Cooperarea Internationala a Statelor In Vederea Combaterii Infractionalitatii Transfrontaliere

Cuprins: pag.

1. Introducere………………………………………………6

2.Organisme Europene cu preocupări în

combaterea criminalității internaționale:

2.1.Grupul Trevi……………………………………………………………………..8

2.2.Acordul SCHENGEN…………………………………………………………9

2.3.Clubul de la Berna……………………………………………………………..9

2.4.Clubul celor cinci sau Clubul de la Viena……………………………..9

2.5.Grupul QUATICO……………………………………………………………..9

3.ONU pentru prevenirea și combaterea criminalității

3.1.Convenții, acorduri și tratate internaționale

încheiate sub egida ONU:

3.1.1.Protocolul de la Lake Success, semnat

la 11.12.1946 la New York………………………………………….10

3.1.2.Protocolul de la Paris, semnat la 19.11.1948……………………….11

3.1.3.Protocolul de la New York din 1953

(intrat în vigoare la 08.03.1963)……………………………………11

3.1.4.Convenția Unică asupra Stupefiantelor,

New York, 30.03.1961………………………………………………..12

3.1.5.Protocolul de la Geneva din 25.03.1972……………………………..13

3.1.6.Convenția de la Viena asupra

substanțelor psihotrope, 21.02.1971………………………………14

3.1.7.Convenția Națiunilor Unite contra traficului ilicit

de stupefiante și substanțe psihotrope,

Viena 20.12.1988……………………………………………………….15

3.1.8.Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei

organizate transfrontaliere (Palermo 2000)…………………….17

3.2.Organisme cu vocație mondială create de

ONU ca instrumente de luptă antidrog:

3.2.1.Comisia pentru stupefiante………………………………………………..22

3.2.2.Organul Internațional de Control

al Stupefiantelor (O.I.C.S.)…………………………………………..23

3.2.3.Programul ONU pentru controlul Internațional

al Drogurilor (P.N.U.C.I.D.)…………………………………………24

3.2.4.Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)…………………………..25

4.Organizația Internațională de Poliție Criminală

OIPC – INTERPOL

4.1.Apariție și dezvoltare……………………………………………………………26

4.2.Principiile care guvernează activitatea OIPC…………………………..28

4.3.Structură și organizare………………………………………………………….31

4.4.Adunarea Generală………………………………………………………………33

4.5.Comitetul Executiv………………………………………………………………36

4.6.Secretariatul General……………………………………………………………38

4.7.Diviziile Secretariatului General…………………………………………41

4.8.Comisia de Control Intern al Fișierilor……………………………………46

4.9.Birourile Centrale Naționale………………………………………………….47

4.10.Finanțarea organizației………………………………………………………..49

4.11.Sistemul de lucru OIPC – BCN……………………………………………49

4.12.Mesajele difuzate de OIPC – INTERPOL……………………………..51

4.13.Alte activități ale OIPC pe plan internațional…………………………52

5.Cooperarea polițienească în Uniunea Europeană –

EUROPOL

5.1.Crearea Europol…………………………………………………………………..54

5.2.Structura Europol…………………………………………………………………55

5.3.Ofițerii de legătură……………………………………………………………….57

5.4.Consiliul de administrație……………………………………………………..57

5.5.Directorul Europol……………………………………………………………….59

5.6.Personalul Europol……………………………………………………………….60

5.7.Controlorul financiar și comitetul de audit………………………………60

5.8.Informația – elementul de bază al activității Europol………………..61

5.9.Organele de supervizare………………………………………………………..68

5.10.Organul comun de supervizare……………………………………………..69

5.11.Europol astăzi…………………………………………………………………….70

6. Inițiativa de cooperare în Sud-Estul Europei

(Southeast European Cooperative Initiative – SECI)

6.1.Apariția……………………………………………………………………………….73

6.2.State participante la SECI………………………………………………………74

6.3.Structura SECI și componentele proiectului SECI…………………….74

6.4.Evoluții recente…………………………………………………………………….77

6.5.Centrul Regional pentru Combaterea

Criminalității Transfrontaliere…………………………………………77

6.6.Scopurile instituite prin Acordul SECI…………………………………….78

6.7.Funcționarea SECI………………………………………………………………..79

6.8.Comitetele SECIPRO…………………………………………………………….81

6.9.Obiectivele principale propuse pentru anul 2003 și acțiunile

ce vor fi întreprinse pentru realizarea acestora…………………..82

6.10.Organizarea de seminarii pe probleme de

comerț electronic și transport internațional……………………….83

7. Asistența juridică internațională………………………………….84

8. Cooperarea statelor Uniunii Europene în domeniul

justiției penale

8.1.Extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene………………90

8.2.Desființarea graduală a controalelor la frontierele

comune (Acordul Schengen)………………………………………….91

8.3.Mandatul de Arestare European……………………………………………..94

8.4.Asistența judiciară în materie penală între statele

membre ale Uniunii Europene………………………………………..94

8.5.Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene………………..95

8.6.Lupta împotriva corupției care implică funcționari

ai Comunității Europene sau ai Statelor

membre ale Uniunii Europene………………………………………..96

8.7.Cooperarea judiciară și polițienească instituită prin

Convenția de la Bruxelles din 18 iulie 2003

(Convenția 850/2003)……………………………………………………96

8.8.Instituții ale Uniunii Europene:

8.8.1.Parlamentul European…………………………………………………..102

8.8.2.Consiliul European………………………………………………………102

8.8.3.Consiliul Uniunii Europene,

denimit și Consiliul de Miniștri………………………………….102

8.8.4.Comisia Europeană………………………………………………………103

8.8.5.Curțea de Justiție a Comunităților Europene……………………103

8.8.6.Europol……………………………………………………………………….104

8.8.7.Centrul European de monitorizare a drogurilor

și dependenței de droguri (EMCDDA)………………………..104

8.8.8.Oficiul European de luptă împotriva fraudei(OLAF)………..104

8.9.Alte organizații de cooparare în spațiul european:

8.9.1. O.C.E.M.N.(Organizația de Cooperare

Economică a Mării Negre)……………………………………..105

8.9.2. P.S.E.S.E. (Pactul de Stabilitate pentru

Europa de Sud-Est)……………………………………………………105

8.9.3. I.C.E. (Inițiativa Central-Europeană)……………………………..106

9.Cooperarea cu polițiile străine

9.1.Acreditarea ofițerilor de poliție………………………………………………106

9.2.Acorduri bilaterale încheiate în vederea

cooperării cu polițiile străine………………………………………….108

9.3.Acorduri de readmisie:

9.3.1. aflate în vigoare………………………………………………………….118

9.3.2. acorduri semnate, care urmează să intre în vigoare………….124

9.3.3. acorduri gata de semnare……………………………………………..124

10.Bibliografia………………………………………………………………………….125

1. Introducere

Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că, în pofida intensificării intervențiilor statului, justiției, administrației și a altor factori în acțiunea de prevenire și combatere a delicvenței și criminalității, suntem martori la o expansiune a actelor de violență și agresivitate îndreptate atât împotriva persoanelor fizice, cât și a patrimoniului public și privat, precum și la amplificarea faptelor de corupție și fraudă în diferite sectoare ale vieții economice, sociale și politice.

Fenomenul criminalității internaționale are o determinare multicauzală:

O primă amenințare o constituie consolidarea gradului de profesionalizare a mediilor criminale și structurilor crimei organizate. Are loc absorbția în interiorul structurilor mafiote a persoanelor ce ocupă posturi oficiale în domeniul financiar-bancar, comerțului, justiției, administrației etc.

A doua mare amenințare o constituie consolidarea fuziunii dintre crima organizată și lumea politică. Importante fonduri rezultate din corupție și afacerile de tip mafiot sunt injectate în organisme și structuri politice pentru ca acestea să se mențină la putere și să poată garanta grupurilor de infractori succesul în afacerile sale ilicite.

A treia amenințare reprezintă intensificarea luptei între grupările criminale pentru dobândirea sau menținerea suprema…………..12

3.1.5.Protocolul de la Geneva din 25.03.1972……………………………..13

3.1.6.Convenția de la Viena asupra

substanțelor psihotrope, 21.02.1971………………………………14

3.1.7.Convenția Națiunilor Unite contra traficului ilicit

de stupefiante și substanțe psihotrope,

Viena 20.12.1988……………………………………………………….15

3.1.8.Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei

organizate transfrontaliere (Palermo 2000)…………………….17

3.2.Organisme cu vocație mondială create de

ONU ca instrumente de luptă antidrog:

3.2.1.Comisia pentru stupefiante………………………………………………..22

3.2.2.Organul Internațional de Control

al Stupefiantelor (O.I.C.S.)…………………………………………..23

3.2.3.Programul ONU pentru controlul Internațional

al Drogurilor (P.N.U.C.I.D.)…………………………………………24

3.2.4.Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)…………………………..25

4.Organizația Internațională de Poliție Criminală

OIPC – INTERPOL

4.1.Apariție și dezvoltare……………………………………………………………26

4.2.Principiile care guvernează activitatea OIPC…………………………..28

4.3.Structură și organizare………………………………………………………….31

4.4.Adunarea Generală………………………………………………………………33

4.5.Comitetul Executiv………………………………………………………………36

4.6.Secretariatul General……………………………………………………………38

4.7.Diviziile Secretariatului General…………………………………………41

4.8.Comisia de Control Intern al Fișierilor……………………………………46

4.9.Birourile Centrale Naționale………………………………………………….47

4.10.Finanțarea organizației………………………………………………………..49

4.11.Sistemul de lucru OIPC – BCN……………………………………………49

4.12.Mesajele difuzate de OIPC – INTERPOL……………………………..51

4.13.Alte activități ale OIPC pe plan internațional…………………………52

5.Cooperarea polițienească în Uniunea Europeană –

EUROPOL

5.1.Crearea Europol…………………………………………………………………..54

5.2.Structura Europol…………………………………………………………………55

5.3.Ofițerii de legătură……………………………………………………………….57

5.4.Consiliul de administrație……………………………………………………..57

5.5.Directorul Europol……………………………………………………………….59

5.6.Personalul Europol……………………………………………………………….60

5.7.Controlorul financiar și comitetul de audit………………………………60

5.8.Informația – elementul de bază al activității Europol………………..61

5.9.Organele de supervizare………………………………………………………..68

5.10.Organul comun de supervizare……………………………………………..69

5.11.Europol astăzi…………………………………………………………………….70

6. Inițiativa de cooperare în Sud-Estul Europei

(Southeast European Cooperative Initiative – SECI)

6.1.Apariția……………………………………………………………………………….73

6.2.State participante la SECI………………………………………………………74

6.3.Structura SECI și componentele proiectului SECI…………………….74

6.4.Evoluții recente…………………………………………………………………….77

6.5.Centrul Regional pentru Combaterea

Criminalității Transfrontaliere…………………………………………77

6.6.Scopurile instituite prin Acordul SECI…………………………………….78

6.7.Funcționarea SECI………………………………………………………………..79

6.8.Comitetele SECIPRO…………………………………………………………….81

6.9.Obiectivele principale propuse pentru anul 2003 și acțiunile

ce vor fi întreprinse pentru realizarea acestora…………………..82

6.10.Organizarea de seminarii pe probleme de

comerț electronic și transport internațional……………………….83

7. Asistența juridică internațională………………………………….84

8. Cooperarea statelor Uniunii Europene în domeniul

justiției penale

8.1.Extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene………………90

8.2.Desființarea graduală a controalelor la frontierele

comune (Acordul Schengen)………………………………………….91

8.3.Mandatul de Arestare European……………………………………………..94

8.4.Asistența judiciară în materie penală între statele

membre ale Uniunii Europene………………………………………..94

8.5.Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene………………..95

8.6.Lupta împotriva corupției care implică funcționari

ai Comunității Europene sau ai Statelor

membre ale Uniunii Europene………………………………………..96

8.7.Cooperarea judiciară și polițienească instituită prin

Convenția de la Bruxelles din 18 iulie 2003

(Convenția 850/2003)……………………………………………………96

8.8.Instituții ale Uniunii Europene:

8.8.1.Parlamentul European…………………………………………………..102

8.8.2.Consiliul European………………………………………………………102

8.8.3.Consiliul Uniunii Europene,

denimit și Consiliul de Miniștri………………………………….102

8.8.4.Comisia Europeană………………………………………………………103

8.8.5.Curțea de Justiție a Comunităților Europene……………………103

8.8.6.Europol……………………………………………………………………….104

8.8.7.Centrul European de monitorizare a drogurilor

și dependenței de droguri (EMCDDA)………………………..104

8.8.8.Oficiul European de luptă împotriva fraudei(OLAF)………..104

8.9.Alte organizații de cooparare în spațiul european:

8.9.1. O.C.E.M.N.(Organizația de Cooperare

Economică a Mării Negre)……………………………………..105

8.9.2. P.S.E.S.E. (Pactul de Stabilitate pentru

Europa de Sud-Est)……………………………………………………105

8.9.3. I.C.E. (Inițiativa Central-Europeană)……………………………..106

9.Cooperarea cu polițiile străine

9.1.Acreditarea ofițerilor de poliție………………………………………………106

9.2.Acorduri bilaterale încheiate în vederea

cooperării cu polițiile străine………………………………………….108

9.3.Acorduri de readmisie:

9.3.1. aflate în vigoare………………………………………………………….118

9.3.2. acorduri semnate, care urmează să intre în vigoare………….124

9.3.3. acorduri gata de semnare……………………………………………..124

10.Bibliografia………………………………………………………………………….125

1. Introducere

Evoluția societăților contemporane evidențiază faptul că, în pofida intensificării intervențiilor statului, justiției, administrației și a altor factori în acțiunea de prevenire și combatere a delicvenței și criminalității, suntem martori la o expansiune a actelor de violență și agresivitate îndreptate atât împotriva persoanelor fizice, cât și a patrimoniului public și privat, precum și la amplificarea faptelor de corupție și fraudă în diferite sectoare ale vieții economice, sociale și politice.

Fenomenul criminalității internaționale are o determinare multicauzală:

O primă amenințare o constituie consolidarea gradului de profesionalizare a mediilor criminale și structurilor crimei organizate. Are loc absorbția în interiorul structurilor mafiote a persoanelor ce ocupă posturi oficiale în domeniul financiar-bancar, comerțului, justiției, administrației etc.

A doua mare amenințare o constituie consolidarea fuziunii dintre crima organizată și lumea politică. Importante fonduri rezultate din corupție și afacerile de tip mafiot sunt injectate în organisme și structuri politice pentru ca acestea să se mențină la putere și să poată garanta grupurilor de infractori succesul în afacerile sale ilicite.

A treia amenințare reprezintă intensificarea luptei între grupările criminale pentru dobândirea sau menținerea supremației în anumite activități ilicite, cum ar fi: traficul de droguri, traficul de carne vie, contrabandă cu alcool, țigări, opere de artă etc.

O ultimă amenințare vizează multiplicarea accelerată a formelor și procedeelor utilizate pentru spălarea banilor murdari.

Amploarea pe care o cunoaște criminalitatea internațională și faptul că acesta afectează toate statele globului le-a determinat pe acestea să dezvolte colaborarea internațională în vederea combaterii acestui fenomen.

Pentru a putea stopa această expansiune a infracționalității internaționale trebuie, să fie creată o protecție reală a societății prin acele structuri care o compun, – administrația, legislativul, executivul, justiția, poliția. Totodată se impune alinierea legislației oricărui stat la principiile și reglementările juridice internaționale în materia combaterii criminalității.

Vorbind despre crima organizată, ea fiind o importantă problemă pentru toate statele. În vederea anihilării acestui fenomen au avut loc dezbateri în diverse organisme europene, dar mai ales Conferința asupra crimei organizate transnaționale de la Neapole, din 1994, care s-a desfășurat sub egida Consiliului Economic și Social al Națiunilor Unite.

Arsenalul complex al infractorilor crimei organizate cuprinde, în diverse proporții, folosirea violenței, șantajul, traficul de droguri, jocuri de noroc, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice, etc. Toate aceste infracțiuni majore aduc o pagubă considerabilă societății.

În lupta contra criminalității nu se pot obține rezultate remarcabile decât printr-o colaborare, pe plan intern, între poliție, parchet și justiție, iar pe plan internațional printr-o cooperare între organizații și organisme, care au ca obiect lupta împotriva criminalității.

În această lucrare voi încerca să prezint acele eforturi pe care le-au depus statele din întreaga lume în vederea combaterii criminalității internaționale.

2.Organisme Europene cu preocupări în combaterea criminalității internaționale.

Recrudescența actelor de terorism, falsificarea de monedă și traficul de monede false, crima organizată în continuă perfecționare, creșterea continuă a traficului și consumului ilicit de droguri, toate acestea au determinat la necesitatea cooperării internaționale în vederea combaterii acestor fenomene ilicite. Vă prezint cele mai importante înțelegeri în domeniul cooperării internaționale:

2.1.Grupul Trevi. Născut în 1976, în cadrul geografic al celor 12 țări din cadrul CEE, Grupul Trevi se împarte în patru grupuri:

a.- Trevi I – este grupul cel mai vechi, el funcționează încă din 1976 și reunește specialiști în lupta contra terorismului;

b.- Trevi II – are competențe multiple:

schimb de experiență și de informații în domeniul menținerii ordinii publice. Reprezentanții fiecărei țări în cadrul întrunirilor prezintă soluții practice adaptate în domeniul menținerii și restabilirii ordinei publice;

schimb de informații privind dotarea și pregătirea cadrelor de poliție.

c.- Trevi III – este organismul de luptă contra criminalității organizate. Serviciile specializate efectuează permanent schimb de informații privitoare la modalitățile de acțiune în scopul definirii unor noi tactici și strategii internaționale.

d.- Trevi `92 – este ultimul născut din familia Trevi. A fost creat în urma deschiderii frontierelor în scopul rezolvării problemelor de siguranță socială a cetățenilor țărilor semnatare.

2.2.Acordul SHENGEN – a fost semnat în iunie 1990 de 7 șapte din cele 12 țări ale CEE. Acest acord constituie în primul rând un instrument economic vizând libera circulație a produselor, a bunurilor, a capitalurilor și a serviciilor. Aspectele privind cooperarea cuprinse în partea a doua a acordului nu sunt decât niște măsuri compensatorii destinate estompării deficitului de securitate care va însoți desființarea frontierelor interne.

În mod concret, măsurile de cooperare privesc două domenii:

– represiunea traficului de stupefiante;

– dreptul de urmărire peste frontieră a unei persoane suspecte.

Despre acest acord eu voi vorbi mai amănunțit într-un alt capitol al lucrării mele care se referă la cooperarea statelor Uniunii Europene în domeniul justiției penale.

2.3.Clubul de la Berna, creat în 1971, reunește șefii polițiilor de informații din opt țări ale CEE plus Elveția și SUA. Preocuparea principală a acestui organism o constituie găsirea căilor și mijloacelor pentru combaterea terorismului internațional, considerat ca una din infracțiunile cele mai grave.

2.4.Clubul celor cinci sau Clubul de la Viena, a fost creat în anul 1979 și reunește reprezentanții din Franța, Italia, Germania, Austria și Elveția. Reprezentarea statelor respective are loc la două niveluri, primul nivel este nivelul de miniștri și nivelul doi, acel al înaltor funcționari cu responsabilități în polițiile de origine. Obiectul întrunirilor este dezbaterea tuturor întrebărilor privind terorismul și mijloacele de luptă împotriva acestuia.

2.5.Grupul QUATICO – este un grup de muncă. El a fost creat în anul 1979 la inițiativa F.B.I. și cuprinde cu preponderență țări europene. Ca obiectiv principal de muncă este lupta împotriva terorismului.

3. ONU pentru prevenirea și combaterea criminalității

3.1.Convenții, acorduri și tratate internaționale încheiate sub egida ONU

După al doilea război mondial, rolul Ligii Națiunilor a fost preluat de Organizația a Națiunilor Unite. După cum se arată în preambulul Cartei sale, ONU a fost creată în scopul apărării a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Organizației Națiunilor Unite i-a revenit rolul de a continua ceea ce începuse Liga Națiunilor. Astfel, în răstimpul scurs de la înființarea sa și până în prezent, au fost create și adoptate numeroase documente internaționale ce au întărit sistemul legislativ internațional existent.

Activitatea ONU nu s-a desfășurat doar în cadrul Adunării Generale sau a altor organe ale ei, ci și în cadrul numeroaselor sale instituții specializate cum ar fi O.M.S., O.I.M. etc.

Folosind criteriul cronologic vom arăta care sunt principalele documente internaționale semnate sub egida ONU.

3.1.1.Protocolul de la Lake Success, semnat la 11.12.1946 la New York

Prin acest Protocol, primul în acest domeniu pentru ONU, se transferau noii organizații funcțiile exercitate înainte de Liga Națiunilor în virtutea tratatelor privind stupefiantele, existente până la ecea dată. De asemenea, tot prin acest protocol au fost amendate toate documentele internaționale privind stupefiantele, încheiate sub egida Ligii Natiunilor.

3.1.2.Protocolul de la Paris, semnat la 19.11.1948

Tehnologia prelucrării substanțelor stupefiante primare a evoluat și au apărut noi droguri. Totodată, cercetătorii au obținut în laboratoarele chimice, prin sinteză, multe produse necunoscute până atunci, care aveau caracter depindogen, ce nu se încadrau în nici una din grupele stabilite prin Convenția de la Geneva din 1931.

În aceste condiții a apărut necesitatea stopării traficului cu aceste substanțe și mai ales a împiedicării consumului acestor noi tipuri de substanțe dependogene. Ținând cont de aceste circumstanțe, precum și de ritmul rapid al apariției de noi droguri sintetice și de faptul că adoptarea de noi documente internaționale ar fi o procedură greoaie și ineficientă, prin protocolul încheiat în 1948 la Paris O.M.S. a fost autorizată să supună, de acum înainte, regimului internațional de restricție, orice nou drog obținut și care, potrivit opiniei specialiștilor, poate da naștere toxicomaniei, ori poate fi transformat într-un drog care să producă dependență fizică sau psihică.

3.1.3.Protocolul de la New York din 1953 (intrat în vigoare la 08.03.1963)

Acest nou protocol viza limitarea și reglementarea cultivării macului opiaceu, precum și producția, comerțul și consumul opiumului. S-a încercat suprimarea în mod indirect a produselor legale de opium, limitându-se la 7 numărul țărilor autorizate să producă pe teritoriul național opiun pentru export: Bulgaria, Grecia, India, Iran, Turcia, U.R.S.S. și Iugoslavia. În acest fel s-a încercat nu numai diminuarea producției mondiale de opium, ci și scăderea stocurilor din acest tip de drog existente pe teritoriul părților contractante.

Același protocol conferea Comitetului Central Permanent al Opiumului posibilitatea de a lua măsuri severe de supravegere și, la nevoie, să aplice embargoul asupra importului sau exportului de opium sau chiar simultan asupra ambelor operațiuni dacă e nevoie.

3.1.4.Convenția Unică asupra Stupefiantelor, New York, 30.03.1961 Pentru a extinde controlul național asupra culturilor de plante din care se extrag stupefiantele naturale, ca și pentru simplificarea organizării controlului internațional, Consiliul Economic și Social (ECOSOC) a însărcinat Comisia sa de Stupefiante cu realizarea unui proiect de convenție.

Această Convenție a fost adoptată la 30 martie și va intra în vigoare la 13.12.1964. Ea înlocuiește toate dispozițiile cuprinse în tratetele internaționale existente în domeniu și adoptate în perioada 1912-1953.

În vederea apărării sănătății umane, Convenția limitează folosirea stupefiantelor în scopuri medicale și științifice, definește substanțele stupefiante, conține norme cu privire la fabricarea și comerțul internațional de stupefiante. De asemenea, prin dispozițiile Convenției se reglementează controlul asupra stupefintelor de către organele ONU. Recunoscând competența ONU în privința controlului internațional asupra stupefiantelor, părțile contractante au căzut de acord să încredințeze Comisiei de Stupefiante a Consiliului Economic și Social și Organului Internațional de Control al Stupefiantelor, funcțiile care le sunt atribuite acestor organe prin Convenție.

În virtutea art. 4, părțile s-au angajat să ia măsuri legislative și administrative pentru:

executarea dispozițiilor Convenției în cadrul propriilor lor teritorii;

cooperarea cu alte state în vederea executării dispozițiilor Convenției;

limitarea în mod exclusiv la scopuri medicale și științifice a producției, fabricării, exportului, importului, distribuirii, comerțului, întrebuințării și deținerii stupefiantelor.

De asemenea, în Convenție sunt stipulate obligații noi, cum ar fi cele referitoare la tratamentul medical și readaptarea toxicomanilor, evaluările și situațiile statistice etc. Potrivit Convenției, practicile care constau în fumare opiumului, hașișului, masticarea frunzelor de coca sau utilizarea acestora în scopuri non-medicale, sunt interzise.

Părțile sunt de asemenea obligate să ia măsuri speciale de control în ceea ce privește consumul de heroină și atebenidonă, considerate a fi droguri extrem de dăunătoare.

