Cooperarea Statelor In Spatiul Extraatmosferic
Noțiuni introductive
Capitolul 1 Stratul extraatmosferic-patrimoniul comun al întregii
omeniri
1.1 Delimitarea spațiului extraatmosferic de spațiul aerian
1.2 Necesitatea cooperării statelor în spațiul extraatmosferic
Capitolul 2 Principalele instrumente juridice internaționale care
reglementează activitatea statului în spațiul extaatmosferic
2.1. Cooperarea statelor pe baze de cutuma
2.2. Tratatul spațial din 1967
2.3. Alte instrumente juridice internaționale
Capitolul 3 Dreptul spațial și cooperarea statelor
3.1 Principii generale ale dreptului spațial
3.2 Norme si principii dreptului spațial
Capitolul 4 Activități contemporane de cooperare în domeniul spațial
4.1. Exploatarea lunii si a celorlalte corpuri cerești
4.2. Teledecteția prin satelit
4.3. Participarea României la diferite programe spațiale
Concluzii
Bibliografie
=== COOPERAREA STATELOR IN SPATIUL EXTRAATMOSFERIC ===
Plan
Noțiuni introductive
Capitolul 1 Stratul extraatmosferic-patrimoniul comun al întregii
omeniri
1.1 Delimitarea spațiului extraatmosferic de spațiul aerian
1.2 Necesitatea cooperării statelor în spațiul extraatmosferic
Capitolul 2 Principalele instrumente juridice internaționale care
reglementează activitatea statului în spațiul extaatmosferic
2.1. Cooperarea statelor pe baze de cutuma
2.2. Tratatul spațial din 1967
2.3. Alte instrumente juridice internaționale
Capitolul 3 Dreptul spațial și cooperarea statelor
3.1 Principii generale ale dreptului spațial
3.2 Norme si principii dreptului spațial
Capitolul 4 Activități contemporane de cooperare în domeniul spațial
4.1. Exploatarea lunii si a celorlalte corpuri cerești
4.2. Teledecteția prin satelit
4.3. Participarea României la diferite programe spațiale
Concluzii
Noțiuni introductive
Explorarea și folosirea spațiului cosmic au depășit interesul strict științific, devenind în scurt timp un domeniu nou de activitate umană care își dovedește cu prisosință utilitatea. Cercetarea și folosirea spațiului cosmic a determinat o evoluție extrem de rapidă în telecomunicații, meteorologie, în detectarea resurselor terestre etc. Se poate aprecia că tehnologia spațială poate aduce în viitor considerabile perfecționări vieții terestre, contribuind la soluționarea unor probleme pe cit de stringente pe atât de complexe.
Dar pentru ca rezultatele explorării și folosirii spațiului cosmic să nu constituie obiectul realizării unor interese înguste sau distructive, este necesar ca activitatea cosmică să cunoască o reglementare, o ordonare în conținut și în scop.
Interesele în această activitate sunt ale întregii omeniri, indiferent de cei care o desfășoară. Dificultățile prin care trece astăzi umanitatea impun și mai mult ca progresele realizate în activitatea spațială să fie folosite pentru a face viața pe Pământ mai bună și mai liniștită.
Importanța deosebită pe care o prezintă explorarea și folosirea spațiului cosmic a determinat, dealtfel, ca problema reglementării juridice a multiplelor operațiuni pe care le implică și a consecințelor acestora, să constituie o preocupare prioritară în cadrul O.N.U. Prin activitatea statelor, la O.N.U. au apărut primele reglementări juridice internaționale de interes general care au contribuit la conturarea, într-un ritm rapid, a unui nou domeniu al dreptului internațional, dreptul cosmic.
Lucrarea de față își propune să abordeze unele aspecte ale activității spațiale care și-au găsit o consacrare pe plan juridic în cadrul documentelor adoptate la Națiunile Unite.
Aspectele juridice ale folosirii spațiului cosmic sunt multiple și, în încercarea de a le elucida, literatura de drept internațional a cunoscut, în ultimii ani, numeroase lucrări consacrate în exclusivitate acestor probleme.
Până în prezent au fost încheiate în domeniul reglementării juridice a activității spațiale numeroase acte de drept internațional, bi sau multilaterale. În acest context o însemnătate deosebită o prezintă documentele încheiate în cadrul O.N.U., Tratatul spațial din 1967 și Convențiile cu reglementări speciale din 1968, 1972 și 1974. Cum este și firesc, în elaborarea unor noi norme de drept care urmează să reglementeze o activitate atât de deosebită, au apărut numeroase impedimente, insuficiențe și controverse. Unele noțiuni de drept cosmic nu sunt încă precizate și clarificate. Dar aceste aspecte inerente vor fi, fără îndoială, depășite, dacă se va avea în vedere că un cadru juridic, atât general, cât și special pentru spațiul cosmic, trebuie să asigure folosirea acestuia în scopuri exclusiv pașnice și în interesul tuturor statelor.
Iată câteva considerente care ne-au determinat să ne referim îndeosebi la activitatea de elaborare a unor principii și norme generale de folosire a spațiului cosmic, activitate desfășurată în cadrul O.N.U.
În acest context am încercat să evidențiem existența unui nou domeniu al dreptului internațional, dreptul cosmic, care prin obiect, conținut și finalitate, este un drept al prezentului și în special al viitorului.
Dreptul cosmic, prin principiile și normele sale, a căror conformitate cu principiile și normele dreptului internațional este recunoscută și obligatorie, va trebui să asigure o folosire egală și pașnică a spațiului cosmic, pentru progresul și civilizația întregii omeniri.
Capitolul 1
Stratul extraatmosferic-patrimoniul comun
al întregii omeniri
1.1. Delimitarea spațiului extraatmosferic de spațiul aerian.
Din octombrie 1957 – momentul de debut al activității spațiale, Cosmosul a devenit din ce în ce mai accesibil omului. Au apărut, în mod firesc probleme noi în fizică, chimie, biologie, etc, dar și în domeniul dreptului în general, al dreptului internațional în special.
După cum s-a subliniat, până la pătrunderea omului în Cosmos, spațiul de deasupra teritoriului statelor era supus suveranității acestora, în limitele granițelor lor. Principiul suveranității asupra spațiului de deasupra teritoriului opera, de asemenea, fără limită în înălțime. Posibilitățile de exercitare, în fapt, a acestei prerogative erau determinate de gradul de dezvoltare a tehnicii spațiale.
Se știa, fără îndoială, că pătura ce înconjoară Pământul era susceptibilă de stratificări, de diferențieri determinate de compoziția și proprietățile gazelor ce o compun; că acest fapt determina în mod firesc deosebiri în ceea ce privește gradul de folosire sau, altfel spus, o tehnică spațială tot mai pretențioasă.
Apariția noțiunii de spațiu cosmic a ridicat, în mod firesc, în contextul general al definirii regimului său juridic, problema delimitării în pătura gazoasă ce înconjoară Pământul. Pentru că, dacă spațiul aerian era și continuă să fie supus suveranității statelor, spațiul de deasupra acestuia va avea un alt regim, în care posibilitatea apropriațiunii este exclusă.
Deosebirile de regim juridic între spațiul aerian și spațiul cosmic sunt determinate de compoziția și proprietățile fizice ale acestora, de importanța și consecințele folosirii lor, ce sunt diferite asupra umanității.
Dacă în dreptul roman a apărut regula usque ad coelum, ca regulă de bază în folosirea spațiului supralacent, ea s-a datorat necesității unui cadru fix al referinței spațiale precum și a imposibilității desfășurării oricărei activități umane la o înălțime mai mare decât câteva sute de picioare. Credința că pământul nu se mișcă a determinat apariția principiului dreptului de proprietate asupra spațiului de deasupra teritoriului.
Ulterior, descoperirea rotației pământului, a specificității sale a necesitat o reconsiderare asupra posibilității practice de apropriațiune a spațiului aerian. Mișcarea, o dată cu pământul, a maselor de aer de deasupra sa face imposibilă o apropriațiune materială, fizică, a aerului ca atare. În acest fel, se poate spune că suveranitatea statului asupra spațiului aerian supralacent se materializează mai mult într-un imperium decât într-un dominium. Aceasta presupune, cum dealtfel astăzi este deja admis, că statul hotărăște asupra activităților și obiectelor de deasupra teritoriului său, iar pe bază de reciprocitate poate acorda o serie de libertăți altor state în folosirea spațiului aerian aflat deasupra acestui teritoriu.
Această precizare se impune și în relația spațiul aerian – spațiul cosmic, evidențiată îndeosebi de situația când o navă cosmică se înalță sau coboară trebuind să traverseze spațiul aerian al altui stat, decât cel de pe teritoriul căruia este lansată. Din zborurile efectuate până acum în spațiul cosmic se poate constata că nici unul nu a fost înregistrat la o altitudine mai mică de 75 de mile deasupra unui stat străin. Până în prezent zborurile a-paratelor cosmice s-au desfășurat numai în spațiul aerian al statului care a lansat nava sau în spațiul aerian de deasupra mării libere, atât la plecare cât și la sosire. În zborurile navelor lansate din S.U.A. și conduse de om, coborârea a început în spațiul cosmic și a continuat în spațiul aerian de deasupra mării libere. La navele sovietice pilotate de oameni, vastitatea teritoriului Federației Ruse a permis folosirea numai a spațiului aerian sovietic. Aceasta este situația de până acum. În mod firesc, zborurile cosmice vor fi din ce în ce mai frecvente și mai diverse, vor fi efectuate și de pe teritoriile altor state, ceea ce va ridica problema folosirii – atât până la înscrierea pe orbită cât și la sosire – a spațiului aerian al altor state.
Dealtminteri, însăși natura zborurilor cosmice va impune în viitor folosirea spațiului aerian al mai multor state. Este puțin probabil, luând în considerare datele tehnice ale plasării pe orbite a unui obiect cosmic, că se va putea efectua această operație fără folosirea spațiului aerian al altor state. În acest sens, un înalt funcționar al NASA arăta în 1962 că în momentul intrării pe orbită a navelor folosite în așa numitul Proiect „Mercury”, la altitudinea de aproximativ 100 de mile, acestea se aflau la cea 575 mile de la locul de lansare, iar la întoarcere, la altitudinea de 100 mile, în momentul aprinderii retro-rachetelor acestea se aflau la cea. 2600 de mile de la punctul unde se intenționa aterizarea. În sfârșit, pentru a se aduce înapoi nave spațiale mai mari este necesară o planare de 7000-10000 mile la altitudine de 60 până la 25 mile.
În acest context, în raportul spațiul aerian – spațiul cosmic se ivesc câteva aspecte:
– folosirea spațiului cosmic presupune folosirea spațiului aerian național al mai multor state.
În această situație este necesar consimțământul acestor state.
– care este limita superioară privind jurisdicția exclusivă și controlul statului subiacent, adică limita de spațiu pentru folosirea căruia este necesar acest consimțământ.
Aceste aspecte aduc în discuție problema delimitării spațiului aerian de spațiul cosmic, adică a spațiului unde operează controlul și jurisdicția statului subiacent, de spațiul care, potrivit reglementărilor în vigoare, este liber pentru explorare și folosire de către toate statele pe bază de egalitate, nefiind supus apropriațiunii naționale.
Este necesar să precizăm, în primul rând, că între spațiul aerian și spațiul cosmic există deosebiri în privința compoziției, proprietăților gradului și modului de folosire a lor de către oameni.
Compoziția zonei de zbor a navelor cosmice, spațiul cosmic, se aseamănă foarte puțin, sau aproape deloc, cu substanța pe care o numim în mod obișnuit „aer”, pe care o respirăm și care, prin structura sa permite zborul aerodinamic al unei nave aeriene. Dacă la suprafața pământului „aerul” este compus din 70% azot, 20% oxigen la care se adaugă mici cantități de argon, carbon, vapori de apă etc, o dată cu creșterea altitudinii, compoziția și structura păturii gazoase se schimbă, schimbându-se astfel și densitatea, temperatura, ceea ce ridică gradul de dificultate al folosirii sale de către aviația convențională .
Astfel, la altitudinea de 80 km temperatura scade considerabil, densitatea atmosferică atingând 1/1.000.000 din cea existentă la suprafața pământului, densitate insuficientă după opiniile specialiștilor pentru a permite zborul aerodinamic. Este elocventă, în acest sens, declarația unui pilot american de pe un avion de mare altitudine care spunea în 1962: La o altitudine de 50 mile (70 km) densitatea este atât de mică (1% din atmosferă) încât se poate considera că toate elementele necesare pentru a califica atmosfera se află sub acest nivel.
Deosebirile dintre spațiul aerian și cel cosmic se pot constata și din modul și gradul de folosire a lor. „Avionul”, având accepțiunea unui aparat ce depinde de reacțiile aerului ca mijloc de a zbura, presupune o limită a folosirii lui în pătura gazoasa ce înconjoară Pământul, limita fiind acolo unde compoziția și îndeosebi densitatea acesteia nu mai permite manevrarea lui aerodinamică. Se pare că această zonă limită ar fi de 25 mile deși înălțarea aerodinamică nu se pierde complet până nu este a-tinsă așa numită linie van Karman, la aproximativ 52 mile.
Dimpotrivă, spațiul aerian nu permite folosirea unor instrumente de zbor bazate pe tehnica rachetelor a căror utilizare este posibilă numai în condițiile spațiului cosmic. Deși din punct de vedere tehnic această barieră dintre spațiul aerian și spațiul cosmic a fost oarecum depășită prin crearea rachetei spațiale americane, aparat ce întrunește ambele posibilități, zbor planat, aerodinamic și zbor orbital bazat pe tehnica rachetelor cosmice, aspectele juridice rămân însă și vor continua să constituie un punct de discuție în stabilirea normelor dreptului cosmic.
În sfârșit, deosebirile dintre aceste două zone sunt evidențiate și de o serie de particularități ale spațiului cosmic, ca domeniu nou al activității umane. Spațiul cosmic dă posibilitatea omului să depășească, în interesul progresului și civilizației umane, limitele mediului terestru; în acest spațiu acționează legi fizice ce se deosebesc considerabil de cele terestre; este un spațiu nelimitat cuprinzând corpuri cerești ce nu aparțin nimănui – după datele cunoscute până în prezent – și care pot fi folosite de om; în sfârșit, dar nu în ultimul rând, spre deosebire de mediul terestru, spațiul cosmic nu poate fi, în procesul utilizării lui, divizat în zone.
Aceste succinte considerații – evidențiate dealtfel atât de practică cât și de doctrină – asupra deosebirilor dintre cele două spații au adus în discuție, nu numai ca o problemă de ordin teoretic, necesitatea delimitării, a stabilirii limitei superioare a spațiului aerian și implicit a limitei inferioare a spațiului cosmic.
Asupra acestei probleme O.N.U. – cadru în care s-au realizat primele acte constitutive ale regimului juridic al spațiului cosmic – s-a pronunțat printr-un raport, din 14 iulie 1959, al Comitetului însărcinat să abordeze aspectele folosirii pașnice a spațiului cosmic. În acest raport se menționa că problema determinării limitei dintre spațiul aerian și spațiul cosmic nu este o problemă prioritară, subliniindu-se, în același timp, că limita superioară a spațiului aerian nu coincide în mod necesar cu limita inferioară a spațiului cosmic.
Dacă ultima precizare este oarecum aproape de realitate, prima însă este evident discutabilă. Este discutabilă deoarece credem că este dificil să se stabilească un regim juridic al unui spațiu care nu este delimitat. În mod firesc, logic – și cu atât mai mult în cazul spațiului cosmic, date fiind particularitățile specifice ale acestuia și implicațiile folosirii lui pentru activitatea terestră – se impune mai întâi definirea, delimitarea unui spațiu, a unei arii geografice și apoi stabilirea regulilor de folosire ale acesteia. Dacă în ce privește stabilirea limitei superioare a spațiului cosmic problema nu se pune pentru un moment cu acuitate, determinarea limitei inferioare este impusă de raportul spațiul aerian – spațiul cosmic cu toate consecințele și implicațiile ce derivă din această relație.
Dacă în cadrul O.N.U. această problemă a fost considerată ca nefiind prioritară, și drept urmare Tratatul din 1967 și alte acorduri în domeniul cosmosului nu o lămuresc, ea a fost însă abordată și îndelung discutata în doctrină, unde a constituit unul din subiectele cele mai controversate.
Dintre părerile emise în această privință, cităm, fără a le aborda în detaliu, pe cea care susține că limita dintre aceste două spații este în jur de 20.000 km, adică acolo unde se termină exosfera.
Așa numita interpretare funcțională a problemei consideră spațiul aerian ca zonă ce conține aer suficient pentru a menține de o „manieră aerodinamică” baloanele, elicopterele și avioanele obișnuite. După această opinie aerul teritorial se poate numi aerul navigabil și se întinde în limita maximă de 30-35 km. O altă variantă a a-cestei teorii susținută de J. Cooper, propune extinderea limitei superioare a spațiului aerian navigabil către 70 km, unde se consideră că este suficient aer pentru a efectua zborul planat spre sol, dar, în același timp, și de a împiedica existența orbitei unui satelit.
Alte opinii, susceptibile de obiecțiuni sunt, de exemplu: cea care consideră frontiera între aceste două spații „a-colo unde valoarea matematică a câmpului de gravitație-terestră este nulă”; ce consideră extinderea spațiului aerian pe verticală până acolo unde progresul științific al unui stat îi permite controlarea spațiului de deasupra teritoriului său; ce consideră frontiera posibilă cea care garantează securitatea statului, limita fiind acceptată la altitudinea orbitei primului satelit (cea. 200 km); ce consideră, fără a vorbi de garantarea securității statului, frontiera pe orbita sateliților, în general (cca. 160-200 km).
Dintre opiniile citate, considerăm că pot fi reținute-pentru o discuție de fond a problemei, cea funcțională referitoare la aerul navigabil, datorită și faptului că legile naționale și convențiile internaționale relevă că termenul de spațiu aerian (sau atmosferic) semnifică spațiul aerian navigabil, precum și cea referitoare la orbitele sateliților care, în condițiile contemporane, ar spori coeficientul de securitate a statelor. Ambele opinii se întâlnesc într-un punct oarecum comun: acela al compoziției păturii gazoase de la o anumită înălțime ce nu mai permite zborul obișnuit, înlesnind în schimb posibilitatea plasării pe orbită a sateliților.
