Coordonate Nationale ale Economiei Sociale

Capitolul 1 ECONOMIA SOCIALĂ DE PIAȚĂ

EVOLUȚIA ISTORICĂ A CONCEPTULUI DE ECONOMIE SOCIALĂ

Termenul de economie socială utilizat în literatura economică a apărut pentru prima dată în 1830 prin publicarea lucrării “Tratat despre economia socială” de către economistul francez Charles Dunoyer, care pleda pentru o abordare morală a economicului.

Economia socială s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea datorită nevoii de a îndrepta producția de bunuri și servicii cu scopul îmbunătățirii nivelului de trai al comunității și implică un volum minim de muncă plătită, dar și un nivel ridicat de voluntariat al celor care vor să fie solidari cu ceilalți. Dezvoltarea economiei sociale a fost cauzată de revoluția industrială, capitalismul industrial care a conceput noi cerințe la care statul și sectorul privat nu puteau reacționa. Revoluția industrială și capitalismul au definit secolul XIX-lea, iar filozofii împreună cu reformatorii sociali au creat o formă de a produce bunuri și servicii într-un mod colectiv, astfel creându-se cooperativele, societățile mutuale și asociațile, ulterior alăturându-se și fundațiile, care erau orientate către activități de caritate ( spitale, fundații de caritate). Gradul ridicat de popularitate al cooperativelor a fost semnalat în secolul al XIX-lea în diferite țări ale Europei (după cum urmează în tabelul numărul 1):

Tabel 1: Primele cooperative apărute în Europa

Sursă: http://www.rees.ro/reviste/REES%20Nr%201%20-%202011/articole/art4.pdf

Economia socială în Europa în prima jumătate a secolulului al XX-lea s-a dezvoltat progresiv, recăpătând un rol important , putând să se bucure de un mare success.

În Europa Occidentală au existat două perioade importante în dezvoltarea economiei sociale:

1945-1970 – În 1945 economia socială a avut o evoluție caracterizată prin declin și revenire. După cel de-al doilea război mondial, s-a dezvoltat statutul bunăstarii al sectoarelor private și publice care compensa și/sau corecta slabiciunea economiei capitaliste : se alocau resursele, se redistribuiau veniturile. În 1970, criza a demonstrat incapacitatea statului de a reduce șomajul pe termen lung, dependența de asistență socială în mediul rural și excluziunea socială, reducerea ajutorului din partea statului asupra bunăstarii ( sănătate, educație, etc.), atat în țările Uniunii Europene cât și la nivel național;

Renașterea interesului pentru economia socială la mijlocul anilor 1970 -> Economia socială era mai bine adaptată nevoii pentru crearea și menținerea ocupării forței de muncă, cât și pentru corectarea dezechilibrelor economice și sociale. Astfel în anii 1970, economia socială și-a recăpătat rolul principal.

În țarile Europei Centrale ,regimurile comuniste cu economii planificate centralizat permiteau doar activități economice coordonate de stat, iar acolo unde acționau cooperativele, acestea erau lipsite de organizarea pe baza de voluntariat și democrație. Formele economiei sociale au funcționat sub controlul strict al statului din punct de vedere politic și administrativ.

Perioada de tranziție se împarte în două etape: anii 1990 și anii după 2000. După căderea regimurilor comuniste, această perioadă de tranziție a fost marcată de o puternică politică neoliberală, fiind caracterizată prin accentuarea privatizarii, restituirea proprietăților, cooperativele de tip comunist s-au desființat. Formele economiei sociale au devenit reformele clasei de mijloc, confruntându-se cu scăderea veniturilor și o rata ridicată a șomajului pe termen lung.

Această perioadă este marcată de numeroase schimbari și crize prin apariția noilor blocuri, cum ar fi Uniunea Europeană, care a contribuit la inventarea statelor prin globalizare și descentralizare, dar și din punct de vedere al funcționării prin reglementarea economiei și a societății. De aceea, companiile publice au trebuit să facă față competiției cooperativelor și asociaților mutuale ce și-au diversificat serviciile în diferite sfere precum: dezvoltări locale, activități comerciale, crearea de noi locuri de muncă.

În perioada de după 2000, se remarcă o integrare a formelor economiei sociale datorită parteneriatului public și privat. Restabilirea formelor de economie socială după anul 1989 nu a fost cauzată de democratizare și descentralizare, ci de sprijinul financiar oferit pentru fundații și asociații.

IDENTIFICAREA GRUPURILOR INCLUSE ÎN CONCEPTUL DE ECONOMIE SOCIALĂ

“Organizațiile Economiei Sociale sunt actori economici și sociali activi în toate sectoarele care se caracterizează în principal prin scopurile și prin forma lor specifică de antreprenoriat. Economia socială include organizații cum sunt cooperativele, mutualele, asociațiile și fundațiile. Aceste întreprinderi sunt deosebit de active în anumite domenii cum ar fi protecția socială, serviciile sociale, sănătatea, băncile, asigurările, producția agricolă, serviciile de proximitate, educație și formare, cultura, sport și activități recreative.” (Carta principiilor Economiei Sociale, CEP – CMAF Conferința Europeană Permanentă a Cooperativelor, Mutualitaților, Asociațiilor și Fundațiilor, 2002)

Subsectorul comercial sau de afaceri al economiei sociale (cooperative, societăți mutuale)

Formele economiei sociale se bazează pe îndrumarea activităților economice și tinde mai degrabă pe cooperare decât pe competiție, dar și pe promovarea drepturilor angajaților. Principala caracteristică a acestor forme este satisfacere nevoilor persoanelor și nu plata investitorilor de capital.

Entitățile economiei sociale sunt întreprinderi de dimensiune micro, mică și mijlocie (IMM).

Cooperativele

O cooperativă poate fi definită ca fiind o” întreprindere înființată în mod liber, deținută și controlată de un grup de persoane juridice, cu scopul de a obține în mod echitabil beneficii reciproce, care reies din activitățile întreprinderii, și nu în primul rând din investiția făcută în aceasta.”

Singura formă de economie socială recunoscută la nivel european este cooperativa. Conform Statutului European al Cooperativelor adoptat în 2003, „pe teritoriul Comunității se pot organiza societăți cooperative europene ale căror capital subscris este divizat în părți sociale”.

Cooperativa a luat naștere odată cu procesul industrializării, răspunzând satisfacerii nevoii economice și sociale și a forței de muncă a indivizilor care erau nemulțumiți de modul cum se opera pe noua piață a muncii. Acestea beneficiau de anumite aranjamente și suport din partea statului datorită faptului că foloseau resursele locale în activitățile lor (materii prime, forță de muncă, etc.) sunt plătitoare de taxe și impozite, iar dispariția lor ar putea crea un dezechilibru economic și social. Membrii cooperatori au un dublu statut, cel de angajat și cel de angajator și își manifestă credința în valorile etice ale cinstei, responsabilității sociale și interesului față de semeni. Aceștia dețin drepturi egale de vot (un om, un vot) indiferent de mărimea capitalului deținut în cooperativă.

Cooperativele din Uniunea Europeană se regăsesc în mai multe domenii de activitate economică precum : construcții de locuințe, agricole, de pescuit, de sănătate, educație, producție, consum etc., fiind înființate de persoane individuale, iar dimensiunile pot varia de la mici organizații, la unități mari și complexe.

Cooperativele agricole din România, în perioada 1948-1989

Cooperativele Agricole de Producție (CAP-uri) sunt cooperative agricole din perioada comunistă care au avut un efect benefic în evoluția economică a agriculturii. Proprietarul terenurilor care erau înmânate cooperativelor nu era favorizat, iar la pierderea calității de membru cooperator, terenul rămânea în exploatarea cooperativei. În perioada în care Cooperativele Agricole de Producție funcționau, s-au făcut transferuri, schimburi de teren, etc, terenul fiind tratat ca o proprietate a cooperativei.

Țăranii sunt convinși să intre în cooperative, iar după colectivizare datorită dezvoltării unor activități agricole și a comasării terenurilor a avut loc o creștere a producțiilor agricole. Viața la sat s-a schimbat prin creșterea nivelului de trai, acesul la învățământ, sănătate, cultură, etc.

După anul 1989 Cooperativele Agricole de Producție s-au desființat, demonstrând că nu libera voință a determinat înființarea acestor entități , ci forța sistemului comunist.

Organizațiile mutuale

O definiție a Comisiei Europene descrie conceptul de societăți mutuale ca fiind “grupuri voluntare de persoane (fizice sau juridice) al căror scop principal este să răspundă nevoilor membrilor lor, mai mult decât să obțină beneficii de pe urma investiției. Acest tip de întreprindere operază conform principiilor solidarității între membri și ale participării la conducerea afacerii”

Spre deosebire de cooperative, organizațiile mutuale operează doar prin fonduri proprii,

precedând apariția statutului bunăstarii.

În secolul al- XIX-lea, au fost făcute foarte multe propuneri pentru a răspunde problemelor apărute ca urmare a neputinței muncii, bolii si vârsta înaintată pentru a putea aduna membrii unei anumite profesii. Aceste societăți au fost controlate de către guvern deoarece erau considerate a fi instrumente pentru independența muncitorilor de către socialiști.

Activitățile economice implicate au creat o dependență de sistemele de securitate socială, după cel de-a doilea război mondial, astfel organizațiile mutuale au devenit societăți de protecție socială care suplimentau transferurile sociale chiar dacă sufereau transformări asupra participarii voluntare pentru oferirea sprijinului suplimentar. Aceste organizații au fost asigurate prin stabilirea unui plan de asigurare obligatorie (boală, bătrânețe).

Societatea mutuală funcționează prin independența față de autoritățile publice și prin absența acțiunilor, oferind accesul la servicii sociale finanțate pe baza ajutorului reciproc între membrii. Structura democrată reprezintă adaptarea constantă a serviciilor lor pentru a răspunde nevoilor concrete.

Obiectivul de bază în cadrul cooperativelor si al societăților mutuale îl reprezintă întâmpinarea nevoilor membrilor care sunt în principal persoane fizice, familii sau gospodăriile. Activitatea de bază este determinată de relația dintre membru și întreprinderea economiei sociale.

1.2.2 Subsectorul necomercial al economiei sociale ( asociații, fundații, organizații ale economiei sociale)

La polul opus față de societățile comerciale, se situează asociațiile și fundațiile nepatrimoniale/ nelucrative/non-profit, definite prin Ordonanța de Guvern 26/2000, modificată printr-o serie de legi ulterioare. Aceste “entități juridice (minim trei persoane pentru asociații și una sau mai multe persoane pentru fundații) au ca scop dezvoltarea de activități în interes general sau al unor colectivități, precum și (numai la asociații) activități în interes propriu (scop nepatrimonial). Patrimoniul inițial (ce are un nivel stabilit de lege) se constituie prin aportul asociaților și este fără drept de restituire în cazul lichidării asociației/fundației ”.

Marea majoritate a acestui subsector este compus din asociații și fundații, deși pot fi întâlnite și organizații cu alte forme legale de organizare.

Acest sector este format din toate organizațiile economiei sociale , iar conturile naționale le consideră că furnizează majoritatea producției lor gratuit sau la prețuri nesemnificative din punct de vedere economic.

Asociațiile

“Asociațiile sunt actori social-economici, care împărtășesc valorile democrației, primatul individului și al obiectivelor sociale față de capital și sunt dedicate membrilor lor și interesului general. ”

“Asociațiile sunt jucători importanți în dezvoltarea Uniunii Europene și niciun progres nu poate fi înregistrat fără construirea unui proiect social și politic pentru Europa, fără participarea cetățenilor ei și a actorilor sociali. ”

Scopul principal al acestor asociații este acela de a contribui la interesul general și se diferențiază de organizațile comerciale prin faptul că nu se bazează pe profit.

Principalele caracteristici ale unei asociații sunt dreptul egal de vot, munca voluntară și independența.

Printre asociații cele mai cunoscute forme sunt organizațiile nonguvernamentale, ONG care includ diferite organizații caritabile, de ajutor, asociații ale consumatorilor, sindicate, partide politice etc., bazându-se în mare parte pe voluntariat. Pentru a promova solidaritatea și participarea cetățenilor pe baza unei societăți civile puternice și dedicate, subsectorul necomercial asigură o societate corectă, echitabilă.

