Cooperarea Dintre Uniunea Europeana Si Statele Maghreb
TEZA DE MASTER
COOPERAREA DINTRE UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE MAGHREB: ASPECTE JURIDICE ȘI ECONOMICE
CUPRINS
INTRODUCERE
1. UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI MAGHREB ÎN CONTEXTUL PARTENERIATULUI EURO – MEDITERANEAN
1.1. Istoria Parteneriatului Euro-Mediteranean și a Maghrebului
1.2. Mecanismele Parteneriatului Euro-Mediteranean
1.3. Principalele realizări și limite ale Parteneriatului Euro-Mediteranean
2. IMPLEMENTAREA POLITICII EUROPENE DE VECINĂTATE ÎN REGIUNEA MEDITERANEANĂ
2.1. Aspecte juridice și economice ale implementării politicii economice de vecinătate în statele Maghreb
2.2. Cooperare regională, eficiență energetică și dezvoltarea energiei regenerabile în regiunea sud-mediteraneană
2.3. Perspectiva unei democrații solide și durabile prin Politica Europeană de vecinătate
2.4. Provocări viitoare
3. UNIUNEA PENTRU MEDITERANA – INSTRUMENT DE REGLARE
A COOPERĂRII DINTRE UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE MAGHREB
3.1. Obiectivele și instrumentele principale ale Uniunii pentru Mediterana
3.2. Elemente critice
3.3. Uniunea pentru Mediterana din perspectiva instituirii
Instrumentului european de vecinătate
4. SPRIJINIREA UNEI COOPERĂRII ȘI A UNEI INTEGRĂRI REGIONALE MAI STRÂNSE ÎN MAGHREB
4.1. Provocări cu care se confruntă Maghrebul
4.2. O posibilă contribuție a UE pentru o cooperare și o integrare mai strânse în Maghreb
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Actualitatea temei. Dacă înainte de perioada 2003-2004, cadrul principal de reglementare a relațiilor Uniunii Europene (UE) cu statele Maghreb era cel instituit prin Parteneriatul euromediteranean, vizând trei paliere de colaborare: palierul politic și de securitate, palierul economic-financiar, și cel socio-cultural, odată cu redefinirea granițelor externe ca urmare a extinderii UE spre centrul și estul Europei, a fost nevoie de o remodelare a cadrului de desfășurare a relațiilor Uniunii cu toate statele vecine, inclusiv cu cele sud-mediteraneene. Prin componenta sa sudică ce vizează regiunea sud-mediteraneană, politica europeană de vecinătate (PEV), inițiată în 2004, are în vedere oferirea perspectivei unui acces sporit la piața internă a UE pentru statele partenere. Complementară relațiilor bilaterale din cadrul PEV, Uniunea pentru Mediterana (UpM) (2008) este cea mai recentă inițiativă a UE pentru această zonă, ce aduce o serie de elemente de valoare adăugată față de primele proiecte, cum ar fi: instituționalizarea sa, accentul plasat preponderent pe proiecte și pe atragerea de surse private de finanțare, precum și încercarea de a crea premisele unei mai temeinice cooperări chiar în interiorul regiunii mediteraneene. Dacă Parteneriatul Euro-mediteranean oferea un cadru propice pentru consolidarea cooperării în sfera comercială, ținta politicii europene de vecinătate se orientează cu preponderență spre promovarea reformelor economice, sociale și politice la nivel intern în statele partenere, iar Uniunea pentru Mediterana vizează în ansamblu sporirea angajamentului și a încrederii statelor din zonă în proiecte comune, îndeosebi în contextul dificil creat de conflictele existente în regiune, precum și avansarea acestor state partenere în relațiile lor specifice cu Uniunea Europeană.
Scopul și obiectivele tezei. Scopul investigației este ca în urma cercetării concepțiilor doctrinare, analizei comparative a legislației privind aspectele juridice ale cooperării Uniunii Europene cu statele Maghreb, să elaborăm o lucrare care ar conține rezultatele acestei colaborări. Aplicarea politicilor și legislației ar constitui o rezolvare originală a problemelor ce apar în legătură cu progresul și securitatea în zonă. În același timp, lucrarea își propune de a prezenta conceptul de cooperare regională și importanța lui privind eficiența energetică și dezvoltarea energiei regenerabile în zona sud-mediteraneană.
Conștienți de faptul că rezultatele analizei noastre sunt susceptibile de amplificări și aprofundări, orice sugestie rațională și propunere constructivă în vederea unor eventuale completări sau revizuiri este binevenită. Prin urmare, în lucrarea dată ne-am propus să scoatem în evidență probleme generate de aspectele juridice și economice, precum și elemente critice ale cooperării.
Metodologia cercetării. În procesul de cercetare, o importanță deosebită pentru teză au avut-o principiile teoretice și metodologice cuprinse în tratate, monografii, lucrări de specialitate, manuale. În lucrare, au fost folosite metode de cercetare: istorică, sistematică, logico-juridică, juridico-comparativă.
Suportul metodologic al proiectului are la bază cercetarea comparatistă a următoarelor izvoare ale informării juridice: legislația Uniuniunii Europene, legislația comparată, doctrina și practică judiciară.
Metoda științifică aplicată asupra esenței conținutului și tematicii tezei abordează principiile de lucru ale științelor juridice și economice, obiectivele ce le impun instrumentele și mecanismele principale ale cooperării. În procesul de elaborare și scriere a tezei au fost utilizate lucrările științifice, tratate, monografii de specialitate, manuale, articolele de specialitate din țară și de peste hotare. Au fost studiate lucrările unor autori din România, Republica Moldova, Franța, Spania, Germania, Libia, Maroc, Algeria ș.a., care tratează principalele probleme legate de aspectele juridice și economice ale cooperării dintre UE și statele Maghreb.
În tratarea amănunțită a subiectului prin prisma metodelor sus menționate am abordat metoda bibliografică prin selectarea bibliografiei de profil.
Importanța teoretică și valoarea aplicativă a tezei și a rezultatelor obținute ca și în orice lucrare elementul de noutate, adică novator este prezent și în această teză. Rezultatele cercetării și concluziile teoretice formulate pot fi utilizate la validarea cadrului legislativ în materia dreptului internațional, dreptului civil, precum și în materia altor ramuri ale dreptului privat. Teza îmbină elemente ale aspectelor naționale cît și internaționale, opinii controversate ale teoriticienilor și doctrinarilor.
Structura tezei. Lucrarea este împărțită în patru capitole. Primul capitol, ”Uniunea Europeană și Maghreb în contextul Euro-Mediteranean”, prezintă istoria și mecanismele Parteneriatului Euro-Mediteranean și a Maghrebului, precum și principalele realizări și limite ale acestui parteneriat. În capitolul al doilea, ”Implementarea Politicii Europene de Vecinătate (PEV) în regiunea mediteraneană”, analizăm aspectele juridice și economice ale implementării PEV și abordăm apectul cooperării regionale din perspectiva eficienței energetice și a dezvoltării energiei regenerabile în zona Maghreb. Capitolul trei, ”Uniunea pentru Mediterana – instrument de reglare a cooperării dintre UE și statele Maghreb”, abordează obiectivele, instrumentele principale și elementele critice ale Uniunii pentru Mediterana. În ultimul capitol prezentăm posibile contribuții ale UE pentru o cooperare și o integrare mai strânse în Maghreb.
1.UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI MAGHREB ÎN CONTEXTUL PARTENERIATULUI EURO – MEDITERANEAN
1.1.Istoria Parteneriatului Euro-Mediteranean și a Maghrebului
Relațiile de cooperare dintre Comunitatea Europeană, ulterior Uniunea Europeană și regiunea mediteraneană au cunoscut forme și etape variate, inițial concentrându-se îndeosebi asupra aspectelor comerciale.
Un prim pas înspre apariția unei „politici mediteraneene globale” a fost întreprins în anul 1972, prin demararea unei serii de acorduri de cooperare între Comunitatea Europeană și statele din Maghreb (Algeria, Maroc, Libia, Tunisia și Mauritania) și Mashreq (Liban, Egipt, Iordania, Siria, Autoritatea Palestiniană), acorduri ce vizau în principal elemente legate de domeniul comercial și de cel financiar.
După șocurile petroliere din 1973-1974 și conflictele arabo-israeliene succesive, conflicte perpetuate, din nefericire, până în prezent, zona mediteraneană a revenit în centrul atenției comunității mondiale, deziderate precum asigurarea unui climat stabil, de pace și securitate, întărirea cooperării regăsindu-se în toate demersurile diplomatice europene și mondiale referitoare la această zonă. Diferențele existente între statele regiunii, atât la nivel economic, cât și al puterii politice, precum și în anumite aspecte culturale și sociale, au condus, în mod firesc, și la eterogenitatea relațiilor în regiune. Puternic influențată de factorii externi, zona mediteraneană reprezintă ea însăși o frontieră, statele mediteraneene fiind departe de a constitui un complex de securitate, fiind caracterizate de regimuri politice și instituționale diferite, adesea autoritare, ce înregistrează decalaje economice semnificative față de statele occidentale europene [55, p. 322].
O etapă definitorie a evoluției relațiilor comerciale ale Uniunii Europene cu această parte a lumii, precum și a dezvoltării cooperării euro-mediteraneene în general a constituit-o „Procesul Barcelona”, produs al Parteneriatului Euro-mediteranean. Agreat de miniștrii de externe ai UE-15 la acea dată și ai celor 12 țări mediteraneene (Algeria, Cipru, Egipt, Israel, Iordania, Liban, Malta, Maroc, Siria, Tunisia, Turcia, Autoritatea Palestiniană) în noiembrie 1995, la Barcelona, Parteneriatul Euromediteranean avea să devină cheia de boltă a reglementării relațiilor de cooperare euro-mediteraneene.
Parteneriatul euro-mediteranean a fost conceput ca un proiect, inițiat de Consiliul European, având ca scop stabilitatea regională, instalarea unui climat de pace și sprijinirea procesului de creștere economică. Originea lui se găsește în declarația adoptată la Barcelona de către miniștrii de externe ai Uniunii Europene (UE) și ai celor 12 țări partenere din Mediterana de Sud: Maroc, Tunisia, Algeria, Egipt, Israel, Autoritatea Palestiniană, Liban, Siria, Turcia, Cipru și Malta [20, p. 25-42]. Datorită reticențelor lui Khadafi de a se lăsa antrenat într-o structură de cooperare care să nu-i valideze un rol eminent, Libia a avut doar un statut de observator, după 1999; în 2007 Albania și Mauritania sunt acceptate ca membri ai parteneriatului în vreme ce Cipru și Malta vor deveni, după 2004, membri deplini ai UE.
Procesul de la Barcelona (sau parteneriatul Euromed) era formulat, în epocă, pe trei mari domenii, după modelul tratatului de la Maastricht:
1) un parteneriat politic și de securitate, destinat să stabilească un spațiu comun de pace și stabilitate, fondat pe adeziunea la valori fundamentale precum democrația și drepturile omului. Nu era vorba doar de a preveni eventualele amenințări militare care ar putea pune în pericol stabilitatea regională ci de a trata probleme de soft security: migrație, drog, criminalitate;
2) un parteneriat economic și financiar al cărui obiectiv era crearea unei zone de prosperitate și stabilirea unui spațiu de liber schimb. Logica adiacentă acestei strategii de sprijinire a proceselor de reformă economică în regiunile sudice era aceea că liberalizarea economiilor partenerilor mediteraneeni va antrena și o deschidere politică și o democratizare progresivă, potrivit tezei liberale că interdependența comercială crescândă reduce posibilitățile de conflict și de înfruntare;
3) Parteneriatul social, cultural și uman, având ca scop promovarea și încurajarea dezvoltarea umană, creșterea comprehensiunii și a apropierii între diversele popoare și culturi și sprijinirea societății civile în flancul sudic [1].
Abia în luna noiembrie a anului 2005, celor trei paliere li s-a adăugat componenta migrației.
Elaborat tocmai în momentul tezelor lui Hungtinton, procesul de la Barcelona își propunea o altă viziune geopolitică și să arate că un dialog al culturilor e posibil, cel puțin în zona mediteraneană [34, p. 87]. Dezideratul său oficial era deci de a contribui la pacea și la stabilitatea în Mediterana, de a încuraja colaborarea economică între Nord și Sud și de a promova schimburile culturale în scopul de a facilita emergența unui spațiu comun de valori în orizontul iate;
2) un parteneriat economic și financiar al cărui obiectiv era crearea unei zone de prosperitate și stabilirea unui spațiu de liber schimb. Logica adiacentă acestei strategii de sprijinire a proceselor de reformă economică în regiunile sudice era aceea că liberalizarea economiilor partenerilor mediteraneeni va antrena și o deschidere politică și o democratizare progresivă, potrivit tezei liberale că interdependența comercială crescândă reduce posibilitățile de conflict și de înfruntare;
3) Parteneriatul social, cultural și uman, având ca scop promovarea și încurajarea dezvoltarea umană, creșterea comprehensiunii și a apropierii între diversele popoare și culturi și sprijinirea societății civile în flancul sudic [1].
Abia în luna noiembrie a anului 2005, celor trei paliere li s-a adăugat componenta migrației.
Elaborat tocmai în momentul tezelor lui Hungtinton, procesul de la Barcelona își propunea o altă viziune geopolitică și să arate că un dialog al culturilor e posibil, cel puțin în zona mediteraneană [34, p. 87]. Dezideratul său oficial era deci de a contribui la pacea și la stabilitatea în Mediterana, de a încuraja colaborarea economică între Nord și Sud și de a promova schimburile culturale în scopul de a facilita emergența unui spațiu comun de valori în orizontul integrării țărilor riverane bazinului mediteranean într-un ansamblu cultural, economic și geopolitic unitar și coerent, depășind faliile istorice și religioase. Tentativa UE de a atrage în siajul său țările din MENA (Middle East and North Africa) constituia, în acel moment, o replică
la tendințele hegemonice ale Statelor Unite în zona Golfului îndeosebi și asupra gestiunii conflictelor regionale, ulterior războiului din 1991 [42, p. 45-56]. În timpul primilor ani, procesul a avut ca scop găsirea de soluții convenabile la toate dezechilibrele regionale care caracterizează partenerii sudici și care ar fi putut reprezenta un pericol pentru securitatea UE: instabilitate politică, ascensiunea islamismului politic sau radical, demografia galopantă cu toate efectele sale
dezechilibrante social și economic, riscul de imigrație clandestină.
În anul 2000, la cinci ani de la apariție, bilanțul Parteneriatului Euro-mediteranean nu se situa la nivelul așteptărilor. Un oarecare avans fusese înregistrat doar la nivel comercial, iar atenția asupra zonei mediteraneene părea a fi în continuă scădere, ca urmare a concentrării Uniunii Europene asupra relațiilor cu centrul și estul Europei în cadrul pregătirii procesului de preaderare. Prin urmare, la nivel comunitar s-a dorit ca, începând cu anul 2000, Procesul Barcelona să parcurgă o etapă de reformă. Astfel, Consiliul European de la Feira, din 19 iunie 2000, a adoptat Strategia Comună pentru regiunea mediteraneană [8], menită a readuce pe agenda curentă a Uniunii Europene problematica zonei mediteraneene. Incluzând și Libia de data
aceasta, pe lângă statele inițial participante, această strategie își propunea în fapt revigorarea Procesului Barcelona, orientată fiind spre măsuri și rezultate concrete, spre etapa de implementare și de consolidare a acordurilor de asociere euro-mediteraneene.
Procesul Barcelona a încurajat, pe lângă acordurile de asociere încheiate cu Uniunea Europeană, și un proces de cooperare și integrare regională (Sud-Sud) între țările mediteraneene, considerat a fi înregistrat, însă, rezultate destul de slabe, cooperarea interguvernamentală între statele mediteraneene nereușind a ocupa un loc prioritar pe agenda statelor din zonă. În acest context, inițiativa semnării Acordului de liber schimb de la Agadir (pregătit începând cu 2001 și semnat în 2004) între patru țări din regiune (Maroc, Tunisia, Egipt și Iordania) a fost considerată drept „un pas important înainte înspre reechilibrarea balanței nord-sud” [18, p. 17].
Există o serie de analiști care au evidențiat cu precădere avantajele și oportunitățile oferite de Procesul Barcelona. Schmid (2002) identifica drept puncte forte ale Parteneriatului:
un cadru de negocieri multilateral unic, ce evita scoaterea în evidență a diferențelor culturale sau strategice, cu potențial de a crea clivaje;
un caracter multipolar al cooperării (economică, financiară, culturală, politică și de securitate);
un cadru instituțional experimental, ce invoca aspecte pur interguvernamentale, dar și componente strict comunitare (un element de noutate constituindu-l Comitetul Euro-Med format din înalți funcționari specializați).
De asemenea, Balfour (2004) identifica drept principal punct forte tocmai această „abordare globală” a Parteneriatului ce reunea domenii precum reforma economică și dezvoltarea, schimbul cultural și dialogul politic, drepturile omului și problematica securității.
Momentul 11 septembrie 2001 a avut un impact semnificativ asupra relațiilor euromediteraneene, cel puțin în ceea ce privește atenția sporită acordată componentei de securitate, de luptă împotriva terorismului, de consolidare a unei zone de stabilitate și pace. Conflictul arabo-israelian rămăsese un punct nevralgic al agendei cooperării, iar hotărârea de a menține Procesul de Pace în Orientul Mijlociu în afara prevederilor Parteneriatului Euro-mediteranean a reprezentat un factor destabilizator în evoluția (sau cel mai adesea stagnarea)
relațiilor de cooperare în zonă.
Ceea ce se desemnează sub termenul de Maghreb grupează cele patru state din partea vestică și centrală a Africii de Nord: Maroc, Algeria, Tunisia și Libia; el conține peste 90 de milioane de oameni, în special cele două mari țări, Algeria (36 milioane) și Maroc (39 milioane). Este vorba despre o structură geopolitică cu o identitate geografi că, istorică, culturală, chiar politică extrem de bine conturată, dar a cărei unitate sau coeziune a fost permanent bruiată de multiple divergențe endogene sau exogene [38, p. 45-51].
Din punct de vedere geografic, elementul comun care le unește este partajarea deșertului saharian. Pivot geostrategic între Mediterana și Africa neagră, el reprezintă hinterland-ul întregului spațiu maghrebin, regiune cu resurse naturale fundamentale pentru dezvoltarea țărilor, ceea ce și motivează multiple dispute între state (conflictul în jurul Saharei Occidentale fiind cel mai cunoscut, sau tentația Libiei de a controla o parte din Ciad etc.) [48]. Maghreb a avut constant, de secole, o poziție mediană și de tranzit dinspre Africa subsahariană înspre spațiul mediterenean și Europa dar una mult mai puțin conturată înspre Orientul Mijlociu, datorită blocajelor geografice (deșertul libian) și unei auto-referențialități politice ce a ocazionat o mai slabă participare concretă la evenimentele și realitățile geopolitice din Mashreq. Din punct de vedere cultural și religios, Maghrebul se caracterizează printr-o extraordinare omogenitate, în pofida unei tradiții istorice complexe și marcată de emergența unor multiple facțiuni confesionale.
În primul rând, ceea ce singularizează Maghrebul în raport cu restul spațiului arabo-musulman este prezența unor importante comunități berberofone (amazigh): între 10 și 12 milioane în Maroc (în special în regiunile montane din Rif și Atlas), între 6 și 7 milioane în Algeria (Kabylia și Aures), peste 300.000 în Libia, 50.000 în Tunisia, 10.000 în Mauritania. De altfel, fondul cultural al Maghrebului este berber și identitatea arabă s-a grefat pe acesta, mai ales după secolul XI, odată cu invația triburilor arabe hilaliene din Arabia, fără însă să-l anuleze. Astfel, ceea ce defi nește fundamental populațiile din regiune, în special în partea septentrională
a Maghrebului, este emergența acestor structuri identitare compozite, ce se reflectă nu doar în diferitele tradiții culturale sau cutume ci și în plan lingvistic. Araba maghrebină constituie un dialect aparte, destul de diferit de araba literară ca și de celelalte dialecte vorbite în restul lumii arabe.
Mai apoi, există identitatea musulmană, Maghrebul remarcându-se, și aici, printr-o omogenitate aproape unică față de restul lumii islamice. Ceea ce predomină aproape în totalitate (98%) este Islamul sunnit de rit malekit; există doar mici minorități kharijite în câteva enclave în Tunisia și Algeria (jerbieni, mozabiți, nefousiți). Spre deosebire de Orientul Mijlociu sau Egipt, Maghrebul este lipsit integral de orice altă comunitate religioasă nemusulmană. După formarea statului Israel, comunitățile iudaice din regiune, mai ales Maroc și Tusia, vor emigra, cele rămase pe loc fiind în număr nesemnificativ. Islamul este un factor identitar fundamental, atât la nivel individual cât și ca referință socială și chiar politică. Mauritania se intitulează „Republică islamică” iar mai ales Marocul etatizează referința islamică, devenită un facor de legitimitate politică fundamentală a dinastiei alaouite. Suveranul, care își atribuie o descendență sherifi ană, din familia Profetului, poartă titlul de Amir al-Muminin (Comandant al credincioșilor).
O altă caracteristică aparte este larga utilizare a limbii franceze, cu excepția Libiei, efect al moștenirii coloniale franceze. Mai mult chiar, ea este astăzi mult mai folosită decât în trecut, datorită dezvoltării învățământului, a mass-media, a fl uxului masiv de imigranți
maghrebini înspre Franța și Belgia.
Din punct de vedere politic, traiectoriile celor patru state au fost destul de particularizate, adesea divergente și marcate de rivalități ideologice, geopolitice, economice, chiar personale, între lideri.
Marocul este o monarhie (familia alaouită ajunge la putere încă din 1659), în care autoritatea politică a suveranului este dublată de o dimensiune religioasă, ceea ce întărește legitimitatea sa și induce un sentiment general de reverență, greu de contestat chiar și de către noile mișcări islamiste de opoziție. Puterea regală – makhzen – controlează întreg câmpul politic, dar permițând existența unui Parlament și al unui multipartitism controlat. Inițiat de Hassan II, în ultima parte a domniei sale, în deceniul nouă, un proces de liberalizare economică și politică este dezvoltat de către noul suveran Mohammed VI, încercând să blocheze astfel curentele populare de nemulțumire, legate mai ales de condițiile economice și sociale încă deficitare, mai ales în rândul generațiilor tinere [53, p.67].
În schimb, Algeria a parcurs un cu totul alt traseu politic decât vecinul său de la vest. Lunga perioadă colonială franceză a marcat istoria modernă a țării și a produs un larg resentiment în rândul populației care, sub impulsul mișcării naționaliste va duce o lungă rezistență, până la obținerea independenței, în 1962 [44]. Legitimându-se, în toate deceniile ulterioare, de la acest război de decolonizare și confiscând integral discursul naționalist, noile elite algeriene vor instaura un regim politic în manieră socialistă, recrutând prin excelență din rândul unui partid unic dar unde armata păstrează o mare infl uență asupra câmpului deciziilor fundamentale. Dezvoltarea pe scară largă a industriei petroliere a făcut din Algeria în mare măsură un stat rentier, dar distribuția manei petroliere a fost larg inechitabilă, intensificând diferențele sociale și provocând emergența crescândă a unor largi curente de contestare, mai
ales în rândul mediilor defavorizate, în mare parte noile generații post-independență, pentru care tradiționalele mituri mobilizatoare naționaliste au devenit obsolete [45]. Ceea ce se constată în Algeria, după deceniul opt, a fost crescânda influență și emergența la o scară tot mai largă a ideologiilor și mișcărilor islamiste, ce oferă o alternativă la eșecul tot mai evident al modelului socialist și autocratic al regimurilor la putere, ce recrutează prin excelență din partidul unic, Frontul Eliberării Naționale. Presiunile interne și internaționale au făcut ca, abia în 1988 să fi e introdus multipartitismul. Succesul electoral al mișcării islamiste, reprezentată de Frontul Islamic al Salvării, la alegerile locale și apoi naționale, din 1991, a fost un semn vizibil al impactului de mase pe care l-a dobândit modelul unei alternative islamice, chiar și având, în epocă, un nuanțat caracter populist și mai degrabă retoric, dar mai ales a arătat eșecul modelului naționalist-socialist al puterii. Instrumentalizând însă mitul pericolului islamist și speculând mediatic unele excese făcute de reprezentanții FIS, puterea de la Alger va anula rezultatele alegerilor și va scoate în afara legii mișarea islamistă, arestând pe liderii săi importanți [37]. Adevărată lovitură de forță, care încerca să prezerveze elitele politice și militare ca și întreg sistemul construit după
independență, acțiunea a provocat o adevărată fractură socială, proiectând țara într-un război civil ce a durat până în 1999. El este marcat printr-o generalizare patologică a violențelor, deopotrivă împotriva instituțiilor și a populației civile, fracturând ordinea socială și provocând emergența unor noi ideologii și activisme militante, ce-și trag originea din interpretări extrem de radicale ale salafismului jihadist și ale takfirismului. Reconcilierea națională din 1999 aduce o parțială pacificare și refl uxul mișcărilor radicale, ale Grupurilor Islamice Armate, dar puterea rămâne în continuare sub controlul acelorași elite politice și militare.
