. Cooperarea Internationala In Retehnologizarea Industriei

Introducere

Actualitatea temei investigate și gradul de cercetare a acesteia. Industria are un rol important în realizarea și menținerea unui ritm înalt de creștere economică durabilă în orice țară. Datorită contribuției majore în procesul dezvoltării, industria ar trebui să fie unul din principalele sectoare ale economiei naționale. Actualmente industria Republicii Moldova asigură 14,9% din PIB și încadrarea în câmpul muncii a 12,3% din numărul populației economic active (anexa nr. 2). Mărfurile industriale reprezintă 78,4% din volumul total al exportului. În sectorul industrial sînt înregistrați circa 16 mii agenți economici, ceea ce constituie 12,3% din numărul total pe republică. În ramură activează 679 întreprinderi mari, dintre care doar circa 9% reprezintă proprietate publică.

Ca rezultat al reformelor economice, R. Moldova și-a modificat semnificativ politica de comerț. În prezent, se poate afirma că piețele moldovenești sunt deschise competitorilor străini într-o măsură mai mare decât majoritatea piețelor occidentale. Tarifele vamale stabilite la import nu depășesc nivelul de 15% și majoritatea barierelor administrative și regulatorii la importuri au fost eliminate. În consecință, Moldova a fost una dintre primele țări ale fostului imperiu sovietic care a aderat la OMC, în anul 2001. Rezultatul principal al reformelor economice realizate în Republica Moldova constă în crearea și funcționarea reală a sectorului privat în toate domeniile economiei, inclusiv în industrie și trecerea la mecanismele economiei de piață. Reieșind din aceasta, politica industrială a statului trebuie să poarte un caracter stimulator și să fie orientată spre crearea mediului favorabil pentru dezvoltarea industriei.

Sarcina primordială, de realizarea căreia depinde stabilitatea statului, constă în necesitatea asigurării competitivității mărfurilor industriale autohtone pe piețele internă și externă. Soluționarea acestei probleme complicate depinde de multipli factori, în primul rând de competența instituțiilor statale și afirmarea în domeniul cooperării economice internaționale. Elaborarea și implementarea politicii industriale, precum și a managementului corporativ este o măsură esențială pentru continuarea reformelor orientate spre consolidarea economiei de piață. Pe lângă aceasta, luând în considerație că obiectivul principal al politicii Republicii Moldova, pentru următorii 15-20 de ani, îl constituie integrarea în Uniunea Europeană, este foarte necesar de a cunoaște politicile U.E. în diverse domenii, deoarece ele în cazul lansării procesului de aderare vor deveni capitole de negocieri. Pentru a reduce în viitor problemele și perioada de negociere a acestor capitole, dar și pentru a elabora o politică industrială proprie ce va permite realizare mai multor obiective este necesar acest studiu, ce va prezenta în principal ceea ce este politica industrială, precum și posibilitățile de dezvoltare în cadrul acestei politici.

Scopul și sarcinile lucrării constau în fundamentarea direcțiilor de dezvoltare a industriei precum și evidențierea rolului cooperării internaționale în restructurarea și retehnologizării acesteia, cu ajutorul analizelor teoretice și metodologice adecvate situației curente și de perspectivă a comerțului extern, prin elucidarea oportunităților de perfecționare și implementare a strategiilor de promovare a acestuia.

Scopul propus este concretizat de următoarele sarcini ale cercetării:

– studierea și analiza relațiilor economice internaționale;

– evaluarea stării actuale și a direcțiilor de dezvoltare a cooperării economice internaționale;

– analiza aspectelor definitorii ale cooperării industriale;

– argumentarea importanței industriei pentru dezvoltarea economiei;

– fundamentarea importanței reglementării relațiilor de export–import cu produse industriale cu participarea organizațiilor internaționale;

– reflectarea politicii industriale a Uniunii Europene și conturarea unor concluzii de rigoare pentru Republica Moldova;

– estimarea rolului cooperării economice internaționale în modernizarea industriei Republicii Moldova;

– conturarea unor noi strategii și mecanisme de dezvoltare economică în RM prin prisma restructurării și retehnologizării industriei.

Suportul teoretico-ștințific și metodologic al cercetării este bazat pe folosirea metodelor de cercetare: analiză, sinteză, comparație, grupări economice, metode de previziune economică și alte modalități.

Reperul teoretic al cercetării îl constituie lucrările fundamentale în domeniu de studiu ce aparțin savanților clasici: Smith A., Ricardo D.; au fost analizate lucrările savanților Sută N., Chiran A., Constantin M., Croitoru C., Ignat I.; au fost studiate amănunțit publicațiile economiștilor autohtoni ca: Roșca P., Moldovan D., Osadcii V., Certan S., Răilean V., Gribincea A., etc.

În calitate de materiale practice au servit diverse publicații periodice, date statistice ale Comisiei Europene, materialele Biroului de Statistică al Republicii Moldova, datele statistice ale Ministerului Industriei și Infrastructurii al Republicii Moldova, Ministerului Economiei al Republicii Moldova, rețeaua Internet, investigațiile și observațiile proprii.

Inovația științifică a cercetării. Caracterul inovator al investigației „Rolul cooperării internaționale în restructurarea și retehnologizarea industriei Republicii Moldova”, rezidă în faptul de a construi un tablou integru a principalelor aspecte și direcții de restructurare și retehnologizare a industriei, și evidențierea relațiilor de cooperare economică internațională în domeniul industriei, rolul acestora în modernizarea industriei unui stat, implicit a Republicii Moldova. Pornind de aici caracterul original al investigației constă în realizarea unei sinteze de ansamblu a aspectelor fundamentale de planificare strategică a politicii industriale prin restructurare și rerehnologizare în condițiile vectorilor de integrare europeană a Republicii Moldova. Noutatea cercetării se rezumă la următoarele elemente:

• Prezentarea conceptelor de manifestare a relațiilor economice internaționale;

• Precizarea locului industriei în economie;

• Evaluarea politicii industriale în perspectiva cooperării internaționale;

• Studierea platformei industriale a economiei Republicii Moldova;

• Aprecierea rolului cooperării internaționale în restructurarea și retehnologizarea unui stat, implicit a Republicii Moldova;

• Prezentarea strategiilor și mecanismelor privind restructurarea industriei;

Structura lucrării. Scopul și sarcinile investigate au determinat structura tezei, care include: introducerea, trei capitole, concluzii și recomandări din încheiere, bibliografia și anexe.

În introducere este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt precizate gradul de cercetare a temei, scopul și obiectivele tezei, suportul teoretico-științific și metodologic de studiu, inovația științifică, volumul și structura tezei.

În capitolul I – „Importanta restructurării industriei prin modernizare și retehnologizare” – sunt examinate aspectele fundamentale ce vizează conținutul relațiilor economice internaționale, locul și rolul industriei în sistemul economic, fundamentarea deciziei de restructurare și retehnologizare a industriei unui stat.

Capitolul II. – „Politica Industrială în perspectiva cooperării internaționale” – scoate în evidență cooperarea industrială, dezvoltarea acesteia prin analiza situției date în spațiul european. Se analizează politica industrială a UE, ce ne conduce spre oportunitatea de a studia experiența, de a face unele concluzii și de a elabora unele recomandări pentru Republica Moldova. Aceasta va permite apropierea Moldovei cât mai repede de normele și standardele Uniunii Europene, și va contribui în perspectivă la lansarea procesului de aderare.

În capitolul III – „Restructurarea potențialului industrial al Republicii Moldova în contextul integrării europene” – se cercetează starea curentă a industriei Republicii Moldova, potențialul de resurse pentru dezvoltarea industriei. Se conturează noile strategii și mecanisme de dezvoltare economică în RM prin prisma restructurării și retehnologizării industriei.

Capitolul de încheiere va sublinia încă o dată principalele idei care au reieșit din analiza efectuată pe parcursul acestei lucrări.

Capitolul I. Importanta restructurării industriei prin modernizare și retehnologizare

1.1 Cadrul general de manifestare a relațiilor economice internaționale

În condițiile moderne, lumea fiind împărțită în țări dezvoltate și slab dezvoltate, unul din cei mai valoroși factori ai dezvoltării economice îl constituie eliminarea decalajelor de dezvoltare și crearea condițiilor pentru ca fiecare economie națională să dispună de propriile bogății, de programe de dezvoltare care să garanteze forței de muncă stabilitate și siguranță.

Diferențele nivelului de dezvoltare economică dintre state conduc adesea la mari mișcări emigraționale ale populației de la statele slab dezvoltate spre cele mai dezvoltate, unde chiar și cel mai mic venit asigură imigrantului un trai superior celui avut în țara sa.

O soluționare a acestor probleme, care atrag după sine confruntări sociale și chiar pericole militare, nu poate avea loc decât pe seama unei ample activități internaționale de asigurare a acestor categorii de populații cu posibilitatea accesului la bunurile materiale necesare traiului decent care, prin impactul asupra pieței, pot crea cerere de produse și stimula activitatea productivă. Libera circulație a mărfurilor, a tehnologiilor, a capitalului, și fluidizarea întregului circuit economic mondial se pot constitui în factori ai progresului general și, deci, ai liniștii la scară internațională.

Importanța diviziunii internaționale a muncii pentru dezvoltarea economică și socială a oricărei țări în condițiile actuale e greu de subestimat. Acest proces implică, în primul rând, sferele mari ale economiei – industria și agricultura – care necesită folosirea unui potențial uman destul de major.

Relațiile economice internaționale sunt o sferă a relațiilor de piață între țări, condiționate de diviziunea internațională a muncii și fundamentarea economică din partea partenerilor.

Particularitățile relațiilor economice internaționale sunt determinate de specificul lor și decurg din dimensiunile foarte mari ale spațiului economic, mobilitatea limitată a factorilor de producție și a unor tipuri de resurse, din acțiunea unor instrumente economice speciale.

Diviziunea mondială a muncii, specializarea internațională în producție au creat necesitatea stabilirii unor raporturi economice între statele lumii.

Relațiile economice internaționale reprezintă legăturile dintre economiile naționale, dintre agenții economici de pe glob, legături care se formează în virtutea diviziunii mondiale a muncii. În practică, schimbul reciproc de activități dintre agenții economici, la scara economiei mondiale, se desfășoară într-un cadru economico – juridic determinat.

Istoria a cunoscut relații internaționale caracterizate fie prin dependența unor state față de altele, fie prin respect reciproc și colaborare.

În calitate de obiecte ale relațiilor economice internaționale apar mărfurile și serviciile, precum și resursele implicate în schimbul internațional, iar drept subiecte ale relațiilor economice internaționale – firmele particulare și unii antreprenori, structurile de stat, organele administrative de diferite nivele, întreprinderile, instituțiile, organizațiile și corporațiile internaționale.

Relațiile economice internaționale reprezintă acea parte a relațiilor internaționale, ce direct exprimă aspectele economice ale vieții națiunilor.

Relațiile economice internaționale constituie sistemul de relații economice dintre economiile naționale ale anumitor țări, anumitor subiecți economici.

Relațiile economice internaționale prezintă totalitatea raporturilor, schimburilor și tranzacțiilor economice dintre țările lumii, cuprinzând atât circulație țările lumii, cuprinzând atât circulația internațională de mărfuri și servicii, relațiile de credit și financiare, cât și cele din sfera producției și a cercetărilor științifice.

Relațiile economice internaționale au luat naștere și s-au dezvoltat o dată cu dezvoltarea forțelor de producție și aprofundarea diviziunii internaționale a muncii, fiind unul din elementele care definesc ordinea economică a lumii. Relațiile economice internaționale sunt un sistem de relații economice între țările lumii. Acest sistem include formele principale de relații economice internaționale de mare importanță ca: comerțul internațional de mărfuri și servicii; mișcarea de capital și investiții străine directe; zonele economice libere; activitatea organizațiilor economice internaționale; antreprenoriatul comun; schimbul în sferele științei și tehnicii; relațiile monetar financiare și de credit etc.

Din conceptele analizate mai sus, conchidem că relațiile economice internaționale reprezintă o totalitate de legături economice dintre economiile naționale ale diferitelor țări, bazate pe diviziunea mondială a muncii și internaționalizarea producției.

Creșterea rapidă a legăturilor economice externe, ce întrece ritmul de majorare a produsului național brut al țărilor participante activ la comerțul mondial, este o trăsătură deosebită de dezvoltare a relațiilor internaționale. Revoluția tehnico – științifică influențează în mod deosebit asupra conținutului și formelor relațiilor economice internaționale. Sub influența ei are loc intensificarea schimbului de cunoștințe tehnico-științifice.

Dezvoltarea specializării în plan internațional a producției și aprofundarea diviziunii internaționale a muncii generează apariția multiplelor forme și direcții ale activității economice externe, și anume:

• relațiile comerciale internaționale;

• relațiile valutar – financiare internaționale;

• relațiile de cooperare și integrare economică.

Astăzi în lume nu poate exista nici un popor civilizat fără a intra în schimburi comerciale cu alte economii naționale, adică fără a primi sau a da ceva în relația cu celelalte economii naționale. Ceea ce se dă sau se ia nu are întotdeauna o formă materială. Uneori, ca și între agenții economici de pe aceeași piață, se fac transferuri de diverse bunuri: materii prime, produse fabricate sau create, precum și anumite servicii, adică utilități ce nu au o formă materială, dar au un efect dorit și solicitat de consumator și produs de realizator sau producător.

Totalitatea acestor schimburi de valori materiale și spirituale, ce au loc între economiile naționale sau între agenții economici din diverse economii naționale și care se transferă dintr-o parte în alta pe baza vânzării-cumpărării, formează comerțul internațional.

Referindu-ne la comerț, acesta a devenit elementul principal al economiei de piață, indiferent de forma pe care o îmbracă. De o deosebită importanță este cunoașterea aspectelor referitoare la definirea comerțului și, în special, a celui internațional, precum și a esenței conținutului termenului relații economice internaționale.

Comerțul poate fi definit ca activitate economică ce include cumpărarea materiei prime sau produselor pentru a le revinde în același stadiu fizic, dar în condiții convenabile consumatorilor. Această noțiune definește transferul titlurilor de proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum și a prestațiilor de servicii realizate în diferite stadii ale producției sau între producător și consumator care, de asemenea, se consideră că reprezintă acte de comerț.

Fiind destinat să asigure un flux normal al producției spre locurile de consum în cele mai bune condiții posibile, comerțul îndeplinește unele funcții specifice:

1. Cumpărarea mărfurilor de la producători sau colectori și transferarea acestora în depozite întru pregătirea lor pentru vânzarea utilizatorilor finali sau intermediarilor.