Au fost relevate și alte dispoziții din tratatele antebelice întrucât și-au dovedit utilitatea:

exporturile de stupefiante să fie subordonate obligatoriu autorizării celor două guverne, adică al țării exportatoare și al țării importatoare;

guvernele să raporteze periodic modul de aplicare a tratatului, legilor și altor acte normative emise de ele în scopul aplicării Convenției.

3.1.5.Protocolul de la Geneva din 25.03.1972

Deși Convenția era un tratat cu mod de aplicare foarte suplu, se impunea totuși să i se aducă unele îmbunătățiri. În acest scop la Geneva, între 6 și 25 martie 1972, are loc o nouă conferință la care participă reprezentanți a 100 de state în scopul examinării amendamentelor necesare a fi aduse Convenției Unice. Acest protocol se referea în principal la:

completarea regimului pentru evaluarea suprafețelor cultivate cu mac opiaceu și fabricarea stupefiantelor sintetice;

limitarea producției de opium și distrugerea macului și a canabisului cultivat ilegal;

alte măsuri destinate a facilita procedura extrădării;

măsuri vizând prevenirea abuzului de stupefiante și asigurarea unui tratament medical corect pentru toxicomani și reînserția socială a acestora.

Prevederile protocolului privind amendamentele la Convenția Unică întăresc capacitatea colectivității internaționale de a limita activitatea cu stupefiante numai în scopuri legitime medicale și științifice, realizându-se din acest punct de vedere o mai strânsă îngrădire a activității ilegale de stupefiante. Aceste amendamente contribuie la aplicarea mai eficientă a prevederilor Convenției.

3.1.6.Convenția de la Viena asupra substanțelor psihotrope, 21.02.1971

Dezvoltarea deosebită a producției mondiale de substanțe dependodene a dus la apariția de noi substanțe, obținute în special prin sinteză în laboratoarele oficiale sau clandestine, a creat necesitatea elaborării și adoptării unei noi convenții care să includă în corpul său prevederi care să restricționeze circulația și consumul acestor noi tipuri de substanțe.

În acest sens, Consiliul Economic și Social însărcinează din nou Comisia de Stupefiante cu pregătirea unui proiect de document menit să pună sub control stict drogurile numite generic psihotrope. Deși adoptată la 21.02. 1971, Convenția intră în vigoare la 16. 08.1976.

Convenția cuprinde anumite măsuri restrictive, referitoare la substanțele cu efecte falucinogene fără o utilitate terapeutică cum ar fi în primul rând L.S.D.-ul și care pot fi utilizate în activitatea de cercetare științifică numai cu autorizarea guvernului.

Convenția a avut ca obiectiv lăsarea sub un atent control internațional a acelor substanțe și produse nesupuse regimului instituit de Convenția Unică asupra stupefiantelor, dar al căror consum prezintă pericol asupra consumatorilor. Astfel, sunt luate în atenție substanțele halucinogene, stimulente și depresive ale sistemului nervos central. Acest lucru se impunea din două motive: în primul rând deoarece barbituricele, amfetaminele și tranchilizantele dăduseră naștere în ultimele două decenii la abuzuri în întreaga lume; în al doilea rând era evident că, în pofida măsurilor legislative și administrative luate, guvernele nu mai erau în măsură să soluționeze problema acestor substanțe și produse și deci se impunea o nouă concentrare internațională a eforturilor lor.

De asemenea Convenția prevede că pentru fabricarea, comercializarea, distribuirea și posesiunea lor se cere o licență specială.

3.1.7.Convenția Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, Viena 20.12.1988

În anul 1985 Adunarea Generală a hotărât convocarea unei Conferințe internaționale asupra abuzului și traficului ilicit de droguri. Aceasta a avut loc la Viena în perioada 17-26 iunie 1987 și a avut ca obiectiv întreprinderea unei acțiuni universale vizând combaterea drogurilor la nivel național și internațional.

Această Convenție, prin prevederile ei, este un mijloc mult mai eficace pus la dispoziția și în obligația statelor semnatare pentru combaterea traficului și consumului ilicit de droguri. Una dintre dispozițiile noi ale Convenției se referă la depistarea, înghețarea conturilor și confiscarea bunurilor și mijloacelor financiare obținute de traficanți din traficul ilicit de droguri. În acest sens, tribunalele Părților semnatare sunt abilitate să ordone confiscarea documentelor bancare, financiare sau comerciale, secretul bancar neputând fi invocat în acest caz.

Prin prisma acestei Convenții, statele trebuie să-și armonizeze legislațiile naționale cu prevederile ei, ziua de 26 iunie a fiecărui an este considerată ca ziua luptei împotriva drogurilor.

Convenția aduce prevederi noi și-n ceea ce privește extrădarea. Astfel, conform art.6 alin.3 „dacă o parte subordonează extrădarea existenței unui tratat și primește o cerere de extrădare de la partea cu care a încheiat un astfel de tratat, ea poate considera prezenta Convenție ca bază legală de extrădare pentru infracțiunile la care se aplică prezentul articol”.

Conform alin.2 părțile se angajează să introducă prevederile prezentului articol în orice tratat de extrădare, o fi el existent sau viitor.

Este reglementat în Convenție și modul de cooperare internațională, aria cooperării cuprinzând atât asistența de specialitate din partea țărilor dezvoltate pentru țările de transit și cele în curs de dezvoltare, cât și dezvoltarea unor programe de cooperare tehnică. Părțile pot furniza ajutor financiar acestor state atât direct cât și indirect, pentru dezvoltarea și întărirea infrastructurilor necesare eficacității în lupta antidrog.

La art.12 Convenția face referire și la faptul că părțile trebuie să urmărească și să împiedice deturnarea anumitor substanțe de la scopurile și uzajul lor obișnuit în scopul fabricării ilicite de stupefiante.”Dacă părțile au informații despre apariția unei noi substanțe care avea, sau ar putea induce dependența sau ar putea fi folosite la producerea de asemenea substanțe, ele sunt obligate a notifica acest lucru Secretarului General.”

Conform Convenției din 1988, art.21, Comisia are următoarele funcții:

pe baza informațiilor prezentate de părți, Comisia urmărește punerea în aplicare a prezentei Convenții;

Comisia poate face sugestii și recomandări generale, fondate pe examinarea informațiilor obținute de către părți;

Comisia poate supune atenției Organului toate problemele care se referă la funcțiile acestuia;

Comisia ia măsurile pe care le crede de cuviință în orice problemă care-i este prezentată de către Organ;

Comisia poate modifica tabelul 1 și 2;

Comisia poate supune atenției statelor deciziile și recomandările pe care le adoptă în virtutea prezentei Convenții, pentru ca aceasta să ia măsuri în consecință.

3.1.8.Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transfrontaliere (Palermo 2000)

Pornind de la faptul că, în ciuda existenței unei varietăți de instrumente juridice internaționale ce conțin reguli și măsuri practice de combatere a diferitelor forme ale crimei organizate, nu există totuși un instrument universal care să se adreseze aspectelor generale ale acestor manifestări, prin Rezolutia nr. 53/111 din 9 decembrie 1998, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a decis înființarea unui comitet interguvernamental ad-hoc cu sarcina elaborării unei convenții internaționale împotriva crimei organizate.

Astfel, la 23 noiembrie 2000, la Palermo, s-a deschis spre semnare Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transnaționale, un document de o mare importanță al cărui scop declarat este acela de promovare a cooperării între state pentru prevenirea și combaterea cu mai multă eficiență a acestui fenomen internaționalizat.

Scopul aplicării acestei convenții de către statele semnatare este prevenirea, urmărirea penală și trimiterea în judecată pentru infracțiunile de participare la un grup criminal organizat, spălarea banilor, corupție și obstrucționarea înfăptuirii justiției, ca și pentru infracțiunile grave așa cum sunt definite în art. 2 din Convenție, în cazurile în care infracțiunea este de natură transnațională și implică un grup criminal organizat.

În spiritul acestei Convenții, „prin grup criminal organizat se înțelege grupul format din trei sau mai multe persoane cu existența pe o anumită perioadă de timp și care acționează concertat cu scopul de a comite una sau mai multe infracțiuni grave prevăzute în conformitate cu această Convenție, pentru a obține, direct sau indirect, un beneficiu financiar sau de altă natură materială.”

Grupul structurat este acel grup social constituit pentru săvârșirea directă a unei infracțiuni, fără a fi necesară definirea formală a rolurilor membrilor săi, continuitatea participării la grup sau la o structură elaborată.

De asemenea, prin infracțiune gravă se înțelege fapta care constituie infracțiune pedepsită cu privarea de libertate maximă de cel puțin patru ani sau o pedeapsă mai mare.

Calificarea unei infracțiuni ca fiind de natură transnațională se face dacă :

– este săvârșită în mai mult de un stat;

– este săvârșită într-un stat, dar o mare parte din actele de pregătire, planificare, direcționare ori control se săvârșesc în alt stat;

– este săvârșită într-un stat, dar implică un grup criminal organizat care este angajat în activități infracționale în mai mult de un stat;

– este săvârșită într-un stat, dar are efecte materiale în alt stat.

În art. 5 al Convenției se prevede incriminarea participării la un grup criminal organizat, atunci când sunt comise cu intenție:

– una sau mai multe infracțiuni de crimă organizată, cu excepția celor aflate în faza de tentativă;

– înțelegerea între două sau mai multe persoane de a săvârși infracțiuni grave având ca scop direct sau indirect obținerea unui beneficiu financiar sau material, implicând o faptă săvârșită de mai mulți participanți ca urmare a unei înțelegeri anterioare;

– fapta unei persoane care, având cunoștință despre obiectivul și activitatea infracțională de ansamblu a unui grup criminal organizat ori intenția de a săvârși infracțiunile în cauză, participă activ la activitățile infracționale ale grupului criminal organizat sau la alte activități ale grupului criminal organizat cunoscând faptul că participarea sa va contribui la îndeplinirea obiectivului infracțional;

– organizarea, coordonarea, sprijinul, instigarea, favorizarea sau îndrumarea pentru comiterea unor infracțiuni grave în care este implicat un grup criminal organizat.

Spălarea rezultatelor infracțiunii se prevede a fi incriminată în legislația internă a statelor, conform art. 6 din Convenție, când sunt comise cu intenție, astfel:

– transformarea sau transferul bunurilor, știind că aceste bunuri sunt rezultatul unei infracțiuni, în scopul ascunderii sau tăinuirii originii ilicite a acestora, sau ajutorul dat oricărei persoane implicate în săvârșirea unei infracțiuni principale, pentru a se sustrage consecințelor legale ale faptei sale;

– ascunderea sau tăinuirea adevărului cu privire la natura, sursa, localizarea, actele de dispoziție, situația, deplasarea ori deținerea unui titlu de proprietate sau a unor drepturi cu privire la bunuri, cunoscând că aceste bunuri constituie rezultatul unei infracțiuni;

– achiziționarea, posesia sau folosința bunurilor, cunoscând, la data primirii lor, că aceste bunuri sunt rezultat al infracțiunii;

– participarea în asociație sau înțelegerea de a săvârși, tentativa, instigarea, favorizarea sau asistenta acordată în comiterea infracțiunilor prevăzute mai sus.

Este prevăzută de asemenea obligația fiecărui stat-parte de a institui un program de supraveghere și reglementare internă multilaterală a instituțiilor financiare, bancare sau non-bancare, și unde este cazul, a altor organisme susceptibile de spălare a banilor, aflate în competența sa, cu scopul de a împiedica și descoperi toate formele de spălare a banilor, regim care va pune accent pe cerințele de identificare a clientului, înregistrarea și informarea despre tranzacțiile suspecte.

Fiecare stat va asigura ca autoritățile administrative, legislative, de aplicare a legii și alte autorități cu competențe privind combaterea spălării banilor (incluzând și autoritățile judiciare, acolo unde legea internă permite), să fie capabile să coopereze și să schimbe informații la nivel național și internațional în condițiile stabilite de legea internă și, în acest scop, va lua în considerare înființarea unei unități de informații specializată în domeniul financiar, care va servi ca centru național pentru strângerea, analiza și prelucrarea informațiilor privitoare la o potențială spălare a banilor.

Pentru asigurarea cooperării internaționale în vederea realizării confiscării, statul-parte care a primit o cerere de confiscare a rezultatelor infracțiunii, bunurilor sau echipamentului aflate pe teritoriul său, din partea altui stat-parte în a cărui jurisdicție intră o infracțiune prevăzută de această Convenție va proceda astfel:

a.- transmite cererea autorităților sale competente pentru obținerea unei hotărâri de confiscare și, dacă o asemenea hotărâre este acordată, o pune în aplicare, sau;

b.- transmite cererea autorităților sale competente pentru a fi pusă în aplicare, în măsura solicitată, hotărârea de confiscare emisă de o instanță de pe teritoriul statului-parte solicitant în măsura în care se referă la rezultatele infracțiunii, bunurile, echipamentul sau alte instrumente supuse confiscării, situate pe teritoriul statului-parte solicitat.

Privind asistența juridică reciprocă, statele-părți se vor sprijini reciproc pentru cercetarea, punerea sub acuzare și procedurile judiciare în cazul infracțiunilor prevăzute de această Convenție. Asistența juridică va fi acordată conform legilor, convențiilor, acordurilor și aranjamentelor relevante ale statului-parte solicitat cu privire la cercetarea, punerea sub acuzare și procedurile judiciare în cazul infracțiunilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere în statul-parte solicitant.

Asistența juridică reciprocă acordată în conformitate cu această Convenție poate fi cerută pentru oricare din următoarele scopuri:

– luarea de declarații sau mărturii de la persoane;

– executarea de percheziții, confiscări și sechestrarea bunurilor;

– examinarea de locuri și obiecte;

– furnizarea de informații, mijloace de probă și expertize;

– furnizarea de originale sau copii legalizate ale documentelor și evidențelor relevante incluzând evidențele guvernamentale, bancare, financiare sau ale firmelor.

În baza acestei Convenții, statele-părți vor putea încheia acorduri ori aranjamente bilaterale sau multilaterale prin care, referitor la chestiunile care fac obiectul investigațiilor, urmăririi penale sau procesului judiciar în unul sau mai multe state, autoritățile competente interesate pot stabili organe de investigații comune.

Convenția prevede câteva măsuri privind intensificarea cooperării infractorilor cu autoritățile de aplicare a legii, astfel ca, fiecare stat-parte, va lua măsurile necesare pentru a încuraja persoanele care participă, sau care au participat, la grupurile criminale organizate:

a. să furnizeze informații utile autorităților competente în scopul cercetării și probării unor elemente cum ar fi:

– identitatea, natura, compunerea, structura, localizarea sau activitățile grupurilor criminale organizate;

– legăturile, inclusiv cele internaționale, cu alte grupuri criminale;

– infracțiunile pe care grupurile criminale organizate le-au săvârșit sau le-ar putea săvârși;

b. să furnizeze ajutor concret autorităților competente care să contribuie la privarea grupărilor criminale organizate de resursele lor sau de rezultatele infracțiunilor.

Măsurile referitoare la extrădare, transferul procedurilor penale și a persoanelor condamnate, confiscare și sechestru, protecția martorilor, asistența și protecția victimelor, tehnici de investigație specială, schimbul informațiilor despre caracterul crimei organizate, sunt câteva elemente care întregesc tabloul prevederilor Convenției pe care statele semnatare se obligă să le respecte prin efortul lor comun de cooperare împotriva crimei organizate.

Două protocoale adiționale suplimentează prevederile Convenției pentru prevenirea și combaterea crimei transnaționale organizate astfel:

1. Protocolul împotriva contrabandei cu migranții pe uscat, apă și aer, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transnaționale.

2. Protocolul privind prevenirea, suprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special cu femei și copii, adițional la Convenția Națiunilor Unite împotriva crimei organizate transnaționale.

Cele două instrumente internaționale adiționale Convenției se interpretează împreună cu această Convenție, conținând prevederi referitoare la:

– incriminarea în legislația națională a infracțiunilor de trafic de persoane și contrabandă cu migranții;

– protecția victimelor traficului și repatrierea acestora;

– returnarea migranților;

– măsuri de prevenire, securizare și cooperare la frontiere;

– schimbul de informații și asistență în instruirea personalului instituțiilor cu competențe în acest domeniu.

3.2.Organisme cu vocație mondială create de ONU ca instrumente de luptă antidrog.

3.2.1.Comisia pentru stupefiante

A fost creată în 1946. Este una din cele șase comisii tehnice ale Consiliului Economic și Social (ECOSOC) al ONU, fiind compusă din 40 de membri aleși de către ECOSOC.

Comisia se întrunește la Viena și determină politica ce trebuie adoptată pentru tot ceea ce privește acțiunea mondială pentru a se asigura un control cât mai eficient al drogurilor.

Convențiile internaționale îi oferă importante atribuții în acest sens, de exemplu, examinează toate problemele în raport cu scopurile și dispozițiile convențiilor, putând prezenta recomandări în acest sens.

La recomandarea Organizației Mondiale a Sănătății, Comisia ia decizii în legătură cu substanțele pe care aceasta le consideră a fi supuse controlului internațional.

3.2.2.Organul Internațional de Control al Stupefiantelor (O.I.C.S.)

A fost creat în 1961 prin Convenția Unică asupra Stupefiantelor și are atribuții de control internațional al drogurilor.

Este alcătuit din 13 personalități independente, alese datorită meritelor și competenței lor recunoscute, dintre care:

10 candidați propuși de către statele membre ONU și totodată parte la Convenția Unică;

3 candidați prezentați de O.M.S.

O.I.C.S. are atribuții de control internațional al drogurilor, atribiții ce-i sunt conferite prin convențiile internaționale. Este însărcinat să urmărească, în cooperare cu guvernele, situația comerțului ilicit de stupefiante.

Acțiunile sale se articulează în jurul a două idei:

limitarea culturilor, producției, fabricației și a utilizării de droguri, vizate de Convenție, la cantitățile necesare în scopuri medicale și științifice;

distrugerea culturilor, producției, fabricării și contracararea traficului și a utilizării ilicite de substanțe supuse controlului, pentru ca dispozițiile Convenției să fie respectate.

O.I.C.S. prezintă un raport anual asupra activității sale, raport care se constituie într-un bilanț mondial privitor la traficul și abuzul de droguri, precum și la modul de aplicare a prevederilor Convenției.

3.2.3.Programul ONU pentru controlul Internațional al Drogurilor (P.N.U.C.I.D.)

Acest organism a fost creat în 1990 prin Rezoluția nr. 179 a Adunării Generale a ONU și cuprinde:

Secretariatul O.I.C.S.;

Divizia de Stupefiante;

Fondul ONU pentru lupta contra abuzului de droguri (F.N.U.L.A.D.).

Aflat sub autoritatea unui director executiv și având sediul la Viena, P.N.U.C.I.D. are ca obiectiv principal mai buna coordonare și întărire a activităților ONU în domeniul luptei contra drogurilor.

P.N.U.C.I.D. are 4 servicii:

– Serviciul General de Finanțe și Personal;

– Serviciul de planificare și evaluare a acțiunilor;

– Serviciu de Relații Externe și Colectare de Fonduri;

– Serviciul de Informații și de Documentare.

P.N.U.C.I.D. se compune din patru divizii, după cum urmează:

– Divizia 1 este însărcinată cu aplicarea tratatelor și a aspectelor juridice care se referă atât la Secretariatul Comisiei Stupefiantelor, cât și la O.I.C.S.;

– Divizia de Servicii Tehnice, constituită pe șase secțiuni, astfel: reducerea ofertei, reducerea cererii, suprimarea traficului ilicit, ajutorul științific, controlul producției, asistența juridică a statelor membre;

– Divizia de acțiuni operative, compusă dintr-un birou central și patru birouri regionale;

– Divizia de coordonare interioară și exterioară, însărcinată cu raporturile dintre diferitele organe ale ONU ce au ca vocație lupta antidrog și celelalte organizații internaționale.

3.2.4.Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.)

Este o instituție specializată a ONU, însărcinată cu dirijarea și coordonarea activității privitoare la toate aspectele care privesc îngrijirea medicală a sănătății, înțelegând prin aceasta și prevenirea îmbolnăvirii și educația pentru sănătate.

Convențiile internaționale din 1961 și 1971 atribuie O.M.S. responsabilități precise în ceea ce privește controlul stupefiantelor și înscrierea lor în tabelele privitoare la drogurile ce fac obiectul controlului.

O.M.S. are în sarcina sa și dezvoltarea unor programe de educare și formare de profesioniști în probleme de sănătate.

4.Organizația Internațională de Poliție Criminală – Interpol

4.1. Apariție și dezvoltare

Ideea unei cooperări polițienești internaționale a preocupat mulți specialiști în domeniu. Lansarea acestei idei nu a rămas fără urmări, în anul 1905 fiind propusă și semnată o convenție internațională de poliție la care au aderat autoritățile judiciare din Buenos Aires, Santiago de Chile, Rio de Jeneiro, Montevidio și La Plata pentru ca în 1922 să mai adere la această convenție și alte autorități polițienești. Deși la această inițiativă au participat doar autorități polițienești din America de Sud, aceasta a constituit un prim pas în direcția dezvoltării cooperării polițienești internaționele.

În perioada 14-18 aprilie 1914, a fost organizat, la inițiativa prințului Albert, la Monaco, un congres internațional de poliție judiciară, cu participarea unor reprezentanți din 24 de țări, printre care și România. Dar, în același an, urma să izbucnească primul război mondial, fapt ce a dus și la imposibilitatea realizării intenției de a se organiza un al doilea congres pe aceeași temă, de data aceasta în România, la București, în anul 1916.

După terminarea primului război mondial, în anul 1923, la inițiativa guvernului austriac, Johann Scholer, șeful poliției vieneze, a invitat reprezentanți din 20 de țări să participle la un congres internațional al poliției judiciare. S-a hotărât înființarea Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, cu sediul la Viena.

A fost adoptat statutul Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, format din 10 articole. Inițiatorul acestei idei, domnul Scholer, a fost ales președinte, doi ofițeri ai poliției austriece au fost aleși ca secretari generali, iar un polițist austriac în retragere a fost numit expert în falsuri și contrafaceri de monedă.

Un pas important în cooperarea polițienească internațională l-a constituit inițiativa înființării unui “Birou Central Național”, o dată cu desfășurarea celei de-a cincea sesiuni ordinare a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, care a avut loc în anul 1928 la Berna.

Încă din acea perioadă s-a simțit acut nevoia înființării în fiecare țară a unui asemenea birou, care să pună la dispoziția autorităților judiciare naționale, precum și autorităților străine corespondente, date privind persoanele urmărite penal. S-a instituit și o listă cu cei care, în plan internațional, prezentau pericol public. La inițiativa Comisiei, asemenea birouri au fost înființate la Viena, Berlin, Amsterdam, Sofia și București.

În luna decembrie a anului 1932, Comisia Internațională de Poliție Criminală avea 49 de membri din 26 de țări.

În anul 1938 la București a fost organizată cea de-a 14-a sesiune ordinară a Comisiei Internaționale de Poliție Criminală. La lucrările acestei sesiuni au participat reprezentanți din 23 de țări.

Izbucnirea celui de-al 2 război mondial a întrerupt însă, din nou, cooperarea polițienească internațională. Ocuparea Austriei de forțele hitleriste, mutarea sediului Comisiei la Berlin și încercarea de a transforma această organizație în mijloc de propagandă a statului național socialist german.

După al 2-lea război mondial, în anul 1950, România iese din organizație, iar apoi iese din organizație Bulgaria, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia.

În această perioadă Comisia Internaționalăde Poliție Criminală trece prin profunde transformări organizatorice, se adoptă un nou Statut, sediul Comisiei se mută la Paris, iar Secretariatul General își începe activitatea într-o suburbie a acestuia, la Sain-Cloud, iar denumirea organizației se transformă în cea cunoscută astăzi – OIPC – INTERPOL.

În 1972 România a redevenit membru al OIPC – INTERPOL.

4.2. Principiile care guvernează activitatea OIPC

Putem afirma că principiile care stau la baza activității OIPC urmează de fapt principiile generale ale organizațiilor internaționale existente în lumea contemporană. Analiza acestor principii o vom realiza pe două planuri distincte, astfel:

În primul rând, principiile generale călăuzitoare ale OIPC, privind faptul că activitatea sa se limitează la obiectul infracțiunilor de drept comun. De asemenea, OIPC nu ia în discuție și nu adoptă hotărâri sau recomandări care sunt de competența internă a statelor. Un alt aspect de natură generală se referă la faptul că serviciile de poliție ale statelor participă în mod egal la dezbateri, la desfășurarea lucrărilor, la adoptarea deciziilor. Deciziile și recomandările care se iau, nu au un caracter juridic care ar putea naște norme obligatorii pentru membrii Organizației. Ele sunt cu caracter de recomandare, urmând a fi aplicate în măsură în care organele de poliție respective, subordonate statului, consideră necesar și util acest lucru.

În al doilea rând, luând în discuție unele principii de ordin pur specific, observăm o delimitare bine dimensionată la obiect a direcțiilor de acțiune a Organizației.

Aceste principii sunt:

Respectarea integrității naționale;

Limitarea numai la activități și afaceri în sfera dreptului comun;

Principiul universalității Organizației;

Principiul respectării caracterului funcțional al cooperării;

Principiul înlăturării formalismului și a unor situații rigide.