Caracteristicile ONG-urilor din România sunt următoarele : sunt formate în mod voluntar, nu sunt create pentru a genera profit personal, scopul principal este bunăstarea societătii, sunt independente față de autoritățile publice.

Fundațiile

“Fundațiile se concentrează pe domenii care merg de la mediu, servicii sociale, sănătate și educație, până la știință, cercetare, artă și cultură. Fiecare are o sursă de venit sigură și de încredere, care le permite să planifice și să execute activități pe un termen mai lung decât multe alte instituții, cum sunt guvernele sau companiile. ”

Tabel 2

Sursă : http://www.efc.be/programmes_services/resources/Documents/Facts_Figs_publication.pdf ,pag. 10-12

Fundațiile sunt o sursă valoroasă de venit pentru asociații și realizează programe speciale pentru public, în diferite domenii. Acestea se regăsesc în diferite domenii de activitate cum ar fi : domeniul sănătății, domeniul dezvoltării, domeniul relațiilor sociale, al științei, al culturii, mediului , religiei, etc. Unele fundații primesc ajutor din partea altor companii, a persoanelor individuale sau a generozității publicului și au dreptul de a fi sprijinite în desfășurarea activității lor de către autoritățile publice locale prin diverse modalități prevăzute de lege.

Tabel 3: Numărul de organizații din România din Registrul Național O.N.G

Sursă: http://www.just.ro/MeniuStanga/PersonnelInformation/tabid/91/Default.aspx

În România cele mai multe organizații sunt asociațiile, reprezentând un număr al solidarității, în timp ce numărul fundațiilor reprezintă un indicator al dorinței de a face bine, de a-i ajuta pe ceilalți.

Asociațiile și fundațiile sunt considerate o parte importantă a economiei sociale datorită faptului că dezvoltă activități de producție sau furnizare de servicii care sunt mult mai apropiate de conceptual de economie social, comparativ cu cele care au drept obiectiv creare de fluxuri financiare.

Forme recente de organizare ale economiei sociale- Întreprinderile sociale

“Cel mai bun mijloc de a înțelege întreprinderile sociale este acela de a le considera ca un grup de organizații care sunt la/sau aproape de granița sectorului pentru a obține profit particular, atingându-și astfel scopul lor social, cel puțin, prin efectuarea de activități comerciale pe piață.”(Smith, Graham)

Termenul de întreprindere socială constituie o organizație nonprofit care în trecut se baza pe venituri precum donații sau ajutoare și care se îndreapta spre domeniul afacerilor pentru a dobândi profituri. Întreprinderile sociale răspund dezechilibrelor apărute pe piața muncii și anume șomajul și instabilitatea locurilor de muncă.

Membrii întreprinderilor sociale pot să își împartă obiectivele chiar dacă nu sunt membri permanenți, existând o legătură stabilă între întreprindere și cei care participă la activități. Beneficiarii reprezintă o parte importantă în aceste întreprinderi datorită inițiativelor de solidaritate reciprocă efectuate de grupuri de cetățeni pentru a-și soluționa nevoile cu ajutorul pieței.

Există mai multe tipuri de întreprinderi sociale: societăți de construcții, societăți de caritate, afaceri deținute de angajați, companii comerciale , companii intermediare pe piața muncii, societate cooperativă mutuală, companie de interes public, afaceri sociale, întreprinderi sociale pentru integrarea în cooperative sociale cu răspundere limitată, etc. ,recunoscute oficial de Comisia Europeană în 1989.

Întreprinderile sociale sunt antreprenoriale, tind a se înclina spre caracteristici de asumare a riscului și nu se bazează pe finanțare de la autoritățile publice, ci pe un venit generat prin activități comerciale.

Trăsăturile comune al subsectorului comercial și necomercial al economiei sociale sunt : au personalitate juridică, au posibilitatea de a-și alege și revoca organele de conducere, își poate organiza toate activitățile (pentru a satisface nevoile unor persoane, familii, gospodării), sunt private ( nu fac parte din sectorul public), iar membrii dețin controlul în procesul de luare a deciziilor în cadrul organizației ( CIRIEC, 2007).

Statul a fost nevoit să își adapteze mecanismele pentru a supraveghea și a impozita fiecare venit al sectorului economic în momentul în care societatea s-a dezvoltat și s-au modernizat structurile cu scop lucrativ. Sistemele de impozitare au fost determinate de activitatea și nevoia de a impozita orice venit care prelua o parte din nevoile publice și micșora anumite costuri ce se cuveneau statului. Structurile economice și sociale au cunoscut un progres concomitent cu dezvoltarea democrației.

Concluzii

Conceptul de economie socială a apărut la începutul anilor ’80 și este relativ nou în literatura științifică de specialitate.

Apariția și dezvoltarea economiei sociale, solidaritatea, pot transforma economia socială într-o forță economică producătoare de locuri de muncă.

Economia socială poate oferi locuri de muncă acelor persoane care sunt descurajate și care poate au renunțat să-și mai caute un loc de muncă. Toate organizațile economiei sociale se bucură de aceleași condiții de funcționare, de oferirea de servicii sociale, precum și producerea de bunuri.

Acest concept de economie socială a fost încadrat în orientări ideologice de stânga, care conduc cetățenii spre egalitate și dreptul de a se implica în activități economice, sociale și politice, dar și de dreapta, care susțin bunăstarea indivizilor. Chiar dacă orientarea spre stânga este mult mai cuprinzătoare, se tinde spre a caracteriza economia socială printr-o abordare de dreapta.

MECANISME DE SPRIJIN ȘI FINANȚARE A ECONOMIEI SOCIALE

Mecanismele de sprijin pentru întreprinderile economiei sociale sunt bazate pe anumite caracteristici specifice, bine grupate în ceea ce privește modul în care profitul este distribuit, economia socială permițând subsectoarelor comerciale și necomerciale o finanțare a costurilor mai mare, în comparație cu întreprinderile private. Costurile vizează interesul întreprinderilor asupra modului de repartizare a bunurilor și serviciilor, însă întreprinderile private își repartizeaza costul spre obținerea de profit. Membrii întreprinderilor trebuie să estimeze atât avantajele cât și dezavantajele pentru a urmări costurile și beneficiile care apar.

Finanțarea modelului social se reflectă din mecanismele de desfășurare, precum și din managemetul serviciilor sociale utilizând o creștere a eficienței. Modernizarea structurilor sociale se face prin promovarea unor modele de finanțare bazate pe impozite sau servicii de asigurare, sănătate care provin din împărțirea unor taxe.

În momentul în care sursele de finanțare sunt absente se crează o dificultate asupra grupurilor economiei sociale prin faptul că acestea nu își pot dezvolta locurile de muncă și legăturile interne sociale.

Mecanisme de sprijin în Europa și România

Politicile de sprijin, precum și mecanismele de suport în Europa sunt adoptate pentru a susține nivelul de dezvoltarea economic și social, iar răspunderea este asumată de către stat în ceea ce privește domeniul asistenței sociale și cel al protecției. Mecanismele de sprijin nu există, așa cum nu există nici un model european al economiei sociale, însă există forme ale unor mecanisme care sunt utilizate în funcție de politica socială care sprijină cel de-al treilea sector al economiei sociale.

Au existat mai multe încercări în a se stabili politica bugetară a economiei sociale, însa una s-a realizat indirect prin politicile pentru ocuparea forței de muncă în programul de lucru pentru cooperative, societăți mutuale, asociații și fundații.

Metodele de sprijin sunt diferite datorită diversității cazurilor existente la nivelul statelor membre. Acestea se împart în : sistemul fiscal al întreprinderilor economiei sociale și politicile publice de spijin ale economiei sociale.

În ceea ce privește prima metodă există mai multe politici fiscale, cât și mecanisme de ajutor care includ avantaje fiscale, dar și reducerea și chiar eliminarea acestora. În unele organizații, avantajele fiscale se reduc sau se folosesc doar în anumite organizații. În ceea ce privește cooperativele, multe țări care au un sistem de impozitare special nu îl extind către toate cooperativele, de exemplu în Grecia este aplicabilă doar pentru cooperativele agricole, iar în Irlanda doar pentru unitățile de creditare. Regimul fiscal este recunoscut în țări precum Italia, Portugalia, Spania, în timp ce în alte țări, tratamentele fiscale sunt reduse.

În majoritatea țărilor occidentale ale Uniunii Europene cele patru forme juridice principale se bucură de un tratament fiscal specific diferit :

Tabel 4 : Sistemul fiscal al întreprinderilor economiei sociale în Uniunea Europeană

Sursă : Economia socială în Uniunea Europeană, CIRIEC, pag. 71-72

Dispozițiile legale privind formele economiei sociale confirmă dreptul de a opera liber pe piață ca orice alt agent privat, însă reglementările sectoriale pot ridica obstacole în calea înregistrării unor domenii de activitate, precum și dezvoltarea independentă a acestora.

În ceea ce privește cea de-a doua metodă și anume politicile publice de spijin ale economiei sociale sunt conturate două modele de politici publice în țările din Uniunea Europeană :

Exemple de politici sectoriale, de sprijin cu referire explicită asupra dezvoltării economiei sociale: politici active de ocupare care implică lucrătorii în cooperative; politicile serviciilor sociale ale asociațiilor , fundațiilor și a altor organizații non-profit au jucat un rol important; politici de dezvoltare a agriculturii și mediului rural în care au fost implicate cooperativele; sprijinirea societățiilor mutuale în cadrul sistemelor de securitate socială.

Principalele elemente care demonstrează importanța politicilor de sprijin ale economiei sociale sunt : recunoașterea socială și politică, vizibilitatea și imaginea dezvoltării naționale, introducerea politicilor sociale publice și a structurilor specifice. Unul dintre acești factori joacă un rol în dezvoltarea națiunilor ce face trimitere la un model de societate ideologic constituind componenta de bază privind implicarea diferitelor forme sociale și politice dintr-o țară.

Politicile specifice economiei sociale susțin întreprinderile nonprofit care operează în afara pieței cu excepția resturilor întreprinderilor din sectorul privat din domeniul lor de acțiune.

“Implementarea acestor politici în țările din Uniunea Europeană sunt explicate în principal, de contextul politic, economic, istoric, social, cultural și instituțional, care este deosebit de fiecare situație la nivel național și regional, în care au fost concepute “.( Rafael Chaves și J.L.Monzón 2000)

Cele patru forme juridice principale beneficiază de politici publice de sprijin diferite :

Tabel 5 : Politici publice de sprijin pentru dezvoltarea economiei sociale în Uniunea Europeană

Sursă : The Social Economy in the European Union- International Centre of Research and Information on the Public, pag. 44

În Europa, există cinci tipuri principale de politici ale economiei sociale care cuprind: politici instituționale, ale cererii, de formare și de cercetare, politicile de susținere bazate pe servicii reale, politici financiare și politici de diseminare.

Măsurile pentru impozitare diferă în funcție de țară, dar și la nivelul Uniunii Europene. În unele țări cum ar fi Italia, regimul de impozitare se micșorează asupra identificării atribuției economiei sociale, iar în alte țări asupra câștigurilor ce provin din grupurile economiei sociale.

Dezvoltarea economiei sociale în România depinde de mai mulți factori cum ar fi : modul de atragere și de întrebuințare a fondurilor prin mecanismele de sprijin ale economiei sociale sau prin veniturile proprii. Cele mai importante mecanisme de sprijin sunt cele cu :

Caracter fiscal asupra : dispensării cu plata taxelor și impozitelor în ceea ce privește actele și operațiunile Caselor de ajutor reciproc pentru salariați; reducerea tarifelor pentru a sprijinii funcționarea Caselor de ajutor reciproc pentru pensionari prin închirierea unor spații pentru desfașurarea unor activități; scutirii de plată pentru diverse taxe vamale pentru importul anumitor echipamente necesare în utilizarea cooperativelor agricole, a mijloacelor de transport, scutirea de la TVA pentru anumite produse, a impozitului pe clădiri , precum și dispensarea de la plata impozitului pe profit aferent activităților economice pentru întreprinderile nonprofit, a achiziționării mașinilor și instrumentelor de muncă și asupra plății impozitului agricol în primii cinci ani de la înființarea cooperativelor agricole.