2. Stocarea mărfurilor pentru a asigura echilibrul dintre cererea și oferta de mărfuri în cadrul pieței.

3. Divizionarea cantităților mari de mărfuri pe care le livrează producția, asortarea loturilor, formarea sortimentelor și asigurarea loturilor mici care urmează a fi puse la dispoziția consumatorilor.

4. Transferul mărfurilor către zonele cele mai îndepărtate, pentru a fi vândute consumatorilor.

5. Cercetarea doleanțelor, sugestiilor, capacității de cumpărare, gradului de instruire, obiceiului de consum etc., care stau atât la baza cererii de mărfuri, cât și la fundamentarea politicilor comerciale.

Creșterea numărului de state, urmare a destrămării sistemului colonial, a servit drept imbold al sporirii și extinderii volumului schimburilor economice internaționale.

Participarea la circuitul economic mondial a noilor state conduce la extinderea atât a ariei geografice a schimburilor internaționale de mărfuri, cât și la sporirea volumului și la lărgirea sortimentală a schimburilor de mărfuri.

Schimbul de bunuri între două țări, între mai multe țări sau între toate țările lumii se numește comerț internațional. Volumul valoric al comerțului internațional este egal cu valoarea maximală dintre exportul mondial (suma exporturilor țărilor lumii) și importul mondial (suma importurilor țărilor lumii).

Orice comerț internațional este alcătuit din export, import, reexport și tranzit.

Activitatea comercială externă este un mijloc esențial de realizare a circuitului mondial de valori materiale și intelectuale, care se concretizează în ansamblul operațiunilor și activităților, având ca obiect schimbul de mărfuri, lucrări și servicii la scara internațională.

Faptul exportului se fixează în momentul trecerii mărfurilor (produselor), lucrărilor, serviciilor, precum și a rezultatelor activității intelectuale (obiectelor proprietății intelectuale), peste frontiera vamală a Republicii Moldova.

Exportul este un regim în care mărfurile sunt scoase de pe teritoriul vamal fără obligația returnării lor pe acest teritoriu.

Exportul se efectuează cu condiția onorării drepturilor de export, respectării măsurilor de politică economică și îndeplinirii altor condiții prevăzute de Codul vamal și de alte acte normative.

Importul cuprinde operațiunile comerciale prin care într-o țară se introduc mărfuri (produse), lucrări, servicii, precum și rezultate ale activității intelectuale (obiecte ale proprietății intelectuale).

Faptul importului se fixează în momentul trecerii mărfurilor (produselor), lucrărilor, serviciilor, precum și a rezultatelor activității intelectuale (obiectelor proprietății intelectuale), peste frontiera vamală a țărilor respective.

Importul este regimul vamal în care mărfurile introduse pe teritoriul vamal primesc statutul de mărfuri puse în circulație numai după ce sunt plătite drepturile de import și după ce sunt vămuite.

Reexportul se poate defini ca un regim vamal în care mărfurile străine sunt scoase de pe teritoriul vamal fără perceperea drepturilor de export, cu excepția taxei pentru procedurile vamale sau cu restituirea drepturilor de import încasate și fără aplicarea măsurilor de politică economică.

Tranzitul este regimul vamal în care mărfurile sunt transportate sub supraveghere vamală de la un organ vamal la altul, fără perceperea drepturilor de import și export și fără aplicarea măsurilor de politică economică, dacă legislația nu prevede altfel.

Tranzitul constituie un proces economic în cadrul căruia mărfurile nu fac altceva decât să traverseze țara, adică aceeași partidă de marfă poate forma obiectul tranzitului pentru mai multe țări (de exemplu, un lot de marfă contractat de către un importator al Moldovei din Germania poate forma obiectul tranzitului atât pentru Austria, Ungaria, cât și pentru România).

Relațiile valutar-financiare internaționale reprezintă ansamblul relațiilor social – economice, mecanismele, riscurile și deciziile ce se stabilesc și au loc în procesul circulației, evaluării, acumulării și repartiției monedei și a mijloacelor de plată pe plan internațional.

Relațiile comerciale internaționale cu mărfuri și servicii condiționează desfășurarea relațiilor valutar-financiare internaționale. Comerțul extern al unei țări provoacă refluxuri sau fluxuri monetar-financiare în economia națională, în dependență de starea balanței comerciale a țării. Operațiile de export-import contribuie la circulația, mobilizarea și repartiția resurselor monetar-financiare pe plan internațional.

Relațiile comerciale, monetar – financiare și de credit cu străinătatea ale unei țări, pentru o perioadă anumită de timp, sunt reflectate în balanța de plăți externe. Soldul balanței de plăți externe și sursele lui de formare reflectă calitatea activității economice externe a țării și influențele asupra rezervelor valutare.

Activitatea comerțului trebuie orientată în așa fel, încât să nu ducă la deteriorarea balanțelor de plăți, lucru posibil numai prin stimularea exportului și dezvoltarea acestuia pe seama creșterii ofertei autohtone de mărfuri și servicii la export. Acest lucru e posibil numai în măsura în care există strategii concrete de creștere economică, de restructurare concretă și dinamică a sistemului economic național, bazat pe valorificarea cu adevărat a posibilităților interne și a resurselor de care dispune fiecare economie națională.

O direcție importantă în activitatea economică externă, care provoacă o nouă formă de relații, este colaborarea și cooperarea economică internațională.

Colaborarea economică internațională este o noțiune cu un conținut larg ce exprimă ansamblul relațiilor care se stabilesc între unități economice luate separat sau între state. Ea se desfășoară prin diverse mijloace: comerț extern, turism internațional, relații financiare bilaterale; cooperare în producție, investiții de capital străin etc.

Uneori se face deosebire dintre colaborarea economică internațională și cooperarea economică internațională, dându-se primei un sens mai larg, iar celei de-a doua un sens mai restrâns, limitând-o mai mult la cooperarea în producție și cooperarea tehnico-științifică. Cele două noțiuni de colaborare și cooperare sunt folosite pe plan internațional destul de frecvent.

Cooperarea poate fi definită ca un mod de relații internaționale care marchează începutul aplicării unor politici desinate să facă „mai intime” relațiile internaționale în mai multe domenii determinate, fără a afecta independența celor la care se referă.

Cooperarea economică internațională este o formă de colaborare interguvernamentală sau între agenții economici, desfășurată pe baze contractuale, vizând conjugarea eforturilor materiale, financiare, tehnologice și de cadre ale partenerilor, pentru efectuarea unor activități conexe din domeniile producției, circulației, cercetării – dezvoltării etc., în scopul obținerii unor avantaje reciproce.

Cooperarea economică, după părerea lui Petre Tănase, reprezintă conlucrarea sub cele mai diverse forme dintre două sau mai multe țări sau agenți economici din diverse țări cu scopul de a realiza anumite obiective industriale, agricole, comerciale, tehnico-științifice, turistice sau de altă natură.

Cooperarea economică internațională reprezintă o formă superioară de relații bilaterale sau multilaterale dintre agenții economici din diferite state sau dintre statele naționale, care au drept scop principal realizarea, prin eforturi obiective sau activități conexe, fie ele de producție, fie de cercetare, comerciale sau de servicii, elaborate în timp, unor profituri care să fie oricum mai mari decât suma profiturilor ce ar fi fost obținute de către fiecare parte acționând separat.

Colaborarea economică este o conjugare de eforturi ale unor societăți diferite sau chiar a statelor, cu o implicare relativ delimitată între parteneri.

În acest sens, cooperarea poate fi considerată o fază superioară și chiar mai complexă decât colaborarea, între ele trebuie să se facă o distincție, deoarece există raportul dintre parte și întreg, prima fiind un instrument, un mijloc de realizare a celui de-al doilea. Ambele forme pot fi considerate deosebit de apropiate și clasificate ca formă superioară de relații economice internaționale.

Spre deosebire de cooperare, unde este greu de făcut o demarcație între eforturile conjugate și rezultatele obținute, raportate la fiecare participant în parte, în cadrul colaborărilor pot apărea anumite determinări. Două firme care colaborează la asigurarea unei piețe cu o anumită categorie de produse cunosc fiecare până unde au a efectua eforturi proprii materiale, financiare sau de altă natură și, de asemenea, cât are de primit fiecare, urmare a efortului depus. Astfel, două companii pot colabora în asemenea proiect, una asigurând produsul pe care îl vinde celeilalte, fiecare preluând efectele și consecințele directe ale activităților desfășurate. Sensul de colaborare derivă din faptul că această conlucrare are la bază o înțelegere de lungă durată, fiecare bazându-și activitatea pe celălalt și ajutându-se reciproc pe parcursul derulării operațiunii.

În cazul cooperării, eforturile sunt îmbinate și de multe ori este imposibilă personificarea. Cooperarea poate fi considerată o fază superioară și chiar mai complexă decât colaborarea, în sensul clasic al cuvântului. Ambele forme pot fi, însă, considerate deosebit de apropiate și clasificate ca formă de relații economice internaționale.

În acest context este necesar să se precizeze că înseși economiile dezvoltate sunt interesate de a impulsiona dezvoltarea altor economii naționale, cu grad redus de dezvoltare, pentru ca astfel acestea să devină reale piețe de desfacere pentru tehnologiile și rezultatele activităților de cercetare, spre care tind statele dezvoltate în procesul de specializare internațională.

1.2 Locul industriei în economie

La începutul acestui deceniu creșterea economică de exemplu a țărilor central – est europene a fost diferențiată. Caracteristica economică a acestor state este rolul important al industriei în complexul național.

Locul semnificativ al industriei economic este reflectat de indicatori ca:

– ponderea industriei în valoare totala adăugata;

– ponderea populației ocupate în industrie;

– procentul obținut din exportul de produse prelucrate în ansamblul de mărfuri;

– creșterea producției industriale, etc.

În spațiul european, statisticile evidențiază rolul mai important al industriei, în cazul tarilor în curs de tranziție sau de aderare comparativ cu alte țări central europene. Pentru relevarea caracterului dezvoltării economice este semnificativ și procentul deținut de produsele prelucrate în ansamblul exporturilor. Adică un rol important îl are implicit cooperarea internațională în domeniul industriei.

În continuare vom analiza mai întâi careva aspecte conceptuale ale termenilor de industrie, sistem industrial și vom cerceta locul și rolul acestor subiecte în sistemul economic.

Sistemul industrial.

Industria reprezintă totalitatea producătorilor de bunuri și servicii identice sau substituibile. Sistemul industrial este un ansamblu complex de subsisteme (industrii) reunite după anumite reguli în vederea extragerii din natură a unor resurse materiale, existente independent de voința omului, prelucrării materiilor prime minerale, vegetale, animale, sintetice și artificiale și menținerii în stare de funcționalitate a unor bunuri industriale.

Paleta activităților industriale poate fi redusă la trei mari grupe de activități:

1. activități de extracție;

2. activități de prelucrare;

3. servicii cu caracter industrial.

Activitățile de extracție constau în simpla desprindere din mediul natural a obiectelor muncii oferite de natură și a căror reproducere are loc fără intervenția omului. Aceste resurse materiale sunt transmise industriilor prelucrătoare în vederea transformării lor în bunuri industriale cerute de piață (extracție cărbuni, minereuri, exploatare forestieră etc.).

Procesele de extracție pot fi:

a) simple, atunci când resursele nu sunt supuse unei prelucrări imediate la locul de extracție (țiței, gaze naturale);

b) complexe, atunci când resursele materiale desprinse din natură sunt supuse imediat unui proces de prelucrare primară la locul de extracție (minereuri).

Activitățile de prelucrare constau în transformarea obiectelor muncii oferite de industriile extractive, precum și a resurselor materiale oferite de agricultură și silvicultură în bunuri industriale de consum individual, bunuri de capital și bunuri de consum productiv (industria alimentară, industria textilă, industria de mașini și echipamente etc.). În unele ramuri prelucrătoare au loc și activități de extracție a unor substanțe utile (extracția zahărului din sfecla de zahăr, a uleiului din floarea soarelui, a fierului din minereu etc.). În mod convențional, astfel de activități sunt incluse în categoria celor de prelucrare, ținând cont că obiectele muncii din care are loc extracția substanțelor utile au trecut deja prin filtrul muncii omenești, devenind materii prime pentru respectivele industrii prelucrătoare.

În urma activităților de prelucrare prin procese mecanice sau chimice se modifică forma, dimensiunea, structura sau compoziția obiectelor muncii supuse prelucrării, produsul finit având o valoare mai mare decât valoarea materialelor intrate în procesul de prelucrare.

În funcție de natura proceselor tehnologice folosite, activitățile de prelucrare pot fi grupate în două categorii: a) activități în care predomină tehnologiile chimice de prelucrare; b) activități în care predomină tehnologiile mecanice de prelucrare.

Serviciile cu caracter industrial se concretizează în activități de întreținere, reparații, livrări de diverse utilități și forme de energie, lucrări de service etc. pe care diverșii agenți economici industriali le efectuează pentru alți agenți economici sau pentru populație.

Sistemul industrial cuprinde totalitatea agenților economici care extrag și prelucrează materii prime, transformându-le în bunuri de consum individual, bunuri de capital sau de consum productiv.

Prin prisma concepției sistemice putem defini sistemul industrial ca fiind mulțimi de agenți economici reuniți după anumite reguli, care preiau la un moment dat anumite elemente de intrare (materii prime, energie, informații, inteligență etc.), le transformă în altele, de regulă diferite din punct de vedere calitativ și le redau la un moment ulterior sub formă de produse și servicii.

Industriile, ca activități de sine stătătoare ale economiei, au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății ca urmare a diviziunii muncii și a procesului istoric de accentuare a deosebirilor social – economice dintre sectoarele producției materiale, s-au dezvoltat și perfecționat continuu pe baza evoluției și perfecționării elementelor procesului de producție.

Delimitarea industriei de celelalte ramuri ale producției materiale.

În scopul conturării precise a specificului industriei, a locului și rolului pe care îl are în cadrul economiei naționale este necesară delimitarea acesteia de celelalte ramuri ale economiei. Delimitarea se face în funcție de particularitățile tehnico – materiale, de forma de manifestare a legilor economice în fiecare ramură.

a) Delimitarea industriei de agricultură

Industria se deosebește de agricultură în primul rând prin natura proceselor de producție specifice acestor ramuri. În agricultură se întâlnesc aproape în exclusivitate procese natural biologice, iar în activitatea industrială astfel de procese se întâlnesc doar ca excepție.

Natura diferită a proceselor de producție are influență directă asupra structurii timpului de producție. Timpul de producție este format din două perioade: – perioada proceselor de muncă, în care omul intervine efectiv în desfășurarea procesului de producție; – perioada proceselor naturale. Aceste două perioade se întâlnesc atât în industrie, cât și în agricultură. În majoritatea industriilor perioada de muncă deține un loc preponderent în timpul de producție, procesele naturale întâlnindu-se numai în câteva industrii (industria farmaceutică, industria berii, vinului etc.). În schimb, în agricultură ponderea cea mai mare în procesul de producție este deținută de perioada proceselor naturale.