Mai întâi se pune în mod firesc întrebarea: este necesară stabilirea unei frontiere între spațiul aerian și spațiul cosmic? Răspunsul este, credem, afirmativ. Și iată de ce:
a. Stabilirea statutului juridic al spațiului cosmic presupune delimitarea sa. Nu se pot aplica în mod satisfăcător principiile dreptului internațional precum și normele specifice de explorare și folosire a unei arii geografice ale cărei limite sunt necunoscute.
S-a invocat faptul – ce a fost folosit de altfel ca un argument în întârzierea stabilirii frontierei dintre cele două spații – că nu există un acord internațional privind limita superioară a apelor teritoriale și că aceasta nu a constituit un impediment în folosirea atât a apelor teritoriale cât și a mării libere. Dar în situația aceasta, stabilirea întinderii mării teritoriale este un act național suveran. În afară de aceasta, între cele două arii geografice – marea liberă și spațiul cosmic – sunt deosebiri esențiale, cu consecințe complet distincte în ce privește folosirea lor de către întreaga umanitate.
Încercările care se fac în literatura de specialitate de a sugera stabilirea unui regim juridic al spațiului cosmic prin analogie cu cel al mării libere, se dovedesc, așadar, nefondate.
b. Vastitatea teritoriului și așezarea geografică a celor două state – S.U.A. și Rusia- de pe ale căror rampe au fost lansate în Cosmos obiecte cosmice, a permis folosirea exclusivă a spațiului aerian al acestora sau a spațiului aerian de deasupra mării libere. În situația când lansările vor fi efectuate de alte state care nu vor beneficia de aceste condiții naturale, obiectele cosmice lansate de acestea vor trebui să treacă – atât la urcare cât și la coborâre – prin spațiul aerian al altor state.
Modul de abordare a problemei de până acum ar putea crea impresia că activitatea cosmică – care începe pe pământ, se desfășoară în Cosmos și se încheie tot pe pământ – ar urma să fie reglementată până la o anumită înălțime de normele dreptului aerian, iar dincolo de ea de normele dreptului cosmic. Cu alte cuvinte, normele și principiile dreptului internațional cosmic ar deveni operante de la o anumită înălțime. Cum pe bună dreptate s-a remarcat o atare interpretare a acestei probleme, ar denatura sensul și însuși conținutul noțiunii de activitate cosmică, ce are un caracter global, formând un tot unitar, indiferent de locul unde se desfășoară.
Trebuie să precizăm că vedem utilitatea stabilirii frontierei între aceste două spații, îndeosebi prin asigurarea securității și intereselor statelor subiacente, și mai puțin printr-o delimitare brutală a lor, acest lucru nefiind practic posibil.
Așadar, se impune necesitatea stabilirii unei limite a suveranității statului în înălțime; apare însă problema – destul de dificilă – a modului cum se poate realiza în practică această operațiune. Fără îndoială, că în ceea ce privește cadrul rezolvării problemei, acesta nu poate fi decât un acord internațional, încheiat sub auspiciile O.N.U., cu participarea tuturor statelor, care trebuie să aibă în vedere – în conformitate cu principiile Cartei – apărarea și realizarea intereselor acestora, limita stabilindu-se prin înțelegerea lor unanimă.
Referitor la înălțimea la care ar putea fi stabilită frontiera dintre aceste două spații, opiniile sunt diverse. S-a avut în vedere fie compoziția fizică a spațiului aerian, fie mijloacele de zbor, fie tratatele internaționale în domeniul spațiului aerian, sau limitele controlului efectiv sau pur și simplu înălțimi alese în mod arbitrar. Cvasiunanimitatea opiniilor consideră utilă și posibilă stabilirea acestei limite pe orbita sateliților.
De exemplu, Fawcett consideră că teoretic ar exista trei posibilități:
– determinarea frontierei inferioare a spațiului cosmic din punctul în care fiecare navă cosmică a intrat pe orbită. Aceasta ar presupune mutarea de fiecare dată a acestei frontiere în funcție de perigeul fiecărei nave cosmice;
– înlăturarea acestui inconvenient prin stabilirea frontierei la o altitudine orbitală generalizatoare; aceasta ar putea fi determinată la o distanță egală de centrul Pământului în jurul acestuia și la o distanță de suprafață egală cu perigeul cel mai mic al unei orbite cosmice.
– stabilirea frontierei „arbitrar”, indicând altitudinea de 100 de mile.
Dintre posibilitățile avansate de Fawcett ni se pare a fi de reținut cea de a doua, apropiindu-se mai mult de cerințele unei rezolvări echitabile și oarecum fundamentate a acestei probleme.
Pornind de la existența straturilor de aer din jurul Pământului și de la posibilitățile și limitele tehnice ale aviației, C. Berezowski consideră că limita spațiului aerian ar fi puțin peste înălțimea stratosferei, adică la cea. 60-70 mile.
Considerând că atmosfera – așa cum indică datele tehnice – de mai jos de cea 70 mile (112 km) este „prea densă pentru ca un satelit să urmeze o orbită”, J. C. Cooper opinează că acesta poate fi plasat pe o orbită în jurul Pământului cel puțin o dată, la o altitudine minimă cuprinsă între 70 și 100 mile (112-160 km).
Ca atare, conchide că limita inferioară a spațiului cosmic „ar trebui să se afle într-un punct de deasupra suprafeței Pământului unde este posibilă plasarea cel puțin o dată pe orbită a unui satelit”.
În 1967 Subcomitetul științific și tehnic al Comitetului O.N.U. pentru utilizarea pașnică a spațiului cosmic, la cererea Subcomitetului juridic, referitor la criteriile științifice și tehnice care ar permite fixarea limitei inferioare a spațiului cosmic, a răspuns că încă este prematur și chiar imposibil de a fixa elemente de natură tehnică care ar putea servi drept bază pentru cercetările juridice și pentru fixarea acestei frontiere din punct de vedere juridic.
Ulterior problema definirii și delimitării spațiului cosmic a figurat, fără a fi considerată prioritară, pe ordinea de zi a Subcomitetului juridic al Comitetului O.N.U. pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic. Remarcându-se că problema „continuă să rețină atenția generală organelor O.N.U. și comunității științifice internaționale”, s-a considerat necesar elaborarea unui document de lucru care să sintetizeze atât opiniile exprimate în cadrul celor două subcomitete ale Comitetului O.N.U. pentru utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic cât și cele din literatura de specialitate. Reținând opiniile exprimate în perioada 1970-1976, documentul la care ne referim, remarcă, în general, două tendințe ce s-au manifestat în problema definirii și delimitării spațiului cosmic:
– prima ce consideră necesară definirea și implicit delimitarea spațiului cosmic, deoarece dezvoltarea în continuare a activităților și tehnicii spațiale impune o „distincție netă între domeniile de aplicare a dreptului aerian și a dreptului spațial” și prin aceasta evitarea unor conflicte în viitor.
Afirmarea suveranității de către unele state ecuatoriale asupra părților de orbite ale sateliților geostaționari aflați la altitudinea de 35700 km deasupra teritoriului lor, este considerată ca edificatoare în acest sens.
– a doua ce consideră că această problemă nu este oportună și urgentă; o definiție juridică stabilă și utilizabilă a spațiului cosmic nu poate fi încă acceptată din punct de vedere politic, experiența în continuare în explorarea și utilizarea spațiului cosmic putând oferi o „idee mai clară a consecințelor diverselor tipuri de activități spațiale”.
În ce privește stabilirea criteriilor de definire și delimitare a spațiului cosmic, documentul reține două moduri de abordare a problemei: cel spațial și cel funcțional.
Sintetizând criteriile avute în vedere de teoria spațială, documentul le menționează pe următoarele:
– demarcația fundamentată pe echivalența între limita superioară a zonei aflate sub suveranitatea națională și noțiunea de atmosferă.
– demarcația fundamentată pe subdiviziunea atmosferei în straturi.
– demarcația fundamentată pe altitudinea maximă pe care o pot atinge aeronavele (așa numita teorie a spațiului aerian navigabil).
– demarcația fundamentată pe caracteristicile aerodinamice ale obiectelor zburătoare (așa numita linie von Karman ce fixează limita teoretică a zborului aerian la cea. 84 km altitudine, unde capacitatea aerodinamică devine inferioară forței centrifuge).
– delimitarea după cel mai jos perigeu permițând menținerea pe orbită a unui satelit.
– delimitarea fundamentată pe efectele gravitaționale ale Pământului.
– demarcația fundamentată pe suveranitatea efectivă.
– demarcația fundamentată pe diviziunea spațiului în zone (cca. 50 km spațiul aerian, apoi zonă de cca. 80 km unde avioanele și baloanele nu pot ajunge iar sateliții nu se pot menține pe orbită aceasta fiind prea joasă, altitudinea de 130 km fiind deci considerată limită inferioară a spațiului cosmic).
-demarcația fundamentată pe combinarea diverselor criterii spațiale.
Teoria funcțională ce are în vedere îndeosebi calitățile tehnice de zbor ale avioanelor obișnuite și respectiv ale rachetelor cosmice, a reținut mai mult atenția în perioada la care ne referim. Și aceasta datorită pe de o parte imposibilității de a se ajunge la un acord prin criteriile oferite de teoria spațială, iar pe de altă parte progreselor tehnice înregistrate prin realizarea navetei spațiale, precum și „pretențiilor mai multor state ecuatoriale la suveranitate națională asupra părților de orbită a sateliților geostaționari aflați deasupra teritoriului lor”.
În acest context este reținută soluția avansată de Peter Haanappel care ni se pare interesantă.
El propune ca printr-un acord internațional să fie stipulat principiul conform căruia spațiul aerian se limitează la altitudinea maximă de zbor normal pentru avioanele obișnuite (aeronave); spațiul cosmic ar începe de la altitudinea cea mai joasă la care un satelit poate rămâne pe orbită în jurul Pământului; zona intermediară ar putea avea inițial limite de la 40 la 90 km, urmând, dacă este necesar, ca ele să fie verificate periodic în funcție de „evoluția normelor științifice”.
Subliniind că nici una din cele două moduri de abordare a problemei definirii și delimitării spațiului cosmic nu sunt acceptate de o manieră generală, documentul de lucru reține atitudinea preferențială a mai multor state pentru stabilirea unei frontiere între acele două spații la altitudinea de 90-100 km. Nu trebuie uitată însă altitudinea, la care ne-ara referit, a unor state ecuatoriale vis-a-vis de orbita sateliților geostaționari, atitudine care complică problema.
Din prevederile rezoluțiilor Adunării Generale O.N.U. – și îndeosebi Rezoluția 1962 – XVIII ce conține Declarația privind principiile juridice care guvernează activitatea statelor în explorarea spațiului cosmic – și Tratatul din 1967 privind spațiul cosmic, se pot deduce două reguli: faptul că principiul folosirii libere și comune a spațiului cosmic exclude jurisdicția exclusivă a oricărui stat, și că o navă cosmică aflată pe orbita Pământului se află deja în spațiul cosmic.
A doua regulă poate fi folosită ca un argument în discuția privind considerarea limitei inferioare a spațiului cosmic ca fiind orbita sateliților. Într-adevăr, așa cum principiile și normele fundamentale de folosire, a spațiului aerian au ajuns să fie elaborate și înțelese în funcție de navele aeriene, tot așa credem – aspect relevat de altfel în literatura de specialitate că spațiul cosmic poate fi considerat spațiul unde navele cosmice își desfășoară activitatea, adică pe orbita Pământului sau dincolo de aceasta. De altminteri, Rezoluțiile Adunării Generale și Tratatul din 1967 când vorbesc de spațiul cosmic fac referiri la orbita Pământului, considerându-se că noțiunea de spațiu cosmic implică pe cea de orbită a obiectelor cosmice și invers.
În ceea ce privește principiile liberei explorări și folosiri a spațiului cosmic pe bază de egalitate, în conformitate cu normele dreptului internațional și ale nonapropriațiunii acestui spațiu, se poate conchide că în acest fel s-a avut în vedere stabilirea unei limite a jurisdicției exclusive a statelor.
Faptul că statele nu au protestat atunci când, în zborul lor pe orbită, obiectele cosmice au trecut pe deasupra teritoriului acestora, înseamnă că le-au considerat în afara jurisdicției lor, profilându-se astfel o regulă cutumiară.
În ceea ce privește înălțimea la care se poate avea în vedere orbita sateliților, aceasta credem, trebuie stabilită printr-un acord internațional multilateral care să reflecte asentimentul tuturor statelor.
Date fiind posibilitățile tehnice actuale, credem că pericolul încălcării, în fapt, a suveranității statelor poate exista, indiferent dacă un obiect cosmic este plasat la 200 km sau la 36.000 km, astfel încât stabilirea unei frontiere rămâne mai mult o problemă de delimitare în drept.
Delimitarea spațiului aerian de spațiul cosmic și implicit definirea acestuia din urmă este o problemă cu implicații nu numai juridice dar și politice. Ea trebuie abordată și rezolvată în spiritul principiilor fundamentale ale dreptului internațional.
Definirea spațiului cosmic trebuie să garanteze – sublinia reprezentantul României în Comitetul O.N.U. pentru spațiul extraatmosferic – respectarea suveranității naționale asupra spațiului aerian, permițând totodată accesul tuturor statelor la spațiul cosmic și folosirea acestuia în scopuri pașnice.
1.2. Necesitatea cooperării statelor în spațiul extraatmosferic.
Realizările din domeniul științei și tehnicii au influențat în mod firesc și reglementările juridice interstatale, deoarece urmările aplicării lor au reprezentat întotdeauna un interes general al tuturor statelor lumii.
Secolul al XX-lea reflectă în mare măsură această interdependență dintre cuceririle tehnico-științifice și normele și principiile dreptului internațional.
Dezvoltarea și perfecționarea continuă a mijloacelor tehnice, utilizarea energiei atomice, a fundului mărilor și oceanelor și implicit, dar nu în ultimul rând, pătrunderea omului în Cosmos, sunt tot atâtea domenii care au necesitat o reglementare juridică interstatală.
Explorarea unor noi domenii ale naturii, cum pe bună dreptate s-a subliniat, nu este numai o preocupare pe plan tehnic. Ea se reflectă în mod necesar și în caracterul evolutiv al reglementărilor juridice. Acest aspect a fost pus cu pregnanță în evidență de cucerirea Cosmosului.
Încă în 1962, la cea de a XVII-a sesiune a Adunării Generale, țara noastră a subliniat necesitatea reglementării juridice a aspectelor specifice ce le impune dezvoltarea științei și tehnicii spațiale.
Activitatea în spațiul cosmic are în mod inerent o serie de particularități determinate de specificul acestei arii geografice: această activitate se realizează cu mijloace tehnice noi, a căror lansare și întoarcere pot provoca daune și altor state și persoane; folosirea spațiului cosmic în scopuri militare reprezintă un pericol deosebit pentru toate statele; în operațiunile spațiale pot fi interesate mai multe state prin folosirea spațiului lor aerian și, în sfârșit, în rezultatele activității cosmice este interesată întreaga omenire.
În mod firesc, deși Cosmosul este guvernat de legi specifice, – din punct de vedere al științelor naturii – el trebuie să fie supus acelorași norme și principii de explorare și folosire valabile pentru întreaga omenire.
Iată de ce de la bun început s-a evidențiat necesitatea extinderii normelor și principiilor generale ale dreptului internațional și la spațiul cosmic. Așa după cum s-a remarcat în literatura de specialitate, „din multe motive sistemele de legi pentru organizarea și reglementarea activității umane în Univers trebuie să se bazeze pe principii imuabile, indiscutabile, unanim recunoscute” și că „dreptul Cosmosului se poate forma numai pe baza principiilor general recunoscute ale dreptului internațional”.
În afară de aceasta, fiind vorba de un domeniu nou pentru activitatea umană, absența unor principii speciale de reglementare a impus aplicarea unor principii generale. Această regulă în drept nu a fost avută în vedere de cei care vedeau în spațiul cosmic un „vacuum juridic”.
Indiferent dacă s-a vorbit de extinderea principiilor Cartei O.N.U. la spațiul cosmic sau de faptul că a-cesta „intră inexorabil” sub prevederile principiilor Cartei, specificitatea activității umane în Cosmos și îndeosebi caracterul global al rezultatelor ei pe Pământ, au impus necesitatea existenței unui statut juridic al acestui spațiu, care să aibă la bază normele și principiile dreptului internațional contemporan.
Dar, în același timp, spațiul cosmic ca mediu și domeniu de activitate al omului a relevat și necesitatea elaborării unor norme și principii speciale de drept internațional.
Înainte ca O.N.U. să se fi preocupat de conturarea unui statut juridic al acestui spațiu, doctrina a manifestat un interes deosebit în abordarea diferitelor aspecte juridice pe care le evidențiază explorarea și folosirea spațiului cosmic, într-un interval relativ scurt de timp apărând numeroase lucrări în acest domeniu.
Privind elaborarea statutului juridic al spațiului cosmic, în general, opiniile exprimate în doctrină au fost controversate.
S-au manifestat și opțiuni pentru o independență totală a normelor dreptului cosmic de dreptul internațional contemporan sau pentru o revizuire a acestuia din urmă sub influența și particularitățile noului gen de activitate umană.
Controversele clin doctrină au fost lămurite definitiv prin recunoașterea oficială de către state, în cadrul O.N.U., a aplicării principiilor dreptului internațional la spațiul cosmic și corpurile cerești, prin Rezoluția 1721 (XVI), din 20 decembrie 1961 a Adunării Generale O.N.U.; în anul următor, la 14 decembrie 1962, Adunarea Generală O.N.U. adoptă o nouă Rezoluție 1802 (XVII), prin care se recunoaște faptul că activitatea de cercetare și folosire a spațiului cosmic cade sub incidența dreptului internațional contemporan.
Dar preocuparea O.N.U. pentru elaborarea regimului juridic al spațiului cosmic a început mai înainte de a-ceastă dată; trebuie precizat că apariția dreptului cosmic este indisolubil legată de activitatea O.N.U. în acest domeniu.
În anul 1958, poate și sub influența activității de cooperare desfășurată în Anul Geofizic Internațional, Adunarea Generală stabilește, prin Rezoluția 1348 (XIII), instituirea unui Comitet pentru folosirea pașnică a spațiului cosmic, care în anul următor, prin Rezoluția 1472 (XIV), adoptată la 12 decembrie 1959, devine permanent având în componența sa reprezentanți ai 24 de state, între care și România.