Până la revoluția din decembrie 2010, Tunisia a reușit să-și camufleze derapajele democratice sub fațada unei relative liberalizări economice, a unui multipartitism și multisindicalism vizibile dar nu foarte eficiente. După perioada dirigistă și socialisantă a lui Bourguiba, ce se încheie în 1989, țara se deschide tot mai mult spre Occident, adoptă o legislație laică și devine cea mai modernistă din Maghreb la nivelul permisivității valorilor occidentale și a scoaterii referințelor islamice din spațiul public [47]. Instalarea la putere a regimului Ben Ali va afecta însă treptat credibilitatea internă și internațională a elitelor; liberalizarea crescândă favorizează emergența unor noi clase oligarhice, care întrețin relații clientelare cu puterea politică și antrenează un val crescând de contestare. Acesta va lua fie forme laice, rezultat al activismului unei societăți civile mult mai conștiente și coerente decât în restul țărilor maghrebine, fie va fi confiscat de o mișcare islamistă în ascensiune, după anii 80 [39]. Astfel, deși țara cea mai secularizată din lumea arabă, Tunisia va intra inextricabil, la rândul său, în procesul global de reislamizare; ca și în Algeria, reorientarea spre valorile islamice este mai degrabă rezultatul unuei acute crize identitare, sociale și politice. Mișcarea islamistă tunisiană, reprezentată mai ales de partidul en-Nahda și ideologul său, Rashid al-Gannouchi, se va poziționa treptat ca un rival, mai degrabă retoric decât efectiv activist, al puterii; la rândul său, aceasta va specula aprehensiunea occidentală față de islamism și Islamul politic pentru a-și justifi ca sau oculta derivele autocratice și limitarea libertăților individuale și civile ale populației.
În sfârșit, Libia a avut o traiectorie particulară, ce purcede din specificitățile sale istorice, comunitare, politice. Ca și teritoriile tunisiene și algeriene, nordul libian s-a aflat, vreme de secole, sub o autoritate, chiar dacă mai degrabă formală, otomană. Spre deosebire însă de restul Maghrebului, intrat sub o tutelă colonială sau sub protectorat francez, în secolul XIX, în Libia Italia va fi cea care-și va exercita autoritatea de putere colonială, după primul război mondial. Acest interval, marcat de descoperirea importantelor zăcăminte petroliere, durează până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când, în urma unei mișcări naționaliste, coordonată de confreria sufi tă Senoussi, Libia este declarată independentă și se instalează un regim monarhist. Noul stat a fost însă structural unul fragil, marcat de multiple fracturi interne: o rivalitate istorică între cele două mari regiuni, Tripolitania și Cirenaica, perpetuarea la scară largă a identităților tribale, care împiedecă orice coagulare coerentă a unui proiect naționalist [49]. Regimul monarhist este lipsit de ancorare populară și mai ales întreaga industrie petrolieră este gestionată și acaparată de marile companii internaționale, care obțin profituri imense dar direcționând sume infime către bugetul țării. Realizând lovitura de stat din septembrie 1969, tânărul căpitan Ghaddafi se inspiră din modelul revoluțiilor naționaliste ce au traversat lumea arabă, din deceniul cinci și în special din programul panarab și socialist al lui Nasser. După o perioadă de căutări identitare și de activism frenetic înspre realizarea unor proiecte – utopice, de uniune arabă cu diferitele țări din Maghreb sau Mashreq, după 1979 Ghidul Revoluției orientează Libia pe calea unui proiect social și politic original, dar care urmărea să ofere o soluție endogenă specificităților naționale. El numește noul regim drept Jamahiriya Arabă Libiană Socialistă Islamică, o formă inedită de democrație directă, în care puterea este distribuită la nivele diferite, locale, regionale, națională, fiecare fiind gestionat de lideri aleși de către populații. Ea prezervă
astfel și instituționalizează vechile structuri de putere tradiționale, ale elitelor tribale sau diferitelor notabilități locale, ceea ce asigură o relativă securitate socială dar nu împiedecă persistența și chiar amplificarea rivalităților pentru putere. În fapt, ca și în restul țărilor din Maghreb, autoritatea, benefi ciile petroliere, funcțiile, sunt distribuite mai degrabă pe baza unui sistem clientelar și favorizând grupurile sau indivizii care-și arată un atașament față de puterea oficială [50]. În toată această perioadă, Ghaddafi a fost copilul teribil al regiunii, un personaj ce a încercat constant să construiască în jurul său și al Libiei multiple strategii geopolitice, fie îndreptate înspre lumea arabă, fi e musulmană, fie africană, dar ale cărui pusee hegemonice și tendințe subversive față de ordinea regională sau chiar internațională l-au transformat într-un personaj indezirabil [32]. Amplul proiect de dezvoltare pe care l-a cunoscutn Libia, după naționalizarea industriei petroliere, nu a împiedecat emergența unor curente contestatare, ce s-au amplificat continuu, după ridicarea embargoului ONU, în 2001. Ele au fost dependente de perpetuarea unei fracturi regionale, între Tripolitania, de unde se recrutează majoritatea elitelor și provincie privilegiată economic de putere, și Cirenaica, în jurul orașului Banghazi, spațiu tradițional de opoziție față de regimul Ghaddafi , de unde a și început contestarea ce a dus la procesul revoluționar libian din 2011.
În pofida multiplelor elemente comune, legate de trecutul istoric, identitatea arabă, musulmană, etc, ceea ce a fracturat permanent proiectele de coagulare a unor structuri colective de cooperare politică, securitară, economică între statele maghrebine a fost tocmai realităților lor politice și dezvoltarea, contemporană, a unorm multiple rivalități. Relațiile dintre țările Maghrebului au fost constant marcate de mefi ențe reciproce ce au deviat adesea în conflicte și acțiuni subversive. Relația cea mai confl ictuală a fost mai ales între cele două mari puteri ale regiuni, Maroc și Algeria, și ea a fost fundamentată în special de dispute geopolitice ce nu sunt încă nici în prezent soluționate definitiv. Deja stabilirea regimului socialist și naționalist algerian este văzută ca o amenințare de către monarhia marocană, bazată pe perpetuarea unui sistem tradiționalist, islamic, și care se teme de o contagiune dinspre țara vecină, mai ales pe fundalul unei mișcări stângiste marocane din ce în ce mai extinse și influente în mediile urbane. Încă din 1963, între cei doi vecini va exista un prim conflict militar, „războiul nisipurilor”, legat de stabilirea frontierei în spațiul saharian. Mult mai importantă și de durată va fi însă ruptura cauzată de destinul regiunii Sahara Occidentală, fostă provincie spaniolă, afl ată la granița de sud a Marocului. În 1975, odată cu sfârșitul controlului spaniol, puterea de la Rabat va anexa acest teritoriu, invocând drepturile sale istorice. Acțiunea, care va avea o mare adeziune populară în Maroc, ajuntând chiar la resuscitarea autorității lui Hassan II, afectată în epocă de multiple contestări sociale și chiar în câmpul puterii, va fi însă respinsă de frontul Polisario, mișcare independentistă din Sahara Occidentală, care vrea crearea unui nou stat, independent, o republică sahariană. Sprijinind militar și logistic Polisario, care acționează pornind din teritoriul algerian, Algeria intră astfel într-un lung conflict indirect cu Maroc, care va învenina în toate deceniile următoare nu doar relațiile dintre cele două state ci și întreaga stabilitate regională și proiectele unei ordini colective40. La acesta se va mai adăuga alte tensiuni și conflicte în restul Maghrebului, mai reduse ca amplitudine, dar care vor afecta, la rândul lor creearea unui climat de cooperare. Până la mutațiile din 2011, această lipsă de cooperare între statele din Maghreb a fost brutal de vizibilă mai ales în plan economic. Comerțul inter-maghrebin este infim în raport cu realitățile din alte grupuri de cooperare regională (ASEAN, Uniunea Europeană, etc): de exemplu, Marocul, în 2005, nu realiza decât 1,8% din vânzările sale spre vecinii săi din Maghreb.
Treptat însă, după deceniul opt, o parte dintre tensiunile intramaghrebine s-au atenuat și disputele se transferă mai degrabă în spațiul diplomatic. La această relativă concordie a contribuit și sentimentele de solidaritate resimțite de elitele politice în fața ascensiunii crescânde a islamismului. Fiecare dintre statele de aici au de acum de gestionat contestări multiple la adresa legitimității regimurilor la putere și a fundamentelor ideologice care stau la baza regimurilor, în special în Algeria și Tunisia. Marocul manifestă o toleranță relativă față de mișcările islamiste, acceptând chiar integrarea lor în jocul politic, după 2002, dar reprimând facțiunile radicale ale noilor grupări salafi ste și jihadiste [54]. Legitimitatea religioasă categorică de care se bucură monarhia, în rândul maselor și a majorității câmpului islamic tradițional marocan, face greu credibil și eficient orice proiect de substituire a acesteia.
Destructurarea vechilor sisteme politice autocratice și liberticide din Africa de Nord și Orientul Apropiat aduce premisele instaurării unei posibile noi ordini regionale în întreg bazinul mediteranean, bazate pe asumarea mai nuanțată a normelor democratice și ale unui stat de drept, ale unei societăți în care tradiționalele dezechilibre care au caracterizat atât de multă vreme lumea arabă să fie treptat atenuate. Prin proximitatea sa geografi că, legăturile istorice și culturale comune, și mai ales prin existența unor mecanisme de parteneriat și colaborare concretă dezvoltate în ultimele două decenii prin procesul de la Barcelona, Europa este cea mai în măsură
să asiste, să sprijine și să participe în mod concret la procesele de transformare ce se vor desfășura în viitor în această regiune. Este vorba deci de un eveniment cu o importanță decisivă nu doar pentru statele care cunosc această dinamică reformatoare și transformatoare ci de unul care impune rediscutarea și reformularea întregii strategii de securitate și a proiectelor de politică externă comună ale Uniunii Europene pentru a o adapta la noile realității geopolitice ale partenerilor săi din Sud.
Noile revoluții arabe se înscriu, cu o întârziere considerabilă, în circuitul proceselor globale de democratizare începute după sfârșitul războiului rece, în Europa Centrală și de Est, Asia de Sud-Est, America Latină. Ele își propun destructurarea unei ordini politice înghețate și mai ales, pentru prima oară în istoria revoluțiilor din regiune, fac din populație principalul agent al contestării publice și al schimbării regimurilor. Ele arată că dezideratele democratice, dorința de libertate și opoziția față de autoritarisme emană efectiv din rândul maselor și nu sunt doar imperative exogene dorite de statele occidentale.
1.2. Mecanismele Parteneriatului Euro-Mediteranean
Implementarea prevederilor Parteneriatului Euro-Mediteranean a fost la început monitorizată în cadrul Conferinței euro-mediteraneene a miniștrilor afacerilor externe și al Comitetului Euro-mediteranean pentru Procesul Barcelona (așa-numitul Comitet Euro-Med). Având prevăzute șase întruniri anuale, Comitetul Euro-Med urmărea agenda și programul de lucru, pregătirea întâlnirilor fiind în mare măsură asigurată la nivelul Comisiei Europene. Consiliile de Asociere monitorizau implementarea acordurilor de asociere încheiate între părți. Este important de semnalat inexistența unui Secretariat permanent pentru Procesul Barcelona, ce ar fi rezolvat o serie de probleme legate de suprapunerea activităților, prin mai buna coordonare
cu alte inițiative din zona mediteraneană, printr-o mai bună monitorizare a cooperării la nivel sectorial. O viitoare inițiativă, și anume Uniunea pentru Mediterana a înlăturat ulterior acest neajuns.
La nivel bilateral, Parteneriatul Euro-Mediteranean a fost implementat prin Acorduri de Asociere Euro-mediteraneene negociate de UE cu statele în cauză, acorduri ce urmăreau liberalizarea treptată a schimburilor comerciale cu produse industriale și, într-o etapă ulterioară cu cele agricole, cooperarea în domeniul politic, economic, cultural, justiție și afaceri interne. Instrumente cu caracter interguvernamental, acordurile erau construite conform propriilor nevoi,
anticipând principiul diferențierii ce va caracteriza ulterior și politica de vecinătate
a Uniunii Europene.
Instrumentul financiar al Parteneriatului Euro-mediteranean îl constituia programul MEDA. Asistența alocată prin MEDA, în scopul sprijinirii reformelor economice și sociale, s-a ridicat la echivalentul a 3,4 miliarde euro pentru 1995-1999, respectiv 5,3 miliarde euro pentru perioada 2000-2006 (MEDA II), Banca Europeană de Investiții urmând să completeze această finanțare prin împrumuturi de până la 1 miliard euro pe an . Aproximativ 90% din fondurile MEDA erau rezervate proiectelor bilaterale, cele 10% rămase fiind destinate proiectelor regionale. Modalitatea de reglementare impusă de acest instrument financiar a introdus elemente de condiționalitate în relațiile euro-mediteraneene, fondurile fiind alocate pe baza progresului pe calea reformelor structurale, în același timp existând, cel puțin teoretic, posibilitatea de a suspenda finanțarea în cazul încălcării principiilor democratice sau a drepturilor omului, a libertăților fundamentale [11, art.3]. Din octombrie 2002, Banca Europeană de Investiții a lansat un nou instrument financiar: Facilitatea pentru Parteneriat și Investiții Euro-mediteraneene (FEMIP), destinat în special promovării dezvoltării sectorului privat.
Așadar, într-o primă etapă, fondurile MEDA erau orientate îndeosebi către sprijinirea tranziției economice, a dezvoltării sociale și economice, a consolidării democratizării și societății civile, în timp ce asistența oferită prin MEDA II era destinată preponderent întreprinderilor mici și mijlocii, politicilor regionale și întăririi capacității partenerilor mediteraneeni de a se integra în economia mondială. Resursele MEDA urmau strict prevederile documentelor strategice, ale programelor indicative naționale pe trei ani, precum și ale unui program indicativ regional ce acoperea planul multilateral.
Parteneriatul Euro-mediteranean a întâmpinat numeroase obstacole și dificultăți încă din forma în care a fost agreat și promovat. Asimetria statelor ce-l alcătuiesc, nu doar la nivelul UE
versus state mediteraneene, ci chiar între statele vizate din interiorul zonei, acestea nealcătuind deloc un ansamblu unitar, omogen, vizibilitatea destul de redusă a măsurilor și planurilor avute în vedere, obiectivele impresionante propuse au transformat Parteneriatul într-o inițiativă în mod definitoriu perfectibilă.
Există o serie de critici și în ceea ce privește tendința administrațiilor naționale din Statele Membre ale UE de a fi neglijat pe parcurs obiectivele și măsurile concrete pe care le avea în vedere Parteneriatul. În același timp, sistemele economice ale țărilor mediteraneene se caracterizau printr-o anume tradiție a intervenției statului în sectorul public. Prin urmare gradul ridicat de reglementare și, uneori, caracterul semiînchis al piețelor, constituiau obstacole în realizarea obiectivelor specifice unor economii de piață deschise.
Este binecunoscut faptul că acțiunile vecinilor, îndeosebi în problemele cu caracter transfrontalier, influențează întotdeauna politicile proprii ale statelor în cauză. Decizia de cooperare între vecini se dovedește a fi cel mai bun instrument pentru a determina, într-o oarecare măsură, rezolvări implicite ale unor probleme ce trec de granițele fizice ale țărilor. În acest sens, Parteneriatul Euro-mediteranean a fost adesea perceput ca fiind „un proces regional de construire a mecanismelor și instituțiilor pentru reglementarea unor aspecte locale ale unor probleme și tendințe globale”, mai exact „un caz de regionalism nou în termeni de reacții interguvernamentale coordonate vis-à-vis de probleme ce țin de procesul actual de globalizare” [17, p.103].
Instituțiile europene propuneau, prin intermediul Parteneriatului, soluții de lungă durată, bazate pe efectele pozitive produse de dezvoltarea economică și de schimbările socioculturale asupra situației interne din țările partenere. Inspirat în mare măsură de OSCE, Euromed se dorea acțiune globală vizând producerea unei dinamici de pace bazate pe interacțiunea între politic, economic și social [21, p. 107-130]. Totuși, în scurt timp, ambițiile maximaliste ale proiectului și/au dovedit limitele practice, în special în ceea ce privește dezideratul fundamental al instaurării unui climat de securitate în spațiul mediteranean. În special conflictul arabo-israelian, polarizând toate pasiunile în jurul celor doi beligeranți, s-a dovedit a fi principalul obstacol în calea stabilirii unui climat de cooperare între partenerii Euromed. Chiar dacă UE a separat inițial gestiunea Parteneriatului de cea a procesului de pace, intensificarea crizei după 1998 și izbucnirea celei de-a doua Intifade a ruinat optimismul primilor ani de după acordurile de la Oslo și proiectele europene ale unei reconcilieri regionale sub coordonarea UE [23].
În primii ani însă procesul a pus bazele unor mecanisme și instituții colective începând să deruleze o serie de programe, derulate prin MEDA, principalul cadru fi nanciar de cooperare între UE și partenerii sudici care benefi ciază de fonduri ale Băncii Europene de Investiții. Principalele programe și proiecte din primul pilon al parteneriatului, referitor la dialogul politic și securitar, sunt partajate în trei mari sectoare de colaborare: Justiție, Libertate și Securitate (Euromed Justice [62], Euromed Police [63]), Migrație (Euromed Migration I, II), Dialog politic (EuroMeSCo – Foreign policy institutes [64], Middle East Peace Process, Malta Seminars for diplomats). Deciziile politice importante însă din acest prim segment au fost constant jenate de menținerea conflictului israelo-palestinian și de emergența sau persistența unor alte conflicte sau tensiuni în flancul sudic (războiul civil din Algeria, instabilitatea politică din Liban, etc) sau de existența unor regimuri autocratice în lumea arabă, blocând o dinamică sănătoasă a normelor democratice [34].
Mai neutru din punct de vedere al sensibilităților culturale sau securitare, pilonul parteneriatului economic și financiar a permis cea mai complexă și activă colaborare, implementată prin multiple programe: în economie (Euromed Quality, Euromed Market, Femise – socio-economic research, FEMIP, Medstat, etc), energie (Euro-Arab Mashreq Gas Market, Integrated Electricity Market Development, Euro-Mediterranean Energy Market, etc), mediu (Water sector cooperation, MEDA Water – Resourcemanagement, SMAP III – Sustainable environmental development etc.), societate informațională, transport (Euromed Transport Programme, Euromed Aviation project, Safemed – Maritime safety and pollution prevention, Euro-Med Satellite Navigation). În sfârșit, parteneriatul social, cultural și uman este gestionat prin programme în domeniul audiovisual & media, cultură (Euromed Heritage, Anna Lindh Foundation– Dialogue Between Cultures), educație & training (MEDA – ETE, Tempus, Erasmus Mundus), Tineret (Euromed Youth), societate civilă și autorități locale (Euromed Civil Forum, Euro-Mediterranean Summit of Economic and Social Councils, TRESMED – Civil society
dialogue etc).
Evenimentele din 11 septembrie și efectele lor în plan global, problematica gestionării securitare a amenințărilor teroriste, lărgirea UE spre est, criza irakiană și fragmentarea poziției europene în problema intervenției militare anti-Saddam, blocarea procesului de pace și agravarea tensiunilor din teritoriile palestiniene, au avut importante repercusiuni asupra statutului Euromed [22]. După 2001, Parteneriatul a fost în centrul unor intense discuții vizând operarea unor revizuiri și redefiniri a principiilor fundamentale, pe de o parte din perspectiva creșterii imperativelor securitare, pe de alta din încercarea de a face față proiectelor alternative ale Statelor Unite de a construi propria lor structură de cooperare regională, de reformare democratică și de gestiune a confl ictelor regionale (Greater Middle East Initiative). Dificultățile unei gestiuni globale a problemelor politice și securitare din fl ancul sudic, fragmentat de multiple tensiuni intra și inter statale, precum și procesul de extindere al UE care a integrat o mare parte din fostele țări comuniste din Est, a impus o regândire pragmatică a noii politici externe și de securitate comune a Uniunii Europene în raport cu regiunea mediteraneană [18; 24].
Noua strategie de securitate europeană, formulată în decembrie 2003, a elaborat proiectul unei Politici Europene de Vecinătate (European Neighbourhood Policy – ENP), elaborat în forma sa definitivă în mai 2004: ea propune nu atât soluții generice cât mai ales un demers bilateral diferențiat, bazat pe stabilirea de planuri de acțiune particularizate cu fi ecare țară, prin care se defi nesc împreună imperativele de reformă politică, de cooperare și dezvoltare economică și socială, etc [3]. Parteneriatul Euromed a fost integrat în ENP (alături de Eastern Partnership), cu întreg acquis-ul său anterior, dar intrând de acum în noua logică a planurilor de acțiune bilaterale și modifi când unele din mecanismele sale fi nanciare, corelate cu cele ale întregii PEV. Astfel, în 2007, programul MEDA este înlocuit cu Instrumentul european de vecinătate și parteneriat, girat de EuropeAid, mult mai fl exibil și care este modulat după nevoile fiecărei țări și după capacitățile sale de absorție, în consonanță cu planul de acțiune încheiat cu aceasta [56].
Uniunea Maghrebului Arab a reprezentat, în momentul formării sale, în 17 februarie 1989, prima încercare, ambițioasă, de a pune bazele unei structuri coerente, în plan economic și politic, prin care să se creeze un câmp comun de cooperare inter-maghrebină, punând între paranteze istoria recentă conflictuală și strategiile naționale adesea divergente și centrifuge [65]. Semnarea Tratatului constitutiv al Uniunii Maghrebului Arab, la Marrakech, de către șefii de stat ai celor cinci țări partenere: Mauritania, Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, a fost precedată de reuniunea din Zeralda (Algeria), din 10 iunie 1988, ce a stabilit formarea unei Comisii, însărcinată cu definirea căilor și mijloacelor prin care să se realizeze o Uniune între cele cinci state. Totuși, acest proiect ambițios, ce în epocă se inspira din modelul Uniunii Europene, a fost puțin funcțional, blocat de multiplele dispute reciproce și proiecte divergente ce caraterizează statele maghrebine; abia după succesul revoluțiilor arabe există proiecte de a-l resuscita.
În 2002, la Valencia, a fost adoptat un Plan de acțiuni menit a fi un pas înainte pe calea unei integrări economice mai profunde, prin lansarea Programului Pieței Interne Euro-med, recomandarea apariției unei Adunări Parlamentare euro-mediteraneene, sporirea implicării statelor mediteraneene în planurile și acțiunile comune. De altfel, în 2004, a luat ființă Adunarea Parlamentară euro-mediteraneană în scopul de a îmbunătăți cooperarea îndeosebi în sfera democratizării. Există opinii conform cărora această Adunare nu a reușit să aibă un rol major în rezolvarea situațiilor conflictuale din regiune (în Orientul Mijlociu, vestul Saharei), cel mai adesea invocând lipsa de interes și de cooperare la nivel interparlamentar regional.
Mijloacele folosite în atingerea obiectivelor sale pornesc de la liberul schimb, asistența financiară acordată statelor mediteraneene, transferul de tehnologie, de expertiză către acestea, dialogul cultural și social, dialogul privind securitatea. Mixul de politici pe care îl implică Parteneriatul Euro-mediteranean cuprinde măsuri de liberalizare economică combinate cu acțiuni menite a reduce sărăcia, specifice politicii de dezvoltare. Procesul nu este unul de natură statică, ci se află permanent în dinamică. Prin urmare doar un parteneriat flexibil, dinamic, progresiv, care se poate adapta cu ușurință diferitelor contexte geopolitice sau economice, mai mult sau mai puțin favorabile, ar putea deveni un instrument de succes în cooperarea euromediteraneană. Printre analiști s-a vehiculat ideea că „parteneriatul nu a beneficiat de o foarte bună reprezentare a intereselor și de suficient angajament la nivelul UE”[18].
Un parteneriat funcțional ar trebui să ofere cadrul propice de întărire a cooperării și cu grupuri de țări, proiectele cu grupuri de parteneri putând constitui un mod de a transforma obiectivul final al unui parteneriat regional într-o măsură de siguranță împotriva potențialelor tensiuni între țări cu interese și preferințe diferite [21]. Îmbinarea aspectelor bilaterale (în cadrul acordurilor de asociere euro-mediteraneene) cu cel multilateral oferit prin Procesul Barcelona, precum și posibilitatea întăririi cooperării la nivel sub-regional reprezintă aspecte pozitive ale Parteneriatului Euro-mediteranean.
1.3.Principalele realizări și limite ale Parteneriatului Euro-Mediteranean
Primii zece ani ai Parteneriatului, sărbătoriți în cadrul Summitului omagial de la Barcelona, în noiembrie 2005, au oferit o imagine lucidă asupra limitelor procesului euromediteranean. În primul rând, faptul că el ignora într-o anumită măsură realitățile politice și sociale dezastruoase ale partenerilor sudici în ideea că susținerea colaborării economice și atragerea țărilor din Sud în procesele de globalizare vor antrena simultan și reforme politice. Acum însă, confruntați și cu proiectul american alternativ, ce pune democratizarea societăților din MENA în centrul activismului său, liderii europeni încearcă să reactualizeze unul dintre principiile fondatoare ale Declarației Euromed din 1995, și anume implementarea „unor acțiuni specifi ce cu scopul de a crea o Comunitate Euro-Mediteraneană de state democratice”. Până în acel moment, UE acceptase tacit autoritarismele din lumea arabă și devierile de la normele unui stat de drept, în numele cooperării și a implementării programelor comune, considerate drept o manieră soft de producere a unei dinamici reformatoare în interiorul partenerilor sudici. Discuțiile premergătoare summitului de la Barcelona însă, trăgând concluziile analizei lucide făcute progreselor parteneriatului, ajunge să afirme că „legătura cauzală și secvențială dintre reformele economice și liberalizarea politică nu a reușit să se materializeze. Dacă a existat un oarecare progres în termeni de dezvoltare umană, el n-a fost, totuși, nici uniform și nici suficient pentru a răspunde gravelor probleme din regiune. Reformele economice nu au reușit să încurajeze reformele politice” [19]. Summitul a introdus o serie din aceste recomandări în programul său de acțiune adoptat, în scopul implementării obiectivelor democratice presupuse de Declarația de la Barcelona în următorii cinci ani.
