Cooperarea Statelor Privind Combaterea Criminalității Internaționale
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:
Prof.univ.dr. Florian COMAN NICOLAE C. Ana-Alexandra
Bucuresti
-2016-
universitatea româno-americană
facultatea de drept
master drept și relații internaționale
COOPERAREA STATELOR PRIVIND COMBATEREA CRIMINALITĂȚII INTERNAȚIONALE
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: ABSOLVENT:
Prof.univ.dr. Florian COMAN NICOLAE C. Ana-Alexandra
Bucuresti
-2016-
CUPRINS
INTRODUCERE
Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancar, fraudă, șantaj, mită și corupție.
Reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație) cât și opinia publică. Asemenea de delicte și crime comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor; fiind asociată de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifice, ”subculturilor” violenței și crimei profesionalizate.
Deși cauzele recrudescenței violenței și crimei organizate sunt dificil de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta; majoritatea specialiștilor și cercetătorilor consideră că sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.
Dificultățile întâmpinate în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență și crimă violentă întâlnite în diverse societăți cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori, violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce țin de propria lor etiologie. Totodată, aprecierea și definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, de anumite interese politice și sociale, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt însă relative spațial și temporal (atât de la o societatea la alta cât și de la o perioadă la alta).
Violența nu constituie totuși, un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legată de evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor și societăților umane.
Pentru acest motiv unii cercetători și specialiști consideră că violența reprezintă o permanență umană, fiind intens legată de esența umană și de funcționarea societății.
Ea este amplificată în prezent de acte de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și o serie de delicte și crime, ce violează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, jafuri, agresiuni fizice). Alături de violența primitivă, ocazională, pasională sau utilitară se constată amplificarea și proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste.
Asistăm la o așa numită ”internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul diferitelor societăți, state și națiuni prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de delicte și crime, ce transgresează și interpenetrează noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate la nivel național și internațional.
Dezvăluirea cauzelor fenomenului infracțional nu poate fi realizată decât printr-o cercetare care să exploateze toate laturile acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens investigații cu caracter sociologic, psihologic, juridic, psihiatric, biologic și antropologic.
Afirmarea caracterului complex biopsihosociolegal al criminalității și înlăturarea, prin acest concept, a susținerilor biologizante, psiho-sociologizante, corespunde realității obiective și reprezintă una din premisele majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice.
CAPITOLUL I.
NOȚIUNI INTRODUCTIVE
1)Noțiunea de infracțiune
Considerăm necesar să scoatem în evidență aspectele privitoare la infracțiune, ce constituie în fapt fundamente ale dreptului penal, acceptate în legislația penală internă a statelor, deoarece asemenea concepte stau și la baza reglementărilor internaționale privind reprimarea infracțiunilor. Ele au inspirat pe autorii convențiilor internaționale prin care sunt incriminate diferite categorii sau
anumite infracțiuni concrete. În cuprinsul respectivelor convenții sunt formulate reglementari ce constituie o sinteză între instituțiile de drept penal intern și instituțiile proprii dreptului internațional public.
Infracțiunea reprezintă fapta ce prezintă pericol social, este săvârșita cu vinovăție și este prevăzuta de legea penală . Infracțiunea este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, perceptibil prin simțurile noastre. Fapta poate consta într-o acțiune sau inacțiune, un fapt concret ce contravine normelor prescrise de lege sau lipsa unui fapt prescris de lege ca o obligație într-oîmprejurare dată. Aceasta cuprinde și urmările socialmente periculoase, deci și modificările produse înmod conștient ori care se puteau produce prin acțiunea sau inacțiunea respectivă. Pentru ca fapta să fie pedepsită, este necesar să existe și o legătură de cauzalitate directă sau imediată între fapta respectivă și rezultatul socialmente periculos produs.
2) Noțiunea de infracțiune transnațională
Conceptul de crimă organizată transfrontalieră este determinat de conexiunea cu săvârșirea unei infracțiuni cu consecințe internaționale.
Criminalitatea internațională se manifestă prin săvârșirea infracțiunilor internaționale .
Crimele contra păcii și securității internaționale, crimele de război și crimele contra umanității constituie pericole de o gravitate deosebită la adresa omenirii. Aceste infracțiuni sunt comise de către organe, organizații și instituții guvernamentale sau persoane particulare care acționează în calitate de agenți ai statului ori din însărcinarea acestuia.
În lucrarea noastră, vom analiza în continuare faptele penale care de regulă sunt săvârșite de către persoane care nu au calitatea de agenți ai statului și care nu acționează din însărcinarea sau în numele unor guverne. Unele infracțiuni prezintă un grad de pericol deosebit și, chiar dacă acestea se
comit în cadrul dreptului strict intern (făptuitorul comite o astfel de faptă pe teritoriul statului al cărui cetățean este), totuși, având în vedere posibila „expansiune internațională” a cazului respectiv, statele sunt interesate de reprimare .
Noțiunea de infracțiune internațională este de dată recentă, cu toate că unele legislații naționale conțin mai de mult prevederi juridice referitoare la reprimarea faptelor de acest gen. Astfel, Constituția S.U.A. din 1787 și cea a Confederației Elvetice cuprind dispoziții în temeiul cărora organele interne au competențe în reprimarea infracțiunilor internaționale.
Infracțiunea are caracter transnațional dacă :
– este săvârșită atât pe teritoriul unui stat, cât și în afara teritoriului acestuia;
loc, în tot sau în parte, pe teritoriul altui stat;
– este săvârșită pe teritoriul unui stat de un grup infracțional organizat care desfășoară activități infracționale în două sau mai multe state;
– este săvârșită pe teritoriul unui stat, dar rezultatul acesteia se produce pe teritoriul altui stat.
Potrivit Dicționarului de drept internațional public, infracțiunea internațională constituie fapta contrară principiilor și normelor dreptului internațional public săvârșită de către state (organe centrale sau locale), organizații internaționale sau persoane particulare și care atrage răspunderea internațională a celui vinovat .
3) Clasificarea infracțiunilor internaționale
Clasificarea infracțiunilor internaționale se poate face potrivit următoarelor criterii:
– după subiectul infracțiunii, distingem infracțiuni al căror subiect nu poate fi decât statul, adică infracțiunile comise de organele statului în numele și pe seama statului și infracțiunile al căror subiect este individul ca persoană particulară (traficul de droguri, terorismul, pirateria, traficul de persoane etc.);
– după scopul urmărit de autor, infracțiunile internaționale pot avea un scop politic ori ideologic, în care sunt încadrate crimele contra umanității, inclusiv genocidul, crimele de război și terorismul internațional;
– un alt criteriu este timpul în care se comit asemenea fapte (în timp de pace sau în timp de război).
4) Conceptul de criminalitate transfrontalieră
Criminalitatea ca fenomen social desemnează ansamblul faptelor de natură penală, incriminate în legile penale și în legile speciale, cuprinzând dispoziții penale, care se produc într-o societate într-un anumit interval de timp.
Din punctul de vedere al intensității și al pericolului social produs, criminalitatea poate fi :
– criminalitate locală;
– criminalitatea regională;
– criminalitatea organizată transfrontalieră (transnațională).
În structura internă a fiecărui tip de criminalitate, dintre cele trei menționate mai sus,distingem următoarele categorii de criminalitate:
– criminalitate îndreptată împotriva vieții, sănătății și integrității corporale a persoanei;
– criminalitate a afacerilor, îndreptată împotriva patrimoniului, a proprietății și afacerilor în general, care, la rândul ei, are o componentă economico – financiară, financiar – bancară și informatică.
Dezvoltarea criminalității transfrontaliere nu a fost contracarată de acțiuni de aceeași rapiditate și competență. Deși majoritatea statelor au legi de combatere a criminalității și de pedepsire a autorilor faptelor de natură penală, acestea se dovedesc insuficiente pentru combaterea eficientă și efectivă a fenomenului criminalității transfrontaliere, deoarece combaterea criminalității la nivel
național, oricât ar fi de competentă, rămâne o acțiune cu influență limitată în raport cu caracterul transfrontalier al fenomenului criminalității organizate transfrontaliere. Modalitatea eficientă de combatere a acestei amenințări trebuie să implice o dimensiune regională și internațională, pe lângă dimensiunea națională, prin acțiunile convergente ale organelor de aplicare a legii din toate țările.
CAPITOLUL II.
CRIMINALITATEA –FLAGEL AL LUMII CONTEMPORANE
1)Noțiunea de criminalitate și trăsăturile criminalității
Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate. Din acest punct de vedere concepem noțiunea de criminalitate în două sensuri:
Sensul larg, unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.
Sensul restrîns, unde prin criminalitate în sens restrîns înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.
Actul criminal reprezintă, în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică și statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate.
Criminalitatea este un fenomen social și, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută și studiată.
Conceptele de criminalitate cu un conținut mai restrîns:
criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;
criminalitatea de gen (criminalitatea de violență, criminalitatea referitoare la viața sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracțiunilor la care se referă;
criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviștilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;
criminalitatea de spațiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din lumea arabă, criminalitatea din țările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.
Fenomenologia criminalității presupune totalitatea infracțiunilor penale, care sînt comise într-o anumită perioadă de timp și într-o anumită societate. Rușii consideră criminalitatea ca un fenomen caracteristic prin orice formațiune social – economică, fiind determinată atît de cauze generale, cît și de cauze și condiții stabilite în mod concret, și anume cele sociale, politice, culturare, economice, istorice, etc.
Sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.
Trăsăturile criminalității:
a) Caracterul social de masă – se caracterizează printr-o totalitate de infracțiuni, comise într-o societate respectivă, într-o perioadă de timp determinată.
b) Caracterul de fenomen uman complex – majoritatea autorilor recunosc faptul că nu pot fi explicate comportamentele infracționale, avînd în vedere diversitatea modalităților de săvîrșire a infracțiunilor. Aici nu putem analiza doar un factor care conduce la săvîrșirea actului ilicit, ci trebuie avute în vedere factorii generali de mediu (sociali, biologici, psihologici, morali);
c) Caracterul evolutiv, care exprimă ideea persistenței fenomenului infracțional, structura și dinamica sînt diferite de la o epocă la alta, de la o o zonă geografică la alta.
d) Caracterul anti-social, dăunător – se caracterizează prin faptul că fenomenul criminalității, faptele antisociale provoacă daune destul de mari societății. Crima, în esența sa, comportă un pericol sporit în societate, atentînd la ordinea și securitatea publicului.
e) Caracterul variat al criminalității – care derivă din varietatea infracțiunilor încriminate prin legea penală și varietatea formelor de exprimare concretă a infractorilor prin infracțiunile săvîrșite. Așa cum nu există doi indivizi identici, tot așa nu există două infracțiuni, chiar de același tip identice.
f) Caracterul cauzal al criminalității – constă în aceea că criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara unui proces cauzal.
