Cooperarea Organizatiilor Non Guvernamentale cu Organizatiile Internationale
Cooperarea organizațiilor non-guvernamentale cu organizațiile internaționale
CUPRINS
Introducere
Capitolul I – CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
I. 1 Scurt istoric
I. 2. Delimitări conceptuale
I. 3. Tipologie
I. 4. Rolul organizațiilor internaționale în prevenirea și soluționarea conflictelor
Capitolul II – ORGANIZAȚIILE NON-GUVERNAMENTALE
II. 1. Conceptul de organizatie non-guvernamentale
II. 2. Organizațiile non-guvernamentale în România
II. 3. Rolul organizatiilor non-guvernamentale în societate
Capitolul III – COOPERAREA ORGANIZAȚIILOR NON-GUVERNAMENTALE CU ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE
III.1. Mijloace de soluționare pașnică a conflictelor dintre state
III.2 Colaborarea între organizațiile guvernamentale și organizațiile non-guvernamentale
III.2.1 Colaborarea între uniunea europeană și organizațiile non-guvernamentale
III.2.2 Colaborarea între organizația națiunilor unite și organizațiile non-guvernamentale
III.3. Colaborarea dintre organizațiile non-guvernamentale și autoritățile publice naționale și locale
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
O veche maximă a lui Cicero spunea „Dacă sunt două feluri de luptă, unul cu cuvântul și altul cu forța și dacă unul e propriu omului, iar celălalt animalelor, suntem datori să recurgem la cel din urmă, numai când primul nu poate fi folosit”.
Lumea din ziua de azi, cu totul alta decât cea din antichitate, încă găsește maxima lui ca fiind valabilă. Eliminarea neînțelegerilor, a contradicțiilor, a diferendelor dintre state și crearea unui climat de pace în viața societății internaționale, a unei atmosfere de înțelegere și cooperare, propice dezvoltării societății, nu pot fi realizate decât prin apelul la înțelepciune.
Dar este oare posibil, în stadiul actual al dezvoltării societății umane, realizarea acestui deziderat? Dispun statele de mijloace necesare în acest sens?
Dacă privim lucrurile în perspectiva lor istorică, răspunsul nu poate să fie decât afirmativ. Statele au la dispoziție în prezent o gamă variată de mijloace pașnice pentru reglementarea diferendelor care s-ar putea ivi între ele. Dreptul internațional a creat totodată și cadrul adecvat pentru ca aceste mijloace și în primul rând tratative să fie utilizate cu maximă eficiență. Revine statelor datoria de a acționa cu toată fermitatea pentru aplicarea neabătută a principiilor fundamentale ale dreptului internațional, cerință de o deosebită însemnătate pentru destinele păcii, securității și cooperării, imperativ major al epocii noastre.
În fața marilor schimbări care au loc în lume, trebuie acordată o mare atenție securității, în tripla sa ipostază, individuală, națională și internațională. În condițiile în care cetățenii multor țări dezvoltate au considerat că instituțiile specializate ale statului nu pot furniza securitate pe măsura nevoilor lor, statele democratice erau de părere că este necesară ruperea de modul tradițional de asigurarea a securității, sub forma sporirii puterii militare naționale și militarizării politicilor, economiei sau a vieții sociale.
De-a lungul secolului al XIX-lea, datorită schimbărilor petrecute în domeniul științei și al tehnicii, s-a realizat o creștere spectaculoasă a organizațiilor internaționale publice și private. Odată cu această evoluție, s-a realizat și o apropiere din punct de vedere funcțional a celor două zone, publică și privată. Această apropiere între public și privat a avut loc abia în timpul primului război mondial, materializându-se în cooperarea internațională de natură tehnică și administrative, forțându-i pe aliați să reconsidere importanța organizațiilor internaționale în domeniul vieții economice.
Sistemul reprezentat de Liga Națiunilor a creat o verigă crucială a sistemului internațional comtemporan, care a acumulat, la scară globală, într-un mod mai sistematic și mai centralizat, experiența organizațiilor internaționale anterioare războiului și cooperarea din timpul războiului, punându-se astfel o piatră la temelia Organizației Națiunilor Unite.
Perioada celui de-al doilea război mondial a constituit motorul pentru apariția celor mai importante organizații postbelice, atât guvernamentale cât și non-guvernamentale.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
Cooperarea între state s-a manifestat la început în plan bilateral, ca apoi să se extindă în plan multilateral, în domenii precise și limitate, ca mai târziu să cuprindă întreg ansamblul domeniilor internaționale, care, la rândul lor, s-au diversificat. Inițial, cadrul de întrunire a statelor l-au reprezentat conferințele și congresele periodice, fără o structură organizatorică clar delimitată. Treptat aceste cadre de reuniune s-au instituționalizat în forme permanente de cooperare interstatală, prezentând o structură de organizare identică cu cea a organizațiilor actuale.
I.1. Scurt istoric
Încă din cele mai vechi timpuri, statele mai mici au încercat să se alieze împotriva pericolelor care apăreau din partea imperiilor care dominau lumea. Apariția actualelor organizații internaționale a început o dată cu constituirea societății moderne, în secolul XIX, iar momentul formării primelor organizații internaționale a coincis cu cel al apariției societăților industriale, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Aceste organizații interguvernamentale au încercat să răspundă noilor necesități ale societății moderne, determinate de expansiunea economică, multiplicarea și diversificarea schimburilor și a cooperării. Primele încercări de reglementare a soluționării prin mijloace pașnice a diferendelor internaționale au avut loc în cadrul Convențiilor de la Haga, din 1899 și 1907.
Statutul Societății Națiunilor (1919), stabilea pentru statele membre obligația de a încerca să soluționeze prin mijloace pașnice diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la război. Soluționarea diferendelor internaționale pe cale pașnică constituie un principiu al dreptului internațional public din anul 1982, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellog”. Pe lângă condamnarea războiului și renunțarea la folosirea războiului ca instrument al politicii naționale, Pactul consemnează și angajamentul statelor de a soluționa conflictele internaționale numai prin mijloace pașnice. În dispozițiile Pactului nu este specificată nici o procedură de constrângere colectivă aplicabilă în cazul încălcării sale. Carta ONU (1945) consacră principiul soluționării diferendelor internaționale prin mijloace pașnice ca o obligație internațională a statelor de aplicare a acestui principiu fundamental al dreptului internațional public. La nivel regional, principiul a fost consacrat în „Convenția europeană pentru soluționarea pașnică a diferendelor” (1957), adoptată în cadrul Consiliului Europei.
Organizația Națiunilor Unite și actul său fundamental, Carta ONU reprezintă produsul unei perioade specifice în evoluția relațiilor internaționale și totodată un proces care conduce dinamica lumii contemporane către o ordine internațională mai dreaptă și mai bună, așadar, această organizație apare ca și o continuare, dar la un nivel superior, a eforturilor începute după Cel de-al Doilea Război Mondial de a se asigura forța dreptului în fața dreptului forței.
Experiența războiului a fost fundamentată pentru determinarea instituțiilor și a scopurilor Organizației Națiunilor Unite și pentru variatele organizații economice care au rezultat din negocierile dintre Marea Britanie, SUA, URSS și China și a culminat cu punerea bazelor Organizației Națiunilor Unite la întâlnirea de la Dumbarton Oaks (1944), precum și cu Summitul de la Yalta din februarie 1945. Inițial, Organizația Națiunilor Unite avea drept scop esențial menținerea păcii și a securității, ulterior, s-au adăugat alte elemente importante, respectiv aspectele economice și sociale ale organizației.
Este evident faptul că modul în care s-au dezvoltat celelalte organizații interguvernamentale cât și modul în care Organizația Națiunilor Unite a acționat după război, au afectat extrem de mult mediul internațional.
Analiza evoluției postbelice se realizează în scopul stabilirii contextului istoric în comportamentul organizațiilor internaționale din acea perioadă.
I.2. Delimitări conceptuale
Organizația internațională este un cadru organizat ce reunește mai mulți participanți, care pot fi state (în cazul organizațiilor guvernamentale), asociații private sau particulare (în cazul organizațiilor non-guvernamentale de tipul Amnesty International, de exemplu), ea rezultă dintr-un act de voință al participanților, manifestat într-un acord care îmbracă forma actului constitutiv, care poartă diferite denumiri – Statut, Pact, Cartă, Convenție etc .
Ea reprezintă un mecanism de coordonare a resurselor și acțiunilor în vederea atingerii unor obiective comune, prin coordonarea resurselor și acțiunilor.
Organizația are o materialitate distinctă de cea a membrilor care o compun: un sediu permanent, o structură organizatorică și o autonomie funcțională proprie.
Organizațiile guvernamentale sunt asociații de state, constituite printr-un tratat, dotate cu un statut și organe proprii, având o personalitate juridică distinctă de cea a statelor care le compun. Există și un drept al organizațiilor internaționale format din normele cuprinse în actele lor constitutive, din cele cuprinse în tratatele încheiate de statele membre, din normele proprii incluse în rezoluțiile emise de organele organizației și din norme cutumiare .
Organizațiilor internaționale sunt fondate de către state și funcționează prin voința acestora. Ele au o personalitate juridică ( internă și internațională) distinctă de cea a statelor membre. Statele sunt considerate subiecte primare de drept internațional, cu capacitate deplină, în timp ce organizațiile internaționale sunt subiecte derivate, întrucât sunt create de către state iar capacitatea lor este limitată prin actul constitutiv, la obiectul și scopul pentru care au fost înființate.
Actul de constituire al organizației reflectă acordul de voință al statelor membre fondatoare, acest acord îmbracă forma unui tratat care în majoritatea cazurilor este un tratat multilateral de constituire care conține angajamente mutuale și impune statelor o anumită cooperare în cadrul organizației și cu organizația însăși. În actul de constituire al organizației se stabilesc drepturi și obligații reciproce, opozabile tuturor membrilor iar asocierea statelor în organizații interguvernamentale presupune urmărirea unor obiective și scopuri comune.
Orice organizație internațională trebuie să aibă o structură instituțională proprie. Ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcționare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora să își poată desfășura activitatea, conform statutului.
La asocierea statelor într-o organizație se va ține cont în primul rând ca această organizație să respecte și să se desfășoare în baza normelor de drept internațional.
Structura organizațiilor internaționale este în general una clasică cu un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizației, în care sunt reprezentate toate statele membre, prin delegați ai parlamentelor naționale, un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, format din reprezentanți ai guvernelor naționale și un secretariat având sarcini executorii și administrative.
Actul constitutiv al unei organizații reprezintă un tratat multilateral la elaborarea căruia participă toate statele fondatoare ale organizației. Regimul său juridic este supus regulilor prevăzute în Convenția de privind dreptul tratatelor (1969), Convenția privind dreptul tratatelor încheiate între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale (1986).
Orice tratat și implicit, orice act constitutiv al unoprie. Ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcționare periodică sau permanentă, prin intermediul cărora să își poată desfășura activitatea, conform statutului.
La asocierea statelor într-o organizație se va ține cont în primul rând ca această organizație să respecte și să se desfășoare în baza normelor de drept internațional.
Structura organizațiilor internaționale este în general una clasică cu un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al organizației, în care sunt reprezentate toate statele membre, prin delegați ai parlamentelor naționale, un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă, format din reprezentanți ai guvernelor naționale și un secretariat având sarcini executorii și administrative.
Actul constitutiv al unei organizații reprezintă un tratat multilateral la elaborarea căruia participă toate statele fondatoare ale organizației. Regimul său juridic este supus regulilor prevăzute în Convenția de privind dreptul tratatelor (1969), Convenția privind dreptul tratatelor încheiate între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale (1986).
Orice tratat și implicit, orice act constitutiv al unei organizații conține o structură tripartită:
preambul – este partea introductivă a tratatului, în care sunt menționate statele părți la tratat, considerentele pentru care a fost încheiat tratatul, principiile de bază ale organizației, scopul pentru care a fost înființată;
dispozitivul – reprezintă conținutul efectiv al tratatului, redactat pe articole, ce conțin obiectivele concrete ale organizației și mijloacele prin care acestea se vor realiza, angajamentele asumate de statele membre, structura organizatorică, atribuțiile organelor principale, modul lor de funcționare, procesul decizional, modalități de soluționare a diferendelor, posibilitatea aplicării de sancțiuni în cazul nerespectării angajamentelor, organismele abilitate să controleze aplicarea tratatului;
clauze finale, în care se prevăd data sau modalitățile de intrare în vigoare a tratatului, posibilitatea de aderare a altor state la tratat, posibilitatea de denunțare a tratatului și de ieșire din organizație, aplicarea geografică a tratatului, data, locul semnării tratatului, limbile în care a fost adoptat etc.;
semnăturile celor care au încheiat actul constitutive.
Organizațiile interguvernamentale sunt toate compuse din state, dar variază foarte mult în ceea ce privește scopul și obiectivele propuse și numărul de membrii. După unii cercetători numai optsprezece organizații interguvernamentale pot fi încadrate în categoria organizațiilor ce urmăresc obiective generale, iar dintre acestea numai ONU este o organizație cu caracter mondial. Toate celelalte, adică mai mult de 97% din totalul organizațiilor internaționale sunt foarte limitate în ceea ce privește numărul de membri și obiectivele propuse. Diferențele dintre aceste organizații sunt foarte mari, mai ales în ceea ce privește acele organizații ce urmăresc realizarea unui singur obiectiv și aplică constrângeri referitor la primirea de membri.
De exemplu, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O.) este în primul rând o alianță militară, în timp ce altele, ca de exemplu Organizația Statelor Americane (O.A.S.) sau Organizația Statelor din Asia de Sud-Est (A.S.E.A.N.) au drept obiective dezvoltarea economică și reforme politice în cadrul statelor participante.
În prezent multe organizații interguvernamentale sunt angajate într-un domeniu îngust de activitate, urmărind obiective economice și sociale, cum ar fi facilitatea schimburilor economice, a transporturilor sau alte tipuri de cooperare economică. Din această perspectivă, organizațiile interguvernamentale sunt în același timp vectori dar și o reflectare a puternicelor interdependențe ce sunt rezultatul activităților transfrontaliere, din ce în ce mai semnificative.
I.3. Tipologie
Primele organizații internaționale au apărut în secolul al XIX- lea și includeau formele incipiente de organizații apărute în contextul dezvoltării unor sectoare ale vieții economice, al progresului științific și tehnic și al dezvoltării comerțului și telecomunicațiilor, ce au determinat impulsionarea și diversificarea cooperării dintre state în cadrul relațiilor internaționale. Astfel au apărut în anul 1865, Uniunea Telegrafiei Internaționale iar în anul 1878, Uniunea Internațională a Poștelor care ulterior au devenit instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite. Tot la sfârsitul secolului al XIX- lea au apărut din nevoia statelor de a reglementa un regim internațional pentru folosirea fluviilor, Comisia pentru navigația pe Rin în anul 1815 sau pe Dunăre în anul 1856.
În perioada interbelică apare Societatea Națiunilor, care a fost prima organizație cu caracter general și permanent. Creată în anul 1919, la sfârșitul primului război mondial, prin pactul adoptat de pace de la Versailles, având drept scop promovarea cooperării, realizarea păcii și securității prin rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor, reducerea armamentelor, dezvoltarea unor relații juste între națiuni, respectarea dreptului internațional, menținerea justiției. Contradicțiile din perioada premergătoare celui de–al doilea război mondial, aplicarea discreționară a regimului internațional stabilit, în defavoarea statelor mici, au dus la încetarea activității organizației, desființată expres în anul 1946. Organizația Națiunilor Unite este predecesoarea Ligii Națiunilor și este o organizație internațională înființată la 24 octombrie 1945, fiind cea de-a doua organizație universală internațională înființată în secolul 20. Cu sediul central în New York City, Organizația Națiunilor Unite are, de asemenea, birouri la Geneva, Viena, și în alte orașe, iar limbile sale oficiale sunt araba, chineza, engleza, franceza, rusa și spaniola.
Într-o oarecare măsură putem afirma faptul că, Organizația Națiunilor Unite, este o continuare a ceea ce a însemnat Liga Națiunilor, deoarece, în scop general, structura, funcțiile, multe dintre organismele principale ale Organizației Națiunilor Unite și agențiile conexe au fost adoptate de la structurile similare stabilite în cadrul Ligii Națiunilor. Cu toate acestea, în unele privințe Organizația Națiunilor Unite s-a constituit ca o organizație foarte diferită, în special dacă luăm în considerare obiectivul său principal, acela de menținere a păcii și securității internaționale, precum și angajamentul său pentru dezvoltarea economică și socială.
Modificările care au avut loc în sfera relațiilor internaționale au condus treptat și la modificări în ceea ce privește responsabilitățile Organizației Națiunilor Unite și procesul decizional al acestei organizații. Tensiunile Războiului Rece, mai exact cele dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, au afectat profund funcțiile de securitate ale Organizației Națiunilor Unite în primii 45 de ani. Vasta decolonizare în Africa, Asia și Orientul Mijlociu după cel de-al doilea război mondial, a crescut volumul și natura problemelor politice, economice și sociale cu care se confrunta organizația. Sfârșitul Războiului Rece, în 1991 face din nou apel la Organizația Națiunilor Unite, iar pe fondul unui climat geopolitic din ce în ce mai volatil, au apărut noi provocări în ceea ce privește soluționarea conflictelor și asistența umanitară. La începutul secolului 21, Organizația Națiunilor Unite prin programele sale și agențiile afiliate, a luptat pentru a aborda crizele umanitare și războaiele civile, fluxurile de refugiați fără precedent, devastările cauzate de răspândirea SIDA, problemele financiare mondiale, terorismul internațional, precum și inegalitățile existente între popoarele cele mai bogate și cele sărace.
În ciuda problemelor întâmpinate de către Liga Națiunilor în asigurarea păcii și securității internaționale, înainte de cel de-al doilea război mondial, marile puteri aliate au convenit în timpul războiului pentru a stabili o nouă organizație globală pentru a ajuta la gestionarea evenimentelor de pe scena internațională. Astfel în august, 1941 președintele american Franklin D. Roosevelt și premierul britanic Winston Churchill au semnat Carta Atlanticului. Națiunilor Unite a fost numele inițial folosit pentru a desemna țările aliate împotriva Germaniei, Italiei si Japoniei.
Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică au preluat conducerea înființării noii organizații, a stabilirii modului de luare a deciziilor, structura și funcțiile acesteia. Inițial, cele trei mari puteri, reprezentate prin liderii statelor lor respectiv Roosevelt, Churchill și premierul sovietic Iosif Stalin, au întâmpinat dezacorduri privind problemele care au prefigurat Războiul Rece. Au existat, de asemenea neînțelegeri și asupra sistemului de vot care urma să fie adoptat în Consiliul de Securitate, o problemă care a devenit cunoscută ca și “problema veto”.
Primul pas important spre formarea Națiunilor Unite s-a făcut în perioada 21 August – 7 Octombrie 1944, urmare a unei reuniuni a experților diplomați din cele trei mari puteri la care, s-a adăugat și China, (un grup desemnat de multe ori "Cei Patru"), reuniune care a avut loc la Dumbarton Oaks, un imobil în Washington DC. Cu toate că toate cele patru țări au convenit cu privire la scopul general, structura și funcțiile noii organizații mondiale, dezacordurile privind membershipul și dreptul de veto au continuat să existe.
În februarie 1945, Roosevelt, Churchill și Stalin în cadrul Conferinței de la Yalta, au pus bazele necesare delimitării dispozițiilor Chartei în ceea ce privește autoritatea Consiliului de Securitate.
