. univ. Guci F.A. în gospodăriile “Ungheni” din raionul Ungheni, “Copanca” din Slobozia, “Codreanca” municipiul Chișinău. Tipul a fost creat pe bază de încrucișare reproductivă prin utilizarea tipurilor de carne Moldovenesc, Belarus și de Poltava.
Animalele sunt de culoare albă, relativ masive, cu formele de carne pro-
nunțate, cu trunchiul lung, lat și adânc, jambonul dezvoltat, capul ușor cu urechi îndreptate în jos. Masa corporală a vierilor adulți constituie 320 kg, lungimea trunchiului – 185 cm, a scroafelor – respectiv – 185 kg și 168 cm (fig. 120).

303
Figura 120. Vier din tipul de carne “Sudic”
Indicii medii productivi sunt următorii: prolificitatea – 10-11 purcei, capa-
citatea de alăptare – 53 kg, masa lotului la 60 de zile – 182 kg, vârsta atingerii
masei corporale de 100 kg – 181 de zile, consumul specific – 3,48 UN, grosimea stratului de slănină – 26 mm și masa jambonului – 11,6 kg.
Rasa Berkshire a fost creată în Anglia, în localitatea Berkshire, în seco-
lul XVIII, prin încrucișarea reproductivă a suinelor locale englezești cu cele chinezești, siameze și napolitane. Rasa este specializată în producția de carne-grăsime. Este rezistentă la condițiile de adăpostire și alimentație, valorifică bine pășunea și furajele suculente. A fost utilizată pentru formarea raselor noi, cum sunt: Poland China, Mirgorod, Barna și altele.
Suinele de rasă au: capul mic și scurt, râtul concav, urechile mici îndreptate
în sus, membrele scurte, puternice și drepte cu aplomburi bune; spinarea lungă și dreaptă; pulpele bine îmbrăcate în musculatură și late; abdomenul voluminos cu mameloane simetrice și bine dezvoltate; trunchiul robust, pielea subțire, pă-rul lung, fin și des, culoarea neagră (fig. 121).
Figura 121. Vier de rasa Berkshire

304Masa corporală a vierilor adulți este de 220-250 kg, a scroafelor – 180-200 kg.
Prolificitatea scroafelor este de 8-9 purcei, viabilitatea purceilor la 60 de zile – 85%,
sporul mediu zilnic la îngrășare – 672 g, consumul specific – 4,06 UN/kg, vârsta atingerii masei – de 100 kg – 197 de zile, randamentul la sacrificare – 58%.
În tabelul 63 sunt prezentate capacitățile reproductive și performanțele pro-
ductive ale suinelor de rasă Yorkshire, Landrace, Hampshire, Duroc și Pietrain, ameliorate în Republica Moldova.
Tabelul 63
Capacitățile reproductive ale raselor de suine
Rasa Nr.Prolificitatea,
capMasa la naștere, kg la înțărcare
lotul de
purceiUnui purcelNumărul de
purcei, capGreutatea
unui
purcel, kg
Rase materne
Yorkshire 15 10,2 12,75 1,25 9,5 10,2
Landrace 14 10,8 14,14 1,31 9,8 10,6
Rasele paterne
Hampshire 8 9,5 11,41 1,20 9,0 10,4
Duroc 7 8,9 12,90 1,45 8,6 11,5
Pietrain 6 8,5 11,05 1,34 8,0 10,9
Datele, prezentate în tabel, relevă că prolificitatea scroafelor variază în
funcție de rasă. Rasele materne s-au caracterizat prin capacități reproductive
majore, prolificitatea fiind cu 1,3-2,3 purcei mai mare comparativ cu rasele pa-terne. Masa lotului de purcei la naștere (kg) a fost în creștere la rasa Landrace (14,14), urmată de Duroc (12,90) și Yorkshire (12,75). Diferențele între aceste rase și rasele Hampshire și Pietrain s-au egalat cu 1,24-3,09 kg. Purceii la naște-re s-au caracterizat printr-o bună dezvoltare, însă greutatea medie variază de la o rasă la alta. O creștere mai intensivă s-a semnalat la rasa Duroc (1,45), apoi la Pietrain (1,34), masa corporală la rasa Duroc fiind cu 0,25 kg mai mare compa-rativ cu rasa Hampshire și 0,20 față de Yorkshire. Această tendință s-a păstrat și la înțărcare, când diferența privind masa unui purcel s-a egalat cu 1,1 și 1,3 kg, însă purceii la înțărcare au fost păstrați într-un număr mai mare la rasele paterne. La rasele materne Yorkshire și Landrace diferența a fost de 0,7-1,0 purcei.
Creșterea purceilor s-a manifestat în mod diferențiat și în perioada de în-
grășare, având o influență directă asupra vârstei atingerii greutății de 100 kg și a consumului specific. Rezultate mai bune a realizat tineretul suin din rasa Duroc, care s-a caracterizat printr-o viteză de creștere mai mare și o cantitate de nutreț

305mai redusă consumată pentru formarea unui kg spor. Din datele prezentate în
tabelul 64 rezultă, că la suinele de diferite rase capacitatea de îngrășare variază. Greutatea de 100 kg tineretul suin din rasa Duroc a atins-o în 180 de zile pe când cel de rasa Pietrain – în 227 zile, diferența fiind semnificativă, egală cu 47 zile. Datele demonstrează o precocitate mai redusă a tineretului suin din această rasă comparativ cu rasele Duroc, Yorkshire și Hampshire.
Tabelul 64
Performanțele productive ale suinelor de diferite rase
Rasa Nr.Vârsta atingerii
greutății de 100 kg,
zileSporul
mediu
zilnic, gConsumul
specific, kg
nutrețGrosimea
stratului de
slănină, mm
Yorkshire 20 188 531 4,01 20,0
Landrace 16 200 500 4,12 19,0
Duroc 16 180 620 3,83 21,9
Hampshire 18 192 560 3,98 18,2
Pietrain 20 227 518 4,31 17,5
5.3. organizarea reproducției și selecția suinelor
Producția de purcei într-o populație de suine depinde de numărul de purcei,
înțărcați de la o scroafă pe an. Acest indice este influențat de numărul de purcei,
înțărcați după fiecare fătare, precum și de fătările realizate anual de scroafe pe an. Luând în calcul, că perioada de gestație și perioada de lactație sunt relativ stabile, numărul zilelor reproductive reprezintă o importanță majoră în mărirea eficienței economice într-o unitate de producție. Efectivul de porci îngrășați anu-al va fi mai mare atunci, când prolificitatea va fi mai ridicată și mortalitatea mai redusă în perioada de alăptare. Mărimea lotului de purcei la fătare este diferită de la o fermă la alta fiind influențată de rata ovulației și dezvoltarea purceilor, iar ultimele – de potențialul ereditar și condițiile de mediu.
Mai sunt și alți factori, printre care pot fi menționați specializarea rasei
și capacitatea de reproducție a vierului, vârsta scroafei etc. După prima fătare, producția de purcei la scroafe crește de la 8-9 până la 10-12 purcei, iar privind numărul de fătări productivitatea scroafelor se mărește până la a 6-7 fătare, de-venind maximă de la a 4-6 fătare.
Introducerea vierilor și scroafelor la reproducere. Vierușii, care au atins
maturitatea sexuală, produc spermatozoizi apți pentru fecundare, aceasta având loc înainte de terminarea creșterii corporale, astfel formându-se diferențe de câ-teva luni între maturitatea sexuală și cea somatică (corporală).

306La vieruși, maturitatea sexuală apare la vârsta de 6-7 luni. Folosirea timpurie
a vierilor de reproducție duce la epuizarea rapidă a organismului. Pentru a preveni
împerecherile timpurii se recomandă ca, începând cu vârsta de 4 luni, vierușii să fie separați pe sexe sau să se recurgă la castrarea masculilor. Introducerea vierilor la montă depinde de vârstă și rasă. Se consideră momentul potrivit de folosire la montă când animalele au atins 70-75% din dezvoltarea corporală a adulților. Ast-fel vierii din rasa Marele alb se dau la montă la 10-12 luni, când ajung la o greutate de 120-140 kg. Vierii de rasa Landrace pot fi dați la montă începând cu vârsta de 9-10 luni, cu condiția că au atins greutatea de cel puțin 120 kg.
Uneori, din cauza lipsei de mișcare și a unei hrăniri neraționale, vierii devin
greoi fără apetit sexual. Rezultă, că vierii se hrănesc rațional, moderat se folo-sesc la montă, fiind zilnic în mișcare.
Vârsta introducerii scroafelor la reproducție. Maturitatea sexuală la
scrofițe se manifestă prin apariția căldurilor la vârsta de 6-7 luni. Însă, intro-ducerea scrofițelor la montă la această vârstă nu se admite, deoarece ele nu au atins maturitatea corporală și organismul nu poate suporta fără urmări acest efort reproductiv. În rezultat, scrofițele repede se epuizează, produc purcei pu-țini la număr, slab dezvoltați, neviabili. De aceea, scrofițele nu se dau la montă la această vârstă. Maturitatea sexuală economică este atinsă la vârsta de 8-10 luni în funcție de precocitatea rasei și monta la această vârstă nu afectează producția. Pentru aceasta este nevoie ca alimentația să asigure necesitățile scroafelor în substanțe nutritive și ale embrionilor în dezvoltare. Greutatea corporală a scrofi-țelor la montă se solicită a fi de 90-110 kg pentru fermele de selecție. Maturita-tea corporală este atinsă în funcție de factorii genetici și de mediu. Folosirea la împerechere a liniilor și tipurilor specializate pentru producerea hibrizilor fac ca hibrizii obținuți să posede un ritm de creștere mai mare și, în rezultat, ei ajung mai repede la maturitatea sexuală. Printre factorii de mediu, o influență mai mare o au alimentația, mișcarea, factorii de microclimat etc.
Întreținerea animalelor în adăposturi închise face ca ele să ajungă la matu-
ritatea sexuală mai târziu, comparativ cu cele care au posibilitatea să se miște în padocuri.
depistarea căldurilor și organizarea montei la scroafe. Reproducția por –
cinelor nu are un caracter sezonier, deoarece scroafele sunt animale poliestrice, adică ele pot fi fecundate în orice perioadă a anului. Depistarea căldurilor are ca obiectiv stabilirea cu mare precizie a momentului optim pentru montă sau însămânțare, care, din punct de vedere biologic, înseamnă maturitatea ovulelor în folicule și din acest moment fiind apte pentru fecundare.
La scroafe, căldurile apar la a 6-8 zi după fătare, în funcție de vârstă, starea

307de întreținere particularitățile individuale. Ele reprezintă o parte componentă a
ciclului sexual la mamifere.
Ciclul sexual reprezintă totalitatea modificărilor organice și de comporta-
ment, care se manifestă pe tot parcursul anului, repetându-se periodic. În medie, durata unui ciclu sexual la scroafe este de 21 de zile, cu variații de la 16-25 de zile. Căldurile la scrofițe se manifestă la început prin neliniște, fiind foarte agi-tate, umblând prin boxă. Manifestările sunt mai evidente, dacă în apropiere sunt vieri. Scroafele, în acest timp, consumă puțină hrană sau deloc, emit un grohăit strident, sar pe alte scroafe. În această perioadă, scroafa manifestă interes față de vier, dar nu-l acceptă. Perioada a doua de călduri se caracterizează printr-o intensitate mai mare și, în rezultat, scroafa devine imobilă în momentul saltului vierului sau când crescătorul apasă cu mâna în regiunea șalelor. Această stare poartă denumirea de sindrom de imobilitate, fiind și momentul optim pentru montă sau însămânțare, deoarece ovulele sunt apte pentru fecundare.
Crescătorul identifică scroafele, care ar putea fi în călduri, apoi le contro-
lează la sindromul de imobilitate prin apăsarea în regiunea lombo-sacrală, iar în unele cazuri chiar se poate așeza pe animal. Rezultate foarte bune se obțin atunci, când sunt folosite ambele metode de depistare. Depistarea instrumenta-lă presupune folosirea aparatelor electronice. Precizia este mare, dar din cauza costului aparaturii, această metodă este mai puțin răspândită.
Stimularea intrării în călduri a scroafelor. Se folosesc mai multe meto-
de: flushing – administrarea scroafelor după înțărcare a unei cantități mai mari de furajare cu conținut de proteină ridicat. Metoda biologică – introducerea vie-rilor de trei ori pe zi în boxa scroafelor; stimularea hormonală se recomandă să
fie făcută numai de medicul veterinar, deoarece utilizarea ei la întâmplare poate aduce urmări grave asupra funcției de reproducție. Se realizează prin utilizarea hormonilor exogeni în diferite doze și combinații pentru creșterea și maturitatea foliculilor. Doza și schema de tratament se alege de către specialiști.
organizarea montei. Monta naturală la scroafe poate fi efectuată în harem
și dirijată. Monta în harem se efectuează în grup, format din vieri și scroafe. Folosind acest sistem nu se poate controla rezultatul împerecherilor, deoarece nu se cunoaște vierul care a participat la montă și data ei;
Monta dirijată este cea mai practicată și recomandată, deoarece se poa-
te duce o evidență precisă, se cunoaște paternitatea și procesul se poate dirija în vederea ameliorării calităților productive ale populației de porcine. Monta se efectuează în baza unui plan de împerecheri, care se elaborează preventiv, ținându-se cont de metoda de creștere aplicată în unitate (prăsilă – rasa curată, producție – încrucișare și hibridare). Monta se supraveghează de îngrijitor iar

308în registru se notează data montei și numerele matricole ale scroafei și vierului.
După 12 ore monta se repetă, folosind același vier sau altul în funcție de scopul urmărit. În acest mod, se asigură viabilitatea spermatozoizilor în preajma ovula-ției și posibilitatea fecundării optimale a ovulelor.
În cazul întreținerii individuale a vierilor, scroafele în călduri se duc la
vier, monta efectuându-se în boxa vierului, iar dacă vierii se întrețin în boxe comune, pentru montă se amenajează boxe speciale. Ele trebuie să fie spațioase, iar pardoseala să nu alunece. Evidența montelor este absolut necesară pentru a organiza o exploatare rațională a vierilor, transferarea la timp a scroafelor în ma-ternitate, identificarea scroafelor sterile, aprecierea performanțelor productive ale vierilor și scroafelor, excluderea împerecherilor înrudite. Scroafele se folo-sesc în reproducție sezonier sau în flux continuu în unitățile de mare capacitate unde montele și fătările decurg uniform în timpul anului, iar numărul de scroafe pentru montă se planifică zilnic.
În acest stadiu se mai constată, că vulva este roșietică, întredeschisă și pre-
zintă scurgeri de mucus.
Pentru scrofițe sunt necesare următoarele condiții de intrare în călduri:- să fie mature din punct de vedre hormonal; – să aibă o condiție de reproducător, să fie sănătoase, asigurându-se un con-
fort corespunzător;
– să se asigure o nutriție favorabilă pentru manifestarea căldurilor.Depistarea căldurilor se efectuează cu:- vierul încercător;- de către om;- instrumental.Depistarea căldurilor cu vierul încercător se bazează pe urmărirea compor –
tamentului scroafelor în prezența vierilor încercători. Vierul prin anumite stimuli (auditiv, olfativ) favorizează apariția căldurilor și chiar calitatea lor. Prin contactul nazo-nazal, scroafa poate mirosi saliva vierului, iar aceasta conține particule cu miros specific – feromonii, care excită scroafa, mărind intensitatea căldurilor. Se recomandă, ca depistarea căldurilor să se facă de două ori pe zi, dimineața după furajare și seara. Dacă scroafele sunt întreținute în grup, atunci vierul se introduce în interiorul boxei, simțind feromonii care se conțin în saliva vierului. Scroafele în călduri vin în contact cu el (nazo-nazal, nazo-genital etc.) și unele își pot manifes-ta sindromul de imobilitate în cazul maturării ovulelor. Dacă scroafa nu acceptă saltul, înseamnă, că ea nu este pregătită pentru fecundare.
depistarea căldurilor la scroafe se face de către crescători calificați, cu o
experiență de lungă durată, fără prezența vierului. În unitățile, în care nu se pot asi-

309gura condițiile necesare de microclimat, se practică montele în anumite perioade
ale anului, care sunt mai favorabile pentru obținerea rezultatelor scontate.
organizarea însămânțării artificiale. Însămânțarea artificială reprezintă
o metodă biotehnică superioară, eficiență în optimizarea funcției de reproducție la porcine, care poate fi organizată de către crescători.
Avantajele însămânțării artificiale:- reducerea numărului de vieri folosiți la reproducție, astfel creându-se pre-
mize în utilizarea vierilor cu cea mai mare valoare genetică;
– accelerarea procesului de ameliorare a populațiilor de suine prin folosirea
vierilor de performanță;
– reducerea riscurilor de contaminare a porcinelor prin introducerea în efec-
tiv a unor vieri din alte unități de selecție;
– efectuarea controlului calitativ al materialului seminal;- crearea premizelor de însămânțare a scroafelor tinere cu spermă obținută
de la vieri valoroși adulți cu o greutate corporală mare;
– schimbul internațional de material seminal și posibilitatea transportării
materialului seminal dintr-o zonă în altă.
Actualmente,, datorită acestor avantaje, metoda progresează, existând în
multe țări rețele cu centre de prelucrare și difuzare a materialului seminal. Ele asigură deplasarea în ferme cu mașini speciale, conform listelor de comenzi, unde se organizează depistarea căldurilor, însămânțarea artificială, diagnosticul gestației, precum și alte activități solicitate. În țara noastră, IS „Moldsuinhibrid” realizează material seminal de diferite rase de porcine fermierilor, care sunt in-teresați în ameliorarea calităților productive ale porcinelor.
Gestația la scroafe. Efectuarea montei sau însămânțării artificiale corect
duce la fecundarea ovulelor și scroafa intră în stadiul fiziologic de gestație. În organism au loc transformări hormonale, care pregătesc uterul scroafei pentru asigurarea dezvoltării și protecției fetușilor.
Durata gestației la scroafă este de 114-115 zile, calculată din momentul
montei. Pe toată perioada de gestație trebuie luate măsuri corespunzătoare pentru prevenirea accidentelor mecanice și a îmbolnăvirilor. Se efectuează diagnosticul gestației în scopul aprecierii dacă scroafa este gestantă sau negestantă, dar se ur –
mărește și factorul economic spre a micșora intervalul neproductiv al scroafei.
Diagnosticul gestației poate fi efectuat prin observare și metode instrumen-
tale. Observările se fac de către crescător, folosind în acest scop un vier încer –
cător. Instalarea gestației se consideră că a avut loc, dacă scroafa nu mai repetă căldurile la 16-25 de zile de la montă, devenind mai liniștită.
Cele mai moderne metode sunt determinarea nivelului hormonal prin ra-

310dio-imuno-analiză și metoda ultrasonoră. Prima metodă este foarte precisă și se
realizează chiar în primele zile de la însămânțare, deoarece presupune dozarea nivelului de progesteron din sânge. Metoda se realizează numai în laboratoare specializate.
Metoda ultrasonoră prevede folosirea aparatelor, care au ca principiu modi-
ficarea undelor ultrasonore și transformarea lor în semnale sonore și vizuale de avertizare. Aceste aparate ușor sunt utilizate de crescătorii de porcine.
organizarea fătărilor la scroafe. Înainte de fătare se pregătesc minuțios
adăposturile. Ele se curăță, dezinfectează, se usucă și se încălzesc. După aceasta, în unitățile cu sistem intensiv, cu 3-6 zile înainte de fătare, scroafele se cazează în boxe individuale instalate în maternitate. Fătarea se poate produce în orice mo-ment al zilei, însă cca 60% dintre scroafe fată în a doua jumătate a nopții, spre dimineață, când se formează o liniște mai semnificativă. Semnele clinice de apro-piere a fătării sunt: respirație și puls accelerat, agitație, culcări și ridicări frecvente ale scroafei, apariția secreției lactante cu 12-24 de ore înainte de fătare.
Fătarea este actul fiziologic prin care purceii sunt expulzați în mediu extern,
datorită dezvoltării complete a lor. Fătarea durează 2-5 ore, uneori mai mult – 8-12 ore în situații deosebite. Purceii sunt expulzați la intervale de 5-15 minute sau mai mult. Se recomandă supravegherea și acordarea de asistență tehnică.
În caz de canibalism, uneori observat la scroafele aflate la prima fătare (pri-
mipare), se recomandă îndepărtarea purceilor, administrarea unui tranchilizant scroafei, iar după instalarea stării de liniște purceii sunt aduși în boxă.
Intensificarea reproducției la suine. Unul din indicii principali, folosit
pentru aprecierea intensificării folosirii efectivului matcă, este numărul de pur –
cei înțărcați de la o scroafă pe an. Acest indicator depinde de prolificitate, ca-pacitatea de alăptare, viabilitatea purceilor și numărul de fătări, obținute de la o scroafă anual. Cheltuielile totale se divizează la un număr mai mare de purcei crescuți și, astfel, se reduce costul fiecărui porc.
Cea mai mare parte a ciclului de reproducție la scroafe îl ocupă gestația și
durata ei este strict fixată de codul genetic. Însă, în unele cazuri, prin sincroniza-re se poate de micșorat durata gestației, fără a avea prejudicii privind starea de sănătate a scroafei și descendenților ei. Mărirea randamentului de purcei obținut anual de la o scroafă, se poate realiza pe contul unei prolificități mai avansate a scroafelor. Însă un procedeu mai eficient și ușor de implementat în unitățile de producție constă în micșorarea perioadei de lactație și a intervalului dintre înțărcarea purceilor și monta scroafelor.
Reproducerea se consideră eficientă atunci când randamentul anual de pur –
cei de la o scroafă este de 18-20 de capete.

311Productivitatea scroafelor și, în primul rând, numărul de purcei crescuți de
la o scroafă pe an, în mare măsură influențează eficacitatea producerii. Rezulta-
tele cercetărilor specialiștilor statului Aiova (SUA) au demonstrat, că prețul de cost al unui purcel de 18 kg dintr-un lot cu 5 capete este de 54 dolari, din 9–30 dolari, iar din 11–26 dolari. Specialiștii polonezi au constatat că dacă de la o scroafă anual se obțin 20 de purcei, atunci prețul de cost al unui purcel este cu 40% mai mic în comparație cu randamentul de 10 purcei de la scroafă.
Capacitatea de reproducție a scroafelor și vierilor depinde, în primul rând,
de factorii fiziologici din care se evidențiază prolificitatea potențială și factică, fecunditatea, capacitatea de alăptare, însămânțarea la timp a scroafelor, calitatea materialului seminal al vierilor și mortalitatea embrionilor.
Realizarea acestor deziderate depinde de nivelul selecției în populația de
suine, condițiile de alimentație și întreținere, precum și de metodele de reglare a proceselor de reproducție.
Elaborarea tehnologiilor moderne de reproducție se efectuează ținând cont
de aspectele biologice, fiziologice și economice.
Intensificarea reproducției la suine prin metode tehnologice se efectuează
prin creșterterea producției la scroafe pe viață și micșorarea intervalului dintre fătări. Intensificarea reproducției depinde de numărul fătărilor obținute de la o scroafă anual sau pe întreaga perioadă de exploatare și de intervalul dintre fătări. În țările unde creșterea suinelor prospera, nivelul de intensificare a reproducției se determină după numărul de fătări obținute anual de la o scroafă, care, la rân-dul său, influențează indicele de folosire a scroafelor. Astfel, dacă anual se obțin 1,5 fătări de la o scroafă nivelul este extensiv, 2,0 – mijlociu și corespunzător 2,3-2,5 – intensiv.
Producția scroafelor pe viață depinde și de apartenența de rasă, astfel de la rasa
Marele alb se obțin 5,4 fătări, iar scroafele hibride realizează 6,5 fătări pe viață.
Cercetările efectuate și rezultatele obținute demonstrează, că cei mai buni
indici (numărul de purcei născuți și înțărcați, masa lotului la înțărcare) pot fi obținuți din a 4-a fătare. Începând cu a 6-a fătare acești indici se micșorează considerabil.
Intensitatea folosirii scroafelor se poate mări, reducând intervalul dintre
fătări, adică micșorînd perioada de alăptare și odihnă a scroafelor. O deosebită atenție se acordă perioadei de alăptare, deoarece durata ei poate fi modificată și astfel să se influențeze durata ciclului de reproducție. Pe contul micșorării peri-oadei de alăptare se poate de mărit numărul de fătări obținute de la o scroafă pe an de la 2,05, când înțărcarea purceilor se face la vârsta de 8 săptămâni, până la 3, când purceii sunt înțărcați îndată după naștere. În așa mod, perioada de la în-

312țărcare până la fecundare se egalează cu 7 zile. Însă, din mai multe considerente,
aceste calcule nu coincid cu rezultatele din practică. În primul rând, scroafele de obicei nu vin în călduri în perioada de lactație și scroafa poate fi montată nu mai devreme decât peste câteva zile după înțărcare. În al doilea rând, reducând perioada de alăptare – productivitatea scroafelor se micșorează.
Cercetările savanților engleji și belgieni dovedesc că înțărcarea extratimpu-
rie (la a 7 zi și mai degrabă) micșorează în cele din urmă productivitatea scroa-felor cu 2 purcei anual. În afară de aceasta se mărește perioada de la înțărcare până la monta productivă, scade fecunditatea.
Urmările negative ale înțărcării extratimpurii, în special, sunt simțite la
scroafele primipare. Având în vedere aceasta, în unitățile de producție, mai des, înțărcarea purceilor se face la vârsta de 28-36-42 de zile.
Actualmente, în diferite tipuri de gospodării, înțărcarea purceilor poate fi or –
ganizată tradițional – 45-60 de zile; timpurie – 21-44 de zile, extratimpurie – până la 20 de zile. Cel mai răspândit tip de înțărcare este înțărcarea timpurie – la vîrsta de 35-42 de zile. Înțărcarea timpurie a purceilor, comparativ cu cea tradițională, necesită un nivel mai ridicat de alimentație. Dacă nu este posibil de organizat un astfel de nivel, atunci vârsta de înțărcare se mărește. Reproducția la scroafe se poate intensifica și pe contul micșorării perioadei de odihnă (repaus).
Dacă depistarea scroafelor în călduri se face la timp, corect se organizează
însămînțarea și alimentația în timpul lactației, practicând plimbările active, se poate de atins o înaltă fecunditate când durata perioadei de odihnă este de 8 zile. Deoarece heritabilitatea acestui caracter este de 0,25 iar repetabilitatea – 0,28, perioada de odihnă normală a scroafelor se poate de micșorat prin selecție. În cele mai multe cazuri pe contul perioadei de repaus, ciclul de reproducție a scroafelor crescute în rasă pură cu 2-8 zile este mai mare decât la hibrizi. La hibrizii obținuți prin participarea raselor Yorkshire, Hampshire și Berkshire, pe-rioada de odihnă este mai scurtă comparativ cu metișii obținuți prin încrucișarea raselor Landrace, Duroc, Marele Negru și Lacomb.
Intervalul dintre înțărcare și apariția căldurilor la scroafe se poate de micșo-
rat și prin folosirea metodelor tehnologice. Spre exemplu, scroafele nu se lipsesc de hrană și apă în ziua înțărcării, dar numai se micșorează cantitatea, mărind nivelul alimentației scroafelor în perioada de după înțărcare (3,5-3,6 kg nutreț pe zi cu 16% de proteină brută). O altă metodă prevede întreținerea vierilor în același adăpost cu scroafele.
Întreținerea separată pe sectoare a suinelor la fermele de tip industrial re-
duce contactul vierilor și scroafelor și, în rezultat, se micșorează funcțiile de reproducție a scroafelor. Pentru stimularea căldurilor și depistarea scroafelor în

313călduri se folosesc vierii încercători, care, la fel ca vierii de bază, influențează
scroafele printr-un complex de receptori (acustici, vizuali, palpabili și olfactivi (de miros), stimulând venirea căldurilor.
Trebuie de menționat, că întreținerea vierilor încercători necesită cheltuieli
adăugătoare. De aceea, în ultimii ani, în practica mondială, au început să se fo-losească instalații mecanice pentru depistarea și stimularea căldurilor cu miros de vier ori folosirea feromonului – preparat sintetic cu miros de vier. Folosirea acestui preparat (suidor) a mărit venirea scroafelor în călduri cu 3,4-8,7%. Un efect mai mare s-a obținut atunci când feromonul a fost folosit cu 3-5 zile înainte de înțărcarea purceilor.
O altă metodă de stimulare constă în activizarea factorilor neirohumorali
prin introducerea în organismul animalelor preparate ori furaje, care conțin poli-fenoloxidază. Fenoloxidaza se conține în cartofi nefierți, boabe încolțite și iarbă fragedă. Preparatul pregătit din extractul din cartofi nefierți, introdus scroafelor sub piele în doză de 100-200 mg/cap, a doua zi după înțărcare stimulează veni-rea căldurilor și mărirea fecundității.
Tehnologia în flux de obținere a purceilor în fermele industriale necesită re-
glarea căldurilor și înțărcărilor. În multe unități industriale, în prezent, se folosește serul de iapă gestantă (SIG) împreună cu surfagon și acidul piroglutaminic.
Pentru stimularea căldurilor și ovulației la scroafă, după înțărcarea purcei-
lor se folosesc două scheme:
1. Peste 24 de ore după înțărcare, scroafelor li se introduce 2000 UI de ser,
apoi după 55-56 de ore se injectează 10 mkg de surfagon. Peste 16-40 de ore după introducerea surfagonului, scroafele se însămânțează fără a fi depistate în călduri.
2. Peste 24 de ore după înțărcare scroafelor li se injectează 700 mkg de acid
piroglutaminic. Peste 18-24 de ore ele se însămânțează fără a fi depistate în căl-duri. Folosirea ambelor scheme au micșorat cu 70% cheltuielile de muncă privind depistarea scroafelor în călduri și cu 4 zile au micșorat intervalul dintre fătări.
Selecția suinelor. În munca de ameliorare a porcinelor, selecția reprezintă
una din cele mai importante metode aplicate. Selecția constituie o condiție a pro-gresului atât în unitățile de prăsilă, cât și în acțiunile de hibridare a porcinelor.
Din punct de vedere genetic, selecția reprezintă un mijloc de modificare a
structurii genetice, a unei populații, ceea ce însemnă înlăturarea unor indivizi neproductivi din procesul de formare a efectivelor dorite de porcine.
Munca de selecție se realizează în unitățile de elită, gospodăriile de prăsilă,
gospodăriile și fermele de reproducție. Scopul principal constă în efectuarea muncii de selecție privind ameliorarea raselor existente de porci și furnizarea

314animalelor de calitate superioară pentru înmulțirea în rasă pură și hibridare în
fermele de producție și în unitățile industriale.
Selecția, în final, urmărește alegerea animalelor pentru prăsilă cu însușiri repro-
ductive și productive valoroase în scopul obținerii unei descendențe de calitate.
În lucrările de ameliorare a porcinelor se folosesc două metode de selecție,
și anume: selecția individuală și selecția masală. Pentru efectuarea selecției in-dividuale se folosesc mai multe criterii, care urmăresc obținerea unor informații mai exacte despre fondul genetic al animalului. Pe lângă aprecierea fenotipului (exterior și constituție, dezvoltare corporală și producție), selecția se efectuează și după fenotipul ascendenților, rudelor colaterale și fenotipul descendenților. Selecția masală prevede alegerea reproducătorilor numai după însușirile feno-tipului propriu. Luând în calcul, că la această specie de animale prolificitatea și precocitatea sunt însușiri foarte reprezentative se poate conta în practică pe o intensitate mare a selecției, astfel putem alege cei mai buni dintre mulți buni. Intensitatea de selecție, în esență, se determină de procentul de animale oprite pentru prăsilă din tabelul efectivului. De aici se desprinde, cu cât mai puține animale vom reține pentru prăsilă, cu atât acestea vor fi de calitate superioară. Intensitatea selecției la porcine se calculează după formula clasică:
R = E/Fx100, în care:R – intensitatea selecțieiE – procentul de înlocuire (câte scroafe se reformează și trebuie înlocuite anual)F – numărul de scrofițe ce se pot obține anual de la scroafe matcă.În Republica Moldova, selecția se efectuează după principiul piramidal.
Piramida este formată din trei trepte.
Treapta I-a (vârful piramidei) cuprinde Întreprinderea de Stat pentru Cer –
cetare în Selecția și Hibridarea Suinelor „Moldsuinhibrid” cu Centrul de Selecție și Hibridare, Stațiunea de testare a suinelor, unde sunt concentrate nucleele cele mai valoroase din principalele rase materne – Yorkshire, Landrace și paterne – Hampsire, Duroc, Pietrain, utilizate în procesul de hibridare. Munca de prăsilă se efectuează în direcția ameliorării în rasă pură a performanțelor reproductive și productive a acestor rase. Sarcina întreprinderii constă în crearea liniilor și crosurilor.
Paralel cu aceasta se:- realizează testarea vierilor și a scroafelor după calitatea descendenților; – efectuează testarea raselor după capacitatea combinativă în diferite variante;- prezintă recomandări privind utilizarea animalelor de performanță;- efectuează coordonarea tehnologică a procesului de selecție și ameliorare,
creștere și întreținere a suinelor în Republica Moldova.

315Progresul genetic, realizat în centrul de selecție se difuzează în fermele de
producție direct prin vierii și materialul seminal livrat și prin scrofițe în fermele
de hibridare.
Treapta a II-a este reprezentată de fermele materne de hibridare. Obiectul
de activitate a acestor ferme constă în producerea scrofițelor hibride în baza în-crucișării birasiale a raselor materne și livrarea lor în fermele de treapta a III-a, preocupate de producerea hibrizilor comerciali. Efectul încrucișării, obținut în fermele de hibridare, se transmite în fermele de producție prin scrofițe birasiale. Fermele pentru producerea scrofițelor birasiale își asigură în mod obligatoriu, reproducătorii din Centrul de Selecție și Hibridare. Programarea efectivelor matcă aflate pe această treaptă se face în funcție de necesarul de înlocuire din fermele de producție.
Treapta a III-a este reprezentată de gospodării și ferme pentru producerea
hibrizilor comerciali (complexe, ferme din cadrul societăților pe acțiuni, ferme private, gospodării de fermieri și individuale). La nivelul acestei trepte se apli-că încrucișările trirasiale și tetrarasiale prin utilizarea vierilor din rase paterne sau vieri F
1 (birasiali) din centrul de selecție și hibridare și scrofițe hibride ob-
ținute din încrucișările birasiale (ferme de hibridare), realizându-se astfel hi-brizi comerciali destinați sacrificării. Livrarea porcinelor pentru sacrificare se efectuează în baza contractelor încheiate între întreprinderile de producere și de prelucrare a cărnii.
Pentru reglementarea relațiilor de activitate a fermelor de selecție și unități-
lor de producție în vederea realizării procesului de ameliorare a raselor, tipurilor și crosurilor de suine se elaborează un contract tehnologic, unde este stipulată subordonarea tehnologică a fermelor de prăsilă din ierarhie inferioară celor de ierarhie superioară. Totodată, în contract se înscriu principii concrete, ce tre-buie respectate reciproc în activitatea de colaborare tehnologică. Condițiile de colaborare sunt coordonate cu Inspectoratul Zootehnic de Stat al Ministerului Agriculturii și Industriei Alimentare.
Progresele realizate în lucrările de ameliorare genetică au evidențiat im-
portanța specializării raselor de suine pe direcții de producție.
Rasele materne se caracterizează prin performanțe superioare reproductive.
În unitățile de prăsilă, unde se cresc suine de astfel de rase, lucrările de selecție se efectuează în direcția măririi performanțelor de reproducție, menținându-se o pondere corespunzătoare a selecție pentru indicii de creștere și calitatea carcase-lor. În această direcție de specializare sunt incluse rasele Yorkshire și Landrace.
Rasele paterne se caracterizează prin producție mare de carne în carcasă,
viteză accelerată de creștere și consum specific redus. Selecția în cadrul acestor

316rase se efectuează preponderent după precocitate, consum specific și calitatea
carcaselor, menținându-se la nivelul corespunzător parametrilor de reproducție. Estimarea calității cărnii în funcție de modul de utilizare constituie un criteriu major de apreciere a eficienței selecției. În această direcție de specializare sunt incluse rasele Hampshire, Duroc și Pietrain.
Parametrii genetici ai turmei de porcine se caracterizează și de către repeta-
bilitatea care reflectă stabilitatea caracterelor în ontogeneza animalelor.
Caracterele și indicii selecției. În plan genetic, deosebim caractere calita-
tive și cantitative. Caracterele calitative (culoarea părului, ținuta urechilor) sunt determinate de unul ori de un număr relativ de gene. Selecția după caracterele calitative este foarte simplă și rezultatele ei se pot prognoza cu o mare precizie.
Caracterele cantitative sunt determinate de particularitățile anatomice, fizi-
ologice, biochimice ale organismului, fiecare din ele este la rândul lor determi-nat de mai mulți geni, și chiar de sisteme de geni și interacțiunea lor este supusă influenței condițiilor de mediu. Selecția animalelor după caracterele cantitative este cu mult mai compusă față de cea calitativă. Ea cere multe cheltuieli de muncă și evidența multor factori.
Toate caracterele morfo-productive sunt cantitative. Pentru o caracterizare
mai facilă, ele se împart în patru grupe. În prima grupă se includ caracterele de reproducție (capacitatea de fecundare, prolificitatea și altele).
Caracterele din grupa a doua se folosesc pentru aprecierea capacității de
îngrășare: sporul mediu zilnic, vârsta de atingere a masei de 100 kg, consumul specific pe unitate spor.
A treia grupă include caracterele folosite pentru aprecierea carcaselor: ran-
damentul la sacrificare, grosimea stratului de slănină, suprafața „ochiului mușchiu-lui”, raportul după masă a diferitor părți, proporția de carne și grăsime în carcasă.
În grupa a patra se includ caracterele de apreciere a calității cărnii. Ele se
împart în obiective: culoarea, consistența, aciditatea, capacitatea de reținere a apei, compoziția chimică și subiective – gustul, frăgezimea, aromatul ș. a.
Caracterele de reproducție au o deosebită importanță în realizarea planuri-
lor economice, deoarece obținerea unui număr mai mare de produși pe scroafă creează premize pentru producerea unei cantități mai mare de carne. În afară de aceasta asigură o bază bună pentru efectuarea unei selecții mai riguroase.
Prolificitatea este însușirea scroafelor de a produce un număr mare de purcei la fă-
tare. Acest caracter are o heritabilitate mică (circa 0,14) și o repetabilitate scăzută (circa 0,18), de unde și reiese influența mare a condițiilor de mediu asupra acestui caracter.
Capacitatea de alăptare este alt caracter de reproducție, luat în considerare
în selecție, constând din greutatea lotului de purcei la vârsta de 21 de zile.

317Acest caracter este o sinteză a mai multor însușiri: numărul de purcei năs-
cuți vii, numărul de purcei crescuți, producția de lapte a scroafei, calitatea de
bună mamă, numărul de sfârcuri la scroafă, viabilitatea purceilor. Coeficientul de heritabilitate a capacității de alăptare este foarte mic (circa 0,17).
Fecunditatea – caracter folosit pentru aprecierea vierilor, reprezentând nu-
mărul de scroafe fecunde din numărul total de scroafe montate de vier.
Fertilitatea (sau natalitatea) – numărul de scroafe fătate din cele montate
(h
2 = 0,20), indică posibilitatea redusă de ameliorare prin selecție.
Între însușirile de reproducție există o corelație strânsă, pozitivă (r = 0,47-0,67).Pentru aprecierea capacității de îngrășare o importanță deosebită îi revine
vitezei de creștere și consumului de hrană.
Sporul mediu zilnic are o heritabilitate medie de h
2 = 0,30 (0,20-0,40).
Această însușire este determinată de ereditate și condițiile de mediu.
Caracterele de carcasă au un coeficient de heritabilitate ridicat (circa 0,5-
0,7), ceea ce asigură posibilități de îmbunătățire mai rapide prin selecție.
Heritabilitatea grosimii stratului de slănină determinată pe animalul viu, de
circa 0,6, și corelația genetică foarte ridicată între măsurătoare pe viu și propor –
ția de carne din carcasă (r = 0,5-0,8) demonstrează că metoda asigură o precizie suficientă pentru a fi utilizată în lucrările de ameliorare a calității carcaselor.
Procentul de carne în carcasă este o însușire cu h
2 ridicat (0,6-0,7) și se
folosește în selecție ca sursă de informații pentru reproducători, fiind asigurată prin descendenții sau colateralii sacrificați.
Alte însușiri ale carcasei sunt lungimea corelată negativ cu grosimea slăni-
nii și suprafața „ochiului mușchiului”, care se corelează (r = 0,6) cu procentul de carne din carcasă.
Caracterele din limitele fiecărei grupe (capacitatea de reproducție, calitățile
de îngrășare de carne) foarte bine corelează între ele, iar corelația între carac-terele diferitor grupe este foarte slabă, ori chiar lipsește. Folosirea corelațiilor ușurează alegerea caracterelor pentru selecție și permite de a micșora numărul lor, folosind ca bază principalul. Astfel se organizează selecția după un număr limitat de caractere.
Estimarea calităților de îngrășare și carne la suine după performanțe
proprii. În țara noastră, ca și în alte țări, inițial s-a adoptat testarea după descen-denți, cu scop de cercetare, în anul 1971 la Stațiunea Institutului de Zootehnie și Medicină Veterinară
Dezavantajul metodei constă în creșterea intervalului între generații, care
reduce progresul genetic anual.
Ulterior, s-a trecut la testarea după performanțe proprii ca mijloc de bază al

318ameliorării în unitățile de selecție. Cu cât numărul de indivizi este mai mare, cu
atât gradul de precizie a estimării este mai mare. Când se testează 5 descendenți, iar h
2 este de 0,3, valoarea regresiei este de 0,29; la 10 descendenți – 0,45, la 20
de descendenți – 0,62 etc. Sistemul de ameliorare după performanțe prevede că fiecare unitate trebuie să dispună de un sector propriu de testare după per –
formanțe proprii și aplicarea preselecției animalelor la introducere în testare;
posibilitatea de înregistrare a performanțelor individuale și colateralilor pentru aprecierea calității carcasei; prelucrarea informațiilor pe grupe de frați și semi-frați pentru aprecierea după descendenți a scroafelor și vierilor.
Testarea după performanțe proprii începe la greutatea de 30 kg și se în-
cheie la 100 kg.
În testare este introdus lotul de purcei a unei scroafe, dacă îndeplinește
următoarele condiții:
– nu are indivizi cu anomalii congenitale;
– a realizat baremurile privind performanțele lotului;
– pierderile de purcei nu sunt mai mari de 50%.
Animalele sunt cazate în boxe de maximum 10 capete, separat pe sexe, cu
o suprafață de pardosea de 0,9 m
2 pe individ.
În perioada de testare se urmăresc următoarele însușiri:- sporul mediu zilnic de la naștere până la 100 kg,
– vârsta atingerii greutății de 100 kg;
– lungimea trunchiului la 6 luni;
– consumul specific la masculi, determinat individual pe întreaga perioadă
de testare conform prevederilor din instrucțiunile de apreciere;
– grosimea slăninii pe viu cu aparatul cu ultrasunete la greutatea corporală
de 85-110 kg.
– performanțele proprii în testare (ritmul de creștere, consumul specific la
masculi, grosimea slăninii pe animalul viu);
– precocitatea sexuală proprie, exprimată prin vârsta scrofițelor la apariția primelor
călduri, completată cu greutatea realizată la introducerea la montă sau însămânțare;
– performanțele de reproducție proprii pentru scroafe;
– performanțele de reproducție ale semisurorilor, pentru vierii destinați la
însămânțări artificiale.
Pentru rasele paterne, la care caracterele urmărite au o heritabilitate medie
și ridicată, se pune un accent deosebit pe rezultatele obținute la testarea după performanțele proprii și colaterali privind:
– performanțele proprii pentru viteza de creștere, consum specific (la mas-
culi) și grosimea slăninii determinată pe animalul viu;

319- calitatea carcasei la colaterali, determinată la sacrificarea de control.
Ponderea acordată diferitelor caractere în cadrul indicilor sau în cazul fo-
losirii selecției după nivele independente este diferită, în funcție de „speciali-
zarea” raselor și liniilor din cadrul raselor, ca și de scopul urmărit pentru per –
spectivă în evoluția acestora. În funcție de intensitatea de selecție prevăzută se rețin la reproducție primii ierarhizați. Un criteriu eliminatoriu este conformația, constituția; indivizii necorespunzători din acest punct de vedere se elimină de la reproducție indiferent de valoarea indicelui realizat.
Utilizarea reproducătorilor reținuți la reproducție se face prin împerecheri
dirijate cu femele valoroase, dar neînrudite, după principiul „foarte bun cu foar –
te bun”, în vederea consolidării însușirilor dorite.
– proporția de carne în carcasă pe baza colateralului sacrificat (scrofițe la
rasele paterne, vieruși la materne) la ieșirea din testare.
Rezultatele testării se folosesc la luarea deciziilor de selecție. Metode de valorificare a realizărilor selecției la creșterea suinelor. O me-
todă eficientă și admisibilă folosită în practica măririi productivității de carne și ameliorării calității ei este folosirea pe larg a încrucișărilor de producție – metode ce au drept scop valorificarea fenomenului heterozis (termen introdus în anul 1914 de C. Selle). El se manifestă prin sporirea energiei de creștere, viabilității, rezisten-ței organice, prolificității și producției de carne la produșii obținuți.
Deci, direcția principală de ameliorare în unitățile de producție este încru-
cișarea și hibridarea în urma cărora la metiși sau hibrizi se manifestă fenomenul heterozis.
Ea este orientată spre obținerea produșilor de folosire curentă, adică a ani-
malelor comerciale. În acest scop se folosesc diferite metode bazate pe împere-cheri între rase, sub denumirea comună de încrucișări industriale, practicate pe larg în gospodăriile pentru producerea cărnii de porc. Din punct de vedere al re-alizării heterozisului, orice tip de încrucișare industrială va fi eficientă numai la folosirea lui cu pricepere în scopuri bine determinate. Este important să cunoaș-tem condițiile necesare pentru manifestarea pe deplin a fenomenului heterozis, fiindcă rezultatele diferitor variante de încrucișări industriale sunt foarte diferite. Pentru folosirea în practică este important să alegem o astfel de încrucișare, care, în mod garantat, ar asigura creșterea producției. Iată de ce în procesul de organizare a încrucișărilor trebuie de luat în evidență unele condiții care trebuie îndeplinite pentru realizarea efectului încrucișării. Cele mai principale sunt:
1. Efectuarea lucrărilor preventive de analiză genetică a populațiilor, luând
în considerație că dacă gradul de heritabilitate a caracterelor este mic, heterozi-sul este posibil, iar dacă este mare – atunci este puțin posibil.

3202. Nivelul înalt de selecționare a animalelor din rasele participante la în-
crucișare.
3. Divergența genetică între rasele parentale.
Una din cele mai simple metode de folosire a fenomenului de heterozis în
producere este încrucișarea industrială între două rase. Acest tip de încrucișare a căpătat o răspândire largă atât în practica creșterii porcinelor în țara noastră, cât și peste hotare.
Încrucișarea între două rase are 2 forme: simplă și alternativă (încrucișarea
simplă constă din împerecherea vierilor dintr-o rasă cu scroafele din altă rasă. Descendența obținută se folosește pentru îngrășare).
Pentru obținerea unor rezultate bune în urma acestei încrucișări trebuie să
se împerecheze scroafe dintr-o rasă cu însușiri materne (producție de purcei) foarte bune cu vieri din altă rasă care au calități foarte bune privind precocitatea și calitatea carcaselor. Exemplu: MA x L ori Duroc.
încrucișarea alternativă între 2 rase constă din împerecherea scroafelor
hibride din fiecare generație cu masculii din una din cele două rase participante. Deci, vierii din fiecare rasă pură sunt folosiți alternativ la împerecheri în generații succesive, iar scrofițele metise din fiecare generație sunt reținute pentru prăsilă
Încrucișarea alternativă se recomandă pentru aplicare atunci când cele două
rase posedă însușirile morfo-productive valoroase (adică cele dorite).
Prima dată, încrucișarea alternativă între două rase a fost aplicată în SUA
(Ioganson I.), apoi într-un șir de state din Europa la ferme mijlocii, unde se poate de organizat evidența necesară fără cheltuieli mari.
Prioritatea metodei de încrucișare alternativă constă în faptul că cheltuielile
pentru procurarea animalelor de prăsilă pentru reproducție sunt scoase, deoare-ce scrofițele se produc pe loc, în afară de aceasta se micșorează probabilitatea răspândirii diferitor boli din alte gospodării.
Însă această metodă are și părți negative. În primul rând, se micșorează posi-
bilitatea de a obține heterozisul. După calculele teoretice, s-a constatat, că folosind această încrucișare, heterozisul se manifestă numai la 67% din cel potențial.
încrucișarea industrială între trei rase (trirasială) se folosește la creș-
terea porcinelor, ca și încrucișările între două rase după 2 scheme simplă și de rotație între 3 rase.
Metoda cea simplă prevede 2 etape:În prima se obțin scrofițe hibride (A x B). Aici are o însemnătate alege-
rea corectă a raselor. Rasa maternă trebuie să se caracterizeze prin: prolificitate mare, capacitatea de alăptare bună, iar paternă – înaltă energie de creștere. În afară de aceasta, ambele rase trebuie să fie acomodate la condițiile aborigene.

321La etapa a 2-a scrofițele metise se împerechează cu vierii de rasa C. Pentru ele
se folosesc tipurile și rasele specializate de carne. Descendența obținută se folo-sește pentru îngrășare. În practică se folosește încrucișarea de rotație.
Hibridarea la suine. În calitate de metode de bază a realizării heterozisului
la suine sunt considerate diferite forme de încrucișări interrasiale, industriale și hibridare, care au o mare însemnătate la creșterea porcinelor. Hibridărea la suine se organizează în baza elaborării unor programele de hibridare. Cu toate acestea, s-a constatat, că combinările de rase deja controlate nu întotdeauna dau rezultate bune, ele variază în funcție de rasă. Aceste neajunsuri se pot lichida dacă selecția la heterozis se efectuează bazându-se nu pe rase, dar pe liniile special selecționa-te la efectul heterozis. Hibridarea porcinelor reprezintă încrucișarea îndepărtată a populațiilor genetic izolate, de exemplu a porcilor domestici cu mistrețul sălbatic. Descendenții obținuți în rezultatul acestor încrucișări se numesc hibrizi.
În ultimii ani, noțiunea de hibridare la creșterea porcinelor s-a lărgit consi-
derabil. Hibrizii au început să fie numiți nu numai animalele obținute în urma încrucișării diferitor specii, dar și cele obținute din încrucișarea diferitor linii specializate.
Prin hibridare se înțelege un sistem de creștere ce prevede încrucișarea ra-
selor și liniilor special create, selecționate într-o perioadă îndelungată de timp după un număr limitat de caractere și testate după capacitatea combinativă.
Hibridarea în tratarea contemporană este o metodă supremă de mobilizare a
potențialului genetic al porcinelor, care include realizările selecției și încrucișării și permite de a mări rapid performanțele de producție a porcinelor. Ea este bazată pe împerecherea animalelor ce aparțin liniilor selecționate și controlate după ca-pacitatea combinativă, și spre deosebire de încrucișarea industrială, hibridarea asi-gură stabilitatea heterozisului în condiții de producție. Pentru hibridare se folosesc rase specializate după calitățile de reproducție, îngrășare ori de carne.
Pentru implementarea cu succes a unui program de hibridare în practică,
este necesar de îndeplinit următoarele cerințe obligatorii:
1. Izolarea genetică a formelor parentale inițiale (linii, tipuri, rase specializate).2. Nivel înalt de selecționare a formelor inițiale, care participă la încrucișa-
re – linii, tipuri, rase specializate.
3. Organizarea muncii de selecție după principiul piramidal și integrarea
fermelor de selecție pe verticală.
Deoarece la crearea raselor ori liniilor se manifestă două procese care de-
curg în același timp și sunt strâns legate între ele – cum ar fi activizarea funcții-lor vitale și schimbarea eredității, este foarte important ca ambele să acționeze în aceeași direcție și anume să contribuie la mărirea întregului complex de calități

322de producție. Faptul este că primul proces întotdeauna are loc la încrucișarea
populațiilor genetic izolate, iar al doilea este determinat de genotipul concret al formelor parentale inițiale. De schimbat genotipul populației se poate în mai multe cazuri prin selecția planificată destinată unui anumit scop. Liniile specia-lizate se creează după principiul selecției independente, după un număr redus de caractere (unul sau mai multe).
Formele materne se selectează, în primul rând, după calitățile de reproduc-
ție (fecunditatea, prolificitatea, viabilitatea purceilor).
Formele paterne – după activizarea vierilor în procesul de montă, eficiența
folosirii hranei, calitățile de carne.
Experiența de lucru la hibridarea interliniară dă dovadă de eficiența selec-
ției liniilor materne și paterne separate. Numai selecționarea după capacitatea combinativă a liniilor contribuie la obținerea descendenței cu o înaltă hetero-zigoție. Depistând liniile care se combină bine și fiind folosite pentru obținerea hibrizilor se pune sarcina de a prelucra aceste linii la capacitatea combinativă specifică care se efectuează după metoda selecției recurente repetate.
Folosind această metodă se poate nu numai de determinat capacitatea com-
binativă, dar și să se perfecționeze liniile privind efectul de încrucișare.
Ciclul selecției recurente repetate se realizează în trei etape:1. Experimentarea liniilor pentru a identifica cele mai bune combinări de
vieri și scroafe.
2. Înmulțirea și perfecționarea liniilor materne.3. Încrucișarea pentru producerea formei hibride.Se aplică și selecția reciproc recurentă.Selecția reciproc recurentă se deosebește de cea recurentă prin faptul că combi-
narea liniilor se apreciază nu numai după încrucișările directe dar și indirecte (reci-proce). Aceasta permite să se determine experimental ce linie este rațional să se fo-losească în calitate de linie maternă și paternă. Ciclul selecției periodice și reciproce are loc după aceleași trei etape: experimentarea – înmulțirea – încrucișarea.
Principiul combinării liniilor stă la baza hibridării interliniare. Reiese că
selecția pe baza heterozisului este, în primul rând, un sistem bine organizat al muncii de prăsilă, unde de la formarea liniilor și până la obținerea hibrizilor se folosesc toate metodele și procedeele zootehnice avantajoase.
Un exemplu de hibridare la porcine este formarea hibridului „Hypor” în
Olanda, care rezultă din încrucișarea liniilor consangvine specializate, obținute pe baza selecției desfășurate timp de 12 ani cu folosirea inițială a 20 de rase. În ultima etapă sunt folosite liniile materne ABC și D, iar pentru obținerea taților – liniile consangvine E, F, C și H.

323Practica de creștere a porcinelor în diferite regiuni demonstrează faptul că
trecerea de la încrucișarea industrială simplă la hibridare se efectuează în 2 etape:
1. Efectuarea încrucișărilor industriale cu scopul obținerii celor mai bune
combinări rasiale, totodată creând linii și tipuri de prăsilă specializate și conso-
lidate după un anumit număr de caractere.
2. Hibridarea propriu-zisă constă din încrucișarea liniilor specializate cu
capacități combinative superioare pentru obținerea hibrizilor înalt productivi.
Pentru realizarea acestor etape trebuie de creat baza de prăsilă – se constru-
iesc stații de testare și se creează centre de selecție și hibridare.
Hibridarea reprezintă, de asemenea, și noi forme de organizare și tehnici
ale muncii de prăsilă, care se sprijină pe cooperarea grupelor de gospodării de prăsilă ce îndeplinesc strict anumite funcții la fiecare din ele (gospodării pentru crearea liniilor materne, gospodării pentru crearea și reproducerea liniilor pater –
ne, gospodării de reproducție pentru producerea formei hibride de marfă).
Hibridarea interliniară, în forma ei practică, este posibilă în următoarele variante:1. Încrucișarea a 2 linii reciproc combinative din cadrul unei rase sau din
rase diferite.
2. Încrucișarea scroafelor unei rase cu o linie specializată, creată pe bază de
consangvinizare.
3. Scroafe obținute în urma încrucișării a două linii din cadrul unei rase ori
rase diferite cu vierii din rasa a treia.
4. Scroafele materne obținute în urma încrucișării a două linii, se încruci-
șează cu reproducători care au o origine biliniară (hibrizi bi-, tri- și tetraliniari).
Bonitarea și clasarea suinelor. Scopul bonitării constă în aprecierea cali-
tăților productive și de prăsilă a porcinelor, determinarea claselor de bonitare și destinația lor de producție. În caz de necesitate, în baza rezultatelor bonitării se efectuează corectivele necesare în programul de ameliorare.
În toate unitățile, care se ocupă cu creșterea animalelor de prăsilă, se boni-
tează următoarele grupe de porcine: tineretul de prăsilă, tineretul de reproducție, vierii de control, scroafele de control, vierii de bază și scroafele de bază.
Bonitarea porcinelor se efectuează în fiecare an, folosind materialele evi-
denței zootehnice acumulate în decursul anului.
Pentru aprecierea calităților productive și a clasei generale de bonitare se
folosesc criterii concrete incluse în instrucțiunea de bonitare.
Tineretul de reproducție se selectează din loturile de purcei, obținuți în gru-
pele de scroafe de bază la vârsta de 45 sau 60 de zile. Se aleg purcei sănătoși, cu masa corporală corespunzătoare cerințelor clasei I-a, care au 12 și mai multe mameloane normal dezvoltate și simetric repartizate.