2. Formele criminalitățiiÎn teoria și practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară. Astfel, formele criminalității, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:
Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracțiunilor) săvîrșite sau pretins săvîrșite, care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plîngere directă – și este cunoscută.
Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiți și cunoscuți (ori bănuiți că sunt autorii adevărați).
Criminalitatea deferită justiției reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluționare în instanța de judecată.
Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărîre penală definitivă. Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.
Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate și, deci, nedescoperite și nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoștința organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate.
În paralel cu cercetarea formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară, criminologia cercetează și alte forme ale criminalității, ca:
Formele criminalității după valorile sociale periclitate;
La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrșite, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii și grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar și coerent.
Formele criminalității după făptuitori;
Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulți oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o și față de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Acești oameni alcătuiesc așa-numita populație penală asupra căreia își concentrează eforturile forțele statului (poliția, procuratura, justiția etc.).
Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențînd starea, structura și dinamica ei. În studiile și cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, și anume:
copilăria (0-12 ani);
adolescența (12-22 ani);
tinerețea (22-35 ani);
vîrsta adultă (35-60/65 ani);
vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).
Formele criminalității după gravitate.Cunoașterea criminalității după gradul de gravitate este la fel de importantă ca și toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca și în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM: unde, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:
Infracțiuni ușoare;
Infracțiuni mai puțin grave;
Infracțiuni grave;
Infracțiuni deosebit de grave;
Infracțiuni excepțional de grave.
3. Indicele criminalității: starea; structura; nivelul; dinamica
În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura și dinamica.
Nivelul criminalității este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrșite și a persoanelor ce le-au comis, precum și prin coeficienți sau indici relativi ai criminalității.
Menționăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalității se utilizează combinarea a două noțiuni: starea și nivelul criminalității.
Starea criminalității reprezintă numărul infracțiunilor săvîrșite și al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită. Nivelul criminalității reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracțiuni săvîrșite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populație, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.
Alături de starea criminalității, o altă metodă este compararea. Compararea în spațiu permite compararea criminalității din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit. Compararea în timp constă în compararea criminalității, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.
Dinamica criminalității reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparație cu intervale de timp și spațiu succesive, reflectînd cursul general al criminalității și tendințele sale.
În asemenea mod, dinamica criminalității permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît și prognoze pentru desfășurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.
Starea criminalității, desemnează situația dimensională (spațial-temporală) a criminalității în societate, se utilizează și conceptul de structură a criminalității. Structura desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realității materiale, obiective, precum și organizarea fiecărui element component unul față de altul. Dacă starea criminalității reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative.
4. Cauzalitatea criminalității
Cauzalitatea constată dependența dintre diferite fenomene și stabilește caracterul acestei dependențe, care constă în accea că un fenomen (cauza) în anumite condiții, generează alt fenomen (efect).
Cauzalitatea este o formă a interacțiunii dintre fenomene și procese, este tipul principal de determinare și reprezintă prin sine, legătura obiectivă dintre 2 fenomene: cauza și efectul.
Prin cauză înțelegem fenomenul care în mod obiectiv și necesar generează alt fenomen.
Cauza se deosebește de condiție, care este un fenomen ce favorizează, ajută producerea unui alt fenomen. Spre exemplu: procurarea unei arme cu care criminalul comite omorul este o condiție. Deci, specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, dar ajută la producerea lui. Deci, cauzele și condițiile acționează împreună dar au contribuții diferite.
În criminologie, deosebim următoarele tipuri de cauze:
a) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime;
Cauzele legate de persoana criminalului;
Cauzele referitoare la mediu.
b) Cauzele obiective care ar fi legate de aspecte materiale, cum ar fi:
Sărăcia;
Lipsuri materiale;
c) Cauzele subiective, care se referă la aspectele psihice ale infractorului:
Temperamentul;
Caracterul;
d) Cauzele pricipale care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;
e) Cauzele declanșatoare care provoacă trecerea la act:
O ceartă sau conflict;
f) Cauzele ereditare care aparțin elementelor dobîndite prin naștere:
Debilitatea mintală;
Alte boli de natură psihică.
Cauzele de dezvoltare care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
În literatura ciminologică se utilizează și termenul de „factor”, prin care se înțelege o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalității sau cauzele criminalității ar avea același sens. Totuși, după părerea unor criminologi, ca de exemplu Igor Ciobanu, prin factor se înțelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît cauza cît și o condiție.
În criminologia națională, una dintre cele mai reușite clasificări, este făcută de G. Gladkii:
a) Factorii economici;
b) Factorii sociali;
c) Factorii demografici;
d) Factorii politici;
e) Factorii juridici;
În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:
Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului și cauze referitoare la mediu;
cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);
cauze parțiale, care privesc un segment dintr-un lanț de cauze;
cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;
cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;
cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;
cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;
cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorința de răzbunare;
cauze declanșatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;
cauze ereditare, care aparțin elementelor dobîndite prin naștere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;
cauze de dezvoltare, care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului, la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.
Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:
cauze fizice (anatomice-morfologice);
cauze fiziologice (precum și endocrinologice);
cauze psihice;
cauze sociale.
2)Factori care genereaza sau favorizeaza criminalitatea
Activitatea de prevenire este strans legata de explicarea cauzala a infractiunii. A preveni o infractiune inseamna a actiona in vederea preintampinarii unui proces cauzal probabil, susceptibil sa conduca la savarsirea unei infractiuni. Acest lucru presupune cunoasterea cauzelor care, ipotetic, ar
putea determina savarsirea unei infractiuni, spre a sti ce anume ar trebui prevenit, in caz contrar prevenirea fiind desfasurata anarhic si fara rezultat.
Cauza savarsirii unei infractiuni nu trebuie confundata cu cauza producerii rezultatului material aratat in continutul normei de incriminare.
Referitor la cauza savarsirii unei infractiuni avem in vedere procesul cauzal principal, care are ca urmare incalcarea sub orice forma a oricarei dispozitii a legii penale, pe cand cauza producerii rezultatului material vizeaza un proces cauzal secundar, adiacent.
In primul caz, se urmareste explicarea factorilor – biologici, sociali, psihologici – care l-au determinat pe subiect sa incalce legea penala, actiunea subiectului aparand ca efect al unor cauze determinate.
In al doilea caz, se urmareste descifrarea legaturii cauzale dintre activitatea materiala a subiectului si rezultatul concret produs. In aceasta situatie, actiunea subiectului apare drept cauza, iar rezultatul cerut de lege drept efect.
Prin cauza, in sensul aratat, denumim factorii care determina savarsirea infractiunii, iar prin conditii definim factorii care doar favorizeaza savarsirea infractiunii.
Modul de intrepatrundere al cauzelor si conditiilor unui rezultat produs
prin fapta omului este foarte complex, cauzele si conditiile fiind foarte greu de
separat printr-un act volitiv.
De aceea, mai frecvent, se foloseste expresia de factori criminogeni, in sensul de elemente obiective care intervin in producerea unei infractiuni.
In literatura de specialitate sunt prezentate doua perspective din care poate fi analizata infractiunea si, implicit, cauzele ei:
a) Intr-o prima acceptiune, infractiunea poate fi privita ca un fapt individual, ca un act de vointa al unei persoane, indreptat spre obtinerea unui anumit rezultat. Din acest punct de vedere, analiza cauzelor infractiunii presupune cercetarea factorilor care determina modul de a actiona al unei persoane, directia si continutul actului de vointa.
Pana in prezent nu exista o explicatie unitara asupra factorilor care determina sau favorizeaza savarsirea de infractiuni, diferitele terorii criminologice sustinand si argumentand diferite ipoteze:
-de ordin psihologic (cauze psihogene, anormalitatea proceselor psihice);
– de ordin biologic (ereditate, particularitati anatomofiziologice, chimice);
-de ordin social (se considera ca infractiunea isi are cauzalitatea exclusiv in mediul social, individul fiind supus unei determinari absolute din partea conditiilor exterioare).
b) Intr-o a doua acceptiune, teoriile criminologice de inspiratie marxista au promovat un model dogmatic, unilateral si simplist asupra etimologiei infractionalitatii.
Conform acestei teorii, s-a suprasolicitat importanta factorului social, a conditiilor materiale ale societatii, introducandu-se in mod tendentios concepte din arsenalul propriei ideologii (proprietatea privata, existenta claselor antagoniste) in explicarea determinarii cauzelor infractiunii.
Astfel, s-a subestimat importanta factorului individual in producerea actului concret de incalcare a legii, a structurii complexe a personalitatii subiectilor si ponderea realitatilor din sfera microsociala in declansarea infractiunii.
In urma indelungilor cautari, s-a ajuns la concluzia ca infractiunea, ca act in sine, isi are cauza in individ, in modul cum acesta concepe valorile sociale si morale, intelege semnificatia lor, doreste si vrea sa aiba o comportare conforma cerintelor societatii.
Deoarece toate aceste insusiri – cunoastere, vointa, afectivitate – formeaza, in ansamblul lor, personalitatea individului, infractiunea apare ca o manifestare exterioara a unei personalitati imperfecte.
S-a remarcat, de asemenea, ca, la baza actului volitiv nu stau numai elementele din sfera constientului, ci si imbolduri interioare profunde, tinand de subconstient sau de alte zone ale personalitatii individului, ceea ce face ca structura sa biologica sa aiba, uneori, cel putin rolul unei conditii favorizante, daca nu chiar acela de factor determinant al infractiunii.
Concluziile teoretice, validate de practica, asupra procesului cauzal al infractiunii, servesc ca punct de reper pentru activitatea de prevenire.
Aceasta va fi indreptata in mod diferentiat spre modelarea sau remodelarea personalitatii individului, actionandu-se asupra tuturor subsistemelor care compun personalitatea — ratiune, motivatie, afectivitate, vointa — si care stau, in totalitatea lor, la baza declansarii actului volitiv infractional.
Activitatea de prevenire a criminalitatii face parte dintr-o sfera vasta de
preocupari ale statului de drept, incluzand activitatea de prevenire a incalcarii regulilor morale (nescrise), activitatea de prevenire a incalcarii legilor, in general, iar in cadrul acesteia, a incalcarii legilor penale, in special.
Se poate afirma, fara a gresi, ca activitatea de prevenire se prezinta sub forma unor sfere concentrice.
Se impune cu necesitate o delimitare a conceptului de prevenire a criminalitatii de alte concepte care, de-a lungul timpului, i s-au substituit, producand confuzii, atat in plan doctrinar, cat si practic.