În agricultură procesele de producție au la bază factori naturali: lumină, căldură, umiditate, substanțe nutritive etc., în timp ce în industrie predomină procesele fizice, mecanice și chimice.

Elementul de delimitare strictă dintre industrie și agricultură este întreruperea procesului natural biologic. Procesul industrial începe odată cu întreruperea procesului natural biologic. Astfel, secerișul este un proces agricol, întrucât boabele își păstrează puterea germinativă până la măcinare. Măcinarea întrerupe procesul biologic, de aceea este un proces industrial. La fel, creșterea animalelor în cadrul fermelor și gospodăriilor țărănești este o activitate agricolă, în timp ce sacrificarea în abatoare constituie o activitate industrială.

Din deosebirile dintre industrie și agricultură decurg și alte particularități:

– durata ciclului de producție în industrie este variabilă în funcție de specificul activității, de specificul tehnologiei, în timp ce în agricultură aceasta se situează între 6 luni și 1 an calendaristic;

– succesiunea diferitelor faze ale procesului de producție în agricultură este impusă de succesiunea anotimpurilor, pe când în industrie anumite faze ale procesului de producție se pot desfășura paralel sau simultan;

– durata zilei de muncă în industrie este reglementată prin lege (7-8 ore), în timp ce în agricultură nu este reglementată;

– spațiul de desfășurare a proceselor de producție: în industrie majoritatea proceselor de producție au loc în spații închise, iar în agricultură acestea au loc în spații deschise;

– acțiunea factorilor atmosferici.

b) Delimitarea industriei de construcții

În industrie se realizează produse care pentru a fi utilizate trebuie să fie transportate la beneficiari, fiind deci bunuri mobile, spre deosebire de construcții unde se realizează bunuri imobile, fixate de sol. Procesul de producție din industrie este fix, iar cel din construcții este mobil. Trebuie subliniat faptul că montarea, imobilizarea bunurilor industriale mobile pe locul unde ele vor funcționa, este o activitate de construcții.

În prezent prefabricatele iau o extindere tot mai mare pe baza metodelor industriale. De aceea, o parte a lucrărilor altădată specifice construcțiilor (de zidărie, de instalații, de turnare a betonului), sunt înlocuite treptat cu elemente sau chiar cu ansamble întregi prefabricate. Deși montarea acestor elemente se efectuează numai de întreprinderi de construcții, totuși sfera factorilor care condiționează deosebirea dintre industrie și construcții se îngustează din ce în ce mai mult.

Ca urmare a intensificării interferenței proceselor specifice industriei și construcțiilor, în prezent se utilizează tot mai mult criterii convenționale de delimitare: dacă o unitate de construcții este servită de un agent economic care prestează o anumită activitate industrială, în funcție de statutul juridic al acestuia activitatea economică se încadrează astfel:

– dacă nu are independență administrativă (bilanț propriu, cont la bancă), activitatea se încadrează în construcții, deși prin natura sa este o activitate industrială;

– dacă are independență administrativă, activitatea se încadrează în industrie, dacă activitatea de montaj a unor echipamente industriale este inclusă în prețul de livrare, atunci este considerată industrială, deși prin natura lui montajul este o activitate de construcții.

c) Delimitarea industriei de transporturi

În industrie se realizează bunuri materiale, în timp ce activitatea de transport se concretizează în servicii, respectiv deplasarea în spațiu a bunurilor materiale și a persoanelor. Aceasta este o primă deosebire dintre industrie și transport. Rezultatul muncii în transport nu se concretizează într-un bun material. Continuând procesul de producție prin serviciile pe care le prestează, transportul adaugă valoare produselor transportate.

O a doua deosebire dintre industrie și transport decurge din faptul că transportul, neproducând bunuri materiale, nu utilizează materii prime, în timp ce obiectul activității industriale este tocmai extragerea din natură a obiectelor muncii și prelucrarea acestora, precum și a altor categorii de materii prime.

A treia deosebire dintre industrie și transport constă în faptul că în industrie este posibil ca procesul de muncă să existe fără ca procesul de producție să fie terminat (producția neterminată), sau este posibilă continuarea procesului de producție, în condițiile întreruperii procesului de muncă (de exemplu, în industria vinului procesul muncii se întrerupe în timpul fermentației). În cadrul transportului, munca formează procesul de producție al transportului, adică procesul de producție se poate confunda cu perioada de muncă, efectuându-se în același timp.

În scopul asigurării unei delimitări mai precise dintre transporturi și industrie se utilizează unele criterii convenționale.

În industria energiei electrice și termice transportul prin rețele de la centrala electrică la consumator este considerat industrie, întrucât energia electrică nu se poate transporta decât cu ajutorul unor instalații specifice care trebuie să asigure anumiți parametri (tensiune, intensitate, frecvență). Datorită simultaneității producției și consumului, procesul de producție este considerat terminat atunci când produsul finit a ajuns la consumator.

Transportul intern din întreprinderi este considerat activitate industrială, deoarece asigură legăturile inerente procesului de producție dintre secții, făcând parte integrantă din procesul industrial ce se desfășoară în întreprinderea respectivă.

d) Delimitarea industriei de comerț

Comerțul nu creează bunuri materiale, ci contribuie la transmiterea produselor de la producători la consumatori. Deși nu creează bunuri materiale, comerțul, prin unele operații productive pe care le execută, adaugă valoare produselor fabricate în industrie. Este vorba de o serie de operații care au ca scop conservarea valorii de întrebuințare a produselor (ambalare, sortare, depozitare etc.). Deși aceste operații sunt prin natura lor activități industriale, totuși, datorită unor criterii convenționale, ele sunt considerate activități comerciale, fiind executate în sfera circulației și înglobându-se în activitatea generală a rețelei comerciale. La fel se încadrează anumite unități industriale (laboratoare, fabrici de ambalaje etc.), care servesc rețeaua comercială.

Sfera deosebirilor dintre industrie și comerț se îngustează odată cu intrarea în producție a unor utilaje care permit ca bunuri de consum fabricate să fie livrate comerțului într-o formă ușor vandabilă, cum ar fi preambalarea, preîmbutelierea, porționarea unor produse etc.

Structura sistemului industrial.

Ca urmare a adâncirii diviziunii muncii, sistemul industrial este împărțit în subsisteme de sine stătătoare, a căror totalitate caracterizează structura sistemului industrial. Între aceste subsisteme există asemănări, deosebiri și o multitudine de legături de interdependență.

O trăsătură specifică epocii contemporane este aceea că s-a accentuat procesul de diversificare a activităților industriale, s-a lărgit și a devenit tot mai complexă varietatea produselor industriale. Această diversificare este influențată de potențialul de resurse materiale, financiare, umane și informaționale existent la un moment dat.

Pentru a evidenția locul și rolul fiecărui subsistem în cadrul sistemului industrial, se apelează la o serie de criterii care să permită o strictă delimitare a fiecărei industrii. În teoria și practica economică s-au conturat următoarele criterii de delimitare a industriilor:

1. destinația economică a produselor;

2. natura resurselor materiale folosite în procesul de producție;

3. specificul tehnologiei de fabricație utilizate;

4. specializarea personalului lucrător.

Indicatorii structurii industriale.

Structura industrială reprezintă modul de repartizare a producției industriale pe diverse subsisteme industriale și exprimă ponderea participării fiecărei componente la formarea întregului, fiind un sistem de corelații cantitative între industrii. Structura industrială reflectă nivelul de dezvoltare industrială a unei țări. Țările în care predomină industriile de vârf, care valorifică la un nivel superior resursele naturale se consideră mai dezvoltate din punct de vedere economic. Formarea și dezvoltarea structurii industriale sunt determinate și influențate de o serie de factori:

– nivelul de dezvoltare a tehnicii;

– modul de aplicare în practică a creativității autohtone sau din import;

– formele de organizare a producției;

– structura populației;

– nivelul de instruire;

– structura și volumul resurselor naturale;

– potențialul financiar etc.

Caracterizarea structurii industriale se face cu ajutorul mai multor indicatori, dintre care cei mai importanți sunt:

1. ponderea grupei de industrii producătoare de bunuri de capital și bunuri de consum productiv în total producție industrială, respectiv ponderea grupei de industrii producătoare de bunuri de consum individual în total producție industrială;

2. ponderea producției diferitelor industrii în volumul total al producției industriale;

3. ponderea producției unei industrii în producția grupei din care face parte;

4. numărul de industrii etc.

Structura industrială nu este statică. Ea se modifică de la o perioadă la alta în funcție de intensitatea cu care acționează factorii enunțați anterior. Unele industrii se dezvoltă mai rapid, altele înregistrează stagnări sau chiar regrese.

Sistemele industriale se pot realiza în structuri diferite, adică în interiorul sistemului se poate schimba modul de aranjare a elementelor și respectiv a conexiunilor dintre ele, fără să se schimbe funcțiile fundamentale ale sistemului. Ceea ce se schimbă ca urmare a modificărilor structurale este eficiența cu care funcționează sistemul industrial.

Experiențe recente au dovedit că dezvoltarea economică a unei țări, atât în ansamblu, cât și în plan regional este condiționată tot mai mult de stabilitatea capitalurilor investite. Totodată, în explicarea decalajelor dintre țări sau regiuni un rol tot mai proeminent revine gradului de dezvoltare a industriei și infrastructurii (industriile prelucrătoare, rețeaua de transporturi și telecomunicații, producerea de utilități), a capacității de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, precum și complexității structurii economice.

Introducerea infrastructurii în sens larg ca factor explicativ al diferențelor de dezvoltare regională, oferă oportunități noi pentru elaborarea unor strategii de reducere a decalajelor în profil teritorial. Astfel se pune în evidenta faptul ca una dintre modalitățile de stimulare de către autoritățile publice a creșterii economice o constituie preocuparea pentru dezvoltarea și modernizarea infrastructurii pe întreg teritoriul național. Pe această cale se generează premisele unor noi avantaje comparative.

Pe fondul globalizării fluxurilor economice și financiare pentru marile firme transnaționale care reprezintă unul dintre factorii cu pondere însemnată în generarea actualelor schimbări tehnologice, apare mai eficientă testarea unor noi metode de organizare a producției și a muncii în țări sau zone unde există mai puține rigidități instituționale determinate de organizarea relațiilor industriale sau dimensionarea agenților economici și apoi transferul spre zonele cu economie consolidată.

1.3 Fundamentarea deciziei de restructurare prin modernizare și retehnologizare

Politici de restructurare eficientă.

Analiza modificărilor structurale ale producției industriale în perioada de tranziție în mai multe state conduce la câteva constatări și aspecte utile pentru instrumentarea unor politici de restructurare eficientă:

Indiferent de natura sa, restructurarea nu trebuie să ducă la diminuarea valorii producției, deoarece aceasta înseamnă o exacerbare a ramurii distructive în detrimentul celei creative, ceea ce în final duce la realizarea unor venituri mai mici, subocupate și scăderea nivelului PIB.

Restructurarea vizează în primul rând tehnologiile și produsele într-un proces continuu de perfecționare și înnoire care presupune investiții și alte cheltuieli și doar măsura complementara adecvării manageriale și organizatorice, știut fiind că oricât de performanți ar fi managerii ei nu se pot substitui unor fonduri de investiții minim necesare pentru realizarea restructurării de facto.

Restructurarea poate lua și forme mai dure cum ar fi cele a lichidărilor și falimentelor, acestea nu pot avea însă o extensiune “de masă” dincolo de anumite limite suportabile din punct de vedere economic și acceptate din punct de vedere al utilizării eficiente a activelor statelor, ținând seama de potențialul valorificării eficiente productive ale acestora.

În acest sens pledează cel puțin două argumente:

– caracterul de piață emergentă din țările est europene face ca funcționarea mecanismului prețurilor să fie imperfectă datorită existentei unor monopoluri de stat și private, ceea ce îngreunează încadrarea cu discernământ obiectiv a unei unități în categoria celor performante sau neperformante;

– orientarea unor decidenți către recurgerea cu ușurința la soluția lichidării reprezintă un comportament contraproductiv pentru o restructurare reală, care urmează calea reconversiilor industriale, practica uzuală în strategiile și prognozele de dezvoltare a industriei.

Având în vedere locul important pe care-l deține industria în economia unei țări, restructurarea acesteia în mod obligatoriu, trebuie efectuată ținând seama de interdependentele și efectele propagate pe care le produce, nu numai în interiorul ramurii, ci și asupra altor sectoare, creatoare de valoare adăugata, astfel încât să se evite procese ca “dezindustrializarea” sau “pseudotertializarea” (dezvoltarea serviciilor speculative).

Gradul de privatizare redus al industriei comparativ cu alte ramuri ale economiei nu înseamnă o neglijare a sectorului, fie datorită unei atitudini ostile față de stat, fie datorită remutării cu ușurință la soluționarea unor probleme complexe ale reformei.

Restructurarea nu se poate realiza decât pe termen mediu sau lung, în consecință ea va trebui sa coexiste cu un sector de stat al industriei care urmează a fi privatizat.

Ca urmare raportul dintre restructurare înainte de privatizare și cea după privatizare trebuie perceput după principiul “și – și” și nu după principiul “sau – sau”.

Pregătirea procesului de restructurare a industriei într-o țară impune, ca demersuri absolut obligatorii în stadiile inițiale ale acesteia, elaborarea temeinică a unor prognoze economice și tehnico-științifice pe domenii și sectoare, precum și un important suport logistic, în privința cercetării științifice, invora și procesului tehnologic.

Eficiența economică a modernizării și retehnologizarii.

Promovarea progresului tehnic prin retehnologizarea și modernizarea capacității existente constituie o acțiune foarte complexă din punct de vedere economic, uneori dificil de realizat, dar care conduce la obținerea de rezultate dintre cele mai bune pentru activitatea ce se desfășoară în unitatea respectiva.

Procesul de efectuare a investițiilor și de recuperare a fondurilor consumate se desfășoară în timp, investițiile, efectele și nivelul eficienței economice având un caracter dinamic pronunțat.

Ca urmare resursele materiale, umane, financiare, atrase din circuitul economic curent și imobilizate în procesul investițional își modifică valoarea pe măsura ce timpul de mobilizare creste.

Acest aspect trebuie avut în vedere când în calculul eficienței se compară investițiile cu profitul rezultat.

Deoarece investițiile alocate în prezent nu mai sunt echivalente valoric sub influența factorului timp cu profitul ce se va obține în viitor, abordarea corectă a proceselor investiționale, necesită analiza lor dinamică, ținând seama de influența multiplicatoare a factorului timp.

