Cooperarea Transfrontaliera a Statelor Membre In Spatiul Schengen

CUPRINS

ABREVIERI

AEPD : Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor

AUE : Actul Unic European

Art. : Articolul

CE : Comunitatea europeană

CECO : Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului

CEE : Comunitatea economică europeană

CJCE : Curtea de Justiție a Comunităților europene

JOCE : Jurnalul Oficial al Comunităților europene

LPS : Libertatea prestării de servicii

Op. cit.: Opera citată

p. : Pagina

par. : Paragraful

SEE : Spațiul economic european

SIS : Sistemul de Informații Schengen

TCE : Tratatul instituind Comunitatea europeană

TCEE : Tratatul instituind Comunitatea economică europeană

UE : Uniunea Europeană

UEO : Uniunea Europei Occidentale

VIS : Sistem Informatic privind Vizele

CAPITOLUL I

CONSIDERAȚII ȘI PRINCIPALELE COORDONATE ALE LIBEREI CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ÎN SPAȚIUL UNIUNII EUROPENE

1.1.Ideea de unitate europeană-trecut și prezent

Începuturile unității europene coboară până în Antichitate . Este de necontestat faptul că, pe de o parte , dreptul roman s-a dovedit a fi un element central al unității europene și, pe de altă parte, faptul că acesta a avut o mare influență asupra legislației actuale din țările Europei.

Totodată , este important de amintit că originea ideii de „Europă Unită” se pierde în umbra istoriei , expresii de acest gen existând în operele unor mari filosofi, scriitori, istorici , juriști , politicieni și oameni de știință de pe bătrânul continent începând chiar din antichitate.

Deși, în decursul istoriei , mult timp s-a considerat că a existat o Europă unită în timpul Imperiului Roman sau dominației napoleoniene ,în realitate , pe bună dreptate s-a constatat faptul că Europa nu s-a bucurat de o unitate politică absolută în acele vremuri . În timpul acestor perioade istorice nici pe departe nu putem vorbi de o Europă Unită . De fapt există un singur sistem bazat pe un singur conducător , o singură și mare putere dar, ceea ce a stârnit multă îngrijorare la acea vreme a fost faptul că acest sistem se baza și pe puterea forței.

Important de menționat , în opinia noastră , este și propunerea , destul de îndrăzneață la vremea respectivă , de unitate europeană a fost lansată în anul 1463 , de regele Boemiei , Georg Potebrad , propunere care nu a fost acceptată și față de care nu au fost manifestate adeziuni . În esență, acest proiect viza înființarea unei confederații europene antiotomane , a unei confederații a statelor creștine care își luau angajamentul să nu recurgă la conflicte armate unele împotriva altora , să nu susțină comploturi interne împotriva conducătorilor legal aleși, să se sprijine reciproc pentru sancționarea delictelor comise pe teritoriul unuia dintre aceste state . Așa cum arătam anterior , acest proiect a fost respins , iar Papalitatea l-a excomunicat pe autorul lui.

Ideea de unitate europeană a progresat treptat începând cu secolul al XVI-lea.

În contextul evoluției istorice a conceptului de unitate europeană se remarcă și ideea unei ligi a națiunilor , ideea lansată de filosoful Immanuel Kant în eseul său „ Spre pacea eternă”. Se poate spune că filosoful a avut o previziune a libertății de circulație a cetățenilor Europei , a cetățeniei europene și , de ce nu , a Uniunii Europene , acesta vorbind „de un drept cosmopolit al ospitalității universale”.

Dincolo de marile linii de forță ale meditației filosofice și istorice asupra destinului european, nu lipsesc nici în secolul XVIII numeroasele propuneri și proiecte menite a materializa concret, în plan instituțional, acest sentiment al unității continentale, care devine din ce în ce mai marcat în spiritualitatea elitei sale intelectuale. Autorii lor sunt de condițiile sociale și intelectuale cele mai diferite, ceea ce marchează proliferarea în planul opiniei publice a preocupărilor de această natură.

Epoca napoleoniană întreține și accentueaza ,totodată, o stare de spirit de deziluzie, în conditiile în care proiectele prim-consulului si apoi împăratului Napoleon evidențiază cu tot mai mare transparență atașarea sa absolută de o formă imperială a unificării europene prin forță și sub dominația Franței. Napoleon spunea : „ Avem nevoie de un cod european , de o Curte de Casație europeană, o monedă unică , de aceleași măsuri și greutăți – din această cauză englezii , probabil , cedează greu –de aceleași legi . Trebuie să fac din toate țările Europei , un singur popor ”.

Primul Război Mondial a produs numeroase modificări la nivel politic, cultural , social , economic , influențând și ideea de unitate europeană.

Astfel, schimbările radicale produse de șocul Primului Război Mondial în planul realităților europene și a mentalităților în același timp , deschid în perioada interbelică o nouă fază în evoluția aspirațiilor spre realizarea unității în Europa. Pentru prima dată, problematica unificării statelor din Europa devine , o nevoie a viitorului apropiat, în strânsă legătură cu situația existentă la acel moment , deși inițial această idee părea să nu aibă nici o legătură cu realitatea politică a vremii.

Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial a lăsat în urma sa o Europă distrusă din punct de vedere material , frământată de puternice crize politice și divizată prin „Cortina de Fier” în două blocuri : Est și Vest .

Considerată a fi una dintre cele mai vechi mișcări de unificare europeană , Uniunea Paneuropeană a fost fondată de către Richard Coudenhove-Kalergi .Aceasta avea drept scop unirea popoarelor europene și recunoașterea unei mari libertăți de organizare a acestora. Precursor al ideii lui Jean Monnet , idee care a stat la baza înființării în anul 1951 a Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului , acesta lansează în premieră ideea unei uniuni economice franco-germane.Acesta susține cultivarea personalității și respectul diferenței, elogiul libertății însoțite de conștiința responsabilității , caractere dobândite prin exersarea și receptarea artei , religiei și politicii europene.

Cel mai important susținător al ideii de uniune federală a fost Winston Churchill , primul –ministru al Marii Britanii . Acesta vorbea în discursul său istoric de la Zürich din septembrie 1946 despre „Statele Unite ale Europei” .

Istoria evidențiază că a fost nevoie de două războaie mondiale pentru ca europenii să gândească mai profund la necesitatea și posibilitatea realizării unității lor pe cale pașnică .Guvernele democratice din Occident , hotărâte să nu repete greșelile trecutului , au căutat calea ieșirii din impas și au ales soluția integrării lor economice și politice.

O contribuție importantă a fost recunoscută lui Jean Monnet – comisar general al planului de reconstrucție în Franța –datorită căruia s-au făcut primele demersuri pentru realizarea unității europene. Astfel, acesta i-a propus ministrului de extene francez din acea vreme , Robert Schuman , înființarea unei comunități a cărbunelui și oțelului , gestionată de o unitate supranațională. La 9 mai 1950 , Robert Schuman și-a asumat , într-o conferință de presă, responsabilitatea politică asupra „Declarației Schuman”, reprezentând primul pas în realizarea unei Europe unite , având în centru reconcilierea franco-germană. Această declarație a intrat în istorie ca fiind documentul fondator al comunităților europene și al UE , fiind urmată de semnarea Tratatului de la Paris din 1951.

Acesta a fost unul dintre momentele importante ale istoriei integrării europene care a creat un val de optimism printre cei care susțineau ideea de integrare europeană dinamică , procesul de integrare urmând un ritm accelerat caracterizat prin adoptarea unor tratate de importanță majoră pentru Uniunea Europeană și care a culminat odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona proces prin intermediul căruia Europa se poate exprima cu mai multă hotărâre în domeniul relațiilor externe.

De la Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului din 18 aprilie 1951 , legislația primară a Uniunii Europene a evoluat ca urmare a extinderii obiectivelor Comunităților și , ulterior , a Uniunii , precum și creșterii numărului de state membre ale Uniunii . În consecință , această legislație cuprinde tratatele originare , cele ulterioare de modificare a acestora , precum și un număr mare de protocoale.

1.2. Globalizarea circulației persoanelor

În sens general, globalizarea este un proces dinamic de intensificare și interconectare a relațiilor internaționale ce produc schimbări structurale pe termen lung în plan tehnic, economic , politic și sociocultural.

O interesantă comparație a fost făcută în literatura de specialitate cu privire la componentele acestui sistem . Astfel , dacă statul național este „mecanicul” acestei extraordinare „locomotive a istoriei” care este națiunea , globalizarea afectează deopotrivă „mecanicul” și „locomotiva”, încât putem spune că , poate cea mai importantă contradicție a lumii post moderne și a „erei globalizării”este aceea dintre cele două mari procese ale istoriei : procesul construcției naționale și procesul deconstrucției etno-naționale , ambele având caracter de permanență a istoriei , doar că în epoca noastră a atins proporții planetare și a îmbrăcat forma unui război holotropic, atrăgând totul în albia lui :religii, culturi, memorie colectivă , ritualuri , instituții , grupuri și popoare.

Provocările induse de procesul globalizării , precum și suprapunerea acestuia cu tendințele spre regionalizare și fragmentare generează tensiuni și factori de risc la nivel mondial , fapt ce conduce , inclusiv , la intensificarea fenomenului migraționist .

Dreptul la liberă circulație prezintă atât la nivel regional cât și în plan local, o serie de valențe constând în faptul că acesta reprezintă un factor de progres în dezvoltarea personalității umane, astfel că, prin exercitarea acestui drept omul își îmbogățește cunoștințele și își dezvoltă sentimentele specifice.

Fenomenul globalizării are o serie de efecte pozitive dar și negative pentru statele membre ale Uniunii Europene. Chiar dacă noile state membre sunt încântate de acest nou statut care presupune o arie largă de posibilități de liberă circulație și de acces la piața muncii , acestea manifestă o anumită temere cu privire la exodul de „creiere” și de plecare a specialiștilor . Chiar și pe fondul unor măsuri privind blocarea imigrației luate de către statele cu tradiție în UE, acestea se confruntă cu un val neașteptat de imigranți. Pentru țările recent aderate la UE , mai există în prezent câteva restricții privind libera circulație a lucrătorilor , restricții privite ca măsuri de combatere a migrației ilegale.

Cetățenii Uniunii Europene au dreptul de a munci sau de a căuta un nou loc de muncă într-un alt stat membru al UE . Acest drept la libera circulație a lucrătorilor face parte din drepturile cetățenilor comunitari . Totodată aceștia au dreptul de a călători și de a se stabili oriunde în Uniune.

„Piața unică este una dintre valorile de bază ale Europei . Pentru cetățeni înseamnă dreptul de a trăi și munci în orice altă țară din UE și de a accesa o gamă largă de produse și servicii de calitate la prețuri mici”.

La baza libertății de circulație a persoanelor stă eliminarea oricărui tip de discriminare ( bazată pe condițiile de intrare , ședere, deplasare , muncă, angajare sau plata muncii prestate) între cetățenii unui stat membru și cetățenii celorlalte state membre ce locuiesc sau muncesc pe teritoriul acestui stat.

1.3. Principalele coordonate ale liberei circulații a persoanelor stabilite în convenții și tratate internaționale

1.3.1.Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană.

Principiul liberei circulații a persoanelor reprezintă expresia apartenenței la un spațiu european comun , fără bariere interne.

În decursul timpului , libera circulație a persoanelor ,ca și concept, a suferit mai multe modificări . Dacă la început destinatarii acestui concept erau persoanele individuale ( fie agenți economici, fie lucrători sau prestatori de servicii ) , ulterior domeniul de aplicare al acestui principiu s-a extins la ideea de cetățean al Uniunii , fără a fi condiționat de existența vreunei activități economice sau de vreo altă condiție , cum ar fi cea de naționalitate.

Uniunea Europeană a creat un cadru legislativ robust pentru bunăstarea cetățenilor europeni prin stabilirea și consolidarea drepturilor acestora în calitate de cetățeni, consumatori și lucrători în numeroase domenii , inclusiv mobilitatea , sănătatea și siguranța, asigurările sociale , condițiile de lucru , informarea și consultarea , egalitatea de gen și nediscriminarea . Politica de imigrație este parte integrantă a dezideratului european de creare a unui spațiu de libertate, securitate și justiție .

Crearea Comunităților europene are ca temei planul lui Robert Schuman , care în anul 1950 , a lansat ideea unei „unități a Europei Occidentale ”. Însă relansarea europeană s-a produs cu ocazia Conferinței miniștrilor de externe de la Messina din 1-3 iunie 1955 când țările Benelux au propus înființarea și dezvoltarea unei piețe comune .

Tratatul constituind Comunitatea Economică Europeană avea drept scop „ prin instituirea unei piețe comune și prin apropierea treptată a politicilor economice ale statelor membre, să promoveze în întreaga Comunitate o dezvoltare armonioasă a activităților economice , o creștere durabilă și echilibrată , o stabilitate crescândă , o creștere accelerată a nivelului de trai și relații mai strânse între statele pe care le reunește”.Libera circulație a persoanelor a reprezentat unul dintre obiectivele principale de realizat în vederea constituirii pieței comune.

Tratatul reglementează libera circulație a persoanelor alături de libera circulație a serviciilor și capitalurilor . Conceptul de liberă circulație a persoanelor este privit dintr-un nou punct de vedere fiind considerat a fi într-o conexiune strânsă cu conceptul de „lucrători”, nefiind privit nicidecum , așa cum este astăzi , ca un drept al persoanelor de a se mișca liber oriunde în interiorul Comunității . Libertatea de circulație a persoanelor a constituit o problemă delicată pentru statele membre datorită aspectelor ce țin de ordinea publică sau de siguranța națională și datorită consecințelor pe care le presupun acestea.

Astfel, primul capitol din Titlul III , care este dedicat libertății de circulație a lucrătorilor, a fost introdus la insistențele delegației italiene și a obținut fără mari probleme sprijinul necesar pentru că , pe lângă faptul că avea să contribuie la unificarea europeană , urma să remedieze lipsa mâinii de lucru , problemă cu care se confruntau în acea perioadă statele nordice . Aceasta în măsura în care , în sânul unei economii integrate , deplasarea mâinii de lucru joacă un rol esențial , fiind mecanismul prin care un stat membru își adaptează nivelul de viață la modificările favorabile sau nefavorabile care se produc pe scena internațională și în structura demografică.

În ceea ce privește conținutul principiului liberei circulații a persoanelor , acesta implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă , remunerarea și celelalte condiții de muncă. Totodată în Tratat sunt prevăzute și anumite drepturi ale lucrătorilor prin care se concretizează această libertate respectiv dreptul de a accepta ofertele reale de încadrare în muncă , de a circula liber în acest scop pe teritoriul statelor membre , de ședere într-un stat membru pentru a desfășura o activitate salarizată în conformitate cu actele cu putere de lege și actele administrative care reglementează încadrarea în muncă a lucrătorilor statului în cauză și de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce a fost încadrat în muncă în acest stat. Însă aceste dispoziții nu se aplică încadrării în administrația publică.

1.3.2.Actul Unic European

În perioada premergătoare adoptării Actului Unic European de o importanță majoră a fost cooperarea între statele membre ale Comunităților Europene pentru găsirea celor mai bune soluții unanim acceptate variatelor probleme cu care s-a confruntat Uniunea de-a lungul timpului.

„Actul unic european , prima revedere generală a tratatelor comunitare , confirmă că , indiferent de faptul că Europa se sprijină pe cele trei Comunități , ea nu se limitează la ele” .

Însă aceste soluții aveau nevoie de o bază juridică solidă , ceea ce a impus necesitatea modificării Tratatului de la Roma din 1957.

Actul Unic European a reprezentat primul act modificator important al Tratatelor de la Roma pe direcția unei transformări europene desfășurată pe o perioadă de trei decenii , mai exact între anii 1957 -1987.

Recesiunea economică mondială de la începutul anului 1980 a adus cu sine un val de „ europesimism „ . Cu toate acestea , speranța a renăscut în 1985 când Comisia Europeană , sub președenția lui Jacques Delors , a prezentat Carta Albă privind calendarul pentru realizarea pieței unice europene până la data de 1 ianuarie 1993. Acest țel ambițios a fost inclus în Actul Unic European .

Acesta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 1987 . Actul stabilea înfăptuirea Pieței Unice europene la un anumit termen limită , respectiv 31 decembrie 1992, și prevedea totodată mișcarea liberă a bunurilor , serviciilor , capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul Comunităților.

Actul Unic European definește pentru prima dată piața internă la art. 13 ca fiind „ un spațiu fără frontiere interne, în care libera circulație a mărfurilor , persoanelor , serviciilor și capitalurilor este asigurată în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat”.

1.3.3. Tratatul de la Maastricht

Ritmul istoriei s-a accelerat la sfârșitul anilor ’80 , a spus Jacque Delors .Anul 1989 a fost „ anul miracolelor” în care Uniunea Sovietică s-a prăbușit și țările din centrul și estul Europei și-au început drumul către un nou viitor . Provocarea imediată pentru Comunități a constituit-o absorbirea Republicii Democrate Germania ( în urma unificării cu Germania de Vest la 03 iulie 1990 ) atât din punct de vedere economic , din cauza subdezvoltării sale , cât și din punct de vedere politic , din cauza noii greutăți pe care Republica Democrată Germania o aducea în balanță de partea Germaniei .

Sosise momentul pentru a se pune formal în discuție adâncirea integrării europene dincolo de componenta economică.

La aproximativ 3 ani după intrarea în vigoare , la 1 iulie 1987 , a Actului Unic European , construcția comunitară a progresat semnificativ culminând cu încheierea unui tratat privind Uniunea Europeană . Acesta a fost semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Așa cum rezultă din preambulul Tratatului de la Maastricht , cele douăsprezece state membre au decis să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană inițiat prin constituirea Comunităților Europene , stabilind ca obiectiv principal facilitarea liberei circulații a persoanelor , garantând totodată siguranța și securitatea popoarelor lor , prin introducerea unor dispoziții privind justiția și afacerile interne .

Printre obiectivele Tratatului se numără promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne , prin întărirea coeziunii economice și sociale , întărirea protecției drepturilor și intereselor resortisanților statelor membre prin instituirea unei cetățenii a Uniunii.

Ca element de noutate Tratatul privind Uniunea Europeană a creat o nouă entitate și anume Uniunea Europeană . Dacă Actul Unic European arată în cuprinsul preambulului că acesta are ca scop transformarea relațiilor dintre statele membre într-o uniune europeană această entitate a devenit o certitudine odată cu apariția Tratatul de la Maastricht.

În vederea îndeplinirii liberei circulații a persoanelor tratatul consideră următoarele domenii ca fiind de interes comun: politica de azil , regulile privind trecerea frontierelor externe ale statelor membre de către persoane și exercitarea controlului asupra acestei treceri , politica de imigrare și politica față de resortisanții țărilor terțe . Cu privire la acesta din urmă tratatul prevede în mod expres , condițiile de intrare și de circulație al resortisanților din țările terțe pe teritoriul statelor membre, condițiile de ședere al resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre , inclusiv reîntregirea familiei și accesul pe piața forței de muncă , lupta împotriva imigrației , șederii și muncii ilegale a resortisanților țărilor terțe pe teritoriul statelor membre.

Tot domenii de interes comun sunt considerate și lupta împotriva toxicomaniei , lupta împotriva fraudei de dimensiuni internaționale , cooperare judiciară în domeniul civil , cooperare judiciară în domeniul penal ,cooperare vamală și cooperare polițienească în vederea prevenirii și a luptei împotriva terorismului , traficului ilegal de droguri și a altor forme grave de criminalitate internațională .

Totuși tratatul dă posibilitatea statelor membre de a lua măsurile necesare pentru menținerea ordinii publice și a securității interne.

1.3.4. Tratatul de la Amsterdam

Reformele instituționale operate de către Tratatul de la Maastricht , în vederea potențialei extinderi a Uniunii , au fost considerate inadecvate în multe cercuri .

În general, Tratatul de la Maastricht a fost aspru criticat pentru „ obscuritatea și secretul procesului de negociere , complexitatea noii structuri unionale, împrumutarea instituțiilor comunitare pentru procesul decizional al pilonilor interguvernamentali , numeroasele excepții și posibilități de a opta pentru a rămâne în afara unor domenii de activitate “, de natură a submina unitatea și coerența construcției comunitare.

La data de 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam , care a intrat în vigoare la data de 1 mai 1999. Denumirea completă a acestui tratat este : Tratatul de la Amsterdam care modifică Tratatul asupra Uniunii Europene , Tratatele constituind Comunitățile europene și anumite acte conexe. Scopul declarat al Tratatului de la Amsterdam a fost acela de a asigura capacitatea de acțiune a Uniunii Europene și după extinderea spre est.

În ceea ce privește principiul liberei circulații a persoanelor Tratatul de la Amsterdam modifică unul dintre considerentele Tratatului de la Maastricht la capitolul „Modificări de fond” în sensul că este prevăzută în mod clar facilitarea liberei circulații a persoanelor și asigurarea siguranței și securității popoarelor prin instaurarea unui spațiu de libertate , de securitate și justiție .

Unul dintre obiectivele urmărite prin încheierea acestui Tratat și în mod clar exprimat la art. B este acela că Uniunea își propune să mențină și să dezvolte un spațiu de libertate , securitate și justiție în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor , în corelare cu măsuri adecvate privind controlul frontierelor externe , dreptul de azil , imigrarea precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen.

Totodată Tratatul de la Amsterdam impune Consiliului obligația luării și a unor măsuri în domeniul cooperării judiciare în materie civilă cu incidență transfrontalieră precum și măsuri în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală în vederea asigurării unui nivel ridicat de securitate prin prevenirea criminalității și prin combaterea acestui fenomen în cadrul uniunii.

Cu toate acestea statele membre au responsabilitatea luării deciziilor care se impun cu privire la menținerea ordinii publice și apărarea securității interne .

Prin Tratatul de la Amsterdam au fost abrogate disp. art. 100c introdus prin Tratatul de la Maastricht.

Important pentru subiectul lucrării față este Protocolul anexat Tratatului care privește integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene .

Conform acestui Protocol , începând cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam cooperarea consolidată în domeniu – respectiv aquis-ul Schengen – se va realiza nu în afara Uniunii Europene ci în cadrul juridic și instituțional al Uniunii Europene și cu respectarea dispozițiilor incidente din Tratatul privind Uniunea Europeană și din Tratatul de instituire a Comunității Europene .

1.3.5. Acordul Schengen și Convenția de Implementare a Acordului Schengen

La începutul anilor ’80 , la nivelul Uniunii Europene a fost demarată o discuție cu privire la importanța principiului libertății de circulație a persoanelor . Întrebarea care se punea era aceea dacă un spațiu de libertate la nivel european presupune , pe lângă liberul acces la piața muncii , și lipsa granițelor interne , mai exact a controalelor la frontierele dintre statele membre.

Conceptul a fost inițiat la nivel european printr-o discuție în legătură cu importanța termenului libertate de mișcare . În anul 1984 , fostul cancelar german Helmut Kohl s-a întâlnit cu președintele de atunci al Franței , Francois Mitterand , la trecerea frontierei „ Goldene Brenn” din apropiere de Saarbrucken . Aici au luat decizia de a elimina controalele de frontieră între Germania și Franța.

În urma negocierilor , Franța , Germania , Belgia , Luxemburg și Olanda au decis crearea între ele a unui spațiu fără granițe interne , cunoscut sub denumirea de „ spațiul Schengen”.

Astfel, s-a încheiat între aceste state un acord la data de 14 iunie 1985 la Schengen, urmat de Convenția de implementare a Acordului Schengen în 1990 .

Așa cum am arătat mai sus, inițial Acordul Schengen și Convenția de Implementare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar . Acest lucru s-a schimbat odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam , intrat în vigoare la data de 01 mai 1999. Un Protocol atașat Tratatului de la Amsterdam încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene.

Implementarea Convenției Schengen are ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele , incluzând măsuri de întărire a controalelor la frontierele externe . Aceste măsuri implică o politică de vize comună , posibilitatea procesării cererilor de azil , cooperare judiciară și polițienească , precum și un schimb eficient de informații .

Structural , Convenția de implementare a Acordului Schengen vizează următoarele domenii :

– vizele;

– circulația străinilor în spațiul Schengen;

– azil;

– cooperare polițienească;

– cooperare judiciară;

– droguri;

– arme și muniții;

– Sistemul Informatic Schengen;

– protecția datelor cu caracter personal.

Deși în forma sa inițială Convenția cuprindea anumite dispoziții cu privire la traversarea frontierelor interne și externe , aceste dispoziții au fost abrogate în conformitate cu prevederile art. 39 alin. 1 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului ( CE) nr. 562/06 din data de 15 martie 2006 privind stabilirea unui cod comunitar de reguli privind reglementarea circulației persoanelor la trecerea frontierelor ( denumit Codul Frontierelor Schengen ) care se vor aplica în locul acestora.

Convenția de Implementare a Acordului Schengen cuprinde dispoziții privind politica comună în domeniul circulației persoanelor , și în special regimul de vize , urmărindu-se armonizarea de comun acord a politicilor de vize. În acest sens , la art. 10 din Convenție , este reglementată viza uniformă . Aceasta este comună pentru toate părțile contractante și impune ca vizita să nu depășească trei luni.

1.3.6. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

Consiliul European de la Nisa ( decembrie 2000) a însemnat adoptarea Cartei Drepturilor Fundamentale , document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile , politice , economice , sociale stipulate într-o serie de documente internaționale , europene și naționale . Carta nu face nici un fel de deosebire între cetățeni , întrunind ( pentru prima dată ) în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul UE.

1.3.7.Tratatul de la Lisabona

Acest tratat a fost cunoscut încă din stadiul de proiect sub denumirea de „Tratatul de Reformă” și este destinat a înlocui Tratatul Constituțional European care nu a fost ratificat de toate statele membre.

La data de 13 decembrie 2007 a fost semnat Tratatul de la Lisabona iar la data de 1 decembrie 2009 a intrat în vigoare . Acesta modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE dar fără să le înlocuiască.

Tratatul de la Lisabona cuprinde o versiune consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene și o versiune consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană .

1.3.7.1.Versiunea consolidată a Tratatului privind Uniunea Europeană.

Încă din preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană se precizează faptul că unul dintre scopurile urmărite de semnatarii acestui tratat este acela al asigurării siguranței și securității popoarelor acestora , prin instaurarea unui spațiu de libertate , securitate și justiție în conformitate cu dispozițiile prezentului tratat dar și ale Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene. Relevant în acest sens este art. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană care prevede că „Uniunea oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate , securitate și justiție , fără frontiere interne , în interiorul căreia este asigurată libera circulație a persoanelor , în corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe , dreptul de azil , imigrarea , precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui fenomen ”.

1.3.7.2. Versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene .

Dispozițiile în materia liberei circulații a persoanelor cuprinse în cadrul Titlului IV al părții a III-a din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene se împart în două capitole : Capitolul I intitulat „Lucrătorii” și capitolul II intitulat „ Dreptul de stabilire “.

Art. 20 din acest tratat prevede instituirea cetățeniei europene .În acest sens se arată că este cetățean al Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru dar cetățenia Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională ci se adaugă acesteia. Printre drepturile recunoscute cetățenilor Uniunii și enumerate de acest articol se numără și acela de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre. Această idee este dezvoltată în art. 21 din Tratat care prevede că orice cetățean al Uniunii are aceste drepturi sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de tratate și de dispozițiile adoptate în vederea aplicării acestora .

Același articol enunțat mai sus prevede aspecte procedurale și instituționale privind protecția acestui drept . Astfel, un rol important îl au Parlamentul European și Consiliul care pot lua hotărâri în conformitate cu procedura legislativă ordinară în vederea adoptării unor dispoziții menite să faciliteze exercitarea dreptului la liberă circulație și a dreptului de ședere pe teritoriul statelor membre . Tot astfel, în vederea asigurării protecției acestor drepturi , în situația în care tratatele nu au prevăzut puteri de acțiune în acest sens , Consiliul , hotărând de această dată în conformitate cu o procedură legislativă specială, în unanimitate și după consultarea Parlamentului European, poate adopta măsuri în domeniul securității sociale sau al protecției sociale

1.3.8. Alte acte normative

1.3.8.1. Regulamentul (UE) nr. 492/2011al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii europene

Acest act normativ are ca obiectiv realizarea liberei circulații a lucrătorilor în cadrul UE prin eliminarea oricărei discriminări între lucrătorii statelor membre pe criteriul cetățeniei în ceea ce privește încadrarea în muncă , remunerarea și alte condiții de muncă precum și dreptul acestor lucrători de a se deplasa liber în vederea desfășurării unei activități salariate , sub rezerva restricțiilor justificate de motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică.

1.3.2.8.2. Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora .

Datorită faptului că se aplică tuturor cetățenilor , nu numai celor care se angajează în activități economice , este denumită și „ directiva cetățeniei” în literatura de specialitate.

Această directivă este destinată , printre altele, încurajării cetățenilor Uniunii Europene de a-și exercita dreptul lor la liberă circulație și rezidență pe teritoriul Statelor Membre , reducerii formalităților administrative la cerințe minimale esențiale, oferirii unei mai bune definiții a statutului de membru de familie și limitării scopurilor de refuzare a intrării pe teritoriul unui Stat Membru sau de încetare a dreptului de rezidență al acestora .

Adoptarea acestei directive a avut la bază recunoașterea de către semnatari a unor principii care guvernează libera circulație a persoanelor. Astfel, au fost avute în vedere următoarele , după cum sunt prevăzute în preambulul acesteia :

– cetățenia Uniunii conferă fiecărui cetățean al Uniunii un drept fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre , sub rezerva limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratatul de constituire a comunităților europene și a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia ;

– libera circulație a persoanelor constituie una dintre libertățile fundamentale ale pieței interne , care reprezintă un spațiu fără frontiere interne , în care libertatea este asigurată în conformitate cu dispozițiile Tratatului ;

– necesitatea modificării Regulamentului CEE nr. 1612/68 al Consiliului din data de 15 octombrie 1968 ;

– necesitatea acordării dreptului la liberă circulație și ședere recunoscut cetățenilor Uniunii și membrilor de familie ai acestora , indiferent de cetățenie ;

– cetățenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni , fără a face obiectul nici unei condiții sau formalități , alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil ;

– faptul că cetățenii Uniunii care au înțeles să se stabilească pe termen lung în statul membru gazdă se bucură de dreptul de ședere permanentă ar întări sentimentul cetățeniei Uniunii și este un element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă unul dintre elementele fundamentale ale Uniunii. – toți cetățenii Uniunii și membrii de familie ai acestora care locuiesc într-un stat membru ar trebui să beneficieze , în statul membru respectiv, de un tratament egal cu cel al resortisanților , sub rezerva dispozițiilor speciale care sunt prevăzute în mod expres în Tratat și de dreptul derivat , etc.

1.3..8.3. Directiva Consiliului 77/486/ce din 25 iulie 1977 privind educația copiilor lucrătorilor migranți

Prin această directivă Uniunea Europeană a încercat deja să promoveze abordarea de către statele membre a problemei educației copiilor lucrătorilor migranți , în condițiile în care anterior printr-o Rezoluție adoptată la 21 ianuarie 1974 privind programul de acțiune socială , Consiliul a inclus printre acțiunile sale prioritare pe acelea desemnate să îmbunătățească condițiile de liberă circulație a angajaților , în special cu privire la primirea și educarea copiilor acestora . Aceasta se aplică în cazul copiilor pentru care școlarizarea este obligatorie conform legislației statului membru gazdă și care sunt descendenți ai unui lucrător resortisant al altui stat membru .

1.3.8.4. Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat.

Încă din preambulul acestui regulament sunt expuse motivele pentru care a fost adoptat acesta . Astfel, la elaborarea acestuia au fost avute în vedere mai multe premise printre care :

– mobilitatea forței de muncă în cadrul comunității care presupune ca lucrătorii să poată ocupa succesiv mai multe locuri de muncă în mai multe state membre , fără ca prin aceasta să fie defavorizați ;

– posibilitatea lucrătorului care locuiește pe teritoriul unui stat membru de a beneficia de garantarea dreptului de a rămâne pe acel teritoriu , după ce încetează să mai ocupe un loc de muncă în acel stat ca urmare a atingerii vârstei de pensionare sau din cauza incapacității permanente de muncă ori care , după o perioadă de activitate salariată și de ședere pe teritoriul unui stat membru , ocupă un loc de muncă salariat pe teritoriul altui stat membru , păstrându-și în continuare reședința pe teritoriul primului stat membru.

1.3.8.5. Regulament nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 martie 2006 privind crearea unui cod comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen ).

Printre considerentele avute în vedere la elaborarea acestui regulament se numără următoarele :

– adoptarea de măsuri în vederea asigurării oricăror controale ale persoanelor care trec frontierele interne face parte din obiectivul Uniunii de a stabili un spațiu fără frontiere interne în care libera circulație a persoanelor este asigurată ,

– crearea unui spațiu în care persoanele pot circula liber va fi dublată de măsurile cuprinse în politica comună privind trecerea frontierelor externe,

– crearea unui corp comun de legislație în special prin consolidarea și dezvoltarea acquis-ului , este una dintre componentele fundamentale ale politicii comune privind managementul frontierelor externe,

– controlul frontierelor este nu numai în interesul statelor membre la ale căror frontiere externe se efectuează , dar și în interesul tuturor statelor membre care au eliminat controlul la frontierele interne , controlul la frontieră fiind de natură a contribui la combaterea migrației ilegale și traficului de ființe umane și să prevină orice amenințare la adresa securității interne a statelor membre , a politicii publice , sănătății publice și a relațiilor internaționale,

– reintroducerea controalelor la frontierele interne ar trebui să fie o excepție într-un spațiu în care persoanele pot circula liber.

Regulamentul are ca obiectiv eliminarea controalelor la frontiere pentru persoanele care trec granițele interne dintre statele membre ale Uniuni Europene, stabilind totodată reguli ce stau la baza controlului la frontieră pentru persoanele care trec frontierele externe ale statelor membre ale Uniunii Europene.

CAPITOLUL II

COOPERAREA TRANSFRONTALIERĂ A STATELOR MEMBRE ÎN SPAȚIUL SCHENGEN

Reglementarea regimului juridic al străinilor, a condițiilor de intrare, ședere și ieșire a constituit o preocupare constantă a statelor lumii încă de la apariția primelor tratate internaționale.

În epoca modernă, introducerea controalelor la frontieră și a documentelor de călătorie începând cu secolul al XIX-lea în Europa a creat un anumit număr de obstacole fizice și juridice circulației persoanelor, astfel încât intrarea, șederea și ieșirea a devenit un act juridic pe care indivizii nu-l pot executa fără dispensă de autorizație. Un studiu comparat al regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept ale lumii contemporane evidențiază fenomenul receptării în sistemele naționale a unor principii și norme de drept din legislațiile naționale ale statelor cu economii dezvoltate care se confruntă cu un flux important de străini migrați legali sau ilegali.

Transformările care au avut loc în Europa Centrală și de Est după căderea zidului Berlinului în anul 1989 și încurajarea liberei circulații a persoanelor în spațiul Europei Occidentale au determinat statele noilor democrații să adopte legislații noi în materia străinilor care au urmărit armonizarea cu legislația Uniunii Europene și acquis-ul Schengen.

Analiza comparativă a regimului juridic al străinilor în marile sisteme de drept (romano-germanic, common law, religioase și tradiționale) ne-a permis să constatăm modul în care fiecare stat sau comunitate de state și-au dezvoltat legislația în acest domeniu în funcție de interesele naționale.

Comunitatea statelor europene, prin Tratatul de la Amsterdam și Deciziile Consiliului European de la Tampere din 1999, a stabilit o politică comună în materia vizelor, migrației și azilului în scopul de a realiza treptat o zonă de libertate, securitate și justiție. Declinul populației în statele Uniunii Europene în ultimele decenii, lipsa forței de muncă în unele sectoare au creat dificultăți economice în unele state. Prin urmare, politica existentă din ultimii 30 de ani, de control strict al imigrării până la limita „zero” este înlocuită printr-o politică comună de control și admitere a străinilor din motive economice.

Străinii vor fi integrați printre europeni prin respectarea normelor de conviețuire în comun, a legalității, dar și a drepturilor egale.

2.1. Noțiunea de străin

Examinând legislațiile naționale ale diferitelor state am ajuns la concluzia că nu a fost dată o definiție general acceptată noțiunii de străin. Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România prevede în art. 2 lit. a) că prin străin se înțelege persoana care nu are cetățenia română. Ordonanța franceză nr. 45-2658 din 2 noiembrie 1945 precizează în art. 1 că sunt considerați străini, în înțelesul ordonanței, toate persoanele care nu au naționalitatea franceză, fie că au naționalitatea străină, fie că nu au nici o naționalitate. În Grecia, potrivit Legii nr. 1975/1991 privind regimul juridic al străinilor, prin străin se înțelege orice persoană care nu are cetățenia greacă sau persoana fără cetățenie. Legea nr. 39/1990 privind regimul străinilor în Italia definește noțiunea de străini ca persoane care au altă cetățenie decât cea italiană. În Austria Legea nr. 838/1992 privind regimul străinilor definește străinul ca o persoană care nu are cetățenia austriacă. Art. 2 din Legea străinilor din Polonia, din 13 ianuarie 2003, definește noțiunea de străin ca fiind orice persoană care nu are cetățenia poloneză.

Pentru a face distincție între noțiunea de străin și evreu, în Israel Legea returnării nr. 5710/1950 în art. 4B prevede că prin noțiunea de „evreu” se înțelege persoana care s-a născut din mamă evreică sau cel care s-a convertit la iudaism și nu este membru al nici unei alte religii. În Germania, Legea străinilor din 1990 în art. 1 alin. 2 stabilește că au statutul de străin acele persoane fizice care nu sunt germani în sensul art. 166 din Constituție. Potrivit Constituției R.F. Germania sunt germani persoanele care dețin cetățenia germană, precum și refugiații de origine etnică germană, soții acestora și descendenții lor, care s-au stabilit și au fost primiți pe teritoriul statului german. Art. 116 precizează că teritoriul respectiv are în vedere ca punct de reper granița statului german la data de 31.12.1937.

Legea imigrării din 1990 (IMMACT 90) din Statele Unite ale Americii definește noțiunea de străin ca persoana care nu este cetățean sau un național al Statelor Unite. Se precizează că această definiție se referă la toți cetățenii străini din S.U.A., indiferent dacă șederea lor este temporară sau permanentă.

Pentru prima dată o definiție comună a noțiunii de străin o întâlnim în dreptul comunitar european. Statele europene membre ale Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985 au convenit în art. 1 al Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen, semnată la 19 iunie 1990, că prin străin se înțelege orice perosană alta decât cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene.

Străinul care se găsește la un moment dat pe teritoriul unui stat poate avea statutul de apatrid, refugiat sau persoană strămutată.

Apatridul este asimilat cu cetățeanul străin. Apatrizi sunt persoanele fără nici o cetățenie. Cauzele apatridiei rezidă în conflictele dintre legile diferitelor state în ceea ce privește cetățenia.

Refugiatul este persoana care în urma unor temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă, religie, naționalitate, apartenență la un anumit grup social sau opinie politică, se găsește în afara țării sale de origine și nu poate sau, din cauza acestor temeri, nu dorește să revină în această țară. Această definiție o întâlnim preluată în toate legislațiile statelor care au aderat la Convenția de la Geneva din 28 iulie 1951 (în vigoare din 22 aprilie 1954) privind statutul refugiaților și Protocolul cu privire la statutul refugiaților de la New York, din 31 ianuarie 1967 (în vigoare din 4 octombrie 1967).

Persoanele strămutate sunt cetățenii unor state care au fost deportați din țările lor, cu forța, în alte state.

Noțiunea de străin poate fi pusă mai bine în evidență raportându-o la aceea de cetățean, aceasta fiind persoana care beneficiază de cetățenie.

Faptul că o persoană nu are cetățenia unui anumit stat este considerat ca probă a situației sale de străin.

2.2. Condiție juridică a străinului

Noțiunea de condiție juridică a străinului sau de regim juridic al străinului implică o semnificație largă și una restrânsă. Lato sensu, se poate vorbi de condiția juridică a străinului, persoană fizică sau juridică, iar stricto sensu de condiția juridică a persoanelor fizice străine.

Condiția juridică a străinului desemnează ansamblul normelor juridice ce instituie drepturile și obligațiile acestuia într-un anumit stat. Obiectul studiului comparat de față îl face străinul ca persoană fizică, aspectele privind modul în care statele lumii au reglementat intrarea, șederea și ieșirea străinilor. Ca o regulă generală, în majoritatea statelor lumii intrarea, șederea și ieșirea străinilor fac obiectul legilor speciale privind regimul străinilor. Drepturile și obligațiile străinului sunt prevăzute de diferite acte normative interne și înțelegeri internaționale semnate de statul de reședință. Fiecare stat reglementează intrarea, șederea și ieșirea străinilor de pe teritoriul său într-un mod uniform, indiferent dacă este vorba de un stat federal sau unitar. În privința volumului de drepturi și obligații ale străinului pe perioada șederii pot apărea diferențe în funcție și de reglementările locale din acel stat. Astfel, în Marea Britanie, stat unitar, există diferențe între legile din Anglia, Scoția și Irlanda de Nord sau în Statele Unite ale Americii există diferențe între drepturile și obligațiile acordate străinilor prin legile statelor din California sau Texas.

În practica și teoria dreptului internațional se întâlnesc patru forme principale ale condiției juridice a străinului:

regimul național;

regimul special;

regimul clauzei națiunii celei mai favorizate;

regimul reciprocității.

Potrivit principiului regimului național, străinii, în condițiile legii, dispun de drepturi civile și fundamentale, extrem de rar și de drepturi politice.

Străinilor li se pot recunoaște orice alte drepturi decât cele civile și fundamentale, consacrate prin lege sau acorduri internaționale.

Regimul clauzei națiunii celei mai favorizate este o prevedere, de cele mai multe ori conținută într-o înțelegere internațională bilaterală, prin care părțile contractante își acordă aceleași avantaje și privilegii pe care le-au acordat sau ar putea să le acorde în viitor unui stat terț.

Reciprocitatea implică situați în care străinii au anumite drepturi sub condiția ca aceleași drepturi să fie acordate și cetățenilor proprii în țările cărora aparțin străinii în cauză. Reciprocitatea poate fi legislativă, diplomatică sau de facto.

Intrarea, șederea și ieșirea străinului, membru al personalului diplomatic, consular, a personalului tehnico–administrativ și membrii lor de familie cunoaște un regim special, la fel ca și în cazul reprezentanților sau funcționarilor unor organizații internaționale. Principalele norme aplicabile sunt conținute în Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 cu privire la relațiile diplomatice, Convenția de la Viena din 24 aprilie 1963 cu privire la relațiile consulare și Convenția asupra reprezentării statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal din 14 martie 1975.De asemenea, regimul juridic al personalului diplomatic și consular este reglementat și prin statutele și protocoalele de înființare și funcționare a organizațiilor regionale și subregionale, precum și de înțelegerile bilaterale dintre state.

Dreptul la liberă circulație pe teritoriul statului de reședință este recunoscut în majoritatea statelor lumii. Există și unele restricții pentru membrii corpului diplomatic din anumite țări și acest lucru evidențiază nivelul relațiilor diplomatice dintre două state. În țările în care circulația personalului diplomatic și consular este restricționată, Ministerul Afacerilor Externe comunică misiunilor diplomatice zonele de acces interzis sau procedura de îndeplinit pentru obținerea autorizațiilor de călătorie.