Astfel, conceptul de prevenire a infractiunilor a fost delimitat de:
a. Conceptul de activitate educativa are un continut, pe de o parte, mai restrans decat acela de prevenire, care include pe langa activitatea de educare si pe aceea de inlaturare a conditiilor favorizante ale infractiunii, iar, pe de alta parte, are un continut mai larg, deoarece se refera la activitatea general educativa de modelare spirituala a oamenilor;
b. Conceptul de activitate educativ-juridica are un continut mai restrans decat prevenirea (care cuprinde asa cum am aratat si alte activitati decat cele de ordin educativ) si mai larg in masura in care se refera la educarea cetatenilor in spiritul respectarii tuturor legilor tarii;
c. Conceptul de activitate juridico-penala are un continut mare restrans decat acela de prevenire, deoarece se refera numai la activitatea de ordin educativ, care este doar un tip de actiune de prevenire, fara sa epuizeze intreg conceptul;
d. Conceptul de popularizare a legii are un continut mai restrans, deoarece se refera doar la tipul de actiune educativa din cadrul conceptului. Pe de alta parte insa, are o sfera mai larga, in masura in care se are in vedere popularizarea legii in general.
Prin relevarea deosebirilor dintre aceste concepte si acela de prevenire nu inseamna ca subapreciem corelatia certa care exista intre ele si activitatea de prevenire.
Savarsirea infractiunilor este rezultatul, de regula, al unui proces mai indelungat de deteriorare a conditiilor civice, de nereceptionare a activitatii educative globale si a educatiei juridice generale. Astfel, activitatea educativa absoarbe si rezultatele celorlalte activitati educative anterioare. Daca acestea sunt eficiente, atunci educatia antiinfractionala va fi mult inlesnita, daca nu, atunci neajunsurile existente vor trebui remediate in cadrul activitatii educative juridico-penale.
CAPITOLUL III.
CRIMINALITATEA ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII
Criminalitatea a devenit un subiect de preocupare politică, pentru statele lumii și
în special pentru statele europene. Guvernele sunt nevoite de acum încolo să facă față nu doar unei criminalități naționale importante, dar și unei criminalități transfrontaliere în plină evoluție. Acest nou tip de criminalitate obligă sistemele tradiționale de poliție și justiție să descopere metodele cele mai potrivite în ceea ce privește controlul delincvenței.
La originea cooperării dintre forțele de poliție în Europa, miza era aceea a
pregătirii unei riposte instituționale comune în fața amenințării teroriste și a
dezvoltării criminalității transfrontaliere. Mafiile naționale și grupurile teroriste au pus în practică, înaintea tuturor, principiile liberei circulații în Europa.
Sens în care criminalitatea transfrontalieră depășește cu mult cotele alarmante ale efectelor produse la nivel micro și macro social.
Este dificilă realizarea unui bilanț clar al criminalității întrucât, la fel ca în cazul
oricărui act ilegal, se poate observa doar partea de suprafață a aisbergului, după cum se menționează: „ Prin definiție, practicile ilicite caută să scape de ochiul societății.
Frecvența lor și caracteristicile evoluțiilor lor nu pot astfel să permită nicio estimare cantitativă fiabilă și exhaustivă.”
Cu toate acestea criminologii sunt interesați de mult timp de diferitele statistici
privind criminalitatea, aceasta în ciuda numeroaselor obiecții existente conform cărora statisticile oficiale nu pot oferi o idee valabilă asupra realității criminale. Există diferite metode de a realiza un recensământ al nivelului criminalității în general. Pe de altă parte, există foarte puține statistici specifice criminalității transfrontaliere, deoarece fiecare stat își incriminează infracțiunile conform legilor naționale.
Globalizarea are sensuri multiple, ea desemnând pentru diferite segmente ale
opiniei publice internaționalizarea producției și a schimbului, triumful piețelor
financiare și al liberului schimb, era rețelelor internaționale de informație șicomunicare, efectul industriilor culturale transnaționale, presupusa „victorie” a
multinaționalelor asupra guvernelor sau chiar pierderea suveranității naționale .
Globalizarea se manifestă nu numai în domeniul economic, care este determinat, ci și în sfera politică și socială, așa încât putem afirma că în prezent politica internațională nu este făcută numai în state și că puterea poate și este exercitată, atât de guverne cât și de autorități non statale.
Globalizarea este termenul întrebuințat pentru a descrie un proces multicauzal
care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au
repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăților și problemelor din alte spații geografice. Nu s-a descoperit încă o definiție a globalizării într-o formă universal acceptată și, probabil, nici definitivă. Motivul rezidă din faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societăți. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.
Formele criminalitatii
Una dintre formele cele mai îngrijorătoare ale criminalității transfrontaliere este
criminalitatea organizată. Aceasta reprezintă conform Națiunilor Unite “una dintre cele mai de temut provocări pe care le va întâlni colectivitatea mondială.” In consecință, aceasta din urmă tinde să se internaționalizeze făcând cu atât mai dură lupta împotriva acesteia. Prin criminalitate organizată, opinia publică înțelege de cele mai multe ori banditismul structurat la scală internațională.Organizațiile cele mai cunoscute sunt Mafia siciliană , Camorra napolitană, Triadele chinezești, Yakuzele japoneze, Cartelele de droguri columbiene și mexicane, dar mai există multe altele în Rusia și în Europa de Est, neexistând o definiție judiciară a acestui fenomen.
Criminalitatea organizată își are originile în asociații, carteluri și bande
criminale și societăți ecran, având drept scop prioritar crime, exploatarea slăbiciunilor pentru obținerea de câștiguri și profituri, influență și putere prin mijloace legale și ilegale. Metodele utilizate sunt: violență, eliminare, trafic organizat, extorcare, corupție, manipulări, fraude, spălarea banilor iar valorile prejudiciate sunt: viața, libertatea, integritatea fizică, securitatea publică, libertăți democratice .
Aceste amenințări teroriste atât interne cât și externe au reprezentat unul dintre
factorii de stimulare pentru cooperarea în materie de securitate internă. Vom încerca să definim terorismul, înainte de a-i arăta amploarea. Internaționalizarea acestei forme de criminalitate ne va face să ne oprim asupra rolului frontierelor în prevenirea acestui flagel și să redactăm o privire generală asupra premiselor cooperării în acest domeniu.
Spălarea capitalurilor și „banii murdari” a devenit un subiect mediatizat datorită
caracterului său alarmant. Această activitate infracțională constituie fără nici cea mai mică îndoială una dintre cele mai grave încercări la care sunt supuse societățile noastre de către crima organizată. Este de asemenea necesar să precizăm de la bun început exact ceea ce înțelegem prin spălarea capitalurilor, apoi vom vedea care este amploarea acestei probleme și în final recțiile pe care le creează .
Infracțiunea de spălare a banilor presupune un complex de activități, procedee,
tehnici și metode dintre cele mai rafinate. Spălarea banilor închide, practic, cercul infracțional, care începe cu săvârșirea uneia sau mai multor infracțiuni, continuă cu obținerea produsului financiar (banii murdari) și se finalizează prin spălarea acestui produs, prin utilizarea unor procedee, tehnici și scheme mai simple (de exemplu, scoaterea fizică a banilor peste graniță( sau mai complexe (de exemplu, prin utilizarea circuitelor financiar-bancare.
Dimensiunile accentuate ale fenomenului infracțional, în special dezvoltarea
criminalității organizate, care reprezintă un risc la adresa asigurării unui climat de siguranța si securitate, au impus înființarea unei formațiuni specializate pentru combaterea formelor de manifestare a criminalității, mai ales sub aspectul sau organizat.
Spălarea capitalurilor poate fi definită ca un proces caracterizat prin trei
elemente:
– existența capitalurilor provenite din activități ilicite și/sau din activități ilegale
(în virtutea legii);
– existența unor posesori care resping imposibilitatea utilizării în interiorul
statului a capitalurilor respective;
– deținătorii care exercită un tratament specific asupra capitalurilor respective
care să le permită o utilizare a acestora în economia legală, mascând astfel originea lor;
CAPITOLUL IV.
FORME DE MANIFESTARE SPECIFICE CRIMINALITĂȚII
INTERNAȚIONALE
Tratatul de la Lisabona, în Capitolul IV, art.83 (Titlul V), face referire la faptul că Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale criminalității de o gravitate deosebită și de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate, pornind de la o bază comună.
Domenii ale criminalității conform Tratatului de la Lisabona:
– terorismul;
– traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor;
– traficul ilicit de droguri;
– traficul ilicit de arme;
– spălarea banilor;
– corupția;
– contrafacerea mijloacelor de plată;
– criminalitatea informatică;
– criminalitatea organizată.
Parlamentul European și Consiliul, în funcție de evoluția criminalității, pot adopta decizii care să identifice și alte domenii ale criminalității transfrontaliere și pot stabili măsuri pentru a încuraja și sprijini acțiunea statelor membre în domeniul prevenirii criminalității.
Europa trebuie să-și fixeze prioritățile politicii privind criminalitatea gravă de dimensiuni transfrontaliere prin identificarea tipurilor de criminalitate împotriva cărora va mobiliza în mod special instrumentele pe care le-a dezvoltat. Aceste domenii pilot de acțiune vor servi drept „laborator de idei și de metode”.
Lupta împotriva acestor fenomene infracționale va implica sistematizarea schimbului de informații, folosirea deplină a instrumentelor de investigare europene și, dacă este cazul, dezvoltarea unor tehnici comune de anchetă și de prevenție. Metodele astfel verificate vor putea fi ulterior extinse la alte forme de infracțiuni deosebit de grave care prezintă o dimensiune transfrontalieră, cum ar fi contrabanda, traficul ilicit de vehicule, jocuri și pariuri clandestine, traficul cu opere de artă și alte valori culturale, infracțiuni contra patrimoniului privat sau public, infracțiuni contra vieții, integrității corporale sau libertății persoanei ori pirateria.
Parlamentul European și Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot stabili măsuri pentru a încuraja și sprijini acțiunea statelor membre în domeniul prevenirii criminalității, excluzând orice armonizare a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre (art. 84, Tratatul de la Lisabona).
1) Migrația ilegală
Consiliul European de la Sevilla, din 21-22 iunie 2002, a subliniat importanța accelerării implementării programului aprobat la Reuniunea Consiliului European de la Tampere (octombrie 1999) pentru dezvoltarea unei politici comune în materie de azil și migrație.
Explozia informațională și viteza de circulație a informațiilor oferă posibilitatea realizării unei bune documentări a persoanelor care doresc să imigreze clandestin privind facilitățile acordate în țara de destinație, stabilirea itinerarului optim, precum și menținerea legăturii permanente cu anumite persoane de contact (călăuze, transportatori, gazde).