Caracter non-fiscal : accesul la fonduri – cooperativele agricole au dreptul la subvenții stabilite în programul pentru sprijinirea agriculturii; implementarea anumitor proiecte pentru IMM, acestea fiind finanțate de către administrația locală, cât și a proiectelor cu scop social; acordarea garanțiilor pentru activitățile sociale, statul oferind o guvernare care să nu facă o diferențiere între cooperative în ceea ce privește funcționarea și organizarea lor, precum și folosirea spațiilor pentru activitățile sociale conferit de Unitățile Protejate Autorizate pentru subsectorul necomercial al economiei sociale; construirea gratuită de sedii, spații, terenuri pentru activitățile întreprinderilor non-profit ;

Facilități suplimentare acordate de Unitățile Protejate Autorizate –scutiri de la plata impozitului pe profit, însă cu condiția ca fondul din scutire să fie reinvestit în achiziționarea de utilaje, echipamente tehnologice, amenajarea locurilor de muncă. IMM-urile , de asemenea, pot dispune de anumite reduceri pentru servicii și lucrări, asistență tehnică pentru accesul la servicii de formare, acces la servicii electronice de informare.

Măsuri de finanțare în Europa și România

Cu toate că nu există o politică bugetară a economiei sociale în Uniunea Europeană, există anumite surse de finanțare. Finanțarea este gestionată pe un fundament de reguli stricte, datorită faptului că se bazează pe un control sever în ceea ce privește modalitatea în care sunt întrebuințate fondurile. Structurile de finanțare s-au dezvoltat progresiv prin promovarea întreprinderilor, a instituților, a asociaților de intermediere pentru dobândirea finanțării.

Bugetul Uniunii Europene este gestionat prin intermediul a cinci fonduri de investiții: fondul social european (pentru incluziunea socială și buna guvernanță), fondul european de dezvoltare regională ( atât dezvoltarea regională cât și cea urbană), fondul regional pentru pescuit și afaceri maritime, fondul european agricol pentru dezvoltarea rurală și fondul de coeziune ( convergența economică a regiunilor mai puțin dezvoltate), dar și prin sisteme inovatoare de finanțare cum ar fi : instrumente și mecanisme (Instrumentul de Facilitare a Împărțirii Riscului la Finanțare creat de Banca Europeană), de cooperare instituțională (Federația Europeană a Băncilor Etice și Alternative, fiind una dintre organizațiile cele mai reprezentative ale structurilor de organizare a economiei sociale, regăsite în Franța, Belgia, Italia și Polonia), fonduri de investiții sociale, uniuni de credit.

Fondurile sunt gestionate de Uniunea Europeană și sunt sub formă de granturi pentru proiectele din sectorul politicilor Uniunii Europene și din contracte încheiate de instituțiile Uniunii Europene pentru achiziționarea de bunuri, servicii de care au nevoie pentru a funcționa: formare, echipamanete, studii. Există trei surse principale de venit în cadrul întreprinderilor sociale :

Finanțare guvernamentală- are efecte atat pozitive cât și negative, odată cu primirea bugetului, întreprinderea trebuie să se ghideze după schimbările organizaționale și politice, în același timp cu mișcările guvernamentale, formând 35% din venit.

Activități prin care se obține un câștig- procesul prin care se asigură capitalul necesar pentru a îndeplini sarcina propusă prin vânzaări, închirieri, investiții, afaceri și formează 53% din venit.

Filantropie ( donații de bunuri materiale sau financiare pentru una sau mai multe cauze, acest lucru fiind făcut din generozitate și fiind sprijinit prin voluntariat), formează 35% din venit.

Ponderea acestor surse de venit fluctuează datorită diferențelor dintre țări și nu pot fi luate separat, decât împreună, datorită faptului că nu se vor optimiza dificultățile apărute. În momentul în care o țară alege să își ramifice sursele de venit, unele având o contribuție mai mare, acest lucru este benefic prin faptul că acordă un ajutor și promovează anumite activități ale unor întreprinderi.

Structurile economiei sociale întâlnesc anumite greutăți în ceea ce privește responsabilitatea cu circuitul veniturilor și al cheltuielilor datorită amânării plăților, însă acestea au putut ieși din declin. De asemenea, întreprinderile s-au interesat de nevoile acționarilor, au înfățișat nevoile populației, datorită implicării în procurarea de servicii pentru a putea înlocui politicile guvernamentale.

În noile state membre s-au dezvoltat anumite structuri pentru a sprijini economia socială, CoopEest fiind un fond de investiții privat din Belgia care operează în Bulgaria, Lituania, Polonia și România și asigură finanțarea pentru întreprinderile mici și micro. Aceasta oferă o contribuție financiară pe o perioadă lungă de timp, sub formă de împrumut pentru a-i ajuta în dezvoltarea activității.

Principalele măsuri de finanțare în Uniunea Europeană

Fondul Social European promovează o unitate economică și socială pentru sprijinirea creșterii economice și a ocupării forței de muncă, finanțând prin promovarea economiei sociale și prin ocuparea dinamică, realizându-se prin fonduri relevante ale economiei sociale.

Comunitatea Europeană caută să observe schimbările ce apar la nivel economic și social, să promoveze concurența, spritul anteprenorial, adaptabilitatea folosind resurse ale Fondului Social European .

Principalele măsuri de finanțare în statele membre ale Uniunii Europene

Finanțarea economiei sociale se concentrează pe satisfacerea nevoii materiale și sociale a celor nevoiași acoperind cei trei piloni ai incluziunii active și anume un venit convenabil, accesul la servicii de calitate și intrarea pe o piață a forței de muncă.

Finanțarea este pe bază de fonduri publice și private. Cele publice sunt cele caracteristice ministerelor naționale, analizând desfășurarea unor proiecte și a unor facilități fiscale ale economiei sociale, iar cele private fac parte din cooperative de credit și fundații, fiind adaptabile pentru activitățile economiei sociale.

Dezvoltarea economiei sociale depind de modul de adaptare, de promovare a resurselor,a mecanismelor, a fondurilor private și a celor publice.

În România, măsurile de finanțare pentru subsectorul necomercial și comercial provin din donații, sponsorizări; resurse dobândite de la bugetul de stat; dividendele societăților înființate de către asociații și fundații, subvenții.

Tabel 6 : Măsuri de finanțare în România

Sursă proprie

Mersul economiei sociale se bazează pe fonduri materiale, financiare, resurse naturale și umane prin care activitatea întreprinderilor nu poate funcționa. Economia socială neavând o strategie de evoluție, nu dispunde de un sistem de finanțare, însă inițiativele ce au contribuit la evoluția economiei sociale au ca principal scop atingerea unor obiective precum finanțarea unor proiecte pentru dezvoltarea comunităților, necesitatea unor grupuri pentru a se implica în activități locale.

Măsurile de finanțare pot fi directe sau indirecte, publice sau private, naționale sau internaționale ce rezultă din activități economice comerciale și necomerciale, din bugetul de stat, din donații, finanțări gratuite, obținerea resurselor financiare din anumite activități economice și mecanisme de sprijin pentru o bună evoluție a economiei sociale. Acestea provin din profitul asupra economiei de piață, producția de bunuri și servicii pentru autoconsum, impozite, taxe.

Economia socială în România depinde într-o mare parte de o forță de muncă calificată plătită, dar și voluntară, însă cea din urmă nu este foarte des practicată datorită persoanelor care compară aceasta muncă cu munca practicată în timpul comunismului. În România, voluntariatul ocupă o parte foarte mică față de Europa, ce probabil va crește încet.

Principala însușirea a întreprinderilor economiei sociale este reprezentată de satisfacerea nevoii individuale sau colective. Astfel ies în evidență anumite finanțări care permit o evoluție a economiei sociale : dezvoltarea unor activități care generează servicii sociale, dezvoltă activități din care se obține profit, se pune accent pe educație, formare pentru nevoile ce apar pe piața muncii.

Profitul este repartizat către proprietarul factorilor de producție, însă pentru anumite întreprinderi, profitul nu este repartizat între membrii , ci investit în acele activități care să aducă un bonuns și să corecteze sectoarele care sunt nedezvoltate, iar în cooperative, profitul este împarțit în mod egal în toate sectoarele.

O analiză ce s-a realizat la nivelul întreprinderilor prezintă o perspectivă asupra realității economice, cum se manifestă și cum funcționează formele economiei sociale pe piață. Rezultatele analizei financiare asupra sectorului necomercial al economiei sociale în România se repartizează pe ponderi foarte mari în terenuri, utilaje, mașini și o pondere foarte mică asupra cheltuielilor de dezvoltare, de comerț, servicii și asupra investițiilor financiare, iar în ceea ce privește cooperativele, cheltuielile depășesc veniturile datorită faptul că actorii implicați în subsectorul comercial nu au făcut investiții pentru a-și dezvolta bunul. În concluzie întreprinderile subsectorului necomercial aleconomiei sociale au alocat un capital cât mai mare pentru a crește profitul semnificativ, în schimb despre cooperative nu putem spune același lucru.

Concluzii

Grupările economiei sociale ar trebui să se bazeze pe anumite surse de venit, pe o întrepătrudere între munca benevolă și cea plătită, pe o întrepătrudere între acele resurse financiare produse din vânzarea de bunuri și servicii și pe fondurile publice și cele private. Dacă se respectă aceste mecanisme, grupările economiei sociale pot participa la soluționarea problemelor ce apar și pot promova noutățile ce apar în cadrul desfășurării de servicii.

Componentele economiei sociale întâmpină multe probleme legate de sursele financiare, dispozițiile guvernamentale de protecție sunt neclare și slab dezvoltate, iar sursele principale de venir provin de la țările straine, acest lucru se regăsește cu precădere în Europa de Sud-Est.

CAPITOLUL 2 COORDONATE NAȚIONALE ALE ECONOMIEI SOCIALE

Sectorul economiei sociale cuprinde mai multe forme în statele membre, iar în unele țări este identificat ca o parte a economiei sociale diferite datorită faptului că există regulamente asupra diverselor forme de întreprinderi, în schimb în alte țări există un sector care este mai puțin organizat. Entitățile sunt structurate după cooperative, societăți mutuale, asociații și fundații, desfășurându-și activitatea cât mai competitiv.

Modele europene și românești ale statutului bunăstării

2.1.1 Modele europene ale economiei sociale

Economia socială reprezintă o componentă importantă în economia europeană prin îmbinarea câștigurilor și a legaturii existente se creează locuri de muncă, stabilizându-se o unitate economică și regională, punându-se accent pe o dezvoltare a tehnologiei și a mediului, o dezvoltare durabilă, dând naștere unui capital social, pe valorile oamenilor, pe o teorie a libertății, scopul principal fiind transformarea societății într-una justă, fundamentală.

Întreprinderile economiei sociale sunt compuse din întreprinderi mici și mijlocii, având ca principal scop un sistem economic rezistent, cetățenii ocupând un loc principal în defavoarea capitalului obținut. Unele întreprinderi fac parte din subsectorul comercial și necomercial, iar cele mai multe întreprineri sociale private. Acestea produc bunuri și servicii, iar profitul este transmis către obiectivele sociale, culturale, fiind diferite de la țară la țară. În ciuda obiectivelor întreprinderilor, o parte importantă a economiei sociale în Europa asupra cauzelor sectorului non-profit este reprezentată de șomaj. Datorită faptului că șomajul se regăsea în mai multe țări, activitatea anteprenorială s-a impus asupra acestor cauze, care variază în funcție de statutul bunăstării.

În literatura de specialitate se consideră despre statutul bunăstării că acesta a apărut în apropierea celui de-al doilea război mondial, ca fiind un produs al Planului Bavaridge din Marea Britanie. Acest concept cuprinde o componentă politică, socială ( unitatea socială) și economică ( susținea securitatea, creșterea economică și dorea înlăturarea sărăciei). Principalele acitivități ale acestui termen după Nicholas Barr sunt : prosperitatea care provine atât de la stat cât și din piață prin intermediul veniturilor; serviciile, beneficiile în bani, educație, locuințele în genereal sunt produse de către stat sau uneori de sectorul privat, cum ar fi asistența medicală.

Asa Briggs definea acest concept ca fiind o conducere politică și administrativă având drept scop asigurarea unei surse bănești pentru familii, protecție asupra persoanelor care sunt în incapacitatea de a obține un venit, oferirea celor mai bune standarde pentru toți cetățenii în ceea ce privesc serviciile sociale.