A) Respectarea integrității naționale

Acest principiu derivă din principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan referitor la respectarea suveranității statelor. OIPC nu acționează pe teritoriul altor state deoarece reprimarea criminalității este un atribut al organelor statului respectiv, o chestiune internă.

Rezolvarea unor probleme cu caracter internațional de cooperare se rezolvă de organele naționale de poliție care sunt unicele competente pe teritoriul statului respectiv. Exprimarea acestui principiu o găsim formulată în art. 2 și 3 din statut, care, definind scopurile Organizației, precizează că acesta are menirea să asigure cooperarea și asistența reciprocă în cadrul legilor existente în diferite țări. În legătură cu aplicarea acestui principiu e necesar să prezentăm unele aspecte ale planului SEPAT (Stupefiante – Europa – Plan – Termen) care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973.

Conform prevederilor acestui plan, în cadrul OIPC s-au creat posturi de „ofițeri de legătură” cu misiuni în diferite zone ale Europei, cuprinzând fiecare câte opt țări. Ofițerii provin din specialiști cu înaltă calificare, proveniți din țările afiliate, recomandați de către serviciile de poliție ale acestora, care au misiunea de a facilita schimbul de informații, de a studia cooperarea și a sprigini organele respective în reprimarea traficului ilicit de droguri. Ofițerii au o calitate specială în sensul că nu sunt funcționari internaționali, din cauza originei Organizației, ci ar putea fi asimilați cu experți care au rol numai de consultare. Consemnăm acest lucru deoarece în exercitarea misiunii pe care o au de îndeplinit ei nu se amestecă în treburile interne, nu desfășoară sarcini operaționale, nu intervin direct în soluționarea unor cauze. Una din importantele lor atribuții este aceea de a da sugestii, a oferi consultații în materie, a îmbunătăți cooperarea, bineînțeles toate acestea numai la cererea și cu acordul organelor de poliție din statele respective.

B) Limitarea numai la acțiuni și activități din sfera dreptului comun

Principiul este înscris în statut la art. 3: „Orice activitate sau intervenție în probleme sau cazuri reprezentând un caracter politic, militar, religios sau rasial sunt interzise de Organizație”. Reeșind din acest principiu, toată activitatea OIPC – INTERPOL se rezumă, potrivit acestui principiu, la prevenirea și reprimarea criminalității internaționale în materie de drept comun.

C) Principiul universalității Organizației

Privind tabelul celor 127 de organizații de poliție afiliate la organizație, observăm că acestea sunt dispuse în toate zonele globului, provin din state care au orânduiri sociale diferite, structurate pe diferite sisteme politice, zone lingvistice grade diferite de dezvoltare.

Cooperarea în cadrul Organizației se desfășoară fără a se ține cont de acestea, practic, oricare organizație de poliție afiliată poate solicita un sprijin în materie, chestiunea neavând nici o legătură cu aspectele de mai sus. Deducem din aceasta faptul că organizația are un caracter deschis afilierii pe care o poate solicita orice serviciu de poliție dintr-o țară, fără a avea vreo legătură cu unele probleme de ordin politic sau al structurilor interne.

D) Respectarea caracterului funcțional al cooperării

În cadrul statelor, organele de poliție sunt subordonate guvernelor. Indiferent de denumirea sub care acționează aceste organe de poliție, de conținutul politic al formei de guvernământ, în cadrul cooperării cu Organizația acestea urmăresc în primul rând direcția lor de acțiune,- prevenirea și reprimarea criminalității internaționale în materie de drept comun; se urmărește cooperarea cu organele care au atribuții funcționale în această materie. Acest organ intern aste admis la cooperare fără echivoc, deoarece principiul urmărește în esență funcția, atribuția, competența în materia poliției criminale.

Deci, potrivit acestui principiu, participă la cooperarea cu OIPC – INTERPOL organele interne de poliție dintr-o țară care sunt însărcinate cu realizarea unor atribuții pe linie de combatere a criminalității.

E) Principiul înlăturării formalismului și a unor situații rigide (birocratice)

Activitatea de poliție, în general, cere o perfectă operativitate, înlăturarea formalismului, a unor scheme rigide care împiedică bunul mers al oricărei operațiuni. Este cunoscut că infractorii în prezent folosesc mijloace și metode complexe pentru a scăpa de răspundere, fiind posesorii unor mijloace moderne de transport, acte falsificate, cunosc mediile infracționale din alte state etc. Pentru lupta împotriva acestui fenomen se urmărește înlăturarea unor bariere de ordin formal ca să se permită o activitate continuă, un schimb de informații și în acest fel să se asigure o eficiență și operativitate.

4.3. Structură și organizare

Organizația Internațională de Poliție Criminală a fost creată pentru a contribui eficient la prevenirea și combaterea infracțiunilor internaționale.

Prin Statutul Organizației s-au stabilit clar obiectivele principale de activitate. În art.2 al acestui Statut este prevăzută asigurarea și dezvoltarea celei mai largi asistențe și cooperări reciproce a autorităților de poliție criminală, în cadrul legilor existente în fiecare țară și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului.

Un al doilea obiectiv principal îl constituie stabilirea și dezvoltarea instituțiilor capabile de a contribui cu eficacitate la prevenirea și represiunea infracțiunilor de drept comun. Art.3 al statutului prevede însă și limitele la care se reduc activitățile OIPC – INTERPOL, și anume – este interzis Organizației să desfășoare orice activitate sau intervenție în procesele sau cazurile care prezintă un caracter politic, militar, religios sau rasial.

Statutul, prin art.4, stabilește și modul în care se dobândește calitatea de membru. Fiecare țară care dorește aderarea la această Organizație desemnează un organism oficial de poliție din țara respectivă, ale cărui atribuții intră în sfera de activitate a Organizației. Cererea va fi depusă la Secretariatul General, care cu prilejul reunirii, o va prezenta Adunării Generale. Pentru a fi acceptată, cererea de adeziune trebuie înaintată de autoritatea guvernamentală competentă, iar în urma analizei cererii în Adunarea Generală, adeziunea devine definitivă doar în momentul votării fovorabile ale acesteia de către două treimi din delegații Adunării.

Cooperarea are și un caracter extensiv, prin intermediul Birourilor Centrale Naționale, fiind deschisă tuturor organelor administrative cu atribiții în lupta contra criminalității de drept comun.

Principiul cooperării funcționale semnifică posibilitatea de care dispune orice instituție care concură la aplicarea legii penale de a profita de cooperarea polițienească internațională.

În urma analizei acestor principii se poate observa ușor că acest organism internațional nu dispune de anchetatori proprii, supranaționali, cu atribuții ce ar încălca suveranitatea statelor membre prin îndeplinirea unor misiuni în teren.

Cooperarea polițienească internațională este rezultatul activității desfășurate de funcționarii autorităților polițienești din fiecare stat membru, care în același timp sunt atât furnizori, cât și beneficiari ai unor date și informații, precum și ai serviciilor oferite.

În vederea bunei organizări a activității de cooperare în cadrul Interpol, au fost constituite structuri bine definite de coordonare a acestei activități.

Funcționarea permanentă a Organizației este asigurată de două tipuri de structuri : două organisme deliberative (Adunarea Generală și Comitetul Executiv) și serviciile permanente, care asigură funcționarea continuă a cooperării și pun în practică hotărârile organelor deliberative (Secretariatul General). Tot componente ale Interpolului sunt considerate și Birourile Centrale Naționale, care însă au statut de organism național însărcinat cu menținerea legăturii între autoritățile polițienești.

4.4.Adunarea Generală

Este o structură compusă din delegații statelor membre, desemnați de guvernele respective. Aceasta se întrunește anual, iar în cadrul reuniunilor se stabilesc liniile directoare ale activității Interpol, metode de lucru, finanțarea și mijloacele de cooperare, programe de muncă de prevenire și combatere a infracționalității internaționale. Ca organ suprem are atribuții de decizie, supravegere și control, precum și elective, desemnând personalitățile conducătoare ale celorlalte structuri.

Deciziile și recomandările se iau prin vot, aplicându-se principiul că fiecare stat membru are dreptul la un singur vot. Potrivit art. 7 din Statut: „toți membrii pot fi reprezentați de unul sau mai mulți delegați. Totuși pentru fiecare țară va fi numit un singur șef de delegație, numit de autoritatea guvernamentală competentă din acea țară”.

Limbele de lucru ale Adunării Generale sunt: franceza, engleza, spaniola și araba, folosimdu-se interpretarea simultană în toate cele patru limbi. În timpul Adunărilor Generale, toți delegații se pot exprima în alte limbi, afară de cele menționate, cu rezerva de a asigura traducerea în și din limbele menționate. Orice cerere înaintată unui grup de țări pentru traducere sumultană într-o altă limbă decât cele oficiale trebuie să fie înaintată, cu cel puțin 4 luni înaintea deschiderii sesiunii Adunării Generale, Secretarului General care va stabili dacă condițiile tehnice permit acest lucru.

În conformitate cu art. 4 din statut, fiecare țară trebuie să includă în delegația participantă la sesiunile Adunării Generale:

înalți funcționari din organismele care exercită atribuții de poliție;

funcționari ai căror misiune în plan național este legată de activitățile OIPC – INTERPOL;

specialiști în problemele înscrise pe ordinea de zi.

Referitor la funcțiile Adunarii Generale pe care le are, acestea sunt menționate în mod expres la art. 8 din Statut și anume:

să rezolve sarcinile ce decurg din Statut;

să stabilească principiile și măsurile generale pentru atingerea obiectivelor Organizației, așa cum sunt arătate în art. 2 din Statut;

să examineze și să aprobe programul general de activități pregătit de Secretariatul General pentru anul următor;

să stabilească orice alte reguli pe care le consideră necesare;

să aleagă persoanele care să ocupe funcții menționate în Statut;

să adopte rezoluții și să facă recomandări membrilor în problemele de care Organizația este competentă să se ocupe;

să stabilească politica financiară a Organizației;

să examineze și să aprobe orice înțelegere care trebuie încheiată cu alte organizații.

Rezoluțiile și recomandările Adunării Generale sunt opozabile delegațiilor participante numai în măsură în care acestea nu contravin de fapt legislațiilor interne și suveranității statului. Pe această linie se înscriu și prevederile art. 9 prin care se recomandă ca membrii vor face tot ce le stă în putere, în măsură în care este compatibil cu propriile lor obligații, să îndeplinească deciziile Adunării Generale. În conformitate cu art. 10, Adunarea Generală a OIPC se întrunește în sesiuni ordinare o dată pe an, dar se poate întruni și în sesiuni extraordinare la cererea Comitetului Executiv sau a majorității membrilor. În timpul sesiunilor se pot înființa comisii speciale pentru rezolvarea unor probleme (art. 11), iar la sfârșitul acesteia se alege locul următoarelor sesiuni. Locul unde are loc următoarea sesiune se fixează prin înțelegere între țara care face invitația și Președinte, după consultarea cu Secretarul General. Deciziile care se iau în Adunarea Generală se adoptă prin simpla majoritate, exceptând cazurile în care se cere prin Statut o majoritate de două treimi (art. 14).

În Regulamentul General de funcționare care a fost adoptat în conformitate cu art. 44 al Organizației se face o serie de precizări în legătură cu modul în care se desfășoară Adunarea Generală. Aceste precizări sunt în următoarele: orice membru poate, în numele țării sale, să invite Adunarea Generală să se întrunească pe teritoriul țării respective, invitație care se trimite Președintelui înaintea începerii dezbaterilor. Comitetul Executiv este împuternicit, prin art. 5, să decidă alt loc decât cel fixat pentru ținerea Adunării Generale, în situația în care au apărut unele împrejurări nefavorabile. Data fixării Adunării Generale se realizează de Președinte împreună cu autoritățile din țara respectivă, și de Secretariatul General.

În legătură cu convocarea Adunărilor Generale, art. 7 menționează că notificările pentru membrii convocați vor fi trimise cu patru luni înainte de către țara care invită celelalte țări, pe cale diplomatică, și de Secretariatul General tuturor membrilor Organizației. La art. 8 din Regelamentul General sunt prevăzute problemele privind invitarea observatorilor care pot fi organe de poliție care nu sunt membri a Organizației și organizații internaționale. Mergând pe linia respectării stricte a suveranității, art. 8 face mențiune că lista observatorilor va fi întocmită de către Comitetul Executiv și trebuie aprobată de țara gazdă. Conform Regulamentului General, de către Comitetul Executiv se întocmește o ordine de zi provizorie care se comunică nu mai târziu de 90 de zile membrilor Organizației. La art. 10 este menționată ordinea de zi provizorie care cuprinde:

raportul Secretariatului General asupra activității Organizației;

raportul financiar al Secretariatului General și proiectul de buget;

programul general al activităților propuse de Secretariatul General pentru anul următor;

subiecte a căror includere a fost ordonată la sesiunea precedentă a Adunării Generale;

subiecte propuse de membri;

subiecte impuse de Comitetul Executiv.

Cu privire la sesiunile extraordinare, acestea, potrivit art. 14 din Regulament, vor avea loc în principal la sediul Organizației și ele pot fi convocate după încuviințarea dată de Președinte, de către Secretarul General, îndată ce este posibil, nu mai puțin de 30 de zile și nu mai mult de 90 de zile după ce a fost anunțată cererea. Aceste sesiuni extraordinare pot include numai subiectul care a dus la convocarea lor, în principal art.15, neexcluzându-se faptul că pot fi discutate și alte probleme.

Regulamentul General consemnează în art. 33 și 34 atribuțiile Secretariatilui Adunării Generale, făcând mențiunea că acestea cad în competența Secretarului General. În art. 35 și 38 ale Regulamentului General sunt făcute mențiuni exprese în legătură cu comisiile Adunării Generale. Astfel, Adunarea Generală poate constitui comisii pe care le consideră necesare: fiecare comisie va alege un președinte al ei, fiecare membru al comisiei are drept de vot, iar desfășurarea lucrărilor urmează regulile sesiunilor plenare ale Adunării Generale. Rezultatul dezbaterilor din comisii va fi expus verbal Adunării Generale de către președintele sau de către un raportor special desemnat. Orice comisie poate fi consultată între sesiuni numai dacă nu se decide altfel de către Adunare Generală. Președintele, după consultarea Secretariatului General, poate autoriza unei comisii să se reunească în afara sesiunii. Deci, Adunarea Generală este organul care aprobă anumite acorduri de cooperare ale OIPC cu diferite organizații internaționale (arajament special de cooperare cu ONU, acord de cooperare regională, acord de sediu cu guvernul francez, acord de cooperare cu Consiliul Europei etc.).

4.5.Comitetul Executiv

Este un organism format din treisprezece persoane alese de Adunarea Generală dintre reprezentanții statelor membre. El este structurat astfel încât fiecare continent să fie echitabil reprezentat. Persoanele care compun Comitetul Executiv sunt:

– Președintele Organizației;

– trei vicepreședinți;

– nouă membri.

Președintele Organizației este ales pe o perioadă de 4 ani, prezidând atât Adunarea Generală cât și Comitetul Executiv. El este cel care supraveghează aplicarea deciziilor organelor deliberative și păstrează un contact permanent cu Secretariatul General. Cei trei vicepreședinți și două delegații, care fac parte din Comitetul Executiv, sunt aleși pe o perioadă de 3 ani. De regulă Comitetul Executiv se reunește de două ori pe an.

În 1964 a fost adoptată o Rezoluție a Adunării Generale potrivit căreia cele 13 funcții din cadrul Comitetului Executiv se repartizează astfel:

trei pentru continentul african;

trei pentru continentul american;

trei pentru continentul asiatic;

patru pentru continentul european.

Președintele și cei trei vicepreședinți trebuie să facă parte din continente diferite, iar în ceea ce privește tehnica de alegere pentru președinte se prevede expres o majoritate de două treimi, iar dacă aceasta nu se obține nici după a doua votare, este suficientă o majoritate simplă.

Instituția Președintelui Organizației este reglementată în mod expres în Statut la art. 18 care arată că acesta are următoarele atribuții:

va prezida întâlnirile Adunărilor Generale și Comitetului Executiv și va conduce discuțiile;

va asigura ca activitățile Organizației să fie conforme cu deciziile Adunării Generale și ale Comitetului Executiv;

va menține pe cât este posibil contactul direct și constant cu Secretariatul General al Organizației.

În ce privește atribuțiile Comitetului Executiv acestea sunt consemnate expres în art. 22 din Statut, astfel:

va supraveghea executarea deciziilor Adunării Generale;

va pregăti ordinea de zi pentru sesiunile Adunării Generale;

va înainta Adunării Generale orice program de lucru sau proiect pe care îl consideră folositor;

va supraveghea activitatea de conducere și munca Secretariatului General;

va exercita toate puterile pe care i le-a acordat Adunarea Generală;

aprobă programul de muncă și proiectul de buget înainte ca toate acestea să fie supuse aprobării Adunării Generale;

are sarcini de control asupra gestiunii financiare a Secretariatului General.

Statutul face și alte precizări, în situația decesului oricăruia din membri, menționând că înlocuitorul este ales de Adunarea Generală pe un termen egal cu cel al membrului precedent. De asemenea, retragerea din Organizație atrage automat pierderea calității de membru al Comitetului Executiv (art. 23).

4.6.Secretariatul General

Este organul administrativ și tehnic al OIPC-INTERPOL. Prin acest organism se asigură funcționarea permanentă a Organizației. În fapt, Secretariatul General este o administrație internațională care nu este subordonată nici unui guvern și care acționează în numele și pentru comunitatea internațională.

În conformitate cu prevederile art. 25 din Statut, Secretariatul General se compune din departamentele permanente ale Organizației, având următoarele atribuții:

aplică hotărârile Adunării Generale și ale Comitetului Executiv;

acționează ca un centru internațional de luptă împotriva criminalității de drept comun;

acționează ca un centru tehnic și de informare;

asigură administrarea generală a Organizației;

menține legătura cu autoritățile naționale și internaționale prin intermediul Birourilor Centrale Naționale;

pregătește și editează publicațiile necesare și utile pentru activitatea Organizației;

asigură lucrările de secretariat cu ocazia sesiunilor Adunărilor Generale, ale Comitetului Executiv și ale oricăror altor organisme ale Organizației;

menține contacte directe și constante cu președintele Organizației

elaborează un proiect de program de lucru pentru anul următor.

La conducerea Secretariatului General se află secretarul general, numit pe o perioadă de 5 ani de Adunarea Generală, are dreptul de a fi reales și trebuie să fie originar din țara în care Organizația își are sediul. El este cel care îndrumă și coordonează serviciile permanente, răspunde în fața Comitetului Executiv și a Adunării Generale cu privire la executarea sarcinilor și modul de efectuare a cheltuielilor financiare.

În subordinea Secretariatului General se află două tipuri de personal: personalul tehnic și personalul administrativ. Acest personal cuprinde două categorii de funcționari – unii cu o pregătire și experiență polițienească, funcționari de poliție puși la dispoziție prin detașare de către autoritățile polițienești din țara de origine, pentru a executa misiuni ce presupun pregătire polițienească, iar ceilalți sunt agenți sub contract, simplii angagați ai OIPC – INTERPOL însărcinați să îndeplinească activități ce nu necesită ample cunoștințe polițienești, cum sunt redactorii, translatorii, informaticienii specialiști etc.

Atribuțiile Secretarului General menționate la art. 29 din Statut sunt:

va angaja și va conduce personalul, va administra bugetul și va organiza și conduce departamentele permanente, potrivit directivelor asupra cărora a decis Adunarea Generală sau Comitetul Executiv;

va înainta Comitetului Executiv sau Adunării Generale toate propunerile și proiectele privind activitatea Organizației;

răspunde în fața Comitetului Executiv și Adunării Generale, are dreptul să ia parte la discuțiile care au loc în ședințele acestora.

Rolul și funcțiile secretarului general sunt exprimate prin faptul că el reprezintă Organizația și nu o țară în special, iar art. 30 din Statut precizează:”În exercitarea atribuțiilor sale, Secretarul General și personalul acestuia, nu vor solicita sau accepta instrucțiuni de la nici un guvern sau autoritate din afara Organizației. Ei se vor abține de la orice acțiune care ar putea fi dăunătoare sarcinilor lor internaționale. Fiecare membru al Organizației se angajează să respecte caracterul exclusive internațional al sarcinilor Secretarului General și personalului. Toți membrii Organizației vor face totul pentru a acorda ajutor Secretarului General și personalului în exercitarea funcțiilor lor”.

Prin intermediul Secretarului General se realizează cooperarea efectivă și curentă cu Birourile Centrale Naționale, acesta jucând rolul de dirijare a unor situații care reclamă intervenția simultană a mai multor organizații de poliție deodată.

Centrul de greutate al activității OIPC este plasat în jurul Secretariatului General, de a cărui optimă funcționare depinde în esență bunul mers al Organizației, eficiența acesteia în realizarea cooperării pe plan internațional. Organ tehnic, Secretariatul General este de fapt un centru internațional de coordonare a cooperării în materie de prevenire și reprimare a criminalității internaționale.

În momentul de față la Secretariatul General al OIPC – INTERPOL activează resortisanți ai 44 de state membre.

Cooperarea prin intermediul OIPC – Interpol se realizează pentru prevenirea și combaterea tuturor faptelor infracționale care conțin elemente de extraneitate.

4.7.Diviziile Secretariatului General

Pentru desfășurarea eficientă a activității, Secretariatul General a fost structurat pe 4 diviziuni: Administrația generală, Cauze criminale-penale, Studii și cercetări și Baza tehnică.

În atribuțiile primei diviziuni – Administrația generală – intră asigurarea gestiunii financiare a Organizației, administrarea și gestionarea personalului, a dotării logistice și al serviciilor tehnice (telecomunicații, traduceri, imprimerie etc). De asemenea Administrația generală este cea care asigură pregătirea în condiții optime a Adunării Generale, sau a oricăror alte reuniuni organizate sub egida OIPC – INTERPOL.

Această primă diviziune este structurată pe 4 subdiviziuni:

întocmirea documentelor;

financiar;

securitate (paza obietivelor) și servicii generale;

probleme de personal și sociale.

2) Cea de-a doua diviziune, Cauze criminale-penale este o structură însărcinată cu centralizarea informațiilor polițienești și cu studiilor cauzelor penale internaționale. Ea asigură prelucrarea informațiilor de poliție, difuzarea lor la nivel internațional și efectuarea unor sinteze asupra unor cauze internaționale. De asemenea, are rol organizatoric în domeniul colocviilor internaționale sau reuniunilor pe probleme specifice.

Această diviziune este structurată pe 3 subdiviziuni, în funcție de tipul de infracțiuni care constituie obiectul de activitate.

O primă subdiviziune o formează infracțiunile criminalității generale, îndreptate contra persoanelor sau lucrurilor,- crime, asasinate, furturi și agresiuni etc.

A doua subdiviziune se ocupă de criminalitatea economică și financiară, respectiv înșelăciuni, abuz de încredere, escrocherii, contrafaceri, falsificări etc.

A treia subdiviziune are în aria sa de activitate traficul ilicit de stupefiante.

Deci, OIPC nu desfășoară o activitate operativă de prindere a unor categorii de infractori. Modul de lucru se referă la deținerea unei bogate documentații cu privire la aceste categorii de persoane, pe care, printr-o cooperare bine organizată, o pune la dispoziție și o folosește pe plan internațional. In prezent, în evidențele OIPC, respectiv ale compartimentului său de documentăție, sunt în evidență peste 2,5 mln de persoane care au fost condamnate sau alte persoane care sunt înregistrate în baza de date OIPC după anumite criterii. Documentația folosită în mod operativ e necesară pentru rezolvarea unor complicate infracțiuni în spatele cărora se ascund infractori periculoși care folosesc mai multe identități, diverse moduri de operare.

Această documentație cuprinde un sistem de fișe și evidențe care, prin datele înregistrate, poate conduce de regulă la același caz sau persoană. Este formulat prin fișa „S” un document complet cu 117 caracteristici ale infractorilor, plasate pe 17 grupe. Există un fond de fișiere cu caracter special, grupat pe probleme care se referă la nave care au fost folosite la traficul de stupefiante, autovehicule furate, numere de pașapoarte suspecte ca fiind false etc.

În esență, documentația are două grupe distincte, generală și specializată. Prima făcând trimitere la acele dosare care conțin amănunte și detalii în cauză. Referitor la documentația specializată, ea are în structură trei fișiere: a)decodactilar (amprente digitale clasate pe formule ale infractorilor internaționali), b)monodactilar, cu un număr mai mic de fișe ale celor susceptibili de a lăsa urme la locul faptei și c)fotografieri care, de fapt, realizează o completare a celui decodactilar. În fișiere sunt realizate clasificări pe baza modului de operare, pentru a se putea ajunge mai ușor la grupul de infractori care au un anumit gen de operare, fiind „specializați” într-o anumită categorie de fapte.