În majoritatea legislațiilor statelor, intrarea, șederea și plecarea personalului diplomatic și consular sunt reglementate prin legile speciale privind regimul străinilor și prin note circulare ale ministerelor de externe adresate misiunilor diplomatice. La baza acestor reglementări stă principiul reciprocității, care este respectat cu strictețe în relațiile diplomatice dintre state, pentru a nu crea avantaje sau dezavantaje determinate de diferențele din legislațiile locale.

2.3. Politici și strategii privind libera circulație a persoanelor

2.3.1. Politica comunitară în domeniul vizelor

Prin reglementarea aquis-ului Schengen la nivelul Uniunii Europene au fost avute în vedere mai multe obiective și anume :

înlăturarea controlului persoanelor la frontierele comune Schengen;

aplicarea unor reguli comune care să privească circulația persoanelor care trec frontierele externe ,fără a avea importanță ce stat din Spațiul Schengen gestionează frontiera externă;

armonizarea regulilor care guvernează condițiile de intrare precum și vizele Schengen;

separarea terminalelor în aeroporturi și porturi, acolo unde este necesar, pe călătorii din interiorul și din exteriorul Spațiului Schengen, dar și pentru cei care călătoresc în interiorul spațiului Schengen, și , bineînțeles , pentru cei care intră sau părăsesc spațiul Schengen;

Un domeniu important al aquis-ului Schengen este reprezentat de politica comună de vize. În decursul timpului statele membre s-au confruntat cu o serie de probleme legate de fenomenul migrației ilegale , fapt ce a generat , de exemplu , necesitatea de a elabora anumite norme de tranzitare a zonelor internaționale din aeroporturi . Totodată s-a constatat la nivelul statelor membre că se impune emiterea unor vize cu intrări multiple pentru a se diminua încărcătura administrativă a consulatelor și pentru a facilita deplasarea fără probleme a persoanelor care călătoresc în mod frecvent sau regulat .

Potrivit art. 5 al Regulamentului (EC) nr. 562 din 15 martie 2006 privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere, străinul care dorește să intre pe teritoriul statelor părți trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

să fie în posesia unui document de călătorie valabil sau a unor documente care să autorizeze trecerea frontierei;

să fie în posesia unei vize valabile, dacă se solicită conform Regulamentului (EC) nr. 539/2001 din 25 martie 2001 care enumeră statele terțe ale căror cetățeni trebuie să fie în posesia unei vize când traversează frontierele externe și statele ale căror cetățeni sunt exceptați de la această cerință, cu excepția cazurilor în care posedă permise de ședere;

să prezinte documente care să justifice obiectul și condițiile de ședere și să dispună de mijloace de subzistență suficiente, atât pentru durata șederii avută în vedere cât și pentru întoarcerea în țara de origine sau tranzitul spre un stat terț;

să nu fie semnalat în Sistemul Informatic Schengen în scopul refuzării intrării;

să nu fie considerat că poate aduce atingere ordinii publice, securității naționale sau relațiilor internaționale.

Noul Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere, adoptat prin Regulamentul (EC) nr. 562 din 15 martie 2006 și Manualul practic pentru polițiștii de frontieră din Uniunea Europeană adoptat de Consiliul European la 6 noiembrie 2006 stabilesc principiile supravegherii și controlului frontierelor în cadrul Uniunii Europene, la frontierele interne și externe.

Potrivit Instrucțiunilor Consulare Comune pentru misiunile diplomatice și oficiile consulare ale statelor membre Schengen (JOL 326/22.12.2005), prin viză se înțelege autorizația sau decizia materializată prin aplicarea unui colant, de către o Parte Contractantă, pe un pașaport, titlu de călătorie sau un alt document valabil, care să permită trecerea frontierei. Aceasta impune cetățeanului străin obligația de a obține viză de la misiunea diplomatică sau consulară a statului respectiv. Viza este uniformă și nu conferă persoanei care o posedă un drept irevocabil de intrare în spațiul Schengen.

Viza de tranzit aeroport este viza care permite cetățeanului străin supus acestei exigențe de a trece prin zona internațională de tranzit a unui aeroport, fără a intra pe teritoriul național al țării în cauză, cu ocazia unei escale sau al unui transfer între două tronsoane ale unui zbor internațional.

Viza de tranzit este viza care autorizează un cetățean străin care călătorește dintr-un stat terț către un alt stat terț să traverseze teritoriul Părților Contractante. Acest tip de viză poate fi eliberat pentru unul, două sau mai multe tranzituri, fără ca prin aceasta durata tranzitului să depășească 5 zile.

Viza de scurtă ședere sau de călătorie permite unui cetățean străin să solicite intrarea pe teritoriul Părților Contractante pentru motive altele decât emigrarea în vederea unei călătorii neîntrerupte sau a mai multor călători a căror durată totală să nu depășească 3 luni pe semestru, de la data primei intrări.

Viza colectivă este viza de tranzit sau de o durată care să nu depășească 30 de zile, care poate fi aplicată pe un pașaport colectiv, cu condiția ca legislația națională să nu dispună altfel, eliberată unui grup de străini constituit anterior deciziei de a întreprinde călătoria, cu condiția ca membrii acesteia să intre, să rămână și să părăsească teritoriul în grup.

Viza de lungă ședere se acordă pentru o perioadă mai mare de 3 luni și este o viză națională, eliberată de fiecare Parte Contractantă, în conformitate cu propria legislație.

Viza cu valabilitate teritorială limitată este viza aplicată cu titlu excepțional pe un pașaport, un document de călătorie sau un alt document valabil, permițând trecerea frontierei în cazul în care șederea este autorizată exclusiv pe teritoriul național al uneia sau mai multor Părți Contractante, cu condiția ca intrarea și ieșirea să se facă, de asemenea, prin teritoriul acestei sau acestor Părți Contractante.

2.3.2. Determinarea statului competent pentru soluționarea cererii de vize

Cererile de eliberare de vize uniforme de scurtă durată sunt, în următoarea ordine, de competența:

Părții Contractante pe teritoriul căreia se găsește singura sau principala destinație a călătoriei;

Părții Contractante unde a avut loc prima intrare, atunci când Partea Contractantă de destinație principală nu poate fi definită.

2.3.3. Primirea cererilor de vize

Cetățenii străini sunt obligați, în mod egal, să completeze formularul de viză uniform. Formularul de cerere trebuie să fie completat în cel puțin un exemplar, care va putea fi utilizat mai ales cu ocazia consultării autorităților centrale.

Solicitantul trebuie, ca regulă generală, să se prezinte personal pentru a expune oral motivele cererii sale, mai ales când există îndoieli cu privire la obiectivul efectiv al șederii sau la intenția de a se întoarce în țara de proveniență. Excepții de la acest principiu sunt cele care se referă la notorietatea solicitantului sau la distanța pe care trebuie să o parcurgă pentru a se prezenta la misiunea diplomatică sau consulară, și numai dacă nu există nici un dubiu cu privire la buna credință a solicitantului, precum și în cazul unor călătorii în grup, atunci când un organism renumit și demn de încredere răspunde de buna credință a solicitanților.

2.3.4. Soluționarea cererilor de vize

Reprezentanța diplomatică sau consulară verifică cererea de viză pentru a vedea dacă corespunde obiectului călătoriei.Răspunsurile din formular trebuie să fie complete și coerente. Formularul trebuie să cuprindă și o fotografie a solicitantului, de dată recentă. Se verifică identitatea solicitantului și dacă acesta este semnalat pe listele de neprimire în Sistemul de Informații Schengen (SIS) sau dacă prezintă alte amenințări pentru securitatea statului respectiv sau un risc migrator din cauza depășirii șederii autorizate cu ocazia unei călătorii anterioare.

În baza concluziilor consiliilor europene de la Laeken, Sevilla și Salonic, Consiliul JAI a adoptat la 19 februarie 2004 un set de concluzii privind dezvoltarea unui Sistem Informatic privind Vizele (VIS).Consiliul JAI a adoptat la 8 iunie 2004 Decizia Consiliului 2004/512/EC privind înființarea VIS ca o bază de date centrală pentru schimbul de date între statele membre U.E. privind soluționarea cererilor de vize de scurtă ședere.

Principalele obiective ale VIS sunt: îmbunătățirea procedurilor de soluționare a cererilor de vize; administrarea unei politici comune în domeniul vizelor; îmbunătățirea cooperării consulare pentru prevenirea amenințărilor la adresa securității interne și fenomenul de „visa shopping”; facilitarea luptei împotriva fraudei; asistența în identificarea și returnarea imigranților ilegali; facilitarea aplicării Regulamentului Dublin II.

2.3.5.Controlul la frontieră al străinilor

Controlul la frontieră al străinilor este efectuat în cadrul competențelor naționale, ținând cont de interesele tuturor Părților Contractante și cu respectarea următoarelor principii stabilite de art. 6 din Convenție:

controlul persoanelor presupune nu numai verificarea documentelor de călătorie și a celorlalte condiții de intrare, de ședere, de muncă și de ieșire, dar și cercetarea și prevenirea amenințărilor la securitatea națională și la ordinea publică a Părților Contractante. Acest control trebuie să se poarte și asupra vehiculelor și obiectelor aflate în posesia persoanelor care trec frontiera;

toate persoanele trebuie să facă obiectul cel puțin al unui control, care să permită stabilirea identității lor (control minim);

la intrare, cetățenii străini trebuie să fie supuși unui control aprofundat;

la ieșire, controlul se realizează în interesul tuturor statelor membre;

dacă astfel de controale nu pot fi efectuate datorită unor circumstanțe particulare, vor trebui fixate anumite priorități. În acest sens, controlul la intrare are prioritate asupra controlului la ieșire.

Există două tipuri de control:

controlul minim care vizează stabilirea identității persoanei, în funcție de valabilitatea documentului de călătorie prezentat. Această formă de control privește pe toți călătorii, mai ales pe cetățenii comunitari;

controlul aprofundat care vizează examinarea valabilității și autenticității documentului de călătorie, precum și examinarea celorlalte condiții de intrare. Acest control privește pe toți cetățenii străini.

Regulamentul Consiliului European nr. 539/2001, adoptat în conformitate cu prevederile art. 62 al Tratatului de la Amsterdam, stabilește în Anexa I lista statelor terțe ale căror cetățeni au nevoie de vize (134 state) și lista statelor ale căror cetățeni nu au nevoie de vize pentru a intra în spațiul Schengen (45 state).

2.4. Politica comună privind migrația

Semnificațiile pe care societățile contemporane le atașează migrației sunt numeroase , contradictorii și schimbătoare , în funcție de evoluția unor indicatori economici , culturali , de securitate colectivă și de reglementare juridică internațională. Din complexul dozaj al acestora , migrația ajunge să fie privită uneori ca o „invazie „ a săracilor în lumea dezvoltată , unde aceștia își caută propășirea economică , dar unde ajung să îngroașe rândurile marginalilor , ale exclușilor și devianților; pe scurt migrația ar fi o „molimă” ce lovește societățile occidentale bogate , cu sau fără voia lor, creându-le numeroase probleme. Alteori, migrația este înțeleasă ca un proces din care lumea bogată are de câștigat, prin aceea că , ademenind crema intelectuală a societăților sărace , profită de capacitatea acesteia de muncă înalt calificată , fără să fi investit în formarea ei profesională . Ambele poziții privilegiază înțelesul economic al fenomenului migraționist și vizează deplasarea efectivă a unor populații , în mod definitiv sau temporar.

Agenda extinderii UE către Europa de Est a adus în prim-plan un criteriu important pentru aderarea la UE, ce se raportează de fapt la soluționarea dilemei „libertate de circulație vs. controlul imigrației”, și anume acceptarea acquis-ului Schengen, a standardelor impuse în acest sens. Au apărut în acest cadru noi întrebări legate de drepturile politice și sociale ale cetățenilor din statele terțe; ar putea ei beneficia de dreptul libertății de circulație chiar dacă nu sunt cetățeni cu drepturi depline ai țărilor unde sunt rezidenți? S-a remarcat însă și dezvoltarea unor legi comune contra discriminării, în cadrul legislației comunitare, ce contribuie la „îmbunătățirea” drepturilor și la protecția minorităților. Toate aceste demersuri pot fi considerate ca un efort pentru a găsi un cadru comun al UE vis-à-vis de politica privind migrația, care să depășească diferentele de la nivel național, sau „primii pași” până la includerea politicii privind migrația în Tratatul de la Amsterdam ; migrația a fost subiectul ce a marcat agenda conferinței interguvernamentale din 1996/1997 (cooperarea în cadrul celui de-al treilea pilon „Justiție si Afaceri Interne”). În acest context imigrația a fost abordată în termeni de „securitate” și „control”.

Faptul că politica privind migrația în Tratatul de la Amsterdam a avut o însemnătate deosebită. Acest moment a reprezentat o etapă în care politicile de cooperare la nivel european , mai exact în domeniile în privința justiției , libertății și securității , au fost pe larg reglementate de legislația comunitară și totodată un moment important în evoluția politicilor imigrației și azilului , acestea devenind unele dintre principalele politici ale Uniunii Europene.

Important de menționat în acest context , în opinia mea, este și Directiva 2000/43/EC cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică . Scopul acestei directive este acela de a crea un cadru pentru combaterea discriminării pe criteriul originii rasiale și etnice , punându-se accent pe eficientizarea principiului tratamentului egal în statele membre . Această Directivă trebuie să se aplice tuturor persoanelor atât în ceea ce privește sectorul public cât și privat , inclusiv organismele publice , în relație cu condițiile de acces la angajare, autoangajare și ocupație, inclusiv criterii de selecție și condițiile de recrutare, indiferent de domeniul de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv promovare , accesul la toate tipurile și nivelurile de orientare vocațională, formare vocațională, perfecționare vocațională și reconversie, inclusiv experiența practică de lucru , angajare și conditii de lucru, inclusiv demiteri și remunerare , activarea ca membru și implicarea într-o organizație de muncitori sau angajatori, sau în orice organizație ai cărei membri au o anumită profesie, inclusiv beneficiile oferite de asemenea organizații , protecție socială, inclusiv securitate socială și asistența sanitară , avantaje sociale , educație, acces la bunuri și servicii care sunt disponibile publicului, inclusiv locuire.

Pornind de la premisa unei noi abordări a fenomenului migrației , liderii Uniunii Europene au stabilit în timpul întâlnirii Consiliului European de la Tampere ( Finlanda ) , din octombrie 1999 , elementele pentru o politică migratorie comună a UE .Abordarea agreată la Tampere a fost confirmată în 2004 odată cu adoptarea Programului Haga , care stabilește obiectivele de întărire a libertății , securității și justiției în UE pentru perioada 2005-2010.

Cooperarea europeană trebuie să se bazeze pe politici de integrare a resortisanților țărilor terțe cu ședere legală.

Minorii neînsoțiți care sosesc în statele membre din țări terțe reprezintă un grup deosebit de vulnerabil care necesită o atenție deosebită și răspunsuri adaptate la fiecare caz în parte , în special în cazul minorilor aflați în pericol. Aceștia pot cădea victime ale traficanților de persoane, ale grupărilor infracționale și nu numai. Acest lucru reprezintă o problemă delicată și destul de dificilă pentru statele membre care generează preocupări comune.

Se poate spune că migrația este o zonă de dezbatere politică și de politici publice efervescentă în ultimele două decenii, ce ne poate oferi, dacă privim în profunzime fenomenul, o exemplificare a modului în care funcționează democrațiile liberale, gradul lor de adaptabilitate și deschidere față de schimbare. La nivel național, reacțiile politice față de imigranți reflectă ideile de națiune, toleranță. Pe măsură ce subiectul privind imigrația, azilul, cetățenia, a avansat în sfera preocupărilor politice ale UE în anii ’90, UE a încercat să găsească instrumentele necesare pentru conturarea unei politici comune în privința migrației, care nu de puține ori s-a lovit de provocarea pe care acest fenomen a adus-o conceptului de suveranitate a statului națiune.

Țara noastră a adoptat Strategia națională privind imigrația pe o perioadă de 4 ani ( 2011-2014 ) , aceasta reprezentând un pas important pe care aceasta îl face în cadrul eforturilor de modernizare a procesului de gestionare a imigrației pe teritoriul național.

2.5 . Politica comunitară privind azilul

Una dintre prioritățile cooperării dintre statele membre ale Uniunii Europene o reprezintă politica de azil , față de care acestea manifestă mult interes . Statele europene au o lungă tradiție în a primi pe cei persecutați din diverse motive în toate țările de origine . Din acest motiv și din multe altele , este binecunoscut faptul că nucleul identității europene este reprezentat de protecția drepturilor fundamentale ale omului.

În decursul timpului Uniunea Europeană a adoptat o serie de acte normative importante cu scopul de a armoniza sistemele diferite de azil ale statelor membre . Astfel, odată cu adoptarea Tratatului de la Maastricht politica în domeniul azilului se bucură de o atenție deosebită din partea statelor membre în contextul cooperării în domeniul Justiției și Afacerilor Interne . Considerată inițial „ domaine réservé” , legislația în domeniul azilului cade sub auspiciile cooperării interguvernamentale , ceea ce permite fiecărui stat să dețină controlul asupra propriei legislații în domeniu.

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam la 01 mai 1999 a marcat o nouă etapă în ceea ce privește azilul . Acesta privește stabilirea unui „spațiu de libertate , securitate și justiție” și conferă instituțiilor Uniunii noi atribuții pentru dezvoltarea legislației privind aspectele referitoare azil.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam , Consiliul European adoptă două programe și anume : Programul de la Tampere și Programul de la Haga . Acestea definesc sistemul european comun de azil , ca parte a zonei de securitate , libertate și justiție , pentru construirea căruia sunt necesare două faze . Prima fază , corespunzătoare perioadei (1999-2005) , vizează armonizarea legislației în interiorul Uniunii Europene iar cea de-a doua fază , corespunzătoare perioadei ( 2005-2010 ) urmărește instituirea unei proceduri comune de azil și a aceluiași statut pe tot cuprinsul Uniunii pentru toate persoanele care au nevoie de protecție internațională.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam și pe baza principiilor elaborate de Consiliul European de la Tampere au demarat demersurile pentru crearea unui sistem european comun de azil ( SECA ) . Acest sistem presupune că statele membre UE vor asigura accesul solicitanților de azil , beneficiarilor de protecție internațională și membrilor familiilor acestora la o formă de protecție și la justiție , la integrare socială și la piața forței de muncă , cu respectarea principiului nediscriminării.

Un rol important în cadrul legislației privind azilul la nivelul Uniunii Europene îl are Regulamentul 343/2003 denumit și Regulamentul Dublin II care integrează principiile Convenției Dublin în contextul comunitar . Totodată acesta înlocuiește această Convenție . Cooperarea practică în materie de azil urmărește creșterea convergenței și asigurarea calității permanente a proceselor decizionale ale statelor membre în domeniul respectiv, în contextul cadrului legislativ european. În ultimii ani au fost luate deja un număr considerabil de măsuri de cooperare practică, în special adoptarea unei abordări comune în domeniul informațiilor privind țara de origine și stabilirea unui program de formare european comun în materie de azil.

Obiectivele Sistemului Comun European de Azil, în cea de-a doua fază, sunt stabilirea unei proceduri comune de azil și a unui statut uniform pentru străinii care primesc azil sau o formă de protecție.

Instrumentele juridice pentru cea de-a doua fază vor fi supuse dezbaterii Consiliului și Parlamentului European în scopul de a fi adoptate până la sfârșitul anului 2010. În acest sens, Comisia Europeană va prezenta un studiu privind implicațiile practice și juridice ale procesării în comun a cererilor de azil în cadrul Uniunii Europene.

Vor fi înființate, cu asistența U.E., structuri naționale pentru facilitarea cooperării în domeniul azilului, iar spre sfârșitul anului 2010 aceste structuri vor fi transformate într-un Oficiu European care să faciliteze toate formele de cooperare între statele membre pentru realizarea Sistemului Comun European de Azil.

Lista statelor terțe ale căror cetățeni trebuie să fie în posesia unei vize pentru a trece frontierele externe ale statelor membre U.E., potrivit Regulamentului (EC) nr. 539/2001 cu ultima modificare, Regulamentul (EC) nr. 1932/2006

Lista statelor terțe ale căror cetățeni sunt exceptați de la obligația de a fi în posesia unei vize pentru a trece frontierele externe ale statelor membre U.E., potrivit Regulamentului (EC) nr. 539/2001, cu ultima modificare Regulamentul (EC) nr. 1932/2006

2.6. Protecția datelor cu caracter personal

În cadrul liberei circulații a persoanelor de o importanță deosebită este protecția datelor cu caracter personal.

Conceptul de protecție a datelor cu caracter personal reprezintă dreptul persoanei fizice de a-i fi apărate acele date care conduc la identificarea sa , ceea ce presupune și existența obligației corelative a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecție eficientă. Datele cu caracter personal reprezintă acele caracteristici care pot fi puse direct sau indirect în legătură cu o persoană fizică identificată sau identificabilă ca de exemplu: nume , prenume , cod numeric personal , adresă, telefon , imagine , voce , situația economio-financiară , profesia .

Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede în Titlul III dedicat „Libertăților” , la art. 8 că orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc . Asemene date trebuie tratate în mod corect în scopurile și pe baza consimțământului persoanei interesate sau în temeiul altui motiv legitim prevăzut de lege.

Și Directiva 95/46/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date are drept obiectiv asigurarea liberei circulații a datelor cu caracter personal între statele membre , fără încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanei .

Astfel, Convenția de aplicare a Acordului Schengen prevede că datele pot fi copiate doar în scopuri tehnice și nu pot fi utilizate în scopuri administrative . Orice modificare a categoriei de alertă se face numai după obținerea autorizației de modificare a categoriei de alertă de către statul care a emis alerta și trebuie să fie justificată de prevenirea unei amenințări grave, iminente la adresa ordinii și securității naționale , serioase temeiuri de securitate națională și prevenirea unei infracțiuni grave.

Persoanele pot solicita accesul la datele personale conținute în legătură cu persoana lor .Față de aceste date se aplică legislația națională referitoare protecția datelor personale din fiecare stat membru.