324Tineretul de reproducție se cântărește periodic, se apreciază vizual exteri-
orul și constituția, iar la vârsta de 6-9 luni și înainte de montă, concomitent, se
măsoară și lungimea trunchiului. Tineretul de reproducție, care, în urma apreci-erii, s-a încadrat în clasa a II-a nu se admite în reproducție.
Clasa de bonitare generală la tineretul de reproducție până la vârsta de 6
luni se determină după 3 indici – clasa de bonitare generală a tatălui, clasa de bonitare generală a mamei și clasa obținută pentru masa corporală.
Tineretul care a atins vârsta de peste 6 luni, clasa de bonitare generală se de-
termină luând în calcul și clasa pentru lungimea trunchiului, grosimea stratului de slănină la 6-7 vertebre toracale, măsurată la 85-110 kg.
Tineretul de reproducție, care a obținut clasa de bonitare sumară elita și I-a
se utilizează la reproducție, iar cel de clasa a II-a și în afară de clasă nu se folo-sește, se transferă în grupele pentru îngrășare sau sacrificare.
Scroafele se bonitează după masa corporală o singură dată, în baza ultimei
cântăriri înainte de prima montă. Lungimea trunchiului se măsoară la a 5-a zi după fătare. Exteriorul scroafelor și vierilor se apreciază după grila de 100 de puncte. Pentru clasa elita este necesar ca scroafele și vierii să acumuleze 90 și mai multe puncte, clasa I-a – 85-89 și clasa a II-a – 80-84 de puncte.
Animalele, cu cap mops, rât strâmb, mușcătura incorectă, greabăn îngust,
sfârcuri înfundate sau mai puțin de 12, membrele anterioare în formă de „X”, strangulare după omoplați, spinare convexă se reformează.
Productivitatea scroafelor se apreciază după fătare, folosindu-se următorii
indici: prolificitatea și masa lotului de purcei la înțărcare la 45 sau 60 de zile.
Pentru determinarea clasei generale de bonitare a scroafelor sunt obligatorii
6 indici – exteriorul, masa corporală, lungimea trunchiului, grosimea stratului
de slănină, prolificitatea, masa lotului de purcei la vârsta de 45 sau 60 de zile.
Bonitarea vierilor se efectuează după exterior, masa corporală, lungimea
trunchiului, grosimea stratului de slănină pe viu, masa medie a unui descendent la vârsta de 45 sau 60 de zile. Acești cinci indici sunt obligatorii pentru determi-narea clasei generale a vierilor.
Pentru conferirea scroafelor și vierilor clasa de bonitare “Elita Record” sunt
necesare rezultatele aprecierii lor după calitatea descendenței, determinându-se prin metoda îngrășării de control următorii indici: vârsta atingerii masei corpo-rale a descendenților de 100 kg, consumul de nutreț pe kg spor, grosimea stratu-lui de slănină la 6-7 vertebre toracale, lungimea carcasei, masa jambonului.
Porcinelor în baza rezultatelor bonitării generale li se conferă patru clase de
bonitare sumare: Elita-record, Elita, I-a (prima) și a II-a (a doua).
După bonitare se efectuează analiza totală a indicilor de reproducție și

325producție a efectivului de animale. În rezultat se formează nucleul de prăsilă
folosind cei mai valoroși reproducători vierii și scroafe cu o dezvoltare bună, constituție robustă și productivitate excelentă care au obținut clasa generală Eli-
ta-record, Elita și clasa I-a. Folosind rezultatele bonitării se elaborează planul de
împerecheri a vierilor și scroafelor, se face lista animalelor pentru înscrierea în
Registrul Genealogic de Stat.
5.4. Tehnologii de creștere și exploatare a suinelor
Tehnologia reprezintă un ansamblu de metode și tehnici utilizate în procesul
de creștere a porcinelor în scopul organizării și desfășurării activității de produc-
ție de la popularea cu animale până la valorificarea lor. Aceasta este reprezentată pe categorii de animale, stări fiziologice, etape și sectoare de producție. Fiecare tehnologie are caracteristicile ei, începând cu dotarea tehnică specifică (boxe,
aparatură, utilaje etc.) și continuând cu metode de lucrări aplicate.
5.4.1.Tehnologia de creștere și exploatare a vierilor de reproducție
Importanța vierilor de reproducție este incontestabilă, deoarece aceștia in-
fluențează obținerea unui număr mare de purcei de la scroafe prin potențialul lor
genetic și productiv. Întreținerea și exploatarea unor efective de reproducători
cu însușiri morfo-productive și genetice valoroase constituie una din condițiile
principale în reproducția porcinelor. Producția vierilor este influențată de matu-ritatea lor sexuală, adică de momentul în care aparatul genital este bine dezvoltat și capabil să producă celule sexuale mature și apte pentru fecundare.
La vârsta de 4-6 luni, la suine apare maturitatea sexuală în funcție de precocitatea
rasei, modul de întreținere și de particularitățile individuale. Însă exploatarea vierilor nu poate fi acceptată la această vârstă, deoarece ei n-au atins maturitatea corporală.
Prin capacitatea de reproducție a vierilor se înțelege însușirea acestora de a
fi capabili să efectueze actul montei și de a produce spermă corespunzătoare din punct de vedere cantitativ și calitativ. Calitatea vierilor se determină la intrarea la reproducție, precum și periodic pe parcursul exploatării, apreciind sănătatea prin examinarea animalului, dezvoltarea corporală coordonată cu vârsta, dezvol-tarea organelor genitale, cantitatea și calitatea spermei, determinate periodic, la 2-3 luni. Se analizează fecunditatea scroafelor montate într-o anumită perioadă, care trebuie să fie de cel puțin 70% și cu o prolificitate corespunzătoare. Pentru a putea alege vieri cu capacități reproductive valoroase se recomandă să se rețină sau să se procure de cca 1,5 ori mai mulți vieruși decât necesarul planificat.
Folosirea vierilor în reproducție se efectuează în funcție de rasă la vârsta
de 10-12 luni și masa corporală de 120-140 kg. Utilizarea timpurie a vierilor

326în reproducție nu se recomandă, deoarece aceasta are urmări negative asupra
indicilor de reproducție:
– datorită epuizării reproductive rapide a vierilor – reducerea duratei de
exploatare;
– cantitatea de spermă se reduce, spermatozoizii sunt nematurizați, purceii
au vitalitate și greutate redusă, se produce un număr mic de purcei la fătare, iar în unele cazuri – purcei neviabili. Vierii de reproducție trebuie să se afle permanent în condiție de reproducător, de aceea condițiile de creștere trebuie să garanteze o activitate sexuală bună, exploatare îndelungată, să creeze premize în realizarea potențialului genetic al vierilor.
Alimentația și întreținerea incorectă a vierilor este, deseori, cauza reducerii
capacității de fecundare a scroafelor.
Întreținerea vierilor se organizează în boxe individuale sau în boxe comune,
în funcție de capacitatea fermei, numărul de reproducători, cât și sistemul de ex-ploatare folosit. În fermele mici, care dețin un număr relativ mic de reproducă-tori se poate folosi întreținerea individuală. Acest sistem de cazare are avantajul că se pot crea condiții de hrănire a vierilor în funcție de vârstă, masa corporală și intensitatea folosirii în reproducție. Boxele individuale sunt amenajate și cu padocuri, care dau posibilitate vierilor să folosească aerul curat, soare și miș-care. Metoda este avantajoasă în planul de evidență a hrănirii și evitarea unor accidente individuale datorită luptei între masculi.
Suprafața boxei se recomandă a fi de 6-7 m
2, la care se mai adaugă și pado-
cul egal în suprafață cu boxa, deci, este costisitoare.
Boxa trebuie prevăzută cu sistem de furajare, adaptare și de evacuare a
dejecțiilor. Cu toate că întreținerea individuală este cea mai recomandată, are totuși, dezavantajul că suprafața alocată pentru un vier este relativ mare.
Repartizarea boxelor în adăposturi se face, ca regulă, în două rânduri. Cori-
dorul central are o lățime de 2,2 m, frontul de alimentație la un vier – de 45 cm, adăpătoarele se instalează la înălțimea de 80 cm.
Cazarea vierilor în boxe comune a câte 4-5 capete este mai avantajoasă atât
din punct de vedere economic, cât și biologic și se folosește mai mult în fermele mijlocii și mari, care efectuează monta naturală și dețin un număr mare de vieri. Avantajul constă în faptul, că suprafața ce revine la un animal este mai mică și constituie 2,0-2,5 m
2, deci investițiile capitale sunt mai reduse din contul sporirii
normelor de îngrijire. Plimbările vierilor se fac mai ușor în grup. Din punct de ve-dere biologic, vierii, fiind mai mulți într-o boxă, fac mai multă mișcare, își mențin apetitul sexual, pe când întreținerea individuală predispune la odihnă permanentă și masturbare. Formarea grupelor de vieri se face în funcție de vârstă, masă corpo-

327rală și intensitatea de folosire în reproducție. Se recomandă gruparea vierilor la o
vârstă mai tânără în momentul introducerii la reproducție.
Boxele pentru vieri trebuie amplasate în apropierea spațiilor destinate scroa-
felor în așteptare, astfel în cât ambele sexe să-și poată stimula activitatea sexuală.
S-a stabilit că, indiferent de sistemul de întreținere, între microclimat și
capacitatea de reproducție a vierilor există o corelație directă, temperaturile ex-tensive având o influență negativă asupra producției spermatice și fecundității.
Astfel, pentru a obține o productivitate înaltă, se cere menținerea unui mi-
croclimat corespunzător; temperatură de 15-18
0C, umiditate relativă a aerului
– 65-70%, concentrația de gaze nocive – 0,3% CO2 și 0,03% NH3, viteza circu-
lației aerului iarna este de 0,25-0,30 m/s, vara – 0,8 m/s.
Mișcarea vierilor este o parte componentă a tehnologiei de exploatare atât în ferme,
cât și în complexele industriale. Plimbările se organizează la 1-2 km timp de 2 ore.
În general, vierii de prăsilă se pot folosi la reproducție până la 5 ani. În
fermele de producție – 3-4 ani, în sistemul industrial se recomandă – 2,5-3 ani, datorită exploatării mai intensive și lipsei de mișcare. Anual, în fermele de se-lecție se reformează 25% de vieri, în fermele de producție – 30%, iar în sistemul intensiv – 40% din totalul de vieri reproducători.
Intensitatea de exploatare a vierilor în reproducție depinde de vârsta lor,
starea de întreținere, particularitățile individuale și sistemul de exploatare. Re-zultate foarte bune se obțin atunci, când scroafele mature sunt montate de vieri tineri, iar scroafele tinere – de vieri adulți în vârstă de 3-5 ani.
Se recomandă ca vierii să fie utilizați efectiv și rațional. Pentru aceasta se
dirijează montele și repausul dintre ele. Vierii adulți în condiții optime efectu-ează două monte pe zi, cu un repaus de 12 ore între monte. După 4-5 zile de activitate sexuală este indicat un repaus de o zi fără monte. Aceasta este posibil în cazul fermelor, unde fătările se organizează sezonier, adică de 2 ori pe an și montele se efectuează intens, într-o anumită perioadă de timp, după care vierii intră în repaus sexual aproape total.
Tehnologiile intensive prevăd organizarea fătărilor în flux continuu, de
aceea și montele se efectuează pe parcursul anului. În astfel de condiții, vierii adulți efectuează două monte pe zi în decurs de 2-3 zile, după care este necesar repausul de 1-2 zile.
Utilizarea vierilor pentru însămânțări artificiale este mult mai avantajoasă,
deoarece de la un vier se pot obține anual 1500-2000 de doze de spermă cu care se pot însămânța 800-1000 de scroafe. În cazul însămânțărilor artificiale regi-mul de folosire al vierilor la recoltarea spermei este asemănător cu cel utilizat pentru montă. Vierii nu trebuie utilizați pentru montă sau recoltare la frecvențe

328mai mari decât cele recomandate, deoarece spermatozoizii maturi se epuizează
rapid și fertilitatea scade.
Normele de utilizare a vierilor se stabilesc în funcție de vârstă. Cel mai
intensiv se exploatează vierii adulți. Se recomandă ca în fermele de selecție să se asigure un vier la 15 scroafe, în unitățile de tip intensiv – un vier la 18-20 scroafe, iar în fermele de reproducție – un vier la 25 de scroafe.
Utilizarea intensivă a vierilor cere o alimentație corespunzătoare normelor
în vigoare. Rațiile se echilibrează cu proteină, vitamine și substanțe minerale.
În unitățile de tip industrial, în alimentația vierilor se folosesc nutrețuri
combinate cu valoarea nutritivă completă, echilibrate privind aminoacizii indis-pensabili, vitaminele, macro- și microelementele, necesarul cărora la animale,
în astfel de condiții, crește.
În lipsa nutrețurilor combinate, când pentru alimentația vierilor se folosesc
nutrețuri de producție proprie, în rație trebuie introduse furaje ușor digestibile și
calitative de o valoarea nutritivă completă, care nu produc depuneri de grăsime.
După capacitatea nutritivă generală corelația de nutrețuri poate fi următoarea:
amestec de concentrate – 75-80%, făină de ierburi suculente – până la 10% și nu mai puțin de 10% nutrețuri de origine animală. Pentru un vier adult cu greutatea
de 250-350 kg se recomandă a se include în rația zilnică, în perioada de iarnă,
2,3 kg amestecuri de concentrate, 0,8 kg de mazăre, 4 kg de nutrețuri suculente, 0,5 kg de făină de iarbă, 3 kg de zer, 40 g de cretă, 50 g de sare; în perioada de
vară – concentrate – 2,9 kg, mazăre – 0,9 kg, masă verde – 3 kg, cretă – 20 g, 45
g – sare. În rație trebuie să se conțină 4,9 UN și 690 g – proteină digestibilă.
5.4.2 Tehnologia de creștere și exploatare a scroafelor în perioada de pre-
gătire pentru montă și gestație
Obiectivul principal la creșterea scroafelor de reproducție constă în spori-
rea fertilității prin asigurarea unor condiții favorabile pentru producerea și ma-turitatea unui număr cât mai mare de ovule, asigurarea procesului de fecundare
și, ulterior, a dezvoltării normale a embrionilor.
Pregătirea scroafelor către montă are o importanță majoră în tehnologia
creșterii suinelor, scopul fiind crearea condițiilor optime de creștere și dezvolta-
re a organismului femel pentru obținerea noilor produși.
La scrofițe, la vârsta de 5-6 luni, apare maturitatea sexuală, marcată prin
manifestarea căldurilor însoțite de ovulație. Capacitatea organismului de a pro-duce ovule, capabile de a fi fecundate, nu coincide cu dezvoltarea fizică a orga-nismului. Se recomandă ca scrofițele să fie date la montă de prima dată la vârsta
de 10-12 luni în fermele de selecție și 8-11 în fermele de producție, când ating
masa corporală de 90-120 kg.

329Scroafele pot fi fecundate în orice perioadă a anului, deoarece sunt animale
poliesterice. În aparatul genital, ca de altfel în întregul organism femel, au loc
modificări specifice, care se repetă periodic în decursul anului. Complexul de fenomene și procese ce se repetă în organismul femelei, după o ordine bine sta-bilită, se numește ciclul sexual sau ciclul estral, care durează la scroafe 20-21 de zile și se împarte în câteva perioade sau stadii (proestru – durează 1-2 zile, estru – 2-2,5 zile, metestru – 7 zile și diestru – 9 zile). Intrarea scroafei în ciclul sexual se manifestă prin apariția căldurilor, iar momentul favorabil pentru montă este perioada de estru, când la scroafă apare sindromul de imobilitate. La scroafele nemontate sau nefecundate, la fiecare trei săptămâni, ciclul sexual se repetă.
Pregătirea pentru montă a scrofițelor constă în asigurarea condițiilor nece-
sare, care formează organismul lor pentru reproducție.
La vârsta de 7 luni, când începe depistarea căldurilor la scrofițe se aplică o
hrănire stimulativă cu 3-3,5 kg de furaj sub formă uscată sau umedă.
Până la intrarea la reproducție, scroafele se hrănesc restricționat cu cca 2,4-
2,6 kg/zi de nutreț combinat în funcție de dezvoltarea corporală și starea de întreținere, obiectivul fiind obținerea unei creșteri de 550 g/zi. Trebuie evitate supraalimentarea și îngrășarea scroafelor.
În rația zilnică a scroafelor, aflate în perioada de pregătire pentru montă și
în prima perioadă de gestație în funcție de masa corporală, se include în:
• perioada de iarnă: amestec de concentrate – 1,1-1,6 kg, turte de floarea-
soarelui – 0,2-0,3 kg, suculente – 4-5 kg, făină de iarbă – 1 kg, cretă – 10 g, sare – 35-40 g.
• perioada de vară: amestec de concentrate – 1,8-2 kg, turte de floarea
soarelui – 0,1-0,2 kg, suculente – 5-6 kg, cretă – 10-20 g, sare – 40 g. În rație se conține 3,4-3,8 UN și 365-400 g de proteină digestibilă.
Înainte de montă cu două săptămâni este organizată o alimentație stimula-
tivă (suplimentară) a scroafelor pentru intrarea în călduri la momentul optim și dezvoltarea intensă a foliculilor. Rația trebuie să fie asigurată cu 14-15% de pro-teină brută. O acțiune favorabilă asupra funcțiilor de reproducție au nutrețurile verzi (lucerna – 2-3 kg) administrate vara și morcovul, sfecla – iarna.
Scroafele multipare se pregătesc pentru montă în funcție de starea de între-
ținere, după înțărcarea purceilor, precum și în funcție de intensitatea folosirii lor la reproducție (vârsta de înțărcare a purceilor). În cazul când scroafele produc o cantitate mare de lapte sau lactația durează o perioadă mai mare de timp, iar alimentația este necorespunzătoare, se cere o perioadă mai îndelungată pentru restabilire, fiindcă ele pierd foarte mult în greutate.
Pierderea în greutate a scroafelor în perioada de lactație, în măsură de 20-

33022%, necesită o perioadă de pregătire pentru montă. În caz contrar, aceste scroa-
fe nu întră la timp în călduri sau poate avea loc o mortalitate embrionară mare și, ca rezultat, obținerea unui număr redus de purcei. Scroafele slăbite se recoman-dă a fi furajate intensiv timp de 20 de zile (durata ciclului sexual).
Totodată, a fost stabilit, că dacă înțărcarea purceilor se face la vârsta de
35 de zile, scroafele se mențin într-o stare bună de întreținere și ele nu trebuie special pregătite pentru montă.
Întreținerea scroafelor în perioada de pregătire pentru montă se efectuează
în boxe comune a câte 10-15 capete. Adăposturile se amenajează cu padocuri pentru a da posibilitate scroafelor să se miște în aer liber.
Boxele au suprafața de 1,5-1,9 m
2/cap, iar padocurile – 5 m2 /cap. Tempe-
ratura în adăpost se menține în limitele de 15-180C, umiditatea relativă a aerului
– de 70-75%, iar concentrația de gaze nocive – 0,3% CO2 și 0,03% NH3. Viteza
circulației aerului – 0,2-0,3 m/s.
Gestația reprezintă starea fiziologică în care se află femelele din momentul
fecundării până la fătare. Scroafele care nu vin în călduri timp de 18-26 de zile după montă sunt considerate gestante. Starea fiziologică de gestație la scroafe se manifestă prin modificări moro-funcționale ale organismului femel. Aceste modificări au drept scop crearea condițiilor optime pentru dezvoltarea normală a embrionilor și fetușilor în organism. În perioada gestației, alimentația scroafelor se organizează conform normelor și stării fiziologice. Scopul constă în:
1. asigurarea scroafelor cu energie și substanțe nutritive pentru întreținerea
funcțiilor vitale;
2. dezvoltarea produșilor; 3. acumularea rezervelor de substanțe în organism pentru viitoarea lactație.Scroafele gestante se alimentează în mod normat și echilibrat în funcție
de cerințele organismului. Ele se mențin în stare de reproducător fără a se permite îngrășarea peste limita fiziologică admisă. Alimentația necalitativă în prima treime a gestației are ca urmare pierderea de embrioni. Rația de hrană se alcătuiește din nutrețuri variate, ușor digestibile și calitative. Se limitează nutrețurile, care favorizează îngrășarea (porumbul până la 30–40%, șroturile până la15–20% din total).
Rația în funcție de perioada anului este compusă în felul următor:• perioada de iarnă: amestec de concentrate – 1,8-2,2 kg, turte de floa-
rea-soarelui – 0,3-0,4 kg, suculente – 5-6 kg, făină de iarbă – 0,5 kg, cretă – 20-45 g, sare – 40-45 g.
• perioada de vară: amestec de concentrate – 2,4-2,6 kg; turte de floarea-
soarelui – 0,3 kg; suculente – 3,5-5,0 kg, făină din iarbă – 0,5 kg, cretă – 40-

33145 g, sare – 40-45 g. În rație se conțin – 3,9-4,4 UN, 440-490 g – de proteină
digestibilă.
Procesele de creștere a fetușilor și depunerea substanțelor de rezervă sunt
mult mai active în perioada a doua de gestație, din aceste motive rațiile de hra-nă sunt deosebite atât ca volum, precum și ca valoare nutritivă. V olumul rației se reduce în această perioadă, pe când cantitatea de proteine crește cu 15-20%, iar cea de săruri minerale cu – 40-50%. Rația insuficientă și cea prea abun-dentă sau neechilibrată, adăparea cu apă rece, folosirea nutrețurilor mucegăite sau reci, excesul de NaCl în hrană, cantitățile mari de melasă, neghină, cartofi înmuguriți, nutreț însilozat pot provoca avorturi. Scroafele gestante se cazează în loturi a câte 10-15 capete în fiecare boxă, cu suprafață de 1,3-1,5 m
2 după
vârstă, starea de întreținere și a stadiului de gestație. Se interzice de a întreține scroafele gestante de diferite vârste în boxe comune. Temperatura optimă în adăpost se menține la nivelul de 15-18
0C, umiditatea relativă a aerului de 70-
75%, concentrația maximă de gaze nocive în aer – de 0,3% CO2, 0,03% NH3,
viteza curenților de aer – 0,2-0,3 m/s iarna și 1 m/s – vara.
Un rol important în reproducția porcinelor îi revine intensificării folo-
sirii scroafelor. În acest scop se practică diagnosticarea timpurie a gestației prin două metode: cu ajutorul “vierului încercător” și folosind aparate speci-ale care funcționează pe baza ultrasunetelor. Depistarea scroafelor cu ajutorul “vierilor încercători” se efectuează în perioada de la 16 până la 25 de zile de la montă, perioada care coincide cu durata ciclului sexual. Metoda este eficientă numai în cazul, când căldurile la scroafe se manifestă pronunțat energic. În ca-zul când căldurile se manifestă slab și sunt neexteriorizate se folosesc diferite aparate ultrasonore. Se mai practică metoda palpației, care constă în apăsarea peretelui drept al abdomenului deasupra ultimilor două sfârcuri, în luna a treia de gestație, când se pot identifica fetușii.
Se mai folosesc: metoda biochimică pentru diagnostificarea gestației, care
constă în determinarea hormonilor estrogeni și a progesteronului din sânge; și metoda histologică – examinarea histologică a biopsiilor vaginale etc.
Modificări în componența grupelor de scroafe în perioada de gestație nu
se efectuează. Cu 3-5 zile înainte de fătare scroafele gestante se transferă în maternitate, unde se întrețin în boxe individuale.
5.4.3. întreținerea și alimentația scroafelor cu purcei
Scroafele gestante se transferă în maternitate cu 3-5 zile, înainte de fătare,
după ce boxele au fost pregătite, adică curățate, dezinfectate și reparate. În maternitate se întrețin scroafele care alăptează purceii sugari până la vârsta

332de înțărcare. Organizarea normală a fătării are o influență directă asupra pro-
ductivității scroafelor, cât și a calității purceilor. Pregătirea pentru fătare se începe în luna a patra de gestație, perioadă care reprezintă o etapă importantă în reproducția suinelor. În această perioadă se observă o creștere intensivă a purceilor în uterin, de aceea și organizarea corectă a alimentației și întreținerii scroafelor are o influență deosebită asupra masei corporale și stării de sănătate a purceilor.
Pentru întreținerea scroafelor cu purcei se folosesc boxe individuale, care
cuprind trei zone pentru încălzire, una din mijloc pentru scroafă și două pentru încălzirea suplimentară a purceilor. Suprafața totală a boxei în gospodăriile de prăsilă este de 7,5 m
2, în cele de producție – 5 m2, inclusiv zona pentru purcei
– 2-2,5 m2 (fig. 122).
În unitățile de tip industrial se folosesc boxe, care sunt prevăzute pentru
întreținerea fixată a scroafelor în timpul fătării și în primele 10-15 zile după fătare.
Fiecare boxă include o zonă pentru fătare și întreținerea fixată a scroafei
timp de 10-15 zile și două zone pentru purcei (una pentru odihnă și alta pentru hrănire), hrănitoare, adăpătoare, un bec infraroșu pentru încălzire. Eficientă este și încălzirea pardoselii cu rezistență electrică. Se mai folosesc boxe, con-strucția cărora permite schimbarea poziției unui perete lateral în direcția zonei de odihnă a purceilor în scopul măririi suprafeței de boxă și creării condițiilor de mișcare liberă a scroafelor.
Figura 122. Boxă pentru întreținerea scroafelor cu purcei
pentru fermele de selecție
Pentru întreținerea scroafelor lactante se mai folosesc și boxe suspendate

333de sol cu o suprafață de 3,6 m2 (fig. 123). Construcția lor permite crearea unui
microclimat mai favorabil, micșorându-se astfel acțiunea gazelor nocive asupra
organismului purceilor.
Figura 123. Boxă pentru întreținerea scroafelor cu purcei în fermele de
producție
Temperatura în maternitate se menține la nivelul de 16-240C, iar pentru
purcei, în prima săptămână după naștere, temperatura se asigură la un nivel de
30-32°C, micșorându-se treptat până la 22-240C. Acest mediu se poate ușor de
creat prin încălzirea locală a purceilor, folosind becurile infraroșii sau încălzirea pardoselii cu rezistențe electrice.
Organizarea normală a fătării scroafelor are o importanță deosebită. Prognozarea fătării se face prin observații asupra modificării organelor ge-
nitale ale scroafei, care se măresc în volum, iar glanda mamară se lasă în jos, răsuflarea și pulsul se intensifică. Cu o zi înainte de fătare, la scroafe apare in-stinctul caracteristic de ași face cuib din așternut, acest proces intensificându-se cu 5-6 ore înainte de fătare. Ca regulă, fătarea scroafelor are loc peste 12 ore din momentul apariției colostrului în mameloane. Durata normală a fătării variază de la 2 la 5 ore, intervalul dintre nașterea purceilor este de 15-20 minute. Acest interval este mai scurt la scroafele tinere și mai lung la cele adulte.
Până la fătare, se pregătește un coș curat cu paie. După expulzare, imediat
se curată gura și orificiile nazale de mucozități ale purceilor pentru a evita po-sibilitatea asfixiei, după ce fiecare purcel se șterge bine cu cârpă curată se taie apoi ombilicul la 4-5 cm lungime și se tratează cu o soluție de tinctură de iod și glicerină sau alcool. Purceii se pun în coșul pregătit sub becul infraroșu sau direct în boxă pe covorașul electric din zona de odihnă a purceilor.
După terminarea fătării, ugerul scroafei se dezinfectează cu o soluție de 1%

334de permanganat de potasiu, se storc primele jeturi de lapte din sfârcuri, după
care, la maximum o oră de la fătare, se repartizează purceii mai mici la sfârcurile pectorale, urmărindu-se ca fiecare purcel să sugă colostru. Pentru a preveni ră-nirea ugerului scroafei, colții purceilor se tocesc sau se taie în primele zile după fătare cu un clește special.
Timp de 24 de ore de la fătare se urmărește dacă s-a declanșat secreția laptelui.
Scroafele cu agalaxie (nu se produce lapte) se scot din compartiment, iar purceii se redistribuie la alte scroafe lactante, care au fătat în aceiași perioadă de timp.
Scroafa necesită o îngrijire și o hrănire deosebită. În primele 24 de ore înainte
de fătare și după fătare, când i se distribuie numai apă cu temperatura de 12-15
0C
sau un barbotaj, în care au fost incluse circa 500-600 g de tărâțe de grâu. În pri-mele zile, rația scroafelor lactante trebuie să aibă un volum și o valoarea nutritivă mai redusă pentru a preveni secreția abundentă de lapte, care nefiind consumat, poate stimula apariția mastitei și a diareii la purcei. Începând cu a doua zi rația se mărește treptat, astfel ca în ziua a 6-7-ea să se ajungă la o rație corespunzătoare necesităților fiziologice, care asigură o productivitate normală de lapte. În perioa-da de lactație până la două luni o scroafă produce de la 200 până la 350 kg lapte (cele mai productive – 500 kg). Dacă luăm în considerare că la formarea 1 kg de lapte se consumă 0,85 UN, atunci pentru producerea zilnică a 4-5 kg de lapte sunt necesare suplimentar, numai pentru producerea laptelui, 3-5 UN.
Scroafa primește zilnic 2,5-3,0 kg de substanță uscată la 100 kg masă cor –
porală, iar într-un kg de SU a rației se conține 1,3 UN. Rația scroafelor cu purcei este compusă din 65-85% concentrate (inclusiv 10-15% de mazăre), 5% – făină de iarbă, 15-35% de nutrețuri suculente și verzi. Într-un kg de nutreț trebuie să se conțină 1,12 UN sau 12,4 MJ energie metabolică, 160 g – proteină brută, 125 g – proteină digestibilă, 6,9 g – lizina, 4,1 g – metionină, 60 g – celuloză brută, 8 g – calciu, 6,5 g – fosfor.
În rația scroafelor cu purcei, în funcție de masa corporală și numărul de
purcei, se include în:
• perioada de iarnă: amestec de concentrate – 1,8-2,8 kg; turte de floarea-
soarelui – 0,4-0,6 kg; tărâțe – 0,8-1,5 kg; zer – 1-2 kg; suculente – 6,5-8 kg; făină din fân – 0,5 kg, sare – 45-60 g; cretă – 55-80 g.
• perioada de vară: concentrate – 2,4-5 kg; suculente – 9-13 kg; sare – 45-
70g; cretă – 55-80 g.
În perioada de alăptare, o importanță deosebită are organizarea hrănirii su-
plimentare a purceilor. Aceasta trebuie să fie efectuată cât mai timpuriu, deoare-ce ea influențează creșterea și contribuie la o înțărcare mai ușoară a purceilor.

3355.4.4. Tehnologia creșterii purceilor sugari
Creșterea tineretului suin până la înțărcare reprezintă o etapă importantă a
procesului de reproducție, deoarece are o valoare hotărâtoare asupra eficienței
creșterii suinelor. Sarcina principală la creșterea purceilor sugari constă în asi-gurarea integrității și dezvoltării lor intensive pentru ca la vârsta de 2 luni fiecare purcel să atingă greutatea de cel puțin 16 kg. Numai purceii bine crescuți în pe-rioada alăptării, cu o greutate relativ mare la înțărcare, pot asigura un spor ridicat și o calitate bună a carcaselor. Totodată în această direcție influențează mai mulți factori, printre ei putem enumera: nivelul de dezvoltare a purceilor în perioada embrionară; particularitățile individuale; producția de lapte a scroafelor; condițiile de alimentație și întreținere; măiestria operatorului; viabilitatea purceilor. Datorită perioadei scurte de gestație și prolificității mari, vitalitatea purceilor la naștere este mai scăzută comparativ cu produșii altor specii. Greutatea unui purcel la naștere alcătuiește doar 0,6-0,8% din greutatea scroafei mame, în timp ce un vițel sau miel – circa 8-10% din masa mamei. Anume din aceste considerente situația este problematică în această perioadă de creștere. În timpul dezvoltării embrionare rit-mul de creștere al tubului digestiv este scăzut și, abia în ultima lună a gestației, creșterea lui se intensifică.
V olumul stomacului și a intestinelor se mărește de 50-60 ori, sau de 2-3
ori mai repede decât masa întregului organism. Iată de ce tulburările frecvente ale funcției aparatului digestiv la purceii mici, în mare măsură, sunt cauzate de creșterea rapidă a lor în perioada de alăptare.
În primele săptămâni de viață, la purcei sucul gastric nu conține acid clor –
hidric liber, care, după cum se știe, nimicește microflora și activează fermentul pepsină. Din aceste considerente trebuie să creăm condiții zooigienice favorabi-le, evitându-se pătrunderea în organele digestive a microbilor. Corpul purceilor mici conține o rezervă neînsemnată de fier – element ce intră în componența he-moglobinei și participă la un șir de reacții fiziologice în organism. Pentru fiecare kg spor în greutate sunt necesare 21 mg Fe, iar laptele consumat în timpul zilei poate asigura numai 1mg. Deci, rezervele de fier se epuizează în primele 8-10 zile, vârsta la care purceii nu consumă furaje și dacă ei suplimentar nu primesc, atunci apare anemia feriptivă (alimentară). Pentru profilaxie se aplică un șir de preparate (ferodex – 1,5 ml, feroglinchin – 1,5 ml, urzoferon – 5 ml, ferodex-tran) la 2-3 zi, apoi se repetă peste 3 săptămâni.
În primele zile de viață la purcei foarte slab funcționează sistema de termo-
reglare. Centru de termoreglare este nedezvoltat, de aceea sugarii nu rezistă la temperaturi scăzute. La aceasta se mai adaugă și stratul de slănină subțire, care este termoizolator bun, părul este foarte rar, iar la o unitate de masă corporală

336revine o suprafață mare a corpului. Cunoașterea particularităților biologice im-
portante contribuie la creșterea normală a purceilor. Purceii la naștere cântăresc între 800 g și 2 kg. Greutatea purceilor este influențată atât de vârsta scroafei, cât și de modul de hrănire în perioada a doua de gestație. Există o corelație strânsă între masa corporală a purceilor la fătare și la înțărcare în sensul că purceii, cu o greutate mai mare la fătare, realizează și o masă corporală mare la înțărcare. Există, de asemenea, o corelație pozitivă a masei la fătare cu întreagă viață pro-ductivă ulterioară respectiv cu masa la sacrificare și cu sporul mediu zilnic.
După fătare, purceii cu o greutate mai mică sunt așezați la sfârcurile pecto-
rale pentru a suge colostrul și este important ca fiecare purcel să nu piardă nici un supt (18-20 de ori suge purcelul în primele zile). În timpul suptului, purceii trebuie supravegheați – dacă pierd 1-2 supturi nu numai că nu-și asigura hrana, dar suferă și de sete, întrucât laptele din primele zile asigură atât substanțele nutritive cât și necesarul în apă.
Principala sursă de hrană în primele zile este laptele matern. Purceii sunt
puși să sugă la scurt timp după fătare, deoarece colostrul constituie o hrană absolut necesară pentru viața și rezistența organismului (tabelul 65). Datorită componenților săi cu un mare coeficient de digestibilitate, cât și conținutului de anticorpi indispensabili pentru asigurarea imunității, deoarece ei se nasc fără ea. Întrucât conținutul de anticorpi din colostru scade treptat, se impune folosirea lui cât mai repede după fătare. Colostrul este mai bogat în substanțe uscate, pro-teine (globuline), vitaminele A, C, tiamina decât laptele, care conține mai mult calciu, fosfor și substanțe minerale.
Tabelul 65
Compoziția colostrului
Indicii 0 ore 12 ore
Substanța uscată 30 20,8
Grăsime 7,2 7,2
Proteine 18,9 10,2
Lactoza 25 3,4
Necesitatea în substanțe nutritive se asigură până la vârsta de 21 de zile de
către laptele mamei, apoi cantitatea laptelui se micșorează, iar cerințele cresc în
nutreț. De aceea, tineretul porcin trebuie deprins cu hrana suplimentară cât mai devreme. În complexele industriale, purceilor li se distribuie nutrețuri combina-te speciale (prestarter) – de la a 8-9-a zi (conțin orz prăjit 48-50%, tărâțe, șrot de soia ș.a.). În gospodăriile unde se folosesc nutrețurile locale, vara se adminis-

337trează iarba verde. De la a 3-5-a zi – orz cu lapte integral, a 11-15-a zi – amestec
de concentrate uscate (tabelul 66).
Tabelul 66
Schema de alimentație a purceilor sugari
Furaje, gVârsta purceilor, zile Total,
kg 6-10 11-20 21-30 31-40 41-50 51-60
Lapte integral
ZerCerealeCrupeRădăcinoase(sfeclă de zahăr, morcov)Făină de iarbăFăină de peșteSareCretă 50
–
25
––
–
–23150
–
505050
10
5
33250150
80
100100
2010
45100300100200150
5010
4550
500120300350
5015
5
10–
600150350750
100
20
10155,7515,55,2512,013,8
2,00,60,30,4
Deoarece după 21 de zile producția de lapte la scroafe scade, iar necesa-
rul în substanțe nutritive crește, se impune organizarea hrănirii suplimentare a purceilor. Deprinderea se începe la a 6-10-a zi după naștere, folosind hrănitoare speciale cu mai multe compartimente, unde se distribuie orz prăjit (25-100 g), lapte integral – 50-350 g, cărbune lemnos și cretă furajeră. De la a 11-15-a zi se folosește laptele degresat – 50-700 g, amestecuri de concentrate (50-500 g) uscate ori umede în raport de 1:1,5. Nutrețurile rădăcinoase se introduc în rație treptat, începând cu a 15-20-a zi după naștere – 10-200 g. Vara se folosesc nu-trețuri verzi (boboasele mărunțite – 20-350 g). Purceii se hrănesc de 3-4 ori pe zi cu furaje proaspete, iar accesul la apă fiind la discreție.
5.4.5. întreținerea și alimentația purceilor înțărcați
Vârsta de înțărcare se stabilește în funcție de tehnologie, condițiile de între-
ținere și aclimatizație, destinația purceilor. Înțărcarea poate fi tradițională, când purceii sunt alăptați timp de 60 de zile, timpurie – 21-45 de zile și extratimpurie – până la 21 de zile.
În primele zile după înțărcare, purceii sunt influențați de mai mulți factori: lipsa
laptelui matern, schimbarea locului de întreținere, microclimatul, lotizarea purceilor, cântărirea, efectuarea lucrărilor de profilaxie ș.a. De aceea, purceii se deprind cât mai devreme posibil cu furajele care vor fi folosite după înțărcarea lor.
Problema înțărcării timpurii a purceilor a fost preocupația multor cercetă-
tori și practicieni. Aceasta se explică prin faptul, că înțărcarea este strâns legată

338de necesitatea intensificării folosirii scroafelor. Dacă durata alăptării purceilor
se reduce, atunci se pot obține mai multe fătări pe an de la scroafă. Actualmente, înțărcarea timpurie este des utilizată, iar vârsta de înțărcare a purceilor este in-fluențată de tehnologia utilizată în unitățile pentru creșterea suinelor. În același timp, înțărcarea purceilor la vârsta de 4-10 zile după naștere este foarte dificilă, deoarece alimentația purceilor înțărcați, în primele zile de viață, nu este efectivă, datorită faptului că aparatul digestie nu poate funcționa fără lapte. Numai la vâr –
sta de 35-60 de zile el obține o astfel de însușire. În afară de aceasta, stomacul purceilor este mic în volum și poate valorifica o cantitate foarte redusă de hrană. Anume prin aceasta se explică faptul că purceii sug lapte de 20-23 de ori pe zi, în prima săptămână, de 18-16 – în a doua, de 15 – în a treia și de 13 –în a cincea săptămână de viață. În condițiile de producere, hrănirea tineretului în așa ritm, practic, este imposibilă. Hrănirea nelimitată nu poate fi oranizată deoarece poa-te provoca dereglarea digestiei. Aparatul digestiv la purcei este slab dezvoltat nu numai în volum, dar și funcțional. Până la trei săptămâni ei nu pot asimila proteina din furajele naturale din lipsa acidului clorhidric în stomac. De aceea, înlocuirea pe deplin a laptelui de scroafă cu nutrețuri concentrate în condiții de fermă nu este posibilă. Combifurajele pentru purceii înțărcați extratimpuriu, trebuie să conțină cca 50% de lapte degresat și alte nutrețuri de origine animală, 10% de zahăr, multe substanțe biologice active care sunt foarte scumpe. Econo-mic mai real este folosirea nutrețurilor combinate mai puțin costisitoare, însă ele se pot utiliza în alimentație începând cu vârsta de 40-60 de zile. La rând cu cele relatate, trebuie de menționat faptul, că involuția aparatului genital la scroafă durează 14-20 de zile. Anume din aceste considerente înțărcarea purceilor mai devreme de 3 săptămâni după fătare nu este rațională. S-a constatat, că micșo –
rarea vârstei de înțărcare a purceilor de la 60 la 21-42 de zile nu produce schimbări în rezultatele îngrășării comparativ cu înțărcarea la 60 de zile. Înțărcarea timpurie a purceilor, astăzi, este pe larg răspândită în diferite țări. În unitățile de tip intensiv industrial, înțărcarea purceilor se efectuează la vârsta de 26-35 de zile, iar în gospo-dăriile de prăsilă la vârsta de 42-45 de zile. Micșorarea perioadei de lactație până la 35 de zile nu influențează negativ asupra capacității de reproducție a scroafelor. S-a constatat, că la purceii înțărcați la această vârstă mai bine se dezvoltă organele inter –
ne și sistema de secreție. Datorită acestui fapt viteza de creștere și eficiența folosirii nutrețurilor este mai mare decât la purceii înțărcați la 60 de zile (tabelul 67).

339Tabelul 67
Eficiența comparativă a înțărcării purceilor la vârsta de 35 și 60 de zile
(după V . Cozlovski)
IndiciiVârsta înțărcării
35 60
Numărul de scroafe, cap 10 10
Pierderea în greutate a scroafelor în perioada de lactație, kg 242 428
Consumul de nutreț pe scroafă: în perioada de lactație, kg;
pentru restabilirea masei corporale, kg 219
108,9384129
Consumul de nutreț pe cap de purcel în 60 de zile, kg 26,1 19,4
Consumul total de nutreț pentru creșterea unui purcel, kg 59,8 80,1
Numărul de zile (mediu) de la înțărcare până la montă 8 9
Intervalul dintre fătări 157,6 183,1
Prolificitatea scroafelor în fătările următoare, cap 11,0 10,9
Înțărcarea purceilor la 35 de zile contribuie la reducerea intervalului dintre
fătări cu 25 zile, se micșorează pierderile în greutate a scroafelor, precum și consumul de nutrețuri, în medie, cu 20 kg (tabelul 68).
Tabelul 68
Producția potențială a scroafelor pe an în funcție de vârsta purceilor
la înțărcare
IndiciiVârsta purceilor la înțărcare,
săptămâni
1 3 5 7 8
Perioada de gestație, zile 114 114 114 114 114
Durata lactaiei, zile 7 21 35 49 56
Perioada de repaus, zile 10 10 10 10 10
Durata ciclului de reproducție, zile 131 145 159 173 180
Numărul de fătări pe scroafă/an 2,8 2,5 2,3 2,1 2,0
Numărul de purcei în lot 9 9 9 9 9
Numărul de purcei înțărcați pe scroafă/an 25,2 22,5 20,7 18,9 18,0
În primele 10-15 zile după înțărcare se recomandă să se administreze pur –
ceilor nutrețuri, care au fost folosite pentru hrana în ultimele zile a perioadei de
alăptare. Purceii trebuie să consume cantitatea necesară de proteine, substanțe minerale și vitamine, elemente, care sunt absolut necesare pentru creșterea in-tensivă a țesutului muscular și osos. Purceii se hrănesc la intervale egale de timp, iar în rație se includ amestecuri de concentrate, zer, făină din pește, carne și oase, suculente și nutrețuri aspre (făină din iarbă și fân) (tabelul 69).

340Tabelul 69
Rația pentru purceii înțărcați la vârstă de 2-4 luni
Furaje, kgperioada
iarna vara
Vârsta purceilor, luni
2-3 3-4 2-3 3-4
Amestec de concentrate
SuculenteFăină de iarbăIarbă de leguminoaseZerCretă, (g)Sare, (g)0,92,30,1
–
1,0
20101,02,80,2
–
1,0
20151,01,5
–
1,51,0
–
101,22,0
–
2,01,0
–
15
Se conține în rație, UN 1,6 2,05 1,7 2,1
Proteină digestibilă, g 190 220 195 225
Pentru obținerea unor sporuri mari în greutate este necesar ca purceii după
înțărcare să fie hrăniți în funcție de normele în vigoare și cerințele în substanțe nutritive. Este important să nu admitem micșorarea sporului în greutate. Trece-rea la un regim de alimentație independent în bază de concentrate fără laptele matern trebuie să se producă treptat. Nu se admite supraalimentația purceilor în primele zile după înțărcare pentru a nu provoca dereglări în aparatul digestiv. Trebuie să ținem cont și de faptul, că în această perioadă purceii cresc intensiv, iar nivelul creșterii țesuturilor muscular și osos este mare. În multe gospodării se observă un deficit în lizină – aminoacid ce influențează creșterea purceilor. În cereale, precum și în șroturi, cartofi se conține o cantitate foarte mică de acest aminoacid. Având în vedere, că tubul digestiv nu este bine dezvoltat, este indicat de a folosi în rație nutrețuri ușor digestibile cu o concentrație de substanțe nutri-tive mare. Aceste condiții sunt ușor îndeplinite de nutrețurile concentrate, care în rație trebuie să constituie 80-85% după valoarea nutritivă și nutrețuri combi-nate de calitate superioară. Pentru hrănirea purceilor se folosește orzul, ovăzul curățit, porumbul și șroturile. Mazărea poate fi folosită în rație până la 15%. Sunt necesare și nutrețurile de origine animală, făina de pește, carne și oase, drojdiile furajere. Suculentele și nutrețurile verzi se recomandă a fi folosite mă-runțite. În gospodăriile de tip intensiv industrial, purceii înțărcați se hrănesc cu nutrețuri combinate de valoare completă, adică astfel de nutrețuri care asigură organismul purceilor cu toate substanțele nutritive. În fermele tradiționale, unde se folosesc nutrețurile locale, în structura rației se includ concentrate, suculente (siloz combinat, nutrețurile verzi), furaje de origine animală, inclusiv 1 kg de

341lapte degresat pentru fiecare purcel. În componența rației se include: 25-40%
de orz, 25-40% de porumb, 5-15% de făină de ovăz, 5-10% de mazăre, 10-20% de tărâțe de grâu, 10-20% de turte de floarea-soarelui ori șrot, 4-8% de drojdii furajere, 3-6% de făină de oase-carne, 2-3% făină din pește, 1-1,5% de cretă furajeră, 0,3-0,5% de sare .
În gospodăriile de producție, purceii înțărcați se întrețin în loturi a câte 10-
25 de capete fără padocuri, iar în fermele de prăsilă este obligatoriu de instalat padocuri pentru fiecare lot de purcei. Se folosesc boxe diferite după construcție în funcție de tehnologia aplicată în gospodărie și vârsta de înțărcare a purceilor. Eficientă este întreținerea în loturi familiare fără a efectua lotizarea purceilor, deoarece se exclude apariția stresurilor. Întreținerea în boxele de fătare în pe-rioada de creștere până la vârsta de 90-100 de zile în boxele de fătare până la realizarea la carne.
5.4.6. Creșterea tineretului suin de reproducție
Selectarea tineretului de reproducție are o însemnătate primordială în pro-
cesul de formare a efectivului de suine pentru reproducție. În gospodăriile de prăsilă, anual, se reformează 25-35% de scroafe. Pentru înlocuirea efectivului de scroafe de bază este necesar de a lăsa pentru creștere, la prima etapă, de trei ori mai mult tineret, decât numărul de scroafe reformate.
Tineretul de reproducție se alege după înțărcarea purceilor, luând în con-
siderare indicii de productivitate a strămoșilor, manifestarea particularităților de rasă la tineret, dezvoltarea generală, constituția, armonia conformației, nu-mărul (nu mai puțin de 12) și repartizarea sfârcurilor, controlul privind starea mameloanelor (sfârcuri înfundate), starea de sănătate. Următoarele două se fac la vârsta de 3-5 luni, când se reformează indivizii bolnavi, nedezvoltați și neco-respunzători scopului stabilit.
A patra testare de selectare se realizează la vârsta atingerii greutății de 100 kg,
se fixează vârsta și grosimea stratului de slănină, determinat pe animalul viu.
Ultima testare a tineretului suin se efectuează înainte de montă sau însă-
mânțare. Din efectivul de animale selectate sunt excluse scrofițele, la care căl-durile se manifestă nepronunțat sau deloc.
Vierușii pentru reproducție în toate categoriile de gospodării se selectează
numai de la părinții testați după calitatea descendenței. În crescătoriile de stat, la fiecare 10 vieri-reproducători, la vârsta de 4 luni, se aleg peste 50 de vieruși buni, care mai apoi, în perioada de creștere, se apreciază după viteza de crește-re, grosimea stratului de slănină, dezvoltarea testiculelor, activitatea sexuală și calitatea materialului seminal.

342Creșterea vierușilor de reproducție de la vârsta de 4 până la 12 luni se re-
alizează la nivelul obținerii sporului mediu zilnic de 600-650 g. Nu se admit
nici sporuri în greutate reduse și nici prea mari. În primul caz, se obțin vieruși nedezvoltați, iar în al doilea – vieruși cu o constituție slab dezvoltată și tendințe de depunere a grăsimii, care în continuare nu sunt apți pentru exploatare pe timp îndelungat.
Vierușii de reproducție se hrănesc folosind nutrețuri combinate de valoare
completă. Pentru vieruși, nivelul de alimentație trebuie să fie permanent inten-siv. Dacă în gospodărie este făină de iarbă de calitate superioară, ea se poate adăuga în combifuraj până 10-15% din valoarea nutritivă. Vara în rație se poate de inclus suc de iarbă sau pastă de iarbă.
Pentru unitățile în care se folosesc amestecuri de nutrețuri concentrate, se
recomandă următoarea structură a rației: iarna: concentrate – 65-75%; suculente (rădăcinoase) – 15-20%; făină din iarbă – 10-15%; nutrețuri de origine anima-lă – 5-7%; vara: amestecuri de concentrate – 70-75%, masă verde – 15-20%, nutrețuri de origine animală – 5-10%.
Când vierușii ating greutatea de 90 kg, se admite sporirea conținutului de
celuloză de la 6,4 până la 8,1%.
Vierușii de reproducție se întrețin, de obicei, în loturi a câte 10-15 capete în
boxe speciale. Pentru un vier se recomandă 1,2 m
2 cu pardoseală tare, temperatura
în hale – 200C. Creșterea scrofițelor de reproducție în crescătoriile de stat se efec-
tuează în mod diferențiat. Până la atingerea greutății de 100 kg scrofițele se cresc intensiv, sporul mediu zilnic fiind de 550-700 g. La această greutate se apreciază producția de carne, intensitatea de creștere și eficiența folosirii nutrețurilor, apoi nivelul de alimentație se reduce pentru a nu admite îngrășarea animalelor. Scopul creșterii în această perioadă constă în menținerea stării de reproducător, iar sporul mediu zilnic se admite în limitele de 500-550 g. Cu 10 zile înainte de însămânțare, norma zilnică de alimentație din nou se mărește în scopul intensificării ovulației și stimulării emiterii unui număr cât mai mare de ovule.
În alte tipuri de gospodării se admite creșterea moderată a scrofițelor de la
vârsta de 3-4 până la 8,5-9,5 luni, cu un spor de 500 g/zi, iar cu 10 zile înainte de însămânțare scrofițele se hrănesc intensiv. Sporul minimal admisibil pentru scrofițele de reproducție de la naștere și până la însămânțare este de 450-500 g/zi și de 600 g/zi de la 3-4 luni până la însămânțare.
În perioada de vară, iarba este principalul nutreț suculent folosit în rația
scrofițelor. În unitățile industriale, în alimentația scrofițelor de reproducție sunt folosite nutrețurile combinate de valoare completă (tabelul 70).
Formarea funcțiilor de reproducție este influențată, în mare măsură, de sis-

343temul de întreținere. Scrofițele de reproducție se cresc în încăperi separate, dota-
te cu boxe prevăzute pentru întreținerea a 10 capete în fiecare. Suprafața boxelor asigură 1 m
2/cap, a padocurilor – 1,5 m2/cap, frontul de alimentație – 30 cm/
cap. Temperatura în hale se menține în limitele de 18-200C, umiditatea relativă
a aerului – de 60-70%. În timpul favorabil se recomandă întreținerea scrofițelor în padocuri, pentru plimbări active în aer liber. La această tehnologie se poate de atribuit și hrănirea cu nutrețuri suculente, măsură ce contribuie la formarea unui sistem de reproducție, care poate asigura obținerea unui număr mare de purcei. Organizarea creșterii scrofițelor pe baza plimbărilor active contribuie la o dezvoltare mai bună a organelor reproductive iar prolificitatea potențială se mărește. Întreținerea fără padocuri micșorează prolificitatea, capacitatea de alăptare și numărul de purcei crescuți până la vârsta de 2 luni.
Tabelul 70
Rație de alimentație pentru scrofițe de reproducție
Furaje, kgperioada
primăvara-varaPerioada toamna-iarna
Vârsta, luni
4-5 5-6 6-7 7-8 4-5 5-6 6-7 7-8
Amestec de concentrate
Mazăre, turte de floarea-soareluiSuculenteFăină de iarbăZerSare, gCretă, gSe conține în rație : UN
Proteină digestibilă, g1,1
0,1
4,0
–
1,0
2515
2,25
2601,2
0,1
5,0
–
0,5
2515
2,6
2901,3
0,15
6,5
––
2525
3,03,01,4
0,2
3,2
––
4030
3,3
3401,0
0,2
3,20,21,0
3015
2,25
2601,1
0,2
4,30,30,5
3525
2,6
2851,2
0,2
5,50,4
–
3530
3,0
3101,3
0,2
6,00,5
–
3535
3,3
335
5.5. Sisteme de îngrășare a suinelor
Îngrășarea constituie faza finală de creștere a porcinelor, în care animalele
sunt pregătite pentru a fi livrate pentru sacrificare. Prin “îngrășare” se înțelege, în primul rând, depunerea de carne, prezentă în carcasă în proporție cât mai mare.
Tehnologia de îngrășare diferă în funcție de scopul urmărit (porci pen-
tru carne, porci pentru semicarcase pentru bacon, porci pentru salamuri uscate, porci pentru șuncă etc.) și de sistemul de îngrășare practicat.
îngrășare pentru carne este sistemul cel mai practicat în țara noastră și
în toată lumea. În acest scop se utilizează tineret suin în vârsta de 3-3,5 luni cu

344greutatea de 25-30 kg. Porcinele sunt supuse creșterii și îngrășării până la vârsta
de 6-8 luni, când ating masa corporală de 110-120 kg, fiind apți pentru livrare și sacrificare. În rezultat se obțin carcase în care predomină carnea, în timp ce gră-simea nu depășește 25-35%. Cei mai potriviți porci pentru acest tip de îngrășare sunt cei din rasele perfecționate pentru carne (Marele Alb, Yorkshire, Landrace, Pietrain, Hampshire, tipul Moldovenesc de carne, precum și produșii încruci-șării acestor rase). În îngrășătoriile moderne se folosesc porci birasiali (Marele Alb x Landrace; Marele Alb x Hampshire; Marele alb x Tipul Moldovenesc de carne), trirasiali (Yorkshire x Landrace x Pietrain) și tetrasiali (Yorkshire x Landrace x Duroc x Pietrain).
Din punct de vedere economic, îngrășarea pentru carne este cea mai efici-
entă, deoarece consumurile specifice de furaje sunt reduse (2,5-3,5 UN/kg spor), iar sporurile zilnice în greutate – cele mai ridicate (500 g la vârsta de 3-5 luni și 700-800 g – la 5-8 luni).
Porcii îngrășați timpuriu produc carne fragedă, având gust și miros plăcut
și, astfel, potrivită pentru consumul în stare proaspătă și mai puțin corespunză-toare pentru prepararea salamului, deoarece conține multă apă.
Eficiența îngrășării și calitatea carcaselor este influențată, în primul rând, de
alimentație. Pentru hrănirea tineretul suin cu greutatea de 25-50 kg sunt utilizate amestecuri de concentrate cu un nivel de proteină brută de 16%, în continuare proteina brută scade până la 14% pentru suinele cu masa corporală 50-70 kg și până la 12-13% – pentru cei de 71-120 kg. În unitățile de tip industrial se folo-sesc nutrețuri combinate, care se administrează în două tainuri.
În fermele gospodărești individuale și de fermieri mai frecvent se utilizează
amestecuri de furaje concentrate, alcătuite din cereale (porumb, orz, grâu etc.), din reziduuri ale industriei de panificație și a uleiului (tărâțe de grâu, șroturi de soia și floarea-soarelui) și din adausuri proteino-vitamino-minerale (PVM). Consumul zilnic de furaje concentrate în funcție de masa corporală constituie 1,5 kg pentru un animal de 30 kg; pentru un animal de 70 kg – 1,5-2 kg; de 80 kg – 2,5-3 kg. În perioada de vară se administrează masă verde din lucernă, câte 1,5-3 kg în funcție de masa corporală a purceilor.
Concentratele din rația suinelor pot fi înlocuite cu sfeclă de zahăr, furajeră,
morcov și alte furaje suculente, cantitatea cărora poate constitui până la 35% din valoarea nutritivă a rației.
În Moldova, în cadrul întreprinderilor de tip industrial, îngrășarea pentru
carne se efectuează în baza folosirii în rație a 85-87% de concentrate. Pentru a acoperi insuficiența de proteină în rație se includ nutrețuri de origine vegetală și animală cu un conținut înalt de proteină. O sursă importantă de proteină este

345mazărea și soia. Includerea în rație a 12-15% de mazăre asigură pe deplin canti-
tatea de lizină necesară porcilor în perioada de îngrășare.
Deosebit de favorabil este includerea în rație a 3-5% de nutrețuri de origine
animală (lapte degresat, făină de carne, oase, de pește, zer, zară), mai ales în prima perioada de îngrășare până la 50-60 kg când tineretul crește intensiv.
Nutrețurile care micșorează calitatea cărnii și a grăsimii, înainte de rea-
lizarea suinelor cu 2-3 luni se limitează (porumbul, turte de floarea-soarelui). Resturile de pește, făina din pește și alte nutrețuri cu miros specific se exclud din alimentația animalelor, spre a evita apariția acestor mirosuri în carne.
Suinele la îngrășat se cazează în boxe comune, în număr de 20 de capete.
Suprafața de pardosea constituie 0,6 m
2/cap în prima perioada (vârsta 3-5 luni)
și 0,8 m2 – în a doua perioadă (vârsta de 6-8 luni). Zona de grătar constituie cca
40% din suprafața boxei. În adăpost se menține temperatura de 18-200C, umidi-
tatea relativă a aerului – 65-70%.
îngrășarea pentru bacon. Îngrășarea pentru bacon constă în obținerea car –
caselor pentru prepararea cărnii de porc cu destinație specială – numită bacon.
Prin denumirea de bacon se înțelege o șuncă specială, de la care s-au îndepărtat șira spinării și osul spetei, după care se sărează și se afumă după o metodă spe-cială, realizată în abatoare.
Carnea destinată preparării baconului de calitate trebuie să fie fragedă, de
culoare roză, cu un grad de perselare (marmurare) bine pronunțat, ceea ce în-seamnă că grăsimea este bine intercalată între fibrele musculare, contribuind, astfel, la formarea unei cărni suculente și gustoase. Este foarte important ca partea mijlocie a carcaselor să aibă o lungime cât mai mare, deoarece sporește randamentul de carne pentru bacon.
Pentru producerea baconului se folosesc porci de culoare albă din rasele
de carne, care se sacrifică la vârsta de 6-7 luni cu masa corporală de 75-86 kg. Slănina trebuie să fie tare cu grosimea cât mai uniform repartizată pe linia superioară a carcasei, iar grosimea stratului trebuie să se încadreze între 15-20 mm. O jumătate de carcasă trebuie să cântărească, după îndepărtarea oaselor menționate, 22-32 kg.
Pentru obținerea baconului de calitate, la îngrășare se folosește tineret suin
din rasele Landrace, Marele Alb de carne, Estonă de bacon și Yorkshire. Porcii din rasele tardvine, bolnavi, cu pielea încrețită sau cu cicatrice, reformate după prima fătare, vierii castrați mai târziu de 4 luni nu sunt admiși pentru prepararea baconului.
Calitatea baconului este influențată și de modul de hrănire. Pentru menține-
rea creșterii intensive a țesutului muscular, în prima perioadă de îngrășare pen-

346tru fiecare unitate nutritivă trebuie să revină 120-130 g de proteină digestibilă.
În perioada de finisare se mărește cota nutrețurilor cu conținut înalt de hidrați de carbon, iar nivelul de proteină se reduce în rație până la 100-110 g pe unitate nutritivă. Calitatea baconului depinde de nutrețurile folosite la îngrășare.
Nutrețurile bune pentru obținerea baconului sunt: orzul, grâul, meiul, sfe-
cla, morcovul și în cantitate mică – furaje verzi – lucerna, trifoiul, sparceta, laptele (smântânit sau integral), zerul, zara. Este bine ca aceste nutrețuri să se administreze în amestecuri de cel puțin 2-3 nutrețuri diferite după structură. Po-rumbul, tărâțele de grâu, melasa, secara pot fi folosite în prima fază de îngrășare împreună cu nutrețurile din prima categorie în proporție de 25-35% (maximum 50%) din valoarea nutritivă a rației.
Nutrețurile nerecomandate pentru obținerea baconului sunt: ovăzul, faso-
lele, soia, șroturile, turtele de floarea-soarelui și borhoturile. Aceste nutrețuri condiționează obținerea cărnii cu gust neplăcut și slănină moale de culoare găl-buie. Ele pot fi incluse în prima fază de îngrășare în proporții de cel mult 25% din valoarea nutritivă a rației.
Pe lângă nutrețurile sus numite, în rație pot fi incluse și furaje suculente,
până la 25-30% din valoarea nutritivă a rației. Calitatea baconului se îmbună-tățește atunci când în rație se include lapte smântânit (1-2 litri pe zi) în ultima fază a îngrășării.
Creșterea și îngrășarea suinelor pentru bacon este o acțiune eficientă, deoa-
rece se înregistrează sporuri mari de creștere, iar produsul obținut este bine plătit la export pe piața externă.
îngrășarea pentru semiconserve. Pentru prepararea semiconservelor și
conservelor se folosește carnea de porc din anumite zone anatomice ale corpu-lui, în special, din jambon. Aceste cerințe au contribuit la specializarea crește-rii și îngrășării porcilor pentru obținerea acestor produse. În țările, care produc șuncă pentru conserve, cerința principală o constituie îngrășarea porcilor care se caracterizează printr-o bună dezvoltare a jambonului, iar carnea produsă să fie lipsită de miopatie (carne exudativă), care depreciază și face carnea inutilizabilă pentru producerea conservelor.
Pentru producerea semiconservelor de șuncă se folosește carnea obținută
de la rasele de porcine cu stratul de slănină subțire și o bună dezvoltare a jam-bonului (Landrace belgian, german, suedez, Pietrain, Selghers Hibrid, tipul de carne Moldovenesc).
îngrășarea pentru salamuri uscate. Salamurile uscate se prepară din car –
ne, obținută de la porcii tineri îngrășați cu greutatea corporală de peste 130-140 kg sau porcii adulți, scroafele și vierii reformați și apoi supuși îngrășării. Pentru

347favorizarea depunerii grăsimii în procesul de îngrășare sunt folosite nutrețuri
combinate bogate în energie metabolică. Important este ca grăsimea să fie în formă de grăuncior de dimensiunea unui bob de mei și repartizată uniform între fibrele musculare.
Tehnologiile moderne de preparare a salamurilor uscate, actual, prevăd fo-
losirea și a cărnii obținută de la animale adulte, care corespund cerințelor înain-tate pentru prepararea salamurilor uscate.
îngrășarea mixtă pentru carne și grăsime. În rezultatul acestei îngrășări,
în organismul suinelor se formează aproximativ aceiași cantitate de carne și grăsime. Scopul este obținerea cărnii de bună calitate, suficient pătrunsă de gră-sime, bună pentru fabricarea mezelurilor obișnuite și pentru consumul proaspăt (pentru friptură) și a slăninii bune pentru consum ca atare. La îngrășare se folo-
sesc porcine cu vârsta de 4-5 luni, având greutatea corporală de 52-55 kg, care,
fiind supuși îngrășării la 10-12 luni, ating greutatea de 130-150 kg. Pentru îngră-șare se folosesc porci din rase mixte, produșii rezultați din încrucișarea acestor rase cu rasele de carne și ulterior îngrășați peste greutatea de 120 kg. Astfel, se obțin carcase unde stratul de slănină nu depășește 40 mm, iar consumul specific de furaje constituie 4-4,5 UN/kg. Îngrășarea se face pe bază de nutrețuri verzi, suculente și concentrate, resturi de bucătărie și adaos de cereale.
îngrășarea pentru grăsime. Scopul acestei îngrășări constă în obținerea
unei cantități mari de grăsime (slănină și osânză), respectiv peste 50% din gre-utatea după sacrificare. Preponderent se folosesc scroafele și vierii de prăsilă, reformați din efectivul de bază. La îngrășare pot fi introduși și porci din rasele de grăsime, care au peste 120 kg. Prin îngrășarea acestor animale, pe lângă creș-terea cantității de grăsime, se reface calitatea cărnii, deoarece vierii înainte de îngrășare se castrează. Îngrășarea durează cel mult 4 luni până la greutatea de 220 kg, iar în cazul vierilor și scroafelor reformate mult mai mare – 300-350 kg. Hrănirea animalelor se efectuează cu nutrețuri mai puțin costisitoare.
Consumul mare de nutrețuri, raportat la sporul obținut, face mai puțin răs-
pândit acest tip de îngrășare (cu excepția animalelor reformate). Rația este alcă-tuită din uruieli de cereale: 90-95% de porumb, orz etc. și un adaos de mazăre uruită, șroturi sau alte furaje proteice (5-10% din rație). Se mai pot folosi uru-ieli de cereale (amestecul sus numit – 35% din rație) și sfeclă (65% din rație) sau uruieli de cereale (60-70% din rație) și furaje suculente – sfeclă și morcov (30-40% din rație). O parte din furajele suculente din rație, în prima perioadă a îngrășării, o pot constitui dovlecii (3-5 kg/zi) și borhotul.
Înainte de sacrificare cu două luni, cantitatea de furaje suculente se reduce
până la 20-25%, iar în ultima lună – la 10% din valoarea nutritivă a rației. Spo-

348rurile în greutate în prima perioadă constituie 1,4-1,8 kg; în a doua – 1,1-1,3
și la finisarea îngrășării – 0,7-0,9 kg. Consumul de nutreț atinge 5-7,5 și chiar 10-11 UN/kg.
5.6. Tehnologii intensive de producere a cărnii de porc
În cadrul unităților industriale, carnea de porc se produce prin metode in-
tensive. Ele reprezintă întreprinderi mari cu o tehnologie și tehnică modernă, care permite de a organiza procesul tehnologic în baza reproducției porcinelor în flux continuu. Întreprinderile pentru creșterea porcinelor se construiesc folosind proiecte elaborate de către instituțiile de proiectare. În Republica Moldova au fost implementate o serie de proiecte tipice cu capacități de îngrășare a 12; 24; 54 mii de porcine anual.
Tehnologia industrială, aplicată în unitățile de tip intensiv, prevede un înalt
grad de mecanizare și automatizare a proceselor de producere, folosirea repro-ducției în flux continuu, alimentație de valoare completă și microclimat cores-punzător fiecărei grupe tehnologice de porcine.
Bazele producerii intensive a cărnii de porc o constituie fluxul tehnologic,
care reprezintă un conveier, alcătuit din grupe tehnologice de porcine: scroafe, vieri-reproducători, purcei sugari, purcei-înțărcați, tineret de reproducție, tineret la îngrășare.
Principiile tehnologiei intensive prevăd: – specializarea și concentrarea efectivului de porcine într-o singură între-
prindere;
– producerea cărnii uniform (ritmic) în decursul anului, pe bază ritmurilor
de producere cu durata de 1; 2 și 7 zile;
– alimentația animalelor cu nutreț combinat de valoare completă;- crearea în toate încăperile a unui microclimat în corespundere cu cerințele
biologice a porcinelor de diferite vârste.
Fluxul se bazează pe o astfel de organizare a reproducției, îngrășării și miș –
cării efectivului numeric de porcine, care asigură o producție majoră a suinelor la fiecare etapă a procesului tehnologic, folosirea intensivă a utilajului, a mijloacelor de mecanizare și a forței de muncă. La baza procesului tehnologic sunt puse re-producerea neîntreruptă a efectivului de animale și formarea grupelor omogene în decursul unui interval de timp, numit ritm de producere. Grupele de scroafe se păstrează în aceiași componență în decursul perioadelor de gestație și alăptare până la înțărcarea purceilor. Tineretul după înțărcare se grupează în loturi, care trec etapele de creștere și îngrășare păstrându-se în aceiași componență. În funcție de volumul producției de carne, pot fi folosite diferite scheme tehnologice de re-

349producție, care se deosebesc prin particularitățile organizaționale și durata ritmu-
lui în decursul căruia se formează grupe de scroafe și tineret.
Ritmul de producere se determină prin intervalul de timp necesar pentru
însămânțarea unei grupe de scroafe. El depinde de capacitatea unității, altfel, menționat de efectivul de porcine îngrășate anual (12; 24; 54; 108 mii capete). Ritmul va fi egal cu 14; 7; 2 și 1 zile, ceea ce înseamnă că grupa de scroafe va fi formată în 14; 7; 2 și 1 zile. Durata ritmului depinde de mărimea grupei de scroafe lactante și perioada de formare a grupelor. Numărul de scroafe în grupă nu trebuie să fie mai mic de 30 de capete, aceasta asigură sarcina de muncă normală a operatorului, după el fiind întărite una sau două grupe de scroafe în funcție de nivelul de mecanizare a proceselor de producere. Durata ritmului nu trebuie să depășească 14 zile.
Producerea cărnii de porc în flux continuu se efectuează după principiul
sectorial.
Sectorul pentru întreținerea scroafelor în așteptare (repaus) și condi-
țional în gestație este compus din adăposturi pentru scroafe și vieri, unde este amplasat și punctul de însămânțare artificială.
În perioada de pregătire pentru montă, întreținerea scroafelor se organizea-
ză în boxe comune a câte 10-13 animale, revenind câte 1,5 m
2 de pardoseală
pentru fiecare cap și individuale – pentru scroafele condițional în gestație. Bo-xele sunt utilate cu hrănitoare și adăpătoare automate. Scroafele, condițional în gestație, se întrețin în boxe individuale timp de 32 zile.
Vierii se întrețin în boxe individuale cu o suprafață de 7 m
2. Temperatura în
secție trebuie să fie 16-180C, umiditatea relativă a aerului – 65-75%.
Sectorul pentru întreținerea scroafelor gestante este destinat pentru în-
treținerea scroafelor în boxe comune cu capacitate de 11-13 capete fiecare. Su-prafață de boxă pentru o scroafă constituie 1,8-2 m
2. Regimul de temperatură și
umiditate este analogic sectorului precedent. În acest sector scroafele se întrețin 80-82 de zile, începând cu a 33-a până la a 112-a zi de gestație.
Sectorul de întreținere a scroafelor cu purcei. În acest sector scroafele
sunt transferate cu 2-4 zile înainte de fătare din sectorul precedent, fiind întreți-nute în boxe individuale până la înțărcarea purceilor. Boxele sunt compuse din trei zone: pentru întreținerea fixată a scroafelor, hrănirea și încălzirea suplimen-tară a purceilor, utilate cu hrănitoare și adăpătoare pentru scroafe și purcei.
Încălzirea locală a purceilor se efectuează folosind rezistențe electrice sau
becuri infraroșii. Temperatura aerului în locul odihnei purceilor este de 26-32
0C,
iar în secție – 180C, umiditatea relativă a aerului – 65-70%. Un operator îngri-
jește 30-60 de scroafe.