Prin aceeași rezoluție se stabilește și competența generală a acestui organism, care avea printre alte sarcini acelea de a contribui la continuarea cercetărilor asupra spațiului cosmic și organizarea unui schimb reciproc în valorificarea informațiilor dobândite, de a sprijini programele naționale de cercetare a Cosmosului și, în sfârșit, de a studia aspectele juridice ce pot apare în activitatea de explorare și folosire a spațiului cosmic.
Ulterior, în 1962, în cadrul Comitetului O.N.U. pentru Cosmos, subordonat Adunării Generale, iau ființă două subcomitete – Subcomitetul juridic și Subcomitetul tehnico-științific.
Prin înființarea Subcomitetului juridic al Comitetului O.N.U. pentru Cosmos s-a creat astfel un cadru organizat și permanent care va elabora și dezbate primele tratate și convenții internaționale, punându-se astfel bazele apariției dreptului cosmic.
Ca urmare a activității desfășurate în Subcomitetul juridic în perioada 1961-1963, Adunarea Generală adoptă alte cinci rezoluții a căror conținut se referă la activitățile particulare din spațiul cosmic, la interzicerea plasării pe orbită a obiectelor cu armă nucleară și alte tipuri de arme de distrugere în masă, la o serie de recomandări tehnice adresate Comitetului O.N.U. pentru Cosmos precum și la declarații de principiu aplicabile în explorarea și folosirea spațiului cosmic.
Dintre aceste rezoluții se detașează cea adoptată la 20 decembrie 1961, Rezoluția nr. 1721 (XVI), care conține următoarele prevederi de principiu ale viitorului drept cosmic;
– explorarea și folosirea spațiului cosmic se realizează în folosul întregii umanități;
– extinderea dreptului internațional asupra spațiului cosmic și corpurilor cerești;
– spațiul cosmic și corpurile cerești nu sunt supuse apropriațiunii naționale.
Un moment deosebit în activitatea de formare a dreptului cosmic îl reprezintă adoptarea, în unanimitate, la 13 decembrie 1963, a Rezoluției 1962 (XVIII) intitulată „Declarația privind principiile legale ce guvernează activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului cosmic”.
„Declarația” din 13 decembrie 1963 nu reprezintă, așa cum s-a remarcat dealtfel în literatura de specialitate, o recomandare ordinară adresată unuia sau mai multor state. Prin semnificația și a ceea ce s-a intenționat prin ea, poate fi comparată cu Declarațiile din 1948, 1960 și 1965 privind drepturile omului, autodeterminarea și condamnarea discriminării rasiale.
Credem că adoptarea în unanimitate a acestei Rezoluții precum și intitularea ei ca „Declarație de principii legale” îi conferă un loc deosebit între rezoluțiile Adunării Generale. De altminteri, aceste trăsături vor facilita activitatea de încheiere a unui tratat internațional care să dea forță obligatorie principiilor înscrise în Declarație. Nu ne propunem să stabilim o ierarhizare a rezoluțiilor Adunării Generale O.N.U. care, fapt recunoscut, au un caracter de recomandare.
Din practica de până acum a Adunării Generale se admite că rezoluțiile sale nu stabilesc obligații în sarcina statelor. De aceea, credem că atribuirea unor trăsături obligatorii acestei Rezoluții, așa cum s-a încercat în literatura de specialitate, depășește locul și natura juridică a acestora în sistemul de acte internaționale, fapt dealtfel subliniat în doctrină.
Dar nu este mai puțin adevărat că Declarația conținută în Rezoluția 1962 (XVIII) prin principiile pe care le stipulează, precum și prin faptul că acestea vor fi încorporate în Tratatul din 1967 cu privire la spațiul cosmic, reprezintă un moment de referință în activitatea de stabilire a regimului juridic al acestui spațiu. „Deși reprezintă – sublinia C.W. Jenks – ceva mai puțin decât un tratat, ea (Rezoluția 1962 – XVIII – N.A.) trebuie deja considerată mai mult decât o declarație a obiceiului”.
Dintre principiile pe care Adunarea Generală O.N.U. le-a adoptat în unanimitate, recunoscându-le aplicabile în activitatea de explorare și folosire a spațiului cosmic, reținem:
a. – dreptul internațional, inclusiv Carta O.N.U., se aplică spațiului cosmic și corpurilor cerești.
b. – egalitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului cosmic. Fără îndoială că aici s-a avut în vedere egalitatea în drept, pentru că în fapt acest principiu este limitat la posibilitățile tehnice ale fiecărui stat în parte.
c. – folosirea comună a spațiului cosmic și corpurilor cerești exclude apropriațiunea lor sub orice motiv și în orice modalitate.
d. – principiul dreptului de jurisdicție și control asupra obiectelor cosmice și echipajelor acestora în timpul cât se află în Cosmos.
e. – în sfârșit, responsabilitatea statelor pentru activității cosmice desfășurate de ele.
Se cuvine a fi remarcat faptul că sunt incluse aici în noțiunea de responsabilitate și unele aspecte noi, cum ar fi responsabilitatea statului pentru activitățile cosmice desfășurate de organizațiile naționale, precum și de organizațiile internaționale al cărui membru este.
În explorarea și folosirea spațiului cosmic statele vor fi conduse de principiul cooperării și asistenței reciproce, luând în considerație, în desfășurarea acestei activități, interesele corespunzătoare și ale altor state.
Dar, deși Rezoluția reprezenta o realizare, ea rămâne ca și celelalte Rezoluții adoptate anterior un document cu caracter de recomandare; așa cum declara în Subcomitetul juridic reprezentatul Franței, ea era doar „o declarație de intenție”. Se impunea, așa cum sublinia reprezentantul sovietic în același Subcomitet, „încheierea unui tratat sau acord care ar obliga toate părțile”.
Totodată, în aceeași zi Adunarea Generala adoptă o altă Rezoluție, 1963 (XVIII), în care recomandă încorporarea principiilor ce guvernează activitatea statelor în spațiul cosmic într-un tratat internațional, solicitând în același timp Comitetului O.N.U. pentru Cosmos să pregătească și proiectele a două Convenții internaționale, referitoare la responsabilitatea pentru prejudiciile cauzate de obiectele lansate în spațiul cosmic și respectiv la asistența acordată astronauților și navelor cosmice la întoarcerea pe Pământ. Astfel s-a vădit preocuparea Adunării Generale O.N.U. pentru transpunerea într-un acord internațional a principiilor incluse în Rezoluția 1962 (XVIII) și totodată pentru stabilirea unor direcții prioritare de reglementare juridică în activitatea cosmică.
Capitolul 2
Principalele instrumente juridice internaționale care
reglementează activitatea statului în spațiul extaatmosferic
2.1. Cooperarea statelor pe baze de cutumă.
Orice ramură de drept, sau domeniu nou de reglementare în drept, pe lingă normele pe care le conține, are și „reguli de conduită cele mai generale” care „domină întreaga materie”, și care constituie criteriul legalității tuturor normelor ramurii respective de drept. Aceste principii fundamentale ce reprezintă o generalizare maximă a normelor de drept, au o mai amplă aplicare decât acestea, asigurându-le în același timp eficacitatea.
Principiile dreptului cosmic, elaborate în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, sunt ca și acestea, reguli generale universal admise ce au luat naștere prin acordul dintre state. Principiile dreptului cosmic constituie criteriul de apreciere a fundamentului juridic și a eficacității tuturor normelor de drept cosmic, fiind astfel imperative prin înseși conținutul, esența și finalitatea lor.
Spre deosebire de principiile fundamentale ale dreptului internațional care au apărut atât pe cale convențională cit și cutumiară, unele dintre principiile dreptului cosmic, cele existente au luat naștere, în mod firesc, numai prin acordul de voință al statelor încorporat într-un tratat internațional: Tratatul din 1967 „cu privire la principiile care conduc activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”.
În momentul când a fost adoptat Tratatul spațial din 1967, activitatea de explorare și folosire a spațiului cosmic – deși desfășurată de un număr restrâns de participanți – parcrusese deja 10 ani, fără ca în această perioadă să existe reglementări juridice internaționale de principiu în acest domeniu. Evident că această activitate s-a desfășurat într-un cadru juridic, constituit de principiile și normele dreptului internațional contemporan. Se impunea însă o reglementare principială și specifică în același timp. Această acuitate a problemei a determinat încheierea Tratatului spațial din 1967 care – fără a răspunde în întregime exigențelor – constituie, principial, sediul materiei.
Față de toate precizările de mai sus menționăm totuși, că esteprea devreme pentru a se putea vorbi de existența unui obicei internațional în explorarea și folosirea spațiului cosmic și această concluzie este evidențiată și de doctrină.
Problema obiceiului ca izvor de drept cosmic se va putea pune mult mai târziu, când activitatea omului în Cosmos, pe alte planete va deveni o activitate obișnuită sau aproape obișnuită.
2.2. Tratatul spațial din 1967.
În urma activității desfășurate în Subcomitetul juridic și a discutării proiectelor avansate la 19 decembrie 1966, Adunarea Generală O.N.U. adoptă proiectul de Tratat privind Cosmosul prin Rezoluția 2222 (XXI).
La 27 ianuarie 1967 la Moscova, Washington și Londra a fost deschis pentru semnare, Tratatul cu privire la „principiile care conduc activitatea statelor în explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”; intrând în vigoare la 10 octombrie 1967.
Inexistența anterioară a unor norme de reglementare a activității spațiale, considerăm că a imprimat Tratatului spațial din 1967 o dublă semnificație: aceea de consacrare a unor principii fundamentale ale dreptului cosmic, dar, în același timp, și a unor norme de drept cosmic.
Dorim să subliniem acest aspect deoarece considerăm că Tratatul spațial din 1967 – în pofida titlului său – conține nu numai principiile dreptului cosmic ci și norme ce pot fi interpretate în lumina acestor principii (art. 9, 10, 11, de exemplu).
În acest context, analiza prevederilor Tratatului spațial din 1967 s-a făcut diferit în doctrină, fapt ce a determinat ca părerile privind principiile pe care le consacră să nu concorde nici ca număr și nici sub aspectul conținutului lor. Considerăm că nu trebuie să surprindă o asemenea abordare diferită, deoarece ne aflăm în fața unui domeniu nou de reglementare a activității umane, a unui Tratat relativ deosebit de altele, și implicit în fața unor principii noi, ceea ce poate determina fie interpretări de natură să le extindă sau dimpotrivă să le restrângă.
Pornind de la faptul că Tratatul spațial din 1967 cuprinde și norme de drept cosmic nu numai principii, precum și de la ceea ce se consideră a fi un principiu într-un sistem de cunoștințe și de norme în general, credem că în Tratat sunt consacrate cel puțin următoarele principii fundamentale ale dreptului cosmic: principiul libertății de explorare și folosire a spațiului cosmic de către toate statele, spre binele și folosul lor și al întregii omeniri; principiul explorării și folosirii spațiului cosmic în scopuri exclusiv pașnice; principiul responsabilității statelor în activitatea lor cosmică; principiul păstrării jurisdicției și proprietății de către, state, asupra obiectelor lansate de ele în spațiul cosmic și principiul cooperării internaționale în explorarea și folosirea spațiului cosmic.
În preambulul Tratatului spațial din 1967 statele părți își expun poziția lor principală privind explorarea și folosirea spațiului cosmic, socotind că această activitate „trebuie să se efectueze pentru binele tuturor popoarelor indiferent de stadiul dezvoltării lor economice sau științifice”. În virtutea acestor concepții, art. 1 al Tratatului stipulează: „Explorarea și folosirea spațiului cosmic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești, trebuie să fie îndeplinite în folosul și, în interesul tuturor țărilor, indiferent de gradul de dezvoltare economică și științifică și va fi de competența întregii omeniri.
Spațiul cosmic inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, vor fi libere pentru explorare și folosite de către toate statele, fără nici o discriminare, pe bază de egalitate și în concordanță cu dreptul internațional; va trebui să existe accesul liber în toate regiunile acestor corpuri cerești.
Trebuie să existe libertatea cercetării științifice în spațiul cosmic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești….
Așadar, este consacrat principiul libertății de explorare și folosire a spațiului cosmic ce definește, și totodată deosebește, statutul juridic al acestei arii geografice de cel al spațiului aerian, unde, după cum am văzut, domină suveranitatea statelor.
Libertatea de explorare și folosire a spațiului cosmic de către toate statele, state suverane și independente, impune observarea faptului că în această activitate nu trebuie să se manifeste nici o discriminare, egalitatea deplină în drepturi fiind firesc consacrată în virtutea art. 2 al Cartei O.N.U. O folosință comună a spațiului cosmic presupune egalitatea între statele care o exercită.
S-a interpretat în literatură că această prevedere a Tratatului ar stipula egalitate în drept și nu în fapt.
Este drept că principiul acesta nu asigură în același timp în mod egal resursele economice și științifice de exercitare în fapt a drepturilor ce derivă din el. Este vorba însă de un principiu care guvernează relațiile interstatale ce apar în activitatea cosmică desfășurată în conformitate cu dreptul internațional.
Unul din principiile de bază ale dreptului internațional contemporan îl constituie egalitatea suverană a statelor.
În ceea ce privește accesul statelor la explorarea și folosirea spațiului cosmic, acesta fiind liber, statele hotărăsc oportunitatea exercitării în fapt a acestei activități în raport cu posibilitățile economice și tehnice și cu interesul lor în activitatea cosmică.
Interpretarea că principiul nu asigură egalitate în beneficii, ni se pare contrară chiar prevederilor art. 1 care menționează că activitatea cosmică este „îndeplinită în folosul și în interesul tuturor statelor … și va fi de competența întregii omeniri”.
Omenirea apare astfel menționată ca subiect al dreptului cosmic și, expres, ca principalul beneficiar al rezultatelor obținute în activitatea cosmică. Statele vor informa pe „Secretarul General al Națiunilor Unite, precum și publicul și comunitatea științifică internațională… despre natura, dirijarea, situarea și rezultatele unor asemenea activități” (art. 11).
Prin atribuirea principalei competențe omenirii, se definește astfel scopul activității cosmice, acela al progresului și dezvoltării continue a civilizației umane. Dacă activitatea cosmică se desfășoară în prezent, înainte de toate, pe baze naționale, rezultatele acesteia, potrivit prevederilor Tratatului, trebuie să fie puse la dispoziția întregii umanități.
Pentru a se accentua finalitatea activității cosmice, în exercitarea căreia statele sunt libere, finalitate care reprezintă „folosul și interesul” întregii omeniri, în art. 5 se stipulează că astronauții sunt „trimiși ai omenirii”.
Prin astronaut dicționarul NASA din 1965 are în vedere, în primul rând, o persoană care efectuează un zbor într-un aparat cosmic și, în al doilea rând, aviatorii de încercare selecționați pentru a participa la proiectele Gemini-Apollo, Mercury sau alt proiect american de zboruri cosmice pilotate. În literatură s-a exprimat părerea că noțiunea de astronaut este mai restrânsă decât cea de cosmonaut și că aceasta din urmă ar trebui adoptată ca termen unitar pentru a defini persoanele care efectuează orice zboruri în cosmos.
Nu credem că acest aspect prezintă importanță și relevanță în aspectele de fond ale activității cosmice.
Fiind „soli ai omenirii”, astronauții se bucură de ajutor și protecție din partea tuturor statelor, ei păstrându-și cetățenia lor, nefiind nicidecum „cetățeni ai Cosmosului”. Activitatea lor se desfășoară spre binele și în folosul umanității și nu împărtășim părerea că, fiind considerați ca atare, nu au voie să desfășoare o activitate cosmică în numele unui anumit stat, cu atât mai mult cu cât sunt cetățenii unui stat. Ei apar în valorificarea acestei activități și în raporturile juridice ce se nasc, prin intermediul statelor ai căror cetățeni sunt.
Libertatea statelor în explorarea și folosirea spațiului cosmic apare în toate operațiunile componente posibile ale activității cosmice. Ea oferă statelor dreptul de a folosi liber Cosmosul, Luna și celelalte corpuri cerești însă cu precizarea că în activitatea desfășurată de ele în spațiul cosmic trebuie să aibă permanent în vedere realizarea unui interes general, al întregii omeniri.
Principiul libertății de explorare și folosire a spațiului cosmic exclude, potrivit prevederilor art. 2, apropriațiunea națională „prin invocarea suveranității, prin folosire sau ocupație ori prin oricare alte mijloace”.
Această prevedere este justificată nu atât de natura însăși a acestui spațiu care face imposibilă apropriațiu-nea sa, cât de importanța pe care o prezintă pentru întreaga umanitate și de pericolul și impedimentele ce le-ar genera recunoașterea exercitării suveranității unui stat sau grup de state asupra spațiului cosmic și a corpurilor cerești. Tocmai aceste considerente au determinat interzicerea apropriațiunii ca o manifestare a „refuzului colectiv al statelor” de a recunoaște orice pretenții în legătură cu spațiul cosmic.
Principiul de față este extins, potrivit art. 12, și la „toate stațiile și instalațiile, echipamentele și vehiculele spațiale care se găsesc pe Lună sau pe alte corpuri cerești”, prin libertatea de acces la acestea.
Consacrarea principiului libertății de explorare și folosire a spațiului cosmic nu înseamnă numai recunoașterea unor drepturi ale statelor în acest domeniu ci și observarea unor obligații pe care dealtfel Tratatul spațial din 1967 le menționează expres.
În primul rând acest principiu, recunoscând libertatea statelor în activitatea cosmică, nu o concepe nelimitat, arbitrar și haotic. Ea se poate desfășura, potrivit art. 9, „cu respectarea intereselor corespunzătoare tuturor celorlalte state”. Această prevedere exclude desfășurarea unei activități în spațiul cosmic de către un stat de natura a constitui, în același timp, obstacole pentru operațiunile spațiale desfășurate de alte state. Aici se relevă necesitatea unei largi cooperări internaționale și al unui ajutor mutual pe care dealtfel art. 9 le stipulează.
Libertatea de explorare și folosire a spațiului cosmic presupune în același timp ca această activitate să fie desfășurată în așa mod încât „să evite contaminarea și de asemenea schimburi nocive în mediul terestru, rezultate din introducerea materiei extraterestre și unde în mod necesar trebuie să se adopte măsuri adecvate în acest scop” (ar. 9).
Acest aspect poate fi privit într-un cadru mai general și actual, acela al poluării mediului ambiant. În ultimul timp problemele poluării mediului terestru, atmosferic și acvatic au devenit prioritare pe agenda umanității.
Deși în spațiul cosmic problema nu este atât de a-cută – și probabil va păstra acest caracter încă mult timp – totuși consecințele unui astfel de fenomen în Cosmos sunt incomparabil mai mari pentru omenire.