Datele personale din Sistemul de Informații Schengen pot fi menținute pentru anumite perioade de timp , iar în cazul în care nu sunt eliminate semnalările , statele membre nu le pot menține mai mult de 3 ani , însă aceste perioade pot fi mai mici decât limitele precizate în Convenția de aplicare a Acordului Schengen dacă legislația națională prevede astfel.

Date cu caracter personal sunt înregistrate și în Sistemul de Informații privind Vizele după anumite norme stabilite conform reglementărilor comunitare în materie . Astfel, aceste date nu sunt păstrate mai mult decât este necesar pentru ca SIV să-și atingă obiectivele , dar nu mai mult de cinci ani , după care sunt șterse.

Legalitatea prelucrării datelor cu caracter personal este monitorizată de către autoritățile naționale de supraveghere iar activitatea instituțiilor și organelor comunitare în ceea ce privește prelucrarea acestor date este monitorizată de Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor .

2.6.1. Imperativitatea protecției datelor cu caracter personal

2.6.1.1. Principiile care stau la baza protecției datelor cu caracter personal

Principiile care stau la baza protecției datelor cu caracter personal sunt:

a) prelucrate cu buna-credință și în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare; Prelucrarea datelor include colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, consultarea, utilizarea, transferul, combinarea, blocarea, ștergerea sau distrugerea lor.

Datele obținute se vor prelucra numai în scopurile permise de lege.

Legea impune condiții suplimentare când este vorba de date sensibile, referitoare la originea rasială sau

etnică, convingerile politice, religioase, apartenența sindicală, starea de sănătate sau viața sexuală.

b) colectate în scopuri determinate, explicite și legitime;

Prelucrarea ulterioară a datelor cu caracter personal în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică nu va fi considerată incompatibilă cu scopul colectării dacă se efectuează cu respectarea dispozițiilor legilor în vigoare, inclusiv a celor care privesc efectuarea notificării către autoritatea de supraveghere, precum și cu respectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute de normele care reglementează

activitatea statistica ori cercetarea istorică sau științifică;

c) adecvate, pertinente și neexcesive prin raportare la scopul în care sunt colectate și ulterior prelucrate;

d) exacte și, dacă este cazul, actualizate; în acest scop se vor lua măsurile necesare pentru ca datele inexacte sau incomplete din punct de vedere al scopului pentru care sunt colectate și pentru care vor fi ulterior prelucrate, să fie șterse sau rectificate;

e) stocate într-o formă care să permită identificarea persoanelor vizate strict pe durata necesară realizării scopurilor în care datele sunt colectate și în care vor fi ulterior prelucrate;

Stocarea datelor pe o durata mai mare decât cea menționată, în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, se va face cu respectarea garanțiilor privind prelucrarea datelor cu caracter personal, prevăzute în normele care reglementează aceste domenii, și numai pentru perioada necesară realizării acestor scopuri.

2.6.1.2. Legitimitatea prelucrărilor

Cu anumite excepții [a se vedea categoriile speciale de date (ex. : datele legate de originea rasială),datele cu caracter personal având funcție de identificare (ex: codul numeric personal) și datele cu caracter personal referitoare la fapte penale sau contravenții, care beneficiază de un regim special], orice prelucrare de date cu caracter personal poate fi efectuată numai dacă persoana vizată și-a dat consimțământul în mod expres și neechivoc pentru acea prelucrare.

Consimțământul persoanei vizate nu este necesar în următoarele cazuri:

a) când prelucrarea este necesară în vederea executării unui contract sau antecontract la care persoana vizată este parte ori în vederea luării unor măsuri, la cererea acesteia, înaintea încheierii unui contract sau antecontract;

b) când prelucrarea este necesară în vederea protejării vieții, integrității fizice sau sănătății persoanei vizate ori a unei alte persoane amenințate;

c) când prelucrarea este necesară în vederea îndeplinirii unei obligații legale a operatorului;

d) când prelucrarea este necesară în vederea aducerii la îndeplinire a unor măsuri de interes public sau care vizează exercitarea prerogativelor de autoritate publică cu care este învestit operatorul sau terțul căruia îi sunt dezvăluite datele;

e) când prelucrarea este necesară în vederea realizării unui interes legitim al operatorului sau al terțului căruia îi sunt dezvăluite datele, cu condiția ca acest interes să nu prejudicieze interesul sau drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei vizate.

f) când prelucrarea privește date obținute din documente accesibile publicului, conform legii;

g) când prelucrarea este făcută exclusiv în scopuri statistice, de cercetare istorică sau științifică, iar datele rămân anonime pe toată durata prelucrării.

2.7. Autoritatea Națională de Supraveghere a prelucrării Datelor cu Caracter Personal

În statele membre ale Uniunii Europene, activitatea de protecție a datelor cu caracter personal revine unor autorități sau instituții special constituite pentru îndeplinirea unor astfel de competențe. În vederea alinierii legislației României la acquis-ul comunitar, prin Legea nr. 102/2005, intrată în vigoare la data de 12 mai 2005, a fost înființată Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal.

Statutul de autoritate independentă este consacrat chiar la primul articol al acestui act normativ, unde se precizează că Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal este o autoritate publică autonomă și independentă față de orice autoritate a administrației publice, ca și față de orice persoană fizică sau juridică din domeniul privat. Potrivit legii, Autoritatea nu poate fi supusă nici unui mandat imperativ sau reprezentativ și nu poate fi obligată să se supună instrucțiunilor sau dispozițiilor altei autorități publice sau entități de drept privat.

Autoritatea are drept obiectiv apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanelor fizice, în special a dreptului la viață intimă, familială și privată, în legătură cu prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date

2.8. Sisteme informatice europene și securizarea frontierelor

2.8.1 . Sistemul de Informații Schengen

La nivelul statelor Schengen există o cooperare avansată , polițienească și judiciară , fapt ce a dus la un schimb electronic de date și informații protejate , extrem de necesare activităților operative ale polițiștilor de frontieră , prin intermediul Sistemului de Informații Schengen.

Acesta reprezintă unul dintre cele mai importante progrese ale ultimilor ani și trebuie să îndeplinească obiectivul Uniunii Europene, de a garanta un spațiu al libertății, siguranței și justiției pentru fiecare cetățean. Totodată acesta are ca obiectiv aplicarea dispozițiilor Convenției de Aplicare a Acordului Schengen cu privire la circulația persoanelor pe teritoriul Părților Contractante , cu ajutorul informaților transmise de acest sistem informatic . Inițial , sistemul a fost conceput pentru 15 state membre care implementau CAAS- fiind denumit SIS 1 . Ulterior , prin aderarea statelor nordice ( 2001) sistemul a fost extins la 18 state utilizatoare ( SIS 1+).

2.8.2. EURODAC (unitate centrală instituită în cadrul Comisiei)

La nivelul Uniunii Europene autoritățile competente care gestionau fenomenul migrației în acest spațiu s-au confruntat cu numeroase probleme legate de pluralitatea cererilor de azil formulate de aceeași persoană . Deși sistemul Dublin avea aplicabilitate practică totuși aceasta se realiza destul de greu întrucât , în anumite cazuri era imposibil de știut dacă un solicitant de azil nu a mai depus o astfel de cerere și în alt stat membru sau în statul pe unde a intrat în spațiul Uniunii Europene . Din acest considerent , miniștrii de interne și cei responsabili cu imigrarea din statele membre au inițiat la Paris, în 23 februarie 1991, un proiect de implementare a unui sistem unic de comparare a amprentelor digitale ale solicitanților de azil , fapt ce s-a realizat aproape după opt ani.

Astfel, în vederea aplicării eficiente a sistemului Dublin s-a apreciat că fiecare stat trebuie să stabilească identitatea solicitanților de azil , a persoanelor reținute pentru trecerea ilegală a frontierei externe a Uniunii Europene și să verifice dacă un străin depistat cu ședere ilegală pe propriul teritoriu a depus cerere de azil într-un alt stat membru . În acest sens s-a considerat că adevărata identitate a acestor categorii de persoane se putea stabili prin prelevarea amprentelor , care să fie introduse într-un sistem care să permită compararea lor .

Sistemul Eurodac permite țărilor din Uniunea Europeană (UE) să contribuie la identificarea solicitanților de azil și a persoanelor care au fost prinse trecând fraudulos o frontieră externă a Uniunii. Comparând amprentele, țările din UE pot determina dacă un solicitant de azil sau un cetățean străin descoperit ca aflându-se ilegal într-o țară a UE a mai cerut azil într-o altă țară din UE sau dacă un solicitant de azil a intrat fraudulos pe teritoriul Uniunii.

Eurodac constă dintr-o unitate centrală instituită în cadrul Comisiei, echipată cu o bază de date centrală computerizată pentru compararea amprentelor și un sistem pentru transmiterea electronică a datelor între țările UE și baza de date.

Pe lângă amprente, datele transmise de țările UE includ:

țara UE de origine;

sexul persoanei;

locul și data cererii de azil sau a reținerii persoanei;

numărul de referință;

data la care au fost prelevate amprentele;

data la care au fost transmise datele către unitatea centrală.

Sunt colectate date pentru persoanele care au cel puțin 14 ani,aceste date fiind trimise la unitatea centrală prin intermediul unor puncte de acces naționale.

În cazul solicitanților de azil, datele se păstrează timp de zece ani, cu excepția cazului în care persoana respectivă dobândește cetățenia unei țări din UE, caz în care datele sale trebuie șterse imediat. Datele referitoare la cetățenii străini reținuți pentru trecerea frauduloasă a unei frontiere externe se păstrează timp de doi ani de la data prelevării amprentelor. Datele sunt șterse imediat, înainte de încheierea celor doi ani, în cazul în care cetățeanul străin:

primește un permis de ședere;

a părăsit teritoriul Uniunii;

a obținut cetățenia unei țări din UE.

În cazul cetățenilor străini despre care se constată că sunt prezenți ilegal într-o țară din UE, se pot compara amprentele acestora cu cele din baza de date centrală, pentru a determina dacă persoana respectivă a mai introdus o cerere de azil într-o altă țară din UE. După transmiterea amprentelor în scopul comparării, acestea nu se mai păstrează în Eurodac.

În ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal, țările din UE care trimit date spre Eurodac trebuie să asigure desfășurarea legală a prelevării de amprente și a tuturor operațiilor ce implică prelucrarea, transmiterea, conservarea sau ștergerea datelor. Comisia trebuie să se asigure că regulamentul este aplicat corect de către unitatea centrală și să ia măsurile necesare pentru a asigura securitatea acestuia. De asemenea, Comisia informează Parlamentul European și Consiliul cu privire la măsurile pe care le ia.

Activitățile de prelucrare a datelor desfășurate de țările UE sunt monitorizare de către organismele naționale de supraveghere, iar activitățile Comisiei sunt monitorizate de către Autoritatea Europeană pentru Protecția Datelor (AEPD).

În plus față de toate țările UE, acest regulament este aplicat și de către țările care (în baza acordurilor internaționale) aplică Regulamentul Dublin, adică Islanda, Norvegia și Elveția.

Activitatea Eurodac este reglementată de Regulamentul Consiliului ( CE ) nr. 2725 din 11 decembrie 2000 pentru compararea amprentelor în scopul aplicării eficiente a Convenției Dublin.

2.9. Sistemul de informații privind vizele ( SIV)

SIV a luat naștere într-o perioadă în care politica comună în materie de vize trebuia să fie reconfigurată și în care cooperarea dintre statele membre în domeniul vizelor trebuie dezvoltată .

În aceste condiții , cu ocazia desfășurării Consiliului European de la Sevilia din 21 și 22 iunie 2002 s-a apreciat că înființarea unui sistem comun de identificare a datelor privind vizele este o prioritate absolută și s-a solicitat totodată Comisiei întocmirea unui studiu de fezabilitate privind crearea unui sistem de informații referitoare la vize . După ce s-a întocmit un asemenea studiu , Consiliul European de la Salonic din datele de 5 și 6 iunie 2003 a considerat necesară stabilirea direcțiilor de urmat , de îndată ce este posibil , cu privire la întocmirea unui plan de dezvoltare a SIV și a bazei juridice corespunzătoare care să permită înființarea acestuia și crearea , totodată , a resurselor financiare necesare.

Astfel , prin Decizia 2004/512/CE a Consiliului din data de 08 06 2004 a f ost instituit Sistemul de Informații privind Vizele . Acesta permite autorităților naționale competente să introducă și să actualizeze datele privind vizele și să consulte aceste date pe cale electronică.

SIV urmărește îmbunătățirea punerii în aplicare a politicii comune în materie de vize, a cooperării la nivel consular și a consultărilor care au loc între autoritățile responsabile în domeniul vizelor, prin facilitarea schimbului de date între statele membre cu privire la cererile de vize și la deciziile referitoare la acestea.

SIV este folosit printr-un sistem de mesagerie electronică pentru a consulta celelalte state care participă la VIS, în cadrul procesului de acordare a vizelor, respectiv pentru a răspunde la solicitările similare formulate de celelalte state membre.

De la data la care România va aplica în totalitate dispozițiile acquis-ului Schengen, în temeiul deciziei Consiliului emise în acest sens, prin SIV se vor tranzacționa date către VIS central, conform calendarului de implementare pe regiuni stabilit la nivelul Uniunii Europene. Până la data la care România va aplica în totalitate dispozițiile acquis-ului Schengen, SNIV va putea fi folosit pentru testarea în timp real.

Autoritatea responsabilă în domeniul vizelor introduce în SIV datele referitoare la vizele solicitate admisibile potrivit prevederilor art. 19 din Codul comunitar de vize, după cum urmează:

numărul cererii;

informații referitoare la stadiul procedurii, cu menționarea faptului că a fost solicitată o viză;

autoritatea căreia i-a fost prezentată cererea, inclusiv sediul acesteia, și dacă cererea a fost prezentată acestei autorități reprezentând un alt stat membru;

datele prevăzute la art. 11.

În cazul în care s-a luat decizia eliberării unei vize, autoritatea națională competenta care a decis eliberarea vizei adăugă în SIV categoria de date în cauză, după cum urmează:

informații referitoare la stadiul procedurii, cu menționarea faptului că viza a fost eliberată;

autoritatea care a eliberat viză, inclusiv sediul sau, și dacă aceasta a eliberat-o în numele unui alt stat membru;

locul și data deciziei de eliberare a vizei;

tipul de viză;

numărul autocolantului de viză;

teritoriul pe care deținătorul vizei este autorizat să călătorească, în conformitate cu dispozițiile corespunzătoare din cadrul Codului comunitar de vize;

dată de la care decurge și dată la care expira perioada de valabilitate a vizei;

numărul de intrări autorizate de viză pe teritoriul pentru care este valabilă viza;

durata de ședere autorizată prin viza;

dacă este cazul, indicația că viza a fost eliberată pe o fila separată, în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 333/2002 al Consiliului din 18 februarie 2002 de stabilire a unui model uniform de formular pentru aplicarea unei vize eliberate de statele membre titularilor unui document de călătorie nerecunoscut de statul membru care emite formularul respectiv;

adresa de domiciliu a solicitantului.

În cazul în care solicitantul își retrage cererea sau renunță la această înainte de luarea unei decizii de eliberare ori de neeliberare a vizei, autoritatea responsabilă în domeniul vizelor căreia i-a fost prezentată cererea indică faptul că cererea a fost clasată din aceste motive, precum și data clasării

CAPITOLUL III

ASPECTE PRIVIND LIBERA CIRCULAȚIE A PERSOANELOR ÎN SPAȚIUL COMUNITAR

3.1.Cadrul general de dezvoltare a politicilor europene

Oportunitatea oferită de contextul actual este de a proiecta Europa de mâine, o Europă suficient de puternică pentru a face față provocărilor actuale, dar mai ales celor viitoare. Din această perspectivă, suita acțiunii demarate de Uniune nu vizează un proces de reformă, ci sunt concentrate asupra proiectului de creare a unei noi construcții, fără însă ca aceasta să însemne abandonarea realizărilor din perioadele trecute.

Deoarece interesul este mult mai mare, depășind cadrul unei reforme, îmbunătățirile instituționale nu pot fi limitate doar la rezolvarea unor disfuncționalități.

Misiunea Europei este punctul central al proiectelor europene și impune o reflecție asupra naturii procesului de integrare european. Atât mediul internațional, cât și aspirațiile cetățenilor, prin introducerea unor elemente federale substanțiale, restricționează proiectul politic european, ceea ce presupune asumarea unor sarcini suplimentare de către Uniune, în direcția soluționării concrete a problemelor statelor națiune.

Criterii pentru o Europă puternică și chiar pentru o Europă politică:

a) Europa ca o soluție pentru problemele statelor națiune. Opinia, destul de răspândită, conform căreia o Europă puternică nu poate fi realizată decât prin transferul total/parțial de suveranitate a statelor membre este total eronată. Semnificația esențială a acestui criteriu este exercitarea suveranității statelor membre în comun și nu limitarea acesteia.

Una dintre consecințele globalizării, fenomen definit prin integrarea progresivă a piețelor și progresul rapid al comunicării, este creșterea spectaculoasă a densității transferurilor peste frontiere atât a bunelor, dar și a relelor.

Guvernele sunt expuse mai mult decât niciodată până acum, iar proiecțiile viitoare indică o creștere a dificultăților până la limita în care pot pune în pericol, chiar, obiectivele strategice ale guvernării: securitatea și prosperitatea cetățenilor propriilor cetățeni, În acest context, alternativa statelor europene, indiferent de dimensiunea lor, de a dispune cel mai bine de suveranitate este cea de a împărți și de a pune în comun suveranitatea la un nivel superior. Trebuie, de asemenea, menționat că exercitarea suveranității în termeni clasici nu mai este posibilă.

Fără a contesta contribuția decisivă a suveranității tradiționale la progresul națiunilor, în prezent rolul progresiv a încetat. Europa va adăuga valoare guvernărilor din statele membre, intervenind în rezolvarea acelor probleme ce nu pot fi soluționate la nivel național. Crizele de încredere ce se pot naște datorită erorii de percepție a acestui prim criteriu trebuie rezolvate prin reclădirea încrederii cetățenilor Europei, prin promisiunea de mai mult și nu prin riscul de mai puțin;

b) Europa trebuie să aibă un rol major în procesul de decizie ce vizează stabilirea a două regimuri globale esențiale:

– regimul de securitate globală; Europa rămâne dedicată ideii de pace, care a inspirat prima etapă a creării UE. Europa este un generator de pace și contribuie decisiv la stabilirea unui cod de norme ale regimului de securitate globală;

– regimul economic și regimul social global; regimul economic global, care este dominant în lumea actuală, impune un anumit tipar pentru organizațiile sociale, care se dovedește, de cele mai multe ori, diferit de standardul de viață europeană. In aceste condiții, fără o contribuție inovativă, Europa riscă să rămână doar o interpretare regională a globalizării. O Uniune puternică, cu o poziție relevantă în afacerile internaționale, poate juca un rol activ în diminuarea șocurilor inerente fenomenului de globalizare. Dar, Europa poate deveni un jucător global doar prin integrare politică; abandonarea sau eșecul proiectului creării unei uniuni politice va conduce în mod iremediabil la dezintegrarea și marginalizarea entităților;

c) în cadrul noii Europe este obligatorie luarea în considerare a intereselor fundamentale ale statelor constitutive: securitate, demnitate, prosperitate.

În interiorul unei Europei politice, elementele federale substanțiale, libertate și independență, se vor reconstitui singure prin materializarea intereselor menționate anterior. In același timp, nici unul dintre aceste interese nu poate fi satisfăcut în absența politicilor elaborate și implementate la nivel european.

Securitatea cetățenilor nu poate fi satisfăcută decât în condițiile asigurării la nivel continental a solidarității sociale și a pieței de muncă flexibile.

Demnitatea, presupune, inter alia, egalitatea oportunităților și respectul față de diversitatea identităților culturale. Cu alte cuvinte, protecția culturală trebuie asumată la nivel european atât timp cât grupurile culturale traversează granițele statelor naționale.

În Europa viitoare, unită, termenul de minorități culturale/naționale își va pierde semnificația, deoarece nu toate grupurile culturale vor fi minoritare, În același timp, statele membre, ca națiuni civice, își vor asuma responsabilitatea garantării drepturilor civile ale propriilor cetățeni. Esența conceptului de prosperitate este dezvoltarea teritorială, prin care se urmărește realizarea unei distribuții echilibrate a activităților economice în interiorul fiecărui stat.

In acest sens, Europa, ca expresie a solidarității, continuă eforturile întreprinse până în prezent, intervenind, de exemplu, prin fondurile structurale și politici agricole comune. Și totuși, pentru realizarea proiectului politic european exisă două cerințe suplimentare:

1) fuziunea intereselor naționale, a cărei logică a fost evidențiată de părinții fondatori. In acest sens, Jean Monnet declara că „… spre ceea ce trebuie să ne îndreptăm este o fuziune a intereselor popoarelor Europei și nu doar un alt efort de a menține echilibrul acestor interese ";

2) oferirea unei motivații cetățenilor; atractivitatea pentru o Europă integrată se obține doar dacă există o puternică motivare. Doar motivarea economică nu va reprezenta, în viitorul apropiat, un argument suficient pentru a împinge înainte vehiculul. Este nevoie de stimulente care să depășească sfera intereselor economice și să ajungă la mintea și sufletul cetățenilor. Doar în acest fel, cetățenii vor redescoperi sensul real al procesului european.

3.2. Misiunea Europei unite

Realizarea acesteia presupune formularea și evaluarea la nivel european a politicilor considerate relevante pentru pilonul doi și pilonul trei: azil și imigrare, cooperare judiciară și poliție în materie de crime, politica externă și de apărare.

În mod similar, finanțarea bugetului Uniunii trebuie abordată la nivel european pentru a se evita disputele contraproductive generate de sistemul de colectare bugetară actual. Este necesară, de asemenea, împuternicirea Uniunii de a urmări dezvoltarea economică concertată și instituționalizată.

Conservarea specificităților naționale reprezintă un alt deziderat al Uniunii, diversitatea europeană reprezentând unul dintre activele majore ale continentului.