În realitate însă, o mare parte din regimurile din Sudul Mediteranei continuă să promoveze aceleași structuri politice autocratice, fără o activitate politică veritabilă, cu elite post-coloniale care-și perpetuează pozițiile și privilegiile într-o simbioză cu o nouă clasă oligarhică, apărută pe fondul liberalizării economice, cu o societate civilă blocată și chiar reprimată. În special Egipt, Tunisia, Siria sunt țările cu o situație care s-a degradat continuu, în care alegerile au validat cu improbabile majorități aceleași elite politice care acaparează totalitar întreaga autoritate în stat, împiedecând orice opoziție serioasă și orice manifestare a unei societăți deschise și libere. Summitul de la Barcelona din 2005 a avut însă meritul că a ridicat oficial problematica imperativului democratizării flancului sudic și a necesității unor reforme politice de esență, manifestate mai ales prin acceptarea liberalizării efective a câmpului politic, inclusiv lăsând loc partidelor islamice, precum în Maroc, țară care primește un „statut avansat” din partea UE pentru progresele făcute în planul democratizării politice. The Neighbourhood Policy va propune, după 2005, noi instrumente fi nanciare: The European Instrument for Democracy and Human Rights (EIDHR) care fi nanțează în mod direct societățile civile din țările partenere fără consimțământul guvernelor în funcție și „Fondul pentru guvernanță”.
Această atenție acordată imperativelor democratice este însă eliminată dintre dezideratele fundamentale ale Uniunii pentru Mediterana, noua denumire sub care liderii europeni, în special
Nicholas Sarkozy, încearcă să resuscite Parteneriatul Euromed, fiind înlocuite cu proiecte de ordin securitar imediat: alianța împotriva unui Islam politic considerat ca destabilizator la adresa ordinii regionale și chiar europene, lupta împotriva terorismului, controlul imigrației [29; 30].
Bazată pe o regândire mai degrabă nihilistă a destinului Parteneriatului, pe fondul unei avansări extrem de lente a procesului de colaborare politică a partenerilor sudici, Uniunea a fost
lansată, după mai multe reformulări și controverse între Franța și Germania, la Paris, în iulie 2008, succedată mai apoi de o reuniune a miniștrilor de externe care au stabilit structurile instituționale (în special un secretariat permanent al UpM23, o Adunare locală și regională Euromed, participarea Ligii Arabe la reuniuni ca membru cu drept deplin, etc), programul de lucru, domeniile de cooperare. Principala inovație constă în instituirea unui sistem de coprezidență (un președinte din EU și altul din țările sudice) în cazul summiturilor și a reuniunilor; Franța și Egipt au fost alese ca primele țări în acest regim. În fața reticenței sau refuzului partenerilor sudici de a angrena reforme politice și sociale strucurale, UpM este expresia unei real-politik care substituie dezideratul tradițional al obiectivelor democratice și ale condiționalității politice aflate în centrul Declarațiilor de la Barcelona din 1995 și 2005 cu proiecte mai degrabă concrete, de natură tehnică: depoluarea Mediteranei, energii regenerabile, cooperare economică [52]. Rezultat al ambițiilor arabe ale Franței, care se erijează în motor al unei noi resuscitări a colaborărilor mediteraneneene, UpM a avut însă o primire diferențiată de cele două părți ale Mediteranei: Libia s-a situat încă o dată în afara noii structuri, în care vede o modalitate de a antrena lumea arabă în siajul Occidentului, o altă parte din țările arabe sunt reticente față de prezența Israelului în diversele formule de colaborare, în schimb ea a permis un reviniment diplomatic al Siriei, care profită de Summitul de la Paris pentru a relua contactul și dialogul oficial cu țări din Uniunea Europeană cu care întreținea relații dificile [34].
Faptul că Parteneriatul Euromediteranean a evitat să reglementeze tocmai domeniile cele mai sensibile pentru țările mediteraneene, cum ar fi libera circulație a persoanelor sau agricultura (în care avantajul accesului liber pe piața europeană le-ar fi adus statelor mediteraneene beneficii sporite) a avut ca efect o atitudine, dacă nu adesea potrivnică a statelor mediteraneene, cel puțin reticentă față de oferta generală a Uniunii. Statele Uniunii Europene au fost adeseori acuzate de practicarea acestui tip de protecționism, ușor ascuns, în detrimentul statelor mediteraneene. Analiștii sunt de părere că un element limitativ al Parteneriatului îl reprezintă și omiterea reformelor sistemelor financiare, monetare, fiind cunoscute atât vulnerabilitatea statelor mediteraneene în fața atacurilor speculative pe piață, cât și volatilitatea piețelor de capital.
În cadrul Parteneriatului Euromediteranean, condiționalitatea joacă un rol important. Încurajarea programelor de cooperare la nivelul societății civile poate influența dezvoltarea principiilor democratice și a protecției drepturilor omului, capitol în cadrul căruia unele state din zona mediteraneană înregistrează serioase rămâneri în urmă. Astfel, la nivelul instrumentelor financiare, Programul MEDA pentru democrație, inițiat în 1996, viza sprijinirea și promovarea asociațiilor non-profit în domeniul libertății de expresie, al promovării democrației etc. Analiștii apreciază aplicabilitatea practică a acestui instrument financiar, din faptul că se negociază direct cu candidații la obținerea de proiecte, și nu cu guvernele statelor respective.
La nivelul Uniunii Europene s-a remarcat în general reticență în a aplica sancțiuni la nivelul statelor partenere ce nu respectă principiile și clauzele referitoare la democrație, drepturile omului, clauze existente, de altfel, în acordurile de asociere euro-mediteraneene. Această condiționalitate negativă, relativ ușor de aplicat, nu și-a găsit mereu ecou în relațiile cu statele mediteraneene, UE optând cel mai adesea pentru abținerea de la confruntări fățișe cu aceste țări. Relațiile speciale existente între anumite state membre UE (Franța, Italia, Spania) și țări mediteraneene (Algeria, Maroc, Tunisia) constituie un factor determinant în acest sens. Această reticență a găsit terenul propice, întrucât nici acordurile de asociere nu prevedeau mecanisme clare de sancțiune, și nici nu defineau explicit termeni precum „încălcarea persistentă și gravă a drepturilor omului”.
2.IMPLEMENTAREA POLITICII EUROPENE DE VECINĂTATE ÎN REGIUNEA MEDITERANEANĂ
2.1. Aspecte juridice și economice ale implementării politicii economice de
vecinătate în statele Maghreb
Regiunea mediteraneană a continuat să fie măcinată de conflicte, tensiuni politice, probleme sociale, economico-financiare, iar relațiile economice cu statele europene au fost caracterizate permanent de asimetrii și dezechilibre. Se dovedea necesară definirea, dar mai ales implementarea, unui cadru mai eficient de cooperare economică, politică și privind securitatea.
Pe acest fond a survenit inițiativa Uniunii Europene de a crea un „cerc de prieteni” în jurul granițelor sale. În cadrul Comunicării Comisiei Europene „Europa extinsă – Vecinătate: Un nou cadru pentru relațiile cu vecinii noștri estici și sudici” din data de 11 mai 2003, se propunea dezvoltarea unor „relații consolidate cu […] țările sudmediteraneene bazate pe o abordare de termen lung ce promovează reforma, dezvoltarea durabilă și comerțul, oferindu-se acestor țări perspectiva unui acces sporit la Piața Internă a UE, la liberalizare și integrare în vederea promovării liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor” [2, p.4].
Ulterior, la 12 mai 2004, prin documentul ce statuează în fapt apariția PEV: „Politica Europeană de Vecinătate – document de strategie”, se prevedea încurajarea participanților (ca vecini sudici: țările Procesului Barcelona, cu excepția Ciprului, Maltei și Turciei întrucât primele două deveniseră membre ale UE, iar a treia se afla sub incidența politicii de pre-aderare) de a beneficia optim de avantajele și rezultatele Procesului Barcelona, de a promova și dezvolta noi forme de cooperare intraregională, pornind de la realizările obținute în cadrul Parteneriatului Euro-mediteranean [3, p.7].
Politica europeană de vecinătate se dorea a fi o ofertă a UE către noii săi vecini, estici și sudici, ca urmare a extinderii UE din 2004 către statele central și est europene.
Existența unui mediu de colaborare deja conturat atât prin acordurile de asociere euromediteraneene, cât și prin cadrul regional de cooperare oferit de Procesul Barcelona a facilitat consolidarea cooperării, iar Planurile de Acțiune pe care PEV le are în vedere pornesc de la realizările acordurilor de asociere. Planurile de Acțiune („Action Plans”) naționale reprezintă principalele documente politice ale UE în relațiile cu vecinii, pe termen mediu. Acestea urmăresc a stabili ținte politico-strategice, obiective comune, precum și un calendar pentru evaluarea periodică a progresului înregistrat pe calea reformelor economice și politice. Nefiind instrumente juridice, nu există un mandat formal/oficial de negociere a planurilor de acțiune. Implementarea lor implică însă decizii de ordin juridic (legislație internă, legislație UE, acorduri bilaterale). Deși erau preconizate a fi instrumente bilaterale, contribuția statelor partenere s-a dovedit a fi minimală, aceasta constituind un element de critică adus planurilor de acțiune, ca și faptul că această contribuție este limitată în majoritate la factorii guvernamentali, neimplicarea societății civile putând deveni un factor de constrângere, îndeosebi în cazul statelor mediteraneene, în care predomină guverne autoritare. De altfel politica de vecinătate impune existența anterioară a unui acord (de asociere sau de parteneriat și cooperare) încheiat cu țara parteneră drept condiție obligatorie pentru a putea demara negocieri în vederea semnării unui Plan de Acțiune.
Uniunea Europeană a revizuit politica europeană de vecinătate în 2011, instituind anumite instrumente care să ofere mai mult sprijin țărilor partenere pentru construirea unei democrații profunde și durabile și pentru a sprijini dezvoltarea economică favorabilă incluziunii. Principalele caracteristici ale noii PEV sunt asocierea politică și integrarea economică, mobilitatea persoanelor, creșterea asistenței financiare din partea UE, un parteneriat mai puternic cu societatea civilă și o mai bună cooperare cu privire la anumite politici sectoriale.
Anul trecut a fost un an bogat în evenimente și în provocări pentru Uniunea Europeană și vecinii săi. UE a continuat să facă eforturi pentru depășirea crizei financiare și a încetinirii aferente a creșterii economice în mai multe state membre. Unele dintre țările partenere din vecinătate au continuat să se confrunte cu conflicte, instabilitate politică și condiții socio-economice dificile. Aceste țări trebuie, uneori, să facă față unor provocări politice, economice și sociale serioase, dintre care unele necesită răspunsuri imediate. Aceasta lasă puțin timp factorilor decizionali să se concentreze asupra reformelor pe termen mediu și lung.
Procesele de tranziție democratică au continuat în multe dintre țările partenere. Libienii au votat pentru a-și alege adunarea constituantă pentru prima dată în mai mult de patru decenii. Egiptul și Tunisia au continuat să pună în aplicare reformele constituționale, deși nu fără dificultăți.
Evoluția situațiilor din și Libia arată în mod clar că tranziția este un proces complex. Prin urmare, va fi nevoie de timp pentru a instaura noi structuri și echilibre politice, precum și creștere economică și coeziune socială, pe baza unui consens privind valorile și principiile fundamentale. Reforma constituțională este lentă, progresele nu sunt întotdeauna lineare și în multe cazuri, rezultatele sunt încă incerte. În astfel de cazuri, UE a continuat să colaboreze cu partenerii săi și să susțină progresul acestora în vederea instaurării unei democrații durabile.
La doi ani după revizuirea PEV, punerea ei în aplicare reprezintă principala sarcină și provocare pentru UE și partenerii săi. Începând din 2011, progresele înregistrate în punerea în aplicare a reformelor convenite de către UE și partenerii săi au fost inegale. Totuși, aceasta nu trebuie să conducă la o dezangajare. Dimpotrivă, UE trebuie să își intensifice implicarea în proces, inclusiv pe termen lung.
Construirea democrației în țările partenere se află în mâinile cetățenilor și reprezentanților lor politici aleși. PEV poate sprijini, dar nu poate înlocui acest proces. O analiză a principalelor recomandări cuprinse în rapoartele intermediare privind stadiul de avansare al PEV arată că ne aflăm doar la începutul acestui proces. Aceasta stabilește, de asemenea, provocările care rămân de abordat în viitor. În multe dintre țările vecine, s-au înregistrat progrese privind principalele recomandări cu privire la alegeri, adesea cu ajutorul financiar și logistic al UE. S-au înregistrat progrese insuficiente privind principalele recomandări referitoare la libertatea de asociere, de exprimare și de întrunire, libertatea presei și a mijloacelor mass-media, la statul de drept și la independența sistemului judiciar precum și lupta împotriva corupției. Multe dintre recomandări sunt la fel de valabile astăzi cum erau și în 2012. Insertul de mai jos subliniază punerea în aplicare a principalele recomandări ale rapoartelor privind progresele înregistrate în anul precedent.
Armenia a dat urmare unora dintre recomandările-cheie. Ea a elaborat o foaie de parcurs pentru îmbunătățirea procesului electoral, a adoptat o strategie națională pentru drepturile omului și a adoptat unele măsuri pentru a lupta împotriva corupției, a reforma sistemul judiciar și administrația publică și a face să progreseze reformele sectoriale și alinierea legislației sale cu acquis-ul UE.
Azerbaidjanul nu a dat urmare decât unora dintre recomandările-cheie. Acesta a început să pună în aplicare planul de acțiune în domeniul drepturilor omului, a continuat reforma sistemului judiciar și a luat unele măsuri în vederea soluționării problemei demolărilor și evacuărilor forțate. El nu a cooperat cu raportorul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în chestiunea prizonierilor politici.
Georgia a dat urmare majorității recomandărilor-cheie. Aceasta a asigurat, în ansamblu, alegeri parlamentare libere și corecte, a continuat să dialogheze cu regiunile sale separatiste, a participat în mod activ la discuțiile de la Geneva și a luat măsuri pentru a îmbunătăți condițiile de viață ale persoanelor strămutate în interiorul țării (PSI). De asemenea, ea a consolidat libertatea de exprimare și de opinie, a reformat sistemul judiciar și a făcut să progreseze reformele sectoriale precum și alinierea legislației sale cu acquis-ul UE.
Moldova a dat urmare majorității recomandărilor-cheie. Aceasta și-a intensificat eforturile pentru punerea în aplicare a reformei judiciare și de aplicare a legii, s-a angajat într-un dialog cu Tiraspol, a continuat să pună în aplicare reforme în domeniile asistenței sociale, sănătății și educației, energiei, concurenței, ajutorului de stat și al alinierii legislației la acquis-ul UE. Ea a finalizat ultimele etape din cadrul primei faze a planului său de acțiune privind liberalizarea regimului vizelor (VLAP) și a consolidat reforma instituțională a sectorului aviației.
Ucraina: majoritatea recomandărilor-cheie trebuie încă să fie puse în aplicare. Totuși, Ucraina a adoptat efectiv măsuri în vederea realizării unei reforme legale și judiciare, odată cu intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală și a altor legislații importante. Ea a adoptat, de asemenea, o lege privind azilul și statutul de refugiat, deși punerea în aplicare a acesteia este deficitară.
Egiptul a dat urmare numai unora dintre recomandările-cheie. Puterea a fost preluată de către un guvern civil și starea de urgență a fost ridicată. O constituție a fost elaborată și adoptată prin referendum popular. Cu toate acestea, procesul a fost controversat și puternic criticat de opoziție, ceea ce a dus la o criză politică profund conflictuală.
Israel: majoritatea recomandărilor-cheie trebuie încă să fie puse în aplicare. Nu a fost observată nicio schimbare semnificativă în domeniile preocupante.
Palestina: majoritatea recomandărilor-cheie rămân valabile și trebuie încă să fie puse în aplicare. Unele au fost, totuși, deja puse în aplicare, inclusiv organizarea de alegeri locale, continuarea ameliorării gestiunii finanțelor publice și elaborarea de modele de calcul al costurilor în sectorul protecției sociale. Cu toate acestea, dificultățile create în principal de ocupație și de agravarea crizei financiare au împiedicat Autoritatea Palestiniană (AP) să se angajeze în realizarea reformelor.
Iordania a dat urmare unora dintre recomandările-cheie, îndeosebi instituirii Comisiei electorale și a Curții Constituționale și adoptării unei legi privind partidele politice și a unei legi electorale.Libanul a început să dea urmare numai unora dintre recomandările-cheie procedând la desemnarea mult așteptată a unor magistrați. Realizarea obiectivelor reformei nu a avansat decât foarte lent în contextul crizei în curs de desfășurare în țara vecină, Siria.
Marocul a adoptat măsuri pentru a începe punerea în aplicare a majorității recomandărilor-cheie, dar nu a finalizat acest proces, în ciuda faptului că și-a exprimat angajamentul față de obiectivele convenite ale reformei. Acesta a instituit un organism pentru un dialog național în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, a elaborat (dar nu a adoptat) o lege de instituire a unui organism anticorupție și a continuat să își alinieze legislația la acquis-ul UE.
Tunisia, care trecea printr-o tranziție dificilă, a dat urmare numai unora dintre recomandările-cheie. Instituirea Comisiei electorale independente a fost aprobată, însă noua lege electorală nu a fost finalizată. Tunisia a semnat Convenția regională cu privire la regulile de origine preferențiale pan-euromediteraneene. Pregătirile pentru negocierea unei zone de liber schimb complex și cuprinzător (DCFTA) au progresat.
UE a continuat să trateze cu prioritate țările sale partenere contribuind, pe de o parte, la instaurarea statului de drept și a bunei guvernanțe și, pe de altă parte, la punerea bazelor creșterii economice și ale creării de locuri de muncă, precum și ale unor societăți durabile, bazate pe cunoaștere și echitabile din punct de vedere social. După primul grup operativ pentru Tunisia în 2011, grupuri operative pentru Egipt și Iordania au reunit reprezentanți ai instituțiilor UE, guvernelor, sectorului privat, donatorilor internaționali și societății civile, pentru a servi drept catalizatori pentru reforma politică și economică. Asistența financiară a UE din cadrul IEVP și al altor instrumente a jucat un rol esențial într-un anumit număr de cazuri.
S-au înregistrat progrese substanțiale în ceea ce privește elaborarea planurilor de acțiune PEV comune de nouă generație sau a unor documente echivalente. Planurile de acțiune reflectă necesitățile, capacitățile și angajamentele de reformă specifice fiecărei țări partenere, care să permită existența unor relații nuanțate, pe măsură, între UE și fiecare dintre țările partenere. UE a încheiat negocieri cu privire la planurile de acțiune cu Libanul, Marocul și AP, precum și cu Tunisia în contextul unui parteneriat privilegiat. Planurile de acțiune trebuie să fie aprobate de către respectivele consilii de asociere. Noul plan de acțiune pentru Iordania a intrat în vigoare în luna octombrie. Tor în luna octombrie, UE și Algeria au început negocieri cu privire la un plan de acțiune PEV comun.
Reprezentantul special al UE pentru sudul Mediteranei a jucat un rol determinant în procesul de consolidare a dialogului politic al UE cu țările din regiune angajate în tranziție, contribuind la eforturile depuse de UE pentru consolidarea democrației și a instituțiilor și sporind eficiența, prezența și vizibilitatea acesteia în regiune. Au fost create grupuri de lucru pentru Tunisia (28-29 septembrie 2011), Iordania (22 februarie 2012) și Egipt (13-14 noiembrie 2012). Aceste grupuri de lucru au contribuit la aprofundarea relației UE cu cele trei țări conform unei abordări axate pe rezultate, adaptate și diferențiate care implică toate instituțiile UE și sectorul privat. La misiunile pentru creștere economică conduse de vicepreședintele Comisiei Europene, domnul Antonio Tajani, în Maroc și Tunisia în noiembrie 2012, au participat, de asemenea, antreprenori europeni. În Tunisia, a fost lansat un Consiliu UE-Tunisia pentru antreprenoriat care să consilieze guvernul tunisian cu privire la modalitățile de îmbunătățire a climatului de afaceri.
Conceptul de Europă extinsă, iar mai apoi cel de politică de vecinătate favorizează neîndoielnic cadrul bilateral de negociere. În acest sens, un element de valoare adăugată pe care îl aduce noua filozofie PEV, prin Planurile de Acțiune și prin includerea principiului diferențierii, este posibilitatea unor țări de a progresa într-un ritm mai rapid în relațiile cu Uniunea. Reglementarea relațiilor la nivel multilateral, chiar în cadrul Procesului Barcelona, împiedica cel mai adeseaâ oportunitatea unor state, mai avansate, de a evolua în relația cu UE. Planurile de Acțiune propun operaționalizarea acordurilor de asociere încheiate anterior cu statele mediteraneene, asigurând o legătură mai profundă fie cu programele de politică internă ale statelor partenere, fie cu normele și standardele Uniunii Europene. Astfel, după cum este stipulat și în documentul său de strategie, PEV nu își propune înlocuirea mecanismelor Procesului Barcelona, ci mai degrabă o îmbunătățire, o înnoire, adaptare și revigorare a procesului de asociere euromediteranean aflat deja în desfășurare.
În Tabelul 1 este prezentată succint lista acordurilor ce formează baza contractuală actuală dintre Uniunea Europeană și statele din vecinătatea sa sud mediteraneană.
Analiștii consideră că Parteneriatul Euro-mediteranean este un parteneriat multilateral bazat pe un set de acorduri de asociere bilaterale [28, p.186], dimensiunea bilaterală a Procesului Barcelona fiind ulterior preluată în cadrul politicii europene de vecinătate.
Tabel 1. Stadiul acordurilor UE- statele din vecinătatea sa sudică [61]
* Algeria se află în stadiul negocierilor priorităților pentru implementarea acordului de asociere. Libia ar trebui să negocieze mai întâi un acord de asociere, discuțiile generale pentru un acord cadru au început în noiembrie 2008.
Datele prezentate în continuare subliniază câteva aspecte economice, comerciale, sau legate de implementarea prevederilor PEV, importante pentru o mini-radiografie a zonei sud mediteraneene, îndeosebi în contextul crizei mondiale. Din evoluția PIB/locuitor din ultimii ani în statele mediteraneene (a se vedea Tabelul 2), comparativ cu media UE-27 din 2007 de cca 25 000 euro/loc, se poate observa asimetria și decalajul pe care țările mediteraneene îl înregistrează față de Uniunea Europeană, aceasta influențând semnificativ relațiile euro-mediteraneene.
Tabel 2. Evoluția PIB/loc într-o serie de state mediteraneene (la prețuri curente de piață) [66]
(EUR)
Regiunea mediteraneană a înregistrat ritmuri moderate de creștere economică în ultimii ani, relativ constante, situându-se în medie în jurul a 5%. Tabelul 3 reliefează evoluția în timp a ratei de creștere a PIB într-un număr de țări mediteraneene. Se constată o pondere superioară a creșterii PIB/ loc în Egipt (în jur de 7%), Iordania (în jur de 8%), Liban (cca 7,5%). Scăderea preconizată pentru 2009 în cazul tuturor țărilor reprezintă un efect al crizei economico-financiare.
Statele mediteraneene sunt puternic afectate de factorii externi, în aceste condiții, consecințele negative ale crizei mondiale făcându-se simțite cu o mai mare intensitate decât în alte regiuni.
Planurile de Acțiune încheiate cu Maroc, Liban, Egipt, Iordania, Autoritatea Palestiniană și Tunisia trec în revistă aceeași gamă de beneficii: perspectiva accesului la piața internă, cooperare sporită în sfera politică, reducerea barierelor comerciale, asistență financiară, posibilitatea de a participa la programe comunitare, asistență tehnică pentru atingerea standardelor europene. Le diferențiază însă gradul de detaliere a reformelor pe care fiecare țară le are în vedere. Liberalizarea economică și reformele în domeniul social au înregistrat progrese relativ modeste în statele mediteraneene. În ce privește succesul condiționalității, îndeosebi în sfera politică, există opinii conform cărora, în cazul majorității statelor mediteraneene ce nu prezintă în mod evident ambiții de aderare la UE, capacitatea Uniunii de a induce sau de a obliga statele să accepte calea reformelor politice este extrem de limitată, comparativ cu situația precedentelor state candidate de exemplu, în care sistemul de condiționalități a funcționat tocmai datorită existenței mobilului aderării la Uniune ca membri cu drepturi depline. Cooperarea cu Maroc, Israel, Iordania a avansat destul de mult, statele rămase oarecum în urmă în sfera cooperării cu UE fiind Algeria, Siria și Libia. De altfel, în relația UE-Israel, relațiile de cooperare acoperă deja două categorii de libertăți, a circulației bunurilor și a capitalurilor.
În cadrul statelor sud-partenere se remarcă un indice de percepție a corupției extrem de nesatisfăcător. Corupția este recunoscută ca fiind un obstacol major în calea dezvoltării acestor țări, iar tendințele sunt de menținere a unei percepții nefavorabile asupra gradului de corupție la nivelul sistemului public. Tabelul nr. 4 reflectă indicele de percepție a corupției în ultimii ani într-o serie de state partenere din sudul Mediteranean, situația cea mai gravă prezentându-se în Liban, Siria, Algeria și Egipt.
Tabel 4. Indicele de percepție a corupției într-o serie de state din vecinătatea sudică a UE [67]
Uniunea Europeană reprezintă un important furnizor de asistență pentru țările mediteraneene. Dependența regiunii de exporturi și de asistența externă o transformă într-o zonă sensibilă, vulnerabilă la orice fluctuație a pieței externe. Investițiile străine directe sunt asimetric distribuite în regiunea Mediteraneană. Printre primii „receptori” se clasează Egipt, Maroc, Tunisia și Algeria. Este important de menționat că investițiile primite din zona Golfului adeseori
surclasează pe cele provenite din Europa.
Fluxul de investiții străine relativ redus din regiunea sud-mediteraneană se datorează în principal existenței și amplificării permanente a tensiunilor politice, a insecurității și instabilității regionale ce au condus la sporirea condițiilor de risc, climatul investițional fiind influențat în mod negativ de rolul predominant al statului și de legislația adeseori rigidă pe anumite segmente, împiedicând libera circulație a capitalului în zonă. În acest context, impactul moderat al investițiilor în zonă se datorează în principal climatului investițional nefavorabil, în contextul unei infrastructuri insuficient dezvoltate, a unor administrații adeseori ineficiente, a absenței unui sistem financiar modernizat care să poată canaliza capitalul privat în mod eficient spre investiții productive.
