.cooperarea Statelor In Cadrul Organizatiilor Regionale Europene

Cap.I Considerații generale privind organizațiile

1.1.Noțiuni generale

Ideea inființării unor organizații internaționale, ca forme instituționalizate ale colaborării internaționale este veche și a apărut in diferite părți ale lumii. In Europa această idee a apărut ca expresie a preocupărilor pentru evitarea războaielor și asigurarea păcii, comunitatea internațională de după cel de-al II lea Război Mondial fiind formată din state independente și un număr mare de organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale. In decursul secolelor diferiți gânditori și oameni politici au elaborat proiecte referitoare la creearea unor organizații internaționale. In secolele XVII și XVIII au fost elaborate mai multe asemenea proiecte, dar abea in secolul al XIX-lea au apărut in Europa primele organizații internaționale. Acestea au fost limitate la anumite domenii ale relațiilor dintre state. Astfel in 1815 au luat ființă comisiile permanente pentru Rhin și in 1856 pentru Dunăre. De asemenea au fost create organizații internaționale cu vocație de universalitate, in domeniul tehnic, ca de exemplu “Uniunea Telegrafică Internațională” (1865) și “Uniunea Poștală Universală” (1874, 1878).

In secolul XX a fost creată prima organizație internațională pentru apărarea păcii – Societatea Națiunilor. Creată in 1919, după Primul Război Mondial, Societatea Națiunilor a fost deschisă tuturor statelor din comunitatea internațională și a fost predecesoarea actualei Organizații a Națiunilor Unite.

In decursul deceniilor alături de organizațiile internaționale cu vocație de universalitate au apărut și organizații regionale, create de statele dintr-o anumita regiune geografică. Cooperarea internațională s-a amplificat după cel de-al doilea Război Mondial ceea ce a condus la apariția a numeroase organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale.

Organizațiile internaționale guvernamentale constituie un cadru propice pentru stabilirea și dezvoltarea relațiilor dintre statele membre. Aceste organizații participă, in nume propriu, la relațiile internaționale și au calitatea de subiect de drept internațional public, derivat și limitat. Participarea la relațiile internaționale și a altor entități decât statele a fost confirmată e Curtea de Justiție Internațională prin “Avizul consultativ” din 11 aprilie 1949, in care se face precizarea: “dezvoltarea dreptului internațional, in cursul istoriei sale a fost influențată de exigențele vieții internaționale iar creșterea activităților colective ale statelor au făcut să apară cazuri de acțiuni pe plan internațional din partea unor entități care nu sunt state”.

Creșterea numărului organizațiilor internaționale in perioada de după cel de-al doilea Război Mondial este expresia apariției și dezvoltării procesului de interdependență dintre state și popoare precum și a spiritului de solidaritate umană pe plan internațional.

1.2. Noțiunea și clasificarea organizațiilor internaționale

In literatura de specialitate se constată o mare varietate de definiții date organizațiilor internaționale.

Dicționarul de terminolgie de drept internațional, sub redacția lui J. Basderant, definește organizația internațională ca fiind “ colectivitate comună din state sau alte comunități, care nu aparțin aceluiași stat, urmărind un interes comun prin intermediul organelor sale” . J. Charpentier dă următoarea definiție: “ o organizație internațională este o asociație de state suverane urmărind un scop comun prin intermediul organelor care ii sunt proprii” .

O definiție mai amplă este dată de Grigore Geamănu: “organizațiile internaționale reprezintă forme de coordonare a colaborării internaționale in diferite domenii, pentru care statele au creat un anumit cadru juridico – organizatoric(instituțional) prin adoptarea unui statut elaborat de comun acord, in care se prevăd obiectul și scopurile organizației, organele și funcțiile lor, necesare realizării obiectivelor urmărite”.

Definiția juridică a organizațiilor internaționale guvernamentale se găsește in “Convenția internațională privind reprezentarea statelor pe langă organizațiile internaționale interguvernamentale” din 1975. Convenția precizează că prin organizație internațională se ințelege “ o asociație de state constituită printr-un tratat, dotată cu o constituție și organe comune și având personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre”. (art.1 pct.a)

In general principalele elemente care definesc o organizație internațională guvernamentală sunt:

in general, o organizație internațională este o asociație de state suverane, cu unele excepții (cazul comunităților europene). Prin aceasta, ea se deosebeaște de diferite grupări private sau intreprinderi internaționale, precum și de statul federal.

organizația internațională guvernamentală ia naștere pe baza acordului de voință a statelor fondatoare, ceea ce iși găsește expresia in tratatul incheiat intre ele, care devine statutul organizației. Acest tratat este supus normelor dreptului tratatelor din dreptul internațional public și poartă diferite denumiri: pact, cartă, constituție, statut.

statutul organizației internaționale prevede mijloacele prin care se realizează scopurile sale. Acestea sunt obligațiile asumate de statele membre față de organizație și organele organizației, care au competență și voință proprie funcțională.

organizația internațională guvernamentală este o formă instituționalizată a colaborării dintre state cu caracter permanent. Acest caracter permanent rezultă din statutul organizației care este in general un tratat internațional fără termen.

organizația internațională guvernamentală este subiect de drept internațional public derivat și limitat. Este subiect derivat deoarece ea este creația altor subiecte de drept internațional public și anume statele. Este subiect limitat ca urmare a faptului că acțiunile ei in cadrul relațiilor internaționale sunt limitate de prevederile statutului organizației.

Clasificarea organizațiilor internaționale se poate face după mai multe criterii:

După aria de cuprindere a statelor din comunitatea internațională, organizațiile internaționale se impart in organizații cu vocație de universalitate – care sunt deschise tuturor statelor – de exemplu O.N.U, și organizații regionale: Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane.

După obiectivele urmărite distingem intre organizații cu vocație generală – care pot dezbate probleme ale relațiilor dintre state – și organizații cu vocație limitată, respectiv specială – de exemplu instituțiile specializate ale O.N.U. care se ocupă de colaborarea internațională dintr-un anumit domeniu.

Din punct de vedere al calității membrilor, organizațiile internaționale pot fi clasificate in guvernamentale și neguvernamentale.

După posibilitatea de participare la organizațiile internaționale se impart in organizații deschise – la care pot participa toate statele sau alte entități din comunitatea internațională – și organizații inchise la care participă numai statele fondatoare.

După obiectul lor organizațiile se impart in organizații economice, politice, culturale, stiințifice, militare.

1.3. Dreptul organizațiilor internaționale

Creșterea numerică a organizațiilor internaționale și a activității lor au determinat apariția și dezvoltarea unui drept nou, in cadrul dreptului internațional public, dreptul organizațiilor internaționale. Normele dreptului organizațiilor internaționale sunt cuprinse in actele constitutive ale organizațiilor internaționale guvernamentale, ceea ce constituie dreptul lor originar, precum și in actele adoptate de organele acestor organizații și care reprezintă dreptul lor derivat. Aceste norme reglementează funcționarea și activitatea organizației, raporturile intre organizație și statele membre precum și raporturile cu statele membre, sau cu alte organizații internaționale.

In dreptul organizațiilor internaționale se constată o structurare ierarhică a normelor sale mai pronunțată decat in dreptul internațional public. Aceasta ierarhizare a dreptului organizațiilor internaționale prezinta două aspecte principale:

superioritatea actului constitutiv al organizației fată de celelalte norme care guvernează activitatea organizației. Normele cuprinse in statutul organizației internaționale formează dreptul ei constituțional, denumit și dreptul originar al organizației.

subordonarea dreptului derivat al organizației internaționale față de dreptul ei originar.

Principiul general al dreptului organizațiilor internaționale este ca statutul lor stabilește și distribuie competențele organizatiei, respectiv a organelor sale. Ca urmare a acestui fapt organizatiile internationale guvernamentale au o competentă ” instituită”, fiind produsul voinței statelor fondatoare, exprimat in statutul organizației. Organizațiile internaționale guvernamentale sunt subiecte de drept internațional public, derivate și secundare in raport cu statele; ele pot să-și exercite competențele numai in limitele prevăzute de statutul lor, iar organele proprii nu-și pot depăși competențele fără ca actele respective ale acestor organe să fie atinse de nulitate, ca urmare a incompetenței lor.

După cum am menționat mai sus, dreptul organizațiilor internaționale se compune din două părți principale: dreptul originar al organizației internaționale și dreptul derivat al acesteia.

1.Dreptul originar al oragnizației internaționale este format din normele cuprinse in actul său constitutiv(statut) care are o dublă natură: este un tratat internațional fiind expresia acordului de voință dintre statele fondatoare ale organizației și aceea de statut al organizației(constituția ei) . Prin această natură dublă, statutele organizațiilor internaționale guvernamentale se deosebesc de celelalte tratate internaționale. De asemenea, unele statute au intaietate față de celelalte tratate incheiate de membrii organizației(de exemplu carta O.N.U.).

In general statutele organizațiilor internaționale cuprind următoarele prevederi mai importante:

scopurile organizației, care definesc principalele direcții de activitate ale ei. Alături de scopurile specifice fiecărei organizații, acestea au și scopuri comune cum sunt apărarea păcii și securității internaționale, asigurarea libertății și progresului pentru toate statele și popoarele etc.

principiile care guvernează activitatea organizației. Acestea cuprind principiile fundamentale ale dreptului internațional public și principiile specifice ale organizației care sunt obligatorii și trebuie să fie respectate atat de organizația respectivă cat și de membrii săi.

statutul organizației reglementează procedura de primire a membrilor și categoriile acestora. In general, membrii organizațiilor internaționale se impart in următoarele categorii: membrii fondatori, membrii primiți ulterior constituirii, membrii asociați și cei invități.

statutul stabilește structura organelor organizației, funcțiile și puterile lor. Organele organizațiilor internaționale se impart in două categorii: organele principale și organele subsidiare. O structură organizatorică specială o au instituțiile specializate ale O.N.U. care au trei organe principale: un organ reprezentativ(adunare sau conferință), organul executiv și secretariatul. Prin funcțiile și puterile conferite organizației internaționale i se asigura o anumită autonomie funcțională in cadrul relațiilor internaționale. Datorită acestei autonomii, organizația internațională poate incheia sau participa la anumite tratate internaționale și să exercite dreptul de legație activă și pasivă. Tot prin statutul organizației se stabilesc: regulile referitoare la procedura de lucru a organelor ei și actele pe care aceste organe le pot adopta, precum și valoarea acestor acte – acte obligatorii sau numai recomandări.

statutul organizației internaționale stipulează sancțiunile ce pot fi aplicate membrilor. El mai reglementează modalitățile de modificare a sa – prin amendamente sau revizitățile de modificare a sa – prin amendamente sau revizuirea sa – și condițiile de recrutare a funcționarilor organizației precum și indatoririle acestora.

2.Dreptul derivat al organizațiilor internaționale guvernamentale este constituit din ansamblul normelor juridice emanând de la organele organizației, prin care se reglementează activitatea acestor organe, a funcționarilor organizației, și in mod condiționat, activitatea statelor membre. Acest drept al organizației internaționale este denumit “dreptul ei intern”.

Dreptul derivat este subordonat dreptului originar al organizației, care ii dă legitimitate și constituie fundamentul său juridic. De asemenea el este subordonat ordinii juridice internaționale.

Un aspect special al dreptului derivat al organizațiilor internaționale guvernamentale este controlul legalității sale. Pănă in prezent nu există organizat un control extern al acestei legalități a dreptului derivat prin judecători sau arbitrii internaționali. Această situație a fost confirmată de Curtea Internațională de Justiție cu ocazia dezbaterii “ Afacerii Namibia “ in anul 1971, cand ea a precizat: “este evident că Curtea nu are puterea de a controla judiciar, nici ca instanță de apel, deciziile adoptate de organele O.N.U.”.

In practica organizațiilor internaționale s-a incetățenit regula ca insăși organele statutează asupra competenței lor. In unele organizații internaționale s-a constituit un control intern al legălității actelor organelor lor, sau chiar un control jurisdicțional pentru anumite acte ale organizației, cum este cazul Tribunalului administrativ al O.N.U.

Un caz special il constituie Uniunea Europeană, in cadrul căreia a fost instituit și organizat un sistem de control jurisdicțional asupra actelor adoptate de unele organe comunitare. In temeiul prevederilor Tratatului de la Roma(1957), Curtea de justiție comunitară este competentă să controleze legalitatea actelor Consiliului Ministerial și ale Comisiei executive(art. 173).

Dreptul derivat al organizațiilor guvernamentale internaționale se dezvoltă ca urmare a activității acestora, respectiv a organelor.

1.4. Personalitatea juridică a organizației internaționale. Privilegii și imunități ale organizațiilor internaționale

Personalitatea juridică a organizației internaționale imbracă un dublu aspect:

personalitatea juridică a organizației internaționale guvernamentală in ordinea juridică internă a statelor membre.

personalitatea juridică a organizației in ordinea juridică internațională, care reprezintă aspectul ei cel mai important.

Personalitatea juridică a unei organizatii internaționale in ordinea juridică a statelor membre este condiționată de faptul că ea iși exercită activitățile pe teritoriul statelor membre. Organizațiile internaționale nu dispun de teritoriu propriu. Această personalitate a organizației internaționale este reglementată prin convențiile referitoare la privilegiile și imunitățile sale pe teritoriul statelor membre și prin legislația internă a acestor state.

In literatura de specialitate, personalitatea juridică internațională a organizațiilor internaționale a constituit o problemă controversată. Ea a fost recunoscută Societății Națiunilor in perioada interbelică iar după cel de-al doilea Război Mondial este consacrată de dreptul internațional public prin recunoasterea organizațiilor internaționale guvernamentale ca subiecte de drept internațional public.

Această personalitate juridică a organizației internaționale guvernamentale are două caracteristici esențiale:

se bazează pe principiul specialității, care inseamnă că organizația își poate exercita capacitatea sa juridică numai in limitele statutului ei și

personalitatea juridică internațională a organizațiiei este de natură functională. Conținutul acestei personalități a organizației este determinat de calitatea ei de subiect de drept internațional.

In temeiul acestei calități, actele adoptate de organele organizației internaționale ii sunt imputabile in mod direct. De asemenea ea are capacitatea de a exercita anumite drepturi in relațiile internaționale și de a-si asuma obligații internaționale. Ea poate incheia tratate cu statele membre, cu celelalte state sau cu alte organizații internaționale, are dreptul de legație activă – de a trimite misiuni pe langă state sau alte organizații – și de legație pasivă.

Organizațiile internaționale beneficiază de autonomie financiară, având un buget propriu.

Statutul juridic al organizației internaționale este stabilit prin acordul de sediu incheiat de ea cu statul gazdă,completat, uneori, prin legislația internă a acestuia.

Acordul de sediu incheiat cu statul gazdă reglementează in primul rând regimul juridic al clădirilor in care funcționează organizația.

In stabilirea statutului juridic internațional al organizației internaționale un rol important il au convențiile referitoare la privilegiile și imunitățile ei(de exemplu Convenția generală asupra privilegiilor și imunităților Națiunilor Unite din 1946 și Convenția asupra privilegiilor și imunităților instituțiilor specializate din 1947) precum și acordurile de sediu și unele acte constitutive ale organizațiilor internaționale.

Privilegiile și imunitățile organizațiilor internaționale se impart in două mari categorii: privilegii și imunități ale organizațiilor internaționale și privilegii și imunități ale funcționarilor acestor organizații.

1.Privilegiile și imunitățile organizației internaționale sunt următoarele:

inviolabilitatea localurilor organizației internaționale prin care se urmăreste protejarea demnității și libertății organizației. Datorită acestei inviolabilități, autoritățile statului de reședință a organizației internaționale nu au dreptul de a pătrunde in localurile organizației, fără aprobarea directorului ei sau a secretarului general. De asemenea, localurile organizației internaționale nu trebuie să fie folosite drept refugiu pentru persoanele urmărite de autoritățile statului de reședință. Nu se admite autorizarea sau acordarea azilului diplomatic in aceste locuri, iar in cazul când o persoană urmărită de autoritățile statului de reședință se refugiază in localul unei organizații internaționale, ea trebuie să fie predată autorităților respective.Ordinea și securitatea in localurile organizației internaționale și in perimetrul aferent lor se asigură de către organele organizației.

bunurile și averea organizației internaționale, ca și clădirile ei, nu pot face obiectul unor rechiziționări din partea statului de reședință.

organizația internațională beneficiază și de imunitatea de jurisdicție, adică organizația nu poate fi urmărită pentru actele sale in fața tribunalelor statului de reședință.

arhiva organizației internaționale este inviolabilă, oriunde s-ar afla.

organizația internațională se bucură și de facilități in domeniul comunicațiilor. Statul de reședință trebuie să asigure organizației comnunicații fără control din partea sa și cat mai repede. Totodată, organizația poate folosi comnunicații cifrate, precum și valiză diplomatică.

organizațiile internaționale mai beneficiază de privilegii financiare, fiscale și vamale. Organizația are dreptul de a deține facturi și de a efectua transferuri de devize străine, scutite de taxe. Organizația internațională este scutită de impozite directe și indirecte, care se percep in statutul de reședință.

2.Privilegile și imunitățile funcționarilor organizației se referă la o categorie de persoane numeroasă. Funcționarii internaționali beneficiază de acest statut special pentru a li se asigura cele mai bune condiții de muncă și o cat mai mare eficacitate. De asemenea, prin acest statut special al lor se garantează independența funcționarului internațional față de statul său, statul gazdă și față de celelalte state.

Prin funcționar internațional se ințelege persoana care exercită , in mod exclusiv și continuu, o funcție publică oficială in serviciul unei organizații internaționale și este supusă unui regim juridic internațional.

Statutul funcționarului internațional este reglementat de statutul organizației internaționale. Astfel Carta O.N.U. precizează criteriile de recrutare a funcționarilor O.N.U. și principiul independenței lor – art. 100 și 101. In general, recrutarea funcționarilor internaționali se face pe baza următoarelor criterii: competența, inalte calități in muncă, integritate morală și criteriul geografic. In activitatea lor, funcționarii internaționali trebuie să respecte principiul independenței, care este consacrat in cele mai multe statute ale organizațiilor internaționale.

Funcționarul internațional beneficiază de inviolabilitatea persoanei sale, de imunitatea de jurisdicție fată de tribunalele statelor, pentru actele sale oficiale. Imunitatea de jurisdicție a funcționarului internațional poate fi ridicată de către organizația sa. Funcționarul internațional mai beneficiază de scutirea de impozit pe salariu.

1.5. Competențele organizației internaționale

Competențele organizației internaționale sunt stabilite de către statutul lor, acestea putand fi grupate in trei mari categorii:

competența normativă

competența orperatională

competența de control și sancțiune

Competența normativă a organizației internaționale cuprinde puterea ei de autoreglare, in temeiul căreia organele sale își elaborează regulamentele de funcționare. Organul cel mai reprezentativ al organizației poate fi competent să adopte reglementări valabile pentru intreaga ei activitate. Competența normativă își găsește expresia in regulile adoptate de organele organizației internaționale, prin care se asigură un minim de uniformitate in activitatea lor și a membrilor lor.

Statele membre ale organizației internaționale pot să accepte reglementările lor, cu sau fără rezerve, sau să le respingă in temeiul suveranității lor și a caracterului interstatal al organizației.

Competența operațională a organizației internaționale are un aspect variat, ceea ce decurge din scopurile organizației. Această competență cuprinde totalitatea puterilor de acțiune ale organizației internaționale altele decat cele normative. Ea constă, in special, din acordarea de ajutoare statelor membre de natură economică, financiară,administrativă etc.

Competența de control și sancțiune a organizației internaționale este reglementată de statutul ei și de alte acte ale organizației. Competența de control constă in dreptul pe care il are organizația de a solicita statelor membre să-i prezinte rapoarte periodice și din obligația acestor state de a prezenta rapoartele solicitate. Prin aceste rapoarte, statele comunică organizației felul in care ele își indeplinesc obligațiile statutare sau cele convenționale. Statutul organizației internaționale reglementează și competența ei de a sancționa statele membre. De exemplu Carta O.N.U. prevede două sancțiuni aplicate membrilor săi: suspendarea calității de membru al organizației și excluderea din organizație.

Dreptul organizațiilor internaționale reglementează și statutul reprezentanțelor statelor membre pe lângă organizațiile internaționale. Aceste reprezentanțe diplomatice sunt acreditate de statul lor pe lângă o organizație internațională din care face parte acest stat. Ele acționează pe baza instrucțiunilor primite din partea statului pe care il reprezintă pe lângă organizația internațională. Aceste reprezentanțe poartă denumirea de misiuni permanente. Statutul misiunilor permanente ale statelor acreditate pe lângă o organizație internațională este reglementat in general prin “Convenția asupra reprezentării statelor in relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter de universalitate” din 1975. Acreditarea de misiuni permanente ale statelor membre pe lângă o organiazție internațională este posibilă numai dacă regulile organizației respective permit acest lucru. In temeiul Convenției din 1975, misiunea diplomatică permanentă a unui stat pe langă o organizație internațională beneficiază de următoarele imunități și privilegii: inviolabilitatea sediului ei, a bunurilor și arhivei: inviolabilitatea corespondenței – având dreptul la corespondența cifrată și la valiza diplomatică – precum și de scutirea de impozite, taxe, taxe vamale și control vamal. Personalul misiunii permanente beneficiază de inviolabilitatea persoanei lor, de imunitatea de jurisdicție penală, civilă și administrativă și de scutirea de impozite, taxe și control vamal.

Misiuni permanente pe lângă o organizație internațională pot fi acreditate nu numai de statele membre ci și de celelalte state sau chiar de mișcări de eliberare națională care au fost admise de organizație. In acest caz misiunea permanentă are statut de observator.

Statul de reședință al organizației internaționale are obligația juridică de a respecta statutul misiunilor permanente acreditate pe lângă organizația internațională, de asemenea trebuie să asigure statelor participante la activitatea unei organizații internaționale, accesul liber la sediul ei, indiferent dacă intre cele două state există sau nu relații diplomatice.

Răspunderea internațională a organizațiilor internaționale. Organizațiile internaționale guvernamentale, in temeiul personalității lor juridice sunt nu numai titulare de drepturi ci și de obligații internaționale care le revin din prevederile statutului și din alte acte internaționale la care este parte.

Principala obligație care ii revine unei organizații internaționale este ca in activitatea ei să respecte dreptul internațional public și celelalte indatoriri asumate de ea prin tratate internaționale. Orice acțiune sau omisiune a unei organizații internaționale contrară obligațiilor sale asumate constituie o faptă ilicită și angajează răspunderea internațională a organizației. De asemenea activitatea care implică elemente de risc și prin care s-au produs daune altor state sau organizații.

Până in prezent nu s-au codificat normele de drept internațional public referitoare la răspunderea internațională a organizațiilor insă reglementări parțiale sunt prezente in unele tratate și convenții cum sunt “ Convenția privind răspunderea internațională pentru daunele provocate de obiecte spațiale” din 1972 și Tratatul de costituire a Comunității Economice Europene (1957).Doctrina de drept internațional public recunoaște aptitudinea generală organizațiilor guvernametale internaționale de a răspunde pentru faptele lor.