Restructurarea industriei prelucrătoare internaționale în țările post socialiste în anii 1990 – 2001 a avut mai degrabă un caracter spontan, determinat de părerea că economia de piață va rezolva de la sine, în mod eficient, disfuncțiile și dezechilibrele moștenite, precum și noile aspecte pe care le ridică tranziția.

În fapt a avut loc o restructurare în sensul reducerii volumului producției și a gradului de ocupare, fără ca aceasta să fie totdeauna determinată de diminuarea cererii interne. Dimpotrivă, s-a constatat o intensificare a importurilor concurențiale, facilitată de liberalizarea comerțului exterior și dezarmarea vamală, produsele interne fiind practic marginalizate pe piață.

În prima fază a restructurării, agenții economici din industrie au fost copleșiți de capacitatea comercială concurențială a produselor și serviciilor din import, cea ce a și condus la căderi dramatice ale producției.

Într-o noua fază a restructurării pe criterii de eficiență economică și socială bazată pe prerogativele proprietății private este posibil să asistam la o relansare a producției manufacturiere care, în diferite grade, încearcă să substituie o serie de produse din import.

Au avut loc, așadar, anumite modificări structurale ale industriei în general și al celei prelucrătoare în special și anume:

– scăderea ponderii industriei prelucrătoare care releva manifestarea unui proces de degradare a industriei, coroborat cu dimensiunea ponderii industriei P.I.B. se poate constata începutul unui proces de “dezindustrializare” care trebuie stopat;

– ponderi mari în industria prelucrătoare sunt deținute de ramuri energofage cum ar fi: prelucrarea țițeiului, metalurgie, chimie, etc., ceea ce necesită o restructurare tehnologică de fond pentru eficientizarea proceselor și reducerea costurilor de fabricație a produselor noi mai performante;

– industria construcțiilor de mașini, electrotehnică și electronică, dețin ponderi relativ mici;

– ramurile prelucrătoare cu pondere în creșterea industrială prelucrătoare au fost tot cele energofage și anume: produsele din minerale nemetalice, metalurgie, prelucrarea țițeiului, în timp ce industriile cu un înalt grad de prelucrare (mașini și echipamente electrotehnice, aparate de măsura și control, etc.) și-au diminuat ponderile ceea ce semnifică în general, scăderea potențialului de creștere a valorii adăugate;

– industria alimentară și ușoara, deși a avut o pondere în scădere deține încă un rol important din volumul total al industriei; aceste ramuri au condiții favorabile de dezvoltare în țările considerate mai sus, dar prezintă dezavantajul unei capacități limitate de a mări valoarea adăugata a unor competitori foarte puternici pe piața internațională ca și a influenței puternice a unor factori conjuncturali și sezonieri;

– ramura energie electrică și termică, gaze și apa și-a mărit cel mai mult ponderea, ceea ce semnifică o creștere a energo-intensivității în condițiile scăderii volumului absolut al producției industriale.

Pornind de la aceste realități se poate aprecia că una din prioritățile restructurării industriei în țările fostei URSS consta în relansarea producției ramurilor cu un grad ridicat de prelucrare, competitive pe piața internă și externă.

Această relansare presupune în primul rând restructurarea tehnologică și implicit investiții în mașini, utilaje cu mult mai performante, acest lucru implică un comportament investițional activ al agenților economici, pro-piața și pro-transfer tehnologic, sprijinit prin politici și facilități adecvate.

Mulți experți străini analizând situația din industria țărilor post socialiste est europene au ajuns la concluzia că nu este necesar să se construiască noi capacități de producție, ci doar să se procedeze la o restructurare reală a celor existente.

Indicatorii macroeconomici nu pot să ascundă lipsa de performanță a economiilor naționale, rămase în mare parte nerestructurate.

Restructurarea industriei prelucrătoare are menirea să înlocuiască, pe de o parte forme organizatorice și manageriale greoaie, birocratice, bazate pe principiile conducerii administrative în cvasi-exclusivitate și pe de altă parte să mențină și să consolideze activități economice cu tradiție și avantaje competitive, care răspund sau pot să răspundă criteriilor și cerințelor de optim economic și tehnologic, statuate în general de teorie și aplicate în mod specific de către un management performant.

În capitolul următor vom studia cooperarea industrială, dezvoltarea acesteia prin analiza situției date în spațiul european. Vom analiza politica industrială a UE, ce ne conduce spre oportunitatea de a studia experiența, de a face unele concluzii și de a elabora unele recomandări pentru Republica Moldova. Aceasta va permite apropierea Moldovei cât mai repede de normele și standardele Uniunii Europene, și va contribui în perspectivă la lansarea procesului de aderare.

Capitolul II. Politica Industrială în perspectiva cooperării internaționale

2.1 Dezvoltarea cooperării industriale

Vom examina în continuare dezvoltarea cooperării industriale prin prisma evaluării acestui concept în spațiul economic european.

Chiar dacă întreprinderile sunt cele care decid dacă le convine să stabilească forme de cooperare industriale, Uniunea Europeană, ca administrație publică, poate ajuta în formarea unei mărci legale, reglementare și organizatorice favorabile cooperării industriale și organiza mese rotunde unde să se întâlnească toate părțile interesate.

UE participă la organizarea a numeroase mese rotunde și a altor foruri internaționale ce permit industriașilor dinăuntrul și din afara Europei să facă un schimb de experiențe și să discute soluții la problemele comune.

Programul Esprit este exemplul cel mai reflectant și fructifer de cooperare industrială în UE, completat de alte inițiative cum sunt programul UE-Japón asupra electronicii de consum, în care se abordează competitivitatea industrială având un scop apropiat de piață.

UE consideră prioritare necesitățile industriei: activitățile în câmpul cooperării industriale sunt gândite, preparate și organizate în cooperare cu industria.

Pe de altă parte, prin intermediul “dialogului transatlantic al întreprinderilor” s-a organizat o relație nouă și mai structurată între întreprinzătorii europeni si americani, ce servește pentru a asesora guvernele de pe ambele maluri ale Atlanticului asupra prioritarilor politicii industriale.

Uniunea Europeană a creat cadrul legal și mecanismele de sprijinire a cooperării între firme din diferitele sale state membre. O atenție deosebită se acordă întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante în realizarea unor activități de cooperare care să depășească granițele statului unde sunt înregistrate. Ele reprezintă însă 99% din numărul firmelor înregistrate în UE, oferind 70% din locurile de muncă existente în sectorul particular. Pentru a impulsiona și a încuraja cooperarea au fost create un șir de instituții specializate, cele mai importante fiind cele prezentate mai jos.

Gruparea Europeană a Interesului Economic este o structură legală, creată în iulie 1989 și recunoscută de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, în domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea și desfacerea produselor de diferite tipuri. La această grupare se poate afilia orice firmă publică sau privată, ce dorește să beneficieze de avantajele punerii și folosirii în comun a resurselor umane și financiare.

Centrul de Cooperare în Afaceri este o altă structură ce se ocupă de difuzarea informațiilor privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Rețeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanții pe probleme de cooperare din statele membre. Sute de oferte și cereri de cooperare se întâlnesc și își găsesc soluționare prin intermediul acestei rețele.

Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între conducători de firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea și de a promova înțelegeri de afaceri între IMM-uri din regiuni mai puțin dezvoltate ale UE și firme din alte țări europene sau mediteraneene.

Pentru a stimula cooperarea industrială, Uniunea Europeană a creionat următoarele obiective:

– Răspândi cele mai bune practici de cooperare industrială sugerate de programul Esprit altor câmpuri de cooperare industrială.

– Crea foruri de cooperare și dialog între cei responsabili, în special la ceea ce se referă la piețele în expansiune.

– Plecând de la succesele obținute deja în programe cum sunt cel de componente și piese ale electronicii de consum si extinderea acestor programe la alte zone geografice.

– Lucra pentru ca industria să folosească în cel mai bun mod instrumentele de cooperare existente ca ECIP, Jopp, Interprise și noile forme de asociere cu țările asiatice si ale Europei Centrale si Orientale.

Sprijinirea dezvoltării cooperării industriale într-un stat presupune măsuri de identificare și eliminare a obstacolelor financiare și fiscale excesive, simultan cu dezvoltarea instrumentelor specifice și cu susținerea inițiativelor industriale, în scopul creșterii piețelor cu prioritate pentru micile afaceri.

Responsabilitatea majoră în dezvoltarea unor scheme de cooperare industrială aparține în principal firmelor și oamenilor de afaceri, dar o contribuție substanțială este adusă și de autoritățile publice prin identificarea și implementarea unor măsuri și acțiuni specifice destinate acestui scop.

Întreprinderile industriale vor putea deveni competitive prin produsele de calitate, fabricate și distribuite conform procedurilor recunoscute și atestate, în corespundere cu standardele internaționale de calitate și de mediu, precum și datorită promovării politicii active de marketing, creării centrelor de deservire în perioada de postcomercializare.

În acest sens, se are în vedere extinderea utilizării sistemului de subcontractare, atât pentru producția destinata pieței interne, cat și pentru piața externă prin care întreprinderile mici și mijlocii devin subcontractorii pentru marile companii industriale, asigurându-se astfel un bun suport în dezvoltarea cooperării industriale și a schimburilor comerciale.

Alte măsuri pentru susținerea dezvoltării cooperării industriale pe piața internă și internațională a unui stat se refera la următoarele aspecte:

– întărirea climatului investițional și de cooperare industriala, pe baza unui cadru legislativ adecvat și a înțelegerilor bilaterale dintre tari privind protejarea investițiilor;

– identificarea de oportunități și scheme de cooperare industriala;

– identificarea de parteneri și diseminarea de informații asupra pieței și-sau potențialilor parteneri;

– organizarea de întâlniri, mese rotunde, susținerea unor inițiative potențial viabile și asistența în deschiderea și dezvoltarea interesului unor parteneri străini în cooperarea industriala.

Se are în vedere extinderea acțiunilor orientate către stimularea cooperării industriale și atragerea unui volum mai mare de investiții directe străine, pentru subsectoarele industriale, produsele sau componentele de produse care prezintă avantaje comparative și interes prioritar pentru țările aferente, cum sunt: tractoare și mașini agricole, locomotive și material rulant, autocamioane, construcții aeronautice, metalurgia feroasa și neferoasa, tehnica de calcul, mașini și echipamente electrice, industria alimentară etc.

În scopul dezvoltării cooperării industriale se urmărește identificarea de noi soluții pentru promovarea unor proiecte de engineering financiar în domeniile de interes major (protecția mediului, eficiența utilizării energiei etc.), inclusiv prin utilizarea aranjamentului de "off-set".

Pentru întărirea potențialului industrial regional și pentru dezvoltarea cooperării economice se are în vedere și promovarea principiului specializării internaționale, pe baza complementarității industriale cu țările Uniunii Europene, central și est-europene sau din alte zone apropiate.

În scopul asigurării flexibilității în procesul de adaptare la condițiile pieței a unui stat, se impune restructurarea întreprinderilor industriale cu reorientarea parțială sau totală a acestora la fabricarea produselor noi. În acest context se asigură: creșterea nivelului tehnic, tehnologic și informațional al tuturor ramurilor industriale; dezvoltarea cooperării industriale în baza tehnologiilor performante, asamblării producției din componente din țară și de import; eliminarea barierelor legislative, financiare și fiscale în calea dezvoltării cooperării industriale.

2.2 Politica industrială în Uniunea Europeană. Concluzii pentru Republica Moldova

Politica industrială poate fi definită ca o largă gamă de măsuri guvernamentale menite să promoveze creșterea și sporirea competitivității a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o economie. Deoarece astfel de măsuri implică tratament preferențial, este logic să completăm definiția, cu condiția, că celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor țintă (prioritare) și nici un sector nu va fi prejudiciat de măsurile acestei politici

O politică industrială „laissez-faire”, de neamestec și neimplicare a guvernului, este caracterizată prin atenția fundamentală ce o acordă realizării unui mediu macroeconomic stabil și previzibil pentru industrie, investind în infrastructură și capital uman, evitării "stabilirii companiilor lideri", menținerii deschiderii pieței și a politicii privind investițiile străine directe, utilizând un regim antitrust procompetitiv și susținând Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetări fundamentale și implimentarea rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)

Politica industrială agresivă sau dirijată ce cuprinde spectrul, de la economia de comandă, de tip sovietic, ce încerca să elaboreze și să adopte practic toate deciziile ce guvernau relațiile economice, până la modelul indicativ-planificat a Franței sau Japoniei, bazat pe consensul între industrie și Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ în sine stabilirea sectoarelor țintă prin acordarea de facilități fiscale (reduceri de taxe), procurări, subsidii și politici comerciale; suportul C&D ce tinde să ajungă dincolo de faza precompetitivă și politică antitrust ce limitează competiția.

În cazul Uniunii Europene, până în prezent, politica industrială este structurată pe două nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezintă politicile industriale naționale, iar al doilea este politica industrială comună a UE. Fiecare stat adoptă propria politică industrială, dar toate prevederile lor trebuie să corespundă legislației comunitare. Politicile industriale naționale luptând cu efectele pieței unice susțin propriile sectoare industriale împotriva competitorilor străini. Pentru a limita aceste tendințe același Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană – TUE) specifică, că „există condițiile necesare pentru asigurarea competetivității industriei europene”.

Pentru a realiza o industrie europeană competitivă, TUE tot în acest, specifică că politica industrială poate fi implementată „ prin politici și activități adoptate de Comunitate respectând alte reglementări ale Tratatului CE.” După părerea lui Bourgeois și Demaret aceste reglementări ce se conțin în TUE sunt următoarele : Articolele 85 și 86 (reglementarea concurenței ); Articolele 92 și 93 (controlul ajutorului statului); Articolul 99 (armonizarea fiscală); Articolul 100 (prevederi referitoarele la piața internă); Articolele 101 și 102 (măsurile ce distorsionează competiția, adoptate de state); Articolele 112 și 113 (politica comercială); Articolul 123 (adaptarea socială la schimbările industriale); Articolul 129b (rețelele transeuropene); Articolul 130a (coeziunea economică și socială); Articolul 130f (cercetare și dezvoltare tehnologică); Articolul 130r (mediul).

O altă dimensiune a politicii industriale o constituie concurența și existența, încă de la începuturile construcției comunitare, a unei politici concurențiale comune. După mai bine de 40 de ani de funcționare, această politică continuă să fie o condiție necesară atât unei economii de piață viabile, cât și unei piețe comune ce asigură libera mișcare a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor.