Având asupra sa această bogată bază de date, OIPC realizează următoarele activități:

schimbul de informații cu caracter operativ, care se referă la activitatea delictuoasă a unor infractori internaționali, după semnalmente, amprente, fotografii;

identificarea indivizilor suspecți sau a celor căutați în scopul stabilirii locului în care se află și a stării lor civile reale, care se sustrag urmăririi, cercetării sau supravegherii lor de către poliție;

arestarea infractorilor împotriva cărora s-au emis mandate de arestare, de către autoritățile judiciare competente, și acestea sunt însoțite de cererea de extrădare.

Tot în cadrul diviziunii Cauze criminale-penale mai funcționează sub îndrumarea directă a șefului de diviziune, un departament de lucru specializat în analiză și monotorizare a tendințelor criminalității organizate, a proceselor de identificare și confiscare a averilor dobândite ilicit prin activități infracționale. Acest departament analizează anual peste 50 000 de cauze penale cu caracter internațional.

3) Diviziunea a treia, Studii și cercetări, cuprinde Serviciul Juridic al Organizației. Printre atribuțiile și sarcinile acestei diviziuni enumerăm:

– cercetarea, analiza și difuzarea documentației generale (criminologie, prevenirea infracțiunilor, drept penal, drept de procedură penală etc);

– pregătirea unor colocvii sau reuniuni internaționale;

– elaborarea unor studii și lucrări de documentare;

– pregătirea unor controale internaționale și elaborarea unor statute sau regulamente;

– reprezentarea OIPC la conferințe și reuniuni internaționale în care se abordează probleme juridice sau criminologice, precum și aspecte teoretice ale muncii de poliție.

Tot în cadrul diviziunii a treia se asigură Evidența Operativă prin Secretariatul Comisiei de Control Intern al fișierilor și se publică Revista Internațională de Poliție Criminală.

Diviziunea a treia este structurată pe trei subdiviziuni:

a) Studii juridice și tehnice;

b) Documentația generală;

c) Revista Internațională de Poliție Criminală.

La art. 34 și 37 din Statut este menționat faptul că, pentru problemele științifice, Organizația se poate adresa unor consilieri, rolul acestora fiind unul consultativ. Consilierii se desemnează de către Comitetul Executiv al Organizației pe o perioadă de trei ani, numirea acestora devenind definitivă numai după ce a fost notificată de către Adunarea Generală. Alegerea acestora se face din rândul unor personalități de reputație mondială în specialități care interesează Organizația. Statutul menționează că aceștia pot fi retrași, prin decizia Adunării Generale, din însărcinarea pe care au avut-o. Regulamentul General în art. 46 și 50 reia problema activității consilierilor în cadrul Organizației, făcând precizări în legătură cu aceștia, astfel: consilierii pot fi consultați individual sau în colectiv, la inițiativa Adunării Generale, a Comitetului Executiv, a Președintelui sau Secretarului General și pot da sugestii cu caracter științific acestor organe. Ei pot fi prezenți la întrunirile Adunării Generale și la invitația Președintelui pot lua parte la discuții.

Un al treilea tip de întâlniri sunt reuniunile de lucru, unde specialiștii autorităților polițienești se reunesc pentru a dezbate problematica anchetelor aflate în curs de desfășurare.

4) Cea de-a patra diviziune, Baza tehnică, a fost creată ulterior pentru a putea răspunde necesităților de informatizare a activității Secretariatului General. Această diviziune are în structura ei trei trei subdiviziuni:

a) telecomunicații;

Desfășurarea eficientă a activității de cooperare se realizează cu ajutorul instrumentelor de cooperare. Amintim aici sitemul de rețea radioelectrică, destinat transmiterii codificate de date și informații la distanță; sistemul de fotografie, care face posibilă transmiterea de imagini foto și amprente digitale prin rețeaua de telefonie publică, transmiterea de faxuri etc.

b) informații în cauze penale, care este împărțită în trei compartimente:

– amprente digitale și fotografii;

– date și informații ce privesc activitatea infracțională internațională;

– compartimentul de cercetare;

c) informatică.

Această diviziune are rolul unui furnizor de date și informații pentru activitatea polițienească desfășurată de diviziunea a doua și pentru Birourile Centrale Naționale. Asigură în același timp și asistență tehnică în domeniul comunicării și a protegării telecomunicațiilor. De asemenea, contribuie la informatizarea în materia stocării și valorificării de date și informații în domeniul polițienesc.

Deosebit de importantă este și posibilitatea utilizării datelor și informațiilor operative din baza de date a diviziunii a patra. Subdiviziunea – Informații asupra infracțiunilor și cauze criminale – se ocupă de diferite baze de date ce cuprind informații despre nume și nume de împrumut ale persoanelor implicate în infracțiuni internaționale, despre infracțiuni, locul comiterii acestora și modul de operare, despre documente și obiecte furate care au fost date în urmărire prin Interpol.

Periodic, diviziunea Baza tehnică informează polițiile afiliate cu privire la datele și informațiile culese și selectate de lucrătorii specialiști ai acestei diviziuni din informațiile primite de la mai multe țări.

Aceste informații periodice conțin: – elemente descriptive ale semnalmentelor individuale ale persoanelor care au comis infracțiuni sau se presupune că vor comite infracțiuni;

informații privind descrierea unor obiecte furate și date în urmărire;

informații privind modul de operare al unor infractori internaționali etc.

De asemenea, activitatea Secretariatului General cuprinde și difuzarea de circulare, sinteze, broșuri cu informații specifice.

4.8.Comisia de Control Intern al Fișierilor

Pentru a putea evita abuzurile în folosirea datelor și informațiilor culese, păstrate și valorificate prin intermediului Secretariatului General, Adunarea Generală a decis crearea unui organism de control și supraveghere a activităților de cooperare.

Această comisie este compusă din cinci membi de naționalități diferite, aleși din cadrul Adunării Generale.

Principala sarcină a Comisiei este de a verifica dacă datele cu caracter personal culese în cadrul Organizației sunt folosite doar în scopurile declarate prin Statutul Organizației. De asemenea, ele trebuie culese și tratate în anumite condiții, înregistrate doar în scopuri bine determinate, să fie verificată exactitatea acestor date, oportunitatea dețineriilor, precum și durata temporară pentru care aceste date sunt stocate.

La cererea unui stat membru, Comisia trece la analizarea informațiilor deținute de Organizație, urmărind îndeplinirea condițiilor enumerate anterior. Comisia se reunește de trei ori pe an, urmând ca rezultatele activității sale să fie cuprinse într-un raport anual ce va fi prezentat Comitetului Executiv al OIPC. Numeroase verificări sunt făcute la solicitarea statelor membre, dar Comisia poate acționa și din propria inițiativă.

4.9.Birourile Centrale Naționale

Constituie punctul de interferență în activitatea de cooperare polițienească internațională între OIPC și structurile polițienești naționale.

Există trei mari impedimente în desfășurarea eficientă a cooperării internaționale: diferențele de structură polițienească, diferențele lingvistice și culturale, diversitatea sistemelor juridice ale țărilor membre. Pentru a putea trece peste aceste inconveniente s-a ajuns la concluzia că este necesară crearea la nivel național, sub autoritatea guvernelor naționale, a unor structuri profesioniste la un înalt nivel, capabile pe de o parte să susțină dialogul necesar cu OIPC – INTERPOL și celelalte structuri similare, iar pe de altă parte să aibă posibilitatea de a oferi informații relevante, de a îndruma structuri polițienești subordonate, de a putea angaja și alte servicii naționale pentru realizarea unor acțiuni polițienești de anvergură.

Acest rol a fost asumat de Birourile Centrale Naționale, formate numai de polițiști naționali, ce acționează numai în limitele legislației lor naționale. Deci, Biroul Central Național este un organ care asigură cooperarea pe două planuri:

pe plan extern, cu Secretariatul General al OIPC și celelalte Birouri Centrale Naționale;

pe plan intern, cu serviciile de poliție din țara respectivă, singurele competente, cu putere de acțiune operativă, conform legislației în vigoare.

Se poate afirma că, în esență, acțiunile și eficiența OIPC se bazează îndeosebi pe aceste organe naționale de la care pornesc informații, date și materiale necesare cooperării. Printre atribuțiile Biroului Central Național enumerăm:

asigurarea operativă a schimbului de informații;

competența de declarare a urmăririi, identificării, supravegherii necesare a infractorilor;

coordonarea acțiunilor în țara respectivă privind măsurile împotriva criminalilor internaționali;

primirea cererilor de la Secretariatul General și de la alte Birouri Centrale Naționale, și luarea de măsuri în conformitate cu legile statului respectiv;

solicitarea intervenției OIPC pe plan internațional în afaceri rezultând din criminalitatea statului respectiv, în special atunci când se referă la infractori care au părăsit frontierele respective;

dau în urmărire persoanele pe care le solicită alte state direct sau prin Secretariatul General;

transmiterea către Secretariatul General a unor date, studii și orice alte materiale pe care le consideră necesare.

Printre alte atribuții, șeful unui Birou Național Interpol are și funcții reprezentative, reprezintând statul său la Adunarea Generală a Interpol, veghează în același timp la aplicarea în țară a rezoluțiilor votate de Adunarea Generală a OIPC – Interpol.

Există o cooperare strânsă între Birourile Centrale Naționale și Secretariatul General, numai astfel se crează premisele necesare îndeplinirii rolului de centralizator și puncte de legătură informațională a Secretariatului General. Nu este exclusă nici varianta cooperării directe între Birourile Centrale Naționale, în vederea creșterii operativității în acțiunile desfășurate.

Funcționarii Birourilor Centrale Naționale sunt funcționari ai poliției statului respectiv față de care se află în raporturi de subordonare exclusivă. Raporturile dintre Birourile Centrale Naționale, respectiv funcționarii acestora, și Secretariatul General nu sunt raporturi de subordonare. Ele au un conținut juridic special care poate fi enunțat în raporturi de cooperare internațională în materie de prevenire și reprimare a criminalității. Afirmăm aceasta deoarece cooperarea se referă numai la sfera dreptului comun și însuși Statutul nu menționează nici un fel de prevedere care ar putea aduce în discuție noțiunea de subordonare. În această situație se pune problema dacă un Birou Central Național, la solicitarea Secretariatului General, poate refuza o anumită acțiune din sfera celor în competență. Răspunsul la această întrebare relevă faptul că se poate refuza orice acțiune care prin natura ei contravine legislației și intereselor interne pe de o parte, iar pe de altă parte relațiile sunt plasate în domeniul cooperării care nu implică obligații stricte, supuse vreunui tratat internațional.

4.10.Finanțarea organizației

Se realizează prin contribuțiile anuale vărsate de statele membre la bugetul OIPC – INTERPOL. Bugetul este girat de Secretarul General, răspunzător în fața Comitetului Executiv și a Adunării Generale asupra gestionării sumelor de bani.

4.11.Sistemul de lucru OIPC – BCN

Vastul material documentar de interes internațional de care dispune OIPC îl face un puternic dispecerat internațional, deținător al unor date imposibil de adunat la nivel național. Modul de lucru între OIPC și BCN, în ceea ce privește schimbul de informații, se desfășoară în mai multe variante, din care enunțăm principalele forme:

Secretariatul General, la cererea unei organizații de poliție afiliate, cere relații și măsuri într-o altă țară afiliată cu privire la un grup, o persoană sau o faptă. Același Secretariat General poate să adreseze această cerere către toate statele afiliate și se adresează numai BCN.

Un BCN cere prin Secretariatul General verificări de același gen la altă organizație de poliție afiliată sau la mai multe, tot prin intermediul BCN.

Două organizații de poliție din statele afiliate cer relații pentru aceeași grupă de probleme sau persoane.

Efectuarea de verificări sau urmăriri în releu din țară în țară, sub coordonarea Secretariatului General (pur tehnică, nu de dispoziție), atunci când în lucru sunt acțiuni de anvergură internațională care privesc grupuri de indivizi și persoane care parcurg cu rapiditate teritoriile mai multor țări

Principalele instrumente pentru realizarea acestor acțiuni se realizează de OIPC prin legături rezistente cu BCN asigurate de rețeaua radio. Se utilizează radio-telegrafia (morse), teleimprimatoare, radioteletip. Prin aceste sisteme și altele existente este posibil de a transmite fotografii și impresiuni digitale urgent și cu mare precizie. OIPC realizează schimburile de mesaje în mod codificat cu BCN care au la dispoziție un document în care sunt înscrise toate detaliile necesare pentru a se putea adresa Secretariatului General.

Explicând acest sistem de relații ale OIPC cu BCN, menționăm că acesta, funcționând ca un dispecerat, reușește să efectueze schimburi utile de informații cu BCN care de regulă asigură răspunsul la diverse cereri primite din afară. BCN primind aceste cereri le trimite spre soluționare potrivit competenței diferitelor servicii de poliție interne. O copie a corespondenței dintre OIPC cu BCN este centralizată în baza de date a OIPC, ce constituie un izvor de îmbogățire a documentației OIPC.

În ceea ce privește traficul de droguri, OIPC se ocupă cu selectarea documentației, acordă asistență în multe cazuri specifice, trimite documentația operațională către BCN etc. În conformitate cu prevederile Statutului, fiecare cantitate de droguri confiscată este informată Secretariatului General printr-un document special (S.T.). Acest document S.T. se întocmește apoi în colaborare cu Divizia Stupefiantelor, care are sediul la Geneva, iar pe baza lui se alcătuiește un tabel recapitulativ al traficului de droguri. Completarea acestui formular și trimiterea de către BCN către Secretariatul General fac parte efectivă din sistemul OIPC – ONU, deci în subsidiar OIPC – BCN. Folosind documentația adunată prin acest sistem de lucru, OIPC a realizat publicarea unor notițe regionale despre traficanții cunoscuți în special în Orientul Apropiat și Mijlociu. Datele folosesc de asemenea pentru a fi prezentate anual Adunării Generale.

Un alt sistem de lucru este cel al trimiterii de către Secretariatul General a unor chestionare către BCN pe care aceștia să le completeze, folosindu-le apoi ca documentație de bază la elaborarea unor studii și programe.

De asemenea , se utilizează în mod frecvent sistemul de informare prin scrisori, circulare, sinteze, broșuri tehnice de mare utilitate în munca de poliție. Ele se referă la aspectele privind modul de operare, metode noi de comitere și descoperire a infracțiunilor, procedee metodice de cercetare și identificare etc.

4.12.Mesajele difuzate de OIPC – INTERPOL

Media zilnică a mesajelor care circulă de la BCN la Secretariatul General depășește cifra de 1000 care, așa cum am prezentat, se rezolvă operativ și printr-o serie de mijloace specifice.

Mesajele (notițele) difuzate de INTERPOL au o structură și o formă precisă, codificate pe baza culorilor, astfel:

ROȘIE – se referă la rezolvarea unor probleme urgente, cum ar fi arestarea sau extrădarea;

ALBASTRĂ – se solicită informații despre un anumit suspect;

VERDE – se avertizează prezența vreunui element suspect în țara respectivă (caracter preventiv);

NEGRU – se referă la cadavre neidentificate;

GALBENĂ – sereferă la persoanele dispărute.

Sunt și alte mesaje care se referă la operele de artă furate obiecte furate și urmărite de organelle de poliție. În practica BCN și a Secretariatului General se transmit și alte mesaje codificate care se referă la toate formele cooperării internaționale pe care le-am descris. În prezent se folosesc două coduri, fiecare având un scop diferit.

Primul cod, de “condensare”, este folosit zilnic. Cu ajutorul acestui cod frazele lungi ce se folosesc în limbajul polițienesc se reduc la 5 litere. Acest cod realizează “condensarea” a 300 de cuvinte și aproximativ 5000 de expresii, de exemplu:

SOPEF – înseamnă o cerere prin care se solicită trimiterea tuturor informațiilor utile ce se posedă în legătură cu o persoană (fotografie, amprente, antecedente penale etc.).

CARMO – se solicită informații despre o persoană în special cu privire la antecedente penale, adevărata stare civilă, activitatea infracțională.

DUDOL – se solicită identificarea unei persoane și, în cazul în care aceata este găsită, se va proceda la arestarea, iar în celelalte țări ea să fie supravegheată.

4.13.Alte activități ale OIPC pe plan internațional

Paralel cu activitatea specifică de dispecerat și centrul de documentare bine pus la punct, OIPC realizează o serie de acțiuni pe plan internațional, specifice organizațiilor internaționale. Aceste aspecte privesc activitatea proprie a OIPC în afara de cea operativă care sunt orientate în mare parte în scop preventiv. Acțiunile proprii de natură internațională ale OIPC sunt în principal următoarele:

Manifestări cu participarea largă a organizațiilor de poliție afiliate și a altor organizații;

Organizarea de conferințe regionale, colocvii, seminarii și acțiuni de formare;

Realizarea unor studii cu largă aplicare și concluzii pe plan internațional.

– Referitor la prima manifestare putem vorbi despre Adunările Generale care reprezintă de fapt o adunare a 127 de poliții afiliate care au același scop, și anume, combaterea criminalității pe plan internațional.

-Cu privire la a doua manifestare OIPC – INTERPOL desfășoară și activități didactice, de pregătire profesională a cadrelor de poliție din statele membre. Se organizează periodic întâlniri cu șefii școlilor de poliție pentru dezbaterea celor mai bune metode de pregătire a celor care în viitor vor lupta pentru combaterea infracțiunilor internaționale.

De asemenea, sub egida OIPC – INTERPOL sunt organizate diverse reuniuni și colocvii organizate la nivel continental sau regional, unde șefii Birourilor Centrale Naționale au posibilitatea dezbaterii problemelor zonale, sau la nivel de specialiști, unde polițiștii experți prezintă anumite teme, de interes pentru poliție, ca de exemplu: noile metode criminalistice, traficul ilicit de stupefiante, pregătirea cadrelor de poliție, crimă organizată, terorism internațional, prostituție, furturi de opere de artă etc.

-Cea de-a treia formă de manifestare pe plan internațional proprie OIPC, respectiv studiile și rapoartele de specialitate, precizăm că acestea aduc o valoroasă contribuție la prevenirea criminalității internaționale. Acestea au două scopuri și direcții bine dimensionate. Unele se adresează organelor ONU, iar altele – organizațiilor de poliție afiliate, în scopul de a le pune la curent cu anumite genuri de manifestări ale criminalității. Respectând limitele unui studiu, acestea iau în analiză forme de manifestare ale crimei organizate, venind cu soluții care pot fi aplicate în raport cu normele dreptului intern din țara respectivă.

O altă preocupare atât de importantă a OIPC este realizarea statisticilor internaționale în materie de criminalitate. Aceste statistici se referă, de fapt, la aspectele judiciare ale infracțiunilor și nu la activitatea organelor de poliție. Întocmirea lor se face pe baza formularelor-tip distribuite organelor de poliție afiliate.

5.Cooperarea polițienească în Uniunea Europeană – Europol.

5.1.Crearea Europol

Odată cu art. 29 din Tratatul de la Amsterdam (tratatul asupra Uniunii Europene din 7 februarie 1992) a fost stabilită o nouă finalitate pentru activitatea viitoare a Uniunii: “crearea unei securități ridicate pentru cetățeni într-un spațiu al libertății, securității și dreptului, printr-o acțiune comună a statelor membre în dezvoltarea cooperării polițienești și judiciare în cauze penale…”. Acest articol stabilește și modalitatea prin care va fi posibilă realizarea acestui spațiu – prin prevenirea și combaterea criminalității organizate sau neorganizate.

O modalitate eficientă de combatere a criminalității, conform acestui articol, o constituie cooperarea între unitățile de poliție, de vamă sau orice alte structuri cu competențe în materie, dar și prin utilizarea Oficiului European de Poliție – Europol.

Începuturile colaborării europene se pot distinge încă din anii `80, când statele membre și-au unificat forțele în vederea combaterii unor fenomene infracționale care le depășeau frontierele în domeniul precum traficul ilicit de stupefiante, a terorismului și a migrației ilegale.

Punctul de plecare a constituirii acestui organism îl constituie tratatul Uniunii Europene, din 7 februarie 1992, cunoscut sub numele de Tratatul de la Maastricht, ce conține prevederi în vederea intrării cooperării tehnice polițienești. Pentru realizarea acestui deziderat, următorul pas l-a constituit decizia Consiliului Europei din 29 octombrie 1993, prin care se prevedea ca Europolul să fie înființat în Olanda și să funcționeze cu sediul la Den Haag (Haga).

Ca urmare a acestor acte normative, printr-o decizie a Consiliului Uniunii Europene întrunit la 26 iulie 1995, s-a convenit crearea Europol și :

– fixarea atribuțiilor acestuia printr-un statut;

– elaborarea unor norme de lucru;

– prevederile comune privind informațiile;

– structura organizatorică;

– răspunderea;

– protecția datelor.

Părțile contractante la Convenția Europol sunt state membre ale Uniunii Europene. Motivația juridică pentru crearea unui asemenea organism comun o constituie necesitatea de a asigura posibilitatea realizării în condiții optime a unei cooperări la nivel european în domeniul polițienesc, pentru combaterea formelor de infracționalitate transfrontalieră gravă, având ca scop asigurarea unui climat de siguranță pentru cetățenii Uniunii Europene.

Obiectivul comun al statelor semnatare ale Convenției Europol îl constituie îmbunătățirea cooperării polițienești în domeniul combaterii terorismului, al traficului ilegal de droguri și al altor forme infracționale grave, ale crimei organizate transfrontaliere, pe baza unui schimb permanent și intens de informații, ținând însă cont de drepturile și libertățile omului, așa cum sunt ele prevăzute în tratate și convenții internaționale, dar și în legislația internă a fiecărui stat semnatar.

5.2.Structura Europol

Europol este concepută ca o organizație juridică legală, capabilă să închee orice tip de contract în țările membre ale Uniunii Europene.

Pentru sediul în care activează, Europol a încheiat un acord cadru cu Regatul Olandei, iar pentru respectarea confidențialității informațiilor (respectarea drepturilor privind datele personale stocate de Interpol) cu celelalte state membre.

Odată cu înființarea Europol, pentru realizarea legăturilor operative cu autoritățile naționale competente, vor fi create structuri naționale corespunzătoare. Ele constituie singurul organ de legătură între autoritățile naționale de poliție și Europol. Cadrul juridic în care se va desfășura activitatea acestor unități naționale îl constituie legislația internă a statului membru. Statele membre vor fi responsabile pentru asigurarea necesităților tehnice, logistice și informaționale ale unităților naționale pentru ca acestea să-și desfășoare activitatea în mod util și eficient.

Sarcinile unităților naționale de poliție se desfășoară în două direcții:

– de furnizare a informațiilor referitoare la domeniile respective către Europol;

– primirea informațiilor cu valoare operativă din oficiu sau la cerere.

În acest sens, Europol primește solicitări și răspunde la acestea, în măsură în care deține informațiile respective, fără a fi obligate la răspuns dacă este vorba de informații care, conform pct. 5 art. 4 din Convenție, lezează interese esențiale ale securității statului, periclitează desfășurarea unei anchete în curs, ori securitatea persoanelor, sau implică informații referitoare la activitatea serviciilor de informații (intră în competența acestora sau țin de domeniul siguranței naționale).

Pe de altă parte, din inițiativa proprie, unitățile naționale vor trimite informații și date, care prezintă interes operativ, către Europol, menține actualizată propria bază de date, transmite informații și date de interes autorităților naționale competente și emite solicitări pentru obținerea unor date și informații de interes operativ de la Europol.

Unitățile naționale, de asemenea, pun la dispoziția Europol informații în vederea stocării acestora în baza de date a Europol. O sarcină extrem de importantă a unei unități naționale o constituie obligația de control a legalității schimburilor de informații, culegerii, verificării, valorificării și stocării acestora.

5.3.Ofițerii de legătură

Sunt reprezentanții unităților naționale trimiși să activeze în cadrul Europol. Consiliul de administrație al Europol stabilește numărul de ofițeri de legătură ce urmează a fi detașați în cadrul Europol, numărul acestora poate fi modificat printr-o decizie unanimă a consiliului.

Legislația aplicabilă activității ofițerului de legătură este cea a statului membru a cărui autoritate națională l-a admis. Pregătirea ofițerilor de legătură se face în cadrul unităților naționale de poliție în conformitate cu legea proprie și cu reglementările privind administrația Europol.

Sarcinile concrete ale ofițerilor de legătură se referă strict la activități informative, de cooperare și consultanță. Ofițerii de legătură nu desfășoară activități de cercetare penală, nu sunt implicați direct în documentarea unor cauze, decât prin prisma colaborării în plan informativ. În acest sens, ei pun la dispoziția Europol informațiile oferite de unitățile naționale pe care le reprezintă, trimit informații de interes de la Europol unităților reprezentate, cooperează cu alți experți ai Europol în vederea analizării informațiilor existente, culese din și despre țara care i-a trimis.

Ofițerii de legătură au însă și posibilitatea de a consulta documentația existentă în baza de date a Europol, respectând anumite prevederi referitoare la sistemul informațional al Europol.

Europol va suporta cheltuelile de desfășurare a activității ofițerilor de legătură, punând la dispoziție spațiile în mod gratuit, statelor membre le revin însă toate celelalte cheltuieli, inclusiv costul echipamentelor și tehnicii necesere, cu excepția cazuriror în care Consiliul Miniștrilor, cu atribuții în domeniul afacerilor interne, nu prevede altfel.