În general, factorii de risc generatori de imigrație clandestină, pe termen scurt și mediu, vor fi aceeași și anume:
instabilitatea politică și conflictele locale se vor manifesta într-un număr important de zone, continuând să afecteze o populație numeroasă;
avantajele de natură economică oferite de țările dezvoltate vor favoriza migrația pendulatorie a forței de muncă dinspre zonele defavorizate, dar și imigrația clandestină, îndeosebi a forței de muncă necalificată;
crearea, în cadrul țărilor de destinație, a unor comunități pe baza criteriilor etnice din țările de origine sau dezvoltarea celor devenite deja istorice conduce la creșterea numărului de rețele care se ocupă cu imigrația clandestină sau la amplificarea celor existente (ex. Mexic- SUA sau Turcia-Germania).
Deși amploarea fenomenului nu este cunoscută în totalitate, totuși Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) a estimat cifra imigranților clandestini care ajung anual în țările Uniunii Europene la 500 000, dintre care 90% penetrează frontierele cu ajutorul organizațiilor criminale, lucru grav care indică incapacitatea de gestionare a fenomenului de către autoritățile
competente ale statelor implicate.
2) Traficul ilegal de persoane
Traficul de persoane nu este o realitate socială nouă. Ceea ce este diferit astăzi față de istoria comerțului cu sclavi este amploarea pe care a luat-o acest fenomen precum și mijloacele insidioase prin care se realizează. De fapt, traficul de persoane a existat dintotdeauna, însă în funcție de condițiile politice și sociale a fost considerat de-a lungul istoriei o activitate ilegală sau, din contră, una legală.
Un exemplu elocvent îl oferă sclavajul colonial, comerțul cu sclavi fiind considerat nu numai legal de către imperiile europene, dar și absolut necesar pentru consolidarea economiei statelor.
Traficul de ființe umane este una dintre cele mai profitabile activități de criminalitate organizată din UE, potrivit Europol. Este o crimă gravă, dar și un abuz față de drepturile omului, de multe ori săvârșit împotriva unora dintre cei mai vulnerabili indivizi, cum ar fi copiii.
Fenomenul traficului ilegal de ființe umane (conform legislației române „traficul de persoane”) a devenit o formă evidentă de manifestare a criminalității transfrontaliere atât în România, cât și în alte țări din Europa și sud-estul Europei, mai ales în urma schimbărilor social-politice și economice din ultimii ani.
2.1 Diferența dintre traficul cu ființe umane și contrabanda cu persoane
În lipsa unor distincții teoretice tranșante, traficul de persoane a fost adesea identificat cu traficul ilegal de migranți. Delimitarea conceptuală a fost instituită de Organizația Națiunilor Unite prin norme juridice distincte care definesc și reglementează aparte cele două fapte, ambele fiind considerate infracțiuni. Convenția ONU privind criminalitatea organizată transnațională, la care se
adaugă și cele două Protocoale adiționale privind introducerea ilegală de migranți și traficul de persoane, au stabilit pentru prima oară diferența dintre traficul de persoane, pe de o parte, și introducerea ilegală de migranți, pe de altă parte.
2.2 Factorii determinanți ai traficului de persoane
Studiile sociologice și juridice întreprinse în domeniu au identificat și cuantificat în mod concret principalele cauze și condiții care au dus la proliferarea dramatică la nivel global a traficului
de persoane în ultimele decenii. În general, factorii determinanți ai traficului de persoane pot fi clasificați în două categorii:
a) factori structurali (extrinseci) – sunt cei de natură economică (sărăcia, efectele globalizării, fluctuațiile pieții economice libere, migrația forței de muncă etc.), socială (inegalitatea socială, discriminarea pe motive de sex și vârstă, prostituția etc.), ideologică (rasism, xenofobie, stereotipuri culturale etc.) și politică (conflicte și operațiuni militare, războaie civile, revolte etc.).
b) factori proximali (intrinseci) – în această categorie, a factorilor proximali, sunt incluse aspectele legate de politicile publice referitoare la justiție (regimuri juridice naționale și internaționale inadecvate, aplicarea defectuoasă a legii, legile privind migrația și imigrația, lacunele și aplicarea precară a legilor și standardelor privind desfășurarea activităților lucrative), la respectarea legii (corupția, complicitatea statului la desfășurarea unor activități ilegale,
susținerea rețelelor subterane de către reprezentanți ai statului, activități antreprenoriale ilegale, inclusiv comerțul sexual, trafic ilegal de migranți, arme și droguri) și la lipsa unui parteneriat solid între societatea civilă și aparatul etatic (campanii educaționale ineficiente, lipsa conștientizării pericolului traficului în cadrul comunităților vulnerabile, apatia societății civile,
slaba responsabilizare a autorităților și organizațiilor statale).
2.3 Tipuri de rețele ale traficanților de persoane
Din acest punct de vedere putem distinge:
a) Rețele informale restrânse.
Aceste rețele există sub forma unor grupuri restrânse de indivizi, în cadrul unor rețele limitate sau comunități etnice care se extind peste granițe. Traficanții recrutează persoanele, având contacte cu familia sau comunitatea din care fac parte.
b) Rețele extinse de crimă organizată.
La nivelul crimei organizate, traficanții operează în mod structurat, pe baza unor categorii de afaceri și pot avea funcții de recrutare, obținere de documente, transport și exploatare. Traficanții sunt, de obicei, profesioniști care folosesc o serie de mecanisme de control pentru a disciplina victimele.
c) Rețele criminale de distribuție.
Rețelele de grupuri criminale recrutează și transportă persoanele dintr-o țară în alta și le vând în vederea exploatării în altă țară. Victimele pot fi vândute de mai multe ori la diferite grupuri din orașe ori comunități diferite sau pot rămâne într-o singură rețea și distribuite pe piețe noi.
2.4 Modul de operare folosit de traficanți
De regulă, traficul de persoane este direcționat din țările sărace spre cele bogate. De obicei, rețelele de traficanți își stabilesc centrul de comandă în statele în curs de dezvoltare, profitând de neconcordanțele și lipsurile sistemelor lor de justiție. De fapt, rețelele de trafic de persoane se bazează pe instabilitatea economică, socială și politică manifestată la nivelul acestor state, dar, în același timp,
o și întrețin. De asemenea, accesul la tehnologiile de ultimă oră din sfera comunicațiilor, precum Internetul sau telefonia mobilă, și folosirea lor în scopuri ilegale a determinat lărgirea rețelelor de traficanți și răspândirea activităților acestora la nivel mondial.
2.5 Formele traficului de persoane
Din punctul de vedere al formei de exploatare a victimei, traficul de persoane cunoaște diverse aspecte: traficul de persoane în vederea prostituției și a altor forme de exploatare sexuală, traficul de persoane (femei) în vederea aservirii lor, traficul de femei în vederea căsătoriei forțate, traficul cu femei gravide și mame surogat, traficul de copii în vederea adopțiilor ilegale, folosirea copiilor ca soldați, traficul de copii în vederea cerșetoriei, traficul de persoane în vederea exploatării prin muncă, traficul de organe. Din punctul de vedere al teritorialității, al spațiului geografic în care se manifestă traficul de persoane, putem avea trafic intern sau trafic internațional, transfrontalier. În funcție de sexul și vârsta persoanelor traficate, putem face distincția între trafic de femei și trafic de bărbați, respectiv trafic de adulți și trafic de copii.
2.6 Consecințe ale traficului ilegal de persoane
a) Consecințe de natură umană
Traficul cu ființe umane, în special cel în scopuri de exploatare sexuală, este o activitate criminală organizată, cu un profit mare și risc scăzut, ce distruge calitatea vieții și uneori însăși viața victimelor sale.
b) Consecințe strategice
La nivel strategic, traficul cu ființe umane, odată ce pătrunde într-un stat, se va dezvolta rapid și va implica următoarele riscuri strategice pentru stabilitatea și viitorul acelui stat:
Destabilizarea piețelor existente ale forței de muncă, deoarece victimele traficate sunt retrase din, sau introduse pe piața ilegală a forței de muncă, mai precis, munca „la negru”;
– Creșterea și diversificarea activităților de crimă organizată, deoarece infracțiunea de trafic organizat cu ființe umane nu are loc în formă izolată. Odată formate, rețelele de trafic ilegal de ființe umane se vor diversifica rapid și vor crea afilieri, cu beneficii reciproce, cu grupurile de crimă organizată care operează în alte sfere, precum terorismul, traficul cu droguri, cu arme etc.;
– Destabilizarea economică prin amploarea infracțiunii de spălare de bani. Profitul financiar va duce la forme sofisticate de spălare a banilor proveniți din activitățile ilegale atât pe plan intern, cât și pe plan extern, care pot duce la destabilizare economică;
– Destabilizarea demografică. Traficul cu ființe umane la scară mare poate destabiliza populația la nivel micro și macro-demografic atât în ceea ce privește numărul victimelor traficate în afara țării de origine, cât și în ceea ce privește numărul anumitor grupuri etnice sau naționale ce sunt traficate pe o piață specifică sau într-un anumit domeniu din țara de destinație;
– Creșterea corupției în sectorul public. Infracțiunea de trafic de persoane și corupția ar putea avea unele legături. Natura multi-stratificată a infracțiunii creează numeroase oportunități pentru coruperea persoanelor oficiale din diferite instituții, în acest fel subminându-se efortul de aplicare a legii în vederea combaterii acestui tip de trafic;
– Destabilizarea investiției economice interioare. Această amenințare ar putea apărea prin cumularea uneia sau mai multora dintre celelalte consecințe. De exemplu, acolo unde prezența traficului ilegal de persoane a condus la activități de spălare a banilor și la corupție în sectorul public, a dus totodată și la scăderea încrederii în structura economică de bază, fapt ce are un impact negativ
asupra strategiilor de investiții ale companiilor din toată lumea.
3) Traficul de droguri
Traficul ilicit de droguri reprezintă o infracțiune internațională de o gravitate deosebită, având în vedere în special pericolul deosebit de mare pe care îl prezintă consumul de droguri asupra sănătății oamenilor. Organizațiile criminale implicate în traficul de droguri îmbracă formele cele mai variate, fiind constituite în rețele, grupări temporare, organizații ierarhizate sau bande. Pentru a îngreuna depistarea lor, acestea folosesc moduri de operare și itinerare diversificate, precum și modalități noi de trafic.
La nivel național, datele oficiale ale Ministerului Sănătății indică 46.000 de români dependenți de droguri cu grad ridicat de pericol, iar peste 500.000 de consumatori de produse etnobotanice. Cu toate acestea, se estimează că numărul real al persoanelor afectate de traficul și de consumul de stupefiante este mai mare față de datele oficiale.