Proiectul privind Constituția europeană aduce clarificări referitoare la semnificația conceptului de diversitate europeană prin definirea precisă a competențelor naționale în domenii cum sunt cultura și educația.

În concluzie, Esența misiunii europene poate fi reflectată prin: politici comerciale comune, politici monetare, dezvoltare economică instituționalizată, azil și emigrație, cooperare judiciară și polițienească în materie criminală, politica de externe, de apărare, finanțarea bugetului european, mediu, protecția consumatorului, politici sociale (prin dezvoltarea unui model social european), energie, rețele transeuropene, coeziune economică și socială, politică agricolă comună, cercetare și dezvoltare, servicii publice în interes general.

3.3. Instituirea Pieței interne unice

Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere, în care libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor este asigurată conform Tratatului privind instituirea unei Constituții pentru Europa (TC)

Definirea orientărilor și a condițiilor necesare asigurării unei dezvoltări echilibrate a sectoarelor pieței aparține Consiliului de Miniștri al UE, care la propunerea Comisiei Europene, adoptă regulamente sau decizii destinate acestor deziderate. Piața internă se bazează pe cei patru piloni:

• libera circulație a persoanelor;

• bunurilor;

• capitalului;

• serviciilor.

Art. 111-15 din Tratatul pentru Instituirea unei Constituții Europene prevede că: la formularea propunerilor în vederea realizării obiectivelor enunțate anterior, Comisia ține cont de amploarea efortului pe care va trebui să-l suporte unele economii care prezintă diferențe de dezvoltare pentru instituirea pieței interne și poate să propună măsurile corespunzătoare. Dacă aceste măsuri iau forma unor derogări, acestea trebuie să aibă un caracter temporar și să afecteze cât mai puțin posibil funcționarea pieței interne.

În cazul în care eforturile pe care anumite state membre trebuie să le depună pentru realizarea obiectivelor menționate în art. III-14 sunt deosebit de mari, Comisia, pe baza acestei realități, poate propune măsuri corespunzătoare, ce pot lua chiar forma derogărilor. Potrivit prevederilor art. III-15, derogările trebuie să aibă un caracter temporar și să tulbure cât mai puțin posibil funcționarea pieței interne.

Statele membre, conform art. III-16, se consultă în vederea adoptării în comun a dispozițiilor necesare pentru a evita ca funcționarea pieței interne să fie afectată de dispozițiile pe care un stat membru poate fi obligat să le adopte în caz de tulburări grave, cu atingerea ordinii publice, în caz de război sau tensiune internațională gravă, care constituie o amenințare de război, sau pentru a face față angajamentelor contractate de acesta pentru menținerea păcii și securității internaționale.

În cazul în care dispozițiile adoptate în unul dintre cazurile enumerate au ca efect denaturarea condițiilor de concurență pe piața internă, Comisia, împreună cu statul interesat, examinează condițiile în care aceste dispoziții pot fi adaptate la regulile stabilite prin constituție.

Comisia sau orice stat membru poate sesiza direct Curtea de Justiție atunci când consideră că un alt stat membru face abuz de competențe în domeniul serviciilor de interes economic general.

3.4. Libera circulație a persoanelor în spațiul comunitar

Libera circulație a persoanelor reprezintă una din cele mai importante libertăți fundamentale din spațiul comunitar cu multe implicații juridice, economice și politice. Dreptul unei persoane de a circula în mod liber vizează două aspecte: libertatea de circulație a unei persoane ce se află legal pe teritoriul unui stat și are în vedere dreptul acesteia de a se deplasa intra muros, adică în cadrul suprafeței delimitate de frontierele acelui stat; libertatea de circulație între state diferite. Acest din urmă aspect depășește, în mod evident, sfera de reglementare internă și impune consacrarea unor norme juridice internaționale atât cu privire la circulația persoanelor nesalarizate, cât și în privința persoanelor denumite de normele comunitare ca fiind lucrători.

Declarația universală a drepturilor omului, prin art. 13, proclamă dreptul oricărei persoane de a circula liber și de a-și alege liber reședința în interiorul unui stat, de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa și de a reveni în țara pe care anterior a părăsit-o.

În art. 2 al Protocolului nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale se consacră dreptul oricui de a circula în mod liber, de a-și alege liber reședința sa și de a părăsi orice țară, inclusiv pe a sa.

Crearea spațiului comunitar a determinat nașterea unor importante izvoare de drept care întăresc libera circulație și o recunosc ca un drept fundamental pe care jurisdicțiile statelor membre sunt datoare să-l apere.

Tratatul de Instituire a Comunității Europene, prin art. 39, respectiv art. 45 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) stabilește că libera circulație a lucrătorilor este garantată în cadrul Comunității și ea implică eliminarea or icărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea și celelalte condiții de muncă.

Prevederile Tratatului au fost dezvoltate printr-o serie de norme comunitare aparținând mai multor regulamente și dir ective dintr e care menționăm Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr.2004/38/CE din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii Europene și membrilor familiilor acestora și Regulamentul nr.1612/68/CEE din 15 octombrie1968 cu privire la circulația lucrătorilor în interiorul Comunității. Ambele documente sunt aplicabile pentru toate statele membre ale Uniunii Europene începând cu data de 30 aprilie 2006.

Scopul urmărit prin elaborarea Directivei nr.2004/38 a fost constituirea unui act legislativ de bază în materie fiind înlocuite diverse acte normative comunitare care abordau într-un mod sectorial problema liberei circulații și a dreptului la ședere în statele membre.

În expunerea de motive a Directivei nr.2oo4/38 se subliniază că dreptul de ședere într-un stat membru consolidează sentimentul cetățeniei Uniunii Europene și promovează coeziunea socială, fapt ce reprezintă unul din obiectivele fundamentale ale Uniunii.

Obiectivele Directivei nr.2004/38 constau în:

a) stabilirea condițiilor de exercitare a dreptului cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor de a circula și de a se stabili liber pe teritoriul statelor membre;

b) dreptul de stabilire permanentă în statele membre al cetățenilor Uniunii și al membrilor lor de familie;

c) limitările dreptului la libera circulație și la dreptul de ședere, pentru motive de ordine publică, securitate sau sănătate publică.

Dreptul la libera circulație și de ședere trebuie recunoscut, fără discriminare, lucrătorilor „permanenți”, sezonieri și frontalieri, precum și celor angajați în activități de prestare de servicii, așa cum se motivează în preambului Regulamentului nr.1612/68 al Consiliului.

Probleme liberei circulații presupune, din punct de vedere juridic, deslușirea conotației a doi termeni: noțiunea de cetățean al Uniunii și de lucrător în spațiul comunitar.

Sub rezerva limitelor justificate de motive de ordine, siguranță publică și sănătatea publică, lucrătorii, conf. art. 111-18, alin. 3, au dreptul:

a) de a răspunde ofertelor efective de angajare;

b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul statelor membre;

c) de ședere într-unul din statele membre pentru a exercita o activitate ocupațională în conformitate cu dispozițiile legale, de reglementare și administrative care reglementează angajarea lucrătorilor naționali;

d) de a se stabili pe teritoriul unui stat membru, după obținerea unui loc de muncă în acest stat, în condiții care fac obiectul unor regulamente europene adoptate de către comisie.

Legile sau legile-cadru europene care stabilesc măsurile necesare în vederea liberei circulații a lucrătorilor sunt adoptate după consultarea Comitetului Economic și Social. Acestea se referă, în special, la:

• asigurarea unei colaborări strânse între serviciile naționale de ocupare a forței de muncă;

• eliminarea procedurilor și practicilor administrative, precum și a termenelor de acces la locurile de muncă disponibile, care fie rezultă din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre și care, dacă ar fi menținute, ar împiedica libera circulație a lucrătorilor;

• eliminarea tuturor termenelor și a celorlalte restricții prevăzute fie în legislațiile interne, fie în acordurile încheiate anterior între statele membre, care impun lucrătorilor din celelalte state membre condiții diferite la libera alegere a unui loc de muncă față de condițiile impuse lucrătorilor naționali;

• stabilirea unor mecanisme proprii, în vederea corelării cererii și ofertei de locuri de muncă și a realizării echilibrului între cerere și ofertă pe piața muncii, în condițiile în care să nu pericliteze nivelul de trai și de ocupare a forței de muncă în diferite regiuni și industrii.

În domeniul securității sociale, legea sau legea-cadru europeană stabilește măsurile necesare pentru instituirea liberei circulații a lucrătorilor, introducând în special un sistem prin care să asigure lucrătorilor migranți salariați sau care desfășoară o activitate independentă și persoanelor aflate în întreținerea acestora:

• cumulul tuturor perioadelor luate în considerare în diferitele legislații naționale, în vederea obținerii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;

• plata prestațiilor către persoanele care au reședința pe teritoriul statelor membre.

3.4.1. Problema cetățeniei.

Cetățenia Uniunii este cea care conferă dreptul fundamental și individual la libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

În preambulul Directivei 2004/38 se precizează că cetățenia Uniunii trebuie să constituie statutul fundamental al resortisanților din statele membre, dacă aceștia își exercită dreptul la liberă circulație și ședere.

Potrivit normelor comunitare cetățean al Uniunii Europene este orice persoană care se bucură de cetățenia unui stat membru. Calitatea de cetățean al Uniunii Europene nu elimină și nu înlocuiește cetățenia națională, cele două cetățenii neexcluzându-se fiind interdependente deoarece cetățenia europeană este condiționată de existența cetățeniei unui stat membru.

Fiecare stat membru este suveran să decidă asupra regulilor după care se acordă cetățenia, Uniunea Europeană nefiind în măsură să intervină în sistemul juridic propriu unui stat membru.

Având în vedere că un cetățean este, de regulă, parte într-un grup familial Directiva

2004/38 definește, în art.2, noțiunea de membru de familie prin care se înțelege:

a) soțul;

b) partenerul cu care cetățeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul legislației unui stat membru, dacă, potrivit legislației statului membru gazdă, parteneriatele înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei și în conformitate cu condițiile prevăzute de legislația relevantă a statului membru gazdă;

c) descendenții direcți în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreținerea, precum și descendenții direcți ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera b);

d) ascendenții direcți care se află în întreținere și cei ai soțului sau ai partenerului, conform definiției de la litera b).

Destinatarii Directivei sunt toți cetățenii Uniunii care se deplasează sau își au reședința într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrii familiei lor.

Libera circulație, potrivit art.3 alin.2 lit.a din Directivă, vizează și alți membrii de familie, indiferent de cetățenia lor, care nu se încadrează în definiția articolului 2, și care, în țara din care au venit se află în întreținerea sau sunt membri ai gospodăriei cetățeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de ședere cu titlu principal sau dacă din motive grave de sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea personală a membrului familiei de către cetățeanul Uniunii.

Din cuprinsul Directivei 2004/38 rezultă că beneficiarii acestei norme europene pot fi clasificați în două categorii:

– beneficiarii direcți, adică cetățenii unui stat membru și membrii de familie;

– persoanele favorizate de statul gazdă, potrivit art.3 alin.2 lit.a și b.

Deosebirea dintre cele două categorii de beneficiari este că în cazul cetățenilor europeni dispozițiile Tratatului au efect direct, ceea ce înseamnă că statul membru nu are dreptul de a refuza intrarea și stabilirea pe teritoriul său (cu excepția cazurilor de ordine, sănătate și securitate publică), pe când în cazul cetățenilor favorizați este nevoie de dispoziții proprii ale statului gazdă pentru in trare și ședere pe teritoriul său.

În expunerea de motive a Directivei 2004/38/CE, la pct. (6), se precizează că pentru menținerea unității familiei în sens larg și fără a aduce atingere interzicerii discriminării pe criteriul cetățeniei, situația persoanelor care nu sunt incluse în definiția membrilor de familie în conformitate cu prezenta directivă și care, prin urmare, nu se bucură, automat de dreptul de intrare și ședere în statul membru gazdă ar trebui să fie examinată de acesta pe baza propriei legislații interne, pentru a decide dacă se poate acorda intrarea și șederea unor asemenea persoane, luând în considerare relația lor cu cetățeanul Uniunii sau orice alte împrejurări, precum dependența lor financiară sau fizică de cetățeanul Uniunii

În conținutul dreptului la liberă circulație intră și dreptul de a părăsi un stat pe teritoriul căruia se găsește, chiar și atunci când este vorba despre propria-i țară.

Dreptul de ieșire dintr-o țară presupune ca cetățeanul Uniunii și membrii lui de familie să dețină cărți de identitate valabile sau pașapoarte valabile fără a li se putea impune vize de ieșire sau alte formalități echivalente.

În conformitate cu Protocolul nr.4 la Convenția pentru apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale – Strasbourg, 16 septembrie 1963 – se interzice orice sancțiune sau șicanare la adresa celui care dorește să plece dintr-un stat. Din practica fostei Comisii Europene a Drepturilor Omului rezultă că libertatea de a părăsi orice țară implică dreptul pentru cel interesat de a pleca în orice țară care este dispusă să-l primească.

În acest context, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că refuzul Finlandei de a elibera un pașaport unui cetățean finlandez care domicilia în Suedia este o încălcare a libertății individului de a-și părăsi țara. Soluția este identică și în cazul în care se refuză eliberarea unui pașaport unei persoane pe motivul că aceasta nu și-a efectuat în întregime serviciul militar.

Într-o altă cauză a aceleiași foste Comisii s-a reținut că reclamanții, deși au putut părăsi în mod liber o țară – în speță Suedia – s-au plâns că n-au fost autorizați să transfere anumite sume de bani în noua lor țară de reședință (S.U.A.). Comisia a decis că „dreptul de a scoate fără nici o restricție, dintr-o țară bunurile sale nu face parte din dreptul de a părăsi liber o țară”. Decizia a fost apreciată ca fiind corectă exprimându-se opinia că speța în cauză ține „ mai degrabă de regimul juridic al bunurilor unei persoane. . .decât una ce ar privi libertatea de circulație”.

3.4.2. Noțiunea de lucrător.

Principalii beneficiari ai dreptului la libera circulație sunt lucrătorii statelor membre. Până la ora actuală nu s-a elaborat nici o normă juridică europeană care să definească termenul de lucrător dar conținutul acestuia poate fi dedus din cuprinsul art.39 al Tratatului asupra Comunității Europene unde la alin.2, menționându-se libera circulație a lucrătorilor se are în vedere încadrarea în muncă, remunerația și celelalte condiții de muncă.

În literatura de specialitate din România lucrătorul a fost definit ca fiind „acea persoană care se deplasează într-un alt stat membru al Uniunii Europene, decât cel de origine, în scopul de a găsi un loc de muncă, de a se angaja și desfășura o activitate salariată, beneficiind de condiții de muncă adecvate, fără să fie supus vreunei discriminări”.

În terminologia juridică românească termenul de lucrător poate părea ciudată deoarece în legislația românească, cu o singură excepție, nu este utilizat. Excepția o constituie Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă unde lucrătorul este definit ca fiind o persoană angajată de către un angajator, inclusiv studenții și elevii aflați în stagiu de practică, precum și ucenicii și alți participanți la procesul de muncă, cu excepția persoanelor care prestează activități casnice. În doctrină această definiție este apreciată ca fiind foarte apropiată de cea utilizată în dreptul comunitar.

Necesitatea utililizării termenului de lucrător este justificată deoarece dreptul comunitar are ca scop armonizarea sistemelor naționale de drept care au reglementări și definiții variate, în raport de propriile tradiții economico-juridice.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene și-a adus un aport important la clarificarea noțiunii de lucrător precizând că ea este specifică dreptului comunitar și nu celui național pentru că dacă acest termen ar fi avut originea în dreptul intern atunci fiecare stat ar fi avut posibilitatea de a modifica înțelesul noțiunii de lucrător migrant, lipsind astfel anumite categorii de persoane de beneficiul protecției acordate de Tratat.

Din conținutul Tratatului, precum și din jurisprudența Curții de la Luxemburg rezultă că noțiunea de lucrător presupune următoarele elemente:

– desfășurarea unei activități economice;

– remunerarea;

– subordonarea lucrătorului față de angajator.

Prestarea unei activități economice.

Libera circulație în Uniunea Europeană – comunitate care are o origine economică – presupune prestarea unei activități cu valoare economică, orice resortisant al unui stat membru, indiferent de reședința sa are dreptul de acces la o activitate salariată.

Domeniile în care se desfășoară munca și natura relațiilor dintre angajat și angajator nu prezintă importanță, esențială fiind stabilirea unei relații de muncă chiar dacă nu se încheie un contract individual de muncă.

Curtea de Justiție a decis că se poate bucura de statutul de lucrător și cetățeanul unui stat membru care activează în cadrul unei instituții cu statut special de drept internațional (ASE – Agenția Spațială Europeană) sau cel care a încheiat un contract de muncă ocazional, precum și cetățeanul care a încheiat un contract de stagiu de formare.

În cazul prestațiilor efectuate în cadrul unor comunități religioase sau spirituale munca depusă – a conchis Curtea – poate repreznta o activitate economică „ în măsura în care aceasta tinde să garanteze o independență economică a comunității.

Potrivit aceleiași instanțe poate fi considerat lucrător, în sensul dreptului comunitar, și cel care prestează o activitate ce presupune o durată și productivitate normală a muncii și care creează în mod indubitabil un beneficiu angajatorului său. Este cazul celebru al fotbalistului belgian Jean Marc Bosman care a permis Curții să precizeze că și exercitarea unui sport – în speța noastră fotbalul, J.M.Bosman fiind jucător profesionist la un club belgian de fotbal – poate intra sub incidența normelor comunitare dacă prestația sportivă are un conținut economic. Sportivii profesioniști și semiprofesioniști activează în cadrul unor asociații sportive urmărind avantaje patrimoniale caz în care dreptul lor la libera circulație nu poate fi restrâns prin diverse norme ce invocă „clauza de naționalitate”.

Sportivii amatori precum și cei care participă la jocurile unei echipe naționale nu prestează o activitate economică, în sensul dreptului comunitar și nu intră sub incidența normelor privind dreptul la liberă circulație.

3.4.2.1.Remunerarea.

Pentru ca o persoană să dobândească statutul de lucrător trebuie ca relația de muncă în care este implicată să presupună primirea în contrapartidă a unei remunerații, indiferent de nivelul și modalitățile acesteia. Ceea ce reprezintă esențialul este ca munca să fie reală și efectivă, adică „activitatea depusă de lucrător să contribuie la ameliorarea cantitativă sau calitativă a producției întreprinderii”.

Curtea de la Luxemburg a statuat că recunoașterea calității de lucrător nu depinde de nivelul de salarizare nefiind necesar ca plata primită să acopere în totalitate veniturile necesare de trai, ele putând fi inferioare minimului de existență necesar în statul gazdă. Mobilul intern care l-au determinat pe un cetățean al Uniunii Europene să caute de lucru într-un alt stat membru și să accepte nivelul unei salarizări inferioare în țara gazdă sunt irelevante atâta vreme cât el desfășoară o activitate reală și efectivă .

Este considerat lucrător și cel care este implicat într -un stagiu de formare profesională sub supravegherea autorităților țării gazdă, perioadă de timp în care prestează și activități salarizate în favoarea unor beneficiari.

3.4.2.2.Subordonarea lucrătorului față de angajator.

Calitatea de lucrător presupune executarea prestației sub conducerea beneficiarului muncii depuse care poate da dispoziții, poate controla, poate aplica sancțiuni, într-un cuvânt are putere de direcție ceea ce determină subordonarea tipică a angajatului față de angajatorul său.

În doctrina occidentală s-a pus problema dacă această subordonare este una simplă, de natură economică ( calitatea de salariat este recunoscută celui care se găsește plasat sub dependența economică a altuia, în profitul căruia lucrează și de unde își acoperă resursele financiare) sau este vorba de o subordonare juridică ce presupune recunoașterea calității de salariat celui care execută munca sub ordinele altuia, acesta din urmă putând da directive privind executarea prestației și poate controla îndeplinirea sarcinilor și a calității muncii efectuate.

Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în favoarea abordării subordonării de tip juridic care presupune puterea angajatorului pe plan organizatoric, normativ și disciplinar.

Problema dacă libera circulație vizează și funcționarii publici a fost într-o perioadă de timp controversată datorită modului lapidar în care a fost formulat aliniatul (4) al art. 39 din Tratat: „Dispozițiile prezentului articol nu se aplică încadrării în administrația publică”.

Determinantă a fost poziția Curții de Justiție care a decis că nu beneficiază de dispozițiile privind libera circulație a lucrătorilor „locurile de muncă ce presupun o participare, directă sau indirectă, la exercitarea puterii publice și la funcțiile ce au ca obiect salvgardarea interesului general al statului și al altor colectivități publice. Astfel de locuri de muncă presupun, așadar, din partea titularilor lor existența unui raport specific de solidaritate față de stat, ca și reciprocitatea drepturilor și a îndatoririlor care constituie baza legăturii de cetățenie”.

În dreptul comunitar nu există o definiție a noțiunii de „interes public” dar din practica constantă a Curții de Justiție rezultă că textul din Tratat se referă la activitățile ce implică exercițiul autorității publice și necesitatea prezervării interesului general. Curtea a apreciat că noțiunea de putere publică constă în autoritatea ce decurge din suveranitatea statului și posibilitatea de a utiliza constrângerea față de cetățeni.

Alături de Curtea de Justiție și Comisia s-a declarat de acord ca prevederile art.39 alin.(4) din Tratat să vizeze funcții specifice statului, cum ar fi : forțele de ordine, armata, diplomația, magistratura, diferite locuri de muncă din anumite ministere, guverne regionale, colectivități locale, toate aceste presupunând exercitarea puterii juridice publice a statului.

Prin mai multe hotărâri ale sale Curtea de Justiție a decis că nu se poate accepta exercitarea funcției publice decât dacă este vorba de o participare directă sau indirectă la exercitarea puterii publice și prin funcția respectivă se apără interesele generale ale unui stat membru.