Acordul realizat la Dumbarton Oaks, împreună cu modificările din cadrul Conferinței de la Yalta, au stat la baza negocierilor de la Conferința Națiunilor Unite privind Organizația Internațională (UNCIO), care a avut loc la San Francisco, pe 25 aprilie 1945 și a avut ca finalitate adoptarea textului Chartei Națiunilor Unite. La conferința de la San Francisco au participat reprezentanți ai 50 de țări din toate zonele geografice ale lumii: 9 din Europa, 21 din America, 7 din Orientul Mijlociu, 2 din Asia de Est și 3 din Africa, precum și câte 1 din Republica Sovietică Socialistă Ucraina și Republica Sovietică Socialistă Belarusă ( în plus față de Uniunea Sovietică în sine) și 5 țări din Commonwealth. Carta ONU a fost adoptată în unanimitate, semnată la 26 iunie și promulgată pe 24 octombrie 1945.
România a fost admisă în Organizația Națiunilor Unite abia la 14 decembrie 1955, către finele celei de a X-a sesiuni a adunării generale. Rezoluția acestei sesiuni, cu nr. 995, care a consfințit calitatea României de membru în organizația mondială, creată cu zece ani mai devreme, a pus capăt unui act de nedreptate, ce ținea în mod abuziv țara noastră în afara Organizației Națiunilor Unite.
Deși România se alăturase Națiunilor Unite înainte de 1 martie 1945, data stabilită de Conferința de la Dumbarton Oaks, ea nu a fost invitată la Conferința de la San Francisco.
Aportul României din punct de vedere militar, adus la efortul de învingere a Germaniei naziste nu a fost recunoscut nici la Conferința de Pace de la Paris (deși Italiei, care a avut o contribuție militară mult mai modestă i s-a recunoscut statutul de cobeligerantă).
Astfel, tratatul de pace încheiat de România cu Națiunile Unite la 10 februarie 1947, consfințea, încă din preambul, situația României de stat învins în război. La 10 iulie 1947 guvernul român a adresat secretarului general al Organizației Națiunilor Unite, cererea de admitere în organizație. A trebuit însă să treacă mai mult de opt ani de la acest demers până când România să fie admisă în Organizația Națiunilor Unite, în primul rând datorită nerespectării unor prevederi ale Tratatului de Pace de la Paris referitoare la respectarea drepturilor omului, nerespectare datorată practicilor discreționare ale regimului comunist instaurat în România după alegerile din noiembrie 1946.
Cu toate acestea, în 1948, România a devenit membră a trei instituții specializate din sistemul Națiunilor Unite: a Organizației Mondiale de Sănătate, a Organizației Meteorologice Mondiale și a Uniunii Poștale Universale, iar în Uniunea Internațională a telecomunicațiilor era deja membră din perioada interbelică. Un an mai târziu țara noastră își reia activitatea în Organizația Internațională a Muncii, a cărei membră fondatoare era din anul 1919. Apoi aderă la Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (U.N.E.S.C.O.), precum și la Comisia Economică a Organizației Națiunilor Unite pentru Europa, în care avea statut de observator încă din 1949. Ulterior, țara noastră participa, în calitate de membru fondator, la crearea unor organizații internaționale ca Agenția Internațională pentru Energia Atomică (1957), devine membră a Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (1961), aderă la Organizația Aviației Civile Internaționale (1965) și la Organizația Interguvernamentală Consultativă pentru Navigația Maritimă, iar în 1971 devine membră la Acordul General pentru Tarife și Comerț. În anul 1972, România devine membră a două organisme financiare din Sistemul Națiunilor Unite: Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) și Fondul Monetar Internațional (FMI).
În prezent, România face parte din toate instituțiile specializate din sistemul Națiunilor Unite, în cadrul cărora desfășoară o amplă activitate de cooperare cu toate statele lumii.
Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională cu vocație universală, atât în ceea ce privește aria sa de interes, cât și componența. Aceasta a fost creată cu scopul de a menține pacea și securitatea internațională, să dezvolte relații prietenești între națiuni, să realizeze cooperarea între state în vederea rezolvării anumitor neînțelegeri internaționale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar.
Organizația Națiunilor Unite nu este o organizație supranațională, funcționând, așa cum este precizat în articolul 1 al Cartei, ca “un centru în care să se armonizeze eforturile națiunilor către atingerea acestor scopuri comune”. Așadar, Organizația Națiunilor Unite, dintre toate organizațiile care au existat vreodată, se apropie cel mai mult de un guvern mondial deși nu este așa ceva. Ea este o organizație de state suverane și funcționează prin cele șase organisme principale ale sale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul, toate cu organismele lor subsidiare. Membrii sunt state suverane, Organizația Națiunilor Unite neavând împuternicirea acestora astfel încât să poată să-și impună voința pe teritoriile statelor. Excepție se face doar în cazul statelor a căror guvern a acordat Organizației Națiunilor Unite această împuternicire. Astfel, deși Organizația Națiunilor Unite întărește ordinea mondială, organizarea se consfințește realității anarhiei internaționale și refuzul statelor de a-și ceda suveranitatea. Respectând aceste limite, scopul de bază al Organizației Națiunilor Unite este de a asigura o structură instituțională globală prin care statele pot câteodată să-și rezolve conflictele, punându-se mai puțin accentul pe utilizarea forței.
Organizația Națiunilor Unite a fost înființată, prin aderarea a 51 de țări care se angajau să mențină pacea prin cooperare internațională și securitate colectivă. Este o instituție relativ nouă, iar rolul acestei organizații internaționale este tot mai important la nivelul problemelor de securitate internațională de la sfârșitul Războiului Rece. Totuși, scopurile principale ale Organizației Națiunilor Unite sunt aceleași cu cele din momentul în care a fost fondată organizația, după cel de-al Doilea Război Mondial.
Această organizație există deoarece, statele au înființat-o pentru a le servi nevoilor lor, asta însemnând faptul că, membrii, câștigă anumite avantaje utilizând Organizația Națiunilor Unite în ceea ce privește soluționarea cât mai favorabilă a conflictelor, iar prin stabilitatea internațională, statele beneficiază de câștiguri din comerț și alte forme de schimb. Uneori Organizația Națiunilor Unite reușește, dar alteori eșuează, aceasta datorită faptului că are de-a face cu anumite probleme care sunt, probabil, cele mai dificile din lume, iar statele, neputând să își rezolve diferendele, lasă totul în sarcina acestei organizații cu speranța unui rezultat totdeauna favorabil. Obiectivele și principiile Organizației Națiunilor Unite sunt prezentate în Cartă. Principiile esențiale care stau la baza obiectivelor și funcțiilor organizației sunt enumerate în articolul 2 și includ următoarele: Organizația Națiunilor Unite se bazează pe egalitatea suverană a membrilor săi, litigiile vor fi soluționate prin mijloace pașnice, membrii trebuie să se abțină de la utilizarea forței și a amenințărilor deoarece aceste două acțiuni vin în contradicție cu scopul organizației, iar statele care nu sunt membre ale organizației trebuie să acționeze în conformitate cu aceste principii pentru a menține pacea și securitatea internațională. Pot deveni membre ale Organizației Națiunilor Unite toate statele care la recomandarea Consiliului de Securitate au fost acceptate de către Adunarea Generală, considerându-se că îndeplinesc condițiile cuprinse în Cartă. În structura sa, Organizația Națiunilor Unite cuprinde șase organisme principale. Primul dintre acestea este Adunarea Generală, care, compusă fiind din toate statele membre, exercită funcțiile de supraveghere sau control, financiare și oricare alte funcții opționale referitoare la orice alt aspect care face parte din domeniul de aplicare al Cartei ONU.
Rolul principal al Adunării Generale este de a discuta probleme și de a face recomandări, neavând puterea de a pune în aplicare rezoluțiile sale, sau de a obliga statele să acționeze într-un anumit fel, dar, cu toate acestea, recomandările adunării sunt indicatorul opiniei internaționale și reprezintă autoritatea morală a comunităților națiunilor. Alte funcții ale acestui organ sunt: admiterea de noi membri, selectarea membrilor Consiliului Economic și Social, a membrilor nepermanenți ai Consiliului de Securitate și ai Consiliului de Tutelă, supravegherea activităților altor organisme ale ONU de la care Adunarea primește rapoarte și participarea la alegerile judecătorilor de la Curtea Internațională de Justiție și la selecția Secretarului General.
Datorită componenței sale plenare, poate aborda atât marile probleme cu care se confruntă societatea internațională cât și chestiuni referitoare la modul în care se organizează și funcționeză organizația. Deoarece poate să discute orice problemă care ține de competența Organizației Națiunilor Unite, este chemată să acționeze de fiecare dată când pacea și securitatea internațională este amenințată, excepție făcând cazurile în care în anumite situații, Consiliul de Securitate își exercită funcțiile atribuite de Cartă.
Așadar, Adunarea Generală, este înștiințată la fiecare sesiune, de către Secretarul General al organizației, asupra tuturor problemelor ce țin de menținerea păcii și securității internaționale și care se regăsesc în examinarea Consiliului de Securitate. Adunarea este convocată anual, uneori putându-se organiza și sesiuni speciale ori de urgență pe teme de interes specific. În fiecare an se alege un nou președinte, dintre cele cinci grupuri regionale ale statelor. La începutul fiecărei sesiuni ordinare, există o dezbatere generală, în care toți membrii pot participa și ridica orice problemă de interes internațional.
Cu toate acestea, o cantitate considerabilă de muncă este delegată la șase comisii principale: dezarmare și securitate internațională, economică și financiară, social, cultural și umanitar politice speciale și de decolonizare, administrative și bugetar, juridic.
Carta ONU acordă, Consiliului de Securitate, principala responsabilitate în menținerea păcii și a securității internaționale. Consiliul se poate reuni de ori câte ori există amenințări la adresa păcii mondiale, iar conform Cartei, toate deciziile acestui organ trebuie îndeplinite și aplicate de către toate statele membre ale Organizației Națiunilor Unite.
Inițial, Consiliul de Securitate a fost format din 11 membri, cinci permanenți și șase nepermanenți, aceștia din urmă fiind aleși de către Adunarea Generală pentru doi ani. De la început, membrii nepermanenți ai Consiliului de Securitate au fost aleși pentru a da reprezentare la anumite regiuni sau grupuri de state. O modificare a Cartei ONU, din 1965 a crescut numărul de membrii din Consiliu de la 11 la 15, numărul membrilor permanenți rămănând același, respectiv cinci, în timp ce numărul mebrilor nepermanenți a crescut cu patru locuri. Membrii permanenți sunt reprezentați de următoarele țări: China, Franța, Federația Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii și putem spune că sunt cei mai importanți.
Membrii nepermanenți sunt aleși astfel încât să realizeze o reprezentare echitabilă regională, cinci membri care provin din Africa sau Asia, unul din Europa de Est, doi din America Latină, și doi din Europa de Vest sau din alte zone. Cinci dintre cei 10 membri nepermanenți sunt aleși în fiecare an de către Adunarea Generală pentru un termen de doi ani, și cinci se retrag în fiecare an. Președinția este deținută, prin rotație de către fiecare membru, pentru o perioadă de o lună.
Fiecare membru al Consiliului de Securitate are dreptul la un vot, iar deciziile trebuie luate cu 9 voturi afirmative din 15. Chestiuni de fond, cum ar fi ancheta unui litigiu sau aplicarea de sancțiuni, necesită, de asemenea, nouă voturi pozitive, inclusiv a celor cinci membri permanenți care dețin drept de veto. Dar un vot negativ de la oricare membru permanent, respinge rezoluția, ceea ce constituie dreptul de veto. Multe rezoluții au primit veto-ul de la membrii permanenți, iar altele nu au fost propuse niciodată deoarece ar fi făcut obiectul unui veto. Totuși, în a doua jumătate a anilor 90, folosirea acestui drept de veto a scăzut, la aproximativ o dată pe an, iar în perioada 2000-2004 dintr-un total de 9 veto-uri, 8 au fost exercitate de către SUA. În practică, însă, un membru permanent poate să se abțină la votarea unei rezoluții, fără a afecta validitatea deciziei. Abținerea este o opțiune pe care unii membrii permanenți o folosesc pentru a-și exprima îndoielile asupra rezoluției, dar fără a o respinge. Un exemplu aici putând fi China, care se abține cu regularitate deoarece de cele mai multe ori își rezervă dreptul de veto pentru problemele care îi afectează în mod direct propria securitate.
Deoarece Consiliul de Securitate necesită funcționarea în mod continuu, fiecare stat membru este reprezentat în orice moment, la sediul Organizației Națiunilor Unite din New York City.
Orice țară, chiar dacă aceasta nu este membră a Organizației Națiunilor Unite, poate aduce în atenția Consiliului de Securitate un litigiu. Atunci când există o plângere, prima dată Consiliu este primul organism care analizează posibilitatea unei modalități de rezolvare pașnică a disputei. În cazul în care Consiliul constată că există o amenințare reală la adresa păcii, o încălcare a păcii sau un act de agresiune (astfel cum este definit de articolul 39 din Carta ONU), se poate apela la membrii Organizației Națiunilor Unite în vederea aplicării de sancțiuni diplomatice sau economice. Dacă aceste metode se dovedesc inadecvate, Carta ONU permite Consiliului de Securitate să ia măsuri militare împotriva țării ofensatoare.
Totodată, un stat care este membru al Organizației Națiunilor Unite, dar nu și al Consiliului de Securitate poate participa, fără drept de vot la discuții, atunci când Consiliul consideră că interesele acestei țări sunt afectate. Ambii, membrii permanenți și membrii nepermanenți, în cazul în care sunt parte a unui litigiu, sunt invitați să ia parte la discuțiile Consiliului dar fără drept de vot.
Consiliul de Securitate are o putere foarte mare în ceea ce privește definirea existenței și naturii amenințărilor la adresa securității, în structurarea răspunsului la acestă amenințare și totodată în aplicarea deciziilor sale prin directive obligatorii către membrii Organizației Națiunilor Unite. Cu toate acestea, Consiliul are o putere limitată în două aspecte majore, ambele, reflectând forța suveranității statale în sistemul internațional. Pe de o parte, deciziile Consiliului de Securitate depind în întregime de interesele statelor membre, iar ambasadorii care reprezintă acele state nu pot modifica o rezoluție a Consiliului fără a avea mai întâi o autorizație din partea guvernelor lor. Pe de altă parte, cu toate că, rezoluțiile Consiliului de Securitate sunt, teoretic, obligatorii pentru toți membrii, în realitate, statele membre încearcă deseori să evite sau să îmblânzească efectul acestora. Conceput pentru a fi locul principal de întâlnire al Organizației Națiunilor Unite pentru discutarea problemelor internaționale economice și sociale, Consiliul Economic și Social (ECOSOC), conduce și coordonează activitățile economice, sociale, umanitare și culturale ale Organizației Națiunilor Unite și ale agențiilor sale specializate. ECOSOC este împuternicită să recomande acțiuni la nivel internațional cu privire la aspectele economice și sociale; să promoveze respectul universal pentru drepturile omului și să lucreze pentru cooperarea la nivel mondial privind sănătatea și educația. Totodată, ECOSOC efectuează studii și formulează rezoluții, recomandări, convenții și coordonează activitățile ale diverselor programe și agenții specializate ale Organizației Națiunilor Unite. Cele mai multe dintre lucrările ECOSOC se efectuează în comisii funcționale pe teme cum ar fi drepturile omului, narcotice, populația, dezvoltarea socială, statistici, statutul femeilor, știința și tehnologia. Consiliului supraveghează, de asemenea, comisiile regionale pentru Europa, Asia și Pacific, de Vest Asia, America Latină și Africa.
Inițial, ECOSOC a fost formată din reprezentanți din 18 de țări, dar prin modificările Cartei din 1965 și în 1974 s-a ajuns la numărul de 54 de membri. Aceștia sunt aleși pentru trei ani, de către Adunarea Generală. Patru dintre cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, Statele Unite, Marea Britanie, Rusia și Franța, au fost continuu realese, deoarece acestea finanțează cea mai mare din bugetul ECOSOC. Deciziile din cadrul Consiliului Economic și Social sunt luate prin vot cu majoritate simplă.
Consiliul de Tutelă, a fost creat pentru a asigura supravegherea internațională a unui număr de 11 teritorii aflate sub tutelă și administrate de șapte state membre. De asemenea s-au asigurat toate măsurile necesare în vederea pregătirii teritoriilor respective pentru independență și auto-guvernare. Până în anul 1994, toate teritoriile și-au obținut independența sau auto-guvernarea, fie prin state separate fie prin alăturarea la state vecine independente.
Ultimul care a făcut acest lucru, a fost teritoriul sub Tutelă al Insulelor Pacifice – Palau, care a fost administrat de SUA și a devenit al 185-lea membru al Organizației Națiunilor Unite. Îndeplinindu-și astfel misiunea, Consiliul de Tutelă, este alcătuit azi din cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate, amendându-și regulile de procedură astfel încât să se poată întruni doar când ocazia o cere.
Curtea Internațională de Justiție, cunoscută și sub numele de Curtea Mondială, este principalul organism judiciar al Națiunilor Unite. Ideea creeării unui organism judiciar internațional care să arbitreze disputele internaționale, a apărut în timpul conferinței care a avut loc la Haga în 1899. Această instituție a fost inclusă în cadrul Ligii Națiunilor în 1919, sub titulatura Curtea Permanentă de Justiție Internațională ( PCIJ), denumirea actuală fiind adoptată o dată cu fondarea Organizației Națiunilor Unite în 1945.
Cei 15 judecători ai Curții sunt aleși de către Adunarea Generală și Consiliul de Securitate, neexistând doi judecători care să fie cetățeni ai aceluiași stat. Deciziile sunt luate prin vot independent și simultan. Judecătorii sunt aleși pe un mandat de nouă ani, și sunt eligibili pentru a fi realeși după terminarea mandatului. Curtea dezbate disputele dintre state în baza participării voluntare a statelor implicate în litigiu, iar dacă un stat decide să ia parte la procedurile curții, este obligat să se supună rezoluțiilor acesteia. Un alt rol pe care Curtea îl are este de a emite opinii consultative către Organizația Națiunilor Unite și agențiile specializate ale acesteia.
Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Națiunilor Unite, pe baza mandatului aprobat de către Adunarea Generală dar și a deciziilor Consiliului de Securitate și ale altor organisme ale Organizației Națiunilor Unite. La conducerea Secretariatului se află Secretarul General, care are sarcina de asigurare a managementului general. Este alcătuit din departamente și oficii având aproximativ 7500 de angajați care provin dintr-un număr de 170 de țări.
Organizației Națiunilor Unite, prin intermediul diverselor agenții, este implicată într-un vast proces de îmbunătățire a condițiilor de viață la nivel mondial. Printre activitățile sale pot fi distinse: promovarea dezvoltării, promovarea democrației, promovarea drepturilor omului, menținerea păcii și securității, protecția mediului, oferirea de soluții judiciare în dispute internaționale majore, reducerea mortalității infantile, combaterea schimbărilor climatice, lupta împotriva terorismului.
După cel de–al doilea război mondial, în anii următori apar noi organizații, la nivel universal sau regional, cu activități și funcții diverse: alte instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite, Uniunea Europei Occidentale, Consiliul Europei, iar mai târziu, Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord etc.
La sfârșitul celui de al doilea război mondial, speranțele lumii pentru securitatea globală erau năruite. Eșecul Ligii Națiunilor de a menține pacea între popoare, a dus la noi eforturi ale oamenilor politici ai vremii de încurajare a cooperării între națiuni, prin crearea unor alte structuri care să fie capabile să gestioneze potențialele conflicte, fără a recurge la forța armată decât în ultimă instanță. Susținerea creării Națiunilor Unite a fost urmarea nevoii de a menține pacea și securitatea internațională, ceea ce s-a materializat în art. 1 al Cartei Organizației Națiunilor Unite, prin enunțul: “luarea de măsuri colective eficiente, pentru prevenirea și eradicarea amenințărilor la adresa securității și pentru oprimarea actelor de agresiune”.