350Scroafele, după înțărcarea purceilor se trec în sectorul de însămânțare, iar
purceii după 2 zile – în sectorul pentru creșterea purceilor (în funcție de metoda
de întreținere).
Sectorul de creștere a purceilor înțărcați. Purceii înțărcați se întrețin în
loturi a câte 25-30 de capete sau în loturi familiale, dacă boxele au capacitatea de 10 capete. Boxele sunt înzestrate cu sistemul de încălzire și hrănitoare pentru nutrețuri umede. Pentru fiecare purcel revine 0,35 m
2 din suprafața boxei; fron-
tul de alimentație – 20 cm, temperatura – 20-220C, umiditatea relativă a aerului
– 70 %. La atingerea vârstei de 3,5-4 luni și a masei corporale de 40 kg, purceii se transferă în sectorul de îngrășare.
Sectorul de îngrășare are o capacitate de 2000-3200 de capete. Animalele
se întrețin în boxe în loturi a câte 25-30 de capete. Pentru fiecare animal suprafața constituie 0,7-0,8 m
2. Boxele sunt utilate cu hrănitoare și adăpătoare. Temperatura
în hale se menține de 18-200C, umiditatea relativă a aerului –70-75%.
Îngrășarea purceilor durează 116-120 de zile până la realizarea masei cor –
porale de 112-120 kg. Sporul mediu zilnic la îngrășare este de 500-650 g. Vârsta la finele îngrășării constituie 222 de zile.
Pentru alimentația porcinelor până la înțărcare în unitățile de tip intensiv se
folosesc furaje combinate cu un conținut ridicat de proteină digestibilă, adminis-trate în funcție de vârsta purceilor în felul următor:
– în perioada de 7-14 zile, combifuraj „Prestarter” (furaj de preînceput, cu
24% proteină brută);
– în perioada de 14-35 zile combifuraj „Starter” (furaj început, cu 18%
proteină brută);
– în perioada de 36-56 zile combifuraj “Grover” (furaj de creștere ce con-
ține 16% proteină brută).

351CAPIT olUl VI. TEHNoloGII dE CREȘTERII A PĂSĂRIloR

6.1. Importanța și perspectivele creșterii păsărilor în economia națională
Sectorul zootehnic are o importanță strategică în dezvoltarea economiei națio-
nale, deoarece destinația prioritară a acestuia este de a satisface necesitățile popula-
ției cu produse agroalimentare, precum și de a aproviziona întreprinderile agricole și industriale cu materie primă. Conform tradițiilor și necesităților, o bună parte a producției vegetale și zootehnice continuă să rămână în circuitul mondial.
În Republica Moldova, avicultura prezintă o ramură importantă a complexului
agroindustrial, care, pe parcursul a mai multor ani, a devenit mai dezvoltată, mai indus-trializată și mai dotată tehnologic în comparație cu celelalte ramuri ale zootehniei.
Producția avicolă se bucură de o creștere sporită de ouă, carne, tineret de o zi,
pene, puf, care sunt solicitate mereu pe piața din Moldova și peste hotarele ei.
Produsele avicole și-au câștigat poziție prioritară în rândul alimentelor de
proveniență animalieră datorită calităților lor nutritive, cât și costului de produc-ție redus față de alte alimente de aceeași origine.
Parametrii tehnici care caracterizează și asigură viabilitatea aviculturii mo-
derne sunt dimensiunea unității de producție și mărimea efectivului de păsări.
În țările cu avicultură dezvoltată au fost fondate complexe avicole complet
integrate pentru producerea cărnii de pasăre și de ouă. Factorii principali care au contribuit la dezvoltarea intensivă a ramurii sunt producția de furaje combinate, centre de selecție, hibridare și difuzare a materialului biologic pentru popularea unităților de producere, abatoare, stațiuni de sortare și ambalare a ouălor. Pro-ducția de carne de pasăre și ouă se livrează numai în sistem industrial în mari concentrări prin utilizarea unor tehnologii moderne.
Sporirea producției de ouă și carne de pasăre se datorează nu numai factori-
lor extensivi ci și perfecționării esențiale a metodelor de selecție, a măsurilor de ordin economic și tehnologic întreprinse.
În țările industriale, o atenție deosebită se acordă exploatării cât mai efici-
ente a capacităților de producție și folosirii raționale a suprafeței productive.
Unitățile economice ale acestei ramuri, care implementează permanent teh-
nologii avansate și metode de perfecționare a muncii, își extind capacitățile de producție, prin urmare își reduc caracterul sezonier de furnizare a producției avicole, ceea ce conduce la o alimentație ritmică și garantată a populației.
Ca rezultat al reutilării complexului avicol și a implementării tehnologiilor
moderne avansate considerabil, au fost îmbunătățiți indicii tehnico-economici. Avicultura a devenit o ramură de perspectivă a sectorului agroindustrial.

352În procesul de dezvoltare a aviculturii au fost înregistrate unele dificultăți,
care se referă la sistemul de planificare centralizat care se dovedește a fi obstacol
cu influență negativă. Evidențierea obstacolelor oferă posibilitatea de a efectua o analiză a acestora, separându-le după caracterul lor de funcționare.
Printre primele fiind evidențiate abaterile tehnologice și ecologice, con-
tractarea bazei furajere, ignorarea producției gospodăriilor mici, concentrarea producerii în gospodării mari, dezvoltarea insuficientă a infrastructurii de pro-ducere, prelucrare și comercializare a producției avicole.
Printre alte contradicții se evidențiază: supraaprecierea totală a rolului spe-
cializării gospodăriilor avicole, hipertrofia sistemului centralizat de planificare și desfacere a producției, evaluarea neadecvată a rolului investițiilor capitale, abaterile tehnologice în avicultură.
Analizând factorii intensivi de dezvoltare a aviculturii naționale și mondi-
ale, se concluzionează, că doar îmbinarea factorilor biologici și tehnologici se soldează cu creșterea considerabilă a eficienței.
Practica țărilor cu avicultură avansată demonstrează că nu este posibilă re-
alizarea tehnologiilor de creștere a păsărilor fără organizarea unei infrastructuri adecvate tehnologiilor moderne.
Specializarea gospodăriilor avicole constituie calea de intensificare a ramu-
rii și comercializare a producției.
În afară de selectarea speciei pentru producția de ouă sau carne, o impor –
tanță sporită o are specializarea gospodăriei și selectarea speciilor, a liniilor sau hibrizilor pentru obținerea produselor avicole.
Cea mai răspândită formă de organizare a producției avicole industriale
este integrarea pe verticală de la producerea materialului biologic și până la co-mercializarea produsului finit. Sistemul intensiv industrial prevede o organizare mai bună a producerii, un management mai eficient și un transfer mai ușor al noutăților tehnologice și științifice.
Specializarea aprofundată a producției avicole creează condiții economico-
tehnologice favorabile pentru dezvoltarea competitivă a aviculturii. În funcție de scopurile și sarcinile care rezultă din cererea pieței avicole, specializarea în cadrul ramurii prevede mai multe tipuri de gospodării. Practica activității în ra-mura avicolă a dovedit, în condițiile specializării industriale, viabilitatea mai multor tipuri de gospodării, așa ca: creșterea păsărilor de prăsilă, de reproducție de ordinul I și II, și de producție.
Specializarea consecventă oferă posibilități de utilizare eficientă a potenți-
alului genetic, a sistemului ordinar sau dublu de reproducție, a sistemului tehni-co-material de întreținere a diverselor grupuri și specii de păsări.

353Sistemul intensiv de întreținere a păsărilor dispune de priorități economi-
ce, tehnologice și biologice. Aceasta permite crescătorilor de păsări să utilizeze
integral potențialul păsărilor într-o măsură mult mai mare față de alte animale și specii productive, obținând produse cu un consum mai mic de nutrețuri și alte materiale la o unitate de producție la prețuri de comercializare rezonabile. Rezultatele favorabile în cadrul acestui sistem avicol specializat în majoritatea țărilor sunt obținute datorită fenomenului heterozis. Fiind implementat nu nu-mai în gospodării mari sau mijlocii, ci și, parțial, în gospodăriile de fermieri, se obține calitate și volumul producției mult mai semnificativ.
Perfecționarea sistemului integrat de reproducție a hibrizilor, lărgirea, apro-
fundarea lucrărilor de selecție, hibridarea și organizarea stațiilor genetice cu fonduri de genotece duc la relansarea aviculturii naționale în baza implementării sistematice a hibrizilor finali cu potențial economic competitiv.
Pentru organizarea comercializării produselor avicole cu o eficiență mai
mare este necesară menținerea pieței angro, care dispune de mai multe priorități și este solicitată nu numai de cumpărătorii interni, ci și de cei externi, interesul acestora constă în posibilitatea de furnizare ritmică a producției la prețuri acce-sibile sezoniere și conjuncturale.
Producțiile avicole
Creșterea păsărilor a devenit o îndeletnicire răspândită datorită varietății de
produse obținute în urma exploatării unui număr vast de specii. Printre cele mai importante și cele mai frecvent obținute produse avicole sunt carnea, ouăle, fica-tul gras, puful, penele și dejecțiile. Fiecare din aceste produse sunt caracterizate prin valori superioare, datorită cărui fapt și sunt produse.
Ouăle și carnea de pasăre sunt caracterizate ca produse cu valoare nutritivă
înaltă. Datorită însușirilor organoleptice și dietetice specifice ale ouălor și cărnii de pasăre, aceste produse în cea mai mare măsură corespund cerințelor alimentare. Ouăle și carnea de pasăre au fost în toate timpurile solicitate de către consumator.
Implementarea tehnologiilor moderne care corespund cerințelor biologice
de exploatare a păsărilor au făcut posibil ca așa produse solicitate ca ouăle și carnea în diferite sortimente să asigure pe deplin piața.
Producția de ouă. Ouăle sunt produsele principale obținute în rezultatul
exploatării raselor și crosurilor de ouă. Ouăle pot fi obținute cu scopul consu-mului lor sau pentru reproducerea cârdului de păsări. În sectorul industrial se exploatează rase și crosuri cu direcția productivități de ouă. Din rasele mixte o direcție îi revine raselor cu direcția productivității ouă-carne. O răspândire largă în industria producerii de ouă îi aparține și prepelițelor japoneze.

354Producția de ouă în cazul exploatării găinilor din rasele grele, a curcilor, gâște-
lor și rațelor din rasele grele este folosită pentru reproducția cârdurilor de păsări.
Prin producția de ouă se înțelege numărul total de ouă depuse de o pasăre
într-o anumită perioadă de timp și se exprimă prin producția numerică sau prin
producția de masă-ou.
Producția de ouă se poate exprima zilnic, săptămânal sau anual.Cel mai frecvent producția de ouă se raportează la anul biologic sau la pe-
rioada de exploatare. Producția de ouă se raportează la o pasăre furajată sau la o pasăre introdusă în cârd.
Producția de ouă este influențată de un șir de factori, cum ar fi: sănătatea,
sezonul anului, microclima, alimentația păsărilor în perioada de producere a ou-lui, vârsta păsărilor și altele. Nerespectarea cerințelor tehnologice la producerea oului, considerabil influențează calitatea și numărul de ouă obținute.
Producția de carne. Carnea de pasăre este unul din produsele recomandate
tuturor categoriilor de vârstă. Carnea de pasăre este întrebuințată indiferent de tradiție și credință.
Prin carnea de pasăre se înțelege atât masa musculară, cât și pielea care este
consumabilă.
Cei mai dezvoltați mușchi la păsări sunt mușchii pectorali, mușchii coapsei
și mușchi gambei.
În ultimul timp, producția de carne este obținută în urma creșterii tineretului
de găină – din rase specializate sau hibrizi de carne. Actualmente, există tendință producerii cărnii de pasăre de curcă, rață, gâscă, prepelițe și alte specii.
La fel ca și la găinile cu producția de ouă, la unele specii de păsări (de ex.,
curci și gâște), carnea este producția principală. Producția de carne se poate exprima prin greutatea vie la sfârșitul anumitor perioade, viteza absolută și re-lativă de creștere, intensitatea de creștere, greutatea carcaselor, randamentul la sacrificare, greutatea și proporția părților tranșate etc.
Culoarea carcaselor este dependentă de culoarea pielii, și cel mai frecvent
are culoare galbenă, albă sau chiar neagră, cum ar fi la unele rase de găini. In-tensitatea culorii galbene diferă după categoria de vârstă. Culoarea galbenă a carcasei este favorizată de mai mulți factori, precum: categoria de vârstă, starea de îngrășare și condițiile de furajare a păsărilor.
Carnea de pasăre secționată are culoare de la roz până la roșu, și este depen-
dentă de specie, de vârstă și de regiunea anatomică.
Carnea de pasăre este caracterizată ca carne albă și carne roșie, diferen-
ța fiind dependentă de regiune, mușchii pieptului au culoare albă, iar mușchii coapsei și a gambei au culoare roșie.

355Aspectul carcasei este determinat de integritate, culoare și gradul de dez-
voltare a penajului.
Mirosul și gustul cărnii de pasăre are caracteristici specifice speciei, dar mi-
rosul și gustul poate fi influențat de sortimentul de furaje. Astfel, rațiile cu conținut
sporit de pește, carne-oase poate provoca miros caracteristic acestor furaje.
În compoziția chimică a cărnii de pasăre intră: apă, proteine, grăsimi, sub-
stanțe extractive neazotate și cenușă. Compoziția chimica a cărnii de pasăre depinde de specie, vârstă, rasă, sex și altele.
Carnea de pasăre are un coeficient de digestibilitate foarte ridicat și o valoa-
re alimentară sporită.
Producția de ficat gras. În ultimul timp, o întrebuințare tot mai largă o are
ficatul gras, care este cu succes folosit în bucătăria europeană datorită gustului specific. Ficatul gras este materia primă la fabricarea pateului din ficat gras. Ficatul gras este obținut în urma tehnologiei specifice de îndopare a gâștelor din rasele grele. După îndopare, ficatul gras poate atinge o greutate de 1-2 kg și mai mult. În urma îndopării, conform tehnologiilor actuale, se obține greutate a ficatului de 500-800 g.
În ultimul timp se practică producția de ficat gras de calitate superioară în urma
creșterii mularzilor – hibrizilor obținuți între rasa Leșească și rațe din rase grele.
Producția de pene. Penele și puful de pasăre sunt folosite în industrie la
fabricarea diferitelor obiecte, datorită calității lor.
Puful și penele sunt obținute prin diferite metode:- Jumulire pe viu;- Jumulire după sacrificare.Penele și puful de rațe și gâscă sunt foarte prețioase. Ele se sortează după
culoare, calitate, grad de curățenie, umiditate și altele.
Producția de pene și puf și valoarea lor diferă în funcție de specie, categoria
de vârstă, fiind influențate de modul de recoltare, tehnologia de creștere și ex-ploatare. De la o pasăre adultă sacrificată se poate recolta circa 250-400 g pene de gâște, 300-350 g – de la curci, 90-120 g – de la rațe, 90-120 g – de la găini și bibilici. Cele mai apreciate sunt penele de gâscă, fiind mai moi și mai elastice, cu un conținut ridicat de puf.
La palmipede se poate practica și jumulirea pe viu, de 2-3 ori pe an, obținându-
se un produs cu valoare mult mai superioară celui rezultat de la păsările sacrificate.
Penele sunt folosite pentru producerea făinii de pene, care este folosită în
alimentația animalelor, datorită conținutului ridicat de proteină. Conținutul prin-cipal al penelor este cheratina – substanță proteică, greu hidrolizabilă, cu conți-nut înalt de aminoacizi cu sulf.

356Producția de dejecții. Dejecțiile de păsări sunt folosite în scopul fertilizării
solului, fiind un îngrășământ valoros.
Nu se recomandă introducerea dejecțiilor proaspete în sol, de aceea acestea
necesită să fie compostate. Dejecțiile pot fi folosite în calitate de îngrășământ
indiferent de modul de întreținere a păsărilor.
Dejecțiile se pot recolta în stare curată fără amestecarea lor cu alte materii
sau numai cu amestecarea acestora cu o cantitate neînsemnată de furaje. Dejec-țiile de pasăre după conținutul de azot, fosfor, potasiu și microelemente sunt mai bogate decât gunoiul de grajd obținut de la mamifere (tabelul 71).
Toate păsările se înmulțesc prin ouă mari, care conțin toate substanțele nu-
tritive necesare unei dezvoltări normale ale embrionului.
Păsările există pe pământ mai mult de 150 milioane de ani. Numărul de
specii actuale este de 8600, dintre care aproximativ 800 se întâlnesc pe teritoriul țărilor europene (Ruban B., 2002).
Speciile de păsări se deosebesc între ele prin dimensiuni, culoarea penaju-
lui, habitat, specificul alimentației și altele. Cea mai mică pasăre în lume este pasărea colibri, cu o greutate de 1,6 g, iar cea mai mare este struțul african, cu o greutate de 150 kg.
Tabelul 71
Conținutul de dejecții obținut de la o pasăre și compoziția lor chimică
Compoziția chimică, %
SpeciaCantitatea de
dejecții, g/cap./ziapă azot fosfor potasiu
Găini de ouă 150-160 71-73 1,2-1,3 0,6-0,7 0,5-0,6
Curci 260-280 64-67 1,7-1,8 0,6 0,4
Rațe 340-370 80-83 1,0 1,4 0,6
Gâște 400-450 82-85 1,4 0,6 0,4
Particularitățile biologice ale păsărilor domestice
Interesul sporit către păsări și exploatarea lor în captivitate se explică prin
aceea, că păsările se deosebesc prin procesul intensiv de transformare a protei-
nelor vegetale ale nutrețurilor în albumină de origine animală și sunt mai supe-rioare după acest indice față de suine și bovine.
Păsările digeră celuloza foarte slab și sunt foarte sensibile la conținutul spo-
rit de sare în rația zilnică, supradozarea cu sare provoacă intoxicații sau chiar moartea păsărilor.
O altă particularitate biologică este conversia înaltă a nutrețului. Pentru

357producerea 1 kg de masă-ou se consumă 2,2-2,4 kg de nutreț, iar pentru produ-
cerea 1 kg de carne de pui broiler – 2-3 kg de nutreț.
Păsările au o prolificitate sporită ce este caracterizată prin obținerea tinere-
tului viabil de la o femelă, dependent de numărul de ouă produse, fecunditatea lor și corespunderea acestora calităților incubabile.
De la o găină ouătoare, pe parcursul unui an, se poate obține, în mediu, 120
de pui (aproximativ 200 kg carne), de la o rață – 100-140 de boboci (250-300 kg de carne), de la o gâscă – 40-50 de boboci (200 kg de carne), de la o curcă – 70-80 de pui (320-400 kg de carne), de la o prepeliță – 100-120 de pui (80-100 kg de carne), de la un struț – 20 de pui (peste o tonă de carne).
Particularitățile de înmulțire ale păsărilor se deosebesc de cele ale animalelor.
Etapele de bază ale dezvoltării embrionare au loc în afara corpului matern – în ou, ceea ce permite desfășurarea incubației artificiale în proporții industriale și posibili-tatea corectării dezvoltării embrionare în diferite faze ale procesului de incubație.
Corpul păsării este acoperit cu pene. Penajul protejează corpul păsării și
este recunoscut ca cel mai bun izolator natural de căldură care favorizează men-ținerea temperaturii corpului. Penele de pe aripi participă la zbor, iar penele de pe coadă mențin echilibrul păsărilor în timpul mișcării. Numărul de pene este diferit la păsări și variază în dependență de specie.
O altă particularitate dobândită de păsări este capacitatea de a depune gră-
sime sub stratul adipos al pielii, formând un strat de grăsime, dezvoltarea căruia este dependent de specie, rasă, vârstă, sex și sezonul anului. Stratul de grăsime servește ca rezervă energetică folosită în perioada de creștere, reproducție, nă-pârlire și iernare.
În menținerea temperaturii constante a corpului, un rol important îl joacă
sistemul circulator. Temperatura corporală la păsări este de 42,0-42,2
0C (până la
450C la păsările mici). Cantitatea de sânge la păsări este comparativ mai mare și
constituie 9% din greutatea corporală.
Eliminarea apei din organismul păsărilor are loc diferit față de mamifere
din lipsa de glande sudoripare și se efectuează prin organele respiratorii.
O altă particularitate esențială care deosebește păsările de mamifere este
prezența sacilor aerieni, care compensează volumul pulmonilor și participă la zbor. Sacii aerieni la păsări sunt situați printre organele interne. Rolul sacilor ae-rieni este de a favoriza zborul păsărilor și participă la respirație, cât și în procesul de termoreglare a corpului. La palmipede sacii aerieni contribuie la înot, sporesc volumul corpului în comparație cu masa corporală.
Numărul de pulsații al cordului la păsări este mare și variază de la 128 până
la 340 de bătăi pe minut.

358La păsări, mușchii pectorali sunt cei mai dezvoltați și constituie 15-20% din
masa corporală.
Păsările au văzul foarte bine dezvoltat. S-a constatat, că păsările vad mai bine
decât omul de opt ori. Se consideră ca păsările se află pe primul loc din lumea ani-
mală după perceperea mediului și distanței. Găina are câmpul de vedere de 3000,
iar unghiul de rotație al capului la păsări este de 1800. Auzul la păsări la fel este
bine dezvoltat și favorizează orientarea păsărilor în mediul înconjurător.
O altă particularitate este structura sistemului digestiv care începe cu cioc
și nu are dinți. Păsările pot deosebi gusturile: dulce, sărat, acru. Altă particula-ritate este prezența gușii (ingluvies) la găini și curci în care are loc prelucrarea primară a nutrețului, iar rațele și gâștele au o extindere fusiformă a esofagului care îndeplinește același rol ca și gușa.
Prelucrarea de bază a nutrețului la păsări are loc sub influența sucurilor
gastrice în stomacul muscular.
Particularitățile biologice ale găinilor. Durata de incubație la oul de găină
este de 21 de zile. Precocitatea sexuală este atinsă de puicuțe la vârsta de 20 de săptămâni, iar de cocoșeii – la vârsta de 22 de săptămâni la rasele de ouă și la 24 de săptămâni la rasele de carne.
Precocitatea sexuală este vârsta depunerii primului ou. După atingerea pre-
cocității sexuale puicuțele încep ouatul stabil, care durează 10-14 luni.
Perioada producerii oului de la început și până la producerea ultimului ou
se numește ciclu de ouat. La sfârșitul ciclului de ouat se începe năpârlirea fi-ziologică, care durează 7-10 săptămâni. După primul ciclu de ouat și finisarea năpârlirii se începe ciclul doi de ouat.
Pe parcursul ciclului de ouat găinile cu direcția productivității de ouă produc,
în medie, 250-320 de bucăți, de la rasele de carne se pot obține, în medie, 150-180 de ouă, iar de la rasele mixte se obțin, în medie, 220-250 de ouă. Producția de ouă, în primul ciclu de ouat, la găini este mai înaltă decât în ciclul doi cu 10-15%, iar în ciclul trei producția de ouă este mai scăzută cu 20-25% decât în ciclul doi.
Pentru obținerea ouălor fecundate este nevoie să se asigure raport sexual de
1:8-1:10. Pentru obținerea ouălor de incubație găinile se întrețin cu cocoși, iar la producerea ouălor de consum fără cocoși.
La unele rase de găini instinctul de clocit este foarte dezvoltat, astfel în pe-
rioada clocirii găinile nu se ouă, deoarece instinctul de clocit predomină asupra instinctului de formare a oului.
Particularitățile biologice ale palmipedelor. Palmipedele după particu-
laritățile biologice se deosebesc de găini prin durata de dezvoltare embrionară, atingerea precocității sexuale, productivitate etc.

359Tineretul de rațe atinge precocitatea sexuală la vârsta de 24-26 de săptă-
mâni de viață, iar tineretul de gâscă atinge precocitatea sexuală la vârsta de
27-28 de săptămâni.
Durata de incubație la oul de rațe este de 28 de zile, cu excepția rasei Mus-
cus la care această perioadă este de 30-34 de zile, iar la gâște durata de incubație este de 30 de zile.
Durata ciclului de ouat la rațe este de 10-12 luni, în această perioadă rațele
produc 90-120 de ouă, cu greutatea medie de 80-90 g. Pentru obținerea ouălor fecundate este necesar să se asigure raportul sexual de 1:3.
După finisarea ciclului de ouat, la rațe se începe năpârlirea care durează 5-6
săptămâni, iar după năpârlire începe al doilea ciclu de ouat, care finisează cu năpârlire și urmează un alt ciclu de ouat. Producția de ouă la ciclul doi de ouat la rațe poate fi cu 5-10% mai scăzută decât în primul ciclu, sau egală, iar la al treilea ciclu producția de ouă scade și din aceste considerente economic nu se recomandă exploatarea rațelor pentru producerea ouălor de incubație mai mult decât trei cicluri.
După atingerea precocității sexuale gâștele se exploatează 3-4 cicluri, de-
oarece producția de ouă la gâște crește odată cu vârsta păsărilor, în așa fel, încât la primul ciclu gâștele produc 35-50 de ouă, la ciclul doi în medie – 50-65 de ouă, la ciclul trei – 60-70 de ouă, iar la ciclul patru – 55-65 de ouă.
Producția numerică de ouă, obținută de la o gâscă, pe ciclu de ouat este de
55-65 de bucăți. Se consideră, că producția maximă de ouă la gâște poate fi ob-ținută la ciclul doi și trei de ouat. După ciclul patru de ouat, producția de ouă la gâște începe să scadă. Greutatea medie a unui ou variază între 150-200 g. Pentru a obține ouă fecundate este necesar de a asigura raport sexual de 1:4.
Gâștele, ca și rațele, sunt păsări sezoniere și încep ouatul la sfârșitul lunii
februarie începutul lunii martie.
Particularitățile biologice ale curcilor. Curcile sunt cele mai mari păsări
domestice și cele mai târziu domesticite. Durata incubației ouălor de curcă este de 28 de zile. Tineretul atinge precocitatea sexuală la vârsta de 32-34 de săp-tămâni de viață. Curcile se exploatează pentru producerea ouălor de incubație timp de 5-6 luni, producând, în acest timp, 70-80 de ouă pe ciclu de ouat cu greutatea unui ou de 70-75 g. Coaja minerală a ouălor de curcă este pigmentată în cafeniu. După 3-4 luni de ouat la curci se manifestă instinctul de clocit, care necesită să fie stopat prin izolarea femelei la întuneric timp de trei zile fără ad-ministrarea nutrețului.
Pentru obținerea ouălor fecundate este necesar să se asigure raport sexual
de 1:15 sau 1:20. După primul ciclu de ouat, la curci, se începe năpârlirea care

360durează 6-7 săptămâni, iar după primul ciclu de ouat se începe un alt ciclu și
apoi urmează ciclul doi și trei. Producția de ouă la ciclul doi și trei este mai scă-zută decât la ciclul întâi cu 10-20%, reieșind din acesta este eficientă exploatarea curcilor două cicluri.
6.2. Rasele de păsări domestice
Rase și crosuri de găini
Găinile au devenit una din cea mai răspândită specie de păsări exploatate
în sectorul industrial și fermier, datorită capacității lor sporite de adaptare la diferite condiții de mediu. Actualmente, în lume există peste 150 de rase de găini, numărul de crosuri fiind în continuă creștere, datorită lucrului de selecție cu această specie de păsări.
Clasificarea raselor a fost efectuată luându-se în considerație diferite crite-
rii, așa ca: culoarea penajului, forma crestei, proveniența rasei și altele, însă cea mai actuală clasificare rămâne aceea care reunește rasele de găini după indicii productivi și după criteriile geografice. Rasele de găini se împart în: rase de ouă (ușoare), de carne (grele), mixte (cane-ouă; ouă-carne) și decorative.
Rase și crosuri de găini de ouă. Actualmente, în Republica Moldova se
exploatează diferite rase și crosuri cu direcția productivității de ouă.
Una dintre cele mai răspândite rase rustice este rasa Leghorn (fig. 124).
Rasa leghorn provine dintr-o populație italiană foarte veche, în anii 1835-
1837, această populație a fost exportată în Statele Unite ale Americii prin portul italian Levorno de la care și primește denumirea rasei. În SUA, populația a fost îmbunătățită în direcția producției de ouă și a greutății corporale.
Culoarea caracteristică acestei rase este albă, capul este mic și creasta sim-
plă. Greutatea corporală a masculilor este de 2,0-2,7 kg, iar a femelelor – 1,7-2,2 kg, producția de ouă este de 180-270 de bucăți pe ciclu de ouat cu greutatea medie a unui ou de 55 g, iar culoarea coji minerale este albă. Consumul specific de furaj combinat pentru producerea unui ou este de 170-180 g. Fecunditatea ouălor este de 80-92%, iar ecloziunea puilor fiind de 80-87%. La rasa Leghorn instinctul de clocit se manifestă foarte rar.

361
Figura 124. Rasa leghorn
Rasa Albă Rusească (fig. 125) a fost creată în Rusia prin încrucișarea gă-
inilor locale cu rasa Leghorn. Culoarea penajului la rasa Albă Rusească este
albă. Fenotipic, nu se deosebește de rasa Leghorn, unica deosebire fiind forma spinării la cocoș. Greutatea corporală la masculi este de 2,5-2,7 kg, iar la femele – de 1,9-2,2 kg, producția de ouă – 230-250 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 58-60 g.
Figura 125. Rasa Albă Rusească
Pentru obținerea ouălor de consum la fabricile avicole se exploatează diferite
crosuri. În Moldova sunt răspândite și se exploatează mai multe crosuri de ouă.
Roso Sl (fig. 126) este un hibrid patru-liniar, creat în România, și speciali-
zat pentru exploatarea în baterii cu cuști în sectorul industrial sau în condiții de
producere intensivă. Culoarea penajului este cafenie cu penele cozii de culoare albă. Creasta este simplă, ciocul și membrele au culoarea galbenă intens. Gre-utatea găinilor este de 1,7-1,8 kg, producția de ouă este de 280-290 de bucăți cu greutatea medie a unui ou de 50 g, iar culoarea cojii minerale – cafenie. La crosul Roso SL lipsește complet instinctul de clocit.

362
Figura 126. Crosul Roso Sl
lohman Brovn (fig. 127) este un cros patru-liniar, creat în Germania, spe-
cializat pentru producerea ouălor de consum. Culoarea penajului este cafenie
deschis, iar penele cozii – de culoare albă. Greutatea corporală a găinilor este de 1,8 kg, producția de ouă – 290-300 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea me-die a unui ou de 59-60 g și culoarea cojii minerale – cafenie. Lipsește complet instinctul de clocit.
Figura 127. Crosul lohman Bronn
Shaver Brovn (fig. 128) este un cros patru-liniar, creat în Israil, specializat
pentru exploatare în sectorul industrial. Culoarea penajului este cafenie deschis,
cu penele cozii albe. Greutatea corporală a găinilor este de 1,7 kg, producția de ouă fiind de 310-320 bucăți pe ciclu de ouat cu greutatea medie a unui ou de 60-62 g și culoarea cojii minerale – cafenie închis. Lipsește complet instinctul de clocit.

363
Figura 128. Crosul Shaver Brovn
Rase și crosuri de găini de carne. Rasa Cornish (fig. 129) a fost creată
în Anglia, în regiunea Cornwall. Cea mai răspândită varietate a acestei rase este
culoarea albă. Rasa Cornish este folosită la împerecheri în calitate de rasă pater –
nă pentru obținerea puilor broiler. Culoarea pieli la această rasă este galbenă.
Greutatea corporală a masculilor este de 4,5-5,5 kg, iar a femelelor – de
3,5-4,0 kg, producția de ouă este de 100-130 de bucăți pe ciclu de ouat, cu gre-utate medie a unui ou de 60-65 g, culoarea cojii minerale este pigmentă în brun. Fecunditatea ouălor constituie 82-90%.
Randamentul la sacrificare a puilor la vârsta de 60 de zile este de 78-79%.
Figura 129. Rasa Cornish

364Rasa Cochinchina (fig. 130) a fost creată în China. Rasa Cochinchina
prezintă cinci varietăți de culoare: galbenă, potârniche, albă, neagră și barată.
Greutatea corporală a masculilor este de 3,5-5,5 kg, iar a femelelor 3-4,4 kg, producția de ouă este de 120-140 de bucăți pe ciclu de ouat și greutatea medie a unui ou – de 53 g, iar culoarea cojii minerale este galben-brună.
Figura 130. Rasa Cochinchina
Rasa Brahma (fig. 131) este originară din Asia. Are două varietăți de cu-
loare: herminată deschis și herminată închis.
În Republica Moldova este întâlnită mai mult în gospodăriile crescătorilor
amatori de păsări.
Are conformație și greutate corporală asemănătoare rasei Cochinchina.
Producția de ouă variază între 120-150 de bucăți pe ciclu de producție, cu greu-
tatea medie a unui ou de 60 g. Instinctul de clocit este dezvoltat.
Figura 131. Rasa Brahma

365În afara raselor specializate pentru producerea cărnii de pasăre, un aport
mare îi revine crosurilor de carne, care sunt exploatate pentru producerea cărnii
la toate avicolele industriale din țară.
Crosul Cobb 500 (fig. 132) are culoarea penajului albă și culoarea pielii
genetic galbenă. La furajarea puilor cu nutreț obișnuit culoarea va fi galbenă. Crosului îi sunt caracteristici indicii productivi înalți, intensitate sporită de creș-tere în perioadă scurtă de timp. La 35 de zile de creștere puii ating greutate
medie corporală de 1,9 kg, iar la 42 de zile – 2,4 kg.
Crosul Cobb 500 este considerat cel mai eficient cros din lume. Avantajele
crosului față de celelalte crosuri crescute pentru producția de carne sunt:
– creștere eficientă;- creștere și dezvoltare omogenă a puilor;- cheltuieli reduse pentru producerea cărnii;- randament sporit de carne albă;- menținere sporită a puilor în perioada de creștere – 95-96%.
Figura 132. Crosul Cobb 500
Un alt cros de pui de carne care a obținut răspândire largă este Ross 308
(fig. 133). Crosul de carne Ross 308 are intensitate înaltă de creștere, precocitate
sporită și cheltuieli scăzute de nutreț. Potențialul puilor acestui cros este unic.
Sporul mediu zilnic de creștere poate fi, în medie, de 52-58 g, consumul de nutreț de 1,8 chintale pentru un chintal de spor în greutate. Masa musculară la puii din crosul Ross 308 se formează la începutul creșterii. Termenii optimali de

366sacrificare a puilor crescuți pentru carne sunt la vârsta de 6-9 săptămâni la atin-
gerea greutății corporale de 1,5-2,0 kg. Pentru creșterea puilor din crosul Ross 308 este necesar de a asigura următoarele condiții optimale:
– așternut permanent de calitate; – furajarea puilor cu nutreț combinat uscat;- respectarea condițiilor de microclimă;- reglarea regimului de iluminare în perioada de creștere.
Figura 133. Crosul Ross 308
Rase de găini intermediare. Rasa Rhode Island (fig. 134) a fost formată
în SUA. Culoarea penajului este roșie cu penele cozii și vârful aripilor negre cu
reflexe verzui. Greutatea corporală la masculi este de 3-4 kg, iar la femelă de 2,5-3 kg, producția de ouă – 170-240 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 58 g. Consumul specific de furaje este de 3,5 kg nutreț pentru un kg masă-ou. Fecunditatea ouălor constituie 85-90%, iar ecloziunea puilor – 80-90%.

Figura 134. Rasa Rhode island

367Rasa Sussex (fig. 135) a fost formată în Anglia. Cea mai răspândită vari-
etate de culoare este herminată deschis, culoarea de fon a penajului este albă-
argintie curat. Greutatea corporală a masculilor este de 3-4 kg, iar a femelelor – de 2,5-3 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 180-200 de bucăți cu greutatea medie a unui ou de 55 g.
Figura 135. Rasa Sussex
Rasa Austrolorp (fig. 136) a fost formată în Australia. Culoarea penajului
este neagră cu luciu verde. Greutatea corporală a masculilor fiind de 3,0-3,5 kg,
iar a femelelor – de 2,0-2,5 kg, producția de ouă este de 190-220 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 55 g. La rasa Austrolorp este foarte bine dezvoltat instinctul de clocit. Caracteristica specifică de exterior a acestei rase este culoa-rea ciocului și fluierului violet întunecat.
Figura 136. Rasa Austrolorp
Rasa Plymouth Rock (fig. 137) a fost formată în SUA. Se întâlnesc șapte va-
rietăți de culoare, cele mai răspândite fiind albă și barată. Rasa se folosește în calitate
de rasă maternă la încrucișări pentru obținerea hibrizilor de pui broiler. Greutatea

368corporală a masculilor la majoritatea varietăților este de 3,5-4,0 kg, iar a femelelor –
de 2,5-3,0 kg. Producția de ouă este de 170-215 bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 55 g. Fecunditatea ouălor fiind de 80-88%, iar ecloziunea puilor – de 70-76%. La rasa Plymouth Rock instinctul de clocit este de 15-20%.
Figura 137. Rasa Plymouth Rock
Rasa New Hampshire (fig. 138) a fost creată în SUA. Culoarea penajului
este roșu cărămiziu cu o nuanță de galben-auriu: penele de pe coada la cocoș sunt
negre, iar secerile mari și mici au culoarea negru-verzui cu luciu metalic cu subpe-naj galben. Femelele au penaj mai deschis și mai uniform decât cocoșii. Greutatea corporală a masculilor este de 3,8-4,2 kg, femela – de 2,5-3,2 kg. Producția de ouă este de 180-200 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 55 g.

Figura 138. Rasa New Hampshire

369Rasa Gât golaș de Transilvania (fig. 139) a fost formată în România. Sunt
cunoscute șase varietăți de culoare. Greutatea corporală a masculilor fiind de
2,3-3 kg, iar a femelelor – de 2,0-2,5 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 130-150 bucăți, cu greutatea medie la unui ou de 48 g.

Figura 139. Gât golaș de Transilvania
Rasa Adler argintie (fig. 140) a fost formată în Rusia. Rasa Adler argintie
este foarte răspândită în Moldova în sectorul particular, datorită caracteristicilor
sale productive înalte. Culoarea de bază a penajului este sură, iar penele gâtului și cozii fiind de culoarea neagră, formând un voal argintiu. Greutatea corporală a masculilor este de 2,8-3,2 kg, iar a femelelor 2,6-2,7 kg. Producția de ouă este de 220-230 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 55 g. La această rasă lipsește instinctul de clocit.

Figura 140. Rasa Adler argintie
Rasa Cucinsc jubiliară (fig. 141) a fost formată în Rusia. Este o rasă larg
răspândită în Republica Moldova. Există două varietăți de culoare aurie și bru-
nă. Greutatea corporală a masculilor este de 2,8 kg, iar a femelelor – de 2,5 kg.

370Producția de ouă pe ciclu de ouat constituie 180-200 de bucăți, cu greutatea
medie a unui ou de 60 g. Instinctul de clocit se pronunță la 25% de femele.
Figura 141. Rasa Cucinsc jubiliară
Rase de palmipede
În lume se cunosc 40 de rase de gâște și 35 de rase de rațe, dintre care o
mare parte se exploatează în sectorul industrial și privat în Republica Moldova.
Rase de rațe. Rasele de rațe se clasifică după greutatea corporală în câteva
categorii:
– Rase grele specializate pentru producția de carne, care au greutatea corporală
de 3-4 kg;
– Rase ușoare specializate pentru producția de carne cu greutatea corporală de
1,5-1,8 kg;
– Rase de ornament.
Din cele mai răspândite rase de rațe sunt Pekin, Sură Ucraineană, Neagră cu
pieptul alb, Leșească etc.
Rasa Pekin (fig. 142) a fost creată în China. În anul 1575 această rasă nimereș-
te în Anglia, unde este îmbunătățită și mai apoi este răspândită pe larg în lume.
Culoarea penajului este albă, uneori cu o ușoară nuanță gălbuie. Greutatea
corporală a masculilor este de 3,7-3,8 kg, iar a femelelor – de 3,0-3,3 kg. Pro-ducția de ouă este de 85-90 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou 86-90 g, culoarea cojii minerale a ouălor fiind albă uneori cu nuanță verde. Rațele încep ouatul în februarie-martie. Greutatea corporală a bobocilor la vâr –
sta de opt săptămâni de creștere este de 2,2-2,5 kg.

371
Figura 142. Rasa Pekin
Rasa Sură ucraineană (fig. 143) a fost creată în Ucraina prin încrucișarea
raselor locale cu rasa Pekin și alegerea urmașilor cu coloarea penajului asemă-
nător rațelor sălbatice. Greutatea corporală a masculilor este de 3,5-4,0 kg, iar a femelelor – de 2,9-3,0 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 100-120 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 85-90 g. La rasa Sură ucraineană instinctul de clocit se pronunță la 25-30% de femele. Bobocii la vârsta de 8 săptămâni de creștere ating greutatea corporală de 3,0-3,3 kg, cu consum specific de furaje com-binate pentru un kg spor în greutate de 2,8-3,0 kg. Tineretul de reproducție de rasa Sură ucraineană atinge maturitatea sexuală la vârsta de 24-25 săptămâni de viață.
Figura 143. Rasa Sură ucraineană
Rasa leșească (Muscus, fig. 144) este originară din America de Sud (Bra-
zilia și Paraguay). Culoarea penajului este diversă: neagră, albă, bălțată sau săl-
batică. Greutatea corporală a masculilor este de 4,8-5,0 kg, iar a femelelor – de

3722,2-2,5 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 60-80 de bucăți, cu greuta-
tea medie a unui ou de 70 g. Instinctul de clocit la femele este foarte dezvoltat și se manifestă la 90-100% de femele, cu o fecunditate foarte înaltă a ouălor.
Păsările adulte au capacitate de a zbura. Rațele pot fi crescute fără suprafețe de apă.
Figura 144. Rasa leșească
Rasa Campbell (fig. 145) a fost formată în Anglia, la sfârșitul secolului XIX,
prin încrucișarea rațelor locale cu rasa Indiană alergătoare. Rasa este specializată
pentru producția de carne-ouă. Culoarea de bază este kaki. Greutatea corporală a masculilor este 2,5 kg, iar a femelelor – de 2,0 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 250-300 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 65 g. La vârsta de 8 săptămâni de creștere bobocii ating greutatea corporală de 1,5-1,6 kg.
Figura 145. Rasa Campbell
Rasa Neagră (fig. 146) cu pieptul alb este originară din Ucraina. Rasa a fost ob-
ținută în urma încrucișării raselor locale cu rasa Pekin și alegerea indivizilor de culoare
neagră-verzui cu pieptul alb. Greutatea corporală a masculilor este de 3,5-3,8 kg, iar a femelelor – de 3,0-3,8 kg. Producția de ouă este de 100-120 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 80-90 g. Bobocii după 8 săptămâni de creștere ating greutatea corporală de 2 kg. Rațele au instinctul de clocit pronunțat la 25% femele.

373
Figura 146. Rasa Neagră cu pieptul alb
Rasa Indiană alergătoare (fig. 147) este specializată pentru producția de
carne-ouă. Rasa este originară din India și s-a format în mod natural. Denumirea
provine de la mersul grăbit și puțin legănat. Există foarte multe varietăți de culoare ale acestei rase, cele mai răspândite fiind sălbatică și neagră. Greutatea corporală a masculilor este de 2,0 kg, iar femelele au greutatea corporală de 1,8 kg, producția de ouă fiind de 170-180 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 65 g.
Figura 147. Rasa Indiană alergătoare
Rase de gâște. Toate rasele de gâște se cresc pentru producția de carne și
se împart în trei subgrupe: rase grele, rase semigrele și rase ușoare.
Una din cele mai răspândite rase de gâște în Moldova este rasa Holmogor
(fig. 148), care a fost formată în Rusia. Rasa Holmogor a fost obținută în urma în-
crucișării raselor de gâște locale cu rasa Chineză. Există două varietăți de culoare sură și albă. Caracteristic rasei Holmogor îi este prezența carunculului situat la baza ciocului. Greutatea corporală a masculilor este de 10,0-12,0 kg, iar a feme-

374lelor – de 7,5-9,0 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 45-50 bucăți, cu
greutatea unui ou de 180-200 g. Bobocii crescuți la vârsta de 9-10 săptămâni ating greutatea corporală de 3,8-4,0 kg, cu consum de 3,4-3,5 kg furaj combinat pentru un kg spor în greutate. Instinctul de clocit se pronunță la 60-70% din femele.

Figura 148. Rasa Holmogor
Rasa Toulouse (fig. 149) a fost formată în sudul Franței. Rasa a fost creată
pentru producerea de carne, grăsime și ficat gras. Trăsături caracteristice exte-
riorului acestei rase sunt: abdomenul ajunge aproape până la pământ și fanonul abdominal este dublu.
Culoarea penajului este gri-deschis, abdomenul fiind de culoare albă.Greutatea corporală a masculilor fiind de 10-12 kg, iar a femelelor de 8-9
kg. Producția de ouă este de 40-60 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a ouălor de 180-220 g. Masculii adulți îngrășați pot atinge o greutate corporală de 16-20 kg. Bobocii la vârsta de 8-10 săptămâni ating o greutate de 6 kg. Fe-cunditatea ouălor este de 45-50% și ecloziunea bobocilor de 23-45%.
Figura 149. Rasa Toulouse

375Rasa Sură mășcată (fig. 150) a fost creată în Rusia. Culoarea penajului este sură
cu abdomen de culoare albă. Greutatea corporală a masculilor este de 6-7 kg, iar a
femelelor – de 5,5-6 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 35-40 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 175 g. Ecloziunea bobocilor constituie 58%. Instinctul de clocit se pronunță la 40% de femele. După 9 săptămâni de creștere, bobocii ating gre-utatea corporală de 4,2-4,5 kg, bobocii foarte bine valorifică nutrețul. Tineretul poate fi crescut pentru producerea de ficat gras, care poate atinge 350-450 g.
Figura 150. Rasa Sură mășcată
Rasa Chineză (fig. 151) a fost formată în China de Nord. Există două va-
rietăți de culoare cenușiu brună și albă. Greutatea corporală a masculilor este de
5-6 kg, iar a femelelor – de 4-5 kg. Producția de ouă este de 60-70 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 140-180 g.
Rasa este foarte rezistentă la diferite condiții climaterice și este foarte avantajoasă.

Figura 151. Rasa Chineză

376Rasa Albă Italiană (fig. 152) a fost creată în Italia și este specializată pen-
tru producerea cărnii și ficatului gras. Culoarea penajului este albă. Greutatea
corporală a masculilor este de 6,5 kg, iar a femelelor – de 5,7 kg. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 45-50 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 150 g, ecloziunea bobocilor este de 67%. Femelele clocesc. Bobocii crescuți până la vârsta de 8-10 săptămâni ating următoarea greutate corporală: masculii – 3,5-4,0 kg, iar femelele – 2,5-3 kg.

Figura 152. Rasa Albă Italiană
Rasele de curci
În lume există 20 de rase de curci. Clasificarea raselor de curci se face după
mai multe criterii (Ioan Vacaru-Opriș, et all., 2007):
– Greutatea corporală a masculilor la vârsta de adult:
curci grele cu greutatea de peste 14 kg;
curci semigrele cu greutatea corporală între 12-14 kg;curci ușoare cu greutatea corporală sub 12 kg.
– Conformația corporală:
curci cu pieptul larg;curci cu pieptul înalt.
– Culoarea penajului:
curci bronzate;curci negre;curci roșii;curci albe.
Rasa Bronzată cu pieptul larg (fig. 153) a fost creată în SUA prin selecție
dirijată în vederea măririi greutății corporale și a masei mușchilor pectorali.
Penajul este de culoare bronzată, de la baza gâtului și de pe partea ante-
rioară a aripilor și spinări sunt de culoare neagră, cu reflexe verzui-cenușii și

377violet-bronzate. În partea posterioară penele de la aripi sunt tot negre, dar barate
cu linii albe. Penele de la mijlocul spinării spre coadă sunt negre, fiecare pană se termină la vârf cu două benzi, una de culoare bronzată și alta neagră. Coada este neagră, barată cu linii.
Greutatea corporală a masculilor este de 15-16 kg, iar a femelelor – de 8-9 kg.
Producția de ouă este de 80-90 de bucăți, cu greutatea medie a unui ou de 85 g.
Tineretul crescut la vârsta de 18 săptămâni atinge următoarea greutate cor –
porală: masculii – 7, 0 kg, iar femelele – 5,0 kg.
Figura 153. Rasa Bronzată cu pieptul larg
Rasa Albă cu pieptul larg (fig. 154) a fost creată în SUA în urma selecției
indivizilor de culoare albă a penajului. Greutatea corporală a masculilor este de 16
kg, iar femelele au greutatea de 8 kg. Producția de ouă este de 100-120 de bucăți, cu greutatea unui ou de 80 g. Instinctul de clocit se manifestă la 80-85% din femele.
Consumul de nutreț pentru un kg spor în greutate la această rasă este de
3,6-3,8 kg.
Figura 154. Rasa Albă cu pieptul larg

378Rasa Tihoresk (fig. 155) a fost creată în Rusia, regiunea Stavropol, prin
alegerea din populațiile locale a indivizilor cu culoarea penajului neagră cu nu-
anțe verzui. Greutatea corporală a masculilor este de 9-10 kg, iar a femelelor – de 6-7 kg. Producția de ouă este de 75 bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 80 g. Instinctul de clocit se pronunță la 96% din femele.
Figura 155. Rasa Tihoresk
Rasa Argintie (fig. 156) s-a format în Rusia, în regiunea Stavropol în urma
încrucișării rasei Argintie de Uzbekistan și a rasei Albe cu pieptul lat. Această
rasă este foarte bine adaptată pentru întreținerea în gospodăriile de tip fermier, nu este pretențioasă față de condițiile de furajare. Această rasă are viteză sporită de creștere. Culoarea penajului colorată și este specifică acestei rase, puful fiind de culoare albă. Greutatea corporală a masculilor este de 15 kg, iar a femelelor – de 7 kg. Producția de ouă este de 70-75 de bucăți pe ciclu de ouat, cu greutatea medie a unui ou de 70-75 g. Ecloziunea puilor – de 65-70%.
Figura 156. Rasa Argintie

3796.3. Reproducția la păsări
Aparatul genital mascul este format din două testicule situate în interiorul
cavității abdominale, in regiunea lombară, două canale deferente și penis.
Testiculele sunt situate în regiunea sublombară a cavității abdominale și au
formă ovoidală, culoare alburie și consistență moale.
Structural, testiculele sunt formate dintr-un număr mare de tubi seminiferi,
în mucoasa cărora se produce sperma. Ele converg în canale deferente, care
se deschid în cloacă.
Organul copulator se găsește localizat în partea ventrală a cloacei. La galina-
cee (cocoș și curcan), organul copulator este absent, iar în loc de penis este prezent
o mica papilă (proeminență), situată la marginea cloacei, săpată în lungimea sa de
un șanț, prin care în timpul ejaculării se scurge sperma.
La palmipede, organul copulator este reprezentat printr-un apendice răsucit
în formă de tirbușon.
Glandele anexe lipsesc din alcătuirea aparatului genital mascul la păsări. În urma actului sexual, sperma este depusă în partea posterioară a
oviductului și de aici spermatozoizii se deplasează, în 5-10 ore, până în trompa acestuia în așteptarea ovulei pentru fecundare.
Deși numărul de spermatozoizi dintr-un ejaculat este foarte mare (până la
2 milioane) și au vigoare îndelungată, nu toate ouăle ajung să fie fecundate. În medie, procentul de oua fecundate este de circa 90% la găini și curci, 85% – la rațe și 80% – la gâște.
Aparatul genital femel este format, în perioada embrionară, din două
ovare cu oviductele corespunzătoare. În perioada post-embrionară, ovarul și ovi-
ductul drept se atrofiază, rămânând în funcție numai ovarul și oviductul stâng.
Ovarul se găsește în regiunea sublombară, fiind suspendat printr-un „me-
zou” de plafonul cavității abdominale și are aspectul unui ciorchine, alcătuit din foliculi ovarieni cu ovule – aflate în diferite stadii de dezvoltare, care au
dimensiuni de la mărimea unui grăunte până la cea a unui gălbenuș normal.
Numărul ovulelor primare este foarte mare, dar cea mai mare parte din ele
intra într-un proces de involuție, numit „atrezie foliculară”.
Oviductul se întinde de la ovar până la cloacă și se prezintă sub forma unui
tub musculos, foarte elastic și flexuos. Pe traiectul său se disting 5 segmente, și anume: trompa, camera albuminogenă, istm, uterus și vagin care concură la formarea componentelor ce intra în structura unui ou.
Formarea oului. În momentul în care ovula matură (gălbenușul) și-a atins
dimensiunile maxime, este eliberată din membrana foliculară și cade în trompa
oviductului care are forma unei pâlnii cu marginile răsucite. Aici ea este fecun-dată sau nefecundată, în funcție de prezența sau absența spermatozoizilor.

380Din trompă, gălbenușul este împins, prin contracții succesive ale mușchilor
oviductului, în camera albuminogenă, unde se îmbracă în patru straturi de al-
buș, secretat de pereții săi.
În continuare gălbenușul, acoperit cu albuș, trece în istm unde se aco-
peră cu două foițe, numite „membrane cochiliere”. Din istm, oul, în formare, pătrunde în camera cochilieră a oviductului. Pereții acesteia secretă o substanță bogată în calciu care se întărește și dă naștere la coaja oului. Tot în camera co-chilieră se depun și pigmenții care colorează coaja.
După acoperirea cu coajă, oul este împins de contracțiile oviductului în vagin. În actul ouatului, vaginul se apleacă peste orificiul anal, astfel încât oul este expul-
zat în afară fără să treacă prin cloacă. Expulzarea se face cu vârful ascuțit înainte.
Formarea unui ou durează 24-26 ore, iar timpul dintre ouat și viitoarea ovu-
lație variază între 15-75 minute.
Structura oului. Oul prezintă, de la interior spre exterior, următoarele părți
componente: gălbenușul, albușul, membrane cochiliere, camera de aer, coaja și cuticula (fig. 157).
Gălbenușul este o celulă gigantică, de formă sferoidală, care reprezintă
ovula produsă de ovar. El comunică cu centrul gălbenușului printr-o prelungire numita „latebră”.
Vitelusul nutritiv este format din straturi concentrice de gălbenuș de culoa-
re albă și galbenă.
La exterior, gălbenușul este îmbrăcat într-o foiță numită „membrana viteli-
nă”, care îi menține formă sferică.
Albușul învelește gălbenușul sub forma a 4 straturi concentrice, de consis-
tență diferită. Primul strat este alcătuit din albuș dens, care spre capetele oului se răsucește, formând două prelungiri, denumite „șalaze”. Ele mențin gălbenu-șul în centrul oului, amortizând eventualele șocuri mecanice la care este supus oul. În continuare, urmează un strat de albuș fluid, apoi unul dens și din nou un strat de albuș fluid.
Membranele cochiliere sunt două: una aderă strâns pe suprafața albușului și alta
pe fața internă a cojii. Aceste membrane sunt lipite între ele, cu excepția zonei de la capătul rotunjit al oului, unde formează un spațiu numit „camera de aer”.
Din punct de vedere fizic, membranele cochiliere au rol de ultrafiltre, căci,
în stare umedă, sunt permeabile pentru gaze și vapori de apă.
Camera de aer ia naștere la capătul rotunjit al oului, prin despărțirea mem-
branelor cochiliere. Pe măsură ce se evaporă lichidele din ou, dimensiunea ca-merei de aer se mărește, ajungând după câteva zile de circa 2 cm. La ouăle foarte vechi, camera de aer ocupa 1/3 din interiorul acestora.

