COORDONATE TEORETICE – ELEMENTE DE ISTORIE A ȚĂRII MARAMUREȘULUI ȘI ȚĂRII OAȘULUI [303205]

[anonimizat] A [anonimizat] ,,Țară”, ,,Țările”ca spații menale și percepția spațiului geografic. Regiunea a fost abordată de specialiști consacrați ai știintei regionale sub diverse forme: ,,regiunea de sistem”, formată din spații continue dominate de principiul ,,unității".

3.1. Conceptul de ,,Țară”ca regiune geografică

„[anonimizat], [anonimizat], iar oamenii ce provin din aceste regiuni au trăsături comune. [anonimizat] o construcție mentală. ” (P.Caval, 1993).

Termenul de ,,Țară” poate desemna ,,un spațiu cu dublă articulație: [anonimizat]”, ,,un spațiu de conservare al arhaismelor, a [anonimizat].”

,,Țările”au fost primele formațiuni sociale și politice românești. Din punct de vedere istoric ,,Țara”este o regiune a României concepută ca un ansamblu, o realitate dinamică. Nicolae Iorga vedea ,,Țările”ca ,,[anonimizat], [anonimizat], au început a se contopi laolaltă s-au născut principatele românești însele”.

În Evul Mediu ,,Țările”aveau denumirea de ,,terra” iar din mileniul doi acestea erau transformate în regiuni.

3. 1. 1. [anonimizat]-Est si Sud. [anonimizat]-Est are ieșire la campie. Tara Oasului se întinde pe o suprafata de 614 km2 si cuprinde in acest spatiu comunele cu satele apartinatoare: Orașu Nou (Prilog, Prilog-Vii, Racsa, [anonimizat], [anonimizat]); Vama (Vama Bai), Călinești Oaș (Lechința, Coca, Pășunea Mare); Certeze (Huta-Certeze, Moiseni); Bixad (Trip, Boinești), Tarsolt (Aliceni); Gherța Mică; Bătarci (Comlăușa, Șirlău și Tămășeni); Tarna Mare ([anonimizat]); [anonimizat] (Tur).

Primul document in care se face referire la acest ținut dateaza inca din anul 1270. Regele Ungariei a [anonimizat], [anonimizat] e pomenita ca „Terra Awas”. Exista istorici care sustin ca originea termenului de Oas ar fi din cuvantul „Awas (Ovas)”, care inseamna „runc” (despadurire, luminis). [anonimizat], apare consemnata si-n Cronica lui Grigore Ureche.

[anonimizat], precum: Szirmai I.,1809-lucrare referitoare la județul Satu Mare și Szabo I., 1837 referitoare la Plasa Ugocea. Mentiunea de regiune geografică de tip ,,Țară” apare mentionat pentru prima dată pentru Țara Oașului în revista Familia în 1869, revista scrisaă de către Bușiția I.

[anonimizat], dintre care cele mai representative au fost ,,Graiul în Țara Oașului” Candrea I., București 1907 și în 1910 ,,Monografia județului Satu Mare”. În 1929 Meruțiu V. elaborează lucrarea ,,Județele din Ardeal și din Maramureș până în Banat. Evoluție teritorială”, în 1932 apare ,,Cercetări folklorice în Țara Oașului”de Mușlea I. și în 1940 ,,Cercetări folklorice în Ugocea Românească” elaborată de Scurtu V.

Țara Oașului a fost descrisa mai detaliat în tezele de doctorat a profesorului Ioan Velcea în 1964 intitulată ,,Țara Oașului. Studiu de geografie fizică și economică”, iar în 1998 a profesorului Ilieș Alexandru intitulată ,,Etnie, confesiune și comportament electoral în Crișana și Maramureș”.

În lucrarea „Țara Oașului, studiu de geografie fizică și economică” geograful Ion Velcea realiza un studiu monografic clasic ce surprinde componenta naturală și antropică a peisajului. Câteva decenii mai târziu Marin Ilieș în lucrarea ,,Țara Oașului. Studiu de Geografie Regională” trasează limita vestică a Țării Oașului pe fâșia de tangență a depresiunii cu câmpia propriu zisă, afirmă prof.univ.dr.Pompei Cocean .

Alte studii geografice pentru Țara Oașului din domeniul etnografiei au realizat Cernea V. în 1940, Dinu Gh. în 1946, Bănățeanu T. în 1955, Focșa Gh. în 1975 și Andron I. în 1977.

Țara Oașului și-a păstrat identitatea timp de secole datorită interferenței factorilor geografici, culturali, morfologici și administrativi-politici. Unicitatea Țării Oașului rezultă din:

– individualitatea comunității;

– interferența centrelor polarizatoare:Negrești Oaș, Cămârzana, Turț, Orașu Nou și Bixad;

– raporturile cu spațiile învecinate;

– conservarea în timp a ocupațiilor tradiționale: păstorit, exploatarea lemnului.

Principalele unități de relief sunt:

Munții Ignișului în est și sud-est delimitați printr-un abrupt spre depresiunea Oașului;

Depresiunea Oaș;

Munții Oașului sectorul estic;

Culoarea Văii Lechincioara.

În lucrarea „Țara Oașului. Studiu de geografie regional” prof. dr. Marin Ilieș subliniază faptul că Țara Oașului și-a păstrat integritatea și identitatea, timp de secole, în jurul unui nucleu de polarizare mentală, cu punctul central la Cămârzana.

Prima mentionare documentara privind confesiunea populatiei din arealul Tarii Oasului este surprinsa in cuvintele: „In urma petitiei inaintate de nobila femeie Caterina, vaduva lui Simeon stăpanul castrului de Medieș, cucerit odinioară de un rege al Ungariei si stramosii Caterinei din mainile schismaticilor valachi… 25 iulie 1377”.

Identificarea momentului in care a avut loc cucerirea castrului, este stabilită de acelasi autor „ inainte de 1215”. In perioada scursă de la Marea Schismă (anul 1054) pană la Conciliul General din anul 1215, populatia valaha a ajuns să se identifice foarte clar cu Biserica orientală (ortodoxă), ceea ce demonstrează faptul că acestia erau crestinati deja de mult timp, iar legăturile cu Constantinopolul erau functionale.

Incepand din secolul al XII-lea, Tara Oasului apartinea de nou-infiintata Episcopie de Haliciu, situată la nord de lantul carpatic. De aceea, in anul 1391. voievozii Balc si Drag, au incercat includerea sub oblăduirea mănăstirii Peri din Maramures a tuturor locuitorilor ortodocsi din jur, mai putin a celor de pe Domeniul castrului de Medieș, cu a căror proprietari erau intr-un conflict permanent. „…in anul 1391, voievodul Baliță si fratele său Dragos au plecat la Constantinopol, ca să se inchine moastelor sfinte, cerând cu acest prilej patriarhului Antonie, dreptul de stravropighie pentru Mănăstirea Sf. Arhanghel Mihail din Peri”

„Patriarhul le-a ascultat cererea si, prin hrisovul său cu data de 13 august 1391, a acordat egumenului Pahomie din Peri puteri depline, si stapanire asupra bisericilor si preopilor din tinuturile: Sălagiului Ugocei, Beregului, Ciceului, Ungurasului, si până in părțile Bihorului”.

In asemenea conditii, alaturi de sectionarea si incadrarea teritoriului Tarii Oasului in doua comitate vecine (Satmar si Ugocea), s-a ajuns ca o parte a locuitorilor valahi in (in Ugocea) sa-si pastreze credinta initiala ortodoxa, iar o alta parte (in Satmar) sa fie supusi unor presiuni de catolicizare, lucru realizat doar partial. Cea mai stringenta problema a aparut la sfarsitul secolului al XV-lea, prin arondarea ortodocsilor din Maramures, Ugocea si Bereg, nou-infiintatei diaceze rutene la la Muncacs.

Recunoasterea oficială a bisericii reformate din anul 1564 a gasit o aderenta puternica in randul populatiei de etnie maghiara.

Pana in secolul al XIX-lea cea mai mare parte a populatiei Tarii Oapului era inca ortodoxa, situatie atestată printr-o serie de informatii pe care le redam mai jos.

La inceputul secolului al XVII-lea se face prima mentionare documentară cu privire la Mănăstirea Bixad, cand se solicita trimiterea unui episcop ortodox din Moldova („Tot asa in timpul nostru si chiar acum din nou, prin scrisoare (romanii din Satmar- n.n.) ne-au comunicat ca n-au episcop si sa le trimitem din tara noastra (Moldova – n.n.) un am vrednic si temator de Dumnezeu. Tot din acest timp langa Satu Mare se afla o mănăstire la Vetis, cu un schit apartinator in codrii de stejar de la Bixad, care se află acum, in anul 1614, in stapanirea familiei Kokenyesdi din Vetiș.”

La sfarsitul sec. al XVII-lea este mentionat la Bixad un preot ortodox care si-a lasat sigiliul si semnatura pe una dintre cartile religioase. „La 1684 si in anii urmatori, este atestat la Bixad preotul orthodox Popa Ilies, un slujitor cu aleasa stiinta de carte, care, semnandu-se, in mai multe randuri, pe un exemplar al Cazanei lui Varlaam (Iasi 1643), adeverea faptul ca stia sa citeasca in limbile ramana si slavona, avand chiar pecete personala.”

Chiar si la mijlocul secolului al XIX-lea sate intregi de oseni erau inca ortodoxe. Infiintarea bisericii greco-catolice (1698) a produs schimblri semnificative, mai ales prin faptul ca actiunea se desfasura in jurisdictia Episcopiei rutene de la Muncacs.

„Au urmat in curand, vremuri tulburi, datorate in buna masura, ofensivei uniatiei. De aceasta conjuncture profita, in deceniile urmatoare, curtea episcopala greco-catolica din Muncaci care trimite la Bixad calugari bazilitani, de origine ruteană (asadar nu romanii au trecut lacasul la catolicism, ci strainii ruteni), insemnatatea de odinioara a locului continuand să o perpetueaze parohia satului, la 1850, Bixadul continuand sa fie loc de resedinta a pratopopiatului orthodox al Tari Oasului.”

„Pe la sf. sec. al XVII-lea, tinutul e strabatut de misionarii catolicismului. La 1695, episcopal Muncaciului, caruia-I apartinea acum biserica Ugocei, Iosif de Camellis, propovaduieste catolicismul si-i trece pe multi romani in randul rutenilor, al caror pastor era.”

„In anul 1701, insotit de alti trei calugari, arhimandritul lsaia i-a alungat pe monahii ortodocsi din Manastirea Bixad.”

Probabil ca problema cea mai apasatoare pentru locuitorii Tarii Oasului nu era neaparat trecerea de la ortoxism la Greco-catolicism, ci faptul ca apartineau de Episcopia ruteana de la Muncacs, iar preotii si calugarii erau in cea mai mare parte ruteni. Din acest motiv s-a declansat un fenomen de reorientare a parohiilor romanesti spre Transilvania.

Cu privire la situatia creata pe Domeniul castrului de Medies, prin actiunea de catolicizare a populatiei din Tara Oasului, se poate emite unmatoarea ipoteza: o parte a valahilor s-a convertit la catolicism in secolele XII-XV, transformandu-se si sub aspect etnic, iar cea mai mare parte au ramas ortodocsi pana in secolele XVIII-XIX cand au devenit greco-catolici. Probabilitatea ca osenii să fi devenit catolici inainte de a se converti la greco-catolicism este exclusa.

La sfirsitul sec. al XIX-lea isi fac aparitia pe teritoriul Satmarului bisericile baptista (infiintata in anul 1611 la Amsterdam) si adventista, dar cu foarte putini aderenti. Aproximativ in aceeasi perioada, dar cu o intensitate mai pronuntata in prima jumatate a secolului al XX-lea, a aparut confesiunea mozaica, odata cu imigrarea masiva a etnicilor evrei pe teritoriul Tarii Oasului.

Conform datelor culese de Marin Ilies, in perioada interbelica, toti romanii din Tara Oasului erau greco-catolici. Aceasta situatie a fost schimbata brusc prin desfiintarea acestei biserici in anul 1948 si trecerea credinciosilor la religia ortodoxa. Dupa evenimentele din anul 1989, o mica parte a osenilor redevin greco-catolici, iar unii s-au indreptat spre bisericile Martorii lui lehova, Baptista si Penticostala.

Un indiciu foarte important in stabilirea situatiei confesionale existente a populatiei din Tara Oasului il reprezinta provenienta, vechimea si tipul cartilor bisericesti identificate la diferite biserici din regiunea aceasta. Cele mai vechi astfel de carti sunt ortodoxe, si ele dateaza din sec al XVII-lea, fiind tiparite la Alba Iulia. Pe parcursul secolelor XVIII- XIX numarul cartilor bisericesti creste foarte mult. Acestea provin atat din centre de tiparire ortodoxe (Ramnic, Bucuresti, lasi, Targoviste, Neamt si Buzau) cat si greco-catolice (Blaj, Sibiu). Existenta cartilor apartinand celor doua confesiuni, demonstreaza faptul ca situatia a fost una de tranzitie, fara ca populatia sa renunte definitiv la cea initiala. S-a putut observa o lipsa a cartilor bisericesti ortodoxe in partea estica a regiunii, mai precis la Moiseni, Certeze si Negresti, localitati situate pe axa de comunicatie principala. In general, cartile bisericesti au ajuns in posesia bisericilor prin intermediul unor credinciosi care le-au oferit bisericii sub forma de donatie.

Marin Ilies a mentioneaza faptul ca in cuprinsul Tarii Oasului crestinismul a dobândit o forma specifica, fiind de fapt o simbioza precrestinism-crestinism, manifestata putemic in toate laturile vietii economico-sociale a populatiei prezente in aceasta parte a tarii.

Chiar daca Tara Oasului a fost impartita la doua comitate (sec. XI-XII), niciodata nu s-a intimplat ca limita administrativa sa corespunda limitei confesionale. De-a lungul istoriei, fenomenele de aderare a populatiei locale la alte culte fata de majoritate s-au petrecut doar in sectoarele marginale ale regiunii sau de-a lungul căilor de comunicatie de tranzit. Desi partea ugoceană apartinea in sec al XIV-lea, domeniilor maramuresenilor Balc si Drag, teritorii cu populatie predominant ortodoxă, iar cea de sud-est era inclusă in domeniul cetatii de Medies, avand conducere de orientare catolică, ambele aveau o populatie predominant ortodoxă. In momentul in care confesiunea greco-catolică s-a extins rapid, populatia românească a ambelor sectoare s-a convertit in masă.

Un element de coeziune, indiferent de tipul confesiunii, l-a reprezentat Mănăstirea Bixad, devenită punct de pelerinaj prin existenta unei icoane considerată ca fiind „facatoare de minuni”.

In perioada 1990-2002, in cuprinsul Tarii Oasului s-au inregistrat o serie de transformări notabile sub aspect confesional. Din punct de vedere statistic, există sase confesiuni care inregistrează valori sesizabile la nivel de regiune: ortodoxă (74,5%), greco-catolică (6,5%), reformată (6,1%), Martorii lui lehova (5,2%), penticostală (4,68%) si romano-catolică (3,4%). Două dintre acestea (reformată si romano-catolică) se manifestă constant in timp si spatiu deoarece sunt corelate cu structura etnică, prima fiind specifica populatiei de etnie maghiară, iar cea de-a doua urmasilor fostilor colonisti slovaci si cehi, asezati in Tara Oasului pentru activităti miniere (cehii la Turt in anul 1700, slovacii la Huta-Certeze la sfarsitul secolului al XIX-lea).

Fig.3.1. Structura confesionala a populatiei din Tara Oasului in perioada 1999-2002

Celelalte patru confesiuni au la bază, o populatie ortodoxa majoritară până in XVIII-XIX, devenită greco-catolică până in anul 1948, transformată in un ortodoxă în perioada 1948-1990. Reprezentarea grafică spatială. la nivel de comună, pentru fiecare confesiune in parte, a evidentiat prezenta in teritoriu a uno nuclee de dispersie. Situatia devine interesantă prin faptul că nu există nici un caz de suprapunere a două sau mai multe dintre acestea. Confesiunea ortodoxă dispune de asemenea nuclee, unul situat la Bixad, iar cel de-al doilea in sectorul Turt- Bătarci.

Marin Ilies preciza in lucrarea sa: „delimitarea arealelor de dispersie se realizează prin aparitia unui sector „tampon” la Târșolț, format din greco-catolici in proportie de 62,7% . Cel mai „vulnerabil” sector in ceea ce priveste stabilitatea confesională este tocmai „nucleul de polarizare mentală a Tării Oasului”, format din localitatile Cămârzana, Târșolț, Turț si Gherța Mică prin pătrunderea si extinderea confesiunilor greco-catolică, penticostala si a cea a Martorilor lui lehova. O situa asemănătoare o prezintă sectorul sud-estic, situat pe drumul de tranzit Sighetu Marmatiei-Satu Mare, unde este amplasat si centrul regional al confesiunii Martorii lui Iehova.”

3.1.2. Regiunea geografică-Țara Maramureșului

Situat în Nordul Vestului, în Transilvania, din România aproape de punctul geografic care reprezintă inima Europei și granița cu Ucraina, Maramuresul este ținutul bisericilor de lemn, legendelor, peisajelor impresionante și traditiilor stravechi. Din punct de vedere etno-folcloric, Maramuresul este impartit in mai multe „țări”: Țara Chioarului, Țara Lapusului, Țara Maramuresului si Țara Codrului (partea de sud-vest), la care se adauga Zona Metropolitana Baia Mare.

Judetul Maramures are o istorie straveche, asa cum au dovedit-o cercetarile arheologice, care au scos la iveala urme ale prezentei omului pe aceste meleaguri inca din paleolitic, existenta umana fiind evidentiata pe parcursul tuturor perioadelor istorice.

Primele documente scrise despre Maramureș ca regiune geografică datează din 1119. Diplomele maramureșene dateaza din secolele XIV-XV, publicate de Ioan Mihaly de Apșa în anul 1900. Maramuresul a fost caracterizat, din punct de vedere al organizarii politico-administrative, de cnezate si voievodate romanesti (cnezatul Cuhea al Bogdăneștilor, cnezatul Mara, cel al Cosăului etc.) a caror evolutie a fost intrerupta de cucerirea maghiara, rezistența in fata acestei ofensive fiind atestata documentar, cel mai sugestiv in cazul lui Bogdan de Cuhea, numit in documentele maghiare ale anilor 1342-1343 „fost voievod” si „infidel”.

