Coordonate de Securitate Energetica In Romania Si In Zonele Limitrofe
Coordonate de securitate energetică în România și în zonele limitrofe
Cuprins
Abrevieri
Argument
Introducere
Capitolul I. Securitatea energetică
I.1. Securitatea energetică – pilon al securității naționale
I.2. Impactul crizei economice asupra securității energetice
I.3. Amenințări la adresa securității energetice
Capitolul II. Politica energetică a Uniunii Europene
II.1. Tratatul de la Lisabona și Strategia Europa 2020
II.2. Perspective europene în domeniul energiei
II.3. Impactul crizei din Ucraina asupra securității energetice
Capitolul III. Securitatea energetică a României
III.1. Strategia energetică a României
III.2. Aspecte privind cooperarea energetică României cu Republica Moldova
III.3. Securitatea energetică în regiunea Mării Negre
Concluzii
Bibliografie
Anexe
ABREVIERI
Alin. – alineatul
Art. – articol
ex. – exemplu
m.c. – metri cubi
Op. cit. – operă citată
p. – pagină
pp. – pagini
A.G.R.I. – Interconectorul Azerbaidjan-Georgia-România
U. E. – Uniunea Europeană
O.N.U. – Organizația Națiunilor Unite
O.P.E.C – Organizația Țărilor Exportatoare de Petrol
P.E.O.P. – Sistemul de Transport Interstatal al Petrolului și Gazelor
P.I.B. – Produsul Intern Brut
S.S.N.R. – Strategiei de Securitate Națională a României
S.U.A. – Statele Unite ale Americii
Argument
A vorbi despre importanța energiei în relațiile internaționale poate părea deseori un truism în zilele noastre: este un fapt recunoscut pe scară largă că statele lumii, tóate națiunile, depun eforturi substanțiale și pun la punct strategii de conservare și protejare a resurselor proprii, respectiv de acces cât mai nerestricționat la resurse din import sau de găsire a unor resurse alternative ieftine și suficient cantitativ. Asupra alegerii temei voi face câteva precizări. În ultimii ani a devenit tot mai evident faptul că guvernanța energetică se situează pe un câmp de luptă între un sistem de guvernanță bazat pe pe piață și instituții (guvernarea legii) și sisteme geopolitice de concentrare a puterii la nivelul unor blocuri regionale. Pe de altă parte, creșterea prețului la combustibilii fosili și evenimentele din Orientul Mijlociu și Rusia au scos din evidență faptul că securitatea energetică a Europei depende într-o măsură mult pera mare de importuri, ceea ce a făcut ca politicile de securitate energetică ale Europei să reîntărească politicile climatice. Securitatea energetică un este, în fond, o chestiune cu care să se confrunte doar România, ea interesează fiecare stat în parte din Europa, iar cel mai important pas, în acest moment, este acel al prudenței, către explorare, un către o exploatare pripită. Se aduce în discuție parteneriate strategice și opțiuni privind securitatea energetică, două mari teme privitoare la poziționarea noastră între vecini, la securitatea națională, dar și la alianțe externe. Ele trebuie să fie tratate cu toată responsabilitatea, într-o manieră care să aibă în permanență în vizor viitorul României și, implicit, viitorul relațiilor pe care le avem cu partenerii din exterior. Toate acestea se corelează și cu poziția geopolitică a României. Principalele proiecte de interes promovate de România: Nabucco, PEOP, Proiectul AGRI precum și interconectarea sistemului național de transport al gazelor naturale cu cele ale statelor vecine îi dau o importanță strategică în Europa. Dorința Rusiei, în ultimii ani, de a crea un “cartel al gazului” alături de Qatar și Iran face parte din același fenomen de manipulare a prețurilor prin controlul strict al ofertei. Din 2001 există deja Forumul Țărilor Exportatoare de Gaz, cu sediul la Teheran. Puterea economică se poate transforma în putere politică și geopolitică, cum o dovedesc cartelurile de tipul OPEC. Prin urmare, consider că securitatea energetică a României precum și a zonelor limítrofe este o temă de actualitate iar pe fondul acestor realități am încercat să evidențiez evoluția și dinamica securității energetice a României precum și a partenerilor noștri strategici.
Introducere
În condițiile moderne, lumea fiind împărțită în state dezvoltate și state slab dezvoltate, unul din cei mai valoroși factori ai dezvoltării economice și stabilitate pe plan internațional îl constituie resursa, mai ales cea energetică. Punctele forte ale unui stat reprezintă, de fapt, oportunitățile acesteia pentru înregistrarea unui avantaj competitiv și anume, cel de recunoaștere și exploatare a resurselor energetice și reprezintă punctul forte sau cheia spre creșterea și dezvoltarea pe scena relațiilor internaționale.
Nu este surprinzător că în Vest se remarcă un interes crescând pentru înțelegerea mecanismelor care contribuie la dezvoltarea României și ca un număr important de cărți, de articole politice și de filme documentare analizează „ideea de România”. Punctele de vedere sunt, evident, diverse, dar există un element asupra căruia toți autorii sunt de acord, anume că România este contradictorie și în același timp un stat cu potențial.
Rezultatul este că România a a început să joace un rol mult mai important în Europa, fiind un centru strategic, voința politică pentru a menține securitatea internă și externă și o viziune strategică în afacerile economice, politice și militare. Scopul lucrării constă în cercetarea coordonatelor de securitate energetică în România și în zonele limitrofe, cu ajutorul analizelor teoretice și metodologice adecvate situației curente și de perspectivă a resurselor energetice, prin elucidarea oportunităților de perfecționare și implementare a strategiilor de cooperare economică cu Uniunea Europeană și Republica Moldova. Stadiul actual al cercetărilor. Lucrarea de față prezintă un subiect interesant, securitatea energetică a României și a zonelor limitrofe. Este o temă de actualitate, mai ales datorită faptului că în acest moment criza din Ucraina încă nu s-a încheiat. Am folosit surse din 2014 și articole online la zi pentru a evidenția cât mai profund și în același timp de a oferi o claritatea asupra subiectului prezentat. Contextul geopolitic în regiunea Mării Negre a suferit modificări esențiale prin prisma faptul că interesul principalilor poli de putere spre acest spațiu, s-a mărit considerabil, fiind văzut ca o „poartă de intrare” și în același timp ca un spațiu de tranzit, sau mai bine zis drum sigur între asiatici și consumatorii europeni de energie. În ceea ce privește istoriografia ce a abordat în general, aspectele privitoare la coordonatele de securitatea energetică a României și a zonelor limitrofe este una vastă. Am analizat câteva aspecte esențiale cu privire la securitatea energetică, privită ca un pilon al secutății naționale, precum și amenințările la adresa ei și am utilizat cărțile Orientări privind securitatea energetică a României, avându-l coodonator pe Silviu Neguț, respectiv Energety Security: Economics, Politics, Strategies, and Implications scrisă Carlos Pascual și Jonathan Elkind. De asemenea, am folosit la cercetarea mea și Enciclopedia politică și militară din anul 2009 sub coordonarea lui Teodor Frunzetti și Vladimir Zodian, pentru a arăta importanța securității economice asupra securității energetice. Pentru a evidenția politica energetică a U.E. precum și perspectivele sale în domeniul energiei am folosit The Black Sea Region and EU Policy: The Challenge of Divergent Agendas, avându-i ca autori pe Carol Weaver și Karen Ienderson. De asemenea, site-ul oficial al U.E. cu privire la politica energiei a oferit informații importante pentru cercetarea mea. Datorită interesului meu pentru securitatea energetică, având în vedere situația Rusiei în acest moment, am decis să cercetez, pe lângă o vastă bibliografie ce a tratat mai mult sau mai puțin această temă, și unele aspecte privind cooperarea energetică a României cu Republica Moldova, precum și importanța regiunii Mării Negre din punct de vedere energetic. Așadar am utilizat Redimensionări și configurări ale mediului de securitate: zona Mării Negre și Balcani, avându-i ca autori pe Alexandra, Saracinschi și Cristian Băhnăreanu. Pentru a evidenția interesul meu am cercetat și Politics in the Black Sea: Dynamics of Cooperation and Conflict, scrisă de Tunc Aybak.
Structura lucrării. Scopul și sarcinile investigate au determinat structura tezei, care include: argument, introducerea, trei capitole, concluziile, bibliografia și anexele. În ceea ce privește structura lucrării mele, am abordat punctele esențiale ale temei elaborate. Astfel mi-am împărțit lucrarea în trei capitole în care am identificat câteva aspecte privitoare la securitatea energetică a României și a zonelor limitrofe. Așadar, în primul capitol, am încercat să evidențiez rolul securității energetice în cadrul securtății naționale, am subliniat și impactul crizei economice asupra securității energetice și nu în ultimul rând existența amenințărilor și factorilor de risc la adresa securității energetice. În cel de-al doilea capitol al lucrării am încercat să subliniez câteva aspecte referitoare la politica energetică a U.E. Trebuie să menționez faptul că, România este un membru al U.E. din 2007, ca atare se aliniază la politicile energetice precum și la Strategia Europa 2020. Mai mult decât atât, am dorit să nuanțez și situația actuală, prin criza din Ucraina, ce impact are asupra securității energetice.
Europa deține a șaptea parte din consumul mondial de energie și este dependentă de importuri pentru mai mult de jumătate din necesarul energetic. Pentru a face față cererii explozive de hidrocarburi, Comisia Europeană a preluat rolul de lider în dezvoltarea parteneriatelor energetice strategice cu furnizori tradiționali ai U. E. – Rusia, O.P.E.C., Norvegia și Algeria – cât și cu furnizori alternativi din Bazinul Caspic, Asia Centrală, Africa de Nord și America de Sud. De altfel nu numai U. E., ci și cel mai important bloc militar de pe Glob, N.A.T.O., este preocupat de securitatea energetică.
În capitolul al treilea m-am axat strict pe securitatea energetică a României. În ceea ce privește România, țara noastră se află pentru prima dată în situația în care poziția geografică, dar și cea geopolitică îi conferă o serie de oportunități, care ar trebui valorificate la adevărata lor valoare. Cele mai cuprinzătoare referiri la măsurile concrete de realizare a securității energetice a României au fost elaborate în cursul anului 2007. În prezent, orice discuție despre asigurarea securității energetice a României ar trebui să plece de la o realitate simplă, și anume: rezervele de resurse energetice naționale se reduc continuu, iar Rusia reprezint ă principala sursă de acoperire a deficitului energetic al țării noastre. De aceea am încercat să prezint câteva aspecte privitoare la cooperarea energetică cu Republica Moldova, stat care este în vizorul Rusiei, precum și regiunea Mării Negre, spațiu destul de important geopolitic cât și furnizor de petrol.
Ca elemente de noutate am adus prin lucrarea mea accentuarea importanței securității energetice a României. Mai mult decât atât, am abordat problema în contextul actual, al crizei din Ucraina și am încercat să urmăresc impactul ei asupra securității energetice. Un rol aparte îl are Rusia, iar prin problema Ucrainei, scena europeană a adoptat o atitudine fermă, la care s-a aliniat România dar și Republica Moldova, care nu este stat membru al U.E. În materie de securitate energetică, cea mai presantă problemă a U. E., dar și a celor cinci state riverane la Marea Neagră, rămâne siguranța aprovizionării cu resurse energetice, având în vedere dependența lor de hidrocarburile și rețele de transport rusești. Ele devin tot mai vulnerabile în fața anumitor jocuri energetice sub forma reducerii/sistării livrărilor, creșterii prețurilor sau dezvoltării unor trasee de transport alternative.
Metodologia de cercetare. Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specrin problema Ucrainei, scena europeană a adoptat o atitudine fermă, la care s-a aliniat România dar și Republica Moldova, care nu este stat membru al U.E. În materie de securitate energetică, cea mai presantă problemă a U. E., dar și a celor cinci state riverane la Marea Neagră, rămâne siguranța aprovizionării cu resurse energetice, având în vedere dependența lor de hidrocarburile și rețele de transport rusești. Ele devin tot mai vulnerabile în fața anumitor jocuri energetice sub forma reducerii/sistării livrărilor, creșterii prețurilor sau dezvoltării unor trasee de transport alternative.
Metodologia de cercetare. Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol. S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: științele politice, economie politică, geopolitică, studii de securitate. Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând în detaliu dependențele lumii contemporane în raport cu resursele energetice și cu securitatea națională și internațională. Am folosit ca metodă principală, metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale. Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea și actualitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi. Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței cadrului general al securității energetice, importanța resurselor energetice în dezvoltarea economiilor mondiale, politica energetică a U.E. precum și importanța regiunii Mării Negre din punct de vedere al securității energetice.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără: metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor cu privire la strategia energetică a României dar și a U.E.; cercetarea documentară în scopul creionării tabloului general al principalilor actori regionali care valorifică resursele energetice, cooperarea enerergetică cu Republica Moldova precum și consecințele crizei din Ucraina asupra securității energetice; cercetarea indirectă prin consultarea numeroaselor articole ale revistelor de specialitate care, încearcă să evidențieze necesitatea securității energetice pentru România.