În ceea ce privește alocarea fondurilor prin programele indicative naționale elaborate în cadrul politicii europene de vecinătate pentru statele din vecinătatea sudică, situația se prezintă după cum urmează în tabelul 5.
La aceste fonduri (alocații naționale ENPI) se adaugă asistența acordată în cadrul componentei transfrontaliere a ENPI, a programelor regionale sau interregionale ENPI. Spre exemplu, Programul Indicativ Regional 2007-2010 pentru regiunea mediteraneană dispune de fonduri în valoare de 343,3 milioane euro34, pentru priorități precum: cooperare politică, în domeniul justiției, securității și migrației, dezvoltarea economică durabilă, dezvoltarea socială și
schimburile culturale.
Analiștii apreciază că, în ansamblu, economiile statelor maghrebiene au un caracter destul de fragil, nivelul redus de industrializare și comerțul exterior extrem de dependent de cererea mondială de produse energetice, de materii prime în general fiind factori de natură a agrava situația acestora, îndeosebi în condiții de criză. Potrivit Comisiei Europene, în regiunea mediteraneană, ca de altfel și în alte zone PEV, se fac simțite efectele crizei mondiale, îndeosebi în sectorul remitențelor, al industriilor orientate către export, turism și construcții. În Raportul
Băncii Mondiale din 2009, se estimează că, în cazul unor țări precum Egipt, Maroc, Tunisia, ce au o legătură mai strânsă cu Europa în plan comercial, criza ar putea avea repercusiuni mai grave, dat fiind regresul cererii europene, și ca urmare scăderea exporturilor, a remitențelor, a investițiilor străine directe.
Potrivit unui raport al OMC, diminuarea drastică a cererii spre sfârșitul anului 2008 și începutul lui 2009, incertitudinile sporite semnalate în evoluția climatului de afaceri, reducerea gradului de finanțare a comerțului au condus la deteriorarea profilului comercial mondial. În regiunea mediteraneană țările exportatoare de petrol au înregistrat anumite creșteri, datorate multiplicării record a prețurilor pentru petrol și gaze naturale. Este important de menționat faptul că Tunisia este primul partener din regiune care a reușit formarea unei zone de liber schimb cu produse industriale. În ultimii ani, ponderea țărilor mediteraneene în comerțul UE s-a situat în medie la valoarea de numai 5,7-5,8% pe an la exporturile UE în afara sa, respectiv de 4,3-4,5% la importurile UE din afara acesteia.
O situație diferită, ce reflectă dependența statelor mediteraneene de comerțul cu UE, este prezentată în Tabelul nr. 6, privind ponderea UE-27 de data aceasta în comerțul exterior al țărilor mediteraneene. Pentru anul 2007 se observă o balanță comercială excedentară cu Uniunea Europeană doar pentru Egipt, Maroc, Siria și Tunisia, deficitul cel mai mare în relația cu UE înregistrându-l Iordania (ponderea UE în exporturile Iordaniei fiind de 3,2%, iar în importuri de 24,3%).
Ca evoluție în timp, anul 2007 nu aduce mari diferențe față de anii 2002 sau 2004. Ponderile UE în comerțul majorității statelor mediteraneene diferă, în medie, cu cel mult 2-3 %, în cazul exporturilor către UE unele țări mediteraneene înregistrând în timp o scădere chiar mai semnificativă a ponderii astfel încât rezultatele liberalizării graduale a schimburilor din cadrul acordurilor de asociere pot fi considerate relativ modeste.
În perioada 30-31 mai 2005, la Luxemburg se propusese stabilirea unei foi de parcurs pentru liberalizarea serviciilor, a comerțului cu produse agricole procesate, a produselor de pescuit40, foaie de parcurs ce a fost aprobată în noiembrie 2005 (foaia de parcurs euro-mediteraneană pentru agricultură – „Rabat roadmap”), țări precum Iordania și Israel înregistrând progrese rapide în acest domeniu.
În octombrie 2007, în cadrul Conferinței ministeriale Euro-Med privind comerțul s-a ajuns la un acord de principiu privind încheierea unor acorduri de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare (deep and comprehensive free trade agreements) ce vizau tot comerțul cu bunuri și servicii al UE cu zona mediteraneană. În 2008 a fost lansat un Grup de lucru al înalților funcționari pentru politica comercială în vederea elaborării unei foi de parcurs a comerțului până în 2010 și ulterior (în cadrul căreia se urmăreau obiective precum diversificarea comerțului, încurajarea integrării industriale, eliminarea tuturor barierelor de tip netarifar). Integrarea economică aprofundată se referea și la extinderea acordurilor de liber schimb existente la domeniul serviciilor și al dreptului de stabilire.
Comerțul intra-regional în zona Mediteraneană nu se situează la cote foarte înalte. În 2007, la importuri, cca 2,5-3% proveneau din aceeași zonă, cu excepția teritoriilor palestiniene ocupate unde procentul era de cca 75,8%, o pondere mai mare deținând importurile provenite din
alte țări din Asia și din alte state europene. În același an, la exporturi, procentele erau extrem de diferite, pornind de la cca 0,8% în cazul Israelului, la 7,5% Egipt, 16,8% Siria, ajungând până la 94,5% pentru teritoriile palestiniene ocupate, în condițiile în care cca 26-40% avea ca destinație alte țări din Asia. De altfel, încurajarea și consolidarea cooperării intra-regionale rămâne un deziderat, prin urmare se așteaptă rezultate mai puțin modeste precum cele de până în prezent ale demersurilor de întărire a cooperării în cadrul regiunii mediteraneene.
După pregătiri temeinice, UE și Marocul au inițiat negocieri referitoare la o zonă de liber schimb aprofundat și cuprinzător la începutul anului 2013. Pregătirile pentru negocierea unui acord de liber schimb aprofundat și cuprinzător cu Tunisia au înregistrat, de asemenea, progrese. Pregătirile pentru negocierea unui acord de liber schimb aprofundat și cuprinzător cu Iordania au stagnat, și acestea nu au început încă cu Egiptul. Acordurile privind produsele agricole și pescărești încheiate cu Marocul și cu Autoritatea Palestiniană au intrat în vigoare în octombrie și, respectiv, ianuarie. Negocierile privind un acord similar cu Tunisia nu au putut fi reluate. Acordul privind evaluarea conformității și acceptarea produselor industriale cu Israelul a intrat în vigoare în ianuarie cu privire la produsele farmaceutice.
UE rămâne cel mai important partener comercial pentru aproape toate țările din vecinătatea sa. Lucrările pentru aprofundarea integrării economice și comerciale între UE și partenerii săi, prin urmare, au continuat. UE și Ucraina au parafat un acord de asociere, care include zona de liber schimb aprofundat și cuprinzător. Au fost realizate progrese semnificative în negocierile cu Moldova după deschiderea, în martie, a negocierilor în vederea acordului de liber schimb aprofundat și cuprinzător. Armenia și Georgia au făcut progrese mari în negocierile în vederea acordului lor de asociere, inclusiv în cele privind crearea unei zone de liber schimb aprofundat și cuprinzător. Includerea viitoare a acestor parteneri orientali ai zonei de liber schimb aprofundat și cuprinzător în sistemul pan-euromediteranean de cumul diagonal al regulilor de origine va consolida integrarea economică cu UE și le va oferi un stimulent suplimentar pentru crearea unor zone de liber schimb cu alți parteneri din cadrul PEV.
2.2. Cooperare regională, eficiență energetică și dezvoltarea energiei regenerabile în
regiunea sud-mediteraneană
UE a continuat să ofere sprijin financiar reformelor întreprinse în țările partenere. Suma totală disponibilă pentru țările partenere, în perioada 2011 – 2013 se ridică la 6,5 miliarde EUR. Această sumă include fondurile suplimentare (0,95 miliarde EUR) disponibile ca urmare a lansării inițiativei Parteneriatului estic și a revizuirii politicii europene de vecinătate. Majoritatea fondurilor suplimentare este furnizată pe baza principiului „a oferi mai mult pentru a primi mai mult”, și anume a progresului obținut în construirea unei democrații solide și durabile și în aplicarea obiectivelor aferente reformei. Acest sprijin este canalizat prin intermediul a două programe de coordonare: 540 de milioane EUR pentru SPRING în țările din sudul Mediteranei și 130 de milioane EUR pentru EaPIC în țările din vecinătatea estică. Ambele programe pun accentul pe promovarea transformării democratice și a consolidării instituțiilor, precum și pe susținerea creșterii durabile și favorabile incluziunii. Restul fondurilor suplimentare au fost alocate în cea mai mare parte programelor de mobilitate (Tempus, Erasmus Mundus etc.) și pentru a sprijini organizațiile societății civile și actorii nestatali. În ceea ce privește finanțarea viitoare din cadrul viitorului Instrument european de vecinătate și parteneriat (IEVP), se propune ca alocațiile să țină seama de criterii cum ar fi angajamentul țărilor partenere pentru reforme și progresele înregistrate în punerea în aplicare a respectivelor reforme, progresele înregistrate în construirea unei democrații profunde și durabile și nivelul de ambiție al parteneriatului cu UE.
În acest cadru a fost creată, în 2011, Facilitatea pentru societatea civilă în cadrul politicii de vecinătate (FSC), cu un buget inițial de 26,4 milioane EUR. Scopul acesteia este de a consolida organizațiile societății civile, inclusiv partenerii sociali, astfel încât aceștia să poată juca un rol în evoluția regiunii vizate de PEV și să aibă un rol adevărat în procesul de democratizare. Prima fază a FSC, pusă în aplicare în 2012, pune accentul pe consolidarea capacităților de punere în rețea a societății civile și pe îmbunătățirea aptitudinii sale de a promova reformele naționale și de a întări obligația responsabilității publice.
În decembrie 2012, o a doua fază a FSC a fost adoptată, cu o nouă alocare bugetară de 45,3 milioane EUR pentru perioada 2012 – 2013. Obiectivul este de a sprijini implicarea intensificată a organizațiilor societății civile în dialogul cu guvernele partenere și de a extinde rolul acestora în procesele naționale de reformă și în programele de dezvoltare locală.
Pentru a sprijini eforturile actorilor politici în favoarea schimbării democratice din țările lor, în 2011, Înaltul Reprezentant și Comisia au propus crearea unui Fond european pentru democrație (EED). În 2012 au fost adoptate măsuri importante pentru organizarea și lansarea EED în calitate de fundație europeană nonprofit independentă, cu participarea reprezentanților statelor membre, a Parlamentului European, a Comisiei Europene, a Înaltului Reprezentant și a organizațiilor societății civile. Comisia și un număr de state membre au angajat deja fonduri de 15 milioane EUR (din care 6 milioane EUR din partea Comisiei) care ar trebui să permită EED să devină pe deplin operațional în 2013.
Decizia referitoare la revizuirea intermediară a mandatului extern al Băncii Europene de Investiții (BEI) în octombrie 2011 a deschis calea pentru împrumuturi suplimentare de 1,15 miliarde EUR în favoarea țărilor partenere și pentru împrumuturi de până la 1 miliard EUR legate de schimbările climatice până la sfârșitul anului 2013. În 2012, BEI a semnat noi împrumuturi de aproape 1,7 miliarde EUR în vecinătatea sudică și aproape 0,9 miliarde EUR în vecinătatea estică (inclusiv Rusia).
Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), a cărei zonă de intervenție a fost extinsă în 2011 pentru a cuprinde țările din sudul și din estul Mediteranei, a alocat 1 miliard EUR în mai 2012 pentru a lansa intervenții în primele patru țări. Acestea sunt Egiptul, Iordania, Marocul și Tunisia. Până la 100 de milioane EUR, provenind în parte din bugetul UE, au fost alocate pentru a sprijini activitățile de asistență tehnică în vederea identificării și pregătirii proiectelor.
La sfârșitul anului 2012, totalul alocațiilor acordate Facilității de investiții pentru politica de vecinătate (FIPV) a atins 594,9 milioane EUR (din care 259,8 milioane EUR pentru vecinătatea din est și 335,1 milioane EUR pentru vecinătatea din sud) . De la crearea FIPV, un total de 8 miliarde EUR a fost mobilizat de la instituțiile financiare europene (cu o repartiție aproape echivalentă între vecinătatea estică și cea sudică).
Cooperarea privind politica sectorială constituie o parte importantă și crescândă din noua PEV, la nivel bilateral, cât și în contextul Parteneriatului estic și al Uniunii pentru Mediterana (UpM). Bazată din ce în ce mai mult pe convergența cu standardele și dispozițiile UE, ea susține tranziția, reforma, modernizarea și, în cele din urmă, integrarea cu piețele UE. Aceasta acoperă o gamă largă de domenii, inclusiv ocuparea forței de muncă și politica socială, politica industrială, politica de concurență, agricultura și dezvoltarea rurală, pescuitul, schimbările climatice, mediul, securitatea energetică, transporturile, politica maritimă integrată, societatea informațională, cercetarea și inovarea, educația, în special cooperarea privind învățământul superior și mobilitatea (prin programe precum Erasmus Mundus, Tempus, acțiunile Marie Curie), cooperarea în domeniul tineretului, sănătatea și cultura.
În sectorul energiei, eforturile comune s-au concentrat asupra securității energetice, reformei piețelor și integrării acestora, inclusiv prin dezvoltarea infrastructurii, îmbunătățirea eficienței energetice și intensificarea utilizării surselor de energie regenerabilă. Au fost luate măsuri suplimentare în vederea deschiderii coridorului sudic al gazelor, care prezintă o importanță strategică. Partenerii din Europa de Est, cum ar fi Moldova și Ucraina, au făcut progrese cu privire la concretizarea angajamentelor lor în cadrul Comunității Energiei. Recent, Georgia a solicitat, de asemenea, să facă parte din aceasta. UE și partenerii săi mediteraneeni au înregistrat progrese limitate în privința stabilirii unei viitoare comunități mediteraneene a energiei.
Partenerii au luat măsuri suplimentare pentru a elabora și a pune în aplicare strategii și acte legislative în domeniul mediului și au făcut unele eforturi pentru a îmbunătăți situația mediului. UE a sprijinit capacitățile țărilor partenere de a combate degradarea mediului și a promova utilizarea durabilă a resurselor naturale, inclusiv în domeniul calității aerului, apei, poluării industriale, gestionării deșeurilor, pesticidelor periculoase, protecției naturii și gestionării pădurilor, precum și pentru a consolida sistemele de informații și de guvernanță referitoare la mediu. Partenerii trebuie să pună pe deplin în aplicare acordurile multilaterale în domeniul mediului la care sunt părți.
Programele emblematice pentru prevenirea, pregătirea și răspunsul la catastrofele naturale și provocate de om (PPRD la sud și la est) au contribuit la aplicarea parțială a cadrului de acțiune pentru reducerea riscurilor de catastrofă adoptat în 2005 la Hyogo, facilitând alinierea cu legislația și standardele UE. UE va sprijini dezvoltarea strategiilor de comunicare și de sensibilizare, consolidarea capacităților și ameliorarea coordonării.
Partenerii au luat unele măsuri în domeniul schimbărilor climatice, în special prin intermediul mecanismului de dezvoltare nepoluantă și al proiectelor comune de punere în aplicare. UE i-a ajutat să realizeze tranziția către o dezvoltare cu emisii reduse de carbon și rezistența la schimbările climatice prin consolidarea capacităților și prin investiții. Cu toate acestea, elaborarea și punerea în aplicare a unor politici climatice ambițioase rămâne o provocare, la fel ca și integrarea considerațiilor legate de climă în alte politici conexe (de exemplu, în domeniile energiei, transporturilor, agriculturii). Partenerii sunt încurajați să se implice în elaborarea de strategii naționale de combatere a schimbărilor climatice, și anume politici de dezvoltare cu emisii reduse de carbon și strategii de rezistență la schimbările climatice, care vor fi, de asemenea, necesare în contextul negocierilor internaționale și al finalizării lor în 2015. Aceasta include integrarea schimbărilor climatice în alte domenii de politică.
Interesul acordat de Uniunea Europeană domeniului energiei în interiorul regiunii mediteraneene diferă de cel referitor la bazinul Caspic sau Rusia. Potențialul zonei mediteraneene de a furniza energie s-a situat în permanență în umbra atenției, adesea exacerbate, acordate Rusiei. Țările mediteraneene reprezintă importanți furnizori de gaz și petrol, îndeosebi Algeria și Libia, iar statele europene recepționează cca 70, respectiv 90% din exporturile de petrol și de gaze naturale ale Nordului Africii. Astfel, potențialul de colaborare al statelor europene cu țările mediteraneene se situează la cote destul de înalte în planul aprovizionării cu gaz și petrol.
Energia a ocupat un loc important în cadrul Parteneriatului euro-mediteranean. În cadrul său de reglementare, prin componenta cooperării regionale, au fost alocate fonduri pentru susținerea proiectelor regionale în domeniul energiei. Piața de gaz euro-arabă, ce are alocat un buget de cca 6 milioane euro (prin MEDA), își propune sprijinirea formării unei piețe de gaz la
nivel regional, între Egipt, Iordania, Liban și Siria, în vederea integrării ulterioare pe piața europeană. Proiectul vizând sprijinirea armonizării legislative și a cadrului de reglementare a pieței electricității din Algeria, Maroc, Tunisia, în vederea conformității cu standardele UE beneficia de un buget de cca 4,9 milioane euro și urma a fi pus în practică în perioada 2007- 2010. Crearea unei platforme de dialog între țările mediteraneene privind reforma și securitatea energetică, diversificarea surselor de energie, reducerea impactului asupra mediului a activităților energofage, în condițiile asigurării unei convergențe a politicilor naționale energetice, avea în vedere un buget de 4,1 milioane de euro pentru perioada 2007-2010 [7, p. 37-39].
În cadrul Conferinței Ministeriale euro-mediteraneene asupra energiei din decembrie 2007 din Cipru, s-a lansat un nou Parteneriat euro-mediteranean privind energia, al cărui Plan de acțiune pentru perioada 2008-2013 urmărea „o mai mare armonizare a piețelor și legislațiilor privind energia și integrarea piețelor energetice în regiunea euro-mediteraneană, promovarea dezvoltării durabile în sectorul energetic și dezvoltarea unor inițiative de interes comun în domenii precum extinderea infrastructurii, finanțarea investițiilor, cercetare și dezvoltare”.
Dependența energetică a statelor europene, precum și securitatea energetică reprezintă factori permanenți de preocupare în cadrul Uniunii Europene. Există temeri privind proveniența gazului importat de UE, securitatea traseelor conductelor de transport, epuizarea în viitor a resurselor de petrol date fiind ratele actuale de exploatare. Este important de menționat că rata de
producție de rezervă asigurată de Orientul Mijlociu, la ritmul curent de exploatare, se ridica spre sfârșitul anului 2008 la 71,1 ani, fiind una din cele mai ridicate rate din lume. Asigurarea resurselor alternative, precum și dialogul permanent cu statele furnizoare sau de tranzit constituie priorități ale politicii UE în domeniul energiei.
Spațiul mediteranean înregistrează diferențe și inegalități în ce privește energia, atât între partea nordică unde țările sunt consumatoare de energie și partea sudică, cât și din punct de vedere al dotării cu resurse energetice, cele mai importante fiind concentrate în trei țări: Algeria, Libia, Egipt. În decembrie 2008, UE a încheiat un Memorandum de înțelegere cu Egiptul (a șasea țară furnizoare de gaz natural către UE și o importantă țară de tranzit între UE și Orientul Mijlociu). Negocieri și discuții suplimentare au avut loc cu privire la construirea de conducte care să transporte gazul între Egipt și Israel, Italia și Tunisia, Algeria și Spania.
Analiștii previzionează apariția unei noi filozofii în domeniul energiei în regiunea mediteraneană, filozofie bazată pe cooperare regională, eficiență energetică și dezvoltarea energiei regenerabile [32, p. 9].
Zona mediteraneană are potențiale resurse de energie regenerabilă (solară, eoliană) ce ar putea constitui o alternativă la resursele clasice. Spre exemplu, în cadrul oferit de Uniunea pentru Mediterana (analizată în capitolul următor), partenerii mediteraneeni s-au angajat pe calea dezvoltării unui Plan Solar Mediteranean [68], care să permită, într-un cadru de reglementare ce va fi stabilit ulterior, dezvoltarea unor tehnologii specifice privind energia solară, energia regenerabilă în regiunea mediteraneană.
2.3. Perspectiva unei democrații solide și durabile prin Politica Europeană de
vecinătate
În contextul relațiilor de vecinătate, s-au realizat unele progrese privind reformele în vederea unei democrații solide și durabile. Cu toate acestea, există încă unele probleme și anumite evoluții riscă să cunoască un regres.
Există tot mai multe divergențe între reformele democratice întreprinse în țările aflate în vecinătate. Prin urmare, UE va răspunde într-o manieră mai nuanțată, pe baza principiului „a oferi mai mult pentru a primi mai mult” și a unei examinări riguroase a angajamentelor de reformă. Pentru a rămâne credibilă, aceasta trebuie să aplice aceleași standarde ridicate și același control reformelor democratice, oriunde și oricare este forma în care acestea au loc.
Tunisia, Egiptul și Libia au traversat revoluții care au declanșat reforme democratice, în timp ce în Iordania, Maroc și Algeria autoritățile aflate la putere au inițiat reforme constituționale, electorale și juridice. Au fost organizate alegeri democratice în Egipt, Libia și Tunisia; există încă motive de îngrijorare cu privire la libertatea de întrunire, de asociere și de exprimare, inclusiv libertatea presei, în cele mai multe din țările partenere. UE a desfășurat misiuni de observare a alegerilor în Algeria și Libia. La începutul anului 2013, aceasta observa pentru prima dată alegerile din Iordania. Egiptul a acceptat ca o misiune de observare a UE să monitorizeze viitoarele alegeri parlamentare.
Țările din est sunt, de asemenea, pe căi din ce în ce mai diferite. Moldova, Georgia și Armenia au continuat să pună în aplicare reforme vizând ameliorarea cadrului electoral și au organizat alegeri care au fost, în general, conforme cu standardele internaționale, obținând progrese evidente pe calea dificilă către o democrație durabilă. Alegerile parlamentare din Ucraina au prezentat un tablou mai temperat, cu mai multe deficiențe. S-au înregistrat situații deteriorate în mai multe domenii în comparație cu alegerile anterioare. Alegerile din Belarus au avut loc într-un context de represiune – o altă ocazie ratată pentru Belarus de a organiza alegeri în conformitate cu standardele OSCE și cele internaționale. În general, UE este foarte îngrijorată de lipsa libertății de întrunire, de asociere și de exprimare într-un anumit număr de țări. Nu s-a înregistrat nicio îmbunătățire în Belarus în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, a statului de drept și a principiilor democratice.
În unele țări partenere, organizațiile societății civile (OSC) și uneori, sindicatele, continuă să se confrunte cu constrângeri serioase (obstacole în calea libertății de circulație, acțiuni în justiție împotriva liderilor ONG-urilor, proceduri administrative greoaie, acceptare a unui sprijin financiar care face obiectul autorizării). Organizațiile societății civile egiptene au fost confruntate cu presiuni din ce în ce mai mari din partea autorităților. Legislațiile actuale privind asocierea în Egipt, Maroc și Algeria reprezintă, de asemenea, un motiv de îngrijorare. Libertatea de asociere este, de asemenea, absentă în Belarus și Azerbaidjan. Libertatea de asociere trebuie să fie garantată și noile acte cu putere de lege privind asociațiile trebuie să fie conforme cu normele internaționale privind drepturile omului.
În mai multe țări din vecinătate, mass-media continuă să fie afectată din cauza interferențelor politice și economice, a lipsei de diversitate și a autocenzurii. Au existat multe cazuri de hărțuire și de arestare a jurnaliștilor în Azerbaidjan și în Egipt, în timp ce punerea în aplicare a legislației privind transparența mass-mediei în Georgia a reprezentat o evoluție pozitivă.
Independența autorităților judiciare trebuie să fie consolidată de manieră nuanțată într-un număr de țări partenere, și anume Egipt, Maroc, Tunisia și Algeria în sud, iar în est, îndeosebi în Azerbaidjan și în Belarus. În Ucraina, există îngrijorări cu privire la utilizarea abuzivă a sistemului juridic în scopuri politice. În ciuda unor reforme ale sistemelor judiciare, autoritățile judiciare continuă să fie percepute ca fiind dependente de cele executive în ansamblul țărilor învecinate orientale și meridionale. Numărul ridicat al condamnărilor, utilizarea excesivă a detențiilor administrative și aplicarea nesatisfăcătoare a principiului egalității armelor au subminat încrederea în sistemul judiciar. Deși au fost depuse eforturi pentru a îmbunătăți infrastructura carcerală, condițiile de detenție rămân o sursă de îngrijorare și cazurile de tortură și de maltratare continua să facă obiectul unor anchete necorespunzătoare, încurajând o cultură a impunității în rândul reprezentanților legii.
Corupția rămâne o problemă imensă în multe țări din vecinătate. În majoritatea țărilor, nu a fost luată nicio măsură, sau au fost luate numai măsuri foarte timide pentru a începe lupta împotriva corupției.
Controlul democratic asupra forțelor armate și de securitate s-a îmbunătățit, în special în Libia și în Egipt. Reformele din sectorul securității, în special reforma poliției, ridicarea completă a stărilor de urgență și reforma codurilor penale și militare, pentru a se evita judecarea civililor de către tribunalele militare, rămân probleme majore în țările din vecinătatea mediteraneană. Aspecte precum controlul și responsabilitatea poliției, condițiile din sistemul penitenciar și tratamentele aplicate cetățenilor care își efectuează serviciul militar continuă să fie discutate în dialoguri structurate.