Deja în spațiul cosmic începe să apară problema „suprapopulării” îndeosebi cu obiecte care nu mai prezintă valori de interes științific, așa numitele „resturi cosmice”, care sunt estimate la câteva mii.
Prezența în continuare a acestor obiecte în spațiul cosmic va mări, în viitor, riscurile impactului precum și posibilitatea pierderii lor treptate de sub observația terestră.
Obligația stipulată în art. 9 are în vedere îndeosebi contaminările radioactive chimice și biologice, fenomen pentru preîntâmpinarea căruia s-ar impune – în spiritul prevederilor art. 9 – „adoptarea de măsuri adecvate”, adică a unor reglementări internaționale concrete.
Nu este cazul să insistăm asupra urmărilor nefaste pe care le poate avea contaminarea spațiului cosmic cu substanțe terestre, precum și modificările ce s-ar putea produce în echilibrul mediului terestru prin aducerea unor substanțe din spațiul cosmic.
În scopul prevenirii unei asemenea situații, Tratatul spațial din 1967 impune obligația de a se întreprinde „consultări internaționale adecvate” atunci când sunt motive să se creadă că activitatea cosmică preconizată a se desfășura poate produce o „interferență potențială vătămătoare”.
Această obligație a statului ce desfășoară activitatea respectivă constituie, în același timp, un drept al oricărui alt stat care are motive să creadă că o asemenea „acțiune sau experiment plănuit”, ar „cauza interferențe potențial dăunătoare”.
În sfârșit ,mai pot fi invocate prevederile ce interzic plasarea pe orbită a „obiectelor care transportă arme nucleare sau orice fel de arme de distrugere în masă” și cele ce interzic efectuarea „exploziilor experimentale cu arme nucleare sau a orice alte explozii nucleare” în spațiul cosmic.
Un principiu central al dreptului cosmic – așa cum s-a remarcat în doctrină îl constituie folosirea exclusiv pașnică a spațiului cosmic. Recunoașterea acestui loc pe care îl ocupă acest principiu în dreptul cosmic este demonstrată, credem, de însăși finalitatea activității cosmice, explorarea și folosirea spațiului cosmic făcându-se în interesul întregii omeniri. Ori, interesul umanității nu poate fi altul decât progresul și dezvoltarea sa pașnică și în realizarea acestui deziderat, prin resursele sale, spațiul cosmic poate aduce o contribuție substanțială.
De altfel, credem că însăși existența Tratatului reflectă preocuparea de a se reglementa juridic activitatea care ar fi putut deveni pașnică.
Facem aceste succinte considerații asupra existenței și importanței acestui principiu deoarece credem că în abordarea de fond a problemei trebuie avute în vedere spiritul și finalitatea Tratatului spațial din 1967, precum și scopul și importanța activității cosmice pentru progresul civilizației materiale și spirituale umane.
Faptul că principiul este formulat în Tratatul din 1967 prea general și ambiguu a generat interpretări diferite și controverse în literatură, atât în legătură cu existența sa cât și cu conținutul său.
Astfel s-a afirmat că acest principiu poate fi reținut prin Carta O.N.U., art. 2, „el nefiind unul din principiile juridice declarate” în Tratatul spațial din 1967, deși se recunoaște că el „constituie al șaptelea principiu ce stă la baza tuturor Rezoluțiilor și a Tratatului spațial cosmic”.
Într-o altă opinie, încheierea unui acord „referitor la demilitarizarea totală a întregului spațiu cosmic, nu numai a Lunii și a altor corpuri cerești, în Tratatul.” (Tratatul spațial din 1967) se va include principiul folosirii acestui spațiu numai în scopuri pașnice. „În prezent nu există un asemenea acord și de aceea în documentele internaționale se vorbește despre cercetarea și folosirea exclusiv pașnică a spațiului cosmic ca un scop către care trebuie să se tindă”.
Tratatul spațial din 1967, în art. 4 prevede : „statele Părți nu vor încerca să plaseze pe orbită în jurul Pământului nici un obiect care transportă arme nucleare sau orice fel de arme de distrugere în masă, să instaleze astfel de arme pe corpuri cerești sau să disloce în orice alt mod, astfel de arme în spațiul cosmic.
Luna și alte corpuri cerești vor fi folosite în mod exclusiv pentru scopuri pașnice, de către toate statele Părți la Tratat.
Stabilirea bazelor militare, instalațiilor și fortificațiilor, experimentarea oricăror tipuri de arme și dirijarea manevrelor pe corpurile cerești vor fi interzise.
Folosirea personalului militar pentru cercetări științifice sau pentru alte scopuri pașnice nu va fi interzisă.
Folosirea oricărui echipament sau înlesniri necesare pentru explorarea pașnică a Lunii și a altor corpuri cerești nu va fi, de asemenea, prohibită.
Din lectura textului articolului 4 al Tratatului spațial din 1967 constatăm că numai aliniatul al doilea face referire expresă la „folosirea exclusiv pașnică”, fără însă a se menționa „spațiul cosmic” ci „Luna și alte corpuri cerești”.
Această lacună a Tratatului – intenționată sau o „simplă scăpare” în formularea art. 4 – ne poate permite să conchidem că folosirea exclusiv pașnică a „spațiului cosmic” nu este avută în vedere?
Credem că Tratatul spațial din 1967 impune o interpretare ce trebuie să aibă în vedere ceea ce reprezintă el în cadrul stabilirii unui regim juridic general al Cosmosului, în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional precum și cu cerințele prezente și viitoare ale omenirii.
Pentru a conchide apreciem, în acest context, că interpretarea art. 4 coroborată cu cea a art. 1 afirmă existența principiului folosirii exclusiv pașnice a spațiului cosmic. La aceasta concură și faptul că prin spațiul cosmic se are în vedere aria geografică ce se întinde dincolo de spațiul aerian, fiind „practic nelimitată” și în interiorul căreia se află Luna și corpurile cerești. A-cest aspect „natural” al spațiului cosmic impune ca regimul juridic general să fie unic, având aceleași principii fundamentale. Este puțin probabil că Luna și corpurile cerești vor putea fi considerate și practic folosite exclusiv în scopuri pașnice, și spațiul ce le înconjoară nu. Se poate sublinia că accepțiunea aproape unanimă a spațiului cosmic este aceea – din punctul de vedere al regimului juridic general – a spațiului care include Luna și corpurile cerești.
Aceste formulări întâlnite în Tratatul spațial din 1967 au fost considerate ca „omisiuni intenționate sau mari greșeli”.
Explorarea și folosirea exclusiv pașnică a spațiului cosmic exclude orice operațiune sau acțiune cu caracter militar sau servind pregătirilor de război.
În doctrină această formulare generală și oarecum ambiguă a art. 4 a generat interpretări ce limitează aplicarea sa, încercând să se argumenteze că nu este avută în vedere – și deci interzisă – orice activitate militară ce poate fi desfășurată în spațiul cosmic în virtutea „legitimei apărări” sau a „autoapărării legale”.
În această problemă credem că trebuie luat în considerație faptul că, potrivit art. 1, explorarea și folosirea spațiului cosmic trebuie să se facă în conformitate cu dreptul internațional, adică cu principiile și normele fundamentale ale acestuia. Cu alte cuvinte, în spațiul cosmic sunt aplicabile prevederile Cartei O.N.U., principiile de drept internațional pe care le stipulează, precum și dispozițiile unora dintre articolele sale. În acest context, trebuie evident observate dispozițiile art. 51 din Cartă, fără însă ca acestea să constituie, printr-o interpretare extensivă, argumente pentru a considera că spațiul cosmic este deschis operațiunilor militare „neagresive”.
În același timp sunt aplicabile spațiului cosmic, activităților spațiale, celelalte principii ale Cartei, ale dreptului internațional contemporan îndeosebi, principiul neagresiunii și principiul rezolvării pe cale pașnică a litigiilor internaționale.
Este drept că activitatea practică în spațiul cosmic ridică dificultăți în interpretarea și îndeosebi în constatarea în ce măsură acest principiu este aplicat și respectat. Așa cum se remarca, „din moment ce orice procedeu tehnic este capabil, direct sau prin adaptare, să fie pus în scopul folosirii militare”, este dificil să putem caracteriza un obiect cosmic ca fiind exclusiv „militar” sau „pașnic”, sau în ce măsură operațiunile executate de acesta în Cosmos sunt încălcări ale folosirii exclusiv pașnice ale acestui spațiu.
Credem că o ilustrare a acestei situații o constituie operațiunile executate de sateliții de observare. O înaltă oficialitate americană declara în fața unui Comitet al Congresului că S.U.A. nu ar putea obiecta, din punct de vedere juridic, Uniunii Sovietice dacă aceasta ar plasa pe orbită un astfel de satelit, care ar traversa teritoriul Statelor Unite, deoarece maniera de observare a teritoriului este pașnică, putând fi comparată cu aceeași operațiune executată cu binoclu, aparatul de fotografiat de pe mare sau de pe teritoriul respectiv.
În același timp, potrivit lui J.E.S. Fawcett, în 1965 Uniunea Sovietică ar fi protestat împotriva instalării în Spitsbergen a unei stații de urmărire prin satelit de către ESRO (Organizația europeană de cercetări spațiale) prin faptul că, fiind „capabilă de folosire militară și în special de recunoaștere prin satelit a teritoriului Uniunii Sovietice”, ea ar fi contravenit măsurilor de demilitarizare ale Tratatului de la Spitsbergen din 1920. Norvegia ar fi respins protestul, pe motiv că „ESRO folosea stația exclusiv pentru scopuri pașnice”.
Poziția de principiu a Uniunii Sovietice în această problemă a fost expusă în Declarația sa de Proiect asupra folosirii spațiului cosmic, în conformitate cu care „folosirea sateliților artificiali pentru culegerea informațiilor pe teritoriul unor state străine este incompatibilă cu obiectivele menirii în cucerirea spațiului cosmic”.
În momentul de față nu se poate spune că observarea din spațiu nu este compatibilă cu dreptul internațional, ci dimpotrivă. Sateliții de observare au în general scopuri științifice, având ca obiective de cercetare, de exemplu, atmosfera terestră, radiațiile solare, starea și evoluția vremii, etc. Numai că așa cum s-a observat, „instrumentele care teleghidează un vehicul spațial într-o misiune științifică pot teleghida și un vehicul spațial într-o misiune militară”.
Se poate aprecia că interpretările la care ne-am referit ale principiului folosirii spațiului cosmic în scopuri exclusiv pașnice sunt împotriva însuși sensului, clauzelor și scopului Tratatului spațial din 1967.
Principiul folosirii în scopuri exclusiv pașnice a spațiului cosmic este o aplicare a unui nou principiu al dreptului internațional, cel al folosirii exclusiv pașnice a unor spații, ce și-a găsit consacrarea într-o serie de documente de drept internațional.
Folosirea exclusiv pașnică a oricărui spațiu – deci și a celui cosmic – presupune interdicția oricărei acțiuni sau activități militare, agresive sau neagresive, în acest domeniu. Exercitarea unei astfel de activități, fie și neagresive, limitează considerabil aplicarea prevederilor art. 1 al Tratatului spațial din 1967, potrivit cărora explorarea și folosirea acestui spațiu trebuie realizată în folosul întregii omeniri, sau ale art. 3 al aceluiași Tratat prin care se stipulează că activitatea spațială se desfășoară „în interesul păcii și securității internaționale și al promovării cooperării și înțelegerii internaționale”.
Ca atare, împotriva impreciziunii art. 4 al Tratatului, – care a și determinat, dealtfel, interpretări de natură să limiteze sfera de aplicare a acestui principiu – din ansamblul prevederilor sale și îndeosebi a scopului său, rezultă că principiul folosirii exclusiv pașnice a spațiului cosmic este aplicabil ariei spațiale din jurul Pământului. Întregului Cosmos, inclusiv corpurilor cerești, implicând interdicția desfășurării aici a oricăror acțiuni ce au caracter militar.
Consacrarea și recunoașterea acestui principiu mai relevă un aspect ce a fost remarcat în doctrină și a-nume demilitarizarea și denuclearizarea spațiului cosmic.
Din interpretarea prevederilor art. 4 s-a emis părerea că Tratatul spațial din 1967 prevede demilitarizarea parțială a spațiului cosmic și totală a Lunii și corpurilor cerești. Aceasta ar însemna că, exceptând folosirea personalului militar în cercetările științifice, pe Lună și pe corpurile cerești sunt interzise construirea de baze militare, fortificații și construcții cu caracter militar, încercarea și folosirea oricăror tipuri de arme și armament, precum și efectuarea de manevre militare, opera-rațiuni care însă ar fi permise parțial în spațiul cosmic.
Recunoașterea principiului folosirii pașnice a spațiului cosmic implică – așa după cum am subliniat – interdicția oricărei activități cu caracter militar în această arie geografică, ceea ce presupune o demilitarizare în aceeași măsură atât a spațiului cosmic cât și a corpurilor cerești.
În sfârșit, prevederile art. 4 stipulează și denuclearizarea spațiului cosmic prin interdicția instalării și dislocării în acest spațiu a armelor nucleare sau oricărui fel de arme de distrugere în masă.
În acest context este echivocă și ambiguă formularea întâlnită în aliniatul ultim al art. 4 al Tratatului spațial care prevede că „folosirea oricărui echipament sau înlesniri necesare pentru explorarea pașnică a Lunii și a altor corpuri cerești nu va fi, de asemenea, prohibită”. O astfel de formulare ridică, firesc, întrebarea: Prin „orice echipament” nu se poate înțelege și echipament militar?
Un răspuns afirmativ la această întrebare limitează considerabil prevederile stipulate în celelalte aliniate ale art. 4, putând permite interpretări de genul celor pe care le-am menționat.
Conchidem că, în pofida acestor imperfecțiuni ale clauzelor Tratatului spațial din 1967, și îndeosebi ale interpretărilor lor, principiul folosirii pașnice a spațiului cosmic este un principiu fundamental al dreptului cosmic ce conferă „statelor și organizațiilor internaționale dreptul de a desfășura numai activități civile în spațiul cosmic” și obligația de a nu efectua nici o acțiune cu caracter militar sau servind pregătirii unui război”.
Lansarea primilor sateliți a impus atenției, ca o problemă de esență a regimului juridic al Cosmosului, neutralizarea, demilitarizarea și denuclearizarea sa. În pofida unor reglementări internaționale realizate în această direcție se poate constata, în prezent, extinderea unor activități cu caracter militar în spațiul cosmic cu implicații și consecințe deosebite pentru suveranitatea fiecărui stat, pentru pacea și securitatea internațională în ansamblu.
Posibilitățile tehnice existente care permit oricând plasarea unor noi tipuri de arme în Cosmos și mai cu seamă a celor nucleare, dezvoltarea unei tehnologii militare aplicabile spațiului cosmic și care îndeosebi vizează sateliții de informare și recunoaștere, subliniază acuitatea problemei demilitarizării și denuclearizării acestei zone. Evident că realizarea acestui deziderat care ar înlătura consecințe deosebite pentru umanitate, nu se poate înfăptui decât în contextul dezarmării generale și în primul rând al celei nucleare.
2.3. Alte instrumente juridice internaționale.
Izvoarele dreptului internațional spațial sunt, în general, cele ale dreptului internațional public. Principalul izvor al dreptului spațial este tratatul internațional. Un loc deosebit îl ocupă în dezvoltarea dreptului internațional spațial tratatele multilaterale, care consacră normele de bază ale dreptului spațial și care se aplică atât statelor, cât și organizațiilor internaționale.
Principalele tratate internaționale multilaterale ale dreptului internațional spațial sunt:
– „Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în exploatarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”, din 27 ianuarie 1967 (în vigoare din 10 octombrie 1967), denumit pe scurt „Tratatul Spațial” din 1967;
După adoptarea Tratatului spațial au urmat alte importante convenții internaționale privind spațiul cosmic:
– „Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea lor și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic”, din 22 aprilie 1968 (în vigoare din 3 decembrie 1968),
– „Convenția cu privire la răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiectele spațiale”, din 29 martie 1972 (în vigoare din 1 septembrie 1972),
– „Convenția asupra înregistrării obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic”, din 14 ianuarie 1975 (în vigoare din 15 septembrie 1975);
– „Acordul guvernând activitățile statelor pe Lună și celelalte corpuri cerești”, din 18 decembrie 1979 (în vigoare din 11 iulie 1984).
Statele au încheiat și tratate internaționale cu caracter special, prin care se reglementează fie anumite activități spațiale concrete (de exemplu: telecomunicațiile spațiale), fie au fost create organizații internaționale pentru activitatea spațială (de exemplu: „Convenția pentru înființarea Agenției Spațiale Europene” adoptată la Paris, la 30 mai 1975). De asemenea, au fost încheiate și tratate bilaterale de colaborare în activitatea spațială.
– Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1968;
– Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele cauzate de obiectele lansate în spațiul extraatmosferic – 1972;
– Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic – 1975;
– Acordul asupra activității statelor pe lună și pe celelalte corpuri cerești -1979.
Din toate aceste instrumente juridice internaționale se desprind, în afara unor reglementări specifice, de amănunt, principiile și regulile care guvernează activitatea statelor în spațiul cosmic.
Capitolul 3
Dreptul spațial și cooperarea statelor
3.1. Principii generale ale dreptului spațial.
Principiile de bază ale dreptului internațional spațial au fost consacrate șt reglementate în Tratatul Spațial, din 1967 s-a limitat doar la enunțarea acestor principii. El nu ie-a precizat conținutul lor și nu definește anumite noțiuni de bază ale dreptului spațial, importante pentru interpretarea și aplicarea corectă a principiilor de bază. Astfel, nu sunt definite de către tratat noțiunile de activitate spațială, delimitarea spațiului extraatmosferic de spațiul aerian al statelor, delimitarea obiectelor spațiale civile de cele militare etc.
Aspectul general și lacunar al reglementărilor din Tratatul Spațial a fost recunoscut de Adunarea Generală a O.N.U. care a cerut elaborarea și adoptarea de noi tratate spațiale, care să concretizeze prevederile Tratatului spațial și să-l completeze.
Principiile de bază ale dreptului internațional spațial sunt:
A. Principiul folosirii cosmosului (a spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești) exclusiv în scopuri pașnice.