Capitolul I. Securitatea energetică
I.1. Securitatea energetică – pilon al securității naționale
Încheierea Războiului Rece a deschis posibilitatea imaginării unor proiecții optimiste asupra sistemului internațional pe care realitatea avea să le infirme. Comunitatea internațională a sperat că, în mod firesc, unei epoci a confruntării îi va urma o eră a cooperării și că sistemul bipolar va fi înlocuit cu unul multipolar. Dacă am imagina o hartă a crizelor în ultimii 15 ani, fie că este vorba de crize economice, financiare, energetice, teoriste sau politico-militare, vom observa că acestea nu țin cont de frontiere și că, geografic, acoperă întreg mapamondul. În ultima vreme este tot mai vehiculat termenul de „securitate energetică”, aceasta fiind apreciată drept cheia securității regionale: „orice eșec al infrastructurii energetice critice1 are potențialul unui impact politic, militar și social.” Securitatea energetică reprezintă un termen complex din punct de vedere, politic, tehnic, economic, comercial și social. Ca o axiomă, securitatea energetică absolută nu există. Ea presupune asigurarea necesarului de consum, sub aspectul accesibilității (la surse noi de aprovizionare) și al disponibilității – respectiv a garantării pe termen lung a continuității livrărilor. Această securitate energetică are un cost (de regulă, ridicat) fie că este vorba despre constituirea unor stocuri de siguranță (urgență), despre diversificarea tipurilor de energie utilizate și a surselor de aprovizionare sau despre efectuarea de cercetări și investiții pentru conservarea energiei. Întrebarea-cheie la care trebuie să răspundă, în mod specific, strategia energetică a unei țări o constituie limita de costuri pe care o economie și-o poate permite pentru a-și mări securitatea energetică, în condiții de eficiență economică. La o întrebare similară va trebui să se răspundă și în cazul protecției mediului, aspect care, în mod uzual, intră în contradicție cu o politică de minimizare a costurilor. Asigurarea securității statului trebuie să se întemeieze primordial pe securitatea individului, iar interesele de securitate ale statului să fie în concordanță cu interesele de securitate ale cetățenilor. În acest context, condițiile de securitate cerute de populație pentru bunăstarea sa, față de care statul are responsabilitatea de a se asigura că sunt satisfăcute, se întemeiază mai ales pe cele de natură economică. Experiența ultimilor ani și mai ales recenta criză ce a cuprins întreg sistemul economico-financiar global, demonstrează că nu poate exista pace socială și prosperitate economică fără a se asigura securitatea la toate nivelurile, inclusiv securitatea energetică. Alin. 1 al art. 25 din Declarația Drepturilor Omului a ONU subliniază că „orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare…”, astfel încât putem spune că securitatea individului implică inevitabil consumul unei anumite cantități de resurse energetice. Prin urmare, toate nevoile de bază indispensabile unei existențe umane adecvate necesită energie și materii prime ce trebuie asigurate prin eforturile concertate ale autorităților statale. Accesul la energie mai ieftină a devenit esențial pentru funcționarea economiilor moderne. Distribuția inegală a resurselor de energie între țări și nevoia critică de energie a adus la vulnerabilități semnificative. Probleme care pot periclita securitatea energiei naționale includ instabilitatea politică a mai multor țări cu resurse energetice, manipularea furnizorilor energetici, competiția pentru resursele energetice, atacuri asupra infrastructurii de livrare, sau accidente și dezastre naturale. Deși există o mare cantitate de cărbune, pentru încă 155 de ani de acum încolo, acesta nu este folosit de mulze țări cu tehnologie avansată datorită naturii sale foarte poluante. Posibilitatea înlocuirii actualelor resurse de energie primară în viitorul apropiat este problema crucială a securității energetice, determinând prețuri mai mari, un acces mai limitat la resursele energetice, competiții și divergențe politice, care determină o acutizare a amenințărilor pentru guverne. Securitatea energetică, alături de securitatea alimentară, securitatea transporturilor, securitatea telecomunicațiilor, securitatea financiar-bancară și valutară, securitatea comercială, securitatea infrastructurilor face parte dintr-un concept mai larg al problematicii securității naționale și individuale, și anume, securitatea economică. Fiind profund interdependente, orice disfuncționalitate în unul dintre aceste domenii influențeaz ă semnificativ celelalte componente ale securității economice. Orice definiție a securității energetice, ca o componentă strategică a securității economice, include termeni ca „risc” și „nesiguranță”, iar tot mai desele disfuncționalități, crize, scurtcircuitări și întreruperi ale livrărilor de energie aduc și mai mult în atenție problematica complexă a securizării alimentării. Riscul energetic este, adesea, asociat cu posibilitatea producerii unor evenimente sau procese ce pot cauza perturb ări drastice a funcționării normale a economiei unei țări, a activităților și obiectivelor agenților economici și a intereselor consumatorilor casnici, ceea ce, în final, poate cauza insecuritate economică. Riscurile politice la adresa securității alimentării cu energie vizează presiunile exercitate de unii actori asupra altora prin anumite pârghii legate de preț, cantitate, calitate, monopol etc. Riscurile economice înglobează disponibilitatea și accesibilitatea resurselor de energie, prețurile energiei, siguranța cererii, stabilitatea veniturilor producătorilor și exportatorilor de energie etc. Riscurile fizice pot fi decurge din conflicte armate, terorism, dezastre naturale sau atropice, naționalizare, rivalități geopolitice etc. Analiza acestor riscuri trebuie să aibă în vedere dependențele, interdependențele și interacțiunile pe scena energetică națională și internațională dintre actori, dintre piețe, dar și dintre actori, resurse și piețe. Este evident faptul că riscurile energetice externe sunt mai greu de controlat și gestionat, deoarece cauzele care le genereaz ă sunt mai puțin cunoscute sau greu de evitat. În opinia noastră, securitatea energetică sau dimpotrivă insecuritatea energetică este strâns legată de orice acțiune sau inacțiune a oricărui actor al lanțului deținător-exploatator producător-transportator-distribuitor-consumator, legată direct sau indirect de resursele energetice, ce are scopul de a influența sau controla alți actori. Securitatea energetică constă în: accesul la resurse; securitatea ofertei, a surselor și resurselor; securitatea alimentării și transportului; securitatea cererii, a distribuției; securitatea/stabilitatea prețurilor; securitatea plăților și a veniturilor; securitatea infrastructurii. Prin urmare, securitatea energetică înseamnă energie sigură, în cantitate suficientă și la prețuri accesibile. Ca parte integrantă a oricărei strategii naționale de securitate, ea se traduce prin: securizarea surselor și rutelor existente, identificarea și valorificarea unor surse și rute alternative, dependență cât mai redus ă de importuri, protecția mediului. Ideal ar fi ca fiecare actor al sistemului internațional să fie capabil să-și acopere necesarul de energie din surse proprii. Dar ce s-ar întâmpla dacă toți aceștia și-ar asigura consumul energetic din producția internă. Cel mai simplu am putea răspunde că ar dispărea un motiv de diferite „jocuri” geopolitice, geoeconomice și geostrategice, dar și de tensiuni, dispute, crize între statele lumii, în care unele câștigă și altele pierd. În acest scenariu, alte mărfuri ar deveni probabil subiect al unor „jocuri” și dispute de aceeași natură. De aceea, credem că resursele energetice, ca și capitalurile, trebuie să „circule” pentru a asigura dezvoltarea societății globale. Prin urmare, securitatea energetic ă a unui stat depinde în mare măsură de capacitatea acestuia de a-și asigura acces regulat la resursele energetice, dar și de poziția pe care statul respectiv o ocupă în circuitul mondial al resurselor: producător, intermediar, consumator. La începutul secolului XXI, securitatea energetică este pusă în pericol de șase mari amenințări: natura finită a resurselor de petrol și gaze naturale; transformările globale ale climei; întreruperi ale fluxurilor de aprovizionare; costurile mari ale energiei pentru țările în dezvoltare; utilizarea veniturilor din energie pentru susținerea regimurilor nedemocratice; folosirea energiei ca instrument de presiune. În acest context, credem că lipsa unor măsuri adecvate pentru realizarea securității energetice poate conduce treptat la insecuritate în privința asigurării și aprovizionării regulate cu hidrocarburi al activităților economice, cu consecințe dintre cele mai dezastruoase, ceea ce întărește și mai mult valabilitatea enunțului: „nu energia este scumpă, ci lipsa de energie”. Resursele energetice tot mai limitate, în condițiile unei cereri crescânde, asociate cu evoluția puternic ascendentă a prețurilor petrolului și gazelor naturale din ultimii ani, fac din energie un bun profitabil, dar și centrul unor lupte interne și internaționale. În aceste condiții, latura “strategică” și cea “comercială” a energiei se completează și chiar se suprapun. O altă contradicție care izvorăște din caracterul multivalent al energiei, este aceea că abordarea energiei ca o marfă necesită o piață liberă, iar ca bun strategic presupune protecție, implicare guvernamentală. În ultimii ani, „guvernanța” energetică a operat pe un teren în care s-au confruntat, pe de-o parte, un sistem bazat pe piață și instituții (guvernarea legii), iar pe de altă parte, sisteme geopolitice de concentrare a puterii la nivelul unor blocuri regionale. Guvernanța multilaterală și-a propus ca obiectiv principal să facă față provocărilor legate de interdependențele de pe piața energetică, prin aplicarea unor reguli echitabile și printr-un acces liber la resurse și investiții moderate de mecanismele pieții, împreună cu o puternică implicare a companiilor private. Modelul geopolitic urmărește să asigure accesul exclusiv la resurse, în principal prin mijloace politice sau militare. Pe de altă parte, geografia distribuției rezervelor și nevoia de a asigura transportul acestora la mari distanțe, către piețele de consum, presupun luarea în calcul a unor puternice considerente de ordin geopolitic. O națiune nu poate ființa fără unitate interioară, fără posibilitățile ei creatoare, fără posibilitățile de manifestare prin resurse. Fără miezul care să-i asigure existența, o națiune piere. Ea poate supraviețui doar cu ajutorul resorturilor interioare. Dacă popoarele nu-și mai regăsesc resorturile interioare, nu mai pot supraviețui. Privită din punctul de vedere al consumatorilor, securitatea energetică înseamnă diversificarea geografică a ofertei, utilizarea unei mai mari varietăți de resurse energetice și prețuri ale energiei previzibile, stabile și cât mai reduse. Obiectivele de natură economică ale importatorilor de energie sunt: minimizarea costului energiei, majorarea profiturilor și evitarea unor disfuncționalități în aprovizionarea cu energie. Pe de altă parte, furnizorii urmăresc stabilitatea cererii de energie și întărirea poziției dominante pe piață, chiar obținerea monopolului asupra pieței. Astfel, în timp ce cumpărătorul este interesat de concurență la nivelul ofertei pentru a menține prețurile la niveluri scăzute, furnizorul este interesat de concurență în segmentul cererii, pentru a ridica prețurile. Din această perspectivă, fluctuațiile rapide ale prețurilor energiei constituie o mare problemă, din cauza efectului ridicat de redistribuire, de propagare, având în vedere faptul că prețul energiei este inclus în prețul majorității produselor și serviciilor. Deși partea de contribuție a sectorului energetic la formarea bugetului este ridicată, multe state sunt reținute în a-și deschide piața investițiilor străine, deoarece investitorii solicită existența unor standarde în materie de piețe, reforme economice și stabilitate politică în zonele în care investesc. Prin poziția sa strategică, prin resursele umane și naturale, energetice, România oferă oamenilor de afaceri străini, inclusiv din Rusia, o piață internă în dezvoltare, acces rapid la importante piețe externe învecinate, un cadru juridic stimulativ, în continua perfecționare, o forță de muncă aptă să realizeze lucruri de mare complexitate cu un cost relativ redus, multiple posibilități de cooperare în variate domenii de activitate aflate în plin proces de restructurare, tehnologizare și privatizare. Concluzionând putem afirma că stabilitatea și securitatea energiei contribuuie în mod principal la securitatea națională. Valorile fundamentale pe temeiul cărora orice stat își construiește destinul sunt acele elemente definitorii ale profilului național prin protejarea, promovarea și apărarea cărora se asigură condițiile esențiale ale existenței și deminității unui stat. Valorile naționale constituie premisele pe baza cărora orice stat – în exercitarea atribuțiilor fundamentale încredințate de poporul suveran și în acord cu prevederile dreptului internațional – își construiește sistemul de organizare și funcționare a societății prin intermediul instituțiilor și organizațiilor democratice.