De altfel, acelasi Bogdan trece munții in anul 1359 si contribuie la formarea statului medieval Moldova, avand, de atunci, atat un loc aparte in traditia istorica romaneasca. „Tara Maramuresului” (termen intalnit pentru prima data intr-un document din anul 1299) se remarca dupa cucerirea maghiara si introducerea institutiilor medievale specifice, inclusiv a comitatului, prin continuarea existentei unei autonomii locale in care rolul nobilimii romanesti, inclusiv in planul spiritualitatii, este bine documentat.

Astfel, in anul 1391, manastirii de la Peri ii este conferit statutul de stavropighie, iar egumenului de acolo prerogative cvasiepiscopale, la Peri realizandu-se si traducerea unor carti religioasein limba romana.

Timur Chis Vasile afirma ca „Tara Maramuresului, acest tinut de legenda, este situata in partea de nord a Romaniei, fiind delimitata la nord de Ucraina prin raul Tisa si creasta principala a Muntilor Maramuresului, la est de judetul Suceava (Bucovina), la sud de judetul Bistrita Nasaud (Tara Nasaudului), la vest de Depresiunea Lapusului (Tara Lapusului), de Depresiunea Copalnic (Tara Chioarului), Depresiunea Baia Mare si judetul Satu Mare (Tara Oasului) avand o suprafata de 3.381 km2.”

Tara Maramuresului continua sa-si atraga oaspetii prin valoarea si unicitatea bisericilor de lemn (5 sunt incluse in patrimoniul UNESCO), a caselor si a portilor din lemn, a instalatiilor tehnice populare actionate de apa (mori, pive, valtori).

Portul traditional viu colorat, obiceiurile stravechi de peste an, urme ale unor cetati dacice si fortificatii militare din primul si al doilea razboi mondial, muzeele si casele memoriale la care se adauga ospitalitatea maramuresenilor, sunt tot atatea motive care te fac sa vizitezi Tara Maramuresului.

Cadrul natural ofera un relief variat ca morfologie si complex din punct de vedere geologic. Turistii vor fi incantati sa descopere salbaticia muntilor, dealurile, lacurile si cascadele, izvoarele minerale (peste 200), cheile, craterele vulcanice, pesterile precum si fauna si flora cu specii endemic.

Pentru turistii amatori de drumetii sunt marcate in zona montana circa 30 de trasee turistice din care 2 sunt trasee tematice (Borsa-Varful Pietrosul Rodnei si Pasul Gutai-Creasta Cocosului).

O importanta atractie turistica o reprezinta drumul verde (greenway) „Drumul Mostenirii Maramuresene” care conecteaza 2 situri Natura 2000, 7 arii protejate si monumente de arhitectura populara (4 biserici monument din lemn din care 2 sunt in patrimoniul UNESCO).

In Tara Maramuresului aproximativ 70% din teritoriu se afla inclus in: Parcul National Muntii Rodnei-Rezervatie a Biosferei (46.339 ha din care numai 9.798 ha in Maramures), Parcul Natural Muntii Maramuresului (148.850 ha), Sit Natura 2000 Gutai-Creasta Cocosului (693 ha), Sit Natura 2000 Platoul Ignis (19.602 ha), Sit Natura 2000 Tisa Superioara (6.392 ha), Sit Natura 2000 Valea lzei si Dealul Solovan (47.684 ha) in care sunt incluse 19 rezervatii de interes national si 5 rezervatii de interes local.

Satele maramuresene asezate de-a lungul principalelor rauri: Iza cu afluentii, Mara, Cosau si Ronisoara, Viseul cu afluentii Vaser, Repedea si Frumușeaua, Sapanta si raul Tisa isi intampina oaspetii la fiecare pas cu originalitatea locurilor, cu obiceiurile vechi si preparate traditionale.

Accesul in Tara Maramuresului se face prin: pasul Prislop (1416 m) – DN 18 ce face legatura cu Moldova, pasul Setref (817 m) – DN 17C ce face legatura cu judetul Bistrita, șaua Didi (980 m) – DJ 171A (neasfaltat) ce face legatura cu orasul Targul Lapus, pasul Neteda (1040 m) – DJ 109 F ce face legatura cu orasul Cavnic, pasul Gutai (987 m) – DN 18 ce face legatura cu orasul Baia Mare si pasul Huta (587 m) – DN 19 ce face legatura cu judetul Satu Mare.

Prima lucrare monografică despre Țara Maramureșului apare la sfarșitul secolului al XIX-lea (Szillagy, 1876) cuprinzând date statistice și harta detaliată.

Termenul de ,,Țara Maramureșului” este utilizat pentru prima dată într-o lucrare de geografie de Tiberiu Morariu în 1937 și 1939 și de Dermer I. și Marin I. în 1931 și 1934, care au elaborat primul manual de geografie al Maramureșului.

Lucrări cu studiul geografic al regiunii apar și în 1960 Iacob Gh., Posea G. și Posea A.,1986. Studii de etnografie apar în 1986 Dancuș M., 2000 Dăncuș și Cristea .

Țara Maramureșului este teritoriul aflat la granița dintre două state, ocupând partea de nord al județului cu același nume încadrată de munții Gutâi, Țibleș, Rodnei, Maramureșului, iar la nord este delimitată de Tisa.

Vintilă Mihăilescu în ,,Carpații sud-estici de pe teritoriul României” distinge trei etaje de relief:

• primul etaj cuprinde Munții Rodnei și Munții Maramureșului ce se continuă la nord-vest de graniță cu Carpații Păduroși ai Ucrainei;

• al doilea etaj montan cuprinde formatiunile vulcanice ale munților Oaș ,Țibleș ce închid spre sud-vest Depresiunea Maramureșului;

• al treilea etaj cuprinde spațiul depresionar al Maramureșului cu glacisurile și piemonturile marginale sau culoarele înalte de legătură .

Relieful Țării Maramureșului este împărțit pe ,,bazine hidrografice, pe așa numitele văi maramureșene”: Bazinul Vișeului, Bazinul Izei, Culoarul Tisei.

Tara Maramuresului cunoscuta si sub numele de Maramuresul istoric, este impartita pe vai: Valea Marei, Valea Izei, Valea Cosaului, Valea Viseului si Valea Tisei. Maramuresul istoric, vatra de cultura si civilizatie care si-a daltuit in lemn istoria, este locul unde traditiile, portul si arta populara se pastreaza ca nicaieri altundeva in Romania.

Maramuresul este un imens muzeu in aer liber, iar viata de zi cu zi a satului maramuresan este o adevarata intoarcere in timp. Bisericile de lemn – bijuterii de arta populara – se intalnesc aproape in fiecare sat. Țara Maramureșului continuă să-și atragă oaspeții prin valoarea și unicitatea bisericilor de lemn, din care 5 sunt incluse în patrimoniul UNESCO, a caselor și porților de lemn, a instalațiilor tehnice populare acționate de apă: mori, vâltori, pive.

Poarta maramuresana veritabil „arc de triumf” rustic, era in trecut apanajul familiilor nobile. Conform traditiei poarta este bariera impotriva raului, elementul care delimiteza universul sacru al casei si gospodariei.

Cimitirul vesel de la Sapanta, opera artistului popular Ioan Patras, reuneste cruci „vorbitoare”. Prin intermediul unui text in care autoironia se impleteste cu dramatismul, acestea povestesc viata celui disparuti (Maramures – Tara Voivevozilor, 2015).

Vechimea populării Țării Maramureșului datează încă din neolitic, epoca bronzului, epoca fierului. Vechimea locuirii în spațiul maramureșean sunt date de izvoarele antichității referitoare la geto-daci, la perioada romană și la cea care a urmat retragerii aureliene, precum și de ,,diplomele” documentele scrise ale antichității. Atestările documentare se referă la proprietățile feudale, activitățile economice (mineritul) și viața spirituală.

Datele oferite de recensamantul din octombrie 2011 arata faptul ca populatia de aici e majoritar ortodoxa. Datele care sunt redate mai jos vizeaza structura populatiei pe intreg judetul Maramures: 450.200 persoane din totalul populatiei stabile. Astfel, 74,9% 5,1% de religie romano-catolica, 4,9% de religie greco-catolica, in timp ce 3,6% s-au declarat reformati si 3,7% penticostali. Martori ai lui Iehova s-au declarat 1,3% din populatia care a raspuns la intrebarile recenzorilor despre religie, 0,8%, adventisti de ziua a saptea, 0,5%, baptisti si 0,2%, crestini dupa evanghelie. 0,03% din total s-au declarat de alta religie, in vreme ce, religie sau atei s-au ,,autoproclamat'' 0,2% din totalul populatiei.

Fig. 3.2.Culte existente în Maramureș (recensământ 2011)

3.1.3. Potentialul turistic al satelor ucraniene din Tara Maramuresului

Termenul de „ucrainieni”, in diferite regiuni, este intalnit sub forma unor denumiri alternative, precum: „rusini”, „ruteni”, cu precadere în zonele Maramureș, Banat si Crișana. Termenul de „rutean” este de proveniență germană și desemnează populația ucraineană din fosta Austro-Ungarie. Populația ucraineană din provinciile monarhiei s-a autodenumit drept „rusini” sau „ruși mici” (rădăcina „rus” apare în multe toponime). Alte denumiri intalnite sunt „huțuli” (în zona muntoasă a Bucovinei și a Maramureșului) sau „haholi” (în Dobrogea).

La sfârșitul secolului al XIX lea, sub influența factorului politic, intalnim tot mai des termenul de „ucrainean”. Începând din secolul al XIX-lea există două abordări ale identității rusine sau rutene. Una dintre ele îi prezintă pe ruteni ca pe o comunitate cu identitate proprie (revendicată politic la referendumul din Ucraina din 1991). O a doua abordare îi prezintă pe ruteni drept ucraineni. În România există o Uniune Culturală a Rutenilor, dar rutenii sunt înregistrați la recensăminte ca membri a minorității ucrainene.

3.1.3.1. Acțiuni de ucrainizare a Maramureșului

Conform cercetarilor din domeniu ucrainizarea Maramureșului s-a realizat prin colonizarea ucrainienilor ocazionata de emigrarea romanilor. Astfel, este cunoscută la scară istorică plecarea lui Dragos Vodă cu armata sa de maramureșeni în Moldova pentru alungarea tătarilor și eliberarea țării. O altă emigrare importantă s-a produs o dată cu trecerea peste munți cu oștirea a lui Bogdan Vodă pentru a înlătura suveranitatea maghiară. Pe locurile romanilor plecați din Maramureș au venit și s-au instalat ucrainenii aduși de prințul Teodor Koriatovici.

Pe vremea când românii și-au zidit biserica de piatră, care astăzi e ucraineană, in secolul al VIII-lea și începutul secolului următor, în Sighet erau doar două familii ucrainene: familiile Hrin și Hrihor. Ucrainenii au ajuns in aceasta parte a tarii mai tîrziu, prin colonizări în timpul Revoluției de la 1848 și după revoluție. Documentatiile existente din acele perioade atesta existent in 1851 în Sighet, a 60 de familii de ucraineni.

Recurgand la falsificarea actelor, in secolul al XIX-lea, românii din Sighet au fost declarați ucraineni, iar parohia din Sighet parohie ucraineana. Ca urmare a acestui fals parohia româna din Sighet a fost anulată și timp de 18 ani românii au fost nevoiti sa lupte să demonstreze autoritatilor ca există. In final au obținut dreptul de a reînvia biserica ortodoxă, însă biserica, casa parohială, școala, averile bisericești au rămas toate la ucraineni. Cu mari greutăți, românii le-au refăcut pe toate.

Acte false au fost fabricate de catre Episcopul Ioan de Muncaci, scopul fiind acapararea eparhiei romane a Maramureșului. Astfel, aceasta a fost desființată intrând sub jurisdicția Episcopiei greco-catolice din Muncaci. Desi la Sighet exista un vicariat, episcopii trimiteau la Sighet doar vicari ucraineni care oficiau slujbele în limba ucraineană. In anul 1816 l-au trimis la Sighet pe Petru Anderko, care, după ce s-a făcut îndrăgit și respectat de credincioși i-a declarat ucraineni și pe romani, iar prin acte false a transformat parohia românească în parohie ucraineană.

Mihail Pavel a luptat un deceniu pentru a reînființa parohia românească pe care au supus-o episcopiei greco-catolice Romane de la Gherla. A fost închiriata o capela pentru a se tine slujbele, deoarece biserica, casa parohială, școala și averea bisericeasca a rămas toata rutenilor. Ca un pas urmator oamenii au zidit biserica Adormirea Maicii Domnului.

În opinia lui Alexandru Filipașcu ,,Cei 120 de ani de păstorire ruteană au avut un rezultat dezastruos pentru românii din Maramureș. Muncaciul lucra sistematic pentru rutenizarea românilor, prin rutenizarea Bisericii și școlii, unde se trimiteau preoți și învățători ruteni.”

Dupa finalizarea bisericii Adormirea Maicii Domnului din Sighetu Marmatiei, protopopul Tit Bud s-a preocupat să ridice lângă această biserică și o școală romanească. El afirma că ,,au trecut 50 de ani de când credincioșii români din Sighet n-au avut școală. Când a stat parohia sub jurisdicțiunea episcopului rutean de la Ungvar, a existat aici o școală greco-catolică în care învățătorul propunea catehismul în românește, însă după ce ne-am despărțit de ruteni, pruncii românilor n-au mai avut ocaziune nici barem rugăciunile să le învețe românește, ci au frecventat școala rusească și școlile cele ungurești și astfel s-a crescut o generație care a uitat limba românească și că știe românește se poate mulțumi situației că, satele din vecinătatea orașului sunt române.”

O cale de ucrainizare se datorează și boierilor care aveau nevoie de forță de muncă pentru a lucra proprietățile, astfel au adus ucraineni pe care i-au așezat pe anumite moșii cu drept de locuire. Astfel boierii din Petrova au adus ucraineni ce au fondat satul Ruscova ,,de unde a devenit prin roire satul Poienile de sub Munte.”

3.1.3.2. Aspecte demografice despre populația ucraineană din Țara Maramureșului

Asa cum bine stim, Maramureșul este o regiune situată la granița României cu Ucraina, fiind zona unde se află răspândită populația cea mai compactă de ucraineni din România.

Satele cu populație ucraineană sunt amplasate în partea de nord a județului Maramureș, lângă granița cu Ucraina, pe râul Tisa (satele Remeți, Piatra, Teceul Mic, Crăciunești, Bocicoiu Mare, Tisa și Lunca la Tisa), pe râul Vișeu (satele Valea Vișeului, Bistra și Crasna Vișeului), pe valea Repedea (satele Ruscova, Repedea și Poienile de Sub Munte) și pe valea Ronișoara (satele Rona de Sus și Coștiui).

Aici locuiesc 30.786 persoane de naționalitate ucraineană, ceea ce reprezintă 60,46% din numărul total al populației ucrainene din România (50.920 – după datele ultimului recensământ al populației din anul 2011).

Conform statisticilor existente, minoritatea etnică ucraineană din România, în anul 2011, a ocupat locul al patrulea în structura națională a populației după români, maghiari și romi.

Regiunile Bucovina, Maramureș, Dobrogea și Banat sunt populate de ucrainieni. Asa cum reiese si din tabelul mai jos prezentat, populația ucraineană majoritară din județul Maramureș se află în Depresiunea Maramureșului în 7 localități, și reprezintă 29.624 (96,29%), iar restul de 1.142 (3,71%) se află în 19 localități din județul Maramureș.

Tabel.3.1 Populația ucraineană din județul Maramureș

Evoluția populației de etnie ucraineană, în comunele ucrainene din județul Maramureș între anii 1930-2011, a variat astfel:

Tabel. 3.2 Populația de etnie ucraineană între anii 1930-2011

Fig. 3.3.Evoluția populației de etnie ucraineană între anii 1930-2011

Între anii 1930-1992 numărul total al populației de etnie ucraineană în localitățile ucrainene din județul Maramureș a crescut cu 17.663 persoane.

După anul 1992 până în 2011 populația de etnie ucraineană din comunele ucrainene din Maramureș a scăzut cu 7.147 locuitori.

3.1.3.3. Date istorice și religioase despre populația ucraineana din Țara Maramureșului

Cele mai vechi așezări ucrainene din țară sunt cele din Maramureș și din nordul Moldovei. Cea mai mare parte a satelor locuite astăzi de ucraineni sunt menționate în acte istorice (latină, maghiară în Maramureș și slavonă în Moldova) datand din secolele al XIV-lea și al XV-lea.

Majoritatea etnicilor ucraineni din România sunt creștini de confesiune ortodoxă, ocultând faptul că cei mai mulți ucraineni din România au fost până în 1948 de confesiune greco-catolică. „După rezultatele provizorii ale recensamântului din 1930, din totalul locuitorilor județului 53,8% sunt greco-catolici și 5,3% ortodocși. Restul populației aparține altor confesiuni” (Dimitrie Gusti, 1938).

Sărbătorile religioase ale ortodocșilor ucraineni se oficiază după calendarul iulian, cu un decalaj de 13 zile față de calendarul oficial (Biserica Ortodoxă Română a trecut la calendarul gregorian pe 1 octombrie 1924). Astfel, Crăciunul este sărbătorit de minoritatea ucraineană pe 7 ianuarie.

Odata cu desființarea Bisericii Române Unite cu Roma în anul 1948 a avut loc și desființarea Vicariatului Greco-Catolic Ucrainean din România. În anul 1948 a fost înființat, pentru credincioșii ucraineni trecuți la ortodoxie, Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmației. Vicariatul era o instituție bisericească autonomă din punct de vedere administrativ, fiind subordonat canonic Bisericii Ortodoxe Române. Acesta a fost desființat în anul 1952, fiind transformat în protopopiat ortodox ucrainean, cu sediul în comuna Poienile de sub Munte. Se afla în subordinea Episcopiei Ortodoxe de Cluj până în anul 1990.