El este prevăzut în mai multe articole ale Tratatului Spațial, din 1967. Astfel, articolul III al tratatului stabilește obligația statelor de a desfășura activități spațiale în interesul menținerii păcii, iar în articolul IX se proclamă „explorarea și folosirea pașnică a spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești”. Acest principiu este reafirmat și în celelalte tratate de drept spațial și în rezoluțiile Adunării Generale a O.N.U. ca de exemplu rezoluția intitulată „Folosirea spațiului extraatmosferic în scopuri exclusiv pașnice, în folosul umanității”, din anul 1983. În ea se prevede: „Adunarea Generală declară că excluderea spațiului extraatmosferic din domeniul cursei înarmărilor trebuie să devină o normă obligatorie…”.
Principiul folosirii cosmosului exclusiv în scopuri pașnice implică dreptul statelor și organizațiilor internaționale să desfășoare numai activități spațiale pașnice, de natură să consolideze pacea și securitatea internațională și interzicerea oricăror activități cu caracter militar sau a altor activități care pot servi pregătirilor de război. Respectarea acestui principiu de bază presupune demilitarizarea completă a spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, precum și denuclearizarea lor și neutralizarea lor.
B. Principiul explorării și folosirii cosmosului spre binele și în interesul tuturor țărilor, al întregii omeniri.
Tratatul Spațial, din 1967 stipulează: „Explorarea și folosirea spațiului extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești trebuie făcute spre binele și în interesul tuturor țărilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau științifică” (art. I).
Din acest principiu rezultă obligația statelor de a se a sigura că de rezultatele activității spațiale vor beneficia toate țările și popoarele. Realizarea acestui principiu implică o colaborare cât mai strânsă între state în activitatea lor spațială, colaborare care trebuie să îmbrace o formă instituționalizată, printr-o organizație internațională cu caracter de universalitate și cu competențele precise, în acest domeniu.
C. Principiul libertății de exploatare și folosire a cosmosului la spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești) de către toate statele (principiul libertății cosmosului).
Tratatul Spațial, din 1967 îl formulează astfel: „Spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, poate fi explorat și folosit în mod liber de către toate statele, fără nici o discriminare, în condiții de egalitate și în conformitate cu dreptul internațional, toate regiunile corpurilor cerești trebuie să fie liber accesibile” (art. I, alin. 2). Din acest principiu decurg următoarele drepturi pentru state și organizațiile internaționale: dreptul de a desfășura activități pașnice în cosmos; dreptul lor de acces, în condiții de egalitate, în spațiul extraatmosferic și pe corpurile cerești, dreptul lor la libera explorare și folosire a cosmosului; dreptul tuturor țărilor de a avea acces la rezultatele activității științifice spațiale; libertatea de acces la instalațiile, stațiile, și vehiculele spațiale ale altor state, de pe corpurile cerești. Exercitarea acestui drept de acces ia stațiile sau instalațiile spațiale ale acestui stat, de pe corpurile cerești, este condiționată de notificarea prealabilă a vizitei statului care este proprietarul obiectului spațial respectiv, iar vizita nu trebuie să stânjenească activitatea obiectului respectiv. La baza acestor vizite stă principiul reciprocității (art. XII).
D. Principiul neadmiterii apropriațiunii cosmosului Tratatul Spațial prevede că spațiul extraatmosferic și corpurile cerești nu pot face obiectul apropriațiunii naționale din partea statelor, prin proclamarea suveranității lor, prin folosință, sau prin alt mijloc (art. II).
Acest principiu instituie interdicția și, totodată, obligația pentru state să nu-și extindă suveranitatea lor asupra spațiului extraatmosferic și corpurile cerești (sau asupra unor zone ale lor). De asemenea, se interzice oricărei alte entități (persoană fizică sau juridică) de a pretinde drepturi de proprietate sau suveranitate în cosmos, cu excepția omenirii. Din actualele reglementări ale dreptului spațial rezultă că omenirea are față de spațiul extraatmosferic și corpurile cerești doar un drept real de folosință, în temeiul căreia ea poate folosi cosmosul în propriul ei interes, ca patrimoniul ei comun.
Principiile libertății cosmosului, al neapropriațiunii naționale a spațiului extraatmosferic și a corpurilor cerești, ca și principiul folosirii cosmosului numai în scopuri pașnice și în folosul tuturor țărilor determină un regim juridic internațional al cosmosului, deosebit calitativ de regimul juridic ci spațiului aerian al statelor. Datorită acestei situații a apărut și s-a impus chestiunea delimitării celor două spații.
Problema delimitării celor două spații este una dintre chestiunile care se discută de mai mult timp, în doctrina de drept spațial, ca și în cadrul lucrărilor Subcomitetului juridic ai Comitetului O.N.U. pentru folosirea spațiului extraatmosferic numai în scopuri pașnice. Dezbaterile referitoare la această problemă au caracter controversat, ceea ce a dus la conturarea a două poziții principale. Una este cea spațiala, care susține necesitatea stabilirii unei „frontiere”, de natură convențională și artificială, între cele două spații Se propune ca această frontieră să se situeze la o înălțime între 120-160 de km Prin ea, s-ar stabili de unde începe spațiul extraatmosferic și se aplică dreptul spațial.
A doua poziție este „teoria funcțională”, care consideră cele două spații ca o singură unitate și propune nedelimitarea lor spațială, și constituirea unui singur drept comun al acestor spații – dreptul aerospațial Pentru teoria funcțională esențială este natura obiectului care se deplasează în spațiu și care poate fi o aeronavă sau un obiect spațial, corespunzător acestora ar urma să se aplice dreptul aerian sau dreptul spațial, din cadrul dreptului aerospațial.
E. Principiul păstrării jurisdicției și proprietății statului de lansare asupra obiectelor spațiale și a echipajelor lor.
Tratatul Spațial din 1967 precizează: „Statul – parte în a cărui registru este înscris obiectul lansat în spațiul extraatmosferic va păstra jurisdicția și controlul asupra unui asemenea obiect și asupra personalului lui, cât timp este în spațiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc” (art. VIII). Aceste drepturi ale statului de lansare se exercita și în cazul unui accident sau aterizare forțată a obiectului spațial, în alt loc decât unde era așteptat.
Ca un stat să-și exercite dreptul de proprietate și jurisdicția asupra unui obiect spațial este necesar ca obiectul respectiv să fie înregistrat în registrul acelui stat. Convenția asupra înmatriculării obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic, din anul 1975, stabilește obligația statelor, care desfășoară activitate spațială, de a înmatricula obiectele spațiale lansate de ele în registrul lor național („înmatricularea națională), precum și în registrul Secretarului general al O.N.U. (înmatricularea internațională”).
F. Principiul cooperării internaționale în activitatea spațială.
În preambulul Tratatului Spațial din 1967 se arată că lărgirea cooperării internaționale, atât în ce privește aspectele științifice, precum și cele juridice ale explorării și folosirii spațiului extraatmosferic în scopuri pașnice „va contribui la dezvoltarea înțelegerii mutuale și la consolidarea relațiilor de prietenie dintre state și popoare” (al. 5 și 6). De asemenea, tratatul stipulează obligația statelor de a facilita și încuraja cooperarea internațională în domeniul cercetărilor științifice din cosmos (art. I, pct. 3).
Tratatul Spațial mai cere statelor ca în activitatea lor spațială să ia în considerare „interesele corespunzătoare ale tuturor celorlalte state părți la tratat” (art. IX), și să facă schimb de informații între ele, care să fie comunicate prin intermediul Secretarului general al O.N.U. publicului și comunității științifice internaționale (art. XI).
3.2. Norme și principii speciale ale dreptului spațial.
A. Răspunderea internațională pentru daune cauzate de obiecte lansate în spațiul extraatmosferic.
Tratatul spațial a prevăzut, în art. VII, că statele sunt responsabile pe plan internațional, pentru daune cauzate unui alt stat sau persoanelor sale fizice ori juridice, prin obiecte spațiale lansate de ele sau prin părțile lor componente, indiferent dacă aceste daune se produc pe pământ, în aer sau în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și corpurile cerești.
Dezvoltând aceste principii, Convenția din 1972 a stabilit o reglementare amănunțită a răspunderii pentru daune cauzate de obiecte spațiale, care are următoarele trăsături principale:
– definirea daunei ca înglobând pierderea de vieți omenești, vătămări corporale sau alte vătămări ale sănătății, pierderea unor bunuri ale statelor sau pagubele cauzate acestor bunuri;
– stabilirea răspunderii pentru daune cauzate de obiectul spațial al unui stat, la suprafața pământului sau aeronavelor în zbor, ca răspundere absolută (răspundere obiectivă sau pentru risc, fără să fie nevoie de dovada unei culpe);
– stabilirea răspunderii pentru daune cauzate în altă parte decât la suprafața pământului unui obiect spațial al unui stat de obiectul spațial al unui alt stat sau unor persoane ori bunuri aflate la bordul obiectului, ca o răspundere pentru culpă;
– răspunderea solidară a statelor care provoacă în comun daune în altă parte decât la suprafața pământului, precum și pentru orice daune pe care le-au cauzat, în cazul în care procedează în comun la lansarea de obiecte spațiale;
– răspunderea solidară a statelor membre și organizațiilor internaționale care întreprind activități spațiale; stabilirea despăgubirii în conformitate cu dreptul internațional și cu principiile de dreptate și echitate, astfel încât despăgubirea să echivaleze cu repunerea celor care au suferit dauna în situația care ar fi existat dacă dauna nu s-ar fi produs;
– rezolvarea acțiunilor de despăgubire pe cale diplomatică sau, dacă acestea nu au dat rezultate în curs de un an, de către o comisie arbitrală instituită la cererea uneia dintre părți; comisia este alcătuită din trei membri, dintre caro unul având calitate de președinte, iar hotărârile ei sunt definitive și obligatorii, dacă părțile au convenit astfel, în caz contrar hotărârea având valoarea unei recomandări pe care părțile trebuie să o ia în considerare cu bună-credință.
B. Statutul juridic al astronauților.
Potrivit Tratatului spațial (art. V), astronauții trebuie considerați ca trimiși ai umanității în spațiul extraatmosferic, iar statele sunt obligate să le acorde toată asistența posibilă în caz de accident, de pericol sau de aterizare forțată pe teritoriul unui alt stat sau de amerizare în marea liberă, în cazul unei astfel de aterizări sau amerizări reîntoarcerea astronauților către statul de înmatriculare al vehiculului lor spațial va trebui efectuată de îndată și în deplină securitate.
La rândul lor, astronauții care se găsesc în exercițiul activității lor în spațiul extraatmosferic sau pe corpurile cerești vor acorda întreaga asistență posibilă astronauților altor state, iar statele la rândul lor vor aduce imediat la cunoștința celorlalte state sau Secretarului General al O.N.U. orice fenomen descoperit de ele în spațiul extraatmosferic, inclusiv Luna și celelalte corpuri cerești, care ar putea reprezenta un pericol pentru viața sau sănătatea astronauților.
Acordul din 22 aprilie 1968 asupra salvării și reîntoarcerii astronauților adaugă la aceste prevederi obligația părților contractante, atunci când constată că echipajul unui obiect spațial a fost victima unui accident, sau se găsește în pericol sau a făcut o aterizare forțată ori involuntară, pe un teritoriu aparținând jurisdicției acestora, precum și dacă a amerizat în marea liberă sau chiar în alt loc, ce nu ține de jurisdicția vreunui stat, de a informa imediat autoritatea de lansare, sau, dacă ea nu poate comunica imediat cu aceasta, va difuza imediat această informație prin toate mijloacele de comunicație apropiate de care dispune, informând în același timp și pe Secretarul General al O.N.U. (art. 1).
În cazul în care, ca urmare a unui accident, pericol sau aterizare forțată echipajul unui obiect spațial aterizează pe un teritoriu ce ține de jurisdicția unei părți contractante, aceasta din urmă va lua imediat toate măsurile posibile pentru a asigura salvarea, acordându-i tot sprijinul necesar (art.2).
De asemenea, dacă se afla, sau se constată că echipajul unui obiect spațial a aterizat în orice loc, care nu ține de jurisdicția unui stat, părțile contractante, care sunt în măsură s-o facă, vor acorda concurs, dacă e necesar, pentru operațiile de căutare și de salvare a acelui echipaj cu toată promptitudinea.
Tot astfel, în cazul când, ca urmare a unui accident, pericol, sau aterizare ori amerizare forțată, echipajul unui obiect spațial aterizează pe un teritoriu aparținând unei părți contractante sau a fost găsit în marea liberă sau în orice loc care nu ține de jurisdicția vreunui stat, el va a remis de îndată în condiții de securitate reprezentanților autorității de lansare (art. 4).
În plus, orice parte contractantă care află sau constată că un obiect spațial sau elemente constitutive din acel obiect căzut pe pământ într-un teritoriu ține de jurisdicția sa, sau în marea liberă ori în orice loc care nu depinde de jurisdicția vreunui stat, va informa autoritatea de lansare și pe Secretarul General al Organizației Națiunilor Unite (art. 5).
C. Înmatricularea obiectelor lansate în spațiul
extraatmosferic.
O normă generală în privința statutului juridic al obiectelor spațiale – similare celei din dreptul aerian – o constituie faptul că proprietatea, jurisdicția și controlul asupra acestor obiecte revine statului în registrul căruia ele se află înmatriculate.
Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția 1721 B (XVI) din 1961 a cerut statelor care lansează obiecte spațiale să comunice Comitetului pentru utilizările pașnice ale spațiului extraatmosferic informații asupra acestor obiecte care să fie înregistrate de Secretarul General.
S-a vădit însă necesară înmatricularea acestor obiecte pentru rațiuni de securitate și reglementare a traficului, imputarea daunelor cauzate de ele unui anumit stat, evitarea, într-o oarecare măsură, a cursei înarmărilor, informarea celorlalte state în privința existenței unor sateliți folosiți pentru teledetecție și transmisiuni directe, și utilitatea înmatriculării pentru cercetări științifice și salvarea astronauților. Adoptarea în 1974 de către Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția 3235 (XXIX) a Convenției privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul extraatmosferic are deci multiple semnificații.
Convenția (art. II) prevede ținerea unor registre de înmatriculare de către statul de lansare (cel care procedează la lansarea obiectului sau ale cărui teritorii sau instalații servesc la lansare), care trebuie să-l informeze pe Secretarul General al O.N.U. despre crearea registrului.
Secretarul General înscrie datele furnizate de state într-un registru. Asemenea date trebuie să cuprindă și indicativul sau numărul de înmatriculare, parametrii principali ai orbitei și funcția generală a obiectului spațial.
Capitolul 4
Activități contemporane de cooperare în
domeniul spațial
4.1. Exploatarea lunii si a celorlalte corpuri cerești.
Unul din domeniile spre care s-a îndreptat încă de la început, activitatea spațială a fost acela al cercetării și folosirii Lunii. Expedițiile umane spre Lună și alunizările realizate au reprezentat momente de vârf în activitatea spațială. Experiențele întreprinse cu aparate trimise de om pe solul lunar au permis o serie de constatări de ordin științific extrem de interesante și inedite. Luna a devenit astfel primul corp ceresc cercetat direct de oameni.
Activitatea spațială de cercetare a Lunii a deschis noi perspective în explorarea și folosirea spațiului cosmic pentru binele tuturor oamenilor.
Desfășurarea, într-un timp relativ scurt, a unei activități cosmice destul de intense a constituit un factor de natură să stimuleze și să impulsioneze preocupările privind reglementarea multiplelor aspecte pe care le implică. Se impunea, mai întâi, stabilirea cadrului juridic general, principial, al realizării activității cosmice adică a stabilirii principiilor după care se vor călăuzi statele atât în explorarea și folosirea spațiului cosmic, cât și în elaborarea unor norme de reglementare specifice acestui nou domeniu de activitate umană. De altfel, relațiile care au apărut în procesul de explorare și folosire a spațiului cosmic reclamau, cu insistență, o reglementare juridică specifică, dar în același timp conformă cu dreptul internațional. Conștiente de acest fapt, statele au recunoscut și au subliniat în cadrul O.N.U. necesitatea unor reglementări specifice.
În urma activității depuse de state în cadrul Comitetului O.N.U. pentru spațiul cosmic, au fost adoptate, după cum am mai menționat: Tratatul spațial din 1967, Acordul cu privire la salvarea astronauților, reîntoarcerea astronauților și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic din 1968, Convenția asupra răspunderii internaționale pentru daunele provocate de obiectele spațiale, din 1972 și Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul cosmic, din 1974.
Preocuparea pentru elaborarea unor norme noi de drept cosmic a fost reafirmată într-o serie de rezoluții mai recente ale Adunării Generale O.N.U. În aceste rezoluții se recomanda studierea posibilităților de reglementare a unor noi domenii considerate prioritare. Reglementarea juridică a multiplelor aspecte ale activității spațiale a făcut obiectul și altor acte internaționale cu arie mai restrânsă de aplicare. Fără a încerca să diminuăm rolul și importanța acestora, ne vom limita a aborda normele de drept cosmic așa cum au fost ele consacrate în cadrul tratatelor încheiate în cadrul O.N.U., tratate considerate ca fiind „universale” în acest domeniu.
Una din direcțiile de explorare și folosire a spațiului cosmic – a cărei importanță nu mai trebuie subliniată – este aceea a cercetării Lunii și corpurilor cerești. Datorită științei și tehnicii spațiale, omul a putut avea informații inedite despre celelalte planete învecinate ca: Marte, Venus, sau mai îndepărtate ca Jupiter. Luna a și fost deja vizitată…
Cercetarea și explorarea Lunii și corpurilor cerești este o parte integrantă a cercetării și explorării spațiului cosmic în general. Unitatea de regim juridic a corpurilor cerești și a mediului în care se află acestea, a fost, de altfel, remarcată. Ca atare, principiile și normele dreptului cosmic sunt aplicabile activității desfășurate pe Lună și corpurile cerești sau în vecinătatea acestora. Fără îndoială că vor mai apărea norme de reglementare juridică specifice activităților desfășurate pe Lună și pe corpurile cerești. Însă acestea vor trebui elaborate în conformitate cu principiile fundamentale ale dreptului internațional și cu principiile dreptului cosmic.
În privința statutului juridic al corpurilor cerești, în doctrină s-au confruntat două opinii: una, care susține ocuparea acestora în virtutea faptului că sunt „res nullius”, teză respinsă de Tratatul spațial din 1967 și cealaltă, care le consideră că „res communis omnium”, fiind deci patrimoniu comun aparținând tuturor statelor, idee reținută, în principiu, de prevederile Tratatului spațial din 1967.