Cap. II Organizații regionale europene. Uniunea Europeană

1.Europa și construcția comunitară

1.1. Premisele creării comunităților europene

Ideea realizării unei cooperări mai strânse intre statele europene ca premisă pentru realizarea unei unități a lor este veche in gândirea europeană. Incă din perioada interbelică a existat un proiect propus de R. C. Kalergi de creare a unei Europe federale pe baza renunțării la suveranitate de către state. Acest proiect a avut ecou in gândirea europeană și a fost susținut de către mișcarea “ Uniunea Pan – Europeană “ condusă de Aristide Briand. Proiectul Pan – European a fost sortit eșecului datorită ascensiunii lui A. Hitler și a politicii sale bazată pe forță, violență și voință unilaterală. Acest proiect rămâne totuși important prin faptul că a avansat idei și termeni deveniți uzuali in limbajul actual al comunităților europene: “ piața comună “, “ uniunue vamală “, “ circulația mărfurilor, capitalurilor și persoanelor “.

Perioada următoare celui de-al doilea război mondial a marcat trecerea de la proiecte la realizarea efectivă a ideii de uniune europeană. Congresul de la Montreux din august 1947 a reprezentat primul congres al federațiilor europene, unde au fost propuse șase principii pe baza cărora să se formeze viitoarea federație, și a fost adoptat proiectul Statelor Generale ale Europei. Pe de altă parte Winston Churchil in discursul de la Zürich a avansat ideea constituirii unor “ State Unite ale Europei “ și organizarea unui congres pentru o Europă unită.

Pornind de la aceste două inițiative una federală și una unionistă se organizează intre 7 –10 mai 1948 Congresul de la Haga. Dezbaterile au fost marcate de conflicte intre tendințele unioniste1 și cele federale pe de o parte, iar pe de alta parte federaliștii continentali se divizau din punct de vedere al metodelor de punere in aplicare al proiectului. Ca urmare a acestui congres a luat ființă insă “ Mișcarea Europeană “ care avea ca președinți de onoare pe W. Churchil, De Gasperi, Candenhove – Kalergi, Henry Spaak, K. Adenauer și R. Schumann. Această mișcare a reprezentat un punct de presiune asupra unor guverne și parlamente naționale, in final susținând inițiativa Monnet – Schumann care se afla la originea comunităților europene.

Integrarea statelor europene este apreciată de oamenii politici, ca și de doctrinari, ca o modalitate de evitare a unui nou război pe acest continent și de apărare comună a acestor state in fața unui astfel de pericol2; pornind de la această idee crearea comunităților europene nu poate fi ințeleasă decât in contextul politic internațional de după cel de-al doilea război mondial, când in Europa au apărut trei categorii de organizații internaționale:

– militare – U.E.O.(17 martie 1948), NATO (1949 prin Tratatul de la Washington)

economice reprezentată de Comisia Europeană pentru Europa a O.N.U. și O.E.C.E. constituită in vederea gestionării ajutorului oferit de S.U.A. in cadrul “ planului Marshall “ și

politice reprezentate de Consiliul Europei (5 mai 1949) care își avea originea in Congresul de la Haga 1948.

Primele demersuri in scopul realizării unei noi unități europene au fost realizate de Jean Monnet. Acesta a propus ca producția de oțel și cărbune din Franța și Germania să fie administrată de către un organism supranațional.

Planul pentru Comunitatea Europeană a cărbunelui și oțelului a fost anunțat la 9 mai 1950 de către ministrul de externe al Franței R. Schumann (de atunci ziua de 9 mai a devenit “ ziua europeană”, fiind sărbătorită in fiecare an). “ Planul Schumann “, menit să evite o nouă conflagrație mondială punand ramurile de bază ale industriei de armament sub control internațional prin intermediul unui tratat inviolabil a constituit primul pas pe calea construirii Europei.

La 10 iunie 1950 incep negocieri la Paris iar la 18 aprilie 1951se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Economică a Cărbunelui și Otelului (CECA), care a intrat in vigoare la 25 iulie 1952. El reunea șase state europene – Franța, Germania, Italia, Beligia, Olanda și Luxemburg – intrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității, acceptand doar relații de colaborare cu comunitatea. Tratatul rămânea deschis spre aderare și altor state.

Prin acest tratat se urmăreau și obiective politice, in unele lucrări, el reprezentând materializarea ideii de construire a Europei politice pornind de la construirea unei Europe economice1 Rațiunile politice aveau in vedere teama Franței față de Germania, prin acest tratat, orice stare beligeranță intre cele două țări devenind imposibilă. Deși era vorba despre o piață comună sectorială ea crea un precedent instituțional de o importanță deosebită. Prin acest tratat se creau patru organe ale comunității:

Inalta Autoritate, organ internațional care era insărcinat să favorizeze intersele preponderent comunitare.

Consiliul Special de Miniștrii – organ cu caracter guvernamental

Adunarea Comună, care se prevedea că va fi aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic

Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, a cărui sarcină era de a asigura respectarea normelor juridice instituite in cadrul Comunității.

1.2. Crearea C.E.E. și C.E.E.A.

Cu ocazia unei intâlniri a experților din statele membre C.E.C.A. ce a avut loc la Bruxelles in iulie 1955 – aprilie 1956, sub conducerea lui H. Spaak s-a redactat un “Raport al șefilor delegațiilor miniștrilor afacerilor externe”. Raportul lui H. Spaak prevedea o uniune economică generală și o uniune in domeniul utilizării pasnice a energiei nucleare. Acest fapt a condus la semnarea Tratatelor de la Roma pe data de 25 martie 1957 de către cele șase țări membre ale C.E.C.A. Tratatele de la Roma au pus bazele Comunității Economice Europene și ale Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom); au intrat in vigoare la 1 ianuarie1958, având durată nelimitată.

Aceste două comunități aveau o structură instituțională similară celei a C.E.C.A. Tratatul de creare a Euratom avea ca obiectiv conform art. 1: “ să contribuie la stabilirea condițiilor necesare formării și dezvoltării rapide a energiilor nucleare, creșterii nivelului de trai in statele membre și dezvoltării schimburilor cu alte țări”. C.E.E. avea ca obiectiv principal crearea unei piețe comune care să aibă la bază patru libertăți de circulație: a bunurilor, persoanelor, capitalurilor și serviciilor toate urmărind reducerea disparităților intre sectoarele integrate și cele neintegrate ale economiilor țărilor componente, cu alte cuvinte apropierea progresivă a politicilor economice. Principiile pe baza cărora funcționează piața comună sunt cuprinse in art. 2 al Tratatului de la Roma: “Comunitatea are drept sarcină ca prin inființarea unei piețe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale statelor membre să promoveze in intreaga comunitate o dezvoltare armonioasă a activității – economice, o expansiune continuă și echilibrată, o creștere a stabilității, o sporire accelerată a standardelor de viață și relații mai strânse intre statele membre”.

1.3. Evoluția construcției comunitare

Cele trei comunități au la baza lor ideea integrării parțiale a statelor membre, cu elemente de supranațional. Comunitățile implică o restrangere limitată a unor competențe suverane ale statelor membre, numai in domeniile precizate prin tratate. Caracterizand comunitățile europene Curtea Constituțională a Italiei arăta că cele trei comunităti sunt organizații interstatale de tip nou, cu element supranațional, având caracter permanent, personalitate juridică și capacitate de reprezentare internațională.

Instituirea celor trei comunități a reprezentat doar inceputul unui proces complex, care trebuia să continue in vederea realizării acelor obiective care, ori nu au fost posibile in faza inițială, ori au devenit necesare pentru perfecționarea structurilor și activităților acestora in decursul timpului.

Așa cum s-a arătat și in literatura de specialitate, sistemul creat prin cele trei tratate s-a dezvoltat in două direcții principale:

perfecționarea instituțiilor comunitare

largirea, respectiv extinderea Comunităților prin cooptarea de noi membri.

1.3.1.Cresterea numărului statelor membre ale comunităților

Refuzul guvernului Marii Britanii de a face parte din cele trei comunități a făcut ca acestea să fie inițial formate din șase membrii. Poziția Marii Britanii s-a caracterizat insă și prin incercarea din anul 1958 de creare a unei zone de liber schimb, iar ulterior prin constituirea Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S.) in baza Convenției de la Stockholm din 1960 prin care se urmărea contrabalansarea activităților comunităților europene.

In anul următor s-a produs insă o schimbare radicală in poziția Marii Britanii, care depune cererea de aderare la comunitățile euorpene la 9 august 1961 insă Franta respinge această cerere in două rănduri. Abia la 30 iunie 1970 Marea Britanie participă alături de Danemarca, Irlanda și Norvegia la negocierile de admitere. Acordul de aderare se semnează la 22 ianuarie 1972 la Bruxelles dar devine efectiv la 1 ianuarie 1973. Norvegia respinge prin referendum aderarea.Marea Britanie a solicitat renegocierea aderării sale, avănd in vedere revenirea ca prim-ministru a lui W. Wilson care solicitase aderarea și în 1967.

Până la 1 ianuarie 1986 au mai aderat: Grecia care a semnat tratatul in mai 1979, și a intrat in vigoare in 1981; Spania și Portugalia au semnat acordul in iunie 1985 și a intrat in vigoare in 1986. S-a ajuns astfel la existența a 12 state membre.

In 1990 a aderat Germania(E) iar in 1992 statele membre au decis formarea Uniunii Europene, care a fost largita in 1995 prin includerea a incă trei state: Austria, Finlanda și Suedia. In 1995 Norvegia respinge pentru a două oară aderarea, prin referendum.

La 1 ianuarie 1993, Romania a semnat la Bruxelles “ Acordul european instituind o asociere intre Romania pe de o parte, și Comunitățile europene și statele membre ale acestora pe de alta parte”. Având in vedere politică de deschidere a comunităților față de alte state, au fost depuse in continuare cereri de aderare de către alte state: Turcia (1987), Cipru (1990) ,Malta (1990), Elveția (1992). In prezent există 11 cereri depuse spre aderare: Bulgaria, Republică Ceha, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, Romania, Slovenia și Slovacia care au statut de asociat.

1.3.2.Perfecționarea instituțională

Perfecționarea instituțională a comunităților europene este apreciată de unii autori1 ca fiind rezultatul unor crize și esecuri, care au dus la un proces de reflecție, materializat in final, in dreptul pozitiv prin adoptarea unor reglementări juridice care au modificat tratatele inițiale. Apreciem insă că a privi dezvoltarea instituțională a comunităților europene doar ca efect al crizelor și esecurilor nu poate oferi o bază suficient de completă pentru explicarea evoluției construcției comunitare. Această afirmație se argumentează prin faptul că alături de crize și esecuri, care desigur nu pot fi neglijate, un rol important in perfecționarea comunitară l-au avut și rezultatele obținute prin integrare.

Una dintre cele mai importante cauze generatoare de crize o reprezintă abandonul de suveranitate in domeniile care cad sub incidența tratatelor comunitare. In anul 1965 are loc cea mai importantă criză care a condus la practicarea de către Franța a politicii “ scaunului gol “2 pe motivul depășirii atribuțiilor de către Comisie. Situația a fost rezolvată prin “compromisul de la Luxemburg “ cand s-a hotărat ca, desi la sfarsitul perioadei de tranziție, hotărârile in Consiliu ar urma să se ia cu majoritate , (in loc de unanimitate) totuși statele fiind de acord ca in problemele mai importante hotărârile să se ia tot in unanimitate. De atunci și pană astăzi toate problemele au fost importante și deci toate deciziile s-au luat in unanimitate.

Un alt moment important in evoluția comunităților il constituie adoptarea la 8 aprilie 1965 a Tratatului de la Bruxelles privind instituirea unui Consiliu unic și a unei Comisii unice3. Acest tratat a avut ulterior un rol important in adoptarea altor măsuri cu rezonanță deosebită in ceea ce privește perfecționarea activității comunităților:

finanțarea comunităților din resurse proprii

lărgirea atribuțiilor Parlamentului in ceea ce privește adoptarea bugetului

crearea Curții de Conturi (22 iulie 1975)

actul cu privire la alegerea Parlamentului european, adoptat prin vot universal, direct și secret in anul 1976.

Alte acte care au incidență asupra instituțiilor comunitare, insă intr-o mai mică măsură sunt actele relative de aderare sau asociere la comunități ale diferitelor state.

O importanță deosebită o au tratatele și actele modificatoare ale tratatelor originare cum ar fi Actul Unic European (1987), Tratatul de la Maastricht din 1992, respectiv Tratatul de la Amsterdam din 1997 care reprezintă ultima etapă de evoluție pană in prezent, dar care nu a intrat in vigoare

1.3.2.1.Actul Unic European

Actul Unic European este de fapt un document care a pus bazele instituțiilor comunitare europene și care a modificat Tratatele de la Paris și Roma. Inaintea adoptării și semnării propriu-zise a acestui act, au avut loc mai multe intalniri ale Consiliului European după cum urmează:

Consiliul european de la Fontainbleu din iulie 1984 care a decis crearea unui comitet ad-hoc format din reprezentanții personali ai șefilor de state și de guverne. Comitetul a fost insărcinat să prezinte sugestii pentru imbunătățirea funcționării sistemului comunitar și al cooperarii politice, redactand un raport intermediar, adresat Consiliului European ce va urma să-si aibă sedința la Dublin.

Consiliul de la Dublin a apreciat calitatea raportului, desi trei din zece reprezentanți au exprimat rezerve la texul acestuia.

Intrunirea Consiliului de la Bruxelles din martie 1985 a prilejuit un schimb de opinii cu privire la raportul definitiv, desi cu mult diferit de cel intermediar.

Consiliul de la Milano din iunie 1985 a decis cu sapte voturi pentru și trei impotrivă convocarea unei Conferințe Interguvernamentale, având ca obiect puterile instituțiilor, extinderea activităților din comunitate și realizarea unei veritabile “ piețe interioare “. Propunerea a fost materializată la ședința Consiliului de la Luxemburg (1985) unde s-au adoptat cu o serie de dificultăți unele concluzii care vor fi finalizate de către miniștrii afacerilor externe in ianuarie 1986.

Conferința de la Luxemburg a elaborat textul Actului Unic European care a fost semnat in două etape: 17 februarie respectiv 28 februarie 19863 de către statele membre. Actul Unic European a intrat in vigoare la 1 iulie2 1987 după ce Irlanda a ratificat ultima tratatul1.

Actul unic European reprezintă cel mai important document adoptat după semnarea tratatelor de instituire a comunităților. El reuneste intr-un singur document (de aici și denumirea sa) dispozițiile privind reforma instituțiilor europene și lărgeste domeniul de competență comunitară, conținănd și reglementări privind cooperarea și in domeniul politicii externe.

Actul Unic European avea ca principale obiective realizarea marii piețe incepând cu ianuarie 1993, ameliorarea capacității de decizie a Consiliului de Miniștrii.

Odată cu institutirea A.U.E. au avut loc o serie de revizuiri ale tratatelor precedente dintre care cele mai importante se referă la:

creșterea competenței legislative4 a Parlamentului European introducandu-se procedura de cooperare intre PE, Comisie și Consiliu aplicabilă pieței interioare, politicii sociale și coeziunii economice și sociale.

realizarea unei piețe interioare care trebuia să se finalizeze in 1993.

avizul indispensabil al PE pentru acordurile de extindere C.E.E.

votul cu majoritate calificată in Consiliu inlocuieste unanimitatea in anumite cazuri stabilite1

cooperarea europeană in domeniul politicii externe. Anual vor avea loc reuniuni ale miniștrilor de externe impreună cu un reprezentant, membru al Comisiei

in art. 2 A.U.E se recunoaste in mod oficial2 existența Consiliului European care funcționa incă din 1974.

1.3.2.2.Tratatul Uniunii Europene de la Maastricht

Adoptarea Tratatului de la Maastricht este rezultatul evoluției ideilor de unitate europeană pe două planuri: in principal economic și monetar și in secundar realizarea unei uniuni politice. Calea spre adoptarea tratatului a fost pregatită de o serie de intruniri ale Consiliului European care au avut loc la Havana(1988), Madrid (1989), Strasburg (1989), Dublin (1990), Roma (decembrie 1991). Ultimele probleme privind realizarea Uniunii Europene au fost stabilite de către Consiliul European de la Maastricht – 9-19 decembrie 1991 – iar pentru definitivarea tratatului negocierile au continuat la nivel de experți, acesta fiind semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht de către miniștrii afacerilor externe și de finanțe ai statelor membre.

Unele probleme au ridicat ratificarea și intrarea in vigoare a tratatului. Acest lucru nu a intampinat dificultăți in Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Grecia și Irlanda spre deosebire de celelalte țări care au fost mai intai nevoite să-si modifice constituțiile și să supună aderarea la tratat unui referendum national.

Tratatul este alcătuit din șapte titluri după cum urmează: Dispoziții comune, Modificarea celor trei tratate – titlurile II – IV – Politica externă și de securitate comună, Dispoziții finale. De asemenea tratatul conține protocoale și anexe; protocoalele stabilesc regimuri speciale pentru statele care au intampinat greutăți la ratificare.

Prin tratatul de la Maastricht se creează o Uniune Europeană fondată pe comunitățile europene și completată prin formele de cooperare și politicile prevăzute de tratat. Tratatul a marcat o nouă etapă in crearea unei uniuni intre popoarele Europei, in care deciziile trebuie luate pe cat posibil de cetățeni.

Uniunea Europeană are, conform art. 3 din tratat, următoarele obiective principale:

stabilirea și consolidarea uniunii intre popoarele europene

promovarea dezvoltării durabile, echilibrate și performante a intregii activități economico – sociale, prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin intărirea coeziunii economico – sociale și a solidarității precum și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare.

afirmarea identității proprii pe scena internațională prin promovarea unei politici externe și de securitate comune, inclusiv a unei politici comune de apărare.

intărirea protecției drepturilor și interselor cetățenilor statelor membre prin instaurarea unei cetățenii a uniunii.

consolidarea cooperarii in domeniul justiției și afacerilor interne

cresterea standardelor bunăstării materiale și a calității vieții inclusiv a mediului.

Pentru materializarea acestor obiective U.E dispune de legislație comunitară, buget, instituții și organisme comune. Ca urmare a tratatului U.E are următoarele structuri de bază1: Comunitatea Europeană, care a fost fondată pe baza tratatelor de la Paris și Roma și modificate de A.U.E., Parlamentul European, Comisia Europeană, Consiliul European, Curtea de Justiție, Curtea de Conturi. Consiliul și Comisia sunt asistate de către Comitetul Economic și Social și de un Comitet al Regiunilor, ambele având funcții consultative. A mai fost instituit un sistem european de bănci centrale și o Bancă Centrală Europeană.

Comisia Europeană are competentă să actioneze in 17 domenii de activitate și anume: industrie, agricultură, transporturi, rețele transeuropene, cercetarea și dezvoltarea tehnologică, mediu, dezvoltare, liberă circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, concurența, domeniul fiscal și apropierea legislațiilor, politica economică și monetară, politica comercială comună, politica socială, cultura, sănătatea publică și protecția consumatorilor.

Tratatul a instituit cetățenia europeană prin care orice persoană care are naționalitatea unui stat membru este cetățean U.E. cu drepturi și indatoriri prevăzute prin tratate. Pe această linie se inscrie și Acordul de la Schengen la care au aderat majoritatea statelor U.E.

1.3.2.3.Acordul de la Schengen2

Inițiatoarele arhicunoscutului Acord de la Schengen au fost guvernele statelor uniunii economice Benelux, guvernul Republicii Federale Germania și al Republicii Franceze, care au pornit de la mai multe considerente intre care rețin atenția:

progresele inregistrate in cadrul Comunităților Europene in vederea asigurării liberei circulații a persoanelor, mărfurilor și serviciilor.

obiectivitatea efortului de amplificare a raporturilor dintre popoarele statelor membre ale Comunităților Europene prin intermediul liberei treceri a granițelor interioare pentru resortisantii lor și ale liberei circulații a mărfurilor și serviciilor.

necesitatea consolidării solidarității intre popoare

dorința de a suprima controlul granițelor comune.

Asa cum este firesc, măsurile de aplicare a Acordului au presupus in plan intern masuri legislative supuse adoptării parlamentelor naționale, iar la nivel comunitar s-a semnat in iunie 1990 Conventia de aplicare a Acordului de la Schengen din 14 iunie 1985.

Acordul are in structura sa două titluri: măsuri aplicabile pe termen scurt și măsuri aplicabile pe termen lung. Măsurile pe termen scurt se referă la formalitățile, la granițele comune, circulația persoanelor, politica in domeniul vizelor, măsuri cu caracter polițienesc cum ar fi: acțiunea impotriva traficului ilicit de stupefiante și arme, frauda fiscală și vamală, contrabanda precum și măsuri referitoare la transporturilor la graniță. Măsurile pe termen lung au in vedere armonizarea politicilor și legislațiilor pentru realizarea obiectivelor comune.

Revenind la Tratatul de la Maastricht, unul dintre obiectivele importante pe care si-l propun spre realizare statele membre pană cel mai tarziu in anul 1999, este cel care are in vedere chiar stabilitatea uniunii și anume unificarea cursului de schimb al monedelor naționale, care vor fi inlocuite printr-o monedă unică. In această direcție anul 1993 constituie inceputul “ Pieței interne comunitare “, la noile dimensiuni conferite de tratatul de la Maastricht, iar la 1 ianuarie 1994 a debutat faza preparatorie a Uniunii economice și monetare.

Un alt obiectiv important al tratatului il reprezintă realizarea unei uniuni politice care se realizează pe trei niveluri: in primul rând va fi mărit considerabil numărul domeniilor politice care fac obiectul deliberărilor din cadrul instituțiilor; in al doilea rând se are in vedere transferul de competențe de la statele membre către Uniune, indeosebi in ce privește hotărarile cu caracter de principiu; al treilea nivel il reprezintă cel al deciziei comunitare, care a fost consolidată in ceea ce privește structurile instituționale și procedurile. Un interes deosebit il reprezintă Comitetul regional și Conferința Parlamentelor care cuprinde deputăți naționali și europeni.

Textul adoptat la Maastricht sistematizează mai multe elemente cu natură juridică diferită, in primul titlu stipulandu-se intr-o maniera aproape lapidară faptul că: “ prin prezentul tratat Inaltele Părți Contractante instituie intre ele o Uniune Europeană” care este“ fondată pe Comunitățile europene completate cu politicile și formele de cooperare stabilite prin prezentul tratat “. Preambulul scoate in evidență cu claritate faptul că Uniunea nu este incă realizată: “ prezentul tratat marchează o etapă nouă in procesul de construcție a unei uniuni mai stranse intre popoarele Europei, uniune in cadrul careia hotărarile să fie luate cu participarea celei mai mari părți posibile a cetățenilor“.

Având o importanță deosebită, Tratatul de Uniune, adoptat la Maastricht a devenit un cuvant de ordine sinonim cu o nouă forță de decizie, referitoare la problema integrării europene, problemă care nu a mai fost pusă niciodată cu atata acuitate ca acum.