După Revoluția din decembrie 1989, Vicariatul Ortodox Ucrainean, cu sediul la Sighetu Marmatiei, a fost reînființat. Vicariatul general greco-catolic ucrainean, cu sediul actual la Rădăuți, a fost înființat în 1990, după reactivarea bisericii greco-catolice. El este subordonat Diecezei Române Unite cu Roma și are în componența sa câteva parohii din județele Suceava și Maramureș.

Fig. 3.4. Port ucrainean

Ucrainenii de pe teritoriul Maramureșului, datorită perioadelor diferite și a zonelor diferite de unde provin, au adus cu ei obiceiuri și tradiții proprii. Satele ucrainene din Maramureș diferă foarte mult unele față de altele, diferente care se pot constata atat la nivelul portului popular, obiceiurilor, culturii spirituale sau materiale cât și la nivelul limbii, deoarece graiul ucrainean diferă de la o localitate la alta.

Obiceiurile și tradițiile sunt pastrate in aceste parti, fiind condiționate de activitățile gospodărești. Sărbătorile religioase sunt corelate cu sărbătorile precum: Crăciunul, Boboteaza, Duminica Floriilor, Paștele, Rusaliile, Sfântul Ilie. Crăciunul, sărbătoarea prin care se vestește nașterea lui Isus este sărbătorită după ritul vechi (după calendarul Iulian, pe 6-7 ianuarie). Obiceiul colindelor este respectat din bătrâni. Cete de colindători (copii și adulți) vestesc nașterea Domnului Isus Hristos la fiecare casă. Un alt obicei este Viflaimul, acesta interpretând scena nașterii Mântuitorului.

Fig.3.5. Viflaimul din satul Tisa, comuna Bocicoiu Mare

Sărbătorile pe rit vechi sunt minunate mai ales în satele ucrainene unde se respectă tradițiile străvechi. Peisajul de iarnă este emoționant, se contopește cu îmbrăcămintea tradițională a ucrainenilor și colindele care răsună pe ulițele satelor ucrainene.

De Bobotează s-a păstrat obiceiul sfințirii caselor și a întregii gospodării.De Paști se merge la biserică cu pască, ouă încondeiate, diferite preparate culinare tradiționale, unde sunt sfințite de preot, existând și un adevărat ritual de preparare a bucatelor.

3.1.3.4. Satele ucrainene de pe Valea Vișeului

3.1.3.4.1. Localitatea Bistra

Localizare geografică

Comuna Bistra este așezată pe valea Frumușeaua (satul Crasna Vișeului), bazinul Bistrei (satul Bistra) și bazinul Valea Vișeului (satul Valea Vișeului), la poalele Munților Maramureșului și ale Dealurilor Maramureșului. In componenta comunei Bistra sunt trei sate: Bistra, Crasna Vișeului și Valea Vișeului. Accesul în comuna se face din drumul național DN 18, pe drumul județean DJ 185. Localitatea este situata la o distanță de 38 km de Sighetu Marmației. Comuna se învecinează cu Ucraina și cu localitățile: Repedea, Ruscova, Petrova și Rona de Sus.

Scurt istoric al localității

Localitatea Bistra este atestată documentar în anul 1441, sub toponimul „Sebespatok”, adică Valea Bistrei.

Fig. 3.6. Vatra localității Bistra

Populația

Conform datelor de la recensământul din 2011, populația comunei a fost de 4.174 locuitori (1.982 – 47,49% femei si 2.192 – 52,51% bărbați) din care: 3.543 (84,89%) ucraineni, 447 (10,71%) români, 7 (0,17%) rromi, 69 (1,66) altă etnie iar despre 110 (2,64%) locuitori informațiile nu sunt disponibile. Din punct de vedere confesional sunt: 3.830 (91,76%) ortodocși de rit vechi, 82 (1,97%) greco-catolici, 7 (0,17%) romano-catolici, 79 (1,90%) martori ai lui Iehova, 56 (1,35%) adventiști de ziua șaptea, 8 (0,20%) altă religie și despre 110 (2,64%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig. 3.7. Populatia localității Bistra

Fig. 3.8. Structura confesională a populației localității Bistra

Relieful

Relieful, de o frumusete rara, a acestei comune este format din: bazinul Bistrei, bazinul Valea Vișeului, culoarul văii Vișeu, Defileul Vișeului, Dealurile Maramureșului și Munții Maramureșului. Altitudinea minimă a localității este de aproximativ 335 m în localitatea Valea Vișeului, iar altitudinea maximă este de 1.937 m în Vârful Pop Ivan.

Fig. 3.9. Dealurile Maramureșelui

Zone protejate

Parcul Natural Munții Maramureșului, categoria V-a IUCN, cuprinde 84,5% din teritoriul administrativ al localității Bistra. Începând cu anul 2005 Munții Maramureșului au fost declarați arie protejată de interes național în categoria parcuri naturale. Motivele principale pentru care aceasta zona a fost a fost declarata arie protejata au fost: prezența ultimei populații naturale de lostriță din țara noastră, prezența florei și faunei specifice pentru Carpați în cadrul unor ecosisteme stabile, prezenta habitatelor naturale pe întinderi mari impletite cu un mod de viață tradițional.

Fig. 3.10. Vârful Șerban (1794m ) și Vârful Pop Ivan (1937m) din Parcul Natural Munții Maramureșului

Biserica ortodoxă ucraineană „Sfântul Petru” din Bistra

Biserica „Sfântul Petru”, biserica remarcabila, este amplasată în centrul localității. Ea a fost construita intre anii 1991-2006. Biserica este construită in intregime din cărămidă, iar ceea ce o face speciala este faptul ca are planul sub formă de cruce. Acoperișul este prevazut cu streașină simplă, cu trei turnuri-clopotniță care sunt acoperite cu un coif înalt sub forma unui clopot prelungit în trei trepte, prevăzute cu cruci din fier forjat, aflate în vârf, specific bisericilor ucrainene. Crucile sunt specifice cultului ucrainean și au partea de jos oblică (crucea Sfântului Andrei).

Fig. 3.11. Biserica ortodoxă ucraineană „Sfântul Petru” din Bistra

3.1.3.4.2. Localitatea Valea Vișeului

În trecut, aceasta localitate era cunoscută sub numele de Gura Tisei. Prima atestare documentară datează din 1411, iar dovezile ale locuirii sunt din secolul al XI-lea iar. Localitatea Valea Vișeului se afla la sud de granița cu Ucraina fiind un important nod feroviar în județul Maramureș.

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean:

Casa muzeu „Havrelo Klempuș” din Valea Vișeului

Aceasta cladire a fost construită la sfârșitul secolului al XIX –lea din lemn de brad. Casa este formata din două camere și o tindă, iar în față se află prispa. În perioada 1910-1990 poetul Havrelo Klempuș, primul poet popular ucrainean din România, a locuit în această casă.

Fig. 3.12. Casa muzeu „Havrelo Klempuș”

Casa muzeu este amenajată tradițional, cu obiecte de uz gospodăresc, covoare, port popular specific populației ucrainiene, biblioteca, manuscrise și obiecte personale ce au aparținut poetului. La intrare în casa se află o placă de marmură pusă în amintirea marelui poet ucrainean.

Fig. 3.13. Imagini de la Casa muzeu „Havrelo Klempuș”

Biserica ortodoxă ucraineană „Pogorârea Sfântului Duh” din Valea Vișeului

Biserica, amplasată în centrul localității, a fost ridicata în perioada 1991-2001. Este o biserica construita din caramida, avand plasul sub forma de cruce. Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu trei turnuri-clopotniță care sunt acoperite cu un coif înalt sub forma unui clopot prelungit în trei trepte. Aceasta arhitectura este specifica cultului ucrainean. Turnurile prevăzute cu cruci din fier, sunt specifice cultului ortodox român.

Fig. 3.14. Biserica ortodoxă ucraineană „Pogorârea Sfântului Duh” din Valea Vișeului

Fig. 3.15. Imagini din Biserica ortodoxă ucraineană „Pogorârea Sfântului Duh” din Valea Vișeului

3.1.3.4.3. Localitatea Crasna Vișeului

Prima atestare documentară despre Crasna Vișeului a fost în 1913. Până în 1945 satul a aparținut de Petrova, iar din 1968 a intat în componența comunei Bistra.

Mănăstirea „Sfânta Treime” din Crasna Vișeului este situată în cătunul Hrihorețu de Jos. Ea a fost ridicată în perioara anilor 2005-2007, de către monahul Ioachim. Materialul din care s-a construit este lemnul de brad. Mănăstirea este mica ca si dimeniune si are planul sub formă de cruce. Aceasta este prevăzută cu trei turnulețe mici în formă de clopot, element specific bisericilor ucrainene. Mănăstirea poarta hramul „Sfânta Treime” și este o manastire locuita de călugări.

Fig. 3.16. Biserica ortodoxă ucraineană „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Crasna Vișeului

Biserica cladita în perioada 1995-1996 este amplasată în centrul localității. Este construită din cărămidă și are planul sub formă de cruce. Acoperișul are streașină simplă, si este impodobit cu trei turnnuri-clopotniță care sunt acoperite cu un coif înalt sub forma unui clopot prelungit în trei trepte, prevăzute cu cruci din fier forjat, aflate în vârf. Cimitirul bisericii adaposteste 2 cruci din piatră vechi, una dintre ele fiind inca din anul 1887.

Fig. 3.17. Biserica ortodoxă ucraineană „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Crasna Vișeului si cruce veche de piatra

Obiective turistice antropice de pe teritoriul localității Crasna Vișeului

Borna de graniță de pe frontiera cu Cehoslovacia din Vârful Pop Ivan

În perioada 1921 – 1939 intre România și Cehoslovacia exista o bornă de graniță.

Borna se află pe teritoriul administrativ al localității Bistra, in Parcul Natural Munții Maramureșului pe Vârful Pop Ivan – 1937 m (Pip Ivan Marmaroshyi, Пiп Iван) din Munții Maramureșului, tocmai pe frontiera de stat dintre România și Ucraina.

Ea este construita din beton armat, are o înălțime de 4 m, lățimea la bază masoara 85 cm, iar lăține sus are 45 cm.

Fig. 3.18. Borna de pe Vârful Pop Ivan

3.1.3.5. Satele ucrainene de pe Valea Repedea

3.1.3.5.1. Localitatea Ruscova

Comuna Ruscova se intinde pe cursul inferior al râului cu acelasi nume, Ruscova, aproape de vărsarea în râul Vișeu, la poalele Munțiilor Maramureșului, fiind situata în partea de nord a județului Maramureș.

Accesul în aceasta localitate se face din DN 18, pe drumul județean DJ 187. Distanta dintre Ruscova si Sighetu Marmatiei este de 47 km. Localitatile cu care se învecinează comuna sunt: Bistra, Repedea, Vișeu de Jos și Leordina.

În data de 14 mai 1353 localitatea Ruscova apare atestată documentar. Pe atunci zona purta denumirea de Apa Rusului (Orozniz), și făcea parte din cnezatul de vale al Bogăneștilor.

Populația

La recensământul din 2011, populația comunei a fost de 5.541 locuitori (2.663 – 48,06% femei si 2.878 – 59,94% bărbați) din care: 5.011 (90,43%) ucraineni, 190 (3,43%) români, 5 (0,09%) maghiari, 182 (3,28%) rromi, 5 (0,09%) germani iar despre 148 (2,76%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig. 3.19. Populația din localitatea Ruscova

Din punct de vedere confesional sunt: 4.492 (81,06%) ortodocși de rit vechi, 3 (0,08%) romano-catolici, 3 (0,05%) reformați, 3 (0,05%) greco-catolici, 147 (2,65%) adventiști de ziua șaptea, 733 (13,23%) penticostali, 3 (0,05%) baptiști, 3 (0,05%) fără religie și despre 150 (2,71%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig. 3.20. Structura confesională a populației din localitatea Ruscova

Relieful

Relieful comunei Ruscova cuprinde: culoarul văii Ruscova și Munții Maramureșului.

Altitudinea minimă a localității este de aproximativ 421 m pe malul râului Ruscova, iar altitudinea maximă este de 1.219 m în Vârful Maximu.

Zone protejate

Teritoriul administrativ al localității Ruscova este inclus în proporție de 100% Parcul Natural Munții Maramureșului, categoria V-a IUCN.

Comuna Ruscova se mandreste in lume si prin intermediul sfintelor lacasuri de cult de pe teritoriul ei .

Biserica ortodoxă ucraineană „Sf. Ilie” este amplasată în centrul localității și a fost ridicată în anul 1938.

Aceasta a fost construită din piatră. Planul bisericii este de tip navă. Turnul clopotniță, care se vede din departare, este acoperit cu un coif sub forma unui clopot, specific bisericilor ucrainene încadrându-se în stilul construcțiilor de tip oriental. Pentru a se încadra în specificul ucrainean, biserica a suferit unele mici modificări, în special la turnul-clopotniță.

Până în anul 1948 biserica a fost de rit greco-catolic.

Biserica mănăstirii „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”

Frumoasa biserica este amplasată în zona Oblaz, iar lucrarile la ea au inceput in anul 1991. Constructia manastirii a fost finalizata în anul 2009, dupa care, cu binecuvântarea Preafericitului Parinte Patriarh Daniel, a primit statutul de manastire de calugari. Aceasta este prima manastire de calugari ucraineni din România, preciza Preafericitui Parinte Patriarh Daniel.

Fig. 3.21. Biserica Mănăstirii „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”

Biserica este construită din cărămidă și are planul sub formă de cruce încadrându-se în stilul de construcții de tip oriental. Ea se inalta ca o stana alba de sare rabufnita din sanul pamantului, ploile impodobind-o cu “arabescuri”.

Vizitatorii pot admira acoperișul cu strașină simplă si cu cinci turnuri mari și două turnulețe mici care sunt acoperite cu un coif înalt sub forma unui clopot. Aceste turnuri sunt prevăzute in varf cu cruci din fier. Crucile sunt specifice cultului ucrainean (crucea Sfântului Andrei). Interiorul bisericii este cuprinde pictaturi facute cu o deosebita maiestrie, scene in care sunt surprinse diferite ipostaze biblice.

Fig. 3.22. Imagini din Biserica Mănăstirii „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”

Biserica de lemn „Sf. Ierarh Nicolae” este amplasată în catunul Oblaz și a fost ridicată în localitatea Moisei, în anul 1779 conform inscripției de pe portalul ușii. După arderea bisericii de lemn din localitatea Repedea această biserică a fost donată și amplasată aproape de centrul localității. În anul 1954 biserica este adusă pe actualul amplasament. Câteva detalii vechi au fost integrate în noua construcție, îndeosebi portalul sculptat de la intrare, cu pisania de la 1779.

Biserica este construită din lemn de brad, din lemnele fostei biserici parohiale din Ruscova, adusa la randul ei din Parohia de Jos a Moiseiului, si are planul dreptunghiular sub formă de navă, specific bisericilor de lemn din Maramureș. Planul bisericii este împărțit în pridvor, pronaus, naos și altar, care are o formă pentagonară cu cinci laturi. Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță care este acoperit cu un coif înalt ce servește ca suport unei cruci din fier forjat, aflată în vârf.

Desi actualul lacas nu respecta formele initiale, acesta pastreaza in mare parte materialul originar, remarcandu-se detalii vechi integrate in constructie, in special in portalul de la intrare unde exista o pisanie din anul 1779. Din patrimoniul ei mobil fac parte doua icoane valoroase si anume: icoana de hram, “Sfantul Nicolae”, pictata pe panza, si o icoana a Mantuitorului.

Fig. 3.23. Biserica de lemn „Sf. Nicolae”

Fig. 3.24. Portalul de la intrarea in Biserica de lemn „Sf. Nicolae”

Portul popular

Portul popular din localitate dovedește o adevărată și prețioasă mărturie a identității culturale a locuitorilor din Ruscova, și este purtat doar de sărbători.

Articolele care definesc portul popular din Ruscova sunt zadiile țesute la războiul de țesut din fire de lână. Acestea au dungi orizontale largi de culoare roșie, verde și negru intercalate cu dungi subțiri albastre. Zadiile sunt late și se poartă cate două, una în față și una în spate. Cămașa, poate fi lungă sau scurtă, de culoare alba, fiind foarte frumos si bogat ornamentată. Pe cap fetele poartă baticuri de culoare verde, roșie ornamentate cu flori. Ca si incaltaminte femeile și bărbații poartă opinci și ciorapi din lână albă.

Cojocul, frumos ornamentat, este confecționat din piele de oaie. Este un articol vestimentar purtat si de femei și de barbati.

Gatiile, articole vestimentare barbatesti de vară, sunt largi și de culoare alba. Ei sunt confecționați din cânepă, si se poartă foarte rar. Pantalonii bărbătești de iarnă, cioarecii, sunt confecționați din lână de culoare albă, si sunt foarte rar purtati de catre sateni.

Sumanul, este o haină groasă de iarnă, confecționată din pănură (lână), de culoare gri deshis spre alb și este purtat de femei și bărbați.

Fig. 3.25. Portul popular Ruscova

3.1.3.5.1. Localitatea Repedea

Comuna Repedea o gasim frumos asezata în partea de nord a județului Maramureș, la confluența văilor Repedea cu Ruscova, în depresiunea Poienile de Sub Munte la poalele Munților Maramureșului. Accesul în localitate se face pe drumul național DN 18 și pe drumul județean DJ 187, fiind la 57 km de Sighetu Marmației. Vecinii acestei commune sunt Ucraina și localitățile: Ruscova, Bistra, Poienile de Sub Munte și Vișeu de Jos.

Fig. 3.26. Localitatea Repedea

Scurt istoric al localității

Localitatea Repedea este atestată documentar în data de 11 august 1373, când zona era numită Apa Rusului, ca posesiuni ale voivozilor Balc, Drag și Ioan.