Credem că opinia potrivit căreia corpurile cerești ar trebui considerate ca „res communes omnis universi” are în vedere tocmai posibilitatea existenței și a altor ființe raționale în spațiul cosmic.
Considerăm necesar să subliniem două aspecte: în primul rând, faptul că principiile enunțate de Tratatul spațial din 1967 sunt aplicabile tuturor activităților desfășurate pe Lună și celelalte corpuri cerești sau în vecinătatea acestora și, ca atare, ele trebuie reținute în elaborarea viitoarelor norme speciale de drept cosmic; în al doilea rând, că, deocamdată, normele aplicabile activității pe Lună și celelalte corpuri cerești sunt cele prevăzute în Tratatul spațial din 1967, completate de unele prevederi ale Acordului din 1968 și ale convențiilor din 1972 și 1974.
Prin observarea principiilor enunțate de Tratatul spațial din 1967, statul juridic al Lunii și corpurilor cerești se conturează astfel: liberul acces al tuturor statelor, pe baze egale, la cercetarea, explorarea și folosirea lor; activitatea cosmică în acest domeniu se desfășoară în interesul tuturor statelor, fiind de competența întregii omeniri; o largă cooperare și colaborare internațională și excluderea apropriațiunii naționale, a extinderii suveranității sau ocupării lor.
Ce drepturi și ce obligații au statele, potrivit normelor de drept cosmic în vigoare, în ceea ce privește explorarea și folosirea Lunii și corpurilor cerești?
În legătură cu drepturile statelor, se poate menționa, că, în virtutea prevederilor art. 1 al Tratatului spațial din 1967, statele au dreptul la acces, explorare și folosire a Lunii și corpurilor cerești. Reținând interzicerea apropriațiunii naționale a tuturor corpurilor cerești, statele au, în acest context, dreptul de a plasa pe Lună și corpurile cerești „stații și instalații, echipamente și vehicule spațiale” (art. 12 al Tratatului din 1957) și, în perspectivă „așezări temporare sau permanente”.
În realizarea acestui drept, statele au posibilitatea de a alege locul plasării unor astfel de obiecte spațiale în scopuri științifice, deci exclusiv pașnice, cu observarea însă a prevederilor art. 9 din Tratatul spațial din 1957, adică cu „respectarea cuvenită a intereselor corespunzătoare” ale tuturor statelor.
Pentru funcționarea acestor stații științifice de pe Lună si corpurile cerești, statele au dreptul de a folosi orice fel de personal, inclusiv militar, însă în scopuri pur științifice, exclusiv pașnice (art. 4 din Tratatul spațial din 1967).
Asupra acestor stații științifice, și în general asupra tuturor instalațiilor de pe Lună și corpurile cerești, statele au dreptul de jurisdicție și control și dreptul de proprietate, potrivit prevederilor art. 8 al Tratatului.
Tratatul spațial din 1967 nu delimitează accesul statelor pe Lună și corpurile cerești, în sensul că acestea pot instala astfel de stații de cercetare oricând doresc.
Explorarea și folosirea Lunii și a corpurilor cerești în interesul tuturor statelor, a întregii omeniri, dă dreptul statelor, (art. 12), de a efectua vizite, pe baza reciprocității, la aceste stații științifice instalate pe Lună și corpurile cerești. Pentru a evita însă să se jeneze efectuarea operațiunilor normale de funcționare a stațiilor științifice instalate pe Lună și corpurile cerești, precum și pentru a asigura securitatea acestora, statele care dețin proprietatea, jurisdicția și controlul asupra acestora au dreptul de a hotărî asupra oportunității unor vizite solicitate de alte state (art. 12 al Tratatului).
Referitor la aspectele juridice ale problemei folosirii resurselor naturale ale Lunii și corpurilor cerești, ele au constituit una din preocupările majore ale literaturii de specialitate, sau ale unor reuniuni internaționale,. S-a considerat însă că prevederile Tratatului spațial din 1967, îndeosebi cele din art. 2, ar genera o situație contradictorie, prin faptul că exclud orice apropriațiune națională „prin invocarea suveranității prin folosire sau ocupație ori prin oricare alte mijloace (sublinierea noastră). Această dispoziție ar veni în contradicție cu necesitățile reale de cercetare și supraviețuire ale unor stații de cercetare de pe Lună sau corpurile cerești sau, în general, ale unui obiect cosmic aflat temporar sau permanent pe acestea, cunoscute fiind dificultățile de a se asigura, de pe Pământ, satisfacerea acestor necesități.
Referindu-se la acest aspect, Fawcett arată: „Este greu de văzut cum o stație permanentă ar putea funcționa fără vreo firmă de posesiune a suprafeței pe care sau dedesubtul căreia a fost plasată, sau a unei arii împrejurul ei suficientă pentru menținerea și folosirea ei eficientă precum și a drepturilor necesare”. Și conchide: „…ar fi nevoie de o mișcare liberă în jurul ei și folosirea oricăror resurse minerale din vecinătatea sa care ar putea servi drept combustibil”.
Considerăm că problema folosirii resurselor naturale ale Lunii și corpurilor cerești prezintă două aspecte ce trebuie interpretate diferit:
a. – folosirea resurselor naturale pentru necesități de combustibil și în general pentru supraviețuire și cercetare științifică, în vederea scopurilor pentru care s-a făcut experimentul respectiv pe Lună sau corpurile cerești.
b. – folosirea și prelucrarea resurselor naturale ale Lunii și corpurilor cerești în alte scopuri decât strict științifice legate de finalitatea experimentului respectiv. Este vorba de utilizarea, în general, a bogățiilor naturale ale Lunii și corpurilor cerești.
În ce privește primul aspect, considerăm că așa cum s-a subliniat dealtfel, dispozițiile art. 2 al Tratatului spațial din 1967 nu interzic folosirea resurselor naturale în scopuri strict științifice, o atare interpretare ar fi contrară finalității activității spațiale. Ar putea fi avute în vedere, în acest sens, și prevederile art. 8 din Tratat care recunosc dreptul de posesiune asupra obiectelor cosmice lansate sau construite pe corpurile cerești, inclusiv a părților lor componente. În fapt, acest aspect ar putea fi reglementat, deocamdată, așa cum se sublinia, prin „stabilirea unei arii necesare menținerii și folosirii stației instalate sau construite pe un corp ceresc”, arie stabilită proporțional cu „mărimea, funcțiile și cerințele stației” și notifică Secretarului General al Națiunilor Unite, posesiunea asupra acesteia fiind recunoscută „pe durata folosirii active a stației”.
În ce privește cel de al doilea aspect al problemei, fără îndoială că exploatarea și prelucrarea bogățiilor naturale ale Lunii și corpurilor cerești, în alte condiții decât cele la care ne-am referit, ar presupune o încălcare a dispozițiilor art. 2 al Tratatului spațial din 1967. Această problemă și aspectele sale de fond (sectoarele ce pot fi folosite pentru exploatare și prelucrare a resurselor naturale, măsuri de împiedicare a unei exploatări și a unui consum nerațional, etc.) ar urma să facă obiectul unei reglementări speciale stipulate într-un acord internațional și realizate pe baza principiilor și normelor fundamentale ale dreptului internațional, îndeosebi cu respectarea egalității statelor și a unei largi cooperări internaționale.
Statele au de asemenea obligația de a desfășura activitatea pe Lună și alte corpuri cerești, cu respectarea intereselor altor state și în așa fel încât să evite poluarea lor nocivă (art. 9 al Tratatului spațial). Această obligație are în vedere păstrarea caracterului biologic inițial al corpurilor cerești, care să permită concluzii științifice asupra evoluției acestora. Ulterior, necesitățile impuse de așezările umane ce s-ar putea constitui pe alte corpuri cerești, vor determina, obiectiv, unele schimbări în mediul natural al acestora care să permită o „aclimatizare” a omului aici.
Concomitent, statele au obligația să evite „contaminarea și schimbările nocive în mediul terestru prin introducerea materiei extraterestre” (art. 9 al Tratatului spațial din 1967). În momentul când se va pune problema exploatării și folosirii resurselor naturale ale corpurilor
cerești prin aducerea lor pe Pământ, fără îndoială acest aspect va putea avea, prin implicațiile sale, consecințe deosebite pentru umanitate, necesitând, în consecință, o reglementare riguroasă și precisă pe plan juridic.
În virtutea dispozițiilor art. 1 și 5 ale Tratatului spațial din 1967, statele au obligația la ajutor reciproc în salvarea astronauților și înapoierea lor statului unde a fost înregistrat vehiculul cu care au efectuat zborul cosmic.
Această obligație este prevăzută și de dispozițiile Acordului din 1968 referitor la salvarea astronauților, returnarea lor și remiterea obiectelor cosmice (art. 5, de exemplu). Ea se va extinde – și va trebui expres prevăzută și reglementată – și în ceea ce privește acordarea de ajutor reciproc între stațiile aflate pe același corp ceresc.
Art. 5 aliniatul ultim stipulează obligația statelor de a informa celelalte state sau pe Secretarul General al Națiunilor Unite „asupra oricărui fenomen pe care l-au descoperit în spațiul cosmic, inclusiv Luna și alte corpuri cerești, care ar putea constitui un pericol pentru viața și sănătatea astronauților”.
Această obligație a statelor este cu atât mai evidentă în activitatea desfășurată pe Lună și corpurile cerești, unde posibilitățile de a reacționa și a preveni urmările unor atare fenomene sunt potențial reduse.
Art. 11 al Tratatului spațial din 1967 instituie, dealtfel, obligația de a se informa publicul, comunitatea științifică internațională și Secretarul General al O.N.U. despre „natura, dirijarea, situarea și rezultatele” activității desfășurate pe Lună și corpurile cerești. Obligația aceasta urmărește să antreneze o responsabilitate colectivă pentru soarta umanității în raport cu pericolele posibile pe care le poate evidenția activitatea desfășurată pe corpurile cerești.
În sfârșit, art. 12, stipulând că „stațiile și instalațiile, echipamentele și vehiculele spațiale” aflate pe Lună și corpurile cerești sunt deschise unor vizite reciproce, impune statelor obligația de a studia, prin consultări reciproce și după notificări prealabile – care să evite lezarea securității și a activității normale a obiectivelor aflate pe corpurile cerești – posibilitatea de realizare a acestora.
Fără îndoială că adoptarea unui Tratat asupra Lunii va permite reglementarea mai precisă a drepturilor și obligațiilor statelor în ce privește activitatea lor cosmică.
Desfășurarea activității cosmice implică multiple riscuri pentru securitatea obiectelor spațiale și implicit pentru cea a astronauților.
De aceea, ca un domeniu specific și deosebit de important al elaborării unor norme de drept cosmic, s-a impus în primul rând, cel ce are în vedere protejarea vieții astronauților și recuperarea navelor cosmice.
Dreptul de recuperare a navelor cosmice a fost contestat în literatura de specialitate, invocându-se că, în situația când o navă spațială a aterizat pe teritoriul unui stat „ea este pusă sub jurisdicția acestuia, statul care a lansat-o neavând nici o bază legală pentru a cere retur-narea ei”.
Aceste opinii au fost respinse de prevederile Tratatului spațial din 1967 care au reținut păstrarea jurisdicției și controlului asupra obiectelor cosmice precum și dreptul de proprietate asupra lor de către statele care le-au lansat (art. 8).
În reglementarea unor aspecte specifice acestui domeniu al activității spațiale, s-a avut în vedere dispoziția din art. 5 al Tratatului spațial din 1967 care prevede că „astronauții sunt trimiși ai omenirii”, statele fiind obligate să acorde acestora „tot ajutorul posibil”, atât pe teritoriul lor, în marea liberă cât și în spațiul cosmic și pe corpurile cerești. Se stipulează, de asemenea, obligația remiterii astronauților, în caz de aterizare forțată, statului „unde este înregistrat vehiculul spațial”.
În încercarea de reglementare a unor aspecte de detaliu ale acestei prevederi a Tratatului spațial, a fost încheiat în 1968. Acordul cu privire la salvarea astronauților, remiterea lor și restituirea obiectelor lansate în spațiul cosmic. Acest document de drept cosmic, caracterizat
ca fiind „primul instrument internațional ce reglementează un domeniu concret al activității spațiale”, dar în același timp ca fiind „incomplet si restrâns – ceea ce face necesară dezvoltarea sa”, – are numai zece articole. În cuprinsul său sunt reglementate drepturile și obligațiile ce revin Părților semnatare în direcția salvării și remiterii astronauților si restituirea obiectelor cosmice.
Prevederile sale sunt aplicabile atât statelor cât și organizațiilor internaționale care realizează activitatea spațială și care, potrivit art. 6 al Acordului, sunt denumite „puteri ce au realizat lansarea”.
Organizațiile internaționale trebuie însă să recunoască drepturile și obligațiile ce le revin din prevederile Acordului și să cuprindă majoritatea statelor semnatare a Tratatului spațial din 1967 și a Acordului din 1968.
Care sunt principalele drepturi și obligații în sarcina statelor în ce privește salvarea și remiterea astronauților și restituirea obiectelor cosmice?
Mai întâi se impune precizarea că normele din acest domeniu se referă îndeosebi la situațiile ivite pe teritoriile altor state și în Cosmos pentru că aceste operațiuni nu prezintă probleme deosebite în locurile aflate în afara jurisdicției statelor. Deși nici spațiul cosmic nu se află sub jurisdicția nici unui stat, Acordul se referă la operațiunile desfășurate aici, deoarece, prin gradul lor ridicat de dificultate, impun un spirit de responsabilitate și cooperare adecvat.
În ce privește salvarea și remiterea astronauților, dificultatea unei reglementări intervenea în situația când se punea această problemă pe teritoriul unui alt stat decât cel ce a efectuat lansarea.
În depășirea acestei dificultăți s-a observat mai întâi, că „astronauții sunt trimiși ai omenirii” și, ca atare, prin aceasta li se conferă o situație juridică aparte în raport cu personalul obișnuit al unei nave aeriene, în al doilea rând, în domeniul dreptului aerian se recunoștea și accepta, atât în cadrul unor tratate, multilaterale cât și bilaterale, permisiunea recuperării personalului de zbor și a aparatelor aflate prin accident pe teritoriile altor state, cu asentimentul și sub controlul acestora, de către statele unde au fost înregistrate aceste aparate.
Fără îndoială că în situațiile de accidente ale astronauților, aspectele sunt mult mai complexe și mai dificile. Dificultățile provin, de exemplu, din faptul că statul care a lansat nava are posibilități mai adecvate și mai calificate de a realiza o operațiune de recuperare reușită, posibilitate care uneori nu poate fi la îndemâna statului pe teritoriul căruia s-a produs aterizarea forțată; se poate întâmpla ca un stat să nu cunoască, datorită lipsei unor mijloace da observare, faptul că pe teritoriul său s-a produs o atare aterizare forțată; recuperarea, cu participarea statului ce a efectuat lansarea, presupune personal străin, uneori militar, pe teritoriul statului unde a avut loc accidentul, etc.
În art. 2 al Acordului din 1908 se prevede dreptul statului care a efectuat lansarea de a colabora „cu statul unde s-a înregistrat aterizarea forțată a astronauților”, dacă acțiunile sale „ar contribui într-o măsură considerabilă la eficacitatea operațiunilor de căutare și salvare”.
În același timp este prevăzut dreptul statului, pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare acțiunile de căutare și salvare, de a le conduce și controla, consultându-se permanent cu puterile care au efectuat lansarea.
În textul Acordului, corelativ acestor drepturi, se prevede obligația statelor de a acorda imediat tot ajutorul astronauților aflați în pericol, care au suferit un accident sau au aterizat forțat pe teritoriile lor. Statele au obligația, potrivit art. 4 să predea, imediat și în deplină securitate, statului care a efectuat lansarea, pe astronauții care au format echipajul unei nave cosmice.
În realizarea obligației lor generale de a da ajutor astronauților în caz de pericol, avarie sau aterizare forțată, statele vor trebui, totodată, să informeze statul ce a efectuat lansarea, precum și pe Secretarul General al Națiunilor Unite, despre situația ce a intervenit (art. 1 al Acordului din 1968).
Obligațiile de acordare reciprocă a ajutorului în salvarea și remiterea astronauților operează, bineînțeles, și în spațiul cosmic și pe corpurile cerești, iar după părerea noastră, ele trebuie observate cu strictețe mai cu seamă aici.
În ce privește restituirea obiectelor cosmice, aici este aplicabilă dispoziția art. 8 al Tratatului spațial din 1967, referitoare la păstrarea jurisdicției, controlului și proprietății asupra obiectelor lansate în spațiul cosmic.
Art. 5 al Acordului din 1968 prevede dreptul statului care a lansat obiectul cosmic de a cere restituirea lui, precum și dreptul statului care-l deține în urma aterizării forțate de a solicita, înaintea remiterii, date de recunoaștere ale acestuia.
S-a subliniat că statul care deține obiectul cosmic are dreptul să refuze restituirea acestuia când poate dovedi că a fost folosit pentru o activitate incompatibilă cu principiile Tratatului spațial din 1967.
Aliniatul 2 al art. 5 din acordul menționat dă drept statului, pe teritoriul căruia se află obiectul spațial lansat în spațiul cosmic, de a decide dacă va efectua operațiunile de recuperare ale acestuia sau părților sale componente prin mijloace proprii, sau va apela la serviciile statului care a efectuat lansarea.
În situația când statul, pe teritoriul căruia se află obiectul ce fusese lansat în spațiul cosmic, consideră că acesta ar fi periculos sau dăunător prin natura lui, are dreptul să solicite statului care l-a lansat să ia neîntârziat măsuri pentru îndepărtarea lui sau părților sale componente (art. 5).
Acordul din 1968 prevede și o serie de obligații care sunt, fără îndoială, corelative drepturilor stipulate.
Astfel, principala obligație care rezidă din prevederile Acordului și care exprimă esența sa, este aceea de a restitui obiectele cosmice sau părțile lor componente statului care le-a lansat. Aceasta presupune realizarea, mai întâi, a obligației acestuia din urmă de a prezenta datele de recunoaștere a obiectului spațial (art. 5).
Problema standardizării datelor de recunoaștere a unui obiect cosmic trebuie să constituie deja o preocupare în condițiile în care numărul statelor și organizațiilor internaționale care efectuează operațiuni de lansare s-a mărit în ultimul timp.
Atunci când statul .pe teritoriul căruia se află obiectul lansat în spațiul cosmic solicită în mod expres o acțiune de înlăturare a acestuia, statul care l-a lansat este obligat să realizeze imediat această operațiune dacă se constată că prin aceasta se înlătură pericolul sau dauna ce ar putea fi provocată statului pe teritoriul căruia se află obiectul cosmic sau părțile sale componente.