Statul reprezintă rolul principal în apărarea și promovarea binelui economic și social al cetățenilor în acest concept, bazându-se pe principiul egalității de șanse, distribuției juste a averilor pentru cei care se află în incapacitatea satisfacerii propriilor nevoi.

Datorită faptului că acest termen s-a răspândit rapid, au renunțat la folosirea acestuia, iar în acest moment statul bunăstării este asociat cu termentul de stat capitalist.

Statutul bunăstării a apărut ca urmare a procesului de industrializare și a reformării sociale, precum și a teoriei modernizării. Reformările sociale au fost create datorită nevoilor societății, statul trebuind să asigure o bunăstare a acesteia pentru a-și satisface cetățenii. Teoria modernizării, prin procesul de industrializare și democrație a ajuns la putereapolitică cu ajutorul partidelor democrate și sociale, formându-se un stat al bunăstării.

Espin-Andersen grupează statutul bunăstării în funcție de regimurile liberale, conservatoare, social-democrate. Acesta consideră că statele capitaliste sunt state ale bunăstării, dar nu și faptul că valoarea cheltuielilor sociale reprezintă un indicator pentru a defini statulul bunăstării și pentru a observa diferențele ce apar.

Tabel 7 : Gruparea statelor bunăstării în funcție de regimuri

Sursă : Esping‐Andersen- Cele trei lumi ale capitalismului bunăstării,1990, tabel 3.3

Statul liberal al bunăstării controlat de către piață – sistemul de asistență socială se bazează pe testarea societății, beneficiile și asigurările sociale sunt neînsemnante, iar statul oferă protecție asupra sistemelor private de asigurări. Beneficiile sunt acordate celor cu venituri mici, regulile fiind foarte stricte, însă nu sunt numeroase pentru a nu încuraja ieșirea de pe piața muncii. În acest regim, mobilizarea politicii de stânga ( a clasei muncitoare) cât și de dreapta este diminuată. Marea Britanie este văzută ca un model al liberalilor. Datorită nivelului scăzut de guvernare, aceasta este asociată cu un domeniu foarte mare de voluntariat, care se fundamentează pe resursele private. Statul contribuie de asemenea la finanțarea serviciilor pentru cel de-al treilea sector și pentru sectoarele care sunt centrate pe profit.

Statul conservator al bunăstarii – predomină păstrarea deosebirii dintre statutul social și cel de clasă, asigurările sociale private nu sunt numeroase, de asemenea exclud femeile casnice, veniturile sunt distribuite neuniform, prin urmare reîmpărțirea beneficiilor este redusă. O atribuție importantă o are biserica, aceasta dorind ca familia să păstreze tradiția, încurajând femeile să stea acasă, deoarece statul ar trebui să ofere bunăstarea familiei. Suportul politicilor publice ușurează pornirea spre productivitate pentru dezvoltarea asociațiilor. În aceste țări, serviciile de asistență socială au fost gândite de către organizațiile nonprofit. În Spania și Italia, cheltuielile privind asistența socială sunt reduse, familiile finnd considerate elementele principale în realizarea acesteia. Cooperativele din Italia s-au unit pentru a onora nevoile existente pe piața muncii.

Statul social-democrat al bunăstării – fiind reprezentat de o egalitate a celor mai ridicate nivele, garantând că muncitorii au dreptul la aceleași standarde cu cei bogați. Beneficiile sunt acordate în proporție cu câștigurile. În comparație cu alte regimuri, statul este văzut ca un element principal de respectarea a drepturilor sociale ale cetățenilor. Implicarea populației în domeniul muncii îmbunătățește costurile asupra bunăstării. În țările din Nordul Europei, cea mai mare cotă este reprezentată de asistența socială, asociațile se ocupă de interesele cetățenilor, iar cooperativele de agricultură sunt cele mai răspândite.

Autorul menționează faptul că nu există un „stat curat al bunăstării” deoarece fiecare model a împrumutat componentele unul de la celălalt. Factorii care diferențiază cele trei regimuri sunt moblizarea politică a grupării de muncitori, a culturilor precum și a statului. Prin urmare, factorii cei mai importanți sunt de natură socială, culturală și politică.

O altă abordare a modelului de state ale bunăstării este făcută de L. Hantrais :

Modelul continental – asistența socială este finanțată de către stat prin impozitele plătite de către salariați. Acest model reîmparte veniturile între cetățeni, menține disproporția prezentă pe piață. Este existent în țări precum Belgia, Italia, Germania.

Modelul Nordic – finanțarea prin impozite și îngrijiri medicale se află în opoziție cu finanțarea privind ajutorul și efectuările de venit. Acest model se regăsește în țări precum Irlanda, Marea Britanie.

Modelul Sudic – sistemul de apărare nu este foarte dezvoltat. Elementul principal în acest model este reprezentat de familie, relațiile existente și pe biserică, în țări precum Spania.

2.1.2 Modele românești ale economiei sociale

După mai mult de patru decenii de comunism, cu o economie socialistă, România, se situează într-o perioadă de trecere către o economie de piață. Statul bunăstării socialist fiind distinct de cel capitalist, fundamentat pe o economie de piață.

Caracteristici ale statului bunăstării în socialism: cetățenii trebuie să muncească, prin urmare nu au nevoie de ajutor social; asigurarea unei prosperități colective, prin excluderea sărăciei și o reîmpărțire a câștigurilor pentru a echilibra disproporțiile ce apar; întreprinderile reprezentau rolul principal în ceea ce privesște bunăstarea; nediscriminarea femeilor și a minorităților; servicii sociale gratuite pentru educație și sănătate.

Pe lângă aceste caracteristici, nivelul de trai și veniturile s-au redus, iar bunurile și alimentele de bază au crescut. România nu se încadrează într-un model clasic al statului bunăstării, fiind un sistem mixt cu un caracter puternic liberal.

Statul bunăstării în România este asociat cu modelul statului instituțional al bunăstării deoarece în timpul revoluției principalul element care efectua drepturile sociale ale populației, era statul. Acestuia îi reveneau cea mai mare diviziune din venit, piața fiind exclusă, dorind să includă toți cetățenii într-o procedură de protecție. În acel timp munca era obligatorie, oamenii trebuiau să iși găsească un loc stabil de muncă, fiind garantat de către stat, iar dreptul la venit era obligatoriu. Întreprinderile trebuia să acorde locuri de muncă cetățenilor, iar mutarea acestora dintr-o întreprindere în cealaltă reprezenta o formă de a tăinui șomajul.

Prin această modalitate de a acorda un loc de muncă, reprezintă una din caractersiticile regimului conservator. Această caracterstică era bine menținută și susținută de către muncitori, deoarece aceștia își cunoșteau bine drepturile, știind că pentru a munci trebuie să primească ceva în schimb.

Imediat după revoluție, statul nu mai deținea funcția de asigurare a bunăstării, iar guvernele europene au luat aceleați măsuri considerând că acestea conduc către diminuarea și redefinirea statului bunăstării. Însă nu se poate spune clar că statul s-a retras total din aceste atribuții.

Evoluția statului bunăstării în România se îndreaptă către modelul sudic, care are un un rol scăzut al statului, iar caracteristica regimului socialist încurajează dezvoltrea conceptului de cetățenie socială. Populația optează pentru un loc de muncă, în loc de a beneficia de ajutor din partea statului, de aceea șomajul și ajutorul social au valori minime. Limitele legale asupra drepturilor sociale erau bine definite, deoarece în perioada comunismului, protecția socială era legată de muncă. În acea perioadă. Toți cetățenii aveau de câștigat, ducaând un trai decent, prețurile erau scăzute și supravegheate, însă datorită capacității de cumpărare a cetățenilor era tot mai mare, întrecând astfel ofertele de bunuri, iar absența acestora devenea din ce în ce mai vizibilă. Se dorea îndepărtare inegalităților existente, astfel locurile de muncă, educația, sănătatea erau considerate elemente principale pentru toți cetățenii. Sistemul a fost cuprins de o criză economică, salariile diminuându-se, protecția socială și educația au scăzut, astfel toți acești factori au contribuit la deteriorarea standardului de viață în ultimii ani ai comunismului.

Statutul bunăstării din România în perioada regimul comunist era bazat pe o economie socialistă, nu pe cea de piață, comparând circumstanțele dintre un model de stat al bunăstării cu perioada anterioară anul 1989.

Actorii economiei sociale

Economia socială are caracteristici care diferă în funcție de țară, de modelul de activitate, de modelul cutural, precum și formele întreprinderilor, trăsătrurile comune ale înstituțiilor pentru a pătrunde asupra dfieritelor moduri de reglementare. Actorii economiei sociale țintesc spre o valoare a instituțiilor. A politicilor sociale comune și anume o rezolvare a neclarităților ce apar.

Întreprinderi ale economiei sociale din Marea Britanie (model anglo-saxon)

Modelul anglo-saxon are la bază noțiunea de întreprindere nonprofit. Această abordare este susținută de voluntari pentru a se putea focaliza pe acele grupuri de persoane care sunt dezavantajate, astfel diferențiind întreprinderile sociale de cele private. În această țară întreprinderile pe bază de voluntariat era un obiectiv social al cetățenilor, activitățile bucurându-se de independență, pentru dezvoltarea economiei sociale în cel de-al treilea sector. Întreprinderile se bazau pe educație, formare, oferirea de servicii sociale, a locurilor de muncă.

În anii 1990, a apărut un nou model de cooperative care au dus la acceptarea guvernului a noțiunii de economie socială, astfel întreprinderile sociale s-au răspândit rapid și sunt numeroase, foarte multe fiind de dimensiuni mici, localizate în mediul urban. Conducătorii întreprinderilor se implică prin efectuarea unor activități care să îi atragă pe participanți spiritual și rațional, această metodă fiind una care implică rezolvarea problemelor într-un mod rapid. În cadrul întreprinderilor sociale, numit și cel de-a treilea sector se regăsesc cooperativele, asociațiile și fundațiile, întreprinderile de comerț și numeroasele organizații sociale. Printre acestea se regăsesc și cooperativele de muncitori, fiind de dimensiuni mici, însă sunt puternice, deoarece se ocupă de foarte multe domenii de activitate cum ar fi crearea și oferirea persoanelor șomere a unor locuri de muncă.

Mai târziu, a fost creată o strategie care dorea schimări în cultură, să remedieze oferta, dar și finanțarea, prin realizarea următoarelor obiective-posibilitatea finanțării de către întreprindere, oferirea de servicii sociale, însușirea unei culturi specifice pentru întreprindere, fixarea cadrului de lucru.

Marea Britanie se remarcă prin strategia membrilor comunității de a realiza proiecte noi în ceea ce privește dezvoltarea serviciilor .

Întreprinderi ale economiei sociale din Spania și Italia (model Sud-european)

În modelul Sud-european, domeniul principal al cooperativelor era cel de a propune anumite servicii, de care alte întreprinderi nu se puteau ocupa. Astfel cooperativele din Italia au apărut în mai multe regiuni datorită modului prin care puteau oferi anumite servicii, cum ar fi asigurarea locurilor de muncă, dar și a modului în care au putut răspunde anumitor servicii din persoanele și asupra schimbărilor ce au apărut în familii, în ciuda faptului că statul deținea rolul asupra domeniului sănătății și cel al educației, aceste cooperative s-au răspândit rapid.

Activitatea cooperativelor sociale din Italia era îndreptată spre comunitatea locală, spre acele segmente ale comunității care aveau nevoie de servicii sociale în domeniul asistenței medicale, de îngrijire a persoanelor în vârstă și ajutor pentru persoanel care se aflau în șomaj. Participarea voluntară a scăzut semnificativ în cooperative, multe dintre cooperative funcționând fără ajutorul voluntarilor. Cooperativele sociale au încercat să modifice sistemele de asistență socială, având avantajul deoarece sunt strâns legate de piață, acest lucru determinându-le să fie competitive, profitabile și să obțină rezultate cât mai bune în activitatea economică, fiind în concordanță cu eforturile depuse.

Asociațiile și fundațiile Italiei nu sunt dezvoltate suficient, funcționând pentru nevoile populației, nedistribuind profitul. Acestea se împart în întreprinderi voluntare, asociații culturale, dar și cooperative sociale care sprijină nevoile generale ale membrilor comunității și întreprinderi neguvernamentale care ajută țările mai puțin dezvoltate.