Era însă un deziderat nu ușor de atins, în condițiile în care lumea se afla în ceea ce s-a numit Războiul Rece, confruntarea permanentă dintre cele două mari puteri, URSS și SUA, situație care făcea aproape imposibil, de multe ori, ajungerea la un consens care să nu afecteze interesele celor implicați. Era evident că fiecare dintre cele două puteri căuta mijloace prin care să își impună superioritatea în fața celeilate, dar și să contracareze acțiunile menite să îi provoace daune de orice natură.
Între anii 1947-1949 o serie de evenimente politice de o magnitudine deosebită, precum amenințările deschise la adresa suveranității Norvegiei, Greciei sau Turciei, lovitura de stat din Cehoslovacia (iunie 1948), dar și blocada asupra Berlinului, au alimentat ruptura dintre vechii aliați: Statele Unite și Uniunea Sovietică. Devenise clar că că “s- a lăsat o umbră peste scenele atât de luminate, până nu demult, de victoriile Aliaților”, fapt concretizat în aceea că “de la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste continent”.
Toate aceste evenimente nu puteau conduce decât la ideea că războiul cu blocul sovietic putea izbucni oricând. S-a ajuns astfel, printr-o serie de conferințe și consultări și pe baza principiilor enunțate în Carta ONU, la crearea NATO, o alianță politico- militară care întărea cooperarea euroatlantică. La 4 aprilie 1949, în ciuda presiunilor exercitate de URSS asupra statelor participante, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat, la Washington, de miniștrii de externe ai Belgiei, Canadei, Danemarcei, Statelor Unite, Franței, Islandei, Italiei, Luxemburgului, Norvegiei, Olandei, Portugaliei și Regatului Unit. Parlamentele l-au ratificat în următoarele 5 luni. Constituirea organizației s-a realizat în conformitate cu prevederile Articolului 51 al Cartei Organizațiilor Unite. Tratatul de la Washington a consfințit scindarea Europei și, pe cale de consecință, a lumii în două blocuri ideologice și militare.
După fondarea sa, NATO a continuat să existe ca principală alianță defensivă a puterilor vestice, în opoziție cu forțele comuniste europene. Printre membrii ei se număra Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Germania (Germania de Vest, între 1955 și 1990), Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Turcia, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. Toți aceștia sunt semnatarii originali, cu excepția Greciei și a Turciei, care s-au alăturat celorlalți în februarie 1952, a Germaniei de Vest, care a aderat în mai 1955 și a Spaniei, care a devenit membră în mai 1982. Franța s-a retras de la comanda militară a NATO, în 1966, dar a rămas un membru al organizației. Articolul 6 definește domeniul geografic al Tratatului ca acoperind “un atac armat pe teritoriul fiecărei părți din Europa sau America de Nord”.
NATO este o organizație interguvernamentală, în care țările își păstrează suveranitatea și independența. Este o alianță bazată pe cooperare politică și militară între țările membre și reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Conform Preambulului Tratatului Nord – , membrii Alianței se angajează să salvgardeze libertatea, moștenirea comună și civilizația popoarelor lor, bazate pe principiul democrației, drepturile omului și guvernarea legii.
Articolul 10 din Tratatul Atlanticului de Nord din 4 aprilie 1949 prevede că părțile pot, prin acord unanim, să invite să adere la acest tratat orice alt stat european susceptibil să favorizeze dezvoltarea principiilor prezentului Tratat și să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord, orice stat astfel invitat, poate să devină parte la Tratat, depunând instrumentul de aderare pe lângă guvernul Statelor Unite ale Americii.
În vederea întăririi securității și stabilității spațiului euroatlantic, Alianța este pregătită să contribuie, de la caz la caz și prin consens, la prevenirea eficientă a conflictelor, la angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operații de răspuns la crize, să promoveze pe scară largă parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din spațiul euroatlantic, în scopul creșterii transparenței, încrederii reciproce și a capacității de acțiune comună cu Alianța.
Sarcinile de bază vizează: asigurarea unui mediu de securitate euroatlantic stabil, bazat pe instituții democratice, rezolvarea pașnică a diferendelor, servirea ca forum de consultări între aliați pe orice problemă care ar afecta interesele lor fundamentale, descurajarea și apărarea împotriva oricărei amenințări de agresiune la adresa oricărui stat membru NATO.
Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice cât și prin gestionarea crizelor.
În vedrea întăririi securității și stabilității euroatlantice, Alianța acționează pe următoarele direcții: continuarea procesului de aderare de noi membri, păstrarea legăturii transatlantice, menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare și apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO, dezvoltarea constantă a relațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări, ca parte a abordării problemelor de securitate euro – atlantică prin cooperare, inclusiv în domeniul controlului armamentelor și dezarmării.
Esența apărării colective a Alianței o reprezintă art. 5, care prevede: “Părțile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor și în consecință, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă recunoscut prin Art. 51 din Carta Națiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părțile atacate prin efectuarea imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părți, a oricărei acțiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea și menținerea securității zonei nord – atlantice”.
Pentru a-și atinge scopul esențial, de Alianță a națiunilor angajată față de Tratatul de la Washington și de Carta Națiunilor Unite, aceasta aplică următoarele sarcini fundamentale de securitate:
securitate: să asigure unul din fundamentele indispensabile unui mediu de securitate stabil în zona Euro-Atlantică, bazat pe dezvoltarea instituțiilor democratice și pe obligația rezolvării pe cale pașnică a disputelor, în care nici o țară să nu poată intimida sau constrânge o alta prin amenințări sau prin folosirea forței;
consultare: să servească, în conformitate cu prevederile din Articolul 4 din Tratatul de la Washington, ca un forum transatlantic esențial în consfătuirile aliate asupra oricăror probleme care aduc atingere intereselor vitale, inclusiv posibile evenimente care afectează securitatea membrilor, precum și în coordonarea adecvată a eforturilor depuse în domenii de interes comun;
descurajare și apărare: să descurajeze și să se apere împotriva oricărui act de agresiune împotriva unui stat membru al NATO, după cum se stipulează în articolele 5 și 6 din Tratatul de la Washington și pentru a întări securitatea și stabilitatea din zona euroatlantică;
managementul situațiilor de criză: să fie gata, de la caz la caz sau prin consens, în conformitate cu Articolul 7 din Tratatul de la Washington, să contribuie la prevenirea efectivă a conflictelor și să se angajeze activ în rezolvarea crizelor, inclusiv în operațiunile de ripostă în cazul situațiilor de criză;
parteneriat: să promoveze, pe scară largă, parteneriatul, cooperarea și dialogul cu alte țări din zona Euro-Atlantică, având ca scop creșterea transparenței, încrederii reciproce și a capacității de a acționa în cadrul Alianței.
Tratatul Atlanticului de Nord –NATO – are următoarea structură:
a. Consiliul Nord- Atlantic este înzestrat cu o autoritate politică și cu puterea de decizie, acesta este alcătuit din reprezentanți permanenți din partea tuturor statelor membre, care se reunesc cel puțin o dată pe săptămână. Consiliul se reunește și la nivelul miniștrilor Afacerilor Externe, ai Apărării, sau al șefilor de state și de guverne (denumit și Reuniune la nivel înalt). Au fost create numeroase comitete și grupuri de studii pentru a asista Consiliul în activitatea sa. Consiliul Nord-Atlantic reprezintă cea mai înaltă instanță de luare a deciziilor în cadrul Organizației, forul în care deciziile se iau cu unanimitate (dar nu se votează).
Reuniunile sale sunt prezidate de Secretarul general al NATO. La nivel ministerial, președinția de onoare a Consiliului este exercitată pe rând, în ordine alfabetică englezească, pentru o perioadă de un an, de către unul dintre miniștrii Afacerilor Externe.
b. Secretariatul General este condus de către un Secretar General, fiind format din cetățeni ai statelor membre, recrutați de organizație sau detașați de guvernele acestora pentru o perioadă de aproximativ 4 ani. Sarcina Secretarului General este de a promova și conduce procesul de consultări și luare a deciziilor în cadrul Alianței, fiind principalul purtător de cuvânt al Alianței în relațiile cu guvernele și mass – media. Secretariatul General este compus din cinci departamente operative: Departamentul pentru Probleme Politice, Departamentul pentru Planificarea Politicii de Apărare, Departamentul pentru Sprijinirea Apărării, Departamentul pentru Infrastructură, Logistică, Urgențe Civile și Departamentul pentru Probleme Științifice și de Mediu.
c. Comitetul de Planificare a Apărării este constituit, de regulă, din reprezentanți permanenți, dar se reunește la nivelul miniștrilor Apărării, de cel puțin două ori pe an și abordează majoritatea chestiunilor care vizează apărarea și cele care țin de planificarea apărării colective. Reuniunile sale sunt prezidate de Secretarul General al NATO.
d. Comitetul Militar reprezintă cea mai înaltă instanță militară a NATO și se reunește în mod regulat la nivel înalt, cel al șefilor Statelor-Majore Generale ale apărării naționale. El este cel care recomandă autorităților politice ale NATO măsuri pe care le consideră necesare pentru apărarea comună a zonei NATO. Rolul său principal constă în emiterea unor orientări și avize privind doctrina și strategia militară. Este responsabil de desfășurarea generală a chestiunilor militare ale Alianței, sub autoritatea Consiliului. În caz de criză, de situație tensionată sau război, emite avize privind situația militară destinate Consiliului și Comitetului de Planificare a Apărării și formulează recomandări privind recurgerea la forța armată, aplicarea planurilor de circumstanță și elaborarea normelor de angajament corespunzătoare.
Președintele Comitetului Militar este ales de șefii Statelor-Majore Generale ale Apărării și este numit pentru o perioadă de trei ani. El prezidează toate reuniunile Comitetului Militar.
e. Statul-Major Militar Internațional este condus de către un ofițer cu rang de general sau amiral, pe care Comitetul Militar îl alege dintre candidații desemnați de statele membre pentru postul de director al SMI. Această structură este însărcinată cu realizarea planurilor, efectuarea evaluărilor și cu recomandarea unei doctrine privind chestiunile militare prezentate Comitetului Militar spre examinare. SMI trebuie să se asigure că orientările și deciziile Comitetului Militar sunt aplicate în conformitate cu directivele.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord oferă structura care permite implementarea scopurilor alianței. Este o organizație interguvernamentală, în care țările membre își păstrează totală suveranitate și independență. Organizația oferă forul în care ele se pot consulta asupra oricărei probleme care s-ar putea ivi și unde pot lua decizii în probleme politice și militare care le afectează securitatea. Oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea și cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic, dar și științific și în alte domenii nonmilitare.
NATO întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este expresia practică a efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune. Concluzia care rezultă în urma securității egale între membrii alianței, indiferent de deosebirile circumstanțelor sau a capacităților lor militare, contribuie la o stabilitate generală în Europa. Se creează condițiile care favorizează creșterea cooperării între membrii alianței, ca și a cooperării dintre membrii alianței și alte țări. Pe această bază se dezvoltă noile structuri de cooperare și dezvoltare pentru a servi intereselor unei Europe ce nu mai este subiectul diviziunii și care este liberă să-și urmeze destinu1 politic, economic, social și cultural.
Pentru a-și atinge acest scop esențial, alianța desfășoară următoarele acțiuni fundamentale de securitate:
oferă o fundație indispensabilă pentru un mediu de securitate stabil în Europa, bazat pe progresul instituțiilor democratice și pe angajamentul soluționării, în mod pașnic, a disputelor;
încearcă să creeze un mediu în care nici o țară nu ar avea posibilitatea să intimideze sau să constrângă nici o națiune europeană sau să-și impună autoritatea prin amenințare sau forță;
în conformitate cu al 4-lea articol al Tratatului Atlanticului de Nord, ea funcționează ca forum transatlantic pentru consultările aliaților în orice problemă care afectează interesele vitale ale membrilor săi, inclusiv schimbările care par a se constitui în riscuri la adresa securității lor; facilitează coordonarea eforturilor lor în ceea ce privește problemele comune;
oferă protecție împotriva oricărei forme de agresiune la adresa integrității teritoriale a oricărui stat membru al NATO;
promovează securitatea și stabilitatea prin urmărirea cooperării permanente și active cu toți partenerii, prin Parteneriatul pentru Pace și prin Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic și prin consultare, cooperare și parteneriat cu Rusia și Ucraina;
promovează înțelegerea factorilor care sunt în relație cu siguranța internațională și a obiectivelor de cooperare în acest domeniu, prin programul de informare activă în alianță și în țările partenere, dar și prin inițiative precum Dialogul Mediteranean.
Articolul 5 constituie punctul esențial al tratatului: “părțile convin asupra faptului că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, petrecut în Europa sau America de Nord, va fi considerat drept un atac îndreptat împotriva tuturor părților semnatare și, în consecință, convin asupra faptului că, dacă se petrece un asemenea atac, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului de legitimă apărare, individuală sau colectivă, recunoscută de articolul 5, din Carta ONU, va acorda ajutor părții sau părților astfel atacate, întreprinzând imediat, individual sau în acord cu celelalte părți, orice acțiune pe care o va crede de cuviință, inclusiv folosirea forței armate, pentru a restabili și asigura securitatea în regiunea Atlanticului de Nord”.
În zilele de 23 și 24 aprilie 1999, la Washington, s-a desfășurat Reuniunea la vârf a șefilor de stat și de guverne ai țărilor NATO care au aniversat, la 4 aprilie, cincizeci de ani de la constituirea NATO și, totodată, au fost admise trei noi membre ale Alianței: Cehia, Polonia și Ungaria.La data de 2 aprilie 2004, la sediul NATO din Bruxelles, a avut loc Reuniunea Consiliului Nord-Atlantic dedicată dobândirii statutului de membru cu drepturi depline al celor șapte noi state care au aderat la organizație: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia.
O cerință de bază pentru sistemul NATO de management al crizelor este capacitatea acestuia de a gestiona crizele în întregul lor spectru, adică perioada precriză, caracterizată prin pace și stabilitate, precum și toate etapele crizei.
În decursul anilor, NATO a dobândit o experiență aparte în domeniul prevenirii conflictelor și al managementului crizelor. Ea a fost nevoită să facă față unor diversități de crize de mai multe tipuri. Însă, pentru membrii alianței crizele apăreau și se abordau din perspectiva „războiului rece”. Prevenirea crizelor de către alianță se baza pe crearea unor mecanisme instituționale care „făceau ca amenințările deliberate la adresa sistemului bipolar să devină potențial foarte costisitoare”.
În epoca nucleară, prevenirea conflictelor a ajuns să fie de o importanță deosebită pentru managementul crizelor. O lecție pe care au învățat-o toți în urma crizei rachetelor cubaneze a fost faptul că managementul crizelor actuale este, în mod inevitabil, însoțită de incertitudini. Saturată de ostilitate ideologică și însoțită de un arsenal convențional și nuclear formidabil, managementul crizelor a căpătat o dimensiune caracterizată prin descurajare și intimidare. Și cum crizele apăreau aproape întotdeauna pe scena Europei Centrale – Berlin (1953 și 1961), Budapesta (1956), Praga (1968), Varșovia (1956 și 1981) – NATO avea la dispoziție doar mijloace limitate de răspuns.
Confirmată prin strategia NATO de "răspuns flexibil" (care a apărut în anii 1960 și care, într-un fel, încă mai stă la baza poziției strategice a NATO), descurajarea se putea realiza pentru a acoperi o gamă largă de acțiuni de agresiune, pornind de la provocări de nivel redus și mergând până la un atac la scară largă împotriva Europei Occidentale din partea forțelor armate ale statelor Pactului de la Varșovia. Tocmai această trecere de la prevenirea conflictelor la managementul crizelor a creat probleme pentru teoreticieni și analiști. A „gestiona” o criză putea însemna o încrucișare diplomatică de săbii, încheierea unei crize printr-o combinație de purtare a războiului și limitare a daunelor, elemente care puteau treptat dobândi un caracter de prevenire. Totul depindea de gradul în care erau percepute incertitudinile, o dată ce se trecea pragul dintre prevenirea conflictelor (descurajare) și managementul crizelor (conflict cert).
Însă din cauza schimbărilor suferite pe plan mondial în ultimii ani și apariției de noi tipuri de riscuri și amenințări la adresa alianței, abordarea inițială, deși nu total depășită, a fost necesar să fie supusă unor adaptări și completări. Mecanismele alianței de management al crizelor trebuiau să fie adaptate noului climat internațional, pentru a putea rămâne relevante și eficiente. Urmau să acopere întreaga gamă de eventualități, de la crize de intensitate scăzută până la confruntarea majoră și agresiune pentru respingerea adversarului.
Deși vor exista întotdeauna teritorii naționale ale membrilor NATO care vor trebui apărate, față de cine va mai trebui să se practice descurajarea? Un atac împotriva teritoriilor naționale – cel puțin din partea unor forțe potențial superioare din punct de vedere al echipamentelor majore și al categoriilor de resurse, operând sub forma unui atac surpriză – este considerat a fi foarte puțin probabil acum, când s-a încheiat războiul rece. În schimb, un termen vehiculat în ultima perioadă este acela de „răspuns la criză” sau managementul crizelor, unde, pe lângă rolul său tradițional de apărare prin descurajare, alianța ar trebui să-și asume noi roluri în zona Europei Centrale și de Est, mergând de la prevenirea și managementul războaielor civile la monitorizarea controlului armamentelor sau a acordurilor de dezarmare.
Este meritul alianței de a fi reacționat la schimbările condițiilor politico-militare. Prin declarațiile șefilor de stat și guvern NATO au fost adoptate o serie de principii, pornind de la Conceptul cuprinzător privind controlul armamentelor și dezarmarea (mai 1989): Declarația de la Londra privind o Alianță Nord-Atlantică în schimbare (iulie 1990), Noul Concept Strategic și Declarația de la Roma privind pacea și cooperarea (Roma 1991), Conceptul Strategic și Declarația de la Washington din 1999, Declarația Summit-ului de la Praga din 2002. Toate acestea reflectă preocupările alianței de a crea punți de legătură între capacitățile militare încă robuste ale alianței și încercarea sa de a se adapta, din punct de vedere politic, militar și instituțional, la mediul politico-militar în schimbare, despre care s-a vorbit anterior.
Conceptul Strategic lansat la Roma subliniază importanța prevenirii conflictelor: “în condițiile noului mediu de securitate din Europa, succesul politicii alianței de menținere a păcii și de prevenire a războiului depinde, chiar mai mult decât în trecut, de eficiența diplomației preventive și de succesul managementului crizelor care afectează securitatea propriilor membri… În aceste noi circumstanțe există oportunități sporite pentru succesul stopării crizelor încă din primele faze”.
Mai mult, Conceptul Strategic adoptat în 1991 reiterează necesitatea dialogului cu OSCE, precum și cu alte instituții, pentru prevenirea conflictului deoarece: “securitatea alianței este inseparabil legată de toate statele din Europa”.
Conceptul Strategic adoptat la Washington la data de 24 Aprilie 1999, la capitolul “Misiuni Fundamentale de Securitate”, prevede noi măsuri pentru managementul crizelor și prevenirea conflictelor, astfel: “pentru îmbunătățirea securității și stabilității în zona euroatlantică, managementul crizelor înseamnă a fi gata, de la caz la caz, prin consens, în conformitate cu articolul 7 al Tratatului de la Washington, pentru a contribui efectiv la prevenirea conflictelor și angajarea activă în managementul crizelor, inclusiv în operații de răspuns la crize”. Același Concept Strategic reafirmă necesitatea “capacităților militare complete, ca mijloace de bază pentru abilitatea alianței de a contribui la prevenirea conflictelor și managementul crizelor prin operații de tip non-art. 5 de răspuns la crize”.
Aliații au fost de acord că pregătirea NATO pentru astfel de operații sprijină obiectivele de întărire și extindere a stabilității implicând chiar și participarea partenerilor. Acest lucru face posibilă promovarea totală a parteneriatului, cooperării și dialogului, precum și a legăturilor NATO cu alte organizații cu rol în prevenirea conflictelor și managementul crizelor.