După cum am prezentat mai sus politica industrială a Uniunii Europene este o politică foarte complexă care reprezintă un set de politici în diferite domenii, tangente cu industria, dar fără aceste politici o politică industrială ar fi imposibilă.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, rămâne până în prezent, consolidarea pozițiilor industriei europene, prin asigurarea competitivității industriei europene pe plan internațional, asigurând o creștere economică continuă, oferind totodată clienților săi produse de calitate la prețuri competitive, protejând în același timp și mediul înconjurător.

În sens restrâns, politica industrială a Comunității se referă la măsuri specifice pentru anumite sectoare industriale și la resursele acordate în acest scop. Comunitatea s-a implicat în anumite sectoare industriale ale Europei din pricina performanțelor lor relativ slabe la nivelul pieței mondiale. Dificultățile cauzate de concurența tot mai acerbă, atât în ramurile industriale de înaltă tehnologie, cât și în cele tradiționale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale naționale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strâns legat de fenomenul interdependenței economice.

După ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale UE, să devină cea mai competitivă și dinamică economie din lume capabilă la o creștere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe și mai bune, și coeziune socială. La Stockholm Consiliul European a hotărât că strategia UE de dezvoltare durabilă trebuie să conțină și să dezvolte în contextul acestei politici și o direcție de mediu. Ceea ce confirmă faptul că, pe termen lung, creșterea economică, coeziunea socială și protecția mediului trebuie să meargă mână în mână, adică mecanismele de aplicare ale politicilor în domeniile respective vor fi interdependente.

Dezvoltarea durabilă și noile necesități sociale.

Creșterea standardului de trai în Europa a adus după sine creșterea cerințelor față de protecția mediului, calitatea muncii, responsabilității sociale comune și protecția consumătorului și a sănătății populației. Instituțiile publice au obligația să răspundă la preocupările societății. Această atitudine a fost reflectată în decizia Consiliului European de la Gothenburg în 2001, care a stabilit dezvoltarea durabilă ca un obiectiv cheie al politicii industriale. Dezvoltarea durabilă are trei piloni, de bază, economic, social și de mediu (mai bine zis protecția mediului). Aceste provocări necesită o modificare a politicii industriale spre creșterea importanței vectorilor sociali și ecologic. Mediul de afaceri, la fel, trebuie să joace un rol important pentru a răspunde acestor necesități. Componenta socială și ecologică fiind în mijlocul dezbaterilor privind responsabilitatea socială comună. Progresul pozitiv înregistrat în tendințele producției industriale din UE, precum și scăderea unor emisii poluante dovedesc, o dată în plus, că, înalta competitivitate și protecție a mediului poate fi obținută de industrie cu suportul unui mixaj adecvat de politici.

Cerințele ridicate față de siguranță, sănătate, protecția socială și a consumatorului, reprezintă într-o mare măsură consecința temerilor populației de efectul asupra mediului, sănătății publice precum și unele implicații morale a unor tehnologii noi (produse modificate genetic, clonarea). Pe lângă aceasta există și o teamă, că globalizarea ar conduce la pierderea identității culturale, creșterea competiției cu țările cu costuri de producție mici, sau subminarea structurilor economice. Ca rezultat aceste îngrijorări reflectă necesitatea de a revedea modul de conducere, control și orientare a întreprinderilor.

Necesitățile societății pot crea de asemenea noi oportunități de afaceri. Astfel, axarea pe protecția mediului a permis companiilor europene să fie vârful de lance în tehnologiile de mediu și le încurajează să dezvolte producție durabilă bazată pe analiza ciclului de viață. Apropierea de necesitățile consumatorilor ,în special a calității produselor alimentare și a cerințelor de siguranță, au creat noi nișe pe piață.

Politica industrială trebuie să realizeze echilibrul, pentru ca scopurile ambițioase de la Lisabona și Goteborg să fie realizate. O creștere economică puternică oferă resurse pentru realizarea necesităților sociale și ecologice crescânde, în special când îmbătrânirea populației europene creează cerințe sociale suplimentare.

Promovarea structurii durabile în producția industrială.

Necesitatea industriei europene de a realiza o structură mai dezvoltată a producției a devenit o forță motrică a creșterii economice și productivității, cum a fost menționat în raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabilă din Johannesburg. Companiile cu viziuni de viitor, chiar și IMM, pot obține profituri și “valoare durabilă”, utilizând proiectarea și inovația pentru a crea produse mult mai prielnice din punct de vedere ecologic, dar și piețe de desfacere ce sunt din ce în ce mai solicitate de consumatori.

UE dezvoltă și întărește politica de producție de durată pentru a realiza angajamentele asumate la summitul de la Johannesburg, privind producția durabilă și standardele de consum. Această consolidare va fi realizată bazânduse pe inițiativele deja existente și în corelare cu ele. De asemenea, această politică se va realiza de comun acord și după consultări cu reprezentanții industriei și marii acționari pentru a asigura implicarea lor și a încuraja activitățile de voluntariat. Elementele esențiale pentru realizarea acestei consolidări sunt:

– încurajarea răspândirii pe o scară cât mai largă a implementării practicilor reușite, pentru îmbunătățirea eficienței ecologice în folosirea resurselor și creșterea utilizării resurselor regenerabile;

– promovarea industriei de reciclare viabile din punct de vedere comercial și a implementării practicilor avansate;

– implementarea conceptului de “ciclul de viață” pentru politica produselor integrate (IPP) prin acorduri benevole, standarde și declarații pentru produse ecologice;

– încurajarea dezvoltării și distribuirii tehnologiilor curate prin ridicare barierelor în implimentarea lor și încurajarea interacțiunii public-privat în C&D;

– extinderea utilizării schemelor managementului ecologic, luând în considerație caracteristicile specifice ale IMM, și promovare în continuare a responsabilității sociale comune.

În plus, promovarea unei structuri durabile al producției industriale va implica de asemenea dezvoltarea capacităților de promovare, stăpânire și anticipare a schimbărilor în procesul de organizare a muncii.

Așadar, Politica industrială a UE are o contribuție de bază pentru realizarea următoarelor obiective:

– stabilirea minimului necesar fără care industria și antreprenorii nu pot realiza ambițiile sale. Scopul fiind stabilirea unui cadru legal previzibil adaptat necesităților politicii;

– asigurarea condițiilor pentru dezvoltarea și realizarea potențialului competitiv al industriei. Accesibilitatea tehnologiilor, cunoștințelor, forței de muncă calificate, resurse financiare, atitudine pozitivă față de cei ce își asumă riscuri și alte condiții ce formează adevăratul mediu de afaceri, competitiv și inovator, trebuie să fie principală preocupare a politicienilor;

– asigurarea capabilității de funcționare a cadrelor legale, instituțiilor și instrumentelor necesare mediului de afaceri și industrie, eficient și conform obligațiilor publice.

Pentru a atinge scopurile stabilite la Lisabona politica industrială a UE trebuie mobilizată la maximum. Comisia intenționează în următoarele luni să prezinte o situație clară în ceea ce privește interdependența între principalele politici și competitivitatea industriei europene. La aceste dezbateri trebui să participe toate instituțiile europene, dar și statele membre și candidate. Îmbunătățirea politicii industriale, pentru a sigura stimularea și susținerea competitivității industriale a UE, este o preocupare a tuturor.

Consiliul Competițional, creat recent, va juca un rol important în continuarea procesului de revizuire a politicii industriale. Aceasta va permite trasarea unei direcții pentru politica industrială și monitorizarea contribuției sale la atingerea obiectivelor de la Lisabona. De asemenea se va asigura o coerență între politicile comunitare și cele naționale și se va îmbunătăți interacțiunea între ele.

Capitolul III. Restructurarea potențialului industrial al RM în contextul integrării europene

3.1 Platforma industrială a economiei Republicii Moldova

Starea curentă a industriei Republicii Moldova.

Odinioară Republica Moldova avea o industrie și agroindustrie orientată cerințelor pieței de consum mult mai mare decât necesitățile curente ale pieței interne. Această situație forma o excelentă platformă de promovare a exportului mărfurilor industriale, posibilitate ratată pe parcurs printr-o politică industrială necoerentă. Chiar dacă calitatea mărfurilor industriale nu satisfăcea cerințelor competitivității pe piața externă, dotarea întreprinderilor cu echipament industrial, cadre calificate, infrastructură industrială în principiu permitea includerea industriei Moldovei într-o competiție de revigorare și renovare a producției satisfăcătoare multiplelor nișe pe piețele externe. Contrar logicii guvernările Moldovei au procedat invers: n-au organizat industria la renovarea producției adecvat exigențelor pieței externe, dar printr-o lipsă completă de politică industrială indirect au sortit industria Moldovei la degenerare. Complexe industriale dotate doar în ultimii ani ai existenței industriei sovietice, cum erau uzina de televizoare “Alfa”, uzina de computere “Compecs”, alte întreprinderi unicale, au fost sortite dezintegrării și chiar distrugerii. La etapa inițială în euforia afirmării independenței statale a Moldovei s-a instaurat “o modă” de ponegrire a tot ce a fost creat și construit până la 1989 – marile uzine pentru care eram invidiați de vecini și uimeau specialiștii străini au fost greșit calificate “mormane de fier vechi”, distruse și trecute prin furnalele Combinatului Metalurgic din Rîbnița, sporind profiturile Transnistriei (vedeți soarta uzinei de frigidere din Chișinău, de pildă, un parc unical de strunguri mecanice și injectare a maselor plastice de volum mare – a dispărut din industria Moldovei (l-a cumpărat și l-a scos din țară întreprinderea de frigidere “Minsk” din Belarusi).

Ne întrebăm astăzi de ce ne merge rău c-am ajuns ultimii în Europa? Cauzele pornesc de la dezorganizarea economică. Cine, când și cum trebuie să organizeze economia Republicii Moldova? Moldova are un potențial intelectual înaintat, oameni cu experiență, specialiști competenți, învățați, practică industrială, sistem educațional, acces la materii prime. Totuși politicile de stat în domeniu sunt implementate cu greu. Un motiv ar putea fi lipsa motivației și voinței politice adecvate. Să nu uităm, că societatea (ca oricare organism viu) prosperă, sau degenerează.

Republica Moldova a rămas moștenitoarea unor platforme industriale și a unui sistem industrial organizațional mai superioare în raport cu capacitatea managerială industrială curent existentă. În Moldova sunt prezente practic toate ramurile industrial-economice existente anterior în ex-URSS: agroindustria (într-o vastă diversitate), industria constructoare de mașini agricole, industria semiconductoarelor, electronică, informatica, industria constructoare de aparate și echipamente inteligente, avionică, echipamente navale, telecomunicațiile (se are în vedere nu serviciile de operare acordate de Moldtelecom, dar industria telecomunicațiilor, inclusiv echipamente de telecomunicații prin satelit – obiecte subacvatice), industria ușoară, de prelucrare a pieilor (naturale și artificiale), producerea covoarelor, prelucrarea lemnului și a mobilei, cartonului, industriile locală, transporturilor, comunicațiilor, materialelor de construcție (inclusiv a cimentului), metalurgia, prelucrarea metalelor, industria chimică, a construcțiilor și multe altele cu totul nespecifice, cum ar fi geofizica și industria constructoare de rachete (tip antigrindină), uzina aviației civile.

Problema economiei Republicii Moldova constă în faptul că guvernările Moldovei n-au reușit să instituționalizeze corespunzător și adecvat infrastructurii ramurilor economice funcțiile superioare manageriale și mai ales promovarea pe piață, acapararea sectoarelor de piață, valorificarea infrastructurii economice. Neavînd formată suprastructura economică adecvată, infrastructura economiei Republicii Moldova a intrat în declin, pierzând multiple componente și afectând platforma industrială necesară dezvoltării economiei la etapa actuală.

Există, totuși, posibilități de reanimare a infrastructurii industriilor, implicit prin restructurarea și retehnologizarea industrie, ultima fiind foarte inerțială și astfel păstrându-și în mare măsură potențialul, inclusiv și cadrele specializate.

Actualmente industria asigură 14,9% din PIB și încadrarea în câmpul muncii a 12,3% din numărul populației economic active. Mărfurile industriale reprezintă 78,4% din volumul total al exportului. În sectorul industrial sînt înregistrați circa 16 mii agenți economici, ceea ce constituie 12,3% din numărul total pe republică. În ramură activează 679 întreprinderi mari, dintre care doar circa 9% reprezintă proprietate publică.

Structura industriei republicii include 20 genuri de activitate (anexa 1), grupate după cum urmează:

Grupa I – genuri de activitate bazate preponderent pe materie primă locală și destinate, cu excepția industriei alimentare, pentru piața internă:

– industria alimentară;

– producția altor produse din minerale nemetalice;

– industria de cosmetică și parfumerie;

– recuperarea deșeurilor și resturilor de materiale reciclabile;

– fabricarea elementelor de tâmplărie pentru construcții, producția ambalajului din lemn.

Grupa II – genuri de activitate bazate pe materie primă, articole de completare de import, inclusiv în regim vamal de perfecționare activă, cu grad înalt de competitivitate:

– fabricarea produselor textile, fabricarea articolelor de îmbrăcăminte, tăbăcirea și prepararea pieilor, fabricarea articolelor de voiaj, producția încălțămintei;

– producția de mașini și echipamente (fabricarea pompelor, mașinilor agricole, agregatelor etc.).

Grupa III – genuri de activitate bazate pe materie primă, articole de completare de import cu grad redus de competitivitate:

– producția de mobilier;

– fabricarea produselor chimice, inclusiv fabricarea produselor farmaceutice;

– fabricarea hârtiei și cartonului;

– producția articolelor din masă plastică;

– fabricarea articolelor finite din metal.

Grupa IV – întreprinderile de profil scientointensiv, care necesită realizarea programelor speciale de restructurare, precum și a programelor de atragere a investițiilor:

– tehnologii informaționale;

– construcția de aparate și instrumente.

În structura producției industriale cea mai mare pondere o au întreprinderile din prima grupă, în special cele prelucrătoare, cărora le revin peste 50% din volumul total al producției industriale.

Ponderea sectoarelor cu valoare adăugată înaltă și care au posibilitate să fabrice produse scientointensive și avansate din punct de vedere tehnologic, solicitate pe piețele mondiale, este de doar 0,2% din volumul total al producției industriale, acest indicator în țările UE fiind de circa 20%.

Ponderea înaltă a întreprinderilor dotate cu utilaj învechit, care practică în procesul de producție un grad înalt de lucru manual și care fabrică mărfuri cu o valoare adăugată joasă, determină eficacitatea scăzută a întregii industrii moldovenești. Sporirea eficacității este împiedicată și de realizarea politicii statului, care a fost impus să întreprindă măsuri în vederea creșterii salariilor pentru a putea diminua oarecum sărăcia și contribui la ridicarea veniturilor populației. În consecință, nivelul de majorare a salariilor l-a depășit pe cel al productivității muncii. Astfel, în perioada 2000-2005 acest indicator a crescut cu doar 70%, pe când salariile – de mai bine de 2 ori.