Procesele de justiție tranzițională credibile sunt esențiale pentru succesul tranziției, în special în acele țări care au înlăturat regimuri autoritare care au săvârșit crime împotriva propriei lor populații. Reformele sistemului judiciar și represiv au, de asemenea, un statut prioritar în cadrul Parteneriatul estic, legate de obiectivul general de menținere și consolidare a statului de drept.
Discriminarea culturală și socială împotriva femeilor rămâne o problemă în vecinătatea meridională. Femeile au jucat un rol activ în cadrul revoluțiilor. Acum este esențial ca procesul de tranziție și reformă constituțională să nu împiedice progresul în domeniul egalității dintre bărbați și femei în fața legii și în societate sau să nu submineze această egalitate. Există, de asemenea, un mare potențial de ameliorare în ceea ce privește egalitatea de șanse între femei și bărbați în țările din vecinătatea orientală.
Legislațiile exhaustive împotriva discriminării reprezintă încă o problemă în contextul relațiilor de vecinătate, cu puține excepții. Atitudinile discriminatorii sunt larg răspândite, în special împotriva comunității LGBT (lesbiene, homosexuali, bisexuali, transsexuali).
2.4. Provocări viitoare
Valorile universale care stau la baza UE – libertatea, democrația, respectul pentru drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și statul de drept – stau, de asemenea, la baza PEV. Pentru partenerii care doresc să se apropie cât mai mult posibil de UE, acesta constituie principalul punct de referință pentru reformele lor interne. Acest proces de reformă trebuie să fie favorabil incluziunii. Pentru ca acestea să fie durabile și încununate de succes, este esențial ca ansamblul societății, și nu numai elitele politice sau anumite părți ale clasei politice, să facă această alegere și să respecte valorile universale menționate anterior.
Principiul „a oferi mai mult pentru a primi mai mult” va rămâne un element important pentru ca PEV să țină seama de eforturile și progresele înregistrate în reformele democratice. Noul instrument financiar pentru politica de vecinătate pentru perioada 2014-2020 va integra acest principiu în domeniul cooperării financiare. Dar principiul nu se limitează la cooperarea financiară. Astfel cum se indică în comunicarea comună din 2011, UE își va adapta, de asemenea, oferta către partenerii săi, în special în ceea ce privește condițiile de acces la piețe și ameliorarea mobilității, în funcție de nivelul de avansare al reformelor și de ambiția manifestată de partenerii săi.
Analizele au arătat că, în afară de câteva țări care au respectat majoritatea recomandărilor, un mare număr dintre recomandările esențiale conținute în rapoartele de monitorizare a progreselor PEV din anul trecut rămân valabile și vor continua să se găsească în centrul procesului de reformă în cursul anului (anilor) următor(i). Întrucât o serie de țări partenere au realizat progrese foarte limitate în ceea ce privește atingerea obiectivelor definite de comun acord, precum și întrucât unele dintre acestea au răspuns foarte puțin la măsurile de stimulare oferite de PEV, este poate necesar să se recurgă la o privire critică asupra instrumentelor și mecanismelor acesteia din urmă. În cazul în care este necesar, UE trebuie să reflecteze asupra necesității unor ajustări ale acestora, care să le permită să răspundă mai bine așteptărilor și nevoilor partenerilor, contribuind astfel la o mai bună utilizare a acestor instrumente și mecanisme. În același timp, țările partenere trebuie să arate că sunt hotărâte să atingă obiectivele convenite în comun cu UE. Prioritățile și programele de reformă convenite cu UE trebuie să devină parte integrantă a strategiilor naționale de reformă și dezvoltare.
Este fundamental să se ofere cetățenilor noi posibilități de a călători și studia în UE sau de a desfășura activități comerciale cu aceasta, pentru a împărtăși valorile pe care aceasta este construită. UE ar trebui să acorde o importanță sporită politicilor și măsurilor axate pe aceste aspecte. Mobilitatea persoanelor, bursele pentru studenți și rețelele de întreprinderi pot înclina balanța partenerilor „în favoarea Europei” mai mult decât orice alte considerente. În est, planurile de acțiune privind liberalizarea regimului vizelor s-au dovedit eficiente pentru încurajarea reformelor în țările partenere. Deplina aplicare a acestora de către parteneri ar trebui să facă mai tangibilă perspectiva unor regimuri fără vize.
Din cauza multiplelor fațete ale naturii sale, a numeroșilor actori care intervin în cadrul ei și a caracterului său tehnic câteodată, PEV este o politică cu privire la care este dificil de comunicat. Cu toate acestea, UE este percepută ca un model și o sursă de inspirație pentru locuitorii țărilor vecine în ceea ce privește valorile care stau la baza PEV – drepturile omului, democrația, libertățile fundamentale, prosperitatea și solidaritatea. Un sondaj de opinie realizat în țările partenere ale PEV arată că majoritatea țărilor vecine au o imagine pozitivă despre UE. UE este asociată cu promovarea drepturilor omului, solidaritatea, prosperitatea, democrația și libertatea de exprimare. Aceste valori și dezvoltarea economică sunt considerate ca fiind principalele aspecte ale cooperării. Același studiu arată însă că multe persoane nu consideră că sunt bine informate cu privire la acțiunile UE în țările lor. Acest fapt subliniază nevoia de a informa mai bine cetățenii din țările partenere cu privire la PEV, obiectivele și instrumentele sale și realizările înregistrate de aceasta.
Conflictele rămân o problemă în unele regiuni ale politicii europene de vecinătate, riscând să submineze procesele de reformă născânde. Promovarea păcii și stabilității prin utilizarea tuturor instrumentelor civile și militare de care dispune UE este o necesitate urgentă care nu poate fi neglijată.
Schimbările de orientare ale țărilor partenere în materie de politică externă și implicarea sporită a altor actori din regiune pot determina, de asemenea, ca UE să devină mai puțin atractivă ca model și parteneră. Aceasta va impune ca UE să mediteze asupra modului de a avea o abordare politică mai multilaterală, care implică în mod mai sistematic decât în prezent ceilalți actori care operează în țările vecine pentru a soluționa, împreună cu țările partenere, problemele care prezintă un interes comun. În sudul Mediteranei, Turcia, țările Golfului și organizații cum ar fi Liga Arabă joacă un rol mai important în tentativele de a rezolva conflictele și promovează mai intens interesele lor economice și politice. Apariția unor sisteme alternative de integrare regională în vecinătatea estică reprezintă o nouă provocare. Apariția Uniunii Eurasiatice între Federația Rusă, Belarus și Kazahstan a modificat peisajul. Acest fapt este perceput ca oferind un model alternativ de dezvoltare politică și economică alături de integrarea în UE. Totuși, trebuie făcută o alegere. De exemplu, aderarea la Uniunea vamală care face parte din Uniunea Eurasiatică ar putea împiedica integrarea economică cu UE prin intermediul unui acord de liber schimb complex și cuprinzător.
3. UNIUNEA PENTRU MEDITERANA – INSTRUMENT DE REGLARE A COOPERĂRII DINTRE UNIUNEA EUROPEANĂ ȘI STATELE MAGHREB
3.1. Obiectivele și instrumentele principale ale Uniunii pentru Mediterana
Un element de noutate în relațiile Uniunii Europene cu vecinătatea sa sudică îl constituie apariția proiectului Uniunii pentru Mediterana (UpM). Fostul președinte francez Nicolas Sarkozy
a lansat în februarie 2007, în timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale, o inițiativă privind crearea unei Uniuni Mediteraneene, exclusiv între statele din jurul Mării Mediterane. Aceasta era menită să reconsolideze ambițiile de politică externă ale Franței, inclusiv în virtutea relațiilor preferențiale cu zona mediteraneană, încercând totodată să transfere atenția Turciei de la aderarea la UE înspre un „parteneriat privilegiat”cu aceasta și înspre o poziție de țară-pivot a unei nou create Uniuni Mediteraneene, precum și în speranța contracarării poziției Germaniei ce promova intens și aproape exclusiv cooperarea cu vecinătatea estică a UE.
Spania și Italia nu au ezitat a-și exprima temerile privind posibila diminuare a interesului pentru Procesul Barcelona, acuzând Franța de transferarea agendei politice interne asupra cooperării la Marea Mediterană. Având în vedere interesele lor tradiționale în regiunea mediteraneană, cele două țări și-au reconsiderat treptat poziția, asigurând Franța de sprijinul lor
de principiu pentru o asemenea inițiativă, numai în măsura în care componenta Uniunii Europene își va putea face simțită prezența, asigurând complementaritatea, și nu înlocuirea, proiectelor existente cu cel nou propus. Poziția Spaniei și Italiei, de promovare a Comisiei Europene ca actor
central în definirea și implementarea acestei noi inițiative, inclusiv la nivelul alocării asistenței financiare din partea UE, și-a pus amprenta asupra a ceea ce analiștii au numit „europenizarea inițiativei”. Noul proiect urma nu doar a fi complementar inițiativelor deja existente, ci chiar suplimentar cadrului existent de reglementare a cooperării.
Spre începutul anului 2008, Germania continua să-și exprime nemulțumirea față de o potențială deturnare a politicii euromediteraneene în favoarea unei inițiative noi ce favoriza clar poziția și interesul național al Franței în regiune. Discuțiile bilaterale ce au urmat între Cancelarul Angela Merkel și Președintele Sarkozy au avut drept rezultat un compromis, liderul francez acceptând practic transformarea inițiativei sale într-un proiect al Uniunii Europene.
Astfel, în luna martie a anului 2008, Consiliul European a aprobat de principiu apariția unei astfel de Uniuni, invitând Comisia Europeană să prezinte propunerile sale pentru modalitatea de funcționare a ceea ce se va numi Procesul Barcelona: Uniune pentru Mediterana. În data de 20 mai 2008, Comisia Europeană a emis Comunicarea cu titlul: „Procesul Barcelona: Uniune pentru Mediterana”ce propunea cadrul de funcționare și dezvoltare a acesteia. Inaugurarea a avut loc la Paris, în data de 13 iulie 2008, unde reprezentanți la cel mai înalt nivel ai statelor participante au adoptat o Declarație comună [13] (practic actul fondator al UpM) privind mecanismele și rolul Uniunii pentru Mediterana.
Această Uniune grupează statele Uniunii Europene, Comisia Europeană, Algeria, Autoritatea Palestiniană, Egipt, Iordania, Israel, Maroc, Tunisia, Liban, Siria, Turcia, Albania, Mauritania, precum și alte state mediteraneene (Croația, Bosnia- Herțegovina, Muntenegru și Monaco). Libia are statut de observator. Se dorește a fi un parteneriat multilateral menit a spori potențialul pentru integrarea și coeziunea regională.
Uniunea pentru Mediterana este complementară relațiilor bilaterale ale UE cu aceste țări și independentă de politica de extindere a UE sau de procesul de preaderare. Ea poate fi considerată, de fapt, o formă consolidată a tradiționalului Proces Barcelona. În cadrul Uniunii pentru Mediterana accentul este plasat îndeosebi asupra unei „guvernări mai echilibrate” (prin introducerea conceptului de copreședinție: un stat membru UE și un stat partener din zona mediteraneană), precum și asupra proiectelor concrete îndeosebi în domeniul mediului, energiei,
transporturilor. Abordarea problematicilor trans-mediteraneene, cum ar fi diminuarea migrației ilegale, face parte, de asemenea, din obiectivele pe care și le propune Uniunea pentru Mediterana.
Un element de noutate pe care îl aduce Uniunea pentru Mediterana este sistemul instituțional. Uniunea pentru Mediterana va avea instituții proprii, responsabile pentru punerea în aplicare a politicilor din domeniile de interes comun: pe lângă conceptul co-președinției, vor exista: o Adunare parlamentară Euro-Mediteraneană, un Secretariat permanent, întâlniri la nivel
înalt planificate o dată la doi ani.
Sursele de finanțare de bază menționate de UpM se concentrează într-o proporție covârșitoare pe resursele PEV: Instrumentul European de Vecinătate și Parteneriat – ENPI (evident sumele destinate vecinilor sud-mediteraneeni), Facilitatea de Investiții pentru Vecinătate (NIF), instrumentul de cooperare transfrontalieră din cadrul ENPI, Facilitatea pentru Investiții și Parteneriat Euro-Mediteranean (FEMIP). Miza UpM este până la urmă măsura în care această formulă va reuși să atragă fonduri suplimentare menite să încurajeze și să promoveze programele din zonă (din surse private, contribuții ale partenerilor mediteraneeni, ale instituțiilor financiare,
băncilor regionale). De altfel, atragerea de surse private de finanțare constituie unul din elementele îndelung dezbătute, remarcânduse slaba probabilitate a țărilor din Golf, spre exemplu, de a finanța suplimentar, mai mult decât până în prezent, activități ale inițiativei, atât timp cât nu participă direct la această nouă formulă de cooperare.
Propunerea de a se stabili întâlniri periodice la nivel înalt, o dată la doi ani, în cadrul cărora se vor adopta declarații politice și un program de lucru bienal vizează sporirea vizibilității inițiativei, însă nu ține cont de dificultățile pe care le incumbă la nivelul procesului decizional reuniunile cu un număr extrem de ridicat de state.
Secretariatul urmează a avea personalitate juridică și un statut autonom, iar printre responsabilitățile sale se vor număra: identificarea, promovarea și monitorizarea proiectelor noi, a oportunităților/surselor de finanțare; pregătirea (împreună cu alte structuri precum co-președinția) a documentelor de lucru pentru procesul decizional. Secretariatul este prevăzut a avea mult competențe tehnice decât politice [18, p. 103].
Alături de Secretariat, va funcționa un Comitet permanent mixt (Joint Permanent Committee), format din reprezentanți permanenți ai misiunilor țărilor respective la Bruxelles, ce va avea drept responsabilitate principală pregătirea reuniunilor înalților funcționari, constituindu-se și într-un „mecanism de reacție rapidă” la orice situație excepțională survenită în regiune ce ar necesita consultarea partenerilor euro-mediteraneeni [13]. Mecanismul instituțional perfecționat este menit a spori nivelul de responsabilizare a statelor mediteraneene, una din criticile aduse
Parteneriatului euro-mediteranean fiind și cea legată de administrarea/monitorizarea acestuia în exclusivitate de către partea europeană, prin Comisia Europeană.
Proiectele prioritare ce urmează a fi implementate în cadrul noii inițiative vizează combaterea poluării în Marea Mediterană, dezvoltarea rutelor de transport maritim și terestru, protecția civilă, promovarea resurselor energetice alternative (planul solar mediteranean), crearea unei comunități științifice euromediteraneene, dezvoltarea mediului de afaceri mediteranean [13]. Proiectele urmăresc promovarea coeziunii regionale, a integrării economice, conferind vizibilitate procesului pe tot parcursul derulării lor.
În luna noiembrie 2008, a avut loc la Marsilia reuniunea miniștrilor afacerilor externe ai statelor membre ai Procesului Barcelona: Uniunea pentru Mediterana, reuniune ce a clarificat, între altele, anumite aspecte instituționale legate de posibilitatea participării Ligii Statelor
Arabe la reuniunile UpM, precum și fixarea noii denumiri a inițiativei, și anume: Uniunea pentru Mediterana.
Deși se constituie în mod cert într-un susținător fervent al componentei estice a PEV, fie și din rațiuni de proximitate, strategice, politice și economice, România nu neglijează nici componenta sudică a Politicii europene de vecinătate, susținând la vremea respectivă inițiativa
președintelui Sarkozy de relansare a procesului euro-mediteranean. România a susținut lansarea proiectului „Procesul Barcelona: Uniunea pentru Mediterană”, exprimându-și în timp opțiunea pentru o translatare a atenției de la o abordare preponderent politică la priorități economice concrete. În viziunea României, trei arii de cooperare ar fi mai importante: energia, resursele de apă (România având capacitatea să ofere echipamente de foraj și experiență din acest punct de vedere în multe din statele din sudul Mediteranei) și așa-numitele autostrăzi maritime cu continuitate terestră. România a salutat adoptarea unei serii de proiecte ale Uniunii pentru Mediterana încă de la reuniunea inaugurală: reducerea poluării în Marea Mediterană, autostrăzile maritime și terestre pentru a facilita securitatea traficului, protecția civilă, proiectul pentru energie alternativă (crearea unui sistem de energii solare), Universitatea Euro-Mediteraneană, inițiativa pentru stimularea creării de întreprinderi mici și mijlocii. România consideră că finanțarea pe baza unui parteneriat public – privat constituie o oportunitate pentru firmele românești să revină pe aceste piețe.
În prima jumătate a anului 2009, ca urmare a crizei din Gaza, datorată intervenției militare israeliene din decembrie 2008-ianuarie 2009, Uniunea pentru Mediterana a înregistrat o amânare a procesului de instituționalizare efectivă, o ușoară stagnare a activităților și a reuniunilor în cadrul unor inițiative deja planificate, revitalizarea proiectului producându-se tocmai în lunile iunie-iulie 2009, tot la inițiativa Franței. Discuțiile ce au avut loc în cadrul reuniunii de la Paris din vara lui 2009 s-au concentrat asupra problematicii cooperării energetice, ideea încheierii unui parteneriat în domeniul energiei reprezentând un punct important al agendei.
De altfel, tot în luna iulie 2009, Comisia Europeană a anunțat alocarea de fonduri suplimentare inițiativei, în valoare de 72 milioane euro, pentru 2009 -2010 în sprijinul priorităților identificate deja. Astfel, totalul alocat priorităților Uniunii pentru Mediterana începând din iulie 2008 se ridică la 90 milioane euro, la care se adaugă mai mult de 50 milioane euro de la Banca Europeană de Investiții și Facilitatea pentru vecinătate europeană.
În ceea ce privește progresul înregistrat pe calea realizării zonei euro-mediteraneene de liber schimb, se încurajează negocieri și noi discuții în cadrul grupului de lucru al înalților funcționari privind integrarea în domeniul industrial, diversificarea investițiilor în țările mediteraneene. În 2008 s-au semnalat noi progrese în cadrul negocierilor în vederea liberalizării
schimburilor cu produse agricole (îndeosebi în cazul Egiptului, Israelului, Marocului).
În cadrul conferinței ministeriale a Uniunii Mediteraneene privind comerțul, din 8 decembrie 2009 de la Bruxelles, s-a reiterat necesitatea încheierii discuțiilor cu Siria pentru semnarea acordului de asociere cu aceasta, având în vedere și obiectivul neîndeplinit al Procesului Barcelona de a crea o zonă de liber schimb până în anul 2010. De asemenea au fost trecute în revistă progresele efectuate (în special de Egipt, Israel, Maroc și Tunisia) în domeniul
liberalizării serviciilor și a dreptului de stabilire. Conceptul de integrare regională consolidată a fost adus din nou în atenția participanților, reiterânduse sprijinul UE pentru orice inițiativă de a întări formalizarea și operaționalizarea cooperării între statele mediteraneene în plan comercial și nu numai.
Dacă la începuturile PEV, Spania nu a fost extrem de activă în elaborarea și susținerea obiectivelor acestei politici, ulterior a susținut activ interesele sale asupra țărilor mediteraneene, fiind un promotor al formulei 2/3 – 1/3 pentru distribuția ENPI spre țările mediteraneene și est europene.
Președinția spaniolă din primul semestru al anului 2010 își propusese printre obiectivele sale: „relații de vecinătate apropiate și echilibrate”. Acordând atenție implementării graduale a „statutului avansat” obținut de Maroc [46], consolidării relațiilor cu Israel, Tunisia, Egipt și Iordania, președinția avea în vedere eforturi sporite de găsire a unei soluții globale pentru conflictul araboisraelian. Implementarea proiectelor Uniunii pentru Mediterana, precum și punerea în funcțiune a instituțiilor sale se aflau de asemenea printre priorități. Caracterul destul de general al obiectivelor propuse de președinția spaniolă în ce privește relațiile UE cu vecinătatea sudică s-a prezentat însă relativ puțin ambițios față de interesul și aportul deosebit pe
care l-a avut Spania în demararea acestei inițiative și în susținerea componentei sale europene, iar rezultatele din timpul președinției nu au fost spectaculoase.
În ultimii ani, reprezentantul special al UE pentru sudul Mediteranei a jucat un rol determinant în procesul de consolidare a dialogului politic al UE cu țările din regiune angajate în tranziție, contribuind la eforturile depuse de UE pentru consolidarea democrației și a instituțiilor și sporind eficiența, prezența și vizibilitatea acesteia în regiune. Au fost create grupuri de lucru pentru Tunisia (28-29 septembrie 2011), Iordania (22 februarie 2012) și Egipt (13-14 noiembrie 2012). Aceste grupuri de lucru au contribuit la aprofundarea relației UE cu cele trei țări conform unei abordări axate pe rezultate, adaptate și diferențiate care implică toate instituțiile UE și sectorul privat. La misiunile pentru creștere economică conduse de vicepreședintele Comisiei Europene, domnul Antonio Tajani, în Maroc și Tunisia în noiembrie 2012, au participat, de asemenea, antreprenori europeni. În Tunisia, a fost lansat un Consiliu UE-Tunisia pentru antreprenoriat care să consilieze guvernul tunisian cu privire la modalitățile de îmbunătățire a climatului de afaceri.
La nivel regional, copreședinția de nord a Uniunii pentru Mediterana a fost transferată către UE, iar Iordania a asumat copreședinția de sud. Aceasta a fost dovada unei noi voințe, pe ambele țărmuri ale Mediteranei, de a transforma Uniunea pentru Mediterana, acest forum unic cu 43 de membri (Participarea Siriei este în prezent suspendată, prin urmare cooperarea vizează numai 42 de țări), într-un catalizator eficient pentru dezvoltarea proiectelor regionale. Reuniunea ministerială care a avut loc în noiembrie între UE și Liga Arabă a emis un mesaj politic clar cu privire la angajamentul UE și al autorităților din țările arabe de a coopera pentru soluționarea problemelor lor comune. În decembrie, o comunicare comună a prezentat mijloacele prin care Uniunea Europeană ar putea sprijini o cooperare mai strânsă între țările Maghrebului. Comisia a participat, de asemenea, la summit-ul 5 + 5 din octombrie, între cele cinci țări mediteraneene din sudul UE și Maghreb, afișând sprijinul său pentru continuarea integrării regionale ca un pas important pentru promovarea securității și a prosperității.
3.2. Elemente critice
UpM are anumite particularități și se adresează unuia dintre punctele slabe ale Parteneriatului Euro-Mediteranean și anume lipsa influenței partenerilor din sudul regiunii în luarea deciziilor. Summit-urile organizate periodic, co-președenția, Secreteriatul și Comitetul Comun Permanent oferă partenerilor din sud o mai mare putere de decizie în aprobarea și derularea proiectelor din cadrul UpM.
Încă de la lansare, UpM a constituit subiect de reacții diferite, de la eșecul sigur până la succesul probabil. Analiști și comentatori avizați și-au exprimat scepticismul față de potențialul UpM de a corecta deficiențele Parteneriatului Euro-Mediteranean. Alți comentatori au sugerat că UpM trebuie să se adreseze mai bine așteptărilor statelor și oamenilor din regiune, sau au privit inițiativa drept un potențial punct de cotitură în Procesul Barcelona, atâta timp cât Uniunea este pentru Mediterana și nu doar pentru UE.
Au existat critici privind subminarea multilateralismului din cadrul Parteneriatului Euro-Mediteranean de către metodele și filosofia preponderent bilaterală a PEV. Pe de altă parte, se consideră că Uniunea pentru Mediterana ar putea reprezenta tocmai o modalitate de recuperare a acestei componente regionale. Uniunea pentru Mediterana reprezintă un semnal clar de instituționalizare a Procesului Barcelona, cu un grad sporit de angajament politic și posibilitatea de a implica partenerii sud-mediteraneeni în procesul de luare a deciziilor în ceea ce privește direcțiile și mecanismele cooperării. Decizia de a nu renunța la „acquis-ul Barcelona”, ci de a-l prelua, consolida, reforma și îmbrăca în haine noi s-a dovedit a fi una benefică pentru cadrul de cooperare euromediteranean în general.
Faptul că partenerii din cadrul Uniunii pentru Mediterana includ și state din Balcani, aflate sub incidența unor alte tipuri de reglementare în ce privește relația cu Uniunea Europeană, poate da naștere unor nedumeriri în plan regional. Coerența strategică atât de mult invocată ca fiind imperios necesară în cadrul relațiilor de cooperare ale Uniunii Europene poate avea de suferit dacă delimitarea geopolitică nu va include, în același timp, și claritate și continuitate în abordarea structurilor de cooperare. Emerson și Tocci (2007) rezumă așteptările statelor sud-mediteraneene de la Uniunea pentru Mediterana la câteva elemente: acces al produselor agricole autohtone pe piețele europene, facilitări privind regimul de vize, politici migraționiste mai puțin restrictive, ajutor sporit pentru dezvoltare.
Cele mai importante provocări pentru Uniunea pentru Mediterana ar putea proveni tocmai din acele domenii în care Parteneriatul Euro-mediteranean a eșuat sau a înregistrat progrese relativ reduse ori pe care nu le-a avut în vedere. În plan politic a existat mereu o contradicție între necesitatea reformării sistemelor politice din unele țări mediteraneene și menținerea, cel puțin aparent, a „statusstatus-quo-ului” din partea UE, din dorința de a evita o confruntare deschisă. Abordarea pozitivă a politicii migraționiste constituie un deziderat constant al statelor
mediteraneene, după cum orice succes al noii inițiative depinde de gestionarea eficace și soluționarea conflictului arabo-israelian.