4)Terorismul
4.1 Terorismul ca fenomen
Una dintre formele grave de manifestare a violenței în lumea contemporană o reprezintă terorismul. Terorismul este o formă de manifestare a violenței, un fenomen care presupune folosirea deliberată și sistematică a unor mijloace de natură să provoace teroarea. Terorismul reprezintă un complex de activități infracționale săvârșite cu violență, care au drept urmare atingerea unor scopuri
politice, materiale sau religioase.
Organizațiile teroriste au capacitatea de a acționa pe spații mari, uneori având caracter internațional, și nu de puține ori cu efecte devastatoare asupra relațiilor socio-economice.
Cercetările în domeniu au scos în evidență faptul că terorismul are ca motivație intrinsecă interpretarea subiectivă a realității care diferă de percepțiile guvernelor și societăților cu care se confruntă teroriștii sau care reprezintă motivul frustrării lor.
Cea mai mare parte a teroriștilor se consideră victime și nu agresori, autopercepându-se ca fiind reprezentanți ai celor oprimați. Pentru orice actor al unui conflict, lupta este o obligație și o datorie, nu o chestiune de opțiune voluntară.
Cu toate că, într-o anumită măsură, terorismul și-a schimbat de-a lungul timpului strategiile și mijloacele de acțiune, principalul său obiectiv a rămas același, respectiv influențarea deciziilor politice ale guvernelor prin utilizarea sistematică și persistentă a violenței și a amenințării cu violența.
4.2 Criterii de clasificare a terorismului
4.2.1. Clasificarea terorismului în funcție de forma de manifestare
Conform legislației în vigoare, actele de terorism sunt de natură transnațională, dacă:
a) sunt săvârșite pe teritoriul a cel puțin două state;
b) sunt săvârșite pe teritoriul unui stat, dar o parte a planificării, pregătirii, conducerii sau a controlului acestora are loc pe teritoriul altui stat;
c) sunt săvârșite pe teritoriul unui stat, dar implică o entitate teroristă care desfășoară activitățipe teritoriul altui stat;
d) sunt săvârșite pe teritoriul unui stat, dar au efecte substanțiale pe teritoriul altui stat.
5) Traficul de arme, muniție, explozivi, materiale nucleare, substanțe
radioactive și deșeuri toxice
O amenințare gravă pentru securitatea internă a statelor o reprezintă – din punctul de vedere al criminalității – traficul de arme, muniție, explozivi, materiale nucleare, substanțe radioactive și deșeuri toxice.
Valoarea globală a comerțului autorizat cu arme de foc a fost estimat la aproximativ 1,58 de miliarde de dolari SUA în 2006, iar valoarea tranzacțiilor licite, dar neînregistrate se situează în jurul cifrei de 100 de milioane de dolari. Cea mai frecventă estimare pentru dimensiunea pieței ilicite este
de 10% – 20% din piața legală, care ar fi între 170 și 320 de milioane de dolari pe an La nivel european, primele reglementări privitoare la armele de foc și muniții au fost prevăzute în Convenția de aplicare a Acordului Schengen. Convenția Schengen menționează prevederi în acest sens în Cap. VII, art. 77-91. Directiva CE nr. 447/1991 (intrată în vigoare la 01.01.1993), privind
controlul achiziționării și deținerii de arme completează prevederile din Convenția de aplicare a Acordului Schengen. Statele membre au venit cu noi propuneri, modificând această Directivă prin Directiva CE nr. 51/2008. Noua prevedere legislativă europeană conține, printre altele, definiții, clasificări, proceduri de evidență, condiții de achiziție și deținere a armelor de foc și muniției aferente, livrări, transfer, activități de export-import, pașaportul european pentru arme de foc (art.1, alin.4).
Strategia împotriva proliferării armelor de distrugere în masă (adoptată în decembrie 2003) și Strategia UE de combatere a acumulării ilicite de arme de calibru mic și armament ușor (SALW) și muniție corespondentă (adoptată la 20 iulie 2001) reprezintă documentele-cadru ale eforturilor regionale de contracarare a proliferării necontrolate.
6) Pirateria maritimă
Pirateria maritimă reprezintă o amenințare serioasă datorită faptului că ea cunoaște o creștere semnificativă. Astfel, dacă la nivelul anului 1991 se înregistrau 107 cazuri (atacuri sau tentative de atac asupra unor nave comerciale), la nivelul anului 2000 numărul acestora a ajuns la 469. Asigurarea securității vaselor în marea internațională rămâne în continuare o mare problemă.
7)Criminalitatea financiară
Având în vedere necesitatea implementării prevederilor Directivei Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene privind prevenirea folosirii sistemului financiar în scopul spălării banilor și al finanțării terorismului 2005/60/CE (publicată în Jurnalul Oficial nr. L 309 din data de 25.11.2005, p. 15–36), precum și prevederile Directivei Comisiei Europene 2006/70/EC pentru
stabilirea măsurilor de implementare a Directivei 2005/60/EC a Parlamentului European și a Consiliului cu privire la definiția „persoanelor expuse politic” și a criteriilor tehnice pentru procedurile de cunoaștere simplificată a clientelei, precum și pentru excepțiile cu privire la activitățile financiare întreprinse ocazional sau foarte limitate (publicată în Jurnalul Oficial nr. L 214, din data de
04.08.2006, p. 29–34), România, în calitate de stat membru al U.E. și sub aspectul armonizării depline, a modificat Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor și a instituit unele măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, cu modificările și completările ulterioare.
8) Criminalitatea legată de sectorul materiilor prime
Un aspect deosebit de important legat de traficul ilegal cu materii prime strategice este cel al izotopilor radioactivi (uraniul și plutoniul) care pot fi utilizați la fabricarea bombelor „murdare” și careau căutare mare pe piața neagră.
9) Criminalitatea informatică
Infracțiunile online variază de la furtul cardurilor de credit și furtul identității la atacuri informatice asupra instituțiilor și infrastructurii. A crescut îngrijorător numărul atacurilor împotriva companiilor și a guvernelor. Astăzi, când există un număr foarte mare de baze de date, care grație Internet-ului pot fi consultate din orice colț al lumii, furtul de informații îngrijorează tot mai mult companiile, societățile și firmele din cele mai variate domenii de activitate.
10)Criminalitatea în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală
Traficul cu produse contrafăcute și piratate înregistrează importante valențe la nivel național și internațional, asta în condițiile în care rata de creștere anuală a numărului de bunuri contrafăcute și piratate confiscate la granițele țărilor membre ale Uniunii Europene a ajuns la 300% în cazul contrafacerilor.
Bunurile contrafăcute și piratate reprezintă între 5-9% din comerțul mondial. Conform statisticilor autorităților, pagubele produse de contrafaceri companiilor europene ajung pană la 800 de milioane de euro.
11) Contrafacerea mijloacelor de plată
Odată cu introducerea monedei euro pe piața țărilor membre ale UE s-a trecut și la falsificarea acestor bancnote. Falsificatorii au întâmpinat o serie de dificultăți, deoarece elementele de securitate ale euro au îngreunat contrafacerea. Principalele organizații criminale care se ocupă cu falsificarea de monedă au fost identificate în Bulgaria și Lituania. Preocupările acestora vizează în
mod special dolarul american și euro, iar zonele de destinație sunt situate în țările UE și în SUA.
12)Criminalitatea legată de flora și fauna sălbatică și de daunele aduse mediului înconjurător
Cererea insațiabilă de leacuri tradiționale, animale de companie exotice ori delicatese alimentează afaceri de ordinul miliardelor de dolari și pustiește rezervațiile, pădurile, câmpurile și apele lumii. Orice specie de faună sau floră care este ocrotită prin lege (îndeosebi cele aflate pe cale de dispariție), dacă sunt traficate ilegal, pot aduce profituri însemnate. Traficul cu animale sălbatice este,
poate, cel mai profitabil comerț din lume. Acest comerț a devenit o activitate ilegală majoră pentru multe dintre organizațiile criminale din Asia.
13)Corupția
Perpetuarea organizațiilor criminale transfrontaliere este strâns legată de fenomenul corupției. Mai mult, aceste organizații criminale fac din corupție un mijloc de întărire a puterii lor de acțiune și un element de contracarare a activității desfășurate de autoritățile însărcinate cu aplicarea legii.
Combaterea corupției trebuie să fie realizată din interiorul instituției. Astfel, acceptarea mitei sau complicitatea cu membrii organizațiilor criminale trebuie sancționate drastic și cu o transparență totală. Niciun lucrător corupt nu trebuie să fie tolerat în cadrul autorităților însărcinate cuaplicarea legii.
14)Contrabanda
Contrabanda este prezentă mereu în preocupările experților, analiștilor și practicienilor, relevându-și astfel locul central în contextul crimei organizate. Ea constituie un fel de infracțiune „pivot” pentru celelalte fapte incriminate penal din arealul corporatist și tot ea a creat păienjenișul de relații dintre populațiile lumii interlope. Contrabanda nu este numai un „pivot” al crimei organizate, ci
și un „liant” care facilitează conexiunea componentelor acesteia. Legăturile ei cu celelalte forme alecriminalității organizate sunt atât de vizibile, încât nu trebuie demonstrate.
Traficul ilicit cu arme și droguri dintr-o parte în alta a lumii se face prin contrabandă precum și prin celelalte întreprinderi ilicite care implică circulația ascunsă: trafic de ființe umane, materiale radioactive, de autoturisme furate etc.
CAPITOLUL V.
ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE ANGAJATE ÎN PREVENIREA
ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII
1. Organizația Națiunilor Unite
1.1. Preocupări ale O.N.U. în domeniul criminalității transfrontaliere
Domeniul criminalității transfrontaliere a constituit o preocupare constantă a comunității internaționale, pe măsură ce fenomenul a fost perceput în formele sale de manifestare. Statele lumii, sesizând pericolul social ce-l reprezintă la nivel global, continental și regional au căutat diverse formule de combatere. Crearea Organizației Națiunilor Unite, după cel de-al doilea război mondial, a
deschis, prin semnarea la 26 iunie 1954 a Cartei ONU, o nouă eră a evoluției relațiilor internaționale, a colaborării și cooperării dintre popoare.
1.2. Organisme ale O.N.U. cu atribuții pe linia prevenirii și combaterii
criminalității organizate
Acțiunea ONU în această direcție cunoaște mai multe aspecte dintre care se poate desprinde constatarea generală că problema în discuție preocupă din ce în ce mai mult comunitatea internațională, adevăr materializat în activități concrete
ale statelor și organizațiilor internaționale.