Nu intră în această categorie profesorii și cercetătorii chiar dacă în unele state, Germania bunăoară, se consideră că profesorii beneficiază de prerogativele puterii publice prin faptul ținerii unor cursuri, a notării elevilor și a deciziei de promovare în clasele superioare.

In unele țări din Uniunea Europeană s-a admis ca cetățenii statelor membre să poată accede la posturi specifice administrației publice cu condiția ca atribuțiile îndeplinite să nu implice exercițiul suveranității.

Libera circulație a lucrătorilor impune instituirea unui sistem care să asigure lucrătorilor migranți și persoanelor aflate în întreținerea acestora dreptul la :

a) cumulul tuturor perioadelor luate în considerare de către diferitele legislații interne în vederea dobândirii și păstrării dreptului la prestații, precum și pentru calcularea acestora;

b) plata prestațiilor pentru persoanele rezidente pe teritoriile statelor membre.

Se impune precizarea că noțiunea de lucrător în dreptul comunitar nu este univocă ceea ce înseamnă că noțiunea de lucrător în domeniul relațiilor de muncă diferă de noțiunea de lucrător în domeniul securității sociale.

Potrivit art.1 din Regulamentul 1408 / 71 noțiunea de lucrător se referă la lucrătorul salariat sau lucrătorul independent afiliat la un regim național de asigurare socială26. Curtea de Justiție a permis lărgirea sferei noțiunii de lucrător înglobând în ea și cetățenii Uniunii Europene care se deplasează în interes personal într-o țară membră și care pot beneficia de prevederile Regulamentului 1408 / 71 chiar dacă nu au un loc de muncă în țara gazdă dar beneficiază de un regim de securitate socială și au fost asigurați în calitate de lucrători.

Printr-o altă hotărâre a Curții de Justiție s-a precizat că normele comunitare în materia securității sociale se aplică tuturor lucrătorilor asigurați, fiind irelevantă cauza pentru care ei se deplasează într-o altă țară membră a Uniunii Europene.

Din practica Curții de Justiție se poate constata că noțiunea de lucrător în materia securității sociale nu este identică în toate țările membre, legislația națională fiind cea care stabilește beneficiarii regimului general de securitate socială. Dar, Curtea atenționează statele membre că o persoană ce beneficiază de un regim general de securitate socială intră în sfera de aplicare a normelor comunitare privind coordonarea regimurilor de securitate socială

Din preambulul Regulamentului nr.883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului, din 29 aprilie 2004, rezultă că regulile de coordonare a sistemelor naționale de securitate socială se înscriu în cadrul liberei circulații a persoanelor. Regulamentul, prin chiar art.1, face o serie de precizări terminologice, inclusiv cele privind activitatea salariată și cea independentă contribuind la buna înțelegere a dreptului la libera circulație a lucrătorilor.

Libertatea de circulație, cu cele trei compenente fundamentale ale sale – dreptul de a circula liber pe teritoriul unui stat, dreptul de a-ți alege reședința pe teritoriul unui stat și dreptul de a părăsi teritoriul unui stat – este recunoscută tuturor cetățenilor Uniunii Europene în mod nediscriminatoriu dar, poate cunoaște, în anumite situații, unele limitări.

Restrângerea libertății de circulație a cetățenilor Uniunii Europene și a membrilor lor de familie trebuie să aibă ca fundament o normă juridică, să urmărească un scop legitim, să fie necesară, utilă și să se realizeze prin mijloace specifice unei societăți democratice. Este foarte important ca restrângerea libertății de circulație să aibă loc cu respectarea proporționalității între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui și să se bazeze exclusiv pe condiția personală a cetățeanului în cauză.

Conform Tratatului libera circulație nu poate fi îngrădită decât pentru motive de ordine publică, siguranță publică și sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi admise moti vări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis, în soluționarea unor cauze concrete că nu pot fi considerate limitări ale dreptului de circulație următoarele fapte:

– obligația impusă fiecărui cetățean de a avea asupra sa un document de identitate și care să fie prezentat autorităților publice la cererea acestora;

– detenția unei persoane, în condițiile legii, împotriva căreia s-a pornit procedura de urmărire penală;

– condiția legală a stabilirii unei reședințe permanente pe teritoriul țării gazdă în vederea restituirii, la cerere, a unor bunuri.

Conduita personală pentru a a fi motiv de restrângere a dreptului la libera circulație trebuie să reprezinte o amenințare reală, gravă și actuală la adresa unui interes fundamental al societății.

Curtea de Justiție a stabilit că un stat membru poate invoca, în caz de restrângere a liberei circulații, comportamentul personal al unei persoane constând în afilierea la un grup sau o organizație care, deși nu este interzisă, prin activitățile sale prezintă un cert pericol social.

Invocarea comportamentului personal pentru restrângerea libertății de circulație trebuie argumentată cu faptul că amenințarea la adresa ordinii și siguranței publice își are sursa în fapta personală a unui individ iar expulzarea acestuia nu poate fi decisă pentru motive de prevenție generală sau cu scopul de a descuraja alte persoane.

Justificarea măsurilor de restrângere a dreptului la libera circulație pe motiv de ordine publică trebuie apreciate în raport de toate normele dreptului comunitar pentru a se evita aprecierile discreționare ale statelor membre și a garanta drepturile cetățenilor europeni supuși unor astfel de măsuri.

În cazul romilor (țiganilor) de cetățenie română aflați pe teritoriile altor state membre ale Uniunii Europene restrângerea dreptului lor de circulație, de ședere și de revenire nu este posibilă decât pentru aceleași motive invocate în Tratat. În situația punctuală petrecută în Franța, în ultimele luni ale anului 2010, Uniunea Europeană se confruntă cu o situație pe care nu a avut-o în vedere, deși trebuia s-o prevadă și care a creat dificultăți în raporturile dintre unele state membre mai ales pentru faptul că, în opinia noastră, nici una din țările implicate nu-și asumă responsabilitatea pentru ceea ce au făcut – este cazul Franței care a procedat la expulzări mascate – sau ceea ce trebuiau să facă, cu mult mai multă vreme înainte de aceste evenimente – este cazul României care nu a depus sufiente eforturi pentru integrarea socială a romilor (țiganilor) și a cheltuit în mod ineficient și poate chiar iresponsabil bani publici destinați politicii de educație și inserție socială a acestei etnii.

Ne exprimăm categoric opinia cu privire la vinovăția statului român în ceea ce privește tergiversarea sine die a rezolvării problemei integrării etniei rome prin politici ferme și constante planificate, mai ales, pe plan educațional. De la dezrobirea țiganilor din secolul XIX, ce a avut loc în Principatele Române, problema integrării sociale a acestora a fost total neglijată considerându-se, în mod nejustificat, că ea se va produce de la sine, prin trecerea timpului și numai prin efortul propriu al acestei etnii, ceea ce, bineînțeles, nu s-a întâmplat.

În același timp ne exprimăm totala surprindere față de atitudinea unor lideri ai țării în care s-a născut principiul fundamental al libertății omului și care au găsit de cuviin ță să utilizeze mijloace de îndepărtare a unor cetățeni – vrem, nu vrem; ne place sau nu ne place

– europeni încercând să mascheze adevăratele intenții de expulzare, pentru care nu aveau motive, și în nici un caz în grup.

Utilizarea unor mijloace ieftine și viclene de escamotare a realelor intenții de expulzare prin momirea unor grupuri de oameni, foarte vulnerabili din punct de vedere economic, cu sume de bani, modice, de altfel, nu face cinste nici unui conducător, cu atât mai mult cu cât este vorba de capul statului unei țări care este realmente lider al culturii și civilizației umane.

Fără a încerca să derobez statul român de obligațiile pe care le are față de proprii cetățeni, indiferent de natura lor etnică, ne exprimăm convingerea că problema romilor, care s-ar putea să fie ultima grupare etnică din Europa cu tradiții culturale migratoare, este una și europeană ce presupune un efort concertat și comun în vederea integrării în parametrii consacrați în Uniune.

Plasarea culpei dintr-o parte în alta, precum și lipsa de viziune a organismelor de conducere a Uniunii Europene în problematica, reală și concretă, a existenței în Europa a unor grupuri etnice cu valențe culturale aparte și tradiții milenare de migrație, demonstrează prăpastia încă existentă între prevederile moderne, elegante, umanitare privind egalitatea în drepturi și nediscriminarea și crudele, uneori chiar șocantele fapte cotidiene de viață care demonstrează unele tare ale intoleranței ce sunt cu atât mai neplăcute cu cât sunt manifestate de reprezentanți ai unei națiuni care prin vărsare de sânge a luptat și a câștigat recunoașterea unor drepturi fundamentale ale omului.

În privința restrângerii dreptului la libera circulație pe motive de sănătate publică, potrivit art.29 din Directiva nr.2004/38 a CE, singurele boli care justifică măsuri de restricționare a liberei circulații sunt bolile cu potențial epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizației Mondiale a Sănătății , precum și alte boli infecțioase și parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor dispoziții de protecție ce se aplică resortisanților din statul membru gazdă.

Bolile ce se declanșează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea de pe teritoriul respectiv.

Îndepărtarea de pe teritoriul unei țări gazdă trebuie să respecte normele europene de drept material și procedural oferindu-se astfel o serie de garanții privind dreptul de circulație, de ședere și de părăsire a unui stat membru al Uniunii Europene.

Este interzisă expulzarea, prin măsuri individuale sau colective, a cetățenilor unui stat, de pe teritoriul acestuia.

Este importantă delimitarea între termenii expulzare și extrădare.

Prin expulzare se înțelege punerea în executare a unui ordin de a părăsi un anumit teritoriu statal , pe când prin extrădare are loc o „punere” sau „predare” a unei persoane unui alt stat, de obicei, în vederea urmăririi, judecării sau executării unei pedepse penale.

Extrădarea, reglementarea ei, aparține normelor juridice ale fiecărui stat în parte, unele state permițând procedura extrădării, pe când altele nu o admit.

Expulzarea cetățeanului european și a familiei sale, care a dobândit dreptul de ședere permanentă pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene nu este posibilă decât în situațiile în care intervin motive imperative de ordine și siguranță publică.

Din punct de vedere procedural persoanele aflate într-o astfel de situație trebuie înștiințate printr-o notificare și informate cu privire la motivele invocate în vederea expulzării.

În notificare este obligatorie precizarea dreptului de a contesta măsura și organul judiciar sau administrativ la care se depune contestația.

Rezolvarea contestației se face cu respectarea drepturilor procedurale și de apărare care trebuie să fie recunoscute, cel puțin, la nivelul condițiilor aplicabile în fața unor instanțe naționale de același tip.

Persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriul unui stat comunitar, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, au dreptul de a li se ridica interdicția, pe bază de cerere, după o perioadă de timp rezonabilă, în funcție de împrejurări și, în orice caz, după trei ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a intrării.

Pe perioada analizării cererii lor persoanele în cauză nu au dreptul de intrare pe teritoriul statului care a impus interdicția.

3.5. Libertatea de stabilire

Referitor la libertatea de stabilire, Constituția Europeană, prin art. 111-22, interzice restricțiile impuse libertății de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Această interdicție vizează și restricțiile la înființarea de agenții, sucursale sau filiale de către resortisanții unui stat membru stabiliți pe teritoriul altui stat membru.

Legile-cadru europene ce reglementează măsurile pentru obținerea libertății de stabilire în ceea ce privește o activitate determinată sunt adoptate după consultarea Comitetului Economic și Social. Parlamentul European, Consiliul de Miniștri și Comisia își exercită funcțiile care le revin, și anume:

a) abordarea, în general, cu prioritate a activităților la care libertatea de stabilire își aduce o contribuție deosebit de utilă, în vederea dezvoltării producției și schimburi;

b) asigurarea unei colaborări strânse între administrațiile naționale competente pentru a cunoaște situațiile deosebite ale diferitelor activități în cadrul Uniunii;

c) eliminarea acelor proceduri și practici administrative care decurg fie din legislația internă, fie din acorduri încheiate anterior între statele membre și care, dacă ar fi menținute, ar împiedica libertatea de stabilire;

d) asigurarea posibilității ca lucrătorii salariați dintr-un stat membru angajați pe teritoriul altui stat membru să poată să rămână pe teritoriul acestuia pentru exercitarea unei activități independente, în cazul în care îndeplinesc condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească dacă ar veni în acest stat în momentul în care intenționează să inițieze această activitate;

e) asigurarea posibilității de activități de achiziționare și exploatare a proprietăților funciare de pe teritoriul unui stat membru de către un resortisant al altui stat membru, în măsura în care nu aduce atingere principiilor stabilite;

f) aplicarea eliminării treptate a restricțiilor impuse libertății de stabilire, în cadrul fiecărei ramuri de activitate avută în vedere, în ceea ce privește, pe de o parte, condițiile de înființare de agenții, sucursale sau filiale pe teritoriul unui stat membru și, pe de altă parte, condițiile de admitere a personalului la sediul principal, în organele de conducere sau de supraveghere ale acestora;

g) coordonarea, în măsura în care este necesar și în vederea alinierii, a garanțiilor cerute în statele membre pentru a proteja interesele asociațiilor, cât și ale terților;

h) asigurarea nedenaturării condițiilor de stabilire a ajutoarelor acordate de statele membre.

Referitor la activitățile independente, legile-cadru europene vizează:

• recunoașterea reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor titluri;

• coordonarea dispozițiilor legale, de reglementare și administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activitățile independente și la exercitarea acestora.

În ceea ce privește profesiunile medicale, paramedicale și farmaceutice, eliminarea treptată a restricțiilor este condiționată de coordonarea condițiilor lor de exercitare în diferitele state membre.

Așa după cum este menționat în art. 111-27, din Constituția Europeană, societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru si având sediul social, administrația centrală sau sediul principal în cadrul Uniunii sunt asimilate persoanelor fizice resortisante ale statelor membre. Prin societăți se înțelege societățile de drept civil sau comercial, inclusiv societățile cooperative și celelalte persoane juridice de drept public sau privat, cu excepția societăților care nu au scop lucrativ.

3.6. Libertatea de prestare a serviciilor

În sensul Constituției, serviciile sunt definite ca reprezentând prestările furnizate în mod obișnuit în schimbul unei remunerații, în măsura în care nu sunt reglementate de dispozițiile referitoare la libera circulație a mărfurilor, a capitalurilor și a persoanelor.

Serviciile cuprind în special:

• activități cu caracter industrial;

• activități cu caracter comercial;

• activități artizanale;

• activități prestate în cadrul profesiunilor liberale. Libera circulație a serviciilor din domeniul transporturilor

este reglementată în cadrul politicii transporturilor.

Liberalizarea serviciilor bancare și de asigurări asociate mișcărilor de capital trebuie să se realizeze concomitent cu liberalizarea circulației capitalurilor.

Legea-cadru europeană în care sunt menționate măsurile destinate realizării liberalizării unui serviciu determinat este adoptată după consultarea Comitetului Economic și Social, și se aplică cu prioritate acelor servicii care intervin în costurile de producție sau a căror liberalizare contribuie la promovarea schimburilor de mărfuri.

3.7. Restricții ale dreptului la liberă circulație a persoanelor în spațiul uniunii europene

Societatea europeană se bazează pe trei elemente de importanță majoră și anume :

libertate ;

securitate;

justiție .

Aceste elemente reprezintă , de altfel, baza integrării europene . Numai o cooperare susținută între statele membre ale Uniunii Europene poate duce la îndeplinirea acestor deziderate . În mijlocul acestei zone de libertate , securitate de justiție sunt cetățenii europeni care beneficiază de o serie de drepturi fundamentale printre care și dreptul la liberă circulație .

În acest context cetățenii europeni au posibilitatea de a călători ca simpli turiști în mod liber în oricare dintre țările Uniunii Europene , de a alege în mod liber țara în care să locuiască permanent sau temporar , în care să muncească sau să studieze . Acestea reprezintă o concretizare a principiului liberei circulații a persoanelor .

Libera circulație a persoanelor se concretizează într-o întreagă serie de drepturi subiective , a căror efectivitate este garantată prin mecanismele de protecție pe care le conține propriul ordin comunitar. În acest sens ,în ciuda dificultăților cărora trebuie să le facă față, dezvoltarea principiului libertății de circulație a persoanelor în înaintarea procesului de integrare ,pentru a depăși cadrul acestor considerații inițiale ,trebuie să aibă în vedere că în însăși rațiunea de a fi a acestui principiu rezidă legătura cu ideea de cetățenie .Această legătură a devenit evidentă încă de la primele încercări de a intensifica dimensiunea politică pe care o conține procesul de integrare europeană, ceea ce permite receptarea sensului liberei circulații a persoanelor ca unul dintre elementele definitorii ale unei asemenea cetățenii .

CAPITOLUL IV

SECURIZAREA FRONTIERELOR EXTERNE

4.1. Conceptul de sistem integrat pentru securitatea frontierei

Sistemul integrat pentru securitatea frontierei este un sistem complex destinat combaterii infracționalității transfrontaliere, caracterizat de multitudinea elementelor componente interconectate prin numeroase canale informaționale (în interiorul său și cu exteriorul), capabil de interacțiuni și conexiuni inverse, de menținere a echilibrului și autoreglare.

Acest sistem, primul la nivel mondial de acest tip, este capabil să îndeplinească obiectivul fundamental – securitatea frontierei de stat a României, dar și a unei părți din flancul de est al Alianței nord – atlantice și, în perspectivă, o porțiune însemnată a frontierei de est a Uniunii Europene.

Sistemul integrat pentru securitatea frontierei reprezinta principalul instrument de exercitare a managementului integrat al frontierei de stat a României

Prin natura sa, SISF face parte din categoria sistemelor complexe (sistem de sisteme) si are în componenta multiple subsisteme autonome complexe, aflate în strânsa inter-relationare, diferite din punct de vedere tehnologic, contextual, operational, geografic si al cadrului conceptual.

SISF trebuie sa functioneze ca un sistem integrat, în scopul realizarii obiectivului fundamental de asigurare a securitatii frontierei de stat a României.

SISF, ca sistem de sisteme, este caracterizat prin:

– autonomie – majoritatea modelelor structurale si comportamentale pentru un asemenea sistem complex pot fi evidentiate doar ca urmare a operarii sistemului în mediul extern. Ca urmare, specificatia structurii si sistemul relational nu pot fi niciodata complete, acestea fiind dinamice în timp;

– incertitudine – comportarea unui sistem complex este probabilistica si nu poate fi predictibila în totalitate sau cunoscuta înainte de implementarea sa. Cu cât sistemul este mai complex, cu atât gradul de incertitudine este mai mare ;

– variabile – un numar excesiv de mare de variabile si inter-relatii ce nu pot fi în totalitate cunoscute, ajustate sau controlate. Aceasta presupune reducerea si simplificarea semnificativa în scopul reprezentarii sistemului complex ;

– multiple obiective – elementele constitutive ale sistemului au posibilitatea urmaririi îndeplinirii unor obiective proprii, care pot fi dependente sau independente de obiectivele generale ale sistemului. Un singur obiectiv sau un set unitar de obiective este o iluzie pentru un adevarat sistem de sisteme.

4.2. Obiectivele SISF

Obiectivul strategic:

Cresterea nivelului de securitate a frontierei de stat a Romanie si a

frontierei externe a UE (a capacitatii de control la frontiera si supraveghere a frontierei)

-armonizarea deplină a legislatiei nationale specifice cu acquis-ul Uniunii

Europene privind protectia frontierelor, migratia si azilul;

-reglementarea prin lege a cadrului de colaborare dintre institutiile

nationale cu atributii în domeniul managementului integrat al frontierei

României. Integrarea strânsă si coordonarea unitară a sarcinilor

îndeplinite la frontieră si a celor desfăsurate de alte autorităti în

interiorul teritoriului national;

-realizarea si perfectionarea cadrului legal si administrativ de planificare

si combatere operatională unitară si coerentă, la nivel national si local,

a fenomenelor transfrontaliere;

-finalizarea procesului de dezvoltare a capacitătii administrative a

institutiilor cu responsabilităti la frontieră prin corelarea pregătirii

specifice unitare a resurselor umane;

-realizarea infrastructurii adecvate, finalizarea subsistemelor de

comunicatii, tehnologia informatiei, supravegherea si controlul la

frontieră, adaptate specificului granitelor (terestră, aeriană, fluvială si

maritimă) si asigurarea interconectării si interfatării echipamentelor

necesare în sistem integrat;

-implementarea progresivă si în ritm sustinut a procedurilor specifice

privind protectia frontierelor, migratia si azilul, corespunzător

procesului de armonizare a actelor normative interne cu acquis-ul

comunitar;

-amplificarea cooperării internationale în domeniul managementului

frontierei cu Statele Membre ale Uniunii Europene, tările vecine,

precum si cu alte tări, inclusiv cu tări de origine si tări de tranzit a

migratiei si a celorlalte forme de infractionalitate transfrontalieră;

-realizarea si utilizarea efectivă, la toate nivelurile, a unui mecanism

eficient de monitorizare si evaluare a managementului integrat al

frontierei.

4.3. Arhitectura SISF

În conformitate cu prevederile Catalogului Schengen "Controlul frontierelor externe, extradarea si readmisia" si ale Strategiei nationale de management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2004 – 2006, SISF cuprinde patru niveluri/filtre complementare:

a) Filtrul I – Activitati desfasurate în terte tari, în special în tarile de origine si tranzit ale migratiei ilegale;

b) Filtrul II – Cooperarea internationala privind frontiera;

c) Filtrul III – Controlul si supravegherea frontierei de stat a României;

d) Filtrul IV – Activitati desfasurate în interiorul teritoriului national.

4.4. Componenta SISF

Sistemul integrat pentru securitatea frontierei se compune din subsistemul informațional și subsisteme suport.

Subsistemul informațional reprezintă o succesiune de activități și acțiuni desfășurate temporal și spațial de structurile cu atribuțiuni în securizarea frontierei de stat concretizate în strângerea, selectarea, vehicularea, analiza, distribuția și stocarea datelor și informațiilor de interes pentru prevenirea și combaterea actelor și faptelor care aduc atingere domeniul transfrontalier.