Cooperativel sociale din Spania au apărut în anul 1998, acesea ocupându-se de servicii în educație, sănătate, oferirea locurilor de muncă pentru persoanele marginalizate, precum și alte activități sociale care nu erau protejate de piață. Acestea nu sunt de dimensiuni mari și au fost create pentru a deține un rol administrativ, de aceea nu oferă foarte multe servicii, însă alte sectoare cu ar fi cel al comerțului sprijină formarea membrilor, iar sectorul de transport își distribuie munca în mod egal între toți membrii. Principiile după care funcționează cooperativele, societățile, fundațiile și asociațiile sunt asupra priorității individuale și colective, oamenii au un rol prioritar în fața câștigurilor și acordarea de ajutor reciproc.

Întreprinderi ale economiei sociale în Europa de Est

În Europa de Est apar noi întreprinderi private ce furnizează principalele servicii. Fundațiile sunt privite ca și întreprinderi care acordă ajutoare bănești, iar resursele sunt folosite doar pentru un anumit caz. Acestea pot să excludă membrii ce nu îndeplinesc sarcinile și care nu au puterea de a controla activitățile. Cooperativele își redbândesc terenurile, iar asociațiile sunt reprezentative pentru modelul social de întreprinderi. Există foarte multe forme de întreprinderi prin care energia și bunăstarea care pot fi percepute prin unele situații care confirmă indicațiile economiei sociale.

Întreprinderi ale economiei sociale în Polonia (model central)

Conceptul de economie socială în Polonia a început să fie foarte des folosit, întreprinderile sociale se bazau pe comerț, însă cel mai greu pentru aceste întreprinderi era găsirea finanțării și a împrumuturilor. Întreprinderile economiei sociale au rol economic și social, prioritatea fiind asupra profitului pentru a îndeplini nevoile membrilor, controlul asupra membrilor, precum și realizarea nevoilor lor. Cuprind mai multe forme : cooperative de credit cooperative bancare, organizații mutuale, fundații și asociații, cele din urmă ocupându-se de domeniul serviciilor sociale, asigurarea sănătății, educație, cultură, precum și producția agricolă.

În perioada actuală Polonia este țara lideră în domeniul întreprinderilor sociale. Intratea în Uniunea Europeană în anul 2004 a adus noi oportunități pentru a rezolva problemele existente pe piața muncii și pentru a îmbunătăți standardul de viață. Întreprinderile sociale furnizau următoarele servicii sociale precum educație, de îngrijire și sănătate și tehnic, precum lucrări de curățenie.

Întreprinderi ale economiei sociale în Franța și Belgia (model continental)

În Franța și Belgia cooperativele au fost recunoscute pentru satisfacerea nevoilor sociale sub controlul strict al statului. Furnizarea serviciilor în aceste țări nu erau solicitate datorită lipsei de profit. Activitatea asociaților a început să prospere, accentul fiind pus pe dezvoltarea locală în Franța. Economia socială în această țară este compusă din mai multe întreprinderi, cooperative în domeniul bancar,cooperative agricole, de producție, de consum ; întreprinderi mutuale în asigurări, ocuparea locurilor de muncă ; asociații de sănătate, cultură, sport ; fundații, scopul principal fiind interesul general, cât și cel colectiv.

Modelul întreprinderilor franceze au exercitat o influență asupra europenilor în ceea ce privește domeniul economiei sociale.

În ceea ce privește Belgia se știe că această țară are o economie socială superioară, evoluând treptat, îndreptățită să-și exercite puterea. Fundațiile au ca principal scop îmbunătățirea și organizarea inițiativelor asupra excluderii sociale. Belgia se ocupă de sectoarele agriculturii, a culturii și a sportului, dar și a finanțelor, preocupându-se de dezvoltarea economiei sociale și de ocuparea unui loc de muncă pentru persoanelor care sunt într-o situație defavorabilă. Pentru susținerea economiei sociale, această țară oferă angajaților anumite avantaje, prin acordarea de bonusuri, precum și oferirea de prigrame spciale pentru dezvoltarea profesională, oferind tuturor salariaților anumite sprijine pentru dezvoltarea economiei sociale. Economia socială este eficientă datorită serviciilor pe care le oferă persoanelor neajutorate și oferirea locurilor de muncă.

Întreprinderi ale economiei sociale în Suedia și Finlanda ( model nordic)

Acest model are ca principal obiectiv satisfacerea nevoilor sociale și egalitatea între genuri. Cooperativele și asociațiile au regândit serviciile existente și au creat unele noi, încercând să extindă activitatea acestora.

În Suedia, activitățile sunt numeroase și se ocupă cu ajutorul acordat comunității, fiind organizate de către cooperative agricole, de comsum, gospodărești, dar și cooperative în domeniul educației, asociații și fundații privind ocuparea locurilor de muncă.

În Finlanda, cooperativele nu sunt numeroase, însă asociațiile și fundațiile sunt răspândite, fiind sprijinite cu fonduri publice. Aceste fundații sunt monitorizate de către stat și au dreptul de a dispune doar de unele servicii din domeniul sănătății, educației și a oferirii de locuri de muncă. Întreprinderea socială nu avea o definiție clară pentru această țară, însă după anul 2004, întreprinderile sunt considerate sub forma unei afaceri, prin încercarea de a obține profit prin emiterea de bunuri și servicii pe piața finlandeză.

România

Economia socială reprezintă un concept care este folosit pentru diferite întreprinderi, fiind înființate de către cetățeni pentru a combate problemele cele mai des întâlnite prin cooperative de cosum, de credit, meșteșugărești; asociații și fundații ; societăți mutuale : Casele de Ajutor Reciproc pentru pensionari și salariați , Unitățile Protejate Autorizate .

În România, conceptul de întreprindere socială are două înțelesuri, în primul rând se referă la trăsăturile economiei sociale, însă sunt specifice în mod deosebit pentru cooperative și asociații, iar în al doilea rând se referă la domeniul juridic al întreprinderilor. Trăsăturile pentru cooperative sunt esențiale pentru dezvoltarea activității, în special serviciile sociale și deschiderea către un public larg, iar pentru asociații se referă la introducerea unor noi activități în domeniul serviciilor, precum și asumarea riscurilor de către membrii.

Cooperativele își pot distribui profitul în mod egal cu contribuția de capital a membrilor, veniturile fiind din vânzarea produselor, la prețuri concludente, în timp ce veniturile asociațiilor sunt din donații sau subvenții, iar prețul vânzărilor de produse sunt foarte mici. Fiecare membru are dreptul la un singur vot, oricare ar fi numărul de părți sociale pe care le posedă, avantajele fiind numeroase, în primul rând reprezintă o sursă de venit sigură.

În România, cooperativele au apărut în urma unei nevoi sociale și economice, pentru a-i putea ajuta pe micii producători, scopul nefiind cel de a obține profit, ci pentru a putea satisface nevoile membrilor. Elementele principale ale cooperativei fiind participarea efectivă a membrilor care contribuie la capital care este împărțit în mod egal între membrii pentru dezvoltarea cooperativei; cooperativele sunt deschise pentru persoanele care doresc să devină membre; membrul stabilește politica cooperativei; cooperativa se ocupă de formarea și educarea membriilor săi; iar cel mai important element îl constituie interesul și grija pentru comunitate.

Cooperativele de consum sunt asociații al carui scop principal este organizarea de activități pentru a sprijini nevoile membriilor, fiind principalul furnizor de servicii pentru populația rurală. Activitățile practicate în cadrul acestei cooperative sunt numeroase, în producția industrială, vânzarea de utilaje agricole și produse specifice agriculturii, export și import pentru anumite produse, acțiuni culturale, educative și de sprijinire și formare a membrilor. Aceste activități sunt prestate de membrii cu produse pe care pe cumpără sau le produc, profitul fiind distribuit proporțional. Veniturile au înregistrat o evoluție crescătoare și are la bază o structură mult mai eficientă a raportului dintre venituri și cheltuieli, în comparație cu cooperativa meșteșugărească. În perioada comunistă, această cooperativă avea o poziție dominantă asupra economiei sociale, iar după anul 1990, după trecerea de la o economie centralizată la una de piață, au fost nevoite să se mențină în limita resurselor, aflându-se într-o continuă scădere.

Cooperativele de credit sunt asociații autonome, unite voluntar, scopul fiind ca și în cazul cooperativei de consum, ajutorul acordat membrilor, ănsă pentru a îndeplini și nevoile comunde de ordin economic, social, cât și cultural. Diferența dintre celelalte cooperative este dată de numărul foarte mare de membrii, minim o sută, însă un membru nu poate părăsi cooperativa decât după un an de la achitarea ratei de împrumut. Sunt constituite prin asociere voluntară a persoanelor, fără discriminări de naționalitate, limbă, religie, poate fi membru orice persoană care se află în apropierea cooperativei. Activitățile sunt multiple în împrumuturi bancare, acordarea de bunuri pentru dezvoltarea agriculturii, fiind orientate către mediul rural sau persoane neajutoarate. Aceste cooperative oferă anumite produse de creditare, nu foarte complexe, în special pentru persoanele din mediul rural. Dintre toate cooperativele, acestea nu sunt răspândite, iar ca și rentabilitate, acestea sunt de asemenea, cele mai puțin performante.

Cooperativele meșteșugărești sunt asociații de persoane fizice, activitatea principală fiind cea de de producție, prestării de servicii și comercializarea mărfurilor, fiind localizate în mediul urban și distribuite în toate regiunile țării, în special în zona de Vest și Nord-Est. Realizează și activități în domeniul industriei ușoare și a reparării de utilaje. Cele mai importante sectoare sunt în producția manufacturieră, textile, pielărie, dar și comerț. În ceea ce privește activele cooperativei rămase din achitarea sumelor datorate către membrii se transmite către o altă societate cooperativă de aceeași formă din cea mai apropiată localitate.

Cooperativele de consum și cele meșteșugărești dețin foarte multe clădiri, terenuri și mijloace de producție care au fost obținute în perioada regimului comunist.

Numărul cooperativelor de consum, credit și cele meșteșugărești a scăzut după anul 1990.

Tabel 8 : Evoluția cooperativelor din perioada 1989-2010

Surse Unitatea Națională a cooperației meșteșugărești și Institutul Național de Statistică

Cooperative agricole sunt forme de asociere, scopul fiind cel de exploatare a suprafețelor agricole și de utilizare a mașinilor și a utilajelor, dar și de a îmbunătăți produsele agricole. Sunt organizate pe ramuri de activitate. În cazul dizolvării cooperativei, partea indivizibilă revine membrilor cooperatori, prin împărțire.

Cooperativele agricole și cele meșteșugărești au în comun foarte multe aspecte legate de funcționare și de organizare. Pincipiul comun fiind cel legat de preocuparea comunitară, pentru o evoluție durabilă a comununității, precum și a politicilor aprobate de către membrii săi.

Societăți cooperative de valorificare sunt asociații de persoane fizice, obiectivul principal fiind exploatarea produselor proprii, care de cele mai multe ori sunt prelucrate de către membrii sau cele procurate din alte surse.

Cooperative de locuințe sunt asociații de persoane fizice, scopul fiind cel de a cumpăra/ construi/ închiria/ renova pentru membrii din cooperative.

Tabel 9 : Regimul de funcționare al cooperativelor

Sursă : European cooperative movement- J.Chloupkova, Department of natural resources, 2003

Scopul principal în societățile cooperative de transporturi este cel de a realiza activități de transport pentru membrii, dar și îmbunătățirea economică a activităților de transport. Se regăsesc si cooperativele pescărești, dar și cele forestiere, având scopul de a repera, amenaja și proteja domeniul din care provin.

Prin urmare, se remarcă o scădere a numărului de membrii în cooperativele din România, deși acest sistem are numeroase utilaje și forțe pentru a se putea revigora aceste cooperative, pentru a putea răspunde cererii consumatorilor sau al nevoii unor lucrători sau producători. De asemenea, un pas foarte important ar fi evoluția cooperativelor de credit pentru că acestea pot sprijini activitatea economică și ar putea ajuta acea partea a populației care au nevoie de sprijin.

După anul 1990, numărul membrilor din cooperativele și al salariaților s-au redus drastic, în Nord-Est se află cele mai multe cooperative, chiar dacă este o regiune săracă.