Așa cum sunt stipulate drepturile și obligațiile statelor în Acordul din 1968, ne permite să subliniem că dispozițiile acestuia se dovedesc insuficiente pentru a reglementa satisfăcător un domeniu al activității cosmice deosebit de important.
Deoarece activitatea cosmică prin natura și complexitatea sa poate provoca prejudicii, s-a evidențiat necesitatea reglementării responsabilității subiectelor ce desfășoară o atare activitate.
Tratatul spațial din 1967, în art. 6 și 7 stabilește, principial, cadrul general al unei responsabilități în desfășurarea activității spațiale.
Pentru aplicarea prevederilor Tratatului spațial din 1967, s-a adoptat în 1972 Convenția privind răspunderea internațională a statelor pentru daunele provocate de obiectele spațiale, document ce reprezintă o contribuție la „întărirea legalității internaționale în acest domeniu”.
Convenția din 1972 conține un preambul și 25 de articole în cuprinsul cărora se stabilește fundamentul răspunderii internaționale, sfera de aplicare și regimul de despăgubire.
a. – În ce privește fundamentul răspunderii, Convenția stabilește mai întâi o răspundere solidară.
Astfel, art. 5 stabilește că „atunci când două sau mai multe state” efectuează împreună lansarea unui obiect cosmic, ele poartă responsabilitatea solidară pentru orice daune provocate”. Aliniatul al treilea al aceluiași articol stipulează că se consideră participant la lansarea comună, statul „de pe teritoriul sau instalațiile căruia se efectuează lansarea unui obiect cosmic”.
Aceste prevederi impun drepturi și obligații reciproce între statul prejudiciat și statul sau statele participante la lansarea comună și respectiv între acestea din urmă.
Privind primul aspect, statul prejudiciat are dreptul de a se îndrepta, în repararea prejudiciului cauzat, împotriva unuia din participanți la lansarea comună, a mai multora dintre ei sau, în același timp, împotriva tuturor.
În ce privește al doilea aspect, statele participante la lansarea comună au dreptul, fiecare dintre ele, la urmărire în regres față de ceilalți coparticipanți. Raporturile dintre coparticipanții la lansarea comună a unui obiect spațial, referitoare la compensarea daunelor provocate unui terț, potrivit alin. 2 al art. 5, pot face obiectul unor acorduri încheiate între ei în care să se stipuleze „distribuirea obligațiilor financiare” în caz de provocare a unor daune. Din aceasta se poate deduce că gradul de participare a fiecăruia din coparticipanții la lansarea comună, în acoperirea daunelor, este stabilit de comun acord în funcție de criteriile pe care ei înșiși le observă, Convenția neprecizând vreun criteriu.
Cum prevederile Convenției sunt în cea mai mare parte aplicabile și organizațiilor internaționale – cu îndeplinirea însă a două condiții – se înțelege că dispozițiile acesteia privind răspunderea solidară sunt opozabile și organizațiilor internaționale.
Precizarea care se impune – pe care dealtfel Convenția o face – este aceea referitoare la gradul de responsabilitate diferit în cazul unor activități spațiale desfășurate de organizații internaționale: în primul rând răspund organizațiile internaționale, statele având o răspundere subsidiară.
Convenția stabilește totodată, în art. 2, responsabilitatea absolută a statelor care efectuează lansarea, pentru acoperirea compensației în cazul provocării de daune.
Aceasta înseamnă că la baza Convenției stă concepția că orice daună provocată prin activitatea cosmică trebuie compensată indiferent de întinderea și natura vinei statelor care au efectuat lansarea.
Se au astfel în vedere atât acțiunile intenționate urmate de provocarea unor daune terților, cât și neatenția, neglijența și chiar întâmplarea urmate de producerea acelorași consecințe (art. 6). În această reglementare s-a avut în vedere gradul de pericol sporit pe care îl prezintă activitatea cosmică. Exonerarea de răspundere operează în măsura în care statul care efectuează lansarea dovedește că producerea daunelor s-a datorat vinei – parțiale sau totale – a statului păgubit sau a persoanelor fizice și juridice pe care acesta le reprezintă.
Convenția reglementează și responsabilitatea pentru daune provocate printr-o activitate cosmică ilicită. Potrivit dispozițiilor art. 6, într-o atare situație, statul răspunde integral, nemaibeneficiind de o responsabilitate proporțională cu întinderea vinei, fiind obligat să le compenseze în totalitate chiar și atunci când vina este a statului prejudiciat.
b. – în ce privește sfera de aplicare, prevederile Convenției din 1972 sunt aplicabile numai daunelor provocate de un obiect cosmic statelor, organizațiilor internaționale, persoanelor fizice sau juridice. Referitor la persoanele fizice, art. 7 menționează că dispozițiile Convenției nu se aplică daunelor provocate cetățenilor statului care a efectuat lansarea, și nici cetățenilor străini care participă la operațiunile de lansare sau se află în vecinătatea rampei de lansare sau a locului de înapoiere a obiectului cosmic.
Prevederile Convenției atrag, de, asemenea, responsabilitatea pentru daune de orice natură, inclusiv nucleare, daune provocate atât la suprafața Pământului cât și navelor aeriene și obiectelor cosmice ale altui stat (art. 2 și 3).
Potrivit art. 3, statul care lansează un obiect spațial răspunde atât pentru el cât și pentru persoanele pe care le reprezintă, în situația când acest obiect provoacă daune atât la suprafața Pământului, în spațiul aerian cât și în spațiul cosmic, obiectului spațial al altui stat și persoanelor aflate la bordul acestuia.
Dacă în același timp au fost provocate daune și unui alt stat, cele două state posesoare a celor două obiecte cosmice răspund față de acesta proporțional cu vina fiecăruia dintre ele, iar când vina nu se poate stabili exact, răspund în mod egal de compensarea daunelor (art. 4).
Deci în această ultimă situație, statul care a lansat obiectul cosmic ce a provocat daune are o răspundere dublă: față de statul al cărui obiect cosmic a fost prejudiciat – și aici răspunde atunci când daunele sunt urmare a vinei sale – și față de statul terț care a suferit daune, – aici însă împreună și proporțional sau egal cu statul al cărui obiect cosmic a suferit daune.
c. – în ce privește compensarea daunelor, dorim să menționăm că acest aspect a fost mult discutat în Subcomitetul juridic al O.N.U. pentru Cosmos când au fost analizate proiectele de Convenții ale S.U.A., Ungariei și Belgiei.
Până la urmă, prin Convenția din 1972 s-a adoptat ideea pe care art. 12 o stipulează, că acoperirea daunelor trebuie să restabilească situația persoanelor fizice, juridice, a statelor sau organizațiilor internaționale, situație care ar fi existat dacă nu s-ar fi produs prejudiciul.
Întinderea compensației pe care trebuie să o suporte statul care a efectuat lansarea se stabilește, potrivit dispozițiilor Convenției, în conformitate cu principiile dreptului internațional, ale dreptății și echității.
Statul prejudiciat, potrivit art. 9 al Convenției, prezintă pretențiile sale pe cale diplomatică. Dacă în decurs de un an tratativele pe cale diplomatică nu dau rezultate, la cererea uneia din părți, potrivit dispozițiilor art. 14, se va crea o Comisie pentru reglementarea cererii, formată din trei membri: reprezentanții celor două părți și un președinte stabilit de comun acord.
În caz de dezacord asupra președintelui, potrivit art. 15, Secretarul General al O.N.U. poate să-l numească la cererea uneia din părți.
Numărul de trei persoane se păstrează și în situația când sunt mai multe state în litigiu, fie în calitate de reclamanți fie de pârâți.
Dacă părțile au acceptat ca hotărârea Comisiei să fie definitivă și obligatorie, ea este considerată și observată ca atare; dacă nu, hotărârea are caracter de recomandare pe care părțile îl observă în spiritul bunei credințe (art. 14).
În sfârșit, Convenția lasă posibilitatea, prin dispozițiile art. 23, ca prevederile sale să poată fi confirmate, completate sau extinse prin acorduri încheiate între state.
Considerăm că între actele internaționale încheiate în domeniul activității cosmice, Convenția din 1972 reprezintă o realizare. Nu dorim să acredităm ideea că prevederile sale nu sunt susceptibile de obiecțiuni și respectiv îmbunătățiri, dar comparativ cu celelalte documente de drept cosmic se dovedește a fi superioară acestora.
Necesitatea înmatriculării obiectelor cosmice a fost determinată – și a fost subliniată încă din primii ani ai erei cosmice – de problemele acordării de ajutor și salvării astronauților, a remiterii obiectelor cosmice și a responsabilității pentru daunele provocate prin activitatea spațială. Această necesitate a fost subliniată încă din 1959 de Comitetul O.N.U. pentru spațiul cosmic.
În acest domeniu Adunarea Generală a adoptat Rezoluția 1721 B (XVI) din 20 decembrie 1961 care, deși a fost criticată în literatura de specialitate, a reprezentat totuși singurul document până la Convenția din 1974 care a conturat anumite reguli în domeniul înregistrării obiectelor cosmice.
Această Rezoluție stabilea că vor trebui supuse unei înregistrări de către Secretarul General al O.N.U., într-un registru general, prin date oferite și stabilite de statele care efectuează lansarea obiectelor cosmice plasate pe orbită circumterestră și dincolo de ea.
Deoarece Rezoluția 1721 B (XVI) nu stabilea conținutul datelor ce vor fi oferite spre înregistrate, informațiile transmise de state au fost diferite.
De exemplu, U.R.S.S. a comunicat Secretarului General al O.N.U., în perioada 4 octombrie 1959-29 octombrie 1973, date despre 748 obiecte lansate în spațiul cosmic. Aceste date se referau la „numărul de ordin al obiectului, denumirea lui, scopul și data lansării și caracteristicile principale ale orbitei (perigeul, apogeul și unghiul de înclinație al orbitei în grade)”. S.U.A. au transmis informații cu privire la categoria satelitului, tipul de rachete purtătoare, data lansării, perioada de rotație, caracteristicile principale ale orbitei (apogeul, perigeul, înclinația) etc, informații care, ca și în cazul U.R.S.S. se refereau atât la obiectele lansate pe orbita circumterestră cât și dincolo de aceasta.
În sfârșit, U.R.S.S., Italia, Australia și Japonia au utilizat denumiri codificate ale obiectelor cosmice (de exemplu „Cosmos”) în timp ce alte state ca Franța, S.U.A. au folosit „sistemul convențional” de indicative recomandat de G.O.S.P.A.R.
S-a evidențiat astfel necesitatea stabilirii unor procedee oarecum unitare de înregistrare a obiectelor cosmice. În acest sens, Subcomitetul pentru știință și tehnică al Comitetului O.N.U. pentru spațiul cosmic a recomandat ca elementele de înregistrare pentru identificarea obiectelor cosmice: indicativele de recunoaștere înscrise pe plăcuțe speciale, date despre construcția și materialele obiectului și a părților sale componente, date referitoare la frecvența emisiilor radio de la bordul obiectului spațial și date privind orbita inițială și modificările ce vor surveni în parametrii acesteia.
În ce privește încheierea unei Convenții referitoare la înmatricularea obiectelor cosmice, în urma discuțiilor din Subcomitetul juridic asupra unor proiecte prezentate de Canada, Franța și S.U.A. În anii 1972-1973, s-a putut realiza un text format dintr-un preambul și zece articole, care a fost adoptat în 1974.
Convenția privind înmatricularea obiectelor lansate în spațiul cosmic, din 1974, subliniază în preambul că sistemul de înregistrare a obiectelor spațiale, deși unul din mijloacele subsidiare de recunoaștere a acestora, va contribui la dezvoltarea dreptului cosmic.
Potrivit dispozițiilor art. 2, fiecare obiect lansat pe o orbită în jurul Pământului sau dincolo de ea, va fi înregistrat de statul care a efectuat lansarea într-un registru corespunzător, registru ce va fi ținut de acest stat în condițiile și în forma stabilită de el.
În situația când sunt două sau mai multe state care au efectuat lansarea aceluiași obiect cosmic, acesta va fi înregistrat într-un singur stat, stabilit de comun acord, fără ca prin aceasta să fie afectate raporturile stabilite între ele cu privire la jurisdicția și controlul asupra obiectului cosmic.
Datele despre obiectul cosmic lansat vor fi, potrivit art. 3, înaintate Secretarului General al Națiunilor Unite spre a fi trecute într-un registru al acestuia, registru la care au acces total și liber toate statele.
Datele urmează a fi comunicate Secretarului General al Națiunilor Unite, de către statul de înregistrare, adică statul care a operat în registrul său date cu privire la obiectul ce a fost lansat de el singur sau împreună cu alte state sau organizații internaționale (art. 1 și 8).
Aceste date vor fi comunicate, așa cum se menționează în art. 4 al Convenției, în termenul cel mai scurt posibil și se vor referi la următoarele: denumirea statului care a efectuat lansarea, indicatorul internațional și numărul de înregistrare, instalația sau teritoriul unde a fost efectuată lansarea, data lansării, destinația și scopul lansării, date despre orbita obiectului cosmic.
Statele vor aduce, de asemenea, la cunoștință Secretarului General al O.N.U. date despre obiectele cosmice pe care le-au lansat și nu se mai află pe orbita circumterestră. Statele de înregistrare au posibilitatea să ofere și alte informații suplimentare, dacă doresc, despre obiectele lansate de ele, informații ce vor fi comunicate, de asemenea, Secretarului General al O.N.U.
Convenția, făcând o legătură cu actele adoptate anterior, stipulează că statele au obligația de a-și acorda, într-un timp cât mai scurt posibil, ajutor în recunoașterea obiectelor cosmice ce au provocat daune. Obligația de conlucrare în identificarea obiectelor spațiale operează și în privința acelora care sunt periculoase sau dăunătoare.
Luându-se în considerație dificultățile întâmpinate în elaborarea Convenției, în art. 10, se prevede că la 5 ani de la intrarea în vigoare, dispozițiile sale vor putea face obiectul de discuție a unei Conferințe a statelor participante, iar la 10 ani aspectele referitoare la menținerea, modificarea sau înlocuirea ei vor fi incluse pe ordinea de zi a O.N.U.
Fără a lămuri o serie de aspecte de detaliu, dar suficient de importante în legătură cu înmatricularea obiectelor cosmice, îndeosebi în ce privește stabilirea unor elemente unitare de identificare și a caracterului marcării acestor obiecte cosmice, Convenția din 1974 a întregit însă cadrul juridic al reglementărilor în domeniul activității spațiale.
4.2. Teledecteția prin satelit.
Folosirea sateliților artificiali pentru cercetarea mediului natural al Pământului este un domeniu unde tehnica spațială și-a dovedit cu prisosință utilitatea. Din 1972, când a fost lansat primul satelit specializat în studierea resurselor terestre din seria așa-numiților sateliți de teledetecție sau teleobservare, s-au putut obține informații care nu ar fi putut fi obținute prin alte metode.
Așadar, teledetecția este o metodă nouă, modernă și cu un coeficient de precizie ridicat, care oferă prin folosirea sateliților artificiali date și informații tehnice, fotografii și imagini de televiziune asupra unor fenomene care au loc pe solul și în subsolul Pământului, pe mare, în aer și în spațiul cosmic. Aceste date prezintă un interes deosebit în geologie, oceanografie, cartografie, hidrologie, agricultură etc.
Astfel, în geologie, sateliții de teledetecție oferă date privind fenomenele scoarței terestre, structura acesteia, existența și localizarea zăcămintelor și bogățiilor minerale, etc.
În hidrologie, prin folosirea informațiilor furnizate de astfel de sateliți, se pot face precizări privind conținutul de apă din sol, precipitațiile atmosferice, scurgerea normală sau anormală a apelor de pe pământ, etc.
Acești sateliți vor permite cartografierea suprafeței Pământului, cunoscut fiind faptul că astăzi mai mult de două treimi din această suprafață nu este cunoscută prin hărți precise și detaliate. Se apreciază că o fotografie din satelit înlocuiește cca. 3200 de fotografii făcute din avion.
Țara noastră folosește în prezent datele oferite de sateliții de teledetecție în geologie, hidrografie, cartografie, etc.
Aceste succinte considerații nu sunt firește suficiente pentru a releva importanța deosebită pe care o are folosirea sateliților de teledetecție în cercetarea și studierea mediului natural și a resurselor Pământului. Problema capătă semnificații deosebite în contextul aspectelor economice puse în prezent în fața umanității.
În acest context se pune problema creării unui sistem de sateliți care să asigure o cercetare globală a resurselor naturale ale Pământului, începând cu anul 1980.
Fără îndoială, această problemă prezintă o mare importanță fiind de o stringentă actualitate. Numai că, așa cum s-a remarcat, ea presupune rezolvarea prealabilă a altor aspecte care să permită folosirea rezultatelor cu maximum de eficiență și în mod egal de către toate statele.
Ne referim, în primul rând, la necesitatea existenței la îndemâna tuturor statelor a unei dotări tehnice adecvate de prelucrare a datelor și a unor cadre calificate în această direcție. Oricum, decalajele de dezvoltare sunt atât de evidente și acute astăzi, încât în mod firesc folosirea teledetecției și îndeosebi a rezultatelor ei, rămâne, pentru încă o perioadă de timp, o posibilitate reală doar la îndemâna statelor puternic dezvoltate. În sfârșit, în acest context apare și problema rolului nefast pe care îl pot avea companiile transnaționale. Dar poate că cel mai important aspect pe care îl relevă folosirea teledetecției este acela al exercitării suveranității statelor asupra resurselor lor naționale, ca unul din principiile evidențiate de realitățile lumii contemporane.
Fiind vorba, așadar, de probleme de o deosebită acuitate pentru state, teledetecția reclamă o reglementare internațională, deoarece această activitate spațială prezintă numeroase aspecte politico-juridice, fără elucidarea cărora folosirea ei ar fi extrem de complicată și anevoioasă.
Prospectarea de la distanță, prin mijloacele tehnicii spațiale, a resurselor terestre poate avea drept obiect marea liberă, spațiul aerian liber sau teritoriul propriu al statului care a lansat un satelit cu acest scop. Realizarea unei astfel de activități nu ar ridica probleme juridice deosebite.
Aspecte politico-juridice de maximă importanță se ivesc atunci când obiectul activității de teledetecție îl constituie teritoriul statelor străine.