Subsistemele suport reprezintă subcomponente ale sistemului integrat interconectate prin legături de tipul cauză – efect. Subsistemele suport (elementele) sistemului integrat pentru securitatea frontierei sunt: subsistemul de supraveghere a frontierei; subsistemul de control al trecerii frontierei; subsistemul informatic (de bază și de rezervă/Back-up); subsistemul de comunicații fixe; subsistemul de comunicații fixe voce – date; subsistemul de comunicații mobile; subsistemul de infrastructură (sediile operative, pilonii de radiocomunicații etc.); subsistemul de suport logistic integrat: resursele umane (pregătirea specialiștilor și a utilizatorilor finali); mentenanța sistemului integrat (depozite, proceduri tehnice, mijloace și forțe de intervenție etc.).

4.5 Organisme de coordonare si sprijin

4.5.1 Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat (GIRMIFS)

GIRMIFS este un organism consultativ fara personalitate juridica, cu rolul de a eficientiza comunicarea si colaborarea dintre Ministerul Administratiei si Internelor, si celelalte autoritati publice centrale si locale cu atributii la frontiera, precum si de a contribui la fundamentarea dispozitiilor sau, dupa caz, a ordinelor acestora privind masurile adoptate si actiunile corelate, ce urmeaza sa fie întreprinse pentru securizarea frontierei de stat si realizarea unui management integrat si performant al acesteia.

GIRMIFS asigura, la nivel strategic, în conformitate cu prevederile Catalogului Schengen "Controlul frontierelor externe, extradarea si readmisia", coordonarea sarcinilor comisiilor responsabile cu informatiile, rapoartele, pregatirea si receptivitatea la nereguli.

4.5.2. Centrul de Coordonare Operationala si Tehnica a SISF

Centrul de Coordonare Operationala si Tehnica va asigura urmarirea aplicarii deciziilor adoptate în cadrul GIRMIFS, precum si îndeplinirea activitatilor recomandate de Catalogul Schengen referitor la evaluarea situatiei la frontiera, analiza riscului, informatii, managementul fluxului informational, cunoasterea situatiei, capacitatea de reactie si schimbul de informatii cu alte State Schengen.

Departamentul operational al acestei structuri va avea personal dedicat specializat în problematica operativa a SISF si reprezentanti ai principalelor institutii cu atributii la frontiera.

Departamentul tehnic va realiza integrarea sistemelor proprii ale institutiilor cu atributii la frontiera, pentru a permite accesul autorizat la informatiile gestionate de catre acestea, realizând în principal :

– gestionarea functionarii SISF;

– organizarea misiunilor comune;

– managementul schimburilor de date în cadrul sistemului;

– implementarea celor mai adecvate masuri de securitate pentru acest sistem strategic.

4.6. Sistemul integrat de observare , supraveghere si control la marea neagra scomar 

4.6.1. Dispozitii generale

Expresiile de mai jos au urmatoarele semnificatii :

a) Supravegherea traficului naval-observarea si evidenta tuturor navelor maritime si fluviale care tranziteaza , stationeaza sau opereaza in zona de competenta a unei structuri teritoriale ale PFR, in vederea cunoasterii activitatii acestora ;

b) Monitorizarea navelor suspecte-totalitatea masurilor si actiunilor politienesti luate la nivelul structurilor teritoriate ale PFR , pentru gestionarea datelor referitoare la navele aflate in atentia PFR ;

c) Nava suspecta (aflata in atentie) – este nava aflata in trafic intern sau international maritima sau fluviala, comunicata sau observata in zona de competenta a structurilor teritoriale ale PFR implicate, despre care se detin date sau sunt identificate ca desfasoara activitati ilegale.

In conformitate cu OUG 104/2001, PFR este institutia specializata a statului care exercita atributiile ce ii revin cu privire la supravegherea si controlul trecerii frontierei de stat , prevenirea si combaterea migratiei ilegale si a faptelor specifice criminalitatii transfrontaliere savarsite in zona de competenta, respectarea regimului juridic al frontierei de stat , asigurarea intereselor statului roman pe Dunarea interioara si canalul Sulina , in afara zonei de competenta , in apele maritime interioare , marea teritoriala, zona contigua si zona economica exclusiva , in conditiile legii.

4.6.2. Introducere

O data cu aderarea la Uniunea Europeana, Romania a primit responsabilitati suplimentare de supraveghere si control pentru a asigura securitatea la granita externa a comnunitatii. Greul a cazut mai ales pe zona estica a tarii, indeosebi la Marea Neagra, poarta importanta de patrundere in spatiul european unit. In acest sens au fost gandite masuri drastice de supraveghere a frontierei, care au necesitat implementarea unor solutii fara precedent in zona estului Europei, printre care sisteme complexe de monitorizare bazate pe echipamente electronice de ultima generatie. In continuare voi prezenta in amanunt cel mai avansat echipament de acest gen, respectiv Sistemul Complex de Observare, Supraveghere si Control al Traficului la Marea Neagra, SCOMAR Este vorba despre un echipament tehnic bazat pe radare, camere video conventionale si in spectru infrarosu sau termice, care impreuna cu fortele de interventie se anunta cel mai eficient mod de actionare pe mare si uscat care a existat vreodata in Romania.
Acesta va actiona pentru monitorizarea navelor intrate in apele teritoriale, incepand cu zona comerciala, dar si a ambarcatiunilor turistice. Scopul va fi mentinerera sub control a traficului ilegal transfrontalier cu bunuri interzise, dar si migratia ilegala. Finalizarea este prevazuta pentru anul 2009, cand SCOMAR va fi complet functional.

4.6.3. Obiective SCOMAR

Supravegherea electronica si optica a spatiului maritim si aerian la joasa inaltime in scopul evitarii surprinderii si cunoasterii in permanenta a situatiei navale si aeriene in zona de responsabilitate a Comandamentului Operational Naval

Stadiu
Obiectivul principal al acestui sistem inteligent este de a asigura supravegherea frontierelor maritime si, implicit, pe cele ale Uniunii Europene. Face parte din Sistemului Integrat de Securizare a Frontierelor de Stat (SISF), o cerinta europeana si o necesitate pentru un nou membru cu o asemenea asezare geografica si strategica. SCOMAR inseamna practic un sistem operativ bazat pe tehnologie de ultima ora, pe computere, radare si camere video, care permite in special detectarea, urmarirea, recunoasterea si identificarea navelor ce desfasoara operatiuni considerate ilegale la Marea Neagra, dar poate fi de un real folos si in misiuni de salvare.

Dublul avantaj este insa ca se preteaza cu succes si utilizarii pe uscat. Cuprinde un ansamblu de camere video si radare montate pe stalpi de otel, care transmit in timp real informatiile la un Centru de Comanda si Control, de unde se poate decide, daca este nevoie, sa se actioneze cu aparate de zbor, ambarcatiuni sau vehicule de patrulare.

Monitorizarea navelor suspecte pe Dunarea interioara , Canal Dunare-Marea Neagra, Dunarea de Jos si Marea Neagra, este sarcina fiecarui inspectorat judetean de PF in zona de responsabilitate.

Activitatea de monitorizare a navelor suspecte consta in :

-supravegherea navelor aflate in atentia PF, in vederea cunoasterii pozitiei si activitatilor acestora pe traseul de deplasare sau de stationare;

-gestionarea datelor referitoare la navele aflate in atentia PF , la echipajul navelor,pasageri, marfa transportata , consemne interne sau externe instituite, datele privind miscarile navelor

-realizarea unui schimb permanent de date si informatii atat intre structurile proprii cat si cu cu institutiile si agentiile competente ;

-realizarea unui schimb permanent de date si informatii cu agentiile internationale similare

-determinarea factorilor de risc interni si externi si elaborarea analizei riscului tactic si operativ, referitori la traficul naval

Monitorizarea , supravegherea si controlul traficului naval presupune :

a)zonele de responsabilitate in monitorizarea , coordonarea si gestionarea datelor referitoare la traficul naval si a compartimentelor specializate in acest sens ;

b)crearea bazelor de date , la nivelul compartimentelor specializate sau cu atributii privind supravegherea traficului naval si monitorizarea navelor suspecte ;

c)constituirea evidentei cu datele referitoare la traficului naval la nivelul structurilor cu atributii in monitorizarea traficului naval ;

d)supravegherea traficului naval prin elementele politiei de frontiera ;

4.6.4. Componenta

SCOMAR este alcatuit din sase statii de senzori raspandite pe tot litoralul

O statie de senzori inseamna practic un turn de metal, construit intr-un mod similar releelor comerciale (telefonie, TV, radio etc.), pe care se monteaza camere speciale de filmare, ce pot functiona conventional, tip video, dar si cu vedere in infrarosu si chiar termoviziune. Fiecare statie va fi dotata cu un radar pentru detectarea primara a tintelor. Acesti stalpi de metal, constructii de peste 60 de metri inaltime, sunt proiectati sa fie realizati in sase puncte de pe litoral, respectiv Farul de la Sulina, Sfantu Gheorghe, Gura Portitei, Midia, Agigea si Mangalia, considerate locuri optime de vizibilitate. Cel de la Mangalia a fost deja finalizat, urmand a se i se monta aparatura necesara. Instalarea s-a facut chiar in curtea sectorului Politiei de Frontiera Mangalia. Celelalte sunt in faza turnarii temeliei sau de amenajare a terenului. Fiecare din cele sase statii va avea si echipament de transmisie a datelor, indiferent daca sunt de tip semnal radar, voce sau video, pentru o coordonare eficienta a activitatii.

4.7. Performantele si misiunile sistemului SCOMAR

4.7.1. Performantele sistemului SCOMAR

Cercetarea prin radiolocatie pana la 200 Mm

Cercetarea de radiolocatie , radio/gonio pana la 400Mm

Cercetarea cu dispozitive optoelectronice pana la 24 Mm

Fuziunea datelor de la senzorii sistemului si externi sistemului

Suport geografic

Integrarea in sistemul DATA LINK a postului central

Inregistrarea continua a tuturor informatiilor din sistem

Simularea si predictia actiunilor proprii si situatiei de trafic

4.7.2. Misiunile sistemului SCOMAR

Identificarea tintei prin IFF si prelucrare imaginii optoelectronice

Cercetarea electronica , optica, NBC si localizare tinte

Centralizarea, prelucrarea, stocarea si analiza datelor

Transmiterea oportuna a datelor la componentele de comanda si control precum si la componentele de executie a Fortelor Navale

Asistarea deciziei

4.8. Functionalitatea si centralizarea datelor transmise de SCOMAR

Sistemul functioneaza dupa un mod testat deja in alte tari din lume si este de inspiratie spaniola. Guardia Civil (politia de frontiera din Spania) foloseste de cativa ani buni aparatura tip SCOMAR, in special la frontiera cu Africa, una dintre cele mai periculoase ale Europei. In modul de monitorizare pe mare, radarul repereaza, in functie de setarile sale, o ambarcatiune suspecta care poate sa fie chiar si la 100 de mile marine departare in larg (circa 185 km), la limita apelor comerciale ale Romaniei. La intrarea in raza de actiune a radarului, acesta trimite automat o informatie la camerele de supraveghere. Dispozitivele de filmare se focalizeaza automat pe directia dictata de radar si, dupa ce ambarcatiunea se apropie suficient de mult cat sa poata fi reperata in mod video, in functie de comenzile trimise din centrul de comanda, apropie imaginea prin lentile foarte puternice. Imaginea este prelucrata pe computerele “creierului” (centrul de comanda) si poate oferi o privire de ansamblu sau de detaliu, focalizand de la kilometri intregi fata unui om de exemplu. Daca se considera ca este nevoie de o interventie urgenta, ofiterii aflati in fata calculatoarelor legate la sistem dau comanda unei unitati mobile , disponibila in cel mai apropiat punct de tinta, sa se indrepte catre aceasta, pentru identificare amanuntita. In cazul unei nave esuate sau cu defectiuni, acelasi sistem poate fi de un real folos pentru misiuni de salvare.

In curtea Inspectoratului Judetean al Politiei de Frontiera Constanta, intr-o cladire de birouri, a fost amenajat un sector special cu trei incaperi, unde va functiona Centrul de Comanda si Control. Aici se centralizeaza toate datele. Serviciul de monitorizare al SCOMAR va functiona in regim 24 de ore din 24. Vor fi aduse echipamente profesionale dintre cele mai avansate existente in lume la aceasta ora, calculatoare de ultima generatie, ecrane digitale de proiectie si statii de receptie a datelor. Sistemele de receptie vor fi amplasate chiar pe un releu deja existent in curtea inspectoratului. O baza de date foarte complexa ce urmeaza sa fie pusa la punct in perioada urmatoare va fi instalata pe serverele Frontierei. Aceasta va cuprinde informatii foarte complexe specifice activitatii de control. Parte din date vor fi furnizate si de partenerii externi europeni, cei care au si ajutat de fapt la crearea sistemului. Din acest proiect va face parte si o echipa de scafandri. Intr-o incapere alaturata celei de monitorizare se va amenja o sala de sedinte unde se vor lua deciziile importante de actionare, in cazuri deosebite, cand patrunde in apele teritoriale o nava straina fara aprobare de exemplu. In situatii exceptionale, informatiile pot fi trimise la Bucuresti, pentru un for de decizie la nivel de minister.
Pentru implementarea acestui proiect a fost nevoie de finantari externe. Astfel, fazele de constructie si de achizitie de echipamente au fost finantate din foduri europene PHARE, care insumeaza circa 31 de milioane de euro. Restul cheltuielilor vor fi acoperite din surse interne.

4.9. SCOMAR observa si 30 km de uscat

Acelasi sistem de camere poate functiona foarte bine si pe uscat. Raza de actiune este limitata insa de natura reliefului. Astfel, daca se detecteaza un vehicul sau o persoana suspecta, pe o raza de actiune de 30 de kilometri in interiorul tarii, camerele, ce functioneaza indiferent de lumina disponibila sau de conditiile meteo, dau pe ecranele din centrul de comanda o imagine suficient de clara pentru ca obiectul urmarit sa poata fi localizat cu mare precizie si, eventual, sa fie interceptat pe o unitate mobila. Ideal ar fi ca In SCOMAR sa fie utilizate si alte mijloace de deplasare, inclusiv elicoptere disponibile special pentru acest lucru, dar ramane de vazut daca se vor aloca fonduri si pentru acestea. Deocamdata, Politia de Frontiera are in dotare masini de teren, ambarcatiuni maritime si fluviale, ATV-uri pentru uscat, barci pneumatice si “rapide”, absolut necesare acestui sistem complex. Odata primit semnalul radar, intra in actiune imaginea video. Daca se semnalizeaza, de exemplu, o trecere ilegala a frontierei, imediat un echipaj este alertat. Este tinuta in permanenta legatura cu acesta prin statii si sunt comunicate datele exacte de pozitionare pentru ca prinderea trecatorului clandestin sau a grupului sa se faca rapid.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA

Sistemul integrat pentru securitatea frontierei reprezinta una dintre cele mai dificile provocari, atât din punct de vedere conceptual, cât si din punct de vedere al proiectarii si realizarii acestui mecanism deosebit de complex.
Complexitatea este data de multitudinea structurilor participante, eterogenitatea lor, extinderea spatiala si temporala, dinamica vehicularii informatiilor, ritmul rapid în care se succed evenimentele la frontiera.

Noul sistem va eficientiza munca la frontiera: SCOMAR va fi unul dintre punctele tari care vor conta in momentul intrarii Romaniei in spatiul Schengen. Se va integra in sistemul national de securizare a frontierei si va duce la folosirea mai eficienta a logisticii, pentru ca vom avea posibilitatea sa actionam punctual. Pe de alta parte, importanta SCOMAR este data si de faptul ca asigura securitatea unei parti a frontierei Uninunii Europene. Trebuie subliniat insa ca de acest sistem se va folosi si M Ap N.

În concluzii și propunerile de lege ferenda sunt prezentate unele caracteristici comune și diferențe care există în legislațiile statelor examinate, precum și unele propuneri de adoptare a unor acte normative în scopul aderării României la spațiul Schengen.

Reglementările privind libera circulație a persoanelor au evoluat în timp, o dată cu Uniunea Europeană. Primele prevederi referitoare la libera circulație a persoanelor au fost menționate în Tratatul de la Roma din 1957, care stabilea eliminarea între statele membre a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalului și statua că este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate. În sfârșit, la 18 iunie 2004, șefii de state din cele 25 de state membre au adoptat, în unanimitate, Tratatul instituind o Constituție pentru Europa, ce cuprinde dispoziții referitoare la libera circulație a persoanelor.

În tot acest timp, Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a pronunțat în mai multe rânduri asupra prevederilor ce au instituit libertatea de mișcare a persoanelor, interpretându-le și pronunțându-se asupra întinderii acestui drept.

Libertatea de mișcare a persoanelor nu ar putea fi însă completă fără libertatea stabilirii reședinței, facilitând astfel punerea în practică a unuia dintre drepturile fundamentale ale cetățenilor acestui spațiu comun: dreptul de a trăi și de a munci, la alegere, în oricare stat membru al Uniunii Europene, pentru un salariu și un regim de impozitare similare, având acces la educație și formare profesională, beneficiind de protecție socială și având dreptul de alegere și de a fi ales în scrutinurile europene, în aceleași condiții ca și cetățenii țării de reședință. Toate aceste drepturi ce le-au fost acordate cetățenilor comunitari s-au bazat pe principiul nediscriminării pe baza cetățeniei. Totuși, statele membre pot limita dreptul liberi circulații pentru rațiuni de ordine, securitate sau sănătate publică.

În ceea ce privește țara noastră, una dintre condițiile necesare pentru ca România să adere la Uniunea Europeană este să adopte și să pună în practică legislația europeană. Aceasta este împărțită în 31 de domenii, care fac obiectul așa-numitelor capitole de negociere. Procesul de negociere se referă la adoptarea de către România a unor reglementări similare celor europene și prezentarea unui program detaliat al adoptării întregului acquis în domeniu.

România a deschis capitolul privind libera circulație a persoanelor în primul semestru al anului 2002, și negocierile au fost închise provizoriu la data de 9 decembrie 2003.

România a acceptat integral acquis-ul comunitar din domeniu, în vigoare la data de 31 decembrie 2002, inclusiv aranjamentul tranzitoriu referitor la libera circulație a forței de muncă, propus de Uniunea Europeană.

În virtutea acestui aranjament, România își rezervă dreptul să aplice cetățenilor unui stat membru măsuri naționale echivalente celor aplicate de acel stat membru României cu privire la libera circulație a forței de muncă și furnizarea de servicii.

Acquis-ul acoperă patru mari domenii:

recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale;

drepturile cetățenilor;

libera circulație a lucrătorilor;

coordonarea schemelor de protecție socială.

I. Recunoasterea reciprocă a calificarilor profesionale reprezintă unul din punctele forte prevăzute în Raportul de monitorizare a României pe 2005.

II. Drepturile cetățenești sunt: dreptul la vot și dreptul de reședință. Primul garantează dreptul tuturor cetățenilor UE de a participa activ la viața politică a Uniunii. Dreptul de reședință, care includea inițial doar prevederi în ceea ce privește forța de muncă, a fost extins și la persoanele inactive.

Punerea în aplicare a directivelor privind dreptul la vot va impune, în unele cazuri, modificări ale Constituțiilor din noile state membre.

III. Libera circulatie a fortei de munca este punctul central al acestui capitol. Importanța politică și practică a acestui domeniu al acquis-lui, sensibilitățile și incertitudinile care înconjoară mobilitatea forței de muncă au determinat Uniunea Europeană să propună o perioadă de tranziție – singura de acest fel propusă de UE până în prezent în cadrul negocierilor.

IV. Aplicarea acquis-ului privind coordonarea sistemelor de protecție socială impune existența unor structuri și a unei capacități administrative suficient dezvoltate. Tuturor țărilor candidate li s-a solicitat să confirme că sunt pregătite să își asume obligațiile legate de transferurile financiare implicate de coordonarea schemelor de protecție socială. Coordonarea sistemelor de protecție socială este și ea reglementată prin acquis și va fi aplicabilă din prima zi de după aderare.

Prin actele normative adoptate de Uniunea Europeană în domeniul liberei circulații a persoanelor se urmărește, din punct de vedere economic, să se creeze, în primul rând, o piață unică a forței de muncă, iar din punct de vedere politic, să se realizeze o mai mare coeziune a popoarelor ce compun Uniunea Europeană prin eliminarea barierelor privind migrația și promovarea unei „cetățenii comunitare”. Aceasta din urmă reprezentând temelia liberei circulații a persoanelor, cetățenia Uniunii Europene oferind drepturi cetățenilor statelor membre și consolidând protecția intereselor acestora.

Aspectele ce vor fi tratate în capitolul de față și care privesc câteva propuneri de lege ferenda se referă la raportul dintre dreptul comunitar și norma națională dar și modul în care a fost respectată această normă de către statul român ca stat membru al Uniunii Europene.

Prezentul studiu comparat al legislației statelor lumii în materia regimului juridic al străinilor ne duce la concluzia că marile sisteme de drept se apropie în privința regulilor comune, procedurilor și instituțiilor. În mod deosebit trebuie să remarcăm dezvoltarea unitară a legislațiilor naționale ale statelor europene care tinde să formeze o mare familie de drept cu reguli uniforme și foarte similare în acest domeniu.

Sistemul de drept civil (romano–germanic) și sistemul common law european încep în mod treptat să se apropie și să formeze un nou sistem de drept. Domeniul străinilor conține cele mai multe norme și reguli uniforme datorită în principal Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985, a Convenției de Aplicare a Acordului de la Schengen din 19 iunie 1990, dar și a Convenției de la Dublin din 1990 și Regulamentului (EC) nr. 343/2003 (Dublin II) privind refugiații.