Carta ONU reprezintă documentul de bază pentru actele constitutive ale multor organizații internaționale. Articolul 1 al acesteia subliniază clar principalul rol al Organizației Națiunilor Unite – “menținerea păcii și securității internaționale”, de la crearea sa, organizația fiind chemată să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părțile opozante să folosească masa de discuții și nu forța armată sau să ajute la restabilirea păcii în cazul declanșării vreunui conflict.
De la principiile Cartei ONU a pornit și crearea Tratatului de la Washington. În baza acestuia, NATO s-a implicat în prevenirea conflictelor și managementul crizelor încă de la început. Deși această terminologie nu era folosită la acea vreme, exista ideea consultărilor în spiritul articolului 4, atunci când o țară aliată recepționează o amenințare la adresa securității, suveranității sau integrității teritoriale, și în spiritul articolului 5, referitor la faptul că un atac împotriva uneia sau mai multor state aliate va fi perceput ca un atac împotriva tuturor.
Acestea reprezintă, de fapt, fundamentele actualului sistem NATO de management al crizelor. Șefii de stat și de guvern aliați au declanșat explicit consultări importante, în spiritul articolului 4, în cadrul Conceptului Strategic din 1999, care identifică procesul consultărilor ca fiind a doua sarcină fundamentală a alianței.
Ca urmare a schimbării mediului de securitate, a tipurilor de criză pe care aliații au convenit să le gestioneze și tipurile de conflicte care trebuie prevenite, NATO a dezvoltat instrumentele necesare în acest sens. De asemenea, modalitățile de cooperare a NATO cu alte organizații internaționale cu rol în asigurarea păcii și securității mondiale și regionale, în special ONU, UE și OSCE, s-au diversificat.
O tipologie a organizațiilor internaționale este dificil de stabilit datorită numărului mare și a varietății acestora. În funcție de câteva criterii mai importante, distingem mai multe tipuri de organizații, după cum urmează:
după compoziția lor : organizații universale – deschise aderării tuturor statelor comunității internaționale: Organizația Națiunilor Unite și instituțiile sale specializate și organizații regionale – în care participarea statelor e limitată la state dintr-un anumit spațiu geografic: Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane, Liga Arabă, etc;
după calitatea membrilor lor: organizații guvernamentale, în care calitatea de membru este deținută de către state și organizații non-guvernamentale , formate din persoane fizice, grupuri de particulari, asociații naționale iar statutul organizației e determinat de dreptul național al statului unde își au sediul;
după specificul raporturilor dintre state, în cadrul organizației/instituției, se disting: organizații de cooperare interguvernamentală (forma de cooperare clasică), în care statele relaționează de pe poziții de egalitate, păstrând integritatea suveranității lor naționale (Organizația Națiunilor Unite, Consiliul Europei, O.S.C.E. etc ) sau de integrare, în care statele renunță la o parte din competențele suveranității lor în favoarea instituțiilor comune, dotate cu puteri proprii și ale căror decizii au aplicare directă și imediată în ordinea internă a statelor membre ( instituțiile Uniunii Europene);
după întinderea activității lor: organizații generale, cu competență nespecializată (ex. Consiliul Europei etc), și organizații sectoriale, cu vocația de a facilita cooperarea într-un sector tehnic particular (ex. instituțiile specializate ale Organizației Națiunilor Unite)
După natura obiectului lor de activitate: organizații politice (ex. Consiliul Europei), organizații economico-financiare și politice (instituțiile Uniunii Europene), organizații de securitate, cooperare, apărare ( N.A.T.O, U.E., O.S.C.E.), organizații științifice, tehnice (instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite) etc.
O clasificare a organizatiilor interguvernamentale ar fi după natura geografică a sopului și obiectivelor organizației :
– mondiale (globale) – Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, UNESCO, Organizatia Conferinței Islamice, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Mondială a Muncii, Fondul Monetar Internațional, Uniunea Poștală Universală;
– intercontinentale, regionale și subregionale – Uniunea Europeană, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane, Liga Arabă, Asociația Statelor din Asia de Sud Est, Agenția Europeană pentru Spațiul Cosmic, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, OPEC, Comisia Dunării.
I. 4. Rolul organizațiilor internaționale în prevenirea și soluționarea conflictelor
Emergența organizațiilor non-guvernamentale internaționale pe scena dezvoltării este un fenomen logic, firesc, determinat de o varietate de cauze, cum ar fi: guvernele acționează sub tirania perspectivei viitoarelor alegeri și evită problemele pe termen lung care, deseori sunt mai profunde, atrase de beneficiul imediat, pe termen scurt; așa se explică uneori și intrările într-un ritm de criză; guvernarea de astăzi are ca principală caracteristică creșterea incapacității, ieșirea din uz; structurile sale erau conturate, în mod esențail, cu mai mult de un secol în urmă, în vederea asigurării necesităților unor societăți mai simple decât în prezent.
În prezent sunt necesare noi modele de gestiune la nivel național și mondial pentru a se ține seama de creșterea aspirațiilor individului. Descentralizarea puterii poate fi unul dintre mijloacele cele mai bune de demarginalizare a populației. Guvernele trebuie să găsească mijloace noi pentru ca cetățenii să poată participa la gestiunea treburilor publice și să aibă mai multă influență în chestiunile care țin de existența lor. Dacă nu se ia la timp această inițiativă, valul irezistibil al aspirațiilor populare se va lovi din plin de sistemele inflexibile și va semăna anarhie și haos. Soluția reprezintă tranziția democratică rapidă și întărirea instituțiilor societății deschise. Printre numeroasele măsuri, care trebuie să însoțească o asemenea tranziție, cele mai importante sunt: delegarea unei părți a puterii către administrațiile locale,
acordarea unei libertăți sporite mișcării asociative și organizațiilor non-guvernamentale . Pe fondul acestor realități și necesități s-au creat și funcționează în lume o mulțime de organizații private, fără scop lucrativ, asociații de voluntari, grupuri fără o formă precisă, care lucrează la scară mai mare sau mai mică pentru dezvoltarea economică socială, satisfacerea necesităților vitale ale unor categorii defavorizate de cetățeni, respectarea drepturilor omului, accesul unor populații și minorități la circuitul mondial de valori. Ele exprimă încrederea în grup și voința de a acționa împreună pentru a-l face eficient.
Organizațiile internaționale sunt entități de natură diversă, fiind atât non-guvernamentale cât și interguvernamentale, ele sunt înființate pentru a răspunde unor necesități de natură istorică, politică, culturală, economică etc, ce au apărut în diferite momente în cadrul sistemului internațional. Cu toate că există anumite trăsături comune, obiectivele, scopurile și atribuțiile acestora sunt diferite, ceea ce face ca abordarea lor să nu fie întru totul unitară.
Având ca și caracteristică fundamentală așezarea la temelia activității lor o serie de principii fundamentale, precum cel al nefolosirii forței sau amenințării cu forța, dreptul de autodeterminare, principiul respectării suveranității și independenței naționale, organizațiile internaționale oferă un teren practic de cooperare, de participare tot mai activă a tuturor statelor la soluționarea problemelor care depășesc cadrul interesului național.
Organizațiile internaționale, fiind un rezultat al evoluției societății omenești, al interedependenței relațiilor internaționale, pe de o parte, precum și o sinteză a experienței dobândite de către state în ceea ce privește procesul acestora de promovare a cooperării dintre ele, pe de altă parte, constituie o arenă în care se afirmă și se înfruntă principalele tendințe politice în lume.
Fără îndoială, rolul cel mai important în menținerea păcii și securității internaționale și dezvoltarea cooperării între popoare, îl deține Organizația Națiunilor Unite.
Deoarece este singura organizație globală cu vocație de securitate colectivă, Organizația Națiunilor Unite oferă membrilor săi o serie de avantaje, unul dintre acestea constituindu-l faptul că, fiind membre ale organizației, toate cele peste 190 de state au acceptat să își rezolve diferendele într-un mod pașnic, abordând cauzele conflictelor, respectând drepturile omului și totodată acționând în sensul justiției sociale și economice.
Organizația Națiunilor Unite are un grad mai înalt de legitimitate și autoritate morală decât au, de exemplu organizațiile regionale, iar aceasta datorită vocației universale a organizației și a faptului că fiecare regiune a globului este reprezentată în mod corespunzător în forumul colectiv de luare a deciziei, ce stabilește măsuri pentru fiecare misiune în parte, prin intermediul Adunării Generale, Organizația Națiunilor Unite asigură un forum democratic în cadrul căruia toate statele membre au un cuvânt de spus.
Totodată, aceasta organizație posedă cel mai extins sistem de soluționare al conflictelor printr-o gamă largă de organisme: Secretarul General, Curtea Internațională de Justiție, Consiliul de Securitate și o gamă largă de metode de la diplomație preventivă și construcție a păcii până la impunerea păcii prin mijloace militare. Mecanismele utilizate de organizație pentru soluționarea pașnică a conflictelor presupun folosirea a trei abordări, fiecare dintre acestea având corespondent în cadrul structurii organizatorice a Organizația Națiunilor Unite.
Prima abordare este una bazată pe interese, iar bunele oficii ale Secretarului General și ale reprezentanților și trimișilor săi corespund acestei abordări. Cea de-a doua este una bazată pe drepturi individuale și colective a cărei corespondență se regăsește în funcțiile juridice ale Curții Internaționale de Justiție și în mecanismele privind drepturile omului specifice Organizația Națiunilor Unite. Ultima abordare, cea bazată pe exercitarea puterii este reprezentată de Consiliul de Securitate și instrumentele promovate de acesta în soluționarea conflictelor în baza prevederilor Capitolului VII din Carta ONU.
Organizația Națiunilor Unite, are o putere imensă și asta datorită rezoluțiilor Consiliului de Securitate, acesta având obligația și capacitatea legală de a impune respectarea rezoluțiilor.
CAPITOLUL II
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA ORGANIZAȚIILOR
NON-GUVERNAMENTALE
Organizațiilor non-guvernamentale sunt organizații din sfera societății civile care își propun găsirea unor soluții pentru problemele societății, edificând astfel o societate democratică. Desigur există mai multe organizații precum partidele politice, sindicatele, care fac parte din cel de al treilea sector, dar care își propun scopuri politice. Organizațiile non-guvernamentale cunosc variate forme organizaționale de la mici inițiative locale, societăți bazate pe beneficii reciproce, spre grupuri mai active. Toate aceste forme organizaționale au unele caracteristici comune. Caracteristica principală a acestora este faptul că ele sunt independente față de stat. Ceea ce le deosebește de celelalte structuri asociative este caracterul non-profit al acestora axat pe beneficiul public și nu pe cel privat.
II.1. Conceptul de organizație non-guvernamentală
Spre deosebire de organizațiile interguvernamentale, organizațiile internaționale non-guvernamentale (ONG) sunt grupuri private formate din persoane fizice și morale aparținând unor țări diferite și care se grupează pentru a urmări anumite obiective. Aceste organizații non-guvernamentale sunt considerate organizații non-profit.
Organizațiile non-guvernamentale sunt structuri instituționalizate de natură privată ce pot activa fie ca grupuri informale, fie ca persoane juridice și care sunt independente în raport cu orice autoritate publică. Ele nu urmăresc nici accesul la puterea politică și nici obținerea de profit.
Procentual, 72% dintre organizațiile non-guvernamentale au sediul în Europa și America iar 79% dintre activitățile acestor organizații au loc în restul lumii.
Organizațiile non-guvernamentale trebuie să îndeplinească următoarele criterii:
să funcționeze ca entitate structurată – pot face dovada unei anumite structuri organizaționale instituționalizate (există mecanisme interne de decizie, elaborează și respectă propriile reguli de funcționare, proceduri, în activitatea pe care o desfășoară, etc.). Reuniuni ad-hoc, temporare și informale ale unui grup de persoane, nu sunt considerate ca fiind
organizații;
să fie de natură privată –sunt instituțional separate de autoritățile publice (fapt care nu exclude finanțarea din bugetul public), fiind constituite pe baza exercitării drepturilor la libera inițiativă și libera asociere;
să respecte criteriul nondistribuției profitului – pot genera venituri, respectiv obține “profit” din activitățile lor, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci sunt folosite doar pentru atingerea obiectivelor declarate;
să se auto-guverneze –au capacitatea de a-și asuma decizii privind funcționarea internă sau relațiile cu alte instituții în mod independent, iar structurile de conducere nu sunt dominate de reprezentanții autorităților publice;
să fie conduse în regim de voluntariat – organizațiile se bazează, în general, pe activități voluntare în procesul de conducere sau în acțiunile pe care le desfășoară (fapt care nu exclude posibilitatea angajării de personal);
să fie de interes public – servesc unor scopuri de interes public sau contribuie la binele public.
Meritul de a fi efectuat prima cercetare empirică, multinațională și comparativă asupra sectorului nonprofit revine Universității Johns Hopkins, din Statele Unite ale Americii. Prima fază a acestui proiect, inițiat în anul 1990, a cuprins douăsprezece țări – S.U.A., Marea Britanie, Franța, Germania, Italia, Ungaria, Japonia, Brazilia, Ghana, Egipt, Thailanda și India – și s-a încheiat în anul 1995, iar cea de-a doua fază s-a încheiat în anul 1999 și a inclus și România. Potrivit cercetătorilor implicați în elaborarea acestui proiect și anume Lester M. Salamon și Helmut K. Anheler, o organizație, pentru a fi considerată ca aparținând sectorului nonprofit, trebuie să îndeplinească, în principal, următoarele caracteristici:
să fie formal constituită – organizația trebuie să facă dovada unei anumite capabilități organizațional – instituționale, precum și anumitor reguli de funcționare, trebuie să organizeze regulat întâlniri, să elaboreze și să respecte anumite proceduri în activitatea pe care o desfășoară . Înscrierea organizației ca persoană juridică nu este imperativă pentru respectarea acestui criteriu;
să fie privată – organizația trebuie să fie instituțional separată de administrația publică, aceasta nu exclude primirea de fonduri de la bugetul statului. Sunt considerate private și organizațiile în ale căror structuri de conducere sunt prezenți reprezentanți ai administrației publice;
să respecte criteriul nondistribuției profitului – organizația poate genera profituri din activitățile sale, dar acestea nu pot fi distribuite membrilor sau organelor de conducere, ci doar pot fi folosite pentru atingerea obiectivelor declarate;
să fie autonomă – organizația trebuie să își stabilească obiective, proceduri interne proprii de control asupra activității desfășurate iar în același timp, activitatea organizației nu trebuie să se subordoneze nici unei alte instituții publice sau private;
să fie voluntară – organizația trebuie să promoveze voluntariatul și să se bazeze pe acțiuni voluntare în activitatea pe care o desfășoară. Atributul "voluntar" are două sensuri diferite, în mare măsură corelabile , pe de o parte, organizația este voluntară dacă recrutează, instruiește și implică voluntari în activitățile ei. Prin activitate voluntară ințelegem și neretribuirea membrilor consiliului de administrație și a staff-ului organizației. Organizația este voluntară dacă își recrutează membri numai pe baza unei opțiuni voluntare, individuale, unele organizații condiționează anumite servicii, dobândirea unui anumit statut sau, în unele cazuri, exercitarea unei profesii de înscriere prealabilă în organizațiile respective. Acele organizații care au înscrise astfel de prevederi în statut nu sunt considerate voluntare și, ca atare, nu pot fi incluse în sectorul nonprofit;
să fie nemisionară – organizația trebuie să nu aibă ca scop prozelitismul. Organizațiile cu caracter religios, dar care și-au definit alte scopuri (protecția socială, caritabilă) sunt incluse în sectorul nonprofit;
să fie apolitică – organizația nu trebuie să fie implicată direct în promovarea sau susținerea candidaților pentru alegeri locale, parlamentare, prezidențiale dar poate desfășura activități specifice (lobby, advocacy) cu scopul influențării politicii publice .
O organizație non-guvernamentală reprezintă acea organizație ce nu se află sub tutela guvernului (serviciu public sau forță armată) și nu aparține nici mediului de afaceri.
Activitatea organizațiilor non-guvernamentale se desfășoară, în primul rând, în cadrul statelor, dar îmbracă, totodată, și o dimensiune transnațională, atât prin legăturile pe care le stabilesc cu grupările naționale analoage, cât și prin interferența lor cu alte societăți/organizații statale.Totodată, organizațiile non-guvernamentale se înscriu într-un cadru internațional mai clasic și prin dezvoltarea de relații cu organizații interguvernamentale.
O expresie generică pentru definirea organizațiilor non-guvernamentale este termenul de nonprofit, atribut des folosit, mai ales în SUA, în sintagma “organizații nonprofit ”. De menționat că atributul «nonprofit» , în acest caz nu trebuie înteles la modul absolut ca fiind absența profitului. Spre deosebire de societățile comerciale, organizațiile non-guvernamentale obțin, de obicei, cea mai mare parte a veniturilor prin sponsorizări, donații sau finanțări nerambursabile (granturi) și mai rar prin activități economice cu caracter profitabil. În oricare dintre situații, “nonprofit” nu înseamnă faptul că, la sfârșitul anului fiscal, organizația nu are voie să mai aibă bani în cont, ci faptul că suma respectivă nu va fi folosită pentru uzul personal al uneia sau mai multor persoane fizice asociate organizației (cum se întâmplă în cazul profitului comercial transformat în dividente pentru patroni sau asociați), ci este destinată desfășurării de activități sau programe pentru atingerea scopului generic al organziației.
Unele organizații non-guvernamentale sunt foarte cunoscute, activitatea lor fiind publică sau puternic mediatizată (de exemplu – Amnesty International, Greenpeace sau Medecins du monde), iar altele sunt mai discrete și se raportează la acțiuni mai specializate din domeniile științific sau sportiv.
Una din cele mai cunoscute este Greenpeace – o organizație non-guvernamentală, non-profit, prezentă în 41 de țări din Europa, America de Nord și Sud, Asia și Pacific. Povestea Greenpeace a început în 1971 în Vancouver, Canada, unde mai mulți oameni și-au propus să iasă în larg cu un cuter pescăresc pentru a protesta împotriva testelor atomice americane.
“Let’s make it a green peace” (“să facem pace verde”, în trad.) a fost motoul primilor membri ai organizației ecologiste, care au reușit să oprească, în același an, experimentele nucleare. În 1972 a avut loc prima acțiune împotriva testelor nucleare franceze, în apele Pacificului de Nord. Francezii s-au lăsat mai greu de înduplecat, astfel că ecologiștii nu au reușit decât trei ani mai târziu să pună capăt acestor acțiuni din Pacific. În 1975, activiștii Greenpeace au organizat primele acțiuni împotriva vânătorii de balene. Mai mulți membri ai organizației s-au interpus între harpoanele vânătorilor și balene. După nouă ani, a intrat în vigoare o interdicție internațională împotriva vânătorii de balene. Ecouri ale eforturilor acestor oameni care se luptau cu semenii lor pentru a proteja Planeta fac înconjurul lumii, astfel că “pe la mijlocul anilor ’70 un vraci indian din tribul Cree a acordat Greenpeace titlul de onoare «Rainbow Warriors» («Luptătorii curcubeului», în trad.). vraciul s-a ghidat după o profeție a unei indience Cree numită Eyes of Fire («Ochi de Foc»), care a spus că «atunci când Pământul este bolnav și se stinge, se vor strânge oameni din toate colțurile Planetei pentru a-l salva de la poluare și de la distrugere. Aceștia vor fi luptătorii curcubeului»“.
Greenpeace este prezentă și în România din anul 2002, atunci când Greenpeace Austria a devenit birou regional, sub denumirea de „Greenpeace CEE” („Greenpeace Europa Centrală și de Est”), cu sediul în Viena, și a hotărât să se implice în rezolvarea problemelor de mediu din această regiune. Prima campanie a organizației a fost „Clean Water Tour 2002” – „Turul Apă Curată 2002”,care s-a desfășurat în România, Ungaria, Slovacia și Austria, țările care fac parte din ”Greenpeace CEE”. Pentru a-și păstra independența, Greenpeace nu acceptă donații de la guverne sau companii, ci se bazează doar pe contribuții de la persoane fizice și granturi de la fundații. Ca organizație internațională, se concentrează asupra celor mai mari pericole la adresa biodiversității și mediului planetei.