5.4.Consiliul de administrație

Constituie organul suprem de coordonare și control al activității Europol, fiind format din reprezentanți ai tuturor statelor membre. Acest Consiliu se va reuni de cel puțin două ori pe an pentru dezbaterea unor probleme legate de activitatea Europol. Reprezentanții în consiliu pot fi înlocuiți, înlocuitorul beneficiind tot de un singur vot pentru adoptarea deciziilor. În cadrul lucrărilor Consiliului, reprezentanții statelor membre (care pot fi șefii unităților naționale sau înlocuitori ai acestora) vor avea posibilitatea de a fi însoțiți și consultați de experți pe anumite probleme ce constituie obiectul dezbaterilor.

Statul care deține președinția Consiliului Uniunii Europei va asigura prin reprezentantul său și prezidarea activităților Consiliului de Administrație al Europol.

Sarcinile Consiliului de Administrație sunt prevăzute în art. 28 al Convenției Europol. Extinderea obiectivelor Europol va implica nemijlocit și Consiliul de Administrație. De asemenea, stabilirea statutului ofițerilor de legătură, drepturile și obligațiile acestora, sarcinile concrete de îndeplinit, precum și numărul lor intră tot în aria de competență a Consiliului.

Pentru reglementarea activității Europol cu terțe state și terțe organisme tot Consiliul va fi însărcinat cu elaborarea unor reguli de lucru. Pentru organizarea fișierului de date, Consiliul va pregăti reguli de implementare și exploatare, iar în baza ordinilor a două treimi va aproba deschiderea acestor fișiere.

Consiliul de Administrație își poate exprima opiniile în legătură cu rezultatele activității organelor de control, poate examina comentariile și rapoartele acestora, precum și problemele ridicate de aceste organe. În același timp, îndeplinește atribuțiile de control atât a activității directorului și directorilor adjuncți, dar și a controlului financiar.

Totodată, Consiliul de Administrație verifică respectarea reglementărilor privind utilizarea corectă a datelor și informațiilor, modul de implementare în fișiere, stocarea și valorificarea acestora.

Consiliul Miniștrilor cu atribuții în domeniul afacerilor interne ai Uniunii Europene va putea să completeze amintitele sarcii ale Consiliului de Administrație al Europol cu orice alte sarcini necesare, mai ales implementării acestei Convenții.

Anual, Consiliul de Administrație al Europol adoptă un raport general cu activitățile Europol desfășurate în anul anterior, un raport de planificare cu activitățile de viitor, ținând cont de situația operativă din statele membre, de implicațiile bugetare și de personal pe care le solicită rezolvarea problemelor ridicate de situația operativă. Aceste rapoarte vor fi prezentate Consiliului Uniunii Europene pentru supervizare.

Consiliul Miniștrilor cu atribuții în domeniul afacerilor interne numește prin vot unanim directorul și directorii adjuncți, precum și controlorul financiar, adoptă în unanimitate planul de finanțare cincinal, contribuie la stabilirea bugetului anual și ia parte la întocmirea regulamentelor financiare.

5.5.Directorul Europol

Acesta va fi numit pe o perioadă de 4 ani, mandat care poate fi reînoit. El va fi asistat de doi directori adjuncți. Directorul decide repartizarea sarcinilor directorilor adjuncți, el fiind răspunzător în fața Consiliului de Administrație.

În ce privește relațiile cu Consiliul de Administrație:

– directorul face parte din Consiliu;

participă la reuniunile acestuia;

pregătește ordinea de zi a dezbaterilor;

aplică prevederile deciziilor Consiliului;

răspunde de desfășurarea activității Europol;

răspunde de îndeplinirea sarcinilor de către personalul subordonat;

răspunde de orice alte sarcini încredințate de Consiliul de Administrație.

Directorul are în atribiții și problema pregătirii proiectului de buget, a proiectului de finanțare cincinal și implementarea bugetului Europol, după aprobarea acestora de către Consiliul de Administrație.

Numirea și eliberarea din funcție a directorului și directorilor adjuncți se face prin decizie a Consiliului Miniștrilor cu atribuții în domeniul afacerilor interne, pe baza majorității de două treimi din voturile întrunite.

5.6.Personalul Europol

Constituie elementul permanent care asigură continuitatea desfășurării activității și este format din director, doi directori adjuncți și angajații Europol. Personalul angajat nu urmează decât strict ordinele și dispozițiile directorului, acesta fiind singurul în măsură să traseze sarcini, bineînțeles în limitele legale și regulamentare, cu respectarea prevederilor Convenției și regulamentelor de personal.

5.7.Controlorul financiar și Comitetul de Audit

Constituie organele de control financiar ale modului de aplicare a măsurilor dispuse de Consiliu de Conducere în plan financiar contabil.

Controlorul financiar va îndeplini funcția de monitorizare a angajamentului de efectuare a plăților, strângerea veniturilor. Consiliul de Miniștri cu atribuții în domeniul afacerilor interne desemnează organul de audit al unui stat membru, care va numi controlorul financiar. Comitetul financiar este organul responsabil cu pregătirea aspectelor privind bugetul și finanțele Europol în vederea discutării acestora de Consiliul Miniștrilor cu atribuții în domeniul afacerilor interne, fiind format din câte un reprezentant al fiecărui stat membru.

Anual, conturile cu venituri și cheltuieli, împreună cu bilanțul ce înregistrează situația la zi a activelor și pasivelor, vor fi supuse unui audit. Acesta va fi efectuat de un Comitet Comun de Audit alcătuit din trei membri nimiți de Curtea de Audit a Comunității Europene la propunerea Președintelui acestei Organizații. Termenul în care aceștia vor funcționa este de trei ani, schimbându-se anual câte unul dintre ei, pentru asigurarea continuității activității de audit. Toate cheltuelile prilejuite de audit vor fi suportate din bugetul Europol.

Comitetul Comun de Audit prezintă Consiliului un raport de audit cu privire la evidențele contabile anuale; înaintea prezentării raportului, se va oferi posibilitatea controlorului financiar și directorului să-și exprime opiniile cu privire la raportul de audit, pentru a fi dezbătute împreună cu Consiliul de Administrație.

În ce privește reprezentarea, directorul este reprezentantul legal al Europol. În alegerea personalului său, dincolo de criteriile de selectare bazate pe cunoștințele profesionale, directorul va ține cont, în măsura posibilităților și de reprezentarea cât mai corectă a statelor membre. Directorul, adjuncții săi, precum și personalul angajat se vor călăuzi în acțiunile lor după obiectivele și sarcinile Europol și nu vor primi sau solicita ordine din partea nici unui guvern, autorități, organizații sau persoanei din afara Europol, cu excepția cazurilor când această convenție prevede altfel.

5.8.Informația – elementul de bază al activității Europol

Precum s-a mai arătat, această organizație a fost creată pentru a ușura munca operativă a autorităților naționale cu atribiții în domeniul polițienesc, prin schimbul de informații relevante în lupta împotriva traficului de droguri, terorismului și altor forme de criminalitate organizată, infracțiuni pentru a căror combatere este necesară implicarea a două sau mai multor state.

Pentru a putea realiza acest deziderat, organizația Europol a fost desemnată să realizeze două tipuri de sarcini:

1.Sarcini principale:

– facilitarea schimbului de informații între statele membre;

– obținerea, analiza și stocarea informațiilor secrete;

– notificarea neîntârziată a statelor membre prin ofițerii lor de legătură, cu privire la informațiile ce prezintă interes operativ imediat, sau care duc la corelarea acestora cu comiterea altor infracțiuni;

– spriginirea cercetărilor efectuate în statele membre prin trimiterea către unitățile naționale a tuturor informațiilor necesare; – menținerea unui sistem informatizat ce conține informații cu valoare operativă.

2.Sarcini în domeniul dezvoltării și îmbunătățirii cunoștințelor de specialitate privind:

– procedurile de cercetare penală;

– oferirea de consultanță în investigațiile întreprinse de autoritățile competente;

– acordă asistență în cadrul folosirii eficiente a resurselor de orice tip la nivel național pentru activitățile operative;

– sarcini de analiză, sinteză, de întocmire a unor rapoarte generale privind situația operativă locală și regională.

În atribuțiile Europol intră și măsurile privind spriginul acordat autorităților naționale prin instruirea cadrelor, organizarea și echiparea eficientă, îmbunătățirea măsurilor de prevenire a criminalității, precum și în instruirea asupra unor metode și tehnici criminalistice moderne sau însușirea procedurilor noi de anchetă.

În vederea îndeplinirii sarcinilor sale, Europol a înființat un sistem informațional computerizat, în care sunt introduse direst date de către unitățile naționale și ofițerii de legătură. Aceste date pot fi consultate în mod nemijlocit de unitățile naționale, de ofițerii de legătură, de director și directorii adjuncți, precum și de împuterniciții Europol. În ce privește introducerea datelor, aceasta se va face de unitățile naționale în conformitate cu procedurile lor proprii, iar organizația Europol poate introduce și date primite de state terțe.

Unitățile naționale vor avea acces la date privind persoanele bănuite că vor comite infracțiuni în aria de competență a Europol, însă numai la informații privind numele de familie, alte nume purtate anterior, prenume, pseudonime, data și locul nașterii, naționalitatea, sexul și unde este cazul alte date în măsură să contribuie la identificarea acestor persoane.

Dacă se impune efectuarea unor investigații speciale, informațiile vor fi accesibile prin intermediul ofițerilor de legătură.

Sistemul informațional Europol cuprinde informații necesare îndeplinirii sarcinilor sale, aceste informații putând fi stocate, analizate, valorificate și șterse în funcție de necesități. Datele stocate se vor referi la două tipuri de persoane:

1.persoanele care, în conformitate cu legislația națională a statelor implicate, sunt suspectate că au comis sau au contribuit la comiterea unor infracțiuni ce intră în competența Europol sau au fost condamnate pentru comiterea acestora;

2.persoanele susceptibile de a comite infracțiuni ce intră în competența Europol, existând motive temeinice în susținerea acestei bănuieli.

În afara informațiilor referitoare la persoane sistemul informațional mai conține date referitoare la anumite infracțiuni:

data și locul comiterii acestora;

metode și mijloace infracționale utilizate sau care pot fi utilizate la comiterea unor infracțiuni;

unitățile care sau ocupat de caz precum și alte informații care pot fi obținute prin analiza dosarelor respective;

apartenența autorilor la anumite grupări criminale;

condamnări pentru infracțiuni din aria de competență a Europol.

Pentru a ușura activitatea de analiză și valorificare a informațiilor, în cazul infracțiunilor corelate, există posibilitatea schimbului de informații mai eficient prin marcarea acestor informații astfel încât să fie mai ușor accesibile celor interesați din unitățile naționale sau ofițerilor de legătură ai acestora. Eliminarea unor informații este posibilă în cazul în care o anumită persoană nu mai este în atenția organelor abilitate iar urmărirea penală a acesteia este sistată, conform dispozițiilor prevăzute în legislația națională a statelor în cauză.

Dreptul de a introduce date în sistemul de informații revine doar unităților naționale , ofițerilor de legătură, directorului, directorilor adjuncți și împuterniciților Europol. Dacă datele vor fi valorificate din sistemul informațional pentru îndeplinirea sarcinilor Europol într-un anumit caz, această valorificare se va face în conformitate cu legile, reglementările, prevederile administrative și procedurile unității care se ocupă de cazul respectiv, fiind obligatorie și respectarea prevederilor Convenției Europol.

Doar unitatea care a introdus informațiile în baza de date le poate modifica, șterge sau anula. Atunci când o altă unitate accesează informațiile respective și are motive să considere că aceste informații sunt incorecte sau incomplete, va informa unitatea care a introdus datele, și în urma analizei comune, dacă este cazul, datele respective vor fi completate sau șterse.

Permisiunea de a accesa o anumită informație în vederea valorificării, completării sau modificării unor date este acordată de unitatea care a introdus prima aceste informații.

Transmiterea informațiilor între unitățile naționale, autoritățile competente și ofițerii de legătură se face în conformitate cu legislația lor națională.

Pentru realizarea sarcinilor sale Europol mai poate crea fișiere de stocare a unor informații ce vor fi utilizate în scop de analiză și evaluare: Acestea sunt date ce fac referire la persoane care pot depune mărturie în anchete aflate în curs de desfășurare, legate de infracțiuni ce intră în competența Europol sau sunt infracțiuni corelate; la personae care au fost victime ale acestor infracțiuni sau care din motive temeinice se consideră a fi potențiale victime sau persoane care pot oferi informații despre infracțiunile cercetate, despre contacte, asociații, grupuri criminale etc.

Asemenea fișiere vor fi deschise în scopul desfășurării unor analize sau prelucrării și utilizării datelor pentru spriginirea unor anchete penale. Fiecare proiect de analiză va beneficia de un grup de analiză format din analiști oficiali din cadrul Europol, desemnați de conducere, numai aceștia fiind autorizați să introducă sau să recupereze date de pe fișierul din cauză, ofițerii de legătură și experții statelor membre care furnizează informații sau sunt interesați de efectuarea analizei.

Informațiile culese pentru efectuarea analizelor sunt obținute la cerere sau din propria inițiativă de la unitățile naționale, cu respectarea prevederilor legislației naționale. De asemenea, Europol poate solicita pentru realizarea sarcinilor care-i revin, informații și de la organismele comunitare, state și autorități terțe, organizații naționale de profil, organisme comune între două sau mai multe state, OIPC – Interpol. Nu este necesară o cerere formală, informațiile din partea acestora fiind oferite în interesul ambelor părți și la inițiativa lor.

Rezultatele analizelor vor fi cuprinse în rapoarte întocmite la nivelul Europol. Cele cu caracter general, care interesează toate cele 15 state membre, vor fi prezentate acestor state. Pentru cele care vizează cazuri speciale, cu implicații operative deosebite, la întocmirea analizei vor fi implicate statele membre ce constituie surse de informare și statele pentru care analiza ar putea avea implicații, conform sistemului INDEX. Acest sistem este creat pentru toate informațiile existente și stocate la nivelul Europol. Acest sistem poate fi consultat de director, directori adjuncți, împuterniciții Europol și ofițerii de legătură, care pot verifica existența unor informații și datele de identificare a unității care le-a introdus, pentru a putea solicita permisiunea acesteia de a deschide fișierele cu informațiile căutate. Accesul ofițerilor de legătură va fi stabilit în așa fel încât să fie posibilă verificarea informației, fără a putea stabili conexiuni sau concluzii cu privire la conținutul efectiv al fișierilor.

Pentru deschiderea unui fișier din sistemul informațional, Europol va emite un ordin de deschidere, aprobat de Consiliul de Administrație, care cuprinde numele fișierului, scopul acestuia, grupul de persoane în legătură cu care există date în fișier, natura datelor (în conformitate cu Convenția Consiliului Europei din 1981 privind protecția datelor personale și prelucrarea automată a acestora), grupuri de date personale folosite la deschiderea fișierului, furnizarea sau introducerea datelor care urmează a fi stocate, condițiile în care informațiile conținute în fișier pot fi comunicate, termenele de examinare și durata stocării, precum și metoda stabilirii jurnalului de audit.

În cazuri urgente și în baza unei decizii motivate temeinic, directorul poate dispune din propria inițiativă sau la cererea statelor membre deschiderea unui fișier fără aprobarea expresă a Consiliului de Administrație, având însă obligația de informare a Consiliului și întocmirea procedurii amintite fără întârziere.

Responsabilitatea pentru datele introduse și stocate în sistemul informativ Europol va reveni statelor membre pentru informațiile furnizate de unitățile lor naționale și Europol pentru informațiile furnizate de state terțe sau organizații terțe. În momentul introducerii, acțiunea se va desfășura astfel încât să se poată stabili cu exactitate care unitate națională a furnizat informațiile, de la care parte terță a introdus Europol informațiile, sau dacă aceste date sunt rezultate ale analizelor efectuate de Europol.

În medie, la fiecare 10 prelucrări de date personale vor fi întocmite rapoarte de verificare a respectării procedurilor de culegere, verificare și stocare a informațiilor referitoare la date personale. Aceste rapoarte vor fi utilizate de Comisiile naționale și Comisia comună de Supervizare, urmând a fi șterse după șase luni, dacă nu mai este necesară păstrarea acestora.

Comunicarea datelor către state și organizații terțe este posibilă cu îndeplinirea anumitor condiții care se referă la necesitatea efectuării comunicării pentru un caz determinat, în vederea prevenirii și combaterii infracționalității și a existenței posibilităților de asigurare a protecției datelor transmise în statul terț. Transmiterea de date se aprobă de către Consiliul de Administrație în urma consultării Organului Comun de Supervizare. Pentru a determina care este nivelul corespunzător de protecție a datelor se vor lua în considerare natura acestor date, scopul pentru care au fost culese și păstrate, durata prelucrării lor precum și alte prevederi legale care și-ar găsi aplicarea în anumite cazuri.

Dacă informațiile solicitate de statul terț provin de la un stat membru, Europol nu poate transmite aceste date fără aprobarea, generală sau particulară de a transmite datele, de la statul furnizor de informații. Dacă datele aparțin Europol,ele vor fi transmise doar dacă nu se aduc impedimente modului de realizare a sarcinilor specifice în statul membru, dacă nu se periclitează securitatea internă și ordinea publică a statului respectiv.

Autorizarea transmiterii se dă de Europol care răspunde de legalitatea acesteia, încazul în care statul beneficiar terț se angajează că datele respective vor fi folosite numai în scopul în care au fost solicitate. Dacă informațiile au un caracter confidențial, transmiterea lor se face numai atunci când există un acord de confidențialitate încheiat între Europol și destinatar.

Dreptul persoanelor de a cunoaște informațiile deținute de Europol este îngrădit în trei situații:

când îndeplinirea sarcinilor Europol determină un refuz;

în vederea protejării securității în statele membre și pentru prevenirea criminalității;

în cazul protejării drepturilor și libertăților unei terțe părți.

Pentru aflarea informațiilor, persoana în cauză depune o solicitare unității naționale care comunică Europol solicitarea, urmând ca acesta, în termen de trei luni, să comunice fără intermediari, persoanei în cauză un răspuns la solicitarea acesteia. În cazul în care persoana nu este satisfăcută de răspunsul primit, ea are posibilitatea de a se adresa Organului Comun de Supervizare. Dacă informațiile deținute de Europol sunt incorecte, sau modul lor de introducere contravine procedurilor legale, aceste date vor fi corectate sau șterse. Statele membre sau terțe care au primit informații din aceste fișiere vor fi notificate pentru a proceda la modificarea sau ștergerea acestor informații.

Durata de stocare a datelor este variabilă. Informațiile vor fi păstrate atâta timp cât este necesar pentru îndeplinirea sarcinilor. Necesitatea de a păstra aceste informații este verificată în fiecare trei ani. Unitatea care introduce datele în fișiere are și obligații de verificare periodică a oportunității păstrării acestora. Europol are obligația de a anunța statele membre cu trei luni înainte de expirarea termenelor limita de verificare a datelor. Unitățile respective pot decide păstrarea în continuare a datelor, dacă acest lucru este necesar realizării sarcinilor Europol. Aceste date vor fi șterse după trecerea termenului de un an de zile pentru informații referitoare la datele personale, cu posibilitatea reînnoirii, pe încă un an, dar nu mai mult de trei ani consecutivi.

5.9.Organele de supervizare

Organul Național de Supervizare este un organ alcătuit la nivel național în fiecare stat membru care are ca sarcină principală monitorizarea independentă a activității legate de culegerea, stocarea și transmiterea de date personale de către Europol, în vederea respectării prevederilor legislațiilor naționale ale statelor mambre.

Pentru desfășurarea activității sale, Organul Național de Supervizare are dreptul de acces la datele oferite și primite de unitățile naționale Europol și de ofițerii de legătură, precum și la spațiile alocate acestora pentru desfășurarea activității lor.

Orice persoană are dreptul să solicite Organului Național de Supervizare verificarea modului în care se respectă legalitatea introducerii și comunicării datelor referitoare la ea, în orice formă, către Europol și consultării acestor date de statele membre. Acest drept se exercită conform legislației naționale a statului membru al cărui Organ de Supervizare a primit solicitarea.

5.10.Organul Comun de Supervizare

Acest organ este independent de cel național, de orice altă organizație sau autoritate statală, are sarcina supravegherii activității Europol în vederea garantării drepturilor persoanelor pentru a nu fi încălcate prin stocarea, prelucrarea și utilizarea datelor personale deținute de Europol. În plus, este verificată și legalitatea transmiterii datelor personale de la și către Europol. Fiecare Organ Național de Supervizare numește cel mult doi reprezentanți ce întrunesc condițiile necesare îndeplinirii acestei activități pe o perioadă de cinci ani. Autoritatea astfel alcătuită va numi un președinte din rândul reprezentanților pentru coordonarea activităților sale.

În îndeplinirea sarcinilor, Organul Comun de Supervizare nu primește ordine de la nici o altă organizație. Europol este obligat prin convenție să sprijine activitatea acestui organism independent prin furnizarea de informații, accesul la toate documentele și dosarele solicitate, la date stocate în sistem, prin accesul în toate încăperile și spațiile unde își desfășoară activitatea Europol.

În urma acestor verificări efectuate la solicitarea unor persoane care consideră că le-au fost încălcate drepturile, Organul de Supervizare, dacă se constată nereguli în activitatea de stocare, prelucrare și verificare a datelor și informațiilor deținute de Europol, sesizează directorul Europol care este obligat să dispună măsuri pentru soluționarea aspectelor semnalate. În același timp directorul va informa în mod regulat Consiliul de Administrație al Europol asupra acestei proceduri, având obligația ca într-un interval de timp determinat să rezolve situațiile sesizate.

În caz contrar, Organul Comun de Supervizare poate decide informarea Consiliului de Administrație, care poate stabili sancțiuni pentru nerespectarea prevederilor Convenției, conform normelor legale stabilite de comun acord, putând duce chiar la demiterea directorului Europol.

Asupra activității sale Organul Comun de Supervizare întocmește regulat rapoarte de activitate care vor fi prezentate Consiliului de Miniștri ai Uniunii Europene, după ce, în prealabil, și Consiliul de Administrație al Europol și-a exprimat un punct de vedere, anexat la raport. Activitatea Organului Comun de Supervizare poate fi desfășurată pe comisii în care vor intra câte un reprezentant al statelor membre, fiecare beneficiind de un vot pentru rezolvarea apelurilor ridicate de persoanele care consideră că Europol a soluționat nefavorabil cererea lor de a cunoaște modul de utulizare a datelor lor personale deținute de Europol. Decizia luată în cadrul Comisiei rămâne definitivă.

Cât privește fondurile alocate activității Organului Comun de Supervizare, acesta va fi consultat asupra bugetului necesar, urmând a fi inclus în bugetele anuale ale Europol.

De asemenea, a fost creat un secretariat pentru desfășurarea în condiții tehnice optime a activității Organului Comun de Supervizare.

5.11.Europol astăzi

Cele 15 state ale Uniunii Europene au înființat Europol pentru crearea unui spațiu de securitate, ordine și liniște în spațiul european. Europol este un oficiu de poliție criminală, interguvernamentală care facilitează schimbul de informații în domeniul infracționalității transfrontaliere.

Europol activează în multiple domenii ale criminalității ca trafic ilegal de droguri, trafic ilegal de substanțe nucleare și radioactive, criminalitatea traficului organizat de persoane, furturi de autovehicule și traficul de mașini de lux, terorism și spălarea banilor.

Sarcinile Europol se reduc la schimbul de informații, analiza criminalității și coordonarea activităților îndreptate în lupta contra fenomenului infracțional. Este evident că aceste sarcini au o pondere mai restrânsă decât cea care revine unei autorități polițienești naționale, ale cărei sarcini principale se referă la păstrarea securității și ordinei publice, pentru aceasta beneficiind de atribuții suplimentare precum dreptul de a face rețineri și uzul de armă.

Europol nu poate decât să solicite, să ofere, să prelucreze, să valorifice și să stocheze informații, chiar și pe un suport electronic, după reguli bine determinate. O diferență majoră între Europol și o structură polițienească este deci faptul că Europol nu poate apela la atribuții pe care autoritatea polițienească le deține în virtutea suveranității statului din care face parte. Angajații Europol nu au posibilitatea de a face rețineri, uz de armă, cercetări sau să întreprindă măsuri polițienești, să facă audieri sau interogatorii, deci nici un fel de măsuri care ar încălca drepturile vreunei persoane.

Bineînțeles că experții Europol pot participa la asemenea acțiuni alături de polițiști ai unor autorități polițienești naționale, în calitate de consilieri, experți sau observatori. Acest lucru este deosebit de important, întrucât dacă funcționarii Europol ar dispune de prerogative în acest domeniu, ei nu ar putea fi supuși unui control al autorităților judiciare superioare, deoarece acestea nu există la nivel european, iar unui procuror sau altui reprezentant al unei autorități statale cu atribuții de control al activității polițienești, Europol nu este obligat să-și justifice activitatea.