1.3. Documente adoptate de Organizația Națiunilor Unite pentru prevenirea și combaterea criminalității organizate
Printre cele mai importante documente elaborate de O.N.U. se pot enumera:
a) Declarația celui de al IV-lea Congres al ONU pentru prevenirea criminalității, care a avut loc în 1970 la Kyoto, a subliniat necesitatea de a se ține cont de consecințele criminalității în planificarea dezvoltării, de efectele pe care le produc urbanizarea, industrializarea și revoluția tehnică asupra mediului.
b) Declarația de la Caracas, dată cu ocazia celui de al VI-lea Congres al ONU în 1980, care afirma necesitatea dezvoltării sistemelor politice, sociale și justiției criminale. A tratat problematica referitoare la tendințele criminalității și strategia prevenirii crimei, a delincvenței juvenile, a abuzului de putere.
c) Congresul al VII-lea, desfășurat la Milano în 1985, a adoptat Planul de acțiune Milano cu privire la cooperarea internațională în materia prevenirii criminalității. Acest plan de acțiune conținea recomandări pentru întărirea prevenirii criminalității pe plan național și internațional.
Totodată, planul sublinia promovarea schimburilor de informații și a experienței statelor în activitatea de prevenire a criminalității și coordonarea activității ONU pe toate planurile, reorganizarea cooperării tehnice a serviciilor specializate cu instituțiile Națiunilor Unite ce au atribuții în această direcție.
2. Preocupări ale Consiliului Europei în domeniul criminalității transfrontaliere
Consiliul Europei materializează preocupările mai vechi pentru realizarea unei Europe unite. Această idee, întâlnită sub forma mai multor proiecte, unele foarte vechi, a prins contur după cel de-al doilea război mondial prin crearea mai multor organizații europene, unele de cooperare clasică, precum Consiliul Europei, altele de integrare economică și politică, precum comunitățile europene sau Uniunea Europeană.
3. Organizația Internațională de Poliție Criminală – Interpol
Este cert faptul că Organizația Internațională de Poliție Criminală -Interpol constituie organizația de referință în cooperarea polițienească internațională de drept comun. Organizația Interpol numără astăzi 188 de țări membre de pe cinci continente, acordând sprijin și asistență tuturor organizațiilor, autorităților și serviciilor publice a căror misiune constă în prevenirea și combaterea
criminalității internaționale.
4. Europol
O modalitate eficientă de combatere a criminalității, conform aceluiași articol, o constituie cooperarea dintre unitățile de poliție, de vamă sau orice alte structuri cu competențe în materie, dar și prin utilizarea Oficiului European de Poliție – Europol.
Consiliul Europei sprijină și promovează colaborarea polițienească prin intermediul Europol. În afară de aceasta, în alin. 2 sunt fixate obiectivele pe care Consiliul le are de îndeplinit pe următorii cinci ani de la intrarea în vigoare a tratatului.
5. Centrul sud-est european de aplicare a legii (SELEC)
SELEC este o organizație operațională unică, care facilitează schimbul rapid de informații între agențiile de aplicare a legii din țări diferite în ceea ce privește criminalitatea transfrontalieră.
SELEC coordonează operațiunile regionale, punerea împreună a resurselor din 13 state membre, în scopul de a desființa grupările de criminalitate organizată.
Activitățile operaționale ale SELEC abordează problemele legate de traficul droguri și ființe umane, vehicule furate, contrabandă și fraudă vamală, criminalitate financiară și informatică, terorismul și infracțiunile de mediu.
CAPITOLUL VI.
COMBATEREA INFRACTIONALITATII TRANSFRONTALIERE
1. Consideratii generale
Procesul de globalizare a cuprins cele mai variate sfere economice, sociale si
multiculturale, având implicatii tot mai mari în domeniul criminalitatii. Proliferarea fenomenului infractional a depasit, demult, granitele nationale si asistam, în prezent, la o internationalizare a acestui flagel. În aceste conditii, legislatiile statelor, nu mai pot contribui în mod eficient la combaterea acestui fenomen nociv pentru societate si omenire, fiind necesare masuri adecvate si
pe plan international.
Crima organizata si terorismul constituie una din provocarile majore cu care sunt confruntate statele si democratia. Unii autori si-au pus întrebarea daca statele sunt capabile sau nu de a lupta contra crimei organizate. Este evident ca în epoca mondializarii criminalitatea organizata nu se combate numai în interiorul frontierelor, întrucât esenta sa este de a fi transnationala. Daca infractorii sunt într-o continua miscare savârsind fapte penale în mai multe
state, atunci trebuie internationalizata lupta împotriva criminalitatii organizate transnationale, aceasta constituind o strategie elementara a politicii penale.
Atentatele de la New York si Washington din 11 septembrie 2001, au bulversat datele în materia luptei împotriva criminalitatii. Daca împotriva acestor evenimente majoritatea statelor aveau tendinta de a considera ca activitatile grupurilor criminale organizate erau independente de gruparile teroriste prin rezolutia 55/25 a Adunarii Generale a Natiunilor Unite s-a adoptat Conventia împotriva criminalitatii transfrontaliere organizate, la 15.XI.2000 care a evidentiat legatura de principiu dintre criminalitatea organizata si terorism. Astazi lupta împotriva terorismului presupune abordarea crimei organizate sub toate formele sale. Modalitatile crimei organizate, coruptia, spalarea banilor sunt utile pentru teroristi. Sub acest aspect Consiliul de Securitate al O.N.U. a afirmat cât se poate de clar legaturile între criminalitatea organizata si terorism.
Distinctia dintre terorism si crima organizata este simpla: prima nu urmareste un scop lucrativ, iar ratiunea de a fi a celeilalte este de a face bani. Dar aceasta clasificare elementara nu rezista mult timp unei analize.
În realitate, unele retele teroriste au nevoie de bani pentru finantarea activitatii lor, iar crima organizata are legaturi privilegiate cu acestea.
Este sigur ca declaratiile cotidiene sunt facute pentru a exprima vointa conducatorilor politici, economici si sociali de a lupta de fiecare data împotriva terorismului, crimei organizate si coruptiei. Totusi rezultatele nu sunt cele asteptate.
O alta problema majora care se pune statelor ca si societatilor este de a gasi solutii pentru a pune în loc strategii de lupta împotriva criminalitatii transnationale organizate, respectiv cum se conciliaza valorile universale ale statului de drept si dispozitiile restrictive de libertate care sunt necesare luptei contra acestui flagel. În sfârsit, trebuie avuta în vedere amploarea fenomenului si periculozitatea grupurilor criminale organizate si necesitatea de a pune în loc
dispozitii speciale restrictive de libertati publice.
Este vorba de una dintre dificultatile majore întâlnite în lupta contra criminalitatii transnationale pentru care se cere un echilibru necesar între imperativele acestei lupte si respectarea drepturilor omului. În plus, crima organizata trebuie considerata ca fiind o conduita întâlnita la organizatiile infractionale, structurate minutios si adesea profesional, a caror membri
sau agenti pot corespunde sau nu facil tipului sau modelului criminalului traditional.
Totusi trebuie realizat un echilibru între protejarea drepturilor omului si imperativele legate de lupta împotriva crimei organizate si indirect la protectia victimelor practicilor mafiote si stabilitatea societatii noastre democratice.
Grupurile criminale organizate sunt din ce în ce mai periculoase si adesea profita de slabiciunile societatii. Printre elementele de care tin cont grupurile criminale figureaza pe primul plan cadrul juridic al statelor si mai ales dispozitiile penale si financiare care le permit sau nu dezvoltarea activitatii lor. Astfel, grupurile criminale nu ezita deplasarea în zone juridice în care legislatia este mai permisiva pentru desfasurarea activitatilor lor si mai putin represiva pentru
infractiunile care pot fi constatate si urmarite. Cu siguranta, legislatiile penale si financiare nu constituie decât o parte din mijloacele de actiune care permit contracararea activitatii grupurilor criminale organizate, însa nu cea de baza. Fara încriminarile necesare, fara reglementarile financiare indispensabile luptei împotriva spalarii de bani, nu este posibila demararea unei strategii de lupta contra crimei organizate si nu se pot proteja drepturile omului. Astfel, desi
adesea se vorbeste de actiuni ale politiei, activitatea serviciilor de informatii sau justitie, nimic nu este realizabil fara legi clare si utile, eficace si respectarea drepturilor fiecaruia pe baza unui control judiciar solid al dispozitiilor derogatorii de la dreptul comun.
Lupta împotriva infractionalitatii transfrontaliere se poate desfasura pe plan
international, regional si international.
2. Reglementari de drept international
Strategia luptei împotriva criminalitatii la nivelul statelor poate fi realizata prin
reglementarea unor dispozitii legale care sa constituie un drept penal international modern, a carui izvoare constau în conventii, protocoale, cutume internationale si principii generale de drept international. Se spune ca, în ultimii ani, dreptul penal international a „explodat”, fiind adoptate la nivelul Natiunilor Unite într-un termen mai mic de sase ani, sapte noi documente privind
sanctionarea faptelor de terorism, crima organizata si coruptie. Dar simpla adoptare a unor documente internationale în domeniile mentionate nu este suficienta pentru a contribui la diminuarea criminalitatii organizate transnationale si a terorismului, fiind necesare anumite metode pentru punerea în aplicare a instrumentelor internationale.
– O metoda clasica este de a lasa statelor aplicarea conventiilor si protocoalelor;
– Exista apoi o metoda exceptionala în ipoteza în care Consiliul de Securitate în virtutea capitolului 7 din Carta Natiunilor Unite, pune în aplicare aceste decizii, dispunând masuri de constrângere exceptionale. Este cazul tuturor deciziilor Consiliului de Securitate care stabileste misiuni de mentinere a pacii. Pentru prima data în istoria Natiunilor Unite, Consiliul de Securitate a adoptat rezolutia (1373) pentru a face fata periculoaselor fapte de terorism, cerând statelor sa
puna în aplicare mai multe instrumente contra terorismului;
– O noua metoda, moderna, a fost utilizata pentru prima data în materie penala pentru a elabora Conventia Natiunilor Unite împotriva criminalitatii transnationale si a protocoalelor sale. În lupta împotriva criminalitatii transnationale organizate un rol important revine organizatiilor regionale si subregionale. Sub acest aspect, unii autori au sustinut ca o internationalizare a luptei contra crimei, daca este organizata la scara mondiala, este mai putin
eficace. La scara regionala, aceasta lupta are totusi sanse de a fi mai eficienta.
Totusi, nimic nu va mai fi posibil fara incorporarea în legislatiile nationale a
dispozitiilor diferitelor conventii sau planuri de actiune elaborate la nivel international. În aceasta privinta, conventiile internationale în materie penala pot fi considerate ca fiind direct incorporate în ordinea juridica interna. Potrivit art. 11 alin. 2 din Constitutia României, tratatele ratificate de parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În materie penala, de altfel, simpla încriminare a unei fapte nu are nici o importanta daca nu este prevazuta si sanctiunea ce se poate aplica. Din acest motiv, oricarei infractiuni trebuie sa-i corespunda o pedeapsa si pentru aceasta încorporarea în legea nationala sau în Codul penal al unui stat este o necesitate. Spre exemplu, în noul Cod penal, au fost reglementate în titlul IV, crime si delicte de terorism ( art. 295 –299).