381Coaja este alcătuită din lamele calcaroase și are rolul de a proteja embrio-
nul până la ecloziune. Fiind străbătută de numeroși pori (5.000-9.000), permite
să se facă schimbul de gaze și vapori de apă cu mediul extern în timpul dez-voltării embrionului.
Cuticula este reprezentată printr-o peliculă fină de natură proteică, cu
proprietăți bacterio-statice care acoperă coaja oului în timpul parcurgerii porțiu-nii finale a uterului. Ea are rolul de a feri oul de uscarea exagerată și de pătrun-derea microorganismelor prin porii cojii, care pot altera conținutul acestuia. De aceea, se recomandă ca atât ouăle pentru incubat, cât și cele pentru consum, să nu fie spălate sau șterse, pentru a menține integritatea cuticulei.
Figura 157. Secțiune prin ou
1. Cuticula, 2. Coaja minerală, 3. Pori, 4. Membrana cochilieră externă, 5. Mem-
brana cochilieră internă, 6. Primul strat de albuș fluid, 7. Primul strat de albuș dens,
8. Șalaze, 9. Camera de aer, 10. Al doilea strat de albuș fluid, 11. Al doilea strat de
albuș dens, 12. Membrana vitelină, 13. Stravitelus deschis, 14. Vitelus închis, 15.
Latebra, 16. Discul germinativ.
Factorii care influențează calitatea ouălor înainte de a fi produse. Îna-
inte de a fi produse, calitatea ouălor, exprimată prin procentul de fecunditate și
de ecloziune, depinde de: vârstă, raportul între sexe și de condițiile de furajare și întreținere.
Valoarea păsărilor se determină odată cu formarea loturilor de reproducție
și se apreciază în funcție de: conformația corporală și constituție, precocitatea ouatului, producția de ouă, consumul specific de hrană, rezistența la boli etc., în raport cu standardul rasei sau al hibridului respectiv.
În fermele de selecție, excluderea de la reproducție a păsărilor cu perfor –
manțe slabe sau cu defecte de exterior se face împreună cu toate surorile lor.
Vârsta păsărilor. La găini, procentul maxim de fecunditate și de ecloziune

382se obține de la ouăle obținute în primul an de producție, de aceea, în fermele de
exploatare, ele se mențin până la vârsta de 1-2 ani. În fermele de selecție, găinile se pot exploata timp de 3-4 cicluri de producție, daca descendența lor are indici productivi ridicați.
La curci, rațe și gâște, cele mai bune ouă de incubație se obțin între 1-2 ani,
menținându-se în producție până la vârsta de 3-4 ani. Excepție fac gâștele care se pot exploata mai mult de patru cicluri de ouat.
Raportul între sexe are o influență foarte mare asupra procentului de fe-
cunditate a ouălor. Raportul variază în limite largi, în funcție de sistemul de împerechere practicat.
În cadrul împerecherii libere, sistemul de bază în reproducția păsărilor se
repartizează: la un cocoș – 12-15 găini din rasele ușoare, 8-12 găini din rasele mixte și 6-7 găini din rasele grele. La celelalte specii, pentru a se obține ouă de calitate, încărcătura pe mascul trebuie să fie: de 8-10 femele la curci, 5-8 feme-le la rațe și 3-4 femele la gâște.
Condițiile de furajare influențează, de asemenea, în mare măsură asupra
fecundității și ecloziunii ouălor. Obținerea ouălor cu indici superiori de incuba-ție impune hrănirea păsărilor cu rații echilibrate în substanțe energetice, prote-ină, elemente minerale și vitamine. Insuficiența sau excesul în aceste substanțe determină producții mici de ouă de calitate inferioară.
Întreținerea păsărilor influențează calitatea ouălor și mai ales capacitatea
de ecloziune. Pentru a obține ouă bune de incubat, trebuie asigurați la un nivel optim toți factorii de microclimat din adăposturi (temperatura, umiditatea, regimul de lumină, puritatea aerului etc.). Daca unul sau mai mulți factori de microclimat se abat de la limitele admise, va fi afectată atât sănătatea păsărilor, cât și producția de ouă, precum și calitatea lor pentru incubație.
Factorii care influențează calitatea ouălor după producerea lor. În in-
tervalul de la producerea ouălor și până la introducerea în incubator, ouăle își pot pierde din calitate, ceea ce este influențat de un șir de factori, care au acțiune negativă asupra dezvoltării embrionare și a rezultatelor incubației. Acești factori se refera la: recoltarea, ambalarea, transportul, depozitarea și păstrarea ouălor.
Recoltarea ouălor se face manual sau mecanizat, evitându-se mișcările
bruște, lezarea sau murdărirea cojii. În acest scop, înainte de colectare, perso-nalul trebuie sa-și spele mâinile.
Ambalarea ouălor se face în cofraje speciale de carton sau masă plastică,
care se strâng și se acoperă cu huse de material plastic, pentru a preveni depune-rea prafului. Ouăle nu trebuie sa rămână în hale o durată lungă de timp, deoarece

383în timpul aflării ouălor în cuibare are loc infectarea lor sau, chiar sub influența
aflării păsărilor în cuib, are loc începerea dezvoltării embrionare, ceea ce dimi-nuează calitatea ouălor.
Transportul ouălor din hale la depozite sau la stația de incubație se efectu-
ează cu echipament special, electrocare sau mașini specializate, care trebuie să fie curate și dezinfectate.
Depozitarea și păstrarea ouălor se face până la alegerea lor pentru incubație,
în camere speciale, cu microclimat corespunzător, pentru a se evita degradarea fiziologică și afectarea vieții embrionilor. Temperatura optimă de păstrare a ouălor este de 10
0C, iar umiditatea relativă a aerului de 70-80%.
Pentru distrugerea microbilor, ouăle sunt supuse fumegării cu un amestec
de formol și permanganat de potasiu, timp de o oră la temperatura de 37,50C sau
timp de trei ore la temperatura de 18-220C. După fumegare pe suprafața cojii
minerale nu se depistează microorganisme de putrefacție.
Incubația ouălor. Prin incubație sau clocit se înțelege asigurarea factorilor
de microclimat necesari pentru reluarea proceselor de segmentare a zigotului – întrerupte la expulzarea oului în mediul extern – din care va lua naștere și se va dezvolta embrionul până la stadiul de pui sau de boboc eclozionat.
După fecundarea ovulei de către spermatozoid, are loc formarea zigotului
care, timp de 24 ore, se segmentează în câteva mii de celule numite „blastome-re”. Odată cu expulzarea oului, prin actul de ouat, procesul de segmentare se oprește “și zigotul intră în stare latentă, în care viața embrionului continuă.
În momentul când oul fecundat este pus la incubație, sub influența factori-
lor optimi de microclimat, zigotul iese din starea latentă și își reia dezvoltarea, în urma căreia se formează embrionul și, în final, puiul sau bobocul. La încheierea termenului de incubație, puiul sau bobocul eclozionează.
Durata incubației variază în dependență de specia de păsări (tabelul 72).
Tabelul 72
durata incubației la diferite specii de păsări
SpecificareSpecia de păsări
Prepeliță
și
porumbelGăină Bibilică Curcă Gâscă RațăRață
leșească
Zile 16-18 19-22 26-29 27-29 28-33 26-28 33-35
La creșterea păsărilor, incubația ouălor se poate face natural și artificial.
Incubația naturală este un sistem foarte vechi și se realizează cu ajutorul pă-

384sărilor – a cloștii. Are un randament scăzut și din acest motiv nu prezintă interes
pentru crescătorii de păsări și este folosită doar în gospodăriile populației.
Incubația artificială se realizează cu ajutorul aparatelor speciale numite „in-
cubatoare” și reprezintă sistemul utilizat în unitățile avicole.
În comparație cu incubația naturală, sistemul artificial de incubație are ur –
mătoarele avantaje:
– se incubează concomitent un număr mai mare de ouă, din care se obțin
loturi de pui sau de boboci uniforme ca vârstă;
– se ușurează înmulțirea speciilor și raselor care nu clocesc sau care au in-
stinct de clocit mai puțin dezvoltat;
– se obțin pui și boboci pe tot parcursul anului; – se înlătură posibilitatea transmiterii diferitelor boli de la cloști la pui sau
boboci;
– costul puilor sau bobocilor este mai scăzut; – permite aplicarea tehnologiilor industriale de creștere atât la păsările de
reproducție, cât și la cele exploatate pentru ouă sau carne.
Rezultatele incubației sunt influențate de un șir de factori: temperatură,
umiditate, ventilație și întoarcerea ouălor.
Temperatura este factorul principal care declanșează reluarea dezvoltării
embrionare. Pe întreaga perioadă de incubație, acest factor trebuie să fie între 37,2-38,0
0C. Depășirile acestor limite duc la scăderea procentului de ecloziune
sau chiar la moartea embrionilor.
În cazul clocitului, temperatura este asigurată de căldură emanată de regi-
unea abdominală a cloștii care vine în contact direct cu ouăle. În incubatoare, temperatura este furnizată de sursa de încălzire a aerului, care se repartizează artificial cu ajutorul ventilatoarelor.
Umiditatea acționează asupra embrionului, determinând cantitatea de apă
care se evaporă din ou în perioada de incubație. Valorile ei variază, în funcție de etapa incubației, în limitele de 50-70% la ouăle de găină, 50-60% – la cele de curcă și 45-50% – la cele de rață și gâscă.
Excesul de umiditate, mai ales în ultima etapă a incubației, împiedică eva-
porarea apei din ou, provocând asfixia puilor sau bobocilor. În aceeași perioadă, umiditatea prea scăzută, duce la evaporarea exagerată a apei din ou, complicând procesul de ecloziune a puiului sau bobocului, prin lipirea pufului de coaja oului.
Ventilația este un alt factor care asigură distribuirea uniformă a căldurii și
umidității în interiorul incubatorului și schimbarea aerului, prin eliminarea bio-xidului de carbon și introducerea de aer proaspăt.
Întoarcerea ouălor se efectuează cu mai multe scopuri. Mai întâi, cu sco-

385pul repartizării uniforme a temperaturii și umidității pe toată suprafața ouălor,
precum și evitarea lipirii embrionului de coaja. Neglijarea acestui procedeu al tehnologiei de incubație duce la creșterea mortalității embrionare. Întoarcerea ouălor începe în prima zi după introducerea lor în incubator și se suspendă odată cu trecerea ouălor din dulapul de incubație în cel de ecloziune, pentru a permite embrionilor să ia poziția convenabilă pentru ecloziune.
Mijloacele de incubație artificială sunt reprezentate prin incubatoare, unde
se desfășoară cea mai mare parte a procesului de clocire, și eclozionare, în care are loc ieșirea puilor și bobocilor din ouă.
În funcție de modul de așezare a ouălor și repartizarea căldurii, se deose-
besc două tipuri de incubatoare: de suprafață și de volum.
Incubatoarele de suprafață au forma unor mese cu sertar. În interiorul lor
ouăle sunt repartizate pe un singur rând, în poziție orizontală.
Repartizarea căldurii, de la sursa de încălzire spre ouă, se face de sus în jos,
prin crearea unui circuit natural de aer, ce străbate orificiile de ventilație.
Eclozionarea are loc în compartimentele prevăzute în corpul incubatorului.Incubatoarele de suprafață, având capacitate mică (100-1.000 de ouă) se
folosesc în gospodăriile populației, fără a prezenta interes pentru întreprinderile industriale.
Incubatoarele de volum se caracterizează prin repartizarea căldurii, de la sur –
sa de încălzire spre ouă, artificial, cu ajutorul unor ventilatoare acționate electric.
Ouăle se așează cu axul longitudinal la 45
0, cu excepția celor de gâscă care
se pun pe sertare în poziție orizontală.
În funcție de capacitate, se clasifică în mici (cu o capacitate de 600-1.200
de ouă), mijlocii (2.500-4.000 de ouă), mari (6.000-1.0000 de ouă) și foarte mari (12.000-60.000 de ouă sau chiar mai mult), fiind utilizate în întreprinderile avicole industriale.
Încălzirea incubatorului se asigură prin rezistențe electrice cu termoregu-
latoare, omogenizarea temperaturii și schimbarea aerului cu ventilatoare axiale acționate electric, umidificarea aerului cu duze pentru pulverizarea apei și în-toarcerea ouălor prin înclinarea automată a sertarelor sub un unghi de 45
0.
Regimul de incubație este reglat automat, de la un tablou de comandă,
montat în exteriorul incubatorului.
Tehnica incubației artificiale. Tehnica incubației artificiale cuprinde ur –
mătoarele operațiuni: alegerea ouălor pentru incubat, pregătirea și încărcarea incubatoarelor cu ouă, asigurarea regimului de incubație și controlul biologic al ouălor.
Alegerea ouălor pentru incubat se face din loturile cu vechimea nu mai

386mult de 5 zile la găini și rațe și 9 zile la curci și gâște. Odată cu învechirea ouă-
lor, scade procentul de ecloziune.
Ouăle de incubație se supun examenului de exterior și de interior. Examenul exterior se referă la determinarea greutății, formei ouălor și la
aspectul și calitatea cojii.
– Greutatea ouălor corespunzătoare incubației variază în funcție de specie, între:
55-65 g – la găina, 85-110 g – la curcă, 80-100 g – la rață și 110-220 g – la gâscă.
– Forma ouălor pentru incubat trebuie sa fie ovală caracteristică speciei. Nu
se incubează ouăle alungite sau prea rotunjite, bombate sau ascuțite la ambele capete și cele cu deformări sau sugrumări evidente, deoarece au un procent de ecloziune scăzut.
– Coaja ouălor trebuie să aibă grosimea caracteristică speciei, să fie intactă,
netedă, uniformă și curată. Nu se admit la incubație ouăle cu coaja prea groasă sau prea subțire, crăpată sau fisurată.
Examenul interior al ouălor se face prin intermediul ovoscopului, evidenți-
indu-se conținutul oului.
Ouăle, bune de incubat, trebuie să posede camera de aer până la maxim
20 mm, amplasată în poziție normală, albușul transparent, cu șalazele intacte și gălbenușul dispus central, de forma globuloasă și culoare închisă. Se înlătură de la incubație ouăle cu camera de aer mărită peste limita admisă sau fără camera de aer, cu cheaguri de sânge în albuș sau gălbenuș, cu albușul lichefiat și șalaze slăbite sau rupte, cu gălbenușul deformat sau mobil.
Înainte de introducerea ouălor în incubatoare, acestea se pun în funcțiune,
pentru a verifica dacă asigură nivelul factorilor de incubație și constanța lor.
În continuare, se execută curățirea incubatoarelor prin spălarea după ce se
face dezinfecția lor cu vapori de formol, timp de 30 minute.
Ouăle se așează pe sitele cu cel puțin 12 ore și cel mult 24 ore înainte de
incubație, unde sunt supuse unei ultime fumigații cu formol de 40% și perman-ganat de potasiu circa 30
0C Formaldehida pătrunde prin porii cojii și dezinfec-
tează oul în interior.
Încărcarea incubatoarelor se face dimineața, într-o singură repriză la cele de
suprafață și în mai multe reprize la cele de volum.
Regimul de incubație este determinat de totalitatea factorilor necesari incu-
bației și eclozionării în bune condiții a ouălor și este specific fiecărei specii.
În cazul întreruperii accidentale a sursei de încălzire, embrionii pot rezista
10-12 ore la temperatura de 20-210C, dar pentru a se evita asfixia lor din cauza
nefuncționării ventilatorului, se recomandă deschiderea ușilor incubatorului și mărirea temperaturii în sala de incubație.

387Controlul biologic al incubației are drept scop urmărirea modului în care
decurge dezvoltarea embrionului în ou. Lucrarea se execută cu ajutorul ovosco-
pului și se mai numește miraj (tabelul 73).
În timpul incubației se efectuează mai multe controale biologice, care vari-
ază în funcție de specie și tipul de incubator folosit.
La primul control biologic, se determină ouăle nefecundate și cele cu em-
brionii vii sau morți.
Ouăle nefecundate sunt lipsite de embrion, de aceea la ovoscop se văd tot
atât de clare ca și cele proaspete, având doar camera de aer mărită și gălbenușul mai mobil. Ele se elimină de la incubație.
Tabelul 73
Mirajul ouălor la principalele specii de pasări
(după Diadicikina L.F., Pozdniacova N.S., Glavatschih O.V ., et all., 2004)
Specia de păsăriTermenii efectuării controlului biologic, zile
Primul control
biologicControlul doi
biologicControlul
biologic trei
Găini de ouă 7,0-7,5 11,0-11,5 18,0-18,5
Găini de carne-ouă, carne 7,0-7,5 11,0-11,5 18,5
Curci de rase ușoare 8,0 13,0 24,5
Curci de rase grele 8,5 13,5 25,0
Rațe de rase ușoare 7,5 12,5 24,5
Rațe de rase grele 8,0 13,0 25,0
Rațe de rasa Leșească 10,0 17,0 31,0
Gâște de rase ușoare 9,0 14,5 27,5
Gâște de rase grele 9,5 15,0 28,0
Prepelițe 5,5 9,5 15,5

Ouăle cu embrionii morți prezintă un inel roșu complet sau incomplet în-
chis. În mijlocul acestuia se vede o pată mai întunecată, care nu este altceva decât embrionul mort.
Toate ouăle cu embrionii morți se înlătură de la incubație. La efectuarea celorlalte controale biologice a ouălor se determină ouăle
limpezi și cele cu embrionii morți rămase nedescoperite la primul miraj.
Rezultatele incubației sunt direct influențate de efectele abaterilor factorilor
de incubație asupra dezvoltării embrionare.
Fiecare abatere de la regimul normal de incubație și, mai cu seamă tempe-
ratura, umiditatea și ventilația provoacă tulburări în dezvoltarea embrionilor.

388Supraîncălzirea în primele zile de incubație duce la monstruozități ale ca-
pului, iar în a doua jumătate a incubației determină scăderea exagerată în greu-
tate a ouălor și un număr mare de pui morți în coajă.
Subîncălzirea încetinește dezvoltarea embrionară și consumul de albuș și
gălbenuș, ecloziunea ouălor se face cu întârziere și se prelungește, iar puii obți-nuți au abdomenul bombat.
Supraumiditatea nu permite evaporarea în ritm normal a apei din ou, fapt
care determină moartea prin înecare a embrionilor în lichidul amniotic acumu-lat. La ecloziune, puii sunt slabi și murdari.
Subumiditatea are ca efect evaporarea exagerată a apei din ou și produce,
în majoritatea cazurilor, întârzierea ecloziunii, puii au puful și resturi de coajă lipite pe corp, având viabilitatea redusă.
Ventilația insuficientă, mai ales în a doua jumătate a incubației, produce
dereglări asemănătoare cu cele determinate de supraîncălzire.
Întoarcerea incorectă a ouălor provoacă, de regulă, apariția unui număr
mare de embrioni morți, lipiți de coajă. Puii eclozionați sunt slabi.
6.4. Creșterea și exploatarea păsărilor domestice
În practica actuală a unităților avicole se folosesc mai multe sisteme de
creștere și exploatare a pasărilor, dar cele mai răspândite fiind semiintensiv (gospodăresc) și intensiv (industrial).
Creșterea și exploatarea păsărilor de diferite specii în sistem semiin-
tensiv. La pasări, prin sistem semiintensiv (gospodăresc) se înțelege creșterea
și exploatarea lor în condiții de semilibertate, în adăposturi fixe, prevăzute cu padoc și solar sau numai cu solar.
În prezent, acest sistem se practică, îndeosebi, la curci, rațe, gâște și mai
puțin la găini.
Particularitățile acestui sistem de creștere a păsărilor sunt: – tineretul avicol se obține, de regulă, prin incubație naturală și rareori prin
incubație artificială;
– pentru creșterea păsărilor nu se fac investiții importante în construcții și
forța de muncă;
– păsările sunt întreținute în libertate în curți și grădini și au acces liber la
terenurile agricole sau lacurile aflate în vecinătate, de unde își completează rația cu surse ocazionale din flora și fauna spontană;
– îngrijirea păsărilor se reduce la administrarea zilnică a unei rații, formate
din grăunțe sau faina de porumb cu apă, iar adăpostirea lor, pe timp nefavorabil, se face în adăposturi improvizate;

389- de la păsările, întreținute în acest sistem, se obține o producție mică de
carne și ouă, ca urmare, acest sistem de întreținere nu prezintă interes pentru
marea producție zootehnică.
Creșterea semiintensivă a puilor și bobocilor. În unitățile avicole, care nu
dispun de mijloace de incubație, puii și bobocii sunt primiți de la stațiunile de incubație ale întreprinderilor specializate, la vârsta de o zi. Puii sunt transportați cu mijloace auto specializate, iar la distanțe mai mari – cu avionul, în cutii spe-ciale din carton. În interior, acestea sunt separate în compartimente.
Pentru a se evita asfixierea puilor și bobocilor pe timpul transportului, fi-
ecare cutie de ambalare are prevăzute, în capac și pe pereții laterali, orificii de ventilație.
întreținerea puilor și bobocilor. În sistemul semiintensiv, întreținerea pu-
ilor și bobocilor se face în adăposturi încălzite, numite puiernițe. Cele construite la sol au capacitatea de 2.000 de capete, iar cele etajate pot caza un număr de 2-3 ori mai mare.
Durata întreținerii în puierniță variază în funcție de specie, astfel: 60-90 de
zile – la puii de găină și curcă, 30-60 de zile – la bobocii de rață și gâscă.
Înainte cu câteva zile de popularea puilor și bobocilor, trebuie să fie finisate
toate lucrările de pregătire și amenajare a puiernițelor. În general, aceste lucrări au în vedere: văruirea interioară și exterioară a pereților, curățirea mecanică, spălarea și dezinfecția pardoselii și a utilajului de hrănire, adăpare și îngrijire, așezarea așternutului, instalarea jghebulețelor de furajare, asigurarea și verifica-rea mijloacelor de încălzire etc. În puiernițe, în calitate de așternut poate servi rumegușul de lemn, paie tocate sau coaja de floarea-soarelui etc.
Căldura se asigura, de regulă, cu ajutorul elevezelor. Acestea sunt utilaje de
tablă zincată în formă de umbrelă, prevăzute în interior cu rezistențe electrice sau cu becuri infraroșii. Ele sunt montate pe picioare sau stau suspendate cu lanțuri de tavan, la înălțimi ce pot fi reglate după nevoie. Elevezele trebuie să fie amplasate la 70-80 cm una de alta. Sub umbrela lor se adună puii sau bobocii când le este frig.
Imediat după sosirea la întreprindere, puii și bobocii se scot din cutii, se
numără alcătuindu-se loturi pe categorii de calitate. După aceea, se introduc în compartimentele amenajate, care sunt separate prin pereți. Fiecare comparti-ment poate conține câte 250-300 de pui sau boboci, respectându-se o anumită densitate la un metru pătrat de pardoseală.
Dacă densitatea puilor și bobocilor depășește limitele prevăzute, devin
complicate creșterea și îmbrăcarea lor cu penaj (tabelul 74).
În cazul modificărilor de temperatură în încăpere, puii și bobocii se îngră-
mădesc într-o parte a compartimentului și se pot asfixia.

390La creșterea puilor, apare frecvent și canibalismul, viciu care se răspândește
rapid, determinând pierderi în efectiv.
Microclimatul din încăpere se referă la factorii de temperatură, umiditate,
ventilație și la regimul de lumină.
În prima săptămână de viață, temperatura sub eleveze trebuie să fie de 340C,
micșorându-se cu 2-30C săptămânal, pe măsură ce puii și bobocii înaintează în vâr –
stă, în restul compartimentului temperatura poate fi mai mică cu 7-80C, dar nu mai
scăzută de 13-200C. Abaterile în plus sau în minus influențează negativ procesul de
creștere și contribuie la mărirea procentului de mortalitate a puilor sau bobocilor.
Tabelul 74
densitatea maximă a puilor și bobocilor în încăpere
Specia și direcția de
productivitateNumărul de tineret pe etape de vârstă, cap/m2
1-30 zile 31-60 zile 61-90 zile
Pui de găină de:
Rase ușoare 24 18 15
Rase mixte 18 15 12
Rase grele 15 12 10
Pui de curcă 12-15 8-9 6-7
Boboci de rață 14-18 8-10 –
Boboci de gâscă 8-10 6-7 –
Umiditatea optimă în încăpere variază între 60-70%. Umiditatea minimă
duce la creșterea cantității de praf în așternut, apar mâncărimi ale pielii, afec-
țiuni oculare și respiratorii. Umiditatea excesivă are efecte negative, deoarece creează în încăpere un mediu favorabil dezvoltării unor germeni patogeni; de asemenea, așternutul se degradează și emană cantități mari de amoniac, ceea ce face ca puii să slăbească și să aibă penajul ud și murdar.
Ventilația se realizează natural prin gurile de admisie a aerului proaspăt și
gurile de evacuare a aerului viciat. Pe timp călduros, aerisirea poate fi activată și prin deschiderea ferestrelor, dar fără să se producă curenți puternici.
Regimul de lumină are o mare influență asupra puilor și bobocilor. În prima
lună de viață, o durată mai mare a zilei de lumină stimulează creșterea și, respec-tiv, dezvoltarea, grăbind, astfel, instalarea maturității sexuale.
Iluminarea încăperilor se realizează natural, prin ferestre.
La începutul creșterii (perioada de puierniță), puii și bobocii se hrănesc și
se asigură cu apă.
Așternutul în încăpere se curăță și se schimbă în porțiunile umede și murdare.

391În timpul verii, puii și bobocii se scot în padoc de la vârsta de o săptămână
sau chiar mai devreme și sunt întreținuți afară toată ziua dacă padocul este pre-
văzut cu umbrare de adăpostire.
La vârsta de 3-4 săptămâni, în încăpere se instalează, paturi de dormit pen-
tru puii de găină și curcă.
După finisarea perioadei de puierniță, puii și bobocii se transferă în adă-
posturi pentru tineret. Aici ei sunt întreținuți în aceleași condiții ca și păsările adulte. Dacă transferarea coincide cu perioade mai reci, tineretul se va ține încă 1-3 săptămâni în hale încălzite.
Furajarea tineretului. În perioada de puierniță, puii și bobocii se hrănesc
cu amestecuri de nutrețuri concentrate vegetale sau nutrețuri combinate, nutre-țuri de origine animală; nutrețuri suculente; nutrețuri minerale și nutrețuri bo-gate în vitamine.
Tabelul 75
Cantitățile medii de furaje concentrate administrate
la pui și boboci, g/cap/zi
Vârsta, zilePui Boboci
Găină Curcă Rață Gâscă
1-10 7 15 20 25
11-20 14 30 50 60
21-30 25 45 100 100
31-45 45 85 130 110
46-60 55 110 170 120
Tehnica și particularitățile de hrănire a puilor și bobocilor diferă de la o
specie la alta.
Hrănirea puilor de găină începe imediat după popularea lor în încăpere și
cuprinde două perioade: 0-8 săptămâni și 8-18 săptămâni (tabelul 75).
În perioada 0-8 săptămâni, puii se hrănesc cu nutreț combinat de tip starter,
având un conținut de 3.000 kcal de energie metabolizabilă/kg furaj și 21,5% de
proteină brută. În primele 3 zile, puii primesc un amestec uscat de uruieli fine, iar după această vârstă se administrează, alternativ, și un amestec de uruieli umezite
și nutrețuri verzi tocate mărunt. Amestecul de uruieli (uscat sau umed) este for –
mat din: 25-40% de porumb, 20-25% de orz, 20-30% de ovăz și 20-25% de tărâțe de grâu. În masa acestuia se încorporează și 6-10% de nutrețuri minerale.
Începând cu a doua decadă, amestecul de concentrate este alcătuit din uruieli din
ce în ce mai mari, iar de la vârsta de 3 săptămâni în rație pot intra și grăunțe zdrobite.
Cantitățile medii de amestec de nutrețuri concentrate variază pe etape de
vârstă. Rația se distribuie în 8-10 tainuri în prima decadă, 5-6 tainuri între 10-40

392de zile și 4-5 tainuri între 40-60 de zile. Adăparea se face, la discreție, din tăvițe
sau adăpători automate.
În perioada 8-18 săptămâni, cocoșeii și puicuțele se hrănesc cu aceleași
amestecuri de nutrețuri concentrate sau cu nutrețuri combinate, având un con-ținut proteic brut de 18,5-19,5%, între 8-14 săptămâni și de 15,5-16,5% – între 14-18 săptămâni. Cantitățile de furaje administrate în această perioadă se majorea-ză cu 10-12%. Asigurarea apei se face la temperatura de 12-15
0C.
În alimentația puilor de curcă trebuie să se țină seama de faptul, că ei au o
viteză de creștere destul de redusă. De aceea, la începutul creșterii, aportul pro-
teic în rație trebuie să fie mai mare (circa 26% de proteină).
În primele 15 zile de viață, puii de curcă primesc, la discreție, un amestec
format din: 45% de uruială de porumb, 28% de șroturi, 25% de făină de carne,
1% de lucernă, 1% de nutrețuri minerale (sare și cretă furajeră).
Începând cu vârsta de 3 săptămâni, amestecul trebuie să cuprindă: 45% de porumb,
35% de orz, ovăz și grâu furajer, 17% de tărâțe de grâu și 3% de săruri minerale.
În a 4-a săptămână, granulația uruielilor poate fi mai mare. Rația se distri-
buie în 6-7 tainuri pe zi.
La puii crescuți în libertate pe pășuni, necesarul zilnic de nutreț combinat
sau de amestec se reduce la jumătate.
Hrănirea bobocilor de rață se face în prima săptămână de viață, cu un ames-
tec format din: 40% de uruială de porumb, 30% de făină de ovăz cernută și 30% de tărâțe de grâu.
După vârsta de o săptămână, în rația bobocilor se folosește un amestec de
porumb uruit, orz uruit, tărâțe de grâu, floarea-soarelui, nutrețuri verzi tocate (lucernă, trifoi, morcovi etc.), săruri minerale (sare, creta furajeră) și nisip sau pietriș foarte mărunt, ce servesc la digerarea hranei. Nutrețurile verzi trebuie
să reprezinte 25-40% din valoarea energetică a rației. Nivelul proteic al rației
trebuie să fie de 18-19% de proteină brută.
Administrarea hranei se poate face sub formă uscată, umedă sau combinată. Numărul de tainuri pe zi este de 7-9 în prima decadă, după care scade trep-
tat, ajungând la 3-4 în finalul perioadei de puierniță.
Hrănirea bobocilor de gâscă este asemănătoare cu a bobocilor de rață, cu
deosebirea că necesită cantități mai mari de furaje, deoarece au o intensitate de creștere mai ridicată.
De la 0-3 săptămâni, pentru bobocii de gâscă se folosește o rație cu valoarea
proteică de 20% de proteină brută, iar după aceea, până la sfârșitul perioadei de puierniță, 18% de proteină brută.
În lipsa nutrețurilor combinate, bobocii pot primi, în prima săptămână de
viață, porumb uruit în amestec cu ovăz măcinat și cernut.

393După prima săptămână de viață, în amestecul de cereale se includ tărâțe
de grâu, șroturi de floarea-soarelui, faină de carne-oase și săruri minerale. De
la vârsta de 4 săptămâni, bobocii pot consuma și grăunțe întregi. Ele trebuie să
reprezinte 40% din rație.
Începând cu vârsta de 4 săptămâni, bobocii se aclimatizează foarte bine la
creșterea pe pășuni, miriști, bazine naturale de apă, unde își pot asigura până la 50% din rația de hrană.
Exploatarea semiintensivă a păsărilor adulte. Speciile de pasări de fer –
mă se întrețin în hale, prevăzute în exterior cu padocuri.
Mărimea optimă a loturilor de păsări, repartizate în compartimente, și densita-
tea recomandată în adăposturi și padocuri variază în funcție de specie (tabelul 76).
Utilajele din hale sunt reprezentate prin paturi de dormit (la găini și curci),
cuibare, hrănitoare și adăpători semiautomate.
Temperatura în halele de găini și curci trebuie sa fie de 12-15
0C primăvara
și toamna, 20-260C – vara și 4-80C – iarna, iar în cele pentru rațe și gâște: 12-
150C – primăvara și toamna, 20-220C – vara și 4-80C – iarna.
Tabelul 76
Mărimea loturilor și densitatea populării păsărilor
adulte în hale și padocuri
SpeciaHale de ouat Padocuri, cap/m2
Ferme de selecție și
reproducțieFerme de producțieFerme de
selecție și
reproducțieFerme de
producție
Norma pe
așternut,
cap/m2Maximum,
cap/lotNorma pe
așternut,
cap/m2Maximum,
cap/lotNorma pe
așternut,
cap/m2Norma pe
așternut,
cap/m2
Găini de rase ușoare 3-5 250 4 500 15-40 7-20
Găini de rase grele 3 250 3,5 500 15-40 7-20
Curci 1,25 125 2 250 15-40 29-60
Rațe de carne 2,5 125 3 250 5 2
Rațe de ouă 3,25 250 4 500 5 2
Gâște de rase
ușoare1,5 25-100 2 250 50-75 5
Gâște de rase grele 1,25 25-100 1,5 250 50-100 40-60
Umiditatea aerului în hale trebuie să fie de 60-70%. Excesul de umiditate
duce la degradarea așternutului.
Regimul de lumină trebuie dirijat, încât în anotimpurile anului cu ziua mai
scurtă să se poată folosi lumina artificială, mărind durata zilei de lumină la 12-14 ore. Prelungirea zilei de lumina stimulează producția de ouă.

394Ventilația în hale se face ca și în adăposturile de creștere a puilor și boboci-
lor, prin guri de aerisire și de evacuare.
Așternutul în adăposturi se așează în straturi de 10-15 cm. Prin ușițele pre-
văzute în partea de jos a peretelui frontal al halei, păsările au acces la padoc.
Durata de exploatare a găinilor ouătoare variază între 14-16 luni. Recoltarea ouălor se face manual.
Găinile adulte spre deosebire de celelalte specii, se caracterizează prin-
tr-o mobilitate mai mare, temperament mai vioi, temperatură corporală mai ridicată și metabolism mai intens. Datorită acestor caracteristici, necesarul de substanțe nutritive pentru asigurarea funcțiilor vitale, este mai ridicat decât la curci, rațe și gâște.
Întocmirea rațiilor la găini se face ținând cont de tipul productiv, vârstă,
nivelul de producție, sezon și starea fiziologică.
Structura rației administrate la găini este formată din 70% de nutrețuri con-
centrate, 25% de nutrețuri suculente de vară sau de iarnă și 5% de nutrețuri mine-rale. Pentru puicuțele tinere, care au început ouatul, rația se majorează cu 10-20% față de necesar, pentru a se asigura continuitatea creșterii și dezvoltării lor. Admi-nistrarea rației se poate face sub formă de amestec uscat, umed sau grăunțe.
Amestecul uscat este alcătuit din uruieli de cereale, șroturi de floarea-soa-
relui, tărâțe, făină de carne, făină de lucernă, făină de oase și sare de bucătărie. Acestea se distribuie în hrănitoarele semiautomate și se lasă în permanență la dispoziția păsărilor. Hrana se distribuie în 3 tainuri – vara și 4-5 tainuri – iarna, având grijă ca apa să fie la discreție.
Hrănirea curcilor diferă în funcție de sezonalitatea producției, care cuprinde:
perioada de pregătire pentru reproducție, perioada de ouat și perioada de repaus.
Perioada de pregătite a reproducției durează din luna octombrie până la
sfârșitul lui decembrie, timp în care se asigură curcilor un amestec de nutrețuri concentrate uruite, făinuri animaliere, astfel ca rația să aibă un conținut proteic de 17% de proteină brută.
În perioada de ouat, care durează din ianuarie până în iunie, curcile primesc un
amestec de nutrețuri concentrate sub formă de uruieli și grăunțe întregi, făină de ori-gine animală și nutrețuri suculente, asigurându-se în rație de 18% de proteină brută. Vara, în rație se administrează nutrețuri verzi în cantități de 200-300 g/cap/zi.
Hrana se administrează în 4-5 tainuri și chiar mai multe, atunci când se
aplică programul de iluminat artificial pentru stimularea ouatului.
Perioada de repaus durează din iunie și până în octombrie. În această peri-
oadă, curcile se hrănesc în libertate pe pășuni sau în hale prevăzute cu padocuri, unde primesc nutrețuri concentrate.

395În sezonul de ouat și în timpul iernii, hrana de bază o constituie amestecuri-
le de concentrate în proporție de 75% de uruieli și 25% de grăunțe. La amestecu-
rile de concentrate se adaugă șroturi, nutrețuri de origine animală, nutreț verde, cartofi și săruri minerale.
Furajele concentrate uruite, împreună cu cele de origine animală și minerală
se amestecă și se administrează numai sub formă umedă. Rația se administrează iarna – în 3 tainuri și vara – în 4 tainuri.
Hrănirea gâștelor se face diferențiat în 3 etape, astfel: – etapa mai-octombrie, când gâștele se întrețin la pășune, hrana de bază este
masa verde, iar cea suplimentară un amestec de concentrate;
– etapa octombrie-ianuarie, care corespunde pregătirii pentru ouat, hrănirea
se face cu un amestec de concentrate, uruieli și sub formă de boabe, nutrețuri suculente și minerale;
– etapa ianuarie-mai, când are loc ouatul intens, rația trebuie să cuprindă
cantități mai mari de concentrate.
Creșterea și exploatarea în sistem intensiv-industrial. În toate țările lu-
mii, inclusiv și în Republica Moldova creșterea și exploatarea în sistem intensiv se practică la toate speciile de păsări.
Acest sistem este specific aviculturii moderne și prezintă următoarele par –
ticularități:
– păsările sunt întreținute pe parcursul anului în adăposturi închise, unde,
pe suprafețe mici, este concentrat un număr mare de păsări, ceea ce permite obținerea de carne și ouă în cantități mari;
– procesele de producție sunt mecanizate și automatizate; – asigurarea posibilităților largi lucrului de selecție și practicării unei ali-
mentații raționale;
– investițiile inițiale făcute pentru întreținerea intensivă a păsărilor sunt mari; – producția de ouă și carne ce se obține de la păsările întreținute intensiv, se
realizează la prețuri reduse, ca urmare al mecanizării proceselor de producție, iar productivitatea păsărilor este ridicată, ca rezultat al selecție și alimentației bine calculate.
Creșterea intensivă a găinilor. În sistem intensiv, găinile se cresc și se
exploatează pentru obținerea ouălor de consum și a cărnii de pui.
Creșterea și exploatarea găinilor pentru ouă de consum. La exploatarea găini-
lor pentru producția de ouă, aprecierea după exterior se face prin luarea în considera-re a particularităților capului, corpului, abdomenului, cloacei, penajului și pielii.
Creșterea puicuțelor de înlocuire se efectuează în două tipuri de ferme, și
anume:

396- în ferme de reproducție, unde se selecționează și se cresc liniile pure de
bunici și părinți, ce se folosesc la obținerea hibrizilor industriali;
– în ferme de producție, unde se cresc și se exploatează hibrizii industriali
obținuți pentru producerea ouălor de consum.
La păsările crescute pentru carne, selecția se face prin evidența caracte-
relor de exterior care indica producția de carne, ca: masa corporală, viteza de
îmbrăcare cu penaj, lungimea corpului, lungimea și diametrul mic al fluierului și dezvoltarea musculaturii.
Un ciclu productiv durează: – 64 săptămâni în fermele de reproducție, din care 20 – pentru faza de creș-
tere a tineretului și 44 – pentru faza de exploatare a găinilor adulte;
– 77 săptămâni în fermele de producție, din care 18 – pentru faza de creștere
a tineretului și 59 – pentru faza de exploatare a găinilor adulte.
Atât în fermele de reproducție, cât și în cele de producție creșterea tine-
retului și exploatarea găinilor se realizează în două sisteme de întreținere: pe așternut permanent și în baterii cu cuști.
Creșterea tineretului pe așternut permanent. În afara duratei propriu-
zise de creștere (20 de săptămâni în fermele de reproducție și 18 săptămâni în cele de producție), fluxul tehnologic al unei serii de tineret mai include încă 4 săptămâni și, respectiv, 3 săptămâni, care reprezintă „vidul sanitar” sau timpul necesar pentru curățirea, dezinfecția și odihna halelor de creștere.
La baza tehnologiei de creștere pe așternut permanent se află principiul „all
in” și „all out”, în strânsă legătură cu respectarea unui anumit raport între halele de creștere a tineretului și halele de exploatare a găinilor adulte. Acest raport tre-buie sa fie de 1:2 în fermele de reproducție și de 1:3 – în fermele de producție.
Ventilația se realizează prin „guri” de evacuare și de admisie a aerului viciat
și, respectiv, proaspăt.
Încălzirea halelor se face prin eleveze electrice. Așternutul permanent se asigură cu un strat de rumeguș cu o grosime de
circa 25 cm.
Temperatura sub eleveze trebuie sa fie de 35-37
0C în prima săptămâna de
viață, după care scade treptat până la 13-180C.
Umiditatea relativă a aerului trebuie sa fie de 80% în prima zi de viață, apoi
să scadă treptat până la 60%.
Regimul de lumină este de 23 ore/zi în primele 4 săptămâni, după care sca-
de la 8 ore/zi și se menține la acest nivel până la sfârșitul perioadei de creștere.
Furajarea se face cu nutreț combinat, cu conținut de 2.800 kcal de energie
metabolizabilă/kg furaj și 16-21% de proteină brută.

397În primele doua luni de viață hrana se administrează la discreție. După ace-
ea furajarea se face în regim restrictiv, deoarece tineretul nu trebuie să depă-
șească o anumită greutate, fapt care ar putea influența negativ producția de ouă a păsărilor.
Adăparea se face la discreție din adăpători semiautomate. Exploatarea găinilor în baterii cu cuști și pe așternut permanent. Întreți-
nerea găinilor la fermele de reproducție și la cele de producție este asemănătoare.
Popularea halelor se face la 3-4 săptămâni de la eliberarea seriei anterioare,
interval destinat vidului sanitar.
Parametrii de microclimat trebuie să corespundă următoarelor cerințe: tem-
peratura 14-18
0C – iarna și 24-260C – vara, umiditatea relativă a aerului – 60-
65% și regimul de lumină maximum – 16 ore/zi.
Furajarea găinilor se face cu nutreț combinat, având un conținut energo-pro-
teic de 2.750 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 17% de proteină brută.
Colectarea ouălor se face mecanizat, cu ajutorul unor benzi transportoare,
amplasate între doua rânduri de cuibare.
Creșterea tineretului în baterii. Creșterea în baterii cu cuști nu este foarte
variată față de fluxul tehnologic specificat la întreținerea pe așternut permanent.
În halele de tineret se folosesc bateriile trietajate. La fiecare nivel sunt mon-
tate, spate la spate, câte două cuști cu capacitatea de 11-12 pui.
Jgheaburile de furaje sunt confecționate din tablă și se află în partea exteri-
oară a cuștilor. Distribuirea nutrețului combinat se realizează cu transportorul cu lanț, montat pe fundul jgheaburilor de furajare.
Adăparea se face la adăpători de tip picurător. Dejecțiile, care cad prin plasa metalică a cuștii, sunt colectate și transporta-
te pe o bandă, prevăzută la fiecare nivel al bateriei.
Condițiile de microclimat din hale, cerințele de nutriție, conținutul energo-
proteic al rețetelor sunt aceleași ca și la tineretul crescut pe așternut permanent.
În fermele destinate creșterii găinilor pentru reproducție, acestea sunt între-
ținute în baterii individuale, iar în fermele industriale, destinate păsărilor cres-cute pentru obținerea ouălor de consum, întreținerea se face în baterii a câte 5-7 capete sau mai multe.
Cuștile sunt confecționate din metal, la care peretele din față servește și ca
ușă de acces. Acestea sunt așezate la 50-60 mm una față de alta, pentru ca găini-le să aibă posibilitatea să consume nutrețul din hrănitori.
Podeaua bateriei este înclinată pentru a asigura rostogolirea ouălor în jghea-
bul de colectare și căderea fecalelor pe un transportor plasat sub baterii.
Administrarea hranei, colectarea dejecțiilor și a ouălor se face mecanizat.

398Exploatarea găinilor în baterii are unele avantaje – recuperarea într-un in-
terval scurt a investițiilor pentru utilaj, deoarece sistemul prezintă următoarele
avantaje față de celelalte sisteme de întreținere:
– pe unitatea de suprafață construită se obține pe cap de pasăre o producție
superioară de ouă, la costuri mai scăzute, deoarece procesele de producție sunt mecanizate, iar consumul de substanțe nutritive este mai scăzut.
– procentul de mortalitate la păsări este mai scăzut, deoarece sistemul asigu-
ră posibilități sporite de efectuare a dezinfecției și a supravegherii găinilor.
Pentru ca întreținerea în baterii să întrunească avantajele enumerate mai
sus, este necesar să se respecte următoarele condiții:
– Pentru fiecare găina întreținută în baterie este necesar să se asigure 0,134
m
2 podea. Reducerea spațiului prin mărirea densității populației, conduce la scă-
derea producției de ouă, iar mărirea spațiului prin micșorarea densității nu face economii.
– Sistemul de ventilație în încăpere este necesar să asigure minim 1 m
3 de
aer proaspăt/oră pentru 1 kg masă vie de pasăre.
– În hală se va asigura o temperatură de 15-160C, o umiditate relativă de
50-55% și un regim de lumină de 14-15 ore.
Creșterea puilor de găina în baterii, față de creșterea pe așternut permanent,
asigură un spor de creștere cu 9-12% mai ridicat, reducerea timpului de creștere cu l0-14%, reducerea consumului de nutrețuri pe kg spor cu 20-23% și a costu-rilor de producție cu 13,1-18,5%.
În același timp, la 1 m
2 de podea, producția de carne crește de 1,4-2,4 ori.
Exploatarea găinilor în baterii, este un sistem eficient.Încăperile destinate găinilor de reproducție sunt echipate cu baterii cu doua
nivele, iar cele ale găinilor de producție – cu baterii cu trei nivele.
Distribuirea furajelor, adăparea și evacuarea dejecțiilor se face mecanizat,
la fel ca în halele cu baterii pentru tineret.
Condițiile de microclimat, cerințele nutriționale și nivelul energo-proteic al rețete-
lor de nutreț combinat sunt aceleași ca la exploatarea găinilor pe așternut permanent.
Colectarea ouălor se face manual sau mecanizat cu ajutorul unor benzi, cu
lățimea de 10 cm, întinse de-a lungul bateriilor.
Creșterea puilor pentru carne. În cadrul sistemului de exploatare intensiv,
carnea de pui se obține prin exploatarea puilor broiler. Puii se cresc până la vârsta de 6-8 săptămâni, când ating greutatea de 1,8-2,0 kg, cu un consum de 2,0-2,2 kg nutreț combinat pentru un kg spor.
Puii pentru carne se cresc în complexe industriale de mare capacitate, unde
întreținerea se poate face pe așternut permanent și în baterii.

399Creșterea puilor broiler pe așternut permanent. Complexele industriale de
creștere pe așternut permanent funcționează pe principiul „populării și depopu-
lării totale”.
Ciclul productiv este de 11 săptămâni, din care 8 săptămâni – pentru creș-
tere și 3 – pentru vidul sanitar.
Puii sunt populați în țarcuri, în care sunt instalate hrănitoarele și adăpătoa-
rele. În interiorul țarcurilor se pune așternut permanent de paie mărunțite sau rumeguș de lemn. Densitatea populării este de 800-1000 pui în țarc. La vârsta de 10-14 zile țarcurile puilor se demontează. De la această vârstă, furajarea se asigură din hrănitoare tronconice și adăpători tronconice.
Hrănirea puilor se face la discreție, cu nutreț combinat cu valoare energo-
proteică este de 3.000 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 21% de proteină brută.
Temperatura în hală este de 35
0C în primele 3 zile de viață, după ce scade
cu 10C/zi până la vârsta de 2 săptămâni, apoi cu câte l0C/săptămâna până la
sfârșitul perioadei de creștere.
Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de circa 70% și puțin mai scăzută
în primele săptămâni de viață.
Iluminatul se asigură în următorul mod: în prima săptămâna de viață – 23
ore de lumină și o oră de întuneric, în a doua săptămână – câte 2 ore de lumină și o ora de întuneric, și în a treia săptămână – câte o ora de lumină, alternând cu o oră de întuneric.
Creșterea puilor broiler în baterii. În complexele industriale pentru creș-
terea puilor broiler în baterii, fluxul tehnologic este organizat tot pe principiul „populării și depopulării totale”.
Ciclul de producție se poate realiza în două variante: 8 săptămâni – crește-
re și 2 săptămâni – vid sanitar sau 7 săptămâni – creștere și 3 săptămâni – vid sanitar.
Pentru creșterea puilor broiler se folosesc baterii cu trei nivele, asemănătoare
cu cele folosite la creșterea puilor destinați pentru obținerea găinilor ouătoare.
Bateriile se populează cu câte 12 pui de o zi, care pe parcursul creșterii se răresc. Alimentația puilor se asigură din hrănitoarele montate pe peretele frontal
al cuștilor.
Adăparea puilor se face la adăpători de tip picurător, montate în cuști. Dejecțiile cad prin plasă pe transportor, unde sunt colectate și transportate
în exteriorul halei.
Microclimatul din hale, cerințele nutriționale și rețetele de nutrețuri combi-
nate sunt similare celor utilizate la puii broiler crescuți pe așternut permanent.

400Creșterea intensivă a curcilor. Tehnologia intensivă de creștere a curcilor
prevede creșterea tineretului de reproducție, exploatarea curcilor adulte de re-
producție și creșterea tineretului pentru carne.
Creșterea tineretului de reproducție se face în hale, pe așternut permanent
și durează 28 de săptămâni.
Halele de creștere sunt amenajate cu țarcuri, în care se populează câte 250
de pui de o zi. La vârsta de 3 săptămâni puii se răresc, asigurându-se o densitate de 4-5 capete/m
2.
Încălzirea se realizează cu ajutorul elevezelor electrice, montate în mijlocul
țarcurilor.
Alimentația și adăparea se face din hrănitoare instalate pe podea. Temperatura sub eleveză, în prima săptămâna de viață, trebuie sa fie de
26
0C, după care se reduce treptat până la 200C.
Umiditatea relativă optimă a aerului este de 65-70%. Programul de lumină în hale este de 24 ore în primele două zile de viață,
apoi se reduce până la 14 ore/zi.
Hrănirea puilor de curcă pentru reproducție se face cu nutreț combinat, cu
o valoare energo-proteică de 2.600 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și circa 18% de proteină brută.
Exploatarea curcilor adulte se face în hale (cu așternut permanent), separate
în loturi, despărțite între ele. Între loturi este prevăzută o alee, care servește pen-tru recoltarea ouălor din cuibare.
Iluminatul, necesar declanșării ouatului, este de 14,5 ore-lumină/zi. După
aceea, intervalul se mărește la 17 ore-lumină/zi.
În perioada de exploatare a curcilor se impune desclocirea lor, deoarece
până la 80% din curci cad cloști, fiind influențată negativ producția de ouă. În acest scop, curcile sunt izolate în alt compartiment cu podea prevăzută cu grăta-re de lemn, sub care se formează un curent de aer rece.
Furajarea curcilor adulte de reproducție se face cu nutreț combinat cu nivel energo-
proteic de 2.700 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 18% de proteină brută.
Creșterea puilor de curca pentru carne se aseamănă cu a tineretului de
reproducție. Tehnologia prezintă, însă, câteva deosebiri.
Durata de creștere este de 14 săptămâni, vârsta la care puii ating greutatea
medie de 5,4 kg, cu un consum specific de 2,5-2,7 kg de furaj.
Densitatea la popularea halelor este de 400 capete/țarc, iar rărirea se face la
6 săptămâni când trebuie realizată o densitate de 7 capete/m
2.
Furajarea se asigură cu nutreț combinat cu conținut energo-proteic mai mare,
3.000 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 23% de proteină brută.

401Creșterea intensiva a rațelor. În cadrul tehnologiei de creștere a rațelor în
sistem intensiv se are în vedere creșterea tineretului de reproducție, exploatarea
rațelor adulte de reproducție și creșterea bobocilor pentru carne.
Creșterea tineretului de reproducție se realizează în hale cu așternut perma-
nent și durează 18-19 săptămâni.
La populare, bobocii se introduc în țarcuri, cu o densitate de maximum 300
de boboci/țarc.
Temperatura sub eleveze, în prima zi de viață, trebuie să fie de 33- 350C,
după care scade zilnic cu câte 10C până la vârsta de 2 săptămâni.
Programul de lumină este de 24 ore în primele două zile, iar în următoarele
4 săptămâni se reduce la 23 ore, după această vârstă se trece la regimul luminii naturale.
Hrănirea tineretului de rață, destinat reproducției, se face cu nutreț combi-
nat, cu 2.900 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 22% de proteină brută în perioada de demaraj a creșterii (primele 10 zile) și 16% de proteină brută în perioada următoare de creștere.
Până la vârsta de 4 săptămâni, hrana se distribuie la discreție, iar după aceea
restrictiv pentru a evita îngrășarea bobocilor.
Exploatarea rațelor adulte de reproducție se face în hale cu așternut perma-
nent, despărțite în zona de hrănire, de adăpare și de cuibare.
Densitatea populării este de 3 capete/m
2.
Pregătirea pentru ouat are loc în perioada 18-24 săptămâni. Aceasta se rea-
lizează prin mărirea programului de iluminare a halelor la 18 ore/zi și prin majorarea nivelului de furajare, astfel ca după 10 zile hrana să se administreze la discreție.
Hrănirea rațelor adulte de reproducție se face cu nutreț combinat, cu o va-
loare energo-proteică de 2.700 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 15% de proteină brută.
Sezonul de ouat la rațe durează circa 38 săptămâni. Creșterea bobocilor de rață pentru carne durează 7-8 săptămâni, la care se
adaugă 3 săptămâni destinate vidului sanitar. În acest interval, ei ajung la 2,5-2,7 kg cu un consum specific de 2,8 kg.
Întreținerea bobocilor de rață pentru carne se poate face pe așternut perma-
nent, pe grătare și în baterii cu cuști.
Hrănirea bobocilor de rață pentru carne, se face cu nutreț combinat cu conținut
de 2.900 kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 16-22% de proteină brută.
Creșterea intensivă a gâștelor. Tehnologia intensivă de exploatare a
gâștelor cuprinde: creșterea tineretului, exploatarea gâștelor adulte și creșterea bobocilor pentru carne.

402Creșterea tineretului de gâscă pentru reproducție durează 35 de săptămâni
și se face în hale cu așternut permanent. Într-un țarc se populează 125-140 de
boboci de o zi.
Temperatura sub elevezele montate în țarcuri este de 34-350C în prima zi,
apoi treptat scade până la 22-250C.
Furajarea bobocilor de gâscă, în prima zi de viață, se face cu uruieli fine de
porumb sau nutreț combinat.
La vârsta de 8 zile, bobocii încep să consume și nutreț verde pentru echili-
brarea rației în substanțe nutritive. Începând cu a 9-a săptămână, bobocii se scot la pășune, iar rația se completează cu nutreț combinat.
Nutrețul combinat are valoare energo-proteică de 2.650 kcal de energie me-
tabolizabilă/kg de furaj și 17% de proteină brută.
Pregătirea gâștelor pentru ouat începe la vârsta de 26 de săptămâni. Aceasta
constă în asigurarea unui program de iluminare a halelor de 14 ore/zi și în fura-jarea păsărilor la discreție.
Exploatarea gâștelor adulte de reproducție se face timp de 4 ani. Durata unui sezon de ouat este de 17-22 de săptămâni (ianuarie-iunie), dar la gâștele
cu stare de întreținere bună, se poate înregistra și un sezon suplimentar de toamnă.
Întreținerea gâștelor de reproducție se face în hale cu așternut permanent, prevă-
zute cu padocuri. În hale se amenajează cuibare pentru ouat, câte unul la 4 femele.
Temperatura din hale, în timpul ouatului, nu trebuie să scadă sub 0
0C sau să
treacă de 200C, deoarece masculii refuză să se împerecheze.
Programul de lumină în hale se recomandă sa fie de 14 ore/zi. Hrănirea se face cu nutreț combinat cu valoare energo-proteică de 2.500
kcal de energie metabolizabilă/kg de furaj și 13% de proteină brută.
Creșterea bobocilor de gâscă pentru carne durează 8 săptămâni. În acest
interval, ei ating greutatea de 3,5-4,5 kg, cu un consum specific de 3,5 kg de nutreț combinat.
Tehnologia de creștere a bobocilor de gâscă, destinați pentru carne, se asea-
mănă cu tehnologia de creștere a tineretului de gâscă crescut pentru reproducție.
Tehnologia îndopării palmipedelor. Îndoparea palmipedelor are drept
scop obținerea ficatului gras de rață și gâscă. Tehnologia cuprinde două perioa-de: de preîndopare și de îndopare propriu-zisă.
Perioada de preîndopare durează 3-4 săptămâni. În acest interval, păsările
trebuie să acumuleze cantități suficiente de vitamine, deoarece în perioada ur –
mătoare ele vor fi hrănite cu furaje deficitare în aceste substanțe.
Acumularea vitaminelor se poate asigura prin pășunat sau prin adminis-
trarea în hrana palmipedelor a unor cantități mari de nutrețuri verzi tocate. Cu

403această ocazie se produce și o dilatare a esofagului, astfel, ca păsările pot prelua
cantități mari de furaje în cea de-a doua etapă a îndopării.
Perioada de îndopare propriu-zisă constă în hrănirea forțată a palmipedelor
cu cantități mari de porumb boabe, pentru a se realiza o creștere rapidă a masei corporale și, mai ales, o creștere a ficatului.
Îndoparea propriu-zisă durează 3-4 săptămâni și se efectuează manual sau
cu ajutorul unor mașini speciale.
Zilnic, fiecare pasăre consumă o cantitate de 1,0-1,5 kg de boabe, distribu-
ită în 3 tainuri. Înainte de administrare, boabele se țin timp de 5 minute în apă clocotită, la care se adăugă 1% de sare de bucătărie. După aceea, se scot și se lasă o oră să se zvânte. Apoi se ung cu grăsime (20 g/kg boabe) pentru a asigura alunecarea lor în gușă.
În momentul administrării fiecărui tain, boabele trebuie să fie calde, cu o
temperatură de 35-40
0C.
6.5. Exploatarea prepelițelor
Prepelițele sunt exploatate în mai multe țări cu scopul obținerii produselor
înalt valoroase de carne și ouă.
Domesticirea prepelițelor a avut loc cu 600 de ani în urmă. Această specie
de păsări se deosebește prin particularitățile genetice înalte pentru producerea ouălor. Particularitățile ereditare condiționate ale producției înalte de ouă s-au manifestat încă la formele sălbatice ale prepelițelor, care produceau 18-20 de ouă și erau mai superioare după producția de ouă decât găinile cu 50-70% și cu 20-40% decât curcile.
Prepelițele domesticite se deosebesc de prepelițele sălbatice prin producția
înaltă de ouă și prin cantități incomparabile după conținutul de vitamine, mi-cro-, macroelemente și aminoacizi. Organismul prepeliței reprezintă o fabrică perfectă și efectivă de producere a masei-ou. Masa medie a unui ou de prepeliță variază între 9,5-12 g, ce constituie 7% din masa corporală a unei prepelițe.
Greutatea corporală a unei prepelițe variază între 110-145 g, prolificitatea
caracteristică acestei specii este de 130-150 de pui pe an, producția de ouă – 300 de bucăți, ecloziunea puilor – – 85-95%, durata de incubație – 15-18 zile, maturitatea sexuală – 35-45 de zile, rezistență sporită la diferite boli, densitate de populare pe m
2 înaltă, posibilitatea întreținerii în baterii cu cuști multietajate
cu înălțimi mici, toate cele enumerate condiționează ca prepelițele să fie obiect universal de întreținere atât în condiții industriale, cât și de tip fermier.
Este cunoscut faptul, că indicii productivi depind de rasa de prepelițe ex-
ploatate, condițiile de alimentație și întreținere.

404Printre dezavantajele însemnate a acestei specii este raportul sexual scăzut
1:2-3, istovirea masculilor (trei luni de exploatare), agresivitate sporită a păsă-
rilor în lot, cerințe înalte a tineretului către regimul de temperatură, cerințe în-alte către valoarea furajului combinat, cheltuieli înalte de furaj pentru 1 kg spor (3,5-4 kg), sensibilitate sporită la imbriding (încrucișări înrudite).
Sporirea esențială a efectivului de prepelițe și răspândirea lor largă în dife-
rite țări este o dovadă convingătoare, că avantajele prevalează asupra dezavan-tajelor acestei specii. Prepelițele sunt exploatate pentru ouă și carne, de aceea au fost create rase specializate pentru aceste producții.
Cele mai răspândite rase de prepelițe sunt: Japoneză; Estoniană; Albă en-
glezească; Neagră englezească; Japoneză sură; Australiană galbenă-cafenie; Manjuriană aurie; Faraon și altele.
Prepelița japoneză (fig. 158) este rasa de prepelițe cu direcția producti-
vității de ouă. Prepelițele acestei rase încep ouatul la vârsta de 35-40 de zile, producția medie de ouă pe an este de 300 de bucăți, cu masa medie a unui ou de 9-11 g. Consumul de nutreț pentru un kg masă ou nu depășește 2,6 kg. Femelele au greutatea corporală mai mare decât masculii, astfel femelele cântăresc, în medie, 135-140 g, iar masculii – 115-120 g. Fertilitatea ouălor este de 90%, iar ecloziunea puilor – de 70%.
Figura 158. Rasa Japoneză
Rasa Estoniană (fig. 159) a fost creată în Estonia. Această rasă are indici
productivi înalți. Producția de ouă pe ciclu de ouat este de 315 de bucăți, cu
masa medie a unui ou de 12 g sau 3,78 kg masă ou, consumul de nutreț pentru un kg masă-ou este de 2,8 kg, cu cheltuieli zilnice de nutreț de 33 g. Greutatea corporală a femelelor este de 200 g, iar a masculilor – de 160-170 g. Femelele încep ouatul la vârsta de 37-38 de zile. Intensitatea medie anuală de ouat este de 80%. Menținerea tineretului este de 98%.

405
Figura 159. Rasa Estoniană
Rasa Faraon (fig. 160) a fost creată în SUA și este selecționată pentru
producția de carne. Greutatea corporală a femelelor este de 200-310 g, iar a mas-
culilor – de 160-265 g. Producerea ouălor se începe la vârsta de 43-48 de zile, cu producția de ouă de 220 de bucăți, cu masa medie a unui ou de 12-14 g. Rasa este specializată pentru producerea cărnii de prepeliță broiler. La vârsta de 7 săptămâni păsările ating greutatea corporală de 160-190 g. Culoarea carcasei este roz-pală cu nuanțe violete, din lipsa de grăsime subcutanată și prezența pigmenților.
Figura 160. Rasa Faraon
Particularitățile de creștere a prepelițelor. În rezultatul lucrărilor de se-
lecție, prepelița a ajuns la cele mai înalte performanțe productive, care îi oferă
perspective deosebite în cadrul aviculturii industriale.
Puiul de o zi este foarte mic, dar are o intensitate sporită de creștere, greu-

406tatea lor la vârsta de o lună fiind de circa 15 ori mai mare decât cea inițială, la
vârsta de 6 săptămâni de peste 20 de ori decât greutatea la ecloziune.
Sexele se pot diferenția la vârsta de 21 de zile, după culoarea penajului, iar
la păsările adulte după cântec, cântecul strident diferențiază masculul de cânte-cul femelei, care este armonios și cu sonoritate redusă.
Pentru asigurarea procesului de reproducție la această specie trebuie să se
asigure raportul sexual de 1:2-3. Femelele se întrețin împreună cu masculii timp de 1-2 zile, apoi se separă masculii în compartimente individuale. Actul împere-cherii durează 15-20 secunde. Pentru obținerea procentului maxim de fecundi-tate se recomandă aplicarea însămânțărilor artificiale.
Pentru incubația ouălor pot fi utilizate incubatoare obișnuite, cu respectarea
particularităților privind dimensiunea ouălor și regimul de incubație. Ecloziunea are loc la ziua a 17-a și durează 4-6 ore. Procentul de ecloziune, din numărul total de ouă fecundate, este de 87-95%.
La creșterea tineretului de prepeliță, regimul termic este asemănător cu regimul
termic pentru puii de găină. Temperatura în hala de creștere a tineretului de prepeliță în prima zi trebuie să fie de 25-27
0C , iar cea de sub eleveză – de 35-370C.
În a doua perioadă de creștere temperatura trebuie să se mențină la nivel de
25-270C, iar la vârsta de 30 de zile – 20-220C.
Creșterea și exploatarea păsărilor adulte se realizează în condiții optime în
baterii cu cuști. Bateria pentru puii de prepeliță poate avea până la 15 nivele, deoarece înălțimea minimă a unui nivel este de 19 cm. Pereții cuștilor pot fi con-fecționate din plasă metalică sau material plastic, cu ochiuri de 5×5. În primele 5-7 zile de creștere, peste plasă se așează covorașe de hârtie.
Densitatea puilor pe 1 m
2 de cușcă este de 50-60 de capete.
În baterii, pentru întreținerea păsărilor adulte este de 125 capete/m2 de baterie.
În primele două săptămâni de creștere, regimul de lumină este de 23 de ore,
iar în următoarele zile durata zilei de lumină se reduce cu câte 2 ore la fiecare cinci zile, până la realizarea unei durate de 12-15 ore pe zi.
Puii de prepeliță au cerințe mai înalte față de conținutul de proteină din
rație în primele 3-4 săptămâni de viață decât puii celorlalte specii de păsări, apoi consumul de proteină se reduce.
Indicele de consum al hranei este de 3,5-4 kg furaj combinat cu conținut de
energie metabolizabilă în 1000 g de 2.900 kcal, până la vârsta de 6 săptămâni.
Consumul specific pentru 1g ou este de 3 g furaj combinat.