Greenpeace există pentru a-i demasca pe cei care prin activitățile lor afectează mediul înconjurător și pentru a atrage atenția guvernelor și corporațiilor atunci când acestea nu reușesc să își îndeplinească mandatul de a proteja mediul și viitorul planetei. În realizarea misiunii propuse, nu au aliați sau dușmani permanenți. Promovează dezbaterile deschise, informate despre alegerile societății în ceea ce privește problema mediului. Se folosesc de documentare, lobby și diplomație pentru a-si atinge scopurile, precum și de conflicte non-violente, mediatizate pentru a face să crească nivelul și calitatea dezbaterii publice.
Greenpeace consideră că efortul de a conserva viitorul planetei noastre nu se referă doar la ei. Este vorba și despre cei care ii ajută. Greenpeace vorbește în numele a 2,8 milioane de suporteri din întreaga lume și încurajează multe alte milioane să acționeze în fiecare zi.
O altă organizație foarte cunoscută este Amnesty International (frecvent cunoscută doar sub numele de Amnesty sau AI) este o organizație non-guvernamentală internațională care are țelul de a promova drepturile omului, mai ales cele menționate în Declarație Universală a Drepturilor Omului al ONU. Amnesty International a fost fondată în 1961 de avocatul britanic Peter Benenson și un Quaker numit Eric Baker. Organizația a primit premiul Nobel pentru pace în 1977. Amnesty International este guvernată de un Consiliu Internațional Executiv, compus de opt membri care sunt aleși pentru un termen de doi ani de Ședința Internațională de Consiliu a organizației. Acest consiliu este compus de delegațiile naționale Amnesty, care au fiecare, la rândul lor, un bord director. Consiliul Internațional Executiv are un Secretar-General și un Secretariat Internațional, situat în Londra, Regatul Unit. Amnesty este finanțată aproape în totalitate de abonamente și donații de la membrii săi din toate părțile lumii. În afară de directori, cei 200 de cercetători de la Secretariatul Internațional de la Londra și diverși coordonatori și organizatori din filialele naționale, majoritatea din membri, coordonatorii și activiștii organizației sunt voluntari. Amnesty International nu acceptă donații de la guverne sau organizații guvernamentale, fiind organizație apolitică și nepartizană.
Médecins du Monde este una din marile organizații umanitare care intervin peste tot în lume în perioada de criză dar nu numai, pentru a ajuta, mai ales din punct de vedere sanitar, persoanele cele mai vulnerabile. Se diferențiază de alte mari organizații umanitare prin faptul că realizează că și în țări dezvoltate, așa cum este Franța, sunt și persoane vulnerabile, fără posibilități și care au nevoie de ajutor. Așa că, pe lângă misiunile internaționale, în peste 50 de țări, organizația are și o celulă în Franța.
În prezent, asistăm la o adevărată emergență a organizațiilor non-guvernamentale pe scena dezvoltării.
Aceste organizații au o dublă perspectivă, atât internă, în sensul că, în comparație cu statele, ele nu beneficiază de nici o personalitate juridică internațională, exercită activitățile lor sub imperiul dreptului național al statului unde se află sediul organizației și se consideră a fi o asociație dotată cu personalitate morală de drept privat și internațională , în sensul că ele se situează în continuarea organizațiilor internaționale guvernamentale.
II.2. Organizațiile non-guvernamentale în România
Din punct de vedere juridic, în România, organizațiile non-guvernementale pot exista sub trei forme: asociație, fundație, federație. În ceea ce privește denumirile comerciale, în practică se întâlnesc o largă varietate de denumiri: club, comitet, societate, confederație, etc.
În România, cel mai adesea, organizațiile non-guvernamentale funcționează ca persoane juridice distincte, dar, în raport cu cadrul juridic și practica din România, ca și din majoritatea țărilor lumii, funcționarea lor este posibilă și fără ca ele să aibe personalitate juridică, caz în care responsabilitatea juridică a acțiunilor realizate se răsfrânge în mod personal asupra membrilor.
În România, în Legea nr. 246/2005 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, se precizează că “organizațiile non-guvernamentale sunt persoane juridice constituite de persoane fizice sau persoane juridice care urmăresc desfășurarea unor activități în interes general sau în interesul unor colectivități locale ori, după caz, în interesul lor personal, nepatrimonial”.
În România, persoanele fizice au posibilitatea de a redirecționa 2 % din impozitul pe venit către organizațiile non-guvernamentale . Un studiu realizat în anul 2010 arată că doar 60 % dintre cei care realizează venituri știu despre această posibilitate. Iar, din cei care sunt informați cu această posibilitate, doar ceva mai mult de jumătate au și acționat concret în acest sens, în 2009 suma donată în total fiind de 117,3 milioane de lei. În topul beneficiarilor se află biserica sau fundațiile bisericești, care au beneficiat de fonduri din partea a 29 % din cei care au redirecționat (34 de milioane de lei adică 29 %). La o distanță considerabilă se situează SMURD (10%), Salvați copiii (9 %), Copii în dificultate (6 %) și Crucea Roșie (aproximativ 6 %). De asemenea, aproximativ 8 % dintre persoane au redirecționat 2 % din impozitul pe venit către diverse școli sau fundații care sprijină educația sau cultura. În anul 2008 suma donată prin redirecționarea a 2 % din impozitul pe venit a fost de 48 de milioane lei. În anul 2011, suma donată a fost de peste 27 de milioane de euro, 1.648.313 de contribuabili au redirecționat 2% din impozitul pe venit, de peste zece ori mai mulți decât în 2005, când doar 145.000 de persoane au profitat de această oportunitate. În baza OG 26/2000, recunoașterea statutului de utilitate publică conferă asociației sau fundației o serie de obligații și drepturi, printre care dreptul de a i se atribui în folosință gratuită bunuri proprietate publică, dreptul preferențial la resurse provenite din bugetul de stat și din bugetele locale, obligația de a menține cel puțin nivelul activității și performanțele care au determinat recunoașterea.
În România la ora actuală sunt înregistrate peste 62.000 de organizații iar 89.450 de români lucrează cu acte în regulă în cadrul organizațiileor non-guvernamentale.
Dintre cele mai cunoscute organizații non-guvernamentale din țara noastră, amintim:
în sfera politică – Alianța Civică (AC), Asociația Pro Democrația (APD) , Societatea Academică Română (SAR), Grupul pentru Dialog Social (GDS) , Grupul de Investigații Politice (GIP), Fundația Societatea Civilă (FSC), Transparency Internațional România, Centrul de Resurse Juridice (CRJ), Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile (FDSC), Institutul pentru Politici Publice (IPP), Miliția Spirituală (MS), Centrul de Studii în Idei Politice(CeSIP), Asociația Pentru Suceava, Alianta Civică Democratică a Romilor (ACRR), Funky Citizens, Asociația EPAS, Centrul de Resurse pentru Participare Publică (CeRe), Centras, Centrul Rațiu pentru Democrație;
în cultură – Academia Civică, Centrul de Excelență Academică, Asociația Secular-Umanistă din România (ASUR) · Asociația Solidaritate pentru Libertatea de Conștiință, Asociația Erudio, Grupul h.arta, Asociația Transcena;
în presă – ActiveWatch;
drepturi cetățenești – Alianța Antidiscriminare a Tuturor Tăticilor (TATA), Asociația Română pentru Custodie Comună (ARPCC), Fundația Societatea Civilă, Asociația Mame pentru Mame, Centrul de Asistență pentru Organizații Non-guvernamentale (CENTRAS), Centrul de Resurse pentru Participare Publică (Ce–Re), Asociația Consumatorilor de Media (ACM), Asociația ACCEPT, Asociația pentru Tehnologie și Internet (ApT.I), Societatea de Analize Feministe AnA (ANASAF), Asociația FRONT, Centrul Parteneriat pentru Egalitate (CPE), E-Romnja, Roma Education Fund Romania (REF);
drepturile omului – APADOR-CH, Liga Apărării Drepturilor Omului (LADO), Freedom House România (FHR), Centrul Euroregional pentru Inițiative Publice (ECPI), Centrul FILIA, Asociația pentru Libertate și Egalitate de Gen (ALEG), Centru feminist Sofia Nadejde (CFSN), Centrul de Acțiune pentru Egalitate și Drepturile Omului (ACTEDO), Asociația Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului (GRADO), Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului (MCA);
economie – Centrul de Resurse pentru Inițiative Etice și Solidare (CRIES);
caritate – World Vision, Hospice Casa Speranței, SOS Satele Copiilor, Salvați Copiii, Copii în dificultate, Asociația Ajută Oamenii Prahova, Fundația Soros România, D3 Generații, Concordia;
profesionale – Asociația Română de Comunicații Audiovizuale (ARCA), Asociația Jurnaliștilor din România (AJR), Convenția Organizațiilor Media (COM), Clubul Român de Presă (CRP), Federația Română a Jurnaliștilor MediaSind (MediaSind), Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI), Institutul Român de Training (IRT), Asociația Patronală a Editorilor Locali (APEL), Expert Forum, Europuls, Societatea pentru Justiție (SoJust), Institutul Aspen România, Centrul Român de Politici Europene, Centrul de Cercetări Avansate în Management și Etică Aplicată (CARMAE);
mediu – Salvați Delta, Mai Mult Verde, Asociția EcoAssist, Grupul pentru Educație și Ecologie Argeș (GEEA), Asociația Ecotim;
Educație – AIESEC, AEGEE, Asociația Noi și Ceilalți (ANSC), Centrul pentru Educație și Dezvoltare Socială (CEDS), Asociația Expediție în Cultură (EIC), Centrul Educatia 2000+, Edusfera;
Sănătate – UNOPA,Asociația Română Anti-SIDA, Population Services Internațional România (PSI), Fundația Alături de Voi, Societatea pentru Educație Contraceptivă și Sexuală;
civic/social -Agenția Împreună, Ecopolis, Fundația PACT, Fundația Tineri pentru Tineri (TpT), Asociația pentru Promovarea Interculturalității și Asistență Socială, Asociația Pas Alternativ, Asociația pentru Educație Politică;
umanitar – Crucea Roșie Română, Asociația MAME, Asociația Româno ButiQ, Asociația Anais.
Cu rare excepții, organizațiile non-guvernamentale acționează într -un mod nepartizan din punct de vedere politic. Chiar dacă acest comportament organizațional nu este impus de lege, el este recomandat de principiile de bună practică. Acest fapt nu semnifică însă, că la un moment dat, una sau mai multe organizații, nu pot să adopte o anumită poziție într-o anumită conjunctură sau legat de o anumită problemă specifică. Un atare comportament se manifestă vizibil în special legat de procesul de elaborare și implementare de politici publice. Atâta vreme cât poziția adoptată are un caracter temporar, orientarea “politică” a organizației (dacă ea există) putând să alterneze în funcție de dinamica schimbărilor în comunitate și, deci, nu constituie o caracteristică pe termen lung, se poate considera ca, în general, demersul este nepartizan din punct de vedere politic.
De fapt, atributul de “non – guvernamental” , deși exprimă o trasătură importantă a sectorului asociativ, nu este suficient pentru separarea organizațiilor la care se face referire din multimea instituțiilor cărora le corespunde această caracteristică. În ultimă instanță și societățile comerciale și sindicatele, deși nu sunt subordonate ierarhic guvernului, nu sunt considerate organizații non-guvernamentale . Ele, însă fac parte, împreună cu organizațiile non-guvernamentale , dintr-o categorie mai largă de instituții, reunite sub denumirea de organizații ale societății civile. Din această perspectivă, ceea ce distinge organizațiile non-guvernamentale de societățile comerciale este faptul că cele dintâi nu au ca scop principal obținerea de profit.
Clasificarea folosită în România pentru organizații non-guvernamentale este cea elaborată de Johns Hopkins University din SUA, acceptată și folosită la ora actuală de cercetători și practicieni din întreaga lume: ICNPO –International Classification of Nonprofit Organizations.
În țara noastră, cele mai multe organizații activează în domeniul social, în educație și în dezvoltare comunitară.
În peste 60% din organizațiile non-guvernamentale din România se lucrează voluntar și mai mult de trei sferturi (77%) dintre angajații din organizațiile non-guvernamentale au câștigat sub echivalentul salariului mediu net pe economie în 2012. Cu toate acestea, aproape 40% au făcut angajări anul trecut, ceea ce înseamnă că deși salariile nu sunt la nivelul celor din marile corporații, mediul nonprofit este o alternativă sigură pentru o carieră de lungă durată. De exemplu, într-un studiu realizat anul acesta în organizațiile non-guvernamentale din SUA, se arată că motivele pentru care oamenii preferă să lucreze în mediul nonprofit sunt programul flexibil, accesul la traininguri și posibilitatea de a se dezvolta personal. Nu este de mirare, așadar, că peste 50% dintre angajații din organizațiile non-guvernamentale din România sunt femei. Cele mai multe organizații non-guvernamentale publică anunțurile de angajare pe site-urile proprii, pe paginile de Facebook sau în grupuri online de discuții.
II.3. Rolul organizațiilor non-guvernamentale în societate
Diferențe foarte mari există și în ceea ce privește organizațiile non-guvernamentale, datorită numărului lor mare și a diversității deosebite, este mult mai dificil să fie caracterizate și clasificate decât organizațiile interguvernamentale. Uniunea Asociațiilor Internaționale caracterizează 10% dintre organizațiile internaționale non-guvernamentale ca având vocație mondială, în timp ce celelalte 90% sunt caracterizate ca având vocație intercontinentală sau regională.
Organizațiile non-guvernamentale sunt organizații din sfera societății civile care își propun găsirea unor soluții pentru problemele societății, edificând astfel o societate democratică. Desigur există mai multe organizații precum partidele politice, sindicatele, care fac parte din cel de al treilea sector, dar care își propun scopuri politice.
Ele cunosc variate forme organizaționale de la mici inițiative locale, societăți bazate pe beneficii reciproce, spre grupuri mai active. Toate aceste forme organizaționale au unele caracteristici comune. Caracteristica principală a acestora este faptul că ele sunt independente față de stat. Ceea ce le deosebește de celelalte structuri asociative este caracterul non-profit al acestora axat pe beneficiul public și nu pe cel privat. Pentru organizațiile non-guvernamentale se utilizeaza o terminologie specifică: organizații non-guvernamentale (O.N.G.); organizații voluntare particulare; organizații non-profit; asociații secundare (de rudenie, etnice și cetățenie); asociații voluntare; grupuri de presiune.
Când ne referim la sistemul internațional includem toți acei factori care influențează sau încearcă să influențeze comportamentul guvernelor. Acei factori sunt reprezentați de organizațiile internaționale guvernamentale, organizațiile internaționale nonguvernamentale, corporațiile multinaționale, mass-media, opinia publică, etc. În ultimii 30 de ani a fost inițiat studiul sistemului nonguvernamental, însă datorită lipsei de date și statistici oficiale referitoare la existența organizațiilor non-guvernamentale creează o disproporție între aria de cuprindere a acestui domeniu și informațiile disponibile asupra lui. Astfel, evenimentele petrecute în societatea internațională le succeed celor care au avut loc în societățile naționale care le compun. Viața socială intensă și complicată au condus la o multiplicare semnificativă a reglementărilor internaționale care privesc relațiile interstatale în domeniul economic și în domeniul social, și care afectează viața cotidiană a fiecărui individ.
Modificările permanente ce apar în mediu, generând în consecință noi nevoi sociale sau agravarea celor existente deja, impun o continuă evaluare și reorientare a activităților
principalilor actori ai comunității către prioritățile momentului.
Organizațiile non-guvernamentale sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în ceea ce privește modul și direcțiile lor de acțiune. Această mobilitate reprezintă condiția lor de supraviețuire, atâta vreme cât funcționarea lor este dependentă de o corectă identificare a nevoilor în comunitate și de atragerea resurselor necesare pentru abordarea acestor nevoi.
Ele reprezintă un “barometru”al comunității iar dinamicitatea lor este relevantă în ceea ce privește capacitatea comunității de a reacționa rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse de care administrația publică nu dispune. În același timp, analiza direcțiilor de acțiune ale organizațiilor ar putea da administrației publice semnale relevante privitoare la problemele pe care în viitorul apropiat va trebui să le abordeze. Organizațiile non-guvernamentale pot juca un rol fundamental în identificarea unor probleme ce ar putea fi trecute cu vederea de către autoritățile publice, iar prin utilizarea resurselor umane proprii, a datelor locale și a capacității lor organizatorice, ele pot monitoriza activitatea agențiilor publice și le pot sprijini în realizarea obiectivelor lor. Adeseori, organizațiile non-guvernamentale pot acoperi anumite nevoi ale comunității, mai bine și mai ieftin decât o poate face sectorul public (exemple frecvente sunt oferite în domeniile asistenței grupurilor vulnerabile sau al managementului unor instituții de asistență medicală).
Căile prin care sectorul non-guvernamental poate influența dezvoltarea comunității încurajând instituțiile publice să adopte soluții elaborate și folosite cu succes în cadrul sectorului, educând și sensibilizând publicul în privința drepturilor prevăzute de cadrul legislativ, participând la adaptarea programelor guvernamentale la nevoile publice, exprimând punctul de vedere al opiniei publice și punând în valoare experiențele locale, colaborând cu instituțiile publice, influențând politicile de dezvoltare locală a instituțiilor naționale și internaționale sau ajutând administrația publică și finanțatorii să elaboreze o strategie de dezvoltare mai eficientă, prin întărirea instituțiilor, creșterea calificăriii profesionale a personalului, instruirea acestuia și întărirea capacității sale manageriale.
Într-o societate democratică, organizațiile non-guvernamentale au rolul de a răspunde unora dintre nevoile comunității care nu sunt acoperite în totalitate de alte tipuri de instituții (administrație publică, mediu de afaceri) și de a oferi posibilitatea unei participări cât mai largi a cetățenilor la decizia publică.
Organizațiile non-guvernamentale sunt active în orice domeniu în care se manifestă nevoia societății: educație, știință, cercetare, cultură, protecție socială, minorități, drepturile omului, protecția mediului, protecția copilului, etc.
În acest sens, organizațiile non-guvernamentale îsi pot asuma diverse funcții, cum ar fi intermedierea relației dintre cetățeni și autorități, facilitarea integrării sociale și politice a cetățenilor (organizațiile reprezintă un cadru de participare civică), furnizarea de bunuri și servicii publice sau reprezentarea intereselor de grup în societate.
Pentru a fi eficient, organizația non-guvernamentală ar trebui să fie capabilă să își administreze relațiile din interior și din exterior. Acesta este un aspect legat de interacțiunea necesară care trebuie să existe între organizație și mediul său pentru a se asigura că reacționează în mod adecvat la factorii și evenimentele sociale, politice, ecologice, economice sau de altă natură din jur. Este deasemenea esențial din punct de vedere al strategiei organizației să se stabilească relațiile de colaborare și de sprijin. Aceste relații se bazează pe faptul că organizația devine cunoscută în comunități importante și că își stabilește o imagine și un portofoliu al performanțelor care ilustrează realizările sale. Organizația trebuie să se facă cunoscută cât de mult posibil, în afara grupului de colaboratori și să prezinte publicului un profil competent.
Aceste relații vor permite întărirea și lărgirea impactului prin stabilirea de parteneriate și colaborări cu administrația locală sau centrală sau alte agenții și organizațiile non-guvernamentale active în același domeniu și arie geografică.