1.3.2.4.Tratatul de la Amsterdam

Originile acestui tratat datează din iunie 1994, cand liderii Uniunii Eueopene au decis formarea unui Grup de Reflectie care să ia in considerare reformele viitoare. De asemenea prin Tratatul de la Maastricht s-a hotărat intrunirea unor conferințe interguvernamentale care să examineze acele prevederi ale tratatelor care ar trebui să fie revizuite. După mai multe intruniri succesive ale aceste organisme și ale Consiliului incepând din 1994 (Corfu) și pană in iunie 1997 s-a reusit formularea textului tratatului. După definitivărea acestuia in noaptea de 17-18 iunie 1997 la Amsterdam, tratatul a fost semnat de către statele membre la 2 octombrie la Amsterdam in acelasi an. In noiembrie 1997, Parlamentul si-a depus rezoluția cu privire la Tratat care a fost ratificat de statele membre până in 1999. La 1 martie 1999 tratatul a intrat in vigoare.

De ce asa de curând un nou tratat după alte 2 in 1986 și 1992 care au introdus noi reglementări? Adevărul este că o serie de probleme au rămas tot nerezolvate cum ar fi: drepturile cetățenilor, eficiență instituțională și democratizarea precum și rolul uniunii pe plan internațional. Noul tratat pune bazele unei cooperari mai stranse intre statele membre prin intermediul instituțiilor U.E. și deasemenea s-a realizat o oarecare simplificare a legislației și o nouă numerotare a tratatelor. Cu toate că tratatul anterior de la Maastricht a avut realizări considerabile introducand cetățenia europeană, imbunătățind modalitățile de lucru ale instituțiilor și acordand Parlamentului puteri mai largi, noi provocări sunt acum ridicate de introducerea monedei euro impreună cu o cooperare stransă pe plan economic precum și de perspectiva extinderii U.E. asupra intregului continent. Tratatul de la Amsterdam reține aceeasi structură promovată la Maastricht, cei trei piloni pe care se bazează U.E. și anume: Comunitătile europene, politica externă și de securitate și, justiția și afacerile interne. Pornind de la această structură tratatul este impărțit in trei mari secțiuni:

Uniunea Europeană și cetățenii săi

identitatea uniunii pe plan internațional

instituțiile U.E.

Prin tratatele europene au fost acordate cetățenilor o serie de drepturi bazate in principal pe libertatea de mișcare intre statele membre; tratatul de la Maastricht a adăugat dreptul de vot și de a fii ales membru in instituțiile europene. Tratatul de la Amsterdam pe de altă parte confirma expres drepturile fundamentale, prevăzute in constituțiile statelor, care privesc fiecare individ in parte. Tratatul se concentrează asupra a trei probleme – respectarea drepturilor fundamentale prevăzute in Convenția europeană a drepturilor omului, problema discriminării de orice fel și obligația asigurării unor posibilități egale atat femeilor cat și bărbaților. De asemenea se incearcă să se răspundă și unor preocupări ale cetățenilor mult mai practice cum ar fi piața forței de muncă,problemele sociale, siguranța individului, libertatea, justiția, mediul, sănătatea, drepturile consumatorului, valorile și aspirațiile cetățenilor

Identitatea Uniunii pe plan internațional ia in considerare două aspecte: politica externă și de securitate comună. Noul tratat dă posibilitatea statelor să folosească instituțiile comunitare pentru a realiza o cooperare mai stransă intre ele și in alte domenii decat cele care sunt guvernate exclusiv de prevederi comunitare cum ar fi realizarea unității economice și monetare, securitatea, justiția sau integrarea in acquisul comunitar a acordului de la Schengen.

Reforma instituțională in perspectiva extinderii U.E. are in vedere compunerea comisiei, cea a numărului de voturi acordat fiecărui stat in Consiliu și problema votării cu majoritatea urmand să fie restransă la deciziile de natură constituțională (amendamente ale tratatelor, aderări, procedura electorală etc.)

Printre altele Tratatul de la Amsterdam a realizat și o simplificare a tratatelor existente – prin extragerea elementelor care au devenit nule, inaplicabile sau ineficiente – precum și o nouă numerotare. Tratatul a reprezentat de fapt un grup de amendamente adus vechilor tratate și a fost semnat in această formă dar la cererea Conferinței Interguvernamentale a fost publicată și o versiune consolidată a vechilor tratate incluzand noile modificări.

Având in structura sa tratate cinci mari domenii – libertatea, securitatea și justiția, relația U.E. cu cetățenii săi, politica externă, instituțiile U.E., cooperarea – actul adoptat la Amsterdam lasă totuși nerezolvate unele probleme de actualitate cum ar fi extinderea U.E. și introducerea monedei unice. Cu toate acestea tratatul de la Amsterdam dă o nouă legitimitate democratică Uniunii Europene.

2.Izvoare ale dreptului instituțional comunitar

2.1. Considerații generale

Dreptul comunitar poate fi definit ca ansamblul normelor juridice cuprinse in tratatele de instituire a comunităților europene sau in actele adoptate de instituțiile comunitare, care au ca scop instituirea, apropierea și funcționarea comunităților europene și a Uniunii Europene1 In sens larg, insă, dreptul comunitar este dat de ansamblul regulilor aplicabile in ordinea juridică comunitară (art. 164 și 143 ale Tratatului C.E.E.) unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept sau jurisprudenței Curții de Justiției; normele de drept a căror proveninetă se află in afara ordinii juridice comunitare provenind din relațiile externe ale Comunităților; dreptul complementar provenit din actele convenționale incheiate intre statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Cu privire la clasificarea izvoarelor comunitare in literatura de specialitate nu exista o opinie unitară2 .După unii autori3 aceste izvoare sunt tratatele institutive, dreptul derivat, dreptul internațional și principiile generale de drept. După alți autori4 izvoarele dreptului comunitar ar fi tratatele institutive, tratatele subsidiare, legislația secundară, deciziile, opiniile și principiile generale aplicate de Curtea de Justiție.

Intr-o altă opinie5 , pe care literatura de specialitate o considera cea mai adecvată izvoarele se clasifică astfel:

tratatele institutive și modificatoare – izvoare primare

izvoarele derivate sau dreptul derivat, secundar – regulamentele, directivele, deciziile, recomandarile și avizele.

jurisprudența Curții De Justiție

principiile generale de drept

In accepțiunea profesorului Filipescu izvoarele dreptului comunitar se clasifică astfel:

– tratate institutive și modificatoare

izvoarele derivate

normele de drept care provin din angajamentele externe ale comunităților

izvoarele complementare

izvoarele nescrise (metodele de interpretare ale Curții de Justiție și principiile generale de drept)

2.2. Tratatele institutive și modificatoare – izvoare primare ale dreptului comunităților europene

Tratatele de constituire a Comunităților Europene reprezintă categoria surselor de cea mai mare importanța in ordinea juridică comunitară intrucat toate celelalte surse trebuie să se subordoneze acestora. Ele cuprin in primul rând cele trei tratate de bază prin care s-au constituit comunitățile – Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 și Tratatele de la Roma din 25 martie 1957 – insoțite de numeroase anexe și protocoale intre care cel mai important defineste statutul Bancii Europene de Investiții, la care se adaugă protocoalele semnate la 17 aprilie 1957 la Bruxelles asupra privilegiilor și imunităților, privind Curtea de Justiție.

Tratatele și acordurile modificatoare reprezintă a doua categorie, ele reflectand procesul de perfecționare a cadrului juridic comunitar in funcție de necesitatile impuse de evoluția comunităților. Acestea sunt mai greu de prezentat exhaustiv deoarece modificările și completările rezultă nu numai din tratatele propriu – zise, ci și dintr-o gamă largă de alte documente ale instituțiilor comunitare. Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante care au avut relevanța asupra comunităților acestea ar fi: Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 instituind un Consiliu și o Comisie unică, tratatele1 referitoare la bugetul comunitar, actele de aderare ale statelor, Actul Unic European semnat la Luxemburg și Haga 14/28 februarie 1987, Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997).

Independența și autonomia aplicării tratatelor este in prezent considerabil limitată din dorința Curții de Justiție de a face să prevaleze o mai mare și cuprinzătoare armonie in interpretarea dispozițiilor celor trei tratate unele in spiritul altora.

2.3. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar

Această a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formată din ansamblul actelor unilaterale ale instituțiilor, namaifiind deci in prezența unui drept convențional, ci in prezența unui drept “ legiferat “2 adică a unui grup de reguli. Caracteristică principala a Comunităților europene este aceea confom căreia capacitatea de a crea reguli de drept este institutionalizată și se exercită după o anumită procedură prealabilă. Suntem in prezența unei puteri normative comparabila cu cea legislativă.

Denumirea oficiala a izvoarelor derivate o gasim in art. 189 al tratatului C.E.E. in care se arată că “ pentru indeplinirea misiunilor și in condițiile prevăzute in tratat, Consiliul și Comisia hotărăsc regulamente și directive, iau decizii și formulează recomandari și avize “. După cum a statuat Curtea de justitie natura unui act din această categorie nu este dată de denumirea sa, ci de conținutul sau, Curtea putand să procedeze la recalificarea actului sau la invalidarea sa dacă nu s-a respectat procedura.

Regulamentul este principalul izvor al dreptului comunitar având o natură juridică și eficacitate comparabile cu cea a legilor in sistemele naționale. Regulamentul ca și legea conține prevederi generale și impersonale statuand prin abstracție. Ele pot fi de bază sau de execuție; cele de bază sunt de competența exclusivă a Consiliului iar cele de execuție pot emană și de la alte organe.

In ceea ce privește regimul lor juridic art. 189 C.E. prevede că acestea

au o aplicabilitate generală adresandu-se tuturor subiectelor de drept din spatiul comunitar

sunt obligatorii in totalitatea dispozitiilor lor

au aplicabilitate directă in toate statele membre adresandu-se direct subiectelor de drept intern deoarece conține drepturi și obligații pentru acestea.

Directiva in termenii art. 189 C.E.E. “ leaga statul membru destinatar in privința rezultatului de atins” lasand instantelor naționale competența in ce privește formele și mijloacele. Directiva se aseamănă tehnicii legii – cadru completată prin directivă de aplicare. Aceasta se circumscrie vointei redactorilor tratatelor de a oferi instituțiilor un instrument de uniformizare juridică, o formula fondată pe imparțirea de sarcini și colaborarea intre nivelul comunitar și cel national. Directivele se caracterizează prin faptul că nu sunt de aplicabilitate generală ele adresandu-se unor destinatari precisi. Ele nu sunt acte generale adresandu-se doar destinatarilor avuți in vedere, ele trebuie comunicate deci fiecărui destinatar.

Decizia este caracterizată ca “ act obligatoriu in toate documentele sale pentru destinatarii desemnați “ (art. 189). Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influența generală. Ea vizează in deosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situații particulare; ea este asimilată actelor naționale și constituie un instrument de execuție administrativă a dreptului comunitar. O decizie poate stabili un obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de masuri la nivel național; se prezintă ca un instrument de legislație indirectă care nu există fără directivă. Contrar directivei, decizia este obligatorie in toate elementele sale nu numai in ce privește rezultatul de atins. Pentru intrarea in vigoare ele trebuie notificate, in caz contrar fiind inoperabile. De asemenea deciziile trebuie să fie motivate in mod clar și pertinent.

Avizele și recomandarile se disting din ansamblul instrumentelor care fac parte din nomenclatorul dreptului comunitar derivat prin aceea că nu au forța de constrangere și deci nu sunt izvoare in adevăratul inteles al cuvantului.

Există insă și o altă categorie de avize care au un alt statut juridic și o anumită forța juridică. Este situația avizelor date de Comisie in cazul procedurii pentru neindeplinirea obligațiilor rezultate din tratate. In continuarea acestei idei există o serie de acte care nu sunt enumerate in art. 189 și care nu constituie izvoare cum ar fi actele atipice care au aceeasi denumire cu cea a actelor prezentate mai sus dar au o altă natură juridică și alte efecte fiind deci denumite abuziv cu acelasi titlu, respectiv actele au aceeasi denumire dar care emană de la alte instituții.

Competența in ce privește edictarea izvoarelor derivate ale dreptului comunitar are in vedere urmatoarele principii1:

principiul competenței de atribuire care prevede ca in afară accesului la instrumentele juridice, nomenclatura este rezervată Consiliului și Comisiei

principiul legalității comunitare potrivit căruia fiecare din cele trei tratate constituie cadrul, fundamentul și limitele puterilor instituțiilor de a edicta norme de drept.

principiul neintervenției instrumentelor normative porneste de la ideea că atunci cand dispozițiile tratatelor se abțin in a preciza categoria actelor de adoptat sau cand lasă la alegerea expresă intre două sau mai multe acte mentionate in art. 189 este evident că instituțiile recurg la instrumentul care li se pare cel mai accesibil și mai adecvat.

principiul ierarhizarii izvoarelor derivate ale dreptului comunitar

2.4. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale comunităților europene

Diferite categorii de angajamente externe ale Comunităților, care se multiplică și se diversifică prin participarea crescandă la relațiile internaționale, constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică comunitară.

Acordurile incheiate de Comunitati cu state terțe sau cu organizații internaționale se integrează in ordinea juridică comunitară și devin izvoare de legalitate. Acordul nu se poate opune justitiabililor atata timp cat nu a fost publicat și de asemenea nu devine parte integrată a ordinii juridice comunitare decat de la data intrarii in vigoare.

Actele unilaterale adoptate de organele inființate prin acordurile externe ale Comunităților. Aceste acte, privenind de la organele internaționale, nu se aplică automat prin ele insele in ordinea juridică comunitară, ele fiind sistematic reluate in regulamentele Consiliului și publicate in anexele acestora.

Unele tratate incheiate de statele membre cu state terțe. Curtea de Justiție nu exclude legarea Comunităților prin acorduri la care ele nu sunt parți. Această posibilitate a ramas, totusi, limitată la anumite ipoteze in care Comunitățile sunt considerate ca fiind substituite cu statele membre, pentru angajamentele asumate de ele anterior anului 1958. Rămane insă deschisă chestiunea dacă, Comunitatea este legată prin acordurile incheiate ulterior intrarii in vigoare a tratatului C.E.E., in domeniile care cad sub influența acestuia.

2.5. Izvoarele complementare ale dreptului comunitar european

Spre deosebire de izvoarele precedente, in acest caz avem de-a face cu izvoare care rezultă din acordurile incheiate intre statele membre in domeniile de competența națională. In măsura in care ele se incadrează in tratate ele poartă denumirea de drept (izvoare) complementar si pot fi considerate norme de drept comunitar in sens larg.

Convenția comunitară Este prevăzută, uneori, intervenția expresa a convențiilor intrenaționale formale, de către tratatele comunitare, tocmai pentru a le completa. Aceste convenții seamănă foarte mult cu dreptul internațional prin recurgerea la procedeele clasice de angajament care sunt semnarea și ratificarea. Specificitatea lor, de convenții comunitare, se manifestă mai intai, prin nivelul elaborarii lor: inițiativă este, in general, luată de comun acord cu Consiliu și Comisia; negocierea este condusă de experții guvernamentali cu asistența Comisiei; proiectul elaborat este trimis Consiliului și Comisiei care indică public opinia lor intr-un aviz formal indicănd și obiecțiile pe care le au.

Deciziile și acordurile convenițe prin reprezentanții guvernelor statelor membre reunite in cadrul Consiliului.

Acestea se referă la anumite probleme exprese care nu sunt guvernate de tratate și care sunt ridicate de către statele membre. Sunt adoptate de Consiliu la propunerea Comisiei după consultarea Adunarii și in prezența Comisiei. Natura lor juridică este dată de faptul că sunt acte convenționale interstatale.

Declarațiile, rezoluțiile și luarile de popziție ale Comunităților europene care sunt adoptate de comun acord de statele membre.

Se deosebesc de precedentele prin faptul că nu comportă nici o procedură de angajament juridic și traduc numai voința politică a actelor care le conferă numai valoare de orientare pentru a programa actiunile lor. Asemenea acte pot să mai fie adoptate și in cadrul Consiliului European.

Chiar dacă rămane in exterior dreptul complementar se afla intr-o stransa simbioza cu ordinea juridică comunitară. Nici o dispozitie a unor astfel de conveții nu poate fi provocată pentru a face să eșueze aplicarea tratatului institutiv al C.E.

Raporturile intre dreptul complementar și dreptul derivat sunt diverse. Astfel dreptul complementar nu își are locul in domeniile competenței comunitare exclusive, in domeniile competenței concurente a Comunităților și a statelor membre principiul este cel al priorității dreptului derivat, pe cand in domeniile competenței naționale exclusive, acte ale instituțiilor comunitare nu pot interveni decat pe fondul și pentru executarea actului de drept complementar.

2.6. Izvoarele nescrise ale dreptului comunitar european

In această categorie se incadrează metodele de interpretare ale Curtii de Justiție și principiile generale de drept.

In cadrul principiilor generale de drept distingem intre principiile care guvernează drepturile fundamentale ale persoanelor, principiile cu caracter fundamental prin care Curtea de Justiție impune respect instituțiilor comunitare – principiul securității juridice, principiul drepturilor de apărare, principiul egalității și principiul proportionalității – și principiile cu caracter tehinc care nu au decat o valoare supletivă.

3.Caracteristici ale Comunităților europene și ale dreptului comunitar

Comunitățile europene au reprezentat in plan european și international o realitate inedită și complet originala, diferită de orcare altă organizație creată până atunci. Uniunea Europeană a adaugat noi valențe acestei construcții suprastatale, ea reprezentand incă un pas important dar nu ultimul,in realizarea ideilor de integrare europeană. Pe langa celelalte subiecte ale dreptului internațional, comunitățile europene ca și Uniunea Europeană sunt organizații internaționale care prezintă o serie de caracteristici proprii.

3.1. Asociații economice integrate

Desi, prin scopul urmărit, se indreaptă către domeniul politic, primordial rămane totuși scopul economic (Piața unică). Sunt asociații economice justificate exclusiv prin noțiunile folosite in cuprinsul tratatelor incheiate. Astfel art. 2 al Tratatului de la Roma și al celui de la Paris vorbesc despre Piața Comuna; de asemenea se vorbeste desprea Piața Comuna Nucleară in tratatul instituind Euratom. Piața Comuna, ca reflex al unei situații economice, din punct de vedere juridic este o arie geografică unică ce se substituie ariilor geografice naționale, care fuzionează intre ele, pentru a funcționa ca un tot unitar, aplicandu-se la aria comună regulile convenției, reguli ce decurg in mod implicit din cele ale economiei de piața.

Formarea unei asemenea arii a fost insoțită și de unele masuri de ordin juridic care au avut in vedere in principal:

suprimarea barierelor vamale naționale și a tarifelor adiacente și inlocuirea lor cu tariful vamal comun, permițand libera circulație a produselor in interiorul ariei comune

interzicerea oricăror masuri de protecție directă sau indirectă a producătorilor proprii prin taxari, contingentări ajutoare din partea statului sub forma subvențiilor

s-a impus prin reglementări juridice inlaturarea tuturor discriminarilor de natură publică sau privată, interzicăndu-se orice masuri de limitare a concurenței sau de limitare a Pieței Comune.

Incepând la 1 ianuarie 1993 operează existența Pieței comune a serviciilor, muncii și capitalurilor, care a avut ca punct de plecare piața comună a produselor.

Din punct de vedere politic s-a realizat trecerea de la politica națională proprie la cooperarea economică in interesul comunităților pentru realizarea obiectivelor comunitare.

3.2. Organizații internaționale

Cauzele care guvernează această a doua trăsătură caracteristică de esența a comunităților se regasesc, indeosebi, in urmatoarele especte:

reprezintă rezultatul incheierii unor tratate intre statele suverane naționale, negocierile fiind purtate intre reprezentanți autorizați ai statelor

sunt organizații internaționale regionale deschise, orice stat european având posibilitatea să adere la ele. Tratatele constitutive se deosebesc de tratatele internaționale clasice prin faptul că prevăd proceduri speciale de intrare in vigoare, de aderare la acestea și de modificare ca și in ceea ce privește cadrul instituțional creat prin ele și ordinea juridică specifică.

Până la Tratatul de la Maastricht constituțiile statelor membre nu conțineau prevederi care să se refere la participarea la Comunitățile europene ci doar la organizații internaționale. Spre exemplu Germania a inscris in art. 23 din Constituție angajamentul de a respecta principiile statutului democratic, social și federal, precum și principiul subsidiarității și al garantării drepturilor fundamentale, in scopul realizarii unei Europe unite, scop in care statul federal poate transfera pe cale legislativă dreptul de suveranitate.

Condițiile de fond, cele de natură politică, avute in vedere de aceste organizații și care trebuie indeplinite de orice stat care doreste să adere sunt: existența și funcționarea unei democrații de tip pluralist in statul aderant și respectarea drepturilor omului.

Condițiile de ordin juridic cerute statelor pentru aderare sunt:

acceptarea fără rezerve a tratatelor și a finalităților lor politice acceptare care se concretizează in recunoasterea priorității dreptului comunitar in raport cu dreptul național

recunoasterea principiului aplicabilității directe a dreptului comunitar, fără necesitatea ratificării in vederea aplicării de către statele membre

recunoasterea caracterului obligatoriu a ordinii juridice comunitare.

ca organizații specializate au vocație economică, desi ulterior se tinde către o vocație politică

sunt organizații internaționale, care au calitatea de persoane juridice, fiind subiecte de drept internațional public, fapt confirmat și de jurisprudența Curții de Justiție. In ceea ce privește incheierea de tratate internaționale spre deosebire de organizațiile internaționale clasice, care au o competență limitată stabilită prin tratat, Comunitățile sunt abilitate să incheie tratate in domenii dintre cele mai variate.

Comunitățile europene ca regulă generală se supun normelor dreptului internațional public care prevede că organizațiile nu pot deveni unele membrele altora. Având in vedere că ele se substituie statelor in exercitarea unor competente, situația lor este diferită, fapt pentru care se admit unele excepții. Astfel C.E.E. are statut de observator la O.N.U., O.I.M., F.M.I., Banca Mondiala, intreține relații cu Consiliul Europei, participa la GATT și este membru cu drepturi depline FAO.

In ceea ce privește reprezentarea internațională, intre Comunități și statele membre sunt instituite “misiuni” de reprezentare care chiar dacă nu sunt denumite ambasade, au toate caracteristicile acestora. Astfel și statele au acreditat la Bruxelles reprezentanți pe langa Comunități. Pe de altă parte statele membre au reprezentanțe permanente cu statut diplomatic. Reprezentarea Comunităților pe langa state terțe sau organizații internaționale se face prin delegații numite de către Comisie și care trebuie să beneficieze de acordul statului in cauza. In statele comunitare nu există organe de reprezentare a Comunităților.

In cazul Comunităților europene se poate aborda și problema recunoașterii1 lor de către state și a statelor de către Comunități.

3.3. Structura instituțională proprie

Comunitățile Europene reprezintă organizații internaționale cu o structură originala, diferită de cea a altor organizații internaționale. In acelasi timp, prin faptul că acestea sunt cuprinse intr-un anumit sistem, au o caracteristică complexa, intre ele instituindu-se o serie de relatii de colaborare și dispunand de un sistem de instituții comune: Consiliul, Comisia, Parlamentul,Curtea de Justiție.