407 6.6. Valorificarea produselor avicole
Sortarea și valorificarea ouălor. Odată cu apariția tehnologiilor moderne
de exploatare a păsărilor, un rol deosebit de important îi revine valorificării pro-
duselor și a subproduselor obținute. O dezvoltare însemnată au obținut-o meto-dele de prelucrare a ouălor și cărnii de pasăre și utilizarea resturilor de incubație și a găinațului.
Ouăle de găină sunt clasificate ca ouă dietetice și de consum datorită terme-
nului de păstrare, calității și greutății lor. Ouăle dietetice sunt ouăle cu greutatea nu mai mică de 54 g, care sunt folosite în alimentație nu mai târziu de 7 zile de la data producerii lor. Oul dietetic destinat realizării pe piață cu o durată mai mare de 7 zile trece în categoria ouălor de consum.
Ouăle de consum, în dependență de modul și termenul de păstrare, se cla-
sifică în ouă proaspete și ouă păstrate în frigider. Ouăle proaspete sunt ouă păs-trate la temperatura de 1+ 2
0C nu mai mult de 25 de zile după obținere, iar ouăle
proaspete păstrate în frigider au termen de păstrare nu mai mare de 120 de zile în condiții de frigider.
Ouăle dietetice și de consum se clasifică, în dependență de greutate, în trei
categorii:
– Ouă selectate (mășcate);- Categoria I-a;- Categoria a II-a.Dezavantajul metodelor de producere a ouălor este fisurarea în masă a cojii
minerale (spargerea cojii minerale). La fabricile avicole de producere a ouălor raportul mediu de ouă fisurate constituie 8-10% din totalul de ouălor produse (7,5-8,0 miliarde ouă anual).
Printre numeroșii factori care influențează asupra apariției fisurării cojii mi-
nerale a ouălor se enumeră imperfecțiunea utilajului tehnic, instalarea și folosi-rea inadecvată a utilajului.
Fisurarea în masă este observată datorită imperfecțiunii constructive a pla-
sei cuștilor în care se întrețin găinile ouătoare, incorectitudinea unghiului plasei cuștii în partea șinei de colectare a ouălor și altele.
Cel mai frecvent coaja minerală a ouălor se fisurează la rostogolirea ouălor
pe banda de colectare sau pe masa de acumulare a ouălor.
Ouăle sunt colectate și sortate manual, folosindu-se instalații speciale pe par –
cursul a 24 de ore de la depunerea lor. La sortare, ouăle se apreciază după unifor –
mitatea cojii minerale, starea albușului și gălbenușului, diametrul camerei de aer prin intermediul ovoscopiei ouălor. Oule care nu corespund cerințelor stabilite nu sunt admise pentru realizare în rețeaua de desfacere.

408În rețeaua comercială nu se admite pătrunderea ouălor cu coaja minerală
murdară și ouă cu defecte. Pe coaja minerală se exclude prezența urmelor de sân-
ge și dejecții.
Ouăle cu coaja minerală murdară și încărcătură bacteriană sporită sunt spă-
late folosindu-se aparate speciale și preparate sintetice de spălat, permise pentru folosire de către Ministerul Sănătății.
Ouăle destinate consumului și ouăle destinate păstrării îndelungate în frigide-
re nu se admit a fi spălate.
Pentru prelucrarea industrială sunt folosite ouăle cu coajă minerală deformată,
dar curată, fără semne de scurgere, ouă cu coajă minerală deformată și membrană cochilieră cu semne de scurgere cu condiția păstrării gălbenușului. Asemenea ouă sunt păstrate nu mai mult de 24 de ore (înafara zilei de obținere a ouălor), și se prelucrează la fabricile avicole în corespundere cu regulile de igienă stabilite.
Folosirea ouălor este dependentă de sezon, iar păstrarea îndelungată se reflec-
tă negativ asupra calității lor și este nedorită.
Starea inadecvată a drumurilor, a cofrajelor de utilizare multiplă duce la ace-
ea, că multe loturi de ouă dietetice se transformă în ouă sparte și resturi tehnice, acest raport de ouă constituind circa 4%.
Din cele mai răspândite produse din ouă prelucrate sunt cele înghețate și us-
cate. Producerea lor permite lichidarea pierderilor de ouă legată de păstrarea în-delungată.
Produsele din ouă înghețate și uscate sunt pe larg folosite în industria ali-
mentară. Ca produse obținute în urma prelucrării ouălor sunt melanjul și praful de ouă.
Melanjul este înghețat în vase cu volum de 2,8; 4,5 și 8 kg. Melanjul în-
ghețat prezintă o masă din granule, care ușor poate fi ambalată și foarte ușor dezghețată.
Pentru obținerea fainei de ouă se folosește tehnologia ce prevede uscarea
masei-ou. Denaturarea albuminei din ou are loc la temperatura de 52-60
0C.
La uscarea masei-ou are loc concentrarea substanței, raportul procentual
de albumine, grăsime și a conținutului de apă. Norma aproximativă de obținere a fainei de ou cu umiditate de 17% constituie 27,4% din masa-ou folosită. În acest produs se conțin componenți prețioși: albumină, grăsime, săruri minerale, vitaminele A, D, E și B.
Făina proaspătă de ou are culoare galben-deschisă, consistență omogenă,
fără conglomerări. Făina de ou poate fi păstrată o perioadă îndelungată de timp fără schimbări esențiale în condiții optimale de păstrare la temperatura de +2
0C
și umiditatea aerului de 80%. Durata de păstrare a fainei de ou este de doi ani.

409Tendința de bază în dezvoltarea liniilor pentru producerea melanjului și
fainei de ouă constă în crearea sistemelor care permit reformarea tehnologiilor
în corespundere cu cerințele înaintate.
Prelucrarea cărnii de pasăre. Standardele pentru prelucrarea carcaselor
de pasăre prevăd obținerea de carcase:
– eviscerate;- semieviscerate;- neeviscerate.Carcasele eviscerate sunt carcasele la care au fost înlăturate toate organele
interne, capul, gâtul fără piele și membrele. Grăsimea internă din partea interi-oară a abdomenului nu se înlătură. Se permite eliberarea carcaselor eviscerate cu pulmoni și rinichi.
Carcasele eviscerate cu setul de organe interne și gât sunt carcasele în cavi-
tatea cărora se introduce setul de organe interne prelucrate (ficat, inima, stomacul muscular) și gâtul, ambalate în ambalaj special, prevăzut în standard. Producerea carcaselor eviscerate este mai eficientă din punct de vedere economic, deoarece spre realizare produsele sunt mai pregătite pentru prelucrarea culinară.
Carcasele semieviscerate sunt carcase la care au fost înlăturate intestinele
cu cloaca, stomacul glandular și oviductul.
Carcasele neeviscerate au înlăturate doar organele interne.Tehnologia de prelucrare a carcaselor prevede următoarea schemă tehnologică:- contenția păsărilor;- transportarea;- abatorizarea;- prelucrarea carcaselor.Cel mai vulnerabil segment al tehnologiei de sacrificare a păsărilor este
contenția păsărilor. Această operație constituie 25-45% din cheltuielile de mun-că din totalul de cheltuieli pentru producerea cărnii de pui broiler.
Abatorizarea și prelucrarea păsărilor are loc folosindu-se linii mecanizate
și automatizate cu capacitate de prelucrare de la 500 până la 20.000 de carcase/oră. Asemenea volum de prelucrare a păsărilor poate fi realizat prin folosirea utilajului înalt productiv și automatizarea maximă a operațiunilor tehnologice.
Recepția păsărilor pentru sacrificare se efectuează în baza evidenței numă-
rului de păsări și greutății corporale.
După abatorizarea și prelucrarea păsărilor, neprelucrate rămân 28-30% din ma-
teria primă necomestibilă așa ca: cap, intestine, membre, cuticule, sânge și penaj.
Din resturi de abator se prepară făină de carne, făină de sânge, grăsime
tehnică și altele.

410Făina de carne-sânge conține 52-58% de proteină și are un conținut înalt de
energie metabolică și aminoacizi.
Digestibilitatea fainei de carne-sânge este de 68-88%.
Resturile de abator sunt prelucrate prin două metode de bază: umedă și
uscată. Metoda umedă este mai puțin efectivă. În țările europene, resturile de abator se valorifică la uzine specializate. La aceste uzine sunt construite linii separate pentru producerea fainei din carne, sânge și pene. Mai eficientă este prelucrarea subproduselor în cadrul fabricilor avicole, deoarece sunt excluse cheltuielile pentru transportare.
Prelucrarea producției de pene. Din totalul de pene, obținut la sacrifica-
rea păsărilor, doar o parte neînsemnată (30%) este prelucrată pentru obținerea
confecțiilor din puf și pene. Cealaltă parte (70%) de pene este folosită pentru fabricarea fainei din pene. Luându-se în considerație, că cererea la produsele
din puf și pene crește și sortimentul lor crește necontenit, nu este posibil de a
recunoaște normal acel fapt, că avicultura se dezvoltă în favoarea păsărilor de uscat, și nu și a palmipedelor, deoarece doar în urma exploatării palmipedelor se
obține cel mai valoros puf și pene.
Materia primă puf-pene este obținută la sacrificarea păsărilor după prelucra-
rea carcaselor. Tehnologia de obținere a pufului și penelor prevede deplumarea
de pe pasăre, spălarea în secția de prelucrare, deshidratarea preventivă, spălarea,
centrifugarea în scopul înlăturării umidității, uscarea, ambalarea și transportarea.
Ambalarea penelor și pufului se efectuează în saci cu capacitate de 15-20 kg.
La fabricile avicole se efectuează prelucrarea primară a penelor și pufului după
ce se transportă la întreprinderile de prelucrare, unde se pregătesc diverse obiecte.
Valoare prezintă penele și puful de gâscă, care posedă calități înalte de ter –
moizolare. Obținerea pufului de gâscă se poate efectua prin colectarea lui pe viu. Actualmente obținerea pufului pe viu se practică pe larg în Ungaria, Bulgaria,
Germania și alte țări. La o colectare se poate obține până la 500-600 g de puf și
pene, fără a dăuna productivitatea păsărilor. Cererea înaltă la acest produs pe piața mondială face ca acest tip de produs să fie eficient din punct de vedere economic.
Utilizarea dejecțiilor. Utilizarea găinațului de pasăre, actualmente, este
studiată în contextul protecției mediului înconjurător, deoarece problema este legată de pericolul colectări resturilor la întreprinderile avicole și poluarea me-diului înconjurător. Cantitatea de găinaț, obținută la o fabrica avicolă anual, poa-te influența asupra balanței ecologice a naturii.
De la 1000 de găini ouătoare, pe parcursul perioadei de exploatare, se obți-
ne, în medie, 45 t de găinaț cu conținut de apă de 75%.

411Găinațul de pasăre conține toate substanțele necesare pentru plante, totoda-
tă, poluează mediul ambiant, deoarece este concentrat pe o suprafață limitată.
Practica mondială are un șir de soluții pentru această problemă ecologică,
însă nici una din ele nu este perfectă.
Găinațul de pasăre este colectat în urma întreținerii păsărilor pe așternut
permanent și în baterii cu cuști.
Cercetările au arătat, că așternutul permanent este o sursă valoroasă de sub-
stanțe nutritive. Compoziția chimică a așternutului se schimbă în dependență
de termenul de utilizare. În așternutul păstrat în încăpere mai mult de 60 de zile crește conținutul de proteină până la 20%, sporește conținutul de substanțe mi-
nerale, iar conținutul de celuloză scade.
Metoda de bază a utilizării găinațului este transportarea lui pe teren în ca-
litate de îngrășământ după păstrare timp de 6-10 luni, cu scopul dezinfectării termice.
La utilizarea găinațului, obținut în urma întreținerii păsărilor în baterii cu
cuști, sunt folosite diferite măsuri.
Cea mai simplă soluționare a problemei este stocarea găinațului în depozite
la fabricile avicole și transportarea lui pe terenurile agricole fără diluare cu apă,
însă s-a constat, că această metodă duce la pierderile de azot până la 50%.
Metoda îmbogățirii solului cu găinaț în urma aratului la adâncime de 55-56
cm este mai eficientă și se folosește odată în 6-8 ani.
Prelucrarea găinațului la fabricile avicole trebuie să devină o parte compo-
nentă a tehnologiilor de producere a produselor avicole.

412Capitolul VII. PARTICUlARITĂȚIlE TEHNoloGIIloR
CREȘTERII o VINE loR ȘI CAPRINE loR

7.1. Importanța, particularitățile biologice și morfo-productive
ale ovinelor
Ovinele reprezintă o specie de animale domestice cu mari flexibilități bi-
ologice, tehnice și economice, în sprijinul acestei afirmații existând mai multe
argumente, concretizate în capacitatea ovinelor de a utiliza eficient resursele furajere sărace de pe terenurile accidentate, posibilitatea integrării lor în forme și sisteme diferite de creștere, contribuind la fondul produselor animaliere (car –
ne, lapte, lână, piei și pielicele), iar dezvoltarea oviculturii se efectuează fără investiții prea mari.
Creșterea și exploatarea ovinelor este o activitate practicată pe toate con-
tinentele și în majoritatea țărilor. Creșterea ovinelor s-a bucurat de o deosebită importanță de-a lungul timpului datorită particularităților biologice și producti-ve, precum și diversității producțiilor obținute de la ovine. Ovinele posedă însu-șiri biologice importante, atât pentru răspândirea lor în zonele unde se practică agricultura, cât și din punct de vedere al economiei producerii produselor va-loroase alimentare și a materiei prime pentru mai multe domenii ale industriei. V om menționa cele mai importante calități ale ovinelor.
Datorită conformației botului, mobilității buzelor, formelor dinților, struc-
turii organelor digestive, ovinele, în funcție de specificul raselor și particulari-tățile lor morfo-productive, utilizează cel mai eficient atât resursele ieftine de furaje de pe pășuni naturale, cât și reziduurile din fitotehnie și ale industriei de prelucrare a materiei prime agricole. În cazul deficitului de proteine în furaje, ovinele, ca animale rumegătoare, pot folosi sursele neproteice de azot, ceea ce sporește digestibilitatea furajelor ingerate. Ovinele s-au adaptat bine la parcur –
gerea distanțelor mari în căutarea hranei (tehnologia clasică de transhumanță practicată în multe țări și regiuni geografice).
Datorită rolului protector al învelișului pilos, ovinele posedă rezistență spo-
rită la condițiile aspre de climă, atât în zonele aride și semiaride, cât și în zonele cu temperaturi joase, cu excepția regiunilor cu umiditate sporită a aerului din zo-nele polare ale tundrei. Aceasta este foarte convenabil economic, fiind necesare puține investiții la construcția diferitor tipuri de adăposturi pentru întreținerea ovinelor.
Comparativ cu bovinele, prolificitatea la ovine este mai mare, iar durata
gestației mai mică, ceea ce permite obținerea a două fătări pe ani la creșterea raselor specializate pentru producția intensivă de carne, produs alimentar mult

413solicitat de consumatori. În condiții bune de alimentație, tineretul ovin are o
viteză mare de sporire a greutății corporale, ceea ce favorizează creșterea inten-sivă a tineretului cu folosirea furajelor din perioada de vară, ieftine în perioada de vegetație a plantelor furajere.
În ultima perioadă, au crescut preferințele consumatorilor pentru carnea de
ovine și pentru produsele lactate preparate din lapte de oaie, acest fapt datorân-du-se atât tradițiilor alimentare, deficitului de proteină de origine animală din alimentația omului, pe plan mondial, cât și a însușirilor nutritive deosebite ale acestor produse.
Multitudinea produselor ovicole, consumul redus de energie la producția
unor unități de lapte și carne, faptul că ovinele consumă mari cantități de furaje de origine vegetală, în deosebi iarba de pe pășune, creșterea ovinelor nu face concurență omului, ca, de exemplu, păsările și porcinele care consumă multe concentrate, conferă creșterii ovinelor caracterul unei activități rentabile, dura-bile și de certă perspectivă.
În actuala conjunctură economică internă și internațională, precum și în
perspectiva dezvoltării creșterii ovinelor în lume și la noi în țară este necesară reevaluarea posibilităților de dezvoltare a producțiilor obținute, în scopul renta-bilizării exploatațiilor zootehnice. Se impune creșterea producțiilor de carne și de lapte la toate rasele omologate în Republica Moldova, ceea ce asigură spori-rea eficacității producerii produselor ovicule.
Apreciind avantajele economice ale creșterii ovinelor, în special în dome-
niul producției de carne, lapte, lână și secundar ale celorlalte produse obținute de la această specie, numeroase țări fac eforturi deosebite pentru înmulțirea efecti-velor și a creșterii producțiilor acestora.
Conform datelor FAO, creșterea ovinelor, pe plan mondial, s-a dezvoltat mai
puțin prin creșterea numerică a efectivelor și mai mult prin sporirea producțiilor pe cap de oaie exploatată, atât în țările dezvoltate din punct de vedere economic, în special în cele din Uniunea Europeană, cât și în țările în curs de dezvoltare.
Creșterea ovinelor, ramură importantă a zootehniei, cu mari tradiții în Re-
publica Moldova, trebuie sa fie orientată în scopul realizării unor producții ba-zate pe cerințele pieței și, în același timp, să fie favorabilă mediului înconjurător, în funcție de particularitățile biologice ale raselor.
În prezent, există o bază biologică propice pentru exploatarea mixtă a ovi-
nelor, datorită cerințelor foarte mari ale pieței pentru produsele obținute de la ovine, perspectiva apropiată indicând o dezvoltare majoră a raselor specializate
pentru producția de lapte și carne, precum și cu producții mixte, dintre care cele
mai importante sunt cele de lapte-carne și carne-lapte.

414Preocupările crescătorilor de ovine trebuie să fie orientate către sporirea și
îmbunătățirea calității cărnii la ovine și pentru sporirea cantității și calității lap-
telui, aceasta putându-se realiza prin crearea unor rase, populații și linii de ovine
specializate pentru producția de carne sau lapte, fără a se neglija producția de lână sau pielicele, concomitent cu aplicarea selecției la rasele existente în Repu-blica Moldova și prin îmbunătățirea tehnologiilor de creștere și exploatare.
Stabilirea raportului între diferitele producții și al limitelor între care acestea
se pot mări, fără a prejudicia echilibrul fiziologic, constituie problema majoră de însemnătate practică, pentru sporirea rentabilității în domeniul creșterii ovinelor.
În condițiile integrării Republicii Moldova la cerințele Uniunii Europene,
este absolut necesară accelerarea sporirii progresului tehnico-științific în toate ramurile zootehniei, care asigura sporirea calităților și competitivității produse-lor animaliere pe baza ameliorării calităților biologice, sporirii potențialului pro-
ductiv al raselor de animale domestice și prin utilizarea tehnologiilor avansate.
Noile orientări tehnologice se fundamentează pe îmbinarea criteriului economic cu criteriul energetic, costul energiei determinând și modificări în tehnologia producerii și utilizării resurselor furajere.
Pentru eficientizarea exploatațiilor de ovine se urmărește și ridicarea cali-
tății produselor obținute cu scopul de a deveni competitive la export. Calitatea produselor este în raport cu valoarea de întrebuințare a produselor, de proprietă-țile lor fizice și chimice.
Concomitent cu creșterea produselor de ovine, trebuie să se urmărească în
permanență îmbunătățirea metodelor de furajare, conservare a furajelor, valori-ficarea superioară a furajelor, care să asigure mărirea gradului de digestibilitate
al acestora, elaborarea rațiilor furajere în funcție de cerințele nutriționale și a ca-
pacității de ingestie a diferitelor categorii de ovine, scăderea costurilor realizate pentru întreținerea și, în special, cu hrănirea acestor animale în vederea creșterii eficienței economice.
Parametrii tehnici pe care trebuie să-i atingă exploatațiile de ovine trebuie
să sporească, pentru obținerea unui profit net corespunzător, acțiune ce trebuie să fie dublată de creșterea dimensiunilor exploatațiilor crescătoare de ovine și aplicarea unor tehnologii integrate, moderne și eficiente, precum și dotarea cu
mașini și echipamente adecvate, pentru obținerea, prelucrarea, depozitarea și
valorificarea, la indicatori calitativi superiori ai produselor ovicule.
Evoluția efectivelor și produselor de ovine. Pe plan mondial, creșterea
ovinelor este o ramură importantă a sectorului zootehnic. Situația acestei ra-muri, nivelul de productivitate a raselor de ovine și eficacitatea economică a

415producerii produselor de ovine pe diferite continente și țări depinde de gradul
de dezvoltare a economiei naționale, acțiunile de ameliorare, reproducție și ali-
mentație a ovinelor. Din analiza evoluției efectivelor de ovine pe o perioadă mai
îndelungată a producerii principalelor produse, ca: lâna, laptele, carnea, se pot trage concluzii referitor la situația și tendințele dezvoltări ramurii, iar crescătorii de ovine se vor orienta mai bine spre necesitatea investițiilor referitor la crearea
fermelor moderne și obținerea principalelor produse solicitate de consumatori și
întreprinderile de prelucrare a materiei prime agricole (tabelele 77-80).
Cel mai mare efectiv de ovine există în țările Asiatice – 451299 mii de
capete, inclusiv în China – 128557 mii, India – 65717 mii, Iran – 53800 mii,
Pakistan 27432 mii de capete. Pe plan mondial, în anii 1995-2009, efectivele de
ovine au rămas la același nivel, în țările economic dezvoltate și în curs de dez-voltare, pe continentul African, în America Centrală și Asia numărul de ovine a
sporit, iar în Europa, inclusiv Uniunea Europeană, America cu excepția America
Centrală, Oceania au diminuat. În Oceania, cele mai multe ovine se cresc în Australia și Noua Zeelandă. În Republica Moldova, efectivele de ovine au fost în permanentă reducere, iar în 2008 și 2009 au rămas, practic, la același nivel cu
o tendință spre majorare. În perioada analizată schimbări esențiale au avut loc la
producerea lânii (tabelul 78).
În ansamblu pe plan mondial și în majoritatea continentelor, în anii 1995-
2009, s-a redus producerea lânii. Cele mai majore reduceri (aproape de două
ori) au avut loc în țările din America de Nord și Oceania. Producerea lânii s-a
majorat în țările în curs de dezvoltare și în cele de pe continentul Asiatic, iar în țările Africane, din 1995 până în 2007, producția lânii s-a micșorat, apoi, până
în 2009, s-a produs o creștere ușoară.
În Republica Moldova, în ultimii 15 ani, producerea lânii a fost în perma-
nentă reducere, iar lâna grosieră, obținută de la ovinele Karakul, practic, nu are
valoare comercială și nu este solicitată pentru prelucrare industrială. Din toate
țările lumii, cele mai mari cantități de lână se produc în Australia (370,6 mii
tone), China (364 mii), Noua Zeelandă (179,2 mii), Iran (74,7 mii), Maroc (55,0 mii), Sudan (54,0 mii), India (40,0 mii tone).

416 Tabelul 77
Evoluția efectivelor de ovine pe plan mondial
ContinenteleEfectiv de ovine, mii capete 2009 la
1995,% 1995 2000 2006 2007 2008 2009
Total mondial 1075545 1058833 1099824 1100289 1089720 1077267 100,2
Africa 212823 245505 281693 286999 289923 294473 138,4
Asia 412799 414243 454790 457656 456167 451299 109,3
Europa, total 178290 146691 137050 136371 134604 132402 74,3
Uniunea
Europeană128243 122671 109540 107908 104434 102293 79,8
America de Nord 9628 7846 7143 7019 6795 6575 68,3
America Centrală6748 6317 7824 8073 8390 8440 125,1
America de Sud 83826 74417 77007 76919 76706 75938 90,6
America total 101941 91565 95149 95075 94985 93954 92,2
Oceania 169693 160828 131142 124187 114041 105139 62,0
Țările economic dezvoltate123659 113666 140833 146891 154886 159759 129,2
Țările în curs de dezvoltare123190 144676 166984 170585 174905 180013 146,1
R. Moldova 1411 930 818 835 754 762 54,0

Tabelul 78
Evoluția producerii lânii pe plan mondial
ContinenteleS-a produs lână nespălată, tone 2009 la
1995,% 1995 2000 2006 2007 2008 2009
Total mondial 2578944 2311148 2209125 2170543 2114324 2044270 79,3
Africa 217328 205093 207793 205902 217276 221692 102,0
Asia 727847 719209 855700 849175 851567 850746 116,9
Europa, total 351769 257146 247707 259651 257206 257000 73,1
Uniunea
Europeană223279 196685 175768 186718 183396 181525 81,3
America de Nord 30345 22150 17771 17191 16320 15280 50,4
America Centrală4055 4176 4312 4519 4361 3140 77,4
America de Sud 229499 175174 164416 165676 162440 146569 63,9
America total 263899 201500 186499 187386 183121 164989 62,6
Oceania 1018100 928200 711426 668429 605154 549843 54,0
Țările economic dezvoltate202505 157303 174154 181837 187612 193217 95,4
Țările în curs de dezvoltare81166 88887 92868 88174 95566 98429 121,3
R. Moldova2924 2067 2170 2145 2021 1996 68,3

417De menționat, că Australia se situează pe primul loc nu numai la categoria
producerii lânii, dar și la calitatea acestui product și productivitatea de lână a
ovinelor. Altă situație există la producerea laptelui de oaie (tabelul 79) și a cărnii de ovine (tabelul 80), care, actualmente, din punct de vedere economic, au de-venit cele mai importante produse ale ovinelor.
Sporirea producerii laptelui de oaie în țările de pe majoritatea continentelor,
în ansamblu pe glob, în țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare demon-strează importanța acestui produs alimentar pentru satisfacția cerințelor crescân-de de produse alimentare de origine animală a consumatorilor.
Creșterea mai mare a producției de lapte în țările economic dezvoltate com-
parativ cu restul țărilor, după părerea noastră, se datorează activităților de ame-liorare pentru sporirea producției de lapte a ovinelor. De menționat, că în țările din America de Nord și Centrală și din Oceania nu există practica de muls oile, din care cauză lipsesc datele statistice în baza de date ale FAO, care nu s-au prezentat în tabel.
Tabelul 79
Evoluția producerii laptelui de oaie pe plan mondial
ContinenteleS-a produs lapte, tone 2009 la
1995, % 1995 2000 2006 2007 2008 2009
Total mondial 7986471 8084321 9268689 9137173 9118093 9246922 115,8
Africa 1498793 1634350 1990437 1905626 1942655 1988306 132,7
Asia 3576183 3533965 4143754 4137466 4027030 4074473 113,9
Europa total 2866020 2880886 3098878 3058410 3110502 3145396 109,7
Uniunea
Europeană2631756 2696824 2882517 2861371 2913813 2951086 112,1
America de Nord – – – – – – –
America Centrală- – – – – – –
America de Sud45474 35120 35620 35670 37905 38746 85,2
America total 45474 35120 35620 35670 37905 38746 85,2
Oceania – – – – – – –
Țările economic dezvoltate540546 627162 689308 685861 750098 790175 146,2
Țările în curs de dezvoltare1322598 1494098 1686526 1598231 1657618 1731486 130,0
R. Moldova 8388 13932 19885 20684 21618 22800 271,9

418Din țările lumii, cel mai mult lapte de oaie produc China (1150 mii tone),
Grecia (780 mii), România (600,4 mii), Italia (599,5 mii), Iran (557 mii), Spania
(506,7 mii tone).
În Republica Moldova, producția de lapte, conform datelor prezentate la
FAO, a sporit mai mult de 2,7 ori. Considerăm, că datele prezentate pot fi nerea-le. Informația referitor la producerea cărnii de ovine se prezintă în tabelul 80.
Tabelul 80
Evoluția producerii cărnii de ovine pe plan mondial
ContinenteleS-a produs carne, tone 2009 la
1995,% 1995 2000 2006 2007 2008 2009
Total mondial 7208876 763474 8153154 8442271 8258722 8240029 114,3
Africa 982912 1105737 1266865 1273671 1238553 1260474 128,2
Asia 2996554 3517238 4044196 4246635 4126804 4293533 143,3
Europa, total 1612242 1412853 1271055 1264891 1197052 1138100 70,6
Uniunea
Europeană1241933 1200255 1037470 1019875 945776 877698 70,7
America de Nord 140774 118935 101230 99695 98253 97263 69,1
America Centrală32486 34673 49227 49948 52691 55143 169,7
America de Sud284279 252828 244212 240405 242649 247441 87,0
America, total462525 414565 403152 400266 404307 411086 88,9
Oceania 1154641 1213079 1167885 1256807 1292004 1136836 98,5
Țările economic dezvoltate767902 702764 760009 814990 854148 911736 118,7
Țările în curs de dezvoltare456516 532899 604861 615700 621531 650213 142,4
R. Moldova 3228 3200 2339 2300 2166 3000 92,9
Carnea de ovine este un produs mult solicitat de consumatori în majoritatea
țărilor, ceea ce explică sporirea acestui produs, pe plan mondial din 1995 până în 2009, cu 14,3%, în Asia – cu 43,3%, în Africa – cu 28,2%, în America Cen-trală – cu 69,7%, în țările în curs de dezvoltare – cu 42,4%, în țările economic dezvoltate cu 18,7%. Totodată, în aceiași perioadă, s-a diminuat producția cărnii de ovine în țările din America și Europa. În Oceania, producția a devenit aproa-pe constantă. Cantități mari de carne în 2009, au produs China (2090 mii tone),

419Australia (658,4 mii), Noua Zeelandă (478,4 mii), Iran (350 mii), Anglia (302,6
mii tone). În Republica Moldova acest produs s-a redus cu 7,1%.
În favoarea dezvoltării ramurii creșterii ovinelor este și faptul că în perioada
restructurării agriculturii Republicii Moldova și trecerii la economia de piață după anul 1990 această ramură a avut mai puțin de suferit comparativ cu creșterea bo-vinelor și porcinelor. Populația din țara noastră, în toate timpurile, a preferat creș-terea ovinelor și folosirea lactatelor în toate categoriile de gospodării private. Prin urmare, se cer mai puține investiții pentru restabilirea numerică a ovinelor, creării unor exploatații profitabile în condițiile sectorului privat din mediul rural.
Scopul selecției – crearea unui tip nou de ovine Karakul, care să îmbine în sine
masa corporală mare (cu aptitudini de carne), producția de lapte sporită, calitățile bune de pielicică cu rezistența sporită la condițiile de mediu ale Republicii Moldova.
originea ovinelor. Din punct de vedere filogenetic, se presupune că genul
Ovis face parte din clasa mamiferelor ordinul Ungulate, subordinul paracopitate, grupa rumegătoare, familia Cavicorne, subfamilia Ovideae. Se consideră, că cel mai îndepărtat strămoș al ovinelor este Coryphodonul, din care provin toate ma-miferele actuale Ungulate.
Din studierea particularităților anatomo-morfologice, cum ar fi forma și mă-
rimea coarnelor, cozii, învelișul pilos s-a ajuns la concluzia că formele actuale de ovine au origine polifiletică, provenind în principal, din Muflonul european și asi-atic, Arkarul sau oaia de stepă și Argalul, răspândit în Asia Centrală, Tibet și Kam-ceatka. Domesticirea a avut loc cu circa 10-12 mii de ani în urmă. Actualmente, careva strămoși ai ovinelor se mai întâlnesc în unele zone montane.
Principalele particularități morfologice, economice și productive sunt
următoarele:
1. Ovinele sunt animale domestice excelent acomodate pentru pășunat. Con-
formația buzelor și dinților permit cea mai bună utilizare a plantelor de pe pășune la cea mai mică distanță de sol, inclusiv a unor forme de vegetație care nu pot fi folosite de alte specii de animale domestice cu excepția caprinelor.
2. Ca animale rumegătoare au un aparat digestiv care permite o mai bună
valorificare a furajelor grosiere și a reziduurilor fitotehnice cu conținut sporit de celuloză, precum și substanțe azotate de origine neproteică.
3. Au membrele bine dezvoltate ce le permit deplasarea la mari distanțe în
căutarea hranei (transhumanță pastorală folosită în multe țări).
4. Datorită dezvoltării bune a învelișului pilos au rezistență sporită la condiți-
ile aspre de climă, fapt ce nu necesită investiții mari pentru construcția adăpostu-rilor, comparativ cu bovinele, porcinele, păsările domestice.

4205. Se caracterizează cu longevitatea utilă a exploatării economice, care în
funcție de rasă, tehnologia creșterii, tipul morfo-productiv, constituie 6-8 ani.
6. Durata scurtă a gestației (145-155 de zile) permite obținerea a două fătări pe
an, ceea ce este foarte important pentru ovinele crescute pentru producția de carne.
7. Tineretul ovin are o capacitate sporită de creștere în primele luni de
viață, ceea ce permite creșterea intensivă și producerea cărnii cu consum mi-
nim de furaje la o unitate de spor zilnic în greutate, obținerea cărnii cu conți –
nut mic de grăsimi, recomandată ca produs alimentar dietetic.
8. Ovinele mature au o capacitate pronunțată de depunere a unor cantități
de grăsime în calitate de rezervă pentru întreținerea organismului în perioade –
le anului cu rezerve minimale de furaje pe pășune, ceea ce este caracteristic pentru zonele aride și semiaride, unde nu se pot crește alte specii de animale de fermă.
9. După tipul morfo-productiv, ovinele, comparativ cu alte specii de ani-
male de fermă, asigură producerea celei mai mari diversități de produse ali –
mentare și materie primă. Ele se caracterizează ca animale producătoare de lână, carne, lapte, piei și pielicele, blănuri și seu (grăsime alimentară).
7.2. Rasele de bază ale ovinelor
Domesticirea ovinelor a avut scopul principal de a obține carne, lapte și
blănuri. Concomitent cu dezvoltarea industriei textile apare necesitatea spori-rii producției de lână a ovinelor, ceea ce a contribuit, în mod hotărâtor, la crea-rea raselor pentru producția de lână. Primele rase de oi cu lână fină s-au format în Asia Mică, cu peste trei mii de ani î.e.n. prin mutație și selecție naturală a ovinelor cu lână semifină.
Ulterior, aceste ovine s-au răspândit în Spania, Grecia, Italia și alte țări.
În Spania s-a efectuat selecția și s-a format primul tip de ovine cu lână fină, uniformă, exportul căruia era strict interzis câteva sute de ani. După ridicarea embargoului (anul 1760) din Spania, acest tip de ovine s-a răspândit în mai multe țări, din care s-au creat rase cu lână fină de tip Merinos, apoi apar și rase specializate pentru alte producții, inclusiv cu producții mixte.
Conform datelor FAO în toate țările de pe glob se cresc mai mult de 1300
de rase de ovine, care se divizează în următoarele tipuri morfo-productive specializate pentru producerea: lânii, laptelui, cărnii, pielicele-carne-lapte, carne-blănuri și carne-seu.
De la majoritatea raselor se obțin producții mixte, fie carne-lapte, carne-
lapte-lână, lapte-carne-lână, pielicele-carne-lapte, blănuri-carne, piei-carne-seu etc.

421Principalele rase de ovine, crescute în Republica Moldova, sunt: rasa Ka-
rakul pentru producția de pielicele-carne-lapte și rasa țigaie pentru producția
de lapte-carne-lână.
Caracteristica principalelor rase pentru producerea lânii. Cele mai
renumite rase pentru producția lânii sunt: Merinosul Rambouilliet din Franța, Merinosul Rambouilliet american, Merinosul australian, Merinosul precoce german, Merinosul precoce sovietic, Merinosul de Palas, Merinosul de Sta-vropol și alte rase. Rasele de ovine Merinos au cea mai mare producție de lână fină obținută anual de la fiecare animal. Din această categorie fac parte rasele cu lână fină (tip Merinos) și semifină (țigaie).
Un interes deosebit prezintă Merinosul de Palas – o rasă cu o producție
mare de lână fină, iar în cadrul ei, în ultimul timp, s-au creat și linii specializa –
te pentru producția de carne și lapte.
Rasa s-a creat la Institutul de Cercetări și Producție pentru Ovine și Ca-
prine de la Palas-Constanța. Ovinele din rasa Merinosul de Palas au o confor –
mație corporală armonioasă, cu un format mezomorf, sunt masive, greutatea corporală medie a oilor adulte fiind de 64 kg cu limite de 48-96 kg, la berbeci – 102 (85-154) kg (V . Taftă, 2008) și producția de lână a oilor și berbecilor respectiv, 6-7 și 12-14 kg.
Lâna are finețea de 21-22 de microni, lungimea relativă 7,5 la oi și 9,3 cm
la berbeci. Producția de lapte pe întreaga perioadă de lactație de 128 de zile constituie 129 (111-140) kg la oile cu un miel și 137 (74-193,6) kg la oile cu fătări gemelare. Tineretul are o viteză mare de creștere, ajungând la vârsta de 9 luni a femelelor la 42 kg și a masculilor la 52 kg.
De menționat, că în Republica Moldova nu sunt omologate rase de ovi-
ne cu lână fină. În raioanele de sud se cresc ovine din rasa Țigaie cu lână
semifină. S-au efectuat unele cercetări în vederea încrucișării rasei Țigaie cu Merinos, care au demonstrat, în final, pierderea calităților specifice lânii țiga –
ie din care cauză s-a renunțat la astfel de încrucișări. Din aceste aspecte, s-a considerat necesar de perfecționat rasa Țigaie în scopul sporirii producției de lapte și carne.
Lucrările de selecție și ameliorare a ovinelor s-au efectuat de către cerce –
tătorii Institutului Științifico-Practic de Biotehnologii în Zootehnie și Medici –
nă Veterinară.
Activitatea de ameliorare a fost direcționată la sporirea productivității
ovinelor locale țigaie cu folosirea reproducătorilor din tipurile de ovine țigaie din Crimeea și regiunea Azov. Pentru sporirea producției de lapte s-au efectuat

422încrucișări ale ovinelor din tipul local țigaie cu rasa Friză, iar, în final, s-a creat
tipul nou de ovine a rasei Țigaie pentru producția de lână-lapte-carne. Carac –
teristica ovinelor acestui tip la momentul aprobării se prezintă în tabelul 81.
Tabelul 81
Productivitatea ovinelor din nucleul de selecție
Nucleul de
selecțieCap.Greutatea corporală, kg Producția de lână, kg
la aprobarecerințe
minime± la
cerințe
minimela
aprobarecerințe
minime± la
cerințe
minime
Berbeci reproducători20 82,05±1,69 80,0 + 2,05 7,78±0,15 6,0 + 1,78
Oi adulte 695 56,64±0,34 50,0 + 6,64 5,18±0,04 4,0 + 1,18
Berbecuți la 12 -13 luni30 63,47±1,11 45,0 + 18,47 7,29±0,79 6,0 + 1,29
Mielușe la 12-13 luni275 48,12±0,22 40,0 + 8,12 5,46±0,04 4,5 + 0,96
La momentul aprobării tipului nou, greutatea corporală a oilor adulte con-
stituia, în medie, 56,6 kg, a berbecilor – 82 kg, iar producția de lână brută re-spectiv a fost de 5,2 și 7,8 kg, cu lungimea șuviței de 15,2 cm. Tineretul, de asemenea, avea o dezvoltare bună. Producția de lapte pe 180 de zile de lactație a constituit 126,3 kg, inclusiv după înțărcarea mieilor – 29,3 kg.
Caracteristica principalelor rase pentru producția laptelui. Pentru pro-
ducția laptelui se cresc mai multe rase de ovine, inclusiv cele specializate pentru producția de lapte, de carne și cu producții mixte: lapte-carne, carne-lapte-lână, pielicele-lapte-carne. Din ovinele cu cele mai mari producții de lapte putem numi rasele: Friza, Lacaune și Awassi.
Rasa Friza, originară din Germania (Ostfriesishes Milchschaf), are o pro-
lificitate de 225–250%, greutatea corporală – 50-55 kg la oi și 95 kg la berbeci, producția medie de lapte – de 400 kg, recordul fiind de 1500 kg în 8-9 luni de lactație.
Rasa lacaune s-a format în regiunea Mont de Lacaune din masivul Cen-
tral al Franței, are două tipuri de lapte și de carne, greutatea oilor este de 45-60 kg, a berbecilor – de 80-100 kg, producția medie de lapte este de 200-280 kg cu grăsimea de 7-8% în 6 luni de lactație.
Rasa Awassi s-a creat în Israil și este specializată în producția de lapte și
carne. Greutatea corporală a oilor este de 55-65 kg, a berbecilor – de 80-90 kg. În medie, de la o oaie se obține 250-300 kg de lapte timp de 6-8 luni de lactație.

423Producția și calitatea laptelui a unor rase crescute în SUA sunt prezentate în
tabelul 82 (după publicația W.J. Boylan, 1995).
Tabelul 82
Producția de lapte a unor rase crescute în SUA
RasaProducția medie
(maximă) de lapte,
kgConținutul
de grăsime,
%Conținutul
de proteine,
%Conținutul
de lactoză,
%Substanță
uscată, %
Suffolk 69 (157) 6,7 5,9 4,7 18,1
Finnsheep 44 (100) 6,1 5,5 4,5 16,7
Targhee 62 (141) 6,9 5,9 4,8 18,4
Dorset 61(139) 6,3 5,7 4,5 17,2
Lincoln 53(121) 6,8 5,8 4,7 18,0
Rambouilliet 65(148) 6,6 6,1 4,9 18,3
Romanov 44 (100) 7,1 5,9 4,8 18,6
Outaouais 54(123) 7,3 6,1 4,6 18,7
Rideau 77(176) 6,6 5,8 4,8 18,0
Media 57(130) 6,6 5,8 4,7 17,9
W.J. Boylan menționează, că în SUA și Canada întreprinzătorii importă
ovine, embrioni și material seminal ale rasei Friza Orientală (East Friesian).
Această rasă, originară din Germania, s-a acomodat bine la condițiile locale din
America. De la aceste oi se obține 450-500 kg de lapte cu conținutul de grăsime de 5,5-6,5% și 5% proteină în 220-240 zile de lactație.
Tipul de lapte Palas s-a format începând din 1973 (autori dr. ing. I. Pău-
nescu, dr. ing. R. Răducu) prin încrucișarea rasei Palas-Constanța mai întâi cu rasa Awassi, apoi cu Friza importată din Germania.
Greutatea corporală a tineretului la vârsta de 6 luni constituie 22,7-26,7 kg la
femele și 24,4-28,6 kg – la masculi (citat după C. Pascal, 2007). Producția medie
de lapte în 225 de zile de lactație constituie 170 kg la oi primipare și 180 kg – la
multipare, conținutul mediu de grăsime este de 5,8%, iar de proteină – 6,56%.
Caracteristica principalelor rase pentru producția de carne. Carnea de
oaie se produce de la toate rasele, indiferent de tipul morfo-productiv, dar cei mai superiori indici ai producției de carne se obțin de la rasele specializate pentru aceas-tă producție, dar cel mai frecvent se cresc pentru producția dublă carne-lână.
Rasele crescute pentru producția de carne au precocitatea sporită și viteza

424mare de creștere care permite obținerea sporului zilnic de 300-350 g de la tine-
retul crescut intensiv.
Cele mai renumite rase originare din Anglia și crescute pentru carne-lână
sunt: Leicester, Romney-Marsh, Lincoln, Suffolk, Hampshire.
oile din rasa leicester au greutatea corporală de 85-110 kg, berbecii –
120-130 kg, randamentul la sacrificare constituie 55-58%.
Rasa lincoln este una din cele mai masive. Greutatea corporală la oile
adulte din rasa Lincoln poate ajunge la 100-120 kg, la berbeci – la 135-140 kg,
iar tineretul crescut intensiv până la vârsta de un an poate avea greutatea de 95 kg și randamentul la sacrificare de 55%. Masive sunt și ovinele din rasa Hamps-hire (femele – 75-85, masculii – 110-120 kg). Sporul mediu zilnic al tineretului crescut intensiv deseori ajunge la 400 g, iar la vârsta de numai 4 luni poate avea greutatea corporală până la 50 kg (C. Pascal, 2007).
Din rasele franceze crescute pentru carne-lână cele mai importante sunt Ile
de France, Texel, Merinos Soissonais, Mouton Charollais și altele.
Greutatea corporală a oilor adulte din rasa Ile de France este cuprinsă între
70-90 kg, a berbecilor – 100-130 kg, sporul mediu zilnic a tineretului în primele 6 luni de viață constituie 250-300 g. Masive sunt și ovinele din rasa Mouton
Charollais (80-100 kg femele și 110-140 kg masculi), tineretul crescut intensiv până la vârsta de 70 de zile pot atinge greutatea corporală de 24-27 kg, iar până la 4 luni – la greutatea de 45 kg.
În Germania au fost create rase cu producția mare de carne, din care cele
mai renumite sunt Merinolandschaf, Merinofleisch, German Texel și altele. Indicii greutății corporale și a sporului mediu zilnic a tineretului crescut intensiv demon-strează aptitudini mari ale producției de carne a raselor germane (tabelul 83).
Tabelul 83
Producția de carne a raselor de ovine germane
SpecificareRasa
Merinolandschaf Merinofleisch German Texel
Greutatea corporală femele, kg 70-85 70-80 70-80
Greutatea corporală masculi, kg 120-140 120-140 120-140
Sporul mediu zilnic a mieilor, g 300-400 350 450
Cele mai răspândite rase de ovine crescute pentru producția de carne în
America sunt Cheviot, Dorset, Hampshire, N. County Cheviot, Montadale,
Oxford, Shropshire, Suffolk, Texel, Tunis, Southdown cu calități excelente ale producției de carne.
Luând în considerație preferințele consumatorilor și cerințele crescânde ale

425pieței internaționale la carnea de oaie, în ultimii 40-50 de ani în cadrul unor rase
de ovine, care inițial au fost create și se creșteau pentru producția de lână, au fost create linii specializate pentru producția de carne. Astfel, în rasa Merinos
de palas, care a fost încrucișată cu rasa Ile de France, s-a creat linia pentru
producția de carne cu următoarele caracteristici: greutatea mieilor la naștere – 4,5-5,5 kg, la vârsta de trei luni – 28-30 kg, la 5-6 luni – 35-40 kg, sporul mediu zilnic – 300-320 g, femele adulte – 55-60 kg, berbeci – 90-100 kg.
Această linie este bine adaptată la condițiile de creștere din sudul României
și se poate folosi și în Republica Moldova (C. Pascal, 2007). Conform datelor Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Creșterea Ovinelor și Caprinelor Pa-las linia de Carne-Palas se aseamănă genetic în proporție de 55,47% cu rasa Ile de France și 39,83% cu rasa Merinos de Palas. Linia este competitivă pe plan internațional și poate fi omologată ca o nouă creație a institutului.
Caracteristicile liniei: • sporul mediu zilnic – îngrășare intensivă – 300-320 g; • greutate la vârsta de 150 de zile – 38-48 kg; • randament la sacrificare – 50%; • carcase de calitate – clasele U și R din grila europeană SEUROP. Linia poate fi folosită pentru producerea berbecilor terminali necesari în
programele de hibridare care au ca obiectiv principal obținerea de miei îngră-șați, competitivi pe piața Uniunii Europene. Din această linie se livrează anual reproducători și material seminal crescătorilor interesați de creșterea producției de carne la ovine.
Caracteristica principalelor rase pentru producția pielicelelor. Pentru
producerea pielicelelor cea mai răspândită și renumită este rasa Karakul (fig.
161). Din informațiile arheologice se știe că această rasă, creată în Asia Mijlocie (Buhara, Turchestanul de West), era cunoscută cu circa 1400 ani î.e.n. De la ovinele Karakul se obține carne și lapte, dar cea mai valoroasă și importantă este producția de pielicele, care după culoare pot fi negre (arabi), brumării (shiraz), cafenii (comor sau combar) și albe.

426Majoritatea pielicelelor sunt de culoare neagră (90%), după care urmează
cele brumării (7-8%), iar restul colorate.
Figura 161. Miei Karakul
Rasa Karakul se crește în mai multe țări din Asia, Europa, Africa de Sud,
America de Sud și America de Nord. Pielicele de o calitate mai inferioară se
produc de la rasa țurcană răspândită în România, Republica Moldova, precum și metișii ei cu rasa Karakul.
Cercetătorii Institutului Științifico-practic de Biotehnologii în Zootehnie și
Medicină Veterinară din Republica Moldova (N. Bogdanovici, I. Buzu și alții) în baza ameliorării rasei locale țușca și încrucișărilor cu rasa Karakul de tip asiatic au creat tipul moldovenesc al rasei Karakul pentru producția de pielicele-lapte-carne.
Caracteristica productivității ovinelor adulte și a tineretului crescut pentru
reproducție obținut în cercetările Institutului Științifico-Practic de Biotehnologii în Zootehnie și Medicină Veterinară din Republica Moldova și prezentat pentru aprobare se prezintă în tabelul 84.
Tipul nou de ovine Karakul Moldovenesc posedă însușiri avantajoase
față de standardul rasei Karakul clasic, după masa corporală (producția de car –
ne) – cu 45,1%, producția de lapte – cu 53,2% și cedând puțin după calitățile de pielicică (ponderea pielicelelor de sortul I) – cu 15%.

427Scopul creșterii urmărește majorarea masei corporale, ameliorarea indicilor
de exterior, calităților de carne și precocității tineretului, ameliorarea calităților
de pielicică și sporirea producției de lapte.
Tabelul 84
Caracteristica producției ovinelor Karakul Moldovenesc
Specificare Berbeci oiBerbeciMioare
18 luni 18 luni 6 luni
Masa corporală, kg
Descendenți cu pielicica de sortul I, %Producția de lapte pe lactație, kgRandamentul la sacrificare, % Masa carcasei, kg Indici corporali, %: formatului robusteții toracic osaturii85-100
80-85
xxx
120
110
68
14,850-5570-7570-8050-5430-32
124107
72
16,365-70
xxxx
127106
64
12,835-36
xx
47-4816-17
xxxx45-50
xxxx
128
9863
13,0
Blănuri se obțin de la majoritatea raselor de ovine, dar cea mai renumi-
tă rasă specializată pentru această producție este rasa Romanov din Federația
Rusă (fig. 162). Rasa s-a creat în lunca râului V olga la Nord-Vest de Moscova, este deosebită nu numai prin calitățile blănurilor, dar și greutățile corporale și calitățile reproductive.
Însămânțarea oilor poate fi nu numai în perioada de toamnă, dar și în alte
luni, ceea ce permite obținerea a două fătări pe an, producții mai mari de carne și blănuri. Blana este de culoare gri închis cu nuanțe albăstrui și reprezintă pro-ducția principală de la exploatarea acestor ovine.
Figura 162. ovine din rasa Romanov

428Blănurile obținute de la sacrificarea tineretului la 4-6 luni sunt ușoare și
foarte apreciate în industria pielăritului. Rasa Romanov se crește în Anglia și
America de Nord, are o prolificitate sporită care poate ajunge la 5-6 miei la o fătare, iar în America de Nord s-a înregistrat obținerea a 7 miei sănătoși la o singură fătare. Pentru blănuri se mai cresc ovine din rasa Kulundin (regiunea
Altai din Federația Rusă), ovinele nordice și cele din Siberia, dar calitatea blă-nurilor, comparativ cu cele a rasei Romanov, este mai inferioară.
În Republica Moldova blănuri se obțin de la ovinele rasei Țigaie, care după
prelucrare sunt vopsite cu imitarea blănurilor prețioase ale diferitor animale crescute pentru producția de blănuri sau obținute prin vânatul animalelor sălba-tice (urși, tigri etc.).
Caracteristica principalelor rase pentru producția seului. Cele mai repre-
zentative din această grupă sunt rasele Gissar, Edilbaev și Sardjin. Acestea sunt ovine cu talia mare, depozit de grăsime (seu) la crupă, fesă și baza cozii, numit kurdiuk.
Greutatea corporală este cuprinsă între 80-95 kg la femele și 120-150 kg
– la masculi. Lâna are extindere slabă pe corp și nu reprezintă importanță eco-nomica pentru industria textilă.
Ovinele din acest grup morfo-productiv se cresc în zonele aride și semiaride din
sud-vestul Asiei cu tradiții în consumul cărnii și grăsimii de oaie (Kazahstan, Turc-menistan, Tadjikistan, partea sudică a Siberiei și în regiunea orașului Astrahan).
7.3. întreținerea și alimentația ovinelor
Pentru întreținerea ovinelor există două sisteme de întreținere: în stabulație
permanentă la adăpost și în stabulație sezonieră cu întreținere vara pe pășune (la stână) și la adăpost iarna. Ultima metodă este practică și cea mai răspândită în Republica Moldova. Întreținerea în stabulație permanentă nu permite folosirea furajelor ieftine de pe pășune este mai costisitoare, din care cauză nu se practică în gospodăriile existente a sectorului particular.
Întreținerea în stabulație sezonieră reprezintă varianta cea mai utilizată în toate
țările unde se cresc ovinele. Pe durata pășunatului, care începe primăvara din martie-aprilie și se termină toamna în octombrie-noiembrie, ovinele sunt întreținute pe pă-șuni naturale sau pajiști cultivate. Pentru întreținerea ovinelor pe pășune nu se con-struiesc grajduri, dar se prevăd locuri amenajate pentru odihna și mulgerea oilor.
Adăposturile pentru întreținerea ovinelor în gospodăriile din țara noastră
pot fi de trei feluri: închise cu patru pereți, semiînchise cu un compartiment închis pentru fătarea și întreținerea ovinelor îndată după fătare și un al doilea compartiment pentru întreținerea oilor până la fătare, a tineretului ovin și a ber –
becilor. Al treilea tip sunt adăposturi numai cu trei sau doi pereți.