Întreprinderile nonprofit ale economiei sociale nu au avut aceeași evoluție precum cooperativele de credit, cunoscând un regres încă din perioada regimului comunist, iar imediat după această perioadă, numărul acestora a început să crească. Acestea sunt întreprinderi private care se ocupă cu producerea de servicii gratuite, formând cel mai dezvoltat sector al economiei sociale, ia profitul, dacă există, nu poate fi distribuit între membrii. Caracteristica principală fiind legată de activitățile de interes general, dar și colectiv.

Cea mai nouă fundație este cea comunitară, scopul principal fiind orientarea resurselor către nevoile comunității, fiind o fundație locală care participă la bunăstarea standardului de viață al populației din acea zonă.

După perioada comunistă, fundațiile și asociațiile au crescut ca și număr datorită faptului că nu trebuiau să ceară permisiunea guvernului pentru a le crea.

Conform Institutului Național de Statistică, asociațiile și fundațiile, în anul 2000 au înregistrat un număr de 32.160, iar la sfârșitul anului 2010 acestea au atins un număr de 62.680, remarcându-se o creștere față de anul precedent, fiind regăsite mai mult în mediul urban, decât cel rural, de asemenea personalul a crescut în această perioadă.

În economia socială, fundațiile și asociațiile reprezintă acei actori economici datorită faptului că furnizează servicii sociale, de educație și sănătate, precum și forță de muncă. Se remarcă o creștere a personalului în perioada crizei economice, în alte întreprinderi reducându-se numărul de salariați.

Organul de conducere al asociaților este reprezentat de adunarea general, iar al fundațiilor este directorul, aceste organe de decizie aprobă bugetul de venituri și cheltuieli, iar fiecare membru are dreptul la vot.

Anumite fundații și asociații, obiectivul esențial este cel de a sprijini persoanele aflate în incapacitate sau să înființeze locuri speciale pentru desfășurarea anumitor activități. Profitul realizat este utilizat pentru realizarea obiectivelor. Cele mai multe dintre organizații practică activități în domenii precum sport, cercetare, educație și formare profesională. Acestea sunt scutite de la plata impozitului pe profit. Sursele de venit din România sunt în principal din donații și sponsorizări, resurse financiare limitate. Aceste forme contribuie la oferirea de servicii membrilor comunității.

Organizațiile mutuale au apărut în urma incapacității individului de a-și lua măsuri de precauție împotriva riscurilor.

Scopul principal al Casele de Ajutor Reciproc este acela de sprijini membrii prin acordarea de împrumuturi cu dobândă pentru nevoi personale, cuprinzând și nevoile medicale, ocupându-se de activități culturale, sociale, turistice. Inițial, numărul acestora a crescut în perioada de după anul 2000, scăzând ușor în 2010, datorită reducerii numărului de salariați, această formă de organizare, funcționează exact ca și o asociație.

Există două modele de Case de Ajutor Reciproc, și anume pentru pensionari și salariați. Pentru salariați, împrumutul se acordă numai acelor membrii care au statut de salariat, având ca “obiect de activitate atragerea de depuneri, sub formă de economii și acordarea de împrumuturi cu dobândă care se întoarce la fondul social al membrilor, după deducerea cheltuielilor statutare”, fiind cea mai reprezentativă formă de economie socială la nivel european.

Casele de Ajutor Reciproc pentru Pensionari constă în “sprijinirea membrilor prin acordarea de împrumuturi cu dobândă și activități conexe cu caracter social, cultural, turistic, dar și de alte tipuri”. Membrii sunt persoanele pensionare. Se poate înființa prin asocierea liberă și voluntară a “ pensionarilor, indifferent de sistemul de asigurări sociale din care provin, beneficiarii de ajutor social și membrii de familie, soț, soție, precum și copiii majori aflați în întreținerea pensionarilor sau a beneficiarilor de ajuror social, membrii ai acelei Case de Ajutor reciproc pentru Pensionari”.

De asemenea pot desfășura și alte activități prestarea de servicii contra unei plăți minime, desfacerea de produse alimentare la prețuri reduse, asigurarea transportului, cunoscând o evoluție foarte mare.

Întreprinderile din România caută noi soluții pentru a rezolva problemele existente.

Unitățile Protejate Autorizate sunt definite ca fiind “operatorul economic de drept public sau privat, cu gestiune proprie, în cadrul căruia cel puțin 30% din numărul total de angajați cu contract individual de muncă sunt persoane cu dizabilități.”

Acestea sunt întreprinderi conduse de către organizațiile nonguvernamentale care asigură și ilustrează obiectivele economice și sociale prin modul de integrare a persoanelor cu dizbilități, dar pot fi înființate și de persoane fizice care angajează persoanele care au nevoie de îndrumare prin constituirea unor ateliere, secții. Finanțările pot fi acordate de către diferite persoane, din acțiunile de voluntariat sau donații.

Unitățile Protejate Autorizate sunt scutite de plata impozitului pe profit de către stat doar în cazul în care acestea își reinvestesc profitul obținut în proporție de 75%. România încearcă să construiască un model pentru a ajuta categoriile sociale defavorizate să aibă acces la servicii.

Concluzii

Economia socială se bazează pe sarcinile individuale cât și cele colective asupra producerii de bunuri și servicii prin evoluția economică și socială a populației. Întreprinderile economiei sociale sunt private, pe bază de voluntariat, având o responsabilitate mare, iar împărțirea profitului este limitat.

Economia socială aparține unei orientări de stânga, care implică drepturile și egalitatea cetățenilor, dar și de dreapta care vizează un grad înalt al nivelului de trai asupra individului. Obiectivul principal al întreprinderilor economiei sociale este cel de a crește patrimoniul aducând câștiguri economice și sociale.

Cooperativele au avut un rol important asupra servicilor sociale pentru membrii cât și pentru familiile acestora. Numărul fundațiilor și asociațiilor au crescut rapid după perioada comunistă. În ceea ce privește perioada din ultimii ani, se remarcă o scădere asupra întreprinerilor economiei sociale deoarece nu există suport din partea statului și nici o strategia clară, pusă bine la punct, numărul de angajați scăzând drastic, cele mai afectate fiind cooperativele.

Pentru o dezvoltare a formelor de economie socială este nevoie de modernizarea și organizarea întreprinderilor existente sau crearea unor noi organizații cu ajutorul unor materiale de sprijin, dar și monitorizarea anumitor activități din cadrul întreprinderilor, realizându-se o funcționare eficientă, dar și o dezvoltare la nivel comunitar.

Studiu de caz

Inegalitățile veniturilor –comparație între România și Europa

În studiul de caz vom analiza sărăcia și inegalitățile privind veniturile din România și Europa. Făcând o paralelă între standardele de viață în anumite țări, ne bazăm pe Produsul Intern Brut care demonstrează gradul de bunăstare al unei țări în comparație cu o altă țară, în decursul unui anumit timp. Acest indicator nu cuprinde foarte multe aspecte despre distribuția veniturilor dintr-o anumită țară și despre factorii nemonetari pentru a determina nivelul de trai al populației. Indicele privind distribuția inegală a veniturilor poate realiza un proces de remediere, de calificare, de inovare a persoanelor care sunt apte de muncă sau poate stabili o legătură asupra sărăciei sau asupra eliminării sociale.

Criza economică a demonstrat nesiguranța condițiilor de viață și a punctelor slabe ale populației în țările mai puțin evoluate dar și în cele mai evoluate din punct de vedere economic. Aceste puncte slabe ale populație au fost diferite de la țară la țară datorită politicii sociale. O importanță deosebită va fi atribuită inegalității asupra gradului de dezvoltare a condițiilor de viață, fiind accentuate e criza economică.

Datorită faptului că bunurile materiale nu pot fi repartizate în aceeași măsură tuturor cetățenilor apar inegalitățile sociale și sărăcia, fiind adevărul esențial al comunității. Această disproporție a societății în care o parte a populației deține un procent mai mare din averea societății, iar o parte este reprezentată de acei cetățeni care se află într-o situție nu tocmai bună, neavând suficiente fonduri pentru a-și menține existența. Societatea se confruntă cu o mare problemă în ceea ce privește sărăcia, deoarece aceasta vine cu numeroase minusuri care sunt dăunătoare pentru populație, având o autoritate asupra modului de influență a țării, caracterizând diferit țările bogate de cele sărace.

Europa de Est și România doreau înlăturarea disproporțiilor existente, nereușind să atingă nivelul de evoluție ca și țările din Vestul Europei. Inegalitățile existente la nivelul societății sunt dăunătoare pentru echilibrul unei societăți, diferența dintre persoanele bogate și cele sărace, private de multe lucruri, fiind o consecință negativă a efectului de polarizare socială. Societatea, aflându-se într-o schimbare continuă, se confruntă cu disproporții economice, materiale, fiind stabilite din veniturile pe care unele persoane le obțin, disproporții sociale, care se observă din modul de viață diferit al oamenilor. Însă, disproporția materială se află pe primul loc în România. Acestea apar datorită societății actuale care recompensează diferit populația, ceea ce poate duce uneori la lipsa unei motivații de a avea o poziție socială bună, așa cum se regăsește în societatea românească. Sistemul de învățământ diferă, famiile bogate își permit să își ducă copii la școli prestigioase, în timp ce famiile sărace aleg școlile cu un grad mic asupra calității, însă în ultimele decenii au avut loc unele remedieri.

În ceea ce privește România, sărăcia și inegalitatea veniturilor s-au regăsit încă de la formarea statului român, iar nici o metodă nu a reușit să micșoreze aceste componente, de aceea ne aflăm printre primele locuri în Europa referitor la sărăcie. Încă de la începuturi, România s-a confruntat cu o disproporție față de alte țări precum Franța.

În perioada 1965-1989, inegalitățile veniturilor și sărăcia au început să se îndrepte, însă modalitățile pe care le-au adoptat nu au fost cele mai avantajoase deoarece acestea au stagnat, reușind să comprime orice propunere. În final, România s-a confruntat cu o stare de inactivitate, o stagnare economică accentuată. Spre sfârșitul comunismului, a lăsat țara într-o structură nu tocmai competitivă, la nivel economic și social. Ocuparea forței de muncă în perioada comunistă la nivelul țării predominau salariații, particularii și patronii.

Inegalitatea veniturilor joacă un rol important, fiind determinat de ansamblul gospodăriilor, de nivelul de educație care permite accesul la muncă, de statutul de salariat sau patron. Dezvoltarea economică și dimensiunile demografice ale gospodăriilor arată aproximativ o cincime din inegalitatea totală a veniturilor. Cea mai mare contribuție se regăsește la nivelul gospodăriilor, a membrilor ocupași în sectoarele non-agricole, cu deosebire în servicii. Particularii au o pondere de 39.6% din inegalitatea generală a veniturilor, al doilea factor ca importanță în inegalitatea rurală este reprezentat de patroni care au 15.5% din inegalitățile de bunăstare, în timp ce salariații sunt prezenți în comerț cu o pondere de 80%. Caracteristicile demografice precum vârsta și numărul de copiii aflați î întreținerea gospodăriei arată inegalitatea generală a venitruilor gospodăriilor, în timp ce educația determină aproximativ 8% din acestea. Angajații sunt plătiți după modul în care sunt productivi asupra muncii prestate, o gospodărie medie în România, statusul ocupațional explică 12% din inegalitățile de venit.

Sărăcia a crescut în anii de tranziție, reducerea sărăciei fiind un element important pentru estimarea politicii sociale a unei anumite țări.

Tabel 10 : Coeficientul GINI și proporția populației sărace

Sursă Institutul Național de Statistică

Aceste cifre ne arată o creștere a inegalităților sociale în România, cât și în celelalte țări mai dezvoltate. Prin urmare, drepturile sociale regăsește un model de stat în România care tinde spre liberalism, unde sistemul de asistență socială se bazează pe testarea societății, pe importanța dată de beneficiile și asigurările sociale care se devalorizează, dar și spre un model sudic unde munca este divizată. Despre statutul bunăstării și despre drepturile sociale putem spune că reprezintă o garantare guvernamentală asupra venitului minim, al educației, al hranei și asistenței medicale.