3.4. Principiile generale privind competența Comunităților Europene

Stabilirea competențelor in cadrul C.E. și a U.E. apare ca o problemă deosebit de complexa, motivele fiind bazate atat pe caracterul eterogen al C.E. cat și pe repartiția competentelor intre acestea și state. In acest sens trebuie să se pornească de la elemente de bază ale construcției comunitare și de la principiul comform căruia C.E. au competentele care le sunt conferite prin tratate. In al doilea rând trebuie să se tina seama de faptul că statele membre continua să-si pastreze o serie de domnenii in care au competente chiar exclusive. Această situație duce la necesitatea delimitării domeniilor de competența la determinarea raporturilor dintre parți și la stabilirea modalităților de soluționare a diferendelor care pot apărea.

Principiul specializarii se bazează pe dispozițiile tratatelor constitutive care au conferit fiecărei comunități un anumit obiect de activitate și competențe corespunzatoare realizarii scopului. Acetsea au fost in continuare extinse prin tratatele ulterioare. Asftfel in art. 3B din Tratatul C.E.E. modificat prin Tratatul de la Maastricht statuează ca principiu general: “ Comunitatea acționează in limitele de competența care ii sunt conferite și a obiectivelor care ii sunt atribuite prin prezentul tratat “.

Din activitatea jurisdicționala se constată ca interpretarea dispozițiilor din tratate privind competența nu este restrictivă, din potrivă acestor dispoziții ar trebui să li se dea o interpretare mai mult “ extinsă “1 Extinderea trebuie să se facă insă doar in limitele care sunt cuprinse in tratate, orice depasire a acestora fiind supusă anulării.

Coexistenta competențelor comunitare cu cele ale statelor membre.

Regula de bază este că statele nu-si pierd competențele proprii prin atribuirea unor competențe Comunităților, dar apar unele modificări in exercitarea acestora. Este vorba de o situație in care există competențe concurente. De asemenea există o complementaritate a competențelor.

Există insă in cadrul acestei reprezentări de competențe și domenii in care statele își pastrează competența proprie – ordinea publică și securitatea, cooperarea in protecția mediului și a dezvoltării etc. – dar și domenii de competența exclusivă a comunităților – piața unică.

Principiul subsidiarității urmărit este prevenirea oricărei intervenții abuzive a Comunităților, specificănd că acestea nu intervin “ in sectoarele ce nu tin de competența să exclusivă ( … ) decat dacă și in măsura in care obiectivele de acțiune avute in vedere nu pot fi realizate intr-un mod mai eficient și suficient de către statele membre și având deci posibilitatea, ca in raport de dimensiunile sau efectele acțiunilor urmărite, să fie mai bine indeplinite la nivelul Comunității “2 Cu alte cuvinte se are in vedere faptul că ceea ce poate fi realizat in mod individual nu trebuie făcut in comun, dar dacă acest fapt nu e posibil se impune intervenția colectivă. Competența națională constituie deci regula iar competența comunitară excepția

Un rol important il are stabilirea criteriilor și a campului de aplicare precum și a mijloacelor de control posibile ale acestui principiu. Organismele implicate sunt: Comisia care are rolul cel mai important alături de Curtea de Justiție, Consiliul și Parlamentul.

3.5. Caracteristicile dreptului comunitar european

Fiind instrument de interes comun, pentru toate popoarele și statele Comunităților, dreptul emanat din surse comunitare nu este un drept strain, sau extern; el este dreptul propriu al fiecăruia dintre state cu singura calitate suplimentară că el reprezintă ierarhia textelor normative ale fiecărui stat. Intr-adevăr prin insăși natura sa, dreptul comunitar detine o forța specifică de penetrare in ordinea juridică internă a statelor membre, astfel:

norma de drept comunitar dobandește automat statut de drept pozitiv in ordinea juridcă internă a statelor: aplicabilitatea imediată

norma comunitară este susceptibilă de a crea prin ea insăși, drepturi și obligații pentru persoane particulare: aplicabilitatea directă

norma comunitară are prioritate față de orice normă națională: prioritatea.

Aplicabilitatea imediată obligă statele să respecte tratatele pe care le-au incheiat și, mai ales, să determine aplicarea acestora de către propriile organe legislative, executive și judiciare, a căror responsabilitate poate fi eventual angajată in fața judecătorului internațional, referitor la statele față de care acestea și-au asumat obligații. Dreptul internațional nu reglementează insă și condițiile in care normele cuprinse in tratate să fie integrate in ordinea juridică a statelor pentru a fi aplicate de organele și jurisdicția acestora.

Aplicabilitatea directă. Astăzi, puțini mai contestă că tratatele internaționale pot, in mod direct, să acorde drepturi și să impună obligații persoanelor particulare, și că ele nu se mai limitează la a produce efecte numai asupra clasicelor subiecte de drept internațional care sunt statele. Deși Tratatul C.E.E. nu cuprinde decat o dispoziție incidentală – art. 189 – din care se poate deduce că numai reglemnetările pot fi susceptibile de a avea efect direct, jurisprudența Curții de Justiție a considerat, dimpotrivă, că in sistemul tratatelor există o prezumție in favoarea efectului direct. In ce privește criteriile de aplicabilitate directă, dispoziția trebuie să fie suficient de “clară și precisă “, “ completă și perfectă din punct de vedere juridic “ și in sfarșit “necondiționată”2 Referitor la efecte, aplicabilitatea directă, comportă, mai intai, un efect pozitiv, dand justițiabililor posibilitatea de a-și apăra drepturile in fața judecătorilor din statele membre și in al doilea rând un efect de sancționare față de statele membre care nu au luat masurile de executare necesare aplicării dreptului comunitar.

Prioritatea dreptului comunitar. Curtea de Justiție face distincție intre o reglementare anterioară și una ulterioară normei comunitare. In primul caz efectul este inaplicabilitatea oricăror dispoziții contrare din legislațiile naționale chair din momentul intrarii in vigoare a normei comunitare. In al doilea caz principiul are ca efect impiedicare formarii valabile a unor noi acte legislative naționale incompatibile cu normele comunitare iar dacă acestea totuși s-au format nu le este recunoscută nici o eficiența juridică.

4.Instituțiile Uniunii Europene

4.1. Principiile care guvernează activitatea instituțiilor comunitare

Autonomia instituțiilor comunitare care rezultă din tratatele constitutive ale comunităților și nu presupune personalitate juridică pentru respectivele instituții deoarece ea este recunoscută doar comunităților (art. 210 Tr. C.E.E.). Autonomia se manifestă prin faptul că instituțiile au competența de a-și desemna funcționari comunitari.

Principiul atribuirii de competențe care presupune că fiecare instituție comunitară acționează in limitele atribuțiilor prevăzute de tratatele constitutive adică nu pot exercită decat acele competențe care le sunt atribuite prin acele tratate. In cazul Comisiei se admite faptul că i se conferă toate puterile necesare.

Echilibru instituțional este conceput ca un principiu de separare a puterilor comunitare dar, in același timp și de colaborare intre aceste puteri. Separarea puterilor ca parte a echilibrului instituțional presupune că o instituție nu trebuie să renunțe la exercitarea competențelor care ii sunt atribuite, prin transferarea acestora altor instituții comunitare sau extracomunitare. In același timp, o instituție comunitară nu trebuie să impiedice in nici un mod exercitarea competențelor care sunt atribuite altor instituții. Colaborarea se manifestă in primul rând prin participarea fiecărei instituții la elaborarea normelor juridice comunitare.

4.2. Instituțiile Uniunii Europene

Realizarea obiectivelor și sarcinilor fiecărei Comunități este asigurată de o Adunare (Parlamentul), un Consiliu și o Curte de Justiție. Având in vedere terminologia specifică a tratatelor numai cele patru instituții intrunesc calitățile pentru a fi numite instituții, la care se adaugă și Curtea deConturi prin Tratatul de la Maastricht.

Distribuirea responsabilităților intre cele patru instituții nu se supropune schemei statistice de la Maastricht conform căreia Parlamentul este legislativul, guvernul executivul, judecătorii exercitand puterea jurisdicționala. In cadrul Comunităților, omologul puterii legislative este Consiliul puterea bugetară este imparțită, Adunarea putand contesta Comisia, dar Comisia este executivă; Consiliul cumulează funcțiile legislativă, executivă, guvernamentală.

4.2.1.Consiliul1

Odată cu intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht, Consiliul Comunităților europene și-a schimbat denumirea in Consiliul Uniunii Europene. Aceste Consiliu nu se confundă cu Consiliul european format din sefi de stat și de guvern sau cu Consiliul Europei.

Organizare și funcționare. Consiliul de miniștri este principalul organ cu atribuții in materie decizională aparținand Comunităților europene. Consiliul reprezintă toate statele membre și exprimă legitimitatea statală a Comunităților. Art. 2 din Tratatul de la Bruxelles prevede: “ fiecare guvern delega pe unul dintre membrii săi “. Compoziția sa se schimbă in funcție de ordinea de zi: problemele agricole sunt dezbătute de miniștrii agriculturii, problemele somajului de către miniștrii muncii și protecției sociale etc. care pot fi asistați de miniștrii de externe.

Consiliul își desfășoară activitatea pe baza Regulamentului interior elaborat in baza art. 5 Tr. Bruxelles. Consecințele de natură juridică ce decurg din prevederea conform căreia "“Consiliul se constituie din reprezentanții statelor membre și fiecare guvern delega in Consiliu pe unul dintre membrii sai “ sunt urmatoarele:

numai membrii guvernelor pot face parte din Consiliu

nici un alt funcționar nu poate face parte din Consiliu

fiecare stat desemnează numai un membru in Consiliu

Funcționarea ridică in principal problema președenției, a modului de deliberare și a existenței organelor auxiliare.1

Președenția Consiliului este asigurată, prin rotație, de fiecare stat membru pe o perioadă de șase luni. Minstrul statului respectiv conduce ședințele Consiliului.

Organele auxiliare: Secretariatul general al Consiliului este un organism, cu suport logistic care reunește mai mulți funcționari și in general constituie un cabinet colectiv de conducere asigurând permanență și garantand stabilitatea.

Comitetul Reprezentanților Permanenți (COREPER). Fiecare stat membru are un birou de reprezentare permannetă la Bruxelles, al cărui personal este alcătuit din diplomați sau persoane oficiale ale ministerelor naționale. }efii acestor delegații se reunesc o dată pe saptămână in cadrul COREPER și au sarcina de a pregăti lucrările Consiliului. Este locul unde se dezvoltă un dublu dialog: al reprezentanților permanenți intre ei și al fiecăruia cu capitala de unde provin. Instanța de control politic, COREPER orientează și supervizează lucrările multiplelor grupuri de experți care funcționează in permanență in Consiliu pe temele cele mai diverse.

Alte organe auxiliare sunt reprezentate de grupurile de experți reunite in comitete pentru fiecare domeniu in parte.

Consiliul se reunește la convocarea președintelui, din inițiativa acestuia, ori a unuia dintre membrii sau la solicitarea Comisiei. Reuniunile au loc cu ușile inchise la acestea având acces și dreptul la cuvant și membrii Comisiei. Deciziile nu pot fi luate decat de miniștrii inșiși.

Reguli și metode de votare. Renunțand la regula clasică de drept internațional, conform căreia egalitatea suverana a statelor nu concorda decat cu umanitatea și dreptul de veto, autorii tratatelor consacra trei modalițati de a vota:

votul majorității simple cand fiecare membru dispune de vot

votul cu majoritate calificată prin care statele membre dispun de un număr ponderat de voturi in funcție de marimea lor sau chiar in funcție de numărul de state necesar unui vot majoritar

votul cu unanimitate in domeniile de interse primordial pentru comunitate precum și in alte cazuri, cum ar fi: politica socială, de mediu și de fiscalitate.

Atribuții. Este dificil de realizat o prezentare sintetică a atribuțiilor atat pentru faptul că ele rezultă dintr-o multitudine de dispoziții dispersate in trei tratate. In principal Consiliul coordonează activitatea de cooperare interguvernamentala a statelor membre, care tinde să imbrace și un caracter politic. Al doilea mare grup de atribuții ale Consiliului il constituie adoptarea legislației europene. Unele atribuții in materie normativă au fost delegate Comisiei prin procedura delegării de puteri adoptată prin A.U.E.

4.2.2.Comisia Europeană

Este cel de-al doilea organ instituțional comunitar care in sistemul Tratatului C.E.C.A. s-a numit Inalta Autoritate și urmăreste drept scop principal să asigurare fiecărei Comunități identitatea sa proprie; pune in valoare interesele comunitare mai presus de interesele statelor membre.

Comisia Europeană este un organism executiv al U.E. de tip guvernamental, cu activitate permanentă care s-a legitimat in 1965 prin Tratatul de la Bruxelles ca urmare a fuzionării celor trei comisii existente in cele trei comunități. Este compusă din 20 de membrii – fiecare stat mare1 având cate doi reprezentanți iar celelalte cate un reprezentant – care deși sunt numiți de guvernele naționale, acționează independent de acestea, reperzentand exclusiv interesele comunitare. Demiterea din oficiu a comisarilor intervine ca sancțiune și nu poate fi propusă de statele membre, chiar dacă ar fi reprezentanții proprii. Ea poate fi cerută de Comisie in ansamblul ei sau de Consiliu insă pronunțarea revine Curții de Justiție. Mandatul comisarului este de cinici ani, aceștia având responsabilități asemănătoare miniștrilor intr-un guvern național. Deosebirea constă in aceea că “ ministerele “ Comisiei se numesc Dierctorate generale care la rândul lor sunt compuse din directorate și departamente.

Comisia este deci un organism de tip guvernamental cu activitate parlamentară având o structură colegială care se compune din: membrii Comisiei, serviciile și organele auxiliare. Conducerea sa este asigurată de un președinte și vicepreședinți desemnați prin acordul comun al guvernelor, cu consultarea Parlamentului european pe o perioadă de doi ani, cu posibilitatea reinoirii mandatului.

Comisia dispune și de un Secretariat General care are sarcina de a-l asista pe președinte.

In funcționarea sa Comisia are la bază principiul colegialității care inseamna că hotărarile se iau printr-o decizie colectivă, membrii fiind responsabili in comun pentru masurile adoptate. Sedințele Comisiei nu sunt publice. Sedințele desfăsurate in plenul Comisiei sunt destinate dezbaterii problemelor foarte importante in celelalte cazuri fiind suficientă intrunirea sefilor de cabinet. Pentru desfăsurarea sedințelor Comisiei există două proceduri: procedura scrisă și procedura delegării.

Comisia se intruneste de regulă o dată pe saptămână sau ori de cate ori este nevoie.

Tratatele comunitare atribuie Comisiei ca rol principal pe acela de a exprima intersul comunitar și de a asigura realizarea acestui interes, având și un important rol politic, fiind răspunzatoare din acest punct de vedere in fața Parlamentului european. Pe larg, rolul Comisiei cuprinde:

asigurarea respectării prevederilor tratatelor comunitare

inițiativa legislativă sub forma propunerilor de regulamente și directive

chemarea in justiție a celor vinovați de neindeplinirea normelor comunitare

gestionarea ansamblului de fonduri comunitare

4.2.3.Parlamentul european

Parlamentul european este forumul democratic prin excelența al Uniunii. Membrii sai sunt aleși1 prin vot direct, universal, din cinci in cinci ani de către cei aproximativ 370 de milioane de cetățeni ai statelor memebre. Ultimele alegeri au avut loc in 1999, numărul membrilor fiind 626. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a hotărat ca numărul parlamentarilor nu poate fi mai mare de 700, in perspectiva lărgirii, ceea ce va implică o realocare a numărului de parlamentari pe fiecare atat membru. Membrii sunt grupați in funcție de partidele politice cărora le aparțin și nu in funcție de naționalitate, creandu-se adevărate mișcări politice transnaționale.

Organizare: 1. Organele conducătoare sunt: Biroul format din președinte și 14 vicepreședinți; Conferința președinților – președintele și Vicepreședinții grupurilor politice – cei cinci chestori insărcinați cu probleme administrative și financiare care se referă la deputați, conferința președinților de comisii și conferința președinților de delegații. Biroul impreună cu președinții consiliilor formează biroul largit.

Comisiile parlamentare și grupurile politice reprezintă celelalte două mari structuri organizatorice.

Funcționare. Membri Parlamentului European se reunesc in sesiuni plenare o saptămina pe luna, cu excepția lunii august, la Strasbourg. La acestea se adaugă sesiuni extraordinare dedicate unor teme specifice(bugetul).

Parlamentul European hotărăste ordinea de zi la inceputul sesiunii plenare, prevede adoptarea de rapoarte, se pun intrebari Comisiei, Consiliului se fac dezbateri de urgența. Sedințele plenare sunt publice. In afara sesiunilor Parlamentul lucrează și prin reuniunile diferitelor organe de lucru-birou, birou largit, comisii, grupuri politice, delegații interparlamentare etc.

Atribuții. Principalele funcții ale Parlamentului European sunt de a participa la procesul legislativ și de a controla activitatea Comisiei și Consiliului.

In materie legislativă deși P.E. nu este principalul legislator al CE el participa la elaborarea multor acte. Astfel in multe domenii Comisia și Consiliul nu pot lua masuri legislative fără consultarea P.E., A.U.E. introduce procedura de cooperare pentru actele cu implicații financiare deosebite iar Tratatele de la Maastricht și Amsterdam au intărit rolul Parlamentului conferindu-i puteri de codecizie alături de Consiliu pentru unele domenii. De asemenea pentru acordurile de adeziune și asociere este nevoie de avizul P.E. P.E. are și inițiativa legislativă insă aceasta este foarte limitată.

Comisia nu se poate constitui decat după audierea de către P.E. a fiecărui membru și acordarea votului de investitura acesteia respectiv președintelui ei.

Competența bugetară se manifestă prin prezența P.E. in toate etapele procesului bugetar: pregătire, aprobare, executare, control inclusiv desărcinarea privind execuția bugetară. P.E. poate aproba sau respinge bugetul caz in care procedura se reia.

O altă atribuție este posibilitatea de recurs in fața Curții de justiție. In caz de incălcare a tratatelor de alte instituții; pentru protejarea prerogativelor sale sau are un drept de intervenție – adică de a se alătura unei părți in fața C.J.

In materie de relații externe P.E. primește informații cu privire la acorduri internaționale de orice natură și poate iniția dezbateri prealabile. Inaintea semnării oricărui acord Consiliul prezintă in P.E. rezultatele negocierilor și numai apoi acesta este semnat.

De asemenea P.E. poate primi petiții de la orice cetățean U.E.

4.2.4. Curtea de Justiție și Tribunalul de Prima Instanță

Curtea de Justiție asigură respectarea legalității in spiritul și aplicarea tratatelor și este judecătorul suprem al U.E. Tribunalul de Primă Instanță este instituția asociată C.J. care s-a creat la cererea acesteia și funcționează incepând din noiembrie 1989.

Curtea de Justiție se compune din 16 judecători și 8 avocați generali numiți de comun acord pentru 6 ani de guvernele statelor membre; la fiecare 3 ani are loc o reinnoire parțială; președintele este ales pentru 3 ani; cel de-al 16-lea membru este numit de unul din “noile”state membre.

Curtea cuprinde 2-4 camere compuse din 3-5 judecători asistate de cate un grefier. Ea poate fi sesizată in 4 tipuri de recursuri:in anulare, in infracțiune, in carență și de natură statutară.

In intreaga s-a activitate C.J. aplică și interpretează dispozițiile tratatelor, acesta fiind unul dintre meritele sale cele mai importante.

4.2.5. Consiliul European

A fost inființat prin voința șefiilor de stat și de guverne in 1974 insă nu a primit legitimitate juridică până la adoptarea A.U.E. (art.2) și a Tratatului de la Maastricht (art.D) care prevede:”Consiliul European va oferi Uniunii dinamismul necesar dezvoltării sale și va defini liniile politice generale ale acesteia”.

Fără a lua decizii obligatorii din punct de vedere legal Consiliul European direcționează și dinamizează intreaga activitate a U.E. Hotăririle sale se situează mai ales in sfera inițiativelor politice majore, ca adoptarea de orientări politice comune sau contribuie la rezolvarea problemelor spinoase blocate la nivel ministerial. De asemenea joacă un rol esențial in soluționarea problemelor curente ale vieți internaționale, prin politica externă și de securitate comuna (PESC) un mecanism destinat alinierii pozițiilor diplomatice ale statelor membre și prezentării unei opțiuni comune.

Din Consiliul European fac parte șefii de stat și de guvern, miniștrii afacerilor externe ai statelor membre, președintele și un vicepresedinte al Comisiei Europene.

4.2.6. Curtea de Conturi

Curtea de Conturi europeană a fost creată prin tratatul din iulie 1975, intrat in vigoare in 1977. Are sediul la Luxemburg și este alcătuită din 15 membri numiți pe o perioadă de 6 ani printr-o decizie unanimă a Consiliului după consultarea P.E.

Ea verifică din punct de vedere financiar legalitatea și corectitudinea intregii activități urmărind buna gestionare a resurselor financiare. Acțiunea sa de ansamblu se materializează în redactarea unui raport anual la incheierea fiecărui exercițiu bugetar.. concluziile acestui raport influențează decisiv adoptarea noului buget de P.E. De asemenea Curtea de Conturi intocmește rapoarte specifice la solicitarea celorlate instituții comunitare și are dreptul de a le adresa opinii și observații sau chiar de a le da in judecată.

Prin Tratatul asupra U.E. de la Maastricht, Curtea de Conturi a dobandit statutul de instituție a U.E. și misiunea de a garanta in fața Consiliului și a Parlamentului pentru corectitudinea gestionării fondurilor europene.

4.2.7. Alte instituții ale Uniunii Europene

Comitetul economic și social numără 222 membrii provenind din trei grupuri: patronatul, salariații și diferitele ramuri de activitate. Comitetul, cu sediul la Bruxelles, trebuie consultat inaintea adoptării unui mare număr de decizii. De asemenea, el poate să formuleze opinii din propria inițiativă; in medie sunt emise 170 opinii pe an. Pentru problemele cărbunelui și oțelului exista un organ specific, Comitetul Consultativ al CECA alcătuit din 108 reprezentanți ai producătorilor, salariaților, beneficiarilor și agenților comerciali din acest domeniu.

Comitetul Regiunilor, creat prin tratatul asupra U.E. este alcătuit din 222 reprezentanți ai colectivităților locale și regionale și dintr-un număr egal de membrii supleanți numiți pentru 4 ani. Tratatul prevede obligativitatea consultării Comitetului Regiunilor de către Comisie sau Consiliu in numeroase domenii care afectează interesele regionale. Comitetul Regiunilor poate formula opinii și din proprie inițiativă. In afara sesiunilor plenare organizate de cinci ori pe an activitatea C.R. se desfașoară in opt comisii și patru subcomisii. O comisie specială pregătește propuneri pentru reforma instituțională a U.E. Ca organism de reprezentare a intereselor locale și regionale contribuie la intărirea legăturilor dintre cetățenii aceleiași regiuni, la apropierea și implicarea acestora in deciziile Uniunii.