I.2. Impactul crizei economice asupra securității energetice
Folosirea masivă a petrolului și a gazelor naturale atât pentru nevoile industriei, cât și pentru cele casnice le-ar fi părut probabil un scenariu de poveste europenilor la începutul secolului al XIX-lea, dar ea a devenit o banalitate în a doua parte a acelui secol și pe tot parcursul celui următor. Epoca industrială, dezvoltarea fără precedent a științei, trecerea la societăți de masă, la transport și comunicații rapide, eficiente, chiar războaiele mondiale ar fi fost probabil de negândit fără existența hidrocarburilor. Dar deja omenirea a atins apogeul folosirii acestor resurse neregenerabile, iar acum se prefigurează destul de clar declinul inevitabil: resursele fosile neregenerabile se vor epuiza. Creșterea permanentă a gradului de interdependență a statelor în ceea ce privește valorificarea resurselor energetice are ca efect crearea de noi probleme privind necesitatea asigurării accesului tuturor statelor la ele. Este bine știut faptul că marile puteri încearcă, prin toate mijloacele, să obțină controlul asupra celor mai însemnate resurse energetice ale Terrei și, o dată cu aceasta, controlului asupra prețului. Literatura de specialitate remarcă, în domeniul petrolier din ultimii ani, unele direcții și anume: tendința de reorganizare a pieței mondiale pe blocuri de alianțe energetico-economice, tendința de modificare a sistemului de cote petroliere și de fixare a prețurilor, tendința Rusiei de a constitui un nou centru de pețuri de referință la nivel mondial. Din cele expuse se evidențiază faptul că problemele resurselor energetice devin probleme de securititate, iar securitatea alimentării cu energie a devenit o preocupare comună a marilor actori internaționali. Un principiu de bază al economiei libere de piață îl constituie dreptul consumatorului de a alege furnizorul unui produs și/sau serviciu. În energie, acest lucru reprezintă trecerea de la relațiile furnizor-consumator specifice monopolurilor sau oligopolurilor energetice la relații de piață concurențială. O mențiune importantă este legată de faptul că piața energiei este considerată drept un instrument puternic pentru creșterea securității energetice a UE, în ansamblu și a fiecărui stat membru, în parte. Până la deschiderea totală, piața de energie electrică este compusă din piața reglementată și piața concurențială. Pe piața concurențială prețul se formează liber, pe baza cererii și ofertei: Criza financiară globală din anii 2008-2009 și recesiunea economică ulterioară a afectat majoritatea statelor lumii, fie ele dezvoltate, în curs de dezvoltare sau, mai ales, sărace, cu efecte destul de serioase și asupra problematicii securității energetice. Cea mai importantă consecință este diminuarea cererii de petrol pe măsură ce activitatea economică globală și-a încetinit creșterea. Astfel, unii agenți economici au falimentat, multe capacități industriale și-au eficientizat/redus consumul din cauza diminuării/lipsei comenzilor, iar utilizatorii casnici au trecut și ei la economisirea energiei. Alți consumatori s-au orientat spre alte forme de energie mai puțin poluante, precum gazele naturale, energia nucleară, sursele de energie regenerabilă sau au crescut ponderea acestora în mixul energetic. Pe acest fundal, s-a înregistrat și un efect pozitiv dat de o anumită reducere a emisiilor de dioxid de carbon. Pe fondul crizei economice mondiale, producția globală de gaz natural a scăzut cu 2,1%în 2009, cele mai drastice scăderi aparținând Rusiei și Turkmenistanului, consumul a scăzut și el cu 2,1%, în schimb rezervele de gaze cunoscute la nivel global au crescut cu 2,21 trilioane m.c., prin zăcăminte descoperite în Rusia, Venezuela și Arabia Saudită. În ultimii trei ani, am asistat la o volatilitate extremă, creșteri și scăderi bruște ale prețurilor, pe fondul diverselor evenimente de au perturbat mediul internațional de securitate, dar mai ales al crizei economico-financiare globale. Astfel, în iulie 2008, prețul unui baril de petrol atingea nivelul record de peste 137 dolari, față de 10 dolari cu doar 10 ani înainte. Efectele crizei economico-financiare a intensificat și mai mult această volatilitate, prețul petrolului scăzând în jumătate de an cu peste 100 dolari. Pe fondul măsurilor de stimulare a economiilor, în numai un an, costul unui baril de țiței s-a dublat: de la 34,57 dolari în ianuarie 2009 la 75,55 dolari la începutul anului 2010. Rusia și alte state bogate în hidrocarburi au resimțit din plin aceste efecte ale crizei, diminuarea veniturilor din exporturile energetice adăugând presiuni suplimentare asupra situației lor economice. Problemele economice de pe piețele internaționale au avut ca efect și renaționalizarea unor capacități energetice, precum în Venezuela. Nu în ultimul rând, criza economico-financiară din ultimii ani a introdus o oarecare întârziere în derularea unor proiecte energetice multinaționale și a dus la prelungirea negocierilor în cazul altora, la renunțarea la unii investitori și atragerea altora noi, la prelungirea termenelor de execuție și punere în funcțiune etc. De asemenea, lipsa banilor au dus și la o amânare/anulare a unor programe de modernizare și retehologizare în sectorul energetic, la amânarea unor proiecte importante pentru securitatea energetică a unor țări. Concomitent cu criza financiară s-a vehiculat tot mai des ideea folosirii energiei nucleare ca o ieșire din criza energetică, criză ce a afectat mai tóate statele puternic industrialízate. Dar energía nucleară este o energie care perturbă sisteme, o energie care depășește cu mult impactul ecologic al energiei produce din cărbune, care este deja devastator. Controlul energiei nucleare se face deficitar, amenințând mediul natural și ducând astfel la dispariția întregii lumi. Recomandările făcute sunt îndreptate spre folosirea energiei solare, dar această energie este considerată a fi “neeconomică” sau “nefezabilă”. Este recunoscut, la scară mondială, că cine deține puterea nucleară și o și controlează poate deține controlul asupra celorlalți, controlul un numai ca forță dominatoare, ci și ca dezvoltare. Un astfel de control l-au avut S.U.A. în perioada 1945-1965 când erau înaintea tutror ca forță nucleară mondială. Astăzi țtiința producerii armelor nucleare un este numai a americanilor sau a rușilor. Multe state dețin un numai știința, dar și tehnologia necesară pentru a stăpâni această forță. Așadar una din amenințările majore în domeniul securității energetice este criza economică, prin impactul său, prin creșterea semnificativă a prețului energiei, pe piața mondială – așa cum s-a întâmplat în numeroasele crize energetice de-a lungul timpului – sau prin impunerea unor creșteri de preț de către furnizorii olgipoliști sau monopoliști, carteluri sau țări. În únele cazuri amenințarea poate veni de la o singură superputere energetică – acele state capabile să influențeze semnificativ piața mondială prin acțiunile lor singulare. Deși un manipulează prețurile, astfel de furnizori pot merge chiar mai departe, suspectând sau anulând livrările. Așa cum s-a întâmplat pentru a pune presiune la negocierile economice – precum în timpul disputei energetice Rusia-Belarus – sau presiune politică de către OPEC ca răspuns la sprijinul țărilor vestice asupra Israelului în Războiul Yom Kippur. Suspendarea furnizării poate de asemenea să se realizeze în urma unei sancțiuni internaționale mondiale împotriva unei țări.
I. 3. Amenințări la adresa securității energetice
Continuând cele afirmate mai sus, putem enunța faptul că energia joacă un rol important în securitatea națională a oricărei țări, sub aspect economic. Rezultă că amenițările asupra securității energetice pot rezulta și datorită distrugerilor fizice ale infrastructurii energetice a furnizorului sau importatorului, ca rezultat al evenimentelor naturale, faliment, terorism sau război. Instabilitatea politică și economică datorată războiului sau altor factori precum acțiunile greviste poate de asemenea duce la sincope în industria energetică a unei țări furnizoare. În continuare voi încerca să prezint mai pe larg riscurile sauamenițările cele mai mari la adresa securității energetice. Următoarele tipuri majore de riscuri pot afecta securitatea ofertei de energie: A. Riscurile fizice. Se referă la posibilitatea unei întreruperi fizice, cu caracter permanent a ofertei, în special țiței – componenta de bază a consumului economic al statelor membre, îndeosebi în sectorul transportului – generată de epuizarea și/sau abandonarea unei surse de energie, sau a unor întreruperi temporare cauzate de factori de forță majoră, dezastre naturale (ex: uraganul Katrina, din anul 2006, care a cauzat distrugeri masive infrastructurii de producție și transport al hidrocarburilor într-o importantă zonă producătoare din SUA). B. Riscurile economice. Se referă la vulnerabilizarea mediului economic sub presiunea exercitată de fluctuațiile prețurilor energiei, în speță de creșterea accentuată a prețului țițeiului, care reprezintă prețul director al energiei. Riscul economic derivă din volatilitatea piețelor și a prețurilor țițeiului. Teoretic, creșterea puternică a prețurilor antrenează o creștere a costurilor de producție, care induce o presiune inflaționistă în mod direct sau indirect în fiecare sector economic care, la rândul său, determină un declin al consumului. Aceasta conduce la scăderea profiturilor pentru majoritatea companiilor, la restrângerea producției, amânarea deciziilor de investiții și în mod implicit și la creșterea șomajului. Pe de altă parte, țițeiul ieftin a constituit un mare dezavantaj pentru țările dezvoltate și cel mai „pervers” dușman al securității energetice. Acesta a blocat posibilitățile de a se recurge la surse de energie alternative țițeiului, de genul regenerabilelor (mai scumpe) și de a dezvolta noi zone petrolifere, contribuind la menținerea comportamentelor specifice societății de consum prin încurajarea risipei și descurajarea unor practici de economisire a energiei. În sfârșit, acesta a contribuit la sporirea dependenței consumatorilor de un grup redus de țări producătoare, cu costurile cele mai scăzute, situate în Orientul Mijlociu. Până la începutul anului 2008, economia mondială a putut, în general, absorbi, efectele antrenate de prețurile tot mai mari ale țițeiului, din ultimii 2-3 ani, din următoarele rațiuni: o faptul că, exprimate în termeni reali, respectiv, ajustate în funcție de rata inflației și a cursurilor de schimb, prețurile au fost mai reduse comparativ cu cele înregistrate în perioada șocurilor petroliere; o economiile țărilor occidentale au reușit să-și îmbunătățească considerabil eficiența consumului lor de energie; o subvențiile masive, la costul energiei, acordate în țările în curs de dezvoltare, în speță de India, China, Rusia, țările producătoare din cadrul OPEC (în Venezuela, prețul benzinei subvenționate este de 4 cenți/litru). Evoluția structurii PIB-ului țărilor dezvoltate către terțializarea activității economice a avut o serie de efecte favorabile asupra intensității energetice: efecte de structură – derivate din schimbarea modurilor de producție și a repartiției sectoriale a activității economice (diminuarea ponderii relative a industriilor mari consumatoare de energie în favoarea sectorului serviciilor cu o eficiență economică mai ridicată); efecte de saturare -proprii țărilor cu creștere demografică zero și cu infrastructuri industriale aproape complete; efecte de consum specific – concretizate în reducerea cantității de energie necesară obținerii unei unități valorice de PIB (evaluată în monedă constantă). În primul semestru 2008, efectele cumulate, pe o perioadă destul de lungă, ale creșterii accentuate a prețurilor țițeiului au început însă, să afecteze creșterea economică mondială și implicit cererea de țiței, dar scăderea cursului dolarului în raport cu moneda europeană a contribuit, indirect, la limitarea efectului creșterii prețului țițeiului asupra zonei euro. C. Riscurile geopolitice și geostrategice. Energia reprezintă o sursă vitală de interes atât pentru țările producătoare, cât și pentru cele consumatoare. Accesul inechitabil la resurse, interesele geopolitice speciale ale marilor puteri, reprezintă surse potențiale de conflict atât între țările consumatoare, cât și între acestea și cele producătoare. Conflictele politice din regiunile producătoare de resurse energetice, inclusiv manifestările teroriste, reprezintă o severă amenințare atât pentru livrările actuale de țiței, cât și pentru perspectivele amplelor investiții necesare pentru a dezvolta resursele la potențialul lor deplin. Având în vedere faptul că cererea de hidrocarburi a UE și în general a țărilor dezvoltate tinde să fie satisfăcută într-o proporție crescândă din Golful Persic, regiunea Mării Caspice și Rusia, țările importatoare se tem de: o instabilitatea politică din Marea Caspică și Zona Golfului; o punctele/focarele de risc în infrastructura critică (riscuri de întrerupere a livrărilor, terorism); o intensificarea concurenței între țările consumatoare pentru asigurarea controlului asupra resurselor de țiței și gaze naturale, în principal între SUA, China și UE. Temerile asociate securității acestor importuri, deși sunt îndreptățite, nu justifică refugierea în conceptul de „auto-aprovizionare”, fapt care ar impune costuri imense pentru protecția mediului și a competitivității. Dimpotrivă, guvernele din UE și companiile din domeniul energiei vor trebui să colaboreze pentru a asigura continuitatea ofertei la prețuri rezonabile. De pildă, bazinul Caspic reprezintă o zonă de confluență dar și de confruntare între interesele a trei mari jucători: SUA, Europa de Vest, Rusia, iar condiția sine-qua-non a valorificării acestor rezerve o constituie asigurarea infrastructurii de transport către Europa, fie tranzitând Rusia, fie prin alte rute. D. Riscurile sociale. Instabilitatea ofertei de energie, fie că este asociată unor fluctuații dezordonate ale prețurilor, fie relațiilor cu țările producătoare, sau crizelor geopolitice, poate provoca serioase perturbări sociale dar și modificări în comportamentul corporatist. Grevele și protestele din mai-iunie 2008, ale unor categorii sociale afectate de creșterea prețurilor țițeiului, în special transportatorii comerciali din țările vest-europene sunt un exemplu ilustrativ în sensul menționat. De asemenea, trebuie amintit faptul că primele două crize petroliere au pus capăt unei perioade benefice sub aspectul gradului de angajare a forței de muncă. Preturile mari ale energiei implică angajarea guvernelor în găsirea de soluții pentru a face suportabilă o creștere a prețurilor energiei, îndeosebi pentru categoriile cele mai defavorizate ale populației, în virtutea conceptului de « responsabilitatea socială a proiectelor energetice ». E. Riscurile asociate protecției mediului. Riscurile unor perturbări legate de mediu provin din surse ca: accidente provocate de lanțul operațiunilor energetice, accidente tehnice, dar mai ales, se datorează emisiilor poluante generate de consumul sistemelor energetice. Creșterea securității energiei și abordarea schimbării climatului sunt două dintre preocupările și provocările majore ale societății actuale. Ambele sunt legate, intrinsec, de modul în care producem și consumăm energie. Și atât securitatea energiei, cât și schimbarea climatului, au implicații în politicile externe și de securitate. Una din provocările majore pentru Comisia Europeană, și în general, pentru UE se referă la modul în care se poate asigura energie competitivă și „curată” pentru Europa, ținând cont de modificările climatice, escaladarea cererii globale de energie și viitorul nesigur al resurselor. În ultimii ani au apărut noi amenințări la adresa securității energetice, sub forma unei competiții mondiale crescânde pentru resurse energetice datorită industrializării într-un ritm din ce în ce mai mare în țări precum India și China. Competiția crescândă pentru resurse energetice poate duce de asemenea, la formarea unor blocuri de securitate pentru a permite o distribuție echitabilă a petrolului și gazului între principalele puteri. Este posibil ca aceasta să se întâmple pe cheltuiala economiilor mai puțin dezvoltate. Grupul celor Cinci, precursorul lui G8, s-a întâlnit pentru prima dată în 1975 pentru a coordona politicile economice și energetice ca urmare a embargoului petrolier arab din 1973, o creștere a inflației și o încetinire a economiei globale. Concluzionând primul capitol putem afirma că securitatea energiei are o deosebită importanță pentru securitatea națională iar aspectul economic al unui stat dictează politica sa energetică. De asemenea trebuiesc monitorizate riscurile la adresa securității energetice și mai mult decât atât acordarea unei atenții speciale cu privire la stabilitatea internă cât și externă a statului.