Populația

La recensământul din 2011, populația comunei a fost de 4.716 locuitori (2.262 – 47,96% femei si 2.454 – 52,04% bărbați) din care: 4.472 (94,82%) ucraineni, 90 (1,91%) români, 16 (0,34%) maghiari, 15 (0,31) altă etnie iar despre 120 (2,54%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig.3.27. Structura populației din Repedea

Din punct de vedere confesional sunt: 2.453 (52,01%) ortodocși de rit vechi, 162 (3,44%) creștini de rit vechi, 4 (0,08%) romano-catolici, 233 (4,94%) adventiști de ziua șaptea, 1.729 (36,66%) penticostali, 5 (0,11%) altă religie, și despre 128 (2,71%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig.3.28. Structura confesională a populației din Repedea

Relieful comunei Repedea cuprinde: depresiunea Poienile de Sub Munte, culoarul văii Ruscova și Munții Maramureșului. Peisajul de aici este de o frumusete rara: aici se impleteste linistea cu salbaticiunea intr-un mod armonios. Altitudinea minimă a localității este de aproximativ 502 m pe malul râului Ruscova, iar altitudinea maximă este de 1.957 m în Vârful Farcău.

Zone protejate

Parcul Natural Munții Maramureșului, categoria V-a IUCN , in care teritoriul administrativ al localității Repedea este inclus în proporție de 100.

Rezervația Poiana cu narcise Tomnatec Sehleanu, categoria IV IUCN, botanică este situată pe teritoriul administrativ al localității Repedea. Aceasta minunata rezervatie se intinde pe o suprafața de 100 ha. Scopul principal al ariei naturale protejate este cel de conservare a zonei cu narcise (Narcissus poeticus ssp. radiiflorus).

Fig.3.29. Narcise (Narcissus poeticus ssp. radiiflorus)

Rezervația Farcău – Lacul Vinderel – Mihailecu, categoria IV IUCN, mixtă – geologică, floristică, faunistică și peisagistică este situată pe teritoriul administrativ al localității Repedea și Poienile de Sub Munte. Aceasta rezervatie mirifica se intinde sub ochii vizitatorilor pe o suprafața de 100 ha. Rezervația este o creastă montană cu două vârfuri proeminente (Vf. Farcău-1957m, Mihailecu-1918m), cu relief glaciar (Groapa Julii, Groapa Bologhii, Groapa Lupilor, Vârtopu, Farcău).

Vizitatorii pot sa admire frumusetea Lacului Vinderel, de origine glaciară, situat în șaua dintre Vf. Farcău și Vf. Mihailecu. Acest lac glaciar are o suprafață 0,90 ha și adâncime maximă de 5,5 m.

Fig.3.30. Lacul Vinderel

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica ortodoxă ucraineană „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”

Biserica a fost construita intre anii 1987-1901, de comunitatea greco-catolică, este amplasată în centrul localității. Aceasta poarta hramul „Intrarea în Biserică”. Frumoasa biserica este construită din piatră, in stil baroc si are planul dreptunghiular sub formă de navă. Altarul bisericii este decroșat și are o formă pentagonară cu cinci laturi. Acoperișul are strașină simplă, si este prevăzut cu un turn-clopotniță care este acoperit cu un coif înalt sub forma unui clopot prelungit, ce servește ca suport unei cruci din fier, aflată în vârf.

Biserica a suferit modificări la turnul-clopotniță, astfel ca i-au fost adăugate șapte turnulețe mici. Crucile au fost schimbate cu crucea Sfântului Andrei, cruce specifică cultului ucrainean.

Fig.3.31. Biserica ortodoxă ucraineană „Sfântul Mare Mucenic Pantelimon”

Văcăriștele

Acestea reprezinta niste așezări de vară amplasate la poalele munților la o altitudine de 1400 – 1600m. Văcăriștile sunt cătune formate din 10-15 locuințe, unde localnicii stau cu vacile pe timp de vară.

Acest tip de de păstorit este unic în spațiul carpatic, fiind specific doar localităților Repedea și Poienile de Sub Munte. Astfel, o familie are în grijă 3-4 vaci cu lapte sau tineret bovin. Laptele este transformat în caș, care este păstrat în saramură.

Fig.3.32. Văcăriștele din Repedea

Portul popular

Asa cum se poate observa, portul bărbătesc este compus din cămașă, izmene și opinci sau cizme. Cămașa bărbaților este diferita de cea a femeilor prin lipsa încrețiturilor. Cămășile de barbate sunt largi. Ele se poarta peste pantaloni și sunt prinse la brâu cu o curea lată de culoare neagră. În partea posterioară a corpului bărbații purtau izmene lungi și largi de culoare albă. Pieptarul și încălțămintea nu diferă de cele ale femeilor. Barbatii, pe timp de vară purtau pe cap pălării cu boruri scurte întoarse în sus, iar pe timp de iarnă purtau cușmă trapezoidală din blană de miel de culoare neagră sau brumărie.

Femeile poarta o cămașa confecționată din pânză albă (bumbac), cu mai multe încrețituri la baza gâtului, la mâneci și la poale. Pe timp de iarnă, pentru a le tine cald, femeile poartă peste cămașă un pieptar, care este în general de culoare neagră, frumos brodat cu floricele. În partea inferioară a corpului, femeile poartă poalele, acestea fiind de culoare alba. Tivul acestora este constituit dintr-o broderie atent confectionata. Peste poale se poartă zadiile care sunt în număr de două.

Fig.3.33. Port popular la procesiune în Repedea

3.1.3.5.2. Localitatea Poienile de sub Munte

Localizare geografică

Frumoasa comuna Poienile de Sub Munte este așezată în Depresiunea Poienile de Sub Munte, la poalele semetilor Munți ai Maramureșului. Comuna se învecinează cu Ucraina și cu localitățile: Repedea, Vișeu de Jos și Vișeu de Sus.

Fig.3.34. Localitatea Poienile de Sub Munte

Scurt istoric al localității

Atestarile documentare apar in anul 1353 pemtru localitatea Poienile de Sub Munte cu denumirea ucraineană „Poliane”. Marele academician Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, în lucrarea intitulata „Diplome Maramureșene”, precizeaza că: „satul Rowsykopolana făcea parte din domeniile Cuhea, aparținând voivozilor valahi: Ștefan și Ioan Iuga”.

Istoricul Alexandru Filipașcu, în lucrarea intitulata „Istoria Maramureșului”, afirmă următoarele: „un grup de ruteni a pătruns în Maramureș, pe la sfârșitul sec XIV, în ținutul stăpânit de voivodul Ion de Rozavlea, care i-a colonizat de-a lungul râului numit Apa Rusului unde au întemeiat sate rutenești: Poienile de Sub Munte, Repedea și Ruscova”.

Populația

Aceasta localitate este cea mai mare așezare ucraineană din România.

La recensământul din 2011, populația comunei a fost de 10.073 locuitori (4.854 -48,19% femei si 5.219 – 51,81% bărbați) din care: 9.254 (91,90%) ucraineni, 307 (3,05%) români, 36 (0,36%) maghiari, 4 (0,04) armeni iar despre 468 (4,65%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig.3.35. Structura populate din localitatea Poienile de Sub Munte

Din punct de vedere confesional sunt: 7.667 (77,10%) ortodocși de rit vechi, 209 (2,06%) greco-catolici, 9 (0,08%) romano-catolici, 6 (0,05%) reformați, 4 (0,03%) martori ai lui Iehova, 311 (3,08%) adventiști de ziua șaptea, 1.375 (13,64%) penticostali, 8 (0,07%) altă religie, 4 (0,03%) fără religie și despre 478 (4,74%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig. 3.36. Structura confesională a populației din Poienile de Sub Munte

Relieful

Relieful comunei Poienile de Sub Munte este compus din: frumoasa depresiune Poienile de Sub Munte, culoarul văii Ruscova și Munții Maramureșului.

Cea mai mica altitudine se inregistreaza la aproximativ 528 m pe malul râului Ruscova, iar altitudinea maximă este de 1.957 m în Vârful Farcău.

Zone protejate

Parcul Natural Munții Maramureșului, categoria V-a IUCN, in cadrul careia teritoriul administrativ al localității Poienile de Sub Munte este inclus în proporție de 100%.

Rezervația Farcău -Lacul Vinderel- Mihailecu, categoria IV IUCN, mixtă – geologică, floristică, faunistică și peisagistică, este situată pe teritoriul administrativ al localității Repedea și Poienile de Sub Munte, avand o suprafața de 100 ha.

Fig.3.37. Lacul Vinderel și Vf. Farcău 1957m, Parcul Natural Munții Maramureșului

Rezervația este o creastă montană cu două vârfuri proeminente (Vf. Farcău-1957m, Mihailecu-1918m), cu relief glaciar (Groapa Julii, Groapa Bologhii, Groapa Lupilor, Vârtopu, Farcău).

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica de lemn „Înălțarea Domnului” Schimbarea la Față

Biserica este amplasată în centrul localității pe strada Bisericii, nr. 547 și a fost ridicată în anul 1788 fiind construită din lemn de brad. Biserica are planul dreptunghiular sub formă de navă, specific bisericilor de lemn din Maramureș. Planul bisericii este împărțit în pridvor pentagonal, naos și altar, care este decroșat și are o formă pentagonară cu cinci laturi.

Acoperișul are strașină simplă. El este prevăzut cu un turn-clopotniță care este acoperit cu un coif înalt sub forma unui clopot. Asa cum se poate observa din imaginea de jos, acest coif servește ca suport unei cruci din fier forjat, aflată în vârf.

Ceea ce face aceasta biserica unica este turnul-clopotniță acoperit cu un coif înalt sub forma unui clopot. Aceasta arhitectura este specifică bisericilor ucrainiene, fiind singura din Maramureș care are această formă.

Biserica figurează pe lista monumentelor istorice, cod LMI MM-II-m-A-04812.

Fig.3.38. Biserica de lemn „Înălțarea Domnului” Schimbarea la Față

Biserica ,,Soborul Sfintilor 12 Apostoli’’

În cătunul Luhei se afla amplasata Biserica ,,Soborul Sfintilor 12 Apostoli’’, la 7 km de centrul localității. Cladirea a fost ridicată între anii 1998-2004. Ea a fost cladita din lemn de brad, cu planul sub formă de cruce.

Unicitatea bisericii ,,Soborul Sfintilor 12 Apostoli’’constă în cele trei turnulețe sub forma unor clopote, specifice bisericilor ucrainiene, asa cum putem observa in poza de mai jos.

Fig.3.39. Biserica ,,Soborul Sfintilor 12 Apostoli’’

Portul popular

Portul popular, imbracat de sarbatori, dovedește o adevărată și prețioasă mărturie a identității culturale a poienarilor.

Elementele care definesc:

Zadiile, componente a portului popular din Poienile de Sub Munte, sunt țesute la războiul de țesut din fire de lână. Acestea sunt tesute in dungi orizontale largi de culoare roz și roșie intercalate cu dungi negre, printre care sunt plasate niște dungi înguste de culoare neagră, roșie sau roz. Sunt late și se poartă cate două, una în față și una în spate.

Cămașa, care poate fi lungă sau scurtă, in functie de preferinta omului, are culoare albă și este bogat ornamentata.

Baticurile de culoare roșie sau verde impodobesc capul femeilor tinere, in timp ce baticurile negre le vedem la cele în vârstă. De sărbători la procesiune fetele tinere poarta pe cap o minunata cunună numita „vinok”. Aceasta este confecționată cu multa migala din frunze de arbori și frunze de tuia, și împodobite cu flori albe și roșii.

Fig.3.40. Cunună „vinok”

Picioare satenilor, atat a femeilor cat și a bărbaților, sunt imbricate cu opinci și ciorapi din lână albă.

Cojocul de culoare inchisa, facuta din canepa sau bumbac, este confecționat din piele de oaie. Acesta este frumos ornamentat pe toată suprafața cu modele florare, si este foarte asemănător la femei și bărbați.

Gatiile, largi și de culoare albă, sunt purtati de catre barbate pet imp de vară. Acesti pantaloni sunt confecționați din cânepă sau bumbac. Acest articol vestimentar este purtat foarte rar. Pantalonii bărbătești de iarnă, cioarecii sunt confecționați din lână de culoare albă, si se purtau doar in trecut.

Sumanul, este o haină groasă de iarnă, confecționată din pănură (lână), de culoare gri foarte închis spre negru și este purtat de femei și bărbați.

Fig. 3.41. Port popular in localitatea Poienile de Sub Munte

Fig. 3.42. Procesiune de Sfânta Maria

Alte obiective turistice antropice de pe teritoriul localității

Triplex Confinium – borna de pe Vârful Stogu

Aceasta se află pe Vârful Stogu – 1651 m (Stih, Cтiг) din Munții Maramureșului, pe frontiera de stat, între borna României și Ucrainei, pe teritoriul administrativ al localității Poienile de Sub Munte, județul Maramureș.

Numele ei se datoreaza faptului ca este o bornă de graniță între trei state: România, Cehoslovacia și Polonia, Triplex Confinium (din latină „graniță triplă”).

Borna are o înălțime de 100 cm din care soclul de 20 cm și borna de 80 cm. Soclul este rotund și are un diametru de 60 cm iar borna este rotundă și are un diametru de 40 cm.

Materialul din care este confecționată borna este un granit alb foarte rar și este împărțită în 3 părți, fiecare țară având o parte. Inițial au fost sculptate și stemele țărilor pe borna. In timp acestea s-au distrus, azi se pot vedea doar urmele acestora.

Fig. 3.43. Triplex Confinium Fig. 3.44. Locul unde a fost stema României

Fig. 3.45. Triplex Confinium – borna de pe Vârful Stogu

Fig. 3.46. Borna împărțită în trei

Mărturiile arheologice și costrucțiile din primul Război Mondial 1914-1917

Tranșeele din primul război mondial

Cel care a aparat granița Imperiului Austro-Ungar în Munții Maramureșului a fost regimentul III Vânătorii Germani. Acest regiment era format din soldați germani, unguri, austrieci, slovaci și români. Linia frontului a fost amenajata de aceast regiment în perioada 1916-1918 în Munții Maramureșului la altitudini de 1000-1800 m. La frontiera cu Polonia (actualmente Ucraina) tranșeele de apărare au fost săpate cu scopul de a apăra granița imperiului împotriva armatei rusești a Imperiului Țarist. Tranșeele au fost sapate în zig-zag și aveau lungimi care se intindeau pe câțiva km. Urme ale acestor transee putem vedea în zilele noastre in Muntele Mihailec, zona Runea.

Fig. 3.47. Depozitele de muniție din primul război mondial

În zona Luhei din Poienile de Sub Munte au fost săpate în stâncă de catre armata germana trei depozite pentru muniție, în perioada 1916-1917. Aceste depozite adăposteau armamentul și muniția pentru armata germană. Ele au o lungime de circa 20 m.

Fig. 3.48. Capela Kaplețea și cimitirul nemțesc

Armata germană a amenajat în anul 1917, în localitatea Poienile de sub Munte, un cimitir militar, în care au fost înhumați 90 de militari germani, austrieci, maghiari, români și slovaci.

În acest cimitir, s-a construit o capelă de 1,8m/1mde catre armata germana. Capela adaposteste o icoană cu Sf. Maria și o inscripție pe marmură albă în limba germană și maghiară: „După lupte eroice, odihniți-vă în liniște! Recunoștința inimilor noastre străjuiește somnul vostru de veci! Amintiți-vă cu jale despre jale și despre eroii primului Război Mondial 1914-1917. Cu durerea noastră către Împăratul nostru pentru pace și pentru Regele nostru!”

Fig. 3.49. Cimitir militar în localitatea Poienile de sub Munte

3.1.3.6. Satele ucrainene de pe Valea Ronisoarei

3.1.3.6.1. Localitatea Rona de Sus

Comuna Rona de Sus, compusă din două sate: Rona de Sus și Coștiui, este situată în partea de nord a județului Maramureș, pe cursul superior al văii Ronișoara, Depresiunea Rona, la poalele Dealurilor Maramureșului.

Accesul în aceasta localitate este asigurat de drumul județean DN 18, fiind la 17 km de Sighetu Marmației. Vecinii comunei sunt Ucraina și localitățile Bocicoiu Mare, Bistra (Valea Vișeului), Petrova, Bârsana, Rona de Jos și Vadu Izei (Valea Stejarului)

Localitatea Rona de Sus este atestată documentar în data de 14 mai 1360, când este întărit în propietatea lui Stan, printr-o diplomă dată de regele Ludovic.

Populația

La recensământul din 2011, populația comunei a fost de 3.855 locuitori (1922 -49,85% femei si 1933 -50,15% bărbați) din care: 3.213 (83,35%) ucraineni, 193 (5,01%) români, 313 (8,12%) maghiari, 3 (0,08) altă etnie iar despre 133 (3,45%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig. 3.50. Populația din Rona de Sus

Din punct de vedere confesional sunt: 2716 (70,45%) ortodocși de rit vechi, 148 (3,84%) greco-catolici, 301 (7,81%) romano-catolici, 415 (10,77%) martori ai lui Iehova, 24 (0,62%) baptiști, 39 (1,01%) penticostali, 53 (1,37%) creștini de rit vechi, 5 (0,13%) altă religie și despre 150 (3,89%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig. 3.51. Structura confesională a populației din Rona de Sus

Minunatul relief armonios al comunei Rona de Sus cuprinde: depresiunea Rona și Dealurile Maramureșului.

Altitudinea minimă a localității este de 321 m în localitate, iar altitudinea maximă este de 939 m în Măgura Judeleva.

Zone protejate

Rezervația naturală Pădurea Ronișoara

Rezervația care se intinde pe o suprafata de 62 ha este inclusă în categoria IV IUCN, fiind una mixtă. Rezervatia este situată pe teritoriul administrativ al localității Rona de Sus.

Scopul declarării ca arie naturală protejată a acestei zone din tara este cel de conservare a gorunului din zonă.

Rezervația este formată din arborete de gorun (Quercus petraea) care este o sursă de semințe de calitate. Cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus capreolus), mistrețul (Sus scrofa), sunt cele care compun fauna acestei zone mirifice.

Rezervația naturală pădurea de larice Coștiui

Rezervația face parte din categoria IV IUCN, forestieră. Aceasta se intinde pe o suprafața de 0,7 ha fiind situată pe teritoriul administrativ al localității Coștiui.