Uniunea pentru Mediterana rămâne totuși dominată de politica interguvernamentală, în care rolul guvernelor naționale este extrem de important. Practica a dovedit că, în cadrul Parteneriatului Euro- Mediteranean, obiectivele reformelor sunt greu de atins printr-un pur dialog interguvernamental, parteneriatul neavând darul unei politici de transformare internă reală la nivelul statelor participante [18, p. 104]. În acest context, principiul asumării în comun a responsabilităților reprezintă un element cheie în cadrul Uniunii pentru Mediterana. Cooptarea țărilor mediteraneene partenere în sistemul instituțional propus e de natură a crea premisele unei mai mari implicări și încrederi a statelor partenere în acest nou proiect.
Unii analiști consideră că nu s-a efectuat o analiză prea aprofundată a strategiei ce stă la baza angajamentelor UE în zona mediteraneană, din acest punct de vedere UpM pare că doar întărește un palier de activități deja existente, lipsindu-i totuși o strategie mai aplicată [18, p. 105].
Pe de altă parte, s-a reproșat tuturor inițiativelor europene în regiunea mediteraneană lipsa unor instrumente și mecanisme clare de a aborda problematica soluționării conflictelor. Nici Parteneriatul Euro-mediteranean, nici PEV și nici Uniunea pentru Mediterana nu au reușit să elaboreze și să implementeze instrumente concrete de rezolvare pașnică a conflictelor regiunii. Fiind mereu complementare Procesului de Pace în Orientul Mijlociu, aceste inițiative s-au concentrat asupra contribuției lor la crearea unui climat de pace durabilă și au neglijat implicarea în găsirea unor instrumente concrete de a soluționa conflictele regionale existente. Astfel, se estimează că aceste conflicte regionale vor pune în continuare obstacole în calea cooperării eficiente, cel mai bun exemplu fiind cel amintit deja, și anume suspendarea întâlnirilor Uniunii pentru Mediterana din prima jumătate a anului 2009 de către președinția egipteană, ca reacție la intervenția Israelului în Gaza. În data de 4 martie 2010 a fost inaugurat sediul Secretariatului UpM în Barcelona, cu prezentarea primului Secretar-General, iordanianul Ahmad Masa’deh. Amânarea Summit-ului UpM, programat inițial pentru 7 iunie a.c. pentru toamna 2010 a luat în calcul necesitatea unei perioade determinate pentru procesul de negociere dintre Israel și Autoritatea Palestiniană.
Abilitatea statelor sud-mediteraneene de a ajunge la o poziție comună între ele înaintea negocierilor cu UE, pe tematici de interes ar putea constitui încă o provocare pentru bunul mers al noii inițiative.
Oferta Uniunii pentru Mediterana trebuie să se transforme treptat într-o ofertă tangibilă, concretă, în care accentul să fie plasat nu atât asupra obiectivelor strategice, cât mai ales asupra
proiectelor concrete avute în vedere și derulate. Uniunea Europeană ar trebui să se concentreze asupra furnizării de oportunități țărilor din vecinătatea sa sudică îndeosebi în domeniile de interes major pentru acestea din urmă, și anume: agricultura, libera circulație a persoanelor, infrastructura, finanțarea la nivel regional, securitate energetică.
Sursele suplimentare de finanțare, îndeosebi din sectorul privat și din alocarea de resurse
adiționale ale statelor implicate, precum și sistemul de co-finanțare în parteneriat cu instituții financiare internaționale reprezintă subiecte actuale pe agenda Uniunii pentru Mediterana.
După părerea noastră, UpM poate aduce mai mult pragmatism și o mai mare vizibilitate parteneriatului și este un pas înainte în relațiile euro-mediteraneene, angajamentul în regiune fiind durabil cu obiective pe termen lung. Valoarea adăugată a UpM constă, practic, în reprezentarea egală și deplină a partenerilor, aspect care oferă celor din sud un sens mai deplin al parteneriatului, o mai mare coeziune și axarea pe proiecte cheie cu relevanță regională strategică.
3.3. Uniunea pentru Mediterana din perspectiva instituirii Instrumentului european
de vecinătate
La 31 decembrie 2013 a expirat Regulamentul (CE) nr. 1638/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 24 octombrie 2006 de stabilire a dispozițiilor generale privind instituirea unui instrument european de vecinătate și de parteneriat. Din acest motiv el a fost înlocuit cu expirat Regulamentul (UE) nr. 232/2014 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 martie 2014 care instituie Instrumentul european de vecinătate (IEV) drept unul dintre instrumentele care sprijină în mod direct politicile externe ale Uniunii Europene.
Acest regulament ar trebui să susțină punerea în aplicare a inițiativelor politice care au contribuit la crearea PEV: Parteneriatul estic între Uniune și vecinii săi din est, Parteneriatul pentru democrație și prosperitate comună și, respectiv, Uniunea pentru Mediterana în vecinătatea sudică. Toate aceste inițiative sunt importante din punct de vedere strategic și oferă cadre politice la fel de semnificative pentru aprofundarea relațiilor cu și între țările partenere, fiind bazate pe principiile răspunderii reciproce, asumării și responsabilității comune. De asemenea, regulamentul ar trebui să sprijine punerea în aplicare a cooperării regionale în întreaga vecinătate europeană și, în primul rând, în cazul cooperării transfrontaliere, aspecte externe ale strategiilor macroregionale relevante.
Sprijinul pe care UE îl furnizează în temeiul acestui regulament este programat prin:
(a) programe bilaterale care vizează sprijinul Uniunii în favoarea unei țări partenere;
(b) programe multinaționale care vizează provocări comune tuturor țărilor partenere sau unora dintre acestea, pe baza priorităților Parteneriatului Estic și a dimensiunii sudice a PEV și ținând seama de eforturile depuse în contextul Uniunii pentru Mediterana, precum și cooperarea regională și subregională, în principal între două sau mai multe țări partenere, inclusiv în cadrul Dimensiunii Nordice și al Sinergiei Mării Negre. Aceasta poate implica Federația Rusă în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) ;
(c) programe de cooperare transfrontalieră care vizează cooperarea între unul sau mai multe state membre, pe de o parte, și una sau mai multe țări partenere și/sau Federația Rusă („alte țări participante la cooperarea transfrontalieră”), pe de altă parte, care se desfășoară de-a lungul părții lor comune a frontierei externe a Uniunii.
Sprijinul UE la nivel multinațional abordează, după caz, între altele, următoarele priorități:
— drepturile omului, buna guvernanță și statul de drept;
— cooperarea instituțională și dezvoltarea capacităților instituționale;
— cooperarea regională, în special în cadrul Parteneriatului estic, al Uniunii pentru Mediterana și al Parteneriatului pentru democrație și prosperitate comună;
— învățământul superior și dezvoltarea competențelor, mobilitatea studenților și a personalului didactic, tineret și cultură;
— dezvoltarea economică durabilă, comerțul și dezvoltarea sectorului privat și sprijinirea întreprinderilor mici și mijlocii;
— sectorul energetic, inclusiv rețelele de energie;
— interconexiunile de transport și de infrastructură;
— gestionarea durabilă a resurselor naturale, inclusiv a apei, creșterea ecologică, mediul și adaptarea la schimbările climatice și atenuarea efectelor acestora;
— sprijinirea societății civile;
— gestionarea mobilității și a migrației;
— consolidarea încrederii și alte măsuri care contribuie la prevenirea și soluționarea conflictelor.
4. SPRIJINIREA UNEI COOPERĂRII ȘI A UNEI INTEGRĂRI REGIONALE MAI STRÂNSE ÎN MAGHREB
4.1. Provocări cu care se confruntă Maghrebul
Maghrebul este o regiune cu un potențial de dezvoltare foarte bogat. Situat între Africa Subsahariană și Uniunea Europeană, pe de o parte, și estul Mediteranei, pe de altă parte, Maghrebul dispune de avantajul de a avea acces atât la coasta Atlanticului, cât și la zona de coastă a Mării Mediterane, precum și la potențiale căi de transport terestre. De asemenea, dispune de resurse naturale și umane considerabile, precum și de legături culturale și lingvistice comune.
Cu toate acestea, Maghrebul este în continuare una dintre regiunile cel mai puțin integrate ale lumii. Prin urmare, potențialul său de dezvoltare a rămas, în general, blocat. Din punct de vedere economic, costul „non-Maghrebului” a fost estimat, în mai multe ocazii, la 1-2 % din PIB. Cu toate acestea, costul real al neintegrării merge dincolo de creșterea economică, incluzând securitatea și dezvoltarea umană mai vastă în regiune.
Provocările cu care se confruntă regiunea au făcut obiectul mai multor documente, printre care cele enumerate mai jos.
Reformele democratice
Toate țările din Maghreb trec printr-un proces de reformă politică. În sfera politică, cetățenii au așteptări mari în ceea ce privește participarea la viața publică, responsabilitatea, accesul la informații, libertatea de expresie și accesul la justiție. Societatea civilă a câștigat în importanță și este mai în măsură să își îndeplinească rolul de partener legitim al guvernării locale în crearea unor societăți mai favorabile incluziunii. Îmbunătățirea proceselor electorale a consolidat responsabilitatea în regiune. Parlamentele, la fel ca și diverse partide/mișcări politice care și-au făcut apariția pe scena politică, au potențialul de a deveni actori-cheie în acest sens. În același timp, instituțiile necesare protejării valorilor democratice, a statului de drept și a respectării drepturilor omului sunt deficitare. În acest context, sarcina de a consolida și promova reforme democratice care să respecte pe deplin normele internaționale privind drepturile omului rămâne extrem de dificilă.
Reformele socioeconomice
Creșterea în Maghreb continuă să fie prea slabă pentru a absorbi fluxurile mari de populație pe piața muncii, pentru a reduce sărăcia și șomajul (situat, în 2011, între 10 % și 18 % în Algeria, Maroc și Tunisia și la peste 30 % în Mauritania). În Raportul PNUD pe 2011 privind provocările dezvoltării în lumea arabă se estimează că, chiar luând în considerare un scenariu prudent (și anume cu menținerea ratelor actuale ale șomajului și ale participării la piața muncii), țările din Maghreb trebuie să creeze 1,8 milioane de locuri de muncă până în 2015 și 7,8 milioane până în 2030. În plus, dacă nu se va reuși să se creeze suficiente oportunități de ocupare a forței de muncă, acest lucru ar putea duce în ultimă instanță la agravarea sărăciei, în cazul în care capitalul uman reprezentat de tineret continuă să rămână neexploatat. În absența unei creșteri economice susținute și a unor politici eficace în favoarea ocupării forței de muncă (inclusiv investiții în capitalul uman și promovarea unor condiții de muncă decente), în rândul tinerilor se vor menține niveluri ridicate de șomaj, iar sectorul informal va continua să reprezinte o proporție semnificativă a economiei reale. La rândul lor, acești factori vor continua să prezinte riscuri semnificative pentru stabilitatea socială viitoare și pentru procesul de tranziție spre democrație.
În multe dintre țările din Maghreb, creșterea în agricultură a fost afectată de probleme structurale, cum ar fi investiții limitate, disponibilitatea apei, degradarea solului, schimbările climatice și accesul dificil la serviciile de bază. Sectorul agricol se confruntă cu provocarea de a genera o producție mai mare și de o mai bună calitate, cu alte cuvinte de a spori productivitatea agricolă, de a trece la metode de producție durabile și de a îmbunătăți condițiile de trai în zonele rurale, pe baza unor strategii pe termen lung.
În prezent, potențialul de a dezvolta economii cu adevărat diversificate, pe baza emergenței unui sector privat dinamic, este departe de a fi realizat. Maghrebul nu a reușit până acum să creeze piețe de consum regionale, să exploateze economii de scară și să profite pe deplin de avantajul proximității sale față de Europa și de principalele rute maritime intercontinentale pentru a dezvolta legături de producție regionale, a deveni o verigă a lanțului valorii adăugate globale și a atrage astfel mai multe investiții. În prea multe cazuri, menținerea unor economii închise a permis câtorva întreprinderi autohtone favorizate să prospere de pe urma avantajelor rezultate din manipularea pieței sau a cadrului politic și a cimentat poziția de monopol. În plus, corupția a fost identificată drept obstacol major în calea investițiilor și a afacerilor.
În contextul dezvoltării sociale și umane, în ciuda unor importante realizări în unele domenii, în special al educației și al speranței de viață, o parte semnificativă a populației continuă să nu aibă acces la un loc de muncă adecvat, la protecție socială sau la drepturi sociale. Mai mult, în majoritatea țărilor din Maghreb, persistă diferențe sociale interne considerabile, bogăția fiind concentrată în câteva regiuni. Ca urmare, țările din Maghreb rămân țări de emigrare în principal către Europa, cu excepția Libiei. Acestea sunt, de asemenea, țări de tranzit pentru migrația ilegală spre Europa. Dezvoltarea durabilă poate fi realizată numai dacă generația tânără dispune de un nivel bun de educație și poate participa la viața socială și economică în propria țară. O populație cu un nivel bun de educație reprezintă o bază pentru stabilitate și poate contribui la dezvoltarea unei societăți democratice. Instituțiile de învățământ superior sunt actori-cheie în tranziția democratică, deoarece sunt responsabile de formarea unei noi generații de lideri și educatori. În plus, în urma primăverii arabe, chestiunea reformei politicii culturale a dobândit o importanță specială.
Amenințări globale
Problemele reprezentate de terorism și criminalitatea internațională sunt motive de îngrijorare majoră în regiune și în afara acesteia, în vecinătatea sudică extinsă, precum și în Sahel. Al-Qaida din Maghrebul Islamic (AQMI) a alcătuit o rețea de terorism în special în Maghreb și în Mali. Situația s-a deteriorat în urma conflictului din Libia, din cauza creșterii traficului de arme, persoane și droguri și a prezenței luptătorilor jihadiști care au participat la conflict, regiunea sahelo-sahariană transformându-se astfel într-o zonă de instabilitate. De asemenea, conflictul a declanșat rebeliunea tuaregilor din nordul Mali, care a permis AQMI să își extindă și mai mult influența. Pentru a realiza obiectivele stabilite de UE în Strategia sa pentru securitate și dezvoltare în Sahel (care vizează Algeria, Mauritania, Mali și Niger, dar a cărei punere în aplicare se concentrează pe ultimele trei țări), va fi important să se colaboreze strâns cu țările din Maghreb, care sunt direct afectate de situația din zona Sahara-Sahel, și care au, în același timp, un rol activ în această zonă.
Mediul și schimbările climatice
Maghrebul este o zonă care se confruntă cu numeroase provocări în domeniul mediului și al exploatării resurselor naturale. Sunt necesare acțiuni naționale și regionale pentru a rezolva aspectele legate de mediu, inclusiv în ceea ce privește aerul, apa, mediul marin, solul și biodiversitatea. Țările din Maghreb sunt, de asemenea, foarte vulnerabile și se confruntă deja cu consecințele schimbărilor climatice, care ar putea avea efecte grave asupra principalelor sectoare ale economiei (de exemplu agricultura, turismul, prețurile la alimente). În același timp, regiunea oferă oportunități unice de a evolua spre o dezvoltare cu emisii reduse de carbon, în special punând un accent sporit pe energia regenerabilă și eficiența energetică, inclusiv prin proiecte și politici transfrontaliere. Acest lucru ar contribui totodată la crearea de locuri de muncă și la atragerea de investiții în regiune.
4.2. O posibilă contribuție a UE pentru o cooperare și o integrare mai strânse în
Maghreb
UE este hotărâtă să își aprofundeze relațiile bilaterale cu țările din Maghreb. În același timp, consideră că diferitele organizații și structuri regionale deja existente trebuie redinamizate pentru a răspunde provocărilor comune. UE este pregătită să își intensifice sprijinul, să dezvolte sinergii și să amelioreze coordonarea cu inițiativele existente la nivel bilateral.
Viitorul summit propus al Uniunii Maghrebului Arab (UMA) va fi un eveniment important, care va da un nou impuls integrării Maghrebului. Comisia Europeană și Înaltul Reprezentant salută dialogul purtat până în prezent cu UMA și se angajează să îl intensifice și să abordeze noi domenii de cooperare, pornind în special de la activitățile tehnice deja întreprinse cu UMA.
Anumite cadre internaționale pot fi utilizate pentru a facilita o cooperare sporită și îmbunătățită între țările din Maghreb, precum și cu vecinii acestora din nord și sud. Uniunea pentru Mediterana (UpM) își poate utiliza flexibilitatea pentru a promova proiecte de cooperare subregionale în favoarea țărilor din Maghreb. Grupul celor cinci țări ale UE din sudul Mediteranei și al țărilor din Maghreb (așa-numitul „5+5” – Forumul Mediteranei de Vest este alcătuit din Algeria, Franța, Italia, Libia, Malta, Mauritania, Maroc, Portugalia, Spania și Tunisia) este valoros, deoarece asigură cooperarea dintre țările în cauză, pe baza intereselor și a obiectivelor comune, a căror realizare poate fi susținută, în anumite cazuri, de UE, de exemplu prin finanțarea studiilor de fezabilitate sau pregătirea proiectelor. Inițiativa „pays du champ” (Algeria, Mali, Mauritania, Niger), menită să abordeze chestiunea Sahara-Sahel, în paralel cu strategia UE pentru Sahel, oferă, de asemenea, cadre pentru o colaborare strânsă cu Maghrebul.
De asemenea, trebuie luată în considerare dimensiunea continentală a Africii: regiunea Maghreb va continua să fie asociată inițiativelor transregionale și continentale în cadrul Strategiei comune Africa-UE, în special cu sprijinul programului panafrican, în momentul instituirii acestuia.
De beneficiile unei integrări mai strânse în Maghreb ar profita nu numai cetățenii celor cinci țări în cauză, ci și vecinii acestora, inclusiv Uniunea Europeană. Pentru UE, dezvoltarea unei zone de stabilitate și prosperitate în Maghreb, fondată pe răspunderea democratică și statul de drept, este un obiectiv esențial al relațiilor noastre bilaterale și poate fi intensificată numai printr-o abordare regională. Pentru ambele coaste ale Mediteranei, nu există decât beneficii de pe urma unei mai mari stabilități, a unor piețe mai integrate, a contactelor interpersonale mai strânse și a unor schimburi intelectuale, economice și de culturale aprofundate.
În acest context, UE ar putea sprijini o serie de inițiative în domeniile enumerate mai jos, mobilizând o serie de instrumente, de la dialog politic consolidat până la asistență tehnică și proiecte specifice.
A. Reformele democratice
UE sprijină deja reformele democratice în statele din Maghreb, luând în considerare evoluțiile specifice fiecărei țări în cauză. Pe lângă aceste acțiuni, UE poate:
sprijini inițiative regionale și subregionale menite să consolideze organizațiile și rețelele societății civile în scopul promovării unui angajament mai profund în guvernanța democratică, responsabilitate și dialog politic. Acest lucru poate fi realizat prin mobilizarea Instrumentul european de vecinătate și parteneriat, inclusiv a Facilității pentru societatea civilă a țărilor din vecinătatea de sud, a Instrumentului european pentru democrație și drepturile omului și a programului „Actorii nestatali și autoritățile locale”. De asemenea, se pot organiza și sprijini inițiative subregionale, cum ar fi Forumul social din Maghreb, Forumul sindical din Maghreb, rețelele societății civile etc.;
sprijini o cooperare și schimburi intensificate între parlamentele țărilor din Maghreb și cele din statele membre ale UE și Parlamentul European;
sprijini în continuare eforturile țărilor partenere din Maghreb de a-și moderniza sistemele judiciare, inclusiv îmbunătățirea accesului la justiție, independența sistemului judiciar și respectarea statului de drept;
consolida capacitatea instituțională a autorităților locale din cadrul guvernanței locale, a factorilor de decizie și a celor care prestează servicii în special în ceea ce privește transparența, reformele descentralizate și furnizarea de servicii de calitate către populație, prin cooperare inter pares cu autoritățile locale din UE;
lansa un nou program pentru a consolida rolul mediei și al culturii în Maghreb ca vectori ai democratizării, ai promovării libertății de expresie și ai soluționării conflictelor. Printre alte activități, acest program va promova cooperarea inter pares la nivel subregional, pentru a sprijini procesul de transformare a mediei controlate de stat într-o medie a serviciului public.
B. Amenințări globale
Țările din Maghreb au responsabilitatea primară în lupta împotriva terorismului și a traficului de diferite tipuri. Succesul în acest domeniu depinde de o strânsă coordonare și, prin urmare, UE sprijină toate eforturile pentru a promova o cooperare mai puternică între toate țările din Maghreb în acest sens. Conflicte vechi și nerezolvate, precum și tensiuni continue rezultate din conflicte mai recente, reprezintă alte potențiale amenințări la adresa securității și împiedică o integrare mai aprofundată. Din perspectiva UE, instabilitatea în regiunea Sahara/Sahel poate constitui o amenințare și la adresa propriei securități și, în consecință, UE trebuie să își aprofundeze, la rândul său, dialogul prin intensificarea eforturilor de cooperare cu țările din regiune. În plus, trebuie intensificate eforturile de reducere a traficului ilegal de substanțe chimice, biologice, radioactive și nucleare (CBRN).
În acest context, UE poate:
stabili contacte periodice între personalul militar al UE, Centrul de analiză a informațiilor al Uniunii Europene, Europol și autoritățile competente ale țărilor din Maghreb, în scopul de a asigura un schimb mai eficace de informații;
după caz, acorda consultanță tehnică autorităților competente ale țărilor din Maghreb și structurilor active în lupta împotriva terorismului și a traficului;
participa la activități vizând securitatea în cadrul „5+5”, precum și sprijini dezvoltarea acestora, în special când acestea se referă la activități civile și militare care contribuie la gestionarea frontierelor aeriene, maritime și terestre;
sprijini sistemul judiciar, școlile/centrele de formare polițienească și militară din statele din Maghreb la elaborarea programelor de formare deschise participanților regionali și africani, prin furnizarea de consiliere tehnică, după caz;
sprijini măsurile de dezvoltare a capacităților, schimburile tehnice și schimbul de bune practici cu UE pentru a analiza condițiile care determină propagarea terorismului și încurajează rezistența societală față de instigarea, recrutarea și radicalizarea violentă, în special în rândul tineretului;
intensifica eforturile în cadrul inițiativei privind centrele de excelență din UE în domeniul reducerii riscurilor CBRN;
conform comunicărilor comune din 2011, sprijini eforturile de soluționare a conflictelor și de reconciliere, în special prin măsuri de consolidare a încrederii, în cazul în care UE este invitată să facă acest lucru de către părțile în cauză.
C. Sprijinirea dezvoltării economice favorabile incluziunii
Problemele structurale reprezentate de o rată ridicată a șomajului, de nivelul scăzut al instituțiilor de învățământ, formare și a celor responsabile cu piața muncii, de un sector privat nedezvoltat și de niveluri scăzute de integrare economică și comercială sunt interconectate. În absența unui sector privat competitiv, vor fi create puține locuri de muncă decente. Dacă nu se depun eforturi de reformare a politicilor în materie de educație și ocupare a forței de muncă, sectorul privat nu va fi în măsură să se dezvolte, iar în absența unor economii deschise și integrate, concurența va rămâne limitată, piețele neexploatate și investițiile necesare creării de locuri de muncă nu vor fi realizate.
Provocarea reprezentată de locurile de muncă
Educația și formarea sunt esențiale în contextul creării de locuri de muncă și al capacității de inserție profesională. În Maghreb, sistemele naționale de învățământ trebuie să pună un accent mai mare pe capacitatea de inserție profesională, promovând în special o educație și o formare profesională (EFP) de mai mare calitate și pe valorificarea în mai mare măsură a acestor oportunități. În același timp, procesul de modernizare a sistemelor de învățământ superior trebuie să continue, axându-se pe îmbunătățirea calității și relevanței acestora pentru nevoile de pe piața forței de muncă. În paralel, măsurile privind piața muncii bazate pe cerere ar trebui completate de un dialog social eficient.
Politicile naționale de educație și de ocupare a forței de muncă pot fi completate în mod util prin inițiative regionale. În acest context, UE poate:
sprijini crearea de rețele la nivelul Maghrebului între partenerii relevanți în domeniul educației/ocupării forței de muncă (instituțiile de învățământ și partenerii sociali);
contribui la consolidarea schimburilor tehnice privind EFP și aspectele legate de ocuparea forței de muncă în regiunea Maghreb, inclusiv între serviciile publice de ocupare a forței de muncă;
analiza posibilitatea de a efectua schimburi tehnice la nivelul Maghrebului privind anumite teme în contextul cadrului de acțiuni de la Marrakesh, vizând ocuparea forței de muncă, capacitatea de inserție profesională și munca decentă;
sprijini în continuare modernizarea sistemelor de învățământ superior din țările din Maghreb prin programele Tempus, Erasmus Mundus și programele care le succed.
Aceste instrumente vor continua să fie utilizate pentru a promova convergența voluntară a sistemelor de învățământ superior din țările partenere cu evoluția sistemelor din UE în contextul procesului de la Bologna.
Dezvoltarea sectorului privat
Reprezentanții sectorului privat din Maghreb au identificat drept cerințe esențiale pentru dezvoltarea sectorului privat următoarele elemente: dezvoltarea competențelor, calitatea producției, accesul la finanțare, accesul la piețe (atât în cadrul regiunii, cât și în afara acesteia), dezvoltarea rurală și dezvoltarea sectorului agroalimentar și, mai ales, transparența reglementării și securitatea juridică.
Guvernele trebuie să creeze un climat propice antreprenoriatului, inovării și dezvoltării IMM-urilor, să garanteze condiții de concurență echitabile pentru toți operatorii și să reducă ineficacitatea și corupția în cadrul administrației publice. În acest sens, un acces echitabil și simplu la piața achizițiilor publice prezintă o importanță deosebită. Rețelele de antreprenori, camerele de comerț și alte părți interesate pot oferi oportunități de sprijin reciproc, dar și mecanisme pentru a identifica clienții și furnizorii. Un domeniu care merită o atenție deosebită este promovarea spiritului antreprenorial al femeilor.