Prima relație a organizației este cea stabilită cu comunitatea sau beneficiarii pe care îi deservește, fie ca o apărătoare a drepturilor acesteia, fie prin prestarea de servicii sau în amândouă ipostazele. Cu aceștia, organizația non-guvernamentală trebuie să mențină relații de parteneriat dacă aceasta servește scopurilor sale, ca organizație. Organizația va fi mai eficientă dacă va fi cunoscută ca fiind implicată fizic și emoțional în comunitate și accesibilă acesteia în special când beneficiarii sunt în mediul rural sau izolați, este necesar ca organizația să fie deschisă, accesibilă acelei comunități și situată în interiorul ei.
Organizația non-guvernamentală va stabili contacte cu agențiile guvernamentale și își va întări reputația în relațiile cu aceștia. Ea trebuie să își integreze activitățile sale unei planificări sectoriale, la nivel regional sau local dar și să stabilească relații de lucru cu acei membri ai administrației care iau decizii privitoare la organizațiile non-guvernamentale ca și despre comunitatea pe care aceasta o reprezintă.
Arena organizațiilor non-guvernamentale este o altă comunitate în care organizația dorește să își stabileasca relații de colaborare în vederea promovării unor proiecte și coalitii în domeniu și pentru participarea în rețelele de lobby și de advocacy. Câteva dintre aceste colaborări pot căpăta forme de parteneriat în vederea realizării unor programe/proiecte.
CAPITOLUL III
COOPERAREA ORGANIZAȚIILOR
NON-GUVERNAMENTALE CU ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE
Principiul care stă la baza soluționării într-un mod pașnic al conflictelor dintre state este rezultatul unei îndelungi evoluții istorice a relațiilor dintre state și totodată al dezvoltării și perfecționării continue a instituțiilor și a normelor de drept internațional.
O dată cu înființarea Ligii Națiunilor, s-au reglementat o serie de instrumente juridice internaționale, care au dus în cele din urmă la principul nerecurgerii la forță și la amenințarea cu forța, având caracter de normă imperativă. Primele încercări de scoatere a războiului în afara legii au fost în perioada interbelică, într-o formă incipentă, principiul neagresiunii prin mijloace pașnice de rezolvarea a neînțelegerilor dintre state.
III.1. Mijloace de soluționare pașnică a conflictelor dintre state
În articolul 2, paragraful 3 și 4, Carta ONU ne prezintă aceste principii ca fiind fundamentale pentru dreptul internațional, iar rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor fiind singura admisă de dreptul internațional public.
Mijloacele pașnice de soluționare a conflictelor internaționale se pot împărți în două mari categorii, și anume: mijloace diplomatice și mijloace jurisdicționale. Din categoria mijloacelor diplomatice fac parte negocierea; bunele oficii; medierea; ancheta internațională și concilierea internațională, iar din categoria mijloacelor jurisdicționale fac parte arbitrajul internațional și justiția internațională. Dintre toate aceste mijloace, numai negocierile se pot desfășura direct între statele aflate în conflict, celelalte mijloace necesită intervenția unui terț care poate fi ori un stat, ori o organizație internațională ori o personalitate oficială.
Organizațiile non-guvernamentale sunt cea mai clară manifestare a ceea ce s-a numit "societatea civilă", adică sfera în care mișcările sociale se auto-organizează în jurul unor obiective, criterii și interese tematice. Organizațiile non-guvernamentale au adus un plus de cunoaștere și de informare în cadrul proceselor de luare a deciziilor, au adus în discuția Națiunilor Unite noi probleme și subiecte pentru care au propus și soluții viabile in zonele ce constituiau principalii actori sociali; și-au adus contribuția la realizarea consensului social în vederea rezolvării problemelor aflate pe agenda globală, termenii buni ai acestei colaborări bucurându-se de o apreciere deosebită din partea reprezentanților Organizației Națiunilor Unite.
Negocierea este un mijloc diplomatic, totodată unul dintre cele mai vechi și mai utilizate moduri de soluționare pașnică a diferendelor dintre state. Nu necesită intervenția unui terț deoarece este vorba despre tratative care se desfășoară între statele aflate în conflict în vederea ajungerii la o înțelegere pentru încheierea diferendului. Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele aflate în conflict de către un terț care poate fi un stat sau o organizație internațională. Poate fi din propria inițiativă sau la cererea părților, iar scopul primordial este acela de a convinge statele aflate în litigii să își rezolve problemele pe calea negocierilor diplomatice. Putem spune că funcțiile și trăsăturile acestora sunt similare cu cele ale negocierilor, bunele oficii urmărind doar începerea sau reluarea negocierilor, încheiându-se în momentul în care părțile se așează la masa tratativelor.
Un alt mijloc diplomatic de soluționare pașnică a diferendelor dintre state îl reprezintă medierea care înseamnă participarea activă a terțului în negocieri, acesta putând să ofere propuneri și de asemenea sfaturi în vederea soluționării pașnice a conflictului.
În ancheta internațională, terțul este constituit din comisii de anchetă care se alcătuiește pe baza unui acord între părțile aflate în conflict, acestea din urmă fiind obligate să ofere orice informație necesară activității comisiei de anchetă. În final, comisia internațională de anchetă își finalizează acțiunea printr-un raport-concluzii adoptate cu majoritatea voturilor membrilor, raport prezentat părților aflate în diferend, care pot să țină sau să nu țină seama de concluziile comisiei.
Concilierea internațională este o combinație între mediere și anchetă deoarece conține anumite elemente care se găsesc la acestea două. Trăsătura proprie a concilierii este reprezentată de investigarea cauzelor disputei, realizată de către un organ independent și nu de către un terț care acționeză ca mediator. Între părțile aflate în diferend și acest organism independent trebuie să existe o strânsă legătură deoarece cel din urmă formulează propuneri asupra cărora părțile trebuie să se pronunțe.
Cea de-a doua categorie de mijloace folosite în soluționarea pașnică a conflictelor internaționale sunt mijloacele jurisdicționale care au în componența lor diferite instrumente.
Primul dintre acestea îl reprezintă arbitrajul internațional, iar recurgerea la acest mijloc presupune ca două state aflate în litigiu să confere unui organ terț, judecători, instanță ad-hoc, desemnată de comun acord, competența pentru a soluționa conflictul. Arbitrajul internațional are un caracter judiciar, deoarece necesită existența unui organ arbitral care trebuie să pronunțe o hotărâre judecătorească obligatorie conform principiului pacta sunt servanda (acordurile trebuie respectate); un caracter consensual, acordul părților fiind absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj; caracter limitat și un caracter suplu, procedurile stabilindu-se pe baza unor reguli simple care depind de regulile compromisului și de calitatea arbitrilor. După cel de-al doilea război mondial, arbitrajul internațional și-a restrâns sfera și domeniile de aplicare. Totuși anumite probleme referitoare la arbitraj au început în acea perioadă să intre în Comisia de drept internațional a ONU, care în 1953 și 1958 a întocmit două proiecte succesive care să prevadă principiile referitoare la obligația de a recurge la arbitraj, constituirea și competențele tribunalului ad-hoc, sistemul probator și procedura organelor arbitrale. Unele dispoziții din proiect au fost însă criticate de un mare număr de state, astfel că în 1958 s-a emis doar un „Model de reguli asupra procedurii arbitrale” adoptat prin Rezoluția Adunării generale 1262 (XIII), orientativ pentru statele interesate.
Cel de-al doilea mijloc jurisdicțional este justiția internațională care se identifică cu soluționarea judiciară, reprezentând un pas important în instituționalizarea relațiilor dintre state în domeniul reglementării conflictelor pe cale pașnică, îl reprezintă instanța de judecată internațională cu caracter permanent.
Prima instanță de acest fel a fost Curtea Permanentă de Justiție Internațională, creată în 1920 și dizolvată în 1946, iar în prezent avem Curtea Internațională de Justiție aceasta fiind succesoarea fostei Curți înființate în 1920.
Rolul acesteia este acela de a soluționa litigiile internaționale dintre state și de a da avize consultative calificate în orice problemă juridică la cererea Adunării Generale și a Consiliului de Securitate sau a altor instituții ori organe specializate ale Organizației Națiunilor Unite.
III.2. Colaborarea între organizațiile guvernamentale și organizațiile non-guvernamentale
III.2.1. Colaborarea între Uniunea Europeană și organizațiile non-guvernamentale
Între Uniunea Europeană și organizațiile non-guvernamentale există o bună colaborare încă de la înființarea acesteia. Această colaborare s-a dezvoltat an de an iar astăzi Uniunea Europeană beneficiază într-o măsură însemnată de contactele și cooperarea cu organizațiile non-guvernamentale, elemente dinamice ale societății.
În prezent, una din principalele preocupări ale Uniunii Europene constă în întărirea organizațiilor non-guvernamentale și a societății civile în noile state membre și la nivelul continentului, în dezvoltarea democrației participative. În acest scop, programele de cooperare ale Uniunii Europene rezervă un loc important organizațiilor non-guvernamentale partenere și se referă în principal la reforma democratică.
Conferința organizațiilor internaționale non-guvernamentale a Consiliului Europei este formată din delegații reprezentând organizațiile non-guvernamentale cu statut participativ pe lângă Consiliul Europei.
Prin intermediul acestui statut, Consiliul Europei include organizațiile non-guvernamentale și programele sale de activități interguvernamentale și încurajează dialogul între membri parlamentelor și autoritățile locale și regionale și asociațiile privind numeroase probleme sociale.
Organizațiile non-guvernamentale au putut dobândi statutul consultativ pe lângă Uniunea Europeană începând din 1952. În noiembrie 2003, acest statut s-a transformat în statut participativ pentru organizațiile non-guvernamentale internaționale, ceea ce a permis recunoașterea importanței lor în elaborarea politicilor Consiliului Europei. Acest statut este reglementat prin Rezoluția 8 din 2003 a Comitetului Miniștrilor. Organizațiile non-guvernamentale care doresc să obțină acest statut, trebuie să fie deosebit de reprezentative în domeniul sau domeniile lor de preocupări, să accepte obiectivele Consiliului Europei și să contribuie activ la lucrările acestuia.
În prezent, aproximativ 370 de organizații non-guvernamentale beneficiază de acest statut. Ele formează Conferința organizațiilor non-guvernamentale ale Consiliului Europei, care se reunește anual pentru a decide principalele direcții de acțiune pentru anul următor. O comisie de legătură aleasă de Conferință se întrunește cu regularitate pentru a promova un dialog permanent și cooperarea între Secretariatul Consiliului și organizațiile non-guvernamentale. Comisia de legătură întreține contacte strânse cu organele politice ale Consiliului și Comitetul Miniștrilor, Adunarea Parlamentară, Congresul Autorităților Locale și Regionale și Comisarul pentru Drepturile Omului.
Organizațiile non-guvernamentale cu statut participativ au creat 10 regrupări tematice care se întâlnesc de trei ori pe an în timpul sesiunilor Adunării Parlamentare (drepturile omului, egalitatea între femei și bărbați, Carta socială europeană și politicile sociale, sărăcia extremă și coeziunea socială, educația și cultura, societatea civilă și democrația în Europa, sănătatea, lumea rurală și mediul orașelor, dialogul și solidaritatea Nord-Sud). Aceste regrupări întrețin un dialog regulat cu reprezentanții Consiliului Europei, beneficiind astfel de informații direct de la sursă și contribuind în mod colectiv cu cunoștințele lor la realizarea respectivelor activități.
Cooperarea cu organizațiile non-guvernamentale îmbracă forme diverse, de la simpla consultare la o veritabilă cooperare privind proiecte specifice. Experți ai organizațiilor non-guvernamentale pot participa, în calitate de consultanți, la diverse proiecte sau să contribuie la lucrările comitetelor interguvernamentale pe o bază instituțională sau punctuală, să întocmească note pentru Secretarul General, să facă declarații orale sau scrise în comisiile Adunării Parlamentare și în Congresul Autorităților Locale și Regionale, și să intervină la seminarii și alte reuniuni organizate de Consiliul Europei. Organizațiile non-guvernamentale internaționale cu statut participativ desemnează, de asemenea, informații privind scopurile și activitățile Consiliului Europei în rândurile membrilor lor.
În noiembrie 2003, statutul participativ acordat organizațiilor non-guvernamentale internaționale a fost completat cu un statut de parteneriat între Consiliul Europei și organizațiile non-guvernamentale naționale prin Rezoluția 9/2003, reflectând rolul lor esențial în întărirea unei societăți democratice și deschise în toate statele membre, precum și contribuția lor activă și constructivă la realizarea programului de lucru al Consiliului Europei.
III.2.2. Colaborarea între Organizația Națiunilor Unite și organizațiile non-guvernamentale
Organizația Națiunilor Unite a intrat într-o perioadă de importanță tot mai mare, stimulată, pe de o parte, de sfârșitul Războiului Rece și pe de altă parte, prin realizarea tot mai mare pe care guvernele naționale prin ele însele nu mai pot face față cu o gamă tot mai mare de probleme globale, cum ar fi menținerea integrității mediului natural, eradicarea bolilor, controlul narcotice și multe alte amenințări la adresa securității umane și bunăstării.
În Sistemul Națiunilor Unite, organizațiile non-guvernamentale pot dispune, în conformitate cu art. 71 din Carta ONU, de statutul de consultant în chestiuni relevante pentru activitatea Consiliului Economic și Social (ECOSOC).
Un moment important al stabilirii unor relații solide de colaborare între Sistemul Națiunilor Unite și organizațiile non-guvernamentale îl constituie, crearea, în anul 1975, a unui Serviciu de legătură (United Nations Non-Governamental Liaison Service) care, prin publicațiile sale, a ajutat la corelarea activităților celor doi parteneri.
Un exemplu elocvent și totodată unic, al importanței câștigate de sectorul neguvernamental în domenii de interes global, este rolul conferit organizațiilor non-guvernamentale care și-au pus activitatea în slujba luptei împotriva maladiei SIDA, în cadrul Programului Națiunilor Unite asupra SIDA (United Nations Programme on HIV/AIDS (UNAIDS). Potrivit documentului, organizațiile non-guvernamentale sunt incluse în organismul de conducere al Programului, ca participanți deplini, nu doar cu rol consultativ.
Dialogul cu Sistemul Națiunilor Unite a dat rezultate foarte bune mai ales în domeniul umanitar de urgență, organizațiile non-guvernamentale fiind primele care sesizează aceste situații și care iau măsuri imediate pentru limitarea efectelor acestora în diferite zone ale lumii. Pentru a susține mai eficient soluțiile propuse in cadrul acestui dialog, organizațiile non-guvernamentale s-au grupat în trei consorții : InterAction (cuprinzând 150 de organizații private non-profit implicate în dezvoltarea asistenței de urgență pe plan mondial), International Council of Voluntary Agencies (100 de organizații private) și Steering Committee for Humanitarian Response (o alianță a celor mai importante organizații non-guvernamentale implicate în operațiuni de ajutorare). Sub această formă, organizațiile non-guvernamentale au posibilitatea să participe nemijlocit la conducerea unui sistem global de priorități și acțiuni ca măsuri imediate în cazuri de urgență. Pentru codificarea acestora, unul din consorții a inițiat un document de conduită care a fost semnat, până în prezent, de 144 de organizații non-guvernamentale internaționale.
Un studiu efectuat cu privire la repartiția geografică a organizațiilor non-guvernamentale a evidențiat preponderența acestora in țările mediu și superdezvoltate. Astfel, din aproximativ 1800 de organizații non-guvernamentale internaționale care colaborează cu sistemul Națiunilor Unite, doar 351 aparțin ca sediu țărilor în dezvoltare. Majoritatea agențiilor specializate ale sistemului Națiunilor Unite au primit mandat din partea Secretariatului General al Organizației Națiunilor Unite de a colabora nemijlocit cu organizațiile non-guvernamentale, realizând în acest sens, o gamă largă de mecanisme utile pentru întărirea cooperării și transmiterea rapidă a informațiilor la biroul Secretarului General.
Pas cu pas , prin urmare , organizațiile interguvernamentale care cuprind familia Organizației Națiunilor Unite li se cere să-și asume noi responsabilități. Conceptul de „guvernare globală” este acum larg acceptată.
Organizațiile non-guvernamentale au fost active în cadrul Organizației Națiunilor Unite de la fondarea sa. Munca organizațiilor non-guvernamentale legate de Organizația Națiunilor Unite cuprinde o serie de activități, inclusiv diseminarea informațiilor, sensibilizare, educație pentru dezvoltare, proiecte operaționale comune, precum și furnizarea de expertiză tehnică și colaborarea cu agențiile Organizației Națiunilor Unite în diferite programe.
Acest lucru se realizează în moduri formale și informale la nivel național sau în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Relațiile oficiale ale Secretariatului ONU cu organizațiile non-guvernamentale se împart în două categorii principale : consultări cu guvernele și schimbul de informații. Aceste funcții sunt în responsabilitatea a două birouri principale ale Secretariatului ONU care se ocupă cu organizațiile non-guvernamentale: unitatea Organizațiilor non-guvernamentale a Departamentului de Afaceri Economice și secțiunea organizațiilor non-guvernamentale a Departamentului Informațiilor Publice.
Interacțiunile formale între organizațiile non-guvernamentale și Organizația Națiunilor Unite sunt guvernate de Carta ONU și rezoluțiile aferente ale adunării.
În februarie 2003, Secretarul General a numit, de asemenea, un grup la nivel înalt de persoane eminente pentru a produce un set concret de recomandări cu privire la modul în care ar putea fi îmbunătățită activitatea Organizației Națiunilor Unite cu societatea civilă.
În general, organizațiile non-guvernamentale pot coopera cu sistemul Națiunilor Unite în cel puțin patru moduri:
organizațiile non-guvernamentale pot primi acreditare pentru o conferință , summit sau un alt eveniment organizat de Organizația Națiunilor Unite. O astfel de acreditare este emisă prin intermediul Secretariatului și expiră la terminarea evenimentului . Este dreptul organizațiilor non-guvernamentale de a participa în procesul de pregătire și la evenimentul în sine, contribuind astfel la realizarea acestor evenimente;
organizațiile non-guvernamentale pot stabili relații de lucru cu anumite departamente, programe și agenții specializate ale Națiunilor Unite, bazate pe domenii comune de interes și potențial, pentru activități comune complementare activității biroului Organizației Națiunilor Unite într-o anumită zonă;
organizațiile non-guvernamentale internaționale active în domeniul dezvoltării economice și sociale au statut consultativ în cadrul adunărilor Organizației Națiunilor Unite pe probleme economice sau sociale;
organizațiile non-guvernamentale care au la dispoziție mijloace regulate de diseminare a informației, fie prin intermediul publicațiilor lor, în cadrul programelor de radio sau de televiziune, sau prin activități publice, cum ar fi conferințe, prelegeri, seminarii sau ateliere de lucru și care sunt dispuse să dedice o parte a programelor lor de informare pentru diseminarea de informații cu privire la Națiunile Unite, se pot asocia cu Departamentul Organizației Națiunilor Unite de informare publică.
Organizațiile non-guvernamentale nu mai sunt pur și simplu au o relație de consum cu Organizația Națiunilor Unite. Ele și-au asumat tot mai mult rolul de promotori de idei noi, care au alertat comunitatea mondială la probleme majore și au devenit vitale pentru activitatea Organizației Națiunilor Unite, atât pe linie politică cât și la nivel operațional. Articolul 71 din Carta ONU poate fi considerat ca punct de plecare pentru implicarea organizațiilor non-guvernamentale în activitatea Organizației Națiunilor Unite.
Un alt moment important în istoria relațiilor organizațiilor non-guvernamentale cu Organizația Națiunilor Unite a fost crearea în 1948 a Conferinței organizațiilor non- guvernamentale în statut consultativ pe lângă Consiliul Economic și Social, cunoscut sub numele de CONGO.