Motivul principal pentru care a fost declarată ca arie naturală protejată este cel de conservare a exemplarelor grandioase de larice (Larix decidua), cu vârstă cuprinsă între 125 – 150 de ani, diametrul de 80 – 90 cm și înălțimea de cca. 35 m

Situl Natura 2000 RO SCI0251 Tisa Superioară

Situl Natura 2000 se compune din 47% din aria localității, râul Tisa și o parte din dealurile Maramureșului. Suprafața inclusă în sit este de 3.210,1 ha .

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica Ucraineană Greco-Catolica „Adormirea Maicii Domnului”

Biserica din piatră a fost cladita în anul 1775 și asezat pe un deal în satul Costiui.

Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță acoperit cu un coif înalt sub formă de clopot, specifică cultului ucrainean. Si aceasta biserica se află pe lista monumente istorice, având codul: MM-II-m-B-04559.

Fig. 3.52. Biserica Ucraineană Greco-Catolica „Adormirea Maicii Domnului”

Mănăstirea ucraineană ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

În perioada anilor 1992- 1995 s-a construit manastirea ortodoxă de rit vechi în comuna Rona de Sus. Aceasta este prima mănăstire ucraineană din România si aparține de Vicariatul Ortodox Ucrainean din Romania. Biserica din cadrul manastirii este construită din lemn de brad și are planul sub forma de cruce. Turnul clopotniță este acoperit cu un coif înalt sub formă de clopot, specifică cultului ucrainean. Mănăstirea este locuită de călugărițe.

Fig. 3.53. Mănăstirea ucraineană ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

Portul popular

Portul popular din localitate dovedește o adevărată și prețioasă mărturie a identității culturale a locuitorilor din Rona de Sus și este purtat doar de sărbători.

Costumul femeiesc se compune din cămașă lungă, frumos brodată la guler și pe umeri. Capul este impodobit cu batic, având culoarea în funcție de vârstă sau perioadă (post): alb, roșu, galben, bordo la femeile tinere și negru la cele în vârstă.

Costumul bărbătesc este format din cămașă scurtă, brodată la guler.

Cojocul, piesa vestimentara purtata de reprezentantii ambelor sexe este confecționat din piele de oaie, frumos ornamentat.

În picioare femeile și bărbați poartă opinci și ciorapi din lână albă.

Sumanul, este confecționată din pănură (lână). Poate avea carouri de culoare verde, albastru, gri și negru și este purtat de femei și barbate.Este un articol vestimentar gros, purtat in zilele friguroase de iarnă.

De sărbători la procesiune fetele poartă pe cap, o cunună cu flori albe și roșii.

Fig. 3.54. Portul popular

Obiective turistice antropice de pe teritoriul localității

Biserica de piatră „Nașterea Maicii Domnului”

Biserica a fost ridicată în anul 1847, de credincioșii greco-catolici. Biserica este construită din piatră, are planul sub formă de navă. Ea este amplasată în centrul localității și este construita in stil gotic.

Acoperișul cu strașină simplă, este prevăzut cu un turn-clopotniță acoperit cu un coif înalt. Acesta este prevăzut cu o cruce din fier, specifică cultului ucrainean. Pictura interioară originală, de factură occidentală, a fost înlocuită în perioada 1999-2001, cu una orientală, adecvată ritului ortodox ucrainean.

Fig.3.55. Biserica de piatră „Nașterea Maicii Domnului”- imagini din interior si exterior

3.1.3.6.2. Localitatea Coștiui

Satul Coștiui apare pentru prima data mentionata într-o diplomă în data de 27 septembrie 1475. Aceasta zona este cunoscuta pentru exploatările de sare efectuate, cunoscute inca din antichitate. Sarea miocenă a fost în trecut exploatată între Coștiui și Rona de Sus prin mai multe ocne. Salina, deschisă încă din secolele XIV-XV, a fost definitiv închisă în anul 1933, din cauza ca era considerata nerentabilă. Cu excepția ocnei Apaffi care a funcționat între anii 1590-1766, toate vechile ocne sunt prăbușite și umplute cu apă. Ocna Apaffi, începută în anul 1580, este singura ocnă de sare din Maramureș care are formă de clopot, iar ulterior, au fost excavate doar mine cu profil trapezoidal. Puțul vertical al ocnei Apaffi are o intrare pe care este așezat un grilaj metalic. În perioada interbelică ocna Apaffi era încă vizitabilă. În vecinătatea ocnei Apaffi se află lacul Ferencz-Francisc, rezultat în urma surpării minei omonime.

Castelul Apaffi a fost sediul oficiilor saline regale. În prezent aici este școala generala cu cls. I – VIII. Castelul este declarant monument istoric, având codul: MM-II-m-B-04557.

Biserica romano-catolica „Sfântul Ioan”

Biserica româno-catolică a fost ridicată în anul 1807-1814 pe teritoriul satului Costiui.

Aceasta minunata biserica este construită din piatră, în stil baroc și are planul sub formă de navă. Arhitectura ei impunatoare incanta privirile vizitatorilor. În interior se află o pictură atribuită pictorului Hollosy Simon, întemeietorul școlii băimărene de pictură. Biserica este monument istoric, având codul: MM-II-m-B-04556.

Fig.3.56. Biserica romano-catolica „Sfântul Ioan”

Biserica Calvariei si Calea Crucii

Asezata pe un deal linistit în satul Coștiui, biserica a fost ridicată în anul 1841-1842. Pe lângă biserică se află calea crucii care pleacă de la baza dealului până la biserică si este considerate cea mai frumoasă cale a crucii din Maramureș. Capelele bisericii sunt construite din piatră.

Biserica Calvariei si Calea Crucii sunt monumente istorice, având codul: MM-II-m-B-04558.

Fig.3.57. Biserica Calvariei si Calea Crucii

Monumentul Sfantului Ioan de Nepomuk

Centrul satului Coștiui adaposteste acest monument construit în anul 1742. Statuia Sfantului Ioan de Nepomuk a fost în mina de sare, dar când au fost abandonate minele, statuia a fost amplasată pe actualul amplasament. Monumentul este format din capelă și statuie.

Si acest monument, Monumentul Sfantului Ioan de Nepomuk, se află pe lista monumentelor istorice, având codul: MM-II-m-A-04810.

Fig. 3.58. Monumentul Sfantului Ioan de Nepomuk

3.1.3.7. Satele de pe Valea Tisei

3.1.3.7.1.Comuna Bocicoiu Mare

Comuna compusă din cele patru sate: Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa, Crăciunești și Tisa, este așezată în partea de nord a României, în Depresiunea Maramureșului, județul Maramureș, în partea stângă a râului Tisa.

Aceasta se învecinează cu: comuna Bistra (Valea Vișeului), comuna Rona de Sus la est, comuna Rona de Jos la sud, municipiul Sighetu Marmației la sud și Ucraina la nord.

Populația

La recensământul din 2011, populația comunei a fost de 3.818 locuitori (1.926 femei si 1.892 bărbați) din care: 1.975 (51,74%) ucraineni, 1.445 (37,86%) români, 246 (6,44%) maghiari, 11 (0,29%) altă etnie, iar despre 140 (3,67%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig. 3.59. Populatia din comuna Bocicoiu Mare

Din punct de vedere confesional sunt: 2.858 (74,86%) ortodocși, 309 (8,09%) greco-catolici, 227 (5,95%) romano-catolici, 14 (0,37%) reformați, 143 (3,75%) martori ai lui Iehova, 15 (0,39%) adventiști de ziua șaptea, 35 (0.92%) penticostali, 6 (0,16%) creștini după evanghelie și despre 152 (3,98%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Fig.3.60. Structura confesionala a populatiei din comuna Bocicoiu Mare

Scurt istoric al localității

Satul Lunca la Tisa

În anul 1439 este consemnată într-un document așezarea Lunca la Tisa (Lonka).

Satul Tisa

În data de 22 iulie 1374, pretorele român Cândea de Veresmarth (Tisa), strănepotul familiilor Batin din Berbești (1550) și Bârsan (1581), este om al regelui.

Satul Crăciunești

În anul 1381 în adunarea obștească din Iereșul de Sus este amintit: Cândea din Virișmort, Petru din Crăciunești etc

Satul Bocicoiu Mare

În anul 1364 este consemnată pentru prima data localitatea Bocicoiu Mare.

Relieful

Relieful comunei Bocicoiu Mare este compus din: Dealurile Maramureșului, Defileul Tisei și culoarul râului Tisa. Altitudinea minimă a localității este de aproximativ 291 m în localitatea Tisa, iar altitudinea maximă este de 929 m, inregistrata în Vârful Măgura Voloseanca.

Zone protejate

Parcul Natural Munții Maramureșului, categoria V-a IUCN , se intinde pe teritoriul administrativ al localității Bocicoiu Mare. Aceasta localitate este inclusa în proporție de 5,88 % în parc. Zona inclusă în parc este Defileul Tisei (Nacladovati).

Fig.3.61. Defileul Tisei

Situl Natura 2000 RO SCI0251 Tisa Superioară, teritoriul administrativ al localității Bocicoiu Mare este inclus în proporție de 22 % în sit.

Biserica ortodoxă ucraineană „Sfântul Petru”

Biserica „Sfântul Petru”, construită din piatră cu planul sub formă de navă, a fost construită la sfârșitul secolului XVIII în stil neogotic de către biserică evanghelică. Datorită localizarii acesteia pe granița formata de râul Tisa, majoritatea populației a rămas în Ucraina, fapt care a dus la scaderea drastica a numarului de credincioși, astfel ca a fost vândută credincioșilor ortodocși ucrainieni.

Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță acoperit cu un coif, prevăzut cu o cruce din fier forjat, aflată în vârf. Credincioșii ortodocși de rit vechi nu au adus modificări exterioare bisericii pe care au cumpărat-o. În interiorul bisericii a fost amenajat între altar și naos un iconostas (catapeteasmă) care este specific bisericilor ortodoxe.

Fig. 3.62. Biserica ortodoxă ucraineană „Sfântul Petru”

Biserica romano-catolică „Nașterea Sfântei Fecioare Maria”

Biserica este construită în secolul XIX avand arhitectura în stil baroc. Ea este construită din piatră și are planul sub formă de navă. Acoperișul bisericii are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță, acoperit cu un coif, prevăzut cu o cruce din fier forjat, aflată în vârf. În interior se adaposteste tacuta o orgă funcțională de la începutul secolului. Pictura din interiorul bisericii este reprezentată prin câteva fresce remarcabile.

Fig. 3.63. Biserica romano-catolică „Nașterea Sfântei Fecioare Maria”

Capela romano-catolică „Sf. Nepomuk”

Aceasta este o capelă mica, retrasa si tacuta, ridicata la capătul podului de peste râul Tisa care facea legătură cu restul localității Bocicoiu Mare, care a rămas în Ucraina. Dupa al doilea război mondial podul a fost nimicit. Interiorul capelei adaposteste o frumoasa sculptură ce îl reprezintă pe „Sf. Nepomuk”, ocrotitorul preoților, corăbiilor, plutașilor, morilor și podurilor. Această capelă a fost construită la sfârșitul secolul XIX, cu scopul de a proteja podul și plutașii de pe râul Tisa.

Fig. 3.64. Capela „Sf. Nepomuk”

3.1.3.7.2. Localitatea Lunca la Tisa

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica ortodoxă ucraineană „Acoperământul Maicii Domnului”

Biserica construită din piatră, în stil baroc cu planul sub formă de cruce, este asezată în centrul localității. Ea a fost construita în anul 1906. Până în anul 1948 biserica a aprținut cultului ucrainean greco-catolică, avand hramul „Ocrotirea Maicii Domnului”. Din anul 1948 biserica aparține cultului ortodox de rit vechi și are hramul „Acoperământul Maicii Domnului” .

Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță acoperit cu un coif înalt sub forma unui clopot, prevăzut cu o cruce din fier forjat, aflată în vârf.

Pictura din interioarul bisericii datează din anul 1922 și a fost pictată de pictori italieni. Pictura murală care poate fi admirata in interiorul bisericii este unică în România. Reprezintă o scenă cu plutașii pe râul Tisa în care apar ucrainieni din localitate în port popular (plutașii au suportat majoritatea cheltuielilor legate de construcția și pictarea bisericii).

Fig. 3.65. Plutașii pe râul Tisa și ucrainienii din localitate în port popular

Grota haiducului Doboș

Grota se află în dealul Tog (Camnea) pe teritoriul administrativ al satului Tisa (comuna Bocicoiu Mare). Numele grotei provine de la renumitul haiduc Doboș, pe numele adevărat Olexa Dobosciuc, cunoscut în satele ucrainiene din Maramureș, nordul Moldovei și Ucraina. Nicolaie Iorga scria „Pe la 1742 tulbura liniștea munților faimosul haiduc Olexa Dobosciuc, care se refugiase în Moldova și a cărui extrădare fusese cerută lui Constantin Vodă Mavrocordat de starostele polon Kriwokowshi. Acest Doboș, vătaf de tâlhari, se mistuise la Răstoace, și atunci starostele de Cernăuți primi ordin să silească pe răstoceni să descopere ascunzișul haiducului”.

Această grotă eset renumita pentru o inscripție în limbă slavonă veche ce nu a ramas tradusă, inscriptie care se gaseste la intrarea in grota. Peștera a servit probabil drept adăpost. Grota este o peșteră mică, tectonică, dezvoltată în gresii. Dezvoltarea este de 5,5m iar denivelarea de 2,5m.

Fig. 3.66. Grota haiducului Doboș

3.1.3.7.3.Localitatea Crăciunești

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica ortodoxă ucraineană „Schimbarea la Față”

Biserica din Crăciunești este construită din piatră, si a fost ridicata imediat după război de către credincioșii greco-catolici, avand planul bisericii sub formă de navă.

Inca din anul 1948 biserica aparține cultului ortodox de rit vechi și poarta hramul „Schimbarea la Față”. Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță cu o cruce ucraineană din fier aflată în vârf. Interirul bisericii este de o frumusete izbitoare.

Fig. 3.67. Biserica ortodoxă ucraineană „Schimbarea la Față”

Biserica ucraineană greco-catolică „Coborârea Sfântului Spirit”

Acest locas sfant este amplasat în centrul localității și a fost ridicată în anul 1991-2001. Biserica este construită din cărămidă, în stil ucrainean și are planul sub formă de navă. Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță care este acoperit cu un coif înalt sub forma unui clopot, prevăzut cu o cruce din fier aflată în vârf.

Fig. 3.68. Biserica ucraineană greco-catolică „Coborârea Sfântului Spirit”

Muzeul – Casa ucraineană

Casa se află amplasată în curtea școlii din satul Crăciunești.

Ea a fost ridicata la începutul secolului al XX –lea, din lemn de brad. Este compusa din două camere și o tindă, iar în față se află prispa. Acoperișul este construit în două ape, specific comunităților ucrainiene și maghiare din zona Tisei. Casa muzeu este amenajată tradițional, aici se află obiecte de uz gospodăresc, covoare, și port popular specific populației ucrainiene.

Fig. 3.69. Muzeul – Casa ucraineană

Mohelca

Termenul „mohelca” înseamnă în limba română mormânt. Mohelca este un rest de terasă care are forma unui mormânt. Aici este situata peștera Mohelca care are o lungime de 11,7 m și din datele culese se adevereste ca a fost săpată manual. În zonă se află o așezare preistorică și una din mileniul I, obiectiv cercetat în anul 1971 de R. Popa și C. Kacsó.

Mohelca este singura peșteră din România formată în conglomerat de terasă, motiv pentru care este o atractie pentru turistii sositi aici.

Fig. 3.70. Pestera Mohelca

Alte obiective turistice antropice

Cimitirul evreiesc

Cimitirul evreiesc, al doilea ca mărime din judetul Maramureș, adaposteaza, conform statisticilor, peste 1000 de cruci. Acest cimitir arată dezvoltarea comunității evreiești din localitate inainte de deportarea în lagăre. În actele care vorbesc despre aceasta localitate se precizeaza ca aici erau trei sinagogi.

Fig. 3.71. Cimitirul evreiesc

3.1.3.7.4. Satul Tisa

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sfântul Ilie Tezviteanul”

Aceasta biserica impunatoare este amplasată în centrul localității. Ea a fost construita în perioada anilor 1970-1972.

Materialul de contructie din care s-a ridicat biserica este cărămida. Arhitectura care rasfata ochii privitorilor este specifica stilului ucrainean. Planul bisericii ortodoxe ucrainene are formă de navă.

Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță care este acoperit cu un coif înalt sub forma unui clopot specific bisericilor ucrainiene.

Fig.3.72. Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sfântul Ilie Tezviteanul”

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

Fiind ridicata în perioada anilor 1996-2000, din lemn de brad, biserica este amplasată în inima localității Tisa .

Biserica este construita în stil maramureșan și are planul sub formă de navă. Acoperișul are strașină dublă, prevăzut cu un turn-clopotniță care este acoperit cu un coif înalt și 4 turnulețe mici, prevăzute cu cruci din fier, aflate în vârf.

Fig. 3.73. Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”

Aceasta frumoasa iserica este amplasată în centrul localității și a fost ridicată în anul 1957. Constructia este realizata din cărămidă și are planul sub formă de navă. Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță care în vârf are o cruce din fier, asa cum deja ne-am obisnuit din descrierile facute anterior busericilor asemanatoare.

Fig. 3.74. Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”

Conacul Szaplonczai a fost construit între anii 1848-1849. Arhitectura constructiei este in stil neoclassic. Conacul a aparținut familiei Szaplonczai, până în anul 1948, când a fost confiscat și transformat în școala până în anul 2010.

În curte se pot vedea căteva specii de arbori exotici din fostul parc dendrologic care a fost în jurul conacului.

Fig. 3.75. Conacul Szaplonczai

Muzeul Pipaș din satul Tisa a fost creat de familia Pipaș. Muzeul se lauda cu colecții de: broderii, covoare vegetale, etnografie, artă, istorie, ceramică, porțelanuri, mobilă, cărți rare, documente vechi, icoane pe sticlă și lemn. Colecția de artă cuprinde tablouri de: C. Baba, I. Irimescu, H. Catargi, S. Bălașa, Oscar Han, B. Caragea, V. Kazar etc.