Banca Europeană de Investiții a fost creată in 1998 prin Tr. de la Roma cu scopul de a finanța investitiile pentru promovarea obiectivelor Uniunii. Toate statele membre contribuie la capitalul subscris al băncii, fiind reprezentate atat in Consiliul Guvernatorilor cat și in Consiliul Directorilor. Creditele BEI sunt in special destinate finanțării proiectelor de dezvoltare.Beneficiare ale acestor credite sunt programele de sprijinire a dezvoltării țărilor din Europa Centrală și de Est (PHARE), fosta URSS (TACIS).

Banca Centrala Europeană. Uniunea economică și monetară prevede construirea unui sistem european de bănci centrale și a BCE cu rolul de a emite și administra “ euro ”, moneda unică. Aceasta a fost introdusă la 1 ianuarie 1999 ca moneda de cont și din 2002 bancnotele naționale ale diferitelor state membre vor fi inlocuite cu euro;

Avocatul poporului – instituție recentă a U.E., este numit de P.E după alegerea acestuia.. La el cetățenii pot depune plangeri privind activitățile diverselor instituții.

5.Perspective ale extinderii U.E. Programe de sprijinire a țărilor candidate

Lărgirea U.E. nu este un scop in sine ci ea răspunde unui deziderat inscris in Tratatele de la Roma și Maastricht. Aceste tratate urmăresc să permită oricărui stat european care indeplineste condițiile de adeziune cerute și care acceptă cuceririle Uniunii, să devină membru al acestei familii.

Acordul de instituire a Spațiului Economic European intrat in vigoare in 1994 are ca obiectiv crearea unei piețe care să acopere nu numai U.E ci și țările AELS, care se vedeau dezavantajate odată cu instalarea pieții interioare a U.E. Elementele esențiale ale acordului constau in cele patru libertăți ale pieței unice. Conducerea Spațiului Economic European este asigurat de un Consiliu compus din miniștrii fiecărei țări participante – la care se adaugă Comisia U.E.

Viitoarele lărgiri ale U.E. care privesc cu prioritate țările Europei centrale și de est, trebuie să susțină procesele de transformare economică și politică din aceste țări.

In anul 1989 a fost conceput programul PHARE1 care la inceput cuprindea doar Polonia și Ungaria insă ulterior s-a extins și cuprinde 13 țări din Europa centrală și de est. Scopul acestui program este unul dublu: de a ajuta țările care au depus cerere de aderare la U.E. să adere cat mai repede și de a sprijini tranziția spre democrație și economie de piața a celorlalte țări care nu au depus incă cerere de aderare. Intreaga asistența PHARE se intemeiaza pe programe de reforma specifice, impărțite pe sectoare și consta in ajutoare financiare nerambursabile.

Momentele cheie pe drumul extinderii au fost:

Consiliul European de la Copenhaga – 1993 – care a stabilit criteriile aderării, cunoscute sub numele de “ Criteriile de la Copenhaga “:

stabilirea instituțiilor garante ale democrației, statului de drept, drepturilor omului și respectarea și protecția minorităților

existența unei economii de piață operaționale, precum și a capacităților de a face față presiunii concurențelor și forțelor pieței din cadrul U.E.

capacitatea de a-și asuma obligațiile de membru inclusiv aderarea la scopurile uniunii politice, economice și monetare.

Consiliul European de la Essen din 1994 care a adoptat documentul intitulat “ Cartea Albă “. (Pregătirea țărilor din Europa centrală și de est pentru integrarea in piața internă a Uniunii). Scopul sau este de a ajuta aceste țări să-și pregătească economia pentru a funcționa in conformitate cu regulile pieței interne U.E. Cartea Alba identifică măsurile cheie in fiecare domeniu și propune o ordine in abordarea apropierii legislative. In fine Carta reprezintă fundamentul programelor finanțate prin programul PHARE in domeniile referitoare la piața unică și prevede și o coordonare a asistenței și controlului progreselor realizate.

Agenda 2000 și opiniile Comisiei privind cererile de aderare ale țărilor candidate publicate in 1997 și intrate in vigoare prin Consiliul de la Berlin din martie 1999. In Agenda 2000: Către o Uniune mai mare și mai puternică, Comisia a trasat liniile de perspectivă privind evoluția Uniunii Europene și a politicilor sale in viitorul secol, impactul extinderii asupra Uniunii și viitorul cadru financiar după anul 2000. Agenda 2000 conține trei capitole:

viitorul principalelor politici comunitare precum PAC1 și fondurile structurale

perspectiva financiară pentru perioada 2000 – 2006

opiniile Comisiei privind cererile de aderare a zece țări. In aceste opinii Comisia a identificat domeniile prioritare in fiecare țară pentru pregatirea aderării, s-a remarcat inceperea negocierilor2 cu Republica Ceha, Cipru, Estonia, Polonia, Slovenia și Ungaria, pentru celelalte state ( Romania, Slovacia, Bulgaria, Letonia și Lituania) s-a recomandat participarea la strategia consolidată de pre-aderare. Opiniile sunt actualizate periodic intr-un Raport Anual al Comisiei Europene care analizează progresele inregistrate de fiecare stat.

Așa cum s-a propus in Agenda 200 s-au elaborat Parteneriatele de Aderare individuale pentru fiecare stat, care reunesc intr-un cadru unic toate formele de sprijin, inclusiv programul PHARE, pe care U.E. le oferă unei țări candidate. Noi reglementări PHARE au fost adoptate in 1998 pentru a permite reorientarea sprijinului oferit de U.E. spre pregătirea țărilor candidate in acele domenii identificate in Parteneriatele de Aderare – implementarea acquis-ului comunitar, aducerea industriei și infrastructurii la standardele U.E.

Parteneriatele de Aderare sunt multi – anuale, cu o durată care expiră in momentul aderării, fiind revizuite periodic, dacă este cazul.

Incepând cu anul 2000 vor fi două noi programe U.E in afară de PHARE: ISPA și SAPARD. Primul va sprijini finanțarea de investiții in domeniul protecției mediului și al transporturilor iar cel de-al doilea va oferi sprijin pentru agricultură și dezvoltare rurală.

In ceea ce privește Romania, aceasta a semnat Acordul european instituind o asociere intre Romania pe de o parte și Comunitățile europene și statele membre ale acestora pe de altă parte pe 12 aprilie 1993, iar in 1995 și-a depus cererea de aderare la U.E., fiind inclusă in programele de sprijin și strategia de pre–aderare incepând din 1998.

Cap.III. Consiliul Europei

1.Origini, puncte de reper

Consiliul Europei a fost creat in urma cu 59 ani ca rezultat al acțiunii și strădaniei catorva “ părinti fondatori “ susținuți de opinia publică puternic insuflețită de dorința de unitate europeană.

O prima etapă o reprezintă Congresul de la Haga din 7-11 mai 1948 la care cei o mie de delegați conturează bazele viitoarei organizații prin definirea principalelor obiective: apărarea drepturilor omului, promovarea democrației pluraliste și realizarea uniunii politice in Europa.

La 5 mai 1949 la palatul St. James,din Londra,10 țări: Belgia, Danemarca, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda și Suedia au semnat Statutul de inființare al Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg. Situat la granița franco-germană, acest oraș simbolizează dorința de conciliere, ințelegere și cooperare a marilor puteri divizate in cel de-al doilea război mondial. Statutul a intrat in vigoare la 3 august 1949, primele sesiuni ale Comitetului Miniștrilor și ale Adunării Consultative având loc incepând cu 8 august la Strasburg.

Rațiunea de a fi a noilor instituții a fost exprimată cu claritate in primul capitol din statut: “ scopul esențial al Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai stransă intre membrii săi, pentru a apăra și promova idealurile și principiile care constituie patrimoniul lor comun și pentru a favoriza progresul lor economic și social“.

La 4 noiembrie 1950 la Roma, cu ocazia celei de-a VI-a sesiuni a Comitetului Miniștrilor, se deschide spre semnare Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Elaborat in 15 luni la cererea Adunării Parlamentare, documentul reprezintă primul instrument juridic internațional care garantează protecția drepturilor omului.

Născut din dorința de a construi o Europa a păcii, bazată pe principiile statului de drept, respectarea drepturilor omului și a democrației pluraliste, Consiliul Europei in primii 40 de ani de existența a atras succesiv toate statele libere de pe continentul nostru. Incepând cu 10 state membre organizația a ajuns la 23 in mai 1989. Pe parcursul acestei perioade s-au configurat tratatele majore referitoare la cooperarea culturală, drepturile sociale, democrația locală, sănatate etc. de Consiliul Europei. Statele membre au invățat să conlucreze in beneficiul europenilor. In prezent in cadrul organizației își desfășoară activitatea delegații a 41 de state membre, desfășurându-se și activități de cooperare cu celelalte organizații europene intre care un rol important il au Uniunea Europeană și OSCE. In practică, cooperarea cu Uniunea Europeană, cu deosebire in ceea ce privește realizarea programelor de reforma din noile democrații, s-a dezvoltat intr-un mod forte satisfăcător in ultimii ani.De asemenea, s-a dezvoltat constant cooperarea cu OSCE in diferite zone de tensiune. Dată fiind suprapunerea mandatelor și a compoziției există uneori și posibilități ample de cooperare intre cele două organizatii. Cooperarea programatică in spiritul perteneriatului va contribui la intărirea fiecăreia dintre ele și la consolidarea complementarității.

2.Compoziția și scopul Consiliului Europei

Consiliul Europei este cea mai veche organizație interguvernamentala și interparlamentară europeană. Orice stat european poate deveni membru cu condiția ca el să accepte principiul supremației legii. De asemenea, el trebuie să garanteze principiul in virtutea căruia orice persoană aflată sub jurisdicția să se poată bucura de drepturile omului și de libertățile fundamentale.

Obiectivele principale ale Consiliului europei sunt reflectate, in primul rând, in preambulul Statutului acceptat de toate statele membre. Capitolul I din Statut este consacrat definirii scopului Consiliului Europei. Acesta este sintetizat intr-un singur articol, art. 1, având urmatoarea redactare:

“ Scopul Consiliului europei este de a realiza o mai mare unitate intre membrii săi pentru salvgardarea și realizarea idealurilor și principiilor care sunt moștenirea lor comună și pentru facilitarea progresului lor economic și social “.

Aceste prevederi, singurele care se referă in mod explicit la scopul organizației, se cer corelate cu stipulațiile din preambulul statutului și cu dispozițiile unei serii impresionante de instrumente internaționale elaborate de Consiliul Europei, dintre care se detașează ca importanța Convenția europeană a drepturilor omului.

Următoarele paragrafe ale articolului 1 au in vedere metodele, competențele, domeniile de activitate și raporturile de participare ale statelor membre și ale altor organizații: “ participarea membrilor la lucrări nu va afecta activitatea acestora in cadrul altor organizații sau uniuni internaționale la care ele sunt părți “.

Ultimul paragraf evidențiază pe de o parte o restricție evidentă, iar pe de altă parte subliniaza caracterul politic al organizației: “ Chestiunile referitoare la apărarea națională nu țin de competența Consiliului Europei “.

Aria de competențe și responsabilități a Consiliului Europei este foarte intinsă; cu excepția chestiunilor militare Cnsiliul este abilitat să se preocupe de cele mai importante probleme care privesc societatea europeană: drepturile omului, democrația pluralistă, supremația legii, cooperarea juridică, autoritățile locale și regionale, căutarea de soluții pentru problemele societății – minorități, xenofobie, intoleranța, protecția mediului, bioetică, sida, droguri – , educația, sănătatea, cultura, media, sportul, tineretul, sprijinirea țărilor in Estul și Centrul Europei in vederea punerii in practică și consolidării reformelor politice, legislative și constituționale cu ajutorul unor importante programe de cooperare.

Compoziție. Capitolul II al Statutului – articolele 2 până la 9 – tratează compoziția Consiliului Europei, mai exact gama complexă de aspecte și implicații ale calității de membru.

Fiind vorba de o instituție interguvernamentală, decurge in mod logic că numai statele sunt indrituite să dobandească statutul de membru, și anume numai statele europene. Nu se realizează o delimitare intre membrii inițiali, fondatori și cei care au aderat ulterior și de asemenea nu există un tratament diferențiat aplicat membrilor. Este prevăzut insă angajamentul fiecărui membru de a colabora “ sincer și efectiv “ la realizarea scopului Consiliului Europei.

Cu excepția angajamentelor prevăzute in statut statelor le revin și obligațiile prevăzute in convențiile Consiliului precum și o categorie de obligații, asumate de statele nou admise, in timpul negocierilor de aderare, numite “ angajamente individualizate “.

Monitorizarea indeplinirii angajamentelor de către statele membre se realizează fie prin procedură judiciară fie prin numirea unor experți independenți sau a unor comisii permanente care să supravegheze indeplinirea obligațiilor.

Admiterea de noi memebri și procedura de urmat fac obiectul articolului 4 din statut care stipulează că orice stat european cansiderat ca fiind capabil de a se comforma prevederilor art. 3 și având voință de a le realiza poate fi invitat de Comitetul Miniștrilor să devină membru. In circumstanțe speciale se prevede și posibilitatea invitării unor state europene ca membrii asociați, reprezentați insă numai in Adunarea Consultativă.

Retragerea este un drept suveran al fiecărui stat membru și se realizează printr-o notificare oficială adresată Secretariatului. Retragerea devine efectivă la sfarșitul anului financiar respectiv, dacă a fost facută in primele nouă luni, iar dacă notificarea a fost facută in ultimele 3 luni, retragerea devine efectivă la sfarșitul anului financiar următor.

Suspendarea și retragerea calității de membru reprezintă sancțiuni aplicate in cazul in care un stat incalcă in mod grav prevederile art. 3. Comitetul Miniștrilor poate să ceară in asemenea cazuri, statului să se retragă, iar dacă acesta nu o face, poate decide incetarea calității de membru. Suspendarea operează numai pe perioada stabilită sau până la remedierea cauzelor care au determinat-o.

3.Sistemul organismelor Consiliului Europei

Potrivit articolului 10 al Statutului, organele Consiliului Europei sunt Comitetul de Miniștrii și Adunarea Consultativă. Cele două organe sunt asistate de Secretariatul organizației. Prin decizia Comisiei Permanente a Adunării Consultative din iulie 1974, s-a stabilit ca aceasta să fie denumită Adunarea Parlamentară, ceea ce reflectă mai bine structura și natura activității sale. La 14 ianuarie 1994 Comitetul Miniștrilor a adoptat rezoluția statutară 94(3) prin care a luat ființă Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa, organ important al Consiliului,având insă un caracter consultativ.

3.1. Comitetul Miniștrilor

Comitetul Miniștrilor este organul de decizie al Consiliului Europei, al cărui rol și atribuții sunt stabilite in capitolul IV al Statutului. El este forul reprezentativ al guvernelor statelor membre și indeplinește un triplu rol:

in primul rând, acela de emanație a guvernelor, ceea ce permite participanților să prezinte, in condiții de egalitate, abordarile și pozițiile naționale cu privire la problemele și provocările care confruntă societățile Europei

in al doilea rând, acela de forum colectiv in care se elaborează răspunsurile europene la aceste probleme și provocări

in al treilea rând, acela de apărător, impreună cu Adunarea Parlamentară, a valorilor care constituie insăși rațiunea de a fi a Consiliului Europei. Ca atare el este investit cu funcția de monitorizare a indeplinirii angajamentelor asumate de statele membre.

Comitetul Miniștrilor este format din cate un reprezentant al fiecăruia dintre statele membre, care de regulă este ministrul afacerilor externe. In cazul in care acesta este indisponibil, poate fi desemnat un supleant care să participe la lucrări și care trebuie să fie, pe cat posibil, membru al guvernului. Conform Statutului reprezentanții statelor in Adunarea Parlamentară nu pot fi in același timp și membri ai Comitetului Miniștrilor.

In baza practicii stabilite, Comitetul Miniștrilor ține două sesiuni ordinare pe an la nivel ministerial: una primăvara și cealaltă toamna. Comitetul se poate reuni in orice moment, la cererea unuia dintre membrii săi sau a Secretariatului, dacă două treimi din membri sunt de acord cu cererea. Statutul prevede, ca in absența unei hotărari contrare a Comitetului, reuniunile acestuia au loc la sediul Consiliului Europei la Strasbourg.

Fireste, miniștrii nu pot trata in cursul celor două sesiuni anuale toate problemele, de aceea Comitetul a hotărat ca fiecare reprezentant al acestuia să poată desemna un delegat imputernicit să acționeze in numele sau in intervalul dintre sesiuni. Delegații sunt de regulă reprezentanți permanenți ai țărilor pe langă Consiuliul Europei și provin din rândul funcționarilor superiori ai ministerelor de externe și au rang de ambasador. Nu există insă un Comitet al Delegatilor, organul executiv al organizației fiind Comitetul Miniștrilor, care se intrunește fie la nivel ministerial, fie la nivelul delegaților. Toate deciziile adoptate de delegați sunt considerate ca fiind luate de Comitetul miniștrilor și au aceeași forță și efect ca și cele adoptate de Comitet. Delegații se intrunesc in două reuniuni ordinare in fiecare lună.

Delegații sunt asistați de un Birou, grupuri de raportori și diverse organisme subsidiare stabilite ad–hoc. Biroul constă din cinci membri: președintele, cei doi președinți precedenți și cei doi președinți viitori; se reunește lunar.

Președenția Comitetului Miniștrilor este asigurată prin rotație, pe o perioadă de șase luni, schimbandu-se la fiecare sesiune in ordinea alfabetului englez a statelor membre.

Funcțiile și competențele statutare ale Comitetului Miniștrilor sunt prevăzute la art. 13 al Statutului, respectiv art. 15 și art.16. astfel Comitetul examinează, la recomandarea Adunării sau din proprie inițiativă, măsurile vizand realizarea scopului organizației, inclusiv incheierea de acorduri și convenții și adoptarea de către guverne a unor politici comune față de anumite probleme. Concluziile Comitetului Miniștrilor pot, dacă este cazul, imbracă forma unor recomandări către alte guverne, care pot fi invitate să comunice Comitetului acțiunile intreprinse ca urmare a acestor recomandări

Comitetul decide cu efect obligatoriu asupra tuturor chestiunilor referitoare la organizarea și la aranjamentele interne ale Consiliului Europei. In acest scop Comitetul Miniștrilor va adopta reglementările finaciare și administrative.

Comitetul Miniștrilor poate să inființeze, in orice scop pe care il considera necesar, comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic.

Comitetul Miniștrilor adopta propriul regulament interior care va stabili in special: cvorumul, metoda numirii și durata mandatului președintelui; procedura pentru stabilirea ordinii de zi și pentru depunerea propunerilor de rezoluții, condițiile in care este notificată desemnarea supleanților. De asemenea la fiecare sesiune a Adunării, Comitetului va prezenta rapoarte asupra activității sale, insoțite de documentația corespunzătoare.

In virtutea răspunderilor sale politice, administrative și financiare, Comitetul Miniștrilor programează și supraveghează activitățile Consiliului Europei la nivel interguvernamental. La sfarșitul fiecărui an, delegații adoptă un program interguvernamental de activități, structurat pe cele nouă domenii de activitate ale Consiliului Europei, corelat cu bugetul general pe anul urmator. Actiunea Consiliului Europei, conform Declarației din 5 mai 1989 asupra rolului viitor al organizației se dezvoltă pe trei axe prioritare care se reflectă și in activitatea interguvernamentală:

salvgardarea și intărirea democrației pluraliste, respectarea drepturilor omului

conștientizarea și punerea in valoare a identității culturale europene

formularea de răspunsuri comune sau convergente la sfidările cu care se confruntă societatea europeană

Din punct de vedere al majorității necesare pentru adoptarea deciziilor de către Comitet se disting patru categorii de decizii:

sunt adoptate cu unanimitate deciziile referitoare la recomandările adresate guvernelor, comunicarea către Adunare a unor informații asupra activității Comitetului, transformarea unei ședințe secrete intr-una publică, organizarea de sesiuni ale Adunării in afara sediului Consiliului Europei, amendarea unor prevederi ale Statutului, alte probleme pe care Comitetul decide să le supună unanimității.

Deciziile asupra problemelor care țin de Regulamentul interior sau de cel financiar și administrativ se adoptă cu majoritatea simplă a membrilor

Deciziile asupra admiterii de noi membri ai Consiliului sunt adoptate cu majoritatea de 2/3 a membrilor.

toate celelalte decizii, inclusiv cele referitoare la adoptarea bugetului, a regulamentelor interioare sunt adoptate cu majoritatea de 2/3 de voturi exprimate.

O ședință este considerată statutară dacă la ea participă majoritatea membrilor Comitetului. Comitetul evită de regulă să adopte decizii cu vot majoritar și chiar să recurgă la vot, căutand realizarea consensului in problemele importante de fond.

}edințele Comitetului Miniștrilor se țin cu ușile inchise și asupra lucrărilor de publică un comunicat de presă

Relațiile dintre Comitet șI Adunare [mbracă [n principal urmatoarele forme:

prezentarea de către Comitet a rapoartelor prevăzute in Statut

cereri de avize adresate Adunării

prezentarea de către Adunare a concluziilor asupra problemelor dezbătute sub forma unor recomandări adresate Comitetului

răspunsuri la intrebări orale sau scrise

reprezentarea Comitetului in dezbaterile aAunării

comitetul mixt ce are atribuțiuni in examinarea problemelor de interes comun pentru cele două foruri.

Membrii Comitetului au dreptul de a se adresa Adunării in numele guvernului lor sau intr-o problemă personală, au dreptul să participe la dezbateri și să ia cuvantul.

3.2. Adunarea parlamentară

Adunarea parlamentară a Consiliului europei, care și-a ținut prima sa sesiune la 10 august 1949, poate fi considerată cea mai veche adunare perlamentară internațională pluralistă formată din deputați aleși in mod democratic, inființată pe baza unui tratat interguvernamental.

După cum s-a precizat anterior, scopul statutar al Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate intre membrii săi prin dezbateri, incheierea de acorduri și acțiuni comune. Condițiile pentru calitatea de membru sunt democrația pluralistă, supremația legii și respectul pentru drepturile omului. Deși nu constituie o prevedere statutară, a devenit o regulă să se solicite aderarea la principiile Convenției europene a drepturilor omului de către oricare candidat nou. Pe baza avizului adoptat de Adunare, Comitetul Miniștrilor invită statul candidat să devină membru cu drepturi depline.

La lucrările Adunării participa in calitate de observator Israelul, SUA, Canada și Japonia. Pentru a facilita procesul de aderare a țărilor di Europa Centrală și de Est, Adunarea a introdus in 1989 statutul de invitat special, aplicabil tuturor adunărilor legislative naționale ale statelor europene nemembre care au semnat sau au aderat la Actul final de la Helsinki. Invității speciali au de facto aceleași drepturi in Adunare și in comisii, mai puțin dreptul de vot sau de a candida la alegeri.