Dezvoltarea continuă a capacității pieței interne de consum, preponderent din contul mijloacelor parvenite din afara țării de la cetățenii care lucrează în străinătate, pe fundalul nivelului scăzut al volumelor producției industriale și al calității acesteia conduce la majorarea considerabilă a importului de mărfuri (anexa 6), și, în consecință, la creșterea deficitului balanței comerciale, care în 2005 a constituit mai mult de 1 mlrd.dolari SUA, majorându-se astfel riscul economic al statului.

Oportunități existente de cooperare în domeniul industriei.

În acest sens este extrem de importantă extinderea cooperării economice europene în cadrul Uniunii Europene programată pentru anii viitori. În această cooperare industria Moldovei s-ar putea încadra în vânzări de elemente discrete semiconductoare inclusiv și pentru destinații speciale. În vederea acestei cooperări Centrul de Știință și Inginerie Informinstrument S.A., în calitate de partener al NPO "Energhia" din Rusia, întreține relații cu Concernul "Daimler Benz Aerospace" din Germania, care dezvoltă o cooperare activă cu Rusia în lansarea avionului hidrogenic și implică unitățile antrenate anterior în procesele de elaborare (cu acordul Rusiei). Condițiile de colaborare cu acest concern sunt foarte dificile cel puțin pentru momentul actual (sunt necesare sisteme computerizate de proiectare și implementare în producție, controlul absolut al rezultatelor și al procesului de dezvoltare a proiectului prin rețele electronice, sub motivul modelării rezultatelor operative în sistemul central "Daimler Benz Aerospace" și intervenția operativă în proces în interesul sistemului central, producție proprie și responsabilitate absolută pe termenul de garanție și funcționare). Cu toate dificultățile afirmarea întreprinderilor depinde de programele respective ale firmelor de prestigiu, cerințele enumerate rămânând obligatorii pentru societățile din Moldova, care vor să fie competitive pe piața europeană.

Altă oportunitate reiese din extinderea recentă a frecvențelor înalte pentru telecomunicațiile mobile aprobată prin decizia Comitetului Internațional de Telecomunicații. Alternativă elementelor semiconductoare pe GaAs la frecvențele înalte (de la 2 pînă la 46 GHz) producția mondială astăzi nu poate oferi. Evident, cristalele de GaAs dispun teoretic de potențialul respectiv, experiența practică rămânând un arsenal teoretico-științific de valorificat.

Exemplele de mai sus arată că există mai multe perspective, dar valorificarea lor oricum cere modernizarea întreprinderilor existente.

Restructurarea și retehnologizarea întreprinderilor.

Restructurarea și retehnologizarea întreprinderilor este o politică economică declarată și susținută de Guvernul Republicii Moldova, promovată cu asistența Agenției pentru restructurare a întreprinderilor "ARIA". Ideea restructurării și retehnologizării întreprinderilor este impusă de situație (întreprinderile mari construite conform necesităților ex-sovietice trebuie reorientate spre arealul comercial contemporan și cererii pieței în condițiile noi). Restructurarea și retehnologizarea întreprinderilor are multiple dimensiuni și "ARIA" nu a putut face față tuturor formelor necesare de restructurizare, cu atât mai mult modalităților de retehnologizare, fiind preponderent agenție cu viziuni macroeconomice și utilizînd analiza economică într-o slabă corelare cu infrastructura și procesele tehnologice specifice fiecărei întreprinderi. Astfel, forma de restructurare exercitată de "ARIA" poate să fie tolerată în lipsa de idei și scheme tehnologic mai profunde, pe care le pot efectua colective de ingineri și industriași specializați în ramura industrială concretă cu o susținere economică și organizatorică corespunzătoare.

Restructurarea întreprinderilor Republicii Moldova nu este subordonată unui scop strategic, unui program de ajustare structurală a industriei. Lipsește o strategie și politică industrială, care ar evalua performanțele de bază necesare integrării industriei Moldovei într-o structură industrială superioară, cum ar fi, de pildă, integrarea reciproc avantajoasă în structurile industriale ale Uniunii Europene.

Obiectivul unei eventuale strategii de integrare industrială poate fi constituirea unei economii de piață funcționale și moderne competitivă, conform exigențelor Uniunii Europene declarate în “THE SIXTH FRAMEWORK PROGRAMME”. În corespundere cu acest “PROGRAM” obiectivele centrale ale restructurării urmează să fie efectuate prin redimensionarea capacităților de producție ale întreprinderilor în corespundere cu cerințele pieței și resursele materiale, aplicându-le strict caracterul competitivității în mediul industrial european (acestor exigențe le-ar satisface o politică industrială de stimulare a dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii și încadrarea lor în programul “Intelligent Manufacturing Systems”.

Pentru a se implica în aceste programe europene (în viziunea noastră altă soluție Republica Moldova nu are, decât integrarea economică, sau să rămână veșnic cea mai săracă în Europa) Republica Moldova urmează să mobilizeze toate resursele disponibile (financiare, științifice, umane, educaționale, materiale, naturale) întru valorificarea lor eficientă în contextul industrial contemporan și să depășească starea când: a) resursele energetice și materiale prime sunt folosite în regim de excedent de cheltuieli, respectiv cu mari efecte negative asupra economiei țării, consumului resurselor, intereselor de producere; b) prețul muncii este foarte scăzut și contribuie direct la inferioritatea pieței interne proprii, exodul specialiștilor de înaltă calificare, competitivi pe alte piețe de muncă și în special al tineretului studios universitar; c) tehnologiile vechi, rămase ca moștenire și generatoare de consum excesiv de resurse (energetice, muncă, materie primă) nu mai sunt competitive și nu pot spori progresul economic.

Redimensionarea întreprinderilor.

Redimensionarea întreprinderilor este o categorie necesară actual din motivul aducerii în corespundere a capacităților de producție cu potențiala cerere pe piață și optimizarea, prin aceasta, a cheltuielilor de producție. În dependență de cererea pe piață redimensionarea poate consta în restrângerea, sau în extinderea întreprinderii, în secționarea ei, sepărarea unui ansamblu de producție specializat, dar și în complementarea tehnologiilor, sau comasarea întreprinderilor, sau a unor subdiviziuni ale lor.

Din multiplele forme pentru industria Moldovei actualmente prezintă interes restructurarea prin complementarea tehnologiilor a mai multor întreprinderi industriale și încheierea unui ciclu tehnologic local complet, capabil să desăvîrșească un produs calitativ și cantitativ nou, agreat pe piață și generator de profit.

Republica Moldova deține tehnologii științifice și în mare măsură a reușit în pofida destrămării relațiilor economice exsovietice să păstreze și să dezvolte profilul tehnologic și personalul profesionist. Laboratorul de optoelectronică din Chișinău (evacuat astăzi complet în Elveția) s-a afirmat pe primele locuri în lume ca laborator cu investigații și produceri de microlasere pentru amplificarea și transmiterea semnalelor prin fibră optică. Totodată, grație originii moldave a tehnologilor, există actualmente posibilități să atragem punerea în fabricație a produselor pe bază de microlasere la Chișinău, dacă vom avea o întreprindere respectivă.

Uzina "TOPAZ" S.A. dispune de Producția Specializată nr.2 construită pentru optoelectronică și asamblarea micro-circuitelor electronice hibride în baza peliculelor subțiri. Totodată, Producția Specializată nr.2 nu este tehnologic autonomă în fabricația circuitelor integrate monolite (n-are ciclul tehnologic complet) și nu are în mediul republican un producător specializat de cristale, necesare pentru asamblările de microcircuite hibride (tot din același motiv al strategiei precedente de amplasare a forțelor de producție).

Complementarea tehnologiilor Producției Specializate nr.2 a uzinei "TOPAZ" S.A. cu a Centrului de Știință și Inginerie Informinstrument S.A. și a laboratoarelor din Elveția, Franța și Sanct-Peterburg (unde s-au încadrat în cercetări tehnologii moldoveni, de fapt transferînd tehnologiile elaborate în Moldova) ar permite înființarea unei producții caliatativ noi în țară: elemente semiconductoare discrete de putere în baza carora se crează o posibilitate de extindere a producției: plachete epitaxiale, CIP, elemente semiconductoare discrete de putere, micromodule, microlasere, echipament electronic și informațional, ansamble tehnologice electronice și instrumentale, aparataj electronic și utilaj tehnic specializat. Această complementare a tehnologiilor a fost masiv susținută în Moldova de structurile puterii și știința academică, dar din păcate, Departamentul Privatizării n-a susținut promovarea industriei autohtone și a procedat cu totul invers.

În pofida faptului că Centrul de Știință și Inginerie “Informinstrument” S.A. în cooperare cu Laboratorul de Optoelectronică din Chișinău timp de 4 (patru) ani a demonstrat instanțelor guvernamentale și reprezentantului proprietarului – Departamentului Privatizării și Administrării Proprietății de Stat modalitatea de reanimare a industriei electronice moldave pe baza “Producției Specializate” nr.2 a uzinei “TOPAZ” S.A., Departamentul s-a opus vehement reanimării industriei electronice, socotind “Producția Specializată” nr.2 a uzinei “TOPAZ” S.A. obiect de vânzare și nu de specializare în electronică (l-a vîndut pînă la urmă firmei moscovite “SALIUT”).

Astfel, avînd producții specializate în electronică în țară, laboratoarele autohtone și profesioniștii neavînd acces la ele, pe parcurs au transferat tehnologiile respective integral în alte țări: Laboratorul de Optoelectronică din Chișinău (profesorul Sîrbu) – la universitatea din Lausanne, Elveția, profesorul Mereuță a fost cooptat de France-Telecom și crează la Paris un laborator specializat în microlasere, echipa doctorului Botnariuc lucrează la comanda Canadei în Sanct-Peterburg la crearea ecranului color plat pe semiconductoare, repatriații evrei sub conducerea profesorului Așchinazi au înființat în Israel compania “GAD-Semiconductor”, iar circa 10 proiectanți-tehnologi din Chișinău s-au transferat la S.C. MICROELECTRONICA S.A., București. Centrul de Știință și Inginerie “Informinstrument” S.A. pe parcursul acestor ani a reușit să înființeze producția elementelor semiconductoare prin cooperare cu Rusia (“Cremnii”, Breansk), România (“Băneasa”, București) și Ukraina (Zavod Cistîh Metallov”, Svetlovodsk). Însă în țară acest lucru n-a fost posibil de realizat, din motivul că programele economice nu prevăd modalități reale de dezvoltare a tehnologiilor de vârf scientointensive. Totodată, în contextul spectrului resurselor naturale ale Republicii Moldova, anume tehnologiile scientointensive formează perspectiva afirmării industriale a țării. În perspectiva globalizării și creării societăților informaționale ponderea valorii produsului informațional ar trebui să depășească valoarea produsului material în PIB. Tehnologiile electronice formează suportul material al informatizării, iar nanotehnologiile – arhitectura industrială a societăților viitorului. În Moldova în acest sens nu se întreprinde nimic.

Deocamdată constatăm, că Republica Moldova s-a afirmat ca una dintre cele mai mari exportatoare de tehnologii științifice în Europa. În același timp, pe când în țară suprafețele de producție specializate în electronică și tehnologii de vîrf sînt oferite pentru spații comerciale. Capacitățile de producție programate anterior la argumentarea și crearea lor nu au putut fi valorificate din multiple motive. Cert este că aceste capacități în ansamblul curent, fără o modificare esențială, nu pot fi valorificate și pe viitor, demonstrare fiind staționarea acestor capacități pe parcursul mai multor ani (în multe cazuri, de fapt, de la începutul existenței lor).

Capacitățile de producție trebuie să fie reconfigurabile (liniar sau discret reconfigurabile) și aduse în dependență de potențialul vînzărilor. Sistemul industrial urmează să fie reorganizat și respectiv conectat la surse de energie electrică, alte resurse costisitoare variabile, să poată redimensiona aceste resurse, inclusiv și aplicarea resurselor umane în dependență de volumul (cifra) vînzărilor. Evident, există limite – cea de jos (sub care producția își pierde rentabilitatea) și cea de sus (asigurată de suma ansamblului de producție, așa zisa capacitate maximă de producție antrenată în regim non stop).

Schemele tehnologice implementate în producții n-au prevăzut și nu asigură reconfigurarea producțiilor, în primul rînd prin schema comunicațiilor generale (energetică, apă, canalizare, alte resurse). Echipamentul general energetic instalat nu poate fi folosit în multiple scheme tehnologice reconfigurabile.

Utilizarea echipamentelor și a fondurilor fixe (imobilul, construcțiile reprezintă o categorie specifică) necesită să fie acordate cu capacitățile lor productive, fiecare în parte avînd secțiunea de timp (graficul) a operării. Controlul și evidența operării urmează să fie computerizată (pe parcurs). Toate aceste necesități impun obligativitatea de elaborare a proiectului tehnologic nou al uzinelor, actualizat nivelului lor industrial.

Valorificarea factorului uman în economia Republicii Moldova.

Factorul uman în Republica Moldova tradițional n-a fost luat în considerație. În lupta politică a multiplelor partide politice moldave omul (specialistul) este considerat și calificat în primul rînd după coloratura politică (lipsa coloraturii politice nu prezintă nici un avantaj – OMUL este respins de toate partidele). Astfel, resursele umane ale economiei Republicii Moldova s-au pomenit divizate în zeci de conglomerate de adepți și, în dependență de partidul puterii, antrenați sau respinși pentru încadrare în funcții. Acest sindrom al infantilității politice afectează grav economia Moldovei, afirmarea noastră economică, și respectiv – depășirea stării de sărăcie lucie.

Pe fundalul resurselor naturale, energetice și de materie primă ale Moldovei, factorul uman reprezintă principala și cea mai valoroasă resursă economică a Moldovei în perspectiva creșterii economice durabile. Calificarea profesională a resurselor umane moldave totdeauna a fost mai înaltă comparativ cu calificarea profesională medie în ex-URSS (sistemul național managerial, în scimb, este “de modă veche”).

Guvernările Republicii Moldova trebue să conștientizeze, că pentru sporirea economiei durabile valoarea factorului uman condiționează sub cele mai variate aspecte concepția, viteza și succesul restructurării economice. Recunoașterea rolului, valorii, depășirea antrenării infantilității politice ca instrument al selecționării structurilor economice și valorificarea integrală a factorului uman moldav reprezintă condiții obligatorii pentru restructurarea amplă și rapidă a economiei (în context cu scopurile strategice clar definite – integrarea economică în structuri ample, conceptual mai superioare și, respectiv, generatoare de profit – preferabil în valută forte).