Fig. 3.76. Muzeul Pipaș

3.1.3.7.5. Municipiul Sighetu Marmației

Situata în partea de nord-vest a României, județul Maramureș, în Depresiunea Maramureșului, la confluența râurilor Iza și Tisa, municipiul Sighetu Marmației are ca vecini la nord localitatea Slatina din Ucraina (frontiera fiind trasată de râul Tisa), la nord-est comuna Bocicoiu Mare, la est comuna Rona de Jos, la sud-est comuna Vadu Izei, la sud comuna Giulești, la vest comuna Săpânța, iar la nord-vest comuna Sarasău.

Teritoriul administrativ al localitatii se intinde pe o parte din Depresiunea Sighet, Dealurile Maramureșului, Piemontul Mara-Săpânța și platoul vulcanic al Munților Igniș.

Fig. 3.77. Liceul ucrainean Taras Sevcenko

Altitudinea minimă inregistrata este de 274 m la confluența Izei cu Tisa, iar altitudinea maximă este de 1.221,5 m în Vârful Țiganu.

Municipiul apare atestat documentar pentru prima data în anul.

Săpăturile arheologice facute in aceasta zona precum și descoperirile întâmplătoare au dus la descoperirea unor vestigii din perioada paleolitică, neolitică, epoca bronzului, epoca fierului, perioada dacică și evul mediu, cu care se poate mandri aceasta localitate.

Populația

La recensământul din 2011 populația orașului a fost de 37.640 (18.157 bărbați – 48,24% și 19.483 femei – 51,57%) locuitori din care: 28.634 români (76,08 %), 4.417 maghiari (11,74 %), 750 ucraineni (2 %), 490 rromi (1,31 %), 54 germani (0,15 %), 11 evrei (0,03 %), 6 italieni (0,02 %), 11 alte naționalități (0,03 %), și despre 3.258 informațile sunt nedisponibile (8,66%).

Fig. 3.78. Populatia din Sighetu Marmatiei

Din punct de vedere confesional sunt 24.652 ortodocși (65,50%), 4.138 romano-catolici (11%), 1.968 greco-catolici (5,23%), 1.148 reformați (3,05%), 371 penticostali (0,99%), 345 baptiști (0,92%), 236 adventiști de ziua șaptea (0,62%), 827 martori a lui Iehova (0,99%), 5 unitariană (0,02%), 19 creștini după evanghelie (0,05%), 15 creștini de rit vechi (0,04%), 3 evanghelică luterană (0,01%), 12 ortodoxă sârbă (0,04%), 6 evanghelică (0,02%), 22 mozaică (0,06%), 68 alte religii (0,18%), 90 fără religie (0,24%), 35 atei (0,10%), și despre 3.530 informațiile sunt nedisponibile (9,38%).

Fig. 3.79. Structura confesionala a populatiei din Sighetu Marmatiei

Zone protejate

Rezervația Dealul Solovan inclusă în categoria III – a I.U.C.N. Are rol de a proteja o suprafață de pădure de gorun (Quercus petraea ) și stejar (Quercus robur), precum și Peștera Solovan. Rezervatia se intinde pe o suprafață de 1,02 ha.

Situl Natura 2000 Valea Izei -Dealul Solovan R0 SCI 0264

Pe teritoriul administrativ a localității situl include 15% din suprafața localității.

Situl Natura 2000 Tisa Superioară RO SCI 0251

Pe teritoriul administrativ a localității situl include 2% din suprafața localității.

Situl Natura 2000 Platoul Igniș RO SCI 0092

Pe teritoriul administrativ a localității situl include 39% din suprafața localității.

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica ortodoxă ucraineană „Înălțarea Sfintei Cruci”

Biserica este amplasată în inima orașului pe strada Bogdan Vodă, nr. 5A. Aceasta cladire impunatoare a fost construita în perioada anilor 1791-1807, de credincioșii greco-catolici. Biserica este construită din piatră, are planul sub formă de navă. Arhitectura bisericii este în stil baroc cu elemente clasiciste, iar ca exemple servesc pridvorul și frontonul triunghiular de la intrare. Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță care sunt acoperite cu un coif sub forma unui clopot, prevăzut cu o cruce din fier forjat, aflată în vârf.

Biserica este pastratoarea unui fragment din „Sfânta Cruce de pe Golgota”, precum și a moaștelor sfinților: „ Mitropolitului Vladimir-Neomartir (†1918)”, „ Cuv. Moise (†1043)”, „ Mcc. Epictet și Astion (†290)”, „ Cuv. Iov de la Pociaiev (†1651)”, „ Sf. Cuv. Alexie Carpatinul (†1947)”.

Pictura interioară care imbraca peretii cladirii in trecut, picture originală de factură occidentală a fost înlocuită, după 1990, cu una orientală, adecvată ritului ortodox ucrainean. Aceasta a fost realizata de pictorul Marcovici Konstantin, profesor universitar la facultatea din Lviv, Ucraina.

În altar se păstrează al doilea cel mai vechi vitraliu din zona Maramureș. Biserica este declarata monument istoric, având codul: MM-II-m-A-04681

Fig.3.80. Vitraliu vechi din Biserica ortodoxă ucraineană „Înălțarea Sfintei Cruci”

Fig.3.81. Biserica ortodoxă ucraineană „Înălțarea Sfintei Cruci”

Casa ucraineană din Muzeul Satului Maramureșan

Muzeul Satului adaposteste o casa ucraineană ce provine din localitatea Poienile de Sub Munte. Arhitectura acesteia este diferită de casele românilor din Maramureș.

Casa prezinta două încăperi, tinda și camera de locuit, care sunt aproape egale ca dimensiune și nu are prispă. Pereții casei sunt construiți din lemn de brad, bârnele rotunde fiind crepate în două, cu secțiune semicilindrică, îmbinate la capăt.

În interiorul casei se află mobilier, obiecte de uz gospodăresc, costume populare și covoare specifice populației ucrainiene din Maramureș.

Fig. 3.82.Casa ucraineană din Muzeul Satului Maramureșan

Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni

Festivalul internațional de colinde, se desfășoară în fiecare an, la începutul lunii ianuarie. Festivalul a început în anul în anul 1994, fiind organizat de Uniunea Ucrainienilor din România, filiala Maramureș. În anul 2018 s-a desfășurat a XXV ediție.

Participantii la festival sunt grupuri de colindători și viflaimul din Ucraina și județele: Arad, Botoșani, Caraș-Severin, Satu Mare, Suceava, Iași, Timișoara, Tulcea și Maramureș.

Din Maramureș participă toate comunitățile de ucrainieni din: Remeți, Crăciunești, Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa, Valea Vișeului, Bistra, Crasna Vișeului, Ruscova, Repedea, Poienile de Sub Munte, Rona de Sus, Coștiui și Sighetu Marmației.

Fig. 3.83. Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni

3.1.3.7.6. Comuna Câmpulung la Tisa (Hosszúmezö)

Localizare geografică

Comuna Câmpulung la Tisa, localitate avand ca populație majoritară de etnie maghiară, este așezată în partea de nord a României, în Depresiunea Maramureșului, județul Maramureș, pe terasa din partea stângă a râului Tisa. Comuna se învecinează cu Ucraina și localitățile Săpânța și Sarasău.

Scurt istoric al localității

Punctul „Hágó” (Dealul Trecători) este locul in care au fost descoperite urme ale locuirii umane în localitatea Câmpulung la Tisa.

Aceste descoperiri facute constau din mai multe piese litice paleolitice (așchie de tip Levallois, gratoar, așchii mici). Materialul aparține, probabil, unei etape timpurii a aurignacianului. Localitatea Câmpulung la Tisa a fost întemeiată, pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, de către oaspeții regali.

În data de 26 aprilie 1329, o diplomă dată de regele Carol Robert al Ungariei întărește drepturile acordate „oaspeților” germani și maghiari, fideli față de Maramureș. Această diplomă conferă și statutul de „villae” (oraș – coroană), având privilegii cu caracter orășenesc la fel ca și localitățile Vișeu, Teceu și Hust.

Populația

La recensământul din 2011, populația comunei a fost de 2.485 locuitori (1.227 bărbați și 1.258 femei) din care: 1.694 (68,17%) maghiari, 589 (23,70%) români, 90 (3,62%) romi, 20 (0,80%) ucraineni, iar despre 92 (3,70%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Din punct de vedere confesional sunt: 679 (27,32%) ortodocși, 322 (12,96%) romano-catolici, 980 (39,44%) reformați, 238 (9,58%) greco-catolici, 53 (2,13%) martori ai lui Iehova, 54 (2,17%) adventiști de ziua șaptea, 37 (1,50%) creștini de rit vechi, 14 (0,56%) creștini după evanghelie, 7 (0,28%) fără religie și despre 97 (3,90%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Relieful

Incantatorul relief al comunei Câmpulung la Tisa cuprinde: culoarul Tisei, depresiunea Săpânța-Teceu, piemontul Mara-Săpânța și Munții Igniș. Altitudinea minimă a localității este de 240 m pe malul râului Tisa, iar altitudinea maximă este de 862,7 m în Vârful Cliva.

Zone protejate

Situl Natura 2000 RO SCI0251 Tisa Superioară

Pe raza localității, râul Tisa și o parte din terasele Tisei fac parte din sit. Suprafața inclusă în sit este de 636,12 ha (19%) din suprafața localității.

Situl Natura 2000 RO SCI0092 Igniș

Pe raza localității o parte din piemontul Mara-Săpânța și Munții Igniș fac parte din sit. Suprafața inclusă în sit este de 100,44 ha (3%) din suprafața localității.

Obiective turistice antropice ucraininene

Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sfântul Mare Mucenic”

Aceasta biserica a fost ridicata în anul 1819 ca biserică Greco-catolică ucraineană cu hramul „Adormirea Preacuratei”. Materialul de contructie este piatra, iar arhitectura este în stil ucrainean. Biserica are planul sub formă de navă, altarul este decroșat și are o formă rotundă. Acoperișul are strașină simplă, prevăzut cu un turn-clopotniță care sunt acoperite cu un coif înalt sub forma unui clopot, prevăzute o cruce din fier forjat, aflate în vârf. Din anul 1948 este biserica ortodoxă ucraineană cu hramul „Sfântul Mare Mucenic”.

Fig. 3.84. Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sfântul Mare Mucenic”.

3.1.3.7.7.Localitatea Remeți

Localizare geografică

Comuna Remeți o gasim intinsa în partea de nord a județului Maramureș, în Depresiunea Săpânța-Teceu, pe terasa râului Tisa, la poalele Piemontului Mara-Săpânța.

In componenta comunei se numara trei sate: Remeți, Piatra și Teceu Mic. Suprafața teritoriului administrativ al comunei Remeți este de 6.498 ha. Comuna se învecinează cu Ucraina și cu localitățile Săpânța și Certeze (județul Satu Mare).

Scurt istoric al localității

Satul Remeți

Localitatea Remeți apare atestată documentar în data de 23 aprilie 1465. La aceasta data au fost consemnate plângerile nobililor români din Sarasău și Săpânța, împotriva călugarilor paulitani care erau stabiliți în mănăstirea Sfânta Maria din Remeți și care ocupau pe nedrept o parte a pământurilor lor arabile. În secolul al XV-XVII are loc în zonă o colonizare cu populație ruteană, azi populația majoritară a localității sunt ruteni veniți din Galiția.

Satul Teceul Mic

În data de 26 aprilie 1329 apare într-o diplomă dată de regele Carol al Ungariei.

Satul Piatra

A fost înființat la mijlocul sau chiar începutul secolului al XIX- lea.

Populația

La recensământul din 2011, populația comunei a fost de 3.040 locuitori (1.507 – 49,57% femei si 1.533 – 50,43% bărbați) din care: 571 (18,78%) români, 225 (7,40%) maghiari, 2.156 (70,92%) ucraineni, 37 (1,22) rromi, 4 (0,13) germani iar despre 46 (1,51%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Din punct de vedere confesional sunt: 2.323 (76,41%) ortodocși de rit vechi, 101 (3,32%) greco-catolici, 194 (6,38%) romano-catolici, 42 (1,38%) reformați, 36 (1,18%) martori ai lui Iehova, 182 (9,99%) adventiști de ziua șaptea, 25 (0,82%) penticostali, 4 (0,13%) creștini după evanghelie 106 (3,49%) altă religie și despre 45 (1,48%) locuitori informațiile nu sunt disponibile.

Relieful

Culoarul râului Tisa, depresiunea Săpânța-Teceu, piemontului Mara-Săpânța și Munții Igniș sunt cele care intra in component reliefului comunei Remeți. Altitudinea minimă a localității este de 218 m pe malul râului Tisa, iar altitudinea maximă este de 1.091 m în Vârful Bradului.

Zone protejate

Situl Natura 2000 RO SCI0251 Tisa Superioară

Pe raza localității, râul Tisa și o parte din terasele Tisei, fac parte din Situl Natura 2000 RO SCI0251 Tisa Superioară. Suprafața inclusă în sit este de 649,8 ha (10%) din suprafața localității.

Situl Natura 2000 RO SCI0092 Huta-Certeze.

Pe raza localității o parte din piemontul Mara-Săpânța și Munții Igniș fac parte din Situl Natura 2000 RO SCI0092 Huta-Certeze. Suprafața inclusă în sit este de 1.581 ha (24,33%) din suprafața localității.

Obiective turistice antropice cu specific ucrainean

Biserica ucraineană „Sfinții Apostoli Petru si Pavel”

Biserica construită în anul 1994, este asezată în centrul localității pe locul mănăstirii catolice „Sf. Paul”. A fost construită din cărămidă și are planul sub formă de cruce.

Acoperișul are strașină dublă și este acoperit cu tablă. Ceea ce ii confera acestei biserici nicitate sunt cele 8 turnuri care sunt acoperit cu un coif sub forma unor clopote, specific bisericilor ucrainene, prevăzute în vârf cu cruci din fier care au partea de jos oblică. Aceste cruci nu sunt altceva decât crucea Sfântului Andrei.

Fig. 3.85. Biserica ucraineană „Sfinții Apostoli Petru si Pavel”

Alte obiective turistice antropice de pe teritoriul localității

Capela medievală gotică a mănăstirii catolice „Sfântul Paul”

Capela se află în centrul localității lângă biserica ortodoxă ucraineană. Si acest obiectiv apare trecut pe lista monumentelor istorice – cod LMI MM-II-m-A-04616.

Mănăstirea a fost ridicată în anul 1363 pe teritoriul actual al comunei, din ordinul regelui Ungariei Ludovic I. Mănăstirea „Sfintei Fecioare Maria” a fost întemeiată de preoți și călugări eremiți ai ordinului Sfântului Paul, iar printre donatorii de pământ, bunuri mobile și imobile se află Ludovic I, regina Beatrix a lui Matia Corvinul și Toma, plebeanul de Verocze. Anul 1556 a fost perioada in care mănăstirea era părăsită de călugări, conform documentelor.

Capela medievală gotică, care se păstrează, a aparținut de mănăstire și a fost construită în secolul al XIV-lea. Aceasta cladire a fost clădirea corului mănăstirii catolice „Sfântul Paul”.

Capela este construită din piatră și se păstrează forma ferestrelor în stil gotic. In cea mai mare parte clădirea a fost renovată și s-au adăugat elemente specifice cultului ortodox ucrainean de rit vechi.

Fig.3.86. Capela medievală gotică a mănăstirii catolice „Sfântul Paul”

Borna de graniță de pe Vârful Bradului

Borna se află pe Vârful Bradului la altitudinea de 1091 m în Munții Igniș, pe teritoriul administrativ al localității Remeți. Aceasta borna a fost construită pentru a fi o bornă de graniță între România și Cehoslovacia, dar prin fixarea graniței în data de 19 iulie 1926 pe cursul râului Tisa, borna a rămas în afara graniței. Borna prezinta o constructie din beton armat și are o înălțime de 5,91 m, lățimea la bază 100 cm și lățimea de sus este de 30 cm.

Fig. 3.87. Borna de graniță de pe Vârful Bradului

3.1.3.7.8. Localitatea Piatra

Denumirea acestui sat, „Piatra”, vine  din „Koveslaz”(maghiara). „Koves = mare” + rom. „laz =teren defrișat”.

Nu avem documente care să ateste existența acestui. Acestea sunt practic aproape inexistente, poate din cauza faptului că acesta a fost întemeiat destul de recent. Aceasta situație ar putea fi explicabila datorita poziționării geografice, în munți, loc destul de greu accesibil și nu prea prielnic pentru întemeierea de gospodării. Se pare ca aici oamenii au venit si s-au asezat mai târziu, odată cu începerea tăierilor de păduri din împrejurimile Remețului și a Teceului Mic.

Unicul loc în care este pomenit satul Piatra sunt registrele de evidență a populației, registre care se găsesc la Direcția Județeană Maramureș al Arhivelor Naționale. De aici putem trage concluzia că satul începe să fie populat de la mijlocul sau chiar începutul secolului al XIX- lea.

3.1.3.7.8.9.Localitatea Teceu Mic

Batranii satelor Remeți și Teceu Mic, afirmă că oadată cu venirea ungurilor pe aceste meleaguri, aceștia s-ar fi instalat pe teritoriul actual al comunei Remeți, dar după o perioadă relativ scurta ei s-ar fi mutat din cauza faptului că nu le-ar fi plăcut locurile și s-ar fi instalat pe teritoriul actual al satului Teceu Mic.

De la cuvântul „tetszett”, prin etimologizare populară acesta s-ar fi putut transforma în „tetzo” – în traducere „ceea ce îți place”, de aici tetzo< teco< tecso. Această variantă este totusi puțin plauzibilă.

O explicatie mult mai acceptabila, deși după unii aceasta nu corespunde adevărului istoric, ne oferă S.Reli, acesta susținând ideea lui I. Dermer, care afirmă că în anul 1213 în Maramureș ar fi ajuns cavalerii teutoni de la care se pare că vine denumirea Tecey (Teceu).

Prima atestare documentară a satului Teceu Mic apare in anul 1389 (Kistecso), dupa care in anul 1412 satul apare sub denumirea de Kis Tech, iar în 1514 Kistechew. După toate probabilitățile așezarea sa geografică a fost pe malul râului Tecso, făcând parte din domeniile familiei Dolha, după cum afirmă I. M. de Apsa. Este posibil ca primii locuitori ai satului să fi fost de națioanliatate maghiară, dar din păcate nu avem documente concrete care să confirme această variantă.