Adunarea parlamentară este un organism deliberativ constand dintr-un număr de reprezentanți individuali din fiecare stat membru, cu un președinte ales in fiecare an dintre ei pentru o perioadă maximă de trei sesiuni. In timp ce in Comitetul Miniștrilor fiecare stat membru are un vot, in Adunarea Parlamentară numărul de reprezentanți și, in consecința, de voturi este determinat de populația fiecărei țări. Cel mai mare număr este de 18, cel mai mic de 2. Fiecare stat membru este liber să stabilească modalitatea de desemnare a reprezentanților săi, cu condiția ca aceștia să fie aleși de parlament dintre membrii săi sau să fie numiți de acesta potrivit unei metode stabilite de el. Compoziția politică a fiecărei delegații naționale trebuie să reflecte ponderea deținută de diverse partide in parlamentele naționale.

Pentru a dezvolta o perspectivă europeană, nu una națională, a fost incurajată formarea de grupuri politice in Adunarea Parlamentară. In prezent Adunarea numără 5 grupuri politice: Grupul Socialist, Grupul Partidului Popular European, Grupul Democratic European, Grupul Liberal, Democrat și Reformator și Grupul Stangii Europene Unificate. Pentru a forma un grup cel puțin 15 membrii provenind din cel puțin trei naționalități diferite trebuie să hotărască acest lucru. Membrii Adunării sunt pe deplin liberi să-și aleagă grupul din care doresc să facă parte.

Președintele, 18 vice-președinți și președinții grupurilor politice alcătuiesc Biroul Adunării. In general țările mari dispun de un loc permanent in Birou in timp ce țările mici dețin un loc prin rotație.

Comisia permanentă constă din Birou, președinții comisiilor generale și membrii desemnați de Adunare. Comisia se reunește in general de cel puțin două ori pe an, principala sa misiune fiind aceea de a acționa in numele Adunării atunci cand aceasta nu se afla in sesiune. Comisia numește de asemenea din rândul membrilor săi pe cei care vor reprezenta Adunarea in Comitetul Mixt.

Deși Consiliul Europei are un Secretariat unic, Adunarea dispune de o unitate condusă de Grefierul Adunării care are rang de secretar general adjunct, ales pentru 5 ani de către Adunare.

Conform Regulamentului Adunarea mai are in compoziția sa 13 comisii de specialitate formate dintr-un număr variabil de locuri intre 45-65.

Sesiunile Adunării Parlamentare se impart in patru sesiuni parțiale, fiecare durând aproximativ o săptămână. Dezbaterile plenarei Adunarii sunt publice in timp ce comisiile in general se reunesc cu ușile inchise. Adunarea adoptă de obicei hotărarile sale prin ridicarea mainii; dacă rezultatul este indoielnic, Adunarea este solicitată să voteze prin ridicarea in picioare. președintele anunță dacă moțiunea a trecut sau nu, fără a da cifre. A treia metodă, cea a apelului nominal se aplică de obicei dacă cel puțin 10 reprezentanți sau președintele își exprimă dorința in acest sens.

Majoritatea de 2/3 este necesară pentru probleme cum sunt un proiect de recomandare sau de aviz către Comitetul Miniștrilor etc. In ceea ce privește un proiect de hotărare și orice altă hotărare este necesară majoritatea voturilor exprimate. Cu cateva excepții Adunarea nu poate să adopte o decizie dacă nu sunt prezenți peste jumatate din reprezentanți. Totuși, Adunarea, poate discuta și decide asupra multor probleme, indiferent de numărul celor prezenți, dacă inainte de votare nu i s-a solicitat președintelui să constate numărul celor prezenți.

Adunarea adoptă patru categorii de texte: recomandări, rezoluții, avize și directive. Recomandările conțin propuneri adresate Comitetului miniștrilor, rezoluțiile conțin hotărarile Adunării aspura problemelor pe care este imputernicită să le reglementeze; avizele sunt exprimate asupra problemelor supuse Adunării de către Comitetul miniștrilor, iar directivele sunt in general instrucțiuni adresate de Adunare comisiilor sale.

Declarațiile scrise sunt documente care permit membrilor Adunării să ia poziție publică in privința unor probleme de inetres european. O declarație trebuie să fie semnată de cel puțin trei reprezentanți de naționalități diferite și să nu depășească 200 de cuvinte. Dacă președintele o consideră acceptabilă, aceasta este multiplicată și distribuită ca document al Adunării iar dacă intr-un interval de șase luni obține noi semnături ea este redistribuită. Relațiile externe ale Adunării cuprind parlamentele naționale ale statelor membre sau nemembre, adunările parlamentare internaționale și organizațiile interguvernamentale internaționale. Adunarea și-a dezvoltat considerabil contactele cu alte instituții parlamentare internaționale cum sunt Parlamentul European, Uniunea Europei Occidentale, Uniunea Interparlamentară Benelux, Adunarea Parlamentară a OSCE, Consiliul Nordic etc.

In decursul celor 50 de ani de existență Adunarea parlamentară a Consiliului Europei, ca organ parlamentar internațional și-a demonstrat marea să flexibilitate și adaptabilitate. Nici un alt forum parlamentar internațional nu a fost atat de bine dotat ca Adunarea Parlamentară pentru a integra noile democrații ale Europei Centrale și de Est in familia celorlalte democrații europene. Pare neindoielnic faptul că Adunarea Parlamentară, care acoperă tot mai mult intreaga Europa, rămane cel mai bun instrument pentru cooperarea europeană la scara cea mai largă, corespunzătoare criteriilor fundamentale ale democrației pluraliste, supremației legii și respectării drepturilor omului.

3.3. Congresul Puterilor Locale si Regionale din Europa

Consiliul Europei a recunoscut intotdeauna importanța decisivă a democrației la nivelul său de bază. Libertatea reprezintă o necesitate atat la nivel local, cat și pe plan național, precum și un spațiul esențial de reformă. Autonomia locală trebuie să răspundă nevoilor tuturor europenilor, din orașe și sate, din regiunile centrale și periferice cooperând peste frontiere. Congresul Puterilor Locale și Regionale(CPLR) este organul reprezentării colectivităților locale șI regionale.In cadrul institutiilor Consiliului Europe

i Congresul figurează imediat după Comitetul Miniștrilor și Adunarea Parlamentară. Congresul funcționează ca organ consultativ al Consiuliului Europei, activitatea să fiind sprijintă pe Carta europeană a autonomiei locale semnată la 15 octombrie 1985. Atat prin principiile pe care le afirma cat și prin mijloacele pe care le preciziează Carta constituie un exemplu de aplicare a principiului subsidiarității in organizarea unei societăți.

In preambulul sau, Carta prezintă bazele democrației locale. Colectivitățile locale, afirma ea, reprezintă unul din principalele fundamente ale oricărui regim democratic. Dreptul cetățenilor de a participa la gestiunea afacerilor publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei. Carta precizează de asemenea limitele autonomiei locale, acest principiu al autonomiei trebuie să fie recunoscut in legislațiile interne și pe cat posibil in constituții. Prin autonomie locală se intelege dreptul și capacitatea efectivă, pentru colectivitățile locale de a regla și administra, in cadrul legii, pe propria lor responsabilitate și in folosul populațiilor lor o parte importantă a afacerilor publice.

Congresul este purtătorul de cuvant al regiunilor și municipalităților din Europa. Loc de dialog privilegiat el oferă delegațiilor posibilitatea de a dezbate problemele comune, de a-și confirma experiențele și de a adopta soluții cu privire la problemele exprimate. Acest dialog nu se limitează numai la instituții, Congresul organizează audieri și conferințe la nivel local și regional pentru a ajunge la marele public a cărui participare este esențiala pentru o democrație rentabilă.

Congresul este format din 286 de membri titulari și tot atația membri supleanți reprezentand peste 200 000 de comunități locale și regionale din statele membre ale Consiliului Europei. El nu cuprinde decat reprezentanți aleși ai colectivităilor locale, iar delegațiile naționale sunt reprezentative pentru diferitele tipuri de puteri locale ale fiecărui stat membru.

Compoziția fiecărei delegații naționale trebuie să asigure o repartizare echitabila pe zone geografice, categorii de colectivități locale, curente politice, precum și in funcție de numărul de barbați și femei prezenți in organele locale. La congres fiecare stat membru are dreptul la un număr de locuri egal celui pe care il are in Adunare.

Lucrările Congresului sunt organizate in cadrul a două camere: Camera puterilor locale și Camera regiunilor. Fiecare cameră dispune de un număr de locuri egal cu cel al Congresului insuși. Președintele Congresului este ales la fiecare 2 ani, prin rotație, de cele două camere. Biroul Congresului se compune din birourile camerelor și președintele Congresului. Congresul ține in fiecare an o sesiune ordinară. La lucrările Congresului pot să asiste delegații ale statelor cu statut de invitat special, precum și ale organizațiilor europene și asociațiilor internaționale ale puterilor regionale.

Principalele obiective ale Congresului fixate prin rezoluția statutară, sunt cele ce urmează:

de a garanta participarea colectivităților locale la realizarea idealului unirii Europei

de a permite consilierilor locali de a participa la elaborarea politicilor europene

de a ajuta noile democrații să stabilească structuri locale eficace

de a promova cooperarea intre regiuni, creșterea economică, toleranța și pacea

de a facilita integrarea comunităților de emigranți și a altor grupuri defavorizate

de a observa desfașurarea alegerilor locale și regionale

Congresul va urmări aceste obiective prin adresarea de recomandări Adunării și rezoluții autorităților locale, prin conlucrarea cu asociațiile democratice naționale și internaționale, prin organizarea de audieri publice și conferințe sau colocvii de specialiști, prin discutarea problemelor de actualitate care prezintă interes politic pentru puterile locale și regionale.

Congresul impreună cu Carta autonomiei locale reprezintă fundamentul eforturilor de promovare a democrației locale, intreprinse in cadrul Consiliului Europei.

3.4. Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Curtea Europeană a drepturilor omului a fost instituită prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale elaborată in cadrul Consiliului Europei in 1950. Convenția consacra pe de o parte o serie de drepturi și libertăți iar pe de altă parte un sistem pentru garantarea acestora. Acest sistem includea o Comisie a drepturilor omului, Curtea propriu-zisă și Comitetul Miniștrilor.

La 1 mai 1994 a fost deschis spre semnare Protocolul nr. 11 al Convenției europene a drepturilor omului care restructurează mecanismul de control, eliminand rolul Comisiei și Comitetului Miniștrilor. Protocolul a intrat in vigoare la 1 noiembrie 1998, data la care a inceput să funcționeze și nouă Curte europeană a drepturilor omului.

Curtea astfel instituită, se compune dintr-un număr de judecători egal cu acela al statelor contractante, care sunt aleși in Adunare la fiecare 6 ani. totuși mandatul primei jumătăți din numărul judecătorilor aleși la primele alegeri va expira după 3 ani, astfel incât reinnoirea mandatelor unei jumătăți din numărul judecătorilor să se facă la fiecare 3 ani. Mandatul expiră la implinirea varstei de 70 de ani iar președintele își exercită activitatea cu titlu individual. Curtea, in plenul ei, își alege președintele, doi vice-președinți care sunt și președinți de sesiune, pe o perioadă de 3 ani.

Fiecare stat contractant sau persoana particulară care se considera victima violarii Convenției, poate adresa direct Curții o cerere invocand violarea unuia din drepturile garantate de Convenție. Procedura in fața Curții este publică și contradictorie. Solicitanții individuali pot supune ei inșiși cererile, dar se recomanda reprezentarea de către un avocat și aceasta este chiar necesară pentru audieri sau după ce cererea a fost declarată admisibilă. Limbile oficiale sunt engleza și franceza.

Fiecare cerere individuală ete repartizată unei secțiuni, al cărei președinte desemnează un raportor, care hotărăște dacă aceasta va fi examinată de un comitet din trei membri sau de o cameră. Camerele pot oricand să renunțe in favoarea unei Mari Camere atunci cand un caz ridică o problemă gravă de interpretare a Convenției.

Camerele iau hotărari cu majoritate de voturi, fiecare judecător având dreptul de a anexa hotărarii opinia să separată. In decurs de trei luni de la pronunțarea hotărarii unei Camere, oricare parte poate solicita ca afacerea să fie deferită Marii Camere, dacă ea ridică o problemă gravă de interpretare sau aplicare a Convenției. Hotărarea devine definitivă după expirarea termenului de trei luni, sau inainte dacă părțile declară că nu fac apel.

Comitetul Miniștrilor răspunde de supravegherea executării hotărarilor.

Curtea poate la cererea Comitetului Miniștrilor, să dea avize consultative asupra problemelor judiciare privind interpretarea Convenției și a protocoalelor sale.

3.5.Secretariatul

Atribuțiile și responsabilitățile Secretariatului general sunt definite de Statutul Consiliului Europei, de Statutul personalului și anexele sale, de Regulamentul financiar precum și de directivele pe care le primește din partea Comitetului Miniștrilor.

In actuala să configurare Secretariatul cuprinde in structura sa:

Cabinetul Secretarului general și al Secretarului general adjunct

Grefa Adunării Parlamentare

Direcția generală pentru probleme politice

Direcția generală pentru administrație și logistică

Secretariatul CPLRE

Secretariatul Comisarului pentru drepturile omului

Grefa Curții Europene a Drepturilor Omului

Secretariatul Comitetului Miniștrilor, aflat in subordinea directă a Secretariatului general și a adjunctului său, asigura serviciile de secretariat pentru reuniunile Comitetului la toate nivelurile și in toate domeniile intrând in sfera de competențe a acestuia.

Actuala schemă de organizare a Secretariatului a intrat in vigoare la 1 octombrie 1999.

Compartimentele Planificare, cercetări și publicații, Protocol, Control financiar, Relațiile cu media și publicul, Monitorizarea sunt atașate direct Secretariatului general.

4. Europa prin intermediul asociațiilor sale

Organizațiile neguvernamentale independente (ONG) reprezintă un element vital al societății europene, ele reflectă libertatea de expresie și asociere care este un principiu fundamental al democrației. Fără scop lucrativ ele intervin pe plan local, regional și național in domenii cruciale: drepturile omului, educație, cultură, acțiune socială, mediu, muncă, acțiune politică, stiințe, ajutor umanitar.

Consiliul Europei a recunoscut influența ONG-urilor din 1952, prevăzand posibilitatea de a le acorda statutul consultativ. Prin dialogul cu ONG-urile, Consiliul a vrut să răspundă unei triple necesități: să-i asculte pe cetățenii europeni, să le asigure o reprezentare directă, și să-și facă cunoscută acțiunea prin aceste asociații din care peste 370 beneficiază in prezent de statut consultativ.

Consiliul Europei cooperează cu ONG-urile la fiecare din nivelurile sale structurale: Comitetul Miniștrilor, Adunarea Parlamentară și Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa. De la simpla consultare la o veritabilă colaborare in cazul unor proiecte specifice, cooperarea poate lua forme foarte diverse. Reprezentanți ai ONG-urilor pot participa in calitate de consultanți la anumite studii sau la activitatea comisiilor interguvernamentale, să prezinte expuneri orale sau scrise in fața comisiilor Adunării și la Congresul Puterilor locale și Regionale din Europa, cu ocazia altor reuniuni sau cu ocazia colocviilor și a seminariilor organizate de Consiliul Europei. Misiunea esențială a Consiliului Europei este de a promova drepturile omului și libertățile fundamentale. Colaborarea ONG-urilor apare in această privința inestimabilă, intrucat ele informează pe cetățeni asupra drepturilor lor, fac să circule informația și, mai ales, se asigură că angajamentele fundamentale sunt respectate. ONG-urile aduc la cunoștința opiniei publice progresul proiectelor Consiliului Europei din domeniul lor de activitate, punandu-și experiența la dispoziția organizației. ONG-urile participa concret la organizarea de conferințe, seminarii, sesiuni de informare și programe de formare pe plan regional, in special in domeniul drepturilor omului.

Consiliul Europei dispune de o structură permanentă de cooperare cu ONG-urile internaționale care cuprinde: Conferința plenară anuala, Comisia de legătură și Comitetul mixt “ Parlamentari – Comisia de legătură “.

Datorită vastei sale rețele de ONG-uri, care contribuie in mod util la lucrările sale și joacă un rol esențial in procesul democratic, Consiliul Europei rămane astfel aproape de opinia publică și de forțele schimbării sociale.

5. Coeziunea democratică, socială, culturală si calitatea vieții

Drepturile omului reprezintă nucleul activităților Consiliului Europei și influențează considerabil viața oamenilor din europa. Principalele instrumente pregătite de Consiliul Europei in acest scop sunt: Conveția europeană a drepturilor omului, Carta socială europeană, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante și Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale.

Democrația pluralistă parlamentară reprezintă o componentă esențială a moștenirii europene, ea fiind rezultatul unei realități dinamice in continuă schimbare.

S-a considerat necesar in acest context, ca noua tradiție democratică să prinda rădăcini [n structurile de bază ale societății, incurajand cetățenii să-și asume responsabilități sporite in viața publică și dezvoltand o nouă abordare a democrației care să țina mai bine seama de realitățile vieții sociale și care să nu se limiteze la aspectele formale ale democrației, care, deși necesare, nu sunt suficiente. Aceste motive au condus la o abordare multidisciplinară a democrației și la realizarea unui plan de acțiune privind drepturile omului și democrația pluralistă in cadrul Consiliului Europei.

Activități semnificative ale Consiliului Europei in domeniul drepturilor omului au in vedere:

protecția drepturilor civile și politice prin intermediul plangerii individuale adresată Curții Europene a Drepturilor Omului

protecția drepturilor sociale și economice prin intermediul unui sistem de vizite efectuate de către Comitetul pentru prevenirea torturii și a tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante

protecția minorităților naționale, acțiunea in favoarea egalității intre sexe, lupta impotriva rasismului, xenofobiei, antisemitismului și intoleranței

conlucrarea cu mass-media in problemele legate de libertatea de expresie și drepturile omului

promovarea informării și susținerea educației in școli și a unor grupuri profesionale in domeniul drepturilor omului

cooperarea in organizații ale drepturilor omului și instituții pentru protecția drepturilor omului.(Ombudsmen, Comisii naționale).

O atenție aparte este acordată creșterii interesului public față de funcționarea instituțiilor democratice, cat și responsabilității partidelor politice in cadrul unui asemenea sistem.

Consiliul Europei este ferm angajat și in apărarea și garantarea drepturilor sociale in primul rând prin intermediul Cartei sociale (1961) revizuită și completată in 1996. Politica dezvoltată din inițiativă Comitetului Ministerial vizează promovarea urmatoarelor drepturi de bază ale omului: dreptul la muncă, drepturile femeii, egalitatea intre sexe, protecția copilului, interzicerea angajării in muncă a minorităților, dreptul la invățamant, drepturile celor varstnici. Această preocupare este insoțită de o politică de protejare a mediului, in special prin protecția patrimoniului natural al continentului și prin elaborarea de politici specializate pentru amenajarea teritoriului care să respecte bogăția și diversitatea mediilor naturale și ale peisajelor.

Convenția culturală europeană(1954) definește cadrul activităților Consiliului Europei [n domeniul educației, culturii, patrimoniului, sportului și tineretului. Până in prezent 47 de state au aderat la convenție și participă la activitățile desfășurate de Consiliu in acest domeniu. Programele in sfera educației și culturii sunt gestionate de Consiliul de cooperare culturală ajutat de patru comitete specializate precum și de Fondul cultural. De asemenea, au loc periodic și conferințe ale miniștrilor de resort.

6. Cooperarea juridică

Organizația-pilot in materie de cooperare juridică, Consiliul Europei a contribuit substanțial la crearea unui spațiu juridic european, fundamentat astăzi de peste 170 de convenții și acorduri europene. Această cooperare privilegiaza următoarele axe:

a face să prevaleze principiul dreptului in relațiile sociale și internaționale

a moderniza și armoniza legislațiile naționale

a face justiția mai eficace, imaginand proceduri juridice mai simple și imbunătățind executarea sancțiunilor penale

lupta contra criminalității organizate, a corupției și a criminalității informatice

a căuta soluții comune problemelor juridice și etice generate de evoluția stiințifică și tehnică

Consiliul Europei a inspirat de o manieră semnificativă numeroase tratate europene, contribuind direct la armonizarea legislațiilor naționale. Activitățile sale in acest domeniu s-au concretizat in două forme de instrumente juridice: convenții și recomandări.

Convențiile sunt instrumente indispensabile pentru cooperarea juridică intre state; ele au un caracter constrangător pentru satatele care le ratifică. Instrument de cooperare dar și de ordonare și simplificare, o convenție multilaterală a Consiliului Europei poate inlocui zeci de convenții bilaterale intre statele membre. Cele mai multe din convenții sunt deschise și statelor membre. Astfel această formă de cooperare juridică internațională s-a putut extinde dincolo de cercul alcătuit din statele nemembre.Aceste convenții se referă, de exemplu la protecția datelor cu caracter personal, extrădare, spălarea produselor crimei, dopajul in sport etc.

Recomandările constituie, pentru guvernele statelor membre, un mijloc de a propune soluții eficace in deosebi pentru probleme noi. Comitetul Miniștrilor adoptă recomandări atunci cand este vorba de definirea liniilor directoare pentru politica și legislația viitoare a țărilor membre.

Două exemple practice, rezultate directe ale convențiilor se referă la:

facilitățile de coperare intre orașele și statele situate de o parte și de cealaltă a unei frontiere in Europa, grație Convenției privind cooperarea transfrontalieră

repatrierea rapidă a unui copil din părinti divorțați către părintele căruia tribunalul i-a incredințat supravegherea datorită Convenției privind protejarea copiilor.

Consiliul Europei a elaborat convenții și in unele domnii speciale in vederea acoperirii vidurilor juridice. Astfel evoluția rapidă a biologiei și medicinei a creat viduri politice, juridice și etice la nivel european. Au fost elaborate convenția privind drepturile omului și biomedicina și protocoale in materie de transplant de organe, cecetare medicală, protecție a fetusului și a embrionului uman precum și in probleme legate de genetică. In domeniul prevenirii delictelor informatice Consiliul Europei a lansat un proiect privind criminalitatea in ciberspațiu, care ar trebui să conducă la pregătirea unui proiect de convenție privind probleme precum infracțiunile penale comise cu ajutorul ordinatoarelor, autoritățile de investigare și cooperarea internațională in materie.

Activitățile Consiliului Europei in domneiul dreptului internațional public datează de la crearea sa. Convenția din 1975 pentru reglementarea pașnică a diferendelor își propune să contribuie la stabilirea unei păci bazate pe justiție. In prezent există in dreptul internațional public o intreaga serie de instrumente adaptate noilor realități. Pot fi menționate in acest sens Convenția europeană privind imunitatea statelor și Convenția europeană privind recunoașterea personalității juridice a organizațiilor internaționale neguvernamentale.

7. Consiliul Europei in Europa Centrala si de Est

Consiliul Europei acționează pentru integrarea europeană și securitatea democratică bazată pe democrația pluralistă și parlamentară, individualitatea și universalitatea drepturilor omului, supremația legii și un patrimoniu cultural comun. Pentru realizarea acestor țeluri in Europa Centrală și de Est, după căderea zidului Berlinului, Consiliul Europei a stabilit o serie de programe de asistență. In prezent, programele acoperă un domeniu extins de activități in 21 de țări și ele au facilitat deja accesul unui număr de 16 dintre acestea care au devenit membre ale organizației.