3.2 Strategii de dezvoltare economică prin restructurarea industriei

Criteriile economiei de piață funcționale.

Pe parcursul constituirii în Republica Moldova a economiei de piață semnificația termenului economia de piață s-a modificat esențial. Uniunea Europeană deja selectează țările după gradul de instaurare a economiei de piață funcționale. Criteriile, conform cărora se consideră că o țară are sau nu economia de piață funcțională, formulate oficial de Comisia Europeană, sunt:

– atingerea stabilității macroeconomice (inclusiv stabilitatea adecvată a prețurilor și sustenabilitatea finanțelor publice și a contului curent);

– reforma structurală în economie (privatizarea și restructurarea, echilibrul dintre cerere și ofertă);

– existența unui sistem judiciar viabil (deciziile căruia să fie puse în aplicare);

– absența barierelor semnificative la intrare (apariția de noi firme) și ieșirea de pe piață (falimentul);

– dezvoltarea suficientă a sectorului financiar (astfel încît să canalizeze eficient economiile interne către investiții).

După cum se știe, Bulgaria și România au fost recent socotite țări dezvoltate după criteriile economiei de piață funcționale și au fost admise ca țări asociate la Uniunea Europeană. Republica Moldova, care a avut la startul anilor ’90 un grad economic mai avansat comparativ cu Bulgaria și România, pe parcurs a pierdut competiția (mai precis nici nu s-a antrenat în competiție, dar verbal susține că construiește economia de piață).

Surse potențiale de finanțare a relansării industriale a Republicii Moldova.

Relansarea industriei Republicii Moldova poate fi efectuată găsind un scop al industriei și respectiv un sector de piață. Un astfel de scop și sector de piață actualmente există. Este vorba despre programul CORDIS al Uniunii Europene, care are elaborate multiple instrumente economice și financiare pentru integrarea științifică și industrială internațională în perspectiva formării arhitecturii industriale noi a Comunității Europene. Pentru anii 2002 – 2006 Comisia Europeană a alocat programului CORDIS 17,5 miliarde €. Republica Moldova este admisă să participe la Programul CORDIS (pe principii de concurs, desigur).

Participarea Moldovei la Programul CORDIS, în viziunea nostră, este o rară șansă, care trebuie neapărat valorificată. Desigur, condițiile concursurilor sunt dificile, dar aceasta este exigența zilei curente, iar pe viitor nu se prevăd concesii privind includerea industriei Moldovei în cooperări internaționale. Cu părere de rău, nici Ministerul Economiei, nici Ministerul Industriei, nici Consiliul Suprem pentru Știință și Dezvoltare Tehnologica nu s-au inclus în organizarea participării Moldovei la competiție (competiția deja a demarat, dar încă este timp să ne includem).

O altă șansă de participare a Moldovei la programe de finanțări externe sunt oferite de programele CRDF (U.S. Civilian Research and Development Foundation) și “BISNIS ExpoLink Eurasia” (U.S.). Ambele programe deja au în Moldova structurile reprezentative.

Încă o șansă (dificilă de realizat) de obținere finanțare externă pentru întreprinderile industriale ale Moldovei îl oferă programul internațional IMS (Intelligent Manufacturing Systems). În fond acest program este deschis participării pentru oricare entitate legală din lume, dacă candidatul aduce aport la principiile formării viziunii și implementării industriei veacului XXI. Există deasemeni programe de susținere a cercetărilor științifice și a învățaților din Republica Moldova (în cadrul susținerii cercetărilor științifice și a învățaților din CSI): CRDF și INTAS (International Association for Promotion of Co-operative with Scientists from N.I.S. of the former S.U.).

Rusia, de pildă, nu oferă Moldovei nici un sprijin financiar întru relansarea industriei. Ukraina nu oferă finanțare Moldovei. România oferă Republicii Moldova sprijin financiar prin intermediul Programului Interguvernamental de cooperare, dar sumele sunt canalizate mai mult spre susținerea cooperării culturale și industria Moldovei în esență nu poate conta pe acest sprijin, cu toate că au fost în anii precedenți finanțate și programe industriale, și de cooperăre ștințifică aplicativă.

Politici de atragere investiții în industria Republicii Moldova.

În industria Republicii Moldova anual intră în mediu circa 2 mln.USD investiții. În esență această valoare mică arată lipsa completa a unei politici investiționale industriale în Moldova. Într-adevăr, mizînd întru totul pe atragerea investițiilor pentru relansarea industriei guvernele Republicii Moldova pe parcursul unui deceniu n-au creat nici un climat investițional pentru industrie. Și în continuare nu se întreprinde practic nimic pentru stimularea și atragerea investițiilor în industria Moldovei.

Eventualele politici de atragere a investițiilor în industria Republicii Moldova ar urma în primul rînd să determine ramurile și domeniile atractive pentru investiții (ca primă etapă), iar la etapa a doua – să contribuie la crearea unui climat investițional favorabil, că tocmai în al treilea rînd să declare politicile de atragere investiții diferențiat pentru fiecare domeniu de activitate economică în corespundere cu potențiala sa pondere pe scara preferențială a potențialilor investori în Moldova. Pentru formarea climatului favorabil atragerii investițiilor, la rîndul său, prima problemă ar urma:

– trainingul și formarea cadrului managerial industrial și economic nou, adecvat exigențelor veacului XXI. Republica Moldova actualmente nu are antrenat în economie și industrie un cadru managerial industrial și economic instruit corespunzător. Cadrul managerial antrenat curent, ca regulă, nu posedă instrumentele de afaceri ale economiei de piață, n-are practica cooperării economice în structurile industriale occidentale;

– pregătirea cadrului managerial adecvat cerințelor occidentale nu poate fi de ajuns, dacă concomitent nu se creează și suma condițiilor instituționale, normative, legislative și antreprenoriale de activitate în economie adecvat noilor standarde manageriale;

– în esență pe parcursul ultimului deceniu nici cum nu s-a modernizat (cu mici excepții, s-au înființat secțiile marketing) și în esență au rămas structural la nivelul vechilor standarde de conducere din ex-USSR (aceasta se mai lămurește și prin faptul că nu s-a modificat nici structura funcțională a întreprinderilor, nici structura secțiilor de producere a întreprinderilor). La etapa curentă apariția consililor societăților pe acțiuni, precum și practica adunărilor generale ale acționarilor fondurilor de investiții, prin intermediul cărora se gestionează patrimoniul întreprinderilor nu rezolvă problema managementului industrial;

– depășirea stării de tergiversare în instanțe a documentației proiectelor investiționale prin multiple coordonări (puterea locală, instituții de stat, organe de control, organe de coordonare, organe de administrare domenii ramurale, licențiere, organele medicinii preventive, organe ecologice, condiții tehnice de conectări la rețele publice e.t.c.

Restructurarea industriei în RM: necesitate, perspective.

Sistemele industriale moderne se caracterizează printr-o continuă modificare a structurilor și conexiunilor dintre componentele acestora, ca urmare a acțiunii unui complex de factori sociali, politici, tehnici, economici ecologici etc. interni sau externi.

Modificarea și modernizarea structurii industriale vizează în primul rând creșterea capacității de adaptare la cerințele pieței și sunt determinate de restricțiile apărute în economia mondială cu privire la resursele naturale, precum și de modificarea capacității de absorbție a pieței.

Remodelarea structurală și adaptarea industriei la cerințele economiei de piață reprezintă un proces complex, de durată, ce necesită atât la nivelul industriilor, cât și al fiecărei întreprinderi o concepție fundamentată privind perspectiva și vizează îndeosebi caracterul intensiv al dezvoltării.

Modificările structurale produse în industria țării noastre până în prezent sunt nesemnificative. Ele reprezintă rezultatul acțiunii unor factori determinanți (dispariția pieței CAER, orientarea comerțului exterior spre țările Uniunii Europene) sau a unor factori conjuncturali și nu al unei politici industriale coerente.

Restructurarea profundă a industriei este impusă de necesitatea modernizării și creșterii competitivității acesteia în contextul globalizării economiei mondiale. Ea trebuie să se bazeze pe mecanismul cererii și ofertei și, totodată, să țină seama de disponibilitățile de resurse, de protecția socială, de protejarea mediului, în scopul maximizării eficienței economice. Prin restructurarea industriei se urmărește obținerea unor structuri care să contribuie, alături de celelalte sectoare ale economiei, la realizarea unei creșteri economice necesare susținerii unui nivel de trai la cote comparabile cu cele din Uniunea Europeană.

În acest scop este necesară fundamentarea și punerea în aplicare a unei politici industriale coerente și unitare, care să conducă la crearea unei industrii moderne, competitive și deschise spre piețele internaționale.

Aceste idei au condus recent la elaborarea și aprobarea unui document de importanță națională – Strategia de dezvoltare a industriei pe perioada pînă în anul 2015 (în continuare – Strategia) – un document de planificare strategică ce stabilește principiile de bază, obiectivele și prioritățile de dezvoltare a ramurii, precum și mecanismele și instrumentele principale pentru realizarea acesteia, care asigură creșterea eficienței și competitivității sectorului industrial.

Prezenta Strategie este parte componentă a strategiei social-economice a statului, orientată spre renașterea și dezvoltarea sectorului industrial al republicii. Strategia are menirea să concretizeze obiectivele principale și prioritățile, stipulate în Programul de activitate a Guvernului pe anii 2005-2009 "Modernizarea țării – bunăstarea poporului", Strategia de Creștere Economică și Reducere a Sărăciei (SCERS), Programul Național "Satul Moldovenesc" (2005-2015) și Planul de Acțiuni Republica Moldova – Uniunea Europeană.

Obiectivul de bază al prezentei Strategii este formarea unui sector industrial al economiei tehnologic avansat, scientointensiv, eficient și competitiv, racordat la standardele europene. În acest context Strategia este elaborată în conformitate cu principiile fundamentale din documentul de bază al Comisiei Europene, "Politica industrială în Europa extinsă".

Atingerea obiectivului Strategiei presupune necesitatea elaborării și utilizării mecanismelor și instrumentelor speciale orientate spre:

– asigurarea stabilității macroeconomice și a climatului investițional favorabil;

– perfecționarea potențialului de cadre și creșterea eficienței utilizării acestuia;

– dezvoltarea spiritului antreprenorial, concurenței loiale și stimularea dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii în domeniul industriei;

– efectuarea reformei structurale a sectorului industrial;

– realizarea politicii eficiente în domeniul științei și inovațiilor;

– crearea infrastructurii eficiente pentru sectorul industrial;

– implementarea tehnologiilor informaționale și de comunicații;

– asigurarea protecției mediului și utilizării raționale a resurselor naturale.

Așadar, politica industrială a RM are drept obiectiv general creșterea competitivității industriei. Îndeplinirea acestui obiectiv va determina o creștere a capacității firmelor de a deveni competitive din punct de vedere al prețului și calității, atât pe piața internă, cât și pe cea internațională. Prin realizarea acestui obiectiv industria va avea în continuare un rol important și o pondere semnificativă în structura economiei RM și va constitui unul dintre principalii factori ai dezvoltării economice durabile.

Restructurarea și retehnologizarea industriei în Republica Moldova, drept obiectiv major al politicii industriale, presupune:

– evaluarea realistă a potențialului existent (capacități de producție, experiență, renume, calificarea resurselor umane) și a perspectivelor de dezvoltare ale diferitelor industrii astfel încât, pe termen lung, să fie capabile să realizeze profit la prețurile pieței mondiale;

– reducerea consumului de resurse materiale (în special de energie și combustibil), în concordanță cu disponibilitățile (interne și din import) și nivelurile consumurilor specifice pe plan mondial. Se preconizează atragerea în producție a unor materiale noi, a surselor energetice neconvenționale și creșterea ponderii materialelor recuperate și reintroduse în circuitul productiv;

– reducerea și chiar eliminarea activităților cu pierderi prin acțiuni de restructurare sau lichidare a societăților care le desfășoară. Trebuie să se realizeze reorganizarea proceselor de producție și raționalizarea nomenclatorului de produse și servicii în funcție cerințele pieței;

– creșterea preocupărilor unităților industriale pentru reducerea costurilor și îmbunătățirea calității produselor, valorificarea potențialului creativ al salariaților, îmbunătățirea capacității manageriale, astfel încât nivelul indicatorilor de productivitate și costuri să se apropie de media europeană;

– reorientarea forței de muncă excedentare către activități din domeniul infrastructurii, serviciilor, construcțiilor, agriculturii. Pentru forța de muncă rămasă în activitatea industrială se va asigura reorientarea și pregătirea profesională în concordanță cu componentele noilor structuri, cât și o perfecționare managerială care să răspundă solicitărilor complexe, specifice economiei de piață;

– îmbunătățirea calității mediului ambiant prin păstrarea echilibrului ecologic în aer, apă, sol. Treptat, se vor alinia structurile productive la normele internaționale privind poluarea admisibilă, precum și reciclarea deșeurilor;

– informatizarea și extinderea tehnicii de calcul, astfel încât să se asigure transmiterea informațiilor necesare cunoașterii intrărilor și ieșirilor în timp real, precum și luarea deciziilor în timp util, realizarea treptată a accesului la băncile de date;

– stabilirea priorităților în domeniul cercetării-dezvoltării în concordanță cu cerințele actuale și viitoare ale restructurării și dezvoltării industriei. Se impune revitalizarea institutelor de cercetare-dezvoltare și proiectare și realizarea unei colaborări tehnologice între acestea, agenți economici și universități, concomitent cu creșterea capacității de a disemina și utiliza eficient rezultatele cercetării și inovării;

– dezvoltarea unei rețele de servicii profesionale (consultanță juridică, managerială, financiară, contabilă, de marketing etc.) care să sprijine pe baze comerciale unitățile industriale.