Singura instanță de control al activității Europol în fața căruia directorul este direct responsabil, este Consiliul Miniștrilor, cu atribuții în domeniul justiției și afacerilor interne, iar pentru modul în care sunt prelucrate, stocate și utilizate datele personale, autoritatea de control o constituie Organul Național de Supervizare precum și Organul Comun de Supervizare.

Europol are competență teritorială în cele 15 state membre ale Uniunii Europene, Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Spania, Portugalia și Suedia.

Convenția Europol din 1995 a fost adoptată și ratificată de toate statele membre ale Uniunii Europene, Europol începându-și efectiv activitatea de la 1 iulie 1999.

Tratatul de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1 mai 1999, a subliniat încă o dată rolul operațional pe care Europol trebuie să-l îndeplinească în coordonarea și rezolvarea acțiunulor specifice care implică două sau mai multe state membre.

Convenția Europol prevede înființarea unui sistem informațional complex format din trei elemente care să permită introducerea, păstrarea, accesarea și analizarea unor date și informații. Sistemul de analiză și sistemul INDEX sunt la momentul de față operabile, sistemul de informații a devenit operațional începând cu sfârșitul anului 2002. Europol culege informații despre rețelele criminale din statele membre, trimite experți la fața locului, contribuie la crearea unor echipe comune de anchetă (poliție, jandarmi, funcționari vamali), solicită informațiile de la autoritățile polițienești naționale privind mai multe țări membre implicate.

În 1999 această cooperare polițienească a permis, de exemplu, reținarea unui grup de 11 persoane care se ocupau cu trafic de ființe umane, cu implicații în Olanda, Marea Britanie și Franța, o rețea ce transporta lucrători iranieni ilegal din țările scandinave, prin Marea Britanie, cu destinația Canada. De asemenea, a fost posibilă distrugerea, în anul 1999, a unei rețele de traficanți de droguri, cu baza în Italia, formată din cetățeni italieni, olandezi și sud-americani, care transportau stupefiante din Columbia și Ecuador, prin Italia, până în Olanda, sau a altei rețele de traficanți de mașini furate în Spania și revândute în Germania.

La ora actuală în cadrul Europol activează peste 350 de persoane, fiecare având sarcini prestabilite.

6. INITIATIVA DE COOPERARE ÎN SUD-ESTUL EUROPEI

Southeast European Cooperative Initiative (SECI)

6.1.Apariția

Transformările fundamentale ale scenei politice sud-est europene au determinat o serie de mutații majore în sistemele economice și sociale ale statelor din această arie.

Dezvoltarea acestei zone este însă amenințată de creșterea îngrijorătoare a infracționalității la nivel național și transnațional, în contextul unei largi deschideri a frontierelor și al tranziției de la economia centralizată la economia de piață. Criminalitatea transfrontalieră a devenit în ultimii ani, un factor de risc la adresa statului de drept, a democrației și drepturilor omului, a reformelor economice și nu în ultimul rând la adresa securității stabilității în regiune.

Analizele efectuate au evidențiat că slăbiciunea instituțiilor publice, dificultățile în cercetarea și punerea sub acuzare a infractorilor, lipsa resurselor umane, lacunele legislative, alături de coordonarea restrânsă la nivelul agențiilor de poliție, vamă, justiție constituie factori care favorizează criminalitatea și în special formele ei organizate.

Inițiativa înființării SECI a fost lansată în decembrie 1996, după semnarea acordurilor de pace de la Dayton, la propunerea comună a Uniunii Europene și Statelor Unite, cu scopul dezvoltării unei strategii economice și de mediu viabile în regiune.

Reuniunea inaugurală a avut loc la Geneva, în perioada 5 – 6 decembrie 1996, la 6 decembrie 1996 fiind adoptată Declarația de principiu privind cooperarea în cadrul SECI.

SECI este o structură subregională care încurajează cooperarea între statele participante și facilitarea integrării lor în structurile europene. SECI urmărește coordonarea planurilor de dezvoltare regională, asigură o mai bună prezență a sectorului privat în economia zonei, încurajează transferul de know-how și realizarea de investiții în sectorul privat.

6.2. State participante la SECI

Statele participante la SECI sunt: Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Macedonia, Grecia, Moldova, România, Slovenia, Turcia și Ungaria (11).

Statele observatoare sunt Austria, Azerbaijan, Belgia, Franța, Germania, Spania, SUA și Ucraina.

Există propunerea de acordare a statutului de observator permanent și Georgiei.

6.3. Structura SECI și componentele proiectului SECI

Dr. Erhard Busek, fost vice-cancelar al Austriei, este Coordonatorul SECI (deținând și funcția de Cordonator Special al Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est, PSESE).

Organismul decizional este Comitetul de Agendă ("Agenda Committee"), format din coordonatorii naționali pentru SECI (care coordonează, în plan intern, participarea la proiectele SECI). Comitetul de Agendă are drept sarcină identificarea preocupărilor comune legate de economia și protecția mediului în regiune, precum și stabilirea listei de priorități pe baza cărora sunt concepute și dezvoltate proiecte concrete.

Conducerea Centrului SECI este asigurată-de:

1. Comitetul Comun de Cooperare, care este organul instituțional suprem. Acesta este format din reprezentanții statelor care au semnat și ratificat Acordul SECI. Fiecare stat are dreptul la un singur vot. Comitetul răspunde în principal de: aplicarea corectă a Acordului SECI, examinarea tuturor problemelor ce decurg din aplicarea acestuia; aprobă bugetul și supervizează cheltuielile ș.a.

Până în prezent, Comitetul Comun de Cooperare a aprobat principalele documente de lucru ale Centrului SECI, dintre care mai importante sunt:

Regulamentul propriu (Regulile de Procedură ale Comitetului Comun de Cooperare);

Regulamentul de Organizare și Funcționare a Centrului SECI;

Standartele generale și proceduri de prelucrare a informațiilor.

2. Conducerea executivă, cu atribuții de execuție și de conducere efectivă a activității Centrului SECI. Este compusă dintr-un director general și 2 directori adjuncți.

3. Structura administrativă este formată din:

– departamentul operativ;

– departamentul juridic;

– departamentul administrativ;

– secretariat și personal tehnico-administrativ.

Conform hotărârii Comitetului, unul dintre directorii celor 3 departamente, prin rotație, îndeplinește și funcția de director general.

La Centrul SECI își desfășoară activitatea:

– ofițerii de legătură, desemnați de fiecare stat semnatar al Acordului SECI, trimiși de principalele instituții naționale chemate să combată infracționalitatea transfrontalieră (poliție și vamă), care le asigură și salarizarea;

– observatorii permanenți, respectiv reprezentanții unor state din Europa și statele Unite ale Americii, care nu sunt semnatare ale Acordului SECI, dar doresc să coopereze cu Centrul SECI în combaterea infracționalității transfrontaliere;

– reprezentanți ai OIPC – Interpol și ai Organizației Mondiale a Vămilor, ca organizații internaționale de profil, cu rol de sprijin și consiliere a activității Centrului SECI.

Proiectul SECI are două componente:

I. Componenta externă (Centrul SECI) – instituție internațională interguvernamentală, cu statut de misiune diplomatică;

Directorul Centrului are rang de ambasador, iar membrii instituției au statut diplomatic. Organismul principal este Comitetul Comun de Cooperare (Joint Cooperation Committee – JCC) care reunește reprezentanți ai statelor membre din cadrul administrației vamale și poliției. La reuniunile JCC participă Organizația Mondială a Vămilor și INTERPOL (au statut de consilieri permanenți) și observatori (state si organizații internaționale).

În cadrul Centrului funcționează patru grupuri de lucru pentru combaterea:

1. Traficului de Ființe Umane;

2. Traficului de droguri;

3. Fraude comerciale;

4. Terorismului.

II. Componenta internă (Punctul National Focal)

PNF a fost creat în statele membre ale SECI ca o interfață între Centru si agențiile de urmărire a aplicării legii din capitalele respective.

Din anul 2003, Centrul Regional SECI pentru Combaterea Infracționalității Transfrontaliere a devenit Centrul Regional pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere.

6.4. Evoluții recente

O dată cu lansarea Pactului de Stabilitate în care, din anul 2002, dl. Dr. Erhard Busek deține poziția de Coordonator Special, s-a evidențiat posibilitatea ca, datorită naturii complementare și obiectivelor comune ale celor două inițiative, activitățile lor să fie coordonate. În acest sens:

– La 27 ianuarie 2003, în prima zi a sesiunii de iarnă a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, domnul dr. Erhard Busek, Coordonatorul Special al Pactului de Stabilitate a subliniat faptul că s-a reușit fuzionarea activităților SECI cu cele ale Pactului, urmând a se elabora programele concrete de transpunere în practică ale acestei reorganizări;

– Centrul SECI de la București a devenit Centrul Regional pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere în care sunt incluse Secretariatele unor inițiative ale Pactului de Stabilitate (Combaterea Crimei Organizate/SPOC și lupta împotriva corupției/SPAI);

– Consiliul Consultativ de Afaceri al SECI a fost “dizolvat” în Consiliul Consultativ de Afaceri al Pactului de Stabilitate, creându-se Consiliul Consultativ pentru Afaceri al Europei de Sud-Est;

– Comitetele SECIPRO au trecut în subordinea noului Consiliu Consultativ de Afaceri al Europei de Sud-Est;

– Întâlnirile Comitetului de Agendă al SECI, care aveau loc la fiecare două luni, sunt programate din ce in ce mai rar, ca “anexă” a unor reuniuni ale Pactului de Stabilitate.

6.5. Centrul Regional pentru Combaterea Criminalității Transfrontaliere

Cu ocazia reuniunii Comitetului de Agendă al SECI din 26 ianuarie 1998, România a propus înființarea la București a unui Centru Regional SECI pentru combaterea infracționalității transfrontaliere. În cadrul reuniunii de la Geneva, din 15 aprilie 1998, a fost acceptat proiectul țării noastre privind instituirea Centrului.

La 26 mai 1999, a avut loc la Palatul Parlamentului din București reuniunea dedicată ceremoniei de semnare a Acordului de cooperare pentru prevenirea si combaterea infracționalității transfrontaliere, având ca parte integrantă Carta de organizare și funcționare a Centrului Regional SECI.

Statele semnatare sunt Albania, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Republica Moldova, România, Turcia si Ungaria. România a ratificat Acordul de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere prin Legea nr. 208 din 1999. Acordul a intrat în vigoare la 1 februarie 2000.

În luna iulie 2001, la București, a fost negociat Acordul de sediu (tratat bilateral) cu Centrul SECI privind statutul juridic, regimul oficialilor inițiativei și delegațiilor la reuniuni, precum și sprijinul acordat de România. Acesta a fost semnat la 2 octombrie 2001 de către dl. general Constantin DEGERATU, pentru țara noastră și de dl. Erhard BUSEK, Coordonatorul SECI. Acordul se inscrie în limitele tradiționale ale practicilor diplomatice dintre un stat și o organizație internațională, recunoscând și garantând o gamă de imunități, privilegii și facilități.

6.6. Scopurile instituite prin Acordul SECI

Aceste scopuri vizează întărirea capacității de acțiune împotriva infracționalității transfrontaliere din Europa de Sud-Est, în conformitate cu standardele europene și cu alte reglementări internaționale relevante.

Se urmăresc în principal următoarele:

• eliminarea obstacolelor care stau în fața unei cooperări internaționale eficiente;

• intensificarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc și vamal, prin crearea unui cadru adecvat schimbului de date și informații, ținând seama de regulile de confidențialitate și de protecție a datelor personale;

• facilitarea cercetării faptelor ilicite din domeniul vamal prin care se comit mari evaziuni fiscale și se alimentează economia subterană;

• asistență tehnică între state, schimb de experiență, pregătirea în comun a specialiștilor;

• intensificarea cooperării dintre state prin înființarea unor grupuri comune de lucru (task force) cu caracter operativ, menite să anihileze principalele rețele de infractori care acționează în zonă pe linia traficului de droguri, de persoane etc.;

• stabilirea unor legături operative directe între agențiile de aplicare a legii din statele participante la Centru SECI, cu concursul Organizației Mondiale a Vămilor (OMV) și al OIPC – Interpol pentru transmiterea operativă a datelor și a informațiilor;

• armonizarea legislativă;

• evaluarea permanentă a situației infracționalității din zonă, a riscurilor și a posibilităților de facilitare a crimei organizate transfrontaliere, a celor mai bune practici, metode și tehnologii folosite pentru reprimarea infracționalității transfrontaliere.

Prin Acordul SECI s-a creat cadrul juridic necesar cooperării între statele membre prin acordarea de asistență reciprocă în desfășurarea investigațiilor penale sau vamale transfrontaliere.

6.7. Funcționarea SECI

Astfel, prin intermediul ofițerilor de legătură, în Centrul SECI se vor desfășura și facilita următoarele activități:

• schimbul de informații de interes operativ;

• menținerea unor canale eficiente de comunicare;

• asistența tehnică prin schimb de cunoștințe profesionale, științifice și tehnice;

• asistență judiciară;

• livrări controlate de droguri;

• grupuri comune de acțiune (task-force) ș.a.

Pentru realizarea acestui scop, centrul SECI, prin structurile sale executivă și administrativă, asigură atât unitățile necesare, cât și buna desfășurare a activităților propriu-zise.

Rolul noii structuri – interfața națională a Centrului SECI – este acela de a strânge toate solicitările interne de cooperare în spațiul sud-est european. În etapa următoare, prin ofițerul de legătură la Centrul SECI, acestea ajung la structura de specialitate din statul de la care se solicită asistența. De asemenea, Punctul Național Focal dispune măsurile necesare pentru rezolvarea cererilor de asistență primite de la statele membre SECI sau de la observatorii permanenți, asigurând atât monitorizarea procesului de cooperare, cât și calitatea actului în sine.

În sensul aplicării Acordului SECI, prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 201/ 2000, în subordinea Aparatului Central al Ministerului de Interne a fost înființată o direcție, Punctul Național Focal, cu atribuții exclusiv pe această linie. În noua structură își desfășoară activitatea în parteneriat cadre din Ministerul de Interne (specialiști în domaniu, provenind de la Poliția Națională, Poliția de Frontieră, Structurile de Pașapoarte, Străini și Evidență Informatizată a Persoanei) și lucrători din Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Vămilor (experți vamali).

Centrul SECI se constituie într-o instituție internațională de referință pentru sprijinul statelor din regiune în procesul lor de aderare, de integrare europeană în domeniul justiției și afacerilor interne.

De asemenea, prin participarea mai multor state membre UE la activitățile Centrului SECI, se va realiza un permanent schimb de experiență și se vor prelua unele proceduri specifice acestora.

6.8. Comitetele SECIPRO

Sunt organisme naționale, subordonate Consiliului Consultativ de Afaceri al Europei de Sud-Est, create pentru simplificarea procedurilor de comerț internațional, prin corelarea dinamicii tendințelor mondiale cu realitatea existentă în acest domeniu în țara respectivă.

Comitetele naționale SECIPRO, inspirate după modelul EUROPRO al ONU/CEE, se dovedesc active în țările în care există un interes susținut pentru armonizarea și simplificarea procedurilor în materie de administrație, comerț și transport.

În baza deciziilor adoptate de Comisia Economică pentru Facilitarea Activităților de Comerț și Transport (CEFACT/ONU), la sesiunea din iunie 1999, activitatea comitetelor a fost direcționată spre domeniul identificării problemelor care afectează eficiența comerțului internațional.

Astfel, Comitetul ROMPRO a creat patru grupe de lucru, respectiv:

1. Simplificarea și facilitarea procedurilor de trecere a frontierei pentru mijloace de transport comerciale;

2. Comerț electronic;

3. Formare profesională;

4. Întâlniri bi și multilaterale.

Grupul de lucru "Întâlniri bi și multilaterale" va avea un rol deosebit în cursul anului 2003 după semnarea Acordurilor de Comerț Liber dintre România și Serbia și Muntenegru.

Membrii Comitetului aparțin instituțiilor guvernamentale care reglementează formalitățile și procedurile de comerț exterior (MAE, CCIRB, DGV, ANEIR, etc).

În cursul anului 2003 Comitetul ROMPRO își propune continuarea activităților pe grupe de lucru cu scopul declarat de a contribui într-o mai mare măsură la identificarea problemelor agenților economici în derularea operațiunilor de comerț exterior și propunerea, la nivelul primului ministru, a măsurilor care se impun pentru soluționarea acestora.

6.9. Obiectivele principale propuse pentru anul 2004 și acțiunile ce vor fi întreprinse pentru realizarea acestora

Acestea sunt:

1. Simplificarea și standardizarea procedurilor de import / export și de trecere a frontierei.

În cadrul procesului de aplicare a prevederilor O.U. a Guvernului nr. 86/20.06.2002 privind înființarea ghișeului unic de colectare a taxelor în punctele de trecere a frontierei de stat a României s-au luat măsuri de evaluare a stadiului de punere în practică a programului referitor la ghișeul unic în punctele Giurgiu, Vârșand și Nădlac. Prin acest program s-a urmărit reducerea timpului de așteptare și a costurilor în vamă, precum și îmbunătățirea controalelor de graniță.

2. Mediatizarea activității grupului de lucru "Simplificarea și facilitarea procedurilor de trecere a frontierei pentru mijloace de transport comerciale".

– Completarea portalului SECI pe probleme de proceduri vamale și transport în regiune;

– Organizarea de audieri publice pentru oamenii de afaceri care desfășoară activitate de comerț exterior, în scopul cunoașterii legislației vamale, a tarifelor și taxelor vamale: "Regimuri vamale de perfecționare activă"; "Operațiuni vamale ce impun antrepozitarea mărfii"; "Probleme privind zonele libere".

3. Proiectarea formularului declarației vamale globale care să furnizeze informații complete privind agentul economic și mărfurile care fac obiectul operațiunii vamale și implementarea declarației vamale globale în sistemul vamal; simplificarea formalităților vamale prin realizarea unui ghișeu unic de încasare a taxelor vamale în punctele de control pentru trecerea frontierei de stat.

6.10. Organizarea de seminarii pe probleme de comerț electronic și transport internațional

În acest scop au loc:

– seminarii de școlarizare in scopul implementării proiectului ghișeului unic în punctul de trecere Borș (Oradea) ;

– seminarii în cadrul Școlii de subofițeri de la Oradea, pe probleme de comerț electronic și transport internațional, cu sprijinul logistic al ROMTRANS;

– audieri publice, cu firmele interesate, pe marginea proiectelor de legi pentru comerțul electronic și societatea informațională;

– dezbateri pe marginea legii semnăturii digitale și a legii comerțului electronic, cu diferite categorii profesionale, operatori economici.

7. Asistența juridică internațională

Asistența juridică internațională se solicită sau se acordă de instanțele de judecată și Ministerul Public în condițiile prevăzute de lege și convențiile internaționale la care România este parte.

Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate din 15 decembrie 2000 (Palermo) stabilește cadrul juridic în care statele părți își acordă reciproc asistență juridică cu prilejul anchetelor, urmăririlor și procedurilor juridice.

Asistența juridică se acordă între statele părți în următoarele situații:

pentru strângerea de dovezi sau depoziții;

înmânarea actelor judiciare;

efectuarea de percheziții, sechestre, precum și blocări ale conturilor bancare;

examinarea de obiecte și cercetarea la fața locului;

transmiterea de informații, probe și rapoarte de expertiză;

transmiterea originalelor sau a copiilor certificate pentru conformitate a unor documente și dosare inclusiv a documentelor administrative, bancare, financiare sau comerciale;

identificarea sau localizarea produselor infracțiunii, bunurilor, instrumentelor sau a altor lucruri în scopul strângerii elementelor de probațiune;

facilitatea înfățișării voluntare a persoanelor în statul-parte solicitant;

acordarea oricărei alte asistențe compatibile cu dreptul intern al statului-parte solicitant.

Cea mai largă asistență judiciară este acordată în măsura în care legile, tratatele, acordurile și aranjamentele pertinente ale statului-parte solicitant o permit. Fără prejudicierea dreptului său intern, autoritățile competente ale unui stat parte pot, fără cerere prealabilă, să comunice informații privind cauzele penale unei autorități competente a unui alt stat parte, dacă apreciază că aceste informații ar putea servi începerii sau încheierii anchetelor și urmăririlor penale.

Cominicarea de informații se face fără prejudicierea anchetelor și urmăririlor penale în statul ale cărei autorități competente transmit informațiile. Nu poate fi invocat secretul bancar pentru a refuza asistența judiciară.

Persoanele reținute sau care execută o pedeapsă pe teritoriul unui stat parte pot face obiectul unui transfer în următoarele condiții:

persoana în cauză consimte în mod liber și în deplină cunoștință de cauză;

autoritățile statelor în cauză consimt acest lucru.

Transferul va avea loc cu respectarea următoarelor dispoziții:

statul către care se efectuiază transferul, are împuternicirea și obligația de a menține detenția persoanei, cu excepția cererii sau autorizării contrare din parte statului din care se transferă deținutul;

statul către care se efectuiază transferul are obligația de a preda fără întârziere pe cel interesat în paza statului din care transferul a fost efectuat, conform înțelegerilor prealabile;

statul către care se efectuează transferul nu poate cere statului din care se transferă deținutul, să inițieze o procedură de extrădare pentru ca interesatul să-i fie remis;

timpul petrecut sub autoritatea statului în care a fost transferat, se deduce din pedeapsa pronunțată de autoritățile statului solicitat.

Fiecare stat semnatar, desemnează o autoritate centrală care are responsabilitatea și competența de a primi cereri de asistență judiciară pe care fie le execută, fie le trimite autorităților competente pentru executare. Aceste cereri se adresează în scris sau prin orice alt mijloc în măsură să producă un document scris (fax), într-o limbă acceptabilă pentru statul solicitat, în condiții care să permită stabilirea autenticității. În cazuri de urgență cererile pot fi făcute și oral dacă statele convin în acest fel, însă trebuie confirmate în scris fără întârziere.

O cerere de asistență judiciară trebuie să conțină următoarele informații:

desemnarea autorității care emite cererea;

obiectul și natura anchetei, a urmăririlor sau a procedurii judiciare la care se referă cererea, precum și denumirea și funcțiile autorității care a fost împuternicită;

un rezumat al faptelor pertinente, în afară de cererile adresate în scopurile înmânării de acte judiciare;

o descriere a asistenței solicitate și detaliile oricărei proceduri speciale cerute de statul-parte solicitat pentru a fi aplicată;

dacă este posibil, identitatea, adresa și naționalitatea oricărei persoane urmărite;

scopul pentru care mărturia, informațiile sau măsurile sunt cerute.

Statul parte solicitat poate cere un supliment de informații dacă este necesar pentru executarea cererii conform dreptului său intern sau când poate facilita executarea cererii. Oricare cerere este executată conform dreptului intern al statului-parte solicitat și, în măsură în care aceasta nu contravine dreptului intern al statului-parte solicitat și când aceasta este posibil, conform procedurilor specificate în carere.

În cazul când este posibil și conform principiilor fundamentale ale dreptului intern, dacă o persoană care se află pe teritoriul unui stat-parte trebuie să fie ascultată ca martor sau ca expert de autoritățile judiciare ale unui alt stat-parte, primul stat-parte, la cererea celuilalt, trebuie să autorizeze audierea sa prin video-conferință, dacă nu este posibil și nu se dorește ca ea să se înfățișeze în persoană pe teritoriul statului-parte solicitant. Statele-părți pot conveni ca audierea să fie condusă de o autoritate judiciară a statului-parte solicitat să asiste la aceasta.

Statul-parte solicitant nu comunică, nici nu folosește informațiile sau elementele de probă transmise de statul-parte solicitat pentru anchete, urmăriri sau proceduri judiciare, altele decât cele prevăzute în cerere, fără consimțământul prealabil al statului-parte solicitat. Nici o prevedere a prezentului paragraf nu împiedică statul-parte solicitant să dezvăluie, în cursul procedurii, informațiile sau elementele de probă pentru dezvinovățire. În acest ultim caz, statul-parte solicitant vizează statul parte-parte solicitat înaintea dezvăluirii și, dacă i se adresează o cerere, consultă statul-parte solicitat. Dacă, într-un caz excepțional, o notificare prealabilă nu este posibilă, statul-parte solicitant informează fără întârziere statul-parte solicitat despre dezvăluire.

Statul-parte solicitant poate cere ca statul-parte solicitat să păstreze secretul asupra cererii și conținutului său, în afara măsurilor necesare pentru a-l executa. Dacă statul-parte solicitat nu poate satisface această exigență, el informează fără întârziere statul parte solicitant.

Asistența judiciară poate fi refuzată:

dacă cererea nu este făcută în conformitate cu dispozițiile stabilite;

dacă statul-parte solicitat apreciază că executarea cererii este susceptibilă să aducă atingere suveranității, securității, ordinei sale publice sau altor interese esențiale;

în cazul în care dreptul intern al statului-parte solicitat ar interzice autorităților sale să ia măsurile cerute, dacă este vorba de o infracțiune care face obiectul unei anchete, urmăriri sau proceduri judiciare în cadrul propriei sale competențe;

în cazul în care ar fi contrară sistemului juridic al statului-parte solicitat privind asistența judiciară de acceptare a cererii.