Programele cuprind mult mai mult decat asistență pentru indeplinirea precondițiilor de aderare, implicand in special ratificarea și aderarea la convențiile elaborate sub egida Consiliului Europei.

Programele de asistență reprezintă un proces dinamic care se adaptează nevoilor in schimbare ale țărilor beneficiare și cerințelor decurgand din reglementările Consiliului Europei. Programele au urmărit constant două obiective:

intărirea, consolidarea și accelerarea procesului de reforme democratice in țările Europei centrale și de Est

facilitarea integrării treptate și armonioase a acestor țări

Programele Demostene reprezintă o structură dezvoltată pentru pregatirea specialiștilor in elaborarea politicilor naționale in domenii precum: cooperarea juridică’ drepturile omului, meduiu, educatie, cultura, probleme sociale și societatea civilă.

Programul Themis este destinat pregătirii specialiștilor in domeniul justiției: judecători, procurori, notari, avocați.

Programul Lode pentru democrație locală a fost inființat pentru a stimula dezvoltarea democrației și pregătirea oficialităților și reprezentanților locali.

Pentru a face față nevoii crescande de informații către și despre organizație, Consiliul Europei a inființat Centre de Informații și Documentare in 14 capiatle ale Europei Centrale și de Est.

Programele de cooperare cu țările Europei Centrale și de Est sunt stabilite anual pe baza propunerilor avansate de guvernele țărilor interesate, in limitele bugetului organizației. Programele sunt administrate de Direcția Generală pentru Probleme Politice din Secretariatul Consiliului Europei.

Alături de aceste programe, Consiliul Europei desfășoară impreună cu Comisia Europeană o serie de programe comune. Aceste programe s-au concentrat asupra reformei sistemului juridic, reformelor la nivel local și infiițarea mecanismelor de protecție a drepturilor omului. Ele acoperă Albania(din 1993), Estonia, Letonia și Lituania(din 1994), Ucraina (din 1995) și Federația Rusă (din 1996). In plus in 1996 au fost incheiate ințelegeri pentru programe tematice – minorități naționale, lupta contra crimei organizate și corupției – care sunt deschise tuturor țărilor centrale și est-europene eligibile pentru programele de cooperare ale Consiliului Europei.

8. Romania si Consiliul Europei

Romania a devenit membră a Consiliului Europei la data de 7 octombrie 1993, odată cu depunerea instrumentului de aderare la Statutul organizației. In prealabil, parlamentul Romaniei dobandise statutul de invitat special la Adunarea Parlamentară (1 februarie 1991), un statut similar fiind obținut și de Guvern ca urmare a aderării la Convenția culturală europeană(19 decembrie 1991).

Romania este reprezentată in Comitetul miniștrilor de ministrul afacerilor externe, iar in Adunarea Parlamentară de o delegație formată din 10 reprezentanți și 10 supleanți. Delegația română la Congresul Puterilor Locale și Regionale din Europa are o compozitie similară. De asemenea Romania este reprezentată de un judecător la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Din totalul celor 173 de convenții și protocoale ale Consiliului Europei deschise pentru semnare și ratificare Romania a semnat și ratificat 56 și a semnat fără să ratififce până in prezent alte 23 de astfel de documente. Dintre acestea cele mai importante sunt: Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cele 11 protocoale adiționale, Convenția culturală europeană, Carta autonomiei locale, Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratatmentelor inumane sau degradante și cele două protocoale adiționale, Convenția cadru pentru protecția minorităților naționale, Carta sociala europeană(revizuită), Carta limbilor regionale sau minoritare, Convenția penală privind corupția etc.

In aprilie 1997 a fost adoptată decizia Adunării parlamentare de incetrare a monitorizării Romaniei in ceea ce privește angajamentele asumate la admiterea ca membru, condiționată de indeplinirea anumitor cerințe:

reforma sistemului penitenciar

ameliorarea sistemului de protecție a copilului

amendarea Codului Penal și de Procedură Penală in vederea eliminării prevederilor contrare libertăților fundamentale

amendarea legislației privind retrocedarea proprietăților confiscate astfel incât să se asigure proprietarilor fie “ restituțio in integrum “ fie o despăgubire echitabilă

promovarea unei campanii impotriva rasismului, xenofobiei și intoleranței și inițierea de măsuri pentru integrarea socială a rromilor.

La implinirea unui an de la incheierea condiționată a monitorizării, comisia juridică a Adunării Parlamentare a analizat stadiului indeplinirii angajamentelor, iar la 27 mai 1998 a fost adoptată o Declarație prin care se confirma incheierea procedurii de monitorizare a Romaniei de către Adunarea Parlamentară.

Romania participă la diferite programe de cooperare și asistență ale Consiliului Europei (Demostene, Themis LODE). Un număr insemnat de activități se realizează in cadrul programului comun al Consiliului Europei și Comisiei Europene de la Bruxelles. Anual au loc diferite conferințe, seminarii, cursuri de pregătire, se efectuează misiuni de experți și se desfașoară alte tipuri de activități.

Cap.IV.Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa

Ideea unei conferințe permanente privind securitatea europeană a aparținut URSS. Prima propunere concretă a fost facută in 1954 și constă in incheierea unui tratat pentru o perioadă de 50 de ani, tratat care să fie monitorizat și pus in aplicare prin intermediul unor instituții permanente create special in acest scop. Propunerea nu a fost acceptată de către statele europene mai ales datorită faptului că in acest proiect era inclusă și Germania.

Pe la mijlocul anilor ’60 propunerea a fost reiterată de către URSS in forma unei conferințe de securitate bazată pe un tratat prin care să fie recunoscute frontierele existente in acea perioada in Europa și prin care să se pună bazele unei cooperări economice pe scară largă intre Est și Vest. Majoritatea statelor europene neutre și nealiniate la Tratatul de la Varșovia au primit propunerea cu entuziasm insă NATO a manifestat unele rezerve.

Discuțiile pentru realizarea practică a proiectului au inceput in noiembrie1972 și s-au finalizat cu adoptarea Cărții Albastre(“ The Final Recomandation of the Helsinki Consultation “). Actul final al Conferinței pentru securitate și Cooperare de la Helsinki a fost semnat de 35 de state guverne.

Actul final cuprinde trei mari seturi de recomandări referitoare la:

aspecte politico-militare privind securitatea cunoscute și sub denumirea de “ decalogul de la Helsinki “

cooperarea in domeniul economic, al protecției mediului și al stiinței și tehnologiei

cooperarea in domeniul drepturilor omului

Decalogul de la Helsinki cuprinde majoritatea principiilor dreptului internațional public: egalitatea suverană a statelor, abținerea de la amenințarea și folosirea forței, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea pașnică a diferendelor, neintervenția in treburile interne, principiul cooperării, indeplinirea cu bună-credință a obligațiilor rezultate din tratate, dreptul la autodeterminare al popoarelor, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale incluzand: libertatea de gandire, constiința, religie și convingeri.

Prăbușirea comunismului in Europa simbolizată prin distrugerea zidului Berlinului a produs modificări semnificative și in domeniul securității. In această perioada de tranziție CSCE și-a asumat noi responsabilități. Carta de la Paris pentru o nouă Europa semnată la 21 noiembrie 1990 reprezintă primul instrument unilateral prin care se ia act de sfarșitul războiului rece și prin care se decide crearea unor instituții permanente și a unor mecanisme politice de cooperare. Aceste modificări precum și amploarea și importanța activităților desfășurate au condus in mod logic la transformarea CSCE in OSCE.

In prezent OSCE include 55 de state și acoperă o largă arie geografică situată intre Vancouver și Vladivostok. In cadrul acestui perimetru OSCE reprezintă instrumentul primordial de avertizare și prevenire a conflictelor, gestionare a crizelor și reabilitare post – conflictuala.

OSCE abordează problema securității intr-o nouă manieră ce se bazează pe cooperare, luand in considerare o gamă largă de aspecte incluzand controlul armamentelor, diplomația preventivă, drepturile omului, monitorizari ale alegerilor, probleme economice și de protecția mediului, măsuri de securitate. Toate aceste aspecte variate ale securității sunt privite ca fiind interconectate și interdependente, ceea ce duce la concluzia că securitatea este indivizibila. Pornind de la premisa că securitatea este indivizibilă, statele participante au obligația de a colabora pentru prevenirea conflictelor, pentru reducerea riscurilor și pentru soluționarea crizelor. Acest principiu pornește de la ideea conform căreia cooperarea poate beneficia tuturor, in timp ce insecuritatea unui singur stat poate avea consecințe asupra tuturor celorlalte. Cheia acestui mecanism este deci cooperarea, desfășurarea de activități in folosul celorlalți, nu impotriva lor. Această concepție este prevăzută și in Declarația de la Lisabona din decembrie 1996 privind Noul Model de Securitate Europeană: “ suntem hotărați să invățăm din tragediile anterioare și să transpunem in practică viziunea noastra asupra cooperării prin crearea unui spațiu de securitate fără diviziuni in care toate statele sunt parteneri cu drepturi egale “.

Cooperarea in domeniul securității presupune un parteneriat real bazat pe transparență și incredere reciprocă, excluzand din start orice fel de comportamente sau pretenții de hegemonie asupra altor teritorii. Principiul securității prin cooperare se reflectă mai ales in faptul că toate statele membre au drepturi egale iar deciziile sunt luate prin consens; nici-un stat nu-și va consolida securitatea pe cheltuiala celorlalte.

OSCE este organizație politică, deciziile sale fiind de asemenea politice insă acest aspect nu le lipsește de eficacitate, ele fiind semnate la cel mai inalt nivel politic, beneficiaza uneori de o autoritate chiar mai puternică decat cea a legilor internaționale.

Aria de acoperire a OSCE include Europa Continentală, Caucazul, Asia Centrală și America de Nord având parteneri și in Asia și zona mediteraneană. In acest cadru OSCE grupează atat comunități din zona euro – atlantică dar și din cea euro – asiatică.

1. Instituții si structuri operaționale din cadrul OSCE

Președintele in exercițiu deține responsabilitatea executivă și in ceea ce privește coordonarea acțiunilor curente ale organizației președintele coordonează desfășurarea lucrărilor organismelor, monitorizează activitățile privind prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post – conflictuală.

Președenția OSCE este deținută pentru o perioadă de un an prin rotație de către miniștrii afacerilor externe ai statelor membre. președintele in exercițiu este asistat de cel precedent și cel viitor, impreună formand Troika. Președintele poate de asemenea forma grupuri ad – hoc sau poate desemna anumite persoane pentru rezolvarea anumitor crize sau situații conflictuale.

Președenția a fost instituită prin Carta de la Paris pentru o nouă Europă – 1990 – care precizează că președintele in exercițiu va conduce și lucrările Consiliului Miniștrilor.

Incepând de la 1 ianuarie 2001 președinția OSCE este deținută de Romania reprezentată prin ministrul afacerilor externe, domnul Mircea Geoana.

Secretarul General acționează ca un reprezentant al președintelui și il susține pe acesta in toate acțiunile sale privind indeplinirea scopurilor OSCE. Postul de secretar general a fost instituit prin Conferința de la Stockholm din 1992. Secretarul este numit de Consiliul Miniștrilor pentru o perioadă de trei ani și este șeful Secretariatului organizației.

Secretariatul are ca sarcini menținerea contactului cu organizațiile internaționale și cu organizațiile neguvernamentale, sarcinile administrative financiare și de personal ale organizației. Ca urmare a deciziei Consiliului Permanent din 29 iunie 2000 Secretariatul include următoarele structuri: Biroul Secretarului General, Centrul pentru prevenirea conflictelor, Departamentul buget și servicii, Departamentul resurse umane, Biroul de coordonare a activităților economice și de protecție a mediului, Biroul Secretariatului de la Praga.

Biroul pentru alegeri libere instituite prin reuniunea de la Viena a fost transformat de către Consiliul Miniștrilor in 1992 in Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului. Biroul desfașoară activități in special pentru:

desfășurarea de alegeri libere și democratice

monitorizarea alegerilor

asigurarea de asistență pentru consolidarea instituțiilor democratice, protecția drepturilor omului și a libertăților civile

implementarea activităților cuprinse in dimensiunea umană a OSCE

Reprezentanții pentru libertatea mijloacelor de informare. Acest organ a fost creat prin Summitul de la Lisabona – 1996 iar principala sa atribuție este de a asista guvernele urmărind crearea și dezvoltarea unei prese libere și independente, aspecte ce sunt considerate cruciale pentru existența și funcționarea unei societăți democratice.

Inaltul Comisariat pentru Minoritați Naționale. OSCE a creat această instituție in 1992 – Helsinki pentru a identifică in faza incipientă tensiunile etnice ce s-ar putea transforma in conflicte și pentru a gestiona aceste tensiuni. Inaltul Comisariat funcționează ca un instrument diplomatic preventiv. Biroul Inaltul Comisariat se afla la Haga iar postul ed Inalt Comisar este ocupat de fostul ministru al afacerilor externe olandez Max van der Steel al cărui mandat a fost prelungit de două ori. Inaltul comisar este ajutat in activitatea sa de un grup format din 11 persoane. Organismul acționează independent de parțile implicate și este imputernicit să organizeze misiuni și să se implice in activități diplomatice pentru rezolvarea crizelor și tensiunilor intr-o faza cat mai incipientă. In vederea obținerii informațiilor Inaltul Comisariat urmărește să promoveze dialogul bazat pe incredere și cooperare intre părți. Pentru rezolvarea situației Inaltul Comisariat poate inainta guvernelor implicate rapoarte cu propuneri privind rezolvarea situațiilor conflictuale cu care acestea se confruntă.

Inaltul Comisariat a fost implicat in probleme privind minoritățile naționale in multe state dintre care Albania, Croația, Estonia, Lituania, Ungaria, Romania, Slovacia, Rep. Moldova, Rep. Macedonia, Ucraina, Kazahstan.

Deși organismul este imputernicit să rezolve și să previna conflictele pe termen scurt și pe cele de mică anvergura, totuși pentru indeplinirea rolului sau nu pot fi trecute cu vederea situațiile conflictuale grave care se perpetuează de lungi perioade de timp. In cazul acestora precum și in toate celelalte cazuri in care organismul apreciază că situația pe care o gestionează poate evolua intr-o criza periculoasă pe care nu ar putea să o soluționeze, Inaltul Comisar acționează ca un resort, avertizand celelalte structuri ale OSCE in vederea luarii măsurilor adecvate.

Inaltul Comisariat se bucura de libertate de inițiativă și independență implicarea sa nefiind condiționată de autoritatea Consiliului Superior sau a statelor implicate. totuși acest lucru nu ar fi posibil fără suportul politic al statelor membre exprimat in cadrul Consiliului Permanent. Ca o condiție a eficienței sale organismul trebuie să fie imparțial. Pe de altă parte se considera ca statele sunt mai cooperante dacă discuțiile nu sunt facute publice iar masurile luate in acest fel sunt mult mai eficiente – condiția confidențialității. Această condiție este indeplinită doar pe perioada negocierilor și a luării măsurilor, ulterior pentru informarea statelor membre și a opiniei publice internaționale Inaltul Comisariat inaintand Consiliului Permannet rapoarte privind activitatea sa.

Inaltul Comisariat pentru Minorități Naționale nu este competent să soluționeze sau să se implice in cazurile individuale privind persoane apartinand minorităților naționale și de asemenea in problemele privind terorismul și crima organizată.

2. Adunarea Parlamentară a OSCE

Carta de la Paris pentru o nouă Europă recunoscand importanța și rolul pe care parlamentarii il pot avea in procesul declanșat la Helsinki, a propus crearea unei adunări care să cuprindă membrii ai parlamentelor statelor membre. Prima sesiune a Adunării a avut loc la Budapesta in 1992 insă de atunci sediul ei se afla la Copenhaga.

Toate parlamentele statelor membre au dreptul să fie reprezentate la Adunarea Parlamentară in concordanța cu numărul populației fiecărei țări. Inițial Adunarea a fost compusă din 245 de membri dar o dată cu creșterea numărului statelor membre de la 34 la 55 a crescut și numărul de reprezentanți in adunare la 315.

Obiectivul primar al Adunarii este de a facilita dialogul interparlamentar, alături de acesta urmărind:

implementarea obiectivelor OSCE in legislația statelor membre

discutarea și analizarea aspectelor inaintate de către Consiliul Miniștrilor și reuniunile șefilor de stat și guverne

dezvoltarea și promovarea unor mecanisme de prevenire și rezolvare a conflictelor

intărirea și consolidarea instituțiilor democratice in statele membre

se contribuie la dezvoltarea relațiilor de coperare intre membri

In vederea indeplinirii acestor obiective, Adunarea adoptă declarații, rezoluții și recomandări, desfășoară seminarii, organizează misiuni, delegații și programe in statele membre și in anumite zone conflictuale sau pentru monitorizarea alegerilor.

Adunarea se intrunește in sesiune ordinară anual ocazie cu care își alege și președintele pentru anul urmator. In intervaul dintre sesiunile anuale lucrările Adunarii sunt desfașurate de către organele sale: Comitetul șefilor delegațiilor naționale, Biroul, Biroul extins, Comitetetele generale și Secretariatul.

Adunarea Parlamentară intreține relații stranse cu celelate organisme ale OSCE, toate activitățile sale fiind raportate către președintele in exercițiu și Consiliul Permanent; de asemenea Adunarea are reprezentanți in cadrul fiecărei instituții a organizației.

Pe plan extern Adunarea cooperează cu adunările parlamentare ale Consiliului Europei, NATO, Uniunii Europene, Uniunii Europei Occidentale și Adunarii Uniunii Inter-parlamentare. Toate aceste adunări beneficiază de statut de observator in cadrul Adunării Parlamentare a OSCE.

Curtea de Conciliere și Arbitraj a fost inființată in 1992 prin Convenția de Conciliere și Arbitraj dar a intrat in vigoare abia in 1994. Scopul sau este de a aplana disputele și conflictele ce [i sunt inaintate de către statele semnatre ale convenției. Curtea nu este un organism permannet al OSCE, ea intrunindu-se numai atunci cand este insărcinată cu soluționarea unei cauze.

Curtea are două organisme: Comisia de Cionciliere și Tribunalul Arbitral. Procedura prevede că statele se pot adresa in vederea soluționării unei cauze mai intai Comisiei de Conciliere. Hotărarea Comisiei de Conciliere poate fi acceptată de părți sau nu, (in acest caz), părțile având la dispoziție un interval de 30 zile in care să decidă. In cazul in care hotărarea nu este acceptată cauza va fi inaintată Tribunalului Arbitral a cărui hotărare este obligatorie.

Până in prezent Curtea nu a fost solicitată pentru soluționarea vreunei cauze.

3. Organismele de decizie si negociere ale OSCE

In mod tradițional OSCE a reprezentat o organizație politică de consultare și negociere intre state, deciziile sale fiind de asemenea de natură politică. Organismele de decizie și negociere in cadru OSCE sunt următoarele:

Reuniunile șefilor de stat și guvern

Consiliul Miniștrilor

Consiliul Permanent

Consiliul Superior

Forumul pentru Securitate și Cooperare

Reuniunile șefilor de stat și guvermne sunt intruniri periodice ale celor mențioanți prin care sunt stabilite prioritățile organizației, liniile și principiile directoare pentru activitatea viitoare. Intre anii 1975 – 2000 au avut loc șase asemenea reuniuni: Summitul de la Helsinki – 1 august 1975 la care a fost adoptat Actul Final, Summitul de la Paris – 19-21 noiembrie 1990 – adoptarea Cartei de la Paris pentru o nouă Europa, Summitul de la Helsinki – 9-10 iulie 1992 adoptarea documentului intitulat Provocările schimbării, Summitul de la Lisabona – 1996, Budapesta – 1994 și Instambul – 1999 unde a fost semnată Carta pentru securitatea europeană.

Consiliul Miniștrilor asigura in intervalul dintre reuniunile șefilor de stat și guverne indeplinirea obiectivelor stabilite. Consiliul se intrunește cel puțin o dată pe an și este compuns din miniștrii afacerilor externe ai statelor membre.

Consiliul Permanent fost Comitet Permanent este organismul principal al OSCE, are sediul la Viena, el ocupandu-se de toate aspectele ce intra in aria competenței OSCE, asigurând funcționarea de zi cu zi a organizației. Membrii săi sunt reprezentanți permanenți ai statelor membre și se intrunesc săptămânal.

Consiliul Superior – fost Comitet al Inalților Funcționari – are rolul de a se intruni in situații de urgență in vederea rezolvarii unor crize. Această funcție a sa este cunoscută mai des sub numele de “ Mecanismul de la Berlin “. intre 1991 și 1994 Consiliul Superior s-a reunit de urgență de patru ori pentru situațiile din Yugoslavia și Nagorno – Karabah. Celelalte funcții și atribuții ale Comitetului Inalților Funcționari au fost preluate de către Consiliul Permanent.

Forumul pentru securitate și Cooperare este alcătuit din reprezentanți ai statelor membre care se intrunesc săptămânăl la Viena, pentru negocieri și consultări privind măsurile de securitate și stabilitate in Europa. Principalele sale obiective sunt:

negocieri asupra dezarmării

măsuri de creștere a increderii privind securitatea

consultări intensive pe teme de securiatate

reducerea continuă a riscurilor apariției conflictelor

implementarea măsurilor stabilite

In cadrul acestor organisme deciziile sunt luate prin consens, ceea ce inseamnă absența oricăror abțineri sau opuneri. Acest aspect este o reflectare a principiului securității prin cooperare.

Există insă și o excepție de la regula consensului – consensus minus-one-principle – ce se aplică in cazul incălcărilor grave ale angajamentelor asumate de către un stat membru.In acest caz decizia poate fi adoptată chiar dacă statul in cauză se opune.

3.1.Mecanisme, instrumente si proceduri de rezolvare a conflictelor

Punctele decisive in rezolvarea eficientă a unei crize le constituie descoperirea acesteia intr-o fază incipientă și luarea de măsuri adecvate situației respective. Cu toate că in principiu se prevede regula consensului pentru adoptarea de masuri și decizii, in cadru OSCE sunt prevăzute și o serie de mecanisme și proceduri care să ofere o intervenție promtă și eficientă și care să mobilizeze și să concentreze eforturile asupra situației conflictuale.

Mecanismele Dimensiunii Umane includ mecanismele de la Viena și Moscova. Mecanismul de la Viena prevede obligația statelor de a furniza la cererea celorlalte state informații, de a organiza intruniri bilaterale și de a permite statelor membre să aducă problema in cauză in atenția celorlalte state. Mecanismul de la Moscova prevede opțiunea trimiterii unei misiuni de experți care să asiste statele in conflict. Misiunea poate fi solicitată de statele in conflict sau poate fi inițiată la propunerea a cel puțin șase state. Misiunea se va folosi de informațiile de care dispune, de bune oficii și de mediere pentru promovarea dialogului și cooperari dintre părți.