Conform documentatiei existente, satul ar fi dispărut încă din secolul al XVI-lea datorită plecării populației maghiare odată cu călugarii eremiți ai ordinului Sfântul Paul din Remeți, populație care era de aceeași religie cu călugării eremiți. Repopularea satului a fost făcută pe la mijlocul secolului al XVIII – lea, de catre proprietarii de pământ din orașul Teceu Mare care au colonizat aici o populație mixtă maghiaro-ucraineană.

3. 2. Prospectarea turistică

Nu putem vorbi despre punerea în valoarea a resurselor turistice naturale și/sau antropice fără o cunoaștere amănunțită a structurii interne, a caracteristicilor, a interferenței cu elementele peisajului limitrof și inventarierea lor cantitativă și calitativă. Pentru a anticipa efectele negative sau situațiile de risc este nevoie de o acțiune conștientă dirijată, organizată și planificată ce va determina funcționarea optimă a întregului act turistic. Acest element de bază în elaborarea unei strategii de bază poartă denumirea de prospectare turistică.

Prospectarea turistică presupune cunoașterea în profunzime a particularităților fondului atractiv și a sistemului de interrelații creionat la nivelul cererii și ofertei turistice. Prospectarea turistică favorizeaza obținerea unor baze de informații calitative și cantitative ce vor constitui informatii de suport la dezvoltarea infrastructurii turistice și punerea în valoare a fondului turistic.

Pentru obținerea cu success a informațiilor sunt respectate următoarele teri etape principale:

faza de birou – informația care prezinta interes este culeasa din diferite publicații sau accesata direct prin intermediul rețelei on-line; aceasta prima faza corespunde unei etape in care este pregătit suportul teoretic (definirea conceptelor, alegerea metodologiei), se stabilesc obiectivele cercetării și se realizează planul de acțiune pentru etapele următoare în funcție de cele cinci tipuri de resurse (materiale, informaționale, financiare, umane și de timp);

cercetarea în teren – informația este culeasa de la diferite instituții, persoane sau prin observarea directa a fenomenelor în aer liber într-un anumit teritoriu; în această etapă se verifica veridicitatea informațiilor obținute în faza de birou și se urmareste diversificarea acestora cu alte informatii noi obtinute;

prelucrarea informațiilor – informația obtinuta este prelucrată și cuantificată sub forma unor diagrame, cartograme sau sistematizate în tabele; în această fază sunt analizate toate informațiile obținute, se formuleaza concluziile și se stabileste modul în care au fost atinse sau nu obiectivele propuse.

Pentru realizarea unei prospectări eficiente este recomandata respectarea tuturor fazelor mai sus mentionate pentru a se obține o imagine completă, exactă și realistă a obiectivului/fenomenului studiat.

Pornind de la distribuția în teritoriu si inventariere, prospectarea turistică contribuie la introducerea obiectivelor turistice naturale sau antropice ce urmează a fi amenajate în circuite turitice.

In lucarea „Prospectare și geoinformare turistică” (2001) Cocean și Deszi susțin că în procesul de prospectare și geoinformare turistică trebuie respectați următorii pași:

cunoașterea amănunțită a obiectivului ce urmează a fi amenajat și introdus în circuitele turistice;

inventarierea tuturor elementelor de interes turistic actual sau de perspectivă, ca primă ipostază a unui bilanț valoric;

ierarhizarii atracțiilor turistice folosind criterii specifice domeniului turistic, cu scopul de a stabili prioritățile amenajării și includerii în circuitele turistice a diverselor obiective dintr-un teritoriu dat.

„Prospectarea nu înseamnă numai cunoașterea în profunzime a particularităților fondului atractiv, dar și a sistemului de interrelații creionat la nivelul cererii și ofertei turistice”.

Analiza diagnostic a unui teritoriului se realizeaza prin prospectarea tuturor resurselor atractive, a cererii și ofertei turistice. La finalizarea diagnosticului se stabilesc prognozele de dezvoltare a turismului din regiunile date în funcție de evoluția cererii. În final se utilizează geoinformarea turistică ca element promoțional definit prin credibilitate, oportunitate și obiectivism. Acesta contribuie la promovarea turistică a arealului prin intermediul mijloacelor publicitare precum hărți, pliante, ghiduri sau monografii.

Fig.3.88. Poziționarea prospectării și geoinformării în cadrul ciclului turistic (Murphy, P.E., 1993)

Studiind fenomenul turistic, Murphy a concluzionat că dezvoltarea acestuia ia forma unei curbe ascendente, cu o lungă perioadă de „tatonare” în care exploatarea și descoperirea au menirea de a înregistra elementele cu valoare atractivă, cele două activități identificându-se cu prospectarea turistică propriu-zisă. În Fig. 3.88. este redata o frumoasa explicatie legat de relația existentă între prospectare și geoinformare, precum și modul în care acestea interrelaționează cu alte activități ce influențează in mod hotarator ciclul turistic.

3.2.1. Prospectarea resurselor naturale

In lucrarea lor din 2001, Cocean și Dezsi caracterizează cadrul natural de mare rezonanță în turism ca fiind o resursă turistică de vârf. Acestia considera ca cadrul natural este un fundal pentru desfășurarea unor activități turistice motivate de alt tip de atracții sau suportul material al tuturor activităților turistice. După părererea acestora, substratul litologic, relieful, hidrografia, climatul, vegetația și fauna alcătuiesc fundamentul fenomenului turistic, altfel spus „materia primă” care contribuie la satisfacerea cererii turistice. Datorită existentei unei stranse relații formate între ele, prospectarea turistică va apela la coeficientul de armonie care adaugă valențe noi ofertei, având tente pluridirecționale. După prospectarea resurselor turistice naturale, pasul urmator ce necesita atentie este analiza detaliată a structurii și consistenței acestora, la decelarea rolului pe care urmeză sa-l îndeplinească în viitorul sistem turistic regional. Conform specialistilor din domeniu în câmpul de analiză a prospectării resurselor turistice vor intra:

Fig. 3.99. Câmpul de analiză al prospectării resurselor turistice

Fiecare tip de resursă naturală va fi analizată în funcție de cele șase criteria expuse in graficul de mai sus. Aceasta etapa de analiza, de evaluare cantitativă și calitativă a resurselor, va fi urmată de analiza circumstanțelor punerii lor în valoare, atât din punct de vedere al costurilor amenajărilor, cât și a cererii turistice potențiale, respectiv de elaborarea propunerilor și a deciziilor de promovare a turismului.

3.2.1.1. Prospectarea resurselor atractive ale reliefului

Relieful este componenta cadrului natural ce însumează toate cele trei caracteristici enunțate de Cocean și Dezsi in lucrarea lor „Prospectare și geoinformare turistică” realizata in 2001.

Ca resursă turistică de vârf, relieful posedă o funcție foarte importanta, cea recreativă. Pe aceste considerente, prospectarea acesteia se realizeaza prin inventarierea numărului și consistenței atracțiilor, a răspândirii lor în teritoriu, a tipologiei și valențelor lor structurale. Toate acestea amintite, fiind caracteristici calitative, estimarea lor valorică în manieră cantitativă se realizează prin judecăți de valoare comparative între aceleași forme de relief sau forme diferite de relief, la finalul căruia se realizează o ierarhizare pe baza gradului de receptare a acestora de către vizitatorii unor zone turistice intrate deja în exploatarea de avengură .

Relieful, fiind fundal peisagistic, constituie un nucleu de baza pentru diversificarea ofertei turistice locale, ilustrarea valorii resurselor hidrografice, biogeografice, antropice sau a valențelor recreative ale climatului hivernal.

Prospectarea reliefului, ca suport material al infrastructurii turistice, se poate realiza prin inregistrarea minutioasa a tuturor caracteristicilor formelor și microformelor de relief pe care se vor ridica viitoarele baze de cazare, alimentație publică, dotări auxiliare, de agrement, căi de transport etc..

3.2.1.2. Prospectarea resurselor turistice hidrografice

Apa, atat de indispensabila vieții noastre, reprezinta o componentă a zestrei atractive a turismului. Acest lucru se intampla in primul rand multitudinii de forme sub care o gasim raspandita în sistemul touristic actual, începând cu apa dulce, termală, minerală sau apa sărată a lacurilor, mărilor și oceanelor, oferind solutii multiple de refacere și ameliorare a sănătății, de agrement și de circulație rapidă dintr-o regiune turistică în alta.

În Țara Oașului colectorul principal este râul Tur cu afluenții Valea Rea ( Lechincioara Valea Albă), Talna și Turț, iar în sectorul nord-vestic principalul colector este Tarna afluent al Batarului. Lacul Călinești Oaș ce se suprapune pe ,,poarta”Turului și apele minerale de la Tarna Mare, Bixad, Valea Măriei, Puturoasa și Certeze oferă posibilitatea unei diversificări la nivel balneo-turistic.

Hidrografia Țării Maramureșului este tributară Tisei superioare cu afluentii principali: Iza cu Mara și Ronișoara,Vișeu cu Vaser și Ruscova, Săpânța. Ea are un rol deosebit de important pentru maramureșeni deoarece sta ,,la baza individualizării unităților de rang inferior numite generic,,văi”:Valea Izei, Valea Marei, Valea Cosăului, Valea Vișeului, Valea Vaserului, Valea Ruscovei,Valea Tisei. Convergența acestora spre Sighetu-Marmației, ce polarizează regiunea este baza care a făcut posibilă existența și permanența Țării Maramureșului.”

Suprafata Țarii Maramureșului este presarata și de o serie de lacuri, care după originea cuvetei pot fi clasificate în:

lacuri glaciare (18 în Munții Rodnei): Lala Mică, Lala Mare, Iezer, Lacurile Buhăiescu;

lacuri periglaciare (Vârtop, Vinderel);

lacuri de baraj natural (Tăul Morărenilor);

lacuri de alunecări de teren (Tăurile de la Hoteni);

lacuri naturale (Lacul de la Petrova, Lacul Albastru ș.a);

lacuri antroposaline (lacurile de la Ocna Șugătag și Coștiui);

lacuri de escavație (Teplița);

lacuri de baraj antropic (Firiza);

numeroase lacuri de luncă și mlaștini.

Unele lacuri dintre acestea, pe lângă funcția peisagistică pe care o indeplinesc, sunt destinate de asemenea si turismului curativ: Lacurile de la Ocna Șugătag, Firiza, Bodi.

Lacurile naturale reprezintă resurse turistice ce ocrotesc elemente rare:

– lacurile glaciare din munții Rodnei: Lala Mică, Lala Mare, Iezerul și Buhaiescu;

– lacurile de tip periglacial din Munții Maramureșului:Vinderel și Vârtop;

– lacurile nivale din Munții Gutâi, lacurile Chendroaiei;

– lacurile de baraj natural din piemontul Gutâiului-Tăul Morărenilor;

– lacurile de alunecari de teren sunt Tăurile de la Hoteni și Coștiui;

– lacurile din lunca Tisei;

Lacurile antropice din Țara Maramureșului sunt:

– lacurile antropo-saline de la Ocna Șugatag și Coștiui;

– Lacul de acumulare de la Runcu suplimentează rezervele e apă din municipiul

Baia Mare;

– Lacul de agrement Teplița.

Existenta unei suprafețe de apă imbogateste aspectul peisajului, oferindu-i un plus de atractivitate. In zilele noastre, alături de componentele hidrografice naturale, multe localități și-au îmbogățit rezervele de apă prin realizarea, in timp, a unor amenajări hidrografice utilizate în principal în aprovizionarea cu apă a localităților. Cele mai recente astfel de amenajari au o destinatie cu funcție piscicolă sau de agrement. Tendința în amenajările hidrografice din zilele noastre este realizarea căderilor de apă de tip cascadă („cascade antropice”), ceea ce constituie o mare atractivitate pentru turiști datorită efectului lor peisagistic deosebit de revigorant.

3.2.1.3. Prospectarea resurselor turistice ale climatului

Cocean și Dezsi afirma că „timpul frumos” devine o stare firească, indispensabilă pentru turiștii dornici de agrement în aer liber, fie ca vorbim de anotimpul iarna sau vara. Cocean (1996) evidențiază faptul că există numeroase elemente meteorologice ce se implică, în manieră proprie, în crearea „atmosferei” de desfășurare a actului turistic.

Țara Maramureșului și Oașului se încadrează în linia climatului cu influențe vestice în cea mai mare parte și scandinavo-baltice în nord-estul Munților Maramureșului cu topoclimatele de culoar și de adăpost. Condițiile climatice sunt favorabile tuturor activităților ce pot fi desfasurate de specia umana, iar diversitatea și succesiunea acestora conferă condiții favorabile desfășurării turismului în toate anotimpurile. Astfel putem vorbi despre prezenta topoclimatelor elementare: de culoar și de defileu, al culmilor montane, topoclimatul versanților și topoclimate de depresiune sau de adăpost.

În Țara Maramureșului și Oașului caracteristicile climei au influențat tipul de activități intreprinse de locuitori și desfășurarea acestora, arhitectura construcților realizate și portul popular al locuitorilor, care diferă de la anotimpul vară la iarnă. Asa cum se poate observa, cu prilejul desfășurărilor procesiunilor sau hramurilor religioase, portul popular este corelat cu mersul vremii mai ales în cazul deplasărilor în afara localităților de domiciliu.

3.2.1.4. Prospectarea turistică a resurselor biogeografice

In aceste zone vegetația apare ca element fundamental al peisajului geografic, prospectarea orientându-se în funcție de rolul atractiv și de protejare a elementelor cadrului natural. Doresc sa subliniez ca fauna influențează prin resursele sale cinegetice sau piscicole, două forme importante ale turismui recreativ și anume: vânătoarea și pescuitul de agrement.

Simion Mehedinți se referee la Țara Maramureșului sub apelativul ,,civilizația lemnului”, de deoarece in aceasta zona lemnul, care exista din abundenta, este utilizat preponderent ca meterial de construcție.

Dacă în Țara Maramureșului relația om-pădure s-a materializat sub forma unei adevărate civilizații privind arta cioplitului în lemn, în Țara oașului această relație s-a materializat la nivel de mentalitate, de acțiune și mai puțin sub aspect arhitectural. Datorită in primul rand reliefului variat prezent pe meleagurile supuse analizei, vegetația este etajată cu specii specifice pentru fiecare etaj de vegetație, pornind de la etajul foioaselor iubitoare de căldură (gorunul), până la etajul alpin unde întâlnim vegetație ierboasă specifică. Minunatele păduri racoroase se desfășoară pe trei mari etaje: foioase, în partea inferioară; conifere, în partea superioară și un etaj intermediar de amestec. Este foarte evident faptul ca vegetatia indeplineste o funcție peisagistică și economică. O alta functie a acesteia pe care doresc sa o precizez este funcția de indicator al creșterii demografice și a presiunii antropice asupra mediului, lucru reflectat clar si realizat prin defrișările efectuate în scopul extinderii localităților rurale și a terenurilor agricole.

Vegetația este un factor extrem de important de stimulare a turismului de recreere, odihnă și agrement. Ea este componenta cea mai vizibilă a peisajului ce-i imprimă acestuia particularități care-l individualizează și care sporesc atractivitatea regiunii.

Țara Maramureșului și Oașului dețin o faună bogată, însă, din punct de vedere turistic sunt importante doar anumite specii de animale, în special cele care prezintă un interes cinegetic (specii pentru vânătoare), științific (specii rare și/sau protejate), sportiv (specii de pești) și recreativ (păsările cânătoare).

Rezervațiile naturale existente in Țara Maramureșului sunt de o splendoare de nedescris, un colt de rai care incanta ochii iscoditori ai vizitatorilor :

Rezervația Pietrosul Mare din munții Rodnei se întinde pe 3300 ha si are aspect tipic alpin ce poartă urmele glaciațiunii, ocrotește flora alpina cu specii rare endemice și fauna precum capra neagră și marmota.

Rezervația Cornu Nedeii-Ciungii Bălăsinii se întinde pe 800 ha și protejează specia faunistică cocoșul de mesteacăn.

Rezervația Sâlhoi-Zâmbroslavele se întinde pe 5 ha și ocrotește specia floristică endemică Cohlearia pyrenayca.

Rezervația Izvorul albastru al Izei se întinde pe 100 ha și este o rezervație geologică: izbucul Izei.

Gorunetul de Ronișoara se întinde pe 62 ha în comuna Rona de Sus, protejează specii floristice de gorunet cu valoare biologică deosebită.

Laricetul de la Coștiui se întinde pe 0,7 ha în comuna Rona de Sus și ocrotește arborele de larice.

Rezervația Poiana Brazilor se întinde pe 3 ha în Săpânța și ocrotește cea mai joasă stațiune de jneapăn din țară-Pinus Mugo la 970 m.

Gorunetul de la Ocna Șugatag se întinde pe 44 ha și adăpostește arbori de 200 de ani.

Tăul Morărenilor se întinde pe 20 ha în localitatea Breb și ocrotește flora specifică de mlaștină. Flora și vegetația acestor mlaștini păstrează elemente nordice și relicte glaciare.

Rezervația Creasta Cocoșului din Muntii Gutâi se întinde pe 50 ha ocrotește o formațiune geologică, filon andezitic, fragmente dintr-un vechi con vulcanic.

Rezervația Cheile Tătarului -Valea Brazilor se întinde pe 15 ha în satul Mara și adăpostește o formațiune geologică de andezit.

Mlaștinile oligotrofe Vlășchinescu și Tăul lui Dumitru se întind pe 3 ha în Desești și ocrotește specii floristice: Lycopodium inundatum și Scheuchzeria palustris.

3.2.2. Prospectarea resurselor antropice

Importanța prospectării resurselor turistice antropice sunt subliniate in repetate randuri de Cocean și Dezsi in lucrarea „Prospectare și geoinformare turistică” realizata in anul 2001. Acestia insista asupra acestui aspect datorită diversității lor, posibilității de multiplicare, valorii atractive, perisabilității și nevoia protecției și conservării lor. Conform definitiilor date de acestia resursele turistice de proveniență antropică includ:

obiectivele istorice;

religioase;

culturale;

economice (cu atribute atractive din punct de vedere turistic);

monumentele;

obiectivele turistice specific;

zestrea turistică etnografică.