Țările din Maghreb vor fi partenerii principali ai UE în noul Program-cadru de cercetare „Orizont 2020”, în cazul căruia cooperarea internațională este deosebit de importantă. Aceste țări vor fi implicate în elaborarea Agendei comune de cercetare și inovare între UE și țările mediteraneene partenere. Țările din Maghreb vor institui parteneriate cu UE prin dialoguri în materie de politică științifică, prin inițiative comune de cercetare pentru a face față unor provocări societale comune legate de apă, securitatea alimentară, sănătate, mediu, energie, precum și prin dezvoltarea capacităților de cercetare și inovare.
Pe baza măsurilor de asistență pe care le acordă în prezent în regiune pentru sprijinirea dezvoltării sectorului privat, UE poate:
sprijini crearea de rețele între oameni de afaceri din Maghreb, inclusiv prin intermediul asociațiilor lor naționale și prin organizarea de evenimente;
sprijini crearea unei rețele care să ofere consiliere întreprinderilor din Maghreb care intenționează să investească în alte țări din Maghreb (dezvoltarea planurilor de afaceri, cunoștințe privind legislația locală etc.);
furniza sprijin tehnic băncilor din Maghreb care doresc să își extindă activitatea în întreaga regiune (de exemplu, sistemele de plată);
sprijini țările partenere, prin intermediul noului Program European pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală (ENPARD), în adoptarea unor politici pentru o creștere mai solidă și mai favorabilă incluziunii în zonele rurale și în sectorul agroalimentar;
promova antreprenoriatul feminin, inclusiv prin mentorat, facilitarea accesului la finanțare și sprijinirea asistenței publice pentru întreprinderile nou-înființate;
furniza formare la locul de muncă și îndrumare în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) în alte țări partenere, adresate tinerilor profesioniști/noilor antreprenori care intenționează să își înființeze o societate, pentru a facilita crearea de noi întreprinderi și dezvoltarea reușită a ideilor de afaceri, pentru a consolida capacitatea furnizorilor de servicii de sprijin al întreprinderilor;
în urma deciziei de majorare a capacității de creditare a Băncii Europene de Investiții, a Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare și a altor instituții financiare europene, ar putea fi disponibilă o asistență suplimentară pentru a sprijini dezvoltarea IMM-urilor. Mai ales în acest domeniu, ar putea fi avută în vedere cooperarea cu viitoarea Bancă pentru Dezvoltare a Maghrebului;
extinde Rețeaua întreprinderilor europene, care este deja prezentă în regiune, la țările partenere care nu sunt încă acoperite de aceasta și integra grupări și alte rețele de întreprinderi în platformele europene de colaborare.
Cultura are o contribuție deosebit de importantă la dezvoltarea umană, socială și economică durabilă.
În regiunea Maghreb, UE poate sprijini dezvoltarea sectorului cultural ca vector pentru o dezvoltare durabilă a regiunii, prin încurajarea reformei politicii culturale și consolidarea capacității factorilor de decizie din domeniul culturii, precum și prin susținerea promovării investițiilor, a sectorului privat și a dezvoltării capacităților antreprenoriale ale operatorilor culturali, în special la nivelul Maghrebului.
Schimburile comerciale
O mai mare integrare comercială regională între țările din Maghreb, însoțită de instituirea unor zone de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare între partenerii din Maghreb și UE, ar fi avantajoasă pentru ambele părți. Întreprinderile și investitorii din UE ar putea beneficia de pe urma unei mai mari dezvoltări și integrări de piață, fapt care nu numai că le-ar oferi acces la piețe de export mai vaste, dar ar integra totodată regiunea în rețelele de producție ale acestora. Eliminarea barierelor existente în calea schimburilor comerciale, deschiderea frontierelor (inclusiv a frontierei dintre Algeria și Maroc) și integrarea regiunii în lanțurile de aprovizionare și rețelele de producție mondiale ar putea genera un potențial economic considerabil. Astfel de evoluții depind însă de voința politică a țărilor partenere.
Pentru a încuraja o mai mare integrare comercială și economică în Maghreb, UE și-a axat sprijinul pe integrarea comercială diversificată și sporită sud-sud, precum și pe promovarea investițiilor. La nivel bilateral, până în prezent UE și-a concentrat eforturile asupra țărilor care nu au aderat încă la OMC (Algeria și Libia) și asupra instituirii unor zone de liber schimb aprofundate și cuprinzătoare (Maroc și Tunisia). În sfârșit, crearea unei rețele de astfel de acorduri între UE și Maghreb, precum și între partenerii din Maghreb, ar contribui la realizarea proiectului unei comunități economice între UE și partenerii săi din cadrul PEV.
Pe baza relațiilor comerciale existente între UE și țările din Maghreb, UE poate:
sprijini în continuare dezvoltarea legăturilor de producție regionale prin exploatarea posibilităților cumulului de origine și sensibilizarea în acest sens a membrilor zonei paneuromediteraneene, pe lângă promovarea viitoarelor norme adaptate exportatorilor (care au o importanță deosebită pentru industria textilă, dar sunt relevante și pentru industriile cu valoare adăugată mai mare);
furniza în continuare sprijin și expertiză tehnică pentru a însoți procesul de integrare comercială și economică în cadrul Uniunii Maghrebului Arab (UMA) și a Acordului de la Agadir;
sprijini inițiativele partenerilor din Maghreb pentru a sensibiliza opinia publică referitor la condițiile aplicabile schimburilor comerciale și investițiilor, de exemplu prin intermediul Mecanismului euro-mediteraneean de facilitare a schimburilor comerciale și a investițiilor, pentru a reduce barierele netarifare în calea comerțului și pentru a îmbunătăți și actualiza procedurile și infrastructurile vamale în scopul promovării comerțului interregional;
facilita comerțul cu produse industriale prin finalizarea pregătirilor pentru lansarea negocierilor referitoare la un acord privind evaluarea conformității și acceptarea cu fiecare dintre țările din Maghreb;
consolida cooperarea cu comunitatea de afaceri din Maghreb pentru a permite întreprinderilor să își facă mai bine cunoscute interesele și preocupările în ceea ce privește comerțul și inițiativele de investiție în regiune. Instituirea unui forum al întreprinderilor UE-Maghreb ar putea reprezenta un prim pas în acest sens.
D. Infrastructură și rețele
Pentru ca integrarea comercială și economică regională să fie eficace, sunt necesare legături de infrastructură și logistică regionale, precum și un mediu propice operatorilor comerciali. Inițiativele în domeniul infrastructurii trebuie să meargă în paralel cu reformele care vizează promovarea facilitării schimburilor comerciale, un sistem de reglementare mai bun și mai echitabil, precum și liberalizarea și integrarea sectoarelor de servicii regionale (transport și servicii de telecomunicații etc.).
Transporturile
În domeniul transporturilor, dezvoltarea rețelei trans-Maghreb rămâne o prioritate. Această rețea va constitui o parte din viitoarea rețea de transport transmediteraneean, dezvoltată în cadrul cooperării euromediteraneene (EuroMed). Rețeaua trans-Maghreb va constitui o axă vitală a dezvoltării comerțului intraregional și va oferi operatorilor economici și cetățenilor de pe ambele țărmuri ale Mediteranei numeroase legături. Deschiderea frontierei terestre dintre Algeria și Maroc ar fi esențială pentru finalizarea autostrăzilor trans-Maghreb și, prin urmare, pentru dezvoltarea comerțului și a contactelor interpersonale.
Pentru a accelera progresul în dezvoltarea rețelelor de transport, sunt indispensabile eforturi coordonate ale rețelelor și structurilor regionale și subregionale, cum ar fi EuroMed, grupul miniștrilor transporturilor din Mediterana de vest (GTMO 5+5), UMA, UpM, precum și instituțiile financiare.
În sectorul aviației, a fost promovată integrarea mai strânsă cu vecinii UE în scopul creării unui spațiu aerian comun european mai amplu. Țărilor din Maghreb li s-a propus, de asemenea, crearea unui spațiu aerian mediteraneean comun.
UE poate:
sprijini pregătirea de studii și proiecte eligibile pentru finanțare, precum și programe de asistență tehnică și promova o coordonare mai strânsă între actorii relevanți în ceea ce privește dezvoltarea rețelei trans-Maghreb, a legăturilor maritime UE-Maghreb și a spațiului aerian mediteraneean comun;
promova dezvoltarea de legături maritime în conformitate cu conceptul „autostrăzilor maritime”, în scopul de a îmbunătăți și mai mult legăturile de transport între UE și țările din Maghreb și în interiorul regiunii Maghreb, printr-o mai bună conexiune cu rețeaua transeuropeană de transport și rețelele trans-Maghreb;
dezvolta spațiul aerian comun european prin negocierea unor acorduri de servicii aeriene cu unele țări din Maghreb, după cum este deja cazul cu Marocul;
utiliza în continuare Facilitatea de investiții pentru vecinătate în scopul mobilizării de fonduri suplimentare pentru a acoperi nevoile de investiții ale regiunii în privința infrastructurii de transport, în special prin mobilizarea asistenței tehnice și a finanțării în vederea completării tronsoanelor lipsă din autostrăzile trans-Maghreb, mai ales a punctelor de trecere a frontierei;
sprijini în continuare utilizarea, dezvoltarea și implementarea sistemelor inteligente de transport interoperabile;
încuraja agențiile europene care au activități în domeniul transporturilor, astfel cum este deja cazul în domeniul aviației, să furnizeze, în cadrul mandatului lor, sprijin tehnic, inclusiv prin intensificarea schimburilor de experiență între țările din Maghreb.
Societatea informațională și rețele
Deși în cursul revoluțiilor din lumea arabă au fost utilizate la scară largă instrumente de informare populare, Maghreb este o regiune în care accesul la internet variază în continuare de la un procent de 5,5 % până la 34 % în Libia și Tunisia (nivel în continuare scăzut, după standardele internaționale). Infrastructurile TIC depășite și cadrele de reglementare împiedică țările să beneficieze pe deplin de avantajele societății informaționale și de potențialul de productivitate al TIC. În plus, liberalizarea întârziată a serviciilor de telecomunicații poate crea obstacole serioase în calea integrării comerciale regionale mai aprofundate.
UE poate:
furniza asistență tehnică care să vizeze nevoile specifice ale Maghrebului în domeniul apropierii reglementărilor, prin schimburi de bune practici;
sprijini cooperarea între autoritățile de reglementare din UE și Maghreb;
sprijini studiile privind impactul economic și juridic al revizuirii cadrului de reglementare, la nivel național și regional, pentru comunicațiile electronice și activitățile economice electronice (e-business);
lua în considerare întreprinderea de acțiuni menite să îmbunătățească conectivitatea regională și să sprijine consolidarea capacităților mediului de cercetare, precum și dezvoltarea și utilizarea unor infrastructuri electronice regionale.
Energie
UE și Maghreb sunt parteneri vechi în sectorul energetic (comerț cu petrol și gaz, conducte, dezvoltarea de hidrocarburi, de exemplu în Algeria și Libia, interconexiune sincronă a rețelelor de energie electrică, fluxuri de energie electrică spre Maroc). Pe baza acestei cooperări, în prezent există o perspectivă concretă de a crea un sector energetic integrat prin intermediul unui parteneriat aprofundat, vizând pentru început energia din surse regenerabile, eficiența energetică sporită și dezvoltarea unei piețe integrate a energiei electrice, de care ar profita atât Maghrebul, cât și UE. Un astfel de sector ar putea contribui la obiectivele mai largi de a încuraja schimburile comerciale intra-Maghreb și UE-Maghreb/Mediterană. Ar putea, de asemenea, contribui la realizarea obiectivelor UE în ceea ce privește dezvoltarea energiei din surse regenerabile după anul 2020. Investițiile pe scară largă în domeniul energiei din surse regenerabile, inclusiv în capacitatea de producție de energie electrică de rezervă la nivelul Maghrebului, ar crește totodată securitatea energetică. La rândul lor, aceste investiții vor contribui la stimularea creării unui număr mare de noi locuri de muncă, printre altele prin dezvoltarea industriilor locale de energie regenerabilă, a cercetării și inovării, a competitivității internaționale, a calității aerului și a sănătății. Investițiile ar contribui, de asemenea, la eforturile de a combatere a schimbărilor climatice și la punerea în aplicare a strategiilor de dezvoltare cu emisii reduse de dioxid de carbon. O piață maghrebiană a energiei, alimentată din ce în ce mai mult de energie din surse regenerabile, ar reduce treptat factura de import pentru importatorii de energie și ar acorda producătorilor de hidrocarburi o flexibilitate suplimentară în utilizarea propriilor rezerve.
Ca subregiune, Maghrebul ar putea juca rolul de lider în zona mediteraneeană, menținând în același timp coerența cu abordări mai ample (de exemplu, Uniunea pentru Mediterana, Planul solar mediteraneean etc.). În acest context, pot fi avute în vedere, până în 2020-2025, o serie de măsuri concrete în vederea dezvoltării unui sector al energiei electrice al Mediteranei de Vest:
pe baza unui set de norme tehnice comune, structurile de cooperare regională (MEDREG pentru organismele de reglementare și MED-TSO pentru operatorii sistemelor de transport) sunt pregătite să își consolideze sprijinul pentru elaborarea codurilor de rețea comune care ar putea fi utilizate ca pilot în Maghreb;
ar trebui definite măsuri progresive menite să sigure integrarea pieței – în special pe baza foii de parcurs de la Alger. Aceasta cuprinde elemente cum ar fi: alocarea bilaterală a capacităților pe baza principiilor comune până în 2014, alocarea coordonată a capacităților până în 2016, instituirea unei platforme comerciale regionale pentru energia electrică până în 2016-2020 etc.;
se poate furniza un sprijin mai mare pentru reformele din sectorul energetic, inclusiv pentru cooperarea regională și organizațiile regionale (de exemplu pentru instituirea unor autorități de reglementare în domeniul energiei în Maroc și Tunisia până în 2014, în Libia până în 2016, pentru operatorii sistemelor de transport independenți din punct de vedere funcțional în țările din Maghreb până în 2015 etc.);
ar trebui consolidată cooperarea în domeniul energiei din surse regenerabile și al eficienței energetice, inclusiv prin implicarea mai activă a țărilor partenere în dezbaterile și instrumentele UE privind politica în domeniul energiei din surse regenerabile. Acest lucru ar trebui să se bazeze pe operațiunile de sprijin existente, realizate în cadrul Facilității de investiții pentru vecinătate (FIV) și cu instituțiile europene de finanțare în domeniul dezvoltării prin acordarea de finanțare, asistență tehnică și operațiuni de capital de risc. Ar putea fi lansate cereri comune de proiecte inovatoare și pot fi stabilite de comun acord principii pentru investițiile și comerțul în domeniul energiei din surse regenerabile;
în cazul Mauritaniei, ca și în cazul altor țări din Africa Subsahariană, poate fi utilizată Inițiativa „Energie durabilă pentru toți” (SE4ALL) pentru a sprijini cooperarea energetică prin instrumentele financiare corespunzătoare.
Perspectivele consumului de energie electrică în regiune până în 2020 necesită investiții semnificative în capacitatea de producție (în principal în producția convențională, dar cu o parte din ce în ce mai mare reprezentată de sursele regenerabile) și în infrastructurile rețelei. Crearea de noi oportunități pentru fluxurile de energie electrică în regiune reprezintă încă un argument pentru finalizarea buclei energiei electrice în Mediterana de vest de-a lungul a două coridoare (Algeria-Maroc-Spania-Franța și Algeria/Libia-Tunisia-Italia).
Deși există deja studii de fezabilitate tehnice, va trebui acordată o atenție specială modelului de reglementare și financiar pentru noile interconexiuni și va fi nevoie, probabil, de un cadru juridic specific (acord interguvernamental). Va fi nevoie de o abordare bazată pe coridoare, precum și de activități importante de coordonare. Prin urmare, UE propune numirea, de comun acord cu țările în cauză, a unui coordonator special.
Instituțiile regionale, cum ar fi MEDREG și MED-TSO, întreprind operațiuni tehnice privind integrarea regională. Acestea ar putea fi completate și sprijinite printr-un proiect de asistență tehnică specifică (organizarea și pregătirea de contribuții pentru forumul privind energia electrică, sprijin pentru operațiunile tehnice, sarcini specifice încredințate MEDREG și MED-TSO cu privire la Maghreb, sprijin logistic pentru reuniuni ministeriale anuale etc.).
E. Mediu, schimbări climatice și protecție civilă
Mediul și schimbările climatice
UE sprijină deja țările din Maghreb și alți parteneri din sudul Mediteranei să consolideze protecția mediului și lupta împotriva schimbărilor climatice prin intermediul unei serii de măsuri bilaterale, precum și prin inițiativa Orizont 2020 pentru depoluarea Mării Mediterane.
La nivelul Maghrebului, UE:
potrivit summitului Rio+20, poate dezvolta cu Maghreb noi activități în domeniul economiei ecologice, de exemplu prin consolidarea unei componente subregionale sau transnaționale a proiectului actual finanțat de UE privind modelele de consum și producție durabile;
poate utiliza în continuare Facilitatea de investiții pentru vecinătate în scopul mobilizării de fonduri suplimentare pentru a acoperi nevoile de investiții ale regiunii pentru a combate schimbările climatice și a dezvolta proiecte de infrastructură legate de mediu;
cu sprijinul secretariatului UpM, al instituțiilor financiare internaționale în cauză și cu implicarea țărilor din Maghreb, se poate angaja mai mult în ceea ce privește implementarea proiectelor de investiții subregionale sau transnaționale ori a proiectelor naționale care intră sub incidența cadrelor sau a inițiativelor convenite de comun acord, în special inițiativa Orizont 2020 pentru depoluarea Mării Mediterane;
în cadrul politicii maritime integrate în bazinul mediteraneean, ar putea încuraja în continuare țările din Maghreb să dezvolte inițiative subregionale sau transnaționale pentru a aborda chestiuni maritime transversale cum ar fi supravegherea și siguranța maritimă, autostrăzile maritime, cunoștințele privind mediul marin și amenajarea spațiului maritim, în scopul de a debloca potențialul de „creștere economică albastră”;
poate consolida cooperarea între UE și țările din Maghreb în domeniul conservării faunei și florei marine, în special în cadrul Comisiei Generale pentru Pescuit în Marea Mediterană și al Comisiei Internaționale pentru Conservarea Tonului din Oceanul Atlantic. O astfel de cooperare ar putea facilita implementarea unor metode științifice pentru o mai bună evaluare a stocurilor și o administrare durabilă a resurselor;
poate sprijini partenerii din Maghreb să își consolideze capacitatea de a elabora și de a implementa politici și strategii în materie de schimbări climatice, să sprijine dezvoltarea cu emisii reduse de carbon, să consolideze rezistența la schimbările climatice și să îmbunătățească accesul la informații;
în contextul consolidării dialogului de politică UE-Mediterana de sud privind schimbările climatice, Comisia va continua să încurajeze dezvoltarea de proiecte-pilot în țările interesate să testeze aplicarea așa-numitului „nou mecanism de piață”, după cum s-a convenit în contextul negocierilor Convenției-cadru a Națiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, la Durban. Comisia a început deja să pregătească terenul în acest sens prin intermediul Parteneriatului cu Banca Mondială privind gradul de pregătire a pieței și al Fondului de parteneriat pentru emisiile de dioxid carbon. Dacă sunt întrunite condițiile propice, aceste inițiative și altele similare ar putea duce la acorduri bilaterale cu țările din Maghreb care ar permite utilizarea creditelor sectoriale care se adaugă „acțiunilor proprii” concrete în sectorul producător de energie. Obiectivul ar fi de a sprijini investițiile în energia din surse regenerabile și în eficiența energetică, precum și de a reduce impactul dioxidului de carbon din sectorul energetic. Prin urmare, Comisia va iniția consultări cu țările terțe partenere referitoare la astfel de perspective. În cazul în care condițiile sunt favorabile, dacă există o capacitate suficientă de absorbție a creditelor și dacă partenerii noștri sunt interesați, Comisia se va pregăti pentru a solicita mandate de negociere.
Protecția civilă
Regiunea Maghreb este deosebit de vulnerabilă la dezastre provocate de om sau naturale, care ar putea submina grav eforturile regiunii către o dezvoltare durabilă. Date fiind proximitatea și vulnerabilitatea comună la efectele schimbărilor climatice, țările din Maghreb au mult de câștigat de pe urma unor strategii de dezvoltare a rezistenței la schimbările climatice și a unei cooperări strânse la nivel regional și cu UE, având în vedere că dezastrele naturale și cele provocate de om nu se opresc la frontiere. Protecția civilă este un instrument-cheie pentru a construi o bună cooperare și a promova solidaritatea între țări.
Deși pentru regiunea mediteraneană există un atlas al riscurilor și o rețea eficientă de corespondenți naționali pentru protecție civilă, Maghrebul ar putea beneficia de o cooperare sporită pentru a-și consolida capacitatea de prevenire a dezastrelor, de adaptare, pregătire și reacție în caz de dezastre și pentru a contribui la stabilitatea economică, socială și politică în regiune.
Pe baza cooperării actuale în acest domeniu (inclusiv pe baza Programului Euro-Med pentru prevenirea, pregătirea și reacția în caz de dezastre naturale și de dezastre provocate de om), UE poate:
promova dezvoltarea, cu toate părțile implicate, a unei abordări regionale a gestionării dezastrelor bazate mai degrabă pe prevenire și pregătire decât pe capacitatea de reacție;
promovarea unei cooperări interregionale consolidate în Maghreb prin rețeaua de corespondenți naționali pentru protecție civilă, cu scopul de a asigura reacții coordonate în caz de dezastre;
contribui la includerea în atlasul riscurilor a riscurilor care nu sunt acoperite în prima versiune și care ar putea afecta în special regiunea Maghreb;
furniza asistență pentru analizarea riscurilor tot mai mari cauzate de schimbările climatice, precum și pentru acțiunile preventive de adaptare corespunzătoare;
sprijini consolidarea capacităților și sensibilizarea opiniei publice privind prevenirea dezastrelor și pregătirea în caz de dezastre și oferi asistență tehnică pentru dezvoltarea de inițiative, cum ar fi crearea unor platforme naționale pentru reducerea riscului de dezastru și a unor strategii de protecție civilă, în scopul consolidării capacităților și structurilor ad hoc de prevenire existente la nivel național.
F. Migrația și mobilitatea
Migrația și mobilitatea joacă un rol esențial în relațiile UE cu țările din Maghreb. Ambele părți se confruntă cu importante provocări, într-o mare măsură similare, în acest domeniu. Ambele au un interes comun în ceea ce privește o mai bună organizare a migrației legale, combaterea migrației ilegale, inclusiv a traficului de persoane, o mai bună promovare a protecției internaționale în regiune și maximizarea impactului migrației asupra dezvoltării.
În cadrul abordării sale globale în materie de migrație și mobilitate, UE este hotărâtă să consolideze cooperarea privind aspecte legate de migrație și să sporească mobilitatea cetățenilor într-un mediu sigur. Pe această bază, în comunicarea sa din luna mai 2011, UE a propus inițierea unor dialoguri privind migrația, mobilitatea și securitatea cu unele țări din sudul Mediteranei, cu intenția de a consolida relațiile sale cu fiecare dintre aceste țări, în funcție de necesitățile lor, de voința și capacitatea acestora de a continua cooperarea în acest domeniu. Ca urmare, astfel de dialoguri au fost lansate în mod oficial cu Maroc și Tunisia, în scopul încheierii de parteneriate pentru mobilitate într-un viitor foarte apropiat.
În plus, există totodată o marjă considerabilă de manevră pentru a consolida sprijinul acordat de UE cooperării intraregionale din Maghreb și cooperării Maghreb-Africa Subsahariană în domeniul migrației și al mobilității. Mai precis, UE poate:
să își intensifice eforturile în vederea punerii depline în aplicare a declarațiilor ministeriale și a planurilor de acțiune existente în domeniul migrației și dezvoltării între toți actorii relevanți, în special a Procesului euro-african privind migrația și dezvoltarea („Procesul de la Rabat”) și a parteneriatului Africa-UE privind migrația, mobilitatea și ocuparea forței de muncă;
sprijini programele de migrație legală între țările din Maghreb, precum și între acestea din urmă și statele subsahariene;
utiliza în mod mai sistematic oportunitățile de a spori mobilitatea oferite de Codul de vize al UE, inclusiv pentru categorii cum ar fi tinerii, studenții sau societatea civilă; contribui la o mai bună înțelegere prin intermediul schimburilor de informații privind regimurile actuale de vize;
promova cooperarea regională în domeniul supravegherii frontierelor și al combaterii migrației ilegale în Maghreb și în regiunea subsahariană, inclusiv printr-un schimb de informații la nivel regional, prin efectuarea unei analize comune a riscurilor, prin gestionarea și supravegherea comună a punctelor de frontieră și prin cooperarea polițienească, inclusiv privind traficul de persoane și de droguri;
promova cooperarea între țările din regiune în chestiuni legate de readmisie, atât în ceea ce privește readmisia între țările din Maghreb, cât și readmisia din țările din Maghreb în țările subsahariene, cu respectarea deplină a drepturilor fundamentale ale migranților;
sprijini în continuare țările din Maghreb în materie de azil și protecție internațională, prin măsuri de consolidare a capacităților în cadrul Programului de protecție regională în Africa de Nord sau prin analizarea unor opțiuni posibile de reinstalare;
după caz, furniza informații privind aspecte legate de asistența și protecția consulară acordată de UE, precum și dezvolta o înțelegere comună în acest domeniu din ce în ce mai important deopotrivă pentru statele membre ale UE și pentru țările din Maghreb.