Orice refuz de asistență judiciară trebuie să fie motivat.

Statul-parte solicitat execută cererea de asistență judiciară ținând seama, dacă a fost stabilit, de termene sugerate de statul-parte solicitant și care sunt motivate în cerere. Statul-parte solicitat răspunde cererilor rezonabile ale statului parte-solicitant privind progresele înregistrate în executarea cererii. Când asistența solicitată nu mai este necesară, statul-parte solicitant informează despre aceasta statul-parte solicitat.

8. Cooperarea statelor Uniunii Europene în domeniul justiției penale

8.1.Extrădarea între statele membre ale Uniunii Europene.

Problematica extrădării între țările membre ale Uniunii Europene este reglementată prin două convenții:

Convenția relativă la procedura simplificată de extrădare între Statele membre ale Uniunii Europene, stabilită prin Actul Consiliului din 10 martie 1995;

Convenția relativă la extrădarea între Statele membre ale Uniunii Europene, stabilită prin Actul Consiliului din 27 septembrie 1996.

8.1.1.Convenția relativă la procedura simplificată de extrădare între Statele membre ale Uniunii Europene

A fost elaborată de experții statelor membre în vederea ameliorării cooperării judiciare în materie penală între aceste țări, simplificării procedurii de extrădare și reducerii la minimum a timpului necesar extrădării și a oricărei perioade de detenție cu acest scop.

Principiul de bază al Convenției îl constituie – obligația de predare a persoanei urmărite, art. 2 al Convenției:”Statele membre se angajează să-și predea, potrivit procedurii simplificate, persoanele urmărite în vederea extrădării, în prezența consimțământului acestora și al acordului Statului solicitat, exprimate potrivit prevederilor convenției”.

Statul solicitant trebuie să comunice Statului solicitat următoarele informații:

identitatea persoanei urmărite;

autoritatea care cere arestarea;

existența unui mandat de arestare, a unui act echivalent , sau a unei sentințe executorii;

natura și calificarea legală a infracțiunii;

descrierea împrejurărilor comiterii infracțiunii, inclusiv ora, locul și gradul de participare a persoanei urmărite;

consecințele faptei penale (dacă este posibil).

Desigur că, dacă autoritatea competentă a Statului solicitat apreciază ca necesar, pot fi transmise și informații suplimentare în legătură cu persoana sau fapta comisă. Statul solicitat își dă acordul la predare în conformitate cu procedurile prevăzute de legea națională. În ceea ce privește persoana urmărită în scop de extrădare, atunci când aceasta este arestată pe teritoriul unui alt Stat membru, ea este informată de către autoritatea competentă despre faptul că face obiectul unei cereri de predare și că i se oferă posibilitatea de a consimți la predarea sa după o procedură simplificată.

8.1.2.Convenția relativă la extrădarea între Statele membre ale Uniunii Europene

Are ca obiect completarea dispozițiilor Convenției Europene de Extrădare din 13 decembrie 1957, a Covenției Europene pentru reprimarea terorismului din 27 ianuarie 1977, a Convenției din 19 iunie 1990 de aplicare a acordului Schengen, din 14 iunie 1985 referitor la suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune etc.

Această Convenție privește problemele referitoare la:

faptele pentru care se acordă extrădarea;

conspirația și asocierea de infractori;

infracțiuni politice;

infracțiuni fiscale;

extrădarea naționalilor;

situația faptelor diferite de cele care au motivat cererea de extrădare;

reextrădarea către un alt Stat membru.

8.2.Desființarea graduală a controalelor la frontierele

comune (Acordul Schengen)

1. La 14 iunie 1985, un număr de cinci țări membre ale Comunității Economice Europene, respectiv Belgia, Franța, Germania, Luxemburg și Olanda, au semnat la Schengen, o localitate din Marele Ducat al Luxemburgului, Acordul privind eliminarea graduală a controalelor la frontierele comune (Acordul Schengen), acord care a intrat în vigoare, pentru aceste state, la 2 martie 1993. Ulterior, la acest acord, cunoscut ca acordul Schengen, au mai aderat și alte țări ca Italia, Spania, Portugalia, Grecia, Austria, Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia și Islanda.

2. Acordul a fost completat cu Convenția de aplicare încheiată tot la Schengen, la 19 iunie 1990.

Cooperarea instituită prin acordurile și protocoalele Schengen constă într-o cooperare polițienească ce vizează în mod esențial lupta împotriva migrațiilor ilegale, a traficului de droguri și să amelioreze controalele la frontierele externe. Cât privește cooperarea judiciară, acordurile Schengen își concentrează eforturile pe tratamentul rapid al cererilor de extrădare prin intermediul Sistemului de Informații Schengen instituit de aceste tratate.

Autoritățile polițienești ale statelor semnatare ale Acordului de la Schengen (1985), în conformitate cu legislația națională și în limitele competentelor lor, își acordă asistență reciprocă în scopul prevenirii și descoperirii faptelor incriminate, dacă dreptul intern nu prevede că cererea trebuie adresată autorităților judiciare și dacă cererea sau executarea ei nu antrenează aplicarea unor măsuri de constrângere de către partea solicitantă. Dacă organele de poliție solicitate nu sunt competente să dea curs unei cereri, o înaintează autorităților competente.

Informațiile scrise, furnizate de statul solicitant în virtutea dispozițiilor de mai sus, nu pot fi utilizate de partea solicitantă ca probă pentru dovedirea faptelor penale, decât cu acordul autorităților judiciare competente ale părții solicitate.

Cererile de asistență prevăzute mai sus și răspunsurile la aceste cereri pot fi schimbate între organele centrale ale fiecărui stat membru Schengen însărcinate cu cooperarea polițienească internațională. Când cererea nu poate fi făcută în timp util, conform procedurii de mai sus, organele de poliție ale părții solicitante o pot adresa direct autorităților competente ale părții contractante solicitate, care pot răspunde direct, în acest caz, organul de poliție solicitant informează, în cel mai scurt termen, organul central al părții solicitante însărcinat cu cooperarea polițienească internațională, despre cererea sa directă.

În regiunile de frontieră, cooperarea se reglementează prin înțelegeri între ministerele competente ale statelor implicate.

In cazuri speciale, fiecare stat membru poate trimite celui în cauză, cu respectarea legislației sale naționale și fără să i se fi cerut acest lucru, orice informație de care acesta din urmă poate fi interesat, pentru a ajuta la prevenirea unor infracțiuni și a preveni faptele pedepsibile sau amenințările la adresa ordinii publice și a securității.

Fără a aduce atingere acordurilor privind cooperarea în zonele de frontieră prevăzute în art. 39, paragraful 4, informațiile sunt schimbate prin intermediul unui organ central special desemnat, iar în cazurile deosebite de urgente, schimbul de informații poate avea loc direct între autoritățile polițienești interesate, cu informarea despre acest lucru în cel mai scurt timp a organului central.

Statele membre pot încheia acorduri bilaterale care prevăd detașarea unor agenți de legătură pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, dintr-un stat la autoritățile polițienești ale unui alt stat. Detașarea agenților de legătură pentru o perioadă determinată sau nedeterminată are ca scop promovarea și accelerarea cooperării între state, în special prin acordarea de asistență:

– sub forma schimbului de informații în scopul combaterii infracțiunilor atât prin mijloace de prevenire, cât și prin mijloace punitive;

– în conformitate cu cerințele de asistență polițienească reciprocă și asistență judiciară în materie penală;

– pentru misiunile îndeplinite de autoritățile responsabile pentru supravegherea frontierelor externe.

Agenții de legătură au sarcina de a acorda consultanță și asistență. Ei nu sunt competenți să întreprindă acțiuni polițienești independente, ci furnizează informații și își exercită îndatoririle potrivit instrucțiunilor primite de la statul de origine și de la cel unde au fost detașați, înaintează cu regularitate rapoarte șefului serviciului de poliție unde au fost detașați.

Părțile contractante pot stabili, într-un cadru bilateral sau multilateral, că agenții de legătură dintr-o parte contractantă, detașați într-un stat terț, reprezintă și interesele uneia sau mai multora dintre celelalte părți contractante, în temeiul unor astfel de acorduri agenții de legătură detașați în state terțe, furnizează informații altor părți contractante când li se solicită acest lucru sau din proprie inițiativă și, în limitele mandatului, îndeplinesc sarcini în numele acestor părți. Statele membre Schengen se informează reciproc în legătură cu intențiile lor în ceea ce privește detașarea unor agenți de legătură în state terțe.

În baza art. 40 și 41 din Convenția de aplicare a Acordului de la Schengen, agenții de poliție ai unui stat, în anumite condiții, sunt autorizați să continue supravegherea operativă și urmărirea în cazul flagrantului pe teritoriul altui stat, în baza unei cereri prealabile de asistență judiciară sau, în cazuri urgente, și fără ca autorizarea să fi fost obținută. Această supraveghere nu poate fi efectuată decât pentru un număr limitat de fapte penale, printre acestea înscriindu-se și câteva din sfera crimei organizate, cum ar fi traficul de droguri și de ființe umane, falsificarea de monedă, terorism etc.

8.3.Mandatul de Arestare European

La 19 septembrie 2001, Comisia Europeană a prezentat propunerea de Decizie-Cadru a Consiliului Uniunii Europene referitoare la mandatul de Arestare European și la procedurile de predare, între Statele Membre, a persoanelor care fac obiectul unui astfel de mandat. Propunerea Comisiei Europene a fost adoptată de către Consiliu la data de 13 iunie 2002.

Acest Mandat de Arestare European vizează înlocuirea sistemului actual de extrădare, impunând fiecărei autorități judiciare naționale (autoritatea judiciară de execuție) să recunoască și cu un minimum de informații, cererea de predare a unei personae formulată de un alt Stat membru (autoritatea judiciară de emitere). Acest sistem va înlocui sistemele tradiționale de extrădare care nu mai sunt adaptate la exigențele unui spațiu comun de libertate, de securitate și de justiție, în care frontierele naționale își pierd din importanță.

Începând de la 1 iulie 2004, Decizia-Cadru va trebui să substituie textele existente în materie, respectiv Convenția de aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 referitor la suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune și Convenția de aplicare din 19 iunie 1990, Convenția relativă la procedura simplificată de extrădare din 10 martie 1995 și Convenția relativă la extrădarea între Statele membre din 27 septembrie 1996.

8.4.Asistența judiciară în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene

Pentru a ameliora cooperarea judiciară în materie penală între Statele membre ale Uniunii Europene și plecând de la interesul comun al acestor State de a asigura funcționarea asistenței judiciare de o manieră eficace și rapidă, prin Actul Consiliului din 29 mai 2000, a fost stabilită, conform articolului 34 din Tratatul asupra Uniunii Europene, Convenția relativă la asistență judiciară în materie penală între Statele membre ale Uniunii Europene.

Convenția fixează regulile asistenței judiciare în materie penală pe baza principiilor Convenției Consiliului Europei din 20 aprilie 1959.

Problemele pe care le ridică spre soluționare convenția:

modul de transmitere a cererilor de asistență;

schimbul spontan de informații;

restituirea obiectelor obținute prin mijloace ilicite;

transferul temporar al persoanelor deținute;

audierea prin videoconferință;

audierea prin teleconferință a martorilor și experților;

efectuarea livrărilor supravegheate;

echipele comune de anchetă;

realizarea unor anchete discrete;

interceptarea telecomunicațiilor;

protecția datelor cu caracter personal.

8.5.Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene

În acest domeniu, al protecției intereselor financiare, au fost întreprinse acțiuni începând din anii `60, mai întâi de către Comisia Europeană care, în 1976, a prezentat un proiect de tratat care să conțină o reglementare comună asupra protecției penale a intereselor financiare , iar în finele anilor `90, acțiunile în materie au fost întărite, urmărindu-se protecția juridică atât pe planul dreptului comunitar, cât și pe cel al dreptului național.

1. La 26 iulie 1995 a fost ratificată Convenția relativă privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, scopul acesteia fiind asigurarea unei mai mari compatibilități între dispozițiile penale ale Statelor membre, prin crearea de norme penale minimale, pentru a face mai eficace lupta împotriva fraudei în dauna intereselor financiare ale Uniunii Europene și a întări cooperarea în materie penală între Statele membre.

2. La 27 septembrie 1996 a fost adoptat primul Protocol la convenția relativă privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene.

3. La 19 iunie 1997 a fost adoptat al doilea Protocol la Convenția relativă privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene.

8.6.Lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunității Europene sau ai Statelor membre ale Uniunii Europene

În 1996, guvernul italian a propus un proiect de convenție care viza incriminarea oricărui act de corupție care implică funcționari comunitari sau funcționari ai Statelor membre. Proiectul constituia o propunere de act autonom de aplicare generală și conținea dispozițiile suplimentare impuse de cooperarea judiciară și competența Curții de Justiție. Ca urmare a acestei inițiative, la 26 mai 1997, Consiliul a adoptat actul care stabilește Convenția relativă la lupta împotriva corupției care implică funcționari ai Comunității Europene sau funcționari ai Statelor membre ale Uniunii Europene.

Punerea în aplicare a acestei convenții va contribui la buna funcționare a pieții interne și la aplicarea orientării politice nr. 13 din programul de acțiune din 28 aprilie 1997 relativ la criminalitatea organizată, aprobat de Consiliul European de la Amsterdam în același an.

8.7.Cooperarea judiciară și polițienească instituită prin Convenția de la Bruxelles din 18 iulie 2003 (Convenția 850/2003)

Această convenție, are o serie de măsuri în ceea ce privește cooperarea statelor în diverse domenii ale activității societății. Ceea ce ne înteresează pe noi sunt reglementările pe care această convenție le instituie în vederea cooperării judiciare și polițienești a statelor.

I.Coperarea judiciară în materie penală

Articolul III-171

1. Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce a hotarârilor și sentintelor judecatorești și include apropierea dispozițiilor legale și de reglementare ale statelor membre în domeniile la care se refera alin. 2 si art. III-172 al convenției respective. Legile sau legile-cadru europene stabilesc masurile care au drept scop:

a) sa instituie reguli și proceduri care să asigure recunoașterea în cadrul Uniunii a tuturor formelor de hotarâri și sentințe judecătorești;

b) sa prevină și să soluționeze conflictele de jurisdicție dintre statele membre;

c) să încurajeze pregătirea profesională a magistraților și a personalului din justiție;

d) să faciliteze cooperarea dintre autoritățile judecătorești sau autoritațile echivalente ale statelor membre în materie de urmărire penală și executare a hotarârilor.

2. Pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotarârilor și sentințelor judecătorești, precum și cooperarea polițienească și judiciară în cauze penale cu dimensiune transfrontalieră, legile-cadru europene pot stabili reguli minime cu privire la:

a) admisibilitatea reciprocă a probelor între statele membre;

b) drepturile persoanelor în procedura penală;

c) drepturile victimelor criminalității;

d) alte elemente specifice ale procedurii penale pe care Consiliul de Miniștri le-a identificat a priori printr-o decizie europeană. Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.

Adoptarea acestor reguli minime nu împiedică statele membre să mențină sau să instituie un nivel mai înalt de protecție a drepturilor persoanelor în procedura penală.

Articolul III-172

1. Legile-cadru europene pot stabili reguli minime cu privire la definirea infracțiunilor penale și a sancțiunilor în domenii cu criminalitate deosebit de gravă care au dimensiuni transfrontaliere ce rezulta din natura sau impactul acestor infracțiuni, sau din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună.

Domeniile criminalității sunt urmatoarele: terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și copiilor, traficul ilicit de droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, coruptia, falsificarea mijloacelor de plată, infracțiunea informatică și criminalitatea organizată.

În funcție de evolutia criminalității, Consiliul de Miniștri poate adopta o decizie europeană care să identifice alte domenii ale criminalității care îndeplinesc criteriile mentionate în acest alineat.

2. În cazul în care apropierea normelor de drept penal se dovedește esențială pentru a asigura punerea în aplicare efectivă a politicii Uniunii într-un domeniu care a facut obiectul măsurilor de armonizare, legile-cadru europene pot stabili reguli minime referitoare la definirea infracțiunilor penale și sancțiunilor în domeniul de interes.

Articolul III-173

Legile sau legile-cadru europene pot stabili măsuri pentru încurajarea și sprijinirea acțiunii statelor membre în domeniul prevenirii criminalității. Aceste măsuri nu includ apropierea dispozițiilor legale și de reglementare ale statelor membre.

Articolul III-174

1. Misiunea Eurojust este de a sprijini și consolida coordonarea și cooperarea dintre autoritățile naționale de urmarire penală în legatură cu infracțiunile grave care afectează două sau mai multe state membre sau care impun urmărirea penală pe baze comune, atât prin operațiuni întreprinse de autoritățile statelor membre și de Europol, cât și prin informații furnizate de acestea.

2. Legile europene determină structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Eurojust.

Aceste atributii pot include:

a) declanșarea și coordonarea urmăririlor penale efectuate de autoritățile nationale competente, în special cele referitoare la infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii;

b) consolidarea cooperării judiciare, inclusiv prin soluționarea conflictelor de jurisdicție și prin strânsă cooperare cu Rețeaua judiciară europeană.

Legile europene stabilesc, de asemenea, modalitățile de asociere a Parlamentului European și a parlamentelor naționale ale statelor membre la evaluarea activităților desfășurate de Eurojust.

3. În cadrul urmăririlor penale menționate în prezentul articol, fără să se aducă atingere art. III 175, actele oficiale de procedură judiciară sunt puse în executare de catre agenții naționali competenți.

Articolul III-175

1. Pentru combaterea infracțiunilor grave cu dimensiune transfrontalieră, precum și a infracțiunilor care aduc atingere intereselor Uniunii, o lege europeană a Consiliului de Miniștri poate institui un Parchet European având ca bază Eurojust. Consiliul de Miniștri hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului European.

2. Parchetul European are competența de a cerceta, de a urmări și trimite în judecată, dacă este cazul în colaborare cu Europol, autorii și complicii la infracțiunile grave care afectează mai multe state membre, precum și autorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, conform celor stabilite de legea europeană prevazută în alin. 1. Parchetul European exercită functia de procuror în instanțele competente ale statelor membre în legatură cu aceste infracțiuni.

3. Legea europeană prevăzută în alin. 1 stabilește statutul Parchetului European, condițiile de exercitare a atribuțiilor, regulile de procedură aplicabile activităților sale, precum și regulile care reglementează admisibilitatea probelor și regulile aplicabile controlului jurisdicțional al actelor de procedură adoptate în exercitarea atribuțiilor sale.

II.Cooperarea polițienească

Articolul III-176

1. Uniunea instituie o cooperare polițienească care implică toate autoritățile competente din statele membre, inclusiv poliția, vama și alte servicii specializate în domeniul prevenirii sau depistării și investigării infracțiunilor penale.

2. În acest scop, legile sau legile-cadru europene pot stabili măsuri referitoare la:

a) strângerea, stocarea, prelucrarea și analizarea informațiilor în domeniu, precum și schimbul de informatii;

b) sprijinirea formării profesionale a personalului, precum și cooperarea privind schimbul de personal, echipament și cercetarea criminalistică;

c) tehnici comune de investigație privind depistarea unor forme grave de criminalitate organizată.

3. O lege sau o lege-cadru europeană a Consiliului de Miniștri poate stabili măsurile privind cooperarea operațională între autoritățile menționate în prezentul articol. Consiliul de Miniștri hotărăste în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

Articolul III-177

1. Europol are misiunea de a sprijini și consolida acțiunea autorităților polițienești și a altor servicii de aplicare a legii din statele membre, precum și colaborarea acestora pentru prevenirea și combaterea infracțiunilor grave care afectează două sau mai multe state membre, a terorismului și formelor de criminalitate ce aduc atingere unui interes comun care face obiectul unei politici a Uniunii.

2. Legea europeană determină structura, funcționarea, domeniul de acțiune și atribuțiile Europol.

Aceste atribuții pot include:

a) strângerea, stocarea, prelucrarea și analizarea informațiilor, precum și schimbul de informații transmise în special de autoritșțile statelor membre sau de țări ori autorități terțe;

b) coordonarea, organizarea și realizarea de actiuni cu caracter de investigație și operațional, derulate împreună cu autoritățile competente ale statelor membre sau în cadrul unor echipe comune de investigație și, dacă este cazul, în colaborare cu Eurojust.

Legea europeană stabilește, de asemenea, modalitățile de exercitare de către Parlamentul European împreună cu parlamentele naționale ale statelor membre, a controlului asupra activităților Europol.

3. Orice actiune cu caracter operațional a Europol trebuie desfășurată în cooperare cu autoritățile statului sau statelor membre al caror teritoriu este implicat și cu acordul acestora. Aplicarea măsurilor de coerciție este responsabilitatea exclusivă a autorităților naționale competente.

Articolul III-178

O lege sau o lege-cadru europeană a Consiliului de Miniștri stabilește condițiile și limitele în care autoritățile competente ale statelor membre menționate în art. III-171 și III-176 pot interveni pe teritoriul unui alt stat membru, în cooperare și cu acordul autorităților statului respectiv. Consiliul de Miniștri hotărăște în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

8.8.Instituții ale Uniunii Europene

8.8.1.Parlamentul European, este ales pe 5 ani, prin vot direct, are sediul la Bruxelles, iar Secretariatul general la Luxemburg. Exercită o funcție legislativă, o funcție bugetară și o funcție de control politic asupra instituțiilor europene.

8.8.2.Consiliul European este format, începând din 1974, din șefii de state sau de guverne și președintele Comisiei Europene. Se reunește de două ori pe an și ia importante decizii politice privind Uniunea Europeană. Președinția este deținută, prin rotație, câte 6 luni, de fiecare stat membru.

Rolul deosebit de important al Consiliului Europei în prevenirea și combaterea infracțiunilor cu caracter transnațional este dat de contribuția pe care această organizație interguvernamentală o are în armonizarea legislației penale a țărilor membre, ca unul dintre obiectivele fundamentale înscrise în Statutul său.

8.8.3.Consiliul Uniunii Europene, denimit și Consiliul de Miniștri, coordonează activitățile UE. Este compus din miniștri ai statelor membre, abilitați să angajeze prin voturile lor guvernele pe care le reprezintă. Componența Consiliului Uniunii variază în funcție de subiectele abordate, miniștrii de externe se reunesc în Consiliul pentru Afaceri Generale, cei ai economiei în cadrul Consiliului Economie-Finanțe etc. Consuliul adoptă mai multe tipuri de acte: regulamente, directive, decizii, recomandări și avize. Fiecare stat are la Bruxelles un ambasador care conduce o Misiune Permanentă. Cei 15 reprezentanți formează așa-numitul COREPER.

8.8.4.Comisia Europeană reprezintă gardianul tratatelor. Ea veghează la aplicarea dispozițiilor tratatelor și deciziilor luate în cadrul acestora. Comisia este organul executiv al Uniunii Europene, poate formula recomandări și avize, negociază acordurile internaționale. Este formată din 20 de comisari, numiți pe o perioadă de 5 ani, care își exercită funcția în mod independent de țara din care provin. Președintele Comisiei este desemnat de statele membre, de comun acord.

8.8.5.Curțea de Justiție a Comunităților Europene

Unele dintre convențiile penale conțin prevederi referitoare la rolul jucat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în rezolvarea unor diferende apărute între Statele membre sau între acestea și Comisia Europeană. În conformitate cu prevederile respective, Curtea de Justiție este competentă să examineze orice diferend referitor la interpretarea sau aplicarea tratatelor respective, din momentul în care acest diferend nu a putut fi reglat în cadrul Consiliului, în cele șase luni care au urmat sesizării acestuia de către unul din membrii săi.

Curtea de Justiție este, totodată, competentă să statueze asupra oricărui diferend între Statele membre și Comisie, privind interpretarea sau aplicarea convențiilor respective.

Curtea de Justiție nu are în nici un caz competență pentru a contesta deciziile pronunțate de către tribunalele naționale. În același timp, Curtea de Justiție poate statua cu titlu prejudicial, la cererea jurisdicțiilor naționale asupra interpretării unora dintre articolele convențiilor respective. Această competență însă nu se extinde la toate dispozițiile convențiilor, ci doar la cele care abordează chestiuni legate de dreptul comunitar.

8.8.6.Europol este organizația europeană de aplicare a legii, creat prin Convenția din 1995 și Protocolul din 1997. Crearea sa a fost convenită prin Tratatul de la Maastricht din 1992. Sediul Europol este la Haga, iar activitatea sa a început pe deplin la 1 octombrie 1998, după ratificarea convenției de către toate statele membre. Conform mandatului, Europol aste competent în domeniul combaterii traficului ilicit de droguri, substanțe radioactive și nucleare, vehicule, ființe umane, infracțiuni în care sunt implicate rețele de migrație clandestină, terorism, falsificare de monedă, activități de spălare a banilor etc. Europol asigură statelor membre facilitatea schimbului de date personale și nepersonale, între ofițerii de legătură trimiși de agențiile naționale de aplicare a legii, analize operaționale pentru spriginirea activităților operative ale statelor membre, expertize și suport tehnic pentru investigații și operațiuni în curs ale serviciilor naționale. Europol este subordonat Consiliului Miniștrilor Justiției și Afacerilor Interne, care numește directorul și adjuncții săi.