Dezvoltarea unei politici comune în materia regimului juridic al străinilor în Uniunea Europeană constituie o sursă de inspirație pentru toate statele lumii preocupate de controlul imigrărilor, în special de natură economică și de o mai bună gestionare a frontierelor. Dacă în urmă cu douăzeci de ani Statele Unite ale Americii și Canada aveau legislația cea mai dezvoltată în materia străinilor și a condițiilor de intrare, ședere, imigrare, în prezent Uniunea Europeană dezvoltă o politică comună de imigrație, al cărui scop declarat este de a asigura, în toate etapele, gestionarea eficientă a fluxurilor de imigranți, tratamentul echitabil al resortisanților țărilor terțe cu ședere legală, precum și combaterea imigrației ilegale și a traficului de persoane.

În toate sistemele de drept întâlnim principii generale și norme de drept care apropie legislațiile în materia străinilor și elimină deosebirile care existau în urmă cu 50 de ani. Astfel:

1. Viza a devenit un instrument de control al intrării, șederii și ieșirii străinilor. Regula generală este că în lipsa unor acorduri bilaterale sau multilaterale vizele sunt obligatorii și sunt acordate, în principal, de misiunile diplomatice și oficiile consulare. Statele lumii au renunțat la acordarea vizei la graniță pentru a preveni imigrația ilegală. Vizele sunt aplicate în documentele de călătorie sub formă de colant, care conține elemente de securizare greu de falsificat. În spațiul Schengen un stat poate acorda o viză uniformă care îl îndreptățește pe străin să călătorească 90 de zile pe semestru în mai multe țări. Vizele care depășesc 90 de zile pot fi acordate de un stat membru Schengen în capacitate națională străinului care va călători numai pe teritoriul acestui stat.

2. Documentul de călătorie solicitat de toate statele lumii este pașaportul, valabil pe 5 ani, iar viza se aplică numai dacă valabilitatea pașaportului nu expiră în 6 luni. Noile tipuri de pașapoarte eliberate în statele europene conțin elemente de securizare, iar în viitor se vor elibera pașapoarte uniforme. Între statele membre ale Uniunii Europene circulația se face numai pe bază de carte de identitate, la fel și în spațiul nord american, circulația cetățenilor americani și canadieni se face pe baza cărții de identitate.

3. Condițiile de intrare a străinilor stabilite în legislațiile naționale din toate sistemele de drept sunt în mare parte asemănătoare, ele cer existența unui pașaport valabil, a unei vize în pașaport, a unor sume de bani, invitații, garanții de sprijin financiar, astfel încât străinul să nu fie o povară pentru statul primitor și să aibă suficiente mijloace financiare pentru întreținerea sa și a familiei până la returnarea în țara de origine. În situația în care nu îndeplinesc condițiile de intrare sau sunt deja ilegal pe teritoriul unui stat pot fi returnați în baza acordurilor de readmisie sau a practicii internaționale privind returnarea de la frontieră, deportarea sau în anumite situații expulzarea. Extrădarea ca măsură de scoatere a străinului de pe teritoriul unui stat se face pe baza acordurilor bilaterale dintre state sau a practicii lor comune.

4. Acordarea vizelor străinilor se face în toate legislațiile statelor lumii în funcție de categoriile de străini, durata și scopul vizitei. Străinul sosit la frontieră cu o anumită categorie și simbol de viză pentru care a aplicat nu poate schimba motivele pentru care dorește să intre pe teritoriul unui stat.

5. Statele membre U.E., în baza experienței acumulate de grupul de state Schengen, au trecut la folosirea a patru categorii de vize: viză tranzit aeroportuar (A), viză tranzit (B), viză de scurtă ședere (C) și viză de lungă ședere (D). Înscrierea în colantele de viză a simbolurilor acestor vize facilitează controlul intrării străinilor la frontierele externe ale Uniunii Europene.

6. Străinului care este în posesia unei vize poate să i se refuze intrarea. Regula în toate statele lumii este că o viză nu înseamnă și dreptul de intrare, ședere și tranzitarea teritoriului unui stat. Autoritățile de frontieră pot constata că străinul nu îndeplinește condițiile inițiale de la acordarea vizei sau că au intervenit alte evenimente de natură a i se refuza intrarea străinului.

7. Controlul frontierelor este preluat în majoritatea statelor lumii de poliția de imigrare și s-a renunțat la gestionarea frontierelor și a problemelor străinilor de către forțele militare. Legiuitorul din fiecare stat a introdus în legislația privind străinii prevederi pentru protejarea intereselor proprii de securitate, a propriilor cetățeni și ordinea publică, astfel încât orice străin să poată fi oprit la punctul de frontieră. În anumite situații chiar și tranzitul cetățenilor unor state poate fi oprit dacă afectează obligațiile internaționale ale statului respectiv. Se poate spune că în materie de intrarea străinilor pe teritoriul său, orice stat are un drept discreționar pe care îl exercită în funcție de interesele sale de securitate.

8. În spațiul Schengen controlul la frontieră pentru cetățenii U.E. a fost desființat gradual și înlocuit cu o simplă observare vizuală la punctele de trecere internațională. Frontierele externe ale U.E. sunt în prezent principalele puncte de control, tranzit, intrare și ieșire a străinului. Străinul care are o viză uniformă valabilă este supus controlului la frontiera externă a U.E. și poate circula liber în spațiul Schengen. Fără îndoială, că această reglementare este considerată cea mai modernă și progresistă metodă de facilitare a circulației persoanelor între state.

9. Regula admiterii controlată a intrării și șederii străinilor în scopul desfășurării unor activități lucrative o întâlnim în statele dezvoltate, care prin lege stabilesc și plafoane anuale pentru anumite categorii de profesii sau cetățeni. Statele Unite ale Americii a fost țara care, datorită istoricului său în materie de imigrare a străinilor, au dezvoltat ample instituții pentru pirmirea lor și au introdus cote anuale sub diferite forme, inclusiv în anii din urmă sub forma „Loteriei vizelor”. Guvernele multor state din lume și-au coordonat politicile de admitere a străinilor cu necesitățile economiei și a pieței forței de muncă. Concomitent au dezvoltat programe de asistență pentru rezidenții străini pentru o mai ușoară integrare în societatea statului primitor.

10. Dreptul de ședere acordat străinului, din diferite motive (studii, afaceri, pensionare etc.), îl găsim reglementat în toate legislațiile lumii inclusiv în țări care nu au politici de primire a străinilor.

11. Din anumite motive umanitare și pentru protecția străinului, majoritatea statelor lumii au adoptat legislații care să reflecte preocuparea pentru respectarea drepturilor omului, în special în materia azilului. Uniunea Europeană dezvoltă o politică comună în domeniul azilului și protecției temporare care să fie conformă cu prevederile Convenției de la Geneva din 1951 și cu Protocolul din 1967 cu privire la statutul refugiaților. Se urmărește crearea unui sistem european comun de azil și a unui statut unitar de azil în favoarea străinilor din terțe țări. Sistemul european comun de azil va institui protecție subsidiară pentru resortisanții țărilor terțe care, fără să obțină azil european, au nevoie de protecție internațională. Aceste măsuri sunt menite să întărească capacitatea administrativă a statelor Uniunii Europene de a face față fluxurilor spontane de străini din țările terțe.

12. Drepturile și obligațiile străinilor sunt reglementate în majoritatea legislațiilor statelor lumii. Străinii sunt obligați să respecte legile și reglementările locale. Străinii nu se bucură de drepturi politice, nu pot organiza partide politice sau grupări similare și nu pot participa la manifestări cu caracter politic.

13. În majoritatea legislațiilor statelor lumii sunt stabilite reguli și măsuri pentru favorizarea integrării străinilor și posibilitatea dobândirii cetățeniei statului primitor.

14. Străinii care beneficiază de o formă de protecție se bucură, în majoritatea statelor lumii, de dreptul la muncă, dreptul la locuință, dreptul la asistență medicală și asistență socială, asigurări sociale, dreptul la educație și sunt obligați să se supună regulilor privind regimul juridic al străinilor din statul primitor.

Pe lângă aceste principii și reguli comune întâlnite în legislațiile statelor lumii există și unele diferențe determinate de gradul de dezvoltare legislativă a fiecărui sistem de drept național, norme religioase și tradiționale care devin obstacole în calea circulației persoanelor. În unele state africane și asiatice sunt stabilite numai reguli minime cu privire la regimul juridic al străinilor privind intrarea, ieșirea, șederea, ceea ce dă posibilitatea autorităților locale care gestionează problemele străinilor să decidă arbitrar cu privire la situația acestora. Nu sunt create instituții ale statului pentru gestionarea problemelor străinilor, sunt folosite documente de călătorie și autorizații de ieșire din țară sub formă de vize (ștampile) care crează probleme circulației propriilor cetățeni în spațiul european sau nord american. În unele țări (Pakistan, India, China), libertatea de mișcare a străinilor în interiorul țării este condiționată de obținerea în prealabil a unei aprobări speciale, în care se specifică itinerarul de urmat și data deplasării. În Pakistan, potrivit legilor tradiționale din anumite provincii, străinii creștini, ca și creștinii autohtoni, nu pot avea drepturi civile egale cu cetățenii pakistanezi musulmani. În Siria, cetățenii din statele arabe sunt preferați, potrivit legii, să ocupe locuri de muncă.

Necesitatea unor completări în reglementările interne în domeniul regimului juridic al străinilor, în perspectiva aderării României la Grupul Schengen al Uniunii Europene, ne determină să prezentăm unele propuneri de lege ferenda, astfel:

1. Modificarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România în scopul introducerii categoriei de viză cu valabilitate teritorială limitată, care va fi eliberată după aderarea României la Acordul Schengen.

2. Modificarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România în vederea instituirii obligativității ca la solicitarea vizei străinii să facă dovada unei asigurări medicale care să acopere orice costuri legate de repatriere din motive medicale, asistență medicală sau de urgență, inclusiv tratament de urgență în spital (Decizia Consiliului 2004/17/EC).

3. Adoptarea unui regulament consular în materie de viză care să faciliteze implementarea deplină a prevederilor Instrucțiunilor Consulare Comune (2003/C310/01).

4. Adoptarea unui act normativ care să conțină prevederi cu privire la realizarea schimbului de informații cu statele membre ale Grupului Schengen în situația eliberării vizelor uniforme de către România, care vor avea valabilitate pe întreg spațiul Schengen.

5. Adoptarea unui act normativ cu privire la organizarea Registrului de evidență a cererilor de viză, aprobărilor și refuzurilor, care să funcționeze în cadrul Centrului Național de Vize, potrivit standardelor Schengen.

6. Elaborarea unui act normativ care să permită României să emită vize pentru un stat Schengen și, de asemenea, care să permită unui stat Schengen să emită vize în numele României, în condițiile prevăzute de acquis-ul comunitar.

7. Adoptarea unui act normativ pentru instituirea și organizarea componentei naționale a Sistemului Informatic privind Vizele (VIS) privind vizele de scurtă ședere. Proiectul VIS reprezintă una din cele mai importante inițiative ale Uniunii Europene din ultimii ani luată în sprijinul asigurării stabilității și securității U.E.

8. Modificarea legislației interne privind taxele de viză și introducerea taxei de viză uniformă, potrivit acquis-ului Schengen. Taxele de viză aplicate de oficiile consulare ale României sunt cuprinse în O.G. nr. 24/1992 privind stabilirea serviciilor consulare și taxelor percepute pentru prestarea acestora și nu corespund acquis-ului comunitar.

9. Modificarea O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România în sensul abrogării prevederilor referitoare la acordarea vizelor pentru marinarii în tranzit, care dublează prevederile Regulamentului (EC) nr. 415/2003 cu privire la acordarea vizelor la graniță pentru marinari în tranzit. Regulamentele sunt obligatorii în integritatea lor și direct aplicabile în statele membre, în conformitate cu Tratatul de instituire a Comunității Europene.

10. Abrogarea H.G. nr. 164 din 13 februarie 2006 privind exceptarea de la obligativitatea vizelor de intrare în România a cetățenilor statelor aflate pe lista pozitivă a Uniunii Europene. Hotărârea de Guvern dublează prevederile Regulamentului (EC) nr. 539/2001 care stabilește lista pozitivă și lista negativă a U.E.

11. Adoptarea unui act normativ privind introducerea în practica consulară românească a colantului de viză uniformă cu caracteristici biometrice, potrivit acquis-ului comunitar.

12. Adoptarea unui act normativ privind aplicarea prevederilor Manualului Schengen pentru recomandări și bune practici în vederea dotării și amenajării oficiilor consulare ale României, potrivit standardelor Schengen.

13. Adoptarea unui act normativ care să reglementeze primirea și selecția muncitorilor străini calificați care să acopere nevoia de forță de muncă din România. Actul normativ ar trebui să conțină prevederi care să faciliteze integrarea străinilor în comunitățile locale, acordarea de drepturi politice, economice și sociale în aceleași condiții cu cetățenii români, după o ședere de 5 ani în România.

14. Elaborarea unei strategii naționale privind atragerea și selecția muncitorilor străini calificați, potrivit practicii comunitare.

15. Adoptarea legislației privind Sistemul de Informații Schengen II. Aplicarea prevederilor Regulamentului Consiliului nr. 2424/2001 privind dezvoltarea celei de-a doua generații a Sistemului de Informații Schengen bazat pe art. 66 al Tratatului U.E. și a Deciziei Consiliului 2001/866/JAI privind dezvoltarea celei de-a doua generații a Sistemului Schengen II bazată pe art. 30(1), art. 31 și art. 34 al Tratatului U.E.

16. Adoptarea unui act normativ care să reglementeze statutul special al personalului diplomatic și consular acreditat în România. O.U.G. nr. 195/2002 privind regimul străinilor în România nu se referă la această categorie de străini, și cum nici altă reglementare nu există în legislația română, considerăm necesar ca aspectele privind evidența personalului diplomatic și consular, eliberarea documentelor de călătorie, prelungirea valabilității lor etc. să fie reglementate printr-un act normativ.

17. Adoptarea unui act normativ cu privire la asistența și protecția consulară pe care trebuie să o acorde misiunile diplomatice și consulare ale României cetățeanului european, apatridului și refugiatului, al cărui statut de refugiat a fost recunoscut de un stat membru U.E., aflat în nevoie de protecție pe teritoriul unui stat terț.

Am prezentat câteva propuneri de lege ferenda, fără a avea pretenția de a fi epuizat toate soluțiile care se cer a fi reglementate în domeniul regimului juridic al străinilor în România.

BIBLIOGRAFIE

Mihaela Crăcană , Marcel Căpățână , Libera circulație a persoanelor , bunurilor ,serviciilor și capitalurilor , Ed. Tritonic, București , 2007 ;

Lucian Gabriel Pereș , Globalizarea în raport cu libera circulație , Ed. Sitech , 2009;

Tudorel Ștefan , Beatrice Andreșan –Grigoriu, Drept comunitar , Ed.C.H.Beck,2009;

Nastasia Covaci ,Cetățenia europeană.Românii –cetățeni europeni, Ed. Sitech;

Eduard Dragomir, Dan Niță , Cetățenia Europeană, Ed. Nomina Lex, 2010 ;

Ioan Muraru- Cetățenia Europeană:Cetățenii , străinii și apatrizii în dreptul românesc și european -București , Ed. All, 2003;

Roxana Maria Popescu , Mihaela Augustina Dumitrașcu , Augustin Fuerea, Drept comunitar European , Ed. Pro Universitaria , 2004;

Lorena Păvălan Stuparu ,De la cetățenia clasică la eurocetățenie .Între realitate și utopie , Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale , București, 2009;

Ion P.Filipescu , Augustin Fuerea , Drept instituțional comunitar European , Ed a II-a , Ed. Actami , 1996 ;

Beatrice Andreșan-Grigoriu , Tudorel Ștefan ,Tratatele Uniunii Europene , Versiune consolidată , Ed. Hamangiu , 2009 ;

Cătălin Zamfir, Simona Ștefănescu , Enciclopedia dezvoltării sociale , Ed Polirom Iași , 2007 ;

I. Bădescu , I.Mihăilesccu , I.N. Sava , Geopolitica integrare, globalizare, Ed . Mica Valahie , București , 2003 ;

Aurel Vasile Sime, Gabi Eșanu , Migrație și globalizare , Ed. Detectiv , 2005 ;

Lazăr Cârjan, Aurel -Vasile Sime, Dreptul la liberă circulație în contextual globalizării , în “Globalizare și iedentitate națională”, Ed. Ministerului Administrației și Internelor , 2006 ;

Dan Drugă, Legislația UE în domeniul migrației ., Revista Sfera Politicii, nr. 166/2011 ;

Ion . P. Filipescu , Augustin Fuerea, Drept instituțional comunitar european , Ed. Actami, București , 1994;

Marin Voicu ,Uniunea Europeană înainte și după Ttatatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic , București, 2009 ;

Dan Drugă, Legislația UE în domeniul migrației ., Revista Sfear Politicii, nr. 166/2011 ;

C. Barnard, The substantive law of the EU , The four freedoms, Oxford University Press,2010;

Cristian Bocancea ,Migrație , aculturație și valori politice , Revista „Sfera politicii „ , nr. 166/2011;

Cristina Elena Bobu , Politica UE în domeniul migrației –mai multe fațete ale aceluiași fenomen -, Revista „ Sfera politicii” , nr. 137 ;

Ionel Tiberiu , Sisteme informatice europene folosite în cooperarea Schengen , articol publicat în lucrarea, Cooperarea operațională transfrontalieră și prin sisteme informatice la frontiera Schengen “ , Ed. Pro Universitaria , 2008 ;

O. Ținca, Noțiunea de lucrător în dreptul securității sociale al Uniunii Europene, în R.R.D.M. nr.4/2010;

Nicolae Voiculescu, Drept comunitar al muncii, Ed. Rosetti, București, 2005;

Ovidiu Ținca , Drept social european, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

Augustin Fuerea , Mnaualul Uniunii Europene , Ed Universul Juridic , 2006;

Daniela Luminita Constantin , Valentina Vasile , Diana Preda , Luminita Nicolescu , IER, Studii de impact II , Fenomenul migrationist din perspectiva aderării României la UE , Studiul 5 , Bucuresti , 2004 ;

Ion Suceavă , Interpol la început de mileniu , Ed. Meronia, București, 2007 .

Legislație

Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană ;

Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană ;

Tratatul de la Amsterdam privind Uniunea Europeană ;

Actul Unic European;

Acordul Schengen și Convenția de Aplicare a Acordului Schengen;

Tratatul de la Lisabona ;

Regulamentul nr. 562/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 15 03 2006 privind crearea unui Cod Comunitar asupra regulilor ce stau la baza liberei circulații a persoanelor peste frontiere ( Codul Frontierelor Schengen );

Programul de la Stockholm –o Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora Directiva Parlamentului European și a Consiliului 2004/38/CE din 29 04 2004 a Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor acestora;

Directiva Consiliului 77/CE din 25 iulie 1977 privind educația copiilor lucrătorilor migranți;

Regulamentul Comisiei 1251/70 din 29 iunie 1970 cu privire la dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajați în acel stat;

Regulamentul Consiliului nr. 1612/68 cu privire la libera circulație a lucrătorilor în cadrul comunității;

Catalogul Schengen al Uniunii Europene;

Declarația Universală a Drepturilor Omului ;

Strategia națională de management integrat al frontierei de stat a României pe perioada 2010-2012;

Regulamentul ( CE) 546/2009 din data de 18 06 2009 de modificare a Regulamentului (CE) 1927/2006 privind crearea Fondului European de ajustare la globalizare ;

Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul European de arestare și procedurile de predare între țările membre ;

Regulamentul (CE) nr. 810 /2009 al parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod Comunitar de Vize;

Directiva 115/08/CE privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru repatrierea resortisanților țărilor terțe în regim de ședere ilegală ;

Directiva 85/2005 din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statului de refugiat ;

Directiva 83/2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive , au nevoie de protecție internațională ;

Decizia –cadru 2008/977/ JAI a Consiliului din data de 27 11 2001 privind protecția datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul cooperării polițienești și judiciare în materie penală ;

Directiva nr. 95/46/ CE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 10 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește protecția datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date;

Regulamentul ( CE ) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date;

Decizia 2007/533/JAI privind instituirea , funcționarea și utilizarea SIS II;

Regulamentul 2725/2000 privind înființarea EURODAC pentru compararea amprentelor în scopul aplicării eficiente a Convenției Dublin ;

Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii;

Directiva 2000/43/EC 10 privind implementarea principului tratamentului egal între persoane indiferent de origine rasială sau etnică , din data de 29 iunie 2000;

Directiva 85/2005 din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat;

Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora ;

Regulamentul CE nr. 343/2003 al Consiliului din 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe;

Regulamentul ( UE) nr. 439/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 19 mai 2010 privind înființarea unui Birou European de Sprijin pentru Azil;

Legea 248/ 2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate ;

Hotărârea nr. 94/2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. . 248/2005 privind libera circulație a cetățenilor români în străinătate;

Hotărârea nr. 1864/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulație a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European și pentru stabilirea formei și conținutului documentelor care se eliberează cetățenilor Uniunii Europene și membrilor lor de familie;

Ordonanță de Urgență nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European;

Hotărârea de Guvern nr. 220/09 03 2011 pentru aprobarea Strategiei naționale de management integrat al frontierei de stat a României în perioada 2011-2012;

Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală;

Hotărârea Guvernului nr. 498 /18 mai 2011 pentru aprobarea Strategiei naționale privind imigrația pentru perioada 2011-2014 ;

Legea 122/2006 privind azilul în România.

SITE-URI

– www.sferapoliticii.ro

– www.mae.ro

– www.idd.euro.ubbcluj.ro

– www.europa.eu

– www.ubcr.centraleurope.org

– www.eur-lex.europa.eu

– www.mai.gov.ro

– www.curia.europa.eu

– www.juridice.ro

– www.cij.ro

– www.schiphol.nl

– www.iparomania.ro.ric

– www.ec.europa.eu

– www.circa.europa.eu

– www.arps.ro

– www.ec.europa.eu

– www.anitp.mai.gov.ro