429Important ca partea deschisă să fie orientată spre sud, iar pereții să protejeze
animalele de vânturile dominante în zonă. La astfel de adăposturi podul va proteja
animalele de depuneri atmosferice (ploaie, zăpadă), iar pereții împreună cu podul – de curenții puternici de aer. În interiorul adăposturilor este necesar de prevăzut insta-lații pentru distribuirea hranei și adăpătoare comună pentru fiecare grupă de ovine.
Alimentația ovinelor este asemănătoare cu ale animalelor rumegătoare,
dar există și unele particularități. Astfel, ovinele pot valorifica resurse naturale de hrană mai puțin folosite de alte specii de animale de fermă, dar rația trebuie să includă toate substanțele nutritive care acoperă necesarul fiziologic al orga-nismului și necesarul pentru obținerea producției preconizate.
În perioada pășunatului principala sursă de hrană este iarba de pe pășune,
care se va suplimenta, în caz de necesitate și în perioada de pregătire pentru sezonul de montă, cu concentrate, fân, siloz de porumb, premixe sau micro- și macroelementele necesare conform normelor existente de alimentație.
Sursele principale în alimentația ovinelor sunt furajele verzi, fie de pe pă-
șuni naturale sau artificiale, fie ale culturilor furajere. Se folosește fân din plante de pe fânețuri sau plante furajere, reziduuri fitotehnice și a industriei de pre-lucrare a materiei prime agricole, concentrate, surse a substanțelor minerale, vitamine. Nutrețurile suculente pot fi incluse în cantități de 40-45% din valoarea nutritivă a rației, dar aceste furaje în partea a doua a gestației și special cu circa 2-3 săptămâni înainte de fătare se vor înlocui cu fân și concentrate. Pentru aco-perirea parțială a deficitului de proteină (până la 25% din necesar) se pot folosi surse de azot neproteic (ureea, amoniac), administrate după adaptarea ovinelor și cu condiția existenței în rație a surselor de hidrați de carbon.
Alimentația efectivului matcă, pregătit pentru montă, constă în furajarea
stimulativă cu 20-25 de zile înaintea și după perioada de montă prin creșterea cantității și calității furajelor, administrarea concentratelor. Necesarul valorii de energie pentru întreținere se suplimentează cu 0,2-0,3 UN, iar necesarul de pro-teină se va asigura la nivelul de 80-90 g la UN.
În prima perioadă a gestației, pentru a preveni mortalitățile embrionare se
recomandă de continuat nivelul alimentației și calitatea furajelor folosite în pe-rioada de montă.
În a doua perioadă a gestației, când are loc dezvoltarea intensă a fetusului,
alimentația are o deosebită importanță, cerințele nutritive fiind prezentate în ta-belul 85.
Normele de alimentație a mioarelor în a doua etapă a gestației se suplimen-
tează cu 10% la unități nutritive și 20% la proteină digestibilă.
Furajarea ovinelor în stabulație. În stabulație, furajarea ovinelor se va

430face în funcție de rasă, greutatea corporală și tipul de gestație (simplă sau dublă),
conform cerințelor nutriționale prevăzute de norme.
Tabelul 85
Norme de alimentație a oilor aflate în perioada a doua de gestație
Greutatea vie,
kgUNProteină
digestibilă, gCalciu, g Fosfor, g
40 0,9-1,0 65-75 7,0 3,6
50 1,1-1,2 75-85 7,5 3,9
60 1,2-1,3 85-95 8,3 4,3
70 1,3-1,4 95-105 9,0 4,7
Oile matcă, la intrarea în stabulație, se găsesc în primele 2-3 luni de ges-
tație și sunt în curs de refacere a rezervelor corporale de grăsime. Rezervele de
grăsime acumulate vara și toamna, în perioada de pregătire pentru montă și în primele 2-3 luni de gestație (septembrie-decembrie) rămân relativ constante, până la fătare, dacă se face o furajare rațională a oilor.
După intrarea în stabulație, până în luna a 4-a de gestație, oile își păstrează
aceste rezerve prin consumul zilnic a 1,5-2 kg de fân și 2-5,2 kg de coceni sau tulpini de leguminoase. Perioada de gestație avansată (luna a IV-a și a V-a) este cea mai dificilă, deoarece fetusul (fetușii) cresc rapid, limitând, la oile mame, capacitatea de ingestie a furajelor. Din acest moment este absolut necesar să introducem, treptat, concentrate în rație (0,2-0,5 kg/zi).
O subalimentație îndelungată, în această perioadă, conduce la scăderea masi-
vă a rezervelor de grăsime, la reducerea viabilității și a greutății mieilor la naștere, ambele situații cu influențe negative asupra producției de lapte după fătare și, prin urmare, a dezvoltării tineretului în perioada alăptării. Pe de altă parte, în ultimele 6 săptămâni de gestație se refac peste 90% din acizii glandulari ai ugerului.
diagnosticul de gestație. Pentru alimentația corectă ideal ar fi, ca la începutul
perioadei de stabulație să facem diagnosticul de gestație (în luna a doua) cu ajutorul ecografului, și apoi să clasăm oile în gestație cu doi miei, cu un miel și sterpe, pentru a realiza o furajare economică, pe tip de gestație în perioada de stabulație.
Consecințele furajării deficitare. O perioadă critică apare odată cu in-
trarea oilor în stabulație (decembrie-ianuarie). Unii crescători apreciază că oile sunt bune (grase) și le furajează numai cu cantități mici de grosiere (tulpini de mazăre sau soia, coceni de porumb, paie), cu scopul de a economisi furajele pentru perioada fătărilor.
Dacă această furajare carențată durează mult (peste 2 săptămâni), în primul

431rând, la oile grele și grase, cu gestație dublă, apare riscul instalării cetonemiei
de gestație, prin degradarea intensă a grăsimii interne, până la corpii cetonici. Aceste oi nu se ridică de pe așternut, tremură, țin capul sus și nu mai consumă furaje. După 2-5 zile, survine avortul sau moartea oilor.
În momentul în care apar primele oi cu aceste simptome, se corectează de urgență
rația, administrând treptat cantități tot mai mari de furaje energetice (orz sau porumb, în asociere cu sfecla de zahăr – cea mai bună și/sau furajeră. La oile cu simptome de cetoză, se intervine cu gluconat de calciu, asociat cu terapie hidroelectrolitică.
Consumul de furaje suculente înghețate (sfecla siloz, tăiței de sfeclă, bos-
tani) provoacă o reacție peristaltică intestinală puternică, urmată adesea de con-tracții ale uterului și avort.
De asemenea, hrănirea oilor gestante cu furaje, fân, grosiere, concentrate
foarte mucegăite (conțin toxine puternice de tipul aflatoxine și substanțe cu ac-țiune estrogenică) poate provoca moartea fetusului sau dezechilibre grave între progesteron și estrogeni, urmată, în ambele situații, de avort.
Mai rar, au fost semnalate cazuri de avort și ca o consecință a consumului
de furaje (sfeclă, porumb, siloz, fân de lolium) cu un conținut ridicat de nitrați, nitriți și/sau pesticide.
În turmele de oi gestante trebuie să se evite aglomerările și înghesuielile
care pot provoca avorturi mecanice sau moartea oilor. Aceste situații apar în
lipsa apei sau a hranei pe o perioadă de câteva zile. Pentru a preveni asemenea cazuri, se mărește frontul de furajare sau adăpare, iar oile se vor asigura cu can-titatea necesară de furaje.
Oile, închise noaptea în saivan, au dimineața tendința să iasă toate odată
afară. Pentru a evita înghesuirea pe colțurile zidurilor de la uși, acestea trebuie să fie largi și pe margine să aibă rulouri cilindrice. Totodată, un cioban trebuie să stea lângă ușă pentru a tempera graba oilor de a ieși afară.
Prevenirea avorturilor infecțioase. Chiar dacă furajarea oilor se face
conform normelor științifice, există riscul apariției unor avorturi infecțioase sau
parazitare. Măsurile de prevenire a acestor avorturi constă în efectuarea vacci-
nurilor specifice, conform normelor sanitar-veterinare, pentru a preveni urmă-toarele avorturi: salmonelic, vibrionic, brucelic și listerelic. Cel mai frecvent se întâlnește avortul Salmonelic în toate zonele țării, motiv pentru care vaccinarea (vaccinul Salmovin etc.) pentru prevenirea acestui avort este obligatorie, în luna
a 4-a de gestație. Prevenirea altor forme de avorturi se face prin diagnosticarea
la timp a maladiilor respective.
Dacă apar avorturi, crescătorul de ovine trebuie să se adreseze de urgență
medicului veterinar din zonă. Acesta va recolta probe de placentă și avortoni, pe

432care le va trimite la un laborator sanitar-veterinar pentru a preciza diagnosticul,
în vederea instituirii unui tratament curativ corect.
după fătare, chiar în condiții normale de furajare, este posibil să apară
boala agalaxia contagioasă a oilor sau mamita gangrenoasă (răsfugul), boli care reduc parțial sau total producția de lapte și creșterea tineretului. Pentru a preveni această boală gravă, tot în luna a 3-a de gestație, oile se vaccinează preventiv (vaccinul Agavac etc.). Aplicarea unei furajări la nivelul cerințelor oilor ges-tante, pentru ca, în momentul fătării, acestea să posede 4-6 kg grăsime cu care să susțină cu energie producția de lapte, pe de o parte, și prevenirea avorturilor
și îmbolnăvirilor, de pe altă parte, sunt condiții esențiale pentru obținerea unor
producții performante de lapte de oaie (Ioan Pădeanu, 2008).
După fătare, necesarul de substanțe nutritive este mai mare și dacă nu se
acoperă cu furajele necesare oile vor folosi rezervele din corp (tabelul 86).
Tabelul 86
Necesarul de substanțe nutritive pentru ovinele care alăptează
Greutatea vie, kg UNProteină
digestibilă, gCalciu, g Fosfor, g
40 1,4-1,6 135-142 7,0 3,6
50 1,6-1,7 142-153 7,5 3,9
60 1,7-1,8 153-165 8,3 4,3
70 1,8-2,0 165-180 9,0 4,7
În rație se vor include furaje care stimulează producția de lapte: 1,5 kg de
fân de bună calitate sau 3-4 kg de masă verde, 1,5 kg de tulpini de leguminoase,
3-4 kg de suculente (sfeclă, siloz) și 200-400 g de concentrate. Cantitatea de concentrate poate fi mărită la începutul lactației, când lipsește masa verde și în lunile august-septembrie, când se reduce cantitatea de masă verde pe pășune.
Alimentația tineretului ovin. O bună dezvoltare a mieilor în perioada de
alăptare se asigură prin deprinderea de a folosi furaje vegetale (fân, concentra-te, masă verde) de la vârsta de 12-15 zile. Pentru mieii care realizează sporuri zilnice în greutate de circa 170 g până la vârsta de 65 de zile, când pot avea greutatea de 15 kg, rația zilnică va conține 0,5 kg de substanță uscată, 0,4 – UN, 40 g – proteină digestibilă.
După înțărcare, tineretul se va crește separate de oile mame, iar în rația
zilnică se vor include 0,20-0,35 kg de fân calitativ, 1,0-1,5 kg de suculente sau masă verde, 0,15-0,25 kg de concentrate. Normele de nutriție pentru tineretul de reproducție se prezintă în tabelul 87.
Tineretul supus îngrășării se va alimenta cu furaje verzi, suculente, fân,
concentrate, reziduuri din fitotehnie și industria alimentară. Pentru atingerea

433greutății corporale de 45 kg, rația zilnică va asigura 1,3 kg SU, 1,4 – UN, 150
g – proteina și 4 g – sare de bucătărie.
Ovinele, rebutate din turma de reproducție, se vor supune îngrășării pe par –
cursul a 4-6 săptămâni, iar rația zilnică va include 3-4 kg fânaj, 2,5 kg – fân, reziduuri fitotehnice, 3-4 kg – de siloz.
Tabelul 87
Cerințe nutriționale pentru tineretul ovin de reproducție
la 100 kg greutate vie
Vârsta, luniRase cu lână
fină și semifinăRase crescute pentru carne
UN proteină, g UN proteină, g
3-5 2,8 325 3,1 425
5-6 2,7 300 2,8 450
6-8 2,3 250 2,7 350
8-11 1,8 175 2,4 255
11-15 1,7 160 1,9 200
15-20 1,6 125 1,7 150
Reproducția ovinelor
Reproducția ovinelor are importanță atât pentru sporirea efectivelor, cât și
pentru ameliorarea raselor și sporirea producțiilor animalelor, în ultimele decenii
a evoluționat remarcabil datorită elaborării metodelor de combatere a sterilității, perfecționării tehnologiilor de însămânțare artificială și transfer de embrioni.
Maturitatea sexuală a tineretului crescut pentru reproducție apare la vâr –
sta de 6-10 luni la rasele precoce și 15-18 luni – la rasele semitardive și tardive. Mioarele cu dezvoltarea corporală satisfăcătoare, ca regulă, sunt admise pentru reproducție la vârsta de 15-18 luni, iar miorii – nu mai devreme de 2-2,5 ani. În cazul necesității de multiplicare a tineretului foarte valoros și cu o dezvoltare ex-treme de bună, mioarele pot fi admise pentru reproducție în primul an de viață, la vârsta de 8-10 luni.
însămânțarea ovinelor. Oile fac parte din categoria femelelor poliestrice
cu cicluri sezoniere care, cel mai frecvent, apar cu diminuarea lungimii zilei de lumină și a temperaturii aerului atmosferic în lunile de toamnă, dar pot apărea și în extrasezon. Odată apărut, ciclul sexual se repetă, în medie, la circa 21 zile. Dacă oaia n-a fost fecundată, ciclul sexual poate apărea din nou, după 21 de zile. La unele rase, un nou ciclu poate să apară în primele zile după fătare, la altele după 5-7 luni (C. Pascal, 2007).
Drept sisteme de fecundare la oi pot fi monta naturală și însămânțare ar –

434tificială. Monta naturală poate fi liberă sau necontrolată, când berbecii se află
în turma de oi, fie sau nu repartizate pe clase. În asemenea cazuri, un berbec poate fecunda 25-30 de oi. Se mai practică și monta în harem când un berbec se folosește pentru însămânțarea a 30-50 de femele, de la care se va cunoaște proveniența descendenței.
Însămânțarea artificial este cel mai efectiv sistem de reproducție a oilor, deoare-
ce permit obținerea unui număr mare de produși de la cei mai valoroși reproducători care au fost testați după performanțele productive ale descendenței. Pentru însămân-țarea artificială se folosește material seminal brut, inclusive diluat, material seminal diluat și conservat la 2-3
0C sau congelat în azot lichid la minus 1960C.
Gestația durează, în medie, 150 de zile cu limite cuprinse între 144-155 de
zile după instalarea fecundației. Cea mai importantă este a doua perioadă a ges-tației, când fătul se dezvoltă intensiv și este esențială asigurarea bună cu hrană calitativă. În această perioada nu se permite administrarea furajelor suculente, înghețate sau mucegăite și a apei potabile cu temperatura mai joasă de +8
0C,
precum și întreținerea înghesuită a oilor gestante.
organizarea fătărilor și îngrijirea tineretului după fătare
Pentru fătarea oilor se organizează maternitatea – loc curat și dezinfectat
pentru fătare, cu așternut de paie curate, fără mucegai. Fătarea oilor, ca regulă, nu este dificilă, dar pentru aceasta trebuie separate din turmă oile care fată și cresc mieii în primele 5-7 zile după naștere.
Se vor supraveghea mieii nou născuți, iar, în caz de necesitate, vor fi apropi-
ați de mamele lor pentru ai usca, și vor putea să sugă colostru. Mieii nou-născuți consumă pe zi 450-600 g de colostru, numărul supturilor fiind de 20-25, iar în cazul mieilor gemelari – până la 40 ori. Colostru are un conținut mai bogat de substanțe nutritive și vitamine similare cu laptele (tabelul 88).
După 60 de ore, compoziția colostrului este asemănătoare cu a laptelui.
Important ca mieii să folosească colostru pentru a opune rezistență agenților patogeni, pentru a supraviețui și spori imunitatea și vitalitatea.
Tabelul 88
Evoluția compoziției chimice a colostrului de oaie, %
(după Bottazzidi, citat de V . Taftă, 1997)
Momentul
recoltăriiSubstanță
uscatăProteină CazeinăAlbumină
+globulinălactoză GrăsimeSubstanțe
minerale
La fătare 33,22 21,57 8,33 13,24 0,98 9,7 0,97
12 ore 27,75 17,06 6,73 10,33 2,20 7,6 0,89
24 ore 25,11 10,17 4,46 6,24 3,05 10,5 0,86
36 ore 21,60 8,21 4,85 3,36 3,65 8,9 0,84
48 ore 19,50 7,23 4,66 2,57 3,56 7,9 0,81

43560 ore 17,36 6,50 4,65 1,85 3,68 6,4 0,78
20 zile 14,62 5,00 4,00 1,00 4,71 4,10 0,81
După naștere, mieii se lasă cu mamele lor în maternitate, iar după 8-10 zile
por fi separați sau lăsați în continuare cu mamele lor până la înțărcare. După 10-15
zile de viață, mieii trebuie deprinși să folosească concentrate și fân de calitate, iar la pășunat vor urma împreună cu mamele sau, la necesitate, se vor separa. Alăptarea poate fi naturală sau artificială, cu folosirea laptelui din căldări sau cu biberoane.
înțărcarea mieilor (separarea mieilor de mame după perioada de alăptare)
poate fi ultraprecoce după perioada de colostru, precoce – la vârsta de 12-20 de zile, timpurie – la 30-35 de zile și tradițională – la 60-90 de zile. În cazul înțărcărilor ultraprecoce, precoce și timpurie se poate spori cantitatea de lapte-marfă, dar laptele natural se va înlocui cu substituenți compuși din praf de lapte degresat cu adaosuri de grăsimi vegetale, vitamine, microelemente și alte sub-stanțe nutritive. După înțărcare, tineretul se crește pentru reproducție sau pentru sacrificare, după o perioadă de îngrășare.
Intensificarea reproducției la ovine se realizează prin aplicarea următoa-
relor metode și procedee:
– sporirea indicilor de reproducție;- folosirea timpurie a mielușilor crescuți pentru reproducție;- organizarea fătărilor de două ori pe an și extratimpurii;- transferul de embrioni și clonare;- sincronizarea ciclului sexual, gruparea sau eșalonarea fătărilor în cele mai bune
condiții de alimentație și întreținere a oilor gestante și tineretului după naștere;
– alimentația corectă a efectivului matcă;- profilaxia maladiilor, inclusiv transmise prin sistemul organelor de reproducție. durata folosirii pentru reproducție este influențată de mai mulți factori,
dar este necesar de menținut, că, după 6-8 ani de exploatare, la oi scade produc-ția de lapte, care poate influența diminuarea producțiilor de carne și lână.
Creșterea tineretului ovin
În creșterea mieilor se evidențiază următoarele perioade principale: colos-
trală, de alăptare, de înțărcare, creștere după înțărcare.
În perioada colostrală, mielul, după fătare, trebuie să consume colostru de
la propria mamă, iar în cazul lipsei colostrului la oaia de la care s-a născut mie-lul, se va administra colostru altei oi care a fătat în aceiași zi sau cu o zi înainte. Colostru are o importanță foarte mare încât lipsa lui poate provoca tulburări gastrointestinale sau chiar mortalitatea neonatală.
Colostru, comparativ cu laptele de oaie, este mai bogat în conținutul de sub-

436stanțe nutritive și vitamine. Din aceste considerente, mieii nou-născuți trebuie
să consume colostru nu mai târziu de primele două ore de viață pentru a evita dezvoltarea microorganismelor patogene de tipul Escherichia și Clostridium. În această perioadă, mieii pot suge de la 20 la 40 de ori timp de 24 de ore.
Cantitatea de colostru, consumată de fiecare miel variază între 450-600 g, iar
durata totală a fiecărui supt este de cca 85 de secunde. Timp de 3-4 zile de lactație, componența colostrului devine asemănătoare cu cea a laptelui normal și se epuizează perioada colostrală. În perioada colostrală mieii se cresc împreună cu mamele lor.
Perioada de alăptare începe îndată după perioada colostrală și se termină oda-
tă cu înțărcarea mieilor. Durata perioadei de alăptare poate fi diferită în funcție de tehnologia creșterii mieilor. Înțărcarea foarte precoce începe îndată după perioada colostrală, mieii fiind alăptați artificial cu înlocțiitori de lapte până la vârsta de 30-40 de zile, după care vor fi hrăniți cu furaje concentrate speciale pentru tineretul ovin și cu furaje vegetale de cea mai înaltă calitate.
În cazul înțărcării precoce, separarea mieilor se va face la vârsta de 12-20 de
zile. În acest caz mieii sunt alăptați cu înlocțiitori de lapte timp de 20-30 de zile și apoi pe durata unei perioade de 10-15 zile – cu nutrețuri concentrate pentru tine-retul ovin (C. Pascal, 2007).
Înțărcarea timpurie a mieilor se face la vârsta de 30-35 de zile cu greutatea
corporală de 10-12 kg. Înțărcarea tardivă a mieilor are loc la 60-90 de zile cu gre-utatea corporală de 15-20 kg.
După perioada de alăptare, mieii vor fi crescuți separat de mamele lor în sis-
tem intensiv, semiintensiv sau extensiv. Pentru producția de carne, mieii se vor crește în sistem intensiv pe pășune până la vârsta de 6-7 luni și greutatea corporală de 35-40 kg, folosind viteza sporită de creștere a organismelor tinere din primele luni de viață. Sporul mediu zilnic a mieilor poate constitui în această perioadă 150 g pe zi. Pentru realizarea acestui spor în greutate se vor folosi furajele de pe pășu-ne, iar în cazul deficitului de furaje verzi se va administra și concentrate.
În sistem semiintensiv, tineretul ovin se crește fie pentru reproducție, fie pentru
producția de carne. Tineretul va fi crescut pe pășune, iar în perioada de iarnă – în grajduri, separate de oile adulte, folosind în alimentație o cantitate de furaje care permite obținerea sporului mediu zilnic de la înțărcare până la perioada de utilizare la reproducție de 60-80 g. În sistem semiintensiv mieii vor fi crescuți pentru carne de la înțărcare până la vârsta de 6-7 luni și greutatea corporală de 30-35 kg.
Sistemul extensiv de creștere a tineretului ovin se bazează pe valorificarea
masei verzi de pe pășune, a furajelor fibroase și însilozate în perioada de stabu-lație, fără administrare concentratelor. Acest sistem este cel mai des practicat în condițiile gospodăriilor individuale din republica noastră. Sporul mediu zilnic

437și greutatea la sacrificare sau admitere pentru reproducție variază foarte mult și
depinde de cantitatea și calitatea furajelor, administrate tineretului ovin.
7.4. Tehnologia producerii cărnii de ovine
Importanța economică a cărnii de ovine în alimentația populației. Car-
nea de oaie este un produs mult solicitat de consumatori în țările în curs de dez-voltare, care dispun de multe terenuri de pășune, folosite efectiv pentru creșterea ovinelor. De asemenea, carnea de oaie este mult solicitată în numeroase țări din Orient și Occident, unde consumatorii preferă acest produs pentru valoarea lui nutritivă superioară și însușirile dietetice și organoleptice, deosebit de apreciate comparativ cu carnea altor specii de animale de fermă.
Cerințele față de producerea cărnii de ovine sunt în permanentă creștere nu
numai în țările cu tradiții seculare de consum a acestui produs alimentar (Aus-tralia, Noua Zeelandă, Anglia, Argentina, țările arabe și alte regiuni), dar și în țările în curs de dezvoltare economică.
Aici este foarte mult preferată carnea tineretului ovin crescut intensiv în
primul an de viață a mieilor, iar costul acestui produs, adeseori, este mai mare decât carnea de pasăre și de bovine, datorită calităților sale gustative și valorii nutritive superioare.
Concluzia constă în faptul, că persoanele care doresc să investească în pro-
ducerea cărnii de ovine trebuie să implementeze tehnologii intensive de creștere a tineretului ovin pentru obținerea categoriilor comerciale de carne solicitate pe plan mondial.
În Republica Moldova, consumul de carne datează de mult timp, atât ca
produs alimentar, cât și ca important factor economic. Însă, consumul cărnii de miel are un caracter sezonier: primăvara este solicitat mielul de Sfintele Paști, sacrificându-se miei cruzi cu vârsta între 1-3 și 45 de zile în special de la ovinele raselor Karakul și țurcană.
Consumul de toamnă din sacrificarea tineretului din anul curent și a
ovinelor adulte reformate. Din consumul total de carne a tuturor speciilor de animale de fermă cărnii de ovine îi revine circa 2-3% sau de 3-4 ori mai puțin decât în țările cu tradiții mult mai remarcabile.
În economie, statistică, industria producerii cărnii și marketing se folosesc
diferite noțiuni de carne.
Carnea de ovine în greutate vie este produsul obținut din creșterea ovine-
lor într-o perioadă de timp – lună, trimestru, jumătate de an, anul calendaristic. Producția totală a unui animal sau a unui efectiv de animale este exprimată în kilograme, quintale sau tone. Pentru a valorifica calitățile de carne și îngrășare a

438ovinelor se apreciază sporul mediu zilnic în grame și consumul de furaje în UN
pentru obținerea unui kilogram de spor în greutate.
Carnea de ovine în greutate de abator este produsul obținut de la sa-
crificarea animalelor, care include carcasa și subprodusele comestibile (inima, rinichii, ficatul, plămânii, splina, seul, limba, creierii, partea comestibilă a mem-brelor, înlăturate la abatorizare).
Carnea de ovine în formă de carcase este partea corpului ovinelor fără
cap, membre, piele, organele din cavitatea toracică și abdominală plus seul din regiunea rinichilor care nu se desprinde de carcasă. Carcasele pot fi comerciali-zate întregi (miei cruzi și tineret) sau tranșate în jumătăți de carcase.
Carnea de ovine tranșată sau dezosată se apreciază prin tranșarea co-
mercială a carcasei, care se împarte în câteva părți din carcasă cu sau fără oase. La dezosarea din carcasă, bucățile de carcase se desprinde carnea de pe oase și cartilaje ce nu pot fi folosite în alimentație.
Carnea de ovine – produs pentru comercializare poate fi carcasa întrea-
gă sau unele părți ale carcasei, sau carne dezosată, destinată comercializării, carne tocată și în altă formă solicitată de unitățile comerciale.
Carnea de ovine proaspătă este produsul obținut din sacrificare, nesupus
refrigerării sau congelării, destinat folosirii în calitate de produs alimentar ime –
diat după sacrificare.
Carnea de ovine refrigerată este produsul supus răcirii la temperaturi
de + 1,+2
0 C, dar nu mai jos de 00C, destinat pentru depozitare pe termen scurt
până la prelucrare sau comercializare.
Carnea de ovine congelată este produsul supus congelării la tempe –
raturi de minus 27-280C, care poate fi păstrat până la prelucrare, comercializa –
re timp de până la 6 luni.
din subproduse comestibile fac parte ficatul, rinichii, inima, limba, cre-
ierii, care, de asemenea, se consumă (comercializează) imediat după obținere sau pot fi congelate și depozitate.
Tehnologii de obținere a categoriilor comerciale de carne de ovine,
aprecierea calitativă a carcaselor pe animal viu și carcasa
În funcție de cerințele preferențiate ale consumatorilor pot fi implementate
următoarele tehnologii de producere a categoriilor comerciale de carne de ovină.
Tehnologia producerii cărnii de miel crud de lapte constă în creșterea
intensivă a mieilor de la naștere sacrificați la vârsta de 1,5-2,0 luni cu greu-tatea corporală de 8-12 kg la rasele mixte și de 15-20 kg – pentru metișii și rasele specializate în producția de carne. Acești miei se hrănesc cu laptele mamelor și o cantitate mică de concentrate. Carnea lor are un conținut sporit

439de umiditate și proteină nematurată. Din punct de vedere economic, produce-
rea acestei cărni nu este rentabilă, având în vedere consumul excesiv și costul laptelui folosit de miei care și așa este un produs valoros alimentar .
Tehnologia producerii cărnii de miel de 100 de zile puțin diferă de
tehnologia precedentă, deoarece este bazată pe un consum mare de lapte și folosirea în alimentația mieilor a unor cantități mici de furaje vegetale și con-centrate. Mieii provin de la oile care au fătat în noiembrie-decembrie, sunt crescuți intensiv în perioada de iarnă și la abatorizare au o greutate corporală de 25-30 kg și carcasele de la acești miei cântăresc 10-15 kg.
Un exemplu de producere intensivă a cărnii de miel există în Franța.
Crescătorii de ovine din Franța au implementat o tehnologie de producere a cărnii de miel cu denumirea de „Agneau du Périgord”, care se referă la miei cu vârsta de sacrificare între 80 și 180 de zile, cu greutatea carcasei de 15-21 kg și o buna conformație a acesteia datorită selecției raselor de carne în cazul berbecilor, oile provenind din rase rustice sau semirustice (Jurnalul Oficial al Uniunii Europene).
Tehnologia producerii cărnii de tineret ovin este cea mai răspândită
pentru creșterea până la vârsta de 6-7 luni a berbecuților și mielușilor excluse
de la reproducție, dar supuși îngrășării intensive până la greutatea de 30-40 kg și abatorizați toamna pentru a nu prelungi îngrășarea în perioada de iernat, care este mai costisitoare decât cea de vară-toamnă cu folosirea maximă a fu-rajelor verzi și reziduurile fitotehnice și ale industriei de prelucrare a materiei prime agricole .
Tehnologia producerii cărnii de batal tânăr se practică în gospodăriile
care produc lână și cresc tineretul mascul castrat până la vârsta de 12-13 luni când vor fi tunși și abatorizați. Greutatea corporală la această vârstă este în funcție de cantitatea și calitatea furajelor folosite pentru creșterea și îngrășarea batalilor tineri. În condițiile actuale din Republica Moldova nu se mai practică astfel de tehnologii.
Tehnologia producerii cărnii de batal tânăr adult se practică în zonele
de producere a lânii unde batalii se cresc până la vârsta de 3-4 ani, apoi după o perioadă de îngrășare – de circa 3-4 luni.
Carne de ovine adulte – oi și berbeci în vârsta de peste 5 ani – se
obține de la ovinele din grupa de reproducere care, după rebutare, se supun îngrășării timp de 30-40 de zile și apoi se sacrifică. Această categorie de carne are cele mai inferioare calități comerciale.
Aprecierea calităților comerciale ale ovinelor vii destinate sacrificării
se efectuează prin cântărirea individuală sau în grup a câte 3-6 capete pe lo-

440turi de calitate după 12 ore de post la sau în absența postului prin scăzământ
de 3-6% în raport de distanța de transport din gospodărie până la unitățile de abatorizare. Este recomandat și timpul de odihnă de 24 ore, fiind necesar pen-tru prevenirea sângerării incomplete la sacrificare, diminuării conținutului de glicogen și a creării pH-lui cărnii care favorizează culoarea cărnii.
Aprecierea conformației se face după profilul și formatul corporal în
funcție de rasă, sex, vârstă. Aprecierea stării de îngrășare se face prin palpația maniamentelor. Ordinea de palpare este următoarea: pliul cozii (la ovinele cu stare bună de îngrășare este plin și puțin consistent), șalele și spinarea (apreci –
erea depuneri de grăsimi subcutanate), pieptul (de avut în vedere că este mai dezvoltat la berbeci decât la oi), în regiunea abdomenului se evaluează acu-mulările de grăsime pe toată regiunea corporală, spată și pulpă cu acumulări neesențiale de grăsime. Cerințe minimale pentru aprecierea calităților comer –
ciale pe viu a ovinelor destinate sacrificării sunt prezentate în tabelul 89.
Tabelul 89
Cerințe pentru încadrarea ovinelor în calități de valoare sau comerciale
Nr. Calitatea oi Batali
1. Calitatea I-a- Musculatura bine dezvoltată,
forma corpului rotunjită;- Maniamente dezvoltate la baza cozii, în regiunea șalelor- Musculatura bine dezvoltată, forma corpului rotunjită;- Maniamente mai dezvoltate și numeroase ca la oi (baza cozii, regiunea șalelor, spinării, pieptului și spetei).
2.Calitatea a
II-a- Musculatura suficient dezvoltată, însă cu unghiuri osoase reliefate;- Maniamente la baza cozii (mai dezvoltat) și la șale (foarte puțin dezvoltat).- Musculatura suficient dezvoltată, însă cu unghiuri osoase reliefate;- Maniamente prezente la spinare, șale și baza cozii.
3.Subcalitatea
II-a- Animale cu musculatura slab dezvoltată, respectiv unghiuloase;- Maniamentele lipsesc sau sunt prezente, dar slab dezvoltate la baza cozii.- Animale cu musculatura slab dezvoltată, respectiv unghiuloase;- Maniamentele nu sunt prezente.
În baza indicilor obținuți la sacrificarea ovinelor se apreciază încadrarea în
clase de calitate conform cerințelor minime prezentate în tabelul 90.

441Metodele de apreciere a calităților carcasei. Aprecierea carcaselor se
face în raport cu greutatea corporală, starea de îngrășare, conformație, calitatea
cărnii și depunerile de grăsime.
Greutatea carcasei se apreciază pe cald după abatorizare prin cântărire
individuală după care se apreciază randamentul la sacrificare.
Starea de îngrășare a carcasei se apreciază după grosimea și modul de repar –
tizare pe carcasă a stratului grăsimii de acoperire, consistența și culoarea grăsimii.
Conformația imprimă carcasei aspectul comercial, atrăgător se apreciază
după aspectul general și prin efectuarea unor măsurători pe carcase, după dez-voltarea musculaturii și caracterul de acoperire cu stratul de grăsime.
Calitatea cărnii se notează după mărimea fibrilajului, consistență și culoare,
estimată cu: I-II – când granulația este mare, consistența moale și culoarea roșu în-chis; III-IV – când granulația este mijlocie, consistența semitare, culoarea roșu de-gradat; VI-VIII – când granulația este fină, consistența densă, culoarea spre roz.
Tabelul 90
Baremuri minime pentru valorificarea ovinelor pe clase de calitate, pe
baza randamentelor la tăiere și a indicilor de seu existente în România
Nr. AnimaleClasaIndici de abator
Randament Indice
de său cu lână fără lână
1.Oi și capre adulteI-a
a II-a
Subcalit. a II-a41,5
39,037,042,540,038,00,80,3
–
2.Batali (fără cap, picioare și organe)I-a
a II-a
Subcalit. a II-a48,546,543,01,00,4
–
3.Tineret ovin îngrășat cu greutatea peste 30 kgCalitatea I-a 43,0 43,5 –
4.Tineret ovin îngrășat cu greutatea 20-30 kgCalitatea I-a 43,0 43,0 –
5.Miei reformați Calitatea I-a 50,0 –
Clasificarea carcaselor conform reglementărilor UE. Clasificarea carca-
selor de ovine adulte se efectuează prin aprecierea succesivă:
– a conformației, în șase clase: S, E, U, R, O, P

442- a stării de îngrășare, în cinci clase: 1. Foarte slabă; 2. Slabă; 3. Medie; 4.
Grasă; și 5. Foarte grasă.
Pentru a fi clasificată în clasa S, carcasa de conformație superioară nu tre-
buie să prezinte nici un defect în porțiunile sale esențiale (pulpă sau jigou, mus-
culatură dorso-lombară și spată).
Pentru a fi clasificată în E, carcasa de conformație excelentă nu trebuie să
prezinte defecte în porțiunile esențiale (pulpă sau jigou, musculatură dorso-lom-bară și spată).
Pentru carcasele de conformație U, R, O, P, carcasa nu prezintă un caracter
omogen la nivelul celor trei porțiuni esențiale, clasa va fi dată de cea în care se încadrează două, din cele trei porțiuni esențiale.
Clasele pentru conformația carcasei sunt următoarele: S – superioară; E –
excelentă; U – foarte bună; R – bună; O – suficient bună; P – acceptabilă (foarte slabă, slabă, medie, grasă, foarte grasă).
însușirile fizico-chimice și nutritive ale cărnii și grăsimii de oaiePrincipalele caracteristici fizice se referă la culoare, consistență, depuneri
de grăsime și fibrilaj, apreciate pe carnea în stare crudă și la gust, miros, sucu-lență și frăgezime, apreciate ca preparate.
Culoarea este condiționată de cantitatea de hemoglobină, mioglobină și pig-
menți, variază de la roz-pal la roz-viu sau închis la ovinele adulte. Culoarea de-pinde de rasă, vârstă, starea de îngrășare, starea de sănătate, structura și calitatea furajelor, durata transportului către abator și repausul înainte de sacrificare (12 ore), regiunea corporală. Carnea de miel este de culoare mai deschisă spre pal.
Consistența cărnii este mai mare la animalele adulte și cele slabe, decât
la tineret. Se apreciază după rapiditatea revenirii elastice la forma inițială, după apăsare cu degetul. Carnea proaspătă și maturată are o consistență clasică mai pronunțată, urmele lăsate la apăsarea cu degetul dispar repede.
Consistența cărnii variază în raport cu starea de conservare, vârstă și starea de
îngrășare. Consistența poate fi moale, semitare sau densă, care de altfel este de dorit.
depunerile de grăsime corelează cu însușirile de suculență și frăgezime
privită prin prisma perselării și marmorării. Grăsimea din carcasă de 16-18 kg nu trebuie să depășească grosimea de 12 mm, măsurată deasupra cotletului, în trei puncte diferite și cantitatea de 250-300g.
Grăsimea sau seul la ovine este de culoare albă cu tendințe spre ușor găl-
buie, consistență tare și sfărâmicioasă la răcire. Seul nedorit este de culoare în-chisă, consistență moale uleioasă, se oxidează și se întărește ușor (tabelul 91).
Fibrilajul este corelat cu frăgezimea și suculența cărnii și se apreciază pe

443mușchiul secționat transversal, după mărimea „grăuntelui sau bobului” de car –
ne. Fibrilajul la miei are diametrul de 28-30 microni, la oile adulte – 34-37
microni.
Tabelul 91
Grăsimea din carcasă (%) la tineret și oi adulte (V . Taftă, J. Zuhair, 1981)
Specificareoi
adulteTineret Merinos Spancă Țigaie Țurcană
Grăsime subcutanată, mm 0,88 0,46 0,48 0,46 0,57 0,33
Grăsime depuneri, g 1,73 0,73 0,69 0,88 0,77 0,59
inclusiv: grăsime perirenală, g 1,18 0,42 0,31 0,51 0,50 0,37
grăsime internă, g 0,55 0,31 0,38 0,36 0,28 0,21
grăsime totală, g 2,62 1,91 1,16 1,34 1,34 0,91
Frăgezimea reprezintă proprietatea de a opune o oarecare rezistență la tăie-
re, rupere, presare sau zdrobire prin masticare. Depinde de cantitatea și calitatea
grăsimii de infiltrație, precum și a țesutului conjunctiv în cadrul fiecărei rase și
regiuni anatomice.
Suculența reprezintă însușirea cărnii de a reține o anumită cantitate din
sucul intra- și intercelular, perceptibil în timpul masticării și fierberii, corelează
cu conținutul de apă și grăsime.
Gustul și aroma depind în mare măsură de nivelul și modul de hrănire și cel
de pregătire culinară. Este condiționat de cantitatea de substanțe (lipide, hidrați de carbon și săruri minerale) de conținutul de sulf și amoniac și de mirosul cărnii.
Calitatea carcaselor poate fi apreciată și în funcție de randamentul regiunilor
corporale la tranșarea carcaselor. Tranșarea se efectuează în scopul acordării posi-
bilităților de a alege părțile preferate ale carcasei sau reieșind din posibilitățile de
procurare ale cărnii (fig. 163). Tranșarea carcaselor se face pe regiuni anatomice.
Figura 163. Carne de ovine tranșată

444Compoziția chimică a cărnii depinde de specie, starea de îngrășare, vârstă,
sex, greutatea corporală, regiunea de măcelărie și calitatea cărnii. Valorile medii
ale cărnii de ovine adulte și tineret se prezintă în tabelul 92.
Cercetările științifice, efectuate în România, au demonstrat că compoziția
chimică a cărnii de oaie depinde de starea de îngrășare a animalelor înainte de abatorizare (V . Taftă, 1997).
Glucidele (glicogenul, glucoza, maltoza) sunt în cantități reduse, dar con-
tribuie la captivitatea contractilă a musculaturii și la calitatea cărnii.
lipidele (gliceride, steridele, fosfatidele etc.) se găsesc în cadrul fibrei
musculare a țesutului conjunctiv, participă la perselarea și marmorarea cărnii, fiind și principalul suport al vitaminelor A, D
3, E și K.
Tabelul 92
Componența chimică a cărnii de ovine adulte și miei în funcție
de starea de îngrășare
CategoriaStarea de
îngrășareConținutul cărnii, %
Calorii/100g apă proteine lipide minerale
Ovine adulteGrasă 57,3 14,3 27,5 1,0 314,4
Medie 64,8 17,0 17,2 1,0 229,6
Slabă 75,0 20,0 4,0 1,0 119,2
MieiGrasă 61,0 18,0 20,1 0,9 260,7
Slabă 72,0 21,0 6,1 0,9 142,8
Sărurile minerale sunt reprezentate în special de P, Ca, K, Fe, Co, Zn și
Iod, care participă la funcționarea diferitor sisteme și organe și în maturarea căr –
nii. Valoarea nutritivă a cărnii este determinată și de conținutul de calciu, fosfor
și fier. Între proteină și conținutul de calciu există o corelație pozitivă r=0,80.
Vitaminele care se găsesc în cantitate mai mare sunt cele din cadrul com-
plexului B, după care urmează vitaminele A, C, D, PP, E.
După conținutul de aminoacizi carnea de ovine are valori apropiate de
cele a altor specii de animale de fermă. După conținutul de aminoacizi carnea
de ovine satisface cerințele fiziologice ale omului sau depășesc (izoleucină, leu-
cină, lizină, treonină, valină).
Factorii care condiționează producția de carne sunt de trei categorii.
Factorii genetici includ: Rasa care condiționează producția cantitativă și ca-
litativă în funcție de gradul de precocitate și tipul de conformație, dimensiunile
de lărgime și adâncime ale corpului. Prin metodele existente de selecție se vor
depista animalele cu cei mai superiori indici ai producției de carne în scopul folosirii factorilor genetici de ameliorare a raselor de ovine.

445Individualitatea. În cadrul fiecărei rase, indiferent de gradul ei de preco-
citate există o anumită proporție de plus variante cu aptitudini mai dezvoltate
pentru producția de carne, care necesită folosiți maxim pentru multiplicarea ani-
malelor înalt productive.
Sexul și tipul de fătare. Masculii sunt mai masivi decât femelele, au o
energie de creștere mai mare. Produșii proveniți din fătări unipare au o energie de creștere și îngrășare mai mare comparativ cu cei din fătări gemelare. Actual-
mente, există metode de obținere, la dorința crescătorului de ovine, a mai multor
masculi, care cresc mai repede și au greutatea corporală sporită.
dintre factorii de mediu intern fac parte vârsta, care este strâns legată de
capacitatea de conversie a furajelor, potențialul de creștere și îngrășare, dezvol-
tarea musculaturii și depunerile de grăsime. Pentru producția de carne trebuie
de folosit la maxim gradul sporit de creștere a tineretului în primele luni de viață.
Starea de îngrășare și fiziologică poate influența ritmul de creștere, gradul
de dezvoltare și procesul de îngrășare. Acest factor va contribui la sporirea ren-tabilității producerii cărnii de oaie.
Factorii de mediu extern sunt: Clima, solul, temperatura, viteza și umi-
ditatea relativă a aerului și caracterul vegetației. Acești factori pot fi reglați
în adăposturile ovinelor, prin crearea condițiilor de odihnă a ovinelor la pășunat,
ameliorarea producției vegetale de pe pajiști.
Nivelul de alimentație și calitatea furajelor sunt factorii decisivi în spo-
rirea producției de carne și ameliorarea calităților ei.
Intensitatea reproducției, de asemenea, poate spori numărul de miei cres-
cuți pentru carne. Important de obținut și două fătări pe anul calendaristic.
Tehnologia creșterii și organizarea activităților tehnologice zilnice în
ferma de ovine pot influența pozitiv sau negativ producția de carne, dar se va
organiza în așa mod tehnologia și activitățile la creștere a ovinelor pentru a ob-ține cât mai multă și calitativă producție de carne.
7.5. Tehnologia producerii laptelui de ovine
Importanța laptelui de oaie. Laptele de oaie și produsele obținute din pre-
lucrarea lui constituie alimentul de bază în hrana omului în mai multe țări din Asia, Africa de Nord, Europa datorită valorii biologice și nutritive înalte. Lapte-le de oaie este și materia primă importantă pentru industria alimentară. Nichans,
citat de V . Taftă (1983), afirmă că consumul laptelui de oaie sporește imunitatea
omului la tuberculoză, iar datorită conținutului bogat în acid orotic sau uricilic și magneziu poate preveni apariția cancerului.
Sporirea producției de lapte a ovinelor favorizează majorarea efectivelor de
ovine, creșterea tuturor mieilor în perioada de alaptare, creșterea producției de

446carne și lână, de lapte marfă după înțărcarea mieilor. Se cunoaște că în turmele
de ovine cu producția sporită de lapte tineretul are o viteză mai mare de creștere.
Din aceste considerente este extrem de necesar de ameliorat aptitudinile produc-
ției de lapte la toate rasele de ovine prin activitățile de selecție și îmbunătățire a
condițiilor de creștere, reproducție, alimentație și întreținere a ovinelor.
însușirile fizice și componența chimică a laptelui de oaie. Culoarea, mirosul,
gustul, densitatea și aciditatea sunt însușiri fizice ale laptelui. Însușirile fizice sunt diferite la lapte și colostru, ultimul fiind destinat alimentației mieilor și nu prezintă
valoare în calitate de materie primă pentru industria de procesare a laptelui.
Culoarea laptelui proaspăt de oaie este alb-opalescent la începutul și mij-
locul lactației, iar spre sfârșitul lactației, concomitent cu sporirea conținutului de grăsime, laptele capătă nuanțe gălbui. Culoarea laptelui se poate schimba puțin
și căpăta nuanțe roșietice când oile folosesc furaje cu conținut bogat de caroten
și xantofilă sau nuanțe galben-verzui, dacă furajele folosite de oi au un conținut sporit de pigmenți din grupa flavonelor.
Mirosul laptelui este specific datorită conținutului bogat de acizi grași, dar se
poate devia din cauza folosirii furajelor parțial alterate sau din cauza unor plante medicinale de pe pășune cu miros specific. Laptele poate căpăta alt miros în cazul
depozitării necorespunzătoare împreună cu alte substanțe sau produse alimentare.
Gustul laptelui proaspăt este plăcut și dulciu. În cazul consumului pelinului,
rapiței gustul devine amărui. Gustul se poate schimba și la consumul unor cantități
mari de rădăcinoase sau a hranei însilozate și depozitate fără respectarea cores-punzătoare a tehnologiei. Mastitele clinice și alte maladii ale glandei mamare pot
modifica esențial gustul laptelui, iar în multe cazuri astfel de lapte nu mai poate fi
folosit în alimentația oamenilor sau poate provoca intoxicații consumatorilor.
Densitatea laptelui proaspăt, nefalsificat, este cuprinsă între 1,030 și 1,036
și are dependență de conținutul de grăsime și proteină a laptelui.
Compoziția chimică este prezentată de conținutul de apă, substanțe grase
și proteice, minerale și vitamine, determină valoarea nutritivă și energetică a laptelui. Valorile medii ale compoziției chimice și valoarea energetică a laptelui de oaie, comparativ cu cel al altor mamifere, se prezintă în tabelul 93.
Comparativ cu bovinele, caprinele, bivolițele, cămilele, ovinele produc lap-
te cu cel mai mare conținut de substanță uscată, inclusiv grăsime și proteină, și are o valoare energetică superioară.
Compoziția chimică a laptelui este influențată de mai mulți factori și frec-
vent se poate modifica în timpul lactației, mulsului, apariției unor maladii, inclu-siv a glandei mamare, precum de influența rasei, tipul morfo-productiv, a stării
de sănătate și îngrășare, a vârstei animalelor, a factorilor climaterici etc.

447Tabelul 93
Compoziția chimică și valoarea energetică a laptelui
(după Matassino citat de C. Pascal, 2007)
Proveniența
lapteluiSubstanță
uscatăConținut
de grăsimeConținut
de proteinăConținut
de lactozăSubstanțe
mineraleGreutate
specificăValoarea
energetică,
kcal/kg
Femele 12,4 3,4 1,6 6,7 0,22 1,030 682,2
Ovine 19,5 7,5 6,2 4,9 0,92 1,038 1263,6
Caprine 13,2 4,6 3,4 4,5 0,73 1,031 812,1
Bovine 12,7 3,5 3,5 4,7 0,78 1,032 712,6
Bivoliță 16,4 7,2 4,8 4,7 0,75 1,031 1084,6
Iapă 9,5 0,9 2,1 6,3 0,35 1,035 448,6
Cămilă 12,2 4,7 3,3 3,5 0,67 1,000 773,7
Cățea 20,9 9,2 7,4 3,19 1,07 1,035 1423,8
Substanțele grase sunt prezentate de steride, gliceride și fosfatide, iar dia-
metrul mai mare al globulelor de grăsime din laptele de oaie determină o smân-
tânire mai rapidă comparativ cu laptele de vacă (C. Pascal, 2007).
din substanțele proteice fac parte lactoalbumina și lactoglobulina în can-
tități mai mari comparativ cu laptele de vacă și capră.
Substanțele minerale. În laptele de oaie se conțin macroelemente (Ca, Na,
Mg, K) și microelemente (Fe, Cu, Br) în cantități superioare comparativ cu lap-tele altor specii de animale domestice.
Laptele de oaie are un conținut bogat în vitamine (A, C, D
2, D3, E, K, M, PP și
complexul B) și superior în comparație cu laptele altor mamifere. Conținutul de vi-tamine A și C comparativ cu laptele de vacă, este mai mare în lunile de primăvară.
În lapte se mai conțin și enzime, predominant fosfataza, iar în cantități mai
reduse ribonucleaza, xanthinaoxidaza și lizozima.
lactația este perioada în care oile se mulg, care se poate prelungi 7-8 luni
de la fătare până la înțărcare. Durata lactației este condiționată de rasă, tipul morfo-productiv, individualitate, nivelul de ameliorare și nutriție, vârstă, siste-mul de reproducție, starea de sănătate și îngrășare, factorii climaterici, durata alăptării mieilor și sistemul de înțărcare, numărul de miei alăptați. La oile cu producția mare de lapte și un singur miel, perioada lungă de alăptare influen-țează negativ producția totală de lapte, inclusiv lapte-marfă, întrucât aceste oi produc mai mult lapte decât poate suge mielul, mai cu seamă în primele luni de lactație. La oile cu doi și mai mulți miei durata alăptării stimulează creșterea producției totale de lapte și a laptelui-marfă.

448Lactația include următoarele faze principale: faza scurtă de colostru (ma-
xim de 5-7 zile) de la începutul lactației, faza ascendentă în prima perioadă de
lactație, platoul cu vârful lactației, faza descendentă cu care se termină perioada de lactație la înțărcare.
Caracterul lactației, redat printr-o curbă, care demonstrează nivelul produc-
ției de lapte în diferite perioade de lactație, este influențat de rasă, tipul mor –
fo-productiv, starea sănătății și individualitatea animalului, nivelul alimentației oilor și calitatea furajelor, condițiile meteorologice, perioada anului, condițiile de întreținere a animalelor etc.
În primele zile după fătare, oile produc colostru care se deosebește de lapte
prin compoziția sa chimică, valoarea nutritivă și energetică, are un conținut mai bogat de substanțe uscate, inclusiv grăsime, proteine, vitamine și anticorpi, care sporește imunitatea mieilor față de agenții patogeni.
Faza ascendentă, în mod general, se caracterizează prin sporirea producției
zilnice de lapte până la platoul lactației, în care se atinge vârful curbei de lacta-ție. În faza ascendentă, cu durata de circa 90 de zile, se poate obține aproximativ 65% din cantitatea totală de lapte pe lactație. Între nivelul producției maxime de lapte pe lactație și durata fazei ascendente există o corelație negativă (V . Taftă citat de C. Pascal, 2007).
În platoul lactației, producția de lapte se menține aproximativ la același nivel
pe o perioadă mai scurtă sau mai îndelungată în dependență de factorii care deter –
mină producția de lapte. Debitul maxim sau platoul lactației de cele mai multe ori apare în diferite variante posibile. (I) Când debitul maxim apare în luna iunie, pot fi obținute cele mai mari producții de lapte. (II) Dacă acest debit este atins în luna mai, se obțin cele mai reduse producții de lapte. (III) Când lactația intră cu faza platou în lunile mai-iunie, se obțin producții intermediare de lactație (V . Taftă și colab. citat de C. Pascal, 2007). În mod practic, de aceste particularități biologice ale lactației se va ține cont la planificarea însămânțărilor și fătărilor oilor.
Mulsul oilor poate fi manual sau mecanic cu aparate de muls. Se va lua în
considerație particularitățile biologice ale glandei mamare, care este formată din două compartimente și practica existentă de fixare a oilor la muls.
Mulsul manual al oilor este cel mai răspândit sistem în Republica Moldova,
România, Bulgaria, Macedonia, Croația, Slovenia, Ucraina și alte țări, unde se practică varianta posterioară cu poziția mulgătorului față de oaie după mem-brele posterioare. În alte țări din Europa se practică și mulsul lateral cu poziția mulgătorului ca și în cazul mulsului vacilor.
La mulsul manual, oile sunt fixate la un cotar (strungă), care nu permite
mișcări ale oilor în perioada mulsului.

449Mulsul manual se execută în trei faze. În prima fază, mulgătorul cu o mână
prinde ugerul, iar cu cealaltă stoarce primele jeturi, desfundând mameloanele.
În a doua fază, ugerul este cuprins cu ambele mâini și supus unei presiuni la-terale de sus în jos, astfel încât din ambele mameloane laptele să fie evacuat în jeturi lungi și continue. În următoarea fază pentru evacuarea ultimelor picături de lapte se trece la mulsul cu nod la fiecare mamelon. Perioada mulsului unei oi constituie, dimineața, aproximativ 60 de secunde, la prânz și seara – 30-40 de secunde, iar toată turma trebuie să fie mulsă în circa 60-90 de minute.
Figura 164. Instalație de muls oile
Pentru mulsul mecanic se folosesc instalații fixe în grajduri sau instalații
mobile pe pășune (fig. 164). Cu toate că unele cercetări recente au demonstrate
reducerea producției de lapte, este important de reținut că lapte cu calitatea sani-tară superioară se va obține folosind instalații mecanice, iar din asemenea lapte se pot produce lactate conform reglementărilor UE, solicitate la export. Aparatul de muls ovinele și caprinele are două pahare pentru cele două compartimente ale ugerului. În dependență de faza lactației și nivelul producției de lapte, mulsul manual sau mecanic se va efectua de două sau trei ori pe zi.
Calitatea laptelui se determină prin metode organoleptice, aprecierea
gradului de impurificare, analize de laborator cu determinarea conținutului de grăsime și proteine, a densității și acidității. Aceste metode se aplică în sco-pul depistării falsificărilor laptelui și destinației pentru procesare. Prin metode organoleptice se determină culoarea și aspectul, gustul, mirosul și consistența laptelui. Gradul de impurificare se realizează prin filtrare.
Falsificările laptelui pot fi efectuate cu apă, diferite substanțe chimice pen-
tru diminuarea gradului de aciditate, adaos de lapte de vacă sau capră, grăsimi vegetale sau de origine animală, cu excepția grăsimilor din lapte, iar în unele cazuri în lapte pot nimeri antibiotici și preparate veterinare folosite la tratarea oilor bolnave. Falsificările reduc calitatea, valoarea nutritivă și energetică, den-sitatea și aspectul laptelui, iar prin falsificări cu substanțe chimice și preparate

450veterinare laptele poate provoca diferite maladii sau intoxicația consumatorilor
de lactate. Falsificările laptelui pot fi depistate prin analize și metode organolep-
tice ale calității laptelui.
Metode de sporire a producției de lapte și controlul în perioada lacta-
ției. Metodele de sporire a producției de lapte se referă la (I) activități genetice de ameliorare a raselor de ovine, (II) folosirea raselor specializate și cu produc-ții sporite de lapte pentru încrucișarea cu rasele specializare la producția lânii, cărnii, pielicelelor și blănurilor, (III) ameliorarea condițiilor de alimentație și întreținere, folosirea metodelor de intensificare a reproducției ovinelor, inclusiv obținerea a două fătări pe an.
Conform recentelor reglementări ale UE, controlul producției de lapte la
ovine include evidența producției pe perioada totală a lactației și unele perioade ale ei. Durata lactației include durata de alăptare a mieilor și durata mulgerii exclusive după înțărcarea mieilor, respectiv producția de lapte poate fi apreciată pe toată perioada lactației sau numai pe perioada mulgerii exclusive.
Frecvența și numărul controalelor producției de lapte. Producția de lap-
te în perioada alăptării poate fi calculată reieșind din greutatea mieilor și aplica-rea unor coeficienți pentru fiecare rasă de ovine.
Pentru aprecierea producției de lapte în perioada mulgerii exclusive în ca-
zul mulsorilor zilnice intervalul mediu dintre două controale succesive ale pro-ducției de lapte pe turmă este de 30 de zile (cu variații de 28-34) pentru primele trei luni de lactație. Numărul total de controale nu este fixat și poate fi stabilit în funcție de rasă și categoria de vârstă a animalelor. Pentru fiecare oaie intervalul maxim dintre două controale este de 70 de zile.
Valorificarea laptelui include obținerea produselor lactate în formă de
brânză, telemea, cașcaval, unt, iaurt și alte produse lactate acidofile, dar cele mai răspândite și solicitate de consumatori sunt cașcavalul și brânza cu diverse tehnologii de producere și denumiri comerciale sau de origine.
Ferma se va baza pe comercializarea produselor tradiționale, obținute din
lapte de oaie, precum cașul și urda. Cele două produse se vor obține din tehno-logie tradițională fără conservanți și aditivi, ceea ce le face solicitate, în special, de populația de la orașe, care dorește să consume produse BIO.
Un alt produs comercializat este carnea de miel, animalele vor fi îngrășate
în sistem intensiv pentru a se obține o greutate cât mai mare la sacrificare, alături de carne de bună calitate. Animalele se vor fi comercializate fie în viu, fie sacri-ficate și tranșate, în miniabatorul amenajat în fermă, contra cost. Pe lângă carnea de miel, se va comercializa și carnea de oaie, provenită de la oile reformate.
Factorii care influențează producția de lapte la ovine. Rasa influențează

451în limite foarte largi atât cantitatea, cât și calitatea laptelui în cadrul aceluiași tip
fiziologic, chiar dacă animalele au fost întreținute în condiții similare. În funcție de cantitatea de lapte pe lactație, rasele de ovine se clasifică în patru grupe, astfel:
• specializate, cu peste 201 litri de lapte (Friză, Awassi, Lacaune, Sardă,
Oaia britanică de lapte, Chios, Langhe, Mytilene etc.);
• cu producții bune ce se încadrează între 101 și 200 litri de lapte (Cap
negru de Teleorman, Țigaie ameliorată, Țurcană ameliorată, Merinos de Palas, Biella, Comiso, Vlakiko etc.);
• cu producții mijlocii între 61 și 100 litri de lapte (Merinos de Transilvania,
Spancă, Siciliană, Kivircik, Bluefaced Leicester etc.);
• cu producții mici – sub 60 litri de lapte (Karakul, rase derivate din Meri-
nos Australian, unele rase englezești de carne etc.).
Calitatea laptelui de oaie exprimată prin componenții chimici poate prezen-
ta diferențe, în funcție de rasă, de cca 20%. Astfel, supuse unui experiment, rase-le de oi apropiate filogenetic, întreținute în aceleași condiții, au avut un procent de grăsime diferit: Țurcana brumărie – 6,5% și rasa Karakul – 8%. În general, rasele de oi cu producții mari de lapte prezintă un procent de grăsime mai mic (Friză – 6,3%).
Varietatea. În cadrul unor rase s-au format varietăți care diferă mult prin can-
titatea de lapte realizată pe o lactație. La rasa Țigaie, varietatea Ruginie și cea Bu-călaie dau producții mai ridicate de lapte decât Țigaia, varietatea albă sau neagră.
Ecotipul. La unele rase și varietăți s-au format ecotipuri consolidate gene-
tic cu producții ridicate de lapte. Rasa Țurcană, varietatea albă ecotipul de Sibiu, realizează producții mult mai mari față de ecotipul Țurcană albă din Apuseni. De asemenea, în cadrul rasei Țigaie, varietatea Bucălaie, ecotipul de Banat și Țigaia ruginie ecotipul de Covasna realizează producții mai ridicate comparativ cu celelalte ecotipuri ale acestor varietăți.
Unele ecotipuri au grupuri mai mari de oi, denumite populații, care se dis-
ting prin producții mai ridicate de lapte. În zona Caransebeșului s-a format o populație distinctă de oi Țurcane albe, cu lână ondulată, denumite local oi crețe de Caransebeș, mai performante pentru producția de lapte.
La rasa Țurcană s-au consolidat încă două populații cu producții mai mari
de lapte în zona Văii Jiului, Țurcana de Jieț sau Țurcana brează, cu o brezătură pe față, iar în zona Slatina Țurcana de Brastavățu, cu lână albă, dar capul și gâtul colorat. Aceste populații pot fi punctul de plecare pentru a crea rase românești de ovine specializate pentru producția de lapte.
Individul. Variația individuală a producției de lapte în turmele neselecțio-
nate de ovine de aceeași vârstă, rasă și întreținute în aceleași condiții depășește

452diferențele medii dintre rase privind producția de lapte. Astfel, în aceste turme
s-au găsit oi cu producții medii pe lactație cuprinse între 25 și 250 kg, rezultând un raport între aceste producții de 1/10 – mult mai mare decât în cazul vacilor de lapte (1/4-1/5). Și în activitatea practică s-a observat, că, deși în condiții bune de întreținere, sunt oi care an de an dau o producție de lapte foarte scăzută, nepu-tând să-și crească mielul.
V ariabilitatea mare a cantității de lapte semnalată mai frecvent la oi are drept
cauză neglijarea selecției, ca mijloc de ameliorare a acestei însușiri. O însemnată variație individuală o prezintă și principalii componenți ai laptelui, dintre care se detașează procentul de grăsime. V ariabilitatea individuală este rezultatul unui potențial genetic, diferit de la un individ la altul, acesta fiind o sursă reală de ame-liorare prin selecție (h
2= 0,3) a caracterului respectiv (Ioan Pădeanu, 2011).
Tehnologii de obținere a unor produse din laptele de oaie
Cașul dospit de oaie. După închegare, laptele se desprinde ușor cu mâinile
de pe pereții cazanului și se mărunțește bine până la mărimea bobului de mazăre,
timp de 10 minute, pentru scoaterea zerului. Apoi se amestecă ușor încă cca 5 mi-
nute. În continuare, se adaugă 5 litri de zer, încălzit la 40-42°C, la 100 litri de lapte, pentru păstrarea constantă a temperaturii de 37°C. Coagulul (laptele închegat) se “adună” ușor, timp de 10 minute, cu ambele mâini, formându-se un conglomerat mare și rotund, pe sub care se trece cu atenție, în vederea așezării lui pe crintă, sub o greutate ușoară. După 5 minute, se “rupe” în bucăți de mărimea unui ou, apoi
se leagă sedilă (săculeț din pânză pentru scurgerea zerului din caș) și se presează
cca 2 minute. Urmează o nouă mărunțire până se ajunge la mărimea “bobului de mazăre”, după care sedila se leagă, fiind supusă ultimei presări uniforme și mode-rate, cca 2 ore, cu ajutorul unei plăci mai groase din lemn de fag sau de stejar, pe care, eventual, se poate așeza – după caz – și o lespede de piatră de mărime potri-
vită și curată. În ceea ce privește cheagul, în lipsa soluției industriale de pepsină,
se folosește stomacul mieilor sacrificați până la vârsta de 3 săptămâni, în care se adaugă lapte și sare multă. După circa 2-3 săptămâni se secționează, iar conținutul se dizolvă prin frecare între degete în cca 2 kg de apă caldă, după care se filtrează. Tot în același scop se poate folosi și mucoasa stomacului de porc, frecată cu sare
multă, după care se introduce într-un vas, peste care se toarnă lapte, lăsându-se cca
2 săptămâni în această stare, apoi se filtrează și se folosește.
urda. Zara, rămasă după prepararea “cașului dulce”, se fierbe timp de 1
oră la temperatura de 85-90°C, interval în care are loc precipitarea restului de proteină. Pe tot timpul fierberii, zerul se agită continuu cu o lingură de lemn, ca să nu se prindă de fundul cazanului și să nu se “afume”. Bucățelele de urdă
se ridică treptat la suprafața cazanului, unde se culeg cu o lingură și se pun în

453sedilă pentru scurgerea zerului, timp de 10-12 ore. În această fază, urda apare ca
o pastă omogenă, granulată fin și de culoare alb-cenușie. Se consumă proaspătă sau sărată, frământată și presată în putini sau în diverse forme, confecționate din
coajă de brad, pentru conservare timp mai îndelungat. Din cca10-12 litri de zer,
rezultă, de regulă, 1 kg de urdă.
Cașul sărat se obține din cașul dospit. Acesta se taie în felii și se introduce
în zer clocotit. Pasta obținută se presează în forme mici, rotunde sau dreptun-
ghiulare, din lemn, cu baza sau fețele sculptate în diferite modele florale și cu capacitate de 250-300 g, unde rămâne câteva minute. Se introduce apoi într-o baie de saramură pentru 10-12 ore, după care se trece la zvântare și afumare, pentru conservare îndelungată.
7.6. Producția de pielicele
Pielicica este blănița mielului sacrificat la 1-3 zile după naștere. În această
perioadă învelișul pilos al mieilor are forma de buclaj și este cunoscut cu denu-mirea comercială de Karakul, Astrahan și Persan.
Pielicelele prezintă materie primă pentru industria confecționării hainelor, în-
călțămintei și a altor obiecte de uz casnic, precum și pentru activitățile de artizanat. Acest produs este mult apreciat și solicitat pe piața internațională. Pentru produ-cerea celor mai valoroase pielicele se cresc ovinele rasei Karakul și deferiți metiși obținuți din încrucișarea unor rase (Țurcana, Reșetilov) cu rasa Karakul.
Karakul este una din cele mai vechi rase create pentru producerea pielicele-
lor. De la ovinele Karakul se mai obține lapte și carne, produse destul de apreci-
ate de consumatori. În 15-20 de ani prețul celor mai valoroase pielicele Karakul
nu a depășit 150 lei, iar de la o oaie Karakul anual se obține 60-80 kg de lapte din care se produc 10-15 kg de brânză, costul total al căreia este de 500-700 de lei și cel puțin 20 kg de carne la un preț de circa 400 de lei.
Rezultă, că, actualmente, cele mai valoroase produse sunt laptele și carnea,
dar nu pielicelele. Totodată, nu se poate renunța absolut de producerea pielice-lelor, totuși activitatea de ameliorare necesită să fie direcționată, atât la sporirea calității pielicelelor, cât și la sporirea cantității și calității laptelui și cărnii. Pen-tru sporirea eficacității economice a creșterii ovinelor Karakul rămâne impor –
tant diversificarea asortimentelor de pielicele, sporirea pielicelelor colorate și a
nuanțelor de culoare la pielicelele brumării. Orientarea actuală, care predomină
în creșterea și exploatarea ovinelor pentru pielicele, este sporirea numerică a efectivelor de ovine, ameliorarea calității pentru obținerea buclajului tubular de diverse lungimi, în formă de bob cu grad mare de închidere a buclelor, modela-rea, uniformitatea dorită a buclelor și luciul preferat de consumatori.