Aici apare necesitatea unor reglementări precise și unitare pe plan internațional.
Astăzi suveranitatea statelor asupra resurselor lor naturale este un drept recunoscut pe plan internațional.
În 1952, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluția 626 (VII) prin care se recunoaște că dreptul popoarelor asupra resurselor lor naturale este un element inalienabil al suveranității și este în conformitate cu Carta O.N.U. Ulterior Rezoluția 1803 (XVII) adoptată în 1962, după ce recunoștea că violarea acestui drept contravine scopurilor și principiilor Cartei O.N.U., sublinia că „prospectarea și exploatarea unor astfel de resurse și folosirea lor… trebuie să se realizeze în conformitate cu regulile și condițiile pe care popoarele și națiunile, după hotărârea lor liber consimțită, le consideră necesare și de dorit pentru permiterea, limitarea sau interzicerea unor astfel de tipuri de activitate”.
Ulterior, alte rezoluții adoptate de Adunarea Generală O.N.U. au reafirmat acest drept.
În sfârșit, prin Rezoluția 2626 (XXV) este adoptată „Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperare dintre state”, document care recunoaște dreptul popoarelor asupra resurselor lor naturale, impunând obligația respectării lui în conformitate cu Carta O.N.U.
Așa cum s-a subliniat, libertatea de folosirea spațiului cosmic nu poate fi invocată în detrimentul exercitării suveranității statelor asupra resurselor lor naturale.
Așadar, folosirea teledetecției, în lipsa unui cadru juridic rezultat din consultarea și asentimentul tuturor statelor și cu observarea drepturilor inerente ale acestora, poate sluji unor interese contrare principiilor și normelor dreptului internațional contemporan.
Recunoașterea drepturilor suverane ale statelor asupra resurselor lor naturale înlătură opiniile potrivit cărora informațiile obținute de un stat, prin teledetecție, pe teritoriul altui stat, „pot fi folosite pentru propriile lui scopuri economice” și că dreptul internațional contemporan nu ar interzice acest fapt.
Folosirea acestui mijloc modern de teleobservare a Pământului implică tocmai statuarea precisă a unor garanții juridice în direcția apărării drepturilor tuturor statelor asupra resurselor lor naturale.
Desfășurarea acestei activități spațiale, având consecințe și rezultate terestre, presupune elaborarea unor reglementări juridice în acest domeniu. În acest context, O.N.U. a manifestat preocupare pentru studierea aspectelor economice, tehnice și juridice, instituind în acest scop un grup special de lucru. În 1970 în Subcomitetul juridic al Comitetului O.N.U. pentru spațiul cosmic Argentina a depus un proiect privind reglementarea pe plan internațional a folosirii teledetecției în resursele terestre.
În momentul de față, alături de problema Tratatului privind Luna și cea a folosirii sateliților pentru televiziunea directă, teledetecția constituie o problemă prioritară în cadrul discuțiilor din Subcomitetul juridic.
În folosirea teledetecției, aspectele juridice principale considerăm că sunt determinate de interferența dintre utilitatea deosebită a acestui mijloc și suveranitatea statelor asupra resurselor lor naționale. De altfel, observarea drepturilor suverane ale statelor în acest domeniu a fost subliniată în discuțiile din Subcomitetul juridic asupra principiilor referitoare la teleobservarea resurselor naturale ale Pământului. Ca atare, se impune stipularea unor garanții precise și ferme care să satisfacă ambele aspecte ale problemei.
Realizarea, în fapt însă, este oarecum dificilă îndeosebi din cauze de ordin tehnic. Acordul statului, ca o condiție la realizarea fiecărui act de teleobservare a resurselor sale naționale, este, așa cum s-a remarcat, aproape imposibil ca dealtfel și controlul respectării interdicției de a nu efectua nici un asemenea act în lipsa acestui acord.
S-a considerat că dificultatea poate fi depășită prin reglementarea modului de folosire a informațiilor obținute prin teledetecție, în sensul că utilizarea datelor obținute să nu fie permisă fără acordul statului respectiv.
Fără a minimaliza soluția avansată, e necesar să subliniem totuși câteva aspecte ce se pot ivi în asemenea situații. Atunci când informațiile asupra resurselor naturale ale unui stat sunt deținute de un alt stat sau organizație internațională care a efectuat lansarea și activitatea spațială de teledetecție, care sunt garanțiile că aceste informații nu vor fi folosite fără acordul statului respectiv? Unde vor fi ele depozitate pentru a oferi garanția nefolosirii lor? De unde poate ști statul respectiv că un alt stat sau organizație internațională se află în posesia unor asemenea date?
Iată numai câteva probleme, cărora o reglementare internațională trebuie să le găsească soluția care să ofere posibilitatea folosirii rezultatelor teledetecției pentru dezvoltarea fiecărui stat, cu respectarea drepturilor sale suverane asupra resurselor naturale.
Din succinta referire la teledetecție, ca domeniu nou al activității spațiale și implicit al dreptului cosmic, se desprind câteva concluzii:
a. – teledetecția se dovedește un mijloc modern, ieftin și extrem de folositor pentru omenire, mai cu seamă astăzi când problema folosirii resurselor naturale a devenit prioritară;
b. – această activitate nu poate fi realizată în afara unor reglementări juridice internaționale;
c. – în elaborarea normelor speciale de drept cosmic care să prevadă drepturile și obligațiile statelor în desfășurarea acestei activități trebuie permanent avută în vedere suveranitatea statelor asupra resurselor lor naționale;
d. – această activitate trebuie concepută și consacrată pe plan juridic ca o activitate realizată în interesul tuturor statelor, prin cooperarea reciproc avantajoasă și pe bază de egalitate deplină.
4.3. Participarea României la diferite programe spațiale.
Începând cu anul 2000, perioada 4 – 10 octombrie a fiecărui an este declarată Săptămâna mondială a spațiului cosmic. Aceasta celebrare a fost stabilita de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite prin rezoluția nr. 54/68 din 6 decembrie 1999, în urma propunerii efectuate de plenul Conferinței mondiale privind explorarea și utilizarea pașnică a spațiului cosmic – UNISPACE III, care s-a desfășurat în perioada 19 – 30 iulie 1999 la Viena cu participarea la nivel înalt a 98 de state și a mai mult de 4100 de delegați. Stabilirea perioadei s-a făcut pornind de la date importante de referința pentru explorarea spațiului:
4 octombrie 1957 – lansarea primului satelit artificial al Pământului – SPUTNIK-1 si deschiderea erei spațiale;
10 octombrie 1967 – intrarea în vigoare a Tratatului asupra principiilor care guvernează activitățile statelor în explorarea și utilizarea pașnică a spațiului extraatmosferic, incluzând și Luna și celelalte corpuri cerești.
România a contribuit la proclamarea acestui eveniment prin participarea la activitățile spațiale internaționale și, în mod concret, prin organizarea la București, în luna ianuarie 1999, a uneia dintre cele patru Conferințe pregătitoare pentru UNISPACE III (Asia, Africa, America Latina, Europa de Est). La aceasta manifestare, organizată din partea Guvernului României de Agenția Spațială Româna, au participat reprezentanții a 22 de state și 8 organizații internaționale.
Mai mult de 25 de state – principalele susținătoare ale programelor spațiale – au anunțat organizarea de manifestări pentru prima celebrare a acestui eveniment. Lansarea primei Săptămâni mondiale a spațiului cosmic se va face de către ONU în data de 4 octombrie, la sediul din New York. La aceasta manifestare au fost aleși să participe un număr de 4 astronauți, între care și Dumitru Dorin Prunariu, președintele Agenției Spațiale Române.
Prima celebrare a acestui eveniment consemnează și poziția României în arena spațială internațională. Țara noastră este prima dintre țările Europei Centrale și de Est care a reușit să organizeze, în anul 1991, o Agenție spațială națională, devenită instituție publică extrabugetară în anul 1995, cu misiunea de coordonare, promovare și reprezentare a activităților spațiale. Prin corelarea și concentrarea eforturilor instituțiilor de cercetare si universitare cu preocupări în domeniu și prin activitate consecventă pe plan internațional, România este considerată în prezent ca o țară cu activități spațiale semnificative. Dintre cooperările importante încheiate de Agenția Spațială Română pe plan internațional, menționam.
Acordul dintre Guvernul României și Agenția Spațială Europeană (ESA) privind cooperarea în explorarea și utilizarea pașnică a spațiului cosmic, încheiat prima data în 1992. Un nou acord, extins, care permite participarea României la programele ESA, a fost încheiat în prezența primului – ministru în anul 1999 la București.
Integrarea României în COSPAR – Comitetul Mondial pentru Cercetari Spatiale (1994).
Înființarea Rețelei regionale pentru cercetare și educație în știința și tehnologii spațiale, în coordonarea ONU, la care au aderat Bulgaria, Grecia, Polonia, Slovacia, Turcia, Ungaria (1997).
Încheierea de acorduri bilaterale privind cooperarea spațială cu Ungaria, Bulgaria, Italia (1996 – 1998).
Primirea Agenției Spațiale Române în SAF – Forumul Agențiilor Spațiale (1997).
Organizarea Conferinței regionale UNISPACE III pentru Europa de Est, împreuna cu ONU și Agenția Spațială Europeană (1999).
Prima participare a României la o Expoziție Spațială Mondială organizată cu ocazia Conferinței Mondiale UNISPACE III, Viena (1999).
Organizarea în România a celui de-al 15 Congres Planetar al Asociației Exploratorilor Spațiului (ASE) – asociația astronauților (1999).
Încheierea primei înțelegeri de cooperare la nivel guvernamental cu NASA – Administrația Naționala pentru Aeronautica și Spațiu a SUA (2000).
Încheierea Acordului de cooperare cu CNES – Agenția Spațială Franceză (2000).
La baza reușitei acestor acțiuni au stat rezultatele științifice și tehnice obținute în cadrul programului de cercetare în domeniul spațial. În perioada 1994-1999 s-au publicat mai multe de 245 de lucrări științifice în reviste de standing international, s-au elaborat 45 de brevete de invenție și s-au încheiat mai mult de 55 de colaborări internaționale de către institutele și grupurile de cercetare și universitare implicate în program, ca Institutul de Științe Spațiale, Institutul Național de Cercetări Aerospațiale, institute ale Academiei Române, universități și universități tehnice din București, Timișoara, Cluj, Iași, Craiova, centre de aplicații spațiale. Au fost realizate și lansate mai multe instrumente științifice și echipament pe sateliți artificiali și stația spațiala MIR. S-au realizat proiecte internaționale în domenii ca: utilizarea datelor satelitare pentru agricultură, meteorologie, geologie, hidrologie, reducerea dezastrelor naturale, telemedicină, sisteme de informație globala, cu implicații directe asupra activităților socio-economice interne, de asemenea pentru sprijinirea acțiunilor de integrare a României în structurile europene și nord-atlantice.
Aceste rezultate s-au obținut în condiții de finanțare foarte dificile. Ca și alte programe de știință și tehnologie, programul spațial este finanțat din buget cu o sumă foarte redusă, de aproximativ 0,05 USD pe cap de locuitor, în timp de media mondială depășește 6 USD – adică proporțional de 110 ori mai puțin.
În baza rezultatelor obținute, Agenția Națională pentru Știință, tehnologie și Inovare a aprobat transmiterea spre aprobarea Guvernului a unui nou Program spațial național ce a fost lansat la sfârșitul anului 2000. Scopurile scopuri principale ale acestui program, la care au participat și ministere și agenții economice, sunt:
Dezvoltarea și promovarea capacității naționale de cercetare, educaționale și industriale în domeniile spațial și aerospațial;
Promovarea integrării europene, regionale și globale;
Asigurarea de elemente specifice de competență, infrastructură și know-how necesare stabilității și securității naționale
Acestea se realizează prin urmărirea îndeplinirii de obiective concentrate în patru direcții principale, compatibile și în conformitate cu cerințele internaționale și capabilitatea și necesitățile naționale.
Strategie și infrastructură spațială
Dezvoltarea infrastructurii spațiale naționale și elaborarea permanenta a strategiei de dezvoltare spațială pe baza progreselor tehnologice și politice. Realizarea în termen precizat de sisteme necesare progresului spațial național, integrării internaționale la nivel regional, european și internațional și dezvoltării capacității umane și tehnologice.
Explorări spațiale
Ridicarea și menținerea nivelului de cunoaștere științifică prin obținerea de date despre Univers și Terra din misiuni spațiale sau în condiții similare celor spațiale. Participare la misiuni spațiale internaționale privind explorarea si utilizarea spațiului extraatmosferic.
Aplicații spațiale
Dezvoltarea, utilizarea si transferul socio-economic al sistemelor de comunicații spațiale, tehnologiilor și datelor de observare spațiala a Terrei (teledetectie), sistemelor de poziționare globală și navigație, sistemelor de informație globală, alte aplicații spațiale.
Sisteme și tehnici aerospațiale, transfer tehnologic și spinoff:
Cercetări privind zborul și platformele aerospațiale. Realizarea și dezvoltarea de subansamble, metode, tehnici și tehnologii spațiale și aerospațiale, de metode si produse derivate rezultate din cercetarea și tehnica spațială. Sisteme pentru încercări și aplicații terestre ale soluțiilor dezvoltate pentru zborul spațial. Sisteme de comanda și proiectare integrata. Managementul misiunii. Dezvoltarea de echipament de bord.
Programul de cercetare-dezvoltare va fi susținut și de acțiuni de dezvoltare instituțională, suport pentru promovarea rezultatelor și cooperare internațională, ca: acțiuni și proiecte privind reorganizarea instituțională, înființarea, divizarea sau fuzionarea unităților și grupurilor de cercetare-dezvoltare în domeniul spațial și aerospațial, organizarea internă și a programelor conform cu familia ISO 9000, studii de consultanță și suport pentru inițierea participării la alte programe interne și programe internaționale de profil, suport educațional, promovarea informației spațiale pentru public, în special pentru tineri.
Între proiectele de anvergura în curs de îndeplinire sunt incluse și: participarea României la programul Stației Spațiale Internaționale, înființarea unui parc tehnologic în domeniile spațial și aerospațial, realizarea și lansarea unui microsatelit operațional, elaborarea unui sistem spațial pentru monitorizarea dezastrelor naturale (inundații, alunecări de teren, seceta, despăduriri), dezvoltarea de aplicații spațiale utile pentru telemedicină și agricultură modernă, sisteme de informație pentru zonele defavorizate.
Prin realizările de prestigiu la nivel internațional care includ România între primele 25 de tari din lume în acest domeniu al mileniului al treilea, se vor produce efecte indirecte la nivelul creșterii credibilității în stabilitatea și capabilitatea națională pe termen mediu și lung, cu rezultat în facilitarea accesului pe piața al produselor naționale și atragerea de investiții private în obiective industrie și infrastructura tehnologică specializate.
În acest cadru creat de buna imagine interna și internațională, Agenția Spațială Română a participat la prima celebrare a Săptămânii mondiale a spațiului cosmic în mai mult de 25 de state, prin organizarea de manifestări științifice dedicate începerii celui de-al treilea mileniu – mileniul spațial.
Concluzii
Anii care au trecut de la lansarea primului obiect spațial au cunoscut o dezvoltare continuă a științei și tehnicii spațiale, o diversificare a activității spațiale. În același timp, prin eforturile statelor în cadrul O.N.U. s-au adoptat, pe cale convențională, primele principii și norme care conduc și reglementează relațiile între acestea cu privire la explorarea și folosirea spațiului cosmic. Această perioadă a evidențiat deci, existența unei activități cosmice ale cărei subiecte sunt statele și organizațiile internaționale.
În prezent activitatea de explorare a spațiului cunoaște o dezvoltare fără precedent, proiectele spațiale de sute de milioane de dolari nemaifiind un lucru care să mire pe nimeni.
Dar, odată cu dezvoltarea și diversificarea activităților desfășurate de către state în spațiul cosmic au apărut și problemele juridice legate de aceste activități.
Astfel se poate ajunge în situația în care o anumită problemă să nu mai intre în sfera de acoperire Tratatului spațial din 1967.
Pentru a nu se ajunge în astfel de situații delicate ar fi necesar să se încheie un nou Tratat care să corespundă realităților din ziua de azi.
Tocmai datorită importanței și caracterului deosebit de interesant al problemei am și ales acest subiect pentru lucrarea de diplomă.
Am început proiectul cu un capitol introductiv, în care am stabilit delimitarea dintre spațiul aerian și cel cosmic. De asemenea, am abordat necesitatea colaborării statelor lumii în domeniul relațiilor în spațiul extraatmosferic.
Capitolul 2 a fost dedicat analizei principalelor instrumente juridice care reglementează activitatea desfășurată de state în spațiul cosmic.
În cadrul capitolului a fost tratată problema principiilor aplicabile în carul cooperării dintre statele lumii. Iar în ultimul capitol de fond am abordat problematica participării României la diferitele programe spațiale internaționale.
Încheiem această lucrare cu un capitol de concluzii în care am formulat câteva idei directoare privind reglementarea activităților din spațiul extraatmosferic și am făcut o scurtă trecere în revistă a prezentului studiu.
Bibliografie
C. Andronovici, Dreptul internațional și cosmosul, Ed. Junimea, Iași, 1981;
Charles Rousseau, Drept internațional public. Onzieme edition, Paris, Dalloz, 1987;
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa-S.R.L.”, București, 1994;
Dumitru Mazilu, Drept internațional public, vol. I și II, Ed. Lumina Lex, București, 2001-2002;
G. Geamănu, Drept internațional public, Ed. Didactică și Pedagogică, București;
Ion Diaconescu, Curs de drept internațional public, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Marțian Niciu, Cucerirea cosmosului și progresul omenirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978;
Marțian Niciu, Drept internațional privat, Ed. Servo Sat, Arad;
Marțian I. Niciu, Introducere în dreptul internațional spațial, Craiova, 1992;
Moca Gheorghe, Drept internațional, vol. I, București, 1983;
Nicolae Ecobescu și Victor Duculescu, Drept internațional public, Ed. Hyperion, București, 1993;
Raluca Miga Beșteliu, Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, ed. a III-a, Ed. All Beck, București, 2003;
Vasile Crețu, Drept internațional public, ediție revăzută și adăugită, Ed. Fundației „România de Mâine”, București, 2002;
Victor Duculescu, Instituții de drept public și relații internaționale în dinamică, Ed. Lumina Lex, București, 2002;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cooperarea Statelor In Spatiul Extraatmosferic (ID: 125942)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.