De aproape 50 de ani, acest organism de coordonare a servit ca un câine de pază a intereselor organizațiilor non-guvernamentale în sistemul consultativ și ca un cadru de cooperare cu acestea într- o serie de domenii de interes comun. În 1972, interacțiunea organizațiilor non-guvernamentale cu sistemul Organizației Națiunilor Unite a fost semnificativ intensificat cu Conferința ONU privind mediul uman de la Stockholm.
Organizațiile non-guvernamentale au fost atrase de acest eveniment în număr mare, multe dintre ele fără o legătură anterioară cu Organizația Națiunilor Unite. O inițiativă a organizațiilor non-guvernamentale importante de la Stockholm a fost Forumul organizațiilor non-guvernamentale care a avut loc în paralel cu conferința oficială.
De o importanță deosebită a fost Conferința Mondială Feminină care a avut loc în 1985 în Nairobi, unde câteva mii de organizații non-guvernamentale, au venit să-și manifeste hotărârea și astfel Conferința Organizației Națiunilor Unite a dus la un progres semnificativ și de durată în stabilirea rolurilor și responsabilităților de drept ale femeilor .
După anii 1990, legătura organizațiilor non-guvernamentale cu Organizația Națiunilor Unite s-a mutat chiar mai dramatic în lumina reflectoarelor. Evenimentul a fost Conferința din 1992 a Organizației Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare – o conferință la care, într-o măsură mult mai mare decât oricând înainte, implicarea organizațiilor non-guvernamentale a fost solicitată în mod activ de către organizatorii Organizației Națiunilor Unite ai conferinței oficiale. Granițele tradiționale ale sistemului consultativ stabilit au fost, în esență, ignorate și sute de organizații care nu erau asociate anterior cu Organizația Națiunilor Unite au fost încurajate pentru aș spune părerea.
Ar fi de neconceput pentru Organizația Națiunilor Unite, de a planifica orice acțiune, la nivel mondial, fără implicarea activă a sectorului non-guvernamental, deoarece organizațiile non-guvernamentale sunt acum considerate participante active la viața internațională, dar transformarea relației Organizația Națiunilor Unite / Organizațiile non-guvernamentale nu a venit cu ușurință.
Din punct de vedere al Organizației Națiunilor Unite, organizațiile non-guvernamentale pot oferi cunoștințe de specialitate și consiliere, atât pentru organele de decizie ale Organizației Națiunilor Unite și ale Secretariatului care pune în aplicare deciziile organizației, deasemenea pot prezenta punctele de vedere ale circumscripțiilor electorale importante, a căror voci nu pot fi reprezentate în mod adecvat de către delegațiile naționale, dar ale căror opinii sunt importante pentru luarea deciziilor, pot fi canale importante de diseminare a informațiilor către membrii lor, contribuind astfel la informarea acestora despre deciziile luate în cadrul Organizației Națiunilor Unite, pot constitui un sprijin major pentru programele Organizației Națiunilor Unite, prin desfășurarea de activități educative care vizează publicul larg. Promovarea diverselor „zile”, proclamate de către agențiile Organizației Națiunilor Unite (de exemplu, Ziua Mondială a Alimentației) sau strângerea de fonduri pentru UNICEF.
În unele cazuri, strânsa cooperare cu organizațiile non-guvernamentale este indispensabilă pentru agențiile Organizației Națiunilor Unite în îndeplinirea misiunilor lor, Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați, de exemplu, contractele și colaborarea intensă cu organizațiile non-guvernamentale, în majoritatea situațiilor cu refugiați .
III.3. Colaborarea dintre organizațiile non-guvernamentale și autoritățile publice naționale și locale
În unele țări, relațiile dintre organizațiile non-guvernamentale și autoritățile publice au o istorie lungă și bine fundamentată. Pentru alte țări, inclusiv pentru România, relațiile fără un evident caracter politic între organizațiile non-guvernamentale și autoritățile publice reprezintă un nou tip de relații publice ce se leagă de începutul anilor ’90. Ele au devenit posibile numai odată cu începutul schimbărilor democratice în fostele țări socialiste, țări ale căror guverne au ținut toate inițiativele private sub stricta supraveghere și control administrativ.
În strategiile guvernamentale elaborate după 1990, în România, parteneriatul administrație – organizații non-guvernamentale a figurat în mod constant ca obiectiv al tuturor guvernelor. Au fost anunțate periodic măsuri de ordin legislativ și instituțional menite a facilita cooperarea și consultarea administrație – organizații non-guvernamentale la nivel sectorial, național și local.
Deși interesul guvernamental pentru organizațiile non-guvernamentale are o istorie de peste 20 de ani, o trecere în revistă a principalelor repere ale politicii publice privind organizațiile non-guvernamentale arată că perioada actuală este (în continuare) una de tranziție și de creație instituțională.
Constituită în 1994, Direcția pentru Dezvoltare Socială și Reforma Administrației (DDSRA) – având inițial numele de Direcția pentru Dezvoltarea Societății Civile și Reforma Administrației – din cadrul Consiliului pentru Coordonare, Strategie și Reformă Economică, este primul compartiment al administrației centrale cu atribuțiuni în domeniu. Începând cu 1995, Direcția asigură și secretariatul pentru Grupul de Lucru Interministerial (GLIM) pentru dezvoltarea societății civile, creat prin ordinul ministrului de stat în octombrie 1994. În general, activitatea Direcției privind facilitarea parteneriatului dintre organizații organizațiile non-guvernamentale și GLIM, a fost drastic limitată datorită lipsei de hotărâre și clarviziune, precum și datorită permanentei restructurări a oficiilor, schimbării competențelor acestora, modificării structurii personalului și, nu în ultimul rând, datorită lipsei de resurse umane și materiale. Ultima întâlnire a GLIM a avut loc în august 1996.
În unele ministere existau, la acel moment, compartimente pentru relațiile cu organizațiile non-guvernamentale, deseori afiliate la alte departamente ministeriale de coordonare a ajutoarelor, birouri juridice sau relații cu publicul. Sprijinirea realizării Programului PHARE de dezvoltare a societății civile și a secțiunii “Etica funcționarilor publici” din Programul PHARE de reformă a administrației publice este o primă deschidere către un dialog structurat. Sunt organizate mai multe întâlniri și se încearcă elaborarea unui raport de evaluare a stadiului colaborării. Mai precis, in cadrul efortului de reformare a administrației și ca obiectiv al uneia din componentele Programului Phare pentru Reforma Administrației Publice, Guvernul României și-a asumat sarcina de a elabora primul Raport Anual Guvernamental asupra sectorului organizațiilor non-guvernamentale. Raportul nu intenționa să reprezinte o analiză exhaustivă a sectorului organizațiilor non-guvernamentale, ci să furnizeze informații de bază folositoare factorilor de decizie din administrația centrală și locală, să descrie activitățile guvernamentale actuale și viitoare care influențează organizațiile non-guvernamentale și să sugereze linii directoare ale unei politici în domeniu, precum și soluții instituționale care pot asigura dezvoltarea societății civile. Termenul inițial de predare a raportului a fost succesiv amânat (decembrie 1996, decembrie 1997, iunie 1998); el nu a mai apărut niciodată, chiar dacă era considerat un bun instrument de lucru pentru funcționarii având atribuții legate de cooperarea cu organizațiile non-guvernamentale la nivel central și local.
În 1997, are loc prima întâlnire a Primului Ministru cu reprezentanții sectorului organizațiilor non-guvernamentale. Au loc consultări între consilierul Primului Ministru responsabil de relația cu organizațiile non-guvernamentale, Direcția pentru Dezvoltare Socială și Reforma Administrației și organizațiile non-guvernamentale cu vocație trans-sectorială în vederea definitivării cadrului instituțional de colaborare cu organizațiile non-guvernamentale.
Din noiembrie 1997, de problema parteneriatului administrație – organizații non-guvernamentale, la nivelul Guvernului, a răspuns Oficiul pentru Relația Guvern – organizații non-guvernamentale. Acesta a fost constituit, inițial, în aparatul de lucru al Primului Ministru. Constituirea sa semnifica recunoașterea, la nivelul executivului, a importanței sectorului asociativ și voința de a colabora cu organizațiile non-guvernamentale pentru soluționarea problemelor de interes general ale societății. El a fost conceput ca structură de concertare a politicii administrației vizând abordarea, în parteneriat cu organizațiile non-guvernamentale, a misiunilor sale specifice, precum și articularea și promovarea inițiativelor organizațiilor non-guvernamentale. În același timp, Oficiul reprezenta o structură de contact pentru problemele comune ale sectorului asociativ, precum și o structură de mediere cu alți actori din sectorul public și privat. Misiunea Oficiului era de a dezvolta parteneriatul administrație publică – organizațiile non-guvernamentale în vederea identificării și susținerii inițiativelor publice și private menite să contribuie la soluționarea problemelor comunității. La momentul respectiv, în țările europene aflate în tranziție, acest tip de structură se mai regăsea doar în Polonia.
De la început, în funcționarea sa, Oficiul s-a bazat pe consultarea unor experți din rândul organizațiilor non-guvernamentale, fiind organizate câteva întâlniri mixte cu reprezentanți ai administrației și ai organizațiilor non-guvernamentale. În 1998, Oficiul pentru Relația Guvern- organizațiile non-guvernamentale procedează la o diagnoză a stadiului parteneriatului administrație – organizații non-guvernamentale și solicită prefecturilor și consiliilor județene desemnarea unor persoane responsabile de colaborarea cu organizațiile non-guvernamentale. Oficiul a funcționat în cadrul Secretariatului General al Guvernului.
La întâlnirea organizațiilor non-guvernamentale cu Primul Ministru, din martie 1998, a fost formulat ca obiectiv imediat următor constituirea Consiliului Consultativ al Primului Ministru pentru Relația cu organizațiile non-guvernamentale.
Consiliului Consultativ era constituit din experți provenind din organizațiile non-guvernamentale, a căror participare era voluntară, și avea ca atribuții: avizarea proiectelor de lege și a altor reglementări interesând sectorul organizațiilor non-guvernamentale, la cererea Primului Ministru, realizarea de rapoarte asupra dezvoltării sectorului asociativ din România și formularea de propuneri de sprijinire a participării organizațiileor non-guvernamentale la elaborarea și punerea în aplicare a politicilor publice, formularea de propuneri și elaborarea de programe de promovare a parteneriatului dintre administrația publică și organizațiile non-guvernamentale.
Programul de Guvernare (aprilie 1998) includea între obiectivele sale sprijinirea dezvoltării societății civile și a participării cetățenilor și a comunităților la conducerea și controlul treburilor publice.În cadrul prezentării strategiilor sectoriale, referirile la parteneriatul cu organizațiile non-guvernamentale erau menționate în aproape toate domeniile abordate: dezvoltare regională și locală, utilizarea capitalului natural, politicile privind capitalul uman, politicile sociale, politicile privind drepturile omului.
În anul 2000 este de semnalat apariția Ordonanței nr.26/2000 – noua reglementare privind asociațiile și fundațiile, care are un capitol distinct dedicat relațiilor dintre autorități și organizațiile non-guvernamentale.
În 2001, se desființează Oficiul pentru Relația Guvern – organizații non-guvernamentale și atribuțiile acestuia sunt preluate de catre Direcția de Relații cu Mediul Politic și Asociativ (DRMPA) din cadrul Departamentului pentru Analiză Instituțională și Socială (DAIS), iar majoritatea ministerelor au atribuții legate de societatea civilă și unele au chiar departamente în a căror titulatură se reflectă relația cu organizațiile non-guvernamentale.
Parteneriatul cu mediul politic și asociativ este condiția necesară implementării și îmbunătățirii politicilor guvernamentale. De aceea, Direcția își propunea să fie un intermediar activ între administrația publică, organizațiile non-guvernamentale, și grupurile politice sau cele cu influență politică. În acest sens, și-a propus ameliorarea formării profesionale a funcționarilor publici și a cadrului legislativ referitor la mediul asociativ.
În anul 2005, printr-o reorganizare în structura guvernului, Departamentul pentru Analiză Instituțională și Socială a fost transformat în Departamentul de Analiză și Planificare Politică. Acest departament funcționa în cadrul Cancelariei Primului Ministru și cuprindea “Direcția de Relații cu Mediul Asociativ” (DRMA). Departamentul avea atribuții specifice în domeniul parteneriatului cu mediul asociativ.
Începând cu anul 2006, Direcția de Relații cu Mediul Asociativ asigura secretariatul Colegiului pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor (care, inițial, se numea Colegiul pentru Consultarea Societății Civile). Acesta a fost creat de către guvern din dorința de a recunoaște valoarea competențelor acumulate și de a asigura participarea mediului asociativ la elaborarea, evaluarea, amendarea și implementarea politicilor publice. Colegiul era organism consultativ, fără personalitate juridică, funcționând pe lângă Primul-ministru. Colegiul facilita comunicarea și asigura implicarea societății civile în realizarea politicilor guvernamentale la toate palierele decizionale ale administrației publice centrale. Scopul Colegiului era dezvoltarea parteneriatului strategic între autoritățile publice și mediul asociativ și consolidarea democrației participative în România. Pe durata existenței sale, Colegiul a fost convocat de șase ori, ultima oară în 10 aprilie 2012.
În cadrul Parlamentului s-a înființat, în 1997, Biroul pentru Informații Publice și Raporturile cu Societatea Civilă (birou de legătură Parlament – organizații non-guvernamentale), iar în cadrul Instituției Prezidențiale, de domeniul organizațiilor non-guvernamentale se ocupa din decembrie 1997, un Departament pentru Relația cu organizațiile non-guvernamentale.
Este, de asemenea, de menționat pentru perioada mai recentă, organizarea unor structuri de consultare în elaborarea unor documente programatice importante, cum sunt, spre exemplu, Strategia Națională Anticorupție, Planul Național de Dezvoltare, Programele Operaționale și Programul Național de Dezvoltare Rurală.
Poziția actuală a statului față de organizațiile non-guvernamentale, în raport cu demersurile guvernelor anterioare, arată o disoluție drastică a mecanismelor instituționale asumate de către prezentul guvern în relația cu organizațiile non-guvernamentale. Practic, în conformitate cu prevederile actului ce definește atribuțiile Cancelariei Primului-Ministru, actualul guvern nu are niciun fel de responsibilități asumate în construcția unei relații cu organizațiile non-guvernamentale. Cu alte cuvinte, nicio structură internă a guvernului nu mai are responsabilități pe această temă, iar structura consultativă constituită în 2006, cu referire la Colegiul pentru Consultarea Asociațiilor și Fundațiilor, dispare prin omisiunea menționării sale.
Pe de altă parte, în raport cu problema componenței Consiliului Economic și Social (CES), actualul guvern s-a distanțat de politica guvernelor precedente ca urmare a aprobării date pentru Proiectul Legii privind organizarea și funcționarea Consiliului Economic și Social. CES este o instituție publică din România de interes național, tripartită, autonomă, constituită în scopul realizării dialogului social la nivel național.
Avantajele derulării de parteneriate între organizațiile non-guvernamentale și administrația publică în rezolvarea unor probleme ale comunității au fost inventariate și recunoscute de către reprezentanții ambelor părți. Un exemplu timpuriu pentru România, în acest sens, îl reprezenta declarația Pactului de Stabilitate privind parteneriatul organizațiile non-guvernamentale – guverne în Sud – Estul Europei, iar pentru perioada actuală Strategia Europa 2020, document în conținutul căruia sunt explicit menționate organizațiile non-guvernamentale ca actori ce trebuie să fie implicați în procesul de elaborare a unei politici publice. Un rol foarte important este acordat organizațiilor non-guvernamentale de către Uniunea Europeană și în cadrul consultărilor pentru stabilirea priorităților pentru perioada de programare 2014-2020.
Asumarea parteneriatului ca principiu de guvernare reprezintă, din punct de vedere politic, o opțiune democratică și, ca atare, are semnificația unui mesaj; în același timp comportă un efort deosebit pentru a-i crea premisele instituționale și procedurale și, prin urmare, are semnificația unui program de dezvoltare instituțională ce comportă și avantaje și riscuri. Pentru autoritățile publice, printre avantajele sale se numără creșterea suportului public pentru programele desfășurate, atragerea de resurse suplimentare în raport cu cele de care dispune administrația și adecvarea sporită a serviciilor pe care ele le furnizează comunității.
Parteneriatul nu este un scop în sine, ci, din punct de vedere metodologic, este un mod de abordare și, respectiv, din punct de vedere managerial, un instrument în rezolvarea problemelor. Parteneriatul este modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părți acționează împreună pentru a atinge un scop comun sau obiective comune pe baza unui plan comun de acțiune, având resurse puse în comun și în condițiile unui management comun al resurselor și activităților. Abordarea specifică prin care resursele sunt puse în comun în condițiile unui management comun vine să facă diferența între conceptul de parteneriat și cel de colaborare, atâta vreme cât, din punct de vedere semantic, diferențele dintre cele două cuvinte sunt greu sesizabile. În același sens, managementul comun vine să facă diferența dintre un parteneriat și o relație de finanțare.
Cooperarea prin parteneriat public-privat este facilitată în cazul în care: se cooperează pe o singură problematică, scopurile sunt clar definite, este practicată participarea publică în procesul de soluționare a problemelor comunității, fiecare partener alocă timp și resurse suficiente pentru planificarea cooperării, sunt stabilite de comun acord și în mod clar intențiile și dimensiunile cooperării, sunt clar identificate, evaluate și alocate resursele necesare pentru buna derulare a cooperării în cadrul parteneriatului, se realizează o comunicare sistematică și adecvată, sunt precizate atribuțiile, competențele, responsabilitățile fiecărui partener, este creat un sistem decizional bazat pe poziția egală a partenerilor.
În procesul de identificare și rezolvare a problemelor comunității, organizațiile non-guvernamentale sunt considerate ca “alternative” la soluțiile administrației publice.
Expresia folosită ar putea crea confuzie. Comunitățile nu sunt puse în situația de a alege între modelul de dezvoltare propus de administrația publică și unul propus de organizații, pentru simplul motiv că organizațiile non-guvernamentale nu pot lansa o asemenea ofertă. Sunt excepții cazurile în care eforturile organizațiilor ar putea să ducă la rezolvarea în întregime a unei probleme în comunitatea locală. În același timp însă, modul de acțiune al organizațiilor non-guvernamentale poate reprezenta un model de abordare a problemei, nu neapărat singurul și nu neapărat cel mai bun, dar cu certitudine eficient prin prisma raportului investiție/efect. Acest lucru nu înseamnă că vreodată organizațiile non-guvernamentale se vor substitui administrației publice sau că vor realiza ele sarcinile acesteia. Organizațiile non-guvernamentale nu reprezintă o alternativă în sine. Ele reprezintă un mod de acțiune complementar activității administrației, prin care comunitatea se autoresponsabilizează față de rezolvarea propriilor probleme.
Organizațiile non-guvernamentale pot găsi noi soluții pentru problemele cu care se confruntă populația, dar aceste soluții devin relevante doar dacă ele pot influența procesul de dezvoltare la nivelul întregii comunități. Administrația și organizațiile non-guvernamentale pot oferi, deci, nu alternative în competiție, ci soluții complementare pentru problemele comunității, fapt ce deschide calea către o adevarată colaborare între ele.
Administrația publică, prin statutul ei de “autoritate” în cadrul comunității, are un rol determinant în constituirea și derularea de parteneriate cu diverși actori ai comunității în vederea soluționării unor probleme concrete. Un aport suplimentar de resurse, pe fundalul unei adevărate explozii a nevoilor resimțite de cetățean, coroborată cu o criză cronică de resurse căreia administrația trebuie să ii facă față, în orice parte a lumii ar funcționa ea, reprezintă pentru instituția publică motivația unei deschideri spre un comportament asociativ în rezolvarea problemelor de interes comunitar.