454Cele mai importante activități în tehnologia producerii pielicelelor include:
1. Testarea reproducătorilor și determinarea valorii de ameliorare a calității
pielicelelor.
2. Potrivirea perechilor, organizarea montei și sporirea indicilor de reproducție.
3. Alimentația și întreținerea ovinelor în perioada gestației, organizarea fă-
tărilor și îngrijirea mieilor în perioada de alăptare.
4. Recoltarea, conservarea și depozitarea pielicelelor.
5. Prevenirea defectelor pielicelelor. Din rezultatele cercetărilor și practica creșterii ovinelor se cunoaște, că, în
general, de la părinți valoroși se obțin pielicele de calitate bună. Problema con-stă în aprecierea valorii de ameliorare și transmiterea prin ereditate a calităților de la părinți fiecărui produs. Teoretic, se presupune că influența părinților este
de 50 la 50%, a bunicilor – de 25 la 25%, străbunicilor – de 12,5 la 12,5%. În
realitate, această proporție nu este întocmai așa și iată de ce. De la cea mai bună oaie se poate obține anual unu, mai rar, doi miei, iar de la un producător – de la
câteva zeci la câteva mii de produși, având în vedere posibilitatea însămânțărilor
artificiale. Din aceste considerente, este extrem de important testarea berbeci-
lor după calitățile descendenței și aprecierea reproducătorilor amelioratori de la
care se dorește obținerea celor mai mulți descendenți.
Aprecierea probabilității părinților de transmitere prin ereditate a calități-
lor sale descendenței la creșterea ovinelor pentru pielicele se face la bonitarea mieilor la vârsta de 1-3 zile după naștere sau la sacrificare, pentru obținerea pielicelelor, prin metode cunoscute în zootehnie.
O importanță mai mare trebuie de acordat testării berbecilor după calitățile
descendenței. Există mai multe metode de testare, dar determinantă este aprecie-
rea calităților pielicelelor la un număr posibil mai mare de produși. Cu cât numărul
produșilor va fi mai mare cu atât mai corectă va fi determinată valoarea de ameli-orare a berbecilor. În testare se introduc mai mulți berbeci, care se vor exploata în
condiții asemănătoare, iar oile, de la care se obțin produși de la berbecii introduși
în testare, vor fi în condiții asemănătoare de alimentație și întreținere în perioada gestației. Bonitarea mieilor, executată la 1-3 zile după naștere prin examinarea pe
viu a calităților buclajului, este obligatore și necesară pentru aprecierea valorii de
ameliorare a berbecilor, introduși la testare. Rezultatele se vor înregistra și analiza de zootehnicieni sau tehnicieni cu experiență de bonitare. Din analiza rezultatelor
testării, berbecii reproducători se divizează în trei categorii.
În prima categorie se includ berbeci cu valoarea înaltă de ameliorare a cali-
tăților pielicelelor la descendență, care se vor folosi pentru a obține posibil mai
mulți produși la fermele de prăsilă și la cele de producție-marfă.
În a doua categorie se includ berbeci cu valoare neutră de ameliorare a

455calităților pielicelelor la descendență care se vor folosi numai la fermele de pro-
ducție-marfă, în cazul lipsei berbecilor de prima categorie.
În a treia categorie se includ berbeci cu valoare negativă de ameliorare a
calităților pielicelelor la descendență, (înrăutățitori), care se vor rebuta.
La elaborarea planului de potrivire a perechilor, pentru sezonul de montă,
se va lua în considerație categoria berbecilor după valoarea de ameliorare a ca-lităților pielicelelor la descendență și folosirea maximă a celor amelioratori. Po-
trivirea perechilor se face reieșind din categoria de bonitare a efectivului matcă
și a berbecilor reproducători, calitatea pielicelelor și tipul buclajului, culoarea și nuanțele de culoare a pielicelelor, gradul de înrudire a efectivului matcă și a
berbecilor. Pentru asigurarea progresului genetic al calității pielicelelor la potri-
virea perechilor se va ține cont de faptul, că calitățile reproducătorilor trebuie să
fie superioare calităților efectivului matcă.
La potrivirea perechilor este necesar de a cunoaște particularitățile pielicelelor
brumării, uniformitatea culorii și metodele de producere a pielicelelor brumării. Culoarea neagră a pielicelelor Karakul poate fi cea mai răspândită, după care ur –
mează, în ordine descrescândă, culorile: brumărie, sură, cafenie și albă. V arietățile
de culoare a pielicelelor este prezentată în tabelul 94 (C. Pascal, 2007).
Tabelul 94
Culorile pielicelelor la ovinele Karakul
SpecificareVarietatea
KarakulCuloarea fibrelor Nuanța culorii
Fibre uniform
coloratenegru neagrăalbăstruie, gudronată, normală,
roșcată, mată
maro maronormală, închisă, deschisă,
nuanțe bej-ciocolatie
alb albăhermin, normal, untiu, gălbui,
cretat
Amestec de
fibre colorate
diferitbrumăriu albă și neagrănormal: liliachiu, argintiu,
perlat
închis: plumburiu, gri-petrol,
sidefiu, cărunt
deschis: nuanțe lăptoase
normal: chihlimbariu, platiniu
Fibre colorate
diferit pe
lungimea lorrozalbă și
maroînchis: cărămiziu
deschis: nuanță bejuliu
surbaza neagră sau
maro, vârful deschisargintit, aurie, platinată, arămie,
bronzată antic

456Fibre de
culori diferite,
intercalate și
depigmentate
pe lungimea lorsurbaza neagră, vârful
deschis, albă clarargintie, aurie, platinată,
arămie, bronzată antic
roz
briliantiuVârful maro,
depigmentatnormală, închisă, deschisă
Halili
“Piebald”Benzi maro dispuse pe un fond negru
Pete colorate diferit dispuse pe un fond simplu
Pielicelele brumării se pot obține de la împerecherea oilor brumării cu ber –
becii brumării, dar este necesar de a cunoaște că la ovinele brumării există gena
letală, care, în cazul împerecherilor omogene, ea se transmite prin ereditate și
poate provoca apariția produșilor neviabili. Din împerecherile omogene brumă-riu x brumăriu vor rezulta în descendență 25% homozigoți brumăriu cu vitalita-
te redusă; 25% homozigoți negri viabili și 50% heterozigoți brumăriu viabili.
Din heterozigoții brumării viabili se vor alege berbeci pentru reproducție
și, după evaluarea absenței genei letale, se vor folosi pentru împerecheri cu oile brumării pentru multiplicarea acestei populații, precum și berbeci pentru obține-
rea pielicelelor brumării de la oi Karakul negre.
Depistarea mieilor purtători ai factorului letal se identifică în primele 1-2
luni de viață prin analiza și descoperirea pigmentației intense a pielii, unghiilor, irisului, nărilor, buzelor, bolții palatine (cerul gurii) și a limbii. Indivizii cu astfel
de pigmentație nu se vor admite pentru reproducție.
Din aceste considerente, pentru producerea pielicelelor brumării se vor prac-
tica împerecheri heterogene, când oile negre se vor împerechea cu berbeci brumă-rii, iar posibilitatea apariției albinoizilor cu gene letale se va reduce consistent.
Referitor la transmiterea ereditară a unor însușiri calitative ale buclajului,
potrivit valorilor determinate pentru coeficientul de heritabilitate, acestea pot fi încadrate în grupa celor cu o heritabilitate redusă, excepție făcând tipul de buclă
care are o valoare calculată pentru h
2 cuprinsă între 0,41 și 0,58.
Din împerecherile Karakulului negru cu cel cafeniu rezultă miei atât negri,
cât și cafenii, deoarece negrul este epistatic față de cafeniu, care, în această situ-ație, devine hipostatic (V . Taftă, 2008).
Pentru producerea pielicelelor, în Republica Moldova, a fost creat și apro-
bat tipul moldovenesc al rasei Karakul de la care se obțin pielicele valoroase. Aceasta se confirmă prin însușirile ovinelor noului tip în fermele principale de prăsilă a Stațiunii Experimentale a Institutului Științifico-practic de Biotehnolo-
gii în Zootehnie și Medicină Veterinară (IȘPBZMV) și a Cooperativei Agricole
de Producție Agrosargal. Selectarea permanentă a animalelor după calitățile de
prăsilă a condus la evoluția progresivă a clasamentului ovinelor.

457Sporirea indicilor de reproducție poate fi garantată prin aplicarea meto-
dei de însămânțare în mod artificial, pregătirea bună a reproducătorilor și efec-
tivului matcă pentru montă, asigurarea condițiilor corespunzătoare de alimen-tație a oilor în perioada gestației. Ținând cont că apariția foliculelor primare și secundare din care se dezvoltă fibrele de acoperire și susținere a buclelor, este importantă alimentația corectă a oilor gestante în perioada de la 60 până la 115 zile ale embrionului, precum și în a doua perioadă de gestație.
Momentul optim de recoltare a pielicelelor este condiționat de gradul de
dezvoltare și formare a buclajului și se încadrează, cel mai frecvent, în perioada
de 1-3 zile de viață a mieilor, când buclele se mențin în cea mai bună formă, iar
după 4-5 zile buclele pierd forma normală până la dispariția completă.
Sacrificarea mieilor se face prin aplicarea unei incizii longitudinale de 4-5
cm în partea inferioară a gâtului, secționarea venei jugulare pentru scurgerea sân-gelui apoi se practică o incizie longitudinal pe partea inferioară a corpului, înce-
pând de la nivelul buzelor inferioare până la vârful cozii, apoi se mai fac două inci-
zii la nivelul membrelor anterioare și posterioare de la mijlocul părții interne până la stern și regiunea unghiilor. Se mai fac incizii circulare în jurul anusului, botului,
ochilor. Jupuirea se efectuează manual cu ajutorul pumnului, preliminar introdu-
când aer sub piele pentru a desprinde mai ușor de țesuturile corpului mielului.
Conservarea pielicelelor se va efectua îndată după jupuirea pielii prin uscare
sau sărare-uscare în spații închise (camera cu ventilație) sau la aerul atmosferic, dar se va exclude expunerea pielicelelor sub razele solare pentru a evita apariția arsurilor
pielii, ceea ce este un defect al pielicelelor care reduce valoarea și prețul lor.
Depozitarea pielicelelor se produce în camere închise cu ventilație și aer
uscat. Pe toată perioada depozitării se vor lua măsurile corespunzătoare pentru a evita apariția insectelor și rozătoarelor care pot deteriora pielicelele.
Producția de lână pentru crescătorii de ovine țigaie din Republica Moldova
a devenit o activitate secundară, primordială fiind producția de lapte și carne.
Tunderea oilor, în Republica Moldova, se practică la sfârșitul lunii mai –
începutul lunii iunie după ce temperatura stabilă a aerului atmosferic devine ziua
nu mai puțin de +15
0C, și noaptea +70 C. Oile pot fi tunse manual sau cu instalații
electromecanice. În gospodăriile cu un efectiv mic de ovine se folosește tunsul
manual cu foarfece speciale. Această metodă necesită un efort fizic considerabil
din partea tunzătorilor. Un muncitor poate tunde într-o zi cca 30 de oi cu lână fină, 55 de oi cu lână semifină (Țigaie) și 80 de oi cu lână grosieră (Karakul, Țurcana).
Pentru tunderea oilor se amenajează în interiorul fermei un loc curat, se pregătesc
instrumentele de tuns și preparatele pentru dezinfecția posibilelor răni.
Lâna se sortează în dependență de finețe, culoare, vârsta ovinelor se amba-
lează, apoi poate fi depozitată sau realizată pentru prelucrare.

4587.7. Creșterea caprinelor
Importanța zootehnică și economică a creșterii caprinelor. În prezent,
creșterea și exploatarea caprinelor cunoaște o dezvoltare ascendentă datorită
particularităților lor biologice și economice valoroase fapt pentru care această
specie a căpătat o largă răspândire pe întreagă suprafață a globului.
În ultimele decenii, concomitent cu sporirea lor numerică, s-au ameliorat o
serie de rase autohtone și s-au creat altele noi, specializate atât pentru producția de lapte, cât și pentru producția mixtă, anume de lapte-carne, cu prolificitate
ridicată și de lână–puf și carne.
De asemenea, s-au elaborat și lansat o serie de metode și tehnologii eficien-
te privind valorificarea maximală a potențialului productiv în diferite sisteme de întreținere și exploatare a caprinelor.
Specia caprină, datorită însușirilor de a se înmulți rapid, a potențialului su-
perior de producție și cheltuielilor reduse de exploatare (urmare a rusticității și valorificării eficiente a furajelor celulozice), se bucură în continuare de multă
importantă, atât în rândul crescătorilor, cât și al diferitelor organisme interna-
ționale, ca, de exemplu, FAO (Organizația pentru Alimentație și Agricultură – ONU ) și FEZ ( Federația Europeană de Zootehnie).
În societatea umană există două opinii contrare referitor la importanța creș-
terii caprinelor. Unii consideră că caprinele se cresc în țările și regiunile (gospo-
dăriile) sărace, iar existența lor se consideră indicatorul sărăciei. Alții consideră
caprinele cele mai efective animale domestice, care pot aduce profit crescători-lor de animale. Se poate afirma că, actualmente, caprinele se cresc atât în țările
și regiunile sărace din punct de vedere economic (multe țări din Africa și Asia,
Oceania), cât și în țările cu economia prosperă (Anglia, Germania).
Despre importanța caprinelor se cunoaște din antichitate. O legendă afirmă,
că Capra Amalteea, cea care l-a hrănit pe micul Jupiter, a fost răsplătită, zeul zeilor transformând-o dintr-o biată capră într-o mare constelație. Există multe
informații care confirmă necesitatea folosirii laptelui de capre. Se spune că regi-
na Egiptului, Cleopatra, era atât de frumoasă datorită băilor pe care le făcea în lapte de capră, cunoscut pentru calitățile antiinflamatorii la tenurile cu probleme,
sensibile ori îmbătrânite. În rețete vechi, se recomanda utilizarea brânzeturilor
în cosmetică, mai ales brânza de capră, pentru eliminarea pistruilor. Brânza se amesteca cu ulei de floarea-soarelui, și se aplică imediat după baie. În combina-
ție cu mierea de albine, elimină vânătăile. În aplicații externe sub formă de com-
prese, zerul din lapte de capră ajută la vindecarea exemelor și degerăturilor.
originea caprelor. Caprinele sunt animale mamifere, rumegătoare, răs-
pândite în toată lumea, cu excepția zonelor polare și subpolare. Se consideră, că caprele au fost domesticite în Orientul Apropiat cu peste 9 mii de ani în urmă.

459Ele au fost printre primele animale domesticite datorită calităților sale. Din tim-
purile străvechi se cunoaște, că caprele au fost exploatate de oameni încă în din
epoca de piatră. În perioada marilor migrații ale populației, caprinele din Asia au
trecut în câmpiile Europei de Sud, apoi prin peninsula Balcani s-au răspândit în
centrul și nordul continentului (Italia, Elveția, Spania și alte țări).
Herodot, Homer, Aristotel amintesc despre caprine, care puțin diferă de
cele pe care, actualmente, noi le cunoaștem. Pe cele mai străvechi monumente
Egiptene se găsesc imagini ale caprinelor. Despre aceste animale se amintește și în Sfânta Scriptură, ceea ce mărturisește de provenința și importanța acestor
animale în dezvoltarea omenirii.
În baza cercetărilor se consideră că caprinele domestice, cel mai probabil,
au provenit de la trei strămoși – Capra Bezoar (Aegagrus), Capra Falconeri cu
coarnele în formă de tirbușon și Capra Europeană sau Prisca. Caprinele domestice
au mai multe asemănări cu strămoșii lor – forma craniului, a coarnelor, exteriorul,
culoarea învelișului pilos, modul de alimentație. Referitor la grupa raselor, cres-
cute în Asia Mijlocie și Mongolia, se consideră că aceste animale ar proveni de la Capra Prisca și alți strămoși. Imaginile descoperite pe suprafața de roci si bolovani
demonstrează, că prada principală a oamenilor primitivi au fost caprinele care se
aseamănă mai mult cu Capra Bezoar. Din aceste considerente, mulți cercetători consideră Capra Bezoar și Capra Falconeri principalii strămoși ai caprinelor.
Strămoșii, de la care provin caprele domestice, se mai întâlnesc, actualmen-
te, în munții din Europa și Asia, în special în Turcia, Irac, Pachistan, pe insulele
Britanice, în SUA, Mexic, Venezuela, Cili, Argentina, Australia, Noua Zeelandă
și pe insulele oceanice.
Cele mai multe caprine se cresc în țările din Asia, circa 60% din efectivul
mondial și Africa – cu 34%. Efectivul de caprine se află în creștere în Asia, Afri-ca, Oceania, țările economic dezvoltate, dar cea mai mare creștere a efectivelor de caprine, în perioada 1995-2009, a avut loc în țările economic dezvoltate și
țările în curs de dezvoltare, Oceania și Africa. În ansamblu pe toate țările lumii
și aceeași perioadă, efectivele de caprine s-au majorat cu 30,7% (tabelul 95). În perioada analizată s-a redus efectivul de caprine în Europa, inclusiv în țările din
Uniunea Europeană, precum și în America Centrală și de Nord, iar în America
de Sud au rămas aproape la același nivel. Sporirea efectivelor de caprine în țările
economic dezvoltate demonstrează importanța creșterii acestei specii de anima-
le de fermă nu numai pentru țările în curs de dezvoltare, unde se atestă un deficit mare de produse alimentare, dar pentru consumatorii din țările bogate, unde
consumatorii sunt bine asigurați cu produse alimentare, inclusiv de origine ani-
mală. Reducerea efectivelor de caprine în Europa, inclusiv Uniunea Europeană, America Centrală și de Nord se datorează sporirii producțiilor caprinelor.

460Importanta creșterii și exploatării caprinelor, pe plan mondial și în țara
noastră, se justifică prin calitatea de excepție a laptelui de capre, care se reco-
mandă, în mod deosebit, în alimentația copiilor, a bătrânilor și bolnavilor. Alt
produs obținut de la caprine reprezintă carnea, care are calități dietetice deosebi-
te. Pentru aceasta este bine ca în fiecare gospodărie să-si găsească loc și această
specie valoroasă de animale domestice.
Tabelul 95
Evoluția efectivelor de caprine pe plan mondial
ContinenteleEfectivul de caprine, mii capete 2009 la
1995, % 1995 2000 2006 2007 2008 2009
Total mondial 672942 749030 832709 841449 863314 879745 130,7
Africa 200572 234220 279127 288733 294222 298226 148,7
Asia 414147 458521 493326 494117 510145 524846 126,7
Europa total 19989 18955 17938 17835 17919 15916 79,6
Uniunea Europeană 14216 14444 13776 13673 13845 11949 84,1
America de Nord 3099 3148 3078 2867 2330 1879 60,6
America Centrală 10292 8874 9061 9053 9135 9083 88,3
America de Sud 21678 20208 22166 21319 21224 21090 97,3
America total 36030 34938 38034 37332 37411 37152 103,1
Oceania 2203 2396 4223 3432 3618 3604 163,6
Țările economic
dezvoltate74271 89874 123289 131732 137473 139687 188,1
Țările în curs de dezvoltare17589 20283 24965 25985 26859 27617 157,0
Evoluția efectivelor de caprine. Conform datelor FAO, efectivul total de
caprine în lume are tendința de creștere. Astfel, pe plan mondial, din 1995 până în 2006, efectivul de caprine a crescut cu 26,6%.
În țările economic dezvoltate se cresc rase de caprine cu cea mai înaltă pro-
ducție de lapte, iar în țările din Africa și cele în curs de dezvoltare – caprine cu producția de lapte extreme de mică. Din aceste cauze, țările economic dezvolta-te cu numai 3,1% din efectivul mondial de caprine produc 34,7% din producția mondială de lapte, iar țările din Africa și cele în curs de dezvoltare care dispun, respectiv, de 34 și 15,9% din efectivul total de caprine de pe glob produc numai 21,5 și 7,2% din producția globală de lapte.
În perioada anilor 1995-2009, producția de lapte a sporit în țările în curs de
dezvoltare cu 82,6%, în țările economic dezvoltate – cu 52,1%, pe continental Asiatic – cu 40,9% și în ansamblu pe toate țările lumii – cu 31,5%. În același

461timp, producția totală de lapte a rămas, practic, la același nivel în țările Europene
și ale Americii de Sud.
Producția cărnii de caprine, de asemenea, a fost influențată de nivelul de
ameliorare a raselor de caprine crescute atât pentru carne, cât și pentru lapte, având în vedere că pentru a obține această producție se crește tineretul mascul ale tuturor raselor de caprine. Producerea cărnii de caprine pe plan mondial și în majoritatea continentelor, are o evoluție ascendentă.
În ansamblu, pe plan mondial, în țările din Africa și Asia producția cărnii de
caprine în perioada anilor 1995-2009 s-a majorat de 1,5 ori, în America de Nord și țările economic dezvoltate de 2 ori. Din țările Europene, mai mari cantități de carne de caprine produc: Grecia – 54,2 mii tone, Spania – 8,8 mii tone, respectiv, Franța și România – 6,5 și 4,4 mii tone.
În Republica Moldova, efectivul de caprine în toate categoriile de gospodă-
rii, de asemenea, se află mereu în creștere (tabelul 96).
În anul 2010, comparativ cu anul 1995, în țara noastră ,efectivul de caprine
s-a majorat cu 23,3%, iar efectivul de ovine s-a diminuat cu 42,3%. Aceste date demonstrează un interes mai mare al crescătorilor de animale pentru caprine comparativ cu ovinele. Nu există date statistice referitor la producerea cărnii de caprine, iar producerea laptelui, din 1995 până în 2009, a crescut de 4 ori.
Tabelul 96
dinamica efectivelor de caprine și ovine în Republica Moldova
Specia de animale
domesticeEfectivul de caprine, mii capete 2010 către 1995,
± %
1995 2000 2010
Caprine 90,0 100,0 111,0 +23,3
Ovine 1393 930 804 -42,3
Considerăm, că, în Republica Moldova, creșterea caprinelor poate deveni
o activitate importantă a zootehniei în gospodăriile sectorului privat cu condiția
creării fermelor de prăsilă, ameliorarea populației locale de caprine prin încru-cișarea cu cele mai productive rase de caprine specializate pentru producția de lapte, îmbunătățirea condițiilor de hrănire și întreținere.
Actualmente, în Republica Moldova se practică creșterea caprinelor, pre-
ponderent, pentru asigurarea necesităților familiei cu lapte proaspăt sau unele lactate (smântână, lapte acru etc.). Important este trecerea de la creșterea a do-uă-trei sau câteva capre în gospodăriile de tip familial la crearea fermelor cu

462tehnologii moderne de producere a laptelui-marfă, inclusiv la crearea în locali-
tățile rurale mari și a centrelor industriale a secțiilor de prelucrare primară și pro-ducere a lactatelor conform reglementărilor Uniunii Europene privind calitatea lactatelor și securitatea alimentară.
Comparativ cu bovinele, creșterea caprinelor necesită investiții reduse pen-
tru construcția grajdurilor și amenajarea lor cu utilaje de distribuire a furajelor, evacuare a dejecțiilor, mulgere cu aparate de muls.
Prin urmare, caprele sunt cele mai bune animale domestice în gospodăriile
sectorului particular și în cazul existenței surselor financiare limitate pentru cre-area fermelor noi de producere a produselor animaliere.
Particularitățile biologice și economice ale caprinelor
Caprinele au rusticitate pronunțată, sunt rezistente la condițiile aspre ale
mediului în care s-au format și, actualmente, se cresc, se pot deplasa rapid în regiuni muntoase, pe drumuri accidentate, datorită specificului constructiv al scheletului, mușchilor, articulațiilor și aparatului tendo-ligamentar. Pentru că-utarea hranei în decursul zilei, capra parcurge distanțe mai mari cu 50% decât oaia și cu 80% mai mult decât bovinele.
Caprinele au mobilitate mare a buzelor, conformația botului și a dentiției
care permit valorificarea tuturor sortimentelor de vegetație și, îndeosebi, a celei lemnoase cu conținut sporit de celuloză, ceea ce contribuie la supraviețuirea speciei și în zonele aride cu multă vegetație de arbuști, în care alte specii de ru-megătoare nu pot rezista. Capra digeră mai bine fracțiunile celulozice ale plan-telor, preferând în proporție de 60% arboretul, care se va suplimenta cu 20% graminee și 20% alte plante.
Caprinele sesizează cu ușurință aspectul, calitatea și distribuirea sortimentu-
lui de furaje, fapt care influențează capacitatea lor de ingestie, refuzând, uneori, sau acceptând cu dificultate unele nutrețuri, chiar și dacă ar avea nevoie de hrană.
Caprinele sesizează bine gustul și mirosul furajelor, preferă să înghită re-
pede hrana, care apoi este supusă rumegării. Caprinele nu sunt capricioase la hrană și se pot asigura cu furaje în regiunile muntoase și semiaride, cu populație sărăcăcioasă de plante. Caprinele folosesc efectiv furajele cu conținut bogat de celuloză, inclusiv arbuștii, care se răspândesc pe multe terenuri de pășune și nu pot fi folosiți de alte specii de animale domestice.
Caprinele au posibilitate pronunțată de diferențiere a celor patru gusturi
(amar, dulce, sărat, acru), care participă la caracterul de selectivitate a furajelor, au capacitatea de alegere a părților ingerate din hrană – îndeosebi a frunzelor bo-gate în glucide, preferând plante în diferite stadii de maturitate. Selectivitatea se reduce pe măsură ce depozitul de furaje scade, pentru prevenirea înfometării.

463Caprinele au obișnuința de a se sprijini pe membrele posterioare pentru a se
înălța în vederea consumării crenguțelor (mai cu seamă în perioada secetoasă,
când lipsesc alte plante furajere), pentru asigurarea funcțiilor vitale și diversifica-rea consumului zilnic de hrană. Rumegarea nocturnă la caprine este mai intensă și în funcție de durata ciclului respectiv, fiind ceva mai mare decât la ovine.
Caprinele sunt sensibile la condițiile necorespunzătoare de igienă, la frig,
curenți de aer și umiditate excesivă, ceea ce favorizează contactarea unor mala-dii pulmonare și parazitare, dar sunt mai rezistente la bruceloză și tuberculoză. La temperaturile ridicate, transpiră mai puțin decât oile, ceea ce înseamnă că au un necesar mai mic de apă pentru supraviețuire și pentru formarea producției de lapte, aceasta fiind mai redusă la caprine comparativ cu ovinele, fapt ce le per –
mite să suporte mai bine condițiile aspre din zonele aride și secetoase.
Necesarul de apă la caprine are o viteză de circulație cu 11% mai redusă decât
la ovine, este asigurat parțial din frunzele tinere cu un conținut de apă până la 60%.
La caprine, prezența stratului adipos subcutanat și dezvoltarea acestuia sub
formă de depozit perineal, în general abdominal, constituie rezerve considerabi-le de energie utilizabilă în perioada de subnutriție.
Caprinele adulte au greutatea corporală de 36-84 kg, sunt mai mici decât
oile, greutatea corporală medie a cărora constituie 41-136 kg. Au coarne mari în formă de spirală, înclinate spre spate, dar la unele rase (Saanen) lipsesc coarnele, sunt ciute. La masculi coarnele sunt mai masive și mai apropiate unul de altul.
Caprinele au învelișul pilos, diversificat în funcție de rasă și condițiile pedo-
climatice. Culoarea învelișului pilos variază de la alb la brună-întunecat, neagră. Există și caprine cu diverse culori ale învelișului pilos pe unele regiuni ale corpului. Învelișul pilos la caprine este compus din fibre scurte, strălucitoare și aplicate ori-zontal pe corp, care reflectă o mare parte din excesul de căldură incident, ca mijloc de protecție împotriva acestuia. Masculii au barbă, iar unele femele – cercei.
Lactația la capre durează 7-8 luni, iar, în caz de necesitate, lactația continuă
și mai mult, prelungindu-se în al doilea an și înscriind un nou vârf al curbei de lactație, care poate ajunge până la 700 de zile.
Longevitatea biologică ajunge până la 10-12 ani, cu maxima de 18 ani, iar
cea economică (longevitatea productivă optimală) până la circa 7 ani.
Caprinele se caracterizează prin pretabilitate la intensificarea reproducției,
fiind frecvente cazurile de intersexualitate a produșilor rezultați, în deosebi la ra-sele ameliorate. Au o capacitate pronunțată de combinabilitate, prin încrucișări cu rasele ameliorate și de îngrășare intensivă a tineretului.
Caprinele se pretează la întreținere atât în turmă, inclusiv și cu ovinele, cât
și în mod solitar.

464Caprinele sunt animale docile, își recunosc stăpânii și se deprind repede cu
stăpânul care le crește și îngrijește, dar pot fi nărăvoase și agresive cu omul.
7.7.1. Rasele de caprine
Toate rasele de caprine se divizează în câteva grupe: pentru producerea
laptelui, cărnii, fibrelor, pieilor, dar mai pot fi folosite ca animale de companie.
Din fiecare grupă vom menționa cele mai cunoscute rase care pot fi importate și
crescute în Republica Moldova.
Rasa Saanen, originară din Elveția, reprezintă, actualmente, 20% din șep-
telul elvețian, are o talie de 80-90 cm la masculi și 74-80 cm – la femele, corpul
alungit, cap potrivit de lung și de larg cu profil aproape drept, piept adânc, larg
cu bună capacitate toracică, spata largă și bine prinsă, gât lung și relativ subțire
și cu cercei sub maxilar, cu ongloane rezistente, uger bine dezvoltat cu mame-loane mijlocii înclinate lateral si înainte, iar părul este scurt, des și mătăsos (fig. 165). Greutatea corporală a femelelor constituie 50-55 kg, a masculilor – 70-80
kg. Producția medie de lapte în 8-9 luni este de 700-740 kg cu maxime de 1800-
2000 kg. Rasa Saanen se poate folosi cu rezultate bune la încrucișări cu rasa Carpatină și alte rase crescute pentru producția de lapte.
Rasa Alpină Franceza este o rasă de caprine mult apreciată în Franța pen-
tru producția foarte mare de lapte. Rasa Alpină deține în Franța mai mult de trei sferturi din șeptel, datorită nivelului ridicat de productivitate, implicit de rentabilitate. Sunt exploatate intensiv pentru lapte și îngrășare pentru carne în-
tr-o largă varietate de sisteme și tehnologii de exploatare. Au talia de 70-80 cm,
părul scurt și de culoare variată (fig. 166). Pieptul este adânc, spinarea rectilinie, bazinul larg și puțin înclinat, membre solide cu articulații puternice și aplomburi corecte. Glanda mamară voluminoasă, bine prinsă antero-posterior, mameloane
mijlociu dezvoltate. Producția medie de lapte (250 zile) este de 600 kg, recordul
rasei este de 2200 kg în 305 zile.
Rasa Toggenburg, răspândită în Germania, Elveția, SUA și alte țări, are
culoarea corpului maro-deschis cu pete albe pe față, urechi, pe extremitățile membrelor și pe coadă. Are greutatea corporală de 55-70 kg și producția medie de lapte – de 600-650 kg. Recordul rasei realizat în SUA, în ultimii ani, a fost de 2610 kg de lapte pe 305 zile de lactație.
Rasa Carpatină, originară din România, reprezintă 75-80% din efectivul
total de caprine din țară. Învelișul pilos este alcătuit din 30-35% de păr și 65-70% de puf. Producția medie de lapte în 8-9 luni de lactație constituie 220-280 kg cu 4,8-5,0% grăsime și 12-14% substanță uscată. Producția maximă de lapte
este de 800 kg, prolificitatea – de 130-140%. Conform cercetărilor profesorului

465universitar V . Taftă și N. Machedon, tineretul supus îngrășării intensive la vârsta
de 2 luni atinge greutatea de 12,82 kg la masculi și 11,70 kg – la femele, iar la 7 luni, respectiv, 33,40 și 30,70 kg.
Rasa Albă de Banat din România s-a obținut prin încrucișarea rasei Car –
patine cu rasele Saanen și Nobilă Germană. Greutatea corporală a femelelor este de 40-48 kg, a masculilor – de 50-70 kg. Are o prolificitate bună de 200-220%. Producția de lapte variază între 250-1300 kg, media fiind de 450-500 kg cu 3,8-
4,0% grăsime.

Figura 165. Rasa Saanen Figura 166. Rasa Alpină
Rasa Angora se crește, în principal, pentru producția de lână cu lungimea
șuvițelor de 18-24 cm și finețea fibrelor de 23-34 de microni (fig. 167). Lâna este
formată din fibre uniforme, semifine, rezistente și elastice, de culoare albă, foar –
te lucioasă, cunoscută cu denumirea de «mohair». Se întâlnesc animale cu lâna
neagră, galbenă, ruginie și cenușie. Cantitatea de lână la o tundere este de 3-4 kg
cu maxima de 8,2 kg la femele și 12 kg – la masculi, randamentul la spălare – de
75%. Producția medie de lapte pe lactație constituie 120-140 kg.
Rasa Cashmere (fig. 168) se exploatează pentru a obține lână, cunoscută cu de-
numirea de «cașmir». Circa 60% din cantitatea mondială de această lână produce Chi-
na (123 mil. capete în 1994), restul în Turcia, Afganistan, Irac, Iran, Australia, Noua Zeelandă etc. http://en.wikipedia.org/wiki/File:Old_O102_cropped_small.jpg.

Figura 167. Rasa Angora Figura 168. Rasa Cashmere

466Rasa Boer crescută pentru carne (fig. 169) se presupune că provine de la
caprinele indigene din Anglia de Sud, ameliorată în Franța prin încrucișare cu
unele rase pentru producerea de lapte și carne. Greutatea corporală medie a fe-melelor este de 80 kg, a masculilor – de peste 100 kg. Se caracterizează cu o pro-ducție bună de carne și lapte, bine acomodată la condițiile climatului din zonele aride și semiaride. Caprinele din rasa menționată sunt rezistente la îmbolnăviri. În Africa de Sud această rasă se crește din anul 1900. De asemenea, este cunos-cută pentru producția de carne și răspândită în regiunile Centrale și de Vest ale statului Texas din SUA, unde, inițial, a fost importată din Noua Zeelandă, apoi direct din Africa de Sud.

Figura 169. Rasa Boer Figura 170. Rasa neagră din Bengalia
Principalele rase de capre care se cresc pentru producerea pieilor sunt: Nea-
gră din Bengalia, capra de don (fig. 170).
Rasele de capre care se cresc în calitate de animale de companie sunt: Ni-
geriană și capra Pitic.
V om menționa, că cercetările efectuate de doctorul în științe agricole Oleg
Mașner relatează, că în Republica Moldova n-au existat ferme pentru creșterea
caprinelor de prăsilă, iar cele crescute la noi prezintă metiși ale unor rase cu originea neidentificată.
Crescătorul de animale trebuie să se decidă ce rasă de caprine îl interesează.
Pentru înființarea fermelor de producere a laptelui de capră în țara noastră, se recomandă două rase de caprine din România: rasa Albă de Banat și rasa Carpa-tină care sunt influențate de zona de creștere, la care se mai adaugă și metiși, la interferența zonelor de creștere. Recomandăm achiziționarea unor rase de capre cu producție mare de lapte: Saanen care poate fi importată din Elveția, Germa-nia, Ucraina, Federația Rusă, etc. deoarece potențialul productiv (cantitatea de lapte intr-o lactație) contează, in funcție de furajarea acestora, diferența fiind nesemnificativă între aceste rase.

4677.7.2. Producția caprelor
Factorii care influențează producția caprelor
Vârsta influențează direct viața productivă de reproducție a caprinelor.
Cumpărătorul trebuie să fie atent și să verifice vârsta, prin aprecierea dentiției,
în special, la cele care deja au înregistrat prima fătare și provin din părinți cu producție ridicată de lapte.
Conformația corporală prezintă însemnătate practică, deoarece exprimă
potențialul productiv al caprinelor și tipul morfo-productiv. Capul trebuie să fie alungit, cu profil drept, uneori ușor bombat, privirea vioaie; urechile având for –
me și mărimi diferite, în funcție de rasă și ecotip, reprezintă criterii de apreciere a producției de lapte. Prezența coarnelor nu este semnificativă, dar este preferată o capră fără coarne din motive de exploatare și tehnologie de creștere, fiind mai ușor de manipulat. Gâtul trebuie să fie lung și subțire, cu poziție ușor oblică, prezentând la unele exemplare “cercei” în partea inferioară a capului.
Trunchiul caprelor trebuie să fie lung și îngust, cu înălțimea la greabăn (par –
tea din față) cuprinsă între 60-80 cm și linia superioară a spinării în creștere ușoară de la greabăn la crupă (partea din spate a animalului), fără defecte de exterior sau de aplomb, unghii infectate etc. Se remarcă forma de triunghi de la cap spre partea din spate a animalului unde se dezvoltă, iar în partea de jos a corpului, lângă membrele posterioare, este prins ugerul.
Ugerul. Din punct de vedere al formei și mărimii, este globulos, de mărime
mijlocie spre mare, așezat înapoi, cu sfârcurile ușor ascuțite și orientate spre fată. Ugerul dezvoltat normal, cu pielea ușor unsuroasă și păr puțin, cu mameloane simetrice și bine dezvoltate indică capra cu mare producție de lapte, deoarece există o corelație strânsă între formă și volumul ugerului și producția de lapte.
Ugerul slab dezvoltat, cu o formă spre ascuțit-îngust, denotă un țesut glan-
dular redus și, deci, o capacitate lactogenă mică. Controlul producției de lapte se efectuează de vânzător, la mulsul de dimineață și seara, cu avizul acestuia. Din media celor două controale, se apreciază producția de lapte, în funcție de luna de lactație. În caz contrar, se negociază producția de lapte, aceasta având o contribuție esențială la stabilirea prețului caprei.
Situația reproducției se apreciază, în mod normal, din datele pe care le deține
vânzătorul, fie din registrul crescătoriei, fie din date verbale. Se are în vedere numă-rul iezilor la fătare (prolificitatea) și nașterile ritmice anuale. Pentru o apreciere mai concludentă este bine ca, în momentul vânzării caprei, să se vândă și iedul ei, adică ultimul produs. Nu se admit pentru prăsilă caprele care au crupa tesită, pulpe slabe, cu poziție defectuoasă a picioarelor, coate de vacă, uger prea coborât sau slab dez-voltat, cu mameloane mici sau neegale și cu pielea aspră și cu păr prea mult.

468Starea de sănătate reprezintă o condiție esențială pentru evoluția vieții pro-
ductive a caprei. Aceasta se apreciază după starea de întreținere și vioiciune, care
poate fi: foarte bună, bună sau slabă, după aspectul exterior al caprei prezentate la vânzare. Din punct de vedere sanitar-veterinar, este absolut necesar să se prezinte certificatul, emis de medicul veterinar de la circumscripția din zonă. Acest act este foarte important, deoarece sunt specificate în el atât vaccinurile administrate până în momentul vânzării caprei, cât și starea ei de sănătate. De asemenea, dacă capra cumpărată urmează să fie introdusă în efectivul de caprine existent, se va efectua o carantină de 40 de zile, pentru a preveni eventualele îmbolnăviri ale turmei re-spective. În concluzie, după părerea noastră, cumpărarea trebuie să se desfășoare în prezența unui specialist pentru a fi evitate unele greșeli.
Ameliorarea caprinelor. Activitatea de ameliorare a raselor de caprine tre-
buie să urmărească, în primul rând, sporirea producției de lapte, folosind meto-dele genetice, de reproducție și ameliorare, tehnologiile de creștere a tineretului pentru reproducție, crearea condițiilor de alimentație respective pentru sporirea producțiilor de lapte, carne și a altor produse. În condițiile Republicii Moldova activitatea de ameliorare se va baza atât pe importul și folosirea celor mai pro-ductive rase specializate la producția de lapte, cât și pe încrucișarea populației autohtone de capre cu rasele amelioratoare Saanen, Alba de Banat și Toggen-burg. Se va urmări crearea fermelor de prăsilă pentru producerea laptelui și asi-gurarea crescătorilor de animale cu tineret pentru reproducție.
În procesul de selecție o atenție deosebită se va acorda sporirii producției
de lapte și calității lui, greutății corporale, constituției și conformației corporale, formei și mărimii glandei mamare și mameloanelor, stării de sănătate și rezis-tenței la maladii. Pentru reproducție se aleg animale sănătoase, cu temperament vioi, păr neted și lucios uniform repartizat pe tot corpul, piele elastică și densă, cu constituția robustă și fină. La aprecierea conformației corporale, care are o în-semnătate esențială pentru obținerea producției sporite o atenție deosebită se va acorda dezvoltării proporționale a corpului determinată prin torace adânc, spi-nare, șale drepte și destul de largi, crupă suficient de largă, lungă și ușor oblică, abdomen voluminos, aplomburi corecte, articulații solide, ongloane rezistente.
Glanda mamară trebuie să fie bine dezvoltată, globuloasă, cu consistență
moale, pielea fină, elastică, cu vascularizare evidentă. După mulgere, ugerul tre-buie să rămână flasc și mic, iar diferența dintre volumul ugerului până la mulsoare și după mulsoare trebuie să fie cât mai mare. Dacă la palpare ugerul este tare aces-ta manifestă predominanța țesutului conjunctiv și producție mai mică de lapte.
Țapul trebuie să fie bine dezvoltat, cu capul potrivit de mare, gâtul scurt și
musculos, spinarea și șalele puternice, coapsele dezvoltate, membrele solide,

469învelișul pilos potrivit de lung, des, lucios, constituția robustă, testiculele bine
dezvoltate, tari, de mărime proporțional egale și suficient de coborâte.
La caprine se consideră defectuoase crupa teșită, fesele și coapsele slab dez-
voltate, prezența coatelor de vacă la membrele posterioare, ugerul exagerat de coborât și slab atașat de corp, mameloanele insuficient de dezvoltate și scurte.
Producția de lapte
Importanța laptelui și a lactatelor din lapte de capră. La creșterea caprine-
lor se obțin produse valoroase, cum ar fi: laptele, carnea, puful, pielea și blănițele de ied. Cel mai important produs obținut de la creșterea caprelor este laptele datorită compoziției sale chimice și a calităților curative. Laptele prezintă producția princi-pală la majoritatea raselor de capre. Laptele de capră se poate folosi atât sub formă proaspătă, cât și în formă de lactate. Laptele este considerat un medicament preven-tiv, curativ și ieftin, fiind bogat în importanți aminoacizi esențiali (treonină, lizină, izoleucină, cistină, tirozină, valină), vitaminele A, B
1, B2 și C. Din aceste consideren-
te și pentru a asigura mai bine consumatorii cu acest product se practică prepararea laptelui pudră sau se practică două gestații pe anul calendaristic (fig. 171).
Cura cu lapte de capră are efecte imediate: redă vioiciunea și optimismul,
sănătatea generală, capacitatea de a lupta cu bolile, inclusiv cu cancerul. Laptele de capră este mai sănătos decât cel de vacă. Încă din vechime a fost cunoscut acest leac cu acțiune lentă, dar asigură pentru multe suferințe. Este întăritor și hrănitor. Prin compoziția lui mai bogat în substanțe benefice decât cel de vacă, laptele de capră are și rolul de a preveni multe boli grave, totodată, oprește evoluția cance-rului. În orașe și centrele industriale se găsește greu, este adevărat, dar dacă aveți ocazia să vă aprovizionați cu acest lapte, nu ezitați. În numai câteva zile, o să-i simțiți efectele terapeutice. V eți fi mai fortificați, mai cu poftă de viață, întocmai ca locuitorii de pe înălțimile Caucazului, cei mai longevivi oameni de pe planetă.
Figura 171. lapte de capră

470Din datele cercetătorilor francezi de animale se cunoaște că capra cu greu-
tatea corporală de 45 kg poate produce 1200 kg de lapte în 270-300 de zile de
lactație, ceea ce se poate compara cu o vacă de 600 kg de la care se obține 9000 kg de lapte în 330 de zile de lactație, dar cu același conținut de grăsime de 3,3-3,5% (Leroy, citat de V . Taftă, 2008). La fiecare 100 kg a greutății corporale, capra produce, în perioada unei lactații, peste 6 kg de lapte, iar vaca – numai 3,0-3,5 kg sau de 1,5-2,0 ori mai puțin.
Producția medie anuală de lapte a caprelor constituie 450-550 kg, în cele
mai bune ferme până la 1000 kg. Conținutul de grăsime în lapte este de 3,8-4,5%. Producții record de lapte, obținute de la caprine în SUA, au constituit la rasele Toggenburg – 2610 kg, Saanen – 2495 kg, Alpină – 2215 kg, Lamancea – 2047 kg, Nubiană – 2007 kg pe an (http://webfermer.narod.ru).
În compoziția chimică a laptelui de capră, comparativ cu laptele de vacă, se
conține o cantitate mai mare de proteină, în componența căreia circa 75% pre-zintă cazeina. Caracteristica compoziției chimice a laptelui de capre, comparativ cu laptele de vacă și oaie, după datele Institutului Palas-Constanța din România se prezintă în tabelul 97 (citat după V . Taftă, 2008).
Tabelul 97
Compoziția laptelui de capră, oaie și vacă, %
Componentele
lapteluilapte de
capră oaie vacă
Apă 80,30-87,00 83,57 87,3
Substanță uscată 13,00-19,00 16,43 12,70
Proteină 4,05-6,03 6,00 3,30
Grăsime 4,40-8,49 6,18 3,90
Lactoză 3,20-4,50 4,17 4,70
Substanțe minerale 0,59-1,02 0,93 0,70
Laptele de capră, comparativ cu cel de vacă, are un conținut mai mare de
grăsime și proteină, dar puțin se deosebește de laptele de oaie.
laptele de capră este ideal pentru oase. Chiar dacă sunt mai puțin agrea-
te de crescătorii de animale, pentru că sunt neastâmpărate și stricătoare, caprele
sunt cele care dau cel mai sănătos lapte.
Acest lapte fortifică organismul și întărește imunitatea naturală contra tu-
berculozei (în special cu localizare pulmonară), anemii, dezechilibre hormonale cu pierdere în greutate, cancere în forme începătoare, convalescențe, afecțiuni paratiroidiene, care generează spasmofilii rebele la tratamente clasice, atrofii musculare, astenie de primăvară.

471Specialiștii din medicina umană confirmă că laptele de capră previne, prin
aportul de minerale, anemia și demineralizarea osoasă. Acționează ca un medi-
cament, înlăturând slăbiciunea, redând vigoarea și optimismul și ajutând orga-nismul să lupte cu boala. Administrarea preventivă îi face pe cei bolnăvicioși din fire să devină mai rezistenți la virozele de sezon sau să suporte mai ușor eventualele îmbolnăviri contagioase, îi ferește pe adolescenți de epuizare fizică și îi ajută pe copiii distrofici să se dezvolte normal.
Speranță în tratarea cancerului. Laptele de capră, spre deosebire de lap-
tele de vacă, conține un acid organic puternic care s-a demonstrat, că oprește evoluția cancerului aflat în stadiul incipient, dar are efecte benefice și în une-le cazuri terminale, cu metastază osoasă. În tratamentul bolnavilor de cancer, laptele de capră se poate consuma în reprize scurte de 2-3 zile. Pentru astm, se fierbe lapte de capră cu flori și frunze de păstârnac, timp de 10-15 minute, la foc mic. Se ia de pe foc și după 30 de minute se bea câte 100-200 ml, de 3-5 ori/zi. Laptele de capră se apropie mult de cel uman și se poate consuma fără riscul îmbolnăvirii pe care îl prezintă deseori laptele de vacă pentru unii oameni. Me-dicina naturistă recomandă laptele de capră cu culoarea învelișului pilos roșie, deoarece capra neagră atrage soarele, iar cea albă îl respinge.
Contra sterilității se folosește o rețetă cu lapte de capră. Timp de 49 de zile
se bea dimineață, la răsăritul soarelui, și seara, la apusul soarelui, câte o cană de lapte de capră proaspăt muls, în care se adaugă două linguri de suc obținut prin stoarcerea tulpinilor proaspete de năprasnic.
Calitățile curative ale laptelui de capră sunt demult recunoscute de medicii
pediatri, care îl recomandă ca cel mai bun produs pentru înlocuirea laptelui ma-tern, în caz de necesitate, în primele zile de viață ale copiilor sugari.
Conținutul de grăsime în laptele de capră este de circa 4%, iar grăsimea
este compusă din diverse componente lipide ușor asimilate de organismul uman. În componența grăsimii se află acizii grași saturați și nesaturați, fosfolipidele, tocofenolii și vitaminele solubile în grăsime. Digestibilitatea grăsimii constituie o problemă atât pentru maturi, cât și pentru copii, în special pentru cei crescuți fără laptele matern, iar în acest caz laptele de capră este cea mai bună soluție.
Proteina laptelui conține circa 82% de cazeină și 18% de albumină de zer.
La înăcrire, cazeina precipitează, iar albumina rămâne în partea lichidă. Caze-ina reține calciu și fosforul, din care cauză brânza din laptele de capră are un conținut sporit de aceste elemente. În lapte se mai află diferiți fermenți și careva hormoni.

472lactoza și sărurile minerale în laptele de capră sunt absolut solubile, al-
buminele și sărurile minerale se află în stare coloidală, ceea ce face laptele de
culoare albă. Important că carotina, fiind prelucrată de organismul caprelor în vitamina A, lipsește în lapte. Laptele crud proaspăt posedă calități bactericide, conține imunoglobulin, lizoțim, lactoferin, peroxidază, previne dezvoltarea mi-croorganismelor și apariția unor maladii.
lactoza – principalul hidrat de carbon din laptele de capră, prezintă o sursă
importantă de energie, se asimilează ușor de organism, contribuie la metabolism, asimilarea fosforului, calciului, magniului și a vitaminei D. Comparativ cu laptele de vacă, cel de capră este biologic mai activ din toate punctele de vedere, conține mai multe vitamine B
1 (50%) și B2 (80%), se poate consuma în cazul acidității, gastritei
sporite și a ulcerului stomacal. În laptele de capră se conține o cantitate sporită de acizi grași nesaturați, care sporesc rezistența organismului la maladiile infecțioase și normalizează metabolismul colesterolului, prevenind efectele sclerotice. Coles-terolul din lapte este bine balansat și necesar pentru activitatea sistemului nervos, previne riscul influenței negative a colesterolului asupra organismului.
Conținutul sporit de calciu și fosfor în laptele de capră este apropiat de
laptele matern, ceea ce este foarte important pentru alimentația copiilor mici. Cer –
cetările au demonstrat că digestibilitatea laptelui de capră este de 5 ori mai mare comparativ cu laptele de vacă. Aceasta este deosebit de important pentru alimen-tația consumatorilor la o vârstă înaintată sau în covalescență și a tuturor copiilor.
Laptele de capră, comparativ cu cel de vacă, conține de 1,5 ori mai mult acid
ascorbic și de 3 ori mai mult acid nicotinic (vitamina PP), calciu, fer, mangan, cupru, clor, fluor, siliciu deoarece caprele folosesc mai multe plante. Folosirea lui este benefică pentru combaterea rahitismului și poate fi folosit de oamenii care suferă de balonare sau au suferit din cauza unui atac de cord.
Caprinele nu se îmbolnăvesc de tuberculoza și laptele lor se poate folosi
în stare proaspătă, îndată după muls. Acest lapte este foarte folositor copiilor slabi și celor care au probleme cu alergia și bolile organelor gastro-intestinale. Folosirea lui permanentă previne dereglările metabolismului, sporește activita-tea vitală a oamenilor, moderează îmbătrânirea, folosește la tratarea glandei tiro-idale, profilaxia tumorilor, bolilor organelor respiratorii, tuberculozei, alergiei, eczemelor și iradierilor radioactive.
Efectul terapeutic s-a constatat și la tratarea astmului, migrenei, co-
litelor, artritelor și bolilor ficatului. Copiii și oamenii maturi (99%), care nu suportă laptele de vacă, pot folosi fără probleme laptele de capră. El are un efect benefic și asupra psihicului oamenilor, folosirea lui elimină depresia, starea de nervozitate, insomnia, paradontoza, bolile alergice și apărute din cauza răcelii.

473Laptele de capră crud, obținut în condiții sanitare corespunzătoare, este un
produs extrem de curat. El se poate păstra două zile într-un vas închis în frigider,
nu trebuie încălzit la o temperatură mai mare de 470C sau pasteurizat, ceea ce va
distruge enzimele și calitățile sale curative.
Câteva contraindicații. Deoarece are un conținut ridicat de grăsimi, lap-
tele de capră nu se administrează fără avizul medicului persoanelor cărora ali-mentele grase le dăunează (obezi, hipertensivi, persoane cu probleme hepatice). Persoanele cu afecțiuni pulmonare sau cei care au renunțat la fumat, dacă nu au astfel de restricții, pot consuma un litru de lapte zilnic, nediluat, timp de minim 14 zile. În scop curativ și preventiv, cura cu lapte de capră fiert durează între 14-90 zile, câte 2-3 căni zilnic.
Pentru copii, laptele de capră se diluează cu lapte de vacă, iar pentru adulții
predispuși la diaree sau cu ficat sensibil, în prima săptămână din cură se admi-nistrează amestecat în părți egale cu lapte de vacă. Gustul specific, care nu este pe placul oricui, poate fi îmbunătățit cu miere de albine. După primele 14 zile, rezultatele sunt vizibile: reapare culoarea în obraji, dispar oboseala și depresia, crește rezistența la efort, apare creșterea în greutate și este vizibilă o stare gene-rală mai bună.
laptele de capră preferat în UE. Includerea laptelui de capră, normal
sau îmbunătățit în calciu, în dietă favorizează utilizarea digestivă și metabolică a fierului, calciului, magneziului și fosforului și depozitele lor în organele țintă. Laptele și brânza de capră au proprietatea de a trata afecțiuni pulmonare, cardio-vasculare și intestinale, ca și laptele de măgăriță și laptele de zebu în Asia și în Caucaz. Produsele din lapte de capră sunt foarte apreciate în Uniunea Europea-nă și, în special, în Franța, unde a fost înregistrat brevetul cu numărul 2530952, care indică faptul că laptele de capră este și un bun stimulator de creștere a părului. Dar mai este folosit și în hrănirea bebelușilor.
De reținut un lucru extrem de important pentru crescătorii de animale. În
țările UE există cotă la producerea laptelui de vacă și a lactatelor din el, dar pen-tru lactate din lapte de capră nu există cote. Astfel, dacă lactatele sunt produse conform reglementărilor UE, aceste produse pot fi exportate în țările UE și spori profitul crescătorilor de caprine.
Rețeta longevității din Caucaz. Se cunoaște că cei mai bătrâni oameni de
pe planetă trăiesc în munții Caucaz. Conform Guiness Book, cel mai faimos a fost azerul Shirali Muslimov, care a murit la 2 septembrie 1973 la incredibila vârstă de 168 de ani. Acest lucru a atras atenția cercetătorilor ruși încă din 1940.
S-a descoperit, că localnicii din Caucaz consumă zilnic chefir din lapte de
capră, după o rețetă ținută secret generații la rând. Chefirul este util în insomnii,

474nevroze și alte afecțiuni la nivelul sistemului nervos, infecții cronice de tip her –
pes. Mulți specialiști recomandă chefirul în dieta bolnavilor de SIDA. Așadar,
laptele de capră face minuni.
lactatele din lapte de capre cu bune și rele comparativ cu cel de vacă:• Laptele de vacă integral, neprelucrat, este bogat în grăsimi, majoritatea satura-
te. Un pahar de lapte conține aceeași cantitate de colesterol ca o friptură de 100 g.
• Laptele degresat conține mai puține grăsimi, dar și lactoză și proteine greu
digerabile.
• Laptele de capră este bogat în acid omega 3, ingredient care lipsește total
în laptele de vacă.
• Brânza dulce este cea mai bogată sursă de proteine. • Laptele bătut conține bacterii lactice, necesare pentru menținerea florei
bacteriene normale în intestin. Este mai ușor digerabil decât laptele crud.
• Iaurtul, preparat biologic în condiții de casă, este mai dulce și mai sănătos
decât cel din comerț. Este digerabil, asimilabil și reface flora intestinală. Un iaurt bun, proaspăt, aduce aport de calciu și scade colesterolul.
Zerul s-a dovedit extrem de valoros în tratarea sclerozei multiple. Acidul
orotic (vitamina B
13) fixează magneziul la nivel celular și crește valoarea ener –
getică a celulelor mușchiului inimii, mărind, astfel, rezistența la efort și stres. Proteinele din zer scad colesterolul, stimulează creșterea numărului de celule imunitare de tip T, distrug bacteriile, stopează evoluția tumorilor benigne și ma-ligne, SIDA, favorizează creșterea masei musculare, reglează greutatea, combat anemia și vindecă guta.
Evidența producției individuale de lapte a caprelor este necesară la fermele
animalelor de prăsilă. Controlul producției de lapte este important pentru selectarea caprinelor și ameliorarea potențialului lor productiv. Pentru controlul producției de lapte există mai multe metode, dar nu toate sunt aplicabile. Cu o mare exactitate se va determina producția individuală în cazul cântăririi laptelui muls la fiecare mul-soare, dar această metodă este imposibilă din punct de vedere al lucrului depus pen-tru realizarea ei. Important este ca evidența cantității individuale de lapte să asigure o exactitate posibil mai mare și să cuprindă toată perioada lactației.
În perioada de alăptare a iezilor, cantitatea de lapte se poate determina prin
cântărirea iezilor la vârsta de circa 3-4 săptămâni – interval în care ei consumă aproape în exclusivitate lapte matern. Sporul greutății corporale a iezilor din această perioadă se va transforma în cantitatea de lapte, reieșind din coeficientul 6, ceea ce înseamnă că pentru fiecare kg de greutate a iezilor s-a consumat 6 kg de lapte. Cantitatea totală de lapte, din această perioadă, este egală cu sporul în greutate înmulțit cu 6.

475Pentru perioada menționată mai există două posibilități de control:
1. Se poate mulge numai un mamelon, celălalt fiind lăsat pentru ied;2. Se mulge tot laptele, care apoi va fi distribuit iedului, ținând cont că, din
cauza instinctului matern, mama la muls reține 50% din tot laptele produs în prima lună și 30% în cea de a doua lună de lactație.
După înțărcarea iezilor, cantitatea de lapte se apreciază prin cântărire sau
măsurarea volumului de lapte cu un vas gradat în fiecare zi sau în zilele de control, la intervale egale de timp. Dacă nu s-a apreciat producția individuală de lapte pentru selecție, se va efectua un sondaj de 2-3 ori în perioada lactației pentru a evidența caprele cu producția mai mare de lapte.
Se vor determina unii coeficienți prin aprecierea producției de lapte în primele
3 sau 4 luni de lactație, care sunt folosiți pentru a estima cantitatea de lapte pe toată lactația, dar acești indici sunt valabili pentru ferma (turma) concretă de animale.

Producția de carne
Producția de carne a caprinelor se caracterizează prin indicatorii greutății
corporale și randamentului la abatorizare, a stării de îngrășare, greutatea și cali-tatea carcaselor, care, la rândul lor sunt în dependență de rasă, vârstă, sex, con-dițiile de alimentare și creștere. Caprinele, în calitate de surse pentru producerea cărnii, cedează bovinelor, dar sunt puțin superioare ovinelor.
Carnea caprinelor la culoare este ceva mai deschisă decât carnea de oaie.
Caprinele acumulează o cantitate mai mare de grăsime albă în cavitatea abdo-minală și mai puțin ca oile grăsime subcutanată.
Din categoriile comerciale de caprine folosite pentru carne putem menționa:
ied crud de lapte, ied îngrășat, tineret îngrășat intensiv și capre adulte recondiți-onate pe bază de îngrășare după reformare din efectivul matcă. Carnea obținută de la tineretul îngrășat intensiv se consideră foarte prețioasă și dietetică.
Carnea de ied crud de lapte se obține de la produșii destinați pentru sa-
crificare la vârsta de 1,5-2 luni cu greutatea corporală de circa 8-10 kg. Acești iezi sunt crescuți preponderant cu lapte la care se adaogă o cantitate mică de concentrate și făină din lucernă, administrate la discreție.
Carnea de ied îngrășat se obține de la tineret cu vârsta de circa trei luni și
greutatea corporală de 15-18 kg, folosind pentru alimentare lapte, concentrate, făină de lucernă sau masă verde. Rația zilnică va include circa 0,8 unități nutri-tive și 150 g de proteină digestibilă, iar în ultima lună de îngrășare, respectiv, 1,2 UN și 170 g PD/cap/zi, folosind făină de porumb în cantitate de 40-50% din rație, 30% făină de lucernă, 1-2% șrot de soia, supliment de minerale. Această carne are un conținut mai redus de apă, cartilagii și proteină nematurată.

476Carnea de tineret îngrășat intensiv până la vârsta de 6-7 luni și greutatea
corporală de 30-35 kg este competitivă cu carnea tineretului ovin de aceeași
vârstă și crescut în condiții asemănătoare. În experiența efectuată de V . Taftă, N. Machedon, 1980, tineretului caprin și celui ovin s-a administrat aceeași rație furajeră de 0,632 kg/cap/zi de concentrate cu conținutul de 0,9 UN și 808 g de proteină în faza de acomodare și, respectiv, 0,918 kg și 881 g în faza de finisare. Această categorie de carne este gustoasă, fără miros specific datorită conținutu-lui mai redus de grăsime.
Indicatorii obținuți la creșterea și îngrășarea tineretului caprin la vârsta de
60 și 90 de zile se prezintă în tabelul 98 (C. Neașcu, 1997).
Din datele tabelului rezultă că cantitatea și calitatea cărnii, randamentul de
abator și cel comercial depind de vârstă și sistemul de îngrășare a animalelor.
Carne prețioasă se poate obține de la masculii castrați la vârsta de 4 săp-
tămâni și de la ieduțe cu vârsta de până la un an, care au fost supuse îngrășării intensive. Rezultatele obținute în cercetările Institutului Palas Constanța privind îngrășarea masculilor castrați și necastrați în sistem intensiv și semiintensiv sunt prezentate în tabelul 99 (citat după V . Taftă, 2008).
La îngrășare în sistemul intensiv, consumul zilnic de furaje la masculii ne-
castrați a fost mai puțin comparativ cu cei castrați. Masculii castrați îngrășați in-tensiv au consumat zilnic mai multe concentrate pe cap comparativ cu masculii necastrați în condiții similare de hrănire, diferența fiind foarte mică. Consumul specific de furaje a variat între 6,40 și 8,42 kg, fiind mai mare la masculii ne-castrați îngrășați semiintensiv cu 23,28-31,56%, comparativ cu îngrășarea in-tensivă. În aceleași condiții de hrănire, consumul specific de furaje la masculii necastrați a fost cu 6,30% mai mic comparativ cu masculii castrați.
Tabelul 98
Producția de carne a tineretului caprin îngrășat
intensiv și semiintensiv (țapi)
Specificareîngrășare intensivă
la vârsta deîngrășare semiintensivă
la vârsta de
60 zile 90 zile 60 zile 90 zile
Greutate vie, kg 30,80±1,51 33,56±1,48 28,63±1,39 31,20±1,59
Carcasa, kg 14,41±0,81 15,79±0,82 12,38±0,71 13,70±0,71
Randament abator, % 46,79±2,31 47,05±2,26 43,24±2,21 43,81±2,35
Randament comercial, % 52,56±2,95 52,87±2,90 48,94±2,84 49,51±2,76
Raport carne/oase 3,03 3,22 2,74 2,83
Raport carne+grăsime/oase 3,60 3,85 3,25 3,36

477Carnea caprelor reformate din motive de vârstă, sterilitate, diferite accidente,
deși este de calitate mai inferioară, comparativ cu carnea tineretului, poate fi bună
dacă caprele după reformare au fost supuse îngrășării timp de 2-3 luni. Îngrășarea se face pe bază de furaje verzi, iar în faza de finisare timp de circa 35 de zile în rație se va adăuga zilnic câte 0,8 kg amestec de concentrate la fiecare animal.
Tabelul 99
Consumul de furaje a masculilor îngrășați în sistem intensiv și semi-
intensiv
Specificareîngrășare intensivăîngrășare
semiintensivă
masculi necastrați masculi castrați masculi castrați
Spor mediu zilnic, g 132,830 125,870 115,220
Consum cap/zi, kg 0,850 0,860 0,970
din care: fibroase
concentrate0,255 0,258 0,582
O,595 0,602 0,388
Consum la 1kg spor, kg 6,400 6,830 8,420
din care: fibroase
concentrate1,920 2,049 5,052
4,480 4,781 3,368
Carnea țapilor folosiți la reproducție, de asemenea, poate fi bună și fără
mirosul specific care provine de la piele și vezica urinară. Pentru aceasta, la
sacrificarea țapilor nu se admite ca lucrătorul care a pus mâna pe piele sau a înlăturat vezica urinară să lucreze cu carcasele sau carnea tranșată.
în carcasa caprelor adulte cu starea bună de îngrășare se conține 20-28 kg
de carne macră, 4-6 kg de sală, iar în carcasa iezilor abatorizați la vârsta de 7-10 luni, respectiv, 12 și 1,5 kg. În funcție de vârstă și starea de îngrășare, cantitatea de grăsime în carcasă variază între 5 și 20%.
Producția de lână
Învelișul pilos al caprinelor crescute pentru lână este compus din fibre omo-
gene, care formează șuvițe cu lungimea de 15-18 cm, la caprele raselor pentru puf și lapte învelișul pilos este compus din puf și fibre groase. Caprele se tund odată pe an după instalarea sezonului cald, a caprelor pentru puf – după piep-tănarea pufului. În regiunile cu climă caldă caprele pot fi tunse a doua oară în lunile august-septembrie. În medie, de la țapi se poate obține 4-6 kg de lână, de la capre – 3-5 kg de lână pe an. Finețea pufului constituie, în medie, 15-20 de microni și se consideră lână fină. Pieptănatul pufului se face primăvara, obținând de la caprele crescute pentru puf câte 0,2-0,3 kg, maximum 2 kg de puf pe an.