Activitățile Europol au fost descrise de mine într-un capitol aparte.

8.8.7.Centrul European de monitorizare a drogurilor și dependenței de droguri (EMCDDA), înființat în 1993, cu sediul la Lisabona, ca răspuns la escaladarea acestei probleme în Europa și la necesitatea de evaluare exactă a dimensiunilor și particularităților acestui fenomen.

8.8.8.Oficiul European de luptă împotriva fraudei (OLAF) înlocuiește din 1999 fosta unitate de coordonare a luptei anti-fraudă (UCLAF). OLAF a fost creat în cadrul Comisiei Europene pentru a conduce anchetele în cazuri de fraudă, corupție și alte activități care aduc atingere intereselor financiare ale Comunităților Europene.

8.9.Alte organizații de cooparare în spațiul european

8.9.1. O.C.E.M.N.(Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre). A fost creată la l mai 1999, cu participarea a 11 state din bazinul Mării Negre (Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Grecia, Moldova, România, Federația Rusă, Ucraina și Turcia). In 1998, a fost semnat Acordul de cooperare dintre guvernele statelor participante la OCEMN în domeniul combaterii criminalității, în special a formelor ei organizate, de către miniștrii de interne ai țărilor respective. Pentru analizarea modului de desfășurare a cooperării în acest domeniu, miniștrii de interne s-au întâlnit de cinci ori la Erevan-1996, Istambul-1997, Kerkyra/Grecia-1998, Poiana- Brașov-2000 și Kiev-2002. Există un Grup de lucru pentru combaterea criminalității organizate care se reunește periodic. S-a decis și înființarea unor posturi de ofițeri de legătură după modelul SECI.

8.9.2. P.S.E.S.E. (Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est). A fost adoptat la 10 iunie 1999 la Koln/Germania, fiind lansat oficial la 30 iulie 1999, la Sarajevo. În rândul participanților la PSESE se numără toate statele membre ale UE și G8, statele sud-est europene și toate organizațiile și inițiativele regionale active în zonă (NATO, OSCE, OECD, ONU prin ECOSOC și UNHCR-JCE, SECI, OECMN, FMI, BM, BERD, BEI). Pactul de stabilitate are trei mese, între care Masa III prezintă importanță prin submasa pentru justiție și afaceri interne, care și-a concentrat atenția asupra aspectelor privind reforma legislativă, construcția instituțională în domeniu, lupta împotriva corupției și crimei organizate, controlul frontierelor, migrație și probleme vamale. In cadrul acestei submese au fost lansate trei inițiative, respectiv inițiativa împotriva corupției (SPAI), cea împotriva crimei organizate (SPOC) și cea privind azilul și migrația (MAI).

În perioada l ianuarie – 30 iunie 2002, România a deținut copreședinția Mesei de lucru III, iar între 5-6 iunie 2002, a avut loc la București o reuniune plenară a acestei mese, în cadrul căreia s-au desfășurat, de asemenea, reuniuni ale Inițiativei pentru migrație și azil (MAI), ale task-force-ului pentru combaterea traficului cu ființe umane și ale miniștrilor de interne din sud-estul Europei. Reuniunea a decis stabilirea unui Secretariat executiv al Inițiativei pentru crima organizată (SPOC) în cadrul Centrului regional SECI de la București. De asemenea, în perioada 25-26 iunie 2002, la Roma s-a desfășurat o reuniune a Inițiativei anti-corupție (SPAI).

8.9.3. I.C.E. (Inițiativa Central-Europeană). Este o organizație regională din care fac parte Albania, Austria, Belarus, Bosnia-Herțegovina, Bulgaria, Croația, Republica Cehă, Italia, RF Iugoslavia, FRY Macedonia, Moldova, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ucraina și Ungaria. În octombrie 1998 la Trieste (Italia) s-a desfășurat Conferința miniștrilor de interne ai statelor membre ale ICE care au adoptat o Declarație privind combaterea crimei organizate, vizând îmbunătățirea cooperării între structurile acestor ministere în toate domeniile vizate de acest fenomen criminal. Grupul Ad-Hoc al experților pe linie de combatere a crimei organizate a devenit un crup ICE de lucru cu caracter permanent, fiind mandatat de miniștri să evalueze prin întâlniri periodice stadiul cooperării între serviciile naționale de aplicare a legii și mijloacele tehnologice de luptă împotriva crimei organizate.

9.Cooperarea cu polițiile străine

9.1.Acreditarea ofițerilor de poliție

În ultimii ani, practica a constatat numeroase forme de cooperare internațională, între care și trimiterea în alte țări a unor agenți de poliție cu misiunea de a facilita colaborarea între instituțiile de aplicare a legii din țara de proveniență și din țara în care sunt acreditați. În vederea detașării unor agenți de legătură părțile pot încheia acorduri bilaterale pentru o perioadă determinată sau nedeterminată.

Detașarea agenților de legătură se face în scopul promovării și accelerării cooperării între autoritățile Părților Contractante, în special prin acordarea de asistență:

sub forma schimbului de informații în scopul combaterii infracțiunilor, atât prin mijloace preventive, cât și punitive;

în conformitate cu cerințele de asistență polițienească reciprocă și asistență judiciară în materie penală;

pentru misiunile îndeplinite de autoritățile responsabile cu supravegherea frontierelor externe.

Agenții de legătură au numai sarcina de a acorda consultanță și asistență autorităților de aplicare a legii pe lângă care sunt detașați, ei neputând întreprinde acțiuni polițienești independente. Acțiunile agenților de legătură sunt limitate de instrucțiunile primite de la Partea Contractantă de origine și de la Partea Contractantă unde au fost detașați aceștia. Agenții de legătură au obligația de a înainta, cu regularitate, rapoarte privind activitatea lor, șefului serviciului de poliție unde au fost detașați.

De asemenea, se poate stabili într-un cadru bi ori multilateral, că agenții de legătură dintr-o Parte Contractantă detașați într-un stat terț reprezintă și interesele alteia sau mai multora dintre celelalte Părți Contractante. În baza unor asemenea acorduri, agenții de legătură detașați în state terțe furnizează informații altor Părți Contractante, la cererea acestora ori din proprie inițiativă, îndeplinind, în limitele mandatului încredințat, sarcini în numele acestor părți.

Voi prezenta acele țări cu care România are relații în vederea detașării unor agenți de legătură:

1.Ofițerii străini detașați în România, sunt din Italia, Franța, Germania, Spania, Belgia, Ucraina, SUA, Austria, Grecia.

2.Ofițeri români detașați în străinătate sunt în Franța, Spania, Italia, Austria, Belgia, Anglia, Cehia, Germania, Turcia.

9.2.Acorduri bilaterale încheiate în vederea cooperării cu polițiile străine

1.HOTĂRÂREA Nr. 258 din 9 iunie 1993

privind aprobarea Acordului de cooperare dintre Ministerul de Interne al României si Ministerul de Interne al Republicii Italiene in lupta impotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope și impotriva criminalitătii organizate.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 163 din 15 iulie 1993

2.HOTĂRÂREA Nr. 773 din 30 decembrie 1993

pentru aprobarea Ințelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României si Ministerul de Interne al Republicii Slovace

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL Nr. 16 din 21 ianuarie 1994

3.ACORD din 17 noiembrie 1994

de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Orientale a Uruguayului în lupta impotriva delicvenței organizate si a traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 50 din 17 martie 1995

HOTĂRÂREA Nr. 134 din 8 martie 1995

pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Orientale a Uruguayului în lupta impotriva delicvenței organizate și a traficului ilicit de substanțe stupefiante si psihotrope.

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL Nr. 50 din 17 martie 1995

4.HOTĂRÂREA nr. 154 din 9 aprilie 1994

pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Cehe, semnată la Praga la 25 ianuarie 1994.

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 107 din 27 aprilie 1994

5.HOTĂRÂREA nr. 550 din 12 august 1994

pentru aprobarea Înțelegerii dintre Guvernul României si Guvernul Republicii India cu privire la cooperarea in combaterea criminalității organizate, a terorismului internațional, a traficului ilicit de stupefiante si substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale.

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 272 din 27 septembrie 1994

6.HOTĂRÂREA nr. 568 din 19 august 1994

pentru aprobarea Convenției de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Argentina în lupta impotriva traficului ilicit de substanțe stupefiante și psihotrope și a delictelor conexe.

EMITENT: GUVERNUL ROMÂNIEI

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 272 din 27 septembrie 1994

7.ÎNȚELEGERE din 7 iunie 1995

dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Cipru cu privire la cooperarea în lupta împotriva criminalității internaționale.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 104 din 9 martie 2000

LEGEA nr. 13 din 6 martie 2000

pentru ratificarea Înțelegerii dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Cipru cu privire la cooperarea în lupta împotriva criminalității internaționale, semnată la București la 7 iunie 1995

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 104 din 9 martie 2000

8.ACORD din 15 octombrie 1996

dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, precum și a terorismului și a altor fapte penale de o gravitate deosebită.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 48 din 20 martie 1997

HOTĂRÂRE nr. 80 din 15 martie 1997

pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Federale Germania cu privire la cooperarea în combaterea crimei organizate, precum si a terorismului și a altor fapte penale de o gravitate deosebită, semnată la Bucuresti la 15 octombrie 1996, si a protocolului la acest accord.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 48 din 20 martie 1997

9.HOTĂRÂRE Nr. 202 din 27 martie 1996

pentru aprobarea Înțelegerii de colaborare dintre Ministerul de Interne al României si Ministerul de Interne al Republicii Bulgaria.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 69 din 5 aprilie 1996

10.HOTĂRÂRE nr. 270 din 9 iunie 1997

pentru aprobarea Înțelegerii dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Belarus privind colaborarea în lupta împotriva criminalitătii, semnată la București la 22 mai 1996.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 126 din 19 iunie 1997

11.HOTĂRÂRE nr. 271 din 9 iunie 1997

pentru aprobarea Acordului de cooperare în domeniul combaterii crimei organizate, a terorismului și a traficului ilicit de droguri dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare, semnată la Budapesta la 19 februarie 1997.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 124 din 18 iunie 1997

12.HOTĂRÂRE nr. 813 din 2 decembrie 1997

pentru aprobarea Acordului de cooperare dintre Guvernul României și Guvernul Regatului Maroc în domeniul luptei împotriva traficului de stupefiante, imigrărilor clandestine și criminalității organizate, semnată la Rabat la 26 august 1997.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 374 din 23 decembrie 1997

13.ACORD DE COOPERARE din 2 octombrie 1998

dintre Guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre în domeniul combaterii criminalității, în special a formelor ei organizate.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 101 din 8 martie 2000

PROTOCOL ADIȚIONAL din 2 octombrie 1998

la Acordul de cooperare dintre Guvernele statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre privind combaterea criminalității, în special a formelor ei organizate.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 311 din 8 mai 2003

14.CONVENȚIE din 14 aprilie 1999

dintre Guvernul României si Guvernul Regatului Belgiei privind cooperarea polițienească.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 136 din 20 martie 2001

LEGE nr. 50 din 14 martie 2001

pentru ratificarea Convenției dintre Guvernul României si Guvernul Regatului Belgiei privind cooperarea polițienească, semnată la București la 14 aprilie 1999.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 136 din 20 martie 2001

15.ACORD din 6 iulie 1999

dintre Guvernul României, Guvernul Republicii Moldova și Cabinetul de Miniștri al Ucrainei privind colaborarea în lupta impotriva criminalității.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 143 din 22 martie 2001

16.ACORD din 9 noiembrie 1999

dintre Guvernul României și Guvernul Federal al Austriei privind cooperarea în combaterea crimei organizate internaționale, a traficului internațional ilegal de droguri, a terorismului internațional, precum și în alte scopuri în domeniul justiției penale.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 557 din 15 noiembrie 1999

HOTĂRÂRE nr. 917 din 9 noiembrie 1999

pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Federal al Austriei privind cooperarea în combaterea crimei organizate internaționale, a traficului internațional ilegal de droguri, a terorismului internațional, precum si în alte scopuri in domeniul justiției penale, semnat la București la 18 martie 1999.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 557 din 15 noiembrie 1999

17.ACORD din 19 aprilie 1999

dintre Guvernul României și Guvernul Statelor Unite Mexicane privind cooperarea în combaterea traficului ilicit de stupefiante si substanțe psihotrope și a delictelor conexe.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 530 din 27 octombrie 2000

HOTĂRÂRE nr. 970 din 19 octombrie 2000

pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Statelor Unite Mexicane privind cooperarea în combaterea traficului ilicit de stupefiante si substanțe psihotrope și a delictelor conexe, semnată la București la 19 aprilie 1999

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 530 din 27 octombrie 2000

18.ACORD din 4 octombrie 2000

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Slovenia privind cooperarea în lupta împotriva crimei organizate, traficului ilicit de droguri, substanțe psihotrope și precursori, terorismului și altor infractiuni grave.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 374 din 11 iulie 2001

HOTĂRÂRE nr. 597 din 21 iunie 2001

pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Slovenia privind cooperarea în lupta impotriva crimei organizate, traficului ilicit de droguri, substanțe psihotrope și precursori, terorismului și altor infracțiuni grave, semnată la București la 4 octombrie 2000.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 374 din 11 iulie 2001

19.ACORD din 30 septembrie 2000

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Croația privind cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 440 din 6 august 2001

HOTĂRÂRE nr. 703 din 19 iulie 2001

pentru aprobarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Croația privind cooperarea în combaterea terorismului, crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnată la Zagreb la 30 septembrie 2000.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 440 din 6 august 2001

20.ACORD din 11 iulie 2001

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Polone privind colaborarea în combaterea criminalității organizate, a terorismului și a altor categorii de infracțiuni.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 278 din 25 aprilie 2002

21.ACORD din 31 octombrie 2001

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Armenia privind colaborarea în combaterea criminalității, în special a formelor ei organizate.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 397 din 10 iunie 2002

LEGE nr. 320 din 27 mai 2002

pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Armenia privind colaborarea în combaterea criminalității, în special a formelor ei organizate, semnată la Erevan la 31 octombrie 2001.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 397 din 10 iunie 2002

22.ACORD din 13 noiembrie 2001

dintre România si Republica Cehă privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 559 din 3 iulie 2002

LEGE nr. 465 din 9 iulie 2002

pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Cehă privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnată la Praga la 13 noiembrie 2001.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 559 din 30 iulie 2002

23.ACORD din 7 iunie 2002

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Albania cu privire la cooperarea în domeniul combaterii terorismului, a crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 824 din 14 noiembrie 2002

LEGE nr. 610 din 6 noiembrie 2002

pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Albania cu privire la cooperarea in domeniul combaterii terorismului, a crimei organizate, a traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope, precum și a altor activități ilegale, semnată la București la 7 iunie 2002.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 824 din 14 noiembrie 2002

24.ACORD din 10 iulie 2002

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 181 din 24 martie 2003

LEGE nr. 70 din 11 martie 2003

pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României si Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnată la Sofia la 10 iulie 2002.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT IN: MONITORUL OFICIAL nr. 181 din 24 martie 2003

25.ACORD din 18 martie 2002

dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Libaneze privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 683 din 29 septembrie 2003

LEGE nr. 367 din 19 septembrie 2003

pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Libaneze privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnată la București la 18 martie 2002, și a Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Libaneze privind cooperarea în combaterea criminalității organizate, a traficului ilicit de stupefiante, substanțe psihotrope și precursori, a terorismului și a altor infracțiuni grave, semnată la București la 18 martie 2002.

EMITENT: PARLAMENTUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 683 din 29 septembrie 2003

26.PROTOCOL din 12 septembrie 2003

de cooperare între Ministerul Administrației și Internelor din România și Serviciul Secret al Statelor Unite ale Americii în domeniul prevenirii și combaterii fenomenelor infracționale și al asigurarii măsurilor specifice de protecție a demnitarilor.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 870 din 8 decembrie 2003

HOTĂRÂRE nr. 1.357 din 18 noiembrie 2003

pentru aprobarea Protocolului de cooperare dintre Ministerul Administrației si Internelor din România și Serviciul Secret al Statelor Unite ale Americii în domeniul prevenirii și combaterii fenomenelor infracționale și al asigurarii măsurilor specifice de protecție a demnitarilor, semnată la București la 12 septembrie 2003.

EMITENT: GUVERNUL

PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL nr. 870 din 8 decembrie 2003

9.3.Acorduri de readmisie

9.3.1. aflate în vigoare

1.ALBANIA – Legea nr. 607/6 noiembrie 2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Albania privind readmisia persoanelor, semnat la București, la 7 iunie 2002 (MO nr. 829/18 nov. 2002), în vigoare din 2 ianuarie 2003.

2.AUSTRIA – Legea nr. 134/21.03.2002/O.U.G. nr.188/20.12.2001 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Federal al Republicii Austria privind readmisia persoanelor, semnat la Viena la 28 noiembrie 2001, precum și a Protocolului pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Federal al Republicii Austria privind readmisia persoanelor, semnat la Viena la 28 noiembrie 2001 (M.Of. nr.848 / 29.12.2001).

3.BULGARIA – Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la 23 iunie 2000 (Legea nr. 61/2001).

4.BENELUX – Acord între Guvernul României și Guvernele Regatului Belgiei, Marelui Ducat de Luxemburg și Regatului Țărilor de Jos, privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București, la 06.06.1995, aprobat prin HG nr. 825 din 17.10.1995.

5.CEHIA – Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Cehe privind predarea – preluarea persoanelor a căror intrare sau ședere pe teritoriul celuilalt stat sunt ilegale, semnat la Praga, la 25 ianuarie 1994, aprobat prin HG nr. 152 din 9 aprilie 1994.

6.CROAȚIA – Legea nr. 683/2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Croația privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la Zagreb, la 30 septembrie 2000 (M.Of. nr. 817/19.12.2001). A intrat în vigoare la data de 24 octombrie 2002.

7.DANEMARCA – Acord între Guvernul României și Guvernul Regatului Danemarcei privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la 25 februarie 1999, aprobat prin Legea nr. 66 din 24.04.2000.

8.ELVEȚIA – Acord între Guvernul României și Consiliul Federal Elvețian privind readmisia persoanelor aflate în situații ilegale, semnat la București la 09 februarie 1996 și Protocolul pentru aplicarea Acordului, încheiat între Ministerul de Interne al României și Departamentul de Justiție și Poliție al Confederației Elvețiene, semnat la București, la 09 februarie 1996 (ambele documente au fost aprobate prin HG nr. 411 din 31.05.1996).

9.FINLANDA – Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Finlanda privind readmisia persoanelor, semnat la București, la 5 noiembrie 1999, (Legea nr. 60/2001).

10.FRANȚA – Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București, la 12 aprilie 1994, aprobat prin HG nr. 278 din 16.06.1994.

11.GERMANIA -Convenția dintre Ministerul de Interne al României și Ministerul de Interne al Republicii Federale Germania cu privire la preluarea de cetățeni români și germani, semnată la București, la 24 septembrie 1992, și Protocolul pentru aplicarea Convenției, încheiat între cele două ministere.

Convenția dintre Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica Federală Germania, cu privire la preluarea de persoane apatride, semnată la Bonn, la 09.06.1998, aprobată prin HG nr. 869 din 03.12.1998.

12.GRECIA – Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Elene privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la Atena la 6 iunie 1994, aprobat prin HG nr. 635 din 14.09.1994.

13.INDIA – Acord între Guvernul României și Guvernul Indiei privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, încheiat la Delhi, la 2.11.1995 (Legea nr. 59/2001).

14.IRLANDA – Acord între Guvernul României și Guvernul Irlandei privind readmisia propriilor cetățeni și a cetățenilor unor state terțe care se află ilegal pe teritoriile statelor lor, semnat la București, în 12 mai 2000, (Legea nr. 80/2001).

15.ITALIA – Acordul dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București, la 4 martie 1997, ratificat prin Legea nr. 173 din 04.11.1997.

16.REPUBLICA MOLDOVA – Legea nr.124/18.03.2002 pentru ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind readmisia străinilor, semnat la București, la data de 27 iulie 2001 (M.Of. 195 / 21.03.2002).

17.REGATUL NORVEGIEI – Legea nr. 69/11.03.2003 privind ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Norvegiei privind readmisia propriilor cetățeni și a străinilor, semnat la București, la data de 17 iulie 2002 ( MO nr. 181/24 martie 2003, în vigoare din 24 iulie 2003).

18.LETONIA – Legea nr. 26/13.01.2003 (MO nr. 31/21.01.2003) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Letone privind readmisia persoanelor; H.G. nr. 1183/24.10.2002 (MO nr. 817/12.11.2002) pentru ratificarea Protocolului pentru aplicarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Letone privind readmisia persoanelor; cele două documente au fost semnate la Riga, la 5 iulie 2002.

19.MAREA BRITANIE – Legea nr. 369/2003 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord privind readmisia persoanelor și Protocolul de aplicare a acestui Acord, semnate la 20 februarie 2003, la București. (MO nr. 684/2003).

20.POLONIA – Înțelegerea dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Polone cu privire la preluarea reciprocă a persoanelor aflate ilegal pe teritoriul unuia dintre statele contractante, aprobată prin HG nr. 638 din 19 noiembrie 1993.

21.PORTUGALIA – Legea nr. 128/11.04.2003 (MO nr. 266/16.04.2003) pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Portugheze privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la Lisabona pe 26 septembrie 2002 (a intrat în vigoare din 2 august 2003).

22.SLOVACIA – Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Slovacia, privind returnarea-readmisia cetățenilor celor două țări care au intrat ilegal sau a căror ședere pe teritoriul celuilalt stat a devenit ilegală, semnat la Bratislava, la 20 septembrie 1993, aprobat prin HG nr. 772 din 30.12.1993.

23.SLOVENIA – Legea nr. 513/4.10.2001 privind ratificarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Slovenia privind readmisia persoanelor a căror intrare și ședere pe teritoriile statelor sunt ilegale, semnat la București, la 4 octombrie 2000 (M.Of. nr.663/23.10.2001). A intrat în vigoare la data de 5 decembrie 2002.

24.SUEDIA – Legea nr. 642/16.11.2001 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Regatului Suediei privind readmisia persoanelor, semnat la București, la data de 2 aprilie 2001 (MO nr. 768/3/12.2001).

25.SPANIA – Acord între România și Spania, privind readmisia persoanelor aflate în stare ilegală, semnat la București, la 29.04.1996 (Legea nr. 45/1997).

26.UNGARIA – Legea nr. 230/23 aprilie 2002 privind aprobarea Ordonanței de Guvern nr. 12/24.01.2002 pentru ratificarea Acordului între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 10.12.2001 (MO nr. 296/30.04.2002), intrat în vigoare la 30 noiembrie 2002, și HG nr. 228/07.03.2002 pentru aprobarea Protocolului între Ministerul de Interne din România și Ministerul de Interne din Republica Ungară pentru aplicarea Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind readmisia cetățenilor proprii și a altor persoane, semnat la București, la data de 10 decembrie 2001 ( MO nr. 192/21.03.2002)

9.3.2. acorduri semnate, care urmează să intre în vigoare:

1.Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Liban privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la data de 18 martie 2002.

2.Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Estonia privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la data de 23.10.2003, la București.

3.Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Macedonia privind readmisia cetățenilor proprii și a străinilor, semnat la București, la 12 noiembrie 2003.

9.3.3. acorduri gata de semnare:

1.Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Lituania privind readmisia persoanelor a căror intrare și ședere pe teritoriile statelor lor sunt ilegale.

2.Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Turcia privind readmisia cetățenilor statelor lor și a străinilor aflați în situație ilegală pe teritoriile acestor state.

Bibliografia

Carta ONU

Ioan Hurdubaie – „Cooperarea judiciară europeană”, Editura Ministerului Administrației și Internelor 2003.

Ion Suceavă, Florian Coman – „Criminalitatea și Organizațiile Internaționale”, Editura Romcartexim 1997.

„Drepturile Omului – Documente”, Culegere de texte, traduceri și adnotări de Ionel Cloșcă și Ion Suceavă, Editura Ministerului de Interne.

Convenția Europol.

Convenția ONU împotriva crimei organizate transfrontaliere – Palermo 2000.

7. Vasile Troneci, Ioan Hurdubaie – „România în Interpol”, Editura

Ministerului de Interne, 1994, București

8. Gh. Pele, Ioan Hurdubaie, „INTERPOL și criminalitatea

internațională” Editura Secmi, 1983

9. Legea 92/1992, republicată în 30.09.1997 privind organizarea

judecătorească.

10. Valentin Constantin – „Documente de bază ale Comunității și Uniunii

Europene”, Ediția a II-a, Editura Polirom 2002.

11. Evidențele Punctului Național Focal – SECI.

12. Convenția Națiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante și

substanțe psihotrope, Viena 20.12.1988.

13. General Ion Pitulescu – “Al 3-lea Război Mondial Crima Organizată”,

Editura Național 1996.

14. Convenția de la Bruxelles din 18 iulie 2003 (Convenția 850/2003).

15. J.Drăgan, „Aproape totul despre droguri”, Editura Militară, București

1994.