Se observă cum în cele mai multe cazuri, sărăcia crește de la an la an, iar în Bulgaria și România, mai mult de o cincime din populație este supusă asupra unui grad mare de sărăcie. Cele mai scăzute procente asupra nivelului redus de sărăcie se regăsesc în Ungaria. Riscul de sărăcie se diferențiază de la o țară la alta datorită costurilor ridicate asupra vieții. Se poate remarca că din anul 2000 riscul asupra sărăciei rămâne aproximativ stabil, însă cea mai mare diferență se poate vedea în România din perioada comunistă până în anul 1994. Diferențele au devenit evidente când populația a fost împărțită după statutul ocupațional, șomerii ocupând cele mai mari procente după anul 2000 , în România aceștia dețineau un procent de 45,4% față de persoanele angajate care erau de 17.2%, Bulgaria (48.8), Ungaria (44.8%), (Polonia 45,4%), fiind o categorie vulnerabilă expusă riscului de sărăcie, în schimb persoanele care munceau erau supuse unui risc cât mai mic, Bulgaria deținând persoane angajate într-un procent de 7.7%, Ungaria 5.3%, și Polonia 11.4%.

Pentru a putea preveni și reduce sărăcia ar trebuie luate anumite măsuri de protecție, de sprijin pentru a asigura condiții de viață mai bune, prin desfășurarea de activități sociale. O măsură importantă este stabilirea unei paralele între indicatorii de sărăcie înainte și după transferurile sociale ( inclusiv pensiile), care poate reduce rata de risc a sărăciei populației, astfel prin această metodă activitățile sociale au fost diminuate în România și Bulgaria. Pensia reprezintă cea mai importantă și cea mai frecventă formă utilizată în transferurile sociale,prin care indicatorii ar trebui să o aibă în vedere .

Rata sărăciei este cu mult mai mare la femei, în comparație cu cea a bărbaților, în special din cauza faptului că femeile care au o vârstă mai mare de 65 de ani deoarece rata de sărăcie este aproape dublă față de cea a bărbaților, cea mai mare diferență regăsindu-se în Bulgaria cu o rată de 3,8%. Copii, tinerii, persoanele cu un nivel redus de educație sunt cei mai expuși asupra unui grad mare de risc, o treime aflându-se sub pragul de sărăcie.

Sărăcia ar putea fi eliminată în Ungaria (12%) deoarece se poate observa o creștere foarte mică a populației sărace, în schimb bulgaria și Polonia pentru a se obține o inegalitate perfectă, ar trebui împărțite proporții mai mari din veniturile populației ( aproximativ 30% ), apoi se apropie și România cu un coeficient de 31% în anul 2003-2004.

Venitul este determinat ca fiind un câștig într-un an dintr-o gospodărie. Coeficientul Gini se fundamentează pe dimensiunile unui raport al populației și al veniturilor obținute. Inegalitatea veniturilor ar putea fi ținută sub control, însă istoria ne demonstrează faptul că o forță intensifică inegalitățile asupra bogăției până când se ajunge la un rezultat exagerat. În acest moment se ajunge atunci când o mare parte se concentrează și i se înmânează proprietarului mult mai rapid decât creșterii economice.

Creșterea populației bogate a câtorva țări din Europa din perioada 1987-2004, au crescut rapid.

Tabel 11 : Coeficientul GINI și proporția populației bogate

Sursă : WorldBank

În perioada de tranziție, foarte multe situații s-au schimbat, copii find cei care au avut de suferit, deoarece în perioada comunistă, statul asigura educația, sănătatea, aceștia putându-se bucura de o mare atenție. Astfel multe cheltuieli asupra beneficiilor sociale s-au micșorat, multe asociații s-au alăturat pentru a spijini nevoile, creându-se un proces de privatizare. De aceea multe întreprinderi publice și private vin în ajutor pentru a sprijini un nivel de trai ridicat, prin urmare ne asemănăm de modelul sudic.

Printre cele mai ridicate valori din uniunea Europeană, în ceea ce privește inegalitaea veniturilor se regăsesc în România, deoarece veniturile a celor mai bogați 20% din anul 2003-2004 s-au regăsit în țara noastră. De asemenea se remarcă o creștere a stratificării sociale ale populației bogate, coeficientul Gini a crescut, atingând în perioada 2003-2004, 31 de puncte procentuale.

În acest tabel putem observa o creștere a populației bogate în România, imediat după perioada comunistă, datorită modului de funcționare a vieții economice și sociale. Între anii 1970-1989 s-a remarcat o creștere economică asupra factorilor cantitativi, observându-se o mărire asupra producției, venitului național, dezvoltându-se puternic. Cea mai mare parte a investițiilor s-au îndreptat către industrie și construcții, iar bogăția românilor o reprezintă locuințele personale.

În ceea ce privește Polonia se remarcă o stagnare a populației bogate în anii 2003-2004 datorită revenirii emigranților și a sosirii unor imigranți din alte șări mai sărace, suferind foarte multe schimbări în economie, politică și cultură. De asemena, în anul 1993, șomajul a crescut de la un procent de 7% la unul de 17%, scăzând apoi în 1994 la 10%, apoi mărindu-se până la 21% în perioada 2003-2004, cum se poate observa în tabel după anul 2000 populația bogată s-a redus dramatic.

În anii 1990, Bulgaria era o țară în care agricultura predomina, iar veniturile populației proveneau din munca agricolă, însă după anii 2000 s-a remarcat cu o creștere economică rapidă, deși nivelul veniturilor este unul scăzut în comparație cu celelalte țări europene.

Asupa Ungariei, se remarcă o creștere a veniturilor mai ales în anul 2004 când această țară devinde membră a Uniunii Europene, acesta fiind un factor important asupra economiei.

Au existat foarte multe inegalități asupa distribuției veniturilor asupra populației, venitul persoanelor mai mare de 20% care au înregistrat cel mai mare venit au primit venituri de cinci ori mai mari decât celelalte persoane care dețineau un venit mai mic de 20%. Inegalitățile existente asupra procentului obținut din quantila superioară și cea inferioară, diferă de la o țară la alta, în anul 2003-2004 România, Bulgaria, respectiv Polonia au obținut o valoare sub cinci, în timp ce Ungaria o valoare peste șase. Țările care au valori reduse ale indicelui inegalității veniturilor, au o rată a sărăciei scăzute.

Tabel 12 : Inegalitatea veniturilor

Sursă : WorldBank

Inegalitatea veniturilor precum și a bogăției, se regăsește în cele mai ridicate nivele din ultima perioadă, acțiunea fiind corespunzătoare cu importanța istoriei noastre. Din tabel se pot remarca diferențele dintre cel mai mare 20% venit, fiind cu mult superior celui mai mic venit 20%, averea fiind distribuită inegal, bineînțeles, diferă de la țară la țară. Se poate observa diferența în Ungaria, care are un venit mult mai mare și care se menține în comparație cu celelalte țări.

Țările precum Ungaria, Polonia și Bulgaria își măresc veniturile, după cum se poate observa în tabel , datorită stratificării sociale care se manifestă atât în aceste state dezvoltate, cât și în cele care fac pasul către o economie de piață. Diferențierea populației se remarcă prin ficare persoană care are un comportamnet diferit și care doresc să își creeze o bunăstare individuală, cât și consumul de bunuri și servicii care diferă de la om la om, unii fiind tentați spre consum, în timp ce alții spre economisire, de aici rezultă diferențele între venituri ale populației cu un venit ridcat și unul scăzut. Transformările ce au avut loc de-a lungul timpului au creat o imagine negativă asupra modului de trai creând o inegalitate între venituri și cheltuieli.

Distribuția veniturilor din România este reprezentată de un nivel scăzut și cu un grad înalt de inegalitate, înregistrând o creștere în perioada de tranziție, în ciuda unui declin economic, creșterea economică fiind vizibilă chiar și după anul 2000, însă după câțiva ani se imprima o scădere. Această inegalitate nu este văzută foarte bine datorită populației care consideră această situație ca fiind nejustă din cauza diferențelor dintre nivelul de trai scăzut al majorității populației în comparație cu cel ridicat al familiilor bogate. Multe persoane cu un nivel scăzut al veniturilor nu au posibilitatea sau competențele pentru a avea un loc de muncă cu un venit rdicat, pentru a duce o viață mai ușoară, este de asemenea văzut ca fiind nedrept, paralel cu acea parte a populației care au înregistrat o creșterea mare de venituri . Datele arată că a avut loc o polzarizare a veniturilor care a demonstrat creșterea între veniturile mari și cele mici obținute de populație. Efectele au fost cauzate de politicile salariale și fiscale,de criza economică și accesul inegal asupra resurselor.

Pentru a promova o politică economică și socială și pentru a remedia existenta distribuție a veniturilor și pentru a preîntâmpina inegalitatea, trebuiesc luate anumite măsuri de protecție. Pentru a stompa creșterea inegalităților, trebuiesc propuse anumite măsuri cum ar fi ca programele de ajutor social să crească cheltuielile publice pentru scopurile sociale și să susțină impozitul care crește procentual pentru persoanele bogate. Anumite țări ar putea ajuta populația săracă printr-o metodă de impozitare mai mare a persoanelor cu un venit ridicat, aceste taxe fiind drepte și astfel ar putea încuraja populația spre un trai decent. O altă modalitate de reducere a inegalității populației cu venituri mici este promovarea unor politici care au o direcție spre îmbunătățirea ocupării locurilor de muncă, prin acordarea tuturor cetățenilor care au nevoie de un loc stabil și de un venit sigur pentru a-i stimula în activitățile de muncă. De asemenea trebuiesc luate și unele măsuri în ceea ce privește dezvoltarea agriculturii, dar și a regiunilor în care gradul de sărăcie este ridicat, precum și oferirea unor programe de specializare și de pregătire a muncitorilor pentru a se califica. Educația este un alt factor important pentru dezvoltarea persoanelor deoarece aceasta poare aduce dreptul la un statut , o viață decentă și un venit generos.

În perioada 2003-2004 se poate observa o scădere a veniturilor celor mai bogați 20% ai populației, într-o perioadă de declin econimic și o rată a inflației ridicate datorită evoluției prețurilor și a majorării TVA (efecte: politici salariale neadecvate, indisciplinei financiare, întreruperi ale eforturilor de stabilizare) în comparație cu perioada 2000-2001, această scădere fiind stabilită de o scădere a salariilor precum și a pensiilor.

O analiză asupra inegalităților și a stratificării sociale este provocată de : evoluția sectorului privat și adaptabilitățile pe piața muncii, remarcându-se o diferență între sectorul public în care câștigurile nu sunt foare mari însă sunt fixe și sectorul privat în care câștigurile sunt mari, dar există de asemenea un risc mai mare și un timp de lucru lung; liberalizarea sistemului de plată, salariile sunt mai mari datorită riscului asumat; particularizarea, existând anumite diferențe între câștigurile acordate de către stat și sectorul privat; noi piețe de servicii, transformările afectează populația săracă, diferențierea deja existentă pe piață crează aspecte negative. Sărăcia predomină, nivelul decent de viață este distrus, conducând la o degradare a calității vieții. Rezultatele se observă după diferențierea veniturilor populației, cuantila superioară a țărilor menționate în tabel, predomină, iar indicele Gini oscilează în România, Bulgaria și Ungaria, având o valoare între 23-33, țările aflându-se într-un grad mediu de inegalitate în ceea ce privește distribuția inegală a câștigurilor. Se poate observa că în Polonia în anul 2003-2004, coeficientul Gini a obținut o valoare de 36, având un grad înalt de ineglitate în distribuire.

Răspândirea populației, în funcție de nivelul bunăstării demonstreză următoarele direcții : gradul de diferențiere a venitului încadrează populația cu cel mai mare 20% venit care dispune de o diferență de peste 18% față de cei cu cel mai mic 20% venit; există o diferențiere între gospodăriile în funcție de numărul de copii, cu cât numărul copiilor este mai mare, cu atât statutul bunăstării este mai redus și invers; un alt factor important este locul de muncă, peste 30% fiind ocupat de societatea bogată.

Grafic 1 Grafic 2

Grafic 3 Grafic 4

Sursă proprie

În România, după anul 1994, coeficientul Gini, atinge o valoare de șase puncte, însemnând o creștere cu 14%, însă în perioada crizei 2008-2010 se remarcă o scădere pentru prima dată de 12% după anul 1990 . Forte multe persoane și-au mărit averea în perioada 2005-2007 cu aproximativ 28%, iar în anul 2007, România deținea cel mai mare indice al inegalității în Uniunea Europeană. Creșterea coeficientului ne plasează sub Bulgaria, Ungaria și Polonia. În anul 2010, România a ocupat cel mai mare loc din Uniunea Europeană în ceea ce privește inegalitatea veniturilor, iar după anul 2007 a devenit cea mai inegală țară din Europa.