De asemenea, se poate pune problema incorporarii dispozitiilor privind procedura penala, spre exemplu, cele privind protectia martorului sau a victimelor. Pot fi stabilite reguli specifice, privind tehnicile speciale de investigatie si în mod deosebit recurgerea la livrari supravegheate, anchete comune la care sa participe servicii din mai multe state, transferul de proceduri penale, stabilirea de antecedente penale si mai ales utilizarea cooperarii între serviciile investite cu aplicarea legii.
Dar, problema luptei împotriva crimei organizate si a terorismului nu poate fi
reglementata numai la nivel national sau la nivel regional, ci si la nivel international. Atunci când organizatiile criminale au ramificatii în lumea întreaga trebuie unite eforturile tuturor statelor pentru a se reusi o diminuare a flagelului criminalitatii.
Se impune deci sensibilizarea profesionistilor, a cetatenilor si politicienilor, inclusiv surmontarea dificultatilor constitutionale, juridice si profesionale atunci când se actioneaza în domeniul luptei împotriva crimei organizate si a terorismului.
Dar, lupta împotriva crimei organizate presupune o viziune a politicii penale la nivel planetar. Conventia Natiunilor Unite împotriva traficului de stupefiante si de substante psihotrope care a fost adoptata la 20 decembrie 1988 a constituit un prim instrument juridic la nivel mondial privind criminalitatea transfrontaliera organizata.
Evolutia acestei criminalitati a dus la diversificarea activitatii grupurilor crimei
organizate ceea ce a impus adoptarea unui nou instrument si anume Conventia Natiunilor Unite împotriva criminalitatii transfrontaliere organizate la 15.XI.2000.
2.1. Conventia Natiunilor Unite împotriva criminalitatii transfrontaliere organizate
Chiar din primul articol rezulta ca obiectul conventiei este promovarea cooperarii si combaterii mai eficace a criminalitatii transnationale organizate.
Conventia are în vedere toate aspectele luptei împotriva crimei organizate, înglobând dispozitiile privind încriminari si pedepse, cooperarea internationala si mijloace de investigare moderna, interceptarea convorbirilor telefonice s.a. Ea prevede obligatii diferite tinând cont de sistemele juridice existente si contine dispozitii absolut obligatorii, obligatorii si de recomandare.
– Din prima categorie face parte art.15, care prevede ca fiecare stat-parte adopta masurile necesare pentru stabilirea competentei fata de infractiunile prevazute în art.5, 6, 8, si 23 din conventie daca infractiunea este comisa pe teritoriul sau.
– Din a doua categorie face parte art.10, care dispune ca fiecare stat adopta masurile necesare potrivit principiilor sale juridice pentru stabilirea raspunderii persoanelor juridice.
– Ultima categorie se regaseste în art.21, potrivit careia statele parti examineaza posibilitatea de a transfera procedurile relative la urmarirea unei infractiuni vizate prin conventie.
Conventia este un instrument în aplicarea de statele parti si nu prin organe
supranationale, sens în care art.4 prevede ca statele parti îsi îndeplinesc obligatiile într-o maniera compatibila cu principiile egalitatii suverane si al integritatii teritoriale a statelor si al neamestecului în treburile interne ale altor state.
Mijloacele de lupta prevazute sunt pe masura complexitatii activitatii criminale care trebuie combatute. Sunt prevazute nu numai încriminari si masuri de cooperare internationala, ci si dispozitii privind prevenirea, formarea profesionala si protectia martorilor si a victimelor.
Conventia contine dispozitii variate si anume:
– Dispozitii care explica unii termeni cum ar fi definirea grupului criminal organizat, transnationationalitate sau bunuri supuse confiscarii.
– Încriminarea faptelor pe care statele parti la conventie trebuie sa le adopte:
• participarea la un grup criminal organizat;
• spalarea banilor;
• coruptia;
• împiedicarea bunei functionari a justitiei.
– Un regim complet de cooperare internationala incluzând reguli precise pentru extradare, transferul persoanelor condamnate, asistenta judiciara, anchete comune, tehnici speciale de ancheta, cooperarea între serviciile de schimb de informatii asupra naturii criminalitatii organizate si stabilirea antecedentelor penale.
– Masuri preventive ca si masuri consacrate formarii profesionale a învinuitilor anchetati si a protectiei victimelor.
Daca statele accepta punerea în aplicare a conventiei, aceasta este conditionata de aplicarea în exclusivitate în domeniul luptei contra criminalitatii transfrontaliere organizate.
Articolul 3 prevede trei conditii cumulative si anume:
– Prima conditie stabileste ca dispozitiile se aplica în cazul anchetelor si urmaririlor privind:
• participarea la un grup criminal organizat, spalarea produsului infractiunii, coruptia si împiedicarea bunei functionari a justitiei.
• infractiuni grave, respectiv cele sanctionate cu o pedeapsa privativa de libertate al carui maxim nu trebuie sa fie mai mic de 4 ani. În cursul negocierilor privind elaborarea au avut loc dezbateri importante privind infractiunile care trebuie incluse în cadrul conventiei, fiind exprimate mai multe opinii:
_ Una avea în vedere stabilirea unei liste a infractiunilor, solutie ce a fost abandonata întrucât nu puteau fi incluse toate infractiunile care aveau relevanta sub aspectul crimei organizate.
_ Alta, însusita de negociatori, se refera la definirea infractiunilor grave în raport cu anii de închisoare prevazuti de lege. S-a demonstrat ca majoritatea legislatiilor considera infractiuni grave orice act criminal pedepsit cu mai mult de 4 ani închisoare, optiune care a fost luata în considerare. Desi aceasta opinie este supla, ea ar putea ridica proleme legate de dubla încriminare, întrucât aceste infractiuni au un singur punct comun, nu definirea infractiunii, ci cuantumul pedepsei prevazute.
– A doua conditie are în vedere ca infractiunea sa fie de natura transnationala. Fara acest element conventia nu s-ar putea aplica, cel putin în privinta dispozitiilor referitoare la cooperarea în materie penala.
Se vorbeste adesea de crime transnationale sau internationale fara a se sti exact ce sunt acestea si la ce se refera autorii.
În cadrul Conventiei de la Palermo, s-a insistat pentru stabilirea elementelor
transnationalitatii ale criminalitatii organizate, definirea grupului criminal organizat si a transnationalitatii pentru comunitatile internationale de a întelege criminalitatea organizata .
Asadar, crima organizata fiind definita din punct de vedere juridic a devenit
susceptibila de a fi urmarita si condamnata.
În mod fizic se pune întrebarea ce se întelege prin infractiunea transfrontaliera,
respectiv transnationala.
• Este o infractiune comisa în mai multe state cum ar fi un trafic de persoane, care debuteaza în România si se desfasoara în Serbia, Italia, Franta, Spania.
• Este o infractiune comisa într-un stat, ce implica un grup criminal organizat care desfasoara activitati criminale în alte state.
• Este o infractiune savârsita într-un stat, dar care are efecte în mai multe state.
– A treia conditie are în vedere un grup infractional organizat.
Pentru a se putea aplica conventia se cere conditia sa fie implicat un grup infractional organizat în savârsirea infractiunii. Potrivit art. 2 lit. a, din Conventie, expresia grup infractional organizat desemneaza un grup structurat alcatuit din trei sau mai multe persoane, conduse de o anumita persoana si care actioneaza în întelegere, în scopul savârsirii uneia ori mai multor infractiuni grave sau infractiuni prevazute în prezenta conventie, pentru a obtine, direct sau
indirect, un avantaj financiar sau un alt avantaj material.
Expresia „pentru a obtine direct sau indirect un avantaj financiar sau material” permite a se face distinctie între grupurile teroriste si grupurile infractionale organizate. Grupul terorist are ca scop distrugerea unui stat sau de a impune vointa sa unui stat sau unei organizatii internationale.
Dimpotriva, scopul unui grup infractional organizat este de a obtine bani sau beneficii de orice natura.
Totusi, daca un grup terorist foloseste tehnicile grupului infractional organizat si obtine bani si beneficii enorme, infractiunile pe care le comite în aceste conditii satisfac cerintele conventiei.
Astfel, judecatorii si procurorii pot folosi aceasta conventie împotriva grupurilor
teroriste si daca acestea formeaza activitatea lor prin tehnicile crimei organizate. De altfel, rezolutia care a permis Adunarii Generale a O.N.U. adoptarea Conventiei a evidentiat legaturile strânse între terorism si criminalitatea organizata.
O regula care guverneaza eficacitatea tratatelor de drept penal international este aceea ca infractiunile vizate prin tratat trebuie sa fie recunoscute ca infractiuni de toate statele parti si daca este posibil, sa fie pedepsite la nivel comparabil.
Conventia are misiunea de a realiza coerenta legislatiilor statelor parti, care sunt
obligate sa retina aceleasi elemente constitutive pentru infractiunile considerate ca fiind de nivelul criminalitatii transnationale organizate.
Aceste infractiuni sunt:
– participarea la un grup infractional organizat (art.5)
– spalarea produsului infractiuni (art.6)
– coruptia (art.8)
– împiedicarea bunei functionari a justitiei (art.23).
Aceste patru infractiuni stabilite de conventie trebuie sa fie incorporate în dreptul intern al statelor parti. Numai caracterul lor transnational si implicarea unui grup infractional organizat vor face aplicabile dispozitiile relative la cooperarea internationala în materie penala.
Dar elementul transnational si implicarea unui grup infractional organizat nu trebuie considerate ca elemente constitutive ale acestor infractiuni în vederea încriminarii.
2.2. Raspunderea penala
Daca la nivel international nu exista dificultati pentru admiterea raspunderii
persoanelor fizice, nu aceleasi lucru este pentru raspunderea persoanelor juridice.
Or, societatile civile sau comerciale, grupurile de interese economice sau asociatiile cu scop nelucrativ servesc adesea de fatada crimei organizate. Articolul 10 instituie pentru state obligatia de a include raspunderea persoanelor juridice în legislatiile lor.
Conventia precizeaza ca raspunderea persoanelor juridice are în vedere toate
infractiunile stabilite de conventie. Apoi, statele au optiunea de a stabili raspunderea persoanelor fizice pe plan penal, civil sau administrativ. Conventia prevede ca raspunderea persoanelor juridice poate fi cumulata cu cea a persoanelor fizice care au savârsit infractiunea.
3. Reglementari de drept penal european
Ideea regionalizarii dreptului penal international a fost sustinuta la Colocviul asociatiei internationale de drept penal international tinut în luna septembrie 1992 la Helsinki. Cu acest prilej s-a admis ca termenul de regionalizare are în vedere dezvoltarea modalitatilor de colaborare internationala între cel putin trei state independente apartinând unei entitati geografice bine precizate.