Mecanismul de consultare și cooperare privind activități militare neobișnuite și neprogramate se aseamănă cu cel de la Viena, statele fiind obligate la cererea celorlalte să explice mobilizarea de forțe armate in alte zone decat cele in care sunt mobilizate pe timp de pace și care pot avea o semnificație militară asupra celorlalte state.

Mecanismul de cooperare in cazul unor incidente de natură militară prevede obligația statului respectiv de a informa in cel mai scurt timp intr-o formă scurtă și clară celelalte state pentru evitarea unor interpretări greșite a evenimentelor ce ar da naștere la conflicte. La cererea statelor interesate privind clarificarea evenimentelor răspunsul trebuie să fie promt.

Pentru a asigura descoperirea cat mai rapida a situațiilor generatoare de crize statale au dreptul de a informa organele și organismele OSCE.

Mecanismul de la Berlin privind consultarea și cooperarea in situații de urgență prevede că statele pot solicita președintelui in exercițiu să convoace o intrunire de urgență a Consiliului Superior in vederea soluționării situației.

Mecanismele privind soluționare pe cale pașnică a conflictelor includ mecanismul de la Valletta și mecanismul Curții de Conciliere și Arbitraj. Mecanismul de la Valletta prevede numirea unui grup de raportori care să medieze conflictul purtand discuții cu pățile implicate, in mod individual sau in comun.

Măsurile de sporire a increderii și securității statelor( “ Confidence and security – Building Measures “) reprezintă prevederi privind verificarea și schimbul de informații in legătură cu forțele armate și activitățile militare. Aceste măsuri includ schimbul anual de informații militare, ratificări privind desfășurarea in viitor a anumitor activități militare, schimbul de calendare ale activității militare, stabilirea unor principii privind transferul armelor. Scopul acestor masuri este de a promova increderea reciprocă, transparența și deschiderea spre cooperare.

Codul de conduită privind aspecte politico – militare ale securității a fost adoptat in 1994 la Budapesta. Codul reafirma obligația statelor de a acționa solidar in cazul violării normelor și angajamentelor OSCE; codul prevede de asemenea obligația de neacordare a asistenței statelor care folosesc forța sau amenințarea cu forța impotriva integrității teritoriale sau independenței oricărui stat.

Alte aspecte politico – militare privind securitatea sunt prevăzute in Acordurile regionale privind controlul armamentului, Tratatul privind Forțele Armate Convenționale din Europa și in Tratatul privind spațiul aerian.

4. Dimensiunea economică a OSCE

OSCE nu este o organizație economică dar abordarea sa asupra securității ia in calcul și aspecte economice și de protecția mediului plecand de la premisa că solidaritatea in aceste domenii poate contribui la menținerea pacii și stabilității. Pe de altă parte insă, nerezolvarea problemelor economice și de protecția mediului pot conduce la tensiuni intre state.

Dimensiunea economică a OSCE presupune urmărirea tendințelor economice și de protecție a mediului in cadrul statelor membre cu scopul de a avertiza statele in cauză de posibilitatea apariției unei situații conflictuale. De asemenea se urmărește elaborarea unor politici economice și de mediu in special pentru statele aflate in tranziție.

Principalele instrumente implicate in dimensiunea economică sunt Coordonatorul activităților economice și de mediu și Forumul Economic. Aceste organisme sunt relativ noi, primul dintre ele funcționand de la 1 ianuarie 1998 iar cel ed-al doilea incepând din 1993.

5.Relațiile dintre OSCE si celelalte organisme si instituții internaționale

Reprezentand mai mult un proces decat o organizație fosta CSCE a intreținut relații restranse, mai mult formale cu celelalte organizații internaționale. O dată cu sfarșirea Războiului Rece, conceptul de securitate regională a evoluat substanțial, necesitatea cooperării cu celellate instituții devenind imperioasă. In momentul actual OSCE reprezintă o parte importantă a rețelei de organizații care se ocupă de drepturile omului, securitatea regională și probleme economice. Având in vedere evoluția și complexitatea aspectelor privind securitatea, cooperarea in materie este vitală atat la nivel politic cat și practic. Aceste aspecte au fost afirmate și recunoscute la Summiturile OSCE de la Budapesta, Lisabona și Copenhaga.

Unul dintre cei mai apropiați parteneri ai OSCE este ONU astfel la summitul de la Helsinki (’92) statele participante au declarat OSCE ca fiind “ un aranjament regional in sensul capitolului VII al Cartei ONU “.

Relațiile stranse sunt menținute și cu Consiliul Europei, incepând din 1993 find organizate [ntruniri bilaterale la nivel [nalt [ntre președinții și Secretarii generali ai celor două organizații. Cele două organizații desfășoară și activități in comun, in special intruniri, conferințe și grupuri de lucru pe teme cum ar fi rolul mijloacelor de informare in situațiile conflictuale, monitorizarea alegerilor.

{ncepând din 1993 au fost inaugurate [ntruniri tripartite intre OSCE, Consiliul Europei și ONU iar [ncepând din 1996 la aceste [ntruniri participă și organismele reprezentative in domeniul drepturilor omului ale celor trei organizații.

OSCE cooperează de asemenea cu Uniunea Europeană, majoritatea statelor membre OSCE fiind și membre ale UE, ceea ce conduce la concluzia că Uniunea Europeană are un rol important in cadru OSCE.Acest aspect este o ilustrare a politicii externe și de securiatte comună a UE in plină acțiune.

OSCE menține contacte stranse și cu alte organizații internaționale cum ar fi NATO, fostă Uniune a Europei Occidentale ale cărei sarcini au fost transferate UE după auto dizolvarea sa și cu organizațiile neguvernamentale.

Aceste aspecte ale colaborarii politice sunt completate prin activitățile practice desfășurate in comun de aceste organizații in diferite zone conflictuale: Kosovo, Albania, Croația, Tadjikistan, Georgia, Bosnia și Herțegovina.

Cap.V.Concluzii

Istoria recentă a Europei este strans legată de dezvoltarea cu succes a organizațiilor comune [nființate prin hotărarea politică liber exprimată a statelor suverane, in vederea abordării impreună a problemelor privind mentinerea și promovarea păcii, libertății și prosperității pentru populațiile lor printr-o unitate și mai mare intre ele.

Aceste organizații sunt in principal Consiliul Europei, Uniunea Europeană și O.S.C.E.Un rol important a fost indeplinit și de către U.E.O, insă aceasta a fost dizolvată la data de 17 decembrie 2000, atribuțiile sale fiin transferate către Uniunea Europeană.

Toate au avut un trecut propriu și o conduită specifică determinate de divizarea est-vest, care exista la aceea vreme.acum, ele nu mai sunt nevoite să-și piardă identitatea, dar vor trebui să-și adapteze modul de funcționare pentru a face față condițiilor și nevoilor noii Europe.

Viitorul Europei pare a fi marcat in prezent de discuțiile și scenariile privind admiterea sau excluderea dintr-o structură sau alta.Unii comentatori au mers atat de departe incat au spus că intoxicația extinderii a transformat admiterea de noi membrii intr-un scop in sine.Evident, ar fi extrem ca acest lucru sa conducă la noi divizări provocand incertitudine și indoială, insă o astfel de abordare trebuie eviataă intrucat riscă să-și găsească expresia in situații de conflict.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă adoptată de statele membre ale fostei C.S.C.E in noiembrie 1990 fixa idealul unei Europe democratice care să se extindă de la Atlantic la Pacific.In acest document statele europene, laolaltă cu Canada și Statele Unite au proclamat drpturile omului, democrația și spremația legii drept principii călăuzitoare de urmat de fiecare dintre ele in inaugurarea unei noi ere a democrației, păcii și unității.

Astăzi Europa are o strategie corentă urmărind cooperaea și unificarea europeană.Pentru a reușii o asemenea politică trebuie să conducă la o comunitate solidă de parteneri in cadrul unor organizații bine conturate in cadrul cărora fiecare să se simtă strans legat de către ceilalți.Aceasta necesita in mod evident o acțiune concertată sporită intre structurile de cooperare multilaterale actuale.

Astfel, formula utilizată incepand din 1990, a instituțiilor interconectate-O.S.C.E, Consiliul Europei, Uniunea Europeană, U.E.O precum și organismele specializate ale O.N.U- trebuie să devină o realiate in satisfacerea aspirațiilor și preocupărilor comune ale Europei.

Eforturile de promovare a stabilitații politice și economice, precum și secrității in Europa trebuie susținute nu numai de state ci și de ficare dintre organizațiile europene și euroatlantice existente, care urmăresc aceleași obiective de bază, deși diferă in privința mandatelor, componenței și metodei de lucru.Cooperarea intre ele este esențială pentru a realiza intărirea reciprocă, utilizand cat mai bine resursele disponibile, avantajele comparative, capacitațile specifice și know-how-ul fiecăreia dintre ele.

Consiliul Europei aduce propria sa contribuție reală la această rețea de organizații care asigură dezvoltarea cooperării și integrării pașnice a Europei.In plus datorită existenței sale de peste 50 de ani reprezintă un model pentru depășirea suspiciunii și fricii pentru crearea increderii și facilitarea dialogului, pentru promovarea cooperării practice, pentru consolidarea standardelor comune și a mecanismelor de control obligatorii, prin dezvltarea constantă și intărirea unui concept de cooperare amplă intre statele sale membre și in cadrul zonelor geografice in care se află.

Promovarea principalelor valori fundamentale-democrația, drepturile omului și supremația legii-nu numai pe hartie a constituit mandatul specific,intrinsec și rațiunea de a fi a Consiliului Europei.In esența sa Consiliul Europei este o alianță pentru apărarea acestor principii.In acest scop s-a stabilit un sistem de conduită colectivă prin control reciproc.In acest mod protejarea valorilor fundamentale nu mai aparținea sferei exclusive interne a statelor ci a devenit o preocupare legitimă pentru toți, in mod individual și colectiv, fără insă a fi considerată amestec in treburile interne.

In iulie 1989, intr-un discurs cu semnificație politică notabilă, in fața Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, președintele Gorbaciov a decl;arat că acceptă valorile democratice fundamentale și a caracterizat organizația ca unul din pilonii principali ai Casei Europene pe care o preconiza.Acceptarea de către Gorbaciov a valorilo democratice fundamentale susținute și apărate de Consiliul Europei a transmis un semnal politic pentru reformă in intreaga Europă Centrală și de Est.O nouă Europă a inceput să apară in toamna lui 1989;contactele cu Consiliul Europei și celelalte organizații internationale au fost stabilite aproape imediat de noile democrații iar dobandirea calității de membru in cadrul acestora reprezenta un scop și un prim pas pe drumul inapoi spre Europa.

Un cuprinzător ansamblu de instrumente juridice, norme și convenții privind democrația, structura politică, sistemul juridic, drepturile omului au fost furnizate noilor democrații.Au fost inițiate o serie de programe de cooperare [n cadrul Uniunii Europene –PHARE,Tacis,ISPA,SAPARD-și in cadrul Consiliului Europei-Demostene, Themis și Lode pentru sprijinirea noilor candidați in vederea admiterii.

Scopul acestor activități viza consolidarea bazei comune penru o societate liberă și democratică.Evident aceasta influențează și economia, dat fiindcă nu poate exista creștere fără stabilitate economică și politică.Existența unor instituții democratice stabile și a unui sistem juridic care să funcționeze sunt precondiții esențiale ale investițiilor și dezvoltării economice.Guvernarea democratică solidă și armonizarea juridică, pentru care militează Consiliul Europei, combinate cu intarirea generală a conștiinței europene datorită diversități netezesc calea pentru cei ce doresc admiterea in instituțiile și structurile de decizie cu un mai pronunțat caracter supranational cum este Uniunea Europeană sau O.S.C.E.Activitatea Consiliului Europei privind reforma și democratizarea in Europa Centrală și de Est este relevantă pentru strategia de preaderare a U.E. Ea permite țărilor interesate să accelereze reformele și să-și mărească șansele de aderare.Uniunea Iși sporește și ea cofinanțarea proiectelor Consiliului Europei.Pană acum aceasta se aplică in cazul Albaniei, statelor baltice, Rusiei, Ucrainei și Moldovei.

S-a dezvoltat constant și cooperarea intre Consiliul Europei și O.S.C.E in diferite zone de tensiune.Dată fiind suprapunerea mandatelor și a compoziției există nevoi și posibilități ample de cooperare intre cele două organizații.Cooperarea pragmatică in spiritul parteneriatului va contribui la intărirea fiecăreia dintre ele și la consolidarea complementarității.

Pană de curand, politica securității avea mai presus de toate o conotație militară, și insemna protejarea propriei țări contra agresiunii externe.Primejdiile actuale sunt insă predominant interne, adeseori avandu-și sorgintea intr-o combinație de peobleme econmice sau conflicte legate de identitate-națională, etnică, religioasă-.Pentru a face față cu succes unor asemenea pericole interne este nevoie de o bază politică solidă și o societate civilizată susținute de instituții democratice puternice.Aceasta bază este insă foarte slabă in multe părți ale Europei, poate mai slaba decat se credea doar cu cațiva ani in urmă.Varietatea actuala a situațiilor de conflict releva nevoia unei game largi de instrumente flexibile și adaptabile, care incă mai includ structuri de administrare a crizelor, dar care reclamă de asemenea temeiuri solide pentru a pune in aplicare soluții susținute, durabile și flexibile la diversitatea provocărilor din societate.

Este remarcabilă inițiativa luată de O.S.C.E. de a crea o platformă pentru realizarea securității prin cooperare.{ntr-un cadru de cooperare avand ca scop promovarea stabilității și securității pe baza principiilor comune , fiecare din organizațiile participante trebuie să fie [ntărită prin creșterea contribției sale specifice și prin aprofundarea relațiilor lor reciproce.Pe aceleași coordonate se [ncadrează și concepția U.E. definită prin “politica externă și de securitate comună”,care a suferit o “infuzie de capital” odată cu preluarea de către U.E. a fostei U.E.O.

Securitatea europeană [n secolul XXI va fi o “securitate cooperantă” la scara [ntregului continent și nu una bazată pe coaliții militare cu structuri și armate permanente la dispoziție de tip NATO sau fostul Tratat de la Varșovia.

Noua politică de securitate și apărare a Europei a primit un puternic impuls prin semnarea și intrarea [n vigoare a Tratatului de la Amsterdam,care [nlătură formele tradiționale de securitate bazate pe raporturi de forțe și ierarhii ale puterii.

Ascultand dezbaterile privind cooperarea și integrarea europeană, poți avea cu ușurință impresia că tot ceea ce contează este reprezentat de comerț și apărarea militară ceea ce este foarte adevărat, insă pentru realizarea unei coeziunii veritabile intre europeni trebuie creată și convingerea apartnenței unui cadru comun similară sentimentului național.Primordial insă in crearea acestui cadru rămane rolul comerțului și al relațiilor economice, domenii pe care U.E urmărește să le extindă cat mai mult.

U.E din care fac parte ca membri cu drepturi depline 15 state a devenit cea mai puternică grupare economică din lume.Prin ponderea sa in producția și comerțul mondial, potențialul uman, tehnico-științific, prin dinamica dezvoltării, U.E va fi cea mai bine situată pentru a face față cerințelor secolului XXI, deschizand perspectiva transformării Europei in cel mai mare și mai puternic centru economic, politic și militar.

Pe parcursul existentei sale U.E și-a consolidat institțiile, concomitent cu extinderea zonelor de influență.Tratatul de la Roma –1957-a fost revizuit in 1987 și reformulat sub titlul A.U.E., completat și adaptat la condițiile epocii post ” război rece” [n 1992 sub titlul Tratatul U.E de la Maastricht, iar conferința interguvernamentală de la Torino din 1996-1997 a dus la nașterea Tratatului de la Amserdam care stă la baza procesului adancirii și extinderii spre est in primul deceniu al secolului XXI.Agenda 2000, document de o importanță deosebită concretizează o serie de prevederi fundamentale ale tratatului de la Amserdam stabilind obiectivele strategice ale U.E și direcțiile in care aceasta va evalua.

Deși există organizații de promovare a cooperării regionale și [n alte părți ale lumii, nici una dintre acestea nu posedă importanța comercială și nu atrage interesul economic și politic comparabil cu cel al U.E.

Libera circulație a mărfurilor, capitalurilor și persoanelor pe intreg teritoriul U.E cu [ncepere de la 31 decembrie 1992 are ca scop intensificarea relațiilor economice și comerciale.De o excepțională importanță pentru adancirea integrării europene este și introducerea monedei unice conform Tratatului de la Maastricht.Mecanismul ratei de schimb prin care fluctuațiile celor 15 monede sunt menținute [ntre anumite limite nu mai corespunde cerințelor unei uniuni vamale reale.

Primul obiectiv strategic al U.E la [nceput de secol și de mileniu [l reprezintă lărgirea acesteia, declanșarea procesului de extindere spre est.Extinderea succesivă, pe etape, in funcție de gradul de indeplinire a condițiilor de aderare de către fiecare țară, va fi [nsoțită de un amplu program de investiții [n sectoarele de bază:transporturi, energie, industrie, agricultură și mediu.U.E conform unor prevederi clare stipulate la Amsterdam va refuza categoric candidatura oricărui stat care are pretenții teritoriale față de vecini și alimentează conflicte de frontieră de orice fel.Forurile U.E [și manifestă deschis ingrijorarea in legatură cu disputele dintre Ungaria și Slovacia și cu cele dintre Ungaria și Romania.Aceste situații ce persistă de zeci de ani sunt menționate și [n Agenda 2000.

Se cunoaște că incă de acum cațiva ani U.E ce va intruni un număr posibil de 27 de membri, a inițiat studii și cercetări cu privire la reforma instituțională, tocmai din dorința de a face in continuare funcțională și eficientă această organizație.

Aceste aspecte au facut obiectul conferintei de la Nisa in urma căreia au fost adoptate o serie de măsuri vizand modificarea tratatelor in scopul adaptării structurilor viitoare la cerințele unei cooperări economice efective, in continuă afirmare și dezvoltare.Unele din aceste măsuri se referă la instituirea votului cu majoritate calificată in cadrul Consiliului, la sporirea prerogativelor președintelui Comisiei care va fi desemnat in urma unei reuniuni exprese a Consiliului European.Noile prevederi acordă o atenție sporită cooperării “intărite” sau ”aprofundate” ce vizează posibilitatea adoptării unor reglementări de integrare mai accentuată, valabile numai pentru anumite state.Sunt dezvoltate prevderile legate de politica comercială comună și de cooperarea in domeniul justiției, fiind introduse prevederi exprese legate de cooperarea statelor in cadrul Eurojust-forma instituțională de colaborare incluzand procurori, magistrați, ofițeri de poliție detașați [n cadrul acestui organism.Alte prevederi se referă la libera circulație a persoanelor, bunurilor și capitalurilor, politica socială, reorganizarea Curții de Conturi.

Comisarul european pentru extindere, Günter Verheugen in cadrul unui interviu acordat revistei germane “Der Spiegel”a făcut cunoscută decepția sa in legătură cu faptul că documentul adoptat nu consacră și o extindere a rolului Parlamentului.

Din punctul de vedere al Romaniei prezintă o insemnătate deosebită prevederile [nscrise in anexele la Protocolul cu privire la extindere in care este prevăzut numărul de locuri pe care viitoarele state membre le vor avea in cadrul instituțiilor U.E.

Rezultatele reuniunii de la Nisa sunt fără indoială provizorii;pentru a intra in vigoare tratatul trebuie să fie mai [ntai ratificat de Parlamentul European și apoi de parlamentele statelor membre.

In condițiile in care U.E a depășit la 1 ianuarie 2001 o populație de 377 milioane locuitori, preocupările pentru a asigura in condiții optime viitorul Europei devin tot mai importante, ele solicitand [ntr- o măsură sporită ințelegerea noilor realități economice și politice, ca și imperativul elaborării unor soluții adecvate și realiste de cooperare in toate problemele, convenabile tuturor țărilor continentului.

In discursul său din 1946 de la Univ. din Zürich, Winston Churchil chema la reconstituirea familiei europene a popoarelor și insista asupra necesității unei structuri care să garanteze securitatea și cooperarea.A fost astfel inființat Consiliul Europei;ulterior pe scena europeană au apărut și alte organizații-O.S.C.E, U.E, U.E.O-care promovau cooperarea [ntre state ca formă de soluționare a problemelor lor comune și de pre[ntampinare a conflictelor.

Pacea, libertatea, democrația și prosperitatea in noul mileniu pot fi păstrate și consolidate prin contribuția comună a statelor in cadrul acestor organizații regionale, insă numai dacă există voința politică de a acționa in acest scop.Aș dori să-l citez din nou pe W.Churchil care in 1946 spunea:”pentru a salva Europa de mizeria cumplită și de spectrul condamnării finale trebuie să existe acest act de credință in familia europeană…fie să existe libertate, dreptate și indurare.Este suficient ca popoarele să o dorească și dorința inimii lor se va [mplini”.

BIBLIOGRAFIE

Instrumente juridice internaționale:

Statutul Consiliului Europei

Acordul general privind privilegiile și IMUNITATILE

Rezoluția statutară referitoare la inființarea Congresului Puterilor Locale și Regionale (CPLR)

Carta CPLR

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale amendată prin Protocolul nr 11

Carta Europeană a autonomiei locale

Convenția-cadru pentru protecția minorităților naționale

Convenția-cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităților sau autorităților teritoriale

Declarația de la Viena (9 oct 1993)

Declarația de la Strasburg (11 oct 1994)

Declarația de la Budapesta (7 mai 1999)

Tratatul de la Amsterdam

Tratatul asupra Uniunii europene (de la Maastricht)

Cartea Alba

Agenda 2000

Tratatul de la Nisa

Tratate, cursuri, monografii, reviste, periodice:

Niclu M – Drept internațional public – Editura Fundației Chemarea-Iași 1992

Niclu M – Organizații internaționale (guvernamentale) – Editura Fundației Chemarea –Iași 1992

Popescu D, Năstase A – Drept internațional public – Casa de editură și presă “Șansa ” SRL – București 1997

Popescu D, Năstase A, Caman F – Curs de drept internațional public – Casa de editură și presă “Șansa ” SRL – București 1994

Munteanu R – Drept comunitar – Editura Oscar Print – București 1996

Coman F – Drept Comunitar european, drept internațional public – București 2000

Marcu V – Drept instituțional comunitar – Editura “Nora” -București 1994

Geamănu Gr – Principii fundamentale de drept internațional contemporan – Editura didactică și pedagogică – București 1967

Filipescu I, Fuerea A – Drept instituțional comunitar european, Editura Actami –București 1994, 1999, 2000

Bidileanu V – U.E. Instituții, politici, activitati – Editura Agroprint – Timișoara 2000

Barsan M – Integrarea economică europeană – Editura Carpatica – Cluj-Napoca

Duculescu V, Tudoralu T –Tratatul de la Amsterdam – Editura “Lucrețius” – București

Http://euroatlanticclub.sfas.ro

www.osce.org

Http://europa.en.int

Http://infoeuropa.ro

Http://homeoffice.gov.uk/euro/en_intro

www.adobe.com