Inegalitățile veniturilor în Bulgaria trec printr-o perioadă de creștere și descreștere, riscul de sărăcie fiind determinat de evoluția inegalității economice. Dezvoltarea familiei, a unei locuințe și nivelul de trai sunt corelate cu dezvoltarea economică, și nu cu inegalitatea veniturilor. În anii 1988-1994, coeficientul Gini a crescut ajungând la o valoare de 0.31, apoi a urmat o perioadă de scădere în 1994-2001 și mai târziu o creștere, în 2001 ajungând la un nivel de 0.25. Evoluția inegalităților este un rezultat al evoluției economice și al politicilor de venit. Creșterea acestor inegalități din anii 1990 s-a datorat dezvoltării sectorului privat, prcum și a recesiunii economice. Inegalitățile de gen pe piața muncii și educația au scăzut.

Inegaliatea veniturilor din Ungaria au început să crească după anii 1980, având un indice de 0.23 în anii 1987-1988. Nu a fost o creștere a inegalității în primii ani de tranziție, însă în anii 2000-2001, indicele a ajuns la 0.26. Modificările au fost mici în perioada 1987-2000. Schimbările inegalității pot fi situate în două părți, prima fiind marcată de începutul anilor 1990, fiind caracterizată de mișcări rapide și profunde în structura economiei. Comerțul Ungariei s-a prăbușit, iar întreprinderile socialiste au dat faliment, de aceea această perioadă a fost caracterizată de o scădere masivă a ocupaării forței de muncă. În perioada 1994-2004, schimbările în tehnologie au fost tot mai mari, de aceea tinerii cu școală au avut cât mai multe perspective de angajare, în timp ce pentru persoanele sărace s-a înrăutățit. Rata de angajare a persoanelor needucate reprezintă cel mai redus nivel din Uniunea Europeană, datorită dimensiunilor subdezvoltate ale întreprinderilor mici și mijlocii. În perioada 2004-2010, inegalitatea veniturilor s-au redus, politicile de distribuire au jucat un rol important datorită faptului că au crescut impozitul pentru cei mai bogați. Efectul crizei economice arată o creștere a celor care se confruntă cu dificultăți financiare. Gradul de îndatorare reprezintă, de asemenea, o problemă foarte gravă.

Polonia înregistrează în perioada 1987-1988 un coeficient Gini de 0.26. Se poate observa din tabel că această țară înregistreză cea mai mare valoare a coeficientului în perioada 2003-2004. Cea mai mare parte din populația țării trăiește în sărăcie, situația îmbunătățindu-se după anul 2010, indicele scăzând cu 11%, cheltuielile în ceea ce privește locuințele s-au îmbunătățit. Între 1988-2004 se remarcă o scădere în educația pentru ocuparea unui statut profesional, rata șomajului dublându-se. Nivelul de inegalitate s-a stabilizat după anul 2004.

Tabel 13 : Cheltuieli sociale ca procent din Produsul Intern Brut

Sursă Eurostat

În ceea ce privește cheltuielile sociale, țările au înregistrat creșteri din perioada comunistă până în anul 1999, cu excepția Bulgariei care se remarcă prin creșteri și descreșteri de-a lungul anilor. În anul 1996, Polonia a întrecut nivelul Produsului Intern Brut din anul 1989, iar Ungaria pe cel 1999.

Creșterile acestor țări încep de la o cotă redusă a cheltuielilor sociale,de la repercursiunile politicilor adoptate, dar și a resurselor din domeniul sociale care nu sunt mulțumitoare. În perioada actuală, chiar dacă cheltuielile sociale sunt mici, nu reprezintă un factor avantajos, datorită nevoile foarte mari ale populației prin utilizarea eficeintă a resurselor.

Tabel 14 : Ratele creșterii Produsului Intern Brut

Sursă WorldBank

Aceste țări au trecut prin perioade dificile, însă au început să se îndrepte. După cum se poate observa, România, după perioada comunistă, s-a redresat ușor, însă în 1999 situația s-a îngreunat, fiind urmată de o creștere apoi de o scădere. Bulgaria, și-a redresat situația economică, indicând aspecte pozitive asupra valorilor, iar Ungaria și Polonia se mențin stabile, înregistrând valori pozitive asupra creșterii Produsului Intern Brut.

După căderea comunismului, România a avut un nivel scăzut de inegalitate, fiind o țară mai puțin inegală, ca și Ungaria. Inegalitatea veniturilor a crescut în România în timp. În anul 2010 se afla pe locul cinci în uniunea Europeană asupra inegalităților de venituri, având un coeficient Gini de 0.27, fiind clasată printre cele mai inegale țări din Uniunea Europeană datorită nivelului ridicat al coeficientului care abia după acest an a înregistrat o scădere. În anii 1990, ceoficientul Gini a înregistrat valori în creștere, ajungând în anul 1993 la un coeficient de 0.33, o dată cu creșterea economică, fiind urmată de o perioadă relativ stabilă.

Agricultura a reprezentat cea mai importantă etapă pentru contribuția la bugetele gospodăriilor, reducând inegalitățile veniturilor, aceasta fiind principala sursă de venit. Un element important este faptul că România are cele mai mici praguri de sărăcie din Uniunea Europeană. În perioada creșterii economice 2000-2008, au crescut de asemenea și venitul și consumul,iar ratele de sărăcie au rămas stabile.

Cele mai expuse la sărăcie sunt acele gospodării care includ mai mult de trei copiii, în anul 2010, România a avut cel mai mare risc de sărăcie, după Bulgaria, din media Uniunii Europene.

Inegalitatea veniturilor în Bulgaria se bazează pe conceptul de venit net echivalent pe membru al gospodăriei, în momentul în care impozitarea a fost făcută. În ultimele decenii au existat perioade de creștere, dar și de scădere a coeficientului Gini în anii 1988-1989, atingând cele mai mici valori. După anul 1990 a existat o creștere a inegalității. După această perioadă s-a remarcat o ruinare a majorității populației, ducând la o diferențiere între veniturile și averile populației, remarcându-se o scădere a inegalității în perioada 1995-2004. Dezvoltarea economică și politica veniturilor sunt efectele evoluției inegalității veniturilor, dar și modificările după anul 1989 când țara a optat pentru democrație și economie de piață. De asemenea un alt factor este reprezentat de politica guvernului care a creat creșterea inegalității prin acordarea unor stimuli asupra salariilor. Creșterea inegalității veniturilor între 2004-2011 a implicat o perioadă de creștere economică și de restricții din sectorul public din timpul crizei. Produsul Intern Brut a fost într-o continuă creștere în perioada 1999-2005. Evaluarea creșterii economice asupra reducerii inegalității veniturilor poate fi explicată prin situația piețelor externe, investițiile străine în țară, emigrație, dar cele mai seminficative sunt poltica veniturilor, impozitarea și ocuparea forței de muncă. Bulgaria are un nivel ridicat al emigranților, aproximativ 5% din populație au părăsit țara în perioada 2000-2011 ceea ce a redus inegalitatea pe piața muncii, iar șomajul a scăzut.

Inegalitatea veniturilor în Ungaria se bazează pe conceptul de venit net echivalent pe membru al gospodăriei, în momentul în care impozitarea și transferuruile sociale au fost făcute. Inegalitatea veniturilor a scăzut în perioada 1987-1988, indicele Gini măsurând cel mai mic nivel din ultimii cincizeci de ani, inegalitatea începând să crească după anul 1993, urmată de mici scăderi în perioada 2000-2001. Cel mai mare Gini în Ungaria a fost de 0.32 în anul 2002. Cele mai mai inegalități au fost înregistrate în perioada 2005-2007, inegalitățile resimțindu-se la persoanele cu venituri mari.

Conform Eurostat, Ungaria este țara cel mai puțin inegală privind inegalitatea veniturilor din Uniunea Europeană, menținându-și un indice Gini de aproximativ 0.25 și se află printre țările cu cel mai scăzut nivel de sărăcie la nivel european. Riscul de sărăcie și inegalitatea veniturilor au crescut rapid după anul 1988. Pe parcursul anilor de tranziție, procentajul dintre bogați și săraci a crescut. În ceea ce privește inegalitatea cheltuielilor de consum în Ungaria, inegalitatea este în creștere între 1989-1999, indicele Gini a cheltuielilor de consum a crescut de la 0.21 la 0.26, iar până în 2003 inegalitatea asupra consumului a stagnat.

Coeficinetul Gini pe cap de locuitor în Polonia a fost de 0.25 în anul 1980. S-a remarcat o creștere a inegalității veniturilor în perioada 1993-2004, fiind o creștere moderată. În anii de tranziție nu există o creștere a inegalității veniturilor asupra economiei de piață, acest lucru putând fi explicat prin veniturile gospodăriei care scad, iar după anul 1993 veniturile au început să crească în mod constant. Indicele Gini pentru veniturile de piață a fost de 0.54, iar pentru venitul disponibil de 0.33 în anul 2011. Un rol foarte important în reducerea inegalității de venituri de piață este sistemul de impozitare din Polonia.

Numărul de copii pentru gospodăriile sărace este în scădere în perioada 2004-2011, în timp ce pentru gospodăriile bogate a crescut. Venitul disponibil al persoanelor bogate a crescut în perioada 1987-2004, în timp ce la populația săracă a scăzut. De asemenea pentru gospodăriile bogate ponderea veniturilor de piață a crescut foarte mult în ultimii ani, însă a fost redusă datorită sistemului de impozitare. În anii 1993-1994 rata sărăciei a crescut foarte mult datorită creșterii economice și a înrăutățirii de pe piața muncii. Situația Poloniei în 2000-2004 a rămas aproximativ aceeași, sărăcia fiind cosniderată ca făcând parte din inegalitate datorită distribuției inegale a veniturilor. Indicele Gini pentru consumul casnic a crescut în perioada 1993-2011, demonstrând faptul că inegalitatea a crescut constant.

Aceste creșteri din țările menționate în tabel sunt în strânsă legătură cu reducerile asupra inegalităților veniturilor, deoarece politicile europene urmăresc reducerea inegalităților precum și creșterea standardului de viață și a Produsului Intern Brut. În momentul în care populația se va afla sub o creștere a bunăstării, atunci vor înregistra o evolție a veniturilor.

Concluzii

Inegalitățile economice, polarizarea socială și gradul de sărăcie înalt sunt dispoziții sociale determinate de o perioadă lungă de timp. Privarea de bunuri materiale influențează nivelul de bunăstare, de educație, sănătate. Persoanele bogate și cele sărace trăiesc în lumi sociale diferite ceea ce determină dezordine și probleme sociale. Scopul principal al acestui studiu de caz este de a explica cauzele inegalității sociale și de a sugera anumite măsuri de protecție pentru a remedia greșelile apărute pe piața socială și pentru a crește statutul de bunăstare.

Studiul de caz analizează relația dintre inegalitatea veniturilor, gradul de dezvoltare și nivelul de educație din perioada 1987-2011. Se constată o inegalitate a veniturilor pe termen scurt, accentuându-se o creștere sau descreștere a coeficientului Gini. Creșterile Produsului Intern Brut sunt strâns legate de reducerile inegalității veniturilor în România, Bulgaria, Ungaria și Polonia. Principalul element fiind creșterea bunăstării populației, precum și a Produsului Intern Brut. Cel mai important procedeu este educația, având o influență majoră asupra inegalității veniturilor. Soluțiile, metodele de sprijin și politicile sunt cele mai importante elemente pentru a putea diminua inegalitățile veniturilor. Cu cât nivelul de educație este mai ridicat, cu atât locul de muncă este mai bun, de aici rezultînd diferențele majore între venitul cel mai mare și cel mai mic al populației.

În prima parte a studiului am demonstrat conceptul de inegalitate care există în toate țările, care desemnează un rezultat al dezvoltării economice. În cea de-a doua parte am arătat nivelul de dezvoltare al fiecărei țări reprezentat de inegalitățile veniturilor, prezentând metodele, tehnicile de măsurare și măsurile de protecție. Aceste mecanisme de sprijin trebuie puse în mișcare de către stat, acesta fiind cel care adiminstrează distribuțiile.

Bibliografie

Geopolitică, Integrare , Globalizare, Editura Mica Valahie, București- ilie Bădescu, Ioan Mihăilescu