Capitolul II. Politica energetică a Uniunii Europene
II.1. Tratatul de la Lisabona și Strategia Europa 2020
Sectorul Energiei a existat pe agenda Comunităților încă de la crearea acestora: piața cărbunelui era reglementată pe baza Tratatului de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și a Oțelului, cea a energiei atomice pe baza Tratatului Euratom, iar alte aspecte de politică energetică erau incluse în Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene. Inițial, politica în domeniul Energiei era axată pe cărbune și energie nucleară, însă, ca urmare a crizei energetice din anii ’70, precum și datorită faptului că energia nucleară a devenit mai controversată și mai puțin atractivă (în special dupa accidental de la Cernobîl), s-a dezvoltat o altă abordare care, încearcă să răspundă la necesităților unei piețe comune din ce în ce mai integrate. Crearea Uniunii Europene aduce cu sine și consolidarea legislativă a politicilor în sectorul energetic prin includerea în Tratatul de la Maastricht a unor prevederi în acest sens În a doua jumătate a anilor ’90, Uniunea a început să promoveze liberalizarea sectorului energetic. Așa, de pildă, a decis liberalizarea pieței gazelor naturale și a electricității, proces aflat în prezent în stadii diferite în fiecare din statele membre,și a adoptat norme legislative privind regimul fiscal global pentru produsele energetice și norme privind standardizarea utilajelor și produselor energetice. În acest domeniu, Uniunea și-a stabilit o serie de priorități și de programe de acțiune pentru a diminua dependența față de furnizorile externe de energie și pentru a garanta continuitatea și siguranța aprovizionării. Astfel, sunt încurajate creșterea competitivității producției de cărbune în cadrul Uniunii (întrucât cărbunele de pe piața internațională este mai ieftin decât cel comunitar, unde industria cărbunelui este în declin) și este promovată folosirea hidrocarburilor și a altor surse de energie alternative ca substitut pentru petrolul pe care deocamdata trebuie să îl importe în cea mai mare parte. În ceea ce priveste cooperarea pe plan internațional în acest domeniu, Comisia Europeană a inițiat în 1991 Carta energetică europeană, la care au aderat peste 40 de țări, urmată în 1994 de un alt tratat privind eficiența energetică și aspectele de mediu, ce prevedea că funcționarea comerțului energetic să se facă pe baza regulilor stabilite de Organizația Mondială a Comerțului, iar politicile energetice ale statelor semnatare în materie de prospectare, producție și transport al energiei să nu fie discriminatorii. În ceea ce privește modificările aduse de intrarea în vigoare a Tratatului Constituțional, prioritățile în domeniul Energiei rămân funcționarea pieței energiei, siguranța aprovizionării, eficiența energetică și promovarea energiilor regenerabile, lăsând statelor member alegerea structurii aprovizionării energetice proprii. Eforturile Uniunii Europene de adaptare a documentelor sale fundamentale la noile realități ale secolului XXI, date de globalizarea economiei, evoluția demografică, schimbările climatice, nevoia de surse durabile de energie și noile amenințări la adresa securității, s-au concretizat în ultimii ani în Tratatul de la Lisabona și Strategia U.E. 2020, născute din „cenușa” Tratatului Constituțional și a Strategiei Lisabona. În opinia multor autori, tratatul semnat la Lisabona, la 13 decembrie 2007 și a intrat în viogare la 1 decembrie 2009 – care îl înlocuiește pe cel constituțional – consacră o Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni. În viziunea acestora, Europa comunitară trebuie să urmărească o mai mare deschidere a piețelor, îmbunătățirea standardelor globale și aprofundarea cooperării strategice cu partenerii internaționali ai Uniunii. Dincolo de importanța politică, Tratatul de la Lisabona trebuie să permită forului comunitar să se concentreze asupra problemelor cetățenilor săi pentru a le soluționa cât mai eficient. În declarația comună ce a urmat adoptării Tratatului, șefii de state și de guverne au spus că U.E. trebuie să privească fenomenul globalizării nu doar ca pe o provocare, ci și ca pe o oportunitate și o responsabilitate ce trebuie asumată. Tratatul de la Lisabona subliniează solidaritatea în domeniul energiei. Faptul că Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate va beneficia de sprijinul unui Serviciu european pentru acțiune externă și va fi unul din vicepreședinții Comisiei Europene, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe. Pe de altă parte, faptul că Uniunea va avea o personalitate juridică unică va contribui la dezvoltarea capacității ei de negociere, conducând la eficientizarea acțiunilor sale pe plan internațional și transformând-o într-un partener mai vizibil și mai solid pentru state și organizații internaționale. Art. 194 al versiunii consolidate al Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene are ca scopuri: impulsionarea pieței energetice; buna funcționare a pieței de energie; promovarea unor noi surse de energie, acordându-se o deosebită importanță energiei regenerabile; investiții în dezvoltarea unor noi surse de energie și nu în ultimul rând promovarea cuplajelor rețelelor energetice. Lansată de Comisia Europeană la începutul lunii martie 2010 și aprobată la Consiliul European din iunie 2010, Strategia Europa 2020 vizează pregătirea economiei sociale de piață a Uniunii Europene pentru deceniul următor, atât prin ieșirea din criza economico-financiară și transformarea acesteia într-o economie inteligentă, durabilă și favorabilă incluziunii sociale. Unul dintre cele cinci obiective principale, care va orienta acțiunea statelor membre, se referă la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 20% față de nivelurile din 1990, creșterea cu până la 20% a ponderii surselor regenerabile în consumul final de energie și urmărirea unei creșteri cu 20% a eficienței energetice. Mai mult, dacă vor exista condiții favorabile, U.E. se angajează să trea ă la o reducere a emisiilor cu 30% până în 2020. Cu alte cuvinte, oficialii de la Bruxelles vor trece la 30/20/20 doar dacă și alte țări dezvoltate se angajează să efectueze reduceri comparabile ale emisiilor, iar țările în curs de dezvoltare vor contribui în mod adecvat în conformitate cu responsabilitățile și capacitățile lor. Pentru o securitate energetică sporită la nivelul Uniunii Europene, în cadrul Inițiativei pilot „O Europă eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor”, Comisia va acționa pentru: finalizarea pieței interne a energiei și punerea în aplicare a planului privind tehnologiile energetice strategice; promovarea surselor regenerabile de energie; crearea unei super-rețele europene, care să includă și rețelele transeuropene de energie, și interconectarea la aceasta a surselor regenerabile de energie; promovarea proiectelor de infrastructur ă de importanță strategică majoră pentru U.E. în zona baltică, în Balcani, în regiunea mediteraneană și în Eurasia; adoptarea și implementarea unui plan de acțiune revizuit privind eficiența energetică și promovarea unui program substanțial în domeniul utilizării eficiente a resurselor; stabilirea unei viziuni privind modific ările structurale și tehnologice necesare pentru a face tranziția către o economie cu emisii reduse. La nivelul fiecărui stat membru, autoritățile naționale vor: dezvolta infrastructuri energetice și de transport inteligente, modernizate și complet interconectate; implementa, în mod coordonat, proiectele de infrastructură în cadrul rețelei centrale a U.E.; dezvolta standarde de performanță energetică în construcții; stimula instrumente care permit economisirea de energie și eficiența energetică. Aceasta inițiativă reprezint ă un cadru coerent care permite Uniunii să își mobilizeze toate instrumentele și politicile și statelor membre să întreprindă acțiuni coordonate și consolidate pentru o creștere durabilă pe bază de securitate energetică. Necesitățile comunitare de ordin economic, social și politic au dus, treptat, la apariția politicilor comune, concretizate în acțiuni concertate, mult mai eficiente decât cele realizate separat la nivelul fiecărui stat membru. Politica energetică face parte din obiectivele generale ale politicii economice a Uniunii Europene bazate pe integrarea și dereglementarea piețelor, limitarea intervenției statului la ceea ce este strict necesar pentru a proteja interesul public și bunăstarea, dezvoltarea durabilă, protecția consumatorilor și coeziunea economică și socială. Ea înglobează direcțiile majore de acțiune pentru atingerea unor interese și scopuri comune de ordin energetic. În ultimii 10 ani, politica energetică europeană s-a adaptat permanent la noile realități geopolitice, geoeconomice și geostrategice și a urmărit să asigure, într-o modalitate mult mai integrată, aprovizionarea cu energie la prețuri accesibile, respectarea mecanismelor de piață, promovarea eficienței energetice și protecția mediului. Astfel, începând cu anul 2000 au fost promovate o serie de documente, precum: Carta Verde „Spre o strategie europeană a siguranței în alimentarea cu energie” în 2000, Carta Verde privind eficiența energetică „A realiza mai mult cu mai puțin” în 2005, Carta Verde „Strategia europeană pentru energie durabilă, competitivă și sigură”. În opinia noastră, securitatea energetică sau dimpotrivă insecuritatea energetică este strâns legată de orice acțiune sau inacțiune a oricărui actor al lanțului deținător-exploatator producător-transportator-distribuitor-consumator, legată direct sau indirect de resursele energetice, ce are scopul de a influența sau controla alți actori. Securitatea energetică constă în: accesul la resurse; securitatea ofertei, a surselor și resurselor; securitatea alimentării și transportului; securitatea cererii, a distribuției; securitatea/stabilitatea prețurilor; securitatea plăților și a veniturilor; securitatea infrastructurii. Prin urmare, securitatea energetică înseamnă energie sigură, în cantitate suficientă și la prețuri accesibile. Ca parte integrantă a oricărei strategii naționale de securitate, ea se traduce prin: securizarea surselor și rutelor existente, identificarea și valorificarea unor surse și rute alternative, dependență cât mai redusă de importuri, protecția mediului. Credem că resursele energetice, ca și capitalurile, trebuie să „circule” pentru a asigura dezvoltarea societății globale. Prin urmare, securitatea energetică a unui stat depinde în mare măsură de capacitatea acestuia de a-și asigura acces regulat la resursele energetice, dar și de poziția pe care statul respectiv o ocupă în circuitul mondial al resurselor: producător, intermediar, consumator.
II.2. Perspective europene în domeniul energiei
La începutul secolului XXI, securitatea energetică este pusă în pericol de șase mari amenințări: natura finită a resurselor de petrol și gaze naturale; transformările globale ale climei; întreruperi ale fluxurilor de aprovizionare; costurile mari ale energiei pentru țările în dezvoltare; utilizarea veniturilor din energie pentru susținerea regimurilor nedemocratice; folosirea energiei ca instrument de presiune. În acest context, credem că lipsa unor măsuri adecvate pentru realizarea securității energetice poate conduce treptat la insecuritate în privința asigurării și aprovizionării regulate cu hidrocarburi al activităților economice, cu consecințe dintre cele mai dezastruoase, ceea ce întărește și mai mult valabilitatea enunțului: „nu energia este scumpă, ci lipsa de energie”. Strategia energetică din 2006 a prevăzut șase direcții de acțiune în vederea asigurării sustenabilității, competitivității și securității energetice. Prima este finalizarea realizării piețelor interne de electricitate și gaze naturale, prin: dezvoltarea unei singure rețele europene, stabilirea unui plan prioritar de interconectare a diverselor rețele naționale, investirea în capacități de producție, separarea mai accentuată a activităților de producție de cele de transport și distribuție, creșterea competitivității industriei europene. O atenție deosebită s-a acordat și consolidării solidarității între statele membre pentru asigurarea securității alimentării constante cu energie a pieței interne, precum și revizuirea abordării comunitare privind stocurile de urgență de petrol și gaze naturale și prevenirea scurtcircuitărilor aprovizionării. Printre altele și echilibrarea mixului de energie prin măsuri de sporire a durabilității, eficienței și diversificării surselor de energie; combaterea schimbărilor climatice prin promovarea eficienței energetice, creșterea utilizării surselor regenerabile de energie, captarea carbonului și stocarea geologică, cu alte cuvinte prin disocierea creșterii economice de consumul tot mai mare de energie. S-a pus problema dezvoltării unui plan european strategic pentru tehnologiile energetice; formularea unei politici energetice externe coerent ă la nivelul Uniunii Europene, care să permită: securizarea și diversificarea aliment ării cu energie; încheierea de parteneriate cu producători, țări de tranzit și alți actori internaționali din domeniul energiei; crearea unui mecanism eficient de reacție la situațiile externe de criză energetică; integrarea problemelor energetice în alte politici cu dimensiune externă; accesul la energie pentru promovarea dezvoltării. Prin urmare, statele membre trebuie să fac ă apel la toate mijloacele de care dispun pentru a realiza cele trei mari obiective ale strategiei: durabilitate – luptă activ ă împotriva modificării climatice, prin promovarea surselor regenerabile de energie și a eficienței energetice; competitivitate – îmbunătățire a rețelei europene pe parcursul realizării pieței interne de energie; securitate a aprovizionării – coordonare mai bună a cererii și ofertei de energie în cadrul Uniunii Europene. Ca urmare a repetatelor crize energetice declanșate de Rusia în anii 2006-2007, U.E. s-a văzut pusă în postura de a grăbi procesul de eficientizare a consumului și diversificare a surselor. Astfel, Consiliul European a adoptat un Plan de Acțiune pentru perioada 2007-2009, în cadrul căruia statele membre au dreptul de a-și selecta modalitățile de realizare a obiectivelor fixate. Se vor întări măsurile de garantare a securității energetice și de gestionare a eventualelor crize. Mai mult, Comisia Europeană a lansat, în anul 2007, o nouă inițiativă – O Politică Energetică pentru Europa, care să aducă un plus de efectivitate politicii comunitare, coerență între statele membre și consistență în acțiunile din diferitele domenii. Documentul identifică trei mari provocări comune în domeniul energiei și mediului: asigurarea unor surse de energie competitive și curate pentru Europa în contextul nefavorabil al schimbărilor climatice, intensificarea cererii de energie la nivel global și nesiguranța privind aprovizionarea viitoare. În cazul apariției unor probleme în afara Europei, pe lanțul de aprovizionare cu energie, incapacitatea unui stat membru de a gestiona criza energetică va afecta alte state membre și, în final, ansamblul economiei comunitare. Noua criză a gazelor ruso-ucraineană din ianuarie 2009 a determinat Uniunea să-și conștientizeze mai repede slăbiciunile sale instituțional-politice și să-și concentreze eforturile spre adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire și gestionare a unor astfel de situații. În consonanță cu propunerile din cea de-a doua revizuire a politicii energetice, Comisia a elaborat noi reguli ce vizează creșterea securității aprovizionării cu gaze în cadrul pieței interne a gazelor naturale. Noul Regulament subliniază necesitatea consolidării actualului sistem de securitate a aprovizionării cu gaze din U.E. și garantează că toate statele membre și actorii de pe piețele de gaze ale acestora adoptă în avans măsuri eficiente de prevenire și atenuare a consecințelor unor eventuale întreruperi a aprovizionării cu gaze naturale. De asemenea, el instituie mecanisme pentru a permite statelor membre să colaboreze în scopul de a face față în mod eficace oricăror întreruperi grave ale aprovizionării cu gaze care ar putea apărea. În concluzie, durabilitatea, competitivitatea și securitatea aprovizionării rămân principalii vectori care ghideaz ă politica energetică a Uniunii Europene, în scopul de a asigura energie consumatorilor la prețuri accesibile. Pe de o parte, se disting tendințe de normare a unei piețe energetice unice, dar cu menținerea prerogativelor statelor membre asupra domeniului strategic al energiei. Pe de altă parte, criza economică și recesiunea ce a urmat au amplificat demersurile pentru o politic ă energetică unitară. Deja, oficialii de la Bruxelles au lansat în dezbatere publică un nou document de revizuire a strategiei energetice comunitare. După cum se observă, în domeniul politicii energetice, Uniunea Europeană dispune de o serie de strategii și planuri de acțiune. Însă, credem că este nevoie de o Strategie energetică comprehensivă, care să identifice clar vulnerabilitățile și riscurile majore, să stabilească în mod concret obiective strategice realizabile și modalități de îndeplinire a lor, și, mai ales, direcțiile de acțiune pe termen mediu și lung care să asigure un nivel mai ridicat de securitate energetică. Strategia trebuie să armonizeze interesele statelor membre, pentru ca Uniunea să vorbească pe o singură „voce” și să acționeze în consecință. Cea mai presantă problemă a Uniunii Europene în materie este securitatea aprovizionării cu resurse energetice, având în vedere dependența acesteia de un singur producător-exportator, în speță Rusia. Criza economico-financiară a adăugat noi presiuni, concretizate în frânarea unor proiecte energetice critice sau rezultatele nu tocmai încurajatoare în domeniul operaționalizării pieței interne de energie, reducerii emisiilor de carbon, economisirii și eficienței energetice. Insuficiența investițiilor în rețele, capacități de producție și transport și tehnologii curate poate duce la un deficit al livrărilor de hidrocarburi, ceea ce ar împinge din nou prețurile resurselor energetice în sus și ar încetini ritmul de redresare a economiei comunitare. În prezent, cele 28 de țări membre în ansamblul lor reprezintă unul dintre cei mai mari consumatori mondiali de resurse energetice. Cu excepția Danemarcei, toate celelalte state europene sunt dependente de importurile de hidrocarburi. Dependența de importurile energetice este în creștere atât la nivelul statelor membre, cât și la cel al Uniunii. Pe baza scenariilor oficialilor de la Bruxelles, dependența energetică a UE-28 va crește de la 64,2% în 2020, 66% în 2025 și 66,6% în 2030. În acest sens, Uniunea Europeană promovează relații bilaterale și multilaterale stabile pentru a-și diversifica sursele, rutele și infrastructura energeti ă. Uniunea a lansat, în ultimii ani, o nouă Politică de Vecinătate în Caucaz, o Sinergie pentru Marea Neagră, o Strategie pentru Asia Centrală, un Parteneriat Estic cu șase state ex-sovietice, dar și Inițiativa Baku pentru integrarea piețelor energetice. De asemenea, U.E. a inițiat noi dialoguri și a intensificat cooperarea în domeniul energetic cu țările din vecin ătatea sud-estică, partenerii din Balcanii de Vest, Asia Central ă și Orientul Mijlociu, precum și cu China, Rusia, Brazilia, S.U.A. și Uniunea Africană. Atenția oficialilor de la Bruxelles se îndreaptă spre ce noi inițiative și acțiuni sunt necesare în relația cu țări producătoare terțe și țări de tranzit pentru a reduce dependența energetică în creștere a Uniunii. În perspectivă, la nivel european accentul trebuie pus pe interconectarea diferitelor piețe și finalizarea integrării acestora, asigurarea securității energetice prin conectarea la sursele de aprovizionare ale țărilor producătoare terțe, legarea surselor de producere a energiei regenerabile la rețelele existente, dezvoltarea rețelelor inteligente pentru o mai bună descentralizare a producției de energie și absorbția totală a energiei regenerabile. Mai mult, este necesară dezvoltarea unor relații bilaterale stabile atât cu furnizorii tradiționali de resurse energetice, precum Rusia, Norvegia, Algeria etc., cât și cu țările de tranzit, ca de exemplu Ucraina (4/5 din liv ările de gaze naturale dinspre Rusia spre Europa tranzitează teritoriul ucrainean) și Belarus (1/5 din livrări). Se pare că U.E. are în vedere faptul de a găsi și alte modalități de aprovizionare diminuând rolul Rusiei pe piața europeană. Este o perspectivă îndrăzneață ce implică cooperare la nivel european, finanțare și parteneri de încredere.
II.3. Impactul crizei din Ucraina asupra securității energetice
Eforturile Rusiei s-au îndreptat spre consolidarea poziției ca actor regional, asigurând succesul proeictelor de hegemonie rusă în vecinătatea apropiată. „Moscova a exercitat presiuni asupra Georgiei, Ucrainei și Republicii Moldova, a încurajat ascensiunea guvernului Ianukovici la Kiev, s strâns relațiile cu Turcia, a impulsionat cooperarea energetică cu Bulgaria și Grecia, stimulând expansiunea companiilor strategice Gazprom și Lukoil în Balcani”. La nivelul piețelor energetice mondiale, Federația Rusă joacă un rol esențial, dispunând de cele mai importante rezerve de gaze naturale din lume, aflându-se pe locul
al doilea la rezerve de cărbune și pe locul opt la cele de petrol. Este binecunoscut faptul că Federația Rusă este principalul exportator de gaze naturale, fiind pe locul doi la exporturile de petrol și al treilea mare consumator mondial de energie. Hidrocarburile reprezintă 20% din P.I.B. și aduc 40% din încasările la buget. Federația Rusă se bucură de o poziție geopolitică favorabilă, fiind situată între două dintre cele mai dinamice regiuni ale economiei mondiale: Europa Occidentală și spațiul
Asia-Pacific. Având atuul extraordinar al imenselor sale resurse de gaz, petrol și cărbune, Moscova a transformat energia într-o „armă” geostrategică de prim ordin, ajuntând statele-client și lovind în cele care i se opun. Peste 50% din P.I.B.-ul rusesc depinde probabil din vânzările de energie naturală. Rusia a întrerupt de mai multe ori fluxul de gaze prin Ucraina și Bielorusia, între 2006- 2009, invocând furtul de energie sau neplata datoriilor ori neînțelegerile privind taxele de tranzitare. Atunci milioane de europeni au trenurat de frig, iar guvernele lor au fost multă vreme incapabile să convingă Moscova să revină asupra deciziei. Se știe că Moscova nu poate accepta ancorarea Ucrainei de Vest prin aderarea la U.E. și mai ales la N.A.T.O., iar arma energetică este „arma ideală” pentru a stopa acest proces. De asemenea, Georgia, Moldova, Cehia și țările baltice au fost victime ale ăntreruperilor furnizării de energie cu scop politic, utilizate de Moscova ca instrumente de presiune. Impulsionată de apărarea poziției strategice la frontiera răsăriteană a U.E., Rusia exercită presiuni economice, politice și militare asupra statelor aflate în vecinătatea apropiată. În timpul summitului N.A.T.O. din 2008 ținut la București, simpla precizare că Ucraina și Georgia și-ai anunțat aderarea la alianță a provocat reacții dure din partea Moscovei. Putin a amenințat direct atât Georgia cât și Ucraina. Pe fondul acestor amenințări, Federația Rusă a intervenit militar în Georgia în august 2008 sub pretextul „executării unei operațiuni de pace în Osetia de Sud și Abhazia.” Tot în scopul asigurării securității granițelor, Rusia a instalat baze militare în Ucraina, la Sevastopol, Armenia și în Caucazul de Nord. Intențiile președintelui rus de a rezolva conflictul din Ucraina prin crearea unui stat constituit din regiunile unde se confruntă forțele ucrainene și rebelii pro-ruși trebuie descurajate printr-o atitudine fermă a statelor U.E. și a membrilor N.A.T.O. Pentru a înțelege mai bine cum s-a ajuns la criza actuală din Ucraina și ce rol joacă cartea energetică am să încerc să prezint succint câteva evenimente. Federația Rusă consideră „străinătatea apropiată” drept sfera de interese exclusivă, fiind un element de continuitate în politica Moscovei din ultimele două secole. Cuprinderea Ucrainei în această sferă de interese este un pilon fundamental al menținerii capacității de influență a Rusiei în Europa centrală și Balcani. După dezmembrarea U.R.S.S., Moscova a folosit puternic pârghiile economice, politice, etnice și militare pentru refacerea relațiilor de subordonare ale noilor republici independente apărute în spațiul ex-sovietic. Rezultatul acestor eforturi s-a concretizat în crearea Comunității Statelor Independente sub forma unei comunități economice, politice și de securitate, cuprinzând întregul spațiu sovietic, cu excepția statelor baltice. Revoluția Portocalie din Ucraina, care a durat din decembrie 2004 până în ianuarie 2005, a constituit momentul în care lumea de după Războiul Rece s-a sfârșit cu adevărat pentru Rusia. Rușii au privit evenimentele din Ucraina ca pe o tentativă s S.U.A. de a atrage Ucraina în N.A.T.O. și de a pregăti astfel scena pentru dezintegrarea Rusiei. Dacă Occidentul ar fi reușit să domine Ucraina, Rusia ar fi rămas fără apărare. Influența rusă crește în prezent în trei direcții: spre Asia Centrală, spre Caucaz și, inevitabil, spre vest, respectiv spre țările baltice și Europa de Est. Interesant este faptul că schimbarea geopolitică este însoțită de schimbări economice. Putin a transformat Rusia într-un mijloc prin care să poată intimida Europa: controlul robinetului de la conducta cu gaz natural. Cazul fierbinte și actual al Ucrainei a implicat Rusia și U.E. Potrivit profesorului Robert Charvin, însuși dreptul internațional tinde să fie deconstruit în astfel de momente. „Statele occidentale și-au făcut un obicei din interpretarea cu rea-credință a rezoluțiilor Consiliului de Securitate”, arată Charvin, ele încercând să-și impună propriile practici, dreptul cutumiar ca sursă primară de drept internațional și pentru a-și justifica intervențiile. Noua criză a gazelor ruso-ucrainean ă din ianuarie 2009 a determinat Uniunea să-și conștientizeze mai repede slăbiciunile sale instituțional-politice și să-și concentreze eforturile spre adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire și gestionare a unor astfel de situații. În consonanță cu propunerile din cea de-a doua revizuire a politicii energetice, Comisia a elaborat noi reguli ce vizează creșterea securității aprovizionării cu gaze în cadrul pieței interne a gazelor naturale. La începutul lui ianuarie 2015, Ucraina avea probleme serioase în ceea ce privește energia. Mai mult decât atât, ea s-a confruntat și în decembrie 2014, cu așa zise avarii zilnice la energia electrică. Având în vedere că Ucraina este dependentă de resursele Rusiei, se poate afirma că Rusia se „joacă la robinet”. În 2014, datorită faptului că orașul Donbass, este cel care furnizează aproximativ 80% din necesitățile Ucrainei, acum mai bine de jumătate din capacitatea de producție din Donbass se află sub controlul separatiștilor. Se pare că Ucraina o să aibă parte de o recesiune, iar la această recesiune și Rusia va avea de suferit. În perspectivă, Ucraina vizează să devină o „zonă tampon” între spațiile de securitate occidental și rusesc. Totodată, Ucraina încearcă să-și consolideze independența politică prin contrabalansarea dependenței economice față de Moscova cu o relație politico-militară prioritară cu U.E. și N.A.T.O., mizând pe garantarea independenței politice și integrității teritoriale de către S.U.A. De la declanșarea crizei din Ucraina, U.E. s-a gândit deja să găsească alți furnizori de gaze naturale. Totul a pornit de la ideea Rusiei de a înainta un proiect, mai exact, o rețea de gaze denumite South Stream. Oficialii U.E. consideră că această modalitate nu reprezintă decât o creștere a dependenței față de gazul Rusiei. S-a luat în calcul faptul că pe viitor securitatea eneergetică va domina politica Uniunii deoarece se pare că această criză din Ucraina are repercursiuni destul de grave la nivel european. Mai mult decât atât trebuie să luăm în calcul următoarele fapte: România este parte din zona „delicată” a Rusiei; susținem că avem resurse propii de energie și colaborăm cu Republica Moldova. Ca atare pentru prima dată putem fi în ochii Uniunii un stat pe care se poate baza și care poate contribui la securitatea energetică regională. România a fost considerată un stat care poate să influențeze criza din Ucraina în sens pozitiv. Datorită faptului că deținem gaze naturale, construcția gazoductului Iași-Ungheni, deja se consideră că am făcut un pas important în diminuarea dependenței energetice de Rusia. Revenim la observația că această criză iese, prin implicațiile sale, din registrul unor confruntări strict comerciale și economice. Miza este mult mai mare într-o confruntare geopolitică, strategică și analizele de tip cost-beneficiu includ nu numai considerente economice. Intervine și factorul timp dacă ținem cont de obiective ce sunt judecate din perspectivă istorică și pe termen mai lung. Aici se verifică anduranța, robustețea sistemelor economice mai mari. În cazul U.E. se verifică gradul de coeziune și capacitatea de a se mobiliza la situații extreme. Vedem că Rusia caută soluții alternative de aprovizionare cu alimente și amatori în acest sens există. Așa cum caută să-și diversifice piețele către care să livreze resurse energetice. Totul trebuie pus în relație și cu ceea ce se poate face în Ucraina pentru „stabilizare”. Fără o lămurire de natură strategică, geopolitică a situației din Ucraina , dinamica sancțiunilor probabil va continua. Există și alte evoluții, de ordin militar, care sunt mai mult decât îngrijorătoare (dincolo de, practic, războiul civil din unele regiuni estice din Ucraina).
Capitolul III. Securitatea energetică a României
III.1. Strategia energetică a României
Fiind stat membru U.E., România s-a aliniat cerințelor și în domeniul energetic astfel încât în anul 2007 s-a aprobat Strategia energetică 2007-2020. Această Strategie prezintă atât riscurile, vulnerabilitățile cât și oportunitățile României în sectorul energetic. Astfel găsim o serie de oportunități pentru România asupra dezvoltării sectorului energetic deoarece România, în primul rând deține o poziție geostrategică ce o poate implica în marile rețele de petrol și gaze naturale; accesul la piețeleenergetice regionale; putem atrage investitori datorită potențialului; începând cu 2007, când România a devenit stat membru U.E., s-a liberalizat piața energiei și a gazelor naturale; în acelați timp se poate atrage fonduri pentru noi proiecte energetice; existența resurselor regenerabile. Printre riscuri și deficiențe enumerăm: tehnologia învechită precum și costurile ridicate de exploatare; sectorul huilei este lipsit de echipamente și imposibil de dotat cu tehnologie modernă și în același timp performantă; mai mult decât atât la orizont apare o problemă spinoasă: protecția mediului. Pentru a respecta cerințele U.E. cu privire la protecția mediului înconjurător trebuiesc fonduri uriașe pentru a dota fabricile cu echipamente corespunzătoare și filtre speciale. România are ca scop prin Strategia energetică, asigurarea sau mai bine zis procurarea prin surse proprii a energiei necesare, astfel încât să fim independenți de orice alt stat, de exemplu cu Rusia, având în vedere problema actuală cu Ucraina și faptul că suntem de partea Vestului, prin aderarea la N.A.T.O. și U.E. Toată atenția este canalizată asupra aprovizionării cu energie. Se fac demersuri pentru a exista un echilibru între import și prorpiile rezerve. De asemenea, se fac demersuri pentru: stabilirea de noi parteneriate cu state producătoare de hidrocarburi, diversificarea rutelor de transport, atragerea de investiții în domeniul gazelor naturle, optimizarea infrastructurii cu ajutorul fondurilor europene. Principalele proiecte de interes promovate de România: Nabucco, PEOP, Proiectul AGRI, (Interconectorul Azerbaidjan-Georgia-România), Interconectarea sistemului național de transport al gazelor naturale cu cele ale statelor vecine. Proiectul Nabucco vizează realizarea unui gazoduct pe traseul Turcia – Bulgaria – România – Ungaria – Austria, cu o lungime totală de 3296 km. Conducta va traversa Turcia pe o porțiune de 2000 km, Bulgaria pe 400 km, România pe 460 km, Ungaria pe 390 km și Austria pe 46 km. Capacitatea inițială a conductei este de 8 miliarde mc/an, cu o creștere liniară până la capacitatea proiectată de 31 miliarde. mc gaze naturale/an în anul 2020. La realizarea proiectului Nabucco participă șase firme, Botas (Turcia), Bulgargaz (Bulgaria), Transgaz (România), Mol (Ungaria), OMV (Austria) și RWE Gas Midstream GmbH (Germania). Materializarea proiectului Nabucco este o prioritate pentru România. Proiectul se bucură de sprijinul tuturor actorilor implicați și a fost recunoscut de U.E. ca proiect de infrastructură de importanță prioritară, fiind elementul central al Coridorului Sudic. La data de 8 iunie 2011 a avut loc la Kayseri (Turcia) ceremonia comună de semnare a Acordurilor de Sprijin al Proiectului între Austria, Bulgaria, România, Turcia și Ungaria, Compania Internațională Nabucco (Nabucco Gas Pipeline International GMBH) și companiile naționale Nabucco. Proiectul PEOP face parte din programul european INOGATE (Sistemul de Transport Interstatal al Petrolului și Gazelor). PEOP va avea o lungime totală de 1360 km (din care 649 km pe teritoriul României), va porni din portul Constanța și are ca destinație portul Trieste, Italia. La Trieste, conducta se va conecta la sistemul Transalpine Pipeline (TAL), care aprovizionează Austria și Germania, existând posibilitatea alimentării rafinăriilor din nordul Italiei. Proiectul PEOP (Constanța – Trieste) va contribui la creșterea securității energetice a UE prin conectarea pe o rută directă și sigură a petrolului caspic cu piața europeană. Proiectul AGRI, aliniat cu obiectivul de diversificare a surselor cât și a rutelor de transport, presupune transportul gazelor naturale azere prin Georgia și traversarea Mării Negre pe baza tehnologiei LNG prin construirea a două terminale (de lichefiere, respectiv regazeificare) în Georgia și România, și apoi, prin sistemul național de transport și interconectorul Arad-Szeged spre Ungaria.. Capacitatea de transport avută în vedere la acest moment este de 8 mld. m.c. gaze naturale / anual. Sprijinul politic al statelor partenere a fost exprimat prin încheierea unei serii de documente precum: Memorandum trilateral, încheiat la nivelul ministerelor economiei, între Azerbaidjan, Georgia și România, pentru dezvoltarea unui proiect de LNG peste M. Neagră, sub numele AGRI (13 aprilie 2010), Protocolul încheiat între miniștrii de resort din Azerbaidjan, Georgia și România privind constituirea companiei de proiect AGRI (12 mai 2010), Declarația adoptată de președinții Azerbaidjanului, Georgiei și României și premierul Republicii Ungare cu ocazia Summit-ului AGRI de la Baku (14 septembrie 2010) – prin care Ungaria a devenit formal partener la proiect – Protocolul adoptat cu ocazia reuniunii miniștrilor de resort din statele participante la proiect (14 februarie 2011). Proiectul AGRI urmărește să valorifice resursele naturale din Azerbaidjan, plasamentul Georgiei ca țară de tranzit, poziția strategică a României în vederea asigurării accesului direct al gazelor naturale din Azerbaidjan spre Europa, precum și potențialul Ungariei, ca element de legătură cu piața de gaze din Europa Centrală. „Strategia Energetică a României pentru perioada 2007 – 2020” a stabilit printre obiectivele principale, armonizate cu politicile U.E., interconectarea Sistemului Național de Transport la sistemul de transport european. În acest sens, Strategia de interconectare a Sistemului Național de Transport Gaze Naturale cu sistemele de transport gaze naturale din țările vecine, elaborată de SNTGN Transgaz Mediaș S.A., prevede realizarea acțiunii pe următoarele direcții: interconectarea cu Ungaria, pe relația Arad-Szeged (operațională la acest moment în direcția Szeged-Arad); interconectarea cu Bulgaria, pe relația Giurgiu-Ruse; interconectarea cu Republica Moldova, pe relația Ungheni-Iași; interconectarea cu Serbia. Proiectele de interconectare cu Ungaria și Bulgaria au primit finanțare europeană în cadrul Programului European de Redresare în domeniul Energiei. Pe viitor România are ca principale obiective următoarele aspecte: independența prin furnizarea de energie prin forțe proprii; cooperarea cu statele din Orient precum și cu U.E. Furnizarea de energie prin forțe proprii are o serie de avantaje printre care: construirea de noi centre energetice printre care și hidrocentrale; independență; scîderea prețului la energie; accenturare folosirii resurselor regenerabile. Există și o serie de dezavantaje prin care amintim: micșorarea stocului de resurse proprii; lipsa fondurilor pentru modernizarea rețelelor de infrastructură; nenrespectarea protecției mediului precum și a normelor Uniunii. Un rol deosebit îl poate avea parteneriatele cu statele din Orient. Acestea fiind state bogate în petrol și gaze am avea oportunitatea să diminuăm influența rusească asupra României. Mai mult decât atât putem beneficia și de o creștere a investițiilor în dezvoltarea conductelor energetice și indirect s-ar putea colabora cu alte state. În prezent, condițiile tehnologice, de management și de finanțare a sectorului energetic sunt foarte dure. Competiția internațională reclamă capitaluri imense și tehnologie performantă, iar producția trebuie să fie caracterizată prin calitate ridicată. Integrarea în rețelele energetice ale Uniunii Europene oferă o perspectivă clar ă energeticii din România și de aceea, pe termen scurt și mediu, sunt necesare o serie de noi măsuri care să vizeze: investiții majore în retehnologizare, eliminarea ineficiențelor din sistemul energetic și îndeplinirea angajamentelor față de U.E. care vor ajunge la scadență; valorificarea avantajelor ce derivă din sistemul de energie electrică și cel de gaze. De asemenea vânzarea competitivă a activelor sau produselor statului din domeniul energiei; implicarea mai activă în proiectele energetice care favorizează țara noastră; și nu în ultimul rând, accelerarea reformei instituționale. Devine clar că, în condițiile date, securitatea energetică a României nu mai depinde doar de resursele proprii, de potențialul ei economic sau de puterea ei națională. Este evident că scopurile și obiectivele acestei securități trebuie negociate la Bruxelles, cu cele mai importante companii străine din energetică, cu producătorii și consumatorii sociali, cu partenerii sociali din economie. Prin urmare, credem că securitatea energetică a României poate fi obținută preponderent în cadrul interdependențelor energetice europene, dar într-un parteneriat reciproc avantajos al Uniunii Europene cu Rusia. Restricțiile cu caracter juridic obligatoriu rămân măsura cea mai eficientă pentru reducerea poluării și a practicilor de poluare. Schema de Comercializare a Cotelor de Emisii în U.E. trebuie să fie reformată radical, pentru a deveni un instrument eficient. Instituțiile publice, întreprinderile și, mai ales, sectorul financiar trebuie să fie încurajate să renunțe la multe activități dăunătoare climatic. Trebuie să se investească în rețelele energetice europene, care leagă producția de energie regenerabilă în diferite părți ale continentului, crescând securitatea energetică și reducând costurile. O politică energetică coerentă, bazată pe economiile de energie, eficiență energetică și energie regenerabilă este singura modalitatea de a realiza o economie bazată pe surse regenerabile aproape complet, până în 2050. Prin urmare, obiectivele naționale obligatorii suplimentare privind eficiența energetică și energia regenerabilă sunt esențiale. Consumul de energie trebuie redus cu 40% în următorii 15 ani și, în același timp, energia regenerabilă trebuie să fie stimulată pentru a asigura 45% din consumul de energie până în 2030.
III.2. Aspecte privind cooperarea energetică României cu Republica Moldova
Frenezia unificării teritoriale a României cu Republica Moldova prinde accente din ce în ce mai pronunțate în ultimii ani. De la discuțiile amicale ale cetățenilor, ideea a pătruns în spațiul public, la cel mai înalt nivel. Dacă, de obicei, se vorbește de reeditarea Marii Uniri în perioada noastră, în data de 1 Decembrie, Ziua Națională, astăzi s-a ajuns la demersuri consistente, prin declarații și proiecte politice de anvergură. Acțiunile unioniste s-au înmulțit în ultimii ani, culminând cu marșurile din Republica Moldova, dar și cu cele din România. Traian Băsescu, fostul președinte al României, a declarat că „Următorul nostru obiectiv, vrem să ne întregim țara”. Băsescu a menționat că, dacă în Republica Moldova va exista un curent unionist, atunci țara noastră va fi pregătită, ca următor obiectiv politic național, după intrarea în N.A.T.O. și aderarea la Uniunea Europeană: „România a avut un proiect fundamental – intrarea în Uniunea Europeană, cred că al treilea proiect fundamental trebuie să fie unirea cu Republica Moldova. Indiscutabil”, a declarat Băsescu. Rusia este prezentă pretutindeni, acolo este implicată în toate acțiunile care le desfășoară Chișinăul, ceea ce s-a constatat și în declarațiile politice de astăzi – sunt toate canalizate spre București. Toate evenimentele recente indică faptul că Moscova și Chișinăul au ajuns la un acord de rezolvare a conflictul transnistrean prin federalizarea Moldovei și includerea oficialilor transnistreni la guvernare, ceea ce ar putea duce la rusificarea și mai accentuată a politicii moldovene. Pe de altă parte, având în vedere dezechilibrul de forțe între influența rusească de facto în Moldova, prin pârghii economice și militare critice, și cea ce U.E., limitată la asistența financiară și instituțională, singura cale viabilă de a ancora ferm statul vecin în Europa pare a fin obținerea Acordului de Asociere cu U.E. Acesta ar transforma Moldova în țara candidată și ar include-o într-un mecanism instituțional de reformă practic ireversibil. În acest scop, România încearcă de mult timp legarea destinului Republicii Moldova de cel al Balcanilor de Vest, al căror viitor european este mult mai clar formulat la nivelul U.E. O ocazie unică o oferă reformularea Agendei Salonic, ce conturează asistența U.E. pentru această zonă, în lumina apariției a două noi state după elaborarea ei inițială – Muntenegru și Kosovo. În plus în 2008 a expirat valabilitatea Acordului de Parteneriat, precum și a Planului de Acțiuni al U.E. pentru Republica Moldova, moment favorabil pentru renegocierea realațiilor dintre Bruxelles și Chișinău. În acest moment, se știe că Republica Moldova nu își poate asigura reursele energetice prin forțe proprii. Rusia este principalul stat ce îi asigură resursele energetice, apoi Ucraina și țara noastră.
III.3. Securitatea energetică în regiunea Mării Negre
Prin poziția sa geografică, experimentată în ultinele împrejurări politice și militare, România este un centru de acțiune regională, care trebuie întărit și nu slăbit. România, prin Nord, e drumul cel mai scurt între Baltică și Marea Neagră. Asezată pe axa eurasiană, România este drumul cel mai scurt al germaniei spre Orientul Apropiat, iar prin prezența sa în Marea Neagră, legată prin Dunăre și prin linia Lemberg, ea reprezintă nu numai o cale naturală de comunicație cu Europa Centrală și Baltică, dar un punct strategic, de dominare a libertății Dunării, a Strâmtorilor Dardanele și a Balcanilor. Din punct de vedere istoric, regiunea Mării Negre era o zonă de comerț, un pod de legătură între Vestul Europei și Rusia și, de aceea, constituia un factor integrator sub Imperiul otoman. Această zonă a fost și frontul confruntării între imperiile rus și otoman și, mai târziu, între Uniunea Sovietică și N.A.T.O. Regiunea Mării Negre reprezintă și o frontieră nord-sud între Uniunea Europeană și statele Orientului Mijlociu, distingându-se prin numeroasele structuri regionale și subregionale existente. Regiunea include Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Rusia, Serbia și Muntenegru, Turcia și Ucraina. Nu toate aceste state se învecinează cu Marea Neagră, dar toate au un rol relativ activ în procesele de cooperare din regiune, inclusiv în cadrul Organizației pentru Cooperare Economică a Mării Negre. Portul român Constanța poate fi nu numai un port de scurgere dunăreană de mărfuri, dar o bază navală pentru Strâmtori și o bază aeriană pentru Orientul Apropiat. Greșelile politice din ultimii ani, care au fost ale unui regim trecător, nu au constituit un obstacol la această considerare și consacrare a rolului României; cu atât mai mult cu cât experiența ultimilor ani a putut dovedi utilitatea României în jocul forțelor Sud-Estului, Estului și Balcanilor și contribuția sa sinceră la o nouă structură a regiunii. Potențialul energetic al regiunii Mării Negre este constituit în prezent atât din fluxurile de hidrocarburi ce tranziteaz ă această zonă (între Occident și statele din Caucaz, Asia Centrală și Orientul Mijlociu, mai ales în condițiile în care bazinului pontic este cea mai scurtă rută spre Europa), cât și din numeroasele zone maritime bogate în resurse energetice. Zona Mării Negre a căpătat în ultima perioadă o importanță deosebită și prin prisma rezervelor ce s-ar ascunde în adâncuri, comparabile cu cele din bazinul Caspic. Conform prospecțiunilor, Marea Neagră ar avea rezerve de circa 10 mld. barili de petrol și 1,5 mii mld. m.c. de gaze naturale. Totuși, adâncimea la care se găsesc aceste rezerve nu le fac ușor exploatabile. Din punct de vedere energetic, Rusia este de departe cea mai important rezervor, producător și exportator al regiunii. Celelalte state riverane la Marea Neagră depind într-o măsură mai mare sau mai mică de importurile externe, în special de livrările de petrol și gaze din Federația Rusă și rețelele de transport ale acesteia, ceea ce constituie o vulnerabilitate deosebit de importantă. Statele regiunii Mării Negre pot fi grupate în trei categorii: țări independente de resurse energetice externe, care dispun pe teritoriul lor de rezerve semnificative de petrol și gaze naturale. În această categorie se încadrează doar Federația Rusă, țară bogată în hidrocarburi și una din marile exportatoare mondiale; țări dependente parțial, care dețin resurse energetice limitate și își completează necesarul prin import sau care, din rațiuni politice sau de mediu, își prezervă resursele. Statele care se pot lăuda cu rate mai scăzute de dependență, susținute de rezervele proprii de resurse energetice, sunt Ucraina, România și Turcia; țări dependente în totalitate de resurse energetice externe, a căror economie reclamă vital resurse pentru funcționalitatea și dezvoltarea acesteia. Bulgaria și Georgia reprezintă statele care sunt dependente aproape total de hidrocarburile externe. În prezent, mixul energetic al economiei moderne se bazează tot mai mult pe petrol și gaze naturale, unele analize arătând chiar că gazul va înlocui în curând petrolul în preferințele consumatorilor. Consecința acestor fenomene constă în apariția unui sistem transnațional al resurselor, cu numeroase ramificații. Regiunea Mării Negre a devenit o zonă de importanță strategică, astfel încât economia regiunii este marcată și de „războiul traseelor energetice” dintre Rusia și Occident. O serie de conducte se afl ă deja în funcțiune în arealul pontic, precum: oleoductul Drujba: pornește din Samara (Rusia) și prin numeroase ramificații, aprovizionează Ucraina, Belarus, Letonia, Lituania, Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia, Austria, Germania; lungime – 4.023 km; funcțional de la începutul anilor ’60; oleoductul caspic CPC (Caspian Pipeline Consortium): leagă câmpul petrolier kazah Tengiz cu terminalul rusesc Novorossiisk de la Marea Neagră; lungime – 1.510 km; capacitate – 600.000 barili/zi, ce poate fi extins ă pân ă la 1,4 mil. barili/zi; funcțional din octombrie 2001; gazoductul Blue Stream: leagă Rusia (Djugba) cu Turcia (Samsun) prin Marea Neagră; lungime – 1.213 km; funcțional din februarie 2003; oleoductul BTC: leagă Baku (Azerbaidjan) – Tbilisi (Georgia) – Ceyhan (Turcia); lungime – 1.768 km; funcțional din mai 2005; oleoductul Baku-Supsa: leagă Baku (Azerbaidjan) – Supsa (Georgia) cu Marea Neagră; lungime – 830 km; capacitate – 145.000 barili/zi, ce poate fi extins ă pân ă la 600.000 barili/zi; funcțional din aprilie 1999; gazoductul BTE: leagă Baku (Azerbaidjan) – Tbilisi (Georgia) – Erzurum (Turcia); lungime – 692 km; capacitate – 8,8 mld. m3/an ce poate fi extinsă până la 30 mld. m.c./an; funcțional din mai 2006. Totuși, rețeaua de transport al petrolului și gazelor naturale dinspre Est spre Europa depinde într-o mare măsură de acceptul și capacitatea producătorilor din Caucaz, Caspică și Orientul de a asigura resurse pentru a „umple” conductele existente sau în curs de construcție. De asemenea, depinde și de Ucraina și Turcia, care controlează o mare parte a tranzitului de petrol și gaze dinspre Rusia spre Occident. În tot acest joc, Ucraina are o poziție avantajoasă, folosind conducta Odessa Brodii cu scopul de a obține avantaje din partea Federației Ruse și U.E., transformându-se într-un așa-numit „dispecer petrolier” regional. Turcia, care este interesată de gestionarea tranzitului de petrol și gaze din Caspica, Caucaz și Marea Neagră și insistă pe oleoductul Baku-Tbilisi-Ceyhan, ce îi oferă o sursă energetică alternativă și evită presiunea și problemele ecologice din strâmtori. Toți actorii spațiului Mării Negre sunt conectați într-un fel sau altul la circuitele energetice dintre Est și Vest. Ei reprezintă atât mari producători, precum Rusia, cât și consumatori sau importanți intermediari de resurse energetice. Regiunea Mării Negre este un nod major al rutelor de aprovizionare a Europei cu hidrocarburi din Rusia, bazinul Caspic și alte state producătoare din Orient, probabil și cele mai scurte. Altfel, politicile și strategiile energetice ale actorilor acestui spațiu se focalizează pe concretizarea acestor oportunități și maximizarea avantajelor ce decurg de aici. Statele riverane Mării Negre, cu excepția Rusiei, și-au construit strategiile energetice astfel încât să fie asigurate securitatea și apărarea, dezvoltarea economiei și bunăstarea populației, protecția mediului. Totuși, dependența de hidrocarburile rusești le fac vulnerabile în fața anumitor jocuri energetice sub forma reducerii/sistării livrărilor, creșterii prețurilor sau dezvoltării unor trasee de transport alternative. Turcia își axează strategia pe evaluarea resurselor energetice și de minerit în mod efectiv, eficient, sigur, oportun și ecologic, astfel încât să se reducă dependența de import și să se aducă o contribuție cât mai mare la prosperitatea națională. Bulgaria vizează prin proiectul de Strategie energetică să atingă până în anul 2020 trei obiective extrem de importante, promovate de Uniunea Europeană – securitate a aprovizionării, dezvoltare sustenabilă și competitivitate – și, totodată, să se asigure că interesele naționale sunt protejate. La rândul său, Ucraina a elaborat o Strategie energetică pentru perioada până în 2030. Obiectivele strategiei vizează în primul rând dezvoltarea intensivă a economiei și îmbunătățirea nivelului de trai. Punerea în aplicare a Strategiei energetice va contribui la reformarea economiei și va face ca Ucraina să devină un jucător activ și influent pe scena energetică internațională prin creșterea implicării sale în cadrul instituțiilor interstatale și internaționale și proiectelor energetice. Pentru a atinge aceste obiective, autoritățile de la Kiev vor trebui să creeze condiții care să permită dezvoltarea activităților în domenii precum: importurile și exporturile de produse energetice, realizarea și dezvoltarea potențialului de tranzit, participarea la dezvoltarea resurselor naturale și construirea de facilități energetice externe. După cum se observă, ținând cont de realitățile epocii actuale și perspectivele nu tocmai încurajatoare, statele riverane la Marea Neagră și-au propus obiective îndrăznețe, precum reducerea dependenței de importuri, creșterea eficienței energetice, sporirea importanței țării respective în complexul energetic regional etc. Însă, concretizarea acestor ținte este o problemă mult prea complexă, ce necesită timp, resurse financiare și sacrificii. Pe de altă parte N.AT.O. a manifestat o atenție deosebită zonei Mării Negre. Declarațiile adoptate la Summit-urile următoare, la Riga (2006), București (2008), Strasbourg-/Kehl (2009), Lisabona (2010) și Chicago (2012) au reflectat, de asemenea, importanța acordată de N.A.T.O. regiunii Mării Negre. Într-un paragraf tematic dedicat Mării Negre, Declarația Summit-ului de la București reafirmă “importanța constantă a regiunii Mării Negre pentru securitatea euro-atlantică” și dorința Alianței de a “continua să sprijine, în mod corespunzător, aceste eforturi orientate în funcție de prioritățile regionale și bazate pe transparență, complementaritate și caracter cuprinzător, în scopul dezvoltării dialogului și cooperării între statele de la Marea Neagră și cu Alianța”. Ocupând o poziție strategică aflată la intersecția a două mari axe strategice Marea Neagră-Marea Mediterană, respectiv Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică, țara noastră se situează într-un spațiu care prezintă, în același timp, oportunitățile și surse de risc semnificative la nivel regional și cu implicații politice, militare și economice la nivel global. Surse de risc strategic amplificate de existența unor conflicte cu efect strategic, mai mult sau mai puțin înghețate în zona Mării Negre: Transnistria, Crimeaa și Caucaz. Din această rațiune, integrarea în cele două organizații regionale de securitate a reprezentat chintesența politicilor regionale ale României în ultimii ani. Punctul de vedere al României coroborat cu cel al Bulgariei, împreună cu N.A.T.O., precum și Turcia – este că avem atât interesul, cât și datoria, de a stabili legături strânse cu Ucraina, Republica Moldova și țările din Caucazul de Sud și mai ales, de a le ajuta să câștige un loc în principalele instituții europene și transatlantice. Zona Mării Negre devine tot mai importantă pentru Occident. Este dovedit faptul că țările și popoarele din regiunea Mării Negre împărtășesc aceeași istorie și civilizație ce le leagă inevitabil de Europa și de comunitatea transatlantică.
Marea Neagră este o poartă principală prin care sursele energetice din zona Mării Caspice și din Asia Centrală ajung în Europa și SUA. La prima vedere, Marea Neagră pare înconjurată de potențiale surse de instabilitate și criză: Grecia și Turcia își dispută zonele de suveranitate asupra Mării Egee, acțiune exacerbată și de neîncrederea reciprocă cu privire la Cipru; Rusia și Ucraina au o serie de dispute teritoriale și de delimitare a frontierelor; războiul prelungit din Cecenia încurajază contrabanda cu arme în regiune și creează un focar cu potențial terorist; disputa privind statutul teritoriului Nagorno-Karabah; Azerbaidjanul dorește extinderea propriei industrii energetice; Abhazia și Osetia de Nord (în Georgia) și Republica Transnistreană (în Republica Moldova) își proclamă independența și își trasează propriile teritorii.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Presă
Buzăianu, Alina, Stabilitate și securitate în regiunea Mării Negre, în „Impact Strategic", nr. 1/2005.
Dăianu, Daniel, De ce stârnește globalizarea atâtea pasiuni?"– în "Secolul 21 -globalizare și identitate", nr. 7-9/2001.
Duță, Paul, Două concepte pentru zona extinsă a Mării Negre, în "Impact Strategic", nr. 1/2005.
Duțu, Petre, Geopolitici și geostrategii pe traiectoria viitorului, în "Impact Strategic", nr. 1/2005.
Ioan, Sorin, Securitatea energiei – prioritate pe agenda NATO și a UE, în „Gândirea Militară Românească”, nr. 3, mai-iunie 2008.
Mihalka, Michael, NATO Response Force Rapid? Responsive? A Force?, în „Monitor Strategic”, nr. 1 – 2/2004.
Mureșan, Mircea, Globalizare, integrare, dezvoltare – pilonii unei lumi durabile, în "Impact Strategic" nr. 1/2005.
Instrumente de lucru
Dicționare, enciclopedii
Beaumarchais Center For International Research, Puteri și influențe, Editura Corint, București, 2001. Frunzetti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2009. Globalization and regionalization, coord. National Intelligence Council, sinteză prezentată cu prilejul reuniunii de lucru "Europe în 2020".
Ghica, Luciana-Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, București, 2006.
Lucrări generale
Alexandrescu, Grigore, Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2004. Balaban, Constantin, Gheorghe, Securitate și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, București, 2006. Bahgat, Gawdat, Energy Security: An Interdisciplinary Approach, John Wiley &Sons Ltd, United Kindom, 2011. Bari, Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003.
Barton, Barry, Energy Security: Mananging Risk in a Dynamic Legal and Regulatory Enviroment, Oxford University Press, New York, 2004.
Băhnăreanu, Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006. Băhnăreanu,Cristian Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, București, 2008. Bădescu, Ilie, Geopolitica Noului Imperialism, Editura Mica Valahie, București, 2010. Biro, Daniel, Relații internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Editura Polirom, Iași, 2013. Buleu, Raveca, Constantin, Paradigma puterii în secolul al XIX – lea, Ediție de referință, Editura Ideea Europeană, București, 2011. Capra, F., Înțelepciune aparte. Dialoguri cu oameni remarcabili, Editura Tehnică, București, 2004. Castru, Carmen, Popescu, Constantin, Tașnadi, Alexandru (coordonatori), Criza e în NOI, Editura Academiei de Studii Economice din București, 2010. Dolghin, Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004.
Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I-II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006. Frunzetti, Teodor, Studii Strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006. Goudenhooft, Gabriela, Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritatea discursivă, Editura Adenium, Iași, 2014. Luft, Gal, Korin, Anne, Energy Security Challenges for the 21st Century: A Reference Handbook, Greenwood Publishing Group, United Stated of America, 2009. Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006. Orzeață, Mihail, Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară, București, 2004. Pascual, Carlos, Elkind, Jonathan, Energety Security: Economics, Politics, Strategies, and Implications, The Brookings Institution Press, Massachusetts Avenue, 2010. Sfetcu, Nicolae, Harta politică: Dicționar explicativ, București, 2014. Idem, Corupție – Globalizare – Neocolonialism, București, 2014.
Lucrări speciale
Anastasiei, Traian, Considerații privind corelația “securitate-economie” în Constantin Moștoflei (coord.), România-membru al Alianței Nord-Atlantice, Editura Universitãții Naționale de Apãrare “Carol I”, București, 2004. Aybak, Tunc, Politics in the Black Sea: Dynamics of Cooperation and Conflict, Londra, I.B. Tauris, 2001. Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică a României în contextul european, Editura Universitãții Naționale de Apãrare “Carol I”, București, 2010. Dăianu, Daniel, Marele impas în Europa. Ce poate face România?, Editura Polirom, Iași, 2015. Duma, Mario, Cercetarea, Industria, Economia României și conexiunile lor. Diagnoze, Politici, Soluții, Noi abordări 1965-2004, Editura Agir, București, 2004. Neguț ,Silviu (coordonator), Orientări privind securitatea energetică a României, Studiul nr. 2, Proiect SPOS 2008 – Studii de strategie și politici, Institutul European din România, București, 2008. Pantev, Plamen, Security in the Black Sea Basin, Politics of the Black Sea: Dynamics of Cooperation and Conflict, Londra, I.B. Tauris, 2001.
Saracinschi, Alexandra, Băhnăreanu, Cristian, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate: zona Mării Negre și Balcani, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005. Weaver, Carol, Ienderson, Karen, The Black Sea Region and EU Policy: The Challenge of Divergent Agendas, Published by Ashgate Publishing Limited, England, 2010.
Internet
http://www.mae.ro/node/1602?page=2
Orientări geopolitice privind securitatea energetică a României
www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/ declaratia_drepturilor_omului
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-606_ro.htm
http://www.revista22.ro/optiunile-de-securitate-energetica-a-romaniei-anul-2014-si-proiectele-pietei-de-gaze-naturale-36163.html
http://www.sigurantaenergetica.ro/
http://ec.europa.eu/romania/documents/press_releases/ip-07-29_ro_en.pdf
www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/20-cg14.ro07.doc
www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/ st06655-re02.ro08.doc
http://ec.europa.eu/eu2020/pdf/1_RO_ACT_part1_v1.pdf
http://aei.pitt.edu/1129/01/energy_white_paper_COM_95_682.pdf
http://ec.europa.eu/energy/strategies/consultations/doc/2010_07_02/2010_07_02_energy_strategy.pdf
http://ec.europa.eu/dgs/energy_transport/figures/trends_2030_update_2007/energy_transport_trends_2030_update_2007_en.pdf
http://www.revistapolis.ro/en/current-issue/237-criza-geopolitică-din-ucraina-the-geopolitical-crisis-in-ukraine.htm
http://europolitics.ro/energie/fostul-bloc-sovietic-la-mana-lui-putin-cine-joaca-cu-rusia-si-cu-interesele-sale-energetice
http://nato.mae.ro/node/178
ANEXE
ANEXA NR. 1
Statele cu acces la Marea Neagră: Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia și Turcia
ANEXA NR. 2
PROIECTUL NABUCCO
ANEXA NR. 3
Importanța Mării Negre dată de poziționarea sa și circuitul energetic
BIBLIOGRAFIE
Izvoare
Presă
Buzăianu, Alina, Stabilitate și securitate în regiunea Mării Negre, în „Impact Strategic", nr. 1/2005.
Dăianu, Daniel, De ce stârnește globalizarea atâtea pasiuni?"– în "Secolul 21 -globalizare și identitate", nr. 7-9/2001.
Duță, Paul, Două concepte pentru zona extinsă a Mării Negre, în "Impact Strategic", nr. 1/2005.
Duțu, Petre, Geopolitici și geostrategii pe traiectoria viitorului, în "Impact Strategic", nr. 1/2005.
Ioan, Sorin, Securitatea energiei – prioritate pe agenda NATO și a UE, în „Gândirea Militară Românească”, nr. 3, mai-iunie 2008.
Mihalka, Michael, NATO Response Force Rapid? Responsive? A Force?, în „Monitor Strategic”, nr. 1 – 2/2004.
Mureșan, Mircea, Globalizare, integrare, dezvoltare – pilonii unei lumi durabile, în "Impact Strategic" nr. 1/2005.
Instrumente de lucru
Dicționare, enciclopedii
Beaumarchais Center For International Research, Puteri și influențe, Editura Corint, București, 2001. Frunzetti, Teodor, Zodian, Vladimir, Lumea 2009. Enciclopedie politică și militară. Studii Strategice și de Securitate, Editura CTEA, București, 2009. Globalization and regionalization, coord. National Intelligence Council, sinteză prezentată cu prilejul reuniunii de lucru "Europe în 2020".
Ghica, Luciana-Alexandra (coordonator), Enciclopedia Uniunii Europene, Editura Meronia, București, 2006.
Lucrări generale
Alexandrescu, Grigore, Amenințări la adresa securității, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2004. Balaban, Constantin, Gheorghe, Securitate și dreptul internațional. Provocări la început de secol XXI, Editura C.H. Beck, București, 2006. Bahgat, Gawdat, Energy Security: An Interdisciplinary Approach, John Wiley &Sons Ltd, United Kindom, 2011. Bari, Ioan, Probleme globale contemporane, Editura Economică, București, 2003.
Barton, Barry, Energy Security: Mananging Risk in a Dynamic Legal and Regulatory Enviroment, Oxford University Press, New York, 2004.
Băhnăreanu, Cristian, Resursele energetice și mediul de securitate la începutul secolului XXI, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2006. Băhnăreanu,Cristian Resurse energetice, crize, conflicte, Editura Militară, București, 2008. Bădescu, Ilie, Geopolitica Noului Imperialism, Editura Mica Valahie, București, 2010. Biro, Daniel, Relații internaționale contemporane. Teme centrale în politica mondială, Editura Polirom, Iași, 2013. Buleu, Raveca, Constantin, Paradigma puterii în secolul al XIX – lea, Ediție de referință, Editura Ideea Europeană, București, 2011. Capra, F., Înțelepciune aparte. Dialoguri cu oameni remarcabili, Editura Tehnică, București, 2004. Castru, Carmen, Popescu, Constantin, Tașnadi, Alexandru (coordonatori), Criza e în NOI, Editura Academiei de Studii Economice din București, 2010. Dolghin, Nicolae, Geopolitica. Dependențele de resursele energetice, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2004.
Duroselle, Jean-Baptiste, Istoria relațiilor internaționale, vol. I-II, Editura Științelor Sociale și Politice, București, 2006. Frunzetti, Teodor, Studii Strategice și de Securitate, Editura Centrului Tehnic Editorial al Armatei, București, 2006. Goudenhooft, Gabriela, Legitimitatea. Ritualuri ale legalității și autoritatea discursivă, Editura Adenium, Iași, 2014. Luft, Gal, Korin, Anne, Energy Security Challenges for the 21st Century: A Reference Handbook, Greenwood Publishing Group, United Stated of America, 2009. Miroiu, Andrei, Ungureanu, Radu-Sebastian Manual de relații internaționale, Editura Polirom, Iași, 2006. Orzeață, Mihail, Securitatea și continua transformare în secolul XXI. Eseuri, Editura Militară, București, 2004. Pascual, Carlos, Elkind, Jonathan, Energety Security: Economics, Politics, Strategies, and Implications, The Brookings Institution Press, Massachusetts Avenue, 2010. Sfetcu, Nicolae, Harta politică: Dicționar explicativ, București, 2014. Idem, Corupție – Globalizare – Neocolonialism, București, 2014.
Lucrări speciale
Anastasiei, Traian, Considerații privind corelația “securitate-economie” în Constantin Moștoflei (coord.), România-membru al Alianței Nord-Atlantice, Editura Universitãții Naționale de Apãrare “Carol I”, București, 2004. Aybak, Tunc, Politics in the Black Sea: Dynamics of Cooperation and Conflict, Londra, I.B. Tauris, 2001. Băhnăreanu, Cristian, Securitatea energetică a României în contextul european, Editura Universitãții Naționale de Apãrare “Carol I”, București, 2010. Dăianu, Daniel, Marele impas în Europa. Ce poate face România?, Editura Polirom, Iași, 2015. Duma, Mario, Cercetarea, Industria, Economia României și conexiunile lor. Diagnoze, Politici, Soluții, Noi abordări 1965-2004, Editura Agir, București, 2004. Neguț ,Silviu (coordonator), Orientări privind securitatea energetică a României, Studiul nr. 2, Proiect SPOS 2008 – Studii de strategie și politici, Institutul European din România, București, 2008. Pantev, Plamen, Security in the Black Sea Basin, Politics of the Black Sea: Dynamics of Cooperation and Conflict, Londra, I.B. Tauris, 2001.
Saracinschi, Alexandra, Băhnăreanu, Cristian, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate: zona Mării Negre și Balcani, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005. Weaver, Carol, Ienderson, Karen, The Black Sea Region and EU Policy: The Challenge of Divergent Agendas, Published by Ashgate Publishing Limited, England, 2010.
Internet
http://www.mae.ro/node/1602?page=2
Orientări geopolitice privind securitatea energetică a României
www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/ declaratia_drepturilor_omului
http://europa.eu/rapid/press-release_IP-14-606_ro.htm
http://www.revista22.ro/optiunile-de-securitate-energetica-a-romaniei-anul-2014-si-proiectele-pietei-de-gaze-naturale-36163.html
http://www.sigurantaenergetica.ro/
http://ec.europa.eu/romania/documents/press_releases/ip-07-29_ro_en.pdf
www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/20-cg14.ro07.doc
www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/ st06655-re02.ro08.doc
http://ec.europa.eu/eu2020/pdf/1_RO_ACT_part1_v1.pdf
http://aei.pitt.edu/1129/01/energy_white_paper_COM_95_682.pdf
http://ec.europa.eu/energy/strategies/consultations/doc/2010_07_02/2010_07_02_energy_strategy.pdf
http://ec.europa.eu/dgs/energy_transport/figures/trends_2030_update_2007/energy_transport_trends_2030_update_2007_en.pdf
http://www.revistapolis.ro/en/current-issue/237-criza-geopolitică-din-ucraina-the-geopolitical-crisis-in-ukraine.htm
http://europolitics.ro/energie/fostul-bloc-sovietic-la-mana-lui-putin-cine-joaca-cu-rusia-si-cu-interesele-sale-energetice
http://nato.mae.ro/node/178
ANEXE
ANEXA NR. 1
Statele cu acces la Marea Neagră: Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia și Turcia
ANEXA NR. 2
PROIECTUL NABUCCO
ANEXA NR. 3
Importanța Mării Negre dată de poziționarea sa și circuitul energetic
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Coordonate de Securitate Energetica In Romania Si In Zonele Limitrofe (ID: 106538)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.