ÎNCHEIERE
Cadrul principal de reglementare a relațiilor UE cu statele Maghreb a fost cel instituit prin Procesul Barcelona (1995), ce viza trei paliere de colaborare: palierul politic și de securitate, palierul economic-financiar, și cel socio-cultural. La nivel bilateral, Parteneriatul Euromediteranean propus la Barcelona era implementat prin Acorduri de Asociere euro-mediteraneene, ce urmăreau liberalizarea treptată a schimburilor cu produse industriale, ulterior și agricole, cooperarea economică, politică și culturală. De altfel, principalul merit al Procesului Barcelona este de a fi găzduit sub aceeași umbrelă politici și domenii diferite, de la politică comercială la politică de dezvoltare, de la politică de securitate la cooperare în domeniul politic, de la drepturile omului și consolidarea societății civile la politici migraționiste, toate acestea urmând a anticipa și multipolaritatea politicii de vecinătate ce urma a fi implementată de Uniunea Europeană în proximitatea sa sudică. Regiunea mediteraneană continua să fie măcinată de situații conflictuale, de tensiuni politice și sociale, relațiile economice cu statele europene înregistrând permanent asimetrii și dezechilibre. Se dovedea a fi necesar un cadru mai eficient de cooperare. Pe acest fundal a apărut inițiativa Uniunii Europene de a consolida relațiile cu țările sud-mediteraneene, oferindu-le prin Politica Europeană de Vecinătate (2004) perspectiva unui acces sporit la piața internă a UE. În cazul vecinilor sudici ai UE, conceptul de „valori comune, împărtășite” nu era însă deloc conform cu realitatea. Unele țări sud-mediteraneene nu împărtășesc în totalitate, nici la nivel ideologic, nici politic valorile promovate de UE, cum ar fi respectarea drepturilor omului, a principiilor democrației, prin urmare însăși includerea lor în categoria statelor PEV a anticipat ușoara rezistență de care ar putea da dovadă în procesul de reformare a sistemelor politice și economice proprii. Cu toate acestea, există progrese vizibile în implementarea Planurilor de Acțiune, îndeosebi cu Israel, Tunisia, Iordania.
Complementară relațiilor bilaterale din cadrul PEV, Uniunea pentru Mediterana (2008), inițiativă a președintelui Sarkozy, susținută ulterior și de Spania și Italia, poate fi considerată o formă consolidată a Procesului Barcelona. Reunind atât țări aparținând Procesului Barcelona, cât și statele membre UE, Comisia Europeană și alte state din zona mediteraneeană (ale căror relații sunt reglementate prin politica de pre-aderare), Uniunea pentru Mediterana (UpM) urmărește în
principal implementarea unor proiecte ce vizează combaterea poluării în Marea Mediterană, dezvoltarea rutelor de transport maritim și terestru, protecția civilă, promovarea resurselor energetice alternative (planul solar mediteranean), crearea unei comunități științifice euromediteraneene, dezvoltarea mediului de afaceri mediteranean.
Asimetriile dintre nordul și sudul Mediteranei ar putea fi mai ușor gestionate în noul cadru instituțional propus de UpM ce aduce în prim plan sistemul co-președinției (un stat membru UE și un stat mediteranean), un secretariat permanent cu personalitate juridică, un comitet permanent mixt, un sistem de reuniuni periodice la nivel înalt etc. Instituționalizarea Uniunii pentru Mediterana s-a dorit a fi un semnal clar al angajamentului ferm al UE înspre consolidarea, în termeni concreți, a cooperării la nivel multilateral cu vecinătatea sud-mediteraneană.
Integrarea regională poate avea drept consecință sporirea performanțelor economice printr-o alocare mai eficientă a resurselor economice cu posibilitatea extinderii acestor performanțe și în sfera socială sau politică. În acest sens, Comisia Europeană consideră că, în timp ce Parteneriatul Euro-mediteranean oferă cadrul propice pentru consolidarea cooperării regionale, cadrul PEV se orientează cu preponderență spre promovarea reformelor la nivel intern, desigur fără a neglija însemnătatea cooperării la nivel de regiune. În ceea ce privește inițiativa Uniunii pentru Mediterana, o miză importantă rămâne cea legată de atragerea de surse suplimentare de finanțare, îndeosebi din domeniul privat. Sunt încurajate inițiative de aprofundare a relațiilor comerciale, îndeosebi în scopul creării zonei de liber schimb, obiectiv încă neîndeplinit al Procesului Barcelona. Rămâne de văzut în ce măsură instituționalizarea inițiativei UpM și menținerea, în același timp, a principiului diferențierii, ce uneori comportă și un risc al fragmentării în plan regional, vor putea oferi rezultate pozitive în avansarea acestor state în relațiile lor cu Uniunea Europeană. Dependente de influența factorilor externi și drept consecință vulnerabile în fața crizelor economico-financiare mondiale, statele sud-mediteraneene au fost puternic afectate de fluctuațiile recente ale pieței mondiale, prin diminuarea volumului remitențelor și al exporturilor.
PEV ar putea fi extinsă în ultimă instanță și spre țările Golfului. Deși Consiliul de Cooperare în zona Golfului este destul de consolidat, faptul că Libia se află sub incidența PEV (deși deocamdată fără reglementarea relațiilor printr-un Plan de Acțiune) ar putea constitui un factor favorizant al extinderii PEV spre alte zone din Golf. De altfel au existat discuții privind includerea Irak-ului în Parteneriatul Euro-mediteranean, prin urmare există premise pentru a putea fi inclus într-o etapă viitoare chiar în cadrul PEV. Se consideră că tendința de separare perpetuă a politicii mediteraneene de zona Golfului nu poate atrage decât eșecul oricărei inițiative europene de cooperare în zona mediteraneană [17].
Prin urmare Parteneriatul Euromediteranean, Politica Europeană de Vecinătate, completate cu noua inițiativă a Uniunii pentru Mediterana au drept scop consolidarea cooperării euromediteraneene, sporirea integrării în plan regional și promovarea procesului de reformă – politică, economică și socială – în statele sud-mediteraneene. Stă în puterea tuturor statelor participante a modela toate aceste inițiative într-o asemenea manieră încât să favorizeze beneficii și oportunități durabile, atât pentru UE, cât mai ales pentru țările partenere din regiunea sudmediteraneană.
Populația din Maghreb s-a aflat în prim-planul evenimentelor istorice din 2011. Mai mult decât în orice altă regiune a lumii arabe, țările din Maghreb s-au lansat într-un lung proces de schimbare și reformă. Uniunea Europeană are un interes major față de reușita acestor procese de democratizare și modernizare. În plus, în cursul anului trecut, țările din Maghreb au manifestat un nou avânt privind o cooperare mai strânsă între ele. Această mișcare – încă ezitantă și care nu s-a concretizat încă în măsuri cuprinzătoare – se bazează pe recunoașterea faptului că obiectivele de promovare a prosperității, a stabilității și a transformării democratice la nivel național nu pot fi realizate pe deplin dacă relațiile dintre țările din Maghreb nu sunt consolidate.
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Barcelona Declaration adopted at the Euro-Mediterranean Conference, 27-28/11/95, http://www.eeas.europa.eu/euromed/docs/bd_en.pdf
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the Council and the European Parliament – Wider Europe-Neighbourhood: A new Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours, COM(2003) 104 final, Brussels, 11 Martie 2003
Commission of the European Communities, Communication from the Commission, European Neighbourhood Policy – STRATEGY PAPER, COM (2004) 373 final, Brussels, 12 May 2004
Commission of the European Communities, Communication from the Commission: A Strong European Neighbourhood Policy, COM(2007) 774 final, Brussels, 5 December 2007
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament and the Council Barcelona Process: Union for the Mediterranean, COM(2008) 319 (Final), Brussels, 20 May 2008
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament and the Council: Implementation of the European Neighbourhood Policy in 2008, COM(2009) 188/3, Brussels, 23/04/2009
Commission of the European Communities, Commission Staff Working Document Accompanying the Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, Implementation of the European Neighbourhood Policy in 2008 – Sectoral Progress Report, SEC(2009) 522/2, Brussels, 23/04/2009
Common Strategy of the European Council on the Mediterranean region, 2000/458/ CFSP, 19 June 2000, Official Journal of the European Communities L 183/5 22.7.2000
Conclusions for the 7th Euro-Mediterranean Conference of Ministers of Foreign Affairs, Luxembourg, 30-31 May 2005
Council Regulation (EC) no. 1488/96, on financial and technical measures to accompany (MEDA) the reform of economic and social structures in the framework of the Euro- Mediterranean partnership, 23 Iulie 1996, OJ L 189, 30.07.1996
Council Regulation (EC) No 2698/2000 amending Regulation (EC) No 1488/96 on financial and technical measures to accompany (MEDA) the reform of economic and social structures in the framework of the Euro-Mediterranean partnership, 27 Noiembrie 2000
European Commission, European Neighbourhood and Partnership Instrument (ENPI) – Regional Strategy Paper (2007-2013) and Regional Indicative Programme (2007-2010) for the Euro-Mediterranean Partnership
Joint Declaration of the Paris Summit for the Mediterranean, Paris, 13 Iulie 2008
Marseille Meeting of the Euro-Mediterranean Ministers of Foreign Affairs, Final Statement, 3-4 November 2008
The Programme for the Spanish Presidency of the Council of the European Union, 1 January-30 June 2010
Comunicare comună către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Sprijinirea unei cooperări și a unei integrări regionale mai strânse în Maghreb: Algeria, Libia, Mauritania, Maroc și Tunisia, 17 decembrie 2012, Bruxelles, Join (2012) 36 final
Monografii, articole de specialitate
Amirah Fernández, R. Youngs (eds.), The Euro-Mediterranean Partnership: Assessing the First Decade, Madrid, FRIDE, 2005.
Balfour Rosa, Rethinking the Euro-Mediterranean political and security dialogue, European Union Institute for Security Studies – Occasional Papers, n° 52, May 2004.
Barcelona Plus: Towards a Euro-Mediterranean Community of Democratic States, Report prepared by the EuroMeSCo network, April 2005, http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/afet_20050713_euromescoreport_/afet_20050713_euromescoreport_en.pdf
Barbe Esther, „The Barcelona Conference: Launching Pad of a Process”, Mediterranean Politics, Vol. 1, n° 1, 1996.
Behrendt Sven, Christian-Peter Hanelt (eds.), Bound to Cooperate – Europe and the Middle East, Bertelsmann Foundation Publishers, 2000.
Biscop Sven, Euro-Mediterranean Security: A Search for Partnership, Ashgate Publishing Limited, 2003.
Bulut Aymat Esra (Ed.), European Involvement in the Arab-Israeli Conflict, European Union Institute for Security Studies – Chaillot Papers, December 2010.
Calleya Stephen, Evaluating Euro-Mediterranean Relations, Routledge, 2005.
Cavatorta Francesco, Chari Raj, Kritzinger Sylvia, The European Union and Morocco. Security through authoritarianism?, Institute for Advanced Studies, Vienna, 2006.
Daadaoui Mohammed, Moroccan monarchy and the Islamist challenge: maintaining Makhzen power, Palgrave, 2011.
Daoud Kamel, „La lente agonie de l’Union du Maghreb arabe”, Slate Afrique, 26/09/2011, http://www.slateafrique.com/40821/cooperation-regionalele-maghreb-arabe-etait-voeu-pieu.
Dotoli Giovanni, L’Union pour la Mediterranee: origines et perspectives d’un processus, Ed. du Cygne, 2010.
Études géopolitiques, N° 9 (Quelle union pour quelle Méditerranée?), Paris, 2008.
Géostratégiques, N° 21 (Quelle union pour la Méditerranée?), 2008.
Hamdouch Bachir, Chaeter Mohammed, Rabat Insea, „Impact des accords de libre-échange euro-méditerranéens: le cas du Maroc”, Femise Research Programme Report, Marseille, 2001, http://www.femise.org/PDF/Hamdouch_b_0401.pdf.
Joffé George, Emanuela Paoletti, Libya’s Foreign Policy: Drivers and Objectives, Mediterranean Paper Series, 2010.
Kausch Kristina, „The European Union and Political Reform in Morocco”, Mediterranean Politics, Vol. 14, No. 2, 2009, 165–179.
Khader Bichara, L’Europe pour la Mediterranee: De Barcelone a Barcelone (1995– 2008), L’Harmattan, 2009.
Khader Bichara (ed.), Le partenariat euro-mediterraneen vu du Sud, L’Harmattan, Paris, 2001.
Khader Bichara, Le partenariat euro-mediterraneen, apres la conference de Barcelone, L’Harmattan, Paris, 1997.
Labat Séverine, Les islamistes algeriens, Seuil, 1995.
Lacoste Camille, Yves Lacoste (dir.), Maghreb, peuples et civilisations, La Découverte, 2004.
Lamloum Olfa, Bernard Ravanel (coord.), La Tunisie de Ben Ali: la societe contre le regime, L’Harmattan, 2002.
Larabi Jaidi, Ivan Martin, Comment faire avancer le Statut Avancé UE-Maroc?, Institut européen de la Mediterranée, DOCUMENTSIEMed, Mars, 2010, http://www.iemed.org/publicacions/papers5_ma.pdf
Natorski M., The MEDA Programme in Morocco 12 years on: Results, Experiences and Trends, Documentos CIDOB, no. 11, Barcelona, 2008.
Nimetz Matthew, „Mediterranean Security After the Cold War”, în Nikoloaos Stavrou (ed.), Mediterranean Security at the Crossroads: A Reader, Duke University Press, 1999
Servier Jean, Les Berberes, Presses Universitaires de France, 2011.
Stora Benjamin, Histoire de l’Algerie coloniale (1830–1954), La Découverte, 2004.
Stora Benjamin, Histoire de l’Algerie depuis l’independance: Vol. 1, 1962–1988, La Découverte, 2004.
Storm Lise, „Understanding Moroccan Politics: Tools for Assessing the Impact of the Arab Spring”, Mediterranean Politics, Vol. 17, No. 1, 2012, pp. 21–47.
Toumi Mohsen, La Tunisie de Bourguiba a Ben Ali, Presses Universitaires de France, 1989.
Troin Jean-François, Le Grand Maghreb (Algerie, Libye, Maroc, Mauritanie, Tunisie): Mondialisation et construction des territoires, Armand Colin, 2006.
Vandewalle Dirk, A History of Modern Libya, Cambridge University Press, 2006.
Vandewalle Dirk, Libya Since Independence: Oil and State Building, I.B.Tauris, 1998.
Vasconcelos Álvaro de (ed.), Th e Arab Democratic Wave: How the UE can seize the moment, EUISS Report N° 9, March 2011.
Vasconcelos Alvaro de (ed.), Union for the Mediterranean. Building on the Barcelona acquis, European Union Institute for Security Studies Report, 13 May 2008, http://www.iss.europa.eu/uploads/media/ISS_Report01.pdf.
Vermeren Pierre, Le Maroc, Editions Le Cavalier Bleu, 2010.
Zeghal Malika, Les islamistes marocains: Le defi a la monarchie, La Découverte, 2005.
Zlatko Sabic, Ana Bojinovic, “Mapping a Regional Institutional Architecture: The Case of the Mediterranean”, în Mediterranean Politics, Vol. 12, No. 3.
Site Internet
European Commission, Euro-Mediterranean Partnership, Regional Co-operation: An overview of programmes and projects, EuropeAid, http://ec.europa.eu/europeaid/where/neighbourhood/regional-cooperation/documents/infonotes_enpisouth_regional_cooperation_en.pdf
European Commission, DG for Economic and Financial Affairs, European Neighbourhood Policy: Economic Review of EU Neighbour Countries, European Economy, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13087_en.pdf39
Eurostat, Euro-Mediterranean Statistics, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DI-09-001/EN/KS-DI-09-001-EN.PDF
International Monetary Fund, World Economic Outlook: Sustaining the recovery, http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/02/pdf/text.pdf
Transparency International, http://www.transparency.org/policy_research/surveys_indices/cpi
European Commission, European Neighbourhood Policy http://ec.europa.eu/world/enp/documents_en.htm
http://euromed-justice.eu/home
http://www.euromed-police3.eu/index.php/en/
http://www.euromesco.net/
http://www.maghrebarabe.org/en/uma.cfm
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-01-13-542/EN/KS-01-13-542-EN.PDF
http://www.transparency.org/policy_research/surveys_indices/cpi/
http://www.eu2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/07/0713_declaration_de_paris/Joint_declaration_of_the_Paris_summit_for_the_Mediterranean-EN.pdf
BIBLIOGRAFIE
Izvoare normative
Barcelona Declaration adopted at the Euro-Mediterranean Conference, 27-28/11/95, http://www.eeas.europa.eu/euromed/docs/bd_en.pdf
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the Council and the European Parliament – Wider Europe-Neighbourhood: A new Framework for Relations with our Eastern and Southern Neighbours, COM(2003) 104 final, Brussels, 11 Martie 2003
Commission of the European Communities, Communication from the Commission, European Neighbourhood Policy – STRATEGY PAPER, COM (2004) 373 final, Brussels, 12 May 2004
Commission of the European Communities, Communication from the Commission: A Strong European Neighbourhood Policy, COM(2007) 774 final, Brussels, 5 December 2007
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament and the Council Barcelona Process: Union for the Mediterranean, COM(2008) 319 (Final), Brussels, 20 May 2008
Commission of the European Communities, Communication from the Commission to the European Parliament and the Council: Implementation of the European Neighbourhood Policy in 2008, COM(2009) 188/3, Brussels, 23/04/2009
Commission of the European Communities, Commission Staff Working Document Accompanying the Communication from the Commission to the European Parliament and the Council, Implementation of the European Neighbourhood Policy in 2008 – Sectoral Progress Report, SEC(2009) 522/2, Brussels, 23/04/2009
Common Strategy of the European Council on the Mediterranean region, 2000/458/ CFSP, 19 June 2000, Official Journal of the European Communities L 183/5 22.7.2000
Conclusions for the 7th Euro-Mediterranean Conference of Ministers of Foreign Affairs, Luxembourg, 30-31 May 2005
Council Regulation (EC) no. 1488/96, on financial and technical measures to accompany (MEDA) the reform of economic and social structures in the framework of the Euro- Mediterranean partnership, 23 Iulie 1996, OJ L 189, 30.07.1996
Council Regulation (EC) No 2698/2000 amending Regulation (EC) No 1488/96 on financial and technical measures to accompany (MEDA) the reform of economic and social structures in the framework of the Euro-Mediterranean partnership, 27 Noiembrie 2000
European Commission, European Neighbourhood and Partnership Instrument (ENPI) – Regional Strategy Paper (2007-2013) and Regional Indicative Programme (2007-2010) for the Euro-Mediterranean Partnership
Joint Declaration of the Paris Summit for the Mediterranean, Paris, 13 Iulie 2008
Marseille Meeting of the Euro-Mediterranean Ministers of Foreign Affairs, Final Statement, 3-4 November 2008
The Programme for the Spanish Presidency of the Council of the European Union, 1 January-30 June 2010
Comunicare comună către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, Sprijinirea unei cooperări și a unei integrări regionale mai strânse în Maghreb: Algeria, Libia, Mauritania, Maroc și Tunisia, 17 decembrie 2012, Bruxelles, Join (2012) 36 final
Monografii, articole de specialitate
Amirah Fernández, R. Youngs (eds.), The Euro-Mediterranean Partnership: Assessing the First Decade, Madrid, FRIDE, 2005.
Balfour Rosa, Rethinking the Euro-Mediterranean political and security dialogue, European Union Institute for Security Studies – Occasional Papers, n° 52, May 2004.
Barcelona Plus: Towards a Euro-Mediterranean Community of Democratic States, Report prepared by the EuroMeSCo network, April 2005, http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2004_2009/documents/dv/afet_20050713_euromescoreport_/afet_20050713_euromescoreport_en.pdf
Barbe Esther, „The Barcelona Conference: Launching Pad of a Process”, Mediterranean Politics, Vol. 1, n° 1, 1996.
Behrendt Sven, Christian-Peter Hanelt (eds.), Bound to Cooperate – Europe and the Middle East, Bertelsmann Foundation Publishers, 2000.
Biscop Sven, Euro-Mediterranean Security: A Search for Partnership, Ashgate Publishing Limited, 2003.
Bulut Aymat Esra (Ed.), European Involvement in the Arab-Israeli Conflict, European Union Institute for Security Studies – Chaillot Papers, December 2010.
Calleya Stephen, Evaluating Euro-Mediterranean Relations, Routledge, 2005.
Cavatorta Francesco, Chari Raj, Kritzinger Sylvia, The European Union and Morocco. Security through authoritarianism?, Institute for Advanced Studies, Vienna, 2006.
Daadaoui Mohammed, Moroccan monarchy and the Islamist challenge: maintaining Makhzen power, Palgrave, 2011.
Daoud Kamel, „La lente agonie de l’Union du Maghreb arabe”, Slate Afrique, 26/09/2011, http://www.slateafrique.com/40821/cooperation-regionalele-maghreb-arabe-etait-voeu-pieu.
Dotoli Giovanni, L’Union pour la Mediterranee: origines et perspectives d’un processus, Ed. du Cygne, 2010.
Études géopolitiques, N° 9 (Quelle union pour quelle Méditerranée?), Paris, 2008.
Géostratégiques, N° 21 (Quelle union pour la Méditerranée?), 2008.
Hamdouch Bachir, Chaeter Mohammed, Rabat Insea, „Impact des accords de libre-échange euro-méditerranéens: le cas du Maroc”, Femise Research Programme Report, Marseille, 2001, http://www.femise.org/PDF/Hamdouch_b_0401.pdf.
Joffé George, Emanuela Paoletti, Libya’s Foreign Policy: Drivers and Objectives, Mediterranean Paper Series, 2010.
Kausch Kristina, „The European Union and Political Reform in Morocco”, Mediterranean Politics, Vol. 14, No. 2, 2009, 165–179.
Khader Bichara, L’Europe pour la Mediterranee: De Barcelone a Barcelone (1995– 2008), L’Harmattan, 2009.
Khader Bichara (ed.), Le partenariat euro-mediterraneen vu du Sud, L’Harmattan, Paris, 2001.
Khader Bichara, Le partenariat euro-mediterraneen, apres la conference de Barcelone, L’Harmattan, Paris, 1997.
Labat Séverine, Les islamistes algeriens, Seuil, 1995.
Lacoste Camille, Yves Lacoste (dir.), Maghreb, peuples et civilisations, La Découverte, 2004.
Lamloum Olfa, Bernard Ravanel (coord.), La Tunisie de Ben Ali: la societe contre le regime, L’Harmattan, 2002.
Larabi Jaidi, Ivan Martin, Comment faire avancer le Statut Avancé UE-Maroc?, Institut européen de la Mediterranée, DOCUMENTSIEMed, Mars, 2010, http://www.iemed.org/publicacions/papers5_ma.pdf
Natorski M., The MEDA Programme in Morocco 12 years on: Results, Experiences and Trends, Documentos CIDOB, no. 11, Barcelona, 2008.
Nimetz Matthew, „Mediterranean Security After the Cold War”, în Nikoloaos Stavrou (ed.), Mediterranean Security at the Crossroads: A Reader, Duke University Press, 1999
Servier Jean, Les Berberes, Presses Universitaires de France, 2011.
Stora Benjamin, Histoire de l’Algerie coloniale (1830–1954), La Découverte, 2004.
Stora Benjamin, Histoire de l’Algerie depuis l’independance: Vol. 1, 1962–1988, La Découverte, 2004.
Storm Lise, „Understanding Moroccan Politics: Tools for Assessing the Impact of the Arab Spring”, Mediterranean Politics, Vol. 17, No. 1, 2012, pp. 21–47.
Toumi Mohsen, La Tunisie de Bourguiba a Ben Ali, Presses Universitaires de France, 1989.
Troin Jean-François, Le Grand Maghreb (Algerie, Libye, Maroc, Mauritanie, Tunisie): Mondialisation et construction des territoires, Armand Colin, 2006.
Vandewalle Dirk, A History of Modern Libya, Cambridge University Press, 2006.
Vandewalle Dirk, Libya Since Independence: Oil and State Building, I.B.Tauris, 1998.
Vasconcelos Álvaro de (ed.), Th e Arab Democratic Wave: How the UE can seize the moment, EUISS Report N° 9, March 2011.
Vasconcelos Alvaro de (ed.), Union for the Mediterranean. Building on the Barcelona acquis, European Union Institute for Security Studies Report, 13 May 2008, http://www.iss.europa.eu/uploads/media/ISS_Report01.pdf.
Vermeren Pierre, Le Maroc, Editions Le Cavalier Bleu, 2010.
Zeghal Malika, Les islamistes marocains: Le defi a la monarchie, La Découverte, 2005.
Zlatko Sabic, Ana Bojinovic, “Mapping a Regional Institutional Architecture: The Case of the Mediterranean”, în Mediterranean Politics, Vol. 12, No. 3.
Site Internet
European Commission, Euro-Mediterranean Partnership, Regional Co-operation: An overview of programmes and projects, EuropeAid, http://ec.europa.eu/europeaid/where/neighbourhood/regional-cooperation/documents/infonotes_enpisouth_regional_cooperation_en.pdf
European Commission, DG for Economic and Financial Affairs, European Neighbourhood Policy: Economic Review of EU Neighbour Countries, European Economy, http://ec.europa.eu/economy_finance/publications/publication13087_en.pdf39
Eurostat, Euro-Mediterranean Statistics, Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities, http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-DI-09-001/EN/KS-DI-09-001-EN.PDF
International Monetary Fund, World Economic Outlook: Sustaining the recovery, http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/02/pdf/text.pdf
Transparency International, http://www.transparency.org/policy_research/surveys_indices/cpi
European Commission, European Neighbourhood Policy http://ec.europa.eu/world/enp/documents_en.htm
http://euromed-justice.eu/home
http://www.euromed-police3.eu/index.php/en/
http://www.euromesco.net/
http://www.maghrebarabe.org/en/uma.cfm
http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-01-13-542/EN/KS-01-13-542-EN.PDF
http://www.transparency.org/policy_research/surveys_indices/cpi/
http://www.eu2008.fr/webdav/site/PFUE/shared/import/07/0713_declaration_de_paris/Joint_declaration_of_the_Paris_summit_for_the_Mediterranean-EN.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cooperarea Dintre Uniunea Europeana Si Statele Maghreb (ID: 112936)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.