Aceeasi autori afirma că activitatea de prospectare va ține seama de cele cinci atribute pe care toate resursele turistice le îmnagazinează și anume: vechimea, unicitatea, ineditul, dimensiunile și funcția îndeplinită, diferențele minime fiind abordate dependent de structura și funcția obiectivului turistic.

Maramureșeanul a reușit să dea naștere unor elemente care s-au dovedit a fi utile în viața rurală, care, în timp au contribuit la raspandirea si formarea renumelui Maramureșului. Aceste elemente de mare atractivitate sunt numeroase, însă notorietatea o dețin bisericile și porțile tradiționale maramureșene, altfel spus, arhitectura tradițională.

În Țara Oașului, portul popular este tinut la mare rang, mai mult decat in orice imprejurare, osenii poarta costumul lor popular la hora, la biserica, la sarbatori traditionale si ocazii folclorice. Portul osenesc se distinge prin originalitate, colorit si ornamente aplicate cu multa rabdare si migala. Clopul impodobit cu margele sau pene si straita ornamentata intr-o policromie deosebita cu motive geometrice sau vegetale, sunt elemente vestimentare nelipsite din dulapul unui osan. Pantalonii largi de vara sau cioarecii stramti, precum si gubele mitoase, negre sau albe, articole vestimentare purtate iarna, se pastreaza inca din vremea dacilor. Portul femeiesc este caracterizat prospetime, vioiciune si originalitate impresioneaza ochii unui admirator: camasa este viu colorata si lucrata in ornamente geometrice sau florale, sortul este inflorat si de obicei il regasim pe fond galben sau rosu. Impletiturile si cununa de margele purtate de mirese sunt adevarate nestemate.

La fel ca in Tara Maramuresului, casa oseneasca straveche este construita din lemn, cu acoperis de sindrila sau paie, inalt si tuguiat cu „tarnatul” (pridvorul) sprijinit pe „suliti” si cu „vranita” (poarta mare de la curte) sculptata artistic in lemn de stejar. Ceramica de Vama este bine cunoscuta datorita ornamentelor cu motive geometrice, zoomorfe, antro-pomorfe intro cromatica dominata de brun inchis, negru, verde sau rosu.

Cel mai iubit eveniment campeneasc al osenilor este „Sambra oilor”, legata de ocupatia traditionala a pastoritului. Aceasta serbare festiva are loc in fiecare an in luna mai. Pentru locuitori acest eveniment si simbolizeaza venirea primaverii si iesirea oilor la pascut. Dupa „masuratul laptelui”, incepe ospatul cu bunatati, „boace” si tuica de prune, dupa care se canta si se danseaza pana seara tarziu.

Negrestiul este situat la circa 50 km de municipiul Satu Mare, si este considerat  una dintre cele mai frumoase zone din Transilvania, care impresioneaza prin traditie, cultura si priveliști pitoresti. Muzeul Tarii Oasului este situat in apropierea centrului orasului Negresti-Oas, la 200 de metri de drumul national care vine dinspre Satu Mare ori dinspre Maramuresul istoric. Muzeul, care se intinde pe o suprafata de 1,5 hectare, pe malul raului Tur, are doua sectiuni:

– o expozitie permanenta cu o valoroasa colectie de etnografie si arta populara si

– muzeul in aer liber cu ale lui exponate de port popular, ceramica, obiecte de uz casnic, cioplituri in lemn, Casa muzeu specifica zonei, Colectia de arta populara oseneasca si fotografiile apartinand lui Ionita Andron.

Arhitectura traditionala a zonei este compusa din de biserica de lemn din satul Lechinta care dateaza din prima parte a secolului XVII, de casele din Racsa, Moiseni si Negresti (secolele XVIII-XIX), care, impreuna cu cele zece constructii-anexa, formeaza trei gospodarii complete, de doua case moleculare din Gherta Mica si de casa de olar din Vama. Interiorul acestor gospodarii este decorat cu piese valoroase din colectiile de tesaturi, port popular, icoane, ceramica, mobilier si unelte ale muzeului. Sectiunea alcatuita din instalatiile tehnice, in special cele actionate de apa, este partea „vie” si cea mai atractiva a muzeului. Aici vizitatorii ii pot vedea pe localnici venind sa macine la moara, sa spele la valtoare si sa-si prelucreze tesaturile de lana la piua. De asemenea, muzeul din Negresti este singurul loc in care se mai produce renumita ceramica de Vama.

Desi inima orasului este modest in ceea ce priveste parcurile si spatiile verzi, imprejurimile lui sunt dintre cele mai frumoase din zona. La numai 8 km de oras si la 60 de km de resedinta de judet, Satu Mare, se gaseste zona turistica Luna Ses, un spatiu deschis care se intinde pe o suprafata de cca 250 ha, la o altitudine medie de 500 m, la baza pantelor nordice ale varfului Pietroasa (1201 m) si a Muntelui Mic (1013 m), de unde turistilor li se dezvaluie un peisaj de exceptie.

De asemenea, orasul Negresti-Oas este punct de plecare intr-o serie de sate, renumite pentru bogatia portului, arhitecturii populare si a obiceiurilor si traditiilor: Certeze (5 km), Huta-Certeze (9 km), Racsa (16 km), Tur (1 km), Bixad (5 km), Trip (6 km), Tarsolt, Camarzana (20 km), dar si intr-o serie de zone de agrement renumite pe plan local datorita apelor termale si a apelor minerale ( apa minerala Poptileni, Certeze si Bixad). In zona mentionata exista posibilitati de pescuit si vanatoare, precum si trasee marcate pentru iubitorii drumetiilor prin munti.

3.2.3. Prospectarea infrastructurii turistice

În prospectarea infrastructurii turistice se ține cont de posibilitățile de acces, tipul, numărul și dispersia în teritoriu a bazelor de cazare și alimentație, de tipul și importanța dotărilor pentru agrement și tratament, caracteristicile infrastructurii generale, impactul acestora asupra turismului și nu în ultimul rând influența pe care o au acestea în dezvoltarea turismului religios.

Căile de comunicație în Țara Oașului

Judetul Satu Mare detine un important avantaj in ceea ce priveste pozitionarea. Se găseste în apropierea graniței fiind situat relativ aproape de patru capitale europene: București (578 km), Viena (580 km), Brastislava (537 km), Budapesta (336 km).

La nivel intern, în Satu Mare se poate ajunge (rutier) astfel:

– din Bucuresti in Satu Mare: Bucuresti – Pitesti – Sibiu – Cluj-Napoca – Satu Mare.

– din Moldova se poate ajunge la Satu Mare prin Brasov, apoi prin Targu Mures si Cluj – Napoca. Din nordul Moldovei, traseu recomandat este Suceava – Bistrita – Cluj -Napoca – Satu Mare. Un traseu secundar, dar mai putin recomandat datorita starii proaste a drumului, este Bors – Negresti-Oas – Satu Mare.

Aeroportul Satu Mare asigura, două curse saptamanale tur-retur (TAROM) Satu Mare – Bucuresti, luni și vineri.

Caile ferate fac legatura directa a localitatii Datu Mare cu orasul Cluj-Napoca, pe acest traseu fiind asigurate legăturile cu Regiunile Centru, Nord-Est, Sud-Est, Sud, Sud-Vest. Un alt traseu de importanta mare este Oradea – Satu Mare, acesta facand legatura dintre Satu Mare si Regiunea Vest. Reteaua de cai ferate a regiunii Nord-Vest asigura accesul direct al calatorilor din regiune spre Satu Mare.

Căile de comunicație în Țara Maramureșului

Țara Maramureșului poate fi valorificată astăzi din punct de vedere turistic deoarece rețeaua rutieră este modernizată, drumurile sunt asfaltate, fiind accesibile pentru mașini. Drumurile urmează în general firul văilor principale și secundare pe care sunt dispuse așezările omenești.

Centrul de convergență al tuturor drumurilor este municipiul Sighetu Marmației, fosta reședință de voievodat, comitat și mai târziu de județ, timp de peste 600 de ani. Accesul în Maramureș dinspre Baia Mare se face pe șoseaua națională nr. 18, care trece prin pasul Gutâi, una din „porțile” de intrare în zonă –coboară muntele pe firul râului Mara și-l urmează până la Sighetu Marmației. De aici șoseaua traversează dealul Hera și coboară în Valea Vișeului pe care o urmează până la izvoare, unde trece prin Pasul Prislop – o altă poartă a Maramureșului – în Valea Bistriței.

Drumul care se constituie într-o adevărată axă etnografică este cel care pornește de la Sighet și urmează firul Izei, prin Pasul Stref (care leagă Maramureșul de zona Năsăudului). Un alt drum important este pe Valea Tisei, care trece prin Săpânța (cunoscută datorită Cimitirului Vesel), se continuă cu Pasul Huta care face trecerea spre Țara Oașului. Există și câteva drumuri secundare cum ar fi cel de pe Valea Cosăului care leagă Țara Maramureșului de Țara Lăpușului. De la localitatea Bârsana se desprinde un drum ce traversează râul Iza și leagă așezările de pe această vale cu cele de pe Valea Cosăului.

Căile ferate o altă posibilitate de acces spre Maramureș. Prima rețea de cale ferată s-a dat în folosință în anul 1875, când a devenit funcțională și gara din Sighet. Aceasta lega Sighetu de Europa Apuseană prin poarta Hust. În anul 1949 s-a dat în exploatare linia ferată Salva –Vișeu, care permitea legarea tronsonului Sighet – Vișeu de rețeaua națională. Astfel linia ferată Sighet – Salva –Beclean pe Someș (cu o deviație spre Vișeul de Sus – Borșa), permitea intrarea Maramureșului în circuitul feroviar național, cu legături directe de la Sighet la București, Timișoara, Cluj Napoca, Suceava, Iași.

Căile de comunicație în Țara Maramureșului

Cele mai vechi documente care consemnează existența unor căi de transport se referă în general la drumurile pe care era transportată sarea din Țara Maramureșului. În 1390 este menționată existența unui drum care pleca de la Bârsana și ajunge la Baia Sprie, urcând pe Valea Cosăului și trecând peste munte. Cel mai vechi drum cunoscut în Maramureș este cel pe care Bogdan Vodă trece în Moldova. Acest drum merge pe Valea Izei, trece pe la Moisei peste Dealurile Maramureșului și urcă pe la Borșa spre pasul Prislop.

“Drumul sării” cunoscut din vechile diplome maramureșene din sec. al XIV-lea traversa de la est la vest Munții Igniș, legând exploatarea de sare de la Ocna Șugatag cu Țara Oașului pe la nord de Vârful Rotunda prin punctul numit și astăzi Sălătruc.

Legăturile cu celelalte țări românești au fost permanente și s-au realizat prin pasurile Huta, Gutâi, Neteda, Botiza, Șetref, Prislop, Hust. Legătura cu Moldova se făcea și ocolind uneori pe la nord Toroiaga și coborând pe Valea Moldovei în depresiunea Câmpulung.

Alexandru Filipașcu (1940) descrie drumul pe care o ceată de unguri intră și încearcă să invadeze Maramureșul: “O ceată de unguri sub conducerea ducelui Almos, tatăl lui Arpad, trecând pe sub muntele Toroiaga în Valea Râului a străbătut până la Vișeu de unde a coborât până la Cuhea, unde a fost măcelărită în întregime de români.”

La finele sec. XIX-lea se întreprind primele amenajări de drumuri spre Moldova peste Prislop și de asemenea a celui spre Baia Mare din Sighet peste Gutin. Între 1936-1940 este construit sectorul Sighet-Vișeu de Sus.

Dezvoltarea social-economică, nevoia de comunicare și exploatarea resurselor duce la dezvoltarea căilor de comunicație. Aceste drumuri străvechi au fost favorizate de mulțimea pasurilor care în trecut erau numite de către maramureșeni prin termeni ca: tarniță, șa, curmătură sau prislop (cu sensul de loc mai coborât , de trecere peste o culme muntoasă).

În interiorul Depresiunii Maramureșului căile de comunicație urmăresc câteva pasuri de reală importanță pentru legăturile care se realizează între Văile Izei și Vișeului peste Dealurile Maramureșului: Pasul Hera (664 m), între Rona de Sus și Petrova, pasul Vârful Nucilor (587 m) între Valea Stejarului și Coștiui, Pasul Valea Pietrei (550 m) între Bârsana și Petrova, Pasul Măgura (555 m) între Strâmtura și Petrova, Pasul Basarabe (735 m) între Săliștea de Sus și Vișeul de Mijloc, Pasul Moisei (732 m) între Săcel și Moisei.

În prezent rețeaua rutieră care urmărește firul văilor este modernizată, drumurile fiind asfaltate. La Sighetu Marmației este situat centrul de convergență al căilor rutiere principale. Drumul Național 18 continuă să rămână o axă principală care leagă orașele din depresiunea Maramureșului cu reședința de județ la Baia Mare în vest și cu Valea Bistriței în est. Acest drum intră în Țara Maramureșului prin Pasul Gutâi, coboară pe Valea Marei până la Sighetu Marmației, traversează pasul Hera și coboară în Valea Vișeului pe care o urmărește până la izvoare, trecând prin Vișeu de Sus și Borșa, ieșind din Maramureș prin Pasul Prislop.

Drumul Național 19 intră în Maramureș pe la pasul Huta și coboară în Valea Tisei pe care o urmează până la Sighetu Marmației. În ultimii ani, datorită noilor condiții economice și politice în care se dezvoltă România, acest drum spre vestul țării este tot mai important și mai intens circulat. Drumul Național 17 C este o arteră de mare importanță economică și turistică care pleacă de la Sighetu Marmației, urcă pe Valea Izei până la Săcel unde se ramifică în două drumuri. Drumul care se ramifică la Săcel din DN 17 C și merge spre est trece prin înșeuarea de la Moisei și se racordează cu DN 18, iar ramificația care merge spre sud trece prin pasul Șetref și continuă pe Valea Sălăuței.

Dintre drumurile secundare pot fi enumerate cele care se desprind de la Crucea Fereștiului, unul mergând pe Valea Cosăului până în Pasul Neteda, iar celălalt urcă la Ocna Șugatag și continuă până la Budești unde se întâlnește cu ramificația de pe Valea Cosăului. Alt drum lateral este cel care leagă Ocna Șugatag cu Călineștiul apoi trecând la Văleni ajunge la Bârsana pe Valea Izei.

Între Valea Marei și Valea Cosăului se poate circula pe drumul Hărnicești-Hoteni-Breb-Budești sau pe o altă rută: Hărnicești-Hoteni-Ocna Șugatag-Călinești.

Dintre drumurile străvechi care urmăresc firul văilor pot fi amintite pe Valea Botizei drumul de la Șieu la Botiza cu o ramificație de la Șieu la Poieile Izei, pe Valea Poienilor și drumul de pe Valea Slătiorii, care pleacă din DN 17C la Podul Slătiorii și trece prin satele Slătioara și Glod.

Comuna Poienile de sub Munte este accesibilă pe drumul care se desprinde din DN 18 la Leordina și trece prin satele Ruscova și Repedea pe Valea Ruscovei. De asemenea, spre localitatea Valea Vișeului merge un drum secundar neasfaltat care se ramifică din DN 18 la Petrova și trece prin localitatea Bistra.

Între Vișeu de Jos și Bogdan Vodă există o legătură rutieră prin satul Bocicoiel peste interfluviul Iza-Vișeu. Dezvoltarea turismului în Țara Maramureșului trebuie să aibă în vedere în primul rând o modernizare a rețelei de drumuri în special prin asfaltarea drumurilor secundare.

În Munții Igniș există un drum forestier care face legătura între localitățile Mara și Săpânța. Acest drum urcă din Mara (până la barajul Runc este asfaltat) pe valea cu același nume, apoi merge pe pârâul Brazilor, trece în bazinul Săpânței, coboară pe valea Runcului și apoi pe Săpânța până în DN 19.

Poteci turistice marcate întâlnim doar în Munții Rodnei și sporadic în Igniș-Gutâi. În Munții Țibleșului și Maramureșului nu există marcaje turistice.

Starea de înapoiere pe care a resimțit-o și pe care o resimte și în prezent Țara Maramureșului are drept cauze faptul că este izolată de restul țării, drumurile naturale prin care Depresiunea Maramureșului comunică cu exteriorul erau în trecut axate pe Valea Tisei care însă în 1920, devine graniță de stat, situație în urma căreia traficul este mult îngreunat.

Podul internațional peste Tisa care legă Sighetu Marmației de Slatina (Solotvina) ar putea relansa mult circulația turistică internațională, dar se pare că autoritățiile ucrainiene nu doresc deschiderea prea curând a acesui punct vamal care va lega cele două părți (cea românească și cea ucrainiană) ale Țării Maramureșului.

În anul 1872 s-a dat în folosință pentru prima dată o rețea de cale ferată în Țara Maramureșului, rețea care leaga Sighetu Marmației de Europa Occidentală.

Anul 1949 a fost foarte important pentru activitatea economică și social-culturală a Maramureșului Istoric pentru că s-a dat în folosință linia ferată Salva-Vișeu care racorda acest ținut la circuitul feroviar național.

Linia ferată Sighetu-Marmației-Salva-Beclean cu o deviație spre Vișeu de Sus și Borșa permite legătura Sighetului cu Bucureștiul, Cluj Napoca, Timișoara, Iași, etc.

O linie mai scurtă și de mai mică importanță leagă Sighetu Marmației de comuna Câmpulung la Tisa, însă are importanță pentru că pe aici se face trecerea pe calea ferată spre Ucraina.

În 6 decembrie 1996 s-au deschis două noi legături feroviare spre Ucraina spre rutele: Sighetu Marmației – Câmpulung la Tisa – Teresva și Sighetu Marmației – Rahiv. Căile ferate înguste care legau Sighetu Marmației cu Ocna Șugatag și Coștiui au fost desființate din păcate, azi aceste căi ferate înguste și-ar fi găsit o bună întrebuințare turistică.

Se mai păstrează o linie ferată îngustă care merge de la Vișeu de Sus pe Valea Vișeului cu o deviație pe Novăț, această cale ferată are o tot mai mare importanță din punct de vedere turistic.