Îndeplinirea obiectivelor propuse și evoluția către o structură industrială cu performanțe superioare implică desfășurarea unui ansamblu de modalități specifice fiecărei industrii și acțiuni concrete la nivelul fiecărui agent economic. Pentru orientarea și sprijinirea întreprinderilor în stabilirea propriilor strategii pe termen mediu și lung, în concordanță cu concepția și politica industrială de ansamblu, este necesar să se elaboreze un pachet de politici și pârghii economice care reflectă contribuția instituțiilor statului în procesul restructurării.

a) În domeniul comercial și al prețurilor se au în vedere promovarea exportului și reechilibrarea balanței de comerț exterior, precum și reglarea prețurilor în corelație cu evoluția lor pe piața internațională. Acest deziderat se poate realiza prin:

– revitalizarea exportului în țările europene, care să faciliteze asigurarea importurilor tradiționale de materii prime, materiale, produse din aceste țări;

– organizarea de reprezentanțe comerciale în străinătate ale agenților economici în vederea prospectării piețelor și organizării de rețele proprii de desfacere;

– asocierea cu firme străine de prestigiu pentru revitalizarea exporturilor complexe, mai ales în industriile unde există capacități disponibile și potențial tehnic important;

– descurajarea practicii plăților întârziate pentru prevenirea blocajului economico-financiar, iar ca primă etapă, interzicerea livrărilor de energie, combustibil, materii prime din import dacă nu au plata garantată anticipat;

– menținerea corelării prețurilor interne cu cele internaționale prin determinarea prețurilor de livrare la intern la nivelul prețului mediu practicat la export, transformat în lei;

– constituirea unor fonduri de conjunctură pentru asigurarea stabilității prețurilor interne la unele produse, la care materiile prime au prețuri internaționale fluctuante.

b) În domeniul investițiilor. Pentru retehnologizarea și reorientarea capacităților de producție și pentru finalizarea unor obiective de investiții sunt necesare importante investiții de capital. Pentru aceasta se va urmări: -finanțarea prioritară a obiectivelor de investiții care sunt în concordanță cu strategia restructurării industriei, care asigură creșterea competitivității și a profitului și pot fi recuperate în termene acceptabile; -colaborarea cu instituții și organizații internaționale (Banca Mondială, FMI, Uniunea Europeană) și cu firme specializate pentru elaborarea de studii, acordarea de asistență tehnică și consultanță pentru evaluarea necesității, oportunității și eficienței investițiilor de capital; -asigurarea unui volum semnificativ de credite externe cu sprijinul instituțiilor financiare internaționale care să susțină investițiile de capital necesar restructurării.

c) În domeniul financiar-bancar se va acționa pentru:

– creșterea substanțială a părții din profitul net ce poate fi reinvestit de către agenții economici cu capital de stat în vederea modernizării capacităților ce produc pentru export, creșterii producției de energie și combustibil, recuperării și reciclării de resurse, protecției mediului etc.;

– acordarea prioritară de credite agenților economici ce realizează export competitiv și produse de importanță deosebită pentru piața internă; -supravegherea financiară a agenților economici cu capital de stat cu perspective incerte de redresare;

– creșterea exigenței în procesul de autorizare a băncilor și îmbunătățirea reglementărilor privind verificarea și sancționarea băncilor sau managerilor acestora care nu asigură respectarea cerințelor prudențiale.

d) În domeniul cercetării-proiectării și consultanței se preconizează;

– utilizarea intensivă a potențialului tehnico-științific existent în unitățile productive, de cercetare-proiectare și consultanță, concomitent cu utilizarea posibilităților de acces la tehnologii și produse performante, realizate de firme de prestigiu prin acțiuni de cooperare, achiziționare de licențe, knowhow;

– elaborarea de studii de prognoză și evaluare a tendințelor mondiale în principalele domenii ale industriei, tehnologiilor și produselor;

– elaborarea de studii de restructurare a producției și promovare a exportului în funcție de tendințele conjuncturale și caracteristicile specifice ale diferitelor piețe și actualizarea lor periodică.

e) În domeniul protecției mediului și reciclării deșeurilor. Restructurarea industriei RM trebuie să țină seama de necesitatea soluționării problemelor poluării mediului, mai ales în industria chimică, petrochimică, metalurgică, a materialelor de construcții, dar și în alte domenii ale activității industriale unde cantitățile de noxe emise depășesc cu mult normele existente pe plan european. În acest scop se prevăd următoarele:

– limitarea fabricării la produsele cu grad ridicat de poluare și închiderea temporară a unor capacități de producție pentru efectuarea de revizii tehnice, modernizări;

– stimularea cercetării în domeniul tehnologiilor și echipamentelor în vederea determinării și reducerii gradului de poluare, prin finanțarea temelor din bugetul special pentru cercetare-proiectare în vederea furnizării gratuite a tehnologiilor de prevenire a poluării la agenții economici;

– cooperarea cu organizații specializate și elaborarea de studii pentru protecția mediului în cadrul programelor ONU, cu finanțare nerambursabilă;

– interzicerea investițiilor și a importurilor de tehnologii, utilaje, instalații care nu se încadrează în normele de protecție a mediului, precum și de materiale și deșeuri poluante.

f) În domeniul întreprinderilor mici și mijlocii se urmărește valorificarea potențialului acestora de a contribui la creșterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de muncă, la sprijinirea inovării și a progresului tehnic și dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică și socială a unei țări. În acest scop se va acționa pentru:

– simplificarea și îmbunătățirea cadrului legislativ și administrativ;

– susținerea organizațiilor de reprezentare a sectorului;

– îmbunătățirea accesului întrprinderilor mici și mijlocii la finanțare;

– îmbunătățirea ofertei de servicii pentru întreprinderile mici și mijlocii.

g) În domeniul relațiilor comerciale externe se va acționa pentru:

– stimularea exportului de produse care prezintă avantaje competitive reale;

– stimularea investițiilor în sectoarele și firmele care realizează produse competitive pe piața internă și internațională;

– corelarea procesului de restructurare a industriei cu deschiderea spre exterior;

– corelarea politicii comerciale cu cea a ajustării structurale și cu politica în domeniul cercetării-dezvoltării, inovării și difuzării tehnologice.

De asemenea, realitățile economiei de piață și provocările noi ale pieței globale a producției industriale necesită modernizarea funcțiilor administrației publice, legate de dezvoltarea sectorului industrial. Modernizarea va fi orientată spre creșterea rolului și calității planificării strategice în gestionarea sectorului industrial, elaborarea instrumentelor și mecanismelor noi, care ar asigura utilizarea mai deplină a factorilor fundamentali de creștere durabilă a competitivității producției industriale autohtone, cum ar fi: cunoștințele, inovațiile, antreprenoriatul, securitatea muncii și protecția mediului.

Dificultatea definirii unei politici industriale constă în stabilirea sectoarelor care sunt cu adevărat eficiente în prezent sau sunt într-un impas temporar, dar pot deveni performante în viitor. Starea actuală și perspectivele de dezvoltare ale unei industrii se apreciază prin luarea în considerare a mai multor criterii (economic, social, tehnologic, energetic, ecologic etc.). Ierarhizarea industriilor variază în raport cu diferitele criterii. De aceea se impune realizarea unei analize multicriteriale care este însă marcată de subiectivismul ponderării criteriilor.

Încheiere

Obiectivul general al politicii industriale a oricărui stat îl constituie creșterea competitivității și în general a performanțelor industriei în vederea întăririi capacității de adaptare a economiei la cerințele pieței internaționale, în condițiile globalizării economiei mondiale.

Transformarea economiei și orientarea ei spre o dezvoltare durabilă, în concordanță cu interesele naționale, având ca obiectiv integrarea în Uniunea Europeană, necesită, cercetarea și elaborarea unor documente distincte și globale de politică industrială.

Sinteza literaturii științifice selectate la tema cercetării, precum și investigațiile proprii efectuate permit formularea următoarelor concluzii în baza conținutului tezei:

– Capacitatea Republicii Moldova de a relansa activitățile industriale și de a concura pe piețele externe este influențată negativ de problemele majore cu care se confruntă țara noastră la scara macroeconomică și microeconomică. La nivel macroeconomic se constată existența unui număr redus de industrii moderne, precum și mari rămâneri în urmă în ceea ce privește asigurarea unor servicii industriale de calitate, competitive și concurențiale. La scara microeconomică există mari probleme în domeniul finanțării și al managementului, iar întreprinderile nou apărute întâmpină dificultăți la pătrunderea pe piața națională și internaționala datorită faptului că au de înfruntat concurența firmelor străine.

– O industrie sănătoasă și flexibilă va funcționa pe termen lung drept sursă pentru producerea și exportul unor produse competitive la nivel internațional, comerțul va contribui la îmbunătățirea balanței de plăți a țării, ceea ce va duce la o creștere economică durabilă.

– În condițiile economiei de piață, necesitatea realizării de către stat a anumitor funcții în vederea reglementării relațiilor export-import este indiscutabilă. Indiferent de doctrinele economice dominante, niciodată nu a fost abrogată responsabilitatea statului privind situația economică a țării. Rezultatul reglementărilor de stat a relațiilor export-import este motivat prin elaborarea strategiilor și crearea organizațiilor de promovare a comerțului, aderarea la organismele internaționale.

– În continuare rămâne dificilă realizarea politicii comerciale naționale pe piețele externe ale Republicii Moldova. Procesul formării cadrului instituțional pentru susținerea informațional-organizatorică și metodologică a agenților economici autohtoni și implementarea Strategiei de dezvoltare a industriei pe perioada până în anul 2015, din lipsa mijloacelor și bazei tehnico-financiare, rămâne dificilă.

Restructurarea și retehnologizarea industriei, ca obiectiv general, se bazează pe utilizarea unui ansamblu de instrumente considerate ca eficiente de Uniunea Europeană și folosite nu numai în spațiul european, cum ar fi:

– îmbunătățirea cadrului regulatoriu;

– asigurarea unei concurențe eficiente;

– promovarea investițiilor intangibile;

– dezvoltarea cooperării industriale.

De asemenea sunt utilizate și instrumentele tradiționale ale politicii industriale care combină în sine politici macroeconomice și fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achiziții, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătățire al instruirii și al infrastructurii, regim antitrust favorabil, promovarea exporturilor, precum și legat de exporturi, dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe piețele externe și bineînțeles atragerea investițiilor.

În funcție de evoluțiile externe și interne utilizarea acestor instrumente poate fi extinsă sau redusă, dar toate ele trebuie să fie utilizate cât mai eficient pentru realizarea obiectivului final, competitivitatea industriei.

Rezultatul principal al reformelor economice realizate în Republica Moldova constă în crearea și funcționarea reală a sectorului privat în toate domeniile economiei, inclusiv în industrie și trecerea la mecanismele economiei de piață. Reieșind din aceasta, politica industrială a statului trebuie să poarte un caracter stimulator și să fie orientată spre crearea mediului favorabil pentru dezvoltarea industriei.

Sarcina primordială, de realizarea căreia depinde stabilitatea statului, constă în necesitatea asigurării competitivității mărfurilor industriale autohtone pe piețele internă și externă. Soluționarea acestei probleme complicate depinde de multipli factori, în primul rînd de competența instituțiilor statale și afirmarea în domeniul cooperării economice internaționale.

Politică industrială a Uniunii Europene (și nu numai, putem prezenta ca exemplu Japonia, SUA, ș.a. care au o politică industrială foarte dezvoltată) are ca obiectiv principal consolidarea competitivității pe plan internațional, oferind totodată clienților săi produse de calitate la prețuri competitive, protejând în același timp și mediul înconjurător. Este clar că marea problemă a Republicii Moldova este anume lipsa produselor competitive pe piața externă, o soluție pentru redresarea și îmbunătățirea acestei stări de fapt ar fi elaborarea unei politici industriale compatibile și comparabile ca realizare și efect cu cea a U.E.

Elaborarea și implementarea politicii industriale, precum și a managementului corporativ este o măsură esențială pentru continuarea reformelor orientate spre consolidarea economiei de piață. Pe lângă aceasta, luând în considerație că obiectivul principal al politicii Republicii Moldova, pentru următorii 15-20 de ani, îl constituie integrarea în Uniunea Europeană, este foarte necesar de a cunoaște politicile U.E. în diverse domenii, deoarece ele în cazul lansării procesului de aderare vor deveni capitole de negocieri. Pentru a reduce în viitor problemele și perioada de negociere a acestor capitole, dar și pentru a elabora o politică industrială proprie ce va permite realizare mai multor obiective (care vor fi menționate mai jos) este necesar acest studiu, ce va prezenta în principal ceea ce este politica industrială, precum și posibilitățile de dezvoltare în cadrul acestei politici.

Industria are un rol important în realizarea și menținerea unui ritm inalt de creștere economică durabilă în orice țară. Datorită contribuției majore în procesul dezvoltării, industria ar trebui să fie unul din principalele sectoare ale economiei naționale.

Definirea clară a politicii economice de către Guvernul Republicii Moldova, va face posibilă identificarea celor mai potrivite măsuri și acțiuni prin care să se realizeze adaptarea permanentă a economiei moldovenești la economia mondială, în condițiile globalizării acesteia.

Elaborarea principiilor politicii industriale precum și a planului de implementare, ar asigura în același timp și implementarea politicilor de promovare a investițiilor străine (care sunt foarte necesare pentru asigurarea creșterii economice), de asemenea va contribui și la accelerarea procesului de privatizare și restructurare a întreprinderilor industriale.

Totodată se va ține seama și de creșterea productivității muncii, promovarea produselor și tehnologiilor “curate”, economisirea de energie, creșterea utilizării resurselor locale, întărirea mecanismelor de piață privind alocarea resurselor, precum și dezvoltarea unei infrastructuri regionale eficiente.

Toate acestea ne confirmă că procesul de tranziție nu poate fi lăsat să se petreacă la întâmplare, din acest motiv Guvernul trebuie să preocupat permanent de clarificarea și orientarea bine concepută a proceselor necesare și benefice. Dar pentru realizarea obiectivelor propuse sunt necesare și niște instrumente de implimentare, studiul prevede și prezentarea acestor instrumente fără care implimentarea politicii industriale ar fi imposibilă.

Anexe

Anexa 1. Dinamica indicatorilor PIB și a volumului producției industriale (mil. lei).*

Anexa 2. Structura PIB (2005).*

* Sursa: Strategia de dezvoltare a industriei pe perioada pînă în anul 2015. (Hotărîrea Guvernului RM nr. 1149 din 05.10.2006).

Anexa 3. Genurile de activitate în industria RM.

* Clasificatorul Activităților din Economia Moldovei (CAEM), elaborat din necesitatea de reflectare a noilor relații economice și pentru asigurarea alinierii cu Nomenclatorul Activităților din Comunitatea Europeană. (www.statistica.md)

Anexa 4. Investițiile în capitalul fix pe unele genuri de activitate industrială

(mil. lei / pondere % în volumul total al investițiilor din industrie).

Sursa: Strategia de dezvoltare a industriei pe perioada pînă în anul 2015.

Anexa 5. Structura exportului pe grupe de mărfuri, conform Sistemului Armonizat (S.A.) (mil. dolari SUA / % total export).

Sursa: Biroul Național de Statistică al RM (www.statistica.md)

Anexa 6. Structura importului pe grupe de mărfuri, conform Sistemului Armonizat (S.A.) (mil. dolari SUA / % total import)

Sursa: Biroul Național de Statistică al RM (www.statistica.md)

Anexa 7. Structura PIB (2010 – prognoză).*

Anexa 8. Structura PIB (2015 – prognoză).*

* Sursa: Strategia de dezvoltare a industriei pe perioada pînă în anul 2015. (Hotărârea Guvernului RM nr. 1149 din 05.10.2006).