4787.7.3. Reproducția caprinelor
Durata medie a vieții sexuale a caprelor constituie 9-10 ani, longevitatea
productivă și efectivă – 7-8 ani. Maturitatea sexuală la ieduțe apare la vârsta
de 5-8 luni, dar la această vârstă ele nu vor fi însămânțate pentru a asigura o creștere și dezvoltare mai bună în continuare. Caprele tinere, având o dezvoltare corporală bună, sunt admise pentru însămânțare la vârsta de 14-18 luni.
la caprine activitatea de reproducție are caracter sezonier, căldurile la
majoritatea caprelor declanșându-se toamna, existând o strânsă corelație cu durata de lumină a zilei când aceasta este mai redusă. Durata căldurilor este de 36-48 ore, acestea repetându-se, în medie, la 17 (10-23) zile. La o proporție redusă de anima-le, căldurile pot apărea mai devreme, în lunile iunie–iulie, acestea trebuie identifi-cate, însămânțate, grupate separat, deoarece însușirea este ereditară și caprele pot fi folosite în organizarea de fătări extratimpurii. Intensitatea maximă a căldurilor este în octombrie–noiembrie, iar în cazul montei naturale are loc în libertate pe întreaga perioadă, repartizându-se un mascul la 30-40 de femele.
Țapii tineri nu se vor admite la montă în primul an de viață. Țapii tineri
sub 2 ani vor executa numai două monte pe zi (dimineața și seara) pentru evita-rea epuizării fizice și sexuale, creșterii sterilității caprelor, obținerea de produși debili sau neviabili. Folosirea la reproducție a țapilor fără coarne, indiferent de sistemul de montă naturală sau artificial, se poate face după verificarea atentă a aptitudinilor de reproducție pentru evitarea apariției cazurilor de sterilitate,
hermafrodiți, nereproductibili din cauza folosirii țapilor fără coarne.
Căldurile la capre pot apărea în toate perioadele anului, dar sunt mai
pronunțate toamna în perioada de montă. La unele capre căldurile apar înaintea sezonului de montă, începând cu lunile iunie și iulie. Durata căldurilor este de 1-2 zile, repetându-se, în caz de nefecundare, în medie, la 17 zile (de la 10 la 23 zile). Fecunditatea la capre este în mod obișnuit de 97-99%. Durata căldurilor sporește la 36-48 ore, iar în timpul ciclului de reproducție (10-23 zile) se pot matura doi-patru foliculi, a căror ovulație nu se declanșează simultan, dar apare la un interval de până la patru ore.
În sezonul de montă se recomandă ca țapii să fie întreținuți separat de fe-
mele în boxe individuale cu înălțimea pereților nu mai mică de 1,5 m. Pentru monta naturală, țapilor maturi se vor repartiza 50-60 de femele și numai 25-30 de capete în cazul montei libere sau în harem.
Se recomandă monta naturală sau însămânțările artificiale. În ultimul
caz se vor folosi la maxim calitățile celor mai buni reproducători, dar pentru aceasta se cere o pregătire bună a tehnicienilor, dotarea laboratorului cu apara-tură necesară pentru controlul calității materialului seminal.

479Există mai multe măsuri de sporire a calităților de reproducție. Importan-
ță are înțărcarea timpurie a iezilor, deoarece prezența iedului lângă mamă și suptul
poate prelungi repaosul sexual și apariția căldurilor, precum și starea de sănătate a femelelor, pregătirea femelelor și reproducătorilor pentru sezonul de montă.
Alimentația și durata zilei de lumină pot avansa sau întârzia începutul
și sfârșitul sezonului de montă. Toamna durata zilei de lumină se reduce, scad temperatura aerului, ceea ce sporește activitatea de reproducție a caprinelor.
Calitatea furajelor și nivelul de alimentație au o influență determinantă nu
numai pentru nivelul de producție și starea de sănătate a caprinelor, dar și pentru intensificarea reproducției. În perioada de pregătire către sezonul de montă, care începe cu 1,5-2 luni înainte, se va controla și asigura rația cu elementele nutriti-ve necesare, suplimenta cu concentrate și alte furaje calitative.
Temperatura ridicată și luminozitatea sporită pot diminua, până la dis-
pariție, dorința de împreunare a femelelor cu masculii, reduc ritmul de dezvol-tare al celulelor sexuale.
Gestația la caprine durează, în medie, 150 de zile cu variații cuprinse între
145 și 158 zile, în funcție de precocitatea rasei, vârsta mamei și data primei fătări, numărul și sexul produșilor, condițiile de alimentație și întreținere etc. Prolificitatea medie a caprelor este de 1-2 iezi, uneori ajungând la 5 iezi la o sin-gură fătare. Starea de gestație se cunoaște după absența căldurilor și dezvoltarea treptată cu asimetrie proeminent pe dreapta abdomenului.
În perioada gestației este importantă hrănirea caprelor cu nutrețuri calita-
tive, nealterate, cu conținut necesar de proteină, vitamine, micro- și macroele-mente. Cu 1-2 luni înainte de fătare se va întrerupe mulgerea caprelor pentru pregătirea mai bună la următoarea lactație. Mulgerea trebuie întreruptă cu cel puțin 4 săptămâni înainte de fătare, pentru pregătirea viitoarei lactații și acu-mularea de substanțe nutritive necesare dezvoltării fătului. În cazul în care la unele capre apare secreția treptată de lapte înaintea fătării, acestea trebuie mulse pentru evitarea mamitelor.
Pentru obținerea unor indici superiori de reproducție se recomandă o pregă-
tire bună a caprelor pentru sezonul de montă. În condiții bune de alimentație și întreținere de la o capră se poate obține și două fătări pe an. Greutatea corporală a țapilor maturi constituie, în medie, 60-65, maximum 100 kg, a caprelor mature – 40, maximum – 60 kg.
La unele capre, cu vârsta de 10-12 luni, glanda mamară poate secreta lapte-
le și în cazul când n-au fost gestante. Aceasta are loc ca urmare a unor procese hormonale, ceea ce, conform opiniei unor specialiști, indică o capacitate lacto-genă superioară.

480 Fătarea se anunță prin inflamarea și congestionarea vulvei, adâncirea
flancurilor, coborârea abdomenului, mărirea ugerului și apariția primelor pică-
turi de colostru, eliminarea dopului de gestație.
Fetusul pătrunde și traversează conductul pelvin datorită contracțiilor mus-
culaturii uterine, apoi, datorită musculaturii, este eliminat de aici în cca 20-25 de minute la aproximativ două ore, urmând a fi eliminate anexele fetale. În cazul fătărilor normale, iedul iese cu membrele anterioare înainte bine întinse și ca-pul între acestea. În cazul unor poziții anormale ale fetusului (distocii) se impu-
ne intervenția specialistului.
După fătare căldurile pot apărea la 2-3 săptămâni, manifestându-se prin
neliniște, urinări dese, zbârlirea părului, lipsa poftei de mâncare, agitația cozii, reducerea activității lactogene.
În adăpost se impune crearea și menținerea unui microclimat corespunzător
cu o temperatură de 14-15
0C, fără curenți și umezeală, cu așternut curat și bine
uscat. După fătare, la un interval de 1,0-1,5 ore, animalului i se administrează apă călduță pentru băut sau fiertură de tărâțe și este lăsat să se odihnească 2-3
zile. De regulă, fătările au loc primăvara sau la sfârșitul iernii. Fătările de primă-vară, comparativ cu cele de toamnă, datorită folosirii în alimentație a vegetației în creștere, influențează favorabil producția de lapte și dezvoltarea iezilor.
După perioada colostrală de 4-5 zile de la capre se poate mulge lapte pentru
producerea lactatelor. Dacă au o cantitate mai mare de colostru decât cea folosi-tă de iezi, pentru preîntâmpinarea mamitelor, caprele se vor mulge, iar colostru se va folosi pentru alimentarea iezilor orfani.
După fătare, caprelor se administrează nutreț de bună calitate în cantitate
redusă: fân de lucernă sau masă verde în funcție de sezon, amestec de concentra-te, sare sub formă de bulgăre sau brichete și apă potabilă, iarna, la temperatura de 10-15
0C. Treptat timp de 3-5 zile se trece la rația obișnuită cu administrarea
nutrețurilor de bună calitate, fân, concentrate și nutrețuri verzi. După fătare, se-creția lactogenă este intensă și caprele se pot mulge de 2-3 ori pe zi.
La rasele de capre ameliorate pot fi organizate două fătări pe an – toamna și
primăvara, ceea ce asigură sporirea producției de lapte sau eșalonarea unei fătări în două etape ale anului calendaristic, în cadrul aceleiași turme de animale. În acest caz perioada de lactație se prelungește și lapte proaspăt se va obține pe tot parcursul anului calendaristic, ceea ce necesită o bună pregătire a caprelor pen-tru montă și o deplină asigurare cu furaje calitative în cantități necesare, reieșind din potențialul productiv al animalelor, starea de îngrășare și sănătate.

4817.7.4. Tehnologia creșterii și înțărcării iezilor
Intervenția la fătare constă în îndepărtarea mucozităților din jurul nărilor
și de pe corpul iezilor cu ajutorul unei pânze curate, care are și rol de masaj
menit să învioreze și intensifice circulația sanguină periferică. După 20-30 de minute de odihnă după naștere iedul se secționează, dezinfectează și se leagă ombilicul la o distanță de 3-4 cm de abdomen. Dacă nu o poate face singur iedul este ajutat să sugă colostru după îndepărtarea primelor picături purtătoare de
microorganisme. În primele 6-12 ore de la naștere, vilozitățile intestinale au o mare capacitate de absorbție, de aceea suptul unei cantități cât mai mare de co-lostru în acest interval este foarte importantă. Ulterior, în următoarele două-trei zile această capacitate scade treptat.
Suptul colostrului are drept efect mărirea rezistenței tineretului la infecții până
la dezvoltarea sistemului reticulo-endotelial de apărare împotriva infecțiilor. Datori-tă conținutului ridicat în săruri minerale, colostru favorizează eliminarea meconiu-
lui (reziduuri acumulate în perioada fetală). Conținutul foarte bogat în proteine și grăsime a colostrului mărește vitalitatea și ritmul de creștere și dezvoltare al iezilor.
În prima săptămână, iezii pot suge de 20-30 de ori pe zi o cantitate totală
de 700-800 g/zi, iar la patru-cinci săptămâni cantitatea poate ajunge peste 1 kg.
În exploatarea intensivă sau semiintensivă iezii rămân la mame după perioada colostrală până la vârsta înțărcării, la aproximativ două luni. În cazul exploatării intensive (pentru producția de lapte), iezii se separă de mame după 2- 4 zile și se cresc cu înlocuitori de lapte. După suptul iezilor, ugerul mamei trebuie golit prin mulgere, în special la mamele cu producții superioare de lapte. Surplusul de co-lostru poate fi administrat iezilor gemelari sau iezilor de la caprele tinere care nu dispun de o cantitate necesară de colostru pentru alimentația tineretului. În cazul rănirii mameloanelor de la incisivii iezilor și refuzul mamei de a-l mai primi, se va
recurge la hrănirea la biberon timp de 8-10 zile cu lapte de la propriile mame.
Iezii slab dezvoltați se separă din turmă și li se asigură nutrețuri la discreție.
La fermele cu efectiv mare de animale iezii se grupează în loturi a câte 30-40 de capete. Această grupare poate fi efectuată îndată după fătare sau la vârsta de la 7-8 până la 15-30 de zile.
Pentru selectarea tineretului în scopul reproducției, iezii se cântăresc, se nu-
merotează și se înscriu în registrul de însămânțări și fătări. La vârsta de circa 8-15 zile după naștere se efectuează ecornarea (înlăturarea mugurilor coarnelor) cu fo-losirea unui baton de sodă caustică pentru prevenirea accidentelor la vârsta adultă. Tot la această vârstă se va efectua vaccinarea contra enterotoximiei și a pasteurelo-zei. În cazul caprelor tinere, care nu admit iezii să sugă, printr-un tratament blând, prietenos și masajul ugerului, ele se pot obișnui treptat cu suptul iezilor.

482Există două metode de creștere a tineretului – creștere naturală și separată
sau creștere artificială.
Tehnologia creșterii naturale prevede creșterea tineretului împreună cu
mamele lor până la înțărcare. În măsura posibilităților se vor forma turme de
mame cu iezi de aproximativ aceeași vârstă. După 12-15 zile de la naștere, iezii
pot merge în aer liber cu mamele la păscut – primăvara, iarna sau se scot în pa-doc, când temperatura o permite. În felul acesta, iezii se obișnuiesc să consume de timpuriu furaje solide, ceea ce determină intensificarea dezvoltării sistemului enzimatic și a tubului digestiv.
Metoda de creștere separată prevede separarea tineretului după perioada
colostrală sau la vârsta de circa două săptămâni (tabelul 100). Începând cu vârsta
de 14-16 zile se amenajează un compartiment special cu microclimat corespun-zător, cu așternut curat, despărțit de restul adăpostului de un gard – grătar mobil.
În acest compartiment, unde numai iezii pot trece dintr-o parte în alta, trebuie să se găsească furaje de cea mai bună calitate, concentrate măcinate și apă potabilă la discreție. Pentru obișnuire, timp de 3-4 zile, separarea iezilor trebuie însoțită
de un zgomot pentru crearea reflexului.
Tabelul 100
Cantitatea de lapte necesară pentru iezi în perioada de vârstă 0-3 luni
Specificare 0-1 luni 1-3 luni 4-6 luni 7-8 luni 8-12 luni
Cantitatea de lapte (g/tain) 150 200 350 250 150
Nr. tain/zi 5 4 3 3 3
Consumul zilnic de nutrețuri concentrate pentru un ied este de 20-30 g și un
plus de fân de otavă de leguminoase, la discreție. Furajele voluminoase în rațiile
tineretului sunt necesare pentru favorizarea dezvoltării tuturor compartimentelor stomacului (foiosul, rumenul, rețeaua și compartimentul glandular). De reținut, că concentratele prea fin măcinate pot produce acidoză ruminală. Proporția fibrelor în hrana iezilor de lapte trebuie să fie de circa 15%. Depășirea acestei limite va reduce sporul mediu zilnic, creșterea și dezvoltarea normală a tineretului.
Tehnologia creșterii artificiale constă în separarea iezilor de mame după
4-5 zile de la naștere și furajarea lor cu înlocuitori de lapte, fân de calitate și nutrețuri combinate. În acest fel, cantitatea cea mai ridicată de lapte din primele 2-3 luni de lactație poate fi recoltată și valorificată pentru obținerea lactatelor. Acestea sunt avantajele tehnologiei de creștere artificială a iezilor practicată în țările europene. Sistemul generalizat în Franța și Elveția prezintă mai multe avantaje de creștere artificială a iezilor, după cele ce urmează:

483- eliminarea stresului de înțărcare a iezilor;
– supravegherea mai atentă a iezilor;- sporirea prolificității caprelor înțărcate;
– recuperarea iezilor orfani sau subponderabili;
– planificarea creșterii tineretului femel bine dezvoltat la monta timpurie (în
primul an de la naștere);
– mecanizarea și automatizarea proceselor tehnologice de creștere a iezilor. Alăptarea iezilor cu substituenți se face la găleată ori la biberon, sau cu
ajutorul unor instalații automate în boxe speciale cu câte 10-12 iezi, unde se mai găsesc fân de lucernă, furaje combinate și apă potabilă la discreție. Hrănirea nu-mai pe bază de lapte natural sau substituenți de lapte favorizează dezvoltarea sto-
macului glandular în detrimentul celorlalte compartimente (foios, rumen, rețea).
Substituentul clasic de lapte este alcătuit din 70% de lapte smântânit des-
hidratat, 20-30% de grăsime, 1% de lecitină, 1% de supernucleu vitamino-mi-
neral. Amestecul se face la un kg substituent solid – 6 kg apă. Se amestecă inițial substituentul cu o parte din apă la 65-67
0C (pentru distrugerea florei saprofite),
după care se adaugă restul de apă la 400C. Se omogenizează bine și, după răcire,
se administrează la 35-360C în mai multe tainuri.
Adăpostul, în care se crește tineretul trebuie să fie ferit de curenții de aer în
perioada rece a anului, ușor de curățat și dezinfectat, cu microclimat corespunzător,
care să asigure 10-200C în primele 10 zile de viață a iezilor, după care se reduce la
12-150C cu umiditatea de 60-65%, o circulație a aerului de 0,2 metri pe secundă.
înțărcarea iezilor se face în funcție de obiectivul principal de exploatare –
obținerea unei cantități mai ridicate de lapte comercializabil sau destinația iezilor
pentru prăsilă sau sacrificare. În cazul creșterii iezilor cu mamele, înțărcarea se va
face la vârsta iezilor de 5-6 săptămâni, dacă aceștia sunt destinați creșterii pentru carne, sau la 2-3 luni dacă se rețin pentru reproducție. Înțărcarea iezilor poate fi:
• tardivă, la vârsta de 2-3 luni și greutatea corporală de 13-15 kg la rase nea-
meliorate;
• timpurie, la vârsta de 1 lună și greutatea de 9-10 kg la rasele ameliorate
pentru producția de lapte;
• foarte precoce, la vârsta de numai 4-5 zile, hrănirea făcându-se cu înlocuitori
de lapte și concentrate până la atingerea greutății corporale optime de 15-20 kg.
Înțărcarea se va efectua treptat pentru a evita apariția stresului, care poate
duce la stagnarea sau încetinirea procesului de creștere și dezvoltare a tineretu-
lui timp de 10-12 zile. În primele două zile iezii vor fi lăsați cu mamele numai
de două ori pe zi – dimineața și seara, apoi timp de 4 zile – numai o singură dată
pe zi după care se vor separa definitiv. Concomitent, iezii se vor asigura cu con-
centrate, fân și alte furaje calitative.

484 7.7.5. Alimentația caprinelor
O particularitate biologică și, implicit, economică a speciei de caprine re-
prezintă valorificarea superioară a tuturor categoriilor de nutrețuri, în deosebi
a furajelor cu conținut sporit de celuloză. Pentru alimentația caprinelor se vor folosi furaje din următoarele categorii:
Vegetale – masă verde, fân, făinuri din lucernă și alte plante, pleavă, paie,
siloz, rădăcinoase, frunzare, concentrate, deșeuri tehnice de la prelucrarea fruc-telor, legumelor etc.;
Animale – reziduuri lactate sau de pește etc.;Industriale – tărâțe, făină furajeră, șrot de floarea-soarelui sau soia, rezidu-
uri microbiologice și din industria alimentară;
Minerale – sare de bucătărie;Vitamine. Este foarte important ca furajele să nu fie alterate, mucigăite sau cu micotoxine.
Nu se recomandă folosirea furajelor verzi de lucernă, trifoi și alte plante leguminoa-se când ele sunt umede după ploaie, fiindcă pot provoca timpanie. În asemenea ca-zuri, furajele verzi pot fi folosite numai după ce au fost zvântate sau parțial uscate.
Fânul de calitate bună se pregătește din plante furajere leguminoase sau
cerealiere, amestec din plante leguminoase și cerealiere (de exemplu, măzăriche cu ovăz), recoltate în faza de înflorire sau formare a păstăilor la leguminoase și a spicului la cerealiere. Caprinele folosesc bine fânul recoltat de pe pășune sau din pădure, paiele de ovăz, diverse plante de pădure și câmp. Paiele sunt mai bine folosite când se mărunțesc și se amestecă cu concentrate.
Frunzarele se pregătesc în lunile iunie-august sub formă de snopi din cren-
guțe cu lungimea de 50-60 cm și diametru nu mai mare de 1-2 cm de mesteacăn, ulm, frasin, stejar, arțar, tei, plop, salcie, salcâm, dud, castan, evitându-se frun-zarele după stropirea plantelor cu chimicale, care pot provoca intoxicație. Se va observa care specie de plante preferă caprele în timpul pășunatului pentru a pregăti frunzare, care se vor folosi în perioada de stabulație și iarna. Crenguțele cu frunze verzi se leagă în mănunchiuri cu grosimea de 15-20 cm, se usucă la umbră, se depozitează și se folosesc în timpul iernii.
Necesarul de furaje depinde de rasă, sex, vârstă, nivelul producției de lap-
te sau carne, urmate de starea de întreținere sau fiziologică a animalelor și de calitatea furajelor.
Caprinele nu sunt pretențioase la hrană, însă sunt lacome cu pronunțat simț
preferențial față de anumite sortimente de nutrețuri și chiar părți din acestea și foarte capricioase față de starea de igienă, mirosul și gustul furajelor.
Alimentația în perioada de pășunat. Pășunatul se organizează pe toată

485perioada de vegetație a plantelor, de primăvara până la începutul iernii când se
mai pot folosi resturile plantelor uscate. Timpul de pășunat este de 10-12 ore pe zi, în care intră și cel rezervat pentru mulgere. Masa verde ingerată este de
8-10 kg/zi la caprele adulte, 4-5 kg – la tineretul peste șase luni și 2-3 kg/zi – la iezi și depinde de faza dezvoltării și calitatea vegetației, anotimp, temperatura aerului.
În cadrul acestui sistem se mai poate asigura furajarea, folosindu-se ames-
tecul unic pe bază de furaje fibroase 65% (din care câte jumătate fân și grosie-
re), siloz, masă verde, rădăcinoase tocate 20% și 15% știuleți de porumb, totul
tocat, omogenizat și eventual umectat cu soluție slabă de sare sau melasă.
Pășunatul se face pe pășuni naturale sau cultivate, starea sanitară a căror
trebuie să fie controlată periodic pe toată perioada pășunatului. La pășune ca-prinele se scot posibil cât mai dimineață, când iarba înrourată se consumă mai repede și cu mai multă plăcere. Sunt preferate pășunile curate, lipsite de miros degajat de gunoi sau fecale în descompunere. Primăvara este necesară obișnu-irea animalelor cu consum de masă verde timp de 4-5 zile. În această perioadă animalele se vor hrăni concomitent cu furaje folosite în perioada iernatului și cu masă verde.
Caprinele preferă pășunile montane sau de pe coline cu diferiți arbuști,
frunze, lăstăriș, muguri de arbori, plante aromate. De asemenea, caprinele folo-sesc și resturile de bucătărie, de la grădinile de zarzavat, coji de fructe, pepeni, cartofi, varză, salată, pastă de leguminoase, fructe proaspete căzute din pomi, dar nealterate. În exploatarea extensivă, în libertate, consumul de ierburi variază de la 5 la 80% din necesarul zilnic de hrană. Nu se practică pășunatul în plantații pomicole pentru a evita deteriorarea pomilor și arbuștilor fructiferi.
Furajele verzi pot fi folosite atât pe pășune, cât și cosite și distribuite în
grajd sau pe padocuri. Pentru caprinele raselor ameliorate, folosite pentru produ-cerea laptelui cu productivitatea de peste 600 kg pe lactație, se vor forma pajiști cultivate și valorificate parcelat sau masă verde sub formă cosită și administrată la locul de întreținere permanent a caprinelor. Pășunatul poate fi prelungit până la căderea zăpezii, folosind terenurile nesemănate cu culturi de iarnă. În condi-țiile gospodăriilor familiale, unde se cresc puține animale (3-10 capete), caprele pot fi legate și lăsate să se hrănească pe pășune.
Producerea și valorificarea pajiștilor cultivate. Pentru înființarea pa-
jiștilor se fac alături la 25-30 cm cu nivelare prin tăvălugire, însămânțare la
2-3 cm, erbicidare, administrare de îngrășământ natural organic câte 50 tone la 1ha sau chimic N – 50 kg/ha; P – 50 kg/ha și K – 50 kg/ha. Structura optimă a amestecului furajer este de 70% graminee (lolium, dactylis, festucă) și 30%

486leguminoase (lucernă, trifoi, ghizdei etc.), cantitatea totală de sămânță fiind de
30-35 kg/ha. Iarba de pe pajiști, unde au fost introduse îngrășăminte organice și minerale sau erbicide care-și păstrează mirosul, caprele nu o va folosi.
Pe pajiște se impune asigurarea unei surse fixe sau mobile de apă. Terenul
se împarte în 5-6 parcele, pentru fiecare revenind 5-6 zile de pășunat, intrarea în prima parcelă făcându-se când plantele au înălțimea de 12-14 cm. Pentru efici-entizare, parcelarea se face prin delimitare cu garduri vii, din arbuști de foioase și rășinoase (soc, sălcioară, cătină albă, păducel, alun). În lipsa arbuștilor se pot executa garduri permanente sau mobile în scopul delimitării parcelelor.
Alimentația caprinelor în stabulație. Stabulația durează 140-150 de zile
în funcție de durata sezonului de iarnă. În această perioadă caprinele se hrănesc, în mod tradițional, cu diferite fânuri, frunzare, paie, siloz, sfeclă furajeră și con-centrate numai în prima lună de lactație în cantități de 200-300 g/zi.
În exploatarea semiintensivă și intensivă, hrănirea se face pe bază de norme
și rații. Nivelul de consum atinge 3-3,5% de substanță uscată din greutatea vie și variază în raport cu starea fiziologică, fiind minimă la sfârșitul gestației și
maximă între 6 și 10 săptămâni de lactație.
În condițiile de stabulație permanentă în adăpost, cu furajare dirijată, ca-
prinele sunt hrănite pe bază de norme și rații pentru intensificarea producțiilor lor. Rasele perfecționate produc, în general, o cantitate de lapte de 20 de ori mai mare decât greutatea proprie și un număr de peste 155% de iezi. De reținut, că unele furaje și plante pot modifica gustul, mirosul sau culoarea laptelui. Din aceste furaje fac parte borhoturile tratate cu conservanți (acid formic), varza, ra-pița, muștarul, pelinul, gălbenelele, usturoiul sălbatic, unele plante din pădure.
Datorită particularităților sale morfo-fiziologice ale tubului digestiv, capri-
nele valorifică toate categoriile de furaje produse în Republica Moldova pentru alimentația animalelor rumegătoare și pot fi întreținute permanent în stabulație sau combinat – stabulație și pe pășune. În perioada stabulației se vor folosi toate plantele furajere cultivate și vegetația de pe pășune cu excepția vegetației de pe lo-curile joase și umede, deșeuri alimentare cu mirosuri grele și reziduurile apoase.
Norme de alimentație. Necesarul de alimentație pentru desfășurarea nor –
mală a funcțiilor vitale variază în raport cu greutatea lor corporală și nivelul pro-ducției zilnice de lapte. Astfel, pentru o capră cu greutatea corporală de 40-60 kg sunt necesare 0,75-1,1 UN (orz) și 65-80 g proteină digestibilă. Pentru caprele tinere cu starea de îngrășare submedie, necesarul se va majora cu 10-15% pentru a asigura dezvoltarea lor normală în continuare și a le pregăti pentru viitoarea lactație, în care, de obicei, nivelul producției de lapte pe lactația a doua este mai mare comparativ cu prima lactație.

487Normele de alimentație a caprelor în lactație în dependență de greutatea lor
corporală și nivelul producției zilnice a laptelui sunt prezentate în tabelul 101.
Tabelul 101
Normele de alimentație a caprinelor în lactație pentru un cap pe zi
Greutatea
corporală,
kgProducția
de lapte,
kg/ziUnități
nutritiveProteină
digestibilă,
gSubstanță
uscată, kgCalciu,
gFosfor,
gSare de
bucătărie,
g
35-401,0 1,1 110 1,2 5 3 5
2,0 1,5 160 1,6 7 4 5
3,0 1,9 210 2,0 10 6 6
4,0 2,3 260 2,4 14 8 7
5,0 2,8 310 2,8 18 10 8
6,0 3,3 360 3,2 21 12 9
41-501,0 1,3 130 1,4 5 3 6
2,0 1,7 180 1,8 7 4 7
3,0 2,1 230 2,2 10 6 8
4,0 2,5 280 2,6 14 8 9
5,0 3,0 330 3,0 17 10 10
6,0 3,5 380 3,4 21 12 11
51-601,0 1,4 140 1,6 7 4 8
2,0 1,8 190 2,0 9 5 9
3,0 2,2 240 2,4 12 7 10
4,0 2,6 290 2,8 15 8 11
5,0 3,1 340 3,2 19 11 12
6,0 3,6 390 3,6 22 13 13
7,0 4,1 450 4,0 24 14 14
Hrana este mai bine valorificată de capre dacă se distribuie zilnic în 2-3 ta-
inuri și include sortimente cât mai diferite, iar pe noapte se vor distribui furajele
grosiere (fân, paie, frunzare). Concentratele mărunțite se distribuie sub formă uscată sau umectate cu apă, separate sau în amestec cu siloz și sfecla furajeră.
Pentru caprelor tinere până la 3 ani, normele indicate în acest tabel se vor
suplimenta cu 0,25 UN și 35 g proteină digestibilă pentru a le asigura creșterea și dezvoltarea normală. În perioada repaosului mamar (după înțărcare), precum și caprelor din rasele de lână și puf se vor folosi normele de alimentație prevăzu-te pentru caprele cu producția de lapte de 1 kg pe zi. Pentru caprele cu producția zilnică de 5 kg lapte, în perioada repaosului mamar, se vor folosi normele pentru caprele cu producția zilnică de 3 kg lapte. În tabelul 102 sunt prezentate unele rații furajere pentru caprele în lactație (citat după V . Taftă, 2008).

488Tabelul 102
Rațiile furajere pentru caprele în lactație, kg/cap/zi
Producția zilnică de lapte, kg
2 4 6
Rația I-a Rația a II-a Rația I-a Rația a II-a Rația I-a Rația a II-a
Fân 2 Fân 2 Fân 1 Fân 2,2 Fân 1,5Lucernă
verde5
Sfeclă 1 Sfeclă 4Borceag 2Frunzar 1Masă
verde0,5 Tărâțe 1
Tărâțe 0,4 Orz 0,3 Sfeclă 3 Siloz 2Tărâțe 1,5
Orz 2
Șrot 0,1 Mazăre 0,2 Tărâțe 1Șrot 0,4Ovăz 0,5Ovăz 0,2
Pentru caprele în lactație cu greutatea corporală de 60 kg, care produc 2 kg
de lapte pe zi sunt necesare: 5 g de fosfor și 8,5 g de calciu; pentru cele cu 4 kg
de lapte, respectiv, 9 g de fosfor și 19,5 g de calciu; pentru cele cu 6 kg de lapte necesarul este de 12 g de fosfor și 26,5 g de calciu. Pentru un țap, cu greutatea corporală de 60 kg, sunt necesare 4 g de fosfor și 5 g de calciu pe zi, iar pentru iezi, cu vârsta de până la 3 luni, respectiv, 1,7 g de fosfor și 3,6 g de calciu, iar cu vârsta de la 3 la 6 luni 1,8 g de fosfor și 3,5 g de calciu.
În perioada de pregătire a masculilor pentru sezonul de montă se vor admi-
nistra 2,0-2,5 kg de fân calitativ de leguminoase, 1,0-1,5 kg de morcovi, 0,5-0,8 kg de concentrate (ovăz, mei, tărâțe, mazăre, șrot). În această perioadă, rația zilnică trebuie să conțină 0,5-1,0 UN, 100 g de proteină digestibilă, 5-6 g de calciu, 5 g de fosfor și 15 g de sare de bucătărie.
întreținerea caprinelor
Există trei sisteme de întreținere a caprinelor: 1. Împreună cu turmele de oi; 2. Formarea turmelor numai din capre; 3. Întreținerea în cadrul gospodăriilor țărănești, individuale.Caprinele pot fi întreținute câte 2-6 capete – pe lângă casă, 20-60 de cape-
te – crescute în turmele de ovine și foarte rar – în ferme specializate câte 60-100 și mai multe capete. In cazul în care unii crescători de animale vor să-și sporeas-că efectivele, aceasta se realizează prin două metode: sporirea efectivelor din prăsila proprie și cumpărări de la alți crescători de animale.
Cea mai răspândită metodă de întreținere în Republica Moldova este îm-
preună cu turmele de oi, efectivul cărora diferă și depinde de localitate. În acest caz, oile și caprele valorifică pășunile împreună, dar caprele sunt animale mai

489vioaie, comparativ cu comportamentul moderat al ovinelor. Aceasta asigură o
folosire mai bună a pășunilor, deoarece caprinele folosesc mai mult arbuștii, iar ovinele – plantele la cea mai mică distanță de la sol. Seara, oile și caprele pot fi aduse la stăpâni sau rămân în turmele din stână.
Al doilea sistem prevede formarea turmelor numai de capre, a câte 50-200
de capete, care se vor întreține în stână sau vor fi aduse seara la proprietari. Tur –
mele se formează în primele 1-2 săptămâni după înțărcarea iezilor și se mențin până la sfârșitul pășunatului (toamna). Acest sistem de întreținere se practică mai puțin, dar se va extinde concomitent cu apariția turmelor de capre din rasele ameliorate pentru producția de lapte sau carne.
Grajdurile pentru întreținerea caprinelor, comparativ cu cele ale bovi-
nelor, sunt mai simple din punct de vedere al amenajării cu utilaje tehnologice, dar ceva mai călduroase decât grajdul ovinelor. Întreținerea în grajduri poate fi nu numai în perioada de stabulație, care durează 4-5 luni, dar și permanent, în toată perioada anului în cazul efectivelor de 200-300 de capete și mai mult. Grajdul trebuie să asigure pe timpul iernii temperatura aerului de 10-15
0C și
umiditatea de 60-70%. Ferestrele trebuie să fie instalate la o înălțime de 1,5-1,7 m de la podea pentru a nu fi sparte și a asigura luminozitatea corespunzătoare. De-a lungul pereților se recomandă construcția platformelor cu lungimea de 80-90 cm și lățimea de 50-60 cm, fixate la o înălțime de 30-40 cm, pe care anima-lele se odihnesc și se joacă. În grajdurile cu astfel de paturi caprele sunt bine protejate împotriva răcelii și au permanent corpul curat.
Pentru efectuarea mulsului mecanic, recomandat în țările Uniunii Europene,
în grajd se va prevedea instalarea unei platforme, mărimea căreia depinde de efec-tivul din fermă și poate asigura concomitent mulgerea a 8-12 capre. Platforma se va instala direct în grajd sau într-un compartiment separat (sala de muls). Se va prevedea și o cameră de depozitare sau prelucrare primară a laptelui, cu instalație de răcire a laptelui. Pentru distribuirea furajelor se prevăd jgheaburi (iesle).
7.8. Proiectul model cu soluții tehnologice și constructive
pentru ferma de caprine cu 300 de capete
Date generale. În condițiile aderării Republicii Moldova la Uniunea Euro-
peană, se impune, ca o necesitate absolută, să fie redus sistemul actual al pro-ducției de subzistență, și înlocuirea acestuia cu ferme de dimensiuni care să permită livrarea pe piață a produselor realizate.
Un astfel de tip de fermă este posibil de realizat din punct de vedere teh-
nico-organizatoric și cu mari șanse de reușită din punct de vedere economico-financiar, este cel pentru creșterea rațională, internă a caprelor.

490Dacă fermierul – crescătorul de animale, producătorul de lapte sau carne
dorește să obțină profit, să ajungă cu producție competitivă pe piață, trebuie să
realizeze următoarele obiective:
• Să construiască un adăpost nou sau să modernizeze adăpostul existent într-
un adăpost cu tehnologii performante și condiții optime de creștere a animalelor;
• Să asigure ameliorarea rapidă a efectivelor sub raportul producției prin
evidența și selecția individuală a producției, dirijarea montei;
• Să asigure condiții necesare pentru obținerea producției sporite și calitati-
ve conform reglementărilor Uniunii Europene;
• Să participe la organizarea crescătoriilor sau miniîtreprinderilor în struc-
turi asociative în scopul procesării producției crescute;
• Să se orienteze spre sporirea producției de carne prin îngrășarea intensivă
a tineretului pe pășune sau în stabulație permanentă după înțărcare;
• Sporirea sau menținerea unui număr relativ mare de animale în fermă
(150 oi/100 capre).
Prezentul proiect s-a propus pentru a fundamenta necesitatea și oportunita-
tea realizării unei ferme de 300 de capete pentru creșterea caprelor, cu următoa-rele caracteristici:
– producția de lapte a caprelor la prima lactație – 400-500 kg, la caprele cu
două și mai multe lactații – 500-700 kg;
– prolificitatea – 150-160 de iezi de la o sută de capre;- sistemul de creștere este de 155 de zile în stabulație și 210 zile la pășune,
folosindu-se furaje de cea mai bună calitate, condiții de creștere specifice capri-nelor în ceea ce privește hrănirea, adăparea și climatizarea;
– integrarea fermei fie într-un grup cooperatist, fie într-o formă asociativă sau pe
lângă un integrator care să-i asigure preluarea produselor, cât și să-i apere și interesele;
– posibilitatea existenței terenului necesar pentru asigurarea bazei furajere
în proprietatea fermierului sau alte forme: concesiune, arendă și, totodată, pro-ducerea și obținerea furajelor la un preț de cost cât mai redus.
Elementele funcționale necesare pentru proiectarea adăpostului. La alege-
rea terenului pentru construcția fermei noi se va ține cont de următoarele cerințe:
• Distanța între fermă și cea mai aproape localitate să fie nu mai puțin de
150-200 m, iar între fermă și căile de comunicații, nu mai puțin de 50-100 m;
• Posibilitatea extinderii fermei, sporirii volumului de producție, în caz de
necesitate, pe viitor;
• Posibilitatea accesului mijloacelor de transport pentru transportarea fura-
jelor și producției în orice condiții de timp;
• Evitarea locurilor inundabile de lângă mlaștini, râu, bălți;

491• Existența terenului pentru producerea furajelor sau pășunat cât mai aproa-
pe de grajd;
• Existența posibilității de asigurare a fermei cu apă potabilă calitativă ne-
limitată;
• Posibilitatea racordării la rețelele electrice existente sau construcției unei
rețele locale de energie electrică;
• Existența locului de depozitare și prelucrare a gunoiului de grajd;
• Evitarea posibilității de poluare a aerului, apei și solului pentru localități
și vecini;
• Protecția față de vânturile dominante din zonă;• Asigurarea unui bun iluminat natural;• Menținerea unei temperaturi optime în interiorul adăpostului;• Procesul de ameliorare a rasei este dirijat prin testarea reproducătorilor și
evidențierea amelioratorilor;
• Înființarea pajiștilor cultivate;• Mecanizarea proceselor tehnologice din fermă;• Îngrășarea intensivă a tineretului și realizarea iezilor pentru abatorizare la
vârsta de 7-8 luni cu greutatea corporală nu mai puțin de 30 kg.
În faza de proiectare a adăpostului destinat creșterii și exploatării caprinelor
trebuie să se țină seama de interacțiunea unor factori care influențează condițiile de confort, în așa fel încât animalele să-și manifeste cât mai deplin întreg poten-țialul productiv pentru ca exploatarea lor să devină rentabilă.
Din punct de vedere tehnic, gradul de mecanizare a proceselor de muncă
influențează modul de proiectare a adăpostului și a instalațiilor aferente, cu efect benefic asupra nivelului de producție.
La stabilirea caracteristicilor primare ale fermei se pleacă de la: – efectivul de capre și producția lor anuală;- volumul total de producție și a producției-marfă;- efectivul de iezi obținuți la fătare, de tineret crescut în fermă, de țapi; – sistemul de exploatare; – orientarea producției: lapte, masculi pentru carne și tineret femel de repro-
ducție pentru înlocuirea mătcii și vânzare;
– tipul de furajare;- sistemul de adăpare;- organizarea interioară, precum și dotările aferente. Dimensiunea fermei, în general, și al adăpostului, în particular, structura
elementelor de închidere (pereți, acoperiș, pardoseli), modul de compartimen-tare interioară, se aleg în așa fel încât să asigure desfășurarea proceselor de pro-

492ducție în condiții impuse și să ofere animalelor o ambianță sănătoasă, respec-
tând normele legale în vigoare.
Pe lângă respectarea normelor în vigoare se va ține seama și de comporta-
mentul animalelor, de necesitatea de-a putea efectua un control igienico-sanitar, de mărimea loturilor, asigurându-le un spațiu corespunzător (spațiu fizic și soci-al) pentru odihnă și mișcare.
Condițiile ambientale, alături de o furajare corespunzătoare, permit reali-
zarea unui randament productiv optim.
Acest obiectiv impune ca pe lângă spațiile necesare întreținerii animalelor
să se ia în considerare toți factorii care asigură o stare corespunzătoare clima-terică a mediului ambiant, cum ar fi: temperatura, umiditatea relativă a aerului, iluminarea, viteza curenților de aer.
Grajdul pentru întreținerea caprinelor trebuie să asigure condițiile necesare
de obținere a producțiilor conform potențialului genetic al animalelor, confortul fiziologic, buna sănătate și starea de reproducție pe toată perioada de longevitate productivă, sporirea calității laptelui și a eficienței economice a creșterii capri-nelor. Aceasta va fi posibil cu respectarea cerințelor necesare de menținere la parametrii optimali a curățeniei localului și a calității aerului, confortului termic și luminozității, în special în perioada de stabulație a animalelor (tabelul 103).
Tabelul 103
Parametrii ambientali pentru caprine
Categoria de animaleTemperatura
aerului, 0CUmiditate
relativaVolum
aerViteza
aerului
iarna vara % m / cap m/s
Capre de reproducție 3 – 5 15 – 21 70 – 80 2,5 – 4 < 0,5
Capre în maternitate 8- 10 18 – 21 60 – 70 3 – 5 0,2
Iezi – în prima luna de viață 8 – 14 18 – 21 60 – 70 1,5 – 2 0,2
– în luna a doua 12 15 – 21 60 – 70 1,5 – 2 0,2
Țapi 3 – 5 15 – 21 70 – 80 3 – 5 < 0,5
Un adăpost bun pentru caprine trebuie să asigure o ventilare
corespunzătoare a grajdului, pereții și tavanul trebuie să fie fără condensat,
mai cu seamă în perioada rece a anului, să asigure locuri curate și uscate pentru odihna animalelor, accesul liber la hrană și sursele de apă potabilă, mecanizarea proceselor de distribuție a furajelor, a apei potabile, a mulsu-lui, de evacuare a dejecțiilor, prelucrarea primară, depozitarea și transportarea laptelui la unitățile comerciale, punctele de colectare sau procesare a laptelui.

493Confortul termic optimal de întreținere a caprinelor în adăposturi este
ușor de menținut, având în vedere că pentru caprine nu sunt necesare surse su-
plimentare de încălzire a adăpostului în timp de iarnă. Caprinele sunt animale care nu transpiră și suportă mai bine temperaturile scăzute decât căldura.
Problema confortului optimal, atât de importantă pentru obținerea
producțiilor la nivelul potențialului genetic, a stării bune de sănătate și reproducție, folosirii eficiente a furajelor, se rezolvă cu folosirea la maximum a posibilităților de ventilație naturală și nu necesită mari investiții pentru folo-sirea instalațiilor electrice de ventilație cu mare consum de ener gie.
De menționat, că confortul termic pentru caprele mulgătoare se menține
în limitele de 0-25
0C, iar sporirea temperaturii aerului mai sus de 260C
condiționează reducerea consumului de furaje și a productivității și stării de sănătate a animalelor. În perioada rece a anului, temperatura în adăposturi trebuie asigurată în limitele de 2-3
0C pentru a nu permite înghețarea apei po-
tabile în sistemul de adăpare sau deteriorarea lui.
Ventilația corespunzătoare, asigurarea volumului necesar de aer cu-
rat cu folosirea mijloacelor mecanice sau naturale, sunt importante pentru a elimina căldura, umezeala și mirosurile din adăpost. În toate anotimpurile anului, caprinele trebuie să dispună de acces liber în padocuri, iar în perio-ada pășunatului trebuie de prevăzut loc umbrit pentru odihna animalelor între orele 11 și 16, în caz contrat pot apărea probleme de respirație, care duc la apariția pneumoniei, pierderea unei cantități din producția de lapte și majo –
rarea consumului specific de furaje și cheltuieli neargumentate.
Lumina este un factor important pentru întreținerea animalelor. În gra-
jdurile închise luminozitatea se asigură de suprafața ferestrelor prin care pătrunde lumina soarelui pentru căldură și uscarea localului și prezintă o sursă de vitamina D pentru animale. În perioada de vară, ferestrele deschise sunt importante pentru mișcarea aerului. În adăposturile bine luminate este mai
ușor de păstrat curățenia și ele
vor fi mai uscate.

494Capitolul VIII. TEHNoloGIA CREȘTERII ANIMAlEloR dE BlANĂ
8.1. Aspectele economice în creșterea iepurilor de casă
Ramura zootehniei care se ocupă cu creșterea, alimentația și ameliorarea
iepurilor de casă se numește cunicultură. Cunicultura are o importanță deosebită
în sectorul privat, întrucât creșterea iepurilor nu cere cheltuieli mari atât pentru procurarea lor, necesarul de încăperi (întreținerea), cât și pentru nutrețul și vo-lumul de muncă depus.
Condițiile de întreținere a iepurilor nu prezintă dificultăți. Ei pot fi crescuți
în încăperi speciale sau în cuști – în gospodăriile individuale. Paralel cu o canti-tate redusă de concentrate, ei folosesc cele mai diverse nutrețuri vegetale ieftine. Aceste animale cresc și se înmulțesc repede, au o prolificitate înaltă, iar ciclul de reproducere este cel mai scurt, comparativ cu alte specii de animale domestice.
Producțiile de bază obținute de la iepuri sunt: carnea, blănițele, puful, părul.
După calitățile gustative, carnea de iepure de casă se aseamănă cu cea de pasăre, însă conține mai puțină grăsime și colesterol, este un produs dietetic.
De la 30-40 de capete de iepurași, obținuți de la o iepuroaică într-un an, se
poate obține o cantitate de carne în viu de 60-80 kg.
Creșterea iepurilor de casă poate fi efectuată în scopuri diferite: pentru pră-
silă, pentru satisfacerea cerințelor familiei în carne dietetică și ieftină, pentru a realiza carnea.
În Republica Moldova, iepurii de casă se cresc, în prealabil, pentru produc-
ția de carne.
Animalele de blană sunt crescute pentru producția de blănuri scumpe, cele
mai răspândite animale crescute în captivitate sunt: nutria, nurca, vulpea obiș-nuită și vulpea polară. Creșterea animalelor cu blană scumpă în captivitate se efectuează de aproximativ 100 de ani și această îndeletnicire a devenit principa-lul furnizor de blănuri scumpe din lume.
Animalele de blană se cresc într-un număr mai mare într-un șir de țări, pre-
cum ar fi: SUA, Canada, Danemarca, Rusia, Suedia și Germania. În Republica Moldova această ramură este mai puțin dezvoltată, deși, în ultimul timp, apar tot mai mulți doritori de a se ocupa cu creșterea lor.
Pentru a stimula creșterea animalelor de blană, este necesar de a crea punc-
te de colectare a blănurilor, a cărnii și a altor produse, precum și ferme de prăsilă care ar asigura crescătoriile de animale cu material genetic de valoare.
Principalele avantaje obținute în urma creșterii iepurilor de casă sunt: car –
nea de iepure este dietetică, iar, pe piața republicii, există un deficit de carne de

495iepure, blana poate fi folosită în industria ușoară, iepurii pot fi crescuți pe supra-
fețe reduse, perioada de gestație este scurtă și ciclul de înmulțire rapid.

Particularitățile fiziologice și biologice ale iepurilor
Cunoașterea particularităților biologice și fiziologice au o mare însemnăta-
te zootehnică și economică.
Iepurii de casă au câteva particularități fiziologice și biologice care obligă
crescătorii respectarea unor cerințe tehnologice aparte de creștere și întreținere.
Particularitățile fiziologice ale iepurilor:- temperatura corpului;- schimbul de substanțe;- activitatea inimii;- activitatea sistemului digestiv.Temperatura corpului la iepuri nu este constată și variază în funcție de tem-
peratura mediului înconjurător (aer), ca exemplu: la o temperatură a aerului de + 5
0C; + 100C; +200C; +350C; +400C, temperatura corpului la iepuri va fi cores-
punzător; + 37,50C; +380C; +38,70C; +40,50C; +41,60C. La o creștere a tempe-
raturii corpului mai mare de 440C, iepurii pier.
Iepurii bine suportă atât temperaturile înalte, cât și cele joase, de la -300C
până la +300C, însă sunt foarte receptivi la curenții de aer și umiditate ridicată.
Temperatura optimă a aerului pentru iepuri constituie de la 15 până la 220C.
Numărul de inspirații este de 50-60 ori, uneori până la 100 de inspirații pe
minut. Iepurii sunt foarte sensibili la concentrația amoniacului din aerul inspirat, concentrația admisă constituie 0,01 mg/l. Umiditatea optimă a aerului recoman-dată constituie 60-75%.
Bătăile inimii constituie 120-160 ori pe min., însă uneori pot ajunge până la
200-220 bătăi pe minut în cazuri de stres.
Stomacul la iepuri este simplu – cu o singură cameră, însă, comparativ
mare, volumul poate ajunge la 180-200 ml. La întreținerea liberă, iepurii maturi consumă furaje, în medie, de 25-30 ori pe diurnă (24 ore) a câte 5-10 min. Ti-neretul în primele zile după înțărcare, când trec definitiv la alimentația vegetală, consumă furaje mai des – pot ajunge și la 60 ori pe diurnă.
Particularitățile biologice ale iepurilor:- animale poliestrice, se pot împerechea în orice anotimp al anului, nu sunt
animale sezoniere;
– capacitate mare de înmulțire, se pot obține până la 8 fătări pe an;- vârsta și durata folosirii la reproducție, ating vârsta de reproducție la
3,5-4 luni, însă la împerechere se recomandă la vârsta de 5-6 luni de viață, se

496folosesc la reproducție 3-4 ani după această perioadă scade prolificitatea, ferti-
litatea;
– capacitatea de refacere a organelor de reproducție, pot fi montate din
primele zile de după fătare, deoarece organele de reproducere au o mare propri-
etate de refacere;
– durata gestației – 30 de zile;- prolificitate înaltă, se obțin de la 6 la 12 pui la o fătare sau până la 50
cap pe an;
– precocitate înaltă, greutatea puilor la fătare constituie 40-90 g, la o lună pot
atinge cca 500 g, iar la 3 luni până la 2,2 kg, aceasta se datorește laptelui matern foarte nutritiv care are10-13% de proteină și grăsime – 15-22% (uneori 27%), în
perioada de vară cantitatea de proteină se mărește și scade cel de grăsime. Pentru un gram de spor în greutate sunt necesare 2 grame de lapte matern (puii până la vârsta de 20-21 de zile de viață consumă numai lapte matern). Producția de lapte la iepuroaice variază de la 50 până la 270 g lapte pe parcursul a 24 ore. Dezvolta-rea corporală la iepuri se sfârșește la vârsta de 8-10 luni de viață.
– longevitatea vieții este de 7-10 ani;
– coprofagia, consumul excrementelor din timpul nopții. Iepurii elimină
2 tipuri de excremente: de zi și de noapte, care se deosebesc după compoziția chimică. Rolul coprofagiei – asigurarea organismului iepurelui cu vitaminele grupei B, datorită acestui proces scade carența de vitamine a grupei B.
– sensibilitatea, sunt sensibili la condiții de întreținere: frig, căldură, umidi-
tate, lipsa apei, alimentație, schimbarea bruscă a furajului;
– dentiția, puii nou născuți au câte 16 dinți, adulții – 28 de dinți, schimbarea
dinților de lapte în permanenți începe din a 18-a zi de viață și se finisează la a 28-a zi de viață.
Particularitățile fiziologice și biologice ale animalelor de blană
Cunoașterea particularităților legate de biologia și fiziologia animalelor de
blană permite crescătorilor să înțeleagă și să folosească corect evoluția anumitor procese patologice.
Nutria este animal rozător, erbivor, se hrănește cu cele mai diverse nutrețuri
de origine vegetală, acest fapt permite folosirea cărnii în hrana omului.
Nutria este animal semiacvatic, bun înotător, se deplasează mai ușor și mai
repede în apă decât pe uscat. Puii pot înota imediat după fătare, dar se pot îneca atunci când bazinele sunt construite defectuos și nu pot ieși din apă. Membrele sunt lipsite de păr. Buza superioară la nutrie este despicată, astfel încât cu gura închisă se văd incisivii. Buzele se închid în spatele incisivilor, ceea ce permite

497ca nutria să roadă și sub apă fără s-o înghită. Este bine dezvoltat auzul, mirosul,
simțul tactil, mai slab este dezvoltat simțul vizual.
Principalele particularități fiziologice și biologice ale nutriilor:
1. animale poliestrice, pot veni în călduri în orice perioadă a anului, deci,
nu au un sezon anumit de reproducție, fată de două ori pe an;
2. conductul auricular și nările sunt prevăzute cu membrane speciale, care
acționează automat la scufundarea animalului în apă prin închidere ermetică;
3. proprietate înaltă de refacere a organelor de reproducție, pot fi mon-
tate din primele zile după fătare;
4. durata folosirii la reproducție – 3-4 ani, apoi după această perioadă
prolificitatea scade și, totodată, scade și rentabilitatea creșterii lor;
5. conformația corporală, greutatea corporală a nutriilor adulte este de
5-7 kg, se întâlnesc exemplare ce ating 15-20 kg, masculii sunt mai masivi decât femelele cu 10-15%, iar capul la masculi este mai mare și mai lat, lungimea cor –
pului se măsoară de la bot până la baza cozii și variază între 45 și 85 cm, coada are o lungime de 25-45 cm și este acoperită cu solzi;
6. durata gestației – 127-133 de zile sau cca 4 luni;
7. prolificitatea – a câte 2-8 pui, rare cazuri mai mulți;8. longevitatea vieții – de la 8-12 ani;
9. precocitate înaltă, greutatea puilor la fătare – 150-200 g, puii se nasc cu
ochii deschiși, văd, sunt bine acoperiți cu puf, din primele zile de viață pot înota și consuma furaj vegetal, la vârsta de 2 luni pot atinge peste 70% din greutatea corporală a animalului adult, la vârsta de 4-5 luni pot intra la reproducție, dez-voltarea corporală se finisează la vârsta de 1,5 ani;
10. numărul de mameloane, are 8-10 mameloane, situate nu pe abdomen,
ca la alte specii de mamifere, dar pe părțile laterale ale corpului mai aproape de spinare. Această particularitate permite ca nutriile să hrănească puii chiar și atunci când se află în apă;
11. membrele la nutrii sunt scurte, au câte 5 degete la ambele perechi de
membre, însă la membrele posterioare 4 degete sunt unite prin membrană inter –
degetală, ceea ce permite nutriei să înoate foarte bine. Cu ajutorul membrelor anterioare nutria spală furajele, își piaptănă permanent părul. În cazul când din anumite motive (ca exemplu, de întreținere, necorespunzătoare, bătăilor dintre nutrii), unghiile se frâng sau cad, atunci scade calitatea blănii în urma împâslirii și lipirea diferitor deșeuri;
12. sensibilitatea, nutriile suportă rău frigul, iar în condiții geroase le pot
îngheța labele și coada;

49813. dentiția, la fătare puii au câte 2 incisivi pe fiecare maxilar, schimbarea
dinților de lapte nu s-a observat pe parcursul vieții, după vârsta de 2 luni apar
molarii, nutriile adulte au câte 20 de dinți.
Nurca este animal semiacvatic, capul mic, rotund, botul ascuțit, puțin turtit,
prevăzut cu mustăți, masculii sunt mai masivi decât femelele.
Principalele particularități fiziologice și biologice ale nurcilor:
1. animale carnivore, la creșterea în captivitate, sunt hrănite preponderent
cu produse de origine animală, carne, deșeuri de la sacrificarea animalelor sau de la prelucrarea cărnii, peștelui;
2. animale monoesterice, adică sunt animale sezoniere, care se reproduc
numai o dată pe an în perioada de primăvară;
3. longevitatea vieții – 8-10 ani;
4. durata folosirii la reproducție – 3-4 ani, apoi prolificitatea scade;
5. greutatea corporală, la fătare puii cântăresc 9-15 g, se nasc orbi, încep
să vadă la 30 – 35 de zile de viață, greutatea animalelor adulte a femelelor – 800-1200 g, a masculilor – 1800-2300 g;
6. conformația corporală, lungimea corpului – 40-60 cm, a cozii – 20 cm, este
animal sprinten, se deplasează prin îndoiri ale corpului, urmate de salturi, membrele posterioare sunt mai lungi comparativ cu cele anterioare, degetele la membrele pos-terioare sunt unite prin membrană interdegetală, grație acestora înoată foarte bine;
7. durata gestației – de la 40-73 de zile, o variație atât de mare se dato-
rește factorilor de întreținere, alimentație, s-a constatat că deficitul de alimente și condițiile proaste de întreținere duc la stoparea dezvoltării embrionului pe o perioadă de câteva săptămâni,
8. prolificitatea – de la 2 până la 17 pui la o fătare,9. dentiția, puii de nurcă se nasc fără dinți, la 3 săptămâni încep să apară
dinții de lapte, iar la 6 săptămâni au 28 de dinți de lapte, apoi începe schimbul dinților de lapte în permanenți care se sfârșește la vârsta de 16 săptămâni, numă-rul de dinți permanenți la indivizii maturi – 34 de dinți.
Principalele particularități fiziologice și biologice ale vulpilor:
1. animale monoesterice, sezoniere, împerecherile au loc o singură dată pe
an, în perioada februarie-martie;
2. precocitatea, sunt animale destul de precoce, ating maturitatea sexuală
la vârsta de 9-10 luni, greutatea puilor la naștere – 80-100 g, se nasc orbi, goi,
neputincioși, ochii se deschid la a 14-18-a zi de viață, greutatea masculilor adulți – 5-8 kg, a femelelor adulte – 4-7 kg;

4993. longevitatea vieții – 9-16 ani, vulpile roșcate se înmulțesc normal, până
la vârsta de 5-6 ani, vulpile polare – până la 3-4 ani, apoi prolificitatea scade;
4. conformația corporală, la vulpile roșcate lungimea corpului este de 40-
90 cm, a cozii – 40-60 cm, la cele polare lungimea corpului – până la 75 cm, a
cozii – 30-50 cm;
5. durata gestației este 51-53 de zile;
6. prolificitatea – de la 3 până la 12 pui, care sunt alăptați până la 7 săptă-
mâni de viață;
7. dentiția, puii nou născuți de vulpe nu au dinți, și numai la 2-3 săptămâni
de viață apar dinții de lapte, la 6 săptămâni au 28 dinți de lapte, de la 2,5 până la 4 luni de viață este vârsta schimbului dinților de lapte în permanenți iar numărul de dinți permanenți este de 42.
Nerespectarea mult timp a acestor particularități fiziologice și biologice
duce la numeroase eșecuri și pierderi în creșterea animalelor de blană mai ales la creșterea animalelor în sistem intensiv industrial.
Particularitățile fiziologice de schimbare a învelișului pilos
La animalele de blană carnivore schimbarea învelișului pilos (năpârlirea)
se petrece de două ori pe an, excepție – vulpea. Primăvara cade învelișul pilos din iarnă și crește cel de vară, iar toamna se schimbă cel de vară în cel de iarnă. Schimbarea învelișului pilos primăvara este influențat de majorarea duratei de lumină. La vulpile polare în perioada martie-aprilie învelișul pilos de iarnă se schimbă în fire mai scurte și mai întunecate.
Nurcile, de asemenea, năpârlesc de două ori pe an, prima năpârlire se în-
cepe după împerechere și se termină în iulie, iar la sfârșitul lui august începe a doua năpârlire.
La vulpi, toamna, crește blana pentru iarnă, fără să cadă părul de vară, iar
primăvara cade cel de iarnă.
Năpârlirea de primăvară are menirea de a schimba blana de iarnă în iarnă,
în această perioadă cade puful și, practic, rămâne numai spicul în blană. La năpârlirea de toamnă se îndesește puful, de aceea cele mai bune blănițe de la animalele carnivore se obțin în perioada de iarnă (decembrie-martie).
Năpârlirea de primăvară este provocată de mărirea zilei cu lumină. Durata
perioadei de năpârlire la animalele carnivore de blană durează 2-2,5 luni.
La nutrii nu s-a observat o schimbare abundentă a blănii, pe tot parcursul
anului se observă o cădere moderată a părului, însă o calitate mai bună a blănii și a învelișului pilos se observă în perioada de iarnă. Cea mai bună calitate a învelișului pilos se înregistrează în perioada noiembrie-martie.

500Blana iepurelui suportă pe parcursul vieții două năpârliri de vârstă.
Prima se începe din prima lună de viață și se prelungește până la vârsta de
4 luni de viață, apoi la vârsta de 4,5 luni de viață începe cea de a doua năpârlire de vârstă care se termină la 7,5 luni de viață.
Năpârlirea se face treptat pe anumite regiuni corporale, și începe de la vâr –
ful botului, de la partea inferioară a gâtului, apoi se răspândește pe membre, șira spinării, coapse și alte regiuni sau părți ale corpului. Intensitatea năpârlirii este în directă dependență cu factorii de alimentație și întreținere.
În dependență de stadiul năpârlirii se apreciază calitatea pielicelei, cele de cali-
tate mai bună se obțin la sacrificarea iepurilor la vârsta de 4,5 și 7,5 luni de viață.
La iepurii adulți are loc schimbarea sezonieră a învelișului pilos. În martie,
iar uneori la sfârșitul lui februarie, învelișul pilos își pierde luciul și firele de păr încep să cadă treptat, toamna începe schimbarea învelișului pilos de vară în cel de iarnă, năpârlirea de toamnă se încheie prin luna decembrie.
8.2. Caracteristica zootehnică și economică a raselor de iepuri de casă
Clasificarea raselor de iepuri
Rasele de blană Rasele de carne-blană Rasele de puf Rasele de carne
Cu lâna normală:
1. Marder
Sovietică
2. Himalaia rusă
Cu lâna scurtă:
1. Rex Cu lâna normală:
1. Uriașul cenușiu
2. Argintiu
3. Uriașul Alb
4. Negru Roșcat
5. Argintiu voalat
Cu lâna scurtă:
1. Chinchila sovietică
2. Albastru vienez
3. Fluture
4. Veveriță1. Angora de puf
2. Alb pufos 1. Californiană
2. Neozelandeză
Rasele decorative
1. Berbec
Rasele de iepuri de blanăCu lâna normală:Marder Sovietică (fig. 172) provine din selecția Uriașului albastru vienez.
Se deosebesc 2 varietăți de culoare: albastru-închis și albastru-deschis. În timpul verii blana devine mai ruginie.
Precocitatea – ating maturitatea sexuală la vârsta de 6-7 luni de viață, masa
corporală la iepurii adulți – 3,5-4 kg.