Inițiativa, cu privire la rezolvarea în comun a unor probleme de interes public, continuă să aparțină în majoritatea covârșitoare a cazurilor, organizațiilor non-guvernamentale. Desigur, nu vorbim despre toate organizațiile, tot așa cum nu vorbim despre toate instituțiile publice. În general, organizațiile non-guvernamentale sunt cele care solicită colaborarea administrației publice și, funcție de varii condiții: priorități proprii, disponibilitate de a lucra în parteneriat, imaginea publică a organizației non-guvernamentale, etc., administrația acceptă sau nu implicarea într-un asemenea demers. Pe fond, normalitatea situației descrise mai sus, nu poate fi contestată. Problema este legată, însă, de atitudinea față de responsabilitatea rezolvării problemelor comunității a celor doi potențiali parteneri. Dacă pentru administrație acest tip de responsabilitate este definit prin norma legală, deci are un caracter obligatoriu, impus, și, în ultimă instanță, reprezintă rațiunea de a fi a instituției publice, pentru organizațiile non-guvernamentale, ca forme structurate ale inițiativei private, asumarea acestui tip de responsabilitate este rezultatul propriei voințe, determinată fiind de orientarea unui interes de grup, cu caracter privat, către binele public.
Abordarea raporturilor dintre administrația publică și organizațiile non-guvernamentale este un demers care nu poate fi neutru din punct de vedere axiologic, necesitând asumarea unei poziții în raport cu valorile societății. A promova relații de colaborare între aceste părți, a stimula formule de parteneriat administrație publică – organizații non-guvernamentale, reprezintă o opțiune în favoarea democrației și a unei evoluții democratice a proceselor dintr-o societate.
În general, relațiile dintre instituțiile publice centrale și organizațiile non-guvernamentale sunt dependente de bunăvoința autorităților, notorietatea organizației, etc. În acest moment, nu există o politică publică a guvernului cu privire la organizațiile non-guvernamentale. Poziția guvernului cu privire la organizațiile non-guvernamentale este materializată, în prezent, prin existența, în mod independent, a mai multor elemente (legi privind organizațiile non-guvernamentale, mecanisme de finanțare, etc), care au fost create la momente diferite, fără să fie urmărită coerența construcției. Această situație face ca poziția guvernului cu privire la organizațiile non-guvernamentale să fie greu definibilă în ansamblul său și puțin predictibilă.
Dezvoltarea politicii publice a guvernului cu privire la organizațiile non-guvernamentale, cu alte cuvinte, introducerea de noi instrumente de politică publică și optimizarea celor existente, ar trebui să fie realizată pe baza unei largi consultări a sectorului asociativ, în calitate de beneficiar.
CONCLUZII
Deși aceste două tipuri de organizații au apărut în secolul al XIX- lea, totuși perioada de maximă intensitate și eficacitate a activității acestora se situează după anul 1900.
Uniunea Organizațiilor Internaționale, care menține o evidența actualizată permanent în legătură cu ambele tipuri de organizații internaționale arată că numărul acestora a crescut rapid în secolul al nouăsprezecelea astfel încât în anul 1909 existau 37 de organizații interguvernamentale și 176 de organizații non-guvernamentale . În secolul următor creșterea a fost și mai rapidă, astfel încât în anul 1960 existau 154 de organizații interguvernamentale și 1255 de organizații non-guvernamentale iar în 1997 numărul acestora ajunsese la 260 și respectiv 5472.
În interpretarea tendințelor ce caracterizează evoluția organizațiilor internaționale trebuie să se țină cont că nu este ușor să se identifice și să fie evaluate diferitele tipuri de organizații internationale. În principiu, organizațiile interguvernamentale sunt definite nu numai de faptul că membrii lor sunt statele, dar de asemenea și de caracterul lor de permanență a activității și de procedurile instituționalizate pe care le utilizează.
Organizațiile interguvernamentale se întrunesc la intervale relativ regulate și au proceduri specifice de luare a deciziilor precum și un secretariat ori un cartier general și un sediu. Cu toate acestea, ele nu au acces direct la cele mai multe dintre resursele materiale pe care le pot utiliza statele. Dacă aceste criterii de clasificare a organizațiilor internaționale ar fi fost mai elastice, fără îndoială că numărul organizațiilor interguvernamentale ar fi depășit cu mult pragul de 260 citat anterior, așa cum se întâmplă cu numărul organizațiilor non-guvernamentale . În prezent încă 1570 de organizații aspiră la statutul de organizații interguvernamentale iar alte mai mult de 9630 de asociații la acela de organizații non-guvernamentale , având caracteristici asemănătoare acestora.
Această creștere extraordinară a numărului de organizații transnaționale și a membrilor acestora a generat o rețea complexă, ce se suprapune și se întrepătrunde. În anul 1996 aproximativ 200 de state și teritorii aveau în total mai mult de 135.000 de diferiți delegați ce le reprezentau la toate organizațiile internaționale, atât cele interguvernamentale cât și la cele non-guvernamentale .
Cooperarea în cadrul activității acestei „rețele de interdependențe" cum o numesc unii analiști, acoperă întreg domeniul unor probleme globale: schimburi economice, apărare, dezarmare și controlul armamentului, dezvoltare economică, agricultură, sănătate, drepturile omului, artă și cultură, combaterea traficului și consumului ilegal de droguri, turism, piața muncii, drepturile femeilor, educație, activitatea financiară, protecția mediului, criminalitatea, ajutor umanitar, gestionarea crizelor, telecomunicații, știință, fenomenul globalizării, imigrația și fluxul de refugiați și încă multe altele.
În prezent mai mult de 96% din totalul organizațiilor internaționale sunt non-guvernamentale, dar celelalte 4% sunt mult mai importante, deoarece membrii lor sunt statele.
Organizațiile interguvernamentale puține la număr pe care țările le creează își vor menține în continuare supremația și importanța atâta timp cât statele însele vor exista, deoarece organizațiile interguvernamentale sunt importante prin însuși faptul că sunt asociații ale statelor, din autoritatea cărora izvorăște și autoritatea pe care o exercită organizațiile interguvernamentale.
Datorită numărului mare și a diversității deosebite, există diferențe foarte mari în ceea ce privește organizațiile non-guvernamentale . Este mult mai dificil să fie caracterizate și clasificate decât organizațiile interguvernamentale. În 1997, Uniunea Asociațiilor Internaționale caracteriza 10% dintre organizațiile internaționale non-guvernamentale ca având vocație mondială, în timp ce celelalte 90% erau caracterizate ca având vocație intercontinentală sau regională.
Din punct de vedere funcțional, organizațiile internaționale non-guvernamentale acoperă practic toate aspectele și componentele activității politice, sociale și economice, într-o lume ale cărei tendințe spre o globalizare din ce în ce mai accelerată sunt evidente, mai ales în domenii precum preocuparea pentru sănătatea planetei noastre, medicina, istorie și cultură, drept, etică, teologie, securitatea națională și internațională.
Este util ca organizațiile internaționale non-guvernamentale să fie privite și considerate drept organizații intersocietale, care facilitează încheierea de întelegeri și tratate între state în probleme ce privesc marea masă a populației. Multe dintre organizațiile non-guvernamentale cooperează și chiar interacționează cu organizațiile interguvernamentale. De exemplu, mai mult de o mie de organizații internaționale non-guvernamentale se află în relații de cooperare și de consultare cu diferitele agenții ale sistemului de instituții al Organizației Națiunilor Unite, menținând birouri de legătură în mai mult de o sută de localități.
Parteneriatul dintre organizațiile non-guvernamentale și cele interguvernamentale dă posibilitatea ambelor tipuri de organizații de a lucra împreună, de a se constitui uneori într-un singur grup de interese sau de presiune în urmărirea unor politici și programe comune sau asemănătoare.
Organizațiile non-guvernamentale reprezintă un “barometru” al comunității, modificările permanente ce apar în mediu, generând în consecință noi nevoi sociale sau agravarea celor existente deja, impun o continuă evaluare și reorientare a activităților principalilor actori ai comunității către prioritățile momentului. Acestea sunt caracterizate printr-o mare mobilitate în ceea ce privește modul și direcțiile lor de acțiune. Această mobilitate reprezintă condiția lor de supraviețuire, atâta vreme cât funcționarea lor este dependentă de o corectă identificare a nevoilor în comunitate și de atragerea resurselor necesare pentru abordarea acestor nevoi.
Dinamicitatea lor este relevante în ceea ce privește capacitatea comunității de a reacționa rapid la propriile sale nevoi, catalizând resurse de care organizațiile guvernamentale nu dispune. În același timp, analiza direcțiilor de acțiune ale organizațiilor ar putea da organizațiile guvernamentale semnale relevante privitoare la problemele pe care în viitorul apropiat va trebui să le abordeze. Organizațiile non-guvernamentale pot juca un rol fundamental în identificarea unor probleme ce ar putea fi trecute cu vederea de către organizațiile guvernamentale, iar prin utilizarea resurselor umane proprii, a datelor locale și a capacității lor organizatorice, ele pot monitoriza activitatea.
Adeseori, organizațiile non-guvernamentale pot acoperi anumite nevoi ale comunității, mai bine și mai ieftin decât o pot face organizațiile guvernamentale (exemple frecvente sunt oferite în domeniile asistenței grupurilor vulnerabile sau al managementului unor instituții de asistență medicală).
Organizațiile non-guvernamentale sunt active în orice domeniu în care se manifestă nevoia societății: educație, știință, cercetare, cultură, protecție socială, minorități, drepturile omului, protecția mediului, protecția copilului, etc.
În unele țări, relațiile dintre organizațiile non-guvernamentale și organizațiile guvernamentale au o istorie lungă și bine fundamentată.
În strategiile guvernamentale elaborate după 1990, parteneriatul administrație – organizații non-guvernamentale a figurat în mod constant ca obiectiv al tuturor guvernelor.
Au fost anunțate periodic măsuri de ordin legislativ și instituțional menite a facilita cooperarea și consultarea administrație – organizații non-guvernamentale la nivel sectorial, național și local.
În procesul de identificare și rezolvare a problemelor comunității, organizațiile non-guvernamentale sunt considerate ca “alternative” la soluțiile administrației publice. În același timp însă, modul de acțiune al organizațiilor poate reprezenta un model de abordare a problemei, nu neapărat singurul și nu neapărat cel mai bun, dar cu certitudine eficient prin prisma raportului investitie/efect.
Organizațiile pot găsi noi soluții pentru probleme cu care se confruntă populația, dar aceste soluții devin relevante doar dacă ele pot influența procesul de dezvoltare la nivelul întregii comunități. Organizațiile guvernamentale și organizațiile non-guvernamentale pot oferi, deci, nu alternative în competiție, ci soluții complementare pentru problemele comunității, fapt ce deschide calea către o adevărată colaborare între ele.
Inițiativa, cu privire la rezolvarea în comun a unor probleme de interes public, continuă să aparțină în majoritatea covârșitoare a cazurilor, organizațiilor non-guvernamentale. .
Organizațiile guvernamentale și organizațiile non-guvernamentale pot realiza o comunicare mai bună și deci, o relație mai puternică, prin procesul de negocieri cu frecventele sale contacte, discuții constructive, cooperare activă, compromisuri, concesii reciproce și înțelegeri.
BIBLIOGRAFIE
1. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Ștințifică, București, 1968
2. Ionel Cloșcă, Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor, Editura Științifica, București, 1973
3. Martin McCauley, Rusia, America și Războiul Rece 1949-1991, Editura Polirom, Iași, 1999
4. Teodor Frunzeti, Soluționarea crizelor internaționale. Mijloace militare și nemilitare, Institutul European, Iași, 2006
5. Teodor Frunzeti, Conflict și negociere în relații internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2011
6. col. conf. univ. dr. Constantin Iordache, Rezolvarea legală a diferendelor internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005
7. Romulus Neagu, O.N.U Adaptarea la cerințele lumii contemporane, Editura Politică, București, 1983
8. Raluca Miga Beșteliu – Organizații internationale interguvernamantale, Ed. C.H.Beck, București, 2006
9. Claudia Simona Timofte, Organizații Internaționale, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010
10. Ion Pâlșoiu, Organizații politice și militare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2006
11. Ionuț Nistor, Paul Nistor (coord.), Relații internaționale. Lumea diplomației. Lumea conflictului, Editura Pim, , 2009
12. Stan Petrescu, Mediul de securitate global și euroatlantic, București: Editura Militară, 2005
13. Jean- Luc Sauron, Curs de instituții europene, Editura Polirom, , 2010
14. Edward Kolodziej, Securitatea și relațiile internationale, Editura Polirom, Iași, 2007
15. Phil Williams, “Crisis Management in ; Old Mechanism and New Problems”, în: Alexander L. George (ed.), “Avoiding War: Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 1991
16. Vasile Popa, „Integrarea euroatlantică și europeană și proiecția stabilității în plan regional”, în: Impact Strategic, CSSAS, nr. 2/2004 (11), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București
17. David Abshire, James Woolsey, Richard Burt, “The Atlantic Transformed”, Center for Strategic and International Studies, , 1992
18. Grigore Geamănu, Drept internațional contemporan, ed. a II-a, vol.I, Editura didactică și pedagogică, București, 1975
19. Mircea Malița, Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație, Editura C.H. Beck, București, 2007
20. Constantin Anastasiu, Societatea civilă și instituțiile politice. // Sfera politicii, 1993;
21. Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;
22. Marian Vlăsceanu, Organizațiile și cultura organizării, Editura Trei, București, 2002;
23. Mircea-Dănuț Chiriac, Daniel Dumitru, Emil Ion, Organizații și instituții politice și de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;
24. Aldrich, HE, RUEF, M., "Evoluția organizațiilor", Sage Publications, Londra, 2006;
25. Bogdan BĂDESCU- Management ONG, Editura ASER, , 1997;
26. Dahrendorf R., Conflictul social modern., București, “Humanitas” 1992
27. Manualul NATO, Office of Information and Press, , 2001
28. “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de șefii de stat și de guvern la la data de24 aprilie 1999, capitolul “Fundamental Security Tasks”.
29. Carta O.N.U., Document al erei noastre, Editura Politică, București,1970
30. Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție ( versiunea română, editată sub îngrijirea Centrului de informare O.N.U. pentru România), București
31. Encyclopedia Britannica online, United Nations History and Development
32. Ghid de bune practici pentru organizații non-guvernamentale , elaborat de Opportunity Associates România în cadrul proiectului „Practice Good Practice” finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe
33. Mihai Lisețchi, Ion Olteanu, Carte albă la Forumul Național ONG, 1998: “Organizațiile neguvernamentale și conceptul de parteneriat”
ADRESE WEB
1. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/h_dezbateri_2003.pdf
2. http://conspecte.com/Geoeconomia/organizatiile-internationale-non-guvernamentale .html
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Greenpeace
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Amnesty_International
5. http://riendespecial.wordpress.com/2011/02/12/medecins-du-monde/
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bie_neguvernamental%C4%83
7. http://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_organiza%C8%9Bii_non-guvernamentale
8. http://www.altreileasector.ro/ong-ist-de-profesie/
9. http://conspecte.com/Geoeconomia/sistemul-natiunilor-unite.html
10. http://www.coe.ro/ngo.html
11. http://www.uia.org/archive/ingos-un
12. http://www.un-ngls.org/orf/ngorelations.htm
13. http://www.aid-ong.ro/politica-statului-privind-ong/
BIBLIOGRAFIE
1. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, Editura Ștințifică, București, 1968
2. Ionel Cloșcă, Despre diferendele internaționale și căile soluționării lor, Editura Științifica, București, 1973
3. Martin McCauley, Rusia, America și Războiul Rece 1949-1991, Editura Polirom, Iași, 1999
4. Teodor Frunzeti, Soluționarea crizelor internaționale. Mijloace militare și nemilitare, Institutul European, Iași, 2006
5. Teodor Frunzeti, Conflict și negociere în relații internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare Carol I, 2011
6. col. conf. univ. dr. Constantin Iordache, Rezolvarea legală a diferendelor internaționale, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2005
7. Romulus Neagu, O.N.U Adaptarea la cerințele lumii contemporane, Editura Politică, București, 1983
8. Raluca Miga Beșteliu – Organizații internationale interguvernamantale, Ed. C.H.Beck, București, 2006
9. Claudia Simona Timofte, Organizații Internaționale, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2010
10. Ion Pâlșoiu, Organizații politice și militare internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2006
11. Ionuț Nistor, Paul Nistor (coord.), Relații internaționale. Lumea diplomației. Lumea conflictului, Editura Pim, , 2009
12. Stan Petrescu, Mediul de securitate global și euroatlantic, București: Editura Militară, 2005
13. Jean- Luc Sauron, Curs de instituții europene, Editura Polirom, , 2010
14. Edward Kolodziej, Securitatea și relațiile internationale, Editura Polirom, Iași, 2007
15. Phil Williams, “Crisis Management in ; Old Mechanism and New Problems”, în: Alexander L. George (ed.), “Avoiding War: Problems of Crisis Management”, Oxford Westview Press, 1991
16. Vasile Popa, „Integrarea euroatlantică și europeană și proiecția stabilității în plan regional”, în: Impact Strategic, CSSAS, nr. 2/2004 (11), Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București
17. David Abshire, James Woolsey, Richard Burt, “The Atlantic Transformed”, Center for Strategic and International Studies, , 1992
18. Grigore Geamănu, Drept internațional contemporan, ed. a II-a, vol.I, Editura didactică și pedagogică, București, 1975
19. Mircea Malița, Jocuri pe scena lumii. Conflicte, negocieri, diplomație, Editura C.H. Beck, București, 2007
20. Constantin Anastasiu, Societatea civilă și instituțiile politice. // Sfera politicii, 1993;
21. Vasile Popa, Alexandra Sarcinschi, Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, București, 2007;
22. Marian Vlăsceanu, Organizațiile și cultura organizării, Editura Trei, București, 2002;
23. Mircea-Dănuț Chiriac, Daniel Dumitru, Emil Ion, Organizații și instituții politice și de securitate, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2007;
24. Aldrich, HE, RUEF, M., "Evoluția organizațiilor", Sage Publications, Londra, 2006;
25. Bogdan BĂDESCU- Management ONG, Editura ASER, , 1997;
26. Dahrendorf R., Conflictul social modern., București, “Humanitas” 1992
27. Manualul NATO, Office of Information and Press, , 2001
28. “The Alliances’s New Strategic Concept”, adoptat de șefii de stat și de guvern la la data de24 aprilie 1999, capitolul “Fundamental Security Tasks”.
29. Carta O.N.U., Document al erei noastre, Editura Politică, București,1970
30. Carta Națiunilor Unite și Statutul Curții Internaționale de Justiție ( versiunea română, editată sub îngrijirea Centrului de informare O.N.U. pentru România), București
31. Encyclopedia Britannica online, United Nations History and Development
32. Ghid de bune practici pentru organizații non-guvernamentale , elaborat de Opportunity Associates România în cadrul proiectului „Practice Good Practice” finanțat de Trust for Civil Society in Central and Eastern Europe
33. Mihai Lisețchi, Ion Olteanu, Carte albă la Forumul Național ONG, 1998: “Organizațiile neguvernamentale și conceptul de parteneriat”
ADRESE WEB
1. http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/h_dezbateri_2003.pdf
2. http://conspecte.com/Geoeconomia/organizatiile-internationale-non-guvernamentale .html
3. http://ro.wikipedia.org/wiki/Greenpeace
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Amnesty_International
5. http://riendespecial.wordpress.com/2011/02/12/medecins-du-monde/
6. http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bie_neguvernamental%C4%83
7. http://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_organiza%C8%9Bii_non-guvernamentale
8. http://www.altreileasector.ro/ong-ist-de-profesie/
9. http://conspecte.com/Geoeconomia/sistemul-natiunilor-unite.html
10. http://www.coe.ro/ngo.html
11. http://www.uia.org/archive/ingos-un
12. http://www.un-ngls.org/orf/ngorelations.htm
13. http://www.aid-ong.ro/politica-statului-privind-ong/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cooperarea Organizatiilor Non Guvernamentale cu Organizatiile Internationale (ID: 138515)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.