Una dintre aceste modalitati se refera la crearea unui drept penal european care în viziunea unor autori este constituit dintr-un ansamblu de norme penale (substantiale, procedurale, penitenciare) comune unor state din Europa, folosite în lupta împotriva criminalitatii si mai ales împotriva crimei transnationale. Pornind de la aceasta definitie, unii autori s-au întrebat daca un drept penal european corespunde unei necesitati, invocându-se mai multe obstacole.
– Un prim obstacol îl constituie ideea de suveranitate si pe acest plan se invoca ca înfaptuirea justitiei penale este un atribut al suveranitatii si deci nu se poate realiza decât în cadrul national.
– Al doilea obstacol provine din particularitatile nationale ale dreptului penal si mai ales ale procedurii penale. În Europa exista doua sisteme, unul al dreptului penal continental, nascut din dreptul roman si altul denumit common law, reprezentat în Anglia, însa s-au întreprins masuri pentru aproprierea lor. Astfel, în Anglia s-a adoptat în 1986 un fel de minister public, iar legiuitorii din Europa continentala au introdus probatiunea. Desi distinctia între sistemul procedural continental (inchizitorial) si cel englez (acuzatorial) tinde a se estompa, într-o anumita masura, este totusi putin probabil ca un drept unic se va aplica în toata Europa. Diferentele juridice, sociologice si culturale se opun si se vor opune înca multa vreme.
Cu toate acestea, cele doua obstacole nu pot fi determinante întrucât în dreptul penal general unele institutii cum ar fi cauzele de nepedepsire pot fi unificate, situatie ce se poate întâmpla si în dreptul penal special. Sub ultimul aspect, se are în vedere incriminarea fraudei comunitare, masura indispensabila protectiei intereselor financiare ale comunitatilor. Unele legislatii interne au incriminat deja frauda comunitara, cum este Germania, Italia si România, care prin Legea nr. 161/2003 a introdus în Legea nr. 78/2000 Sectiunea 41 privind infractiunile
împotriva intereselor financiare ale Comunitatilor Europene.
Altele însa nu, fiind vorba de Franta si Olanda unde urmarirea nu este posibila decât pe baza încriminarilor de drept comun privind escrocheria, falsul, înselaciunea, contrabanda, care fac adesea ca pentru unele tranzactii sa nu fie antrenata raspunderea penala.
Din acest motiv s-a pus problema incriminarii fraudei comunitare. În aceasta privinta, la solicitarea Parlamentului si a Comisiei, experti din statele membre ale Uniunii Europene au elaborat un proiect de norme privind protectia intereselor financiare ale Comunitatii. Este vorba de Corpus Juris, care cuprinde 35 de articole, grupate în doua parti, una consacrata dreptului
penal si alta procedurii penale.
În primele opt articole se propune incriminarea unor fapte privind fraudarea bugetului comunitar si de coruptie, abuzul în serviciu, deturnarea de fonduri, spalarea banilor si asocierea în vederea savârsirii de infractiuni. Partea a doua este consacrata, în mare parte, Ministerului Public European, institutie
care ulterior s-a propus a deveni Procurorul european, fiind introdusa în Constitutia europeana.
În art. III – 274 din aceasta constitutie se stabileste o noua structura a Oficiului Procurorului European din cadrul Eurojust. În aceasta conceptie Procurorul european va avea competenta de a cerceta, urmari si trimite în judecata persoane vinovate de comiterea unor infractiuni care afecteaza interesele financiare ale mai multor state membre ale Uniunii. Înfiintarea Oficiului Procurorului European, stabilirea competentei si a regulilor de functionare se vor realiza prin
lege, adoptata de Consiliu cu avizul conform al Parlamentului European.
S-ar putea concepe ca regulile uniforme sa fie integrate în drepturile nationale si
aplicate de judecatorii statelor.
Adevarul este ca aparitia unui drept penal european, limitat la armonizare corespunde unei necesitati imperioase, care decurge dintr-un fapt banal însa cert si capital: cresterea si internationalizarea criminalitatii. În ultima perioada criminalitatea a devenit din ce în ce mai periculoasa si se vorbeste din ce în ce mai mult de criminalitate organizata, în domenii cum sunt: traficul de droguri, terorism, mafie, traficul de opere de arta sau de masini de lux, fara a uita
coruptia functionarilor…
Crima devenind internationala, trebuia ca si dreptul penal sa devina la fel. În aceasta privinta se retine preocuparea Natiunilor Unite, care au organizat Congresul asupra prevenirii crimei si tratamentul delincventilor.
Totusi internationalizarea luptei contra crimei, daca este organizata la scara mondiala, este mai dificil de realizat, motiv pentru care s-a sustinut ca la scara regionala aceasta lupta are sanse de a fi mai eficienta si ar justifica un drept penal european.
În aceasta privinta un rol de seama revine Constitutiei Europene, care prin art. 31 prevede ca, actionarea în comun în domeniul cooperarii judiciare în materie penala vizeaza:
– facilitarea si accelerarea cooperarii între ministerele si autoritatile judiciare ale statelor membre în ce priveste procedura si executarea hotarârilor;
– facilitarea extradarii între statele membre;
– asigurarea ameliorarii cooperarii sub aspectul compatibilizarii regulilor aplicabile statelor membre;
– prevenirea conflictelor de competenta între statele membre;
– adoptarea progresiva de masuri pentru stabilirea unor reguli minimale privind elementele constitutive ale infractiunilor si a sanctiunilor aplicabile în domeniul criminalitatii organizate, a terorismului si a traficului de droguri.
Transpunerea în practica a acestor prevederi va duce la o armonizare a dispozitiilor de drept material si procedural, cresterea treptata a încrederii reciproce în actele judiciare ale organelor de justitie ale statelor membre si largirea cooperarii între organele judiciare pentru reprimarea infractiunilor grave.
Unii autori s-au pronuntat în sensul ca, în perspectiva, va exista un Cod penal si de procedura penala european, cu dispozitii unificatoare de drept penal, paralel cu legislatia penala nationala.
Dar, pâna la realizarea unui spatiu penal european este o cale lunga, însa ne exprimam convingerea ca daca se doreste la nivel comunitar reprimarea cu fermitate a infractiunilor grave si nu numai, statele membre trebuie sa-si armonizeze legislatiile penale si poate vor accepta, mai devreme sau mai târziu, un drept penal uniform.
Un prim pas s-a realizat prin institutia mandatului european de arestare, care de la 1 ianuarie 2004 a înlocuit procedura extradarii clasice (decizia cadru nr.2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13.06.2002, publicata în Jurnalul oficial al Comunitatii Europene nr.L190/1 din 18 iulie 2002).
În aplicarea acestei decizii, în România, prin titlul III al Legii 302/2004, modificata prin Legea 224/2006, au fost adoptate dispozitii privind cooperarea cu statele membre ale Uniuni Europene, care reglementeaza mandatul european de arestare si procedurile de predare între statele membre, ce au intrat în vigoare la data aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana, respectiv la 01.01.2007.
Potrivit art.77 din lege, mandatul european de arestare este o decizie judiciara emisa de autoritatea judiciara competenta a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestarii si predarii catre un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuarii urmaririi penale, a judecatii sau în scopul executarii unei pedepse sau a unei masuri privative de libertate.
Mandatul european de arestare se executa pe baza principiului recunoasterii si
încrederii reciproce, în conformitate cu dispozitiile Deciziei cadru, mentionate.
În România sunt desemnate ca autoritati judiciare emitente instantele judecatoresti, autoritatile judiciare de executare sunt curtile de apel, iar autoritatea centrala este Ministerul Justitiei.
Instanta care a emis mandatul de arestare preventiva în cursul urmaririi penale ori al judecatii sau instanta de executare, emite din oficiu sau la cererea procurorului mandat european de arestare în conditiile prevazute de art. 81 si anume:
– în vederea efectuarii urmaririi penale sau judecatii, daca fapta este pedepsita de legea penala româna cu o pedeapsa privativa de libertate de cel putin un an;
– în vederea executarii pedepsei, daca pedeapsa aplicata este mai mare de 4 luni.
În cazul în care se cunoaste locul unde se afla persoana solicitata, autoritatea judiciara româna emitenta poate transmite mandatul european de arestare direct autoritatii judiciare de executare si poate sa solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauza, în Sistemul de Informatii Schengen(SIS)-art.82.
Autoritatile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasa o urma scrisa, cu conditia ca autoritatea judiciara de executare sa poata verifica autenticitatea acestora. În cazul în care locul unde se afla persoana nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin SIS, prin intermediul sistemului de telecomunicatii securizat al Retelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul Justitiei, pe calea Interpol sau prin alt mijloc care lasa o urma scrisa, în conditiile în care permit ca autoritatea judiciara sa poata verifica autenticitatea.
Daca autoritatea judiciara emitenta nu cunoaste autoritatea judiciara de executare, se va efectua cercetarea necesara, inclusiv prin punctele de contact ale Retelei Judiciare Europene sau prin directia de specialitate din statul membru de executare.
Orice dificultate care ar interveni în legatura cu transmiterea sau verificarea autoritatii unui mandat european de arestare, se va solutiona prin contact direct între autoritatea judiciara emitenta si autoritatea judiciara de executare sau cu sprijinul Ministerul de Justitie.
Legea prevede în art. 85 alin. 1 si 2 doua situatii:
– una pentru cazul în care mandatul de arestare a fost emis pentru una din cele 32 de fapte, printre care participarea la un grup criminal organizat, terorism, trafic de persoane, trafic ilicit de droguri, trafic ilicit de arme, de coruptie, frauda incluzând pe aceea împotriva intereselor financiare ale comunitatilor europene si care este sanctionata în satul membru emitent cu închisoarea sau cu o masura de siguranta privativa de libertate pe o perioada de minim 3 ani, situatie în care predarea se va acorda, chiar daca nu este îndeplinita conditia dublei
încriminari;
– alta, privind alte fapte decât cele 32, situatie în care predarea poate fi subordonata conditiei dublei încriminari.
Sunt apoi stabilite conditii speciale pentru executarea unui mandat european de
executare de catre autoritatile judiciare de executare române, motive de refuz al executarii, proceduri speciale ce trebuie îndeplinite de curtea de apel, pronuntarea hotarârii si caile de atac.
În final, ne alaturam autorilor care pledeaza pentru crearea unui spatiu penal european în care Uniunea Europeana sa-si aduca aportul pe masura la combaterea celor mai grave fapte prin care se atenteaza la valorile fundamentale ale Europei Unite.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cooperarea Statelor Privind Combaterea Criminalității Internaționale (ID: 112945)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.