Coordonarea Fiscala In U.e

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONAREA FISCALĂ ÎN uE

studiu comparativ

Cuprins

Introducere

Capitolul I: Politica fiscală caracteristica spațiului Uniunii Europene

1.1 Politica Uniunii Europene privind impozitele si taxele

1.2 Caracteristici ale impozitelor directe care impun coordonarea fiscală

1.3 Coordonarea sistemelor de impozitare directă ale statelor membre

Capitolul II

Coordonarea legislatiei Romanesti cu Directivele Europene

in domeniul impozitarii directe

2.1 Analiza structurii prelevărilor fiscale în România. Locul impozitelor directe

2.2. Evolutia impozitelor directe in UE. Comparații internaționale

2.3. Coordonarea in domeniul impozitarii directe

2.3.1 Coordonarea impozitarii veniturilor personale in Uniunea Europeana

2.3.2. Coordonarea impozitului pe veniturile companiilor in tarile UE

2.3.3. Coordonarea impozitului pe avere

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lucrarea are drept obiectiv abordarea multilaterală a impozitelor și a impunerii directe. Aceasta include studierea esenței impozitelor directe, rolului lor în sistemele fiscale, analiza minuțioasă a elementelor lor, descrierea modalităților concrete de impunere cu impozite reale și personale, a procedeelor de determinare a cuantumului impozitelor pe obiecte și activități, venituri și avere.

Sistemele fiscale evoluează continuu spre o aspirație râvnită de umanitate de milenii – echitatea. Această ascensiune este anevoiasă, uneori întâmplându-se și alunecări înapoi. La atingerea obiectivului justeței, dreptății, corectitudinii în fiscalitate contribuie impunerea directă. Impozitele directe în prezent s-au extins esențial și s-au diversificat amplu, devenind majoritare în veniturile publice în țările cu economie dezvoltată. În economiile de tranziție, sistemele de impunere directă sunt abia în devenire, fapt ce actualizează studierea aspectelor teoretice și practice ale impozitelor directe.

Am ales această temă deoarece am vrut să-mi însușesc mai multe cunoștințe în domeniul finanțelor, în special cu privire la modul de percepere al impozitelor directe, al politicii fiscale adoptate în consolidarea sistemului fiscal.

Am considerat necesară și în același timp suficientă structurarea lucrării mele în doua mari capitole. Pe lanaga acestea, lucrarea include si elemente ca: introducerea, sinteza rezultatelor obtinute, concluziile si bibliografia.

In primul capitol al lucrarii, intitulat – Coordonarea fiscală a impozitelor directe la nivelul Uniunii Europene – am prezentat principalele caracteristici ale impozitelor directe precum și structura acestora. Acest capitol, care ocupa un loc important in structura lucrarii definește noțiunea, cauzele si formele de manifestare ale impozitelor directe.

Scopul coordonarii sistemelor fiscale nearmonizate de impozitare directa ale statelor membere este de a le face compatibile cu dreptul comunitar si cu jurisprudența Curtii de Justiție a Uniunii Europene.

În capitolul doi al lucrarii, intitulat – Armonizarea legislatiei romanești cu Directivele Europene in domeniul impozitarii directe- am analizat stadiul procesului de coordonare a impozitelor directe la nivelul Uniunii Europene.

Un spațiu considerabil a fost rezervat sintezei impozitelor directe și a sistemelor de impunere directă din țările cu economie dezvoltată.

Lucrarea se sprijină pe studiile recente în domeniu, din țară și de peste hotare, pe materialele cu caracter istoric, pe legislația internațională.

În vederea documentări studiului, formulării definițiilor, fundamentării concluziilor, am avut in vedere reglementarile legale de baza din domeniul fiscalitatii si anume Codul Fiscal si Codul de Procedura Fiscala, date statistice, documente a organizațiilor financiare internaționale.

Capitolul I: Politica fiscală caracteristica spațiului Uniunii Europene

1.1 Politica Uniunii Europene privind impozitele si taxele

Uniunea Europeană a creat piața unică internă printr-un sistem de legi și reglementări ce garantează libertatea de circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor. A dezvoltat politici comune pentru comerț, agricultură și pescuit. De asemenea a luat măsuri pentru punerea în practică a unei politici europene pentru dezvoltarea regională. În 1999 a introdus moneda unică, Euro. UE și-a întărit poziția în ceea ce privește politică comună externă, justiția și afacerile interne.
Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene ce prevede crearea unei piețe comune având la bază principiul liberei circulații (a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și persoanelor), a stat la baza coordonării treptate a politicilor statelor membre și la dezvoltarea ulterioară a politicilor comune europene.

Politica europeană în domeniul impozitării are două mari parti: impozitarea directă – care este responsabilitatea statelor membre și impozitarea indirectă, ce afectează libera circulație a bunurilor și serviciilor.

Statele membre au luat deja măsuri pentru a preveni evaziunea fiscală și dublă impozitare, iar politica europeană în domeniu are ca scop să se asigure că pe piața internă concurentă nu este distorsionată de diferențe între sistemele și ratele de impozitare indirectă. În plus, au fost luate măsuri pentru a preveni efectele negative ale competiției în domeniul impozitării, ce pot apărea în cazul transferurilor de fonduri între statele membre ale Uniunii Europene.

În ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată există un acord între statele membre de a o fixa la minim 15%. In mod cert sunt și excepții de la această regulă, existând bunuri exceptate de TVA sau cărora li se aplică un TVA mai mic. În general bunurile și serviciile ce beneficiază de aceste excepții nu sunt în concurență directă cu bunuri și servicii similar din celelalte state membre, cum ar fi de exemplu, prețurile meniurilor din restaurante.

Diferențele în nivelurile accizelor practicate de statele membre pot distorsiona foarte ușor concurența, de aceea se supun unor reglementări comune. Cu toate aceste, intervin anumite diferențele culturale (decizia unei țări de acciza sau nu băuturile alcoolice cum ar fi vinul și berea) și diferențele economice – spre exemplu, unei țări care se bucura de un sector al finanțelor publice sănătos nu i se poate impune să aplice diverse impozite doar de dragul impozitării.

În domeniul impozitării companiilor, UE are două obiective majore: să evite competiția neloială în domeniul impozitării și să asigure libera circulație a capitalurilor. Regulile Uniunii Europene împiedica statele membre să folosească sistemul impozitelor pentru a influența deciziile de investiții în detrimentul altor state membre. De aceea, UE urmărește stabilirea unei baze de impozitare comune pentru toate companiile din UE, adică același tip de tranzacție să se supună unui singur set de reguli, lăsând totodată la nivelul statelor membre să stabilească nivelul ratei impozitării.

Principalul obiectiv al Uniunii Europene de la înființarea acesteia a devenit Uniunea Economică și Monetară care presupune:

Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre;

Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria și deficitul public;

Politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană (BCE);

Moneda unică și piața unică;

Obiectivul politicii monetare presupune evitarea fenomenului inflaționist, menținerea și perfecționarea sustenabilității economiei prin acțiuni de control a masei monetare, în timp ce politica economică presupune acțiuni care pot să influențeze sistemul economic și pot fi realizate de către autoritățile publice.

Uniunea Economică și Monetară, fiind considerată cel mai ambițios dar și cel mai riscant proiect al construcției europene este rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică, beneficiile acesteia constând în:

-stabilitate monetară datorită absenței fluctuațiilor ratei de schimb;

-crearea zonei euro capabilă să atragă investitori datorită nivelului stabil al ratei dobânzii;

-reducerea deficitelor bugetare și coordonarea politicilor fiscale.

Politicile monetare și fiscale sunt instrumente de stabilizare a economiei însă prezintă dezavantaje care constau în:

-combaterea fluctuațiilor economice se realizează pe termen scurt, ceea ce face ca eficiența acestora să fie limitată;

– întârzierea apariției efectelor măsurilor ambelor politici (de exemplu: în cazul politicii fiscale modificările fiscale necesită demersuri și negocieri politice, care se încheie prin votarea unui act normativ, ceea ce constă în trecerea unei anumite perioade de timp);

– politica fiscală are o influentă limitată întrucât trebuie să respecte prevederile Pactului de stabilitate și creștere.

Politica fiscală în cadrul Uniunii Economice și Monetare trebuie să facă față unei reale provocări care constă în combinarea eficientă a angajamentelor pe termen lung cu flexibilitatea pe termen scurt.

În domeniul politicii financiare, politica bugetară înregistrează cele mai mari diferențieri între statele membre, datorită faptului că bugetul reprezintă cea mai puternică formă de manifestare a suveranității naționale din punct de vedere economic.

Strategia de politică economică bazată pe politici macroeconomice de creștere și stabilizare alături de progresele permanente înregistrate de reformele economice permit răspunsuri flexibile la schimbarea condițiilor economice pe termen scurt și întăresc siguranța și stabilitatea capacitaților productive ale economiilor pe termen mediu.

Uniunea economică și monetară reprezintă un pas înainte în procesul de integrare economică. Gradele de integrare economică pot fi împărțite în șase pași:

Zona de comerț preferențial (cu taxe vamale reduse între anumite state);

Zona de liber schimb (fără taxe vamale pentru anumite bunuri sau pentru toate bunurile între țările participante);

Uniunea vamală (cu aceleași taxe vamale externe pentru țările terțe și o politică comercială comună);

Piața unică (cu norme comune privind produsele și cu libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor și a serviciilor).

Uniunea economică și monetară (o piață unică cu o monedă și o politică monetară comune)

Integrarea economică completă (toate elementele enumerate mai sus la care se adaugă politici fiscale și alte tipuri de politici economice armonizate).

La data creării Uniunii Europene , în 1958, sub forma Comunității Economice Europene, scopul a fost acela de a realiza o uniune vamală și o piață comună pentru agricultură. Ulterior, această piață comună limitată a fost extinsă pentru a se crea o piață unică și pentru bunuri și servicii, piață care a fost realizată, în mare măsură, până în 1993. În prezent, Uniunea Europeană se află la pasul al cincilea al acestui model. Integrarea economică progresivă nu a început odată cu decizia de a crea moneda unică: este vorba despre un proces de lungă durată, care face parte din istoria UE și constituie una dintre cele mai mari realizări ale acesteia.

1.2 Caracteristici ale impozitelor directe care impun coordonarea fiscală

Comisia Europeană și statele membre au devenit tot mai preocupate de faptul că, în timp ce sistemele de impozite directe ale statelor membre au rămas relativ neschimbate, economiile acestora se afla sub impactul a două transformări profunde:

– globalizarea și rivalitatea economică din cadrul triadei (SUA, UE și Japonia) au adus schimbări importante în cadrul economic mondial;

– integrarea economică din UE a progresat foarte mult, prin trecerea la piața unică și uniunea economică și monetară, făcând din libera circulație a forței de muncă și a capitalului principalul instrument în ajustarea economiilor statelor membre la noile cerințe de competitivitate.

Globalizarea a schimbatacesteia.

1.2 Caracteristici ale impozitelor directe care impun coordonarea fiscală

Comisia Europeană și statele membre au devenit tot mai preocupate de faptul că, în timp ce sistemele de impozite directe ale statelor membre au rămas relativ neschimbate, economiile acestora se afla sub impactul a două transformări profunde:

– globalizarea și rivalitatea economică din cadrul triadei (SUA, UE și Japonia) au adus schimbări importante în cadrul economic mondial;

– integrarea economică din UE a progresat foarte mult, prin trecerea la piața unică și uniunea economică și monetară, făcând din libera circulație a forței de muncă și a capitalului principalul instrument în ajustarea economiilor statelor membre la noile cerințe de competitivitate.

Globalizarea a schimbat profund cadrul economic mondial, prin acțiunea reunită a celor două forțe: forța tehnologică cu dimensiunile sale principale, revoluția digitală și simbioza dintre computere și comunicații; forța economică, caracterizată prin extinderea economiei de piață de la cca 1,2 miliarde oameni, la începutul deceniului trecut, la peste 5,5 miliarde astăzi, cu reducerea corespunzătoare a barierelor tarifare și netarifare în relațiile economice între țările lumii. Competitivitatea a devenit factorul cel mai important, la nivelul unei firme sau al unei națiuni, pentru a rămâne în competiția tot mai puternică și a crește gradul de bunăstare. În consecință, mobilitatea factorilor economici – capitalul și forța de muncă – a crescut foarte mult, concomitent cu intensificarea fuziunilor și achizițiilor internaționale.

Luând în considerare aceste realități noi, Consiliul UE a stabilit un obiectiv strategic, ca până la finele anului 2010, economia Uniunii Europene să devină cea mai competitivă din lume, bazată pe cunoaștere.

Impozitele directe asupra veniturilor de capital și ale persoanelor au rol de jucat în realizarea acestui obiectiv strategic, deoarece, pe de o parte, astăzi, firmele europene intră în competiția internațională cu o povară fiscală mai mare, comparativ cu alte firme din SUA și din Japonia, ceea ce constituie un dezavantaj, iar, pe de altă parte mobilitatea crescută a factorilor economici și paradisurile fiscale fac tot mai dificilă definirea și identificarea bazei de impunere.

Adâncirea integrării europene prin trecerea la piața unică și la uniunea economică și monetară a determinat marile firme europene să considere întreaga Uniune Europeană ca ”piața de acasă” și să treacă la stabilirea de structuri de afaceri pan-europene. În condițiile existenței a 28 de regimuri fiscale diferite privind impozitele directe în statele membre, firmele și persoanele care desfășoară activități transfrontaliere se confruntă cu obstacole fiscale și costuri suplimentare pentru a se conforma acestor regimuri fiscale diferite.

În același timp, statele membre se află în competiție cu toate elementele sistemelor lor fiscale pentru ca investițiile și activitățile economice să fie localizate pe teritoriul lor. În plus, prin impozitarea la cote diferite a tipurilor diferite de venituri și practicarea unei varietăți de facilități fiscale se creează stimulente puternice pentru ca veniturile să fie obținute în formă și în locurile unde sunt cel mai puțin impozitate.

Prin urmare, Uniunea Europeană și statele membre consideră tot mai mult că firmele și persoanele pot beneficia din plin de avantajele pieței unice și ale Uniunii Economice și Monetare numai dacă se va realiza o coordonare a impozitelor directe.

Până în prezent, statele membre au căzut de acord că principalele obiective ale coordonării impozitelor directe trebuie să fie:

a) pe un plan mai restrâns, reducerea evaziunii fiscale și evitarea dublei impuneri;

b) pe un plan mai larg:

– prevenirea distorsionării competiției prin politici fiscale și de stimulare a deciziilor de localizare a investițiilor și deteriorarea bazei de venituri publice;

– prevenirea contabilității manipulative, prin stabilirea prețurilor la transferurile din cadrul grupurilor multinaționale.

1.3 Coordonarea sistemelor de impozitare directă

ale statelor membre

Comisia Europeană a propus o serie de inițiative care urmaresc să promoveze o mai bună coordonare a sistemelor naționale de impozitare directă în cadrul Uniunii Europene. Scopul acestora este de a asigura conformitatea sistemelor naționale de impozitare cu dreptul comunitar și interacțiunea coerentă dintre acestea. Inițiativele urmaresc să elimine discriminarea și dubla impunere în beneficiul persoanelor fizice și al întreprinderilor, contribuind, în același timp, la combaterea evaziunii fiscale și la menținerea bazei de impozitare.

Inițiativele isi propun să promoveze o mai bună coordonare a sistemelor de impozitare directă a statelor membre, în vederea înlăturării barierelor fiscale și eliminării discriminării și dublei impuneri la nivelul Uniunii Europene. Scopul coordonării sistemelor neamortizate de impozitare directă ale statelor membre este de a le face compatibile cu dreptul comunitar și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Obiectivele principale ale unei abordări fiscale coerente și coordonate sunt:

eliminarea discriminării și dublei impuneri;

prevenirea cazurilor involuntare de neimpozitare și a evaziunii;

reducerea costurilor de conformitate pe care le presupune încadrarea sub incidența dispozițiilor mai multor sisteme fiscale.

Comisia a adoptat si alte două comunicări, prima referitoare la compensarea pierderilor transfrontaliere, iar cea de-a doua la impozitatea la ieșire. Acestea sunt primele două exemple concrete de domenii specifice în care o abordare coordonată s-ar putea dovedi benefică.

Legislația comunitară lasă, în mare parte, la latitudinea statelor membre conceperea sistemelor lor de impozitare directă, pentru a le adapta la obiectivele politice și imperativele naționale. Dar, dispozițiile fiscale fondate exclusiv sau în principal pe considerente de ordin intern pot duce la un tratament fiscal incoerent atunci când sunt aplicate în context transfrontalier. O persoană având statutul de contribuabil sau o întreprindere aflată într-o situație transfrontalieră poate suferi o discriminare sau o dublă impunere și se poate confrunta cu costuri suplimentare pentru a se conforma mai multor dispoziții diferite.

Creșterea drastică a plângerilor introduse de contribuabili pe lângă instanțele naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în acești ultimi ani subliniază necesitatea unei mai bune cooperări și coordonări între statele membre.

Obiective:

Inițiativa Comisiei urmărește să promoveze soluții pentru problemele obișnuite pe care le presupune interacțiunea dintre mai multe sisteme fiscale în contextul pieței interne. Comisia Europeană demonstrează astfel voința sa de a ajuta statele membre în definirea principiilor pentru elaborarea unor soluții coordonate și îmbunătățirea modalităților practice de cooperare administrativă.

Inițiativa Comisiei nu caută să înlocuiască sistemele fiscale naționale cu un sistem comunitar uniform. Aceasta dorește, în primul rând, să îmbunătățească cooperarea între statele membre și coordonarea legislațiilor lor pentru a asigura buna funcționare a celor 28 de state membree diferite în contextul pieței unice.

Pe lângă domeniile specifice abordate de cele două comunicări adiacente, această comunicare identifică și alte domenii de impozitare directă (reținerile la sursă, măsurile de evitare a evaziunii fiscale, taxele de succesiune etc.) în care Comisia consideră că se impune o abordare coordonată.

Coordonarea și armonizarea bazei de impozitare a societăților:

Această inițiativă de coordonare a sistemelor fiscale vine în completarea inițiativelor legislative în curs ale Comisiei în domeniul impozitării directe. Singura modalitate sistematică de înlăturare a obstacolelor fiscale persistente pentru întreprinderile care își desfășoară activitatea în mai multe state membre este de a permite ca grupurile multinaționale să fie impozitate pentru toate activitățile lor în cadrul UE în temeiul unei baze consolidate comune de impozitare a societăților. Comisia și-a anunțat intenția de a prezenta în 2008 o propunere legislativă cuprinzătoare pentru o bază consolidată comună de impozitare a societăților (CCCTB). Totuși, CCCTB se va aplica doar societăților eligibile și care optează pentru aceasta. Există nevoia mai generală de a asigura o mai bună coordonare a sistemelor fiscale naționale în beneficiul contribuabililor și al întreprinderilor, precum și de a preveni erodarea bazei de impozitare din statele membre.

2.1 Analiza structurii prelevărilor fiscale în România Locul impozitelor directe

Formarea resurselor financiare publice se bazează în principal pe constituirea banului public prin intermediul prelevării obligatorii de la persoanele fizice și juridice, din acest considerent, toate aspectele referitoare la impozitare și taxare trebuie să poarte un nume, respectiv FISCALITATE, aceasta devenind o componentă esențială a autorităților centrale și locale, care au dreptul de preleva obligatoriu, pe baza unor dispoziții legale.

Asfel, Fiscaliatea, reprezintă un sistem de legi, regulamente și dispoziții privitoare la stabilirea, așezarea și perceperea impozitelor și taxelor ce alcătuiesc veniturile statului.

În ceea ce privește particularitățile în materie de impozitare și taxare, acestea se regăsesc la nivelul sistemului fiscal și al politicii fiscale.

Politica fiscală desemnează ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor, caracterizând opțiunile statului în materie de obligații fiscale.

Sistemul fiscal reprezintă ansamblul conceptelor, principiilor, metodelor și proceselor, referitoare la proiectarea, legiferarea, așezarea și perceperea obligațiilor fiscale în scopul realizării obiectivelor sistemului, de asigurare a veniturilor financiare publice.În cadrul sistemului fiscal sunt incluse și principiile impunerii.

Fiscaliatea de asemenea mai include instrumente că politica fiscal-bugetară (politica fiscală reprezintă stabilirea volumului și proveniența resurselor de alimentare a fondurilor publice, metode de prelevare, obiectivele urmăririi, precum și mijloacele de realizare a acestora, politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de decidenții publici care vizează exclusiv finalități economice și sociale, instrumentele utilizate fiind cheltuielile publice), și management fiscal, care are ca particularitate, manifestarea unei puternice amprente asupra modului de fundamentare, organizare și coordonare a proceselor necesare colectării veniturilor fiscale în vederea obținerii resurselor necesare acoperirii necesitaților publice.

Ca și o componentă esențială a politicii economice a fiecărui stat, politica fiscală este cea care contribuie la finanțarea cheltuielilor publice, devenind astfel un atribut al suveranității naționale. Din punct de vedere economic, resursele financiare publice se concretizează în : resure provenite din prelevări cu caracter obligatoriu, resurse de trezorerie, resurse provenite din împrumuturi publice, resurse provenite din emisiune monetară fără acoperire. Ponderea reprezentativă în cadrul resurselor financiare publice o dețin veniturile fiscale constituite pe seama impozitelor, taxelor și a contribuțiilor persoanelor fizice și juridice, a căror analiza identifica rolul pe care acestea trebuie să-l îndeplinească în plan financiar, economic și social.

Caracteristicile veniturilor fiscale sunt cele care demonstrează importanta acestora în cadrul veniturilor publice ale unui stat deoarece sunt un produs al dezvoltării istorice a statului, putându-se afirma că au apărut odată cu aceasta.

Definițiile impozitelor, taxelor,și contribuțiilor sunt ce reflectă diferența netă dintre acestea și elementele caracteristice, astfel :

Impozitul este "o formă de prelevare silită la dispoziția statului fără contraprestație directă și cu titlu nerestituibil a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau/ și juridice în vederea acoperirii unor necesități publice". Impozitul reprezintă izvorul principal al formării veniturilor bugetului public și al finanțării cheltuielilor publice.

Taxa reprezintă " plata efectuată de persoane fizice și juridice, de regulă, pentru servicii prestate acestora de către stat "

Contribuțiile semnifică " plăti efectuate de persoanele fizice și juridice în vederea constituirii unor fonduri cu destinație specială pentru asigurarea protecției sociale"

Pentru a urmării efectele economice, financiare, sociale și politice ale impozitelor taxelor și contribuțiilor, pe baza unor criterii științifice se realizează o tipologie a acestora, respectiv:

IMPOZITE DIRECTE: sunt acele impozite care se stabilesc nominal în sarcina contribuabilului, în funcție de venitul sau averea acestuia . În categoria impozitelor directe pot fi regăsite atât impozite directe reale (aferente bunurilor deținute în proprietate, de natura clădirilor, terenurilor, mijloacelor de transport) cât și impozite directe personale( impozite aplicate veniturilor sau averii). Principiile caracteristici ale impozitelor directe sunt următoarele:

suportatorul impozitului coincide cu subiectul impozitului;

impozitarea directă prezintă un randament fiscal mai scăzut comparativ cu impozitarea indirectă, însă mai stabilă în raport cu ciclicitatea economică;

cheltuielile de percepere a impozitelor directe sunt mai reduse decât în cazul celor indirecte;

impozitele reale sunt așezate asupra materiei impozabile fără a ține seama de situația financiară a contribuabilului;

impozitele personale sunt așezate asupra materiei impozabile, fiind luată în considerare situația financiară a contribuabilului;

impozitele reale prezintă un randament fiscal mai ridicat decât cele personale;

fraudă fiscală este mai scăzută la nivelul impozitelor reale comparativ cu impozitele personale unde fenomenul evazionist este destul de des întâlnit;

neplata la termen a impozitelor directe se întâlnește mult mai frecvent decât la nivelul impozitelor indirecte;

Din categoria impozitelor directe, in Romania, fac parte impozitul pe profit, impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitul pe dividente, impozitul pe cladiri, impozitul pe terenuri,

impozitul pe mijloace de transport, etc., toate aceste impozite făcând parte din categoria impozitelor directe.

Evoluția cuantumului la sfârșitul fiecărui an al acestora fiind prezentate în tabelul următor, în perioada anilor 2005-2013, situația fiind următoarea:

Tabel nr.2.1.

Situația impozitelor directe totale intre anii 2005 – 2013-mil lei-

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug

http://www.mfinante.ro/arhivabuget

În tabelul nr.2.1. se observă situația impozitelor directe între anii 2005-2013. Pe o perioadă de 5 ani se poate observa un trend relativ stabil de creștere a impozitelor directe totale colectate la bugetul de stat, acestea crescând de la 7.523,8 de mii de milioane de lei noi (Ron), la 20.179,6 mii de mil. ron, sugerând aproape o triplare a acestora în decurs de 5 ani, pe perioada 2005-2009.

Pe perioada anilor 2010 și 2011 se observă o puternică scădere, care se datorează faptului că, impozitele directe fiind în cea mai mare parte alcătuite din prelevări obligatorii din profit, venit și câștiguri de capital al persoanelor fizice și juridice din România, odată cu criză economică, efectele acesteia la nivelul firmelor, companiilor, întreprinderilor și al afacerilor s-a făcut resimțită la nivelul încasărilor și fluxului de numerar, el rezultatelor nete ale exercițiilor financiare, întrucât datorită efectelor crizei acesteau au scăzut. O altă explicație ar putea fi oferită de faptul că, tot în aceea perioadă a crescut și nivelul evaziunii fiscale, tocmai din cauza faptului că toată economia a fost afectată în mod negativ.

Tabel nr.2.2.

Estimari ale cuantumului impozitelor directe totale pe anii 2014-2016

Sursa: http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2013/Lege_buget_de_stat2013.pdf

În tabelul nr.2.2. sunt evidențiate estimările privind încasările la bugetul general pe anii 2014, 2015 și 2016, ale impozitelor directe totale, observându-se tot un trend de creștere al acestora încasări, însă la un nivel mai ridicat, față de anii trecut, analizați în tabelul nr.1. Acest trend ridicat de creștere privind încasările la bugetul de stat din impozite directe, poate fi explicat prin măsurile fiscale luate de autoritățile competente privind combaterea evaziunii fiscale. Printre acestea amintim, aplicarea reducerii T.V.A-ului la pâine, dar și măsuri viitoare că limitarea plăților în numerar între persoane fizice la 10.000 de lei pe zi, iar plafonul pentru plățile în numerar pe care le pot face firmele, către alte companii sau persoane fizice, va fi redus la jumătate (de la 10.000 de lei la 5.000 de lei pe zi – n. r.), sau schimbarea sistemului de penalități, și anume firmele care nu declară sau declară eronat în mod intenționat obligațiile fiscale vor fi penalizate cu 20% – 50% din suma nedeclarată. Din perspectiva acestor măsuri, ne putem da seama de faptul că, într-un sistem fiscal impozitele directe dețin un rol important, datorat în mare măsură unei caracteristici principale a acesteia și anume, prezintă o ciclicitate economică continua din moment ce sunt încadrate ca prelevări obligatorii.

Tabel nr.2.3.

Ponderea impozitelor directe totale din total venituri fiscale 2005-2013( -mil- )

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buletin

http://www.mfinante.ro/arhivabuget.html?pagina=domenii

http://www.mfinante.ro/bug2013.html?pagina=domenii

În tabelul nr.2.3. este prezentat raportul impozitelor directe totale încasate între 2005-2013 din impozite fiscale totale. Se observa faptul că mai mult de un sfert din totalul acesteia era constituit din impozite directe. De asemenea se mai poate observa că, între anii 2005-2010, deși cuantumul impozitelor directe totale încasate aproape că s-a triplat, exprimat procentual acesta a crescut cu doar 10% în această perioadă de timp. Acest lucru explica faptul că, creșterea veniturilor fiscale totale s-a datorat în mare măsură creșterii veniturilor încasate din impozite și taxe indirecte, ca urmare a unei posibile creșteri de consum din partea populației.

Tabel nr.2.4.

Ponderea impozitelor directe din total venituri fiscale intre anii 2005-2013

Sursa:http://discutii.mfinante.ro/static/10/Mfp/buget2013/Lege_buget_de_stat2013.pdf

http://www.mfinante.ro/strategbug2014

Se observă, în tabelul nr.2.4. o reprezentare estimativă a creșterii colectării impozitelor totale directe din total impozite fiscale, datorat, după cum s-a menționat și în cadrul tabelului nr.2.2.a impunerii unor noi măsuri fiscale de prelevare a impozitelor și combatere a evaziunii fiscale.

Tabel nr.2.5.

Comparatii intre impozite directe si impozite indirecte intre anii 2005-2013 -mil-

Sursa: : http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buletin

http://www.mfinante.ro/arhivabuget.html?pagina=domenii

http://www.mfinante.ro/bug2013.html?pagina=domenii

http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/legislatie/L_293_2011.pd

În tabelul nr.5. am realizat o comparație între total impozite directe colectate și total impozite indirecte colectate, comparație care arată faptul că, cea mai mare parte a veniturilor fiscale sunt formate din colectarea impozitelor totale indirecte, având și un cuantum anual total de 2 ori mai mare ca al impozitelor directe totale. De asemenea se mai poate observa faptul că ponderea cea mai mare la formarea impozitelor directe totale, în perioada analizată revine impozitelor de natura impozitului pe profit, salarii, venit și câștiguri de capital. De partea cealaltă, ponderea cea mai mare în formarea impozitelor indirecte revine impunerilor din T.V.A și Accize. Deși ca valoare și cuantum, impozitarea directă prezintă un randament fiscal mai scăzut comparativ cu impozitarea indirectă, aceasta are totuși un caracter ciclic continuu față de impozitarea indirectă, înțeleasă prin prisma faptului că impozitarea directă este o prelevare obligatorie ce se impune persoanelor fizice și juridice din România.

Tabel nr.2.6.

Ponderea impozitelor directe in Pib-ul total anual

Sursa: http://www.capital.ro

http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buletin

În tabelul nr.6. este prezentată ponderea impozitelor directe din PIB-ul anual al României, astfel ca cea mai mare valoare s-a înregistrat în anul 2009, când impozitele directe din total pib au reprezentat 4,02 %. În esență, rolul și locul impozitelor directe într-un sistem fiscal este unul bine stabilit, deoarece aduce un aport continuu la formarea veniturilor fiscale încasate de bugetul de stat, dar poate fi de asemenea accentuată și de faptul că, sistemul impozitelor directe asigura o bună echitate fiscală în sensul că pot fi calculate pentru fiecare individ, ținând cont de situațiile personale ale fiecărui contribuabil, impozitul aplicându-se asupra venitului individual impozabil (diferența dintre venitul brut și venitul net, adică ceea ce rămâne după scăderea deducerilor și a scutirilor). De asemenea oferă posibilitatea impozitării diferențiate a grupurilor cu venituri mai mari. Impozitele directe reflectă atât conceptul de echitate orizontală, cât și pe cel de echitate verticală.

În concluzie, am putea afirma faptul că, în orice sistem fiscal economic, rolul impozitelor directe este unul cu o importanță majoră în stabilirea veniturilor fiscale la bugetul de stat, văzută mai ale prin prisma faptului că, în esență, oamenii trebuie să muncească pentru a-și câștiga existența, de aceea obligația de plată a impozitului nu poate fi evitată atunci când impozitul se percepe pe venit.

2.2. Evolutia impozitelor directe in UE. Comparații internaționale

Prevederile tratatului UE pentru coordonare sunt rare, deoarece acesta este cazul particular în ceea ce privește coordonarea taxelor directe, acestea fiind continuate doar retractându-le pe prevederile generale pe singura piață (Art. 94), în timp ce taxele indirecte pot fi redactate pe prevederile speciale ale Tratatului(Art.90-93).

Alegerea trebuie făcută între armonizarea totală a taxelor, cu o bază și rațe uniforme ale impozitului – cum este prevăzută în articolul 93 al Tratatului UE pentru taxe indirecte – și coordonarea taxelor, care face că politicile taxelor ce aparțin UE să devină mai apropiate, bazate pe codurile de conducere, recomandări și directive.

Coordonarea taxelor Europene nu încearcă să uniformizeze toate sistemele de iritare, în orice mod. Pe piața internă, în particular exista nevoia unui anumit rang de concentrare pentru a permite pieții să opereze efectiv.

Obiectivele politicii de taxe a UE nu este de a percepe sau de adapta taxe comune. Totuși este posibil să se înregistreze un progres în aproximarea sau coordonarea taxelor. Progresul în ceea ce privește coordonarea este crucială pentru a îndepărta alte obstacole în funcționarea în condiții normale a pieței unice, pe când coordonarea taxelor, în același timp, reprezintă un instrument vital pentru a evita taxarea dublă, evaziunea taxelor și competiția incorectă. Este bineînțeles un mijloc de a întări funcționarea adecvată a pieței unice și astfel competitivitatea economiei Europene.

Spre deosebire de SUA, unde două sau trei taxe sunt percepute central, probleme ca baza de impozitare, ratele de impozitare și scutirile de taxe sunt organizate diferit. Nu există nici o datorie a Statelor Membre de a schimba informații. Oportunitățile pentru scutirea de taxe și fraudă unică a UE, cu fragmentările corespunzătoare în diferite sisteme, sunt enorme. Aceasta nu numai că conduce la competiție și la pierderea taxelor pe venit, de asemenea subminează și principiul corectitudinii taxelor.

Încasările din impozitul pe profit, nete de impactul schemelor de compensare implementate (+95 mil. lei), au avansat cu 4,45 % comparativ cu anul anterior ( +0,46 mld. Lei), fiind inferioare cu circa 0,31 mld. față de estimările din bugetul inițial. Nivelul nominal al veniturilor din impozitul pe profit rămâne semnificativ sub cel înregistrat în perioada pre-criza. Această evoluție este aparență și la nivelul indicelui de eficientă a colectării, care a înregistrat o reducere seminificativa în perioada 2008-2012, graficul următor sugerând o legătură directă între gradul de eficiență și poziția ciclică a economiei.

Odată cu reluarea creșterii economice în anul 2011, indicatorul de eficientă a consemnat o relativă stabilizare, remarcându-se totuși o ușoară deteriorare la nivelul anului 2012 când încasările din impozitul pe profit au avansat într-un ritm inferior celui aferent bazei macroeconomice relevante (excendentul brut de exploatare).

Graficul 2.1. Evoluția cotei implicite de impozitare și a indicelui de eficientă a colectării aferente impozitului pe venit în România

Sursa: Calcule Consiliul Fiscal

Comparativ cu celelalte țări din Europa Centrală și de Est, la nivelul anului 2012, România se situa pe poziția a cincea (aceeași poziție ca în 2011), cu un grad de eficientă a impozitării de 21% și o rată de implicită al impozitării de 21% și un grad de impozitare de 3,3% (se calculează că raport între impozite directe plătite de întreprinderi și excedentul brut din exploatare din conturile naționale, că aproximare pentru baza de impozitare propriu-zisă). Dintre țările analizate, Slovenia și România au fost singurele care au înregistrat o scădere a eficienței colectării. Îmbunătățirea acestui indicator depinde probabil de poziția economiei în cadrul ciclului economic, dar și de măsurile luate de Ministerul de Finanțe în vederea combaterii evaziunii fiscale sau în direcția lacunelor din legislația privind impozitul pe profit.

Sursă: Comisia Europeană, Eurostat, MFP, calcule Consiliul Fiscal

* Calculată ca raport între „impozite directe plătite de întreprinderi” (cod ESA D.5R ( S11+S12)) și excedent brut din exploatare” (cod ESA B2G_B3G).

**Calculat că raport între rata de impozitare implicită și cota legală.

Veniturile din impozite pe profit și salarii după standarde cash au avut o evoluție peste așteptări, depășind programul inițial circa 1,22 miliarde de lei(+6,2) și fiind superioare încasărilor din 2011 cu 1,81 miliarde de lei (+9,5). Dinamica capitolului reflectă creșterea cu 5% a salariului mediu la niveluri economiei și îmbunătățirea situației de pe piața muncii (+3,12% la nivelul efectivului de salariați din economie), creșterea ușoară a ratei implicite de taxare comparativ cu nul anterior arătând însă și o majorare a eficienței colectării. În ultimii ani, încasările aferente impozitului pe profit și salarii au avansat constant într-un ritm superior celui înregistrat pe baza macroeconomica corespunzătoare, îmbunătățirea eficienței fiind evidența, fapt demonstrat de nivelul indicelui de eficientă, aflat la maximul ultimilor zece ani. O dinamică a salariilor brute poate genera încasări superioare din impozitul pe venit, fără ca aceasta să aibă la baza neapărat o creștere a eficienței colectării.

2.2. Evoluția cotei implicite de impozitare și a indicelui de eficientă a colectării aferate impozitului pe profit în România

Sursa: Calcule Consiliul Fiscal

Comparativ cu celelalte țări membre, România își păstrează poziția a două în cadrul eșantionului, gradul de eficientă a impozitării fiind de 88% și o rata implicită de impozitare de 14%(calculată ca raport între impozite plătite de populație și salariile brute din conturile naționale).

Sursă: Comisia Europeană, Eurostat, MFP, calcule Consiliul Fiscal

*În cazul țărilor cu sistem de impozitare progresiv (Ungaria – până în 2011, Polonia, Slovenia), cifra raportată reprezintă media cotelor de impozitare (Ungaria, Polonia – cu sistem de taxare cu două cote de impozitare) ori cota centrală (în cazul Sloveniei – sistem de impozitare cu trei cote).

** Calculată ca raport între impozitele directe plătite de gospodarii și o bază de calcul a impozitului pe venit definită ca salarii brute din conturile naționale, din care s-au dedus contribuțiile sociale plătite de angajați.

***Calculat că raport între rata de impozitare implicită și cota legală.

La nivelul țărilor membre ale Uniunii Europene, se manifestă un proces de diferențiere a politicilor fiscale în domeniul impozitării directe( procesul de armonizare se aplică în domeniul impozitării indirecte deoarece acesta afectează libera circulație și liberă prestație a serviciilor).

Politica fiscală din Uniunea Europeană în sfera impozitării directe vizează în principal prevenirea evaziunii fiscale și eliminarea dublei impuneri.

Structura și evoluția impozitelor directe în statele membre ale Uniunii Europene, evidențiază discrepanțe majore între diferitele state.

Tabelul 2.9.: Impozite directe ca% din PIB

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DU-13-001/EN/KS-DU-13-001-EN.PDF

Ca pondere în PIB a impozitelor directe, cota colectata de România a fluctuat într-un ritm relativ constat între anii 2001-2011 cu o diferență estimată în această perioadă de aproximație -0.4%, . În anul l 2001 această s-a situat la 6.4% iar în 2011 la 6%, se poate observa o ușoară crește în perioada pre criza, iar în ultimii anii nivelul acesteia a scăzut, pe fondul unei ușoare relaxări fiscale. România la acest capitol se afla pe locul 24, cu un nivel decent comparativ cu țări precum Danemarca, care are un nivel înregistrat de 29.9 %, în 2011, Spania care are un nivel înregistrat în 2011 de 18.7%. România față de media UE-27 de 11,8 %.

Tabelul 2.10.: Impozite directe ca% din total venituri fiscale

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DU-13-001/EN/KS-DU-13-001-EN.PDF

Ca pondere în PIB a impozitelor directe, cota colectata de România a fluctuat într-un ritm relativ constat între anii 2001-2011 cu o diferență estimată în această perioadă de aproximație -1%, . În anul l 2001 această s-a situat la 21.2 % iar în 2011 la 6%, se poate observa o ușoară crește în perioada pre criza, iar în ultimii anii nivelul acesteia a scăzut, pe fondul unei ușoare relaxări fiscale. România la acest capitol se afla pe locul 24, cu un nivel decent comparativ cu țări precum Danemarca, care are un nivel înregistrat de 29.9 %, în 2011, Spania care are un nivel înregistrat în 2011 de 18.7%. Media în UE este de 31 % iar România față de această medie are un sistem fiscal relativ relaxat, dar acest lucru nu este de mirare în urma unei analize economico-financiară a țării.

Tabelul 2.11.: Impozite directe ca% din PIB – impozite pe venit personal

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DU-13-001/EN/KS-DU-13-001-EN.PDF

Ca pondere în PIB a impozitelor directe, cota colectata de România a fluctuat într-un ritm relativ constat între anii 2001-2011 cu o diferență estimată în această perioadă de aproximație -1%, . În anul l 2001 această s-a situat la 21.2 % iar în 2011 la 6%, se poate observa o ușoară crește în perioada pre criza, iar în ultimii anii nivelul acesteia a scăzut, pe fondul unei ușoare relaxări fiscale. România la acest capitol se afla pe locul 24, cu un nivel decent comparativ cu țări precum Danemarca, care are un nivel înregistrat de 29.9 %, în 2011, Spania care are un nivel înregistrat în 2011 de 18.7%. România față de media UE-27 de 34,5%.

Tabelul 2.12.: Impozite directe ca% din PIB – impozitul pe profit

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DU-13-001/EN/KS-DU-13-001-EN.PDF

Ca pondere în PIB a impozitelor directe, cota colectata de România a fluctuat într-un ritm relativ constat între anii 2001-2011 cu o diferență estimată în această perioadă de aproximație -1%, . În anul l 2001 această s-a situat la 21.2 % iar în 2011 la 6%, se poate observa o ușoară crește în perioada pre criza, iar în ultimii anii nivelul acesteia a scăzut, pe fondul unei ușoare relaxări fiscale. România la acest capitol se afla pe locul 24, cu un nivel decent comparativ cu țări precum Danemarca, care are un nivel înregistrat de 29.9 %, în 2011, Spania care are un nivel înregistrat în 2011 de 18.7%. România față de media UE-27 de 2,96%.

2.3. Coordonarea in domeniul impozitarii directe

2.3.1 Coordonarea impozitarii veniturilor personale in Uniunea Europeană

Ca și în cazul impozitelor corporatiste nu s-a ajuns până acum la o armonizare fiscală nici în cazul impozitelor pe veniturile persoanelor ci, doar la încercări de coordonare a acestui impozit.

Adâncirea integrării economice în cadrul UE și activitatea companiilor transnaționale au ca rezultat și o mobilitate sporită a forței de muncă, astfel încât tot mai multe persoane au reședința fiscală într-un stat membru, dar desfășoară activități generatoare de venituri, cum sunt, în principal, salariile, în alt stat membru sau, pur și simplu, obțin venituri a căror sursă se află într-un alt stat membru ca, de pildă, dividende, dobânzi la economiile păstrate în bănci, venituri din economiile investite în diferite active financiare (cum sunt obligațiunile emise de către stat, municipii, companii), câștiguri de capital din vânzarea acțiunilor sau a altor active, rente pentru închirierea unor active, pensii.

Deoarece politica fiscală privind impozitarea veniturilor personale este de competența fiecărui stat membru, inevitabil apare riscul unor obstacole fiscale privind libera circulație a forței de muncă și a serviciilor pe care le oferă această, al unei evaziuni fiscale crescute, dar și al unei migrații a forței de muncă înalt calificate, indusă de considerente fiscale și nu economice. Riscurile acestea se pot materializa sub diferite forme:

1. discriminarea persoanelor străine din punctul de vedere al statutului fiscal:

de exemplu, persoanele care desfășoară activități într-un alt stat membru decât cel de reședință, de regulă, nu beneficiază de deducerile standard din baza de impozitare, care se aplică naționalilor din statul membru unde are loc activitatea. Este de subliniat că, acordurile bilaterale pentru evitarea dublei impuneri nu reglementează și problema facilităților fiscale din statele membre de reședință pentru veniturile realizate în alte state membre unde se desfășoară activitățile;

majoritatea statelor membre nu exceptează de la impozitare contribuțiile persoanelor la fondurile străine de pensii suplimentare din alte state membre.

2. dubla impozitare pentru același venit, o dată în statul membru unde se realizează activitatea și a doua oară în statul membru de reședință. De exemplu, dobânzile la economii pot fi impozitate prima dată în statul membru unde se află banca în care o persoană, dintr-un alt stat

membru le păstrează după care sunt impozitate a doua oară, prin impozitul pe venitul global în statul membru unde persoană își are reședința.

3. evaziunea fiscală sporită, îndeosebi pentru acele venituri personale generate de diferite forme de capital (dobânzi, dividende, rente etc.). determinată de mobilitatea crescută a capitalului în cadrul pieței unice. De exemplu, în lipsa altor informații, autoritatea fiscală din statul membru de reședință poate impozita o dobândă la economiile depozitate la o bancă dintr-un alt stat membru, numai dacă persoana care încasează dobânda o declară autoritarii fiscale respective. Atâta timp cât riscul neimpozitării sau al unei impozitări mici neechitabile nu este redus, statele membre nu sunt pregătite să acționeze pentru eliminarea dublei impozitări.

4. migrația din considerente fiscale a forței de muncă înalt califícate. Deoarece aproape toate statele membre aplică impozitul pe veniturile globale și cotele progresive de impozit, persoanele cele mai talentate care realizează venituri mai mari, cad sub incidența cotelor marginale maxime de impozit. Dacă între statele membre există diferențe importante între cotele marginale de impozit, atunci există stimulente pentru ca persoanele talentate să plece dintr-un stat membru cu o cotă marginală de impozit mai mare, într-un stat membru cu una mai mică. Acest risc nestăpânit poate conduce și la o intensificare a competiției fiscale dăunătoare.

Statele membre și Comisia Europeană văd în coordonarea fiscală a impozitelor pe veniturile personale un mijloc eficient pentru reducerea acestor riscuri. Efortul de coordonare fiscală în acest domeniu este concentrat pe trei obiective majore:

eliminarea obstacolelor fiscale din circulația liberă a forței de muncă și a serviciilor pe care aceasta le asigură (discriminare fiscală, dublă impozitare);

evitarea evaziunii transfrontaliere;

prevenirea competiției dăunătoare.

Țările occidentale din UE se confruntă cu presiuni din partea Europei de Est unde costurile legate de angajare sunt mult mai scăzute. Sunt diferențele mari din punct de vedere al costurilor legate de salarii și asigurări sociale în interiorul UE. De exemplu, muncitorii irlandezi plătesc cel mai mic impozit pe venit ca procent din veniturile totale comparativ cu impozitele plătite de salariații din țările membre UE; ei plătesc doar 6,34% din venituri sub formă de impozit și costuri legate de asigurările sociale ale angajatului. în Marea Britame salariații plătesc 23% din venituri sub formă de impozite și costuri legate de asigurări sociale.

2.3.2. Coordonarea impozitului pe veniturile companiilor

in tarile UE

Impozitul pe profit este un impozit direct care a înlocuit impozitul pe beneficiul întreprinderii socialiste de stat, fiind instituit în România prin Legea nr. 12 din 1991. La început a avut o presiune fiscală destui de ridicată (o cotă de până la 40% din profitul impozabil). Ulterior s-a urmărit modernizarea continua a acestui tip de impozit avându-se în vedere sfera de cuprindere, cheltuielile deductibile și nedeductibile, cotele de impunere, reducerile și scutirile.

Începând cu luna iulie 2002 a intrat în vigoare Legea nr. 414 prin care s.a stabilit un impozit pe profit în cota de 25%. Codul Fiscal a adus din anul 2004 numeroase modificări modului de așezare, urmărire și percepere a impozitului pe profit, urmărindu-se armonizarea lui la politica fiscală comunitara.

Din anul 2005 cota de impozit pe profit a devenit 16%, fiind una dintre cele mai reduse cote de impozitare din Europa.

Uniunea Europeană nu a ajuns până la această dată la o strategie clară pentru armonizarea impozitelor directe așa cum a ajuns în cazul celor indirecte, de aceea se poate vorbi doar de o coordonare a impozitelor directe.

Este cunoscut faptul că, impozitele directe asupra veniturilor de capital și ale persoanelor au un rol important de jucat în întărirea economiei UE, deoarece, pe de o parte, astăzi, firmele europene intră în competiția internațională cu o povară fiscală mai mare, comparativ cu alte firme din SUA și din Japonia, ceea ce constituie un dezavantaj, iar, pe de altă parte mobilitatea crescută a factorilor economici și paradisurile fiscale fac tot mai dificilă definirea și identificarea bazei de impunere.

Totuși, statele membre UE au căzut de acord că principalele obiective ale coordonării impozitelor directe trebuie să fie:

pe un plan mai restrâns, reducerea evaziunii fiscale și evitarea dublei impuneri;

pe un plan mai larg:

prevenirea distorsionării competiției prin politici fiscale de stimulare a deciziilor de localizare a investițiilor și de prevenire a deteriorării bazei de venituri publice;

prevenirea contabilității manipulative, prin stabilirea prețurilor la transferurile din cadrul grupurilor multinaționale.

Pentru activitățile economice desfășurate în mai multe state membre, firmele și autoritățile fiscale fie confruntă cu regimuri diferite de impozitare a companiilor – impozitul pe profit, impozitul pe câștigul de capital (creșterea în valoare a activelor), tratamentul fiscal al fuziunilor și achizițiilor, al transferului de dividende șt al stabilim prețurilor ia transferuri (tranzacțiile efectuate între o firmă dintr-un stat membru șt o altă firmă dintr-un alt stat membru, controlată însă de către prima firmă direct sau indirect) pentru prevenirea contabilității manipulative.

Astfel, firmele cu activități transfrontafiere se pot afla în situația de a li se aplică reguli fiscale discriminatorii, de a fi impozitate dublu pentru aceleași venituri, o dată în statul membru unde venitul își are sursă și a doua oară în statul membru de reședință, de a suporta costuri administrative excesive datorită procedurilor administrative complicate și întârzierilor în restituirea unor impozite din bugetele statelor membre.

Până în prezent, inițiativele Comisiei Europene pentru coordonarea impozitării firmelor, pe linia reducerii diferențelor în ce privește cotele de impozit, alinierii bazelor de impozitare, inclusiv a facilităților fiscale și înlăturării unor obstacole fiscale nu au întrunit consensul statelor membre și, prin urmare, nu au putut fi concretizate în reglementări obligatorii în cadrul UE.

Un progres limitat a fost realizat în direcția evitării dublei impuneri prin trei reglementări:

Directiva fuziunii, nr. 90/434/EEC, care se referă la tratamentul fiscal ai câștigului de capital rezultat ca urmare a unei fuziuni și care urmărește reducerea impozitelor pentru a nu împiedica reorganizarea afacerilor;

Directiva firma mamă-firma subsidiară, nr. 90/435/EEC, de evitare a dublei impuneri a dividendului plătit de o subsidiară aflată într-un stat membru către firmă mamă dintr-un alt stat membru;

Convenția de arbitrare, nr. 90/436/EEC, care instituie proceduri de arbitrate pentru disputele care pot apare în legătură cu ajustările de profituri între firme asocia« dus diferite state membre.

Astfel, prin Decizia 2235/2002 a Parlamentului European și a Consiliului din 3 decembrie 2002, statele membre sunt încurajate să procedeze la o mai bună cooperare și sunt invitate să adopte un program comunitar în acest sens, Programul Fiscalis 2003 – 2007, care încurajează schimbul de informații în domeniul fiscal. Cu ocazia întrunirii Consiliului European în noiembrie 2008, a fost adoptat programul Fiscalis 2013, ce continuă linia deschisă de predecesorul său Fiscalis 2007. Noul program, ce se referă la perioada 2008-2013, oferă statelor membre mijloace

sporite pentru combaterea fraudelor fiscale precum și pentru reducerea costurilor de conformare fiscală, în special în materie de TVA și accize.

Diferențele dintre ratele nominale de impunere a veniturilor corporațiilor în diferitele țări ale UE sunt importante și au crescut și mai mult după extinderile din anii 2000. Ca regulă generală, se poate observa că țările „mari” (e.g., Germania și Franța) tind să aplice rate mai mari de impunere decât țările mici (e.g., Finlanda și Irlanda).

Primele propuneri referitoare la armonizarea ratelor de impunere au fost formulate În rapoartele comitetelor “Neumark” (1963) și “Van den Tempel” (1971). Pe această bază, Comisia Europeană a inițiat în 1975 un proiect de Directiva care prevedea stabilirea ratelor de impunere În intervalul de 45-55%.

O a doua inițiativă este cea formulata în raportul Comisiei Ruding (1992), de stabilire a ratelor de impunere a venitului corporațiilor în intervalul de 30-40%. Poziția Comisiei fata de această propunere a fost rezervată, În condițiile modificării orientării în sensul abordării „obstacolelor punctuale” mai degrabă decât către inițiative cuprinzătoare de armonizare.

Tema armonizării ratelor a fost reactivată în ultimii ani, prin luări de poziție ale autorităților guvernamentale din unele țări membre. Astfel, în 1998, ministrul german al finanțelor, Oskar Lafontaine arăta că “nu este acceptabil că țări care sunt beneficiare nete de fonduri comunitare să recurgă la dumping fiscal”. Lafontaine se referea la Irlanda, dar ideea a fost reluată de ministrul francez de finanțe Nicolas Sarkozy în septembrie 2004, cu referire la unele din noile țări membre, în primul rând Estonia, care nu impozitează profitul reinvestit.

Deoarece implică majorări de rate de impunere pentru unele țări și micșorări pentru altele, armonizarea este susceptibilă să aibă efecte pozitive asupra unora dintre Statele Membre, dar și efecte negative asupra altora. Această situație pune în evidență dilema fundamentală a oricărei politici de armonizare fiscală: variațiile de eficiență de pe urma armonizării sunt cu atât mai însemnate cu cât diferențele dintre ratele de impunere inițiale sunt mai mari, dar cu cât aceste diferențe sunt mai semnificative, cu atât mai mult procesul de armonizare generează câștigători și perdanți. Acceptabilitatea politică a armonizării, în aceste condiții, este minimă, afară de cazul în care ar exista un mecanism de compensare a perdanților de către câștigători. Dacă, teoretic, un asemenea vehicul există (bugetul comunitar), situația paradoxală pe care o pun în evidență studiile este că acele țări care ar urma să câștige în termeni de bunăstare și nivel al PIB sunt cele care înregistrează scăderi de venituri bugetare ca urmare a armonizării și vice versa.

O altă problemă care complică armonizarea ratelor de impunere în cadrul unei grupări care conține atât țări mici cât și țări mari ține de efectele asimetrice pe care le au modificările de rate de impunere asupra celor două categorii de țări. Pentru țările mici, riscul ieșirilor de capital ca reacție la majorarea impozitelor este mai mare decât pentru țările mari. În schimb, reduceri ale ratelor de impunere tind să genereze intrări mai mari de capital (în termeni relativi) decât în țările mari, consecință a faptului că elasticitatea bazelor de impunere ale primelor este mai mare.

Deși armonizarea bazelor de impunere în absența unor măsuri corespunzătoare aplicate ratelor are aceleași consecințe nedorite ca și combinația inversă de măsuri, Comisia Europeană consideră prioritare și promițătoare măsurile legate de baza de impunere.

Avantajele preconizate ale unei asemenea măsuri sunt numeroase:

– reducerea semnificativă a costurilor de conformare;

– posibilitatea compensării transfrontieră a profiturilor și pierderilor din operațiunile desfășurate de un grup de firme la scara UE;

– evitarea celor mai multe situații posibile de dubla impozitare;

– eliminarea costurilor fiscale ale operațiunilor de restructurare corporativă (fuziuni și achiziții) intra-UE;

– eliminarea problemelor generate de măsurile de combatere a “prețurilor de transfer.

În anul 1997 statele membre au adoptat un Cod de conduită pentru impozitarea afacerilor care se referă la măsurile de impozitare a afacerilor care afectează sau pot afecta, în mod semnificativ, localizarea activității de afaceri în cadrul UE. În acest sens, pnn măsuri se înțeleg legi, norme legale, dar și practicile administrative în aplicarea acestora. De asemenea, orice măsură care asigură un nivel efectiv de impozitare mai mic, inclusiv cota zero de impozit, decât nivelul de impozitare general aplicat în statul membru în care există măsura respectivă, este considerată ca potențial dăunătoare, urmând a fi evaluată. Impozitarea mai mică se poate realiza fie prin cotele nominale de impozit, fie prin baza de impozitare sau altă modalitate.

Codul de conduită cuprinde un număr de cinci criterii, în funcție de care grupul pentru Codul de conduită evaluează dacă o măsură este sau nu dăunătoare Astfel, o măsura este evaluată ea fiind dăunătoare dacă:

sunt acordate avantaje fiscale numai nerezidenților sau în legătură ce tranzacțiile efectuate cu nerezidenți;

avantajele sunt izolate pe piața internă (din statul membru), astfel încât să nu afecteze baza națională de impozitare;

sunt acordate avantaje în lipsa oricărei activități economice reale și a unei prezențe economice substanțiale în statut membru care oferă aceste

avantaje;

regulile pentru stabilirea profitului referitor la activitățile în cadrul unui grup multinațional de companii se îndepărtează de la principale și regulile convenite la nivelul OECD;

măsurile de impozitare sunt netransparente, inclusiv prin relaxarea prevederilor legale la nivel administrativ, într-un mod netransparent.

Desigur, pentru ca impozitul pe veniturile companiilor să nu afecteze competiția între state și să accentueze fenomenul migraționist, ar fi necesară o armonizare a impozitelor pe veniturile companiilor, atât între statele membre, cât și cu privire la diferitele ferme de venituri. Statele membre nu sunt încă pregătite pentru o astfel de armonizare. De aceea, în continuare, se merge pe eliminarea obstacolelor fiscale deja identificate și, pe termen lung, pe realizarea unei baze de impozitare consolidate pentru activitățile desfășurate de către o companie în orice loc din UE.

Asistăm în ultimii ani la un val de reduceri a impozitului pe profit ce a venit din Europa de Est și care tinde să cuprindă Europa Occidentală.

Practic, asistăm la o adevărată competiție în ceea ce privește reforma fiscală în cazul impozitului pe profit, atât în țările Uniunii Europene cât și în întreaga lume. Astfel, În anul fiscal 2007 / 2008, 21 de țări din întreaga lume au optat pentru reducerea impozitului pe profit, situat în România la 16%. în U.E.. Cehia a redus impozitul pe profit de la 24% la 19%, Danemarca de la 28% la 25%, Italia de la 33% la 27,5%. iar m Bulgaria cota unică de impozit este de 10%.

Conform unui studiu efectuat de Banca Mondială, 71% din cele 81% din state evaluate în întreaga lume au micșorat impozitul pe profit, iar 22% au simplificat procedura depista.

2.3.3. Coordonarea impozitului pe avere

Chiar dacã armonizarea fiscalã este acceptatã în principiu, modalitățile de punere în practicã sunt uneori contestate. Sunt state care considerã cã aceste practici nu ar trebui sã vizeze armonizarea legislațiilor naționale, ci sã permitã o concurentã normativã între state, cãci numai astfel se poate obține o armonizare în jurul celor mai bune practici. La început, conceptul de armonizare fiscalã presupunea adoptarea de reguli similare la nivel comunitar pentru a favoriza crearea pieței unice, cu un accent deosebit asupra fiscalității indirecte. Imposibilitatea de a avansa pe aceastã linie, în special în domeniul impozitãrii directe, a fãcut necesarã revizuirea ambițiilor în materie de armonizare. Astfel, s-a preconizat limitarea practicilor de armonizare la minimul justificat de eliminarea distorsiunilor asupra concurenței. Nu se mai pune problema adoptãrii de noi reguli comunitare, ci de suprimarea regulilor naționale discriminatorii. O nouã abordare a procesului armonizãrii se impune în 1996, abordare fondatã pe principiul coordonãrii politicilor fiscale. Se cautã astfel sã se rãspundã blocajelor asociate procesului decizional în materie fiscalã conform abordãrii de tip „soft law": statele membre cad de acord asupra liniilor directoare comune și își iau angajamentul politic de a le pune în practicã în legislația lor (Codul de conduitã, spre exemplu, rãspunde acestei logici), în acest fel, astãzi, obiectivele de armonizare fiscalã nu sunt foarte ambițioase, variind de la un impozit la altul. Rãmâne ca și prioritate obiectivul armonizãrii fiscalității indirecte, se urmărește apoi a se avansa pe linia alinierii regulilor de impunere a beneficiilor întreprinderilor, iar impozitarea veniturilor aparținând persoanelor fizice se apreciazã cã poate rãmâne la decizia statelor membre.

Experienta statelor federale aratã ca armonizarea în sânul federației nu apare întotdeauna că o necesitate imperioasã. Nu puține sunt situaþiile în care decizia cuantumului unui impozit aparține statelor membre ale federației sau chiar autorităților locale în spiritul autonomiei în gestionarea resurselor bugetare. Este vorba spre exemplu de impozitarea beneficiilor societăților și a activului net în Statele Unite. De altfel, în multe situații, decizia asupra impozitãrii averii rãmâne autorității locale, fãrã ca aceastã materie impozabilã sã facã obiectul unor dispute sub aspectul armonizării.

Concluzii

Existenta sistemelor fiscale naționale ale statelor membre, precum și a sistemului fiscal din Uniunea Europeană ridică probleme legate de ordinea aplicării legislației fiscale.

Rezolvarea este dată de coordonarea sistemelor fiscale naționale cu sistemul fiscal al UE. În acest fel, sistemele fiscale nu suferă modificări, dar se are în vedere coordonarea efectelor legislației fiscale.

Rezoluția Comisiei de la Verona din 1996 a arătat faptul că în coordonarea fiscalității la nivelul Uniunii Europene trebuie să se urmărească o dublă abordare: nevoia de aprobare unanimă a oricărei decizii și lipsa unei strategii comprehensibile a politicii fiscale. Comisia Europeană și statele membre au căzut de acord asupra faptului că este necesară formarea unui grup la nivel înalt pentru discutarea cailor de coordonare a politicii fiscale.În câmpul fiscalității directe, cooperarea între statele membre a fost organizată amănunțit în privința tratatelor fiscale bilaterale. Extinderea cooperării trebuie să fie orientată spre a produce beneficii atât pentru țările participante, cât și pentru cele neparticipante, care astfel vor fi motivate să se implice în această direcție. în privința impozitelor indirecte, posibilitatea dezvoltării cooperării ar putea prevedea o cale pentru creșterea impozitelor legate de protecția mediu și impozitelor asupra energiei. Majoritatea statelor s-au arătat interesate să progreseze în această zonă.
Nevoia de progres în coordonarea politicilor fiscale în Uniunea Europeană a determinat Comisă Europeană să propună, în cadrul întâlniri de la Verona din aprilie 1996, o viziune nouă și cuprinzătoare asupra politicii fiscale. Rezultatele strategiei fiscale din anul 1996 s-au concretizat într-un pachet de măsuri ale Comisiei Europene (or. 97/564) prin care s-a urmărit combaterea competiției dăunătoare a fiscalității în Uniunea Europeană.

În cadrul programelor de stabilitate și convergenta elaborate și actualizate de statele-membre ale Uniunii Europene, acestea își exprima intenția de a modifica sistemele lor fiscale, majoritatea urmărind reducerea sarcinii fiscale asupra muncii, în special pentru cei cu salarii mici, și sporirea incitației pentru asumarea riscului prin intermediul impozitului pe capital.

Majoritatea impozitelor și taxelor au fost revizuite în legătură cu procesul de integrare europeană și armonizare a legislației fiscale în statele europene.

Potrivit studiilor economice ale Organismelor Internaționale, sistemele de impozitare ale statelor-membre ale Uniunii Europene au suferit schimbări structurale semnificative, situația fiscală a statelor membre degradându-se în mod diferit prin erodarea bazei de impozitare, ca urmare a concurenței fiscale și datorită dezvoltării economiei paralele.

Statele, care se situează la nivel mediu, respectiv între statele cu fiscalitate ridicată și cele cu fiscalitate redusă, fac eforturi de a se încadra în cea de-a doua categorie.

Potrivit studiilor economice ale Organismelor Internaționale, sistemele de impozitare ale statelor-membre ale Uniunii Europene au suferit schimbări structurale semnificative, situația fiscală a statelor membre degradându-se în mod diferit prin erodarea bazei de impozitare, ca urmare a concurenței fiscale și datorită dezvoltării economiei paralele.

Se constată o tendință de diminuare, în general, a impozitelor în Europa, fapt ce poate fi interpretat ca o ușoară slăbire a modelului social european, a modelului bunăstării bazat pe taxe înalte.

Deschiderea frontierelor, în cadrul pieței unice, permite agenților privați să arbitreze mai ușor diversele fiscalități naționale, pentru că aceștia să-și plaseze fondurile sau să cumpere bunuri, iar întreprinderile să investească și să producă.

Statele, care se situează la nivel mediu, respectiv între statele cu fiscalitate ridicată și cele cu fiscalitate redusă, fac eforturi de a se încadra în cea de-a doua categorie.

Din combinația dintre „dumpingul fiscal”, despre care se vorbește între statelemembre ale Uniunii Europene, și „protecționismul fiscal”, despre care europenii spun că s-ar practica în Statele Unite, se poate înțelege clar un lucru: taxele și impozitele sunt o excelentă pârghie de influențare a competitivității în plan global.

O fiscalitate mai transparenta și mai previzibilă, cu o bază unică de impozitare, ar spori gradul de atractivitate al mediului de afaceri în Uniunii Europene precum și competitivitatea acestei zone.

Caracteristica principală a măsurilor de politica fiscală la nivelul statelor membre

ale Uniunii Europene consta în reducerea nivelelor de impozitare și nu pentru că așa cere Comisia Europeană, ci pentru că aceasta este cerința pieței.

Dacă toate țările urmează această strategie de reducere fiscală, nimeni nu are beneficii, ci chiar apar două riscuri:

– statul poate fi pus în situația de a nu mai putea să finanțeze transferurile sau cheltuielile publice necesare, modelul de economie socială de piață, pe care se bazează, în general, toate economiile țărilor din Uniunea Europeană, fiind pus, astfel, sub semnul întrebării;

– concentrarea prelevărilor fiscale asupra factorilor cei mai puțin mobili – lucrători

și capital imobiliar – ceea ce constituie sursa ineficacității economice și nedreptăților sociale.

Pentru evitarea acestor riscuri, este necesară o armonizare a politicilor fiscale sau

cel puțin un acord pentru un număr minim de reguli de conduită, ceea ce presupune negocieri între state, sau decizii comunitare. În ambele cazuri, libertatea fiecărei țări de a-și alege fiscalitatea este pusă sub semnul întrebării.

Pe termen scurt extinderea Uniunii Europene conduce la creșterea deficitelor bugetare datorită costurilor cu implementarea aquis-ului, a cheltuielilor de cofinanțare și creează efecte favorabile pe termen lung care constau în modificări bugetare.

În concluzie se poate afirma că noile state membre ale Uniunii Europene au nevoie de realizarea unei consolidări fiscale care să nu se bazeze pe reducerea investițiilor publice ci pe raționalizarea și reducerea cheltuielilor de consum și a transferurilor.

Bibliografie

Comanciuc C., Orientari in labirintul fiscal, Editia a doua revizuita, Editura

Universitatii „Lucian Blaga”, 2011

Constantin I.Tulai, Fiscalitate comparata si armonizari fiscale
Simona G. Șerbu

Bibliografie

Comanciuc C., Orientari in labirintul fiscal, Editia a doua revizuita, Editura

Universitatii „Lucian Blaga”, 2011

Constantin I.Tulai, Fiscalitate comparata si armonizari fiscale